Capitolul 1

Cultura plantelor legumicole rădăcinoase

Din grupa rădăcinoaselor fac parte specii care aparţin unor familii botanice diferite,
dar care au o tehnologie de cultură asemănătore:
 Fam. Apiaceae (Umbelliferae): morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, ţelina;
 Fam. Chenopodiaceae: sfecla roşie;
 Fam. Cruciferae (Brassicaceae): ridichile de lună, de vară şi de iarnă, brojba, napul
comestibil;
 Fam. Asteraceae (Compositae): scorţonera, barba caprei.
În grupa legumelor rădăcinoase unele sunt specii bienale, ca: morcovul, pătrunjelul,
păstârnacul, țelina, ridichile de vară și de iarnă, sfecla roșie la acestea în primul an se formează o
rozetă de frunze și rădăcina îngroșată iar în anul al doilea se formează tulpinile florifere și
fructele care sunt denumite impropriu semințe. Există și o specie anuală ridichile de lună, la care
fructele se formează în primul an de cultură.
Rădăcinoasele valorifică efectul remanent al gunoiului de grajd, acesta se va aplica la
planta premergătoare. O excepție de la această regulă o prezintă țelina care reacționează
favorabil la fertilizarea organică în anul culturii.

1.1. Morcovul

Denumirea stiinţifică Daucus carota L. conv sativus (Hofm) Hajek

Familia botanică Apiaceae (Umbelliferae)
Denumiri străine engleză - carrot; franceză - carotte;
Centrul de origine Morcovul provine din formele spontane apărute în regiunea
Mării Mediterane, Asia Mică, Podişul Anatoliei, Transcaucazia, Iran, Turcmenia, nord-
vestul Indiei, Afganistan, Tadjikistan, Uzbekistan, în vestul munţilor Tian-Şan.
Cercetările recente au evidențiat că varietăți de morcov de culoare mov erau cultivate in
urmă cu 5000 de ani în Afganisthan, Pakistan și Iran, fiind răspândit în toata Asia. O
perioadă lungă de timp, acestea nu au fost folosite în consum datorită confuziei care se
creea între acesta și alte plante din flora spontană necomestibile, cel mai des fiind
confundat cu pătrunjelul sălbatic de rădăcină. Varietăți superioare, ameliorate, de culoare
galben-portocaliu au fost cultivate pentru prima dată în zona mediteraneană, acestea
remarcându-se prin calitați comerciale superioare (Rubatzky et al., 1999).
Aproape pe tot teritoriul țării noastre, se întâlnește morcovul sălbatic, cu rădăcina
pivotantă, de culoare alb-gălbuie, lemnoasă, fibroasă, puternic aromată (fig.1.1), varietate
care demonstrează pe de o parte condițiile prielnice cultivării acestei specii în România
iar pe de altă parte, creează probleme serioase culturilor semincere datorită polenizării cu
acestea, soiurile putând fi depreciate prin impurificare dacă nu se respectă distanțele de
izolare specifice speciei (fig.1.2).

Fig.1.1.Morcov sălbatic Fig.1.2. Semincer morcov (aspect cultură)

(aspect flora spontană)

Aria actuală de răspândire

Cultura de morcov este răspândită în prezent, pe aproape tot globul. În Europa cea
mai mare suprafaţă este cultivată în Federaţia Rusă şi Ucraina. În România suprafața
cultivată cu morcov crește semnificativ de la an la an, datorită condițiilor pedoclimatice
favorabile speciei și implementarea tehnologiilor moderne de mecanizare a culturii.
Producţia totală cea mai mare in Europa se realizeaza în Federaţia Rusă cu o
producție de 1303300 t. Producţiile medii sunt de 66,8 t/ha în Anglia, 62,1 t/ha in Belgia,
în timp ce în România producţia medie este de 13,5 t/ha. Deși producția medie statistică
pentru Romania este destul de mică, s-au obținut și producții mari, de peste 50 t/ha în
unele ferme legumicole în care s-a respectat tehnologia de cultură.
Ciclul de viaţă
Morcovul este o plantă bienală care formează în primul an o rădăcină pivotantă şi
o rozetă bogată de frunze, iar în anul al doilea formează tulpina floriferă, florile şi
fructele.
Importanţa culturii
Partea comestibilă a morcovului o reprezintă rădăcina care se consumă atât în stare
proaspătă, cât şi preparată în diverse moduri coaptă, gătită, murată, deshidratată,
congelată, sau sub formă de suc. Însă, recent s-a dovedit că și frunzele tinere de morcov
pot fi consumate în salate și în diverse preparate culinare iar semințele pot fi folosite la
prepararea ceaiurilor. Se utilizează şi la prepararea unor mâncăruri cu carne: grătare,
supe, ruladă sau mâncăruri picante. Morcovii prăjiţi pot fi serviţi ca înlocuitori de cafea.
Consumul de suc de morcovi este benefic pentru organism. Uleiul volatil obţinut din
morcov este utilizat pentru a aroma lichioruri şi parfumuri.
Rădăcinile de morcov au un conţinut de 6,0-9,3 % glucide, 0,7 - 1,2 % proteine,
0,1-0,3 % lipide, săruri minerale: calciu 41 mg, fier – 0,66 mg, fosfor 18 - 124 mg,
potasiu 240 mg, cantităţi mari de vitamine, dintre care cea mai importantă fiind
provitamina A sau β carotenul. În rădăcinile de morcov sunt prezenţi şi unii acizi: acidul
malic (293 mg/ 100 g), citric (51 mg/ 100 g) şi quinic (51 mg/ 100 g). (Burzo I. şi colab.,
2005). Pe lângă aportul alimentar de excepție oferit de aceasta plantă, datorită
compoziției chimice, aceasta este recomandată și ca plantă cu multiple întrebuințări: în
zootehnie, apicultură, medicină umană (uz intern și extern) și cosmetică.
Durata de păstrare rădăcinile de morcov recoltate în toamnă pot fi păstrate (5-6
luni) prin metode tradiționale de păstrare (nisip, silozuri, pivnițe, etc.) fapt ce permite
consumul proaspăt și în timpul iernii iar prin metode moderne (depozite cu atmosferă
controlată), durata de păstrare poate fi mărită.
Rentabilitatea culturii
Cultura de morcovi este rentabilă deoarece majoritatea lucrărilor de la înființarea
culturii până la recoltare pot fi executate mecanizat dacă există gama de mașini necesară.
Cererea pe piață pentru morcov proaspăt este mare în tot timpul anului, deci și prețul de
valorificare va fi bun. Existența unor cultivaruri cu perioade diferite de vegetație și
pretențiile scăzute față de temperatură fac posibilă cultivarea morcovului atât primăvara
devreme, astfel încât producţiile se pot valorifica începând cu prima decadă a lunii mai
cât și în culturi succesive pentru producții care vor fi recoltate toamna după căderea
brumelor și vor fi destinate păstrării peste iarnă şi comercializării la preţuri avantajoase.
Pe langă consumul în stare proaspătă, o mare parte a producției de morcov poate
merge la industrializare, fiind o specie cerută și pretabilă acestui segment.
Frunzele și materialul impropriu consumului poate fi utilizat şi în hrana
animalelor.
Particularităţi botanice şi biologice și implicațiile lor tehnologice
Sistemul radicular al morcovului se dezvoltă în stratul superficial al solului și
poate pătrunde în sol până la adâncimi de 0,3-0,4 m, dar în cazuri exceptionale, pe un
suport amenajat și folosind cultivaruri cu sistem radicular viguros, adâncimea acestora
poate crește substanțial. Pe rădăcina principală sunt prezente rădăcinile secundare, care
diferă în ceea ce privește vigoarea și forma acestora, de la un soi la altul. Cea mai vizibilă
și pronunțată rădăcină secundară este cea situată în vârful rădăcinii principale, devoltarea
acesteia fiind influențată foarte mult de caracterul de soi și de tipul de sol.
Partea comestibilă a morcovului (rădăcina metamorfozată) începe să se formeze
după 40 - 60 de zile de la germinare când în rădăcină şi în axa hipocotilă se depun
substanțe de rezervă iar acestea încep să se tuberizeze. În această perioadă este foarte
important ca umiditatea solului să fie constantă fără oscilații mari, deoarece, dacă după o
perioadă de secetă prelungită se intervine cu irigări puternice sau se înregistrează
precipitațiile abundente rădăcinile de morcov crapă longitudinal iar calitatea producției
este compromisă.
De asemenea, se vor evita solurile foarte fertile și fertilizarea cu îngrășăminte
organice în anul culturii, dar și solurile grele deoarece în aceste condiții improprii partea
comestibilă a morcovului suferă deprecieri de calitate.
Rădăcina metamorfozată poate avea formă alungită, rotundă, tronconică, cilindrică
şi culoare portocalie, galbenă, purpurie, albă sau orange (fig.1.3).

Fig.1.3.Varietăți ale părții comestibile la morcov

În centrul rădăcinii îngroşate sunt dispuse vasele conducătoare sub forma unui
cilindru central, înconjurate la exterior de ţesut parenchimatic. Calitatea morcovului este
dată de culoare, care trebuie să fie cea caracteristică cultivarului, dar cât mai intensă, cu
cilindrul central de dimensiuni mai reduse şi de culoare apropiată cu cea a parenchimului
(Bălaşa M., 1973). Valoarea calitativă a cultivarului este dată și de raportul dintre
diametrul cilindrului central și pulpă. Cu cât cilindrul central este mai subțire, cu atât
calitatea acestuia este mai bună.
 Frunzele formate în primul an sunt lung peţiolate, dispuse în rozetă, de 2 - 4 ori
penat sectat, acoperite cu perişori fini.
Frunzele de pe tulpinile florale din anul al doilea sunt scurt peţiolate la bază iar
spre vârf sunt sesile.
Tulpina floriferă care apare în anul al 2-lea de cultură, poate ajunge la înălţimi de
1,2 – 1,5 m în funcție de cultivar, este ramificată, striată, fistuloasă, pubescentă.
Floarea la morcov este lung pedicelată alcătuită din 5 sepale mici, 5 petale albe, 5
stamine şi un gineceu bicarpelar sincarp, care are ovarul inferior, două stile şi două
stigmate. Florile sunt grupate în inflorescenţe de tip umbelă compusă (fig. 1.4). Morcovul
este o plantă alogamă cu polenizare entomofilă (Maier I., 1961).

Fig. 1.4. Tipuri de umbele la morcov

Fructul este o dicariopsă elipsoidală. Acest fruct este numit în practica tehnologică
sămânță și reprezintă principalul mijloc de înmulțire al speciei. Suprafața seminței este
acoperită cu perișori aspri iar după recoltare, în procesul de condiționare al semințelor
acestea sunt trecute prin selectoare speciale pentru calibrare și sortare (fig.1.5). Unul
dintre selectoarele utilizate se numește Raiber și are rolul de a îndepărta perișorii prezenți
pe sămânța și totodată se pot elimina și semințele de cuscută atașate de acestea. Această
operațiune ajută foarte mult la repartizarea uniformă a semințelor în procesul de semănat.
 Fig.1.5. Grup semințe; sămânță de morcov sălbatic

Un gram de seminţe conţine 800-1100 seminţe.

Datorită înfloririi eşalonate și recoltarea trebuie realizată eșalonat, prima dată fiind
recoltate umbelele de ordinul I ajunse la maturitate iar pe măsură ce planta evoluează, se
recoltează eșalonat și umbelele de ordinul II și III. Se recomandă două trei recoltări în
faza de semincer pentru a crește facultatea germinativă a semințelor. În cazul în care se
realizeaza o singură recoltare, procentul de germinare al semințelor scade semnificativ
ajungând respectiv la 65-70%. Specia are capacitate mica de păstrare a semințelor după
recoltare, de regulă, semințele se pot păstra în condiții optime de depozitare 2-3 ani iar
procentul de germinare scade semnificativ cu peste 15 % de la an la an.
Exigenţele ecologice
Morcovul este o specie puţin pretenţioasă la căldură. Temperatura minimă de
germinare este de 3-4° C, dar în aceste condiții răsărirea va fi dificilă (aproximativ 20-25
de zile), la temperatura optimă de germinare de 20-22°C plantele răsar în aproximativ 10-
15 zile. Temperatura optimă de creştere și formare a părții comestibile este de 18 – 20°C.
Pentru morcov sunt foarte importante temperaturile din sol care determină
calitatea rădăcinilor. Astfel la temperaturi în sol de 20°C rădăcinile se dezvoltă cel mai
bine, fiind scurte, groase şi bogate în caroten. La temperaturi sub 16°C rădăcinile cresc
lungi, subţiri, decolorate, cu conţinut scăzut în substanţe nutritive (White şi Strandberg,
1978, citaţi de Burzo I. şi colab., 2005). Stresul termo hidric accentuat, concretizat, în
special, prin secetă și temperaturi ridicate determină plantele să emită tije florale chiar din
primul an de cultură, aducând prin aceasta pierderi semnificative de producție.
Totodată temperaturile ridicate însoțite de secetă, influențează în mod negativ
dezvoltarea rădăcinilor, acestea rămânând mici, lemnoase, cu un conţinut mare de
celuloză şi lipsite de suculență și frăgezime.
Cerinţele faţă de apă sunt mari, la germinarea seminţelor când este nevoie de o
umiditate a solului de 80% din capacitatea de câmp, apoi cerinţele sunt moderate 65 %
din capacitatea de câmp a solului pentru apă datorită dezvoltării sistemului radicular
profund.
 În scopul îngroşării rădăcinilor se va avea în vedere menţinerea unui plafon de
umiditate constant, respectiv 75% din capacitatea de câmp.
Morcovul are cerinţe moderate faţă de lumină, dar pentru obținerea unor producții
mari și de calitate se recomandă să se evite umbrirea, mai ales în perioada îngroşării
rădăcinii, deoarece în lipsa luminii se depun mai puţine substanţe de rezervă în partea
comestibilă. În condiţii de zi lungă (peste 14 ore lumină/zi) calitatea morcovului este mai
bună deoarece cantitatea de carotenoizi din rădăcină creşte (Burzo I. şi colab., 2005).
Morcovul se recomandă a se cultiva pe soluri uşoare sau mijlocii, bine structurate,
cu pH 6,5 – 6,8 %, cu un conţinut în humus de 4-5%, se vor evita solurile grele şi cele
fertilizate cu gunoi de grajd, deoarece rădăcinile se depreciază prin deformare şi
ramificare (fig. 1.6)
.

Fig. 1.6. Aspect din cultură și detaliu radacină depreciată prin ramificare.

Gunoiul de grajd se va aplica la cultura premergătoare deoarece morcovul

valorifică foarte bine materia organică bine descompusă din anul anterior.
Cultivaruri
În Catalogul Oficial al soiurilor de plante de cultură din România, 2015 cât și în
Catalogul European se află înscrise un număr mare de cultivaruri, atât creații românești
cît și străine. Creațiile biologice înscrise în Catalogul Oficial al Soiurilor din România
sunt:
- timpurii -70-90 zile: Bucovina
- semitimpurii -100 – 120 zile: Ceahlau, Florin, Mileniu 3, Nabuco, Triumf
- semitârzii – 120-130 zile: Espredo, Estival
- târzii – 130-160 zile: Astral, Record
Ca urmare a progreselor înregistrate în domeniul geneticii și ameliorării, anual,
apar creații noi strict specializate în ceea ce privește perioada de vegetație și destinația de
consum.
 Tehnologia culturii
În ţara noastră se practică două tipuri de cultură a morcovului în câmp: cultura în
ogor propriu, cu semănare primăvara devreme, producţia fiind destinată în principal
consumului proaspat dacă se folosesc cultivaruri cu perioadă scurtă de vegetaţie sau
industrializării dacă se utilizează cultivaruri cu perioadă lungă de vegetaţie şi cultura
succesivă, cu semănat la începutul lunii iunie sau luna iulie, producţia obţinută fiind
destinată în principal păstrării peste iarnă în depozite.
Bune premergătoare pentru cultura în ogor propriu sunt speciile care părăsesc
terenul toamna devreme şi îl lasă curat de buruieni (tomate, ardei, castraveţi, etc), specii
care au fost fertilizate cu gunoi de grajd. Pentru a evita riscul înmulţirii excesive a bolilor
şi dăunătorilor şi a buruienilor în cadrul asolamentului revenirea pe sola cultivată cu
rădăcinoase trebuie să se facă după 3-4 ani. Morcovul nu se va cultiva după legumele din
grupa vărzoaselor şi nici după cereale, floarea soarelui sau porumb deoarece există
pericolul apariţiei unor boli (Sclerotinia sp. şi Pythium sp.), (Chaux F. şi colab., 1994).
Pregătirea terenului se face în două etape:
Toamna se execută defrişarea culturii anterioare, fertilizarea de bază şi o arătură
adâncă la 25-30 cm. Fertilizarea se va efectua numai după o cartare agrochimică a
terenului, orientativ, dozele administrate pot fi: 250-350 kg/ha superfosfat şi 250-300
kg/ha sare potasică.
Primăvara devreme, imediat ce se poate intra pe teren, se face fertilizarea cu azotat
de amoniu, în doze de 150 kg/ha, mărunţirea şi afânarea superficială a solului. Pentru a
evita formarea crustei mărunţirea solului se face chiar înainte de semănat.
Pentru a preveni riscul apariţiei buruienilor pe suprafeţe mari se poate face o
erbicidare folosind erbicide specifice culturii.
Înfiinţarea culturii se realizează prin semănat direct în câmp. Schema de înființare
a culturii este condiționată de mai mulți factori și anume: sistema de mașini folosită,
sistemul de irigat, cultivarul folosit.
Este recomandat ca semănatul să se facă pe teren modelat în brazde înălţate pentru
a se evita stagnarea apei în exces care duce la deprecierea producţiei de morcov. Se poate
semăna după schemele prezentate în figura 1.7a și 1.7b. Distanţa între plante pe rând este
de 4-5 cm, realizând o densitate a culturii de 600-700 mii plante/ha. Dacă se folosesc
semănători de precizie morcovul se seamana in chincons la o densitate de aproximativ
0,8-1,2 – 1,5 milioane plante la hectar,
Dacă se însămânțează morcovi destinați industrializării utilizând hibrizi a căror
parte comestibilă este de dimensiuni mari semănatul se face pe rigole înguste de 50 cm
câte un rând pe rigolă pentru a ușura lucrarea de recoltat.
 Norma de seminţe utilizată la semănat este diferită în funcție de sistema de mașini
utilizată. Totuși pentru a elimina pe cât posibil lucrarea de rărit chiar atunci când se
seamănă cu semănători clasice și cu sămânță nedrajată cantitatea de semințe utilizată va fi
de 3,5-4 kg, iar în cazul seminţelor drajate sau dacă se utilizează semănători de precizie
cantitatea de semințe va fi de 2,5-3 kg/ha. Dacă semănatul se face toamna cantitatea de
sămânță utilizată va fi mai mare decât la semănatul din primăvară.

4-5 cm.

46

9.5 25 cm. 25 cm. 25 cm.

140 cm.

Figura 1.7.a. Schema de înființare a culturii în rânduri echidistante, pe teren

modelat, la 140 cm

4-5 cm.

46

12 15 cm. 40 cm. 15 cm.

140 cm.

Figura 1.7.b. Schema de înființare a culturii în benzi, pe teren modelat, la 140 cm

Adâncimea de semănat este de 2,5-3 cm. Semănatul se face mai adănc pe

terenurile ușoare şi mai la suprafață pe terenurile grele. Pentru a asigura un bun contact al
seminţelor cu solul se recomandă tăvălugirea cu un tăvălug neted, imediat după semănat
(Voican V. şi colab., 2006).
Lucrările de întreţinere. Dacă semănatul se execută în perioade secetoase sau în
sol se constată lipsa apei, este necesară efectuarea irigărilor. Irigarea se face prin
aspersiune, cu norme mici de udare 80-100 m3/ha şi se repetă, dacă e necesar, în aşa fel
încât solul să se menţină umed până la răsărire (Voican V., şi colab.2006). În timpul
vegetaţiei se mai execută 4-5 udări cu norme de 250 – 400 m³/ha, pe rigole sau prin
aspersiune. Se va evita alternanța perioadelor de secetă cu aplicarea de irigații abundente
deoarece acest lucru duce la deprecierea rădăcinilor de morcov.
Pentru combaterea buruienilor şi afânarea solului se execută praşile mecanice pe
suprafeţe mari şi manuale mai ales pe suprafeţe mici.
Dacă se constată prezenţa unui număr mare de buruieni se poate executa şi
erbicidatul sau se poate erbicida în timpul vegetaţiei când plantele de morcov au 3-4
frunze bine formate.
Răritul culturii se realizează doar pe suprafeţe mici deoarece este o lucrare
costisitoare şi dificilă, pentru a asigura o distanță între plante pe rând de 4-5 cm.
Pentru a asigura o bună dezvoltare a rădăcinilor de morcov, pe solurile cu
fertilitate scăzută se recomandă efectuarea a 2 fertilizări faziale, prima la 30-35 zile de la
răsărire iar următoarea în perioada îngroşării rădăcinilor.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se va face respectând mai întâi asolamentul şi
rotaţia culturilor, precum şi regulile de fertilizare, iar dacă frecvenţa atacului depăşeşte
pragul economic de dăunare se va interveni prin tratamente chimice. În culturile de
morcov se semnalează atacuri ale agenţilor patogeni:
Erwinia carotovora (putregaiului umed) Putregaiul umed produs de bacteria
Erwinia carotovora subsp. carotovora. Țesutul atacat se transformă într-o masă
mucilaginoasă, în timp ce epiderma rămâne de obicei intacta. Putrezirea este însoțită de
un miros neplăcut produs de dezvoltarea secundară a bacteriilor.
Atacurile putregaiului umed se produc rar în câmp şi de obicei, sunt asociate
condiţiilor de umiditate excesivă. În mai multe cazuri, infecţia devine evidentă numai în
timpul transportării şi depozitării (fig.1.8).

