Obiectul pomiculturii speciale îl constituie speciile şi soiurile de pomi şi arbuşti

fructiferi, la fiecare specie în parte studiindu-se cu exemplificare pe soiuri:

► caracteristicile morfologice şi de producţie (rădăcina, tulpina, ramuri de rod,

flori, fructe);

► particularităţi biologice (relaţiile cu factorii de vegetaţie, modul de creştere şi

fructificare; comportarea în procesul polenizării şi fecundării);

► particularităţile tehnologice (producerea materialului săditor, înfiinţarea

plantaţiilor şi întreţinerea până la intrarea pe rod, întreţinerea şi exploatarea
plantaţiilor pe rod);

► obiective de ameliorare

Soiul este veriga de bază pe care se clădeşte apoi întreaga tehnologie şi de care
depinde până la urmă performanţele.

Codul internaţional pentru nomenclatura plantelor cultivate prevede ca această

noţiune să fie înlocuită cu termenul internaţional de “cultivar”, dar lasă la
aprecierea fiecărui stat dacă să adopte sau nu acest termen.

De altfel soiul poate fi definit din punct de vedere economic şi biologic.

Din punct de vedere economic, soiul este un mijloc de producţie care, utilizând
energia solară, transformă resursele ecosistemului (apa şi substanţele hrănitoare
din sol şi CO2 din aer) în substanţe organice necesare vieţii omului

Din acest punct de vedere două din caracteristicile biologice ale soiului prezintă
importanţă majoră: productivitatea şi calitatea.

Din punct de vedere biologic, soiul (cultivarul) este un grup de indivizi cultivaţi,
asemănători între ei, proveniţi dintr-o singură specie sau mai multe specii
înrudite, adaptaţi la anumite condiţii de viaţă a căror identitate rezidă în anumite
particularităţi biologice distinctive pe care le păstrează prin înmulţire vegetativă
sau sexuată.

Clasificarea soiurilor.
După provenienţă, soiurile se clasifică în: soiuri locale şi soiuri ameliorate.

Soiurile locale s-au obţinut prin selecţii empirice a formelor valoroase existente
în natură.

Ele se caracterizează printr-o serie de însuşiri valoroase cum sunt: rezistenţa la

ger şi secetă, la boli şi dăunători şi nu de puţine ori calitatea fructelor.

De multe ori soiurile locale depăşesc ca valoare soiurile ameliorate. Acestea

constituie un valoros fond de germoplasmă din care amelioratorii pot obţine
soiuri noi de valoare excepţională.

Din grupa soiurilor locale fac parte: soiurile de măr Pătul, Creţesc, Domnesc;
soiurile de prune Vinete româneşti, Grase româneşti, Tuleu gras; soiurile de cireş
Pietroase de Cotnari, Pietroasa neagră de Cisnădie; soiurile de vişin Mocăneşti,
Crişana etc. Soiurile ameliorate sunt rezultatul activităţii conştiente de selecţie
desfăşurată metodic şi bazată pe cunoaşterea biologiei plantelor.

Soiurile ameliorate sunt mai omogene sub aspect morfologic şi biologic şi

manifestă însuşiri superioare mai ales în ceea ce priveşte productivitatea şi
calitatea fructelor.

Soiuri create in România :-la măr, Frumos de Voineşti, Generos;

-la păr, Aromată de Bistriţa;

-la prun, Tuleu timpuriu, Carpatin;

- la piersic, Frumos de Băneasa, Mioriţa

Sortimentul. Soiurile de pomi şi arbuşti fructiferi cultivate într-o anumită regiune

sau bazin pomicol alcătuiesc sortimentul acestei zone de cultură.

Condiţiile impuse de tehnologia modernă pentru soiurile de pomi fructiferi sunt:

să aibă vigoare mică;

 să manifeste precocitate de rodire;

 să formeze coroane rare;

 să dea producţii mari şi constante;

 să necesite un volum cât mai redus de tăieri;

 să fie rezistente la boli şi dăunători.

Dinamica sortimentului de soiuri în ţara noastră.

Condiţiile pedoclimatice ale României au favorizat apariţia unui număr mare de

soiuri autohtone. În pomologia României sunt descrise peste 320 soiuri
autohtone.

Aplicarea tehnologiilor diferenţiate este determinată de o serie de factori dintre

care amintim:

- variabilitatea condiţiilor pedoclimatice;

 particularităţile procesului de creştere şi fructificare;

 cerinţele impuse de combinaţiile altoi-portaltoi;

 cerinţele faţă de nivelul întreţinerii solului, fertilizării şi irigării

Factorii climatici care influenţează culturile pomicole sunt căldura, umiditatea şi

lumina și solul

CULTURA MĂRULUI

Malus domestica Barkh., Fam. Rosaceae, Subfam. Pomoideae

IMPORTANŢĂ, ORIGINE ŞI ARIE DE RĂSPÂNDIRE

Importanţă. După bananier şi portocal, mărul este a treia specie pomicolă ca

importanţă economică, datorită faptului că merele sunt cele mai complexe şi
complete fructe din punct de vedere alimentar
Merele sunt consumate în principal în stare proaspătă dar şi ca mâncăruri gătite,
plăcintă cu mere, torturi, mere murate, sucuri şi nectaruri

Origine şi arie de răspândire. Mărul este răspândit în ambele emisfere ale

globului terestru, ocupând 4.500.000 ha

-mărul se cultivă și la altitudini de 2000-3000 m

-producţia mondială de mere este de 56.060 mii tone

La nivelul anului 1998 România a produs 365 mii tone de mere

În România mărul este cultivat pe dealurile subcarpatice din zona pădurilor de

stejar şi fag

PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE

Malus domestica Borkh este o specie sintetică care provine dintr-o serie de specii
spontane.

Din specia Malus domestica s-au selecţionat peste 10.000 soiuri din care în cultură
se regăsesc un număr relativ mic

Portaltoii mărului. Fondul de germoplasmă a speciei Malus domestica cuprinde

un număr foarte mare de portaltoi generativi şi vegetativi

Caracteristici morfologice şi de producţie

Habitusul şi ritmul de creştere a rădăcinilor.

Marea masă a rădăcinilor la măr se găsesc repartizate în sol între 15-80 cm

adâncime
-soiurile de măr altoite pe M-27, M-9, M-26, M-4 au înrădăcinarea cea mai
superficială şi necesită mijloace de susţinere (spalier, araci), pentru a nu fi
dezrădăcinaţi de vânturi

- soiurile altoite pe M-7 şi MM-106 au o înrădăcinare medie;

- soiurile altoite pe M-104, M-11, M-16 sau A2 au sistemul radicular profund

Habitusul şi ritmul de creştere al organelor epigee.

Forma coroanei este caracteristică soiului, aceasta putând fi

-sferică (Creţesc, Pătul, Jonathan);

-sferic turtită (Domnesc, Banana de iarnă);

- larg piramidală (Starking, Delicious);

-invers piramidală (Parmen Auriu, Wagener premiat);

-îngust piramidală (Sarisinap)

- plângătoare (Frumuseţea Romei, Granny Smith).

Vigoarea pomului este determinată de soi, portaltoi, agrotehnică şi condiţiile de

mediu.

În condiţii identice de agrotehnică talia pomilor este influenţată direct de soi şi

portaltoi.

Soiurile de măr se încadrează în următoarele grupe de vigoare:

- vigoare slabă: Starkrimson, Golden spur, Welspur, Wagener, Renet ananas;

(2,5m-4 m)

-vigoare submijlocie: London Pepping, Renet portocaliu, Stark Earliest;

-vigoare mijlocie: Jonathan, Delicious auriu, Parmen auriu; 5-6 m

- vigoare mare: Delicious roşu, Starking delicious, Winter banana, Red Melba;
-vigoare foarte mare: Renet de Canada, Frumos de Boskop, Gravenstein,
Domnesc, Creţesc (8-12 m înălţime, 10-12 m diametrul coroanei)

Ramificarea. Modul de ramificare este caracteristic soiului,

-coroane dese: Soiurile Granny Smith, Roşu de Cluj

-Ramificare slabă/coroane slabe: Parmen auriu, Renet de Canada, Wagener

-coroane de ramificare medie: Jonathan, Golden delicious, Starking delicious.

Fructificarea la măr

Tipul I de fructificare în care intră aşa numitele soiuri de tip spur, cu internodii
scurte şi fructificare pe ţepuşe. Acestea sunt: Starkrimson, Stark, Wellspur,
Goldenspur, Yellowspur,

Acest tip de fructificare se caracterizează prin:

-volumul zonei productive redus şi apropiat de şarpantă;

-ramurile de rod caracteristice sunt ţepuşele; nuieluşele şi mlădiţele lipsesc sau se

întâlnesc în mod excepţional;

-ramurile de rod se inseră pe lemn bătrân de 2-5 ani sau chiar direct pe şarpante;

-zona productivă nu se îndepărtează de şarpantă, în schimb fenomenul

alternanţei de rodire este mai pregnant;

-internodiile scurte permit formarea unui număr mai mare de frunze, respectiv o
suprafaţă fotosintetică mai mare;

-fructele sunt mai mari, mai colorate şi cu un conţinut mai ridicat în substanţă
uscată; ramifică în treimea bazală a şarpantelor, fenomen amplificat de altoirea
pe portaltoi viguroşi.

Tipul II de fructificare - este reprezentat de soiul Parmen auriu. În această grupă

mai intră soiurile Renet gri de Canada, Renet alb de Canada, Frumos de Boskop.

Acest tip de fructificare se caracterizează prin:

- şarpante viguroase, inserate pe trunchi sub unghiuri mari de ramificare;

-fructificarea are loc pe ţepuşe, inserate pe ramuri în vârstă de 2-5 ani;

-volumul zonei productive este ceva mai mare decât la tipul I şi mai îndepărtat de
şarpantă;

-soiurile din această grupă îşi menţin tendinţa basitonă de ramificare dar şi o
dominanţă puternică a axului, mai ales pe portaltoi viguroşi şi semiviguroşi.

Tipul III de fructificare denumit "standard", este reprezentat de Golden delicious

şi include o serie de soiuri printre care: Jonathan, Mutsu, Idared, Starking
delicious, Richared, Prima, Gala

Aceste soiuri au următoarele particularităţi:

- volumul zonei productive este mare datorită ramificaţiilor;

-ramurile de rod reprezentative sunt nuieluşele şi mlădiţele situate pe lemn de 1-

3 ani;

-zona productivă se depărtează rapid de centrul pomului şi de ramurile suport,

ramurile de semischelet se apleacă iar şarpantele se degarnisesc;

-creşterea axului şi ramificarea sunt în echilibru dând pomilor aspect de trunchi de

con.

