Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti

Facultatea de Biotehnologii

Referat pentru disciplina

BIOTEHNOLOGII ÎN POMICULTURĂ ŞI VITICULTURĂ

STUDIU DE CAZ- CULTURA MIGDALULUI

Student /Studenta: Tecusan Maria-Magdalena

Bucureşti, sem. I 2022-2023

1
 CUPRINSUL REFERATULUI

INTRODUCERE

Capitolul I. CARACTERIZAREA BOTANICĂ ŞI AGROBIOLOGICĂ A SPECIEI DE

MIGDAL
1.1. Încadrarea sistematică si particularităţi biologice a speciei de MIGDAL.
1.2. Originea și extinderea culturii de MIGDAL pe plan mondial şi în România.
1.3. Importanţa economică a culturii de MIGDAL.
1.4. Principalele obiective ale ameliorării aplicate la MIGDAL

Capitolul II.CERCETĂRI EFECTUATE PE PLAN MONDIAL ŞI ÎN ROMÂNIA PENTRU

ÎNMULŢIREA SPECIEI DE MIGDAL
2.1. Înmulţirea pe cale generative.
2.2. Înmulţirea pe cale vegetativă convenţională.
2.3. Înmulţirea pe cale vegetativă neconvenţională prin cultură “in vitro”.

 CONCLUZII
 REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

2
INTRODUCERE
În această unitate ne familiarizăm cu aspecte generale legate de migdal: importanţă, origine,
areal de cultură, particularităţi biologice, ecologice şi tehnologia de cultură. Se vor prezenta
anumite aspecte generale, dar şi particularităţi biologice de care trebuie să se ţină seama atât la
înfiinţarea livezii, cât mai ales la exploatarea acesteia. În această unitate ne familiarizăm cu
aspecte generale legate de migdal: importanţă, origine, areal de cultură, particularităţi biologice,
ecologice şi tehnologia de cultură. Se vor prezenta anumite aspecte generale, dar şi particularităţi
biologice de care trebuie să se ţină seama atât la înfiinţarea livezii, cât mai ales la exploatarea
acesteia. Migdalul este originar din Asia Mică, Iran, Siria şi Africa de nord, unde creşte şi astăzi
sub formă de pâlcuri şi arborete. A fost extins şi s-a aclimatizat foarte bine în zona
mediteraneană şi a Mării Negre, unde este foarte răspândit. Specia este cunoscută cel puţin din
sec.IV îC în Grecia şi cam din sec. I d.C. în Roma. În sec. XVI migdalul este introdus în
America de spanioli, unde s-a extins destul de mult. În prezent, America de Nord este cea mai
mare producătoare de migdale, urmată de Europa şi Asia.
Migdalul (Prunus amygdalus Batsch) se numără printre cei mai vechi pomi incluşi în cultură.
Această specie nuciferă este cunoscută din timpuri străvechi şi pe actualul teritoriu al Republicii
Moldova. Primele documente privind cultura migdalului în condiţiile ţării noastre le avem de la
Paul de Alepp, prin anul 1650, care în însemnările sale de călătorie prin Valahia şi Moldova scrie
că migdalii şi prunii erau foarte prosperi aici, cu deosebire în grădina princiară a lui Vasile Lupu.
Migdalul era larg răspândit pe teritoriul moldav şi la începutul secolului trecut. Un rol aparte,
privind răspândirea migdalului în acea perioadă, a avut şi pepiniera baronului A. Stuart din
preajma Chişinăului. Studiul amănunţit al numeroaselor soiuri valoroase din selecţia mondială şi
testarea lor în diferite condiţii pedoclimatice s-au soldat cu elaborarea recomandărilor privind
sortimentul şi înfi - inţarea livezilor de migdal. Se ştie că migdalul creşte bine în zonele de
cultură a viţei-de-vie şi a piersicului. Majoritatea absolută a pomilor de migdal în prima jumătate
a secolului trecut creşteau ca pomi răzleţi şi foarte rar în plantaţii sistemice.