Fig. 1.8. Erwinia carotovora (putregaiului umed)

Sclerotinia sclerotiorum (putregaiului alb) –Putregaiul alb produs de ciuperca

Sclerotinia sclerotiorum. În depozit, morcovii atacaţi sunt acoperiţi de un miceliu alb în
care se formează scleroţii ciupercii. Ciuperca are numeroase plante gazdă şi poate
provoca daune şi frunzelor în câmp (fig.1.9).
 Fig. 1.9.Sclerotinia sclerotiorum (putregaiului alb)

Alternaria porri f. sp. dauci (alternarioza) Alternarioza frunzelor produsă de

ciuperca Alternaria dauci. Pe marginea frunzelor apar pete mici de culoare brună erodate
de o zonă galbenă, care conduc ulterior, în cazurile severe, la moartea ţesuturilor şi la
uscarea completă a foliolelor. Ca urmare, cultura dă impresia că ar fi fost arsă. Frunzele
bătrâne sunt atacate primele, fiind mai sensibile la alternarioză decât frunzele tinere.
Rădăcina de morcov, rămâne în general, neafectată. Frunzele infectate vor cădea uşor,
cauzând probleme recoltării mecanizate (fig.1.10).

Fig. 1.10. Alternaria porri f. sp. dauci (alternarioza)

Erysiphe umbeliferarum (făinarea) – Făinarea produsă de Erysiphe heraclei.

Făinarea apare mai ales când vremea este secetoasă şi caldă. Frunzele plantelor atacate
sunt acoperite adesea de un miceliu alb, prăfos şi devin clorotice.
În ciuda infecţiei, frunzele pot încă părea sănătoase sub masa de spori de ciupercă.
Dacă frunzele acoperite de miceliu sunt expuse timp de câteva zile unor condiţii de
umiditate, acestea pot avea deseori consecinte dramatice, frunzele slăbite, fără vigoare,
devenind mult mai sensibile la infectarea de către alţi agenţi (fig.1.11).
 Fig.1.11. Erysiphe umbeliferarum

Dăunătorii care pot provoca pagube în culturile de morcov sunt: Psila rosae
(musca morcovului) larvele produc galerii în rădăcinile morcovului. Pentru a evita
pierderile din cultură tratamentele se fac la apariţia în masă a adulţilor (fig.1.12);

Fig.1.12.Atac de Psila rosae

Semiaphis dauci (păduchele verde al morcovului), care atacă frunzele. Dăunătorul

colonizează partea inferioară a frunzelor, înţeapă şi suge sucul celular din ţesuturi. Frunza
atacată se încreţeşte (fig.1.13). Uneori se strâng mai multe frunze în formă de ghem, se
îngălbenesc şi se usucă. Pe frunze rămân secreţiile dăunătorului care favorizează
instalarea unor boli (fumagină).

Fig.1.13. Atac de Semiaphis dauci

Musca morcovului se mai poate combate prin realizarea de asocieri cu plante

bulboase (ceapă, praz), sau prin plantarea unor tufe de pelin sau lavandă în grădinile mici.
 Semințele de morcov reprezintă un vector principal pentru răspăndirea în cultură a
semințelor de cuscută (torțel). Plantele de torțel invadează culturile de morcov (fig.1.14).
Semințele de torțel sunt de dimensiuni mici și se fixează între perișorii seminței de
morcov. Dacă loturile semincere nu au fost bine purificate și plantele purtatoare de torțel
nu au fost eliminate din cultură, semințele de torțel pot ajunge cu ușurință în sămânța
lotizată de morcov.

Fig.1.14. Torțel în cultura de morcov

Recoltarea morcovului se poate executa: manual, semimecanizat sau mecanizat.

Indiferent de metoda de recoltare, aceasta se va face numai pe vreme uscată, evitând
perioadele ploioase care duc la deprecieri ale materialului şi îngreunarea recoltărilor.
Recoltarea manuală se face cu ajutorul unor unelte (furci) apoi prin smulgere cu
mâna. Lucrarea se execută mai ales în cazul suprafeţelor mici şi pentru morcovul destinat
consumului proaspăt.
Recoltarea semimecanizată se execută prin dizlocarea morcovului cu ajutorul unor
utilaje, apoi morcovul se smulge cu mâna, se adună în grămezi, se fasonează şi se
sortează, îndepărtând exemplarele lovite, bolnave sau necorespunzătoare calitativ.
Recoltarea mecanizată se execută cu ajutorul unor combine speciale, toate
lucrările, inclusiv fasonatul, fiind executate mecanizat.
Producţiile ce se pot obţine variază între 20 t/ha şi 40 t/ha, în funcţie de cultivar şi
de tehnologia de cultură. În culturile înființate cu semănători de precizie, unde densitățile
sunt mari dacă se respectă tehnologia de cultură producțiile pot fi și de 55-65 t/ha.
Cultura succesivă a morcovului se practică în vederea obţinerii unor rădăcini
destinate în primul rând păstrării peste iarnă.
Bune premergătoare sunt speciile care eliberează terenul devreme (salată, ceapă
verde, mazăre).
Semănatul se face în prima decadă a lunii iunie folosind cultivaruri semitimpurii
sau luna iulie cu cultivaruri timpurii. Pregătirea terenului trebuie să urmărească obţinerea
unui pat germinativ bine mărunţit şi cu o umiditate favorabilă răsăririi seminţelor.
Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu cele aplicate la cultura timpurie și constau în
general în: menținerea unei umidități constante care să asigure o dezvoltare normală a
rădăcinilor de morcov prin aprovizionarea ritmică a culturii cu cantități mici de apă,
combaterea buruienilor, a bolilor și dăunătorilor.
Recoltarea morcovului se face la sfârşitul lunii septembrie începutul lunii
octombrie după ce au căzut una-două brume. Imediat după recoltare materialul se
fasonează şi se sortează în vederea păstrării.
Producţia este în medie de 25-35 t/ha depinde de cultivarul utilizat și tehnologia de
cultură aplicată.

1.2. Pătrunjelul de rădăcină și pătrunjelul de frunze

Denumirea stiinţifică Petroselinum crispum Mill, conv. radicosum Mill și

convar.crispum
Familia botanică Apiaceae (Umbelliferae)
Denumiri străine engleză – parsley; franceză – persil; leaves persil – pătrunjel de
frunze.
Centrul de origine Specia provine din pătrunjelul sălbatic care crește în zona
Mării Mediterane. Pătrunjelul a fost cunoscut încă din antichitate și a fost cultivat de
către greci și romani, fiind iniţial folosit ca plantă medicinală şi mai apoi ca plantă
alimentară (Maier I., 1963). În prezent, această plantă are mai multe întrebuințări: ca
plantă alimentară, condimentară, aromatică căt și medicinală. De asemenea, prin
implementarea metodelor moderne de ameliorare s-au creat soiuri strict specializate după
direcția de utilizare. În cadrul speciei, se disting două grupe principale, cultivare pentru
rădăcină și cultivare pentru frunze iar in cadrul acestora au fost create soiuri cu
caracteristici distincte în ceea ce privește tipul de rădăcină, tipul de frunze sau aromele
acestora.
Aria actuală de răspândire
La noi in tară, atât pătrunjelul de rădăcină cât și cel pentru frunze se pot cultiva pe
tot teritoriul țării, de regulă, zonele cele mai favorabile sunt cele specifice cultivării
morcovului. Deși condițiile climatice oferite de țara noastră sunt favorabile, ponderea în
cultură a acestei specii este mult mai mică comparativ cu cea a morcovului.
Ciclul de viaţă Ambele varietați de pătrunjel sunt bienale, la fel ca și morcovul.
Pătrunjelul de rădacină formează în primul an o rădăcină puternică pivotantă și bine
dezvoltată iar in anul al doilea emite tija floriferă, iar pătrunjelul de frunze în primul an
formează o rădăcină ramificată, bogată în rădăcini secundare iar in anul doi emite la fel
ca și cel pentru rădăcina, tija florală. Ambele varietați produc semințe (fructe) în anul doi.
Importanţa culturii
Atât frunzele cât și rădăcinile de pătrunjel se utilizează proaspete la aromatizarea
unor ciorbe sau mancăruri, dar se pot utiliza și în stare congelată sau deshidratată.
Datorită capacității mari de păstrare în depozite, rădăcinile pot fi utilizate în stare
proaspătă pe o perioadă lungă de timp. Rădăcinile conțin 14-15 % s.u., 1,7 - 2,6% glucide,
2,1 - 3,4% proteine, 0,60% lipide, 1,51 - 1,74% săruri minerale (Ca, P, Fe, K) vitamine,
cantităţi mari de acid ascorbic 35 mg/100 g substanţă proaspătă. De asemenea, pătrunjelul
conţine 5,3 mg beta caroten şi are un continutul de vitamina C mai mare decât
portocalele, avănd 340 mg la 100 g produs proaspăt. Semințele conțin ulei gras (aprox.
20%) format din acizi grași nesaturați, acid petroselinic și flavonic.
Pătrunjelul este și o excelentă plantă medicinală putând fi utilizat în combaterea
unor boli de rinichi, ficat sau inimă (Valnet, J., 1967). Pătrunjelul este folosit în special la
aromatizarea preparatelor culinare iar frunzele pot fi folosite totodată și pentru ornarea
unor mâncăruri. Datorită conținutului ridicat în uleiuri eterice, este folosit în alimentație
și ca stimulent al poftei de mâncare. Pătrunjelul este considerat un aliment-medicament.
Principiile active ale acestuia sunt: stimulent general al sistemului nervos și glandelor
endocrine, tonic, antianemic, antirahitic, antifebril, etc.
Durata de păstrare
Rădăcinile de pătrunjel recoltate în toamnă pot fi păstrate o perioada lungă de
timp, 5-6 luni în silozuri, pivnițe sau depozite cu atmosferă controlată iar frunzele pot fi
folosite în stare proaspătă, congelate sau deshidratate (uscate), ceea ce permite consumul
pe toata perioada anului. Pe lângă acestea, se cunosc multe alte rețete populare de
conservare și păstrare a frunzelor pe perioada iernii.
Rentabilitatea culturii
Fiind o specie rustică, foarte bine adaptată la condițiile din țara noastră poate fi
cultivată cu mare succes chiar și în agricultura ecologică. Atăt cultura de pătrunjel de
rădacină cât și cea pentru frunze pot fi rentabile și contribuie la obținerea de rezultate
financiare considerabile pe unitatea de suprafață. Un aport principal în rentabilizarea
culturii este dat în special de gradul ridicat de mecanizare a principalelor verigi
tehnologice, producția mare și eșalonată la unitatea de suprafață cât și de capacitatea
mare de păstrare a producției. Totodată, datorită rezistenței speciei la temperaturi scăzute,
aceasta poate fi cultivată cu succes în spații protejate reci pe timpul iernii.
 Particularităţi botanice şi biologice
Rădăcinile de pătrunjel de rădăcină au o formă conic-alungită cu dimensiuni
variabile, în funcţie de cultivar (18- 30 cm lungime şi 3-5 cm diametrul la colet), culoarea
variind de la alb, alb-gălbui sau cenuşiu (fig.1.15). Pulpa şi cilindrul central au culoare
alb sau alb gălbuie, gust dulce, miros caracteristic şi suculenţă redusă. Rădăcinile de
pătrunjel au un ritm de creştere mai scăzut decât la morcov.

Fig.1.15. Tipuri de rădăcini la patrunjel

Rădăcina pătrunjelului de frunze diferă fața de cea a pătrunjelului de rădăcină,

aceasta fiind puternic ramificată și mult mai subțire (fig.1.16).

Fig. 1.16. Rădăcină la pătrunjelul de frunze

Frunzele din rozetă sunt de 2-3 ori penat - sectate, lucioase, netede sau gofrate, de
culoare verde închis, prezintă gust şi aromă caracteristică. Nu este bine să se utilizeze
frunzele de la pătrunjelul de rădăcină în timpul perioadei de vegetaţie, deoarece
rădăcinile vor rămâne mici. Patrunjelul de frunze este total diferit față de pătrunjelul de
radacină deoarece prezintă o rozetă bogată de frunze și permite recoltarea eșalonată
(fig.1.17). După recoltare şi fasonare frunzele de la cel de rădăcină pot fi utilizate la
aromatizarea mâncărurilor.
 Fig.1.17. Tipuri de frunze
Tulpinile florifere se formează în anul al doilea de cultură sunt ramificate de la
bază, au înălţimea de 0,8-1,5 m, cu inflorescențe sub formă de umbele compuse și flori
mici alb verzui (fig.1.18). Pe tulpina floriferă frunzele inferioare sunt peţiolate, iar cele
superioare sunt sesile. Cultivarul joacă un rol important în ceea ce privește perioada de
emitere a tijelor florifere și dezvoltarea acestora.

Fig.1.18. Inflorescență de pătrunjel;

Fructul este o dicariopsă fără perişori, în practica tehnologică este numit sămânţă,
are puritatea de 90-96 % şi facultatea germinativă de 75-60 %, (fig.1.19), se păstrează 2-3
ani. Într-un gram sunt aproximativ 600 de seminţe (Catalog Bakker Brothers, 2012).
Recoltarea umbelelor se face eșalonat deoarece semințele ajung la maturitate în perioade
diferite în funcție de ordinul umbelelor. Primele care ajung la maturitate sunt umbelele de
ordinul I.

Fig.1.19. Fructe (semințe) de pătrunjel

 Exigenţe ecologice
Pătrunjelul este o plantă cu pretenţii mici faţă de temperatură. Seminţele
germinează la 2-3°C, iar plantele tinere pot rezista până la temperaturi de -8 -10°C,
plantele mature pot ierna în câmp deoarece rezistă şi la –25-28°C. În practică s-a
demonstrat că pătrunjelul de frunze prezintă un coeficient mai mare de rezistență la
temperaturile scăzute comparativ cu cel pentru rădăcină. Temperatura optimă pentru
creştere şi dezvoltarea rădăcinilor este de 20-22°C.
Cerinţele faţă de umiditate sunt ridicate (75-80 % din capacitatea de câmp a
solului pentru apă). Excesul de umiditate poate favoriza apariţia bolilor iar lipsa
umidității din sol duce la obținerea unor rădăcini de dimensiuni reduse și poate provoca
emiterea de tije florifere sporadic, chiar din anul I.
Pentru a obţine producţii bune şi de calitate culturile de pătrunjel nu trebuie
amplasate în locuri umbrite iar solurile trebuie să fie luto-nisipoase, adânci, bogate în
humus, afânate, permeabile, cu pH 5,5-6,8. (Voican V. şi colab., 2006).
Cultivaruri
În Catalogul Oficial al Soiurilor de plante de cultură sunt menţionate cultivarele:
Félhosszú soi semitimpuriu şi Zaharat soi semitârziu, la acestea se mai adaugă cele
comercializate de diferite firme. Ultimele creații românești înscrise în Catalogul Oficial al
Plantelor de Cultură sunt cele obținute la S.C.D.L. Buzău reprezentate prin soiul de
pătrunjel de rădăcină Oltis și soiul de pătrunjel de frunze Ory.
Tehnologia culturii
Pătrunjelului se cultivă prin semănat direct în câmp. Deoarece, cultivarurile de
pătrunjel au o perioadă mai lungă de vegetație, cultura se înființează numai în ogor
propriu prin semănat primăvara devreme sau din toamnă. La pregătirea terenului se va
ține seama de faptul că pătrunjelul ca și morcovul folosește efectul remanent al gunoiului
de grajd de la cultura anterioară, deci se vor alege ca premergătoare specii care au fost
fertilizate cu îngrăşământ organic. O atenție deosebită trebuie acordată pregătirii
terenului, acesta trebuie să fie bine mărunțit, nu trebuie să formeze crustă deoarece
sămânața fiind foarte mică nu are capacitatea de a străbate crusta după germinat.
Răsărirea se realizează destul de greu, de regula 25-30 de zile. Pentru a scurta această
perioadă se poate folosi și sămânță preîncolțită. Însă, dacă se folosește sămanța
preîncolțită, o atenție deosebită trebuie acordată regimului hidric al solului. În caz de
secetă, sămânța preîncolțită poate pieri în totalitate.
 Pentru înființarea unui hectar de pătrunjel avem nevoie de o cantitate de 4-4,5 kg
de sămânţă. Norma de samanță este condiționată direct de MMB, de procentul de
germinare și schema tehnologică de cultură aplicată. Pentru semănat se pot utiliza
schemele de semănat de la cultura de morcov doar că distanțele dintre plante pe rând
trebuie să fie de 5-6 cm, astfel că densitatea culturii va fi de 450-500 mii plante/ha
(fig.1.20).

5-6 cm.

46

12 15 cm. 40 cm. 15 cm.

140 cm.

Fig. 1.20. Schema de înființare a culturii de pătrunjel în benzi, pe teren modelat

După răsărire lucrările de îngrijire trebuie să urmărească menținerea culturii fără

buruieni cu ajutorul prașilelor mecanice și manuale, iar pe suprafeţe mari se pot aplica
mecanizat erbicide avizate speciei. Pe parcursul perioadei de vegetație se pot aplica
fertilizări faziale cu îngrășăminte solide prin încorporarea acestora în sol, îngrașăminte
lichide aplicate cu ajutorul sistemului de fertirigare sau se poate fertiliza cultura cu
fertilizanți solubili foliari aplicați direct pe frunzele plantelor. Un rol important in
fertilizarea culturii il are cartarea agrochimică a terenului realizată înaintea înființării
culturii.
În culturile de pătrunjel pot apărea o serie de agenţi patogeni: Erysiphe
umbelliferarum (făinarea). Organele aeriene ale plantelor se acoperă de o pâslă
albicioasă, pulverulentă (fig.1.21). Făinarea apare pe vreme secetoasă și caldă, frunzele
sunt acoperite de un miceliu alb, prăfos și devin clorotice. Dacă frunzele acoperite de
miceliu sunt expuse timp de câteva zile unor condiţii de umiditate, acestea pot avea
deseori consecințe dramatice, frunzele slăbite, fără vigoare, devenind mult mai sensibile
la infectarea de către alţi agenţi patogeni.
 Fig.1.21 Făinarea la pătrunjel

Septoria petroselini (septorioza), boala atacă frunzele prin pete circulare, la

început de culoare brună, apoi capătă o culoare alb-cenușie, înconjurată pe margini de o
dungă negricioasă, iar în dreptul petelor se observă puncte negre (fig 1.21a).
Alternarioza produsă de ciuperca Alternaria petroselini. Plantele sunt atacate în
toate fazele de dezvoltare, începând chiar din faza de răsad. Cea mai frecventă formă de
atac se observă pe frunzele bazale, sub forma unor pete circulare, izolate, brune, cu zone
concentrice mai deschise la culoare (fig.1.21b). De la frunze infecția se va transmite
treptat pe tulpini.

Fig.1.21.a. Septoria petroselini (septorioza), b) Alternaria petroselini (alternarioza)

Recoltarea
Recoltarea rădăcinilor de pătrunjel se poate face când acestea au diametrul de 1,5 cm
la colet, pentru consum imediat. Pentru păstrarea în timpul iernii, recoltarea se va face
după ce au căzut una sau două brume. Pentru a putea valorifica și frunzele acestea se taie
înainte de recoltare și se livrează sub formă de mănunchi. Înainte de depozitare se
sortează materialul, îndepărtând rădăcinile lovite sau atacate de boli şi dăunători şi pe
cele care nu corespund claselor de calitate. Producţia obţinută este de 15-20 t/ha.
Recoltarea la pătrunjelul de frunze se face eșalonat. Frunzele se taie la 2-3 cm de la baza
coletului, fără a se distruge baza rozetei și vârful de creștere (fig.1.22).

Fig. 1.22. Pătrunjel de frunze la recoltare

Numărul de recoltări variază în funcție de perioda când a fost înființată cultura, de

regulă producția primelor recoltări este mai mică iar pe măsură ce rădăcina se fortifică,
cantitatea de frunze crește. Recoltarea se poate executa manual dar și mecanizat pe
suprafețe mari (fig.1.23).

Fig. 1.23. Detaliu cultură pătrunjel de frunze și aspect după recoltarea mecanizată

După fiecare recoltare se recomandă irigarea culturii pentru a stimula dezvoltarea și

refacerea rapidă a aparatului foliar. Totodată nu se recomandă ca recoltarea să se
realizeze în perioade cu temperaturi ridicate pentru a se evita astfel, stresul cauzat plantei.
Producția obținută variază în funcție de cultivar și tehnologia aplicată. Se pot obține
producții cuprinse între 3-6 t/ha frunze. Dacă se respectă tehnologia de cultură producțiile
pot crește simțitor.
 1.3. Păstârnacul
Denumirea stiinţifică Pastinaca sativa L. conv. hortensis Ehrh
Familia botanică Apiaceae (Umbelliferae)
Denumiri străine engleză – parsnip; franceză – panais
Centrul de origine
Păstârnacul își are originea în Europa și Asia. Acesta a fost folosit ca legumă încă din
antichitate și cultivat de romani, deși întotdeauna au existat confuzii în literatura de
specialitate între păstârnac și morcov. Păstârnacul era folosit ca îndulcitor înainte de
introducerea în Europa a sfeclei de zahăr. În vremea Imperiului Roman păstârnacul era
foarte apreciat, iar împaratul Tiberius accepta ca tribut din partea germanilor, păstârnac.
Cultura acestuia este foarte veche, aceasta specie s-a adaptat foarte bine la condițiile
pedoclimatice ale țării noastre, dovadă fiind și prezența acestuia în flora spontană, în
formă sălbatică, varietăți ce creează probleme cu menținerea purității genetice a soiurilor
ameliorate. Varietățile sălbatice prezintă o rădăcină ramificată, aromată, mult mai
fibroasă și mai dură decât cea a varietăților comestibile și totodată este puternic colorată
de pigmenți antocianici, fenomen întâlnit și pe nervurile principale ale frunzelor
(fig.1.24).

a. detaliu plantă b. detaliu rădăcină c. detaliu frunză

Fig. 1.24. Păstârnac din flora spontană

Primele scrieri despre păstârnac în Romania le găsim în cartea „Cultura

legumelor” de Alessiu, 1894 în care sunt prezentate varietățile de păstârnac numite de el
păstârnacul „lung” și „jumatate lung”. Cele mai vechi varietăți care au fost cultivate în
România și descrise în cartea „Cultura Legumelor” de Ilie Morlova (1926) sunt:
păstârnacul „rotund și gros”, varietate mai mult utilizată și păstârnacul” lung și subțire”,
mai puțin răspândit în cultură.
 Aria actuală de răspândire
În țara noastră se cultivă în aceleaşi zone favorabile culturii morcovului, însă
deoarece se consumă în cantitate mai mică şi suprafeţele cultivate sunt mult mai reduse.
Poate fi cultivat pe aproape întreg teritoriul țării datorită plasticitații sale ecologice și
rusticități speciei. Este o excelentă rădăcinoasă pentru cei ce vor să cultive ecologic
legume.
Ciclul de viaţă Păstârnacul este o plantă bienală care formează în primul an
rădăcina pivotantă și rozeta de frunze (fig.1.25), iar în anul al doilea tulpina floriferă,
florile şi fructele (semințe).