Tipul IV de fructificare are ca reprezentant tipic Granny Smith şi cuprinde puţine

soiuri ca: Rome beauty, Rubra precoce, Brevilieri.

Se caracterizează prin:

-volumul zonei productive mare cu ramificaţii numeroase şi lungi;

-rodire pe mlădiţe şi nuieluşe situate pe lemn de 1-3 ani;

-formaţiunile fructifere lungi lipsesc de pe ramurile mai bătrâne;

-zona productivă se depărtează rapid spre vârful ramificaţiilor lungi degarnisind

şarpantele;
- ramurile de schelet şi semischelet se arcuiesc sub greutatea fructelor dând
pomilor un aspect pendent (plângător);

-ramificarea este acrotonă pomii având aspect cilindric.

Portul este determinat de înclinarea şarpantelor faţă de verticală, în coroanele

lăsate să crească liber.

Astfel portul poate fi

- dresat-0-15*

- semidresat- 15-30*

- semietalat -30-45*

- etalat-45-60*

Vârsta intrării pe rod depinde de soi şi portaltoi precum şi de agrotehnica

aplicată. Din acest punct de vedere se disting 3 grupe de soiuri

Calitatea fructelor depinde de asocierea soi - portaltoi dar şi de fiecare partener

luat separat.

Astfel, portaltoii de vigoare slabă M-9, M-26 asigură soiului altoit obţinerea de
fructe mari şi cu maturare ceva mai timpurie.

Portaltoii viguroşi determină reducerea dimensiunii fructelor.

M7 favorizează buna coloraţie a fructelor pe când M-2 duce la o slabă colorare a

fructelor.

Durata medie a vieţii mărului este de 35-40 de ani; altoit pe portaltoi viguroşi
poate depăşi 50 de ani.

Pe portaltoi de vigoare slabă şi submijlocie, soiurile trăiesc în medie 20-30 ani.

În cultură superintensivă durata economică a pomilor altoiţi pe portaltoi de

vigoare slabă este 10-15 ani.
Polenizarea. Majoritatea soiurilor de măr sunt autosterile. Polenizarea încrucişată
este necesară şi obligatorie

Căderea fiziologică a fructelor de măr are loc în două etape:

-prima la două săptămâni după fecundare şi a 2-a la începutul lunii iunie când
fructele au mărimea unei alune.

Unele soiuri îşi autoreglează încărcătura de fructe, însă majoritatea rămân

supraîncărcate. De aceea, pentru obţinerea de fructe de calitate este necesară
rărirea fructelor.

Căderea prematură are loc între pârgă şi cules (Parmen auriu) şi în unii ani poate
provoca pagube însemnate.

Cerinţe faţă de factorii ecologici

Lumina. Mărul are cerinţe moderate faţă de lumină.

O iluminare bună favorizează colorarea fructelor, acumularea de hidraţi de carbon

şi deci ridică valoarea comercială a fructelor.

Îmbunătăţirea regimului de lumină se va face prin alegerea distanţei de plantare

şi a formei de coroană optime din acest punct de vedere.

Temperatura. Mărul creşte şi fructifică normal sau bine în zonele în care

temperatura medie anuală este cuprinsă între 7,5-11 C

Umiditatea. Mărul prosperă în condiţiile în care apa din sol reprezintă 70-75% din
capacitatea de câmp a solului pentru apă. Mărul nu suportă stagnarea apei şi nici
seceta.

Nivelul optim al precipitaţiilor pentru cultura mărului este de 650- 700 mm anual
iar pentru recolte mari chiar 800-900 mm anual. Soiurile timpurii au pretenţii mai
reduse faţă de apă decât soiurile de toamnă

Solul. Mărul preferă soluri fertile cu pH cuprins între 6,8-7,3 (sub 7 pe soluri
nisipoase)..
Expoziţia terenului. În regiunea dealurilor înalte mărul preferă expoziţii sudice,
sud-estice şi sud-vestice. În sudul ţării în schimb datorită căldurilor mari, mărul
preferă expoziţii vestice, nord-vestice şi chiar nordice

PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE

Producerea materialului săditor. Soiurile de măr se înmulţesc prin altoire

În alegerea combinaţiilor soi-portaltoi se vor evita altoirea soiurilor foarte

viguroase pe portaltoi de vigoare foarte redusă

Înfiinţarea plantaţiilor.

Tipuri de plantaţii. Mărul poate fi cultivat în toate sistemele şi în toate plantaţiile:

-plantaţii clasice (cu 150-200 pomi/ha);

-semiintensive (cca. 400 pomi/ha);

-intensive cu desime mare (833-1250 pomi/ha);

- superintensive cu desime mare (1250 până la 2500 pomi/ha)

-superintensive cu desime foarte mare (peste 2500 pomi/ha)

Particularităţile formării coroanelor.

Tipul I de fructificare. Pentru soiurile de tip spur cel mai bine corespund
coroanele cu volum redus: ax vertical, fus zvelt, fus tufă. Formarea acestora este
uşurată de tendinţa de ramificare basitonă.

Tipul II de fructificare se pretează la coroane globuloase de mare volum pentru

livezile clasice în condiţiile în care pomii sunt altoiţi pe portaltoi viguroşi. În cazul
altoirii pe portaltoi semiviguroşi pomii pot fi conduşi cu coroane globuloase de
volum redus.

Tipul III şi IV de fructificare se pretează la toate formele de coroană fără nici o

dificultate. Se recomandă formele de volum redus pentru portaltoi de vigoare
slabă şi mijlocie şi coroane aplatizate susţinute pe spalier pentru portaltoi
viguroşi.

Întreţinerea plantaţiilor.

Tăieri de întreţinere a coroanelor. În perioada de rodire maximă mărul are nevoie

de tăieri de întreţinere şi fructificare. Aceste intervenţii sunt dependente de tipul
de fructificare, încărcătura de rod.

La soiurile din tipul I şi II de fructificare volumul tăierilor este mai redus iar la
soiurile din tipul III şi IV de fructificare volumul tăierilor de întreţinere şi
fructificare este mult mai mare

. Mărul răspunde bine şi la tăieri în verde executate în lunile maiiunie. Cu această

ocazie se elimină lăstarii de prisos, se ciupesc lăstarii care dorim să evolueze spre
rod

Întreţinerea solului se face în funcţie de tipul de livadă şi nivelul precipitaţiilor

zonei.

Irigarea. În livezile tinere de măr în zonele cu precipitaţii insuficiente şi pentru

portaltoii vegetativi cu înrădăcinare superficială se recomandă umectarea solului
pe o adâncime de 40-50 cm iar pentru pomii cu înrădăcinare profundă pe o
adâncime de 50-60 cm. În acest scop se aplică 2-3 udări/an cu norme de 200-250
m3 de apă la o udare respectiv 300-350 m3 de apă la o udare.

În livezile pe rod se aplică 4-5 udări pe an cu norme de 450-700 m 3 /ha în funcţie

de înrădăcinarea pomului.

Normarea producţiei de fructe. Unele soiuri de măr cum este soiul Jonathan au o
mare capacitate de autoreglare a capacităţii de rod

Golden delicious se supraîncarcă păstrând câte 3-4 fructe într-o inflorescenţă. Ca

urmare fructele rămân mici şi de calitate slabă.

Rărirea chimică a florilor se face cu Sandolin sau Naftilacetamida în faza de

înflorire cel mai târziu la căderea petalelor 200-500 mg/l pentru soiurile
autosterile (Red delicious, Starking delicious) şi cu 50-100% mai concentrate
pentru soiurile parţial fertile (Golden delicious).

Rărirea chimică a fructelor se face prin stropiri cu Sevin sau acid alfanaftilacetic,
Sevinul (Carbaryl) se aplică în concentraţie de 1000-2500 mg/l când fructele au
12-14 cm în diametru. Acidul alfanaftilacetic se aplică în concentraţie de 10-20
mg/l, după 14-25 de zile de la căderea petalelor

Rărirea manuală a fructelor se face la cca. 40 de zile de la deschiderea florii

centrale. După rărire distanţa între fructele rămase trebuie să fie 10-15 cm în
cazul soiurilor cu fructe mici şi 15-20 cm în cazul soiurilor cu fructe mari.

Recoltarea. Merele fac parte din categoria fructelor care îşi continuă maturarea
după recoltare. Recoltarea merelor se face la maturitate tehnologică, când
fructele ating mărime, formă şi culoare caracteristice soiului. Momentul optim de
recoltare se poate stabili prin apreciere vizuală, utilizând metoda iodometrică sau
utilizând penetrometrele.

Pentru fiecare soi de măr este caracteristică o anumită durată de creştere şi

maturare a fructelor: 120-140 zile la Parmen auriu, 130-150 zile la Red delicious,
134-150 zile la Jonathan, 140-150 zile la Richared, 138-165 zile la Golden delicious

II. CULTURA PĂRULUI

Părul este o specie pomicolă mult apreciată pentru calitatea fructelor,

productivitate, longevitate, eşalonarea perioadei de maturare a fructelor
diferitelor soiuri.

Origine şi arie de răspândire. Cercetările paleontologice au stabilit că părul era

cunoscut cu cca. 4 mii de ani î.e.n. în Iran şi Caucaz, iar cu 1050 ani î.e.n. cultura
era destul de extinsă în Republica Elenă şi la vechii romani.

Particularităţi biologice Specii care au contribuit la obţinerea de soiuri Genul

Pyrus cuprinde peste 30 specii .
Soiurile noi de păr introduse în cultură recent sunt în număr de 29. Dintre acestea
35% sunt soiuri de vară, 35% sunt soiuri de toamnă, 30% soiuri de iarnă

Cerinţe faţă de factorii ecologici.

Temperatura. Părul necesită mai multă căldură în cursul perioadei de vegetaţie

decât mărul, fiind mai puţin rezistent la temperaturile scăzute care limitează
arealul plantaţiilor comerciale de păr.

Lumina. Părul este mai pretenţios faţă de lumină decât mărul. Reuşeşte pe
terenuri cu expoziţie sudică, sud-estică şi sud-vestică.

Umiditatea. Părul altoit pe franc creşte şi fructifică bine în zonele colinare cu 600-
700 mm precipitaţii anuale şi o umiditate relativă a aerului de 70-80%.

Solul. Părul este destul de exigent faţă de sol mai ales dacă este altoit pe gutui. El
preferă terenuri cu textură mijlocie, profunde, fertile, suficient de umede, cu
reacţie sensibil neutră în jur de 7.