3
Capitolul I. CARACTERIZAREA BOTANICĂ ŞI AGROBIOLOGICĂ A SPECIEI DE
MIGDAL
1.1. Încadrarea sistematică si particularităţi biologice a speciei de MIGDAL.
Individualizează migdalul prin aceea că are o creștere rapidă ca plantă, intră pe rod după 5 – 6
ani dacă provine din semințe sau după 2 – 3 ani dacă este altoit. Producția de fructe crește treptat
până la 12 – 18 ani când atinge potențialul maxim care apoi se menține până la 38 – 40 ani sau
mai mult, dependent de tehnologia aplicată. La noi în țară unele exemplare au atins vârsta de
peste 80 ani. Diferențierea mugurilor de rod începe prin iulie – august, cu 35 – 45 de zile înainte
de maturarea fructelor și durează, în funcție de soi, 50 – 120 zile. Procesul diferențierii mugurilor
se desfășoară lent până la recoltarea fructelor după care se accelerează și poate dura până toamna
târziu dacă frunzișul este sănătos și viabil, până în decembrie dacă temperatura se menține peste
+ 10 grade C. Soiurile a căror diferențiere durează 50 – 70 zile au un repaus vegetativ mai scurt,
înfloresc devreme și pot fi afectate de brumele târzii de primăvară, iar celelalte pot evita aceste
brume începând să înflorească mai târziu. De regulă soiurile asiatice sau din Crimeea –
Primorschi, Daghestan 266, De deșert, Persia 17, YXL, Tohani 1, Tohani 50, Tohani 58 / 18 –
încep să înflorească atunci când s-au acumulat 5,1 – 6,7 grade C (de regulă între 20 martie – 23
aprilie), iar cele europene – Mărculești 3 / 51, Meteor, Ostrov 1, Tohani 18, Rims, Ialta, Prianâi,
Prințesa, Ferragnes, Cristomorto, Tardy, Non pareille, când s-au acumulat 13,2 – 16,2 grade C
însumând temperatura zilnică de peste 5 grade C, pragul termic activ, înregistrată la ora 7
dimineața, de regulă în perioada 6 – 21 aprilie. După fecundare în primele 45 de zile fructul se
dezvoltă în procent de 95 %, iar pentru restul de 5 % are nevoie de 40 zile. Dezvoltarea completă
a fructului durează 80 – 90 zile și dacă în această perioadă este secetă sau carență nutritivă
fructele rămân mici sau cad. Mai mult decât la alte specii pomicole, la migdal cantitatea și
calitatea recoltei depinde de condițiile de mediu și de tehnologia aplicată. Până prin anii 1940
producția de fructe în Asia era de 1.000 – 1.500 kg / ha, 2.800 – 3.700 kg / ha în Italia, iar în
California era de 3.500 – 4.500 kg / ha. Acum producții de 4.000 kg / ha sunt ceva obișnuit.
Producția se poate exprima în kg sâmburi în coajă / ha sau în kg miez / ha. Epoca de maturare a
fructelor este o însușire biologică ce trebuie exploatată tehnologic. Din acest punct de vedere
avem :
1 – Soiuri cu coacere timpurie (până la 15 septembrie) – Ardechoise, Mari de stepă, Mărculești
21, Bruantine, Mary Dupuy, Non pareille, Primorschi ș a.

4
2 – Soiuri de sezon mediu (până la 1 octombrie) – Preanâi, Sudak, Burbank, Nikitski 62,
Miagkoscolup.
3 – Soiuri târzii (după 1 octombrie) – Saucaret, Hattes, Dușistâi, Tompson, Ferragnes,
Ferraduel, Rims, Languedoc, Tohani R 18 ș a.
Cele mai valoroase soiuri sunt cele care înfloresc târziu căci evită ușor pericolul brumelor târzii
de primăvară și au maturare timpurie a fructelor care permite diferențierea mugurilor de rod pe o
perioadă mai lungă, un repaus vegetativ mai lung, deci o rezistență mai bună peste iarnă și o
recoltă mai valoroasă în anul următor.
Idiferent de soiurile cultivate materialul săditor trebuie să aibă vârsta de 2 – 3 ani la livrarea din
pepinieră, adică plantele să fie bine fortificate. Puieții în vârstă de 3 ani trebuie să aibă deja
formată coroana, recomandăm procurarea și plantarea puieților de 2 ani pentru a putea forma
personal tipul de coroană cel mai convenabil.