Fig.1.25. Detaliu plante de păstârnac din cultură

Durata de păstrare rădăcinile de păstârnac recoltate în toamnă pot fi păstrate în

depozite cu atmosferă controlată o perioadă lungă de timp iar în condiții de păstrare
clasice (pivnițe, silozuri, beciuri, etc.) până la 5 luni, ceea ce permite consumul proaspăt
și în timpul iernii.
Rentabilitatea culturii
Fiind o specie adaptată foarte bine la condițiile climatice din țara noastră poate fi
cultivată destul de ușor iar tehnologia de cultură poate fi mecanizată integral. Datorită
producțiilor bune care se pot obține la unitatea de suprafață și duratei mare de păstrare pe
timpul iernii, cultura poate fi rentabilă prin posibilitatea de valorificare a acesteia o
perioadă lungă de timp.
Importanţa culturii
De la păstârnac se folosesc rădăcinile care au un gust plăcut și o aromă specifică
ele fiind utilizate pentru prepararea unor mâncăruri şi a unor conserve. Capacitatea bună
de păstrare în depozite permite consumul acestuia în stare proaspătă o perioadă lungă de
timp. Este recomandat consumul rădăcinilor de păstârnac deoarece acestea conţin
cantităţi mari de glucide, proteine şi săruri minerale, în special potasiu precum şi
vitamine din categoria B, conține și cantități însemnate de vitamina C care însă se pierde
foarte mult în timpul preparării.
Concentrația cea mai mare de vitamine și minerale se găsește aproape de
rizodermă, astfel, majoritatea acestora vor fi pierdute dacă rădăcinile se vor curața foarte
mult înainte de preparare. Rădăcina de păstârnac conține atât antioxidanți cu proprietăți
anticancerigene, antiinflamatorii și antifungice cât și fibre solubile și insolubile, acestea
reducând nivelul colesterolului din sânge. Uleiul volatil extras din rădăcinile de păstârnac
este bogat în furano-cumarine (pasticină), ceea ce îi conferă un gust şi un miros specific
(Burzo I. şi colab., 2005).
Păstârnacul poate fi folosit la fel ca și morcovul, cu diferența că este mai dulce, în
special după ce este preparat. Acesta poate fi consumat crud, fiert, copt, prăjit și poate fi
utilizat la aromatizarea diverselor preparate culinare. În medicina tradițională chinezească
rădăcina de păstârnac este folosită ca ingredient naturist. Rădăcinile de păstârnac conțin
75 calorii la 100 g produs proaspăt și au în compoziție 80% apa, 5% zahar, 1% proteine,
0,3% grasimi și 5% fibre.
Particularităţi botanice şi biologice
Rădăcina la păstârnac are formă alungită, conică, sferică de culoare alb - gălbuie
cu numeroase lenticele. Pulpa este de culoare alb-gălbuie, aromată, suculentă, cu gust
plăcut (fig.1.26).

Fig. 1.26. Detaliu rădăcini de păstârnac

Frunzele sunt dispuse în rozetă sunt lung peţiolate, penat sectate, cu lobii mari,
lucioase pe partea superioară şi cu pubescenţă pronunţată pe partea inferioară. Datorită
compoziției chimice specifice, acestea nu pot fi utilizate în alimentație dar nici măcar în
hrana animalelor (fig.1.27).
 Fig. 1.27. Detaliu rozetă și detaliu frunză de păstârnac

Tulpinile florifere ajung la înălţimea de 1,5 – 2 m, prezintă frunze sesile și sunt

destul de puțin ramificate.
Florile formează umbele mari, laxe, compuse, sunt galbene, pe tipul 5. Este o
plantă cu polenizare alogamă. Se poate încrucișa doar cu păstârnacul sălbatic. O atenție
deosebită trebuie acordată spațiilor de izolare dintre soiuri dar și față de plantele de
păstârnac sălbatic întâlnit în flora spontană pentru a se evita impurificarea și deprecierea
soiurilor. Fructele sunt dicariopse oval-turtite au o culoare cafenie și prezintă aripioare.
Facultatea germinativă a seminţelor este redusă, mai mică decât la majoritatea speciilor
legumicole, variind între 50-70% şi se păstrează 1-2 ani în condiții optime. Seminţele
sunt mici, 250 de seminţe la un gram (Ugas R. şi colab., 2000). O ateție deosebită trebuie
acordată la stabilirea normei de sămânță la unitatea de suprafața care trebuie corelată
atent cu procentul de germinare (fig.1.28).

Fig. 1.28. Inflorescența de păstârnac și detaliu semințe

Exigenţe ecologice
Păstârnacul este o specie cu cerințe reduse față de temperatură chiar rezistentă la
ger, plantele mature pot rămâne peste iarnă afară în teren. Temperatura minimă de
germinaţie a seminţelor este de 1-2°C, iar cea optimă de vegetaţie este de 18-20°C.
Cerinţele faţă de umiditate sunt moderate, sistemul radicular profund conferă chiar
o rezistență la secetă însă cu diminuarea semnificativă a producției. În aceste condiții
rădăcinile devin mai parfumate dar în același timp și mai fibroase. Condiţii optime pentru
creştere şi dezvoltare se înregistrează la o umiditate de 75% din capacitatea de câmp.
Se cultivă pe soluri mijlocii, lutoase, cu reacţie neutră, bine lucrate în profunzime,
gunoiul de grajd fiind recomandat a se aplica la cultura anterioară. Nu se recomandă
aplicarea gunoiului de grajd, mai ales în primul an de cultură pentru a evita stimularea
ramificării rădăcinilor.
Datorită unor greșeli tehnologice rădăcinile de păstărnac se pot deprecia prin:
a. Rădăcini depreciate datorită înființării culturii pe sol nepotrivit, ce nu a fost
bine lucrat în profunzime și nu a permis dezvoltarea armonioasă a sistemului
radicular;
b. Rădăcini depreciate prin deformare și ramificare datorită faptului că nu s-a
respectat distanța optimă de semănat între plante/rând. Datorită densității mari,
rădăcinile plantelor au pierdut semnificativ din aspectul comercial;
c. Rădăcini deformate, nedezvoltate suficient și ramificate prin folosirea
semințelor de calitate biologică inferioară la care nu s-a respectat selecția
conservativă, conducând la deprecierea soiului (fig. 1.29)
Pe vreme geroasă o parte din amidonul pe care rădăcinile îl conțin se transformă în
zahăr iar rădăcinile devin mult mai dulci.

a. b. c.
Fig. 1.29. Rădăcini de păstârnac depreciate
Cultivaruri
În Catalogul Oficial al Plantelor de Cultură din România se află înscrise
următoarele soiuri: Alb lung – cu greutatea rădăcinii de 180-200g; Semilung–150-180g,
Rotund –120-150g - recomandat pentru culturi irigate, pe soluri mai puţin profunde.
Tehnologia culturii Înființarea culturii se face numai prin semănat direct în câmp.
Bune premergătoare pentru cultura păstărnacului sunt: tomatele, ardeiul, vinetele,
castraveţii, leguminoasele, fiind foarte important respectarea asolamentului și revenirea
pe aceiași solă după 3-4 ani.
Pentru cultura păstârnacului terenul se pregăteşte ca şi pentru cultura de morcov.
Se seamănă primăvara foarte devreme, folosind norma de sămânţă de 6-8 kg/ha, la
adâncimea de 1-2 cm, trei rânduri echidistante pe brazdă la 35 cm între ele și o distanță
între plante pe rând de 15-20 cm (fig. 1.30)

15-20 35 cm. 35 cm.

cm.

46
12 12

140 cm.

Fig. 1.30. Schema orientativă de semănat pe teren modelat la 140 cm.

Specia suportă mai multe variante tehnologice însă la înființarea culturii se ține
cont de sistema de mașini utilizată la înființare, posibilitățile de întreținere a culturii,
sistemul de irigare utilizat și cultivarul folosit pentru a asigura în optim spațiul de nutriție
și dezvoltare corespunzător.
Imediat după semănat, dacă semănătoarea nu a fost prevăzută cu roți sau tamburi
de tasare, se recomandă o tăvălugire a terenului pentru a realiza un bun contact al
seminței cu solul.
Pentru a obţine o producţie sigură se recomandă irigarea culturii (3-4 irigări cu
norme de 300-400 m3apă/ha) mai ales în perioada îngroşării rădăcinii, 2-3 fertilizări
faziale deoarece perioada de vegetație a cultivarurilor este lungă.
În general cultura nu este foarte sensibilă la atacul bolilor și dăunătorilor fiind o
cultură recomandată în agricultura ecologică. Pot apărea însă o serie de probleme
fitosanitare mai ales în cazul în care nu se respectă rotația corespunzătoare.
Principalii agenţi patogeni care pot ataca culturile de pastarnac sunt:
Cercospora pastinacae (cercosporioza păstârnacului) atacă în principal frunzele pe
care se formează pete mici, de culoare brun-închis, uneori înconjurate de un halou galben.
Erysiphe umbelliferarum (fainarea păstârnacului) boala se manifestă pe toate
organele aeriene ale plantelor prin prezența unui înveliș albicios (fig.1.31).
 Fig. 1.31. Erysiphe umbelliferarum -Făinarea păstârnacului

Recoltarea se execută toamna, înainte de venirea îngheţului. De precizat că suportă

și temperaturile mai scăzute. Rădăcinile se dizlocă la adâncime mai mare deoarece sunt
lungi.
Se va evita contactul cu frunzele de păstârnac deoarece acestea pot provoca alergii
datorită sevei care ajunge pe piele. Efectele nu se observă imediat, ci a doua zi când apar
adevarate arsuri dureroase și eczeme pe piele. Cicatricile pot dura până la 2 ani.
În urma cercetărilor, s-a constatat că infecțiile fungice ale rădăcinii de păstârnac
cresc nivelul conținutului în furano-cumarine, substanțele responsabile cu declanșarea
acestor alergii (fig, 1.32)

Fig. 1.32. Alergii posibile la recoltarea păstârnacului

După dizlocare, rădăcinile se smulg cu mâna, se curăţă de pământ, se fasonează şi

se sortează îndepărtând toate cele rănite sau cu atacuri de boli și dăunători.
Producţia obţinută este de 30-40 t/ha însă poate crește semnificativ prin
implementarea tehnologiilor de cultivare modernă.
 1.4. Ţelina de rădăcină și țelina de pețiol

Denumirea stiinţifică Apium graveolens L. var. rapaceum Mill. Gaud. - țelină de

rădăcină
Apium graveolens L. ssp.dulce Mill.- țelina de pețiol
Familia botanică Apiaceae (Umbelliferae)
Denumiri străine engleză - celery; franceză - céleri;
Centrul de origine Ţelina de cultură provine din țelina sălbatică ce crește spontan
în jurul Marii Negre. Specia este originară din Africa de Nord, Asia Occidentală și
Europa. Este o plantă cu origini foarte vechi fiind cunoscută de greci şi romani şi
cultivată ca plantă decorativă (în antichitate) apoi ca plantă medicinală (evul mediu)
(Indrea D.1979). Țelina de rădăcină este atestată în literatura de specialitate ca plantă de
cultură în Franța în anul 1623. Informații despre primele varietăți de țelină cultivate în
România le găsim în lucrarea „Cultura Legumelor” de Alessiu, 1894: țelina bulboasă,
țelina cu foaie plină, țelina deasă, albă, de salată. Primele soiuri ameliorate și introduse în
cultură la noi în țară sunt: țelina mare de „Erfurt”, albă, timpurie, țelina uriașă de „Praga”,
cea mai mare varietate ce se păstra bine pe timpul iernii și țelina „franceză” cu foaia albă.
(Ilie Morlova, 1926).
Aria actuală de răspândire Această specie ocupă suprafețe mari în Franţa,
Olanda, Germania. La noi în țară atât țelina de pețiol cât și cea de rădăcină se poate
cultiva în toate zonele favorabile legumelor. Datorită faptului că țelina vegetează și în
condiții de temperaturi scăzute, cultura s-a extins și în zone mai reci.
Ciclul de viaţă Ţelina este o plantă bienală care formează în primul an rădăcina
pivotantă și rozeta de frunze, iar în anul al doilea tulpina floriferă, florile şi fructele. (fig.
1.33)

Fig. 1.33. Plante de țelină în cultură

Durata de păstrare Frunzele de țelină se recomandă a fi utilizate proaspete, sau

pot fi păstrate prin diverse metode de conservare: congelare, uscare, etc. iar rădăcinile
(căpățânile) pot fi păstrate o perioadă de până la 5 luni în stare proaspătă (silozuri,
pivnițe, nisip, etc.) iar în depozitele cu atmosferă controlată perioada de păstrare poate fi
mărită considerabil.
Rentabilitatea culturii
Din punct de vedere al eficienței economice, această cultură prezintă interes deoarece
frunzele pot fi valorificate pe toată perioada de vegetație iar rădăcinile au durată mare de
păstrare după recoltare, putând fi valorificate la prețuri mari. Din acest motiv, datoriă
cererii și rentabilității culturii, suprafața ocupată cu această specie la noi în țară a crescut
considerabil de la an la an.
Importanţa culturii
Rădăcinile de ţelină se folosesc la prepararea unor salate, la diferite mâncăruri, se
murează sau se pot păstra peste iarnă.
Conţine cantităţi însemnate de glucide solubile, proteine şi săruri minerale,
vitamine, acid poliuronic 1,13 %, acid cafeic 10,5 mg/ 100 g, acid ferulic 3,5 mg/ 100 g şi
cumarine, conţin acizi fenolici: acidul ferulic (4,5 mg/ 100 g), acidul cafeic (0,5 mg/ 100
g), acidul p-cumaric (0,5 mg/ 100 g). (Burzo I. şi colab, 2005).
Rădăcinile pot fi folosite şi în scop medicinal deoarece consumul de ţelină poate
combate anemiile şi stimulează activitatea sistemului nervos şi circulator.
În țările cu climă temperată, țelina este cultivată și pentru semințe, din care se
poate extrage un ulei volatil folosit în industria parfumului și farmaceutică. Semințele se
pot folosi și pentru aromă sau combinate cu sare, devenind sare de țelină. Este folosită
drept condiment în cocktail-uri.
Extractul din semințe se folosește mai ales în tratamentul afecțiunilor inflamatorii.
Întreaga plantă este folosită pentru stimularea poftei de mâncare și pentru valoarea sa
nutritivă.
La țelina pentru frunze se valorifică atât frunzele mari de culoare verde-intens, cât
și seminţele şi rădăcinile, respectiv rizomul îngroşat şi cărnos. Totul este puternic aromat
şi cu gust dulce.
Particularităţi botanice şi biologice
Partea comestibilă la țelină este formată din rădăcina pivotantă, axa hipocotilă și
o parte din axa epicotilă care se tuberizează. Forma părții comestibile este conic alungită
sau globuloasă, pe partea inferioară formându-se numeroase rădăcini secundare. Culoarea
rădăcinii la exterior este alb-cenuşie sau alb gălbuie (fig. 1.34). Pulpa are culoare albă,
alb cenuşie, cu gust şi aromă specifică.
 Fig. 1.34. Detaliu căpățână și detaliu rozetă

Tuberizarea începe din momentul în care plantele au 3-4 frunze şi durează 180-
200 de zile în funcţie de cultivar. Calitatea cultivarului este dată de forma și mărimea
rădăcinii cât și de poziția rădăcinilor secundare care trebuie să fie subțiri și grupate sub
căpățână. Căpățânile ce prezintă rădăcini secundare foarte groase sau ramificate lateral
cât și cele care seacă sunt considerate ca defecte majore de cultivar (fig.1.35).

Fig. 1.35. Detaliu rădăcini de țelină depreciate

Frunzele sunt lung peţiolate, penat-sectate, glabre, lucioase, de culoare verde

închis cu aromă caracteristică speciei. Acestea sunt dispuse în rozetă. Țelina de pețiol
prezintă o rozetă bogată de frunze, sunt preferate soiurile cu frunze verde deschis (crud)
cu capacitate de creștere și regenerare rapidă. Aparatul foliar (rozeta) este mult mai mare
și mai bogată, cu spații mai mici între foliole decât cel al cultivarurilor pentru rădăcină,
permițănd tunderea periodică fără a se distruge vârful de creștere central (fig. 1.36).
 Fig. 1.36. Detaliu frunză și rădăcină la țelina de pețiol

Țelina de rădăcină prezintă un aparat foliar mai redus ca număr de frunze și ca

densitate a foliolelor, de regulă aparatul foliar al cultivarurilor pentru rădăcină prezintă
culoarea verde închis cu foliole lucioase și ușor casante (sticloase) iar aroma este mai
puțin pronunțată față de țelina de pețiol (fig. 1.37).

Fig. 1.37. Detaliu frunză și rădăcină la țelina de rădăcină

Tulpinile florale se formează în anul II, sunt ramificate şi prezintă o înălţime de

0,8-1,2 m. Inflorescenţele sunt umbele compuse cu flori mici albe sau gălbui pe tipul 5,
polenizarea este alogamă, entomofilă (fig. 1.38).

Fig. 1.38. Inflorescențe de țelină

 Fructul este o diachenă de dimensiuni foarte mici, cenuşie, globuloasă. Într-un
gram se găsesc 2600 semințe (Catalog Bakker Brothers, 2012). Facultatea germinativă
este cea specifică umbeliferelor, de 65-70% şi se păstrează 3-4 ani dar cu pierderi
procentuale semnificative de germinație de la an la an (fig. 1.39).

Fig. 1.39. Detaliu fructe și semințe de țelină

Exigenţe ecologice
Temperatura minimă pentru încolţirea seminţelor este 2-3°C, temperatura optimă
de creştere şi dezvoltare este de 16-21°C, chiar dacă plantele tinere în faza de răsad
suportă temperaturi de –3 – 5° C, rădăcinile tuberizate nu rezistă la temperaturi sub 0oC,
ceea ce impune recoltarea rădăcinilor înainte de îngheţ.
Ţelina este o plantă de zi lungă, având însă pretenţii reduse faţă de intensitatea
luminii.
Pretenţiile faţă de umiditate sunt mari în toate fazele de vegetaţie: la răsărire, la
plantare, la formarea rozetei şi la tuberizare, culturile de țelină necesitând cantități mari
de apă deoarece în lipsa apei producţia scade, rădăcina se ramifică mult şi se depreciază
calitativ prezentând goluri în interior.
Ţelina se cultivă pe soluri cu textură mijlocie, profunde, fertile cu pH 6,5 – 6,8
reacționând foarte favorabil la fertilizarea cu gunoi de grajd în anul culturii (Indrea D. şi
colab., 1979). În cazul în care nu s-a respectat corect tehnologia de cultură sau în cazul
stresului termo-hidric, căpățânile pot fi depreciate prin emiterea tijelor florale încă din
anul I.
Cultivaruri
În Catalogul Oficial al plantelor de cultură din România sunt înscrise următoarele:
- semitimpurii- Dacia
- semitardive- Bistrita, Hegyköi
Unul dintre cele mai reprezentative soiuri de țelină cultivate în țara noastră a fost
Alabaster ce prezintă rozetă laxă și mai joasă, rădăcini sferic-globuloase, netede și
rădăcini secundare în numar mai redus, urmat de soiul Victoria, soiuri ce în prezent nu
mai figurează în Catalogul Oficial.
 Tehnologia culturii
Înfiinţarea culturii de ţelină în ţara noastră, la momentul actual, se face numai prin
răsad, deoarece lipsa unor semănători de precizie și terenurile îmburuienate împiedică
efectuarea semănatului mecanizat a unor seminţe foarte mici.
Bune premergătoare pentru țelină sunt leguminoasele şi solano – fructoasele. În
asolament ţelina se cultivă pe teren bine fertilizat cu gunoi de grajd, întrucât rezultatele
obținute la fertilizarea cu gunoi de grajd sunt foarte bune.
Pregătirea terenului începe din toamnă cu desfiinţarea culturii anterioare, cartarea
agrochimică a terenului și apoi fertilizarea. Orientativ pe un sol mediu aprovizionat
fertilizarea poate să fie efectuată cu 30-40 t/ha gunoi de grajd, 400 kg/ha superfosfat,
150-200 kg/ha sare potasică. Înainte de venirea înghețului se efectuează şi arătura la 28-
30 cm adâncime. Primăvara se fertilizează cu 150-200 kg azotat de amoniu, se
erbicidează pe suprafeţe mari, se mărunţeşte terenul cu grapa cu discuri sau cu
combinatorul.
Producerea răsadurilor. Semințele de țelină sunt foarte mici și spre deosebire de
seminţele altor specii, cele de ţelină încep procesul de creştere nu prin alungirea radiculei,
ci a embrionului apoi la sfârşitul procesului de germinare are loc creşterea radiculei la
exteriorul seminţei. Alungirea axei hipocotile determină împingerea cotiledoanelor la
suprafaţa solului, caracteristică pentru creşterea epigee. Nutriţia plantulelor în această
perioadă este heterotrofă, dar după câteva zile de la răsăritul plantulelor se face trecerea
la autotrofie (Bădulescu L., 2009). Atunci când răsadul a ajuns în stadiul de formare a 3-5
frunze, se recomandă tunderea vârfului acestora, lucrare care se repetă cu scopul
stimulării dezvoltării sistemului radicular, îngroșării acestuia la colet și pentru a preveni
etiolarea datorită densității mari.
Pentru obținerea răsadurilor se seamănă la sfârşitul lunii februarie în răsadniţe
calde sau semicalde sau în luna martie în răsadniţe reci, 2–3g seminţe/m2. Pentru
producerea răsadului necesar unui hectar de cultură sunt necesare 200 g seminţe şi 80 -
100 m2 suprafaţă pentru semănat. Dacă se produc răsaduri pentru suprafețe mici acestea
se pot repica, dar pentru suprafeţe mari răsadurile nu se repică.
Răsadul se poate produce prin semănat direct în brazdă și apoi repicat sau lăsat în
brazdă până la momentul plantării, (fig. 1.40) cu precizarea că răsadul produs direct în
brazdă necesită o atentă sortare a acestuia în momentul plantării. Sunt reținute plantele
care s-au dezvoltat normal, după care acestea se fasonează, se elimină prin tăiere vârfurile
frunzelor și vârful rădăcinii pentru a asigura o prindere cât mai bună.
 Fig. 1.40. Detaliu răsad semănat în brazdă și răsad repicat în brazdă

Cea mai eficientă metodă este cea a producerii răsadurilor în palete alveolare, fie
prin semanare directă, fie prin repicare (fig. 1.41). Această metodă permite dezvoltarea
armonioasă și echilibrată a plantelor și totodată plantarea se poate realiza cu ușurință,
mecanizat iar procentul de prindere la plantare este de regulă, aproape de 100% .

