Familia Vitaceae este reprezentată de 12 genuri, (10, 15, 18 după unii autori) şi peste 1100 de specii, răspândite pe un areal

geografic foarte larg.

Frunza este simplă sau compusă, cu nervaţiunea palmată, cu flori grupate în inflorescenţe, de obicei cime, mai rar racem sau
panicul, niciodată cu flori izolate. Florile sunt pe tipul 5 sau 4, cu pedicele, hermafrodite,
Fructul este o bacă suculentă sau cărnoasă cu 0-4 seminţe, care au tegumentul tare şi endospermul bine dezvoltat.

Genul Vitis
Este cel mai important, deoarece cuprinde speciile de viţă de vie care se cultivă pentru producţia de struguri şi cele care se
folosesc ca portaltoi. Viţele acestui gen sunt plante lemnoase arbustiforme, agăţătoare prin cârcei ramificaţi, cu frunze
întregi sau palmat lobate, inflorescenţe în formă de racem compus, flori hermafrodite mai rar unisexuate, boabe cărnoase
sau suculente, cu 2-4 seminţe cu tegumentul tare sau rugos.
Subgenul Muscadinia cupinde 3 specii: Vitis rotundifolia, Vitis munsoniana, Vitis popenoei - sunt specii imune la
filoxeră, rezistente la mană şi oidium, însă foarte sensibile la ger. Datorită însuşirilor valoroase de rezistenţă la filoxeră şi
boli, se folosesc în lucrările de ameliorare a viţei-de-vie.

Vitis rotundifolia - originară din sud-estul S.U.A., unde se cultivă pentru struguri destinaţi consumului în stare proaspătă,
dar şi pentru vin, cu toate că acumulările de zaharuri sunt inferioare speciei Vitis vinifera. Prezintă struguri mari din punct de
vedere al mărimii, cu boabe de asemenea mari, (diametrul bobului este de 12 mm) colorate în albastru închis sau roşu
purpuriu, cu gust foxat. Specia a fost luată în cultură de aproape 200 de ani şi s-au obţinut prin selecţie directă din ea peste 30
de soiuri. Dintre acestea sunt cunoscute: Flowers, Eden, James Thomas. Specia a fost folosită şi la încrucişări cu Vitis
Vinifera pentru a obţine portaltoi rezistenţi la filoxeră şi nematozi, deoarece specia pură nu poate fi utilizată ca portaltoi,
având o capacitate scăzută de înrădăcinare, (Fregoni M., 1987).

Vitis munsoniana - rezistentă la filoxeră şi mană, prezintă struguri mijlocii, are o bacă mică (diametrul bobului este de 8
mm), de culoare neagră cu epicarp subţire, gust acru, nefoxat.

Vitis popenoei - foarte rezistentă la mană, imună la filoxeră, dar datorită faptului că în faza diploidă are 40 de cromozomi
toate încercările de a obţine hibrizi cu specia V. Vinifera 2n =38, nu au dat rezultate.

Subgenul Euvitis, denumită în prezent Subgenul Vitis, cuprinde speciile de viţă adevărate răspândite în zonele temperate
ale Europei şi Asiei, Americii de Nord, America Centrală şi nordul Americii de Sud.
Speciile acestui subgen, în funcţie de adaptarea la diferite condiţii de mediu, dar şi în funcţie de răspândirea geografică au
fost grupate în 4 grupe, (Tabelul 2.2).
Rezistenţa mare la filoxeră pe care o manifestă a determinat un interes mare asupra studiului acestor specii americane. În
schimb calitatea fructului obţinut este inferioară faţă de calitatea obţinută de soiurile europene. Din punct de vedere utilitar
cel mai mult se folosesc speciile: Vitis labrusca, Vitis riparia, Vitis cordifolia, Vitis berlandieri, Vitis rupestris, care au fost
şi rămân în continuare utilizate atât pentru obţinerea de portaltoi rezistenţi, cât şi pentru crearea de noi soiuri de hibrizi
direct producători.

Subgenul Vitis
1. Grupa speciilor americane adaptate la climatul temperat
1a. Specii americane din grupa orientală
Rezistente la ger şi mană, sensibile la filoxeră, cu aptitudini uvifere.
Vitis labrusca, Vitis lincecumii, Vitis aestivalis, Vitis bicolor
1b. Specii americane din grupa centrală
Rezistente la ger, mană, filoxeră, fără caracteristici de calitate ale producţiei.
Vitis riparia, Vitis berlandieri, Vitis rupestris, Vitis cordifolia, Vitis monticola, Vitis solonis (Vitis longii), Vitis
champini, Vitis cinerea, Vitis candicans.
1c. Specii americane din grupa occidentală
Rezistente la secetă, sensibile la filoxeră, fără caracteristici de calitate ale producţiei
Vitis californica, Vitis arizonica, Vitis girdiana
2. Grupa speciilor americane adaptate la climatul cald, tropical şi ecuatorial
2a.Specii din Florida
 Rezistente la boli
Vitis coriacea, Vitis gigas, Vitis simpsonii, Vitis smalliana
2b.Specii din grupa tropicală (mexicană)
Rezistente la boli, prezintă importanţă economică scăzută.
Vitis caribaea, Vitis bourgoeana
3. Grupa speciilor asiatice adaptate la climatul temperat
3.a Specii asiatice orientale rezistente la ger
Rezistă până la -400 C.
Vitis amurensis, Vitis coignetiae, Vitis thunbergii
3b. Specii asiatice orientale sensibile la ger
Sensibile la ger, rezistente la secetă.
Vitis armata, Vitis davidii,Vitis romaneti, Vitis flexuosa, Vitis lanata, Vitis reticulata