1.2. Originea și extinderea culturii de MIGDAL pe plan mondial şi în România.

Migdalul a fost cultivat deja în urmă cu 4000 de ani. În prezent este cultivat în California,
din SUA, Bazinul mediteranean, Pakistan și Iran. În Germania, migdalul este plantat în
podgoriile de viță de vie, unde este mai ferit de frig. Trebuie să se facă o diferențiere între
migdalele amare și cele dulci. Migdalele dulci sunt acoperite de cuticulă de culoare brună aspră
la pipăit, cuticulă care se poate îndepărta după opărirea fructelor. Migdalele se folosesc la
prepararea și aromatizarea unor băuturi alcoolice, la lichioruri, marțipan. Migdalele amare nu se
pot consuma ca atare, ele conțin amigdalin, o glicozidă din care rezultă acid cianhidric. Culturile
de migdale din Franța sunt compuse din așa-numitele Ferragnès cca 60 % și Ferraduel cca. 30 %
din cultura totală. Din varietatea Ferraduel, care se coace la mijlocul lunii septembrie, se obțin
drajeuri. Varietatea californiană este numită migdal-Nonpareil, iar migdalele ce provin din
Spania sunt numite Marcona, fiind comercializate sub numele de Valencia, iar în Italia, mai
importante sunt migdalele din varietatea Avola, care au o aromă deosebită.
În România, migdalul creşte în Banat, Oltenia, Muntenia şi Dobrogea, însă numai în anumite
microzone, cu un regim al temperaturilor mai ridicat, o durată mai mare de strălucire a soarelui şi
pe un substrat bogat în calcar. Suprafaţa de cultură se suprapune cu cea a viţei-de-vie. În
Muntenia, migdalul a găsit condiţii propice de dezvoltare în Subcarpaţii de Curbură, mai precis
într-un  areal cuprins între Gura Vadului, Tohani, Năeni, Săhăteni şi Pietroasele. Având în vedere

5
aria restrânsă de răspândire, migdalii nu se găsesc în plantaţii comerciale în România, ci doar
izolat, ca pomi răzleţi. Singura plantaţie, defrişată între timp, a existat la Săhăteni. Despre migdal
şi tehnologia de cultură ne-a vorbit ing. Petre Grivu, directorul Pepinierei Istriţa din cadrul
Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Bucureşti.