Fig. 1.41. Detaliu răsad semănat direct în palet și detaliu răsad repicat în palet

Plantarea în câmp pentru culturile destinate consumului de vară se face la sfârşitul

lunii aprilie, iar pentru culturile de toamnă la sfârşitul lunii mai. Înainte de plantare,
răsadurile produse la fir, direct în brazdă sunt sortate, fasonate și mocirlite iar in
amestecul de mocirlă se recomandă a se adăuga și substanțe stimulatoare de înrădăcinare
(Revital). Plantarea se face introducând răsadul în sol până la nivelul coletului nu mai
adânc deoarece este împiedicată tuberizarea.
Se plantează pe brazde înălţate cu lăţimea la coronament de 94 cm, câte 2 rânduri
pe brazdă (la 70 cm) şi la 25-30 cm între plante/rând. Plantarea în câmp se poate face
folosind mai multe variante tehnologice (scheme de plantat), atât pe teren modelat cât și
pe teren nemodelat. Rezultate bune s-au obținut pe teren modelat folosind schema de
modelat cu ecartamentul de 140 cm și 94 cm la coronament iar plantarea realizându-se în
rânduri echidistante, la 70 cm între rânduri și 25-30 cm între plante/rând (fig. 1.42).
Pentru asigurarea prinderii, imediat după plantare se realizează udarea, cea mai
eficienta metodă de udare fiind cea prin picurare urmată apoi de celelalte metode, prin
aspersie sau gravitațională. Udarea se repetă a doua sau a treia zi pentru a ajuta la
prinderea plantelor.

12 46 12 70 cm. 25-30
cm.

140 cm.

Fig. 1.42 Schema orientativă de înființare a culturii de țelină pe teren modelat

Lucrări de îngrijire. În grădinile mici se realizează completarea golurilor la 5-6

zile de la plantare, folosind material din rezerva de răsad reţinută în acest scop.
Irigarea culturii se face la nevoie, atunci când lipsesc precipitațiile, la început cu
norme de udare moderate 200 - 250 m3/ha şi apoi cu norme mai mari 300-350 m3 apă/ha.
Pe parcursul perioadei de vegetație se aplică 10-12 udări pentru a se menţine în sol o
umiditate de 60-70 % din capacitatea de câmp pentru apă a solului.
Pentru a obține rădăcini de calitate bună sunt necesare și 1-2 fertilizări faziale în
perioada formării părţii comestibile, cu îngrăşăminte chimice ușor solubile. Un rol
important il are pregătirea profundă a terenului și calitatea acestuia. Pe terenurile
nemobilizate în profunzime, rădăcinile se depreciează foarte mult prin ramificare și
deformare.
Culturile de țelină pot fi distruse de o serie de agenţi patogeni:
Sclerotinia sclerotiorum (putregaiul alb al rădăcinii) este o boala frecvent întalnită
în timpul păstrării. Boala se manifestă prin putrezirea frunzelor în partea bazală,
îngălbenirea și ofilirea acestora. La suprafața țesuturilor afectate se formează un miceliu
de culoare albă în care se găsesc scleroți mari de culoare neagră (fig. 1.43).
 Fig. 1.43. Atac de Sclerotinia sclerotiorum

Septoria apii (septorioza) are ca simptome pete circulare, de culoare brun- gălbuie,
delimitate de o dungă de culoare mai închisă. Boala se manifestă pe frunze, inflorescențe
și fructe (fig.1.44). Această ciupercă atacă în cursul lunilor iunie-iulie accentuându-se
spre toamnă. Se poate transmite de la an la an prin semințe infestate și resturi de plante
rămase pe sol.

Fig. 1.44. Atac de Septoria apii (septorioza)

Phoma apiicola (râia ţelinei sau putrezirea coletului și rădăcinilor) se manifestă

prin apariția pe limbul frunzelor a unor pete mici, circulare, de culoare brun-galbuie dar
de regulă, se întâlnește în regiunea coletului. Ciuperca atacă baza tulpinii sau rozeta
rădăcinii unde țesuturile se înmoaie, se brunifică și putrezesc (fig. 1.45). Boala este
favorizată de umiditatea ridicată și temperaturi cuprinse între 16 și 21°C.
 Fig. 1.45. Atac de Phoma apiicola (putrezirea coletului și rădăcinilor)

Dăunătorii țelinei:
Piophylla heraclei (musca ţelinei) atacă țelina distrugând țesuturile dintre
epidermele frunzelor. Larvele acesteia produc galerii pe partea superioara a frunzelor iar
după atac, frunzele se ofilesc.
Pentru bolile și dăunătorii enumerați se vor utiliza tratamente fitosanitare
specificate în Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în
România, tratamente care se vor efectua numai în momentul în care gradul de atac
depășește pragul economic de dăunare.
Recoltarea pentru consum imediat se face în august-septembrie iar pentru
păstrarea peste iarnă în octombrie-noiembrie. Recoltarea se face numai pe vreme uscată,
cu dislocatorul de rădăcinoase pe suprafețe mari sau manual pe suprafețe mici. Pentru
consum în stare proaspătă ţelina se valorifică cu frunze, iar pentru păstrare se fasonează,
se sortează se rețin pentru depozitare doar exemplarele bune iar cele afectate sunt
valorificate imediat.
Producţia de rădăcini de ţelină este de 30-35 t/ha în cazul în care se aplică o
tehnologie de cultură adecvată iar în cazul aplicarii unor verigi tehnologice superioare
producția poate crește semnificativ.

1.5. Sfecla roşie

Denumirea stiinţifică Beta vulgaris L. conditiva Alef.
Familia botanică Chenopodiaceae
Denumiri străine engleză - beetroot; franceză - betterave potagère
Centrul de origine Sfecla roşie provine din specia spontană răspândită în
vecinătatea Mării Mediterane și țărmul de est al Oceanului Atlantic. Sfecla roșie a fost
cultivată încă din sec. II-III i. Hr. apoi răspândită în Europa. Acțiunea benefică asupra
organismului este cunoscută încă din Antichitate, medicul grec Dyphilos din Siphos (sec.
IV-lea d. Hr.) arată că sucul de sfeclă roșie poate fi utilizat ca medicament și ca înlocuitor
al mierii de albine. Primele scrieri care prezintă cultura organizată a sfeclei în România le
găsim în lucrarea „Agricultura practică” de P. Alexandrescu, 1873, în care sunt
prezentate două varietăți de cultură: sfecla de zahăr și sfecla furajeră. În lucrarea „Cultura
legumelor” de Alessiu, 1894, sunt prezentate varietățile de sfeclă „roșie lătăreață”, „roșie
rotundă”, „roșie lungă” și „albă de zahăr”. Primele soiuri ameliorate și introduse în
cultură în țara noastră sunt: sfecla „de Egipt”, de culoare roșie închisă și formă rotundă,
turtită, sfeclă „roșie-rotundă”, pretabilă pentru cultura de vară și sfeclă de „Erfurt”,
productivă, roșie, lungă. (Ilie Morlova, 1926)
Aria actuală de răspândire
Prezenţa sfeclei de pețiol a fost semnalată încă de asiro-babilonieni cu 2000 ani
I.C., iar cea pentru rădăcină cu 600 - 700 ani I.C. (Maier I., 1963).
În prezent sfecla roşie se cultivă pe toate continentele. Cele mai mari cultivatoare
de sfeclă roşie sunt: Anglia, Franţa, Italia, Germania. În ţara noastră se cultivă pe
suprafeţe relativ mici, terenurile cele mai potrivite fiind cele specifice rădăcinoaselor.
Ciclul de viaţă Sfecla roșie este o plantă bienală.
Durata de păstrare În general specia are o capacitate mare de păstrare după
recoltare, însa aceasta este influențată direct de tehnologia de cultură aplicată și soiul
cultivat. Totodată, reprezintă o materie primă importantă pentru procesare în industria de
conserve.
Rentabilitatea culturii Cultura de sfeclă roșie poate fi rentabilă dacă se obține o
producție mare la unitatea de suprafață și dacă se utilizează creații biologice cu
expresivitate fenotipică uniformă și întrunește caracteristicile cerute de consumator.
Datorită capacității bune de păstrare după recoltare, riscurile privind valorificarea sunt
reduse.
Importanţa culturii
Din punct de vedere alimentar, această specie poate fi utilizată într-o gamă largă
de preparate culinare. Pentru a putea consuma rădăcinile de sfecla roşie acestea se
prepară prin fierbere sau coacere și se utilizează la prepararea unor salate. Sfecla roșie se
poate conserva prin murare, reprezentănd o materie primă importantă pentru industria de
conserve. Valoarea alimentară este dată de conţinutul ridicat de glucide, proteine,
vitamine şi săruri minerale de Ca, Fe, P, Mg, Na.
În partea comestibilă sunt prezente cantităţi mari de acid citric (195 mg/100 g),
oxalic (53,4 mg/100 g) şi acid malic (37 mg/100 g).
Culoarea roşie este dată de pigmentul betaină, cu valoare în industria alimentară şi
a coloranţilor.
 La fel ca toate rădăcinoasele se foloseşte în scopuri medicinale având un rol
deosebit în reglarea tensiunii arteriale, stimularea funcţiilor fiziologice ale organismului,
precum şi în refacerea globulelor roşii (Valnet J., 1987).
Rădăcinile conțin apă (85-89%), protide (1-1,8%), hidrați de carbon (6%), sodiu
(cca 60 mg%), potasiu (260 mg%), calciu (25 mg %), fosfor (35 mg%), fier (0,7%),
microelemente (Cs, Cu, Mg, B, Zn), vitaminele A, B1, B2, C, betaină, leucină, alanină.
Valoarea energetică este de cca. 30 kcal/100 g. Principiile active au proprietăți
antibiotice, antiseptice, antitumorale, citostatice, diuretice. Au proprietatea de a distruge
microorganismele, poate opri multiplicarea celulelor canceroase, ușurează tranzitul
intestinal.
Particularităţi botanice şi biologice
Partea comestibilă provine din îngroşarea epicotilului, hipocotilului şi a părţii
superioare a rădăcinii principale. Forma părții comestibile poate fi rotundă, rotund turtită
sau cilindrică. Culoarea rădăcinii este roşu închis, roşu – violaceu în funcţie de cultivarul
utilizat.
Specia prezintă un număr mare de varietăți care în timp au fost grupate după
destinație: sfecla furajeră, sfecla de zahăr, sfecla de pețiol, sfecla roșie. Sfecla furajeră
este folosită cu precadere în hrana animalelor, sfecla de zahar este folosită pentru
extragerea zahărului cât și în hrana animalelor. Sfecla de pețiol este cultivată pentru
pețiol și frunze folosite atât în hrana omului cât și a animalelor. Pentru început, în
alimentația omului, a fost folosită sfecla roșie însă ca urmare a procesului de ameliorare
și selecție, din aceasta s-a obținut un număr mare de cultivaruri cu diverse forme și culori
(fig. 1.46).
Întrucât la această specie cambiul îşi încetează activitatea timpuriu, îngroşarea
rădăcinii se datorează generării spre exterior a unui cambiu nou, care formează fascicule
liberolemnoase, separate de ţesut parenchimatic. Acest proces se repetă de mai multe ori,
formând mai multe inele alcătuite din fascicule liberolemnoase. Cu cât culoarea
rădăcinilor este mai intensă iar sistemul libero lemnos mai mic cu atat calitatea
rădăcinilor este mai bună.
Rădăcinile secundare se formează pe rădăcina principală, sunt numeroase și ajung
la adâncimi foarte mari dacă stratul de sol permite, aprovizionând planta cu apă din
straturile mai adânci ale solului. Intensitatea culorii roșii este condiționată de existența în
sol a unei cantități suficiente de potasiu.
 Fig. 1.46.Varietăți de sfeclă de rădăcină folosite în alimentație

În primul an de cultură frunzele din rozetă sunt mari, lung peţiolate de culoare
verde închis cu nervuri roşietice, limbul întreg ondulat sau gofrat (fig.1.47), (Indrea D. şi
colab., 1983).

1.47. Frunze de sfeclă

Tulpinile florifere apar în anul al doilea şi au înălţimea de 1,0 - 1,2 m, fiind striate,
glabre, ramificate, erecte. Frunzele de pe tulpinile florifere sunt mici lanceolate.
Inflorescenţele sunt de tip cimă cu flori albe verzui, hermafrodite pe tipul 5,
grupate în glomerule. Polenizarea este alogamă, entomofilă, ceea ce necesită distanţe
mari de izolare la producerea de seminţe pentru a se evita încrucişarea cu alte soiuri și în
special cu sfecla furajeră, care duce la deprecierea calitativă a rădăcinilor (fig.1.48).

Fig. 1.48. Inflorescențe și detaliu floare

Fructul este o poliachenă (glomerul) care conţine până la 4-5 seminţe, din fiecare
sămânță putând răsări o plăntuță ceea ce înseamnă că lucrarea de rărit se impune
obligatoriu dacă se utilizează acest gen de semințe (fig.1.49). La această dată există însă
hibrizi monogermi care vor da naștere unei singure plăntuțe dintr-o sămânță iar în acest
mod se poate elimina răritul.

Fig. 1.49. Fructe de sfeclă

Într-un gram se găsesc aproximativ 50-60 de glomerule cu facultatea germinativă

90-95 %, care se păstrează 4-5 ani.
Exigenţe ecologice
Sfecla roşie este mai pretenţioasă la căldură faţă de celelalte rădăcinoase.
Temperatura minimă de germinare a semințelor este de 6-7oC iar optima de creştere şi
dezvoltare este de 18-25oC. Plantele tinere rezistă la -3oC, iar plantele mature la -8oC.
Plantele expuse la temperaturi de 5-10oC se vernalizează şi emit tulpini florifere chiar din
primul an de cultură (Bălaşa M., 1973).
 Sfecla este o plantă de zi lungă cu pretenții moderate față de intensitatea luminii
dar la care micşorarea duratei de iluminare sub 10 ore are influenţă negativă asupra
dezvoltării rădăcinii.
Pretenţiile faţă de umiditatea solului sunt moderate (65 % din capacitatea de câmp
pentru apă), la răsărire şi la tuberizare pretenţiile faţă de umiditate sunt mari.
Sfecla roşie preferă soluri cu pH 5,8-7,5, cu textură mijlocie şi bogate în humus,
sunt contraindicate solurile tasate şi cele pe care apa băltește avînd drenajul redus.
Cultivaruri
La această dată sunt înscrise în Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură din
România următoarele cultivaruri grupate după perioada de vegetație:
- timpurii 70-90 zile – Regat, Reta, Rubin, Rubiniu.
- semitimpuriu 90-100 zile– De Arad.
Cultivarul care a fost cel mai mult folosit în România până în prezent a fost soiul
Bordo.
Tehnologia culturii
Se cultivă prin semănat direct în câmp, fie în ogor propriu fie în cultură succesivă.
În anumite zone, sunt cultivatori care practică înființarea culturii prin producere de răsad
dar se recomandă acest lucru doar pentru suprafețe foarte mici.
Plante premergătoare pentru cultura în ogor propriu sunt solano-fructoasele,
cucurbitaceele sau leguminoasele iar pentru cultura succesivă mazărea, ceapa verde sau
salata.
Semănatul pentru cultura în ogor propriu se face în martie–aprilie, iar pentru
cultura succesivă în mai-iulie.
Adâncimea de semănat este 2-4 cm și este condiționată de tipul de sol. Pe solurile
ușoare, nisipoase se seamănă mai adânc iar pe solurile mai grele, se seamănă la suprafață,
folosind o normă de sămânţa orientativă de 12 - 15 kg/ha. Norma de sămânță este
condiționată de procentul de germinație, schema de înființare aleasă și semănătoarea
utilizată. Specia suportă o varietate largă de scheme de înființare a culturii, în rânduri
echidistante sau în benzi, însă o condiție esențială este aceea că, nu se recomandă să se
apropie rândurile la o distanță mai mică de 30-35 cm între ele.
Cea mai utilizată schemă de înființare este la 35-40 cm între rânduri și 20 cm între
plante pe rând sau cu câte patru rânduri la 30 cm între rânduri şi 50 cm între benzi
realizând densități de 145-160 mii plante/ha (fig. 1.50).
 20 cm. 35 cm. 35 cm.

46
12 12

140 cm.

Fig. 1.50. Schema de înființare a culturii pe teren modelat

Lucrări de îngrijire. Răritul se face la nevoie, atunci cand s-a semănat des sau când
s-a folosit sămânţă plurigermă, lăsând 15-20 cm între plante pe rând în funcțe de vigoarea
cultivarului, avându-se în vedere asigurarea în optim a spațiului de nutriție, creșterea și
dezvoltarea atât a sistemului radicular cât și a rozetei de frunze.
În timpul perioadei de vegetaţie se fac una sau două fertilizări faziale. La soiurile
cu perioadă scurtă de vegetaţie la care dimensiunile rădăcinilor sunt mai mici se
recomandă o singură fertilizare fazială, folosind 100 kg/ha azotat de amoniu, iar la
soiurile tardive se recomandă 2 fertilizări faziale.
Se aplică udări în perioadele secetoase.
Dacă nu s-a respectat asolamentul, culturile pot fi atacate de Cercospora beticola
(pătarea frunzelor) care se manifestă prin apariția pe frunze de pete mici, circulare, de
culoare brună. Transmiterea acestui agent patogen se poate face și prin glomerule (fig.
1.51.).

Fig. 1.51. Atac de Cercospora beticola (pătarea frunzelor)

Peronospora schachtii (mana sfeclei) poate produce pagube însemnate culturii,

manifestandu-se pe plantele tinere în special. Pe frunze apar pete de culoare galbenă iar
pe partea inferioară un puf brun- cenușiu, reprezentat de conidii și conidiofori (fig. 1.52).
 Fig. 1.52. Peronospora schachtii (mana sfeclei)

Erysiphe betae (făinarea sfeclei) se manifestă cel mai frecvent pe frunze prin
apariția unei pudre de culoare albicioasă (fig.1.53).

Fig. 1.53. Erysiphe betae (făinarea sfeclei)

Principalii dăunători care atacă cultura de sfeclă sunt:

Aphis fabae (păduchele sfeclei), formează colonii aglomerate de culoare neagră pe
partea inferioara a frunzelor, pe tulpini, etc. Adulții absorb prin înțepare seva din țesuturi.
Plantele atacate rămân slab dezvoltate, frunzele se ofilesc și cad, florile avortează (fig.
1.54).

Fig. 1.54. Aphis fabae (păduchele sfeclei)

 Chaetonema tibialis (puricele sfeclei) este unul dintre cei mai periculoși dăunători
ai speciei. Acesta se răspândește pe lăstari şi frunze şi se hrăneste înţepând şi sugând
sucul celular din aceste organe. Combaterea se face imediat ce au fost depistate primele
colonii în culturile de sfeclă (fig. 1.55).

Fig 1.55. Chaetonema tibialis (puricele sfeclei)

Recoltarea pentru culturile înființate primavara se poate începe în luna iulie iar la
cultura succesivă la sfârşitul lunii octombrie (înainte de îngheţ). Lucrarea se execută doar
pe vreme uscată, în funcție de posibilități: manual, prin scoaterea cu ajutorul cazmalelor a
rădăcinilor din sol, semimecanizat, cu ajutorul dizlocatorului și mecanizat, cu mașini
speciale de recoltat. Înainte de introducerea în depozit, rădăcinile se fasonează și se
sortează.
Producţia medie obţinută este 25 - 30 t/ha însă aceasta poate crește semnificativ
prin utilizarea unor cultivaruri performante și prin implementarea verigilor tehnologice
moderne de cultură.