4. Grupa speciilor euro-asiatice adaptate la climatul temperat

Este reprezentată de 2 specii, foarte diferite între ele.
Vitis silvestris, Vitis vinifera
Clasificarea şi taxonomia viţei-de-vie
I. Criteriile morfologice
Primele criterii de clasificare folosite de ampelografi au fost după caracterele morfologice ale boabelor şi frunzelor.
II. Criteriile fenologice
Printre principalele criterii folosite se numără: epoca de maturare a strugurilor în raport cu un soi (soi de referinţă) sau în
funcţie de factorii climatici, epoca de dezmugurit şi epoca de înflorire.
2a. Clasificarea soiurilor după epoca de maturare
Pulliat V., 1879 şi Gasparin F., 1886 grupează soiurile în 4 epoci de maturare, având ca bază de referinţă soiul Chasselas
doré, astfel:
- epoca I, soiurile îşi maturează strugurii cu 5 zile înainte şi după soiul Chasselas doré;
- epoca II, soiurile îşi maturează strugurii la 10-20 de zile după soiul Chasselas doré;
- epoca III, soiurile îşi maturează strugurii la 25-35 de zile după soiul Chasselas doré;
- epoca IV, soiurile îşi maturează strugurii la 40-45 de zile după soiul Chasselas doré;
Mai târziu, Davitaia F.F., (1948) a împărţit soiurile în doar 3 epoci de maturare, servindu-se de cerinţele pe care le au
soiurile faţă de factorul temperatură, mai precis de suma temperaturii eficace, astfel:
- soiuri cu maturarea timpurie – necesită până la 25000 C temperatură eficace;
- soiuri cu maturarea mijlocie - necesită până la 29000 C temperatură eficace;
- soiuri cu maturarea tardivă - necesită până la 33000 C temperatură eficace
2b. Clasificarea soiurilor după epoca de dezmugurire
- soiuri cu dezmugurire timpurie care necesită 130-140 C;
- soiuri cu dezmugurire mijlocie care necesită 150-160 C.
2c. Clasificarea soiurilor după epoca de înflorire
Legat de această fenofază, nu data debutului ca atare a fost luată în calcul, ci necesarul de temperatură utilă înregistrată de la
dezmugurit la înflorit, iar din acest punct de vedere, soiurile grupându-se astfel:
- soiuri cu înflorire timpurie la care suma temperaturii utile este egală cu 3000C;
- soiuri cu înflorire mijlocie, la care suma temperaturii utile este de 3500C;
- soiuri cu înflorire târzie, la care suma temperaturii utile este mai mare de 3800
III. Criteriile ecologo-geografice
Această clasificare a fost abordată numai de doi ampelografi, Dohnal (1860) şi Negrul A.M. (1946). Dohnal a clasificat
soiurile în grupe naturale stabilind 3 clase: viţe cu frunze lucioase, viţe cu frunze scămoase, viţe cu frunze pufoase pe care le
subdivide mai departe în câte două subclase după culoarea boabelor.
IV. Criteriile fiziologo-ecologice
Ulterior, soiurile rezultate pe baza aprecierii procesului de „creştere inutilă” au fost împărţite în trei clase după valoarea
acidităţii totale a mustului:
- soiuri cu catabolism accentuat – aciditate mai scăzută de 3,3 %0;
- soiuri cu catabolism moderat – 3,3-4,2%0;
- soiuri cu catabolism redus – peste 4,2%0.
V. Criteriile tehnologice
Utilizate în general în lucrările de zonare, aceste criterii au la bază, clasificarea soiurilor în funcţie de compoziţia mecanică a
strugurilor şi a boabelor, precum şi a indicilor tehnologici rezultaţi - indicele de structură, indicele de compoziţie al bobului,
indicele bobului şi indicele de randament.
-indicele de structură raportul dintre greutatea boabelor si greutatea rahisului
- indicele de compoziţie al bobului- raportul dintre greutatea pulpei si greutatea pielitei plus greutatea semintei
- indicele bobului- numarul de boabe la 100g de struguri
- indicele de randament.- raportul dintre greutatea mustului si greutatea tescovinei
VI. Direcţia de producţie
Aceste criterii au o largă utilizare, iar prezentarea soiurilor în cadrul acestui curs se poate face ţinând cont de aceste criterii
A. Soiuri de portaltoi:*soiuri care provin direct din specii * soiuri hibrizi americo-americane *
soiuri europro-americani * soiuri hibrizi complecsi * soiuri obtinute din vitis-vinifera
B. Soiuri de struguri pentru masa: * soiurile cu larga raspandire din sortimentul mondial * soiuri
mai putin raspandite *soiuri create in Romania
C. Soiuri apirene: * soiuri din sortimentul mondial * soiuri noi obtinute in Romania
D. Soiuri de struguri penru vin: *soiuri pt vinuri albe si roze de masa * soiuri pt vinuri albe de
calitate D.O.C * soiuri pt vinuri albe create in Romania * soiuri pt vinuri rosii create in Romania
* soiuri pt vinuri rosii de calitate D.O.C * soiuri pt vinuri rosii de masa * soiuri pt vinuri aromate
* soiuri pt vinuri roze de calitate D.O.C * soiuri pt vinuri aromate
E. Soiuri de struguri pt produse pe baza de must si vin : * soiuri pt sucuri * soiuri pt vinuri spumante
* soiuri pt vermuturi * soiuri pt distillate vechi
F. Soiuri de H.P.D * H.P.D de origine Americana * H.P.D de origine europeana * soiuri cu
rezistente biologice coplexe * soiuri noi create in Romania
Metodologia de descriere şi recunoaştere a soiurilor de viţă de vie.
Metoda ampelometrică.
Pe scurt această metodă constă în: se aleg cel puţin 10 frunze adulte, se măsoară nervurile principale (N1, N2, N3, N4),
unghiurile pe care le formează nervurile principale între ele (α – între N1 şi N2, , β – între N2 şi N3, γ – între N3 şi N4), se
stabilesc valorile rapoartelor N2/N1=A, N3/N1=B, N4/N1=C; se măsoară distanţele dintre punctul peţiolar şi baza
sinusurilor laterale (d1 şi d2) şi se raportează la nervurile pe care acestea se sprijină d1 / N2 şi d2 / N3, se determină raportul
dintre lungimea şi lăţimea limbului (L/l) care se notează cu “r” şi apoi se determină suma unghiurilor dintre nervuri pentru a
putea fi interpretate
Codificarea rapoartelor A, B, C dintre nervuri
Valoarea rapoartelor Codul atribuit
0,91-1,00 0
0,81-0,90 1
0,71-0,80 2
0,61-0,70 3
0,51-0,60 4
0,41-0,50 5
0,31-0,40 6
0,21-0,30 7
0,11-0,20 8
0,00-0,10 9

Pentru raportul dintre lungimea şi lăţimea limbului, acesta se notează cu “r”, iar în urma codificării valorilor
obţinute se observă că: frunza rotundă are r = 1, frunza reniformă <1, iar celelalte trei forme r>1, (cuneiformă,
cordiformă, tronconică, cuneo-tronconică).
Valoarea rapoartelor Codul atribuit
<0,80 0
0,81-0,90 1
0,91-1,00 2
1,01-1,10 3
1,11-1,20 4
1,21-1,30 5
1,31-1,40 6
Un alt element care se determină este suma unghiurilor α + β şi a unghiurilor α + β + γ. Se indică mai întâi suma
unghiurilor Σ α + β, apoi suma Σ α + β + γ şi se stabileşte codul corespunzător unghiurilor dintre nervuri
împreună, conform tabelului
Suma α + β Codul Suma α + β Codul
atribuit +γ atribuit
<70 0 <100 0
71-80 1 101-110 1
81-90 2 111-120 2
91-100 3 121-130 3
101-110 4 131-140 4
111-120 5 141-150 5
121-130 6 151-160 6
În funcţie de valoarea rapoartelor d1 / N2 şi d2 / N3, codificate, se scoate în evidenţă faptul că, pentru frunzele
întregi, lipsite de sinusuri, codul este 1 0, pentru frunze cu sinusurile slab schiţate codul este 3 2, pentru frunze cu
sinusuri pronunţate, codul este 5 4, iar pentru frunzele cu sinusuri foarte adânci, puternic lobate, codul este 7 6-9
8.
Valoarea rapoartelor Codul atribuit Gradul de sectare al frunzei

0,91-1,00 0 Sinusuri superficiale (frunze întregi)