1.3. Importanţa economică a culturii de MIGDAL

Ca plantă cultivată migdalul este cunoscut în zonele de origine de peste 3.000 de ani. În ultimii
10 ani producția mondială de migdale a crescut cu 25 %, la 1.020.000 t, susținută în principal de
SUA – 273.000 to, Spania – 243.000 t, Italia – 174.000 t, Grecia – 48.000 t, Portugalia – 62.000
t, Iran – 47.000 t, Pakistan – 23.000 t, Turcia – 30.000 t, Tunisia – 30.000 t și Maroc – 38.000 t,
dar foarte departe de cererea pieței mondiale. Ulterior această cultură s-a extins și în zone mai
nordice, cu climat continental ca Bulgaria (zona Pomorie), Crimeea de Nord, Moldova și
România (Banat, Oltenia, Muntenia și Dobrogea). În România și Moldova arealul de răspândire a
culturii de migdal se suprapune practic peste cel al viței de vie. Precizez că 1 ha de migdal bine
exploatat poate aduce un venit anual de peste 8.500 euro. La noi probabil migdalul a fost
introdus de coloniștii greci în cetățile de pe malul Pontului Euxin, actuala Mare Neagră, iar apoi
de către cotropitorii romani după cucerirea Daciei. Prima mențiune documentară o face Paul de
Aleppo la 1650 în însemnările sale de călătorie în care afirmă că migdalul și prunul erau foarte
prosperi, mai ales la curtea domnitorului Vasile Lupu, iar primul agronom român care descrie
cultura castanului comestibil și migdalului a fost Ion Ionescu de la Brad care în lucrarea
“Agricultura din județul Putna” afirmă că la 1868 un cultivator a fost premiat “pentru cultura
migdalului și pentru îmbunătățirea fructelor prin altoire”. El se cultiva mai ales prin vii, pe alei,
margini de drumuri sau ca pomi izolați și mai rar în plantații comerciale. După crearea primei
pepiniere de stat, la Pietroasele în județul Buzău în anul 1896, au fost introduse în cultură și
soiuri franțuzești altoite ca Dame, Princesse, Sultan și care au produs un adevărat boom în
această cultură. Ulterior interesul pentru migdal a scăzut, în mod total nejustificat, până prin
1956 când ing. Nica Stelian aduce de la Grădina Botanică din Ialta – Crimeea mai multe soiuri
valoroase ce au stat la baza diversificării sortimentului de migdal cultivat în România și a
ameliorării acestuia. În perioada 1960 – 1990 au fost înființate culturi comparative și parcele de
producție la Stațiunile de Cercetare Pomicolă Mehedinți, Oradea, Craiova, Mărculești, Constanța
și altele. După “revoluția din decembrie 1989” scade brusc interesul pentru această cultură astfel

6
că acum se apreciază că însumând toate microparcelele pe care se mai cultivă migdal în țară abia
se ajunge la 180 – 200 ha !!!. Din punct de vedere taxonomic (clasificare botanică) unii botaniști
îl consideră ca fiind un gen de sine stătător – Amygdalus – iar alții cred că face parte din genul
Prunus alături de piersic, prun, cireș, corcoduș etc. Oricare ar fi denumirea genului sunt vreo 25
de specii, iar în cadrul aceleiași specii sunt soiuri cu miezul dulce (comestibile) și soiuri cu
miezul amar (necomestibile) care conțin mult acid cianhidric și se folosesc numai în industria
farmaceutică.

1.4. Principalele obiective ale ameliorării aplicate la MIGDAL

Obiectivele ameliorării portaltoilor pentru  migdal vizează următoarele:
 Obţinerea de portaltoi noi cu caracteristici biologice superioare:
 identificarea şi selecţia de genotipuri valoroase din flora pomicolă spontană şi cultivată;
 infiinţarea şi imbogăţirea fondului de germoplasmă şi studiul acestuia in vederea găsirii 
celor mai buni genitori;
 crearea de noi portaltoi prin hibridări intra- şi interspecifice şi autopolenizări;
 stiudiul elitelor portaltoi in culturi de concurs in pepiniera si in livada in combinatie cu
mai multe soiuri;
 Perfecţionarea şi raţionalizarea unor verigi tehnologice.
 Inmultirea in masa si circulatia materialului saditor pomicol liber de viroze si
micoplasme
 Studiul adaptabilităţii la condiţiile edafoclimatice locale
a portaltoilor valoroşi din sortimentul romanesc şi mondial in vederea zonării lor
corecte.
Cultura migdalului este relativ-ușoara, dacă se practică în zonele recomandate din România
(zone calde) și dacă se respectă tehnologia de cultură, efectuându-se la timp toate lucrările
necesare în vederea obținerii unor recolte bogate și de calitate. Plantele de Migdal au nevoi
deosebite față de factorii climatici: cultură este limitată de temperaturile minime înregistrate pe
perioada iernii, dar și de eventualele înghețuri de revenire din primăvară.  Plantațiile de migdal
dacă sunt bine îngrijite pot atinge vârste de exploatare economică de până la 30-35 ani.
Fructele  au ca principală destinație consumului de miez  sau utilizarea acestuia în diverse
preparate. Migdalul (Amygdalus communis) este o specie care  provine din Asia Mică (Iran),
Africa de Nord. Migdalul a fost cunoscut încă din antichitate de către greci și români.  Se pare că
migdalul a fost printre primele specii de pomi luată în cultură încă de acum 5.000 ani.