1.6. Ridichile

Denumirea stiinţifică - Raphanus sativus L. conv. radicula Pers.- ridichea de lună

- Raphanus sativus L. conv. niger Mill -ridichea de vară şi ridichea de iarnă
Familia botanică Brassicaceae (Cruciferae)
Denumiri străine - ridichea de lună: engleză - small radish; franceză - radis;
- ridichea de vară: engleză – summerradish, franceză – radis d'été
- ridichea de iarnă: engleză – winterradish, franceză radis d’hiver;

Centrul de origine Ridichile sunt originare din bazinul Mării Mediterane şi

Oceanului Alantic unde se regăsesc și în prezent în formă sălbatică. Alţi autori consideră
că zonă de origine este Asia (Mongolia, China) unde se cultivau cu circa 4000 de ani I.C
(Maier I., 1963). Herodot menționează că sclavilor care construiau piramidele li se
dădeau ca hrana ridichi. Ridichile sunt amintite încă din cele mai vechi timpuri de către
Teofrast și Dioscoridae pentru însușirile de a stimula apetitul, a favoriza digestia și a
calma tusea. În Evul Mediu se foloseau ca antidot în unele otravuri.
Primele scrieri care fac referire la cultura ridichilor în România le întâlnim în
lucrarea „Cultura legumelor” de D. Alessiu, 1894 în care sunt prezentate ca varietăți
cultivate în acea perioadă ridichea de lună „rotundă”, ridichea „jumatate lungă”, ridichea
„lungă roșcată”, ridichi de lună „lunguețe”, ridichea neagra de iarnă, ridichi negre lungi,
ridichi mari de iarnă lungi, ridichi rotunde negre de iarnă.
Primele soiuri cultivate la noi în țară au fost: ridichile de lună, de culoare albă,
roșie și trandafirie, cu formă rotundă sau lungă; ridichile de lună “Dreienbrunnen” roșii,
pretabile pentru cultura în spatii protejate, ridichile de luna “Excelsior”, roșu aprins, cele
mai timpurii și fragede, ridichile de lună “Express”, albe, fragede și pretabile pentru
cultura în spații protejate.(Ilie Morlova, 1926)
Aria actuală de răspândire
Cultura ridichilor este cunoscută încă din antichitate, iar în prezent se cultivă pe
toate continentele, cele mai mari suprafețe fiind însă în țările asiatice (China, Japonia,
Corea). În Europa se cultivă în principal în: Franţa, Olanda, Spania, Italia.
La noi în țară se cultivă ridichea de lună și ridichea de iarnă și destul de puțin
ridichea de vară.
Ciclul de viaţă Ridichea de lună este o specie anuală iar ridichile de vară și
ridichile de iarnă sunt specii bienale.
Durata de păstrare Ridichile de lună au capacitate redusă de păstrare ele trebuie
să fie valorificate și consumate la scurt timp după recoltare, ridichile de vară și ridichile
de iarnă au capacitate bună de păstrare în depozit.
Rentabilitatea culturii
Deoarece au perioadă de vegetație scurtă ridichile de lună pot fi cultivate cu succes
atat în spațiile protejate cât și în câmp, iar ridichile de vară și cele de iarnă pot fi cultivate
în câmp. Perioada scurtă de vegetație și prețul bun de valorificare fac ca ridichile de lună
să ocupe cea mai mare suprafață în cultură, ridichile de vară sunt destul de puțin cultivate
în țara noastră, iar cele de iarnă ocupă de asemenea, suprafețe mici.
Importanţa culturii
Ridichile de lună se consumă numai în stare proaspătă fiind un produs foarte
apreciat de consumatori mai ales primăvara devreme.
În Extremul Orient se consumă ridichile murate și există chiar câteva mâncăruri
care au în compoziţia lor ridichi. Această legumă este foarte mult apreciată în arta
culinară, însoțind aproape întotdeauna mâncărurile cu orez.
 Au gust specific, picant, înţepător (datorită prezenţei sulfurii de alil-de la 7 mg la
ridichea de lună la 14 mg la ridichea de vară la 100 g substanţă proaspătă). Ridichile
conţin următoarele vitamine: C, B1 şi B2, acidul citric (200 mg/ 100 g), săruri minerale.
Ridichea de lună conține apă, proteine, grăsimi, substanțe neazotate, celuloză,
săruri minerale. Ridichea de vară și iarnă conține apă, proteine, grăsimi, hidrați de
carbon, sodiu, potasiu, calciu, fosfor, fier, vitaminele A, B1, B2 și C. Ridichile negre
conțin ulei volatil sulfurat. Ridichea neagră are proprietăți antiscorbutice, antialergice,
antitusive. Ridichile roșii au acțiune antiseptică, depurativă, diuretică, tonică.
Ridichile pot fi considerate legume medicament având proprietăți antiscorbutice,
colecistochinetice, antigripale, antialergice, antireumatismale.

Particularităţi botanice şi biologice

Partea comestibilă la ridichile de lună provine din îngroşare hipocotilului, iar la
ridichile de vară şi de iarnă din epicotil, hipocotil şi rădăcina propriuzisă.
Rădăcinile tuberizate la ridichile de lună sunt rotunde sau alungite de culoare
roşie, albă, sau bicolore (fig. 1.56).

Fig. 1.56. Varietăți de ridichi de lună

 Forma părţii comestibile la ridichea de vară şi de iarnă poate fi rotundă, cilindrică-
alungită, conică-alungită, cu epiderma de culoare albă la ridichea de vară şi neagră la cea
de iarnă (fig.1.57).

Fig. 1.57. Varietăți de ridichi de iarnă

Rădăcinile secundare care se formează pătrund în sol până la adâncimea de 30-40

cm la ridichea de lună şi la adâncimi mai mari de 0,5-0,8 m la ridichile de vară şi de
iarnă.
Frunzele cresc în rozetă sunt de culoare verde, lirat-penat-sectate, dinţate,
pubescente. Aparatul foliar diferă foarte mult de la un cultivar la altul (fig.1.58).

Fig.1.58. Frunze și rozetă de frunze

Tulpina floriferă la ridichea de lună apare la 50-70 de zile de la răsărire şi în anul

al II-lea la ridichea de vară şi de iarnă. Tulpinile florifere sunt drepte, ramificate, înalte de
60-100 cm, cilindrice și prezintă și ele perişori aspri. Frunzele de pe tulpina floriferă sunt
scurt peţiolate şi lanceolate. Inflorescenţa este un racem lax cu flori albe sau violacee pe
tipul 4 (fig.1.59). Polenizarea este alogamă, entomofilă, iar din această cauză la
producerea de seminţe sunt necesare spaţii de izolare (Bălaşa M., 1973).
 Fig. 1.59. Detaliu floare și inflorescență

Fructul de formă cilindrică, este o silicvă indehiscentă, de 3-6 mm lungime care

conţine 6-7 seminţe globuloase de culoare cafenie-violacee (fig.1.60). Într-un gram intră
aproximativ 90-100 seminţe.

Fig. 1.60. Silicve de ridichi

Exigenţe ecologice
Ridichile sunt specii puțin pretențioase la temperatură. Minima de germinare a
semințelor este de 2-3o C. Temperatura optimă de vegetaţie este de 15-18oC. Dacă sunt
bine călite plantele rezistă la temperaturi negative de -3- 6oC pentru o perioadă scurtă de
timp. Temperaturile scăzute din primele faze de vegetaţie pot determina însă apariţia
tulpinilor florifere încă din primul an de cultură la ridichile de vară. La ridichile de lună
temperaturile ridicate asociate cu seceta determină deprecierea rădăcinilor prin prezenţa
unui ţesut spongios şi apariţia gustului iute determinat de acumularea unor uleiuri eterice.
Ridichea de lună este o plantă tipică de zi lungă dar pentru a obține rădăcini
tuberizate bune de consum trebuie cultivată doar primăvara sau toamna când ziua este
scurtă ele realizând în aceste condiții un aparat foliar bogat și o rădăcină tuberizată de
bună calitate. În condiții de zi lungă ridichea de lună se depreciază și emite foarte ușor
tulpina floriferă.
Ridichile au pretenţii mari faţă de umiditate, nivelul optim fiind la 70-80 % din
capacitatea de câmp a solului pentru apă. Seceta, determină deprecieri ale părţii
comestibile prin lignificare şi intensificarea gustului iute.
Ridichile se cultivă pe soluri mijlocii, afânate, bogate în humus şi substanţe
nutritive, cu capacitate bună de reţinere a apei, cu pH 5,5 – 6,8. (Apahidean Al.S. şi
colab., 2004).

Cultivaruri
La această dată sunt înscrise în Catalogul Oficial următoarele cultivaruri:
Ridichi de lună, cu perioada de vegetaţie de 28 - 45 zile: Helro RZ, Mondial RZ, Rudolf,
Cherry Belle, Rondar F1, Rotunde timpurii, Rodos, Saxa 2, Redo, Rose, Roşii cu vârful alb,
Roşioară, Scharo, Beret, Icicle.
Ridichi de vară, cu perioada de vegetaţie de 80 - 110 zile: Bere de Munchen,
Dumbrăveni, Roşie de Iernut, Bianca, Ţepuşă de Bacău.
Ridichi de iarnă: Negre rotunde și Iulia cu perioada de vegetaţie de 100 - 120 zile.

Tehnologia culturii
Ridichile de lună se cultivă în câmp şi în spaţii protejate. Deoarece au perioadă de
vegetaţie scurtă se cultivă în cadrul culturilor succesive înainte de înfiinţarea culturii de
bază. Pregătirea terenului se realizează pentru cultura principală, iar înainte de semănatul
ridichilor se face o mărunţire foarte bună a terenului.
Semănatul se face pe brazde, eşalonat, primăvara devreme, imediat ce se poate
intra pe teren, de la sfârşitul lunii februarie, ultima perioadă de semănat trebuie să fie 5-
10 aprilie. Se pot semăna 3-4 epoci la interval de 10-12 zile între ele, pentru a avea şi o
recoltare eşalonată (Indrea D. şi colab., 1983) (fig.1.61).

Fig. 1.61. Semanatul pe brazdă (răsărit și plante la maturitatea de consum)

 Semănatul se face în benzi de 6 rânduri la 15 cm între rânduri, iar între benzi
distanţa este de 40 cm (fig.1.62). Adâncimea de semănat 1,5-2 cm. Pentru un hectar de
cultură se folosesc 10-12 kg/ha pentru ridichile de lună și 8-10 kg/ha pentru ridichile de
vară/iarnă.

5-8 cm.

40 15 cm. 15 cm. 15 cm. 15 cm. 15 cm. 40

Fig.1.62. Schema orientativă de semănat în rânduri la ridichea de lună

Lucrările de îngrijire constau în menţinerea culturii curată de buruieni prin plivit

pe suprafeţe mici, 1-2 praşile şi udarea culturii în perioadele secetoase cu norme de 200
m3/ha.
Recoltarea se face după 25-30 zile, pe alese, în momentul în care rădăcinile au
ajuns la mărimea caracteristică cultivarului. Pentru o epocă de semănare recoltarea
durează 8-10 zile. După recoltare rădăcinile se spală şi se comercializează cu tot cu
frunze pentru a preveni deshidratarea. În funcţie de cultivarul utilizat producţiile sunt de
8-10 t/ha.
După ridichile de lună, pot fi cultivate solano-fructoase, bostănoase, vărzoase de
vară şi de toamnă.
Pentru cultura de toamnă a ridichilor de lună semănatul se face la sfârşitul lunii
august şi începutul lunii septembrie. În această perioadă deoarece precipitațiile sunt mai
reduse se va iriga cultura și se va menține curată de buruieni. Recoltarea se face eşalonat,
pe măsură ce rădăcinile ajung la dimensiunea caracteristică cultivarului, producțiile fiind
apropiate de cele de la cultura de primăvară fiind destinate consumului în stare proaspătă.

Cultura protejată şi forţată a ridichilor de lună se poate face în solarii, sere sau
în câmp prin protejare cu tunele scunde sau folii microporoase de tip Agryl.
În solarii culturile de ridichi de lună se pot realiza în intervalul ianuarie – aprilie,
înainte de înființarea culturilor principale, în acest fel terenul se poate utiliza mai
intensiv. În sere se poate semăna în intervalul octombrie-martie, între cele două cicluri de
bază.
 Se seamănă manual sau mecanizat, în rânduri la 8-10 cm, iar între plante pe rând
2-2,5 cm, aproximativ 350-400 plante/m2.
Lucrările de îngrijire aplicate sunt: irigarea culturii, combaterea buruienilor și
afânarea solului. La culturile protejate o atenție deosebită se va acorda aerisirii, pentru a
se evita expunerea plantelor la temperaturi de peste 18-20 oC care pot duce la apariția
unor boli și la deprecierea rădăcinii prin secare și dospire (apariția țesuturilor celulozice)
sau prin creșterea procentului de sulfiți determinând apariția excesivă a gustului iute.
Se obţin producţii de 2-2,5 kg/m2 în sere şi 2,5-3 kg/m2 în solarii.
După recoltare rădăcinile se sortează şi se vând în legături.

Ridichile de vară se seamănă de la sfârşitul lunii martie până la sfârşitul lunii

iunie sau jumătatea lunii iulie la o densitate de 210 -350 mii plante/ha, folosind 8-10 kg
sămânţă/ha (Voican V., şi colab, 2006). Adâncimea de semănat este de 1,5-2,5 cm.
Lucrările de îngrijire constau în menţinerea solului curat de buruieni prin plivit sau
erbicidare pe suprafeţe mari, irigarea de 3-4 ori cu norme de 300-350 m3/ha la o udare
pentru menținerea unei umidități constante în sol mai ales în perioada de formare a
rădăcinii tuberizate, combaterea bolilor şi dăunătorilor, mai ales în cazul perioadelor
secetoase când ridichile pot fi atacate de purecii de sol.
Recoltarea se face în funcţie de cerinţele pieţei, din iunie până în octombrie când
rădăcinile sunt turgescente, crocante și nu sunt lemnificate. Producţiile care se obţin sunt
15-20 t/ha.
Ridichea de iarnă se seamănă la sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie, după
verdeţuri timpurii, leguminoase pentru consum, cartofi timpurii, mazăre sau fasole verde.
Terenul se pregăteşte ca la cultura morcovului succesiv.
Se seamănă în rânduri la 40 cm, iar pe rând se răresc plantele la 15-20 cm
(fig.1.63). Norma de semănat este de 8 - 10 kg sămânţă/ha.

15-20
cm.

40 cm. 40 cm. 40 cm. 40 cm. 40 cm.

Fig. 1.63. Schema orientativă de semănat în rânduri la ridichile de vară/iarnă

 Lucrările de îngrijire aplicate vor urmări combaterea buruienilor prin praşile (1-3)
sau prin erbicidare pe suprafețe mari, irigarea de 4-5 ori, cu norme de 200-300 m3 apă/ha.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face în primul rând prin respectarea rotaţiei
culturii şi apoi prin tratamente specifice în funcție de agentul patogen semnalat.
Ridichile pot fi atacate de Aphanomices raphani (înnegrirea rădăcinilor), boală ce
se manifestă în toate fazele de dezvoltare ale plantei, ciuperca atacă partea comestibilă a
rădăcinii, epiderma afectată devenind negricioasă (fig. 1.64). Dezvoltarea ciupercii este
favorizată de umiditatea ridicată și temperaturile mari, de 20-27°C.

Fig. 1.64. Aphanomices raphani (înnegrirea rădăcinilor)

Plasmodiophora brasicae (hernia verzei) se manifestă prin culoarea albastră

verzuie a frunzelor urmată de ofilirea în întregime a plantelor. Plantele atacate prezintă
îngroșări exagerate, malformări vizibile, rădăcini cu nodozități care mai târziu putrezesc
(fig.1.65).

Fig. 1.65. Plasmodiophora brasicae (hernia verzei)

Principalii dăunători ai culturilor de ridichi sunt: Phyllotreta sp. (puricii negri).

Adulții atacă aparatul foliar, pe partea superioară a acestuia, iar în 3-4 zile de atac
consecutiv, pot cauza o defoliere totală a plantelor. Pot distruge pe lăngă frunze și butonii
florali, florile și silicvele în cazul culturilor semincere (fig.1.66.)
 Fig.1.65. Atac de Phyllotreta sp. (puricii negri)

Delia brassicae (musca verzei) ale cărei larve se dezvoltă în interiorul rădăcinilor,
afectând ciclindrul central. În zonele afectate se instalează diferite bacterii și ciuperci
saprofite (fig.1.66).

Fig. 1.66. Delia brassicae (musca verzei)

Recoltarea ridichilor de iarnă se face după căderea brumelor. După recoltare, se

fasonează imediat prin îndepărtarea frunzelor, se sortează îndepărtând exemplarele
bolnave sau lovite și se păstrează ca şi celelalte rădăcinoase pentru consum în sezonul
rece.
Producţiile sunt de 20-25 t/ha în funcție de cultivarul utilizat și de tehnologia de
cultură.
 Capitolul 2
CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE BULBOASE

Din grupa plantelor bulboase fac parte specii aparţinând unei singure familii botanice
Alliaceae (Liliaceae), subfamilia Allioideae.
Dintre acestea, câteva specii sunt de interes economic mare pentru ţara noastră, şi anume:
Allium cepa L.– ceapa; Allium sativum L. ssp. vulgare – usturoiul şi Allium porrum L. – prazul.
Alte specii cu importanţă economică mult mai mică şi care în ţara noastră se
cultivă pe suprafeţe foarte mici sunt: (după Popescu V. şi colab.2000)
Allium sativum var. ophioscorodon - usturoi de Egipt sau usturoiul Rocambole;
Allium cepa forma bulbiferum - ceapa de Egipt sau ceapa Rocambole cu un singur
etaj de bulbişori;
Allium cepa forma proliferum - ceapa de Egipt sau ceapa Rocambole cu mai multe
etaje de bulbişori.
Allium ascalonicum - ceapa eşalotă sau vlaşiţă.
Allium fistulosum - ceapa de Siberia, ceapa de iarnă sau de tuns cu frunze
comestibile şi cu bulbi mici şi toxici
Aceste specii se cultivă în principal pentru bulbi, care conţin cantităţi însemnate de
glucide, proteine, săruri minerale (Na, K, Mg) şi vitamine.
Nu se fertilizează cu gunoi de grajd în anul culturii cu excepția prazului.

2.1. Ceapa comună

Denumirea stiinţifică Allium cepa L.

Familia botanică Alliaceae (Liliaceae)
Denumiri străine engleză - onion; franceză - ognon, oignon;
Centrul de origine Ceapa cultivată provine din Asia Mică unde creşte spontan în
țări ca: Iran, Afganistan, Turkestan, Caucaz. Era cultivată pe valea Nilului încă din
Antichitate cu 6000-5000 ani i. Hr., în Grecia Antica și Imperiul Roman. Specia este
amintită în lucrările lui Homer și Herodot. Denumirea de „cepa” a fost data de Plinius. În
Evul Mediu, europenii o consumau pe scară largă. Era cultivată chiar și în timpul
Renașterii, folosindu-se unele soiuri existente în prezent. Primele varietăți întâlnite în
cultură în țara noastră sunt: ceapa albă timpurie, ceapa galbenă mare, ceapa galbenă
roșcată, ceapa roșie. („Cultura legumelor”,D. Alessiu, 1894). Primele soiuri cultivate în
țara noastră sunt: ceapa de arpagic, ceapa galbenă mare „de Dărăști”, ceapa „galbenă
roșcată”, ceapa roșie. Printre acestea întâlnim și câteva varietăți de ceapa de apă, cu
mențiunea că acestea pot fi albe, violet, gălbui sau roșcate astfel: ceapa albă, foarte
timpurie; „Non plus ultra” de culoare galbenă și bulbii mari, „Non plus ultra roșcată”,
foarte dulce. (Ilie Morlova, 1926).
Aria actuală de răspândire
În prezent se cultivă pe suprafeţe mari în Europa, Asia, America de Nord şi de
Sud.
În Europa cele mai mari suprafețe cultivate cu ceapă sunt în Federația Rusă și
Ucraina. Producţia medie cea mai mare se înregistrează însă în Austria 62,0 t/ha,
Germania 53,5 t/ha şi Spania 53,3t/ha. În România producțiile medii statistice sunt mici
dar în fermele mari unde se respectă tehnologia de cultură și se utilizează hibrizi
performanți se pot obține producții de 55-60 t/ha
Ciclul de viaţă În țara noastră, în funcție de modul de înființare a culturii, se
întalnesc două tipuri: ceapa bienală reprezentată de ceapa care se înființează prin
semănat direct și la care în primul an din sămânța se formează direct bulb iar in anul doi,
prin plantarea bulbilor, se produce sămânță; ceapa trienală- la care în anul întâi se
produce din sămânță arpagic, iar prin plantarea arpagicului în anul 2 se obțin bulbii, în
anul 3, din bulbi se obține sămânță.
Importanţa culturii Partea comestibilă a cepei este reprezentată de bulbii săi,
care se folosesc pentru consum proaspăt, în salate şi mâncăruri sau pentru conserve. Este
conservată sub formă deshidratată sau murată. Valoarea alimentară este dată de
conținutul de glucide ce variază între 9,4 şi 10,5%, proteine, lipide precum şi vitamine:
(vitamina C 25 mg%, vitamina B2 6 mg%, vitamina B1 0,05 mg%). Ceapa are o largă
utilizare şi în industria farmaceutică având rol de prevenire a multor boli iar în cazul
unora are chiar efect curativ: astenie, rahitism, arteroscleroză, reumatism, obezitate,
diabet.
Aroma caracteristică pentru ceapă este determinată de prezenţa tiosulfinaţilor şi a
tiosulfonaţilor (Nurstein, 1970, citat de Burzo şi colab., 2005).
Prezintă și calitățile unei specii melifere, reprezentând o sursă excelentă de polen
și nectar (fig.2.1). Producția de miere este în medie de 120 kg/ha. Mierea este de culoare
deschisă, puțin picantă, plăcută la gust. Frunzele uscate ce învelesc bulbii numite catafile
au proprietăți tinctoriale. Astfel, se pot utiliza pentru vopsitul fibrelor naturale în galben,
portocaliu, bej și roșu brun.
 Fig. 2.1. Aspect din cultura de ceapă seminceră și detaliu inflorescență

Durata de păstrare bulbii bine maturați, după recoltare, au capacitate mare de

păstrare. Pe primul loc se situează ceapa de arpagic, urmată apoi de ceapa obținută prin
semănare directă. O capacitate mai redusă de păstrare o are ceapa de apă datorită
conținutului scăzut în substanță uscată.
Rentabilitatea culturii
Prin faptul că poate fi cultivată atât ca ceapă verde cât și ca ceapă uscată,
asigurând un consum eșalonat pe tot timpul anului, a capacității bune de păstrare dar și
datorită tehnologiei de cultură care poate fi în totalitate mecanizată, cultura este rentabilă
și poate aduce un profit considerabil.

Particularităţi botanice şi biologice

Rădăcinile sunt fibroase şi pătrund în sol la adâncimi mici, având o lungime medie
de 6-8 cm, înrădăcinarea fiind astfel superficială, având o capacitate redusă de absorbție a
apei și a substanțelor minerale. În cazul terenurilor ușoare și în lipsa precipitațiilor
acestea pot pătrunde mai adânc în sol. Tulpina plantei este sub forma unui disc care are
pe partea inferioară rădăcinile iar la partea superioară sunt prinse frunzele cărnoase, care
se acoperă una pe alta formând bulbul. Bulbul reprezintă de fapt partea comestibilă
principală, are forme diferite fiind sferic, turtit sau oval. La exterior acest bulb este învelit
în mai multe frunze (foiţe) pergamentoase numite catafile de culoare albă, galbenă sau
roşie violacee, în funcţie de cultivar. Frunzele din interiorul bulbului sunt cărnoase,
suculente și dispuse concentric, pot avea culoare albă sau roşie iar în ele sunt depozitate
substanţele de rezervă (fig.2.2). Greutatea bulbilor este variabilă, de la 60-80 g până la
150-200 g în medie.
 Fig. 2.2.Varietăți ale bulbului de ceapă

Frunzele adevărate (aeriene) ale cepei sunt fistuloase, tubulare la partea superioară
şi sub formă de teacă la cea inferioară, formând tulpina falsă. Frunzele au pe suprafaţa lor
un strat gros de pruină ce asigura protecție naturală împotriva agenților patogeni (fig.2.3).