0,81-0,90 1
0,71-0,80 2 Sinusuri slab schiţate
0,61-0,70 3 (frunze palmat - lobate)
0,51-0,60 4 Sinusuri pronunţate
0,41-0,50 5 (frunze palmat - fidate)
0,31-0,40 6 Sinusuri adânci
0,21-0,30 7 (frunze palmat – partite)
0,11-0,20 8 Sinusuri foarte adânci
0,00-0,10 9 (frunze palmat - sectate
Schema de descriere ampelografică a soiurilor de viţă-de-vie roditoare
Această schemă cuprinde 12 capitole, astfel :
1. Denumirea soiului. Se înscrie numele sub care circulă soiul;
2. Sinonimele soiului. Se trec denumirile pe care le primeşte soiul în diferite zone ale ţări şi în alte ţări .
3. Originea. Se prezintă locul şi condiţiile de formare a fiecărui soi - genitorii, anul omologãrii şi autorii în cazul soiurilor
nou create;
4. Arealul de cultură. Sunt indicate zonele în care este cultivat soiul în ţara noastră, ca şi răspîndirea pe glob, în principalele
ţări viticole;
5. Caracterele morfologice (descrierea botanică). În această parte sunt prezentate caracterele botanice ale soiului, pe
fenofaze:
5.1. În faza de dezmugurit se analizează culoarea şi pufozitatea rozetei.
5.2. În faza de înfrunzire se notează:
- lobia, culoarea şi pufozitatea frunzelor 1-2 din vârful lăstarului;
- forma, lobia caracterele dinţilor la frunzele 3-5;
- culoarea şi pubescenţa lăstarului ;
- modul de inserţie al inflorescentelor; forma şi mărimea lor.
5.3. În faza de înflorire se descrie:
- constituţia florii, forma corolei si modul de desprindere;
- forma ovarului, stilului şi pistilului;
- numãrul, lungimea şi modul de înclinare al staminelor;
- forma şi dimensiunile polenului;
- culoarea glandelor nectarifere.
5.4. În faza de creştere a bobului se notează:
- pufozitatea şi culoarea vârfului lăstarului şi a lăstarului;
- caracterele cârceilor;
- forma, mărimea, culoarea şi lobia frunzei adulte sau normale, numărul şi forma sinusurilor laterale, forma sinusului
petiolar, pufozitatea, culoarea şi pubescenţa nervurilor, mărimea şi forma dinţilor, culoarea lizierei;
- culoarea, pubescenţa şi mărimea peţiolului.
5.5. În faza de maturare a strugurilor se analizează:
- forma şi mărimea strugurelui, compactitatea lui;
- mărimea şi gradul de lemnificare a pedunculului;
- forma şi mărimea bobului, grosimea şi culoarea pieliţei, intensitatea şi persistenţa pruinei;
- consistenţa, culoarea, gustul si aroma miezului;
- numărul, forma, mărimea, culoarea seminţelor, consistenţa lor, forma, mărimea şi amplasarea şalazei.
5.6. În faza de maturare şi cădere a frunzelor se analizează:
- culoarea, grosimea şi aspectul scoarţei, dimensiunile internodurilor, forma secţiunii transversale, grosimea măduvei,
pufozitatea coardei, culoarea şi dezvoltarea nodurilor, forma ochiului de iarnă;
- modul de dispunere a cârceilor;
- culoarea frunzelor toamna.
6. Caracterizarea agrobiologică completează caracterele morfologice. Se notează: durata perioadei de vegetaţie activă pe
fenofaze în diferite condiţii de mediu, creşterea si vigoarea, afinitatea soiului roditor cu diferiţi portaltoi, modul de legare a
florilor (scuturarea florilor, meierea, mărgeluirea şi polenizatorii în cazul florilor cu flori funcţional femele), se determină
fertilitatea şi productivitatea, modul de maturare a lemnului, relaţiile cu factorii ecologici şi rezistenţa la intemperii,
sensibilitatea la boli şi dăunători.
7. Caracteristicile agrofitotehnică. Pe baza însuşirilor biologice se stabileşte forma de conducere, sistemul de tăiere, tipul de
tăiere, modul de dirijare al coardelor. De asemenea, se precizează încărcătura de ochi care se lasă la m2, lungimea
elementelor de rod, precum şi modul cum reacţionează soiul la lucrările şi operaţiile în verde, lucrările solului, fertilizare,
irigare.
8. Caracterizarea tehnologică. Se specifică epoca de maturare a soiului, se stabileşte compoziţia mecanică a strugurilor,
însuşirile tehnologice apreciate prin indicele de structură, indicele de compoziţie a bobului şi indicele de randament, care
ajută la cunoaşterea comparativă a valorii economice a soiurilor, se determină compoziţia chimică a mustului, concentraţia
în zaharuri, aciditatea şi potenţialul alcoolic.
9. Producţia. Se determină producţia maximă şi medie reală la butuc şi la hectar, exprimată în kg/butuc, respectiv t/ha.
10. Selecţiile clonale. Se descriu selecţiile clonale obşinute şi omologate la fiecare soi (dacă este cazul). Studiul acestora
ajută la cunoaşterea originii soiurilor, puritatea acestora, fiind precizate biotipurile existente, selecţiile clonale şi
posibilităţile de extindere a noilor selecţii în diferite areale viticole.
11. Utilizarea şi caracterizarea agroeconomică. Pe baza informaţiilor obţinute din studierea însuşirilor biologice şi
caracteristicilor tehnologice ale fiecărui soi, se stabileşte direcţia de producţie cea mai corespunzătoare a soiului.
12. Zonarea. Constituie scopul final al cunoaşterii soiurilor de viţă-de-vie, indicându-se podgoriile şi centrele viticole unde
soiul poate să-şi manifeste din plin performanţele cantitative şi calitative (ca soi autorizat sau recomandat).
Schema de descriere ampelografică a soiurilor de portaltoi
Descrierea şi recunoaşterea viţelor portaltoi se face în mod asemănător soiurilor roditoare, cu unele simplificări, impuse de
specificul portaltoilor, care nu produc struguri şi la care interesează doar producţia de butaşi înrădăcinaţi în vederea altoirii.
Schema ampelografică cuprinde 9 capitole şi anume:
1. Denumirea portaltoiului;
2. Sinonimele;
3. Originea portaltoiului;
4. Arealul de răspândire;
5. Descrierea botanică pe fenofaze: dezmugurit, înfrunzire şi creştere a lăstarului, înflorit, maturarea lemnului, căderea
frunzelor;
6.Caracterizarea agrobiologică a portaltoiului. Se precizează comportarea portaltoiului în plantaţiile mamă, în plantaţiile
de vii roditoare şi în şcoala de viţe (în special încărcătura de ochi/m2, lungimea elementelor rămase pe butuc în urma
tăierilor, etc.).
7. Caracterizarea agrofitotehnică vizează în principal comportarea portaltoiului în plantaţiile mamă, în plantaţiile de vii
roditoare şi în şcoala de viţe (nr. de lăstari, lucrări şi operaţii în verde, etc.);
8. Selecţiile clonale. Se descriu clonele obtinute şi omologate pentru fiecare soi de portaltoi în parte.
9. Zonarea portaltoiului. Se indică podgoriile şi centrele viticole unde soiul poate să-şi manifeste din plin potenţialul
agrobiologic şi productiv.
 Tehnici noi utilizate în descrierea soiurilor de viţă de vie
În prezent în descrierea şi indentificarea soiurilor şi selecţiilor lor clonale se utilizează tehnicile chimico-analitice (analiză
izoenzimatică, markeri moleculari, etc.), reunite într-o importantă ramura denumită chimiotaxonomia.
◊ Metodele biochimice în sens larg, au impulsionat studiile taxonomice, furnizând de cele mai multe ori, indicaţii despre
originea parentală a soiurilor, nedemonstrabile cu ajutorul metodelor morfologice şi nici cu metodele citologice.
◊ Prospectivele viitoare în dezvoltarea metodelor de recunoaştere varietală sunt reprezentate de băncile de date unde,
informaţiile de tip descriptiv se combină cu imagini, valori biometrice, chimiotaxonomice şi markeri de ADN pentru fiecare
genotip în parte
ZONAREA VITICOLĂ A ROMÂNIEI
1.Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei
Regiunea este amplasată în zona geografică a Podişului Transilvaniei (aproximativ 6355 ha), viţa-de-vie găseşte aici condiţii
bune şi foarte bune de vegetaţie, îndeosebi în jumătatea sud-vestică a podişului care poartă numele de "Ţara Vinului".
Climatul acestei regiuni este central-european, moderat continental. Compartiv cu celelalte zone viticole din ţara noastră, în
linii generale, climatul este răcoros, dar cu toate acestea, se asigură condiţii pentru obţinerea vinurilor de calitate, datorită
prezenţei toamnelor lungi şi însorite şi a iernilor potrivit de reci. Solurile În marea lor majoritate sunt incluse în clasa
argiluvisolurilor, reprezentate de soluri brune, brune argilo-iluviale şi brune podzolite. Acestea sunt urmate, procentual, de
cernoziomuri levigate localizate în nord-vestul şi sud-vestul regiunii (Câmpia Transilvaniei şi terasele Mureşului), şi de
pseudorendzine în zonele forestiere.
Sortimentul. În cadrul acestei regiuni viticole, direcţia principală de producţie o reprezintă vinurile albe obţinute într-o gamă
largă, de la cele de masă până la cele de mare marcă şi de la vinuri seci până la cele demi-dulci, iar în unele centre există
condiţii favorabile pentru maturarea strugurilor şi înnobilare (prin instalarea putregaiului nobil), precum şi vinuri spumante.
Această gamă largă de vinuri se realizează din următoarele soiuri: Fetească albă, Fetească regală, Pinot gris, Traminer roz,
Sauvignon, Riesling italian, Neuburger şi Muscat Ottonel.
Alături de acestea, recunoscute pe plan naţional şi internaţional, sunt şi vinurile spumante de tip Jidvei şi Alba obţinute din
soiurile Fetească albă, Fetească regală, Riesling italian şi Iordană, precum şi vinurile aromate de tip „muscat” din soiul
Muscat Ottonel.