7
Capitolul II.CERCETĂRI EFECTUATE PE PLAN MONDIAL ŞI ÎN ROMÂNIA PENTRU
ÎNMULŢIREA SPECIEI DE MIGDAL
2.1. Înmulţirea pe cale generativă.
Migdalele se reproduc prin înmulţire pe cale generativă, adică prin formarea de noi indivizi prin
împerecherea unui gamet masculin cu un gamet feminin. Acest proces se numeşte fertilizare şi
duce la formarea unui nou organism care conţine informaţia genetică a ambilor părinţi.
Materialul folosit pentru înmulțirea prin sămânța este reprezentat de sămânța propriu-zisă sau de
către fructe utilizat direct la semănat.
Înmulțirea prin sămânța prezintă unele avantaje față de înmulțirea vegetativă și anume:

 de la o singură plantă se poate obține un număr foarte mare de descendenți.

 semințele depozitate în condiții normale se pot păstra o perioada mai îndelungată de timp
(2-5 ani), în funcție de specie, iar condițiile speciale se pot cnserva chiar 17 ani.
 în timpul păstrării, semințele ocupă un volum redus și pot fi manevrate ușor.

Plantele obținute din înmulțirea prin semințe se caracterizează printr-o mare variabilitate și nu
reproduc în totalitate soiul din care provin. Vitele obținute din semințe intră târziu pe rod, rodirea
este neuniformă, sunt sensibile la diferite intemperii ale mediului, iar cele nealtoite pe portaltoi
rezistenți, pe terenurile filoxerate sunt expuse distrugerii. Această variabilitate este folosită cu
succes în lucrările de ameliorare a viței de vie, prin metodă hibridarilor sexuate (St. Oprea,
1995).

8
2.2. Înmulţirea pe cale vegetativă convenţională.
Înmulțirea vegetativă sau asexuată are la baza procesele de refacere și de creștere a organelor
prin diviziunea celulelor în mitoză. În acest caz de înmulțire, formarea noilor indivizi depinde de
informația genetică a unei singure plante.
Înmulțirea vegetativă nu duce la schimbări genetice, însă acestea pot apărea datorită factorilor
mutageni; cele mai frecvente sunt mutațiile mugurale, care duc la schimbarea mărimii și culorii
strugurilor și a vigorii de creștere a vitelor (cum ar fi soiul : Pinot gris - provenit din soiul Pinot
noir, Băbească gri - provenit din soiul Băbească neagră).
Înmulțirea vegetativă se folosește des în practică viticolă, deoarece prezintă următoarele
avantaje: vitele obținute asigura reproducerea fidelă a însușirilor și caracterelor, intră devreme pe
rod, rodirea este uniformă și relativ constanța an de an, metodă este puțin laborioasă și
economică (St. Oprea, 1995; C. Țârdea și L. Dejeu, 1995).

Metode de înmulțire vegetativă

a. înmulțirea prin butași (butașirea),

b. înmulțirea prin marcotaj,
c. înmulțirea prin altoire,
d. înmulțirea prin culturi 'în vitro'.

A. Înmulțirea prin butași (butășirea). Butasii sunt părți vegetative constituite din cel puțîn
un mugure și un fragment de lăstar sau coarda, care detașate de plantă-mama și puse in
anumite condițîi de mediu, au capacitatea de a reproduce o nouă plantă, asemănătoare cu
cea din care provine.

9
 In prezent butășirea se folosește pentru înmulțirea rapidă a soiurilor și clonelor valoroase
de vită de vie, înmulțirea hibrizilor direct producători, a vitelor portaltoi, a unor soiuri
rezistente, a vitelor nealtoite care se plantează pe nisipuri.

Principiile fiziologice pe baza cărora se sprijină înmulțirea fiziologică sunt restitutia

organelor (formarea organelor care îi lipsesc), independența fiziologică (capacitatea de a
păstra și continuă funcțiile vitale un anumit timp după ce a fost separat de plantă mama),
polaritatea, formarea și circulația substanțelor de creștere.