Fig.2.3. Frunze de ceapă

Pe disc (tulpina adevarată), în interiorul bulbului, se formează unul sau mai mulţi
muguri, care vor da naştere la tulpinile florale. Numărul mugurilor floriferi fiind variabili
în funcție de cultivar.
Tulpinile florale în număr de 2-4 pe plantă sunt fistuloase se formează în anul al
doilea sau al treilea, au terminal inflorescenţe de formă globuloasă, acoperite la început
cu o membrană subţire de culoare albă-verzuie care mai târziu se rupe (fig.2.4).
 Fig. 2.4. Evoluția inflorescenței de ceapă

O inflorescenţă este formată din 200 - 800 flori hermafrodite, de culoare alb –
verzuie, formate din 3 sepale, 3 carpele sudate fiecare conţinând 2 ovule, un pistil lung, 3
stamine interne şi 3 stamine externe. Deschiderea florilor se realizează eșalonat, de la
margine spre centru. Înfloritul se realizează pe o perioadă de aproximativ o lună de zile,
în funcție de cultivar și de condițiile climatice. Durata de deschidere a unei singure flori
din inflorescență este de 3-4 zile (fig.2.5). Seminţele ajunse la maturitatea fiziologică se
scutură uşor dacă se întârzie recoltarea.

Fig. 2.5. Tipuri de flori la ceapă

Polenizarea este alogamă, entomofilă, foarte mult preferată de către insecte, în

special albine.
Fructul la ceapă este o capsulă triloculară (în fiecare lojă formându-se 1-2 seminţe,
de formă triedrică), deci în total maximum 6 seminţe.
Seminţele de ceapă sunt mici, triedrice, cu suprafaţa zbârcită, de culoare neagră,
facultate germinativă de 70-80% şi se păstrează 3 – 4 ani, însă de precizat că procentul
germinației scade semnficativ de la an la an (fig.2.6). Într-un gram se găsesc aproximativ
250-260 seminţe (Catalog Bakker Brothers, 2012).
 Fig. 2.6. Semințe de ceapă

Dintre toate speciile legumicole, ceapa prezintă cea mai scurtă durată de
germinare. Practic, în condiții de laborator, la temperaturi de 30°C, sămânța umectată
poate germina în 20-30 minute. Însă, în condiții normale de sol, datorită influenței
factorilor de mediu, aceasta germinează mult mai greu. Germinarea seminţelor şi
răsărirea la ceapă prezintă o particularitate importantă şi anume: vârful plantulei rămâne
un timp fixat în tegumentul seminal în sol şi deasupra solului apare o arcuire a axului,
dacă pământul este afânat acest arc se destinde şi trage vârful plăntuţei din sol după
câteva zile. Dacă solul are crustă vârful plantulei nu reuşeşte să iasă afară cu tot cu
tegument, în schimb iese din pământ rădăcina.
După răsărire se disting 5 faze de creştere a plantelor de ceapă (fig.2.7).

Fig.2.7. Fazele de creştere la ceapă: I – răsărire; II formarea rădăcinilor secundare;

III – începerea formării bulbului; IV – formarea bulbului;V – maturizarea bulbului (după
Bălaşa M., 1973)

Exigenţe ecologice
Ceapa este o specie puțin pretențioasă față de temperatură, fiind foarte bine
adaptată zonei temperate. Minima de germinare a seminţelor este de 3-4o C cu un optim
de18 şi 20 oC. Bine înrădăcinată ceapa rezistă la temperaturi de -8o C.
Temperatura optimă pentru creştere şi maturarea bulbilor este de 25-30oC.
Temperaturile cuprinse între 3-17oC determină diferenţierea tulpinilor florale.
 Pretenţiile cepei faţă de lumină sunt destul de mari. Frunzele cresc la 8 - 12 ore de
zi lumină, iar bulbii la 16-18 ore/zi, ceapa fiind o specie de zi lungă. Se va evita
cultivarea plantelor de ceapă la umbră deoarece nu se mai formează bulbi şi tulpini
florifere.
Ceapa are cerințe speciale în ceea ce privește aprovizionarea cu apă, deși întâlnim
varietăți care fac parte din grupa cepei de apă, s-ar crede că necesită o cantitate mare de
apă. Însă, datorită sistemului radicular superficial, necesită udări dese cu norme mici de
apă pentru a menține în optim umiditatea la nivelului solului. Umiditatea necesară este de
80-90% (din capacitatea de câmp pentru apă a solului) în perioada creşterii frunzelor, 70-
80 % în perioada formării bulbilor şi 60-70 % la maturitatea bulbilor (Ciofu R. şi colab.,
2004). Pentru a grăbi maturarea bulbilor, cu 3-4 săptămâni înainte de recoltare nu se mai
aplică udări.
Culturile de ceapă se irigă, de obicei, pe rigole sau prin picurare nefiind
recomandată irigarea prin aspersiune, deoarece umiditatea atmosferică mare favorizează
apariţia manei și totodată compactarea solului.
Ceapa se cultivă pe terenuri uşoare, fertile, cu capacitate bună de reţinere a apei,
bine drenate, cu expoziţie favorabilă şi cu grad scăzut de îmburuienare, cu pH 5,8-6,5.
Fertilizarea culturii se recomandă a se face după ce s-a realizat cartare agrochimică
pentru a cunoaște cu exactitate gradul de fertilitate al solului. Îngrăşămintele organice se
aplică la planta premergătoare, întrucât ceapa valorifică efectul remanent al gunoiului de
grajd. Ceapa reacționează pozitiv la fertilizarea cu azot. Însă, o cantitate mare de azot
aplicată la culturile de ceapă poate avea efecte nefavorabile deoarece provoacă încolțirea
bulbilor și scade foarte mult capacitatea lor de păstrare în depozit. Pentru o reuşită a
culturilor de ceapă se recomandă aplicarea unor îngrăşăminte cu microelemente: mangan,
bor, zinc.

Cultivaruri
Soiurile înscrise în Catalogul Oficial al plantelor de cultura din țara noastră în
prezent sunt:
- timpurii: Alexandra, Enigma, Delicioasa, Rubiniu.
- semitimpurii: Filofteia, Liliana, Barito, Roșie de Arieș.
- semitardiv: Ariesana, Briliant, de Buzau, Periesi, Rosie de Arad
- tardiv: Ancuța, Andrada, Aroma, Calatis, Csanad, Histria, Marrona, Niky, Orizont,
Pannonia, Universal de Vidra, Vitez.
Dintre cultivarele care au ocupat în timp cele mai mari suprafețe de cultură în
România și care dețin chiar și în prezent supremația sunt soiul de ceapa prin semanare
directă Diamant, actualmente comercializat sub denumirea de ceapă de Buzău și soiul de
arpagic, de Stuttgart.
 Există și cultivaruri speciale utilizate ca ceapă verde, de exemplu Long White
Ishikura la care tulpina falsă poate avea 50 cm lungime.

Tehnologia de cultură a cepei

Ceapa comună se cultivă în câmp pentru obţinerea bulbilor destinaţi consumului
prin: semănat direct (ceaclama); prin arpagic; prin răsad (ceapa de apă).
Tehnologia culturii cepei prin semănat direct în câmp (ceapa ceaclama)
Cultura se pretează pentru zonele cu climat umed sau cu posibilităţi de irigare,
acolo unde există posibilitatea înfiinţării culturii mecanizat. Bune premergătoare pentru
cultura cepei sunt prăşitoarele, care părăsesc terenul devreme şi îl lasă curat de buruieni.
Este o specie la care este foarte bine să se respecte asolamentul și rotația culturii iar ceapa
să nu revină pe aceiași solă sau pe o solă pe care au fost cultivate alte bulboase decât
după 4-5 ani.
Nerespectarea asolamentului are drept consecință pe lângă apariția unor boli și a
unor dăunători (în special nematozii) și crearea fenomenului de oboseală a solului prin
consumul unor elemente nutritive specifice din straturile superficiale ale solului.
Pregătirea terenului constă în desfiinţarea culturii anterioare, o nivelare de
întreţinere, administrarea îngrăşămintelor chimice şi arătura la 25-30 cm adâncime,
executate în toamnă. Dacă înființarea culturii se face toamna se va trece imediat la
mărunțirea solului și pregătirea patului germinativ, orice întârziere duce la pierderea
rezervelor de apă din sol iar producțiile care se obțin se reduc practic la jumătate.
Rezultate bune s-au obţinut prin înfiinţarea culturii în intervalul 1-10 septembrie
(Popandron N., şi colab., 2005).
Dacă se seamănă primăvara devreme sau în ferestrele iernii, terenul se mărunțește
și se modelează din toamnă pentru a se putea realiza semănatul cât mai repede. Pe
suprafeţe mari se face erbicidarea pentru combaterea buruienilor aplicând erbicide în
funcție de grupele de buruieni care se semnalează pe teren. Ceapa se seamănă imediat
când umiditatea solului permite efectuarea acestei lucrări, la sfârşitul lunii februarie sau
începutul lunii martie. Dacă terenul este prea afânat, se recomandă tăvălugirea, după
semănat pentru a realiza contactul seminței cu solul și pentru a preveni împrăștierea
seminței datorită vântului. Pentru a grăbi răsărirea seminţele de ceapă pot fi tratate cu
sare potasică 1-2% + borax 0,05% sau cu Biosseds (biostimulator ecologic) (Bălaşa M.,
1973).
Înființarea culturii se poate face prin folosirea unui număr mare de variante
tehnologice, deoarece specia permite acest lucru, acestea fiind condiționate în principal
de sistema de mașini, sistemul de irigat și caracteristicile cultivarului utilizat.
 Pe teren modelat, cea mai uzuală schemă de înființare este cea în benzi la distanța
de 40 cm între ele și 15 cm între rânduri, în cazul în care se folosește irigatul pe rigolă,
dând posibilitatea ca ambele rânduri să fie aprovizionate cu apă din rigolă (fig.2.8).

5-8 cm.

cm. 40 cm. 15 cm.

cm.140

Fig. 2.8. Schema orientativă de înființare a culturii de ceapă prin semănat direct pe
teren modelat

Cantitatea de sămânață este condiționată de procentul de germinare și de tipul de

semănatoare utilizat. Dacă se folosește o sămânță cu germinație peste 80% și o
semănatoare de precizie, se seamăna între 3-4 kg sămânța/ha. Dacă procentul de
germinație este mai scăzut, norma de sămânța va crește indiferent de semănătoarea
utilizată.
Lucrări de îngrijire
Combaterea buruienilor se realizează prin praşile (mecanice sau manuale) sau
plivit pe suprafeţe mici. Pe suprafețe mari însă, se recomandă a se folosi erbicidele totale,
înainte de semănat sau în primele zile după semanat iar pe parcursul perioadei de
vegetație, atunci când plantele au ajuns la primele două frunze adevărate se pot aplica
erbicidele selective, specifice speciei. În general, în cazul culturilor pe suprafețe mari
combaterea buruienilor se realizează fără a se interveni cu prașile manuale. Răritul se
realizează la 4-5 cm între plante pe rând, pentru asigurarea unei densităţi de 500-600.000
plante/ha, în cazul semănatului cu semănători clasice.
Dacă este posibil, imediat după rărit se recomandă irigatul culturii astfel încât, în
cazul în care plantele rămase ar fi ușor dezrădăcinate, să se realizeze contactul perfect al
rădăcinilor cu solul. În cazul în care se urmarește extinderea culturii plantele rezultate din
rărit care se efectuează la stadiul de două frunze pot fi utilizate ca răsad, sau dacă răritul
se face când plantele ajung la dimensiunile unui creion, acestea se pot valorific ca ceapa
verde.
Irigarea culturii se face în funcție de cantitatea de precipitații căzută, de regulă, în
cazul perioadelor secetoase se aplică un număr mai mare de udări, norme de udare de
250-300 m3 apă/ha la udarea pe rigole, iar dacă se folosește sistemul de irigare prin
picurare consumul de apă se reduce semnificativ. Dacă terenul nu permite irigarea prin
brazde sau nu există sistem de irigare prin picurare și se fac udări prin aspersiune se vor
efectua tratamente cu produse sistemice (la acoperire) pentru prevenirea apariției manei.
La irigarea prin aspersiune, se va evita administrarea de apă atunci când temeraturile sunt
ridicate, se recomandă a se face udarea seara sau dimineața pentru a preveni apariția
bolilor și dăunatorilor. Totodată, se recomandă după aplicarea udării să se facă tratamente
cu substanțe pe baza de cupru pentru a preveni apariția manei dacă nu au fost utilizate
substanțe sistemice. Cu 3-4 săptămâni înainte de recoltare se opresc udările pentru a grăbi
maturarea bulbului.
Fertilizări faziale se pot executa la 10-12 zile după rărit şi în perioada creşterii
bulbilor, folosind 50 kg azotat de amoniu, 80 kg superfosfat şi 60 kg sulfat de potasiu la
hectar, sau se folosesc îngrășăminte complexe.
Pentru prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor se fac tratamente la
avertizare și se va respecta foarte strict asolamentul și rotația culturii. Se recomandă ca
imediat după ploaie sau după irigarea culturii, să se efectueze tratamente pentru
prevenirea și combaterea manei. Dacă se utilizează produse de contact tratamentele
trebuie să fie repetate după fiecare ploaie. Pentru ca tratamentele să adere pe frunze, în
soluţii se adaugă aracet 0,15%, iar pentru o eficiență foarte bună a tratamentelor este
recomandată alternanța produselor utilizate.
Cea mai periculoasă boală a acestei specii este Peronospora destructor (mana
cepei). Plantele pot fi atacate în toate fazele de dezvoltare, manifestându-se pe frunze, pe
tije florale, pedunculi și flori. Pe frunze, în special apar pete decolorate, de forme și
dimensiuni variate. Pe vreme umedă, apare un puf cenușiu-violaceu constituit din
conidioforii și conidiile ciupercii. Bulbii atacați nu se mai dezvoltă, se înmoaie și
putrezesc (fig.2.9).

Fig. 2.9. Peronospora destructor (mana cepei)

Erwinia carotovora (putregaiul bacterian al bulbilor de ceapă) boala se manifestă

mai ales la recoltare și depozitare. Se observă coletul moale, ce pare a fi plin de apă,
bulbul putrezind complet ulterior. Boala se instalează după o perioadă de câteva zile
ploioase, furtună cu grindină sau vânturi puternice (fig.2.10).

Fig. 2.10. Erwinia carotovora (putregaiul bacterian al bulbilor de ceapă)

Botrytis allii (putregaiul cenuşiu al cepei). Atacurile intense au ca urmare

pierderea turgescenței, uscarea și îndoirea extremității frunzelor. Boala se manifestă de
regulă în condiții de depozitare. Bulbii se înmoaie, mai ales în jurul coletului sau în
dreptul rănilor (fig.2.11).

Fig. 2.11. Botrytis allii (putregaiul cenuşiu al cepei)

Dăunătorii cei mai periculoși sunt: Delia antiqua (musca cepei). Dăunătorul se
dezvoltă în interiorul bulbilor, tunicile acestora devenind umede și urât mirositoare.
Plantele atacate sunt îngalbenite și lipsite de turgescență (fig.2.12).

Fig 2.12. Delia antiqua (musca cepei)

 Recoltarea se efectuează începând cu luna iulie pentru cultivarele cu perioadă
scurtă de vegetație și se continuă până la sfarșitul lunii septembrie pentru cultivarele
tardive.
Producţia este în general de 20-25 t/ha dar poate ajunge până la 45-60 t/ha în cazul
folosirii cultivarelor valoroase și se intervine cu verigi tehnologice superioare, în special
fertirigare.

Tehnologia culturii cepei din arpagic

Înființarea cepei prin arpagic este cea mai veche tehnologie de cultură practicată în
țara noastră, suprafața ocupată de aceasta a început însă, să scadă semnificativ de la an la
an în favoarea cepei prin semănat direct. Din punct de vedere tehnologic, înființarea
culturii prin arpagic, oferă siguranță sporită cultivatorului pentru reușita culturii dar în
același timp, cheltuielile pentru înființarea culturii sunt mai mari.
Producerea bulbilor se realizează în doi ani: în primul an se produce arpagicul iar
în anul al doilea, prin plantarea acestuia se obțin bulbii. Această tehnologie prezintă și o
serie de dezavantaje deoarece necesită pentru înființarea unui ha de cultură o cantitate
mare de arpagic (aprox. 600 kg cal. I). Dacă se folosesc bulbi de calitați inferioare,
cantitatea acestora crește semnificativ, ajungându-se chiar până la dublarea cantitații.
Bulbii trebuie să fie bine calibrați, mai ales la înființarea mecanizată a culturii iar pentru a
le menține calitatea trebuie păstrați la temperatură scăzută și constantă.
Producerea arpagicului
Pentru producerea arpagicului se aleg ca premergătoare plantele prăşitoare care au
fost fertilizate cu gunoi de grajd și care au lăsat terenul curat de buruieni.
Terenul destinat producerii de arpagic trebuie să aibă o fertilitate medie, să fie
afânat, să nu formeze crustă și să nu prezinte risc de îmburuienare.
În toamnă. se face o fertilizare cu cantităţi mai mici de elemente nutritive pentru a
nu ridica foarte mult fertilitatea solului care să asigure obţinerea unui material de plantat
de calitate cât mai bună. Orientativ dozele sunt: superfosfat 80-100 kg/ha şi sare potasică
130 kg/ha (P şi K ajută la maturarea arpagicului). După fertilizare se va executa o arătură
adâncă la 30 cm. Cantitațile mai mari de îngrașăminte favorizează dezvoltarea bulbilor,
scăzându-le astfel calitatea.
Terenul se pregătește încă din toamnă. Imediat după arat se realizează discuitul,
nivelarea terenului și chiar modelarea acestuia. Primăvara, se aplică azotat de amoniu, se
erbicidează şi în cazul în care terenul nu a fost pregătit din toamnă, se mobilizează solul
cu grapa la adâncimea de 10-12 cm. Pe terenurile pregătite din toamnă dacă se constată
că terenul nu s-a mărunțit bine se mai intervine cu freza.
 Semănatul se face imediat ce se poate intra pe teren la începutul lunii martie.
Semănatul mecanizat se realizează de obicei pe teren modelat, la 12,5 cm între rânduri,
adâncimea de semănat fiind de 1-2 cm (fig.2.13). Norma de sămânță la hectar variază în
funcție de schema de înființare, de semănatoarea utilizată și nu în ultimul rând de
procentul de germinare al seminței. Aceasta are o marja mare de variabilitate, între 40-
100 kg/ha. Pentru a avea siguranța unui contact bun al seminței cu solul imediat după
semănat se tăvălugește cultura.

2-3 cm.

46

12,5 12,5 12,5 12,5 12,5 12,5

140 cm.

Fig. 2.13. Schema orientativă de înființare a culturii de ceapă pentru producere de

arpagic pe teren modelat

Lucrările de îngrijire
Pentru a asigura răsărirea plantelor se va evita formarea crustei prin aplicarea
irigării până în momentul în care plantele răsar apoi se fac udări la cultură numai în caz
de secetă excesivă altfel cultura nu se irigă. Pentru combaterea buruienilor se fac praşile
repetate şi, eventual, se pliveşte pe rândul de plante. Imediat după lucrarea de plivit, se
recomandă irigarea culturii pentru ca pămantul să se reașeze la rădăcina plantuțelor. Dacă
se constată prezenţa unui număr mare de buruieni se vor aplica erbicidări având în vedere
și faptul că densitatea plantelor este foarte mare. Pentru prevenirea atacului de boli şi
dăunători se fac tratamente ca la ceapa semănată, având grijă la cele de combatere a
manei în anii cu precipitaţii abundente.
Recoltarea arpagicului începe în luna iulie când aparatul foliar s-a ofilit și s-a
închis bine la coletul bulbului. Pentru a grăbi maturarea bulbililor cultura se poate
tăvălugi pentru a opri creșterea. Plantele se smulg cu mâna şi se lasă 10-14 zile să se
usuce, în brazde, la soare însă cultura trebuie monitorizată cu atenție deoarece în cazul
apariției ploilor aceștia trebuie transportați pe piste sau șoproane uscate pentru prevenirea
reactivării bulbilor prin încolțire. Pe suprafețe mari recoltarea se poate face și mecanizat.
După uscare, se îndepărtează frunzele şi se calibrează bulbii manual sau mecanizat
cu ajutorul sitelor interschimbabile, realizând 3 categorii STAS: I – 7-14 mm; II – 14-21
mm; III-21-25 mm. Pentru producerea bulbilor destinaţi consumului se va utiliza numai
arpagic din clasele I şi II, cel din categoria a III-a se va folosi pentru producerea cepei de
stufat deoarece emite tulpini florale anticipate (fuşti).
Producţia este de 10-12 t/ha, în funcţie de mărimea arpagicului obţinut și de
tehnologia de cultură aplicată.
O atenție desoebita trebuie acordată păstrării arpagicului. Acesta poate fi păstrat în
silozuri sau depozite cu atmosferă controlată, la temperaturi de –2 +2° C sau la
temperatura de 18-20° C cu precizarea că valorile între aceste limite provoacă încolțirea
sau deprecierea bulbilor. Totodată, păstrarea la temperaturi necorespunzătoare induce
apariția tulpinilor florifere încă din anul doi.