Caracteristici morfologice şi de producţie Sistemul radicular este dependent de

portaltoi. Părul altoit pe sălbatic şi franc dezvoltă un sistem radicular puternic
care depăşeşte de 1,5 ori proiecţia coroanei şi pătrunde în sol până la 4-5 m
adâncime. Altoit pe gutui, părul formează sistem radicular superficial, cu multe
rădăcini orizontale situate la adâncimea de 20-40 cm. Creşterea rădăcinilor începe
de la temperatura de 0ºC şi se realizează în 2-3 valuri.

Majoritatea soiurilor de păr formează un trunchi drept, cilindric (Favorita lui

Clapp, Olivier de Serres, Păstrăvioare) sau uşor răsucit (Dr. J.Guyot) cu ritidom
solzos de culoare brună-roşcată sau brună cenuşie.

Forma coroanei la păr este dependentă de soi şi poate fi -îngust piramidală (Dr.
J. Guyot şi Passe Crassane),

-piramidală la Untoasă
Hardy şi Untoasă Liegel,
 -larg piramidală
răsfirată la Contesa de Paris,
Untoasă Giffard,

- invers piramidală la
Decana Comisiei,

-sferică şi sferic turtită.

Vigoarea pomilor este diferită de la un soi la altul putându-se distinge:

-soiuri viguroase: Curé, Untoasă Hardy, Contesa de Paris;

 soiuri de vigoare mijlocie: Untoasă Bosc, Abatele Fetel, Williams;

 soiuri de vigoare slabă: Dr. J. Guyot;

 soiuri de vigoare foarte slabă: Passe Crassane.

Tipul de fructificare este caracteristic soiului. Din acest punct de vedere soiurile
de păr se pot grupa astfel: soiuri standard care rodesc preponderent pe nuieluşe
şi mlădiţe: Williams, Untoasă

 precoce, Morettini, Curé; soiuri spur care rodesc în principal pe ţepuşe: Passe
Crassane, Untoasă Hardy,

 Untoasă Bosc, Păstrăvioare Portaltoii de vigoare redusă amplifică fructificarea

pe ramurile scurte la soiurile Napoca, Bella de Giugno, Republica

Vârsta intrării pe rod. Soiurile de păr altoite pe gutui încep să rodească în anii II-
III de la plantare însă recolte economice se obţin din anul V.

Înfloritul, polenizarea şi fecundarea. Soiurile de păr înfloresc primăvara după 61-

67 zile consecutive cu temperaturi pozitive şi necesită un total de 334-404ºC

În funcţie de momentul înfloririi deosebim următoarele grupe de soiuri:

- soiuri cu înflorire timpurie: Contesa de Paris, Bella de Giugno;

 soiuri cu înflorire mijlocie: Aromată de Bistriţa, Untoasă Giffard, Curé;

 soiuri cu înflorire târzie: Williams, Untoasă Bosc;

 soiuri cu înflorire foarte târzie: Napoca, Jeanne d’Arc.

Particularităţi tehnologice

Producerea materialului săditor. Principalii portaltoi folosiţi în cultura părului

sunt gutuiul şi părul franc.

Înfiinţarea plantaţiilor. Tipuri de plantaţii. Pentru plantaţiile comerciale de păr se

recomandă următoarele tipuri de plantaţii:

-plantaţii semintensive, în care se folosesc soiuri de păr de vigoare mijlocie şi

mare altoite pe franc şi plantate la 5/4, 4/4 m realizând densităţi de 555-625
pomi/ha;

-plantaţii intensive cu soiuri şi portaltoi de vigoare mijlocie, cu pomi plantaţi la

3,5- 4/2-3 m realizând densităţi de 833-1230 pomi/ha;

-plantaţii superintensive, înfiinţate pe terenuri plane, irigate, ameliorate, total

mecanizabile cu soiuri foarte precoce de tip spur, altoite pe portaltoi de vigoare
redusă plantate la 3,5-3,8/0,9-1,5 m, realizând densităţi de 1754-3174 pomi/ha

Formarea coroanelor este dependentă de particularităţile de creştere a pomilor şi

tipul de plantaţie.

ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR Tăierile de rărire şi fructificare vor urmări

menţinerea în echilibru a creşterii şi fructificării pomilor.

Întreţinerea solului. În plantaţiile tinere solul se va menţine ca ogor negru. Când

părul este altoit pe franc mobilizarea solului se poate face până la 15-18 cm
adâncime iar dacă este altoit pe gutui numai până la 10-12 cm.

Aplicarea îngrăşămintelor. -părul fructifică normal când în lunile august-

septembrie în ţesuturile frunzelor şi ţepuşelor nivelul concentraţiei macro- şi
microelementelor în condiţiile unei recolte de pere de 20 t/ha este de: 33 kg N, 12
kg P2O5, 48 kg K2O, 35 kg CaO, iar o recoltă de 40 t/ha consumul este de: 114 kg
N, 90 kg P2O5, 137 kg K2O, 80 kg CaO şi 15 MgO
Irigarea plantaţiilor. În anii secetoşi în zone deficitare în precipitaţii se impune
irigarea părului care să asigure o umiditate de cca. 80% din capacitatea de câmp a
solului. În condiţiile ţării noastre irigarea plantaţiilor începe din aprilie şi se încheie
în septembrie.

Momentele de intervenţii cu udări sunt: înainte de dezmugurit, la 2-3 săptămâni

de la înflorit, după căderea fiziologică a fructelor şi cu 2-3 săptămâni înainte de
recoltare.

Recoltarea şi păstrarea perelor. Momentul optim de recoltare a perelor se

stabileşte în funcţie de caracteristicile morfologice şi gustative ale fructelor mai
exact când culoarea de fond a pieliţei virează de la verde spre o nuanţă mai
deschisă, amidonul din zona camerei seminale începe să se hidrolizeze, iar
fermitatea pulpei scade începând din zona pedunculului.

III. CULTURA GUTUIULUI

Importanţă, origine şi arie de răspândire

Gutuiul este situat după măr şi păr în ceea ce priveşte importanţa economică,

Origine şi arie de răspândire. Gutuiul este originar din regiunea Mării Caspice,
nordul Iranului, Asia Mijlocie, Crimeea, Balcani unde creşte în stare sălbatică

România produce în jur de 15.000 t gutui/an. Gutuiul reprezintă cca. 2% din

numărul total al pomilor din România

Italia se află pe primul loc în lume în ceea ce priveşte producţia de fructe

Particularităţi biologice,Specii care prezintă importanţă în ameliorarea soiurilor

şi portaltoilor

Gutuiul aparţine familiei Rosaceae, subfamilia Pomoideae.

În cultură se întâlnesc 3 genuri: Cydonia, Chanomeles, Docynia.

Genul Cydonia este reprezentat printr-o singură specie, denumită Cydonia
oblonga Mill - gutuiul obişnuit.

După forma fructului, Cydonia oblonga prezintă 3 varietăţi botanice: Cydonia

oblonga var. maliformis Mill C.K. Schneid, cu fructe maliforme;

 Cydonia
oblonga var. piriformis Hirchn, cu fructe piriforme, fără coaste;

 Cydonia
oblonga var. lusitanica C.K. Schneid, cu fructe piriforme şi coaste proeminente.

Genul Chaenomeles cuprinde mai multe specii, dintre care cele mai
reprezentative sunt:- gutuiul japonez (Chaenomeles japonica Lind., Chaenomeles
lagenaria Kaidz)

- gutuiul chinezesc (Chaenomeles sinensis Koehne).

Din speciile acestui gen s-au obţinut în China şi Japonia soiuri cu fructe foarte
mari, cu greutate de cca. 4 kg.

Genul Docynia prezintă 5 specii cultivate mai mult în regiunile subtropicale.

Cerinţe faţă de factorii ecologici

Temperatura Gutuiul este mai sensibil la ger decât mărul şi părul. Preferă zone cu
ierni blânde şi veri călduroase ,cu temperatură medie anuală mai mare de 9*C

Lumina. Gutuiul este o specie pretenţioasă faţă de lumină. În condiţii de lumină

insuficientă gutuiul creşte şi fructifică slab. Preferă pante cu expoziţii sudice

Umiditate Este o specie cu pretenţii mai mari faţă de apă, datorită sistemului
radicular superficial.

Preferă zone cu precipitaţii anuale depăşesc 600 mm.

Suportă atât seceta cât şi excesul de umiditate, dar în ambele situaţii producţiile
sunt diminuate considerabil.
Cerinţe faţă de sol. Cultura gutuiului reuşeşte pe o multitudine de soluri.

Cele mai favorabile s-au dovedit a fi solurile mijlocii, revene, fertile şi calde, cu
carbonaţi, situaţi la mare adâncime, întrucât la peste 8% calciu activ în sol apar
fenomene de cloroză

Scurtă prezentare a soiurilor de gutui

Caracteristici morfologice şi de producţie

Sistemul radicular Gutuiul are un sistem radicular superficial repartizat în sol între
10 şi 75 cm adâncime, bine ramificat.

- pe soluri aluvionare, rădăcinile gutuiului ating raza de 3 m şi adâncimea de 1,25

m

Partea aeriană

Scoarţa este cenuşie închis sau brun castanie şi se exfoliază în plăci alungite.

Lăstarii sunt tomentoşi, frunzele mari, ovate sau eliptice cu marginea întreagă,
pubescente.

Florile sunt mari, solitare, aproape sesile şi apar terminal pe lăstarii în creştere.
Fructele sunt de mărimi şi forme diferite în funcţie de soi, se prind direct pe
ramură, fără peduncul sau cu un peduncul foarte scurt.

Florile şi fructele apar pe lăstarii fertili de pe măciulii - principalele ramuri de rod

la gutui - şi pe treimea mijlocie a ramurilor anuale lungi.

Mugurii situaţi în treimea superioară a ramurilor anuale produc lăstari, iar cei de
pe treimea inferioară rămân dorminzi. Cel mai mare număr de fructe se formează
pe ramuri anuale lungi de 35-40 cm

Diferenţierea mugurilor de rod începe la sfârşitul lunii august, începutul lunii

septembrie.

Înflorirea în luna mai, cu cca. 10-15 zile mai târziu decât mărul şi părul şi înflorirea
durează 10-15 zile.
Intrarea pe rod -intră pe rod la 3-4 ani de la plantare şi fructifică regulat

-majoritatea soiurilor sunt autofertile

Pomii nu se supraîncarcă cu rod şi beneficiază de hrană suficientă.