B. Înmulțirea prin marcotaj. În practică, marcotă este porțiunea de coarda sau de lăstar,

care în condiții favorabile de mediu formează rădăcini, fără a fi detașată de plantă-mama.
Procesul de rizogeneză se realizează pe porțiunea de lăstar sau de coarda care se acoperă
cu pământ, unde datorită lipsei de lumina și acțiunii umidității, țesuturile se mențîn mai
tinere și formează mai ușor rădăcini adventive.
Marcotajul se folosește la completarea golurilor în plantățiile de portaltoi, mai rar în cele
de vii roditoare (din cauza nu sunt rezistente la filoxeră, cu toate că vitele obținute pot să
rodească chiar din primul an), sau chiar pentru înmulțirea rapidă a soiurilor și
genotipurilor valoroase și pentru obținerea vitelor nealtoite, care se folosesc la înființarea
plantațiilor pe nisipuri.
Principiile înmulțirii prin marcotaj sunt la fel că și cele de la butășire, cu excepția
fenomenului de independența fiziologică care dispare, deoarece separarea de plantă-
mama se face în urmă formării rădăcinilor.
Factorii care determina înrădăcinarea marcotelor sunt asemănători cu cei de la butășire,
cu excepția celor ecologici care nu se pot influență, deoarece verigile tehnologice au loc
în câmp.
Metodele de marcotaj se clasifică după:
- organele vegetative:
a. marcotaj în verde (se folosesc lăstarii)
b. marcotaj în uscat (se folosesc coarde de un an)

- procedeele de executare a marcotajului (după C. Țârdea și L. Dejeu, 1995):

a. marcotaj prin musuroirea lăstarilor sau coardelor constă în acoperirea coardelor unui

butuc cu un mușuroi de pământ, primăvară devreme, imediat după tăiere, iar lăstarii se
acoperă cu pământ în iulie-august. Toamna, după căderea frunzelor, se desfac
mușuroaiele, apoi se recoltează marcotele prin tăiere și se plantează la locul definitiv
b. marcotaj prin îngroparea coardelor în șanțuri la anumite adâncimi (15-40 cm), se execută
după căderea frunzelor sau primăvară devreme.
c. marcotaj prin prăbușirea butucilor, se practică pentru eliminarea golurilor din plantațiile
pe nisipuri și constă în prăbușirea butucului într-o groapă, acoperirea acestuia cu pământ
și scoaterea la suprafață a 2-3 coarde, care se marcoteaza și din care se va formă noul
butuc.

C. Înmulțirea prin altoire este o practică foarte veche, care a devenit 'de baza' pentru
înmulțirea viței de vie după pătrunderea filoxerei în Europa (1863), anul de debut fiind
considerat 1880, fiind o metodă de lupta împotriva ei.

10
  Altoirea reprezintă un procedeu tehnologic foarte complex, în care cei doi
simbionti (parteneri) sunt portaltoiul (care va deveni partea subterană a
butucului, rezistență la filoxeră) și altoiul (care va formă partea aeriană a
butucului). Ea se bazează pe principiul sudarii suprafețelor secționate prin
formarea călușului (țesut intermediar), diferențierea acestuia și concresterea între
cei doi parteneri.
Concresterea sau unirea altoiului cu portaltoiul se realizează în 3 etape: calusarea,
sudarea și vascularizarea.
Reușită altoirii este condiționată de o serie de factori: biologici (afinitatea, vârstă
partenerilor, gradul de măturare al lemnului, densitatea lemnului coardelor, umiditatea
fiziologică), ecologici (temperatura, umiditatea, lumina, aerul)
și tehnologici (dimensiunile partenerilor,    starea fitosanitara a materialului, executarea
operației de altoire, viabilitatea mugurilor altoilor etc.)

Metode de altoire
 după materialul biologic folosit:
 altoirea în verde (se folosesc lăstarii);
 altoirea în uscat (se folosesc coardele de un an).
 după procedeul de execuție a altoirii:
 altoirea în copulatie simplă sau perfecționată;
 altoirea mecanizată, în diferite sisteme.
 după gradul de înrudire genetică:
 heteroplasmica (partenerii aparțin unor specii sau soiuri diferite);
 homeoplasmica (partenerii aparțin aceluiași soi sau individ).