1. Podgoria Târnave,
2. Podgoria Alba,
3. Podgoria Sebeş-Apold,
4. Podgoria Aiud
5. Podgoria Lechinţa,
în cadrul cărora se regăsesc 17 centre viticole şi 2 centre viticole independente
2. Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei
Este una dintre cele mai mari şi mai renumite regiuni viticole din România, situată în sud - estul ţării, incluzând plantaţiile
de pe numeroase plaiuri moldave unde se cultivă aproximativ 76.789 ha, începând de la localitatea Hlipiceni (judeţul
Botoşani) până la Tîmboieşti (judeţul Vrancea) şi Smârdan (judeţul Galaţi). Climatul În ansamblul său, regiunea are
puternice influenţe est-europene şi se caracterizează prin contraste evidente între sezoanele extreme (ierni aspre şi relativ
uscate, verile calde până la toride şi adesea secetoase, primăverile moderate termic şi hidric, iar toamnele sunt blânde).
Resursele heliotermice sunt relativ ridicate, evident superioare celor din Transilvania, înregistrând valori minime în partea
de nord-vest a regiunii şi maxime în sud-estul acestei regiuni viticole, toate acestea pe fondul unor resursele hidrice mai
mici, comparativ cu regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei (Oşlobeanu M. şi colab., 1991). Precipitaţiile atmosferice
prezintă o medie de 500 mm/an, cu variaţii cuprinse între 400-500 mm în extremitatea sud-estică şi 550-600 mm în cea
nord-vestică. Solurile Cele mai reprezentative pentru această regiune sunt în principal molisolurile reprezentate de:
cernoziomuri, cernoziomuri levigate şi soluri cenuşii. Sortimentul. Această mare regiune viticolă este profilată pe
producerea vinurilor albe şi roşii de masă, a vinurilor albe de calitate superioară, a vinurilor dulci naturale (podgoria
Cotnari) şi a vinurilor materie primă pentru spumante (în podgoriile Panciu şi Iveşti). Producerea vinurilor roşii are un
caracter insular, şi anume în podgoriile Dealul Bujorului, Nicoreşti, Iveşti, Uricani şi Iana.
Sortimentul acestei regiuni este alcătuit dintr-un număr notabil de soiuri, printre care unele sunt specifice numai anumitor
podgorii, cum ar fi: Grasă de Cotnari, Fetească albă, Frâncuşă şi Busuioacă de Bohotin (la Cotnari); Zghihară de Huşi,
Băbească neagră (la Nicoreşti); Fetească neagră (la Uricani), etc. Alte soiuri cultivate cu succes sunt: Aligoté, Fetească
regală, Riesling italian, Sauvignon, Pinot gris, Galbenă de Odobeşti şi Şarba (soi nou obţinut), iar dintre soiurile pentru
vinuri roşii: Cabernet Sauvignon, Merlot, Băbească neagră şi Oporto.
Sortimentul soiurilor de struguri de masă este reprezentat de soiurile: Chasselas doré, Muscat Perla de Csaba, Muscat de
Hamburg şi Coarnă neagră.
1.Cotnari, 2. Iaşi, 3. Huşi,
 4. Colinele Tutovei, 5.Dealurile Bujorului,
6. Nicoreşti, 7.Iveşti, 8.Panciu, 9.Odobeşti,
10.Coteşti, 11.Covurlui, 12.Zeletin
şi 8 centre viticole independente: Hlipiceni, Plugari, Probota (în nord), Vaslui (în centru), Griviţa şi
Hanu Conachi (în sud), Bozieni şi Răcăciuni în vestul regiunii.