Longevitatea economică a gutuiului este de 25-30 ani.

Particularităţi tehnologice

Specificul producerii materialului săditor. Gutuiul se altoieşte pe gutui provenit

din soiurile autohtone sau pe tipurile East Malling

În pepinieră după Florica Roşu, soiul Champion dă pomi mai viguroşi

Pe terenuri uscate gutuiul reuşeşte altoit pe păducel

Înfiinţarea plantaţiilor. Se recomandă înfiinţarea de plantaţii de gutui numai în

sistem intensive

Distanţele de plantare vor fi de 3,0-3,5 m între rânduri, respectiv de 2,0-2,5 m

între pomi pe rând rezultând astfel, o densitate de 1140 până la 1660 pomi/ha.

Deşi soiurile de gutui sunt autofertile se plantează intercalat 2-3 soiuri pe

parcelă, astfel realizându-se o fecundare mai bună.

Gutuiul se plantează, de regulă, toamna, dar se poate planta şi primăvara.

-în plantaţii intensive- coroana gutuiului se conduce în vas întârziat, uşor aplatizat

-în plantaţii pe suprafeţe mici- piramidă mixtă întreruptă

Lucrările solului-cel mai indicat sistem de întreţinere a solului este ogorul negru.

Mobilizarea solului -nu va depăşi 10-15 cm adâncime pentru a nu răni sistemul

radicular.

În terenuri înţelenite, gutuiul dă rezultate slabe. De asemenea, sunt

contraindicate culturile intercalate mai ales cele perene.

Folosirea îngrăşămintelor verzi se justifică doar în zonele cu precipitaţii suficiente.

Fertilizarea influenţează în sens pozitiv creşterea şi fructificarea pomilor, deşi este
mai puţin pretenţios la îngrăşăminte decât mărul şi părul.

Fertilizarea se execută în funcţie de vârsta plantaţiei, aprovizionarea solului şi

producţia ce urmează să se realizeze.

Îngrăşămintele organice se aplică în cantitate de 10-20 t/ha în livezile tinere şi

30-40 t/ha în livezile pe rod la 3-4 ani o dată.

Îngrăşămintele minerale : în plantaţiile de până la 6 ani: 40 kg N, 30 kg P2O5 ,

30 kg K2O;

în plantaţiile de 6 - 10 ani: 60 kg N, 60 kg P2O5 , 40 kg K2O;

Irigarea. Având cerinţe mari pentru apă, gutuiul se irigă cu norme de 400-600
m3/ha în livezile tinere şi 800-1000 m3/ha în livezile pe rod

Tăieri de rărire şi fructificare. gutuiul nu este predispusă la rodire alternative

După o vârstă semischeletul îmbătrânește ,atunci se impune reducerea

semischeletului îmbătrânit şi degarnisit la ramuri cu poziţie oblic ascendentă.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor.

Principalele boli ale gutuiului sunt: -mumifierea fructelor tinere (Monilinia

linhartiana),

-pătarea brună a frunzelor (Diplocarpon

sorauerin)

-făinarea (Phodosphaera oxycanthae)

Recoltarea şi păstrarea fructelor:

Soiurile timpurii se recoltează la mijlocul lunii septembrie iar cele tardive la

sfârşitul lunii octombrie.

Recoltarea se face pe timp frumos şi uscat

Temperatura de păstrare a gutuilor în depozite este de -1 C şi umiditatea de 90-
92%.

IV.CULTURA MOŞMONULUI

Importanţă, origine şi arie de răspândire

Importanţă. Această specie este slab reprezentată în cultură având o valoare

economică scăzută.

Lemnul de moşmon este folosit în tâmplărie ca lemn de esenţă tare. Moşmonul

are un aspect decorative datorită florilor mari, albe, atrăgătoare

Origine şi arie de răspândire. Moşmonul este originar din munţii Caucazului . El

creşte spontan sau cultivat în regiunile cu climat temperat şi maritim din Europa

În ţara noastră moşmonul este întâlnit în culturile pomicole unde este cultivat
gutuiului

Particularităţi biologice .Cerinţe faţă de factorii ecologici

Moşmonul este o specie mai puţin pretenţioasă faţă de factorii ecologici decât
gutuiul

Temperatura: preferă temperatura medie anuală între 8-9C. Iarna are o

rezistenţă sporită la ger -36C

Lumina Nu este pretenţios faţă de expoziţia terenului.

Solul poate fi cultivat pe aproape toate tipurile de sol.

Poate fi cultivat până la altitudinea de 900-1000 m.

Soiuri cultivate. Soiul de moşmon cel mai cultivat în ţara noastră este Monstruos
de Olanda a cărui fruct are 6-7 cm în diametru. Se cultivă însă şi populaţii locale
de moşmon comun cu fructul mic (4-5 cm în diametru)

Caracteristici morfologice şi de producţie

În mod natural moşmonul creşte ca arbustoid de cca. 2-3 m înălţime, cu mai multe tulpini din zona
coletului

- cultivat creşte ca pom de talie mică (3-4 m înălţime).

- sistem radicular trasant, marea masă a rădăcinilor dezvoltându-se până la adâncimea de 0,8-1,0 m.

Trunchiul creşte uşor răsucit cu scoarţa cenuşie.

Pomul dezvoltă o coroană largă, răsfirată, neuniformă.

Lăstarii sunt de culoare verzuie primăvara şi brună cenuşie spre toamnă, pubescenţi.

Particularităţi tehnologice

Producerea materialului săditor şi înfiinţarea plantaţiilor.

Moşmonul se poate înmulţi prin

-seminţe Semințele se stratifică o perioadă de 12-15 luni

- vegetativ prin marcotaj-

-prin altoire- se pot folosi următorii portaltoi: gutuiul, părul pădureţ, păducelul şi
scoruşul.

Altoirea se va efectua cât mai aproape de nivelul solului pentru a preveni apariţia
de lăstari de pe portaltoi. Livezile de moşmon se vor înfiinţa utilizând următoarele
distanţe de plantare: 4 x 4; 4 x 3; 3 x 3 m, pomii putând fi conduşi sub formă de
tufă sau cu un singur trunchi.

- formele de coroană recomandate sunt vasul întârziat şi piramida mixtă

întreruptă.

Întreţinerea plantaţiilor la această specie este asemănătoare celei de la gutui.

Recoltarea fructelor are loc la sfârşitul lunii octombrie începutul lunii noiembrie,
după căderea primelor brume.

După recoltat, fructele se păstrează cca. 4-5 săptămâni . Pe parcursul păstrării

pulpa fructelor intră într-un proces de fermentare naturală, se înmoaie, devine
brună, dulce acidulată, cu aromă fină şi gust plăcut. Seminţele şi lojele seminale
fiind mari, randamentul pulpei este redus.

V. CULTURA SCORUŞULUI

Importanţă, origine şi arie de răspândire

Scoruşul se cultivă pentru fructele sale bogate în vitamina C și A, în zaharuri , acizi

organici , substanţe tanante, pectice şi proteine brute. Fructele au în primul rând
valoare alimentară, fiind consumate în stare proaspătă sau prelucrată sub formă
de marmelade, gem, pastă, esenţă, dulceaţă, băuturi diverse şi în al doilea rând
valoare terapeutică fiind indicate ca diuretice, antiscorbutice şi
antireumatismale.

Pomii au şi aspect decorativ fiind cultivaţi în scop ornamental în amenajări

peisagistice.

Scoruşul este originar din bazinul Mării Mediterane şi din Nordul Europei, de
unde s-a răspândit apoi în Africa de Nord, sudul Europei, Asia Mică. În ţara
noastră se cultivă în câteva localităţi din Transilvania şi Banat.

Particularităţi biologice

Specii care prezintă interes pentru obţinerea de soiuri

Genul Sorbus cuprinde peste 80 de specii, dar pentru pomicultură prezintă interes
doar 3 şi anume:
Sorbus domestica L. (scoruşul de grădină) întâlnit în stare spontană în tot bazinul
Mării Mediterane. În ţara noastră creşte în Banat, Maramureş, Satu-Mare,
Sighişoara, Hunedoara.

Sorbus aucuparia (scoruşul de munte) întâlnit în stare spontană în nordul Europei

şi în vestul Siberiei. La noi în ţară este întâlnit în etajul pădurilor de foioase şi
răşinoase a regiunilor de munte.

Sorbus melanocarpa (scoruşul arbustiv) foarte rezistent la ger

Cerinţe faţă de factorii ecologici.

Temperatura. Scoruşul este o specie cu pretenţii foarte reduse faţă de căldură.

Rezistă la temperaturi scăzute de până la -50 C fapt pentru care este cultivat în
majoritatea regiunilor nordice, unde alte specii pomicole nu reuşesc.

Lumina. Deşi este o specie rustică, scoruşul este o plantă iubitoare de lumină
preferând expoziţii însorite.

Sol. Cultura scoruşului reuşeşte pe o gamă variată de soluri chiar şi pe cele

superficiale, scheletice, calcaroase şi uscate

Caracteristici morfologice şi de producţie

- sistem radicular trasant cu masa principală de rădăcini la 50-80 cm adâncime.

- coroană piramidală în tinereţe şi globuloasă în perioada de rodire.

În plină perioadă de rodire se pot obţine producţii de 100-120 kg/pom.

Longevitatea economică a speciei este mare putând depăşi 50-60 ani. Pomii
trăiesc însă 100-120 ani.

Particularităţi tehnologice

Scoruşul se poate înmulţi prin seminţe, marcotaj, drajoni şi altoire. În cazul

înmulţirii prin altoire ca portaltoi se recomandă S.aucuparia.
Tipuri de plantaţii.

-plantaţii intensive pentru soiuri arbustive la distanţa de 4 m între rânduri şi 2 m

între pomi pe rând;

-plantaţii clasice pentru soiuri arborescente cu distanţe de plantare de 8 x 10 m.

În parcele se cultivă 2-3 soiuri pentru o mai bună polenizare şi fecundare a florilor,
majoritatea soiurilor de scoruş fiind autosterile.

Formele de coroană recomandate sunt: piramida mixtă întreruptă şi piramida

leader

Întreţinerea solului se face ca la celelalte pomacee.

Fertilizarea plantaţiilor este benefică. Se administrează îngrăşăminte organice 30-

40 t/ha la 3 ani şi doze moderate de N, P, K.