Producerea bulbilor pentru consum din arpagic

Pentru cultura de ceapă din arpagic bune premergătoare sunt culturile prășitoare,
fertilizate cu gunoi de grajd în anul culturii (varză, tomate, ardei, vinete). În toamnă
terenul se eliberează de resturile vegetale de la cultura anterioară, se nivelează şi
orientativ, se poate face o fertilizare prin folosirea a 200-300 kg/ha superfosfat şi 100-150
kg/ha sare potasică, apoi se execută arătura de bază la 30 cm. Cultura se poate înființa din
toamnă, dar aceasta presupune ca imediat după arătură, terenul să fie bine pregătit prin
discuire iar în cazul în care terenul nu este bine mărunțit, se intervine cu freza. Perioada
optimă pentru înființarea culturii din toamnă este în primele două decade ale lunii
octombrie.
Dacă se va planta primăvara imediat ce se poate intra pe teren se fertilizează cu
150 kg/ha azotat de amoniu, se erbicidează pe suprafeţe mari şi în cazul în care terenul nu
a fost pregătit din toamnă, se folosește grapa cu discuri.
Plantarea se face cât mai devreme, imediat ce vremea permite acest lucru (prima
decadă a lunii martie). Se plantează manual pe suprafețe mici sau mecanizat pe suprafețe
mari. Pe teren modelat și irigat prin aspersie sau picurare se plantează mecanizat în benzi
de 4 rânduri echidistante (la 25 cm între rânduri si 9,5 cm spațiu de protecție la rigolă) şi
la 3-4 cm între plante pe rând, realizând densitatea de 700-900 mii plante/ha (fig.2.14). În
cazul în care se folosește irigatul pe rigolă se recomanda 4 rânduri pe brazdă în benzi cu
40 cm între benzi și 15 cm între rânduri, cu 12 cm banda de protecție la rigolă (fig.2.15).
Se foloseşte o cantitate de 600 – 800 kg arpagic calitatea I-a.
 3-4 cm.

4646

9.512 25 25 cm. 25 cm.

cm.15

140

Fig.2.14. Schema orientativă de înființare a culturii de ceapă prin arpagic pentru

bulbi de consum

5-8 cm.

46

12 15 cm. 40 cm. 15 cm.

140 cm.

Fig.2.15 Schema orientativă de înființare a culturii de ceapă prin arpagic pentru

bulbi de consum

Adâncimea de plantare depinde de calitatea solului astfel pe solurile mai grele și

mai compacte se va planta la 3-4 cm iar pe solurile afânate și ușoare la 4-5 cm adâncime.
Lucrările de îngrijire
Deoarece și aici densitatea culturii este mare și riscul de îmburuienare este
accentuat pentru distrugerea buruienilor se fac praşile mecanizate cu cultivatorul şi
manuale. Pe suprafețe mari acolo unde este posibil se va erbicida terenul cu erbicide
totale, înainte de înființarea culturii cât și aplicarea erbicidelor selective, pe perioada de
vegetație, dar cu precizarea că erbicidarea se va face după apariția primelor două frunze
adevarate. Pentru a obține bulbi de calitate bună se aplică două fertilizări faziale cu azot
150 kg/ha şi 70-80 kg/ha sare potasică sau cu îngrășăminte de tip SCOT sau Universol
prima în faza de 3-5 frunze şi a doua în faza de îngroşare a bulbilor.
Se menţine umiditatea solului la 75 % din IUA pe adâncimea de 30-40 cm, prin
aplicarea a 2-3 udări în anii cu precipitaţii normale.
 Cu 20-25 de zile înainte de data programată pentru recoltare, pentru a se favoriza
maturarea bulbilor, cultura nu se mai irigă.
Tratamentele fitosanitare se fac preventiv, după udări sau căderea ploilor sau în
cazul în care se semnalează prezența bolilor și dăunătorilor, cu produse specifice.
Recoltarea se face în iulie-august prin dislocarea mecanică sau manuală. Bulbii se
lasă în benzi la soare timp de 10-15 zile, după care se condiţionează, se sortează şi se
transportă la locul de păstrare.
Producţia este de 25-30 t/ha dar poate crește semnificativ, ajungând până la 60 t/ha
odată cu implementarea unei tehnologii moderne de cultivare. Durata de păstrare a
bulbilor este mare, mult mai bună decât la ceapa semănată direct. Conținutul ridicat în
substanță uscată și iuțeala influențează în mod direct durata de păstrare, cu cât aceste
valori sunt mai ridicate, durata de păstrare crește.

Tehnologia culturii prin răsad (ceapa de apă)

Deoarece cultura se face prin răsad în timpul vegetaţiei se aplică foarte multe udări
de unde derivă şi denumirea de “ceapă de apă”. Este o cultură care se practică în anumite
zone din țara noastră unde există tradiție pentru acest tip de cultură (Buzău, Galați și în
câteva județe din vestul țării: Cluj, Arad, Timișoara).
La alegerea acestei tehnologii de cultură, un rol important il joacă soiul, deoarece
nu toate sunt pretabile pentru înființarea culturii prin răsad.
Pentru înfiinţarea culturii este necesară producerea de răsaduri. Acestea se produc
prin semănat pe brazde reci în câmp, în decada a doua a lunii martie utilizând 3,5 – 4 kg
seminţe pentru obţinerea răsadurilor necesare plantării unui hectar de cultură. Pentru un
hectar de cultură sunt necesari aproximativ 350-400 m2 suprafaţă semănată, iar răsadul nu
se repică.
Până la plantare răsadurile se îngrijesc la locul de producere prin udări, tratamente
fitosanitare (se fac stropiri cu substanțe pe bază de cupru preventiv de 2-3 ori) și
fertilizări cu îngrășăminte ușor solubile sau chiar îngrășăminte foliare. Vârsta răsadului la
plantare trebuie să fie 45-60 zile. La această dată răsadurile trebuie să aibă lungimea de
15 cm, diametrul tulpinii false de 4-5 mm şi cel puţin 3 frunze bine formate pentru a fi
bune de plantat.
Înainte de plantare răsadurile se sortează alegând pentru plantat doar răsadul de
bună calitate și sănătos, se fasonează (prin scurtarea rădăcinilor la aproximativ 1 cm şi a
1/3 din lungimea frunzelor), se mocirlesc, se plantează manual cu plantatorul pe suprafeţe
mici sau mecanizat pe suprafeţe mari cu MPR 4, având grijă ca adâncimea de plantare să
fie aceeaşi la care plantele au crescut la locul de producere. Se recomandă ca în mocirla
pregatită să se adauge substanțe stimulatoare pentru înrădăcinare și prindere (Revital sau
Bio Rootz).
Înființarea culturii se poate face în sistem gospodaresc pe brazde, scurte, late de
aproximativ 1 m, pe care sunt plantate în rânduri, la 15-20 cm între rânduri și 5-8 cm
între plante/rând.
Pe suprafețe mai mari se practică de regulă înființarea culturii cu câte 2 rânduri la
50 cm între ele, și la distanţa de 30 cm între rânduri, la 5-6 cm între plante pe rând,
asigurându-se o densitate de 350-400.000 plante/ha (fig.2.16).

5-8 cm.

46

12 30 cm. 50 cm. 30 cm.

140 cm.

Fig.2.16 Schema orientativă de înființare a culturii la ceapa de apă

Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu cele de la ceapa ceaclama, cu

menţiunea că la această cultură se vor completa golurile mai ales pe suprafețele mici și se
vor aplica mai multe udări (10-12 udări cu norme de 300-350 cm3/ha), prima udare este
însă obligatoriu a se efectua imediat după plantare pentru asigurarea prinderii răsadurilor
și repetarea a doua sau a treia zi. O atenţie deosebită se va acorda combaterii buruienilor
şi prevenirii atacului de boli şi dăunători, dacă e cazul se vor executa mai multe
tratamente fitosanitare. Pentru o bună dezvoltarea a bulbilor și la această cultură se
recomandă aplicarea a 1-2 fertilizări suplimentare.
Recoltarea bulbilor se efectuează la începutul lunii septembrie iar după recoltare se
recomandă uscarea bulbilor la soare, fasonarea pentru îndepărtarea frunzelor și a
rădăcinilor, sortarea și apoi depozitarea în vederea păstrării doar a bulbilor bine uscaţi,
fără vătămări şi cu o stare fitosanitară foarte bună, pentru a se reduce pierderile.
Producţia este de 35-40 t/ha însă capacitate de păstrare a bulbilor este mai scăzută
având practic cea mai redusă capacitate de păstrare.
 Ceapa se păstrează în adăposturi uscate cu o umiditatea relativă a aerului de 85%,
temperaturi –1°C + 3°C. Pierderile în cursul păstrării sunt mai mici dacă grosimea
stratului în care este aşezată ceapa nu depăşeşte 40 cm.

Tehnologia cepei pentru stufat (ceapă verde)

Ceapa verde poate fi cultivată în câmp (cu plantări de toamnă şi primăvară), în solarii
sau în sere pentru obținerea unui produs care poate fi consumat în stare proaspătă
primăvara devreme, toamna sau chiar în cursul iernii. Pentru producerea cepei verzi se
folosesc bulbi de arpagic mai mari de 21 mm sau bulbi de ceapă de dimensiuni mici,
improprii consumului.
Cultura în camp neprotejat
Pentru producerea cepei verzi plantarea se poate face toamna sau primăvara.
Pregătirea terenului se va executa pentru cultura de bază urmănd ca ceapa verde să fie
cultivată ca o cultură anticipată.
Toamna se plantează arpagicul la sfârşitul lunii septembrie şi începutul lunii
octombrie, în rânduri la 15- 20 cm între ele şi 4-5 cm între plante pe rând, asigurând o
densitate de 100-120 plante/m2. Cantitatea de arpagic care se utilizează variază în funcţie
de greutatea bulbilor şi poate fi cuprinsă între minimum 250-300 g/m2 şi maximum 900-
1000 g/m2, plantarea bulbilor realizându-se la adâncimea de 4-5 cm. Plantarea se poate
face manual pe suprafețe mici și mecanizat pe suprafețe mari. Primăvara plantările se fac
imediat ce umiditatea solului permite intrarea pe teren (sfârşitul lunii februarie –
începutul lunii martie). Schemele de plantare sunt la fel ca la plantarea de toamnă, însă se
foloseşte o cantitate ceva mai mică de bulbi deoarece nu mai există pericolul ca unii
dintre ei să îngheţe ca în cazul plantărilor din toamnă.
Adâncimea de plantare este de 3-4 cm.
Pentru a asigura o calitate bună a cepei verzi (tulpinile false drepte), este bine ca
bulbii de arpagic să fie plantaţi în poziţie verticală. Dacă se folosesc bulbi de ceapă de
calitate inferioară în locul arpagicului, o atenție deosebită trebuie acordată momentului de
recoltare deaoarece aceștia, după parcurgerea primelor fenofaze emit tije florale,
compromițând astfel cultura.
Lucrările de îngrijire
Cultura trebuie prăşită, pentru spargerea crustei, combaterea buruienilor şi
afânarea superficială a solului, iar în anii secetoşi se aplică și o udare. Dacă terenul este
prea sărac în elemente nutritive se poate face și o fertilizare pentru a obține o ceapă verde
de calitate cât mai bună.
 Recoltarea începe în a doua jumătate a lunii martie sau prima decadă a lunii aprilie
pentru culturile plantate în toamnă şi a doua decadă a lunii aprilie pentru culturile plantate
primăvara.
Recoltarea se face manual, eșalonat în funcție de cerințele pieței, prin smulgerea
plantelor, sortare, spălarea şi efectuarea de legături (4-8 fire/legătură) în vederea
valorificării cât mai rapide, deoarece ceapa verde este perisabilă.
Producţia este de 90-100 fire/m2.

Cultura protejată a cepei verzi

Culturile efectuate în cîmp se pot proteja în iernile reci, fără zăpadă, prin mulcire
cu resturi vegetale (paie), gunoi de grajd păios sau folie perforată.
Pentru accentuarea și mai mult a timpurietăţii, toamna, culturile de ceapă verde se
plantează sub scheletul solarului urmând ca primăvara, imediat ce vremea permite, acesta
să fie acoperit cu folie de polietilenă. Pentru a stimula creșterea și dezvoltarea plantelor,
se pot proteja periodic cu Agryl. Sunt avantajați din acest punct de vedere cultivatorii
care au solarii acoperite cu folie de polietilenă rezistentă care rămâne pe solar și 4-5 ani
de zile și unde culturile de ceapă verde se pot obține și cu 15-20 de zile mai devreme.
Pentru protejarea culturii de ceapă se pot construi şi tunele scunde din arcuri
acoperite cu folie de polietilenă. În aceste adăposturi plantările se fac mai des decât în
câmp liber, având în vedere faptul că plantele se recoltează mai repede.
Lucrările de îngrijire sunt la fel ca cele din câmp, la care se adaugă aerisirea pentru
evitarea creșterii temperaturilor la peste 18-20°C care favorizează apariția bolilor si
emiterea tijelor florale.
Recoltarea se face în mod asemănător cu operaţiunile efectuate la cultura din câmp
în funcție de cerințele pieței, iar produsul se vinde foarte repede deoarece este perisabil.

Cultura forţată a cepei verzi se practică în sere, prin plantarea arpagicului sau
bulbilor obtinuți din ceapa semănată direct, de dimensiuni mai mici, sub standardul de
valorificare, înainte de înființarea culturii principale în ciclul I însă suprafeţele cultivate
sunt mici, deoarece lipsa luminii determină obţinerea unei producţii slabe calitativ.
Lucrările de îngrijire sunt prașile, udări și combaterea bolilor și dăunătorilor dacă aceștia
apar. Recoltarea începe din ianuarie –februarie și se face eșalonat.
Producţia este de 90-100 fire/m2.

2.2. Ceapa eșalotă

Denumirea stiinţifică Allium ascalonicum L.
 Familia botanică Alliaceae (Liliaceae)
Denumiri străine engleză - shallot; franceză - echalote;
Centrul de origine Ceapa eșalotă provine din speciile sălbatice care cresc spontan
în bazinul Mării Mediterane și în Asia Orientală. În lucrarea „ Cultura legumelor” de Ilie
Morlova, 1926 se face referire la aceasta specie sub denumirea de „ciubuleta sau
vrajniță”.
Aria actuală de răspândire
Se cultivă în aceleași zone ca și ceapa comună dar suprafețele sunt mai mici. La
noi în țară se cultivă pe suprafețe mici în zona Olteniei și în Moldova.
Ciclul de viaţă este o plantă perenă dar, de cele mai multe ori, la noi în țară este
cultivată ca plantă anuală.
Importanța culturii
Ceapa eșalotă se cultivă pentru consum ca ceapă verde primavara timpuriu și mai
rar ca și bulbi. Bulbii pot fi utilizați în industria conservelor sau în diverse preparate
culinare. Prezintă aceleași proprietați terapeutice ca și ceapa.
Particularități biologice
Ceapa eșalotă prezintă o rădăcină fibroasă, tulpina sub forma unui disc pe care se
prind mai mulți bulbi, fiecare având o tulpină proprie și fiind acoperiți cu o foiță
pergamentoasă de culoare roșie –cărămizie. Bulbii frați sunt mai mici ca dimensiune față
de bulbii obișnuiți de ceapa și au un gust mai iute.
Frunzele au limbul fistulos și sunt mai mici decât la ceapa comună (fig.2.17).

Fig. 2.17 Varietăți de ceapa eșalotă

Exigenţe ecologice
Este o specie rezistentă la frig, bulbii pot fi plantați din toamnă deoarece rezistă
până la -8-10ºC.
Pentru cultură sunt necesare terenuri afânate, ușoare, bogate în humus.
Celelalte exigențe ecologice sunt asemănătoare cu cele de la ceapa comună.
Cultivaruri
 Există în cultură mai multe varietati de ceapă eșalotă dintre care cea mai cultivată
este ceapa eșalotă comună. Pe lângă aceasta se găsesc și alte varietăți ca: de Buzău,
Rusească, Daneză, de Jersey, De Câmpulung
Tehnologia culturii
Cultura de ceapă eșalotă se practică în zonele cu terenuri uşoare cu posibilităţi de
irigare după plantare. Pentru obţinerea de ceapă verde bulbii se plantează toamna.
Plantarea se face manual ca la ceapa din arpagic, iar lucrările de îngrijire sunt la
fel ca la ceapa din arpagic.
Recoltarea se face în luna iulie prin smulgere cu mana și uscare la soare a bulbilor.
Producții 15-20 t/ha.

2.3. USTUROIUL

Denumirea stiinţifică Allium sativum L. ssp. vulgare

Familia botanică Alliaceae (Liliaceae)
Denumiri străine engleză- garlic; franceză-ail blanc, ail commun;
Centrul de origine Usturoiul este originar din bazinul Mării Mediterane, Egipt,
Grecia, Asia Mică şi de Sud, Kazahstan, Uzbekistan, Iran, Afganistan, India. Crește
spontan în peninsula Iberică (Spania), insula Sicilia, nord-estul și nord-vestul Africii
(Egipt, Algeria). Acesta a fost cultivat cu cca 6000-5000 ani i. Hr. După diverşi autori
usturoiul a fost cultivat încă din vremea egiptenilor, grecilor şi romanilor şi a fost folosit
iniţial ca plantă medicinală apoi ca plantă alimentară. Usturoiul a fost utilizat ca fortifiant
împotriva ciumei. Dioscoridae și Galen îl descriu ca un bun viermifug. Arabii îl
recomandau ca antidot contra turbării și mușcăturilor de viperă. În timpul Renașterii era
considerat un panaceu, timp de secole fiind singurul remediu contra ciumei.
Primele cultivare întâlnite în țara noastră apar descrise în lucrarea „Cultura
legumelor” de Ilie Morlova, 1926 astfel: usturoiul obișnuit și cel roșiatic, care e mai
timpuriu.
Aria actuală de răspândire
În prezent se cultivă în foarte multe ţări. În Europa, cea mai mare suprafaţă
cultivată cu usturoi o deţine Federaţia Rusă, Ucraina şi Spania. Producţia medie cea mai
mare o realizează Albania şi Italia cu 9,6 t/ha.
Ciclul de viaţă
La noi în ţară usturoiul se comportă ca plantă anuală deoarece înmulțirea sa se face
pe cale vegetativă prin bulbi și bulbili (căței), (nu formează tulpini florifere, flori şi
seminţe), deși în zonele de origine este plantă perenă.
Importanţa culturii
 Usturoiul este o plantă cu multiple întrebuințări. Usturoiul se cultivă pentru bulbii
săi, tulpina falsă şi frunzele verzi care se consumă în stare proaspătă sau se utilizează
pentru condimentarea unor mâncăruri sau conserve. Se poate industrializa prin
deshidratare, liofilizare sau se transformă în pastă. Este folosit în industria farmaceutică
pentru prepararea medicamentelor hipotensive.
Căţeii de usturoi conţin 22,6 - 27,9% glucide, 5,3 - 6,8% protide, 0,06 - 0,20 %
lipide, 0,7 % , săruri minerale de Na 32,0 mg/100 g.s.p. şi K 515 mg/100 g.s.p, 30 mg
acid ascorbic/100 g material proaspăt.
Usturoiul poate fi considerat și o plantă medicinală fiind mult utilizat în industria
farmaceutică deoarece extractul de usturoi conține alcaloizi, mici cantități de ajeon
precum și o substanță bioactivă numită alicină. Toate aceste substanțe au rol
antitrombotic, inhibă creșterea tumorilor și diminuează conţinutul de lipide din sânge
(Clavey ş.a. (1997), Leighton ş.a. (1992) citaţi de Burzo I. şi colab., 2005
Bulbii de usturoi acumulează o cantitate mare de potasiu, calciu, magneziu şi
sodiu, precum şi de nitraţi. Valorile medii întâlnite privind conţinutul de nitraţi sunt de
3.115 ppm în frunze şi 1.193 ppm în bulbi (Burzo I. şi colab., 2005).
Medicii chinezi tratează cu usturoi meningita produsă de ciuperca Cryptococcus
neoformans. Acțiunea hipotensivă consta în scăderea tensiunii arteriale și se datorează
disulfurii de alil.
Durata de păstrare usturoiul uscat poate fi păstrat pentru o perioadă lungă de
timp. Soiurile de toamnă pot fi păstrate pănă în luna ianuarie iar cele de primăvară cu
două luni mai mult.
Rentabilitatea culturii
Cultura de usturoi se înființează cu multă dificultate deoarece necesită o cantitate
mare de material biologic pentru plantat, însă dacă materialul biologic, condițiile
climatice și tehnologia de cultură sunt corespunzatoare, producțiile pot fi ridicate, oferind
posibilitatea valorificarii o perioadă lungă de timp, înregistrând astfel profit substanțial.
Particularităţile botanice şi biologice
Sistemul radicular este superficial, fiind alcătuit din rădăcini fasciculate, albe,
subţiri care străbat straturile superficiale ale solului. Tulpina plantei este un disc pe care
la partea inferioară sunt prinse rădăcinile iar la partea superioară se formează bulbul.
Bulbul (căpăţâna) este format din mai mulţi bulbili (căţei) fiecare fiind acoperit cu o foiţă
pergamentoasă iar la exterior toţi sunt înveliţi în 2-3 foiţe pergamentoase de culoare albă,
alb-murdar, roz sau violaceu. Bulbilii au mărimi şi greutăţi diferite în funcţie de cultivar,
la cultivarele cu bulbili foarte mici, se poate ajunge până la 800-1000 de bulbili.
 Fiecare bulbil prezintă un mugur vegetativ care permite înmulţirea speciei fiind
practic singura metodă de înmulțire care se poate practica deocamdată la noi în țară
(fig.2.18).

Fig.2.18. Detaliu bulbili usturoi

Frunzele sunt lineare, netede, de culoare verde albăstruie iar la partea inferioară se
îmbracă unele pe altele formând tulpina falsă (fig.2.19). Frunzele ca și la ceapă sunt
acoperite cu un strat gros de pruină încă din fazele tinere ale plantei.