Podgoria Cotnari
Aşezare geografică. În toată literatura de specialitate, se spune că, nu există o altă podgorie românescă despre care să se fi
scris aşa de mult. Podgoria Cotnari este situată pe Coasta Cotnari-Hârlău, un important segment din marea „Coastă
Moldavă” care face tranziţia între Podişul Sucevei de la vest şi Câmpia Moldovei de la est. Centrele viticole ale podgoriei
sunt Cotnari, Hârlău, Cucuteni (judeţul Iaşi) şi Frumuşica (judeţul Botoşani). Perioada de vegetaţie este de 160-190 de zile,
suma orelor de strălucire a soarelui 2100 ore, iar precipitaţiile atmosferice anuale au valori medii de 471 mm, din care peste
350 mm în cursul perioadei de vegetaţie, coeficientul hidrotermic înregistrează valori de 1,14, iar indicele aptitudinii
oenoclimatice este de 4,36. Verile sunt călduroase, cu temperaturi ce pot atinge până la +38,40C, iar în timpul iernii, se
înregistrează frecvent -290C. Grasă de Cotnari - 30 %, Fetească albă - 30 %, Frâncuşă - 30 % şi Tămâioasă românească -
10 %. Pentru calitatea excepţională a acestor vinuri este nevoie de toamne lungi şi însorite pentru ca strugurii să acumuleze
o cantitate mare de zaharuri, soiul Grasă de Cotari acumulând în jur de 250-300 g/l în mod frecvent, iar cu ajutorul
mucegaiului nobil, Botrytis fukeliana, acumulările pot înregistra şi valori mai mari.
3.Regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei
Este a doua regiune viticolă a ţării noastre ca mărime (54187 hectare), adunând la un loc plantaţiile viticole din sudul ţării
începând de la Rîmnicu Sărat, până la Halînga în judeţul Mehedinţi şi Segarcea, judeţul Dolj. Climatul este de tip temperat
continental, cu influenţe continentale est-europene care se atenuează spre vest în favoarea celor central-europene şi
mediteraneene (mai ales în Oltenia). Latitudinea mai sudică a acestei regiuni şi prezenţa Carpaţilor Meridionali, care creează
un baraj pentru masele de aer rece din nord, se reflectă într-un areal climatic favorabil pentru cultura viţei- de-vie, înzestrat
cu primăveri timpurii, veri calde până la toride, toamne lungi şi blânde, ierni friguroase până la geroase. Resursele
heliotermice sunt ridicate, superioare însă, celorlalte regiuni prezentate mai sus, dar cu resurse hidrice mai scăzute. Datorită
diversităţii litologice şi de relief, în acest vast areal, se întâlneşte o gamă largă de soluri: cernoziomuri, soluri brune, brun-
roşcate, brune-eumezobazice şi soluri cenuşii prezente în zona colinară mijlocie, iar argiluvisolurile brune podzolite şi
solurile podzolice se regăsesc pe coamele interfluviale largi şi pe versanţii slab înclinaţi. Sortimentul. Regiunea viticolă a
Dealurilor Munteniei şi Olteniei are ca principală direcţie de producţie obţinerea vinurilor roşii, albe şi aromate de calitate
superioară şi mai puţin producerea vinurilor albe şi roşii de masă (podgoria Drăgăşani). Pe suprafeţe destul de mari se
cultivă şi soiuri de struguri pentru masă, care produc cantităţi însemnate de struguri destinaţi fie pieţei interne, fie
exportului.
Sortimentul cuprinde soiuri pentru vinuri albe de calitate superioare, reprezentate de: Fetească albă, Fetească regală,
Riesling italian, Sauvignon, Pinot gris şi Muscat Ottonel (Olteanu I. şi colab., 2002), dar şi soiuri pentru vinuri roşii de
calitate superioară: Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot noir, Fetească neagră şi Burgund mare. În anumite centre viticole -
Breaza şi Pietroasa - există condiţii deosebite pentru cultura binecunoscutelor soiuri, din sortimentul nostrum autohton,
Tămâioasă românească, Grasă de Cotnari şi Busuioacă de Bohotin, destinate obţinerii vinurilor aromate albe şi roze.
Vinurile albe şi roşii de masă se produc îndeosebi în podgoria Drăgăşani din soiurile Crâmpoşie selecţionată şi Novac. Din
grupa soiurilor de masă cultivate în podgoriile Dealurile Buzăului, Dealu Mare şi Drăgăşani se pot aminti soiurile: Victoria,
Cardinal, Augusta, Chasselas doré, Afuz Ali, Muscat de Hamburg şi Muscat d’Adda, sortogrupul Coarnă, precum şi
celelalte soiuri noi de struguri pentru masă obţinute în diferitele staţiuni de cercetare ce aparţin acestei mari regiuni viticole.
1. dealurile Buzaului 2. dealu mare 3. Stefanesti-Arges 4. Samburesti 5. Dragasani 6. Dealurile craiovei
7. Severinului 8. Dealurile Drancei
4. Regiunea Viticolă a Dealurilor Banatului
Plantaţiile de vii, care ocupă actual circa 3.000 hectare, au un caracter insular, constituindu-se în mai multe centre viticole.
Climatul este moderat continental cu nuanţă submediteraneană, cu ierni blânde, veri calde şi toamne prelungi, deci condiţii
optime pentru dezvoltarea viţei-de-vie. Resursele heliotermice sunt ridicate şi relativ omogene pe cuprinsul regiunii,
conducând la o bună maturare şi chiar supramaturare a strugurilor, iar resursele hidrice sunt superioare celor din Moldova.
Precipitaţiile atmosferice prezintă o medie anuală de 650 mm (550 mm în câmpia joasă şi 750 mm în dealurile piemontane),
iar evapotranspiraţia potenţială anuală atinge valoarea de 700 mm, fapt care conduce la un regim hidric echilibrat pentru cea
mai mare parte a regiunii, excepţie făcând câmpia vestică (centrul viticol Teremia). Media precipitaţiilor din perioada de
vegetaţie se apropie de valoarea de 395 mm. Predominante în această regiune sunt cele de tip terra rossa (pe solurile
calcaroase), solurile brune-eumezobazice (pe versanţi), brune-argiloiluviale şi regosolurile. Se întâlnesc şi cernoziomuri şi
chiar cernoziomuri levigate, puţin favorabile culturii viţei de vie, în centrul viticol Teremia (Şerdinescu A. şi colab., 2003).