Recoltarea fructelor se face toamna târziu după căderea primelor brume, se

recoltează manual,

Pentru a se matura fructele se păstrează în depozite în strat gros de 10-12 cm, la

temperatura de 0-1 C şi umiditate atmosferică de 80-85%. Maturitatea de consum
se realizează după 2-3 săptămâni de păstrare când pulpa fructelor se înmoaie .

VI. CULTURA PRUNULUI

Importanţă, origine şi arie de răspândire În pomicultura României, prunul este o

specie pomicolă dominantă, foarte apreciată datorită multiplelor avantaje:

► compoziţia chimică complexă a fructelor (tabelul 8.1.) ceea ce conferă o

valoare alimentară deosebită acestora, prunele devenind o bogată sursă de
energie şi un izvor de sănătate;
► rusticitatea speciei, respectiv cerinţele reduse faţă de factorii climatici, edafici
şi tehnologici;

► înmulţirea uşoară prin altoire pe cel mai obişnuit portaltoi şi anume

corcoduşul;

► producţii mari de fructe cu costuri mult mai mici decât la cultura mărului şi
părului;

► perioadă lungă de valorificare a fructelor (de la sfârşitul lunii iunie până la

sfârşitul lunii octombrie);

► diversitatea formei, culorii şi gustului fructelor care satisface pretenţiile unei

largi game de consumatori;

► posibilităţi multiple de valorificare a fructelor: gem, dulceaţă, magiun, compot,

distilate, prune deshidratate şi nu în ultimul rând consum în stare proaspătă;

Origine şi arie de răspândire. Prunele au făcut parte din hrana omului încă din
perioada preistorică fapt atestat de sâmburii de "goldan" găsiţi în locuinţele
lacustre din Europa centrală.

Particularităţi biologice Genul Prunus cuprinde peste 30 de specii

Prunus domestica L. - prunul domestic

Prunus cerasifera Ahrh., 2n=16 sinonim P.divaricata Ledeb. (corcoduşul sau

mirobolanul)

Prunus insititia L. (Poir Juss) 2n=48, Goldan, Scolduş, Crihin

Prunus spinosa L. (porumbarul) 2n=32

Specii care prezintă interes pentru obţinerea de soiuri şi portaltoi

Cerinţe faţă de factorii ecologici

Cerinţe faţă de temperatură. Izotermele favorabile culturii prunului sunt 8,5-11 C:

Stanley,C: Vinete româneşti, Tuleu gras, Grase româneşti; 10-11funcţie de soi 8-
9,5 Renclod Althan, Agen, Silvia. Cerinţele soiurilor faţă de temperatură depind de
speciile din care provin.

Cerinţele faţă de apă. Soiurile europene sunt destul de pretenţioase faţă de apă,
dovadă zonarea lor naturală în regiunile deluroase sau în văile largi ale râurilor
mari şi umiditate suficientă în sol (V.COCIU, 1997). GH.STUZĂR (1980) constată că
cea mai mare densitate de pruni se găseşte în zonele în care cad 700-800 mm
precipitaţii anual, din care minim 100-120 mm în luna august.

Cerinţe faţă de lumină. Deşi prunul face parte din grupa speciilor cu cerinţe
mijlocii faţă de lumină, nevoile faţă de acest factor climatic fiind satisfăcute în
toate zonele pomicole, totuşi prunul preferă expoziţii sudice, sud-estice şi sud-
vestice.

Cerinţele faţă de sol la prun sunt moderate datorită sistemului radicular trasant
care explorează un volum mare de sol. S-ar putea practic spune că solul nu este o
problemă pentru cultura prunului mai ales datorită portaltoilor (corcoduş, prun
franc) care au mare capacitate de adaptare la diferite tipuri de sol.

Sortimentul de soiuri la cultura prunului În plantaţiile vechi sortimentul este

reprezentat de soiuri autohtone şi străine validate în cultura prunului (Tuleu gras,
Vinete româneşti, Grase româneşti, Early Rivers, Anna Spath, Pêche etc). Pe plan
mondial există în prezent peste 2500 de soiuri.

Dintre acestea multe au fost încercate în ţara noastră,

În funcţie de momentul maturării, soiurile de prun se împart în soiuri:

- foarte timpurii (înainte de 15.VII);

 timpurii (16.VII-15.VIII);

 mijlocii (16.VIII-15.IX);

 târzii (16.IX-15.X).

După modul de valorificare soiurile se grupează în:

-soiuri pentru consum în stare proaspătă;

 soiuri pentru deshidratare;

 soiuri pentru dulceaţă, gem, magiun, compoturi, siropuri, nectar, distilate.

. Caracteristici morfologice şi de producţie

Sistemul radicular. Cunoaşterea arhitectonicii sistemului radicular face posibilă

aplicarea corectă a lucrărilor solului, fertilizării la sol şi a tratamentelor bolilor şi
dăunătorilor din sol.

Particularităţile părţii aeriene.

Trunchiul creşte drept şi cu ritidom neted (Anna Spath, Renclod verde) sau
torsionat (Roşior văratic, Montford). La soiurile Rivers timpuriu, Agen trunchiul
prezintă nişte coaste evidente.

Vigoarea pomilor. În tinereţe, prunul creşte repede, formând lăstari lungi şi

subţiri. În pepinieră creşterile pot ajunge până la 2-3 m iar în livadă 2-2,5 m. După
intrarea pe rod creşterea pomilor se temperează, coroana atingând dimensiuni de
4-7 m în înălţime şi diametru, vigoarea şi forma coroanei fiind caractere de soi.

Coroana poate fi:

fusiformă (Eric, Simon), piramidală (Tuleu gras, Tuleu timpuriu, De Bistriţa), invers
piramidală (Anna Spath, Pêche), globuloasă (Agen, Vinete de Italia), turtită
(Montford, Renclod verde). Tot caracter de soi este şi capacitatea de ramificare:
ramifică slab soiurile Renclod Althan, Vinete de Italia, Pêche, Tuleu timpuriu) şi
beneficiază de o bună capacitate de ramificare Agen, Minerva, mirabellele,
corcoduşii, porumbarul.

Unghiul de ramificare este mic la majoritatea soiurilor, mijlociu la Agen, Vinete

de Italia şi mare la Renclod verde, Montford etc.

Specificul fructificării. Unele soiuri fructifică în principal pe buchete de mai simple

sau ramificate şi pe ramuri mixte (Agen, Pêche, Stanley).
Altele fructifică preponderent pe ramuri mijlocii simple sau ramificate (Vinete
româneşti, Tuleu gras, Grase româneşti).

Pomul are muguri vegetativi şi floriferi aşezaţi solitar sau în grupuri. La mirobolan
şi porumbar dintr-un mugure florifer rezultă o singură floare iar la celelalte specii
2-4 flori.

Înfloritul. Prunul înfloreşte după cais şi aproape concomitent cu unele soiuri de

cireş, vişin şi piersic.

Înfloritul are loc înainte de înfrunzit la Nectarină roşie, Stanley, Silvia,

-concomitent cu înfrunzitul la Vinete de Italia

-după înfrunzit (Vinete româneşti, Centenar).

În ceea ce priveşte timpurietatea înfloririi deosebim:

- soiuri cu înflorire extratimpurie: Burbank;

-soiuri cu înflorire timpurie: Grase româneşti

-soiuri cu înflorire mijlocie: Pêche, Stanley;

 soiuri cu înflorire târzie: Tuleu gras, Vinete româneşti, Vinete de Italia.

Polenizarea şi fecundarea. La prun polenizarea este entomofilă.

În funcţie de modul de comportare în procesul polenizării şi fecundării soiurile de

prun se grupează în:

- soiuri autofertile: Anna Spath, Stanley, Vinete româneşti;

 soiuri parţial autofertile: Agen, Vinete de Italia, Grase româneşti;

 soiuri autosterile: Tuleu gras şi descendenţele lui, Early Rivers, Pêche, Renclod
Althan.

Autosterilitatea unor soiuri de prun se datorează androsterilităţii (antere fără

polen fertil).
 Vârsta intrării pe rod. Prunii intră în mod normal după 5-6 ani de la plantare.
Unele soiuri încep să rodească de la 3-4 ani. Portaltoii viguroşi cum este
corcoduşul întârzie rodirea cu 1-2 ani faţă de porumbar sau Voineşti Longevitatea
prunului este de aproape două ori mai mică decât a mărului şi părului.
Majoritatea soiurilor altoite pe corcoduş trăiesc de regulă 25-30 de ani în zone
foarte favorabile chiar 40 de ani.

Particularităţi tehnologice Sistemul de cultură. În ţara noastră cultura prunului

se face în diverse sisteme, fiecare cu particularităţile sale.

1. Culturi “artizanale”

2. Sistemul culturilor pure este predominant în România, unic în ţările dezvoltate.

ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR DE PRUN

Lucrările solului. În plantaţiile tinere cele mai bune rezultate se obţin prin
utilizarea ogorului negru sau a ogorului combinat cu îngrăşăminte verzi.

Pentru utilizarea raţională a terenului în livezile tinere, pe intervalul dintre

rânduri pot fi cultivate leguminoase anuale prăşitoare de grădină, bostănoase sau
alte plante cu talie joasă: cartof, sfeclă etc. În acest caz este necesar ca pentru
culturile intercalate să se asigure doze de îngrăşăminte chimice în plus după cum
trebuie asigurat necesarul de apă, atât pentru pomi, cât şi pentru culturile anuale.

În livezile de prun pe rod solul se poate întreţine ca ogor negru, ogor erbicidat
sau înierbarea intervalului dintre rânduri şi prelucrarea solului pe rând sau
erbicidarea zonei afectate de rândul de pomi.

În livezile de prun pe rod se poate folosi o gamă largă de erbicide dintre care
amintim:

- erbicide aplicate preemergent: Simazin 50 în doză de 10 kg/ha, Livezin 50 - 7

kg/ha, Supersin 75 - 8 kg/ha.

Se poate folosi Saminol 20 kg/ha o jumătate din doză aplicată preemergent şi o

jumătate postemergent;
- erbicide aplicate postemergent: Gramoxone 50 în doză de 3-5 l/ha, când
buruienile au 15-20 cm; Roundup sau Glifogan, 3-4 l/ha în 100-150 litri de apă.

În cazul înierbării intervalului dintre rânduri se va folosi un amestec de Lolium

perene 50% + Trifolium repens 50%. Când iarba ajunge la 20 cm, se coseşte.
Operaţia se repetă de 3-4 ori pe an şi iarba se lasă la faţa locului ca mulci. Pe rând
se va menţine o bandă lată de 2 m care se va erbicida anual sau se va prelucra
mecanic.