2.3. Înmulţirea pe cale vegetativă neconvenţională prin cultură “in vitro”.

Una din activitățile de bază ale laboratorului este multiplicarea plantelor decorative și a
arbuștilor fructiferi, care se înmulțesc dificil prin metode tradiționale, prin semințe sau prin
butași. De aceea aici are loc înmulțirea plantelor prin metoda in vitro. Specialiștii laboratorului
reproduc plantele după această metodă încă din 1996, inițial optând pentru plantele rare și pentru
însănătoșirea colecțiilor Grădinii Botanice. La moment însă specialiștii laboratorului, muncesc
mai mult pentru a crește plante solicitate pe piața locală, cum ar fi murul, goji, aronia, lonicera
sau actinidia.

Metoda in vitro se mai numește micropropagare și reprezintă un ansamblu de procedee de

înmulţire a plantelor prin utilizarea culturilor in vitro de celule, ţesuturi şi organe vegetale. Acest
tip de înmulțire se realizează în condiţii sterile, controlate artificial, în recipiente speciale, pe
medii nutritive artificiale. Acest tip de înmulţire are trei etape principale: iniţierea, atunci când
fragmente de plante sunt sterilizare și introduse în vitro, multiplicarea, fază în care se produc

11
cicluri succesive (pasări) de culturi pentru a obţine numărul dorit de plante şi în final
aclimatizarea, când plantele se scot din condițiile in vitro şi are loc adaptarea lor la condiții
naturale.

Prin multiplicarea in vitro se obțin plante omogene și uniforme, care înfloresc și fructifică la un
termen anumit, fiind mult mai potrivite pentru plantațiile industriale. Plantele obținute sunt
devirozate, însănătoșite și, în rezultatul procesului, se primesc identice cu planta mamă. Ponderea
de reușită (prindere) în cazul metodei in vitro este de 98-99%.
Este o metodă ce dă posibilitate posesorului unei plante productive, aducând-o în laboratorul
respectiv, să fie clonată și micropropagată, obținând o copie similară a acesteia (sunt preluate
celulele plantei mamă).

Multiplicarea in vitro are toate șansele să devină tehnologia viitorului întrucât conduce la
obținerea unui număr mare de plante sănătoase, care cresc mult mai eficient.

CONCLUZII
Consumul de migdale pare să fie secretul combaterii celulitei și al menținerii sănătății
inimii, potrivit concluziilor care reies din analiză a șase studii noi efectuate de cercetători
americani.
Studiul întreprins de americani pe efectele migdalelor asupra sănătății a fost prezentat la
Congresul Societății Americane pentru Nutriție din San Diego.
Deși se știa că migdalele sunt bogate în fibre, grăsimi mononesaturale și vitamine
esențiale pentru sănătate, cercetătorii au evidențiat două beneficii noi ale acestor fructe
oleaginoase combaterea celulitei și protejarea inimii de boli.
Potrivit savanților, consumul zilnic a 40 g de migdale poate ajută la combaterea
diabetului, la menținerea unei greutăți optime și la îmbunătățirea funcțiilor inimii.
Persoanele din cadrul studiilor analizate care consumaseră în dietă zilnică migdale, timp
de șase săptămâni, nu doar că nu luaseră în greutate, dar își redusesera masă abdominală
generală, circumferința taliei și eliminasera o parte din celulita care le brazdă diverse
zone ale pielii.
Specialiștii americani susțin că migdalele nu ar trebui să lipsească din dietă zilnică a
niciunei persoane datorită nenumăratelor beneficii pe care le are pentru sănătate.