Centrele viticole din această regiune sunt: Moldova Nouă, Tirol, Silagiu, Recaş şi Teremia.
Regiunea viticolă a Dealurilor Banatului este specializată în producerea de vinuri albe şi roze de masă şi în mai mică măsură
a vinurilor albe şi roşii de calitate superioară. Soiurile reprezentative pentru această regiune sunt : Creaţă de Banat, Majarcă
albă, Steinschiller, Riesling italian, Sauvignon, dar şi soiuri pentru vinuri roşii Cadarcă, Burgund mare, Merlot şi Pinot noir.
5. Regiunea viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului
Această regiune este amplasată în zona deluros-colinară şi de câmpie din nord-vestul României, care se se desfăşoară în
latitudine între paralelele 46º şi 48º, iar în altitudine între 100 m şi 550 m. Este una dintre cele mai întinse regiuni viticole
(aproximativ 8000 ha) Climatul este moderat continental datorită poziţiei şi deschiderii largi spre vest, pătrunderea unor
influenţe mediteraneene dinspre sud-vest (Europa centrală) şi relativa adăpostire montană faţă de masele nord-estice. Toate
acestea, determină prezenţa unor ierni scurte şi predominant blânde, primăveri timpurii, veri potrivit de calde şi umede,
toamne lungi şi suficient de călduroase. Precipitaţiile, ce ating valoarea anuală de 650 mm, acoperă în general
evapotranspiraţia globală, evidenţiind un echilibru hidric, fără a ignora unele excedente sau deficite de umiditate regionale.
În timpul perioadei de vegetaţie volumul precipitaţiilor este de aproximativ 400 mm.
Solurile întîlnite în această regiune sunt formate pe anumite sedimente de solificare şi se înscriu în clasa argiluvisolurilor şi
molisolurilor. Argiluvisolurile sunt dominante în unitatea colinar-deluroasă, fiind reprezentate de soluri brune, brune-
podzolite şi brune eumezobazice, iar molisolurile sunt prezente în zona câmpiilor silvostepice din sud-vestul regiunii şi sunt
reprezentate de cernoziomuri cambice şi argiloiluviale. Direcţia de producţie – Sortimentul. Condiţiile ecoclimatice din
această regiune permit producerea unei game largi de vinuri albe şi roşii începând de la cele de masă până la cele de calitate
superioară, iar dintre soiurile de struguri pentru masă se întâlnesc (pe suprafeţe restrânse), Muscat Perla de Csaba şi grupa
Chasselas.
Dintre soiurile pentru vinuri albe întâlnim în cultură Fetească albă, Riesling italian, Fetească regală, Furmint, Pinot gris,
Mustoasă de Măderat şi Iordană. O favorabilitate bună pentru producerea vinurilor roşii se întâlneşte îndeosebi în sudul
regiunii, în podgoria Miniş- Măderat, unde se cultivă Cadarcă, Merlot, Oporto şi Burgund mare. În podgoria Silvaniei (în
centrele Şimleul Silvaniei şi Zalău), se produc şi vinuri spumante
Podgorii: 1. minis maderat 2. diosig 3. valea lui mihai 4. silvaniei si in jur de 13 centre viticole.
6. Regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei
Este situată în sud-estul României şi corespunde în întregime Podişului Dobrogean, clar delimitat între Dunăre, Marea
Neagră şi frontiera cu Bulgaria. Plantaţiile viticole se întind de la Mangalia, până la Tulcea şi Măcin, pe o suprafaţă de
aproximativ 18 900 hectare. Predomină aici relieful de platou, cu altitudine slab-moderată şi o anumită fragmentare, iar
bioclimatul net continental al stepei şi silvostepei pontice, este parţial atenuat de vecinătatea Mării Negre şi de masele
acvatice din Bălţi şi Delta Dunării. Deţine aşadar, resurse heliotermice mari, alături de resurse hidrice foarte scăzute.
Regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei, cuprinde podgoriile Murfatlar, Istria-Babadag şi Sarica-Niculiţel.
Se poate spune că aici se întâlnesc cele mai bogate resurse heliotermice (cele mai ridicate medii anuale), cu efecte benefice
asupra maturării şi supramaturării strugurilor, iar prezenţa Mării Negre face ca durata efectivă de strălucire a soarelui să fie
cea mai mare din ţară, dar pe fondul unui volum de precipitaţii scăzut.
Precipitaţiile sunt, din punct de vedere cantitativ, printre cele mai reduse din ţară, ele prezentând valori medii anuale de 420
mm, 250 mm fiind înregistrate în perioada de vegetaţie, în partea central-sudică a podişului dobrogean, iar pe înălţimile de
peste 200-250 m din partea nordică pot atinge 500 mm. Precipitaţiile sunt insuficiente în lunile de vară, când se manifestă
secete frecvente şi adesea prelungite, de unde şi nevoia acoperirii deficitului prin irigare (Şerdinescu A. şi colab., 2003).
Solurile dominante în aceste areale viticole, sunt molisolurile de stepă (cernoziomuri, soluri bălane) şi silvostepă
(cernoziomuri cambice), urmate de solurile cenuşii şi rendzinele calcaroase. În această regiune se conturează două direcţii
principale de producţie, atât cultura soiurilor de struguri de masă cât şi de vin. Dintre soiurile de struguri pentru masă (care
acoperă necesităţile de consum ale litoralului), se cultivă Cardinal, Regina viilor, Chasselas doré, Muscat de Hamburg,
Muscat d'Adda, Afuz Ali şi Italia, iar pe suprafeţe restrânse se cultivă şi soiurile pentru stafide.
Regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei este însă specializată în producerea vinurilor albe şi roşii de calitate superioară de la
cele seci până la cele dulci naturale. Din sortimentul pentru vinuri albe se regăsesc în cultură Aligoté, Riesling italian,
Fetească albă, Fetească regală, Sauvignon, Pinot gris, Chardonnay, Muscat Ottonel, iar dintre cele roşii: Cabernet
Sauvignon, Pinot noir, Merlot şi Burgund mare.