FERTILIZAREA. ÎN PLANTAŢIILE TINERE, DACĂ S-A FĂCUT FERTILIZAREA DE BAZĂ

ÎNAINTE DE DESFUNDAT CU 50-70 T GUNOI DE GRAJD, 500-600 KG SUPERFOSFAT
ŞI 200-300 KG SARE POTASICĂ, TIMP DE 4 ANI DE ZILE DE LA PLANTARE, POMII
SUNT ASIGURAŢI CU NECESARUL DE P2O5 ŞI K2O, DAR VA TREBUI ADMINISTRAT
ANUAL ÎNGRĂŞĂMINTE PE BAZĂ DE N, ÎN SPECIAL AZOTAT DE AMONIU.

În livezile pe rod pomii se vor fertiliza la 3-4 ani odată cu 30-40 t gunoi de grajd.
Dozele de îngrăşăminte chimice se vor stabili în funcţie de starea de aprovizionare
a solului cu elemente nutritive, conţinutul solului în argilă, consumul specific al
prunului, precipitaţiile anuale şi producţia ce urmează a se realiza la unitatea de
suprafaţă. În literatura de specialitate se apreciază că pentru un hectar de prun cu
200 pomi, la o producţie de 15 t/ha, se extrag anual din sol 36 kg N, 11 kg P2O5,
50 kg K2O şi 22 kg CaO.

Fertilizarea la sol trebuie în mod neapărat completată cu fertilizarea foliară, care

nu numai că aduce un aport în plus de macro- şi mai ales microelemente exact la
nivelul frunzei, dar şi potenţează absorbţia radiculară.

Fertilizările pe frunziş, odată cu tratamentele fitosanitare, pe lângă faptul că nu

poluează solul, sunt benefice mai ales în anii cu stres climatic: secetă, exces de
umiditate, frig, temperaturi peste optimul de vegetaţie. Trebuie în mod
obligatoriu verificat pH-ul din plantaţiile de prun, iar dacă valorile pHului impun
trebuie administrate amendamente calcarose (3-5 t/ha).

Irigarea. Deşi în livezile de prun din România, prunul nu se irigă, trebuie reţinut că
această specie reacţionează foarte bine la irigare, mai ales în zonele cu precipitaţii
sub 550 mm anual. Pentru ca prunul să vegeteze bine umiditatea din sol trebuie
să atingă 60-80% din IUA pe adâncimea de 20-60 cm. Prunul are cerinţe mari faţă
de umiditate în următoarele perioade: după legarea fructelor, la întărirea
endocarpului, cu două săptămâni înainte de maturarea fructelor. O normă de
udare de 500-600 m3 /ha umidifică solul până la adâncimea de 60 cm.

Tăierile aplicate prunului Tăieri de formare. Formele de coroană cele mai

corespunzătoare pentru prun sunt: piramidele, vasul ameliorat, vasul întârziat,
vasul aplatizat. Literatura de specialitate recomandă palmetele dar aceste forme
de coroană nu realizează un volum productiv corespunzător şi se degarnisesc
repede.

Tăieri de rărire şi fructificare. Prin acest tip de intervenţii se menţine an de an

echilibrul dintre creştere şi rodire.

Tăierile de întreţinere şi fructificare se execută diferenţiat în funcţie de nivelul

anual şi încărcătura de rod, respectiv vârsta pomului. Pomii se află în echilibru
când nivelul creşterilor anuale este de 50-60 cm în prima parte a rodirii şi 30-40
cm în ultima parte a rodirii, iar încărcătura de muguri de rod este bună.

Normarea producţiei. Unele soiuri de prun se supraîncarcă cu rod, ceea ce

determină o serie de fenomene negative: alternanţa de rodire, fructe mici şi de
calitate slabă, ruperea ramurilor de schelet sau chiar dezbinarea pomilor.

Recoltarea prunelor. Declanşarea recoltării depinde de modul de valorificare al

fructelor. Astfel, pentru consum în stare proaspătă, fructele se recoltează la
maturitatea de consum, pentru consum intern şi cu 2-5 zile mai repede fructele
destinate exportului, care se transportă pe distanţe mai lungi.

VII. CULTURA CAISULUI

Importanţă, origine şi arie de răspândire Caisele fac parte din grupa fructelor cele
mai apreciate de consumatori.
Cererea mare de caise este determinată de însuşirile calitative şi tehnologice a
acestora: fineţea pulpei, aroma specifică, conţinutul bogat în zaharuri, aciditate şi
alte substanţe specifice, utile organismului.

Origine şi arie de răspândire. Caisul este originar din China unde creşte spontan
până la altitudinea de 600-1000 m. În prezent este cultivat între 50º latitudine
nordică şi 35º latitudine sudică cu excepţia regiunilor tropicale.

Particularităţi biologice

Specii care prezintă interes pentru obţinerea de soiuri şi portaltoi. Dintre speciile
de cais cu însuşiri genetice valoroase pentru ameliorare cele mai importante sunt:

Caisul comun – zarzărul (Armeniaca vulgaris Lam.), utilizat ca portaltoi în regiunile

secetoase. Are rădăcini profunde şi o bună compatibilitate la altoire.

Caisul siberian (Armeniaca sibirica Lam.), este o specie de vigoare medie, foarte
rezistentă la ger (-56ºC).

Caisul lui David (Armeniaca davidiana Gan.), este o mutantă naturală a caisului
siberian cu comportare bună pe nisipurile irigate din sudul Olteniei. Este rezistent
la boli şi compatibil la altoire cu majoritatea soiurilor.

Caisul japonez (Armeniaca mume Sieb.), are o talie de 5-6 m, este pretenţios la
căldură şi sensibil la gerurile din timpul iernii.

Caisul de manciuria (Armeniaca Manshurica Kockul.), este un pom de talie

mijlocie, rezistent la ger şi la solurile umede.

Caisul negru-violet (Armeniaca dasycarpa Pers.), are o talie de 5-6 m, fructe roşii
purpurii sau negru-violet.

Caisul tibetan (Armeniaca holosericea Gatal. Kost.), este o specie intermediară

între cais şi prun, care creşte spontan în China (Tibet) şi are o rezistenţă bună la
secetă şi ger. Armeniaca ansu Gatal. Kost., pom pitic, rezistent la boli şi excesul de
apă din sol. Armeniaca sogdiana cu fructe asemănătoare nectarinelor, de culoare
crem deschisă sau roşu vişiniu.
Cerinţe faţă de factorii ecologici.

Temperatura. Caisul este o specie pretenţioasă faţă de temperatură. Pomii intră

în vegetaţie după 7-10 zile cu temperaturi în aer mai mari de 6ºC.

Fenofazele de înflorire, fecundare, legare se desfăşoară când temperatura aerului

depăşeşte 10-12ºC, iar în timpul vegetaţie preferă temperaturi medii de 20ºC.

Umiditatea. Originar din ţările calde, cu lipsă de umiditate, caisul este una din
speciile pomicole rezistente la secetă. Datorită acestei însuşiri caisul reuşeşte bine
în zonele de silvostepă şi stepă unde cad cantităţi reduse de precipitaţii în jur de
400-600 mm anual, suficiente dacă sunt bine repartizate în timp.

Lumina. Caisul este cunoscut ca o specie cu cerinţe deosebite pentru lumină, ca

urmare a centrului său genetic în care s-a format. De aceea amplasarea
plantaţiilor se va face pe expoziţii sudice sau sud-estice. Solul. Caisul reuşeşte pe
soluri mijlocii sau uşoare, lutoase sau luto-argiloase, nisipuri în diferite stadii de
solificare

Caracteristici morfologice şi de producţie

Vigoarea coroanei. În primii ani de viaţă, ritmul de creştere a pomilor este foarte
rapid, înregistrându-se creşteri anuale de 80-120 cm cu numeroşi lăstari
anticipaţi, 2-3 valuri de creştere în aceeaşi perioadă de vegetaţie. Pomii ajung
repede la 4-6 m şi la un diametru al coroanei de 6-8 m.

Forma coroanei la cais este specifică soiului putând fi globuloasă (Tivoli), sferic
turtită (Umberto), larg piramidală (Mari de Cenad), invers piramidală (Royal).
După intrarea pe rod coroanele devin rare. Tipul de ramificare. Unghiurile de
inserţie formate sunt specifice soiului. Din acest punct de vedere unele soiuri
prezintă unghi de inserţie mare (Mari de Cenad), altele mic (Tivoli), altele chiar
foarte mic (Blanchet).

Cel mai bine ramifică soiurile Timpurii de Chişinău, Cea mai bună de Ungaria,
Luizet şi cel mai slab Royal, Mari de Cenad şi Sirena.
Modul de fructificare. La începutul rodirii toate soiurile de cais fructifică pe
ramuri lungi, mijlocii şi anticipate. Mai târziu soiurile Selena, Sulmona, Mari de
Cenad, Timpurii de Arad, Royal rodesc pe ramuri buchet iar soiurile Timpurii de
Chişinău şi De Olanda pe ramuri mijlocii.

Vârsta intrării pe rod. Caisul este o specie precoce care formează muguri floriferi
încă din pepinieră. Majoritatea soiurilor însă, încep să fructifice din anul III-IV de la
plantare, iar producţii economice realizează în anii V-VI.

Potenţialul productiv. Caisul poate produce mult încă din primii ani de rodire,
putânduse ajunge la producţii de 50-70 kg/pom.

Longevitatea economică la cais este de 15-20 ani. Altoit pe prun şi încadrat într-o
tehnologie adecvată de cultură poate avea o longevitate economică mai mare cu
5-10 ani.

Particularităţi tehnologice

ÎNFIINŢAREA ŞI ÎNTREŢINEREA PLANTAŢILOR. -zonele cele mai bune pentru

cultura caisului sunt cele în care temperatura în timpul iernii nu coboară sub -
25ºC, iar indicele de eficienţă fizico-edafică este situat între 0,4- 0,5,

Plantaţiile de cais pot fi înfiinţate în sistem clasic (333 pomi/ha la distanţa de

6/5,5 m) sau în sistem intensiv (571 pomi/ha la distanţa de 5/3,5 m).

Tăierile de fructificare vor urmări menţinerea echilibrului între creştere şi

fructificare, obţinerea de producţii constante şi stimularea garnisirii şarpantelor şi
subşarpantelor. Pentru aceasta prin tăieri în uscat se va reduce semischeletul
îmbătrânit respectând legile de subordonare pe şarpantă şi între etaje, tăieri de
reducţie dependente ca intensitate de gradul de degarnisire şi lungimea
creşterilor anuale.