12
BIBLIOGRAFIE

1. Popa G., 2014, Aplicații biotehnologice ale culturilor de celule și țesuturi vegetale, Ed.
USAMV-EX TERRA AURUM, Bucureşti.
2. Asănică A., Temocico G., Tudor V., Alecu I., Alecu E., 2010, Cultura pomilor
fructiferi.
Înființarea livezilor și unele secvențe din tehnologia de cultură, Ed. Ceres.
3. Badea E. M., Săndulescu D., 2001, Bio Tehnologii Vegetale, Ed. Fundaţia Biotech,
Bucureşti.
4. Bernaz Gh.,2007, - CULTURA VITEI DE VIE; Editura: M.A.S.T., Bucureşti.
5. Brăiloiu D., Roşu Ana, Mitică O., Guidea S., 2001 – Conservarea resurselor genetice de
Morus sp. Prin metode biotehnologice. În Buletinul Soc. Nat. de Biol. Cel., a XIX-a Sesiune
Anuală, Baia Mare, vol. 29, p. 187.
6. Branişte N. ş.a., 2002 – Catalog de soiuri şi material săditor pomicol- Ghid pepinieristic. Ed.
Ceres, Bucureşti.
7. Branişte N., 1998 - Soiuri cu rezistenţă genetică la boli şi perspectivele comercializării lor.
Rev. Hortus, nr.6.
8. Branişte N., 2000 - Ghid pentru pomicultori. Ed. Ceres, Bucureşti.
9. Branişte N., Amzăr Valentina- 2000- Cultura mărului. Ed. Geea, Rm. Vâlcea.
10. Branişte N., Andrieş N., 1990 – Soiuri rezistente la boli şi dăunători în pomicultură, Ed.
Ceres, Bucureşti.
11. Branişte N., Drăgoi D., 1999- Cultura speciilor pomicole, a arbuştilor fructiferi
şi a
căpşunului în România. Ed. Paralela 45, Piteşti.
12. Branişte N., Duţu I., 1997 – Contribuţii româneşti la ameliorarea genetică a soiurilor şi
portaltoilor (1951-1996) în ICPP-30 de ani de activitate. Ed. Dosoftei, Iaşi.
13
13. Branişte N., Ghidra V., 1999- Cultura părului. Ed. Cartea de Ştiinţă, Cluj.
14. Branişte N., Parnia P., 1986- Cultura părului. Ed. Ceres, Bucureşti.
15. Cachiţă – Cosma D., Deliu C., Rakosy – Tican L., Ardelean A., 2004 – Tratat de
biotehnologie vegetală, Vol. I, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, p. 3-4.
16. Cepoiu N., 2000- Strategii de viitor pentru cultura mărului, Agricultorul român, nr.6.
17. Cepoiu N., Roşu A., Dănăilă-Guidea S., Paun C. (2003) – Asimina, o specie pomicola de
viitor pentru Romania. Agricultorul roman, 10(58), p.13-15;
18. Cociu V., 1984- Realizări în ameliorarea pomilor. Rev. Horticultura, nr.8.
19. Cociu V., Botu I,. ş.a., 1993- Prunul, Ed. Comphys, Rîmnicu. Vâlcea
20. Dobrei Alin, Rotaru Liliana, Mustea Mihai,2005, - CULTURA VITEI DE VIE; Editura:
Ferma;
21. Ghena N., Branişte N., 2003- Cultura specială a pomilor. Ed. Matrix Rom, Bucureşti.
22. Ghena N., Branişte N., Stănică Fl., 2004- Pomicultura generală. Ed. Matrix, Bucureşti.
23. Hoza D., Hoza G., 2013. Tehnologii horticole, Ed. Ceres.
24. Ion Cristian Dumitriu; 2008, - VITICULTURA; Editura:CERES;
25. Pârvu C.,2005- ENCICLOPEDIA PLANTELOR, vol. IV; Editura:TEHNICA.
26. Roşu A., 1999-Elemente de Biotehnologii Vegetale - Aplicaţii în ameliorare. Editura
Ametist,
Bucureşti.
27. Tudor V., Temocico G., Asănică A., Alecu I., Alecu E., 2010, Catalogul speciilor și soiurilor
de pomi fructiferi și căpșun cultivate la Ferma Didactică a USAMV București,Ed. Ceres.

14