Podgoria Murfatlar
Aşezare geografică. Această renumită podgorie dobrogeană, este situată în sud-estul României, respectiv în podişul
Dobrogei de Sud, de o parte şi de alta a canalului Dunărea – Marea Neagră, fosta vale Carasu, întinsă de la Basarab până la
Cernavodă şi care acoperă o suprafaţă de 7000 ha. Centrele viticole mari din această podgorie sunt: Murfatlar, Medgidia şi
Cernavodă, dar mai la sud sunt localizate câteva centre viticole independente: Adamclisi, Mangalia, Chirnogeni, Hîrşova şi
Dăeni. Precipitaţiile se află la limita inferioară a cerinţelor viţei-de-vie, media multianuală fiind de 439,5 mm, iar în cursul
perioadei de vegetaţie nu depăşesc media de 200 mm, ceea ce necesită irigarea în perioadele mai secetoase. Fondul
pedologic este alcătuit din soluri bălane, care predomină în partea de est şi centrală şi cernoziomuri în partea de est.
Sortimentul podgoriei Murfatlar cuprinde o gamă largă de soiuri. Soiurile pentru vinuri albe de calitate superioară sunt
reprezentate în principal de Pinot gris, Chardonnay, ambele obţin cele mai bune rezultate din ţară, urmate de Riesling
italian, Sauvignon şi Muscat Ottonel. Pentru vinuri roşii de calitate superioară se cultivă soiurile Cabernet Sauvignon, Pinot
noir, Merlot şi Fetească neagră, precum şi soiurile noi obţinute aici, Mamaia, Cristina. Trebuie specificat, că datorită
condiţiilor ecoclimatice foarte favorabile întâlnite aici, există posibilitatea de producere a unei game largi de vinuri albe şi
roşii, de la cele seci, până la vinurile dulci naturale. Cele pentru struguri de masă ocupă suprafeţe cu mult mai reduse decât
cele pentru vin. În afară de soiurile din grupa Chasselas, care datorită condiţiilor de secetă nu realizează struguri de calitatea
celor din alte podgorii (Panciu), se cultivă aici întreg conveierul varietal cu soiuri de masă, la care se adaugă şi soiurile
Victoria, Augusta, Xenia.
7. Regiunea viticolă a Teraselor Dunării
Această regiune este situată în cea mai mare parte pe Terasele Dunării din sud-estul Câmpiei Române şi cuprinde în aria ei
podgoriile Ostrov şi Greaca, iar suprafeţele cultivate sunt de circa 11271 ha. Deşi unele centre viticole din aceste două
podgorii sunt distanţate între ele, prezenţa unor vii răzleţe de legătură care sunt plasate în condiţii ecologice similare,
certifică conturarea unei regiuni vitivinicole distincte cu numele de mai sus (Cotea V. D. şi colab., 2000). Datorită poziţiei
sale geografice această regiune viticolă deţine cele mai mari resurse heliotermice, în condiţiile unor resurse hidrice modeste,
ameliorate întrucâtva de prezenţa benefică a Dunării.
Caracteristicile climatului.
Climatul este temperat continental, stepic şi silvostepic, cu precipitaţii insuficiente şi extremism termic, ce pun în pericol
normala desfăşurare a spectrului fenologic dacă nu se iau măsuri protective, (cultură protejată, irigare) îndeosebi contra
îngheţurilor hibernale şi a deficitului de umiditate înregistrat în perioada vară-toamnă. Precipitaţiile anuale înregistrează o
medie de 500 mm anual, iar în perioada de vegetaţie se înregistrează în medie 300 mm, o medie mai ridicată în centrul
viticol Greaca şi mai scăzută în centrul viticol Feteşti. Faţă de evapotranspiraţia potenţială care variază între 700-750 mm
apare un deficit hidric accentuat care trebuie completat prin irigaţii. Solurile sunt reprezentate în principal prin
cernoziomuri cambice, cernoziomuri argilo-iluviale, soluri bălane şi psamosoluri. Pe versanţi predomină regosolurile şi
solurile antropice, iar în Lunca Dunării şi Balta Ialomiţei se regăsesc soluri hidromorfe şi soluri aluviale, variat gleizate.
Sortimentul. Regiunea viticolă a Teraselor Dunării este specializată în primul rând în producţia de struguri de masă, de la
soiurile timpurii la cele târzii. Producţia vinicolă este constituită în cea mai mare parte din vinuri de masă între care
dominante sunt cele pentru vinuri albe. În unele centre viticole, în anumiţi ani deosebit de favorabili, unele vinuri roşii pot
atinge şi calitatea ce se cere unui vin de calitate.
Sortimentul cultivat în cadrul regiunii este foarte variat, fiind reprezentat îndeosebi de soiurile pentru struguri de masă,
începând cu cele cu coacere extratimpurie până la cele cu maturare târzie. Principalele soiuri cultivate sunt : Muscat Perla de
Csaba, Cardinal, Victoria, Chasselas doré, Muscat de Hamburg, Muscat d'Adda, Italia, Afuz Ali, Tamina, Xenia şi Greaca.
Dintre soiurile pentru vinuri albe, de o bună apreciere se bucură: Feteasca regală, Riesling italian, Sauvignon, Crâmpoşie
selecţionată, Donaris, iar dintre soiurile roşii sunt preferate soiurile Cabernet sauvignon, Merlot şi Burgund mare.
8. Regiunea viticolă a nisipurilor şi a altor terenuri favorabile din sudul ţării
Această regiune înglobează plantaţiile viticole, uneori cu caracter insular, înfiinţate pe nisipurile şi solurile nisipoase de pe
Terasele Dunării, Terasele Jiului şi bazinele râurilor Călmăţui şi Buzău din Câmpia Bărăganului (aproximativ 13 000
hectare plantaţii viticole). Cea mai întinsă şi reprezentativă zonă viticolă pentru această regiune o reprezintă nisipurile din
stânga Jiului din sudul Olteniei. Climatul este un climat de tranziţie, între cel moderat continental central-european şi cel
tipic continental est-european, peste care se suprapun certe influenţe mediteraneene. Toate aceste influenţe se reflectă în
ierni relativ blânde, primăveri timpurii, veri călduroase şi toamne prelungi. Poziţia geografică mai sudică şi relieful de
câmpie întinsă face ca regiunea să beneficieze de un bogat potenţial heliotermic. Precipitaţiile anuale ating o valoare medie
de 528 mm, din care în perioada de vegetaţie a viţei-de-vie, 306 mm precipitaţii. Majoritatea solurilor prezintă o textură
nisipoasă sau luto-nisipoasă precum şi o bună permeabilitate pentru apă. Regiunea se remarcă prin prezenţa nisipurilor
eoliene şi a depozitelor loessoide pe care în dercursul evoluţiei s-au format psamosoluri, dar şi cernoziomuri cambice şi
soluri antropice, mai mult sau mai puţin favorabile viţei-de-vie. Pe terasele Oltului sunt predominante solurile brune-roşcate
şi regosolurile, iar în zona de câmpie înaltă sunt prezente cernoziomurile argiloiluviale vertice şi vertisolurile. Podgoriile
regiunii
În cadrul regiunii viticole a nisipurilor şi altor terenuri favorabile din sudul ţării se diferenţiază trei podgorii - Podgoria
Dacilor, Podgoria Calafat, Podgoria Sadova-Corabia, care cuprind un număr de opt centre viticole. Pe lângă acestea mai
întâlnim şi 11 centre viticole independente, şi anume: Drăgăneşti-Olt, Furculeşti, Mavrodin, Urziceni, Sudiţi, Ulmu,
Însurăţei, Ruşeţu, Cireşu, Jirlău şi Râmnicelu.
Direcţia de producţie - Sortimentul. Terenurile nisipoase, prezente pe arii destul de mari în cadrul regiunii, limitează
potenţialul cantitativ şi calitativ de producţie al soiurilor, de aceea regiunea este specializată în producerea vinurilor de masă
(albe, roze şi roşii) şi în producerea strugurilor pentru masă.
Pentru producerea vinurilor albe cele mai cultivate soiuri sunt : Aligoté, Fetească regală, Riesling italian, Saint Emilion şi
Rkaţiteli, iar pentru vinuri roze şi roşii soiurile : Roşioară, Băbească neagră, Sangiovese, Burgund mare, Cabernet
Sauvignon şi Merlot. Pentru strugurii de masă sunt cultivate soiurile cu epocile I-V de maturare (Muscat Perla de Csaba,
Cardinal, Chasselas doré, Muscat d'Adda, Coarnă neagră şi Italia).