Întreţinerea solului. În plantaţiile tinere se recomandă întreţinerea solului ca

ogor negru sau ogor combinat cu îngrăşăminte verzi.

Fertilizarea. Caisul răspunde bine la îngrăşăminte organice şi chimice. În

plantaţiile pe rod pentru soluri de fertilitate medie se recomandă 100-120 kg/ha
N s.a., 80-100 kg/ha P2O5, 80- 100 kg/ha K2O la care se adaugă odată la 3-4 ani
30-40 t/ha îngrăşăminte organice iar pe nisipuri 50-60 t/ha îngrăşământ organic.

Irigarea. Se recomandă 4-7 udări cu norme de 400-500 m3 /ha pe terenuri

nisipoase şi în plantaţii tinere şi 600-700 m3 /ha apă în plantaţiile pe rod şi pe
soluri grele. Se va interveni cu udări la întărirea sâmburilor, intrarea fructelor în
pârgă şi după recoltat.

Recoltarea şi păstrarea fructelor. Perioada de maturare a caiselor este în general

scurtă, coacerea se realizează uniform, permiţând recoltarea integrală. Pentru
consum în stare proaspătă caisele se recoltează când fructele au atins mărimea,
forma şi culoarea caracteristice soiului, pulpa este încă fermă, iar aroma specifică
soiului se manifestă intens; trebuie reţinut că, procesul de maturare nu mai
continuă după maturarea fructelor, ceea ce face ca fructele recoltate prea
devreme să fie fade.

Fructele destinate transformării în dulceţuri de caise verzi vor fi recoltate înainte

de întărirea sâmburelui, iar cele destinate industrializării la completa maturitate.
În plantaţiile moderne de cais vor trebui asigurate spaţii de răcire în care caisele
vor fi depozitate provizoriu înainte de a fi transportate cu mijloace adecvate către
pieţele de desfacere.

VIII. CULTURA PIERSICULUI

Importanţă, origine şi arie de răspândire Piersicul este o specie pomicolă

valoroasă datorită particularităţilor biologice ale pomilor şi însuşirilor terapeutice
şi tehnologice ale fructelor. Fructele pot fi consumate în stare proaspătă sau
prelucrată sub formă de gem, compot, nectar, fructe deshidratate, băuturi
răcoritoare, distilate.

Origine şi arie de răspândire. Piersicul este originar din China, unde creşte
spontan şi astăzi.
Pe plan mondial se cultivă patru categorii de piersici: piersici propriu-zise cu
pieliţa pubescentă şi pulpa neaderentă la sâmbure;

 pavii, cu pieliţa pubescentă şi pulpa aderentă la sâmbure;

 nectarine, cu pieliţa nepubescentă şi pulpa neaderentă la sâmbure;

 brugnone, cu pieliţa nepubescentă şi pulpa aderentă la sâmbure.

Particularităţi biologice

Specii care prezintă interes pentru obţinerea de soiuri şi portaltoi

Persica vulgaris Mill, care are 2 varietăţi botanice: rosaeflora Riab., -cu flori de
tip rosaceu şi campanulaeflora Riab.,

-cu flori de
tip campanulat.

Fiecare varietate cuprinde 2 subvarietăţi botanice: lanuginosa, la care pieliţa

fructelor este pubescentă (piersici propriu-zise şi pavii) şi nucipersica la care
pieliţa fructelor este glabră (nectarine şi brugnone). În funcţie de culoarea pulpei
fiecare subvarietate cuprinde 3 forme: leucocarpa – fructe cu pulpa albă;
xantocarpa – fructe cu pulpa galbenă; hematocarpa – fructe cu pulpa roşie.

 Persica ferganensis Kov şi Kost. (Piersicul de Fergana), se cultivă în Asia şi China,

recent a pătruns şi în ţara noastră, are fructe sferic turtite, bogate în zahăr, aşa
numite piersici “sandwich”.

Persica davidiana Carr. (Piersicul lui David) este o specie cultivată ca plantă de
ornament în China, rezistentă la ger (-40ºC) şi la secetă. Prezintă două varietăţi:
una cu flori trandafirii şi alta cu flori albe imaculate.

Persica mira Kof. şi Kost. (Piersicul Mira), creşte ca arbustoid, înfloreşte târziu,
fructele au sâmburi mici şi netezi.

Persica kansuiensis Kof. şi Kost. (Piersicul de Kansu), este strămoşul soiurilor cu

pulpa roşie, sangvine. Este important în ameliorarea portaltoilor.
Cerinţe faţă de factorii ecologici

Temperatura. Fiind originar din zonele calde ale Asiei Centrale, piersicul
manifestă cerinţe mari faţă de căldură fiind depăşit în această privinţă doar de
cais şi migdal. El creşte şi fructifică bine în zonele cu veri călduroase şi ierni blânde
din arealul podgoriilor, cu temperaturi medii anuale de 10-11,5ºC. Pragul biologic
pentru umflarea mugurilor este de 6,5ºC iar pentru deschiderea florilor de 10,5ºC,
optimul termic pentru înflorit fiind de 13-16ºC.

Lumina. Nevoia de lumină a piersicului este mai mare decât a majorităţii speciilor
pomicole cultivate în ţara noastră, fiind depăşit din acest punct de vedere de
migdal şi smochin. Datele din literatura de specialitate menţionează că în cursul
perioadei de vegetaţie necesită minimum 1520 ore de insolaţie.

Umiditatea. Alături de cais şi migdal, piersicul este o specie rezistentă la secetă,

putând fi cultivat fără irigare în zone cu precipitaţii peste 550-700 mm anual.

Solul. Piersicul necesită soluri fertile, profunde, bine drenate, fiind sensibil la
asfixierea radiculară, cu un pH cuprins între 5,5 şi 7,5. Ca tipuri de sol piersicul
preferă solul brun roşcat de pădure, cernoziomuri, nisipuri şi soluri nisipoase.

Caracteristici morfologice şi de producţie

Sistemul radicular. Piersicul altoit pe piersic franc formează un sistem radicular

bogat, bine ramificat care depăşeşte de 1,7-2 ori raza proiecţiei coroanei şi
amplasat la adâncimea de 15-80 cm.

Vigoarea pomilor şi habitusul coroanei. În primii ani de viaţă piersicul creşte

foarte viguros. dacă nu se fac intervenţii de tăiere pomii se degarnisesc şi se
epuizează repede producând fructe puţine şi de calitate slabă. Tăiat an de an
piersicul îşi menţine permanent echilibrul între creştere şi fructificare pe toată
durata vieţii.

Capacitatea de lăstărire anticipată. Piersicul deţine după migdal locul doi în ceea
ce priveşte capacitatea de lăstărire anticipată formând mai ales la pomii tineri 1-2
serii de lăstari anticipaţi pe vară.
O pondere prea mare de lăstari anticipaţi în coroana pomilor indică fie o
încărcătură mică de fructe în anul respectiv fie o tăiere prea severă.

Specificul fructificării. Ramura de rod de bază la piersic este ramura mixtă. Alături
de aceasta piersicul mai rodeşte pe ramuri salbe, buchete de mai şi ramuri
anticipate. La rândul lor ramurile anticipate, pot fi mixte anticipate, salbe
anticipate, buchete anticipate. Ramurile salbe şi ramurile buchet se întâlnesc mai
ales la pomii debili intraţi în declin, suferinzi sau supraîncărcaţi cu rod.

Înfloritul. Piersicul înfloreşte timpuriu, la cca. 12 zile după cais şi concomitent cu

unele soiuri de migdal, cireş, vişin, prun şi păr. În cadrul unui soi deschiderea
florilor se eşalonează pe o perioadă de 5-7 zile

Polenizarea şi fecundarea. Majoritatea soiurilor de piersic sunt autofertile.

Polenizarea se face deseori în cadrul aceleiaşi flori, înainte de deschiderea ei.

Florile fecundează în proporţie de 59-90% în funcţie de soi, vârsta pomilor,

condiţiile de climă. Din fructele legate cad fiziologic 30-40%. Se cunosc şi soiuri de
piersic autosterile

Ciclul anual. Piersicul are o perioadă de vegetaţie lungă. Frunzele lui cad în a 2-a
jumătate a lunii octombrie şi în noiembrie. În condiţiile zonei Bucureşti, la piersic
repausul obligatoriu profund durează 53-69 zile, iar repausul forţat (facultativ) din
decembrie până la sfârşitul lunii februarie sau prima decadă din martie.

Precocitatea. Piersicul începe să formeze primele fructe în anul al 2-lea de la

plantare dar producţii economice se obţin începând cu anul IV. Această specie nu
are alternanţă de rodire.

Potenţialul productiv la piersic este foarte mare. În livezi intensive irigate se pot
obţine 20-25 t/ha fructe. O condiţie de bază este realizarea de plantaţii încheiate
fără goluri. Completarea golurilor se face în primii ani deoarece în plantaţii de
peste 8-10 ani completarea golurilor nu mai este rentabilă.

Particularităţi tehnologice
Alegerea şi pregătirea terenului. Piersicul se va amplasa pe soluri uşoare,
nisipoase, cu fertilitate mijlocie pe treimea mijlocie şi superioară a pantelor.

Zona favorabilă culturii este zona podgoriilor cu altitudine de 300-400 m. Piersicul

nu suportă să fie cultivat după el însuşi decât după trecerea unei perioade de 18-
20 ani de la defrişarea plantaţiei precedente, aceasta datorită fenomenului de
oboseală a solului

Sisteme de plantare. Pentru a se justifica din punct de vedere economic piersicul

va trebui cultivat în sistem intensiv şi superintensiv. În sistem intensiv se poate
conduce sub formă de palmetă sau gard fructifer la distanţe de 5 x 4 până la 4 x 2
m, iar în sistem superintensiv poate fi condus sub formă de drapel Marchand,
gard belgian sau coroană Pilar la distanţă de 4 x 1,2-1,5 m.

Gruparea soiurilor în parcelă. Soiurile de piersic fiind autofertile se plantează câte

unul într-o parcelă. Dacă se cultivă soiuri autosterile se recomandă polenizatori.
Soiurile timpurii şi extratimpurii se vor amplasa în parcele separate de soiurile
mijlocii şi târzii pentru a uşura tratamentele fitosanitare, recoltatul şi paza
fructelor. De asemenea, se vor grupa separat soiurile de nectarine, pavii şi piersici
propriu-zise.

Epocile de plantare. Cele mai bune rezultate se obţin la plantarea de toamnă

care trebuie încheiată cu cca. 2-3 săptămâni înainte de venirea îngheţurilor. În
cazul plantării de primăvară, pomii se scot din pepinieră toamna, se stratifică în
nisip iar lucrarea de plantat se va face toamna cât mai timpuri.

ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR

Întreţinerea solului. Principalele sisteme de întreţinere ale solului sunt ogor

negru, ogor cultivat, ogor erbicidat. Fertilizarea. Piersicul consumă cantităţi mari
de elemente nutritive, în special N şi K. Raportul optim dintre macroelemente
N:P:K este de 1 : 0,25 : 0,8-1.

-consumul anual de elemente fertilizante la piersic este de 144 kg/ha azot, 32

kg/ha fosfor şi 131 kg/ha potasiu la care se adaugă un consum ridicat de calciu şi
magneziu respectiv 152 kg/ha şi 31 kg/ha.
Irigarea. În zonele unde nivelul precipitaţiilor este sub 550 mm se recomandă
irigarea plantaţiilor de piersic. Această lucrare poate aduce un spor de producţie
cu 30-50%.

Momentele optime de udat sunt cu 2 săptămâni înainte de înflorit, în perioada

întăririi sâmburilor, la intrarea fructelor în pârgă (la soiurile timpurii şi
semitimpurii) şi încă 1-2 udări în august.

Formarea coroanelor. La formarea coroanelor piersicului se va ţine cont de

capacitatea lui de a emite lăstari anticipaţi, scurtând altfel timpul necesar
definitivării fiecărei forme de coroană. Deosebit de importante sunt aici
intervenţiile în verde. Pentru toate sistemele de coroană trunchiul nu va depăşi
30-40 cm înălţime având în vedere ritmul rapid de degarnisire a pomilor. Întrucât
ramurile de schelet la piersic se îngroaşă foarte repede unghiurile de inserţie se
vor regla încă din anul I sau din primăvara anului II.

Tăierile de fructificare la piersic sunt diferite de cele ale celorlalte specii

pomicole.

Recoltarea piersicilor. Momentul de recoltare a fructelor se face în funcţie de

distanţele la care urmează să fie valorificate acestea. Dacă trebuie transportate la
distanţe mari recoltarea se face în faza de pârgă. Aceasta corespunde cu
schimbarea culorii pieliţei din verde în galben şi când pulpa pierde din tărie.
Recoltarea în această fază se face în 2-3 reprize deoarece fructele se maturează
eşalonat pe pom. Recoltarea fructelor trebuie să se facă cu mare atenţie pentru
că loviturile pieliţei duc la lemnificarea pulpei. Recoltarea se face în lădiţe, coşuri,
găleţi şi se transportă la halele de sortare – ambalare. Ambalarea piersicilor
pentru piaţă se face în lădiţe de diferite tipuri: de lemn, material plastic sau
carton. De asemenea, se folosesc mai ales pentru export unele materiale auxiliare
cum sunt: platouri alveolare din policlorură de vinil sau polistiren, hârtie pelur
pentru capitonarea lăzilor, etichete, banderole etc.

Transportul piersicilor trebuie făcut cu mare grijă pentru a nu realiza pierderi.

Astfel, se iau măsuri pentru a fixa ambalajele, încărcătura să fie astfel făcută încât
să permită circulaţia aerului în toată masa de fructe. În ultimii ani, transportul
piersicilor destinate exportului se face cu mijloace de transport frigorifice.

IX. CULTURA MIGDALULUI

Importanta, origine si arie de raspandire Migdalul este cultivat pentru fructele

sale care au o valoare alimentară foarte ridicată. Astfel, miezul din sâmburii de
migdal conţine: 4-5% apă; 32-60% g substanţe grase; 14-37% g substanţe
proteice; 7-20% hidraţi de carbon; 2,4% cenuşă; 4% glicozizi vitamine A 5,8 unităţi
la g; B 0,6 unităţi la g , săruri minerale 2,40-4,20% din care 800 mg% K, 430 mg%
P, 180 mg% S, 230 mg% Mg, 4,7 mg% Fe, 3,9 mg% Zn, 1,9 mg% Mn

Origine şi arie de răspândire. Migdalul este originar din Asia Mică, Iran, Siria,
Africa de Nord. S-a extins în cultură în ţările din jurul Mării Mediterane cum ar fi:
Italia, Franţa, Peninsula Iberică, în Balcani, California.

În ţara noastră se găseşte în cultură în Dobrogea (Tulcea, Murfatlar, Babadag,

Niculiţel, Mangalia, Ostrov); Banat (Orşova, Moldova Nouă, Miniş, Lovrin, Păuliş);
Sălaj, Bihor, Mehedinţi, Dolj (Ţîmbureşti), Buzău (Tohani), Podgoria Dealu Mare
etc.

Particularităţi biologice

Specii care au contribuit la obţinerea de soiuri 1. Amygdalus comunis L. (migdalul

comun), arbustoid cu înălţimea de 4-8 m cu frunze îngust lanceolate, cu fruct
turtit lateral şi seminţe dulci sau amare. Creşte spontan în Asia Centrală, în China,
bazinul Mării Mediterane, Europa Centrală şi America.

Această specie prezintă următoarele varietăţi:

tipica, cu endocarp tare şi seminţe cu gust dulce sau amar, prezintă formele
cristata (migdalul cu creastă), lanceolata (sâmbure ovat lanceolat lipsit de
creastă), astraeiformis (scoică uriaşă), ovata (sâmbure în formă de ou),
microcarpa (formă de alună);

-fragilis cu endocarp subţire cu forme cu miez dulce sau amar;

 spontanea, cuprinde forme sălbatice cu miez amar sau dulce;

 2. Amygdalus nana L. (migdalul pitic de stepă), arbust cu frunze lanceolate,

glabre, cu fruct globulos şi seminţe amare bogate în amigdalină (4,5%). Este
utilizat ca portaltoi de vigoare redusă şi ca plantă ornamentală.

Cerinţe faţă de factorii ecologici.

Temperatura. Migdalul este o specie foarte pretenţioasă faţă de temperatură,

intră în vegetaţie foarte devreme, pragul biologic fiind considerat 5ºC, florile fiind
uşor afectate de brumele târzii. Înfloreşte dacă temperatura aerului se menţine 6-
7 zile la 10ºC. În perioada de iarnă mugurii floriferi rezistă până la -20ºC. Lumina.
Migdalul este o specie foarte pretenţioasă, de aceea se va cultiva numai pe
expoziţii sudice sau sud-vestice utilizând distanţe de plantare şi forme de coroană
care captează cel mai bine lumina.

Umiditatea. Migdalul manifestă cerinţe minime faţă de apă, fiind rezistent la

secetă. Se comportă bine în zone cu 450 mm precipitaţii anuale dar cu toate
acestea reacţionează bine la irigarea moderată. Solul. Este o specie pretenţioasă
faţă de aeraţia solului, reuşind pe soluri uşoare bine drenate, adânci, cu fertilitate
ridicată, rezistă până la un conţinut de 14% calcar în sol. Nivelul apei freatice
trebuie să fie sub 3-4 m adâncime.

Caracteristici morfologice şi de producţie În primii ani de viaţă migdalul prezintă

o creştere viguroasă, o mai mare putere de regenerare, formând numeroşi lăstari
anticipaţi.

Prezintă un repaus de iarnă scurt pornind în vegetaţie foarte devreme. Este o

specie precoce, primele fructe apar pe pomii de 2-3 ani, dar primele recolte
economice încep în anii 5-6 de la plantare. Rodeşte pe ramuri mixte şi pe buchete
de mai. Într-un mugure floral se formează o singură floare. Soiurile de migdal sunt
autosterile fiind necesară gruparea în parcelă a unor soiuri polenizatoare şi
asigurarea unui număr de 2-4 stupi pe hectar

Particularităţi tehnologice
ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR. Pregătirea terenului se face printr-o fertilizare de
bază cu 30-40 t/ha îngrăşăminte organice, 600-800 kg/ha superfosfat, 300-400
kg/ha sare potasică şi 200 kg/ha azotat de amoniu

Formele de coroană recomandate pentru cultura migdalului sunt. vasul

ameliorat şi piramida mixtă, iar distanţele de plantare vor fi de 6-8 m între rânduri
şi 5-6 m între pomi pe rând.

ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR

Tăierile de fructificare constau în reducerea semischeletului care se apleacă sub

forme de arcade de rodire, eliminarea lăstarilor lacomi cu poziţie
necorespunzătoare, eliminarea ramurilor degarnisite, scurtarea ramurilor anuale
dacă depăşesc 50-60 cm lungime. Dacă coroana prezintă mare parte din ramuri
degarnisite se vor aplica tăieri de reîntinerire.

Întreţinerea solului. Se face sub formă de ogor negru, ogor erbicidat iar în
plantaţiile tinere ogor cultivat. Pe intervalele dintre rândurile de migdal se pot
cultiva pepeni, legume, cartofi.

Fertilizarea. Migdalul reacţionează bine la fertilizare. La Ţîmbureşti administrarea

anuală a 100 kg s.a. azotat/ha, 60 kg/ha s.a P2O5 şi 100 kg/ha s.a. K2O a
determinat sporuri de 142% creşteri vegetative şi 210% producţie de fructe faţă
de varianta fertilizată. În aceeaşi experienţă administrarea periodică la 3 ani a 60 t
de îngrăşăminte organice a determinat obţinerea unor sporuri superioare celor
obţinute cu îngrăşăminte chimice

Irigarea. Migdalul reacţionează favorabil la irigare cu cantităţi moderate de apă.

Fazele critice pentru apă sunt: cu 2 săptămâni înainte de înflorit, la jumătatea

lunii iulie când începe diferenţierea mugurilor de rod, cu 2-3 săptămâni înainte de
recoltarea fructelor şi după recoltat. Normele de udare vor fi de 350-400 m3 apă
la hectar.
Recoltarea fructelor se efectuează la maturitatea deplină atunci când
mezocarpul se usucă şi crapă pe linia ventrală de sudură.

Recoltarea prea timpurie duce la mucegăirea fructelor şi decojirea anevoioasă a

mezocarpului. Recoltarea se poate face manual sau mecanic prin scuturare. După
recoltare fructele care nu se pot decoji imediat se aşează în straturi de 30-40 cm
se stropesc cu puţină apă şi se acoperă cu prelate timp de 2-3 zile după care pot fi
decojite. Se procedează apoi la sulfitarea sâmburilor de migdal cu fum de
pucioasă timp de 15-20 minute, apoi se sortează, se ambalează în saci de pânză şi
se depozitează în magazii uscate şi aerisite.