Studiul portaltoilor

Necesitatea utilizării portaltoilor în viticultură

Apariţia filoxerei pe continentul european, a determinat în timp o schimbare radicală a sistemului de înmulţire şi cultură a
viţei-de-vie, respectiv trecerea la sistemul de viticultură altoită şi utilizarea speciilor americane, rezistente la filoxeră, drept
portaltoi. Ulterior, marea diversitate a cercetărilor efectuate şi a lucrărilor publicate la nivel mondial, vizau interacţiunea soi
vinifera-portaltoi, demonstrând în acest fel, vasta importanţă a acestei problematici şi faptul că ea reprezintă unul dintre
aspectele fundamentale ale viticulturii moderne. Prin urmare, alegerea corectă a partenerului portaltoi, în funcţie de soiul
vinifera (afinitate) în condiţiile ecoclimatului (adapabilitate) reprezintă o verigă importantă în asigurarea unui echilibru
optim între producţie/calitate şi asigurarea longevităţii şi sustenabilităţii plantaţiilor viticole.
Clasificare Din acest punct de vedere se cunosc 4 grupe de portaltoi şi o grupă specială, nouă, grupa portaltoilor obţinuţi
din specia Vitis vinifera:
Portaltoii americani obţinuţi direct din specie
Din această grupă (tabelul 7.1) fac parte portaltoii obţinuţi direct din specie prin selecţie din speciile de viţe americane (Vitis
riparia, Vitis rupestris, Vitis berlandieri). Sunt practic primii portaltoi obţinuţi în Europa după invazia filoxerei, care au stat
la baza refacerii plantaţiilor de vii europene distruse de filoxeră.
Portaltoii hibrizi americo - americani
Obţinuţi ulterior, prin încrucişarea speciilor de viţe americane între ele, cu scopul obţinerii unor forme mult mai valoroase
de portaltoi.
Din această grupă, (tabelul 7.2) fac parte portaltoii obţinuţi din încrucişarea următoarelor specii: Vitis riparia x Vitis
rupestris, Vitis berlandieri x Vitis riparia, Vitis Berlandieri x Vitis rupestris.
Portaltoii hibrizi europeo - americani
Au provenit din încrucişarea soiurilor de viţe roditoare europene cu speciile de viţe americane, exemplu: Chasselas doré,
Mourvédre, Cabernet Sauvignon, etc.
Aceşti portaltoi, (tabelul 7.3) au fost obţinuţi în Franţa cu scopul de a se obţine soiuri cu rezistenţă mare la calcar pentru
refacerea plantaţiilor de vii din podgoriile Champagne şi Charante.
Portaltoii hibrizi complecşi
Au rezultat din încrucişarea şi reîncrucişarea speciilor şi soiurilor de viţe portaltoi, pe de o parte iar pe de altă parte, din
încrucişarea speciilor de viţe portaltoi cu soiurile de viţe europene, (tabelul 7.4).
În prezent, activitatea amelioratorilor din mai multe ţări este îndreptată asupra obţinerii unor noi portaltoi complecşi,
deoarece aceştia reprezintă forme genetice valoroase din punct de vedere agrobiologic care au o rezistenţă sporită la calcar,
săruri, viroze şi nematozi.
Grupa portaltoilor obţinuţi din Vitis vinifera.
Este o grupă nou introdusă, fiind considerată o grupă specială
Precoce – Obţinut prin iradierea seminţelor de Coarnă neagră
Principalele însuşiri biologice, agrobiologice şi productive ale soiurilor de portaltoi
În catalogul oficial al soiurilor de portaltoi autorizate în România pentru anul 2005 sunt admise la înmulţire în ţara noastră
soiurile obţinute din încrucişarea speciilor: Vitis berlandieri şi Vitis riparia, Vitis berlandieri x Vitis rupestris, Vitis solonis
x Vitis riparia, Vitis vinifera x Vitis berlandieri, prezentând interes pentru viticultura românească şi portaltoiul Precoce,
obţinut prin polenizarea liberă a soiului Coarnă neagră.
1. Cunoaşterea sexului florilor la soiurile de portaltoi are o anumită importanţă în recunoaşterea
diferitelor soiuri în general, şi în alegerea formelor parentale, în special, în vederea hibridării. Se
întâlnesc cu precădere soiuri de portaltoi cu flori hermafrodite funcţional femele, alături de cele
hermafrodite funcţional mascule şi foarte puţin celelalte forme,
2. Creşterea portaltoilor, materializată în cantitatea de butaşi obţinută la unitatea de suprafaţă, este
influenţată de o serie de factori de natură genetică (soiuri, selecţii), de factorii biologici, ecologici,
precum şi de cei agrofitotehnici.
Factorii genetici intervin în special prin aptitudinile diferite de creştere, prin caracteristicile de creştere ale sistemului
radicular (arhitectonica acestuia), organizarea anatomică a rădăcinilor, precum şi prin particularităţile lor fiziologice.
Factorii biologici - interesează rapiditatea cu care este parcursă perioada de tinereţe, apoi adaptarea, afinitatea şi mai apoi
longevitatea.
Factorii agrofitotehnici - sunt cei care vizează valorificarea întregului potenţial productiv al fiecărui soi de portaltoi, prin
aplicarea diferenţiată a măsurilor care urmăresc normarea încărcăturii de lăstari, maturarea lemnului şi nu în ultimul rând,
starea fitosanitară a producţiei
3. Capacitatea de înrădăcinare.
Una dintre însuşirile de bază ale unui portaltoi viguros este buna înrădăcinare. Din acest punct de vedere prezintă o
înrădăcinare uşoară portaltoii proveniţi din Vitis riparia, Vitis rupestris şi Vitis labrusca şi Vitis Vinifera şi o înrădăcinare
slabă cei care provin din Vitis Berlandieri
4. Vigoarea de creştere.
O altă caracteristică importantă a soiurilor de portaltoi este vigoarea de creştere, exprimată prin vigoarea proprie şi vigoarea
pe care o imprimă soiurilor Vitis vinifera, care de cele mai multe ori este diferită de vigoarea proprie, precum şi relaţiile
altoi-portaltoi, definite generic - afinitatea la altoire, astfel:
portaltoii proveniţi din speciile Vitis berlandieri şi Vitis riparia se caracterizează prin creşteri viguroase, iar cei
proveniţi din Vitis rupestris prin creşteri mai slabe.
portaltoii din Vitis riparia au afinitate mai slabă cu viţele europene, iar cei obţinuţi prin hibridarea între Vitis
berlandieri şi Vitis riparia au afinitatea cea mai bună.
5. Rezistenţa la filoxeră.
În funcţie de aceasta, portaltoii se pot grupa în 2 categorii: portaltoi cu rezistenţă ridicată Riparia gloire, Rupestris du Lot,
Riparia x Rupestris, Berlandieri x Rupestris, Chasselas x Berlandieri 41 B şi portaltoi cu rezistenţă scăzută, Vinifera x
Riparia sau Vinifera x Rupestris
6. Rezistenţa la nematozi.
Cunoaşterea rezistenţei portaltoilor la nematozi a căpătat importanţă atunci când a fost pus în evidenţă rolul nematozilor în
transmiterea virusurilor care produc degenerescenţa infecţioasă.
7. Rezistenţa la boli.
Comparativ cu soiurile de Vitis vinifera, soiurile de portaltoi au un număr mai mic de paraziţi şi înregistrează un grad de
atac mai redus. Interesează în principal putregaiul cenuşiu, fiind nevoie de tratament de combatere atât la depozitarea
materialului, cât şi la altoirea şi forţarea acestuia.
8. Rezistenţa la factorii abiotici.
Însumează întrucâtva toate rezistenţele portaltoilor la factorii ecoclimatici, cu privire specială asupra calcarului activ din sol,
a sărurilor nocive, a rezistenţei acestora la secetă, la excesul de umiditate, etc.