Fig. 2.19. Frunze de usturoi

Exigenţe ecologice
Usturoiul este o plantă cu o rezistenţă mai mare la temperaturi scăzute faţă de
ceapă. Temperatura minimă de vegetaţie a bulbilor este 3-4oC, optima 18-20oC, dacă sunt
bine înrădăcinate plantele de usturoi pot rezista și până la -25oC.
 Temperatura optimă de păstrare a bulbilor destinați plantării este de 0-3oC. Dacă
temperaturile la păstrare sunt mai ridicate de peste 20°C, bulbii plantați în primavară nu
mai formează bulb.
Usturoiul are pretenţii mari faţă de lumină, plantat în zone umbrite nu mai
formează căţei.
Faţă de umiditate are cerinţe moderate dar nu suportă nici seceta excesivă nici
băltirea. În condiţii de secetă se reduce mult producţia, iar dacă apa stagnează putrezesc
mai întâi frunzele pergamentoase care acoperă bulbul iar dacă băltirea este pe o perioadă
mai lungă putrezesc bulbii de usturoi.
Usturoiul preferă soluri uşoare, bine structurate, bogate în substanţe organice, dar
fertilizarea cu gunoiul de grajd este bine să se aplice la cultura premergătoare, deoarece
usturoiul valorifică efectul remanent al acestui îngrăşământ.
Cultivaruri
În Catalogul Oficial al Plantelor de Cultură din România sunt înscrise în prezent:
Cultivaruri de primăvară caracterizate printr-o capacitate bună de păstrare în
depozite şi o rezistenţă scăzută la temperatură. Datorită acestor caracteristici aceste
cultivaruri este bine să se planteze primăvara devreme. Din această grupă fac parte
soiurile: De Dărăşti cu o perioadă de vegetație de 150 -155 zile, de Râmnicul Sărat cu
perioada de vegetație 145-155 zile și De Cenad cu perioada de vegetație mai lungă 160-
170 zile.
Cultivaruri de toamnă Acestea au o capacitate de păstrare redusă, dar sunt foarte
rezistente la temperaturile scăzute din câmp. Datorită acestei calităţi înfiinţarea culturii se
poate face toamna. În ţara noastră se cultivă următoarele soiuri: De Cioroiu, De Dărăşti,
Ludar, De Moldova, Favorit, Luris, Record. Aceste soiuri au perioada de vegetație de
155-190 de zile.
Tehnologia culturii în câmp
Usturoiul se cultivă în țara noastră în câmp prin plantare de bulbili.
Bune premergătoare pentru cultura usturoiului sunt solano-fructoasele şi
leguminoasele. La cultura usturoiului se va respecta obligatoriu asolamentul şi rotaţia de
4-5 ani, deoarece usturoiul poate fi atacat de nematozi care pot compromite producţia.
Cercetările întreprinse au demonstrat că aria de răspândire în cultură în România,
nu corespunde cu cea a cepei și, deși sunt din aceeași familie, au zone favorabile diferite.
O atenție deosebită trebuie acordată zonării speciei, aceasta fiind cultivată numai în
bazinele legumicole consacrate. Ceretările întreprinse au arătat că populația locală de
usturoi de Râmnicul Sărat care este cultivată în zona Râmnicul Sărat, valea Râmnicului și
Râmnicel, cultivată la 30 km distanță, respectiv bazinul legumicol Buzău nu a obținut
aceleași rezultate.()
 Lucrările de pregătire a terenului încep în toamnă, prin desfiinţarea culturii
anterioare, fertilizarea cu 300-350 kg/ha superfosfat şi 100-150 kg/ha sare potasică,
arătură adâncă la 28-30 cm. Dacă plantarea se realizează toamna terenul se mărunţeşte
imediat cu grapa cu discuri iar plantarea bulbililor se va face obligatoriu în luna
octombrie, pentru ca plantele să fie bine înrădăcinate până la instalarea îngheţului. Pentru
plantările de primăvară arătura se lasă în brazdă crudă. Imediat ce se poate intra pe teren
primăvara se fertilizează cu 150 kg/ha azotat de amoniu sau îngrăşăminte complexe, se
mărunțește terenul cu grapa cu discuri iar pe suprafeţe mari și în cazul terenurilor foarte
îmburuienate, cultura poate fi erbicidată atât înainte de înființare cât și după plantare,
usturoiul fiind tolerant la acțiunea erbicidelor. Erbicidele selective pot fi aplicate pe
perioada de vegetație, însă după ce plantele au ajuns în stadiul de frunze adevarate și sunt
bine acoperite cu pruină. Plantarea de primăvară se va face în luna martie alegând ca
material de înmulţire doar bulbii sănătoşi, neinfectaţi cu nematozi sau seci. Cantitatea
necesară de bulbili este de 400 - 1000 kg/ha în funcţie de mărimea bulbilor și schema de
înființare aleasă.
Usturoiul suportă mai multe variante tehnologice în ceea ce privește înființarea
culturii. Se plantează manual sau mecanizat (ca la arpagic – MPB 8 sau 12) 4 rânduri (la
20 cm) și la 30 cm între benzi, la distanţa de 5-6 cm între plante/rând, realizând o
densitate de 600.000-700.000 pl/ha (fig.2.20).

5-6 cm.

46

12 20 cm. 30 cm. 20 cm.

140 cm.

Fig. 2.20. Schema orientativă de înființare a culturii de usturoi

Adâncimea de plantare variază în funcție de tipul de sol. Pe solurile ușoare și bine

pregatite acesta se plantează la 5 cm toamna şi 3-4 cm primăvara. În cazul solurilor mai
grele, adâncimea de plantat se va micșora.
Lucrările de îngrijire Combaterea buruienilor se va face cu mare atenție
deoarece acestea pot concura usturoiul atât pentru hrană cât şi pentru lumină. Pe
parcursul perioadei de vegetație se pot face 2-3 prașile mecanice și 1-2 manuale atât
pentru combaterea buruienilor, afânarea solului și prevenirea apariției crustei.
În perioada formării bulbilor se aplică 2-4 udări cu norme de 300-350 m3 apă/ha
dacă lipsesc precipitațiile însă, numărul acestora este influențat în mod direct de
precipitațiile cazute.
Pentru asigurarea unor producţii bune se aplică şi o fertilizare fazială, mai ales pe
solurile sărace în elemente nutritive, folosind îngrăşăminte complexe 150-200 kg/ha sau
îngrășăminte de tip Universol.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face respectând în primul rând rotaţia
culturii şi la avertizare în cazul în care se semnalează prezenţa unor boli sau dăunători.
Suillia lurida (musca usturoiului) afectează frunzele și bulbii de usturoi unde
formeaza galerii. Bulbii atacați își pierd fermitatea și putrezesc (fig.2.21).

Fig. 2.21. Suillia lurida (musca usturoiului)

Nematodul Ditylenchus dipsaci atacă în special usturoiul cultivat pe terenuri

umede, grele și reci. Bulbii atacați sunt lipsiți de discul radicular și acesta se desprinde cu
ușurință la smulgerea plantei. Tulpina în jurul coletului este umflată, deformată și crăpată
iar frunzele în partea terminală sunt uscate și răsucite (fig.2.22).

Fig. 2.22. Efectul atacului de nematozi (aspect bulbi și frunze)

 La semnalare problemelor fitosanitare se vor efectua tratamente chimice, iar atunci
când se aplică, se recomandă adăugarea de aracet sau alte substanțe adezive pentru a
realiza contactul substanței cu aparatul foliar.
Recoltarea se poate face eșalonat manual sau mecanizat, în luna iunie la usturoiul
plantat de toamnă iar la cel plantat primăvara în luna iulie când tulpinile false s-au
înmuiat iar frunzele sunt uscate. Bulbii se lasă să se usuce la soare 8-10 zile şi apoi se
transportă la locul de depozitare.
Producţia obţinută în funcție de tehnologia aplicată este de 8-10 t/ha.
Cultura forţată a usturoiului se face pentru consumul ca stufat iar tehnologia de
producere este similară cu cea de la ceapă.

2.4. Usturoiul rocambole

Denumirea stiinţifică Allium sativum L var. ophioscorodon Dom.
Familia botanică Alliaceae (Liliaceae)
Denumiri străine engleză-rocambole; franceză-ail rocambole,
Centrul de origine
Specia este originară din Egipt unde crește în stare sălbatică.
Aria actuală de răspândire
În prezent se cultivă în aceleași zone ca și usturoiul comun.

Importanţa culturii
Cultura se practică datorită prezenţei bulbilor aerieni care servesc ca material de
înmulţire fiind consumat ca și usturoiul comun.
Particularităţi biologice
Faţă de usturoiul comun la aceste plante primăvara apare o tulpină floriferă, cu o
inflorescenţă în interiorul căreia se formează bulbili aerieni rotunzi de dimensiuni mici
care au însă consistenţa şi alcătuirea unui căţel de usturoi, fiind posibilă utilizarea lui ca
material de înmulţire (fig. 2.23).

Fig. 2.23. Inflorescențe cu bulbili aerieni de usturoi tip rocambole

 Cultivaruri
La noi în țară se găsesc diverse populații locale menținute prin tradiție în sistem
gospodăresc din generație în generație însă pe suprafețe mari s-a cultivat mai puțin.
Primele soiuri cultivate pe suprafețe mai mari în România au fost: de Bucovina și Siriu.
Tehnologia de cultură este asemănătoare cu cea de la usturoiul comun doar că la
înmulțire se pot utiliza pe lângă cățeii din bulbul principal și bulbilii aerieni din tulpina
floriferă.
Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu cele de la usturoiul comun o mare
atenție acordându-se combaterii buruienilor care pot concura cultura.
Recoltarea se face în luna iulie, iar producţiile sunt de 8-10 t/ha, bulbii obținuți
fiind utilizați pentru consum.

2.5. Prazul
Denumirea stiinţifică Allium porrum L
Familia botanică Alliaceae (Liliaceae)
Denumiri străine engleză -leek, common leek, purret; franceză-poirée, porreau;
Centrul de origine
Prazul provine din speciile sălbatice care cresc spontan în bazinul Mării
Mediterane. Este cunoscut în cultură cu mii de ani i. Hr. Papirusurile egiptene
menționează că faraonul Kheops l-a recompensat regește pe un medic cu 100 de legături
de praz pentru că l-a scăpat de o afecțiune gravă. Hipocrate i-a stabilit numeroase acțiuni
terapeutice valabile și în prezent ca: emolientă, expectorantă, pectorală. Prazul este
cunoscut încă din vremea egiptenilor și a grecilor. Mâncărurile de praz cu măsline sunt
practic mâncăruri tradiționale grecești. Primele varietați întâlnite în cultură în țara noastră
sunt: prazul „lung și subțire” și prazul „mai scurt și gros”, („Cultura legumelor”, Alessiu,
1984). Primele soiuri cultivate la noi în țară sunt descrise de Ilie Morlova, 1926 astfel:
prazul bulgăresc, „gros și înalt” și prazul Goliath, robust, gros.
Aria actuală de răspândire
Se cultivă în vestul şi sud-estul Europei, în Africa de Nord, în sudul şi sud-estul
Asiei, până în Japonia, în cele două Americi. Cele mai mari cultivatore de praz din
Europa sunt Țările de Jos urmate apoi de Franța, Polonia, Germania, Spania. La noi în
țară se cultivă pe suprafețe mai mici decât ceapa.
Ciclul de viaţă
La noi în ţară prazul se comportă ca specie bienală.
Importanţa culturii
De la praz se consumă tulpina falsă şi frunzele, în stare proaspătă, dar şi preparat
într-o gamă variată de preparate culinare. Tulpinile false de praz conţin 4,5 - 9,2%
glucide, 2,0 - 2,5 % protide, 0,25 - 0,44 lipide, 86 – 91% apă şi 0,82 - 0,90 substanţe
minerale, fitoncide.
Prazul prin fitoncidele şi vitaminele pe care le conţine poate fi utilizat și în
tratamentul unor boli. Planta are urmatoarele proprietați: tonic al sistemului nervos,
antiseptic, hemostatic, sedativ, maturativ. Florile furnizează polen și nectar albinelor.
Durata de păstrare
După recoltare poate fi păstrat aproximativ 4-5 luni de zile în șoproane, beciuri,
pivnițe sau se poate stratifica în nisip. Temperatura optimă de păstrare este de 0-1oC și
umiditatea 90%.
Rentabilitatea culturii Este o specie care se cultivă pe suprafețe reduse și doar în
anumite zone de cultură, necesitatea producerii răsadurilor limitând practic extinderea
acestei specii.
Particularităţile botanice şi biologice
Sistemul radicular este fasciculat, alcătuit din rădăcini numeroase care pătrund în
sol la adâncime mai mare decât la ceapă şi usturoi. Tulpina adevărată este sub forma unui
disc ca la ceapă şi usturoi, pe care se găsește la partea superioară un mugure vegetativ
care va da naştere unei tulpini florifere.
Tulpina falsă se formează în primul an din tecile frunzelor care se acoperă unele
pe altele. În funcție de cultivar tulpinile false pot fi scurte de 30 cm și 7-8 cm în diametru
și lungi de 50-60 cm şi 3-4 cm în diametru.
Frunzele cresc într-un singur plan ca la usturoi, sunt lineare, curbate longitudinal
în formă de jgheab, de culoare verde şi acoperite cu un strat gros de pruină. (fig.2.24).

Fig. 2.24. Plante și cultură de praz

În anul al doilea se formează o tulpină floriferă cilindrică, plină în interior, înaltă

de 1,5-2,0 m. Inflorescenţele sunt de formă globuloasă, conţin 800 - 3000 flori
hermafrodite de culoare alb verzuie, purpurie sau violacee. Sunt cazuri când în
inflorescență se pot întâlni chiar și bulbili aerieni (fig.2.25).
 Fig. 2.25. Detaliu inflorescență de praz
Polenizarea este alogamă – entomofilă, uneori poate fi şi autogamă.
Seminţele sunt mici, negre, triedrice, cu suprafaţa zbârcită (fig. 2.26).
Într-un gram sunt aproximativ 310-400 de seminţe care au facultatea germinativă
de 60-80 % şi care se menţine 2-3 ani.

Fig. 2.26. Inflorescență ajunsă la maturitatea de recoltare și semințe de praz

Exigenţe ecologice
Prazul este o plantă cu cerințe moderate față de temperatură. Temperatura minimă
de germinare a seminţelor este de 3-5o C, iar temperatura optimă de vegetație fiind 18-
20oC. Plantele mature rezistă în teren la temperaturi scăzute, de până la -18o C iar
recoltarea se poate face în timpul iernii.
Cerinţele faţă de lumină sunt mari, plantele nu suportă umbrirea, din această cauză
se vor cultiva pe terenuri însorite şi nu se vor asocia cu plante cu talie înaltă.
Pretenţiile faţă de umiditate sunt mari, se cultivă pe terenuri irigabile, deoarece în
lipsa apei producţia se reduce iar partea comestibilă este slabă din punct de vedere al
calităţii, dar nu suportă băltirea apei pe teren și nici excesul de umiditate din sol.
Prazul se cultivă pe terenuri bogate în substanţe nutritive, cu textură mijlocie, cu
pH 6,0–6,8), reacţionând foarte favorabil la îngrăşarea cu gunoi de grajd în anul culturii.
Consumul specific de elemente nutritive la praz este: 2,5-3 kg N; 1,0-1,5 P2O5; 4-
5,0 K2O, şi 0,4 kg MgO pentru o tonă de produs (Butnariu H. şi colab., 1992).
 Cultivaruri
În Catalogul Oficial al Plantelor de Cultură din România este înscris soiul Alutus,
soi tardiv. Cataloagele firmelor care comercializează semințe au o oferă mai mare de
cultivaruri.

Tehnologia culturii
În prezent, în ţara noastră prazul se cultivă în câmp prin plantare de răsad şi prin
semănat direct dacă nu există pericolul înburuienării culturii.
Bune premergătoare sunt legumele care eliberează terenul devreme, cartofii
timpurii, mazărea, salata, ridichile. Se va respecta asolamentul și în cazul prazului, acesta
va reveni pe aceeaşi parcelă sau pe parcele cultivate cu bulboase numai după minim 4
ani.
Pregătirea terenului începe toamna, când se fertilizează cu 30-40 t gunoi de grajd
şi 200 kg superfosfat, 80-100 kg sare potasică la hectar, apoi se execută o arătură adâncă
la 28-30 cm.
Primăvara se pregăteşte terenul prin lucrări specifice culturilor succesive.
Înființarea culturii prin semănat se face ca la ceapa ceaclama în intervalul 20
martie 10 aprilie utilizând aproximativ 6-8 kg de sămânță pentru 1 ha.
În țara noastră înființarea culturii se face mai mult prin plantare de răsaduri.
Producerea răsadului.
Răsadul se produce pe brazde reci în câmp sau în solarii neîncălzite prin semănat
la sfârşitul lunii martie sau prima decadă a lunii aprilie, folosind 2,5-3 kg de sămânţă
pentru a produce răsadul necesar plantării unui hectar de cultură.
Se seamănă rar iar răsadul de praz nu se repică. Lucrările de îngrijire până la
plantare sunt asemănătoare cu cele de la ceapa de apă.
La plantare se folosesc răsaduri în vârstă de 60-65 de zile care trebuie să aibă 3-4
frunze bine formate. După trierea și fasonarea răsadurilor, acestea se mocirlesc pentru a
asigura o bună prindere.
Plantarea la praz se face în decada a treia a lunii mai sau prima decadă a lunii
iunie, după schema de la ceapă de apă, distanţa între plante pe rând fiind însă de 12-15
cm.
Lucrările de îngrijire se fac ca şi la ceapa de apă. Pe suprafețe mici se pot
completa golurile iar pentru a obţine producţii bune se aplică una sau două fertilizări
faziale cu 150 kg/ha azotat de amoniu şi se udă cu norme de 350-400 m3/ha. În general,
în anii cu precipitaţii reduse sunt necesare aproximativ 10-12 udări, având grijă însă ca
apa să nu băltească pe teren iar înainte de recoltare să se sisteze udările.
 Pentru a păstra cultura curată de buruieni se realizează prașile mecanice și
manuale, pentru afanarea solului și combaterea crustei iar pentru a obţine tulpini false de
calitate foarte bună se recomandă mușuroirea culturii. Aceasta se execută manual pe
suprafeţe mici sau cu ajutorul cultivatoarelor echipate cu rariţe pe suprafeţe mari.
Recoltarea se poate face eşalonat din timpul verii pentru consum imediat, până în
luna noiembrie. Prazul se recoltează prin smulgere cu mâna, se fasonează, se sortează şi
se valorifică sub formă de legături.
Producţia este de 25 - 35 t/ha.
 Capitolul 3
Cultura plantelor legumicole vărzoase

Din această grupă fac parte plante legumicole care aparţin familiei Brassicaceae
(Cruciferae), şi anume: Brassica oleracea L. var. capitata L. forma alba Lam. D.C. (varză albă),
Brassica oleracea L. var. capitata L. forma rubra (varza roşie), Brassica oleracea L. var.
gemmifera D.C. (varza de Bruxelles), Brassica oleracea L. var. botrytis L. subvar. cauliflora
D.C. (conopida), Brassica oleracea L. convar. botrytis L. var. cymosa Duchesne (broccoli),
Brassica oleracea L. var. gongyloides L. (gulia), Brassica pekinensis (Lour.) Rupr. (varza
chinezească), Brassica oleracea L. var. sabauda L.(varza creaţă), Brassica oleracea L. var.
acephala D.C. (varza pentru frunze - kale).
Sunt specii care reacționează foarte favorabil la fertilizarea cu îngrășăminte organice în
anul culturii.

3.1.Varza albă de căpăţână

Denumirea stiinţifică Brassica oleracea L. var. capitataL. forma alba Lam.D.C.

Familia botanică Brassicaceae (Cruciferae)
Denumiri străine engleză – white cabbage, franceză – chou pommé,
Centrul de origine
Varza albă îşi are originea în regiunile din jurul Mării Mediterane unde se întâlnesc și
acum formele sălbatice de Brassica oleracea var. silvestris L., plantă care prezintă o
rozetă densă de frunze dar care nu formează căpăţână (fig.3.1). Varza este specia care se
situează printre cele mai vechi legume folosite în alimentația omului.

Fig. 3.1.Varză sălbatică prezentă în flora spontană în stadiul de înflorit

Din scrierile vechi varza se află în cultură de aproximativ 5000 de ani constituind
un aliment de bază în bucătării. Era cultivată încă din Antichitate, în mod deosebit de
greci, romani și chinezi. Romanii considerau varza un adevarat panaceu. Hipocrat
recomanda varza cardiacilor și în dizenterii, cu condiția să fie fiartă de două ori cu puțină
sare. Aceasta a fost folosită chiar și împotriva ciumei sau oricărei alte maladii.
În Europa a pătruns în cultură înca din sec. XI-lea. Primele varietăți cultivate în
țara noastră apar în lucrarea „ Agricultura practică” de D. Alexandrescu (1873) care o
descrie astfel: varza verde și creață, varza înflorată sau conopidă și varza rotundă. În anul
1894, D. Alessiu prezintă în lucrarea „ Cultura legumelor” urmatoarele varietăți prezente
în cultură la vremea aceea: varza inimă de bou, varza căpățânoasă, varza roșie, varza
chintal, varza creață.
Primele soiuri de varză albă cultivate în România sunt: varza albă timpurie
„Express”, varza albă de „Schweinfuhrt”, mare, deasă și foarte timpurie, varza albă „Non
plus ultra”, fiind la vremea aceea cotată ca cea mai productivă, varza albă tomnatică de
„Buzău”, fiind cea mai bună pentru conservat. (Ilie Morlova, 1926)
Aria actuală de răspândire
La celelalte popoare din Europa s-a răspândit prin secolele IX –XII, la început în
zona occidentală iar apoi în cea orientală. În Europa în prezent se cultivă pe cea mai mare
suprafață în Federaţia Rusă dar producţia medie cea mai mare se înregistrează în Olanda
aproximativ 60 t/ha.
Varza albă se cultivă la noi în ţară pe suprafeţe foarte mari, iar producţia medie a
fost de 20,8 t/ha. Varza este o specie cu plasticitate ecologică mare, putându-se adapta cu
ușurință la diverse condiţii de mediu. Din acest motiv specia a permis creerea de soiuri cu
perioade de vegetație diferite și cu pretabilitate pentru anumite tipuri de cultură: soiuri
timpurii, cultură ce poate fi înființată primavara devreme, începând cu luna martie în
câmp, soiuri de vară și soiuri de toamnă, culturi ce se înființează până la data de 15
august și se recoltează toamna târziu, chiar și după venirea înghețului.
Ciclul de viaţă
Varza albă este o plantă bienală, în primul an formează rozeta de frunze, tulpina
falsă și partea comestibilă (căpățâna) iar în anul al II-lea tulpinile florifere, florile și
semințele.
Importanţa culturii
Varza albă se cultivă pentru căpăţâna sa care se consumă în tot timpul anului, în
stare proaspătă, murată, deshidratată sau congelată. Valoarea alimentară a verzei în stare
proaspătă sau conservată este dată de conţinutul ridicat de hidraţi de carbon, săruri
minerale şi vitamine utilizate aproape integral de organismul uman. Căpăţâna conţine 3,4
- 6,3% glucide, 1,2 - 1,5% protide, 0,10 - 0,20 lipide, 91,0 - 93,0% apă şi 0,37 - 0,80
săruri minerale. Conţine de asemenea, cantităţi mari de vitamine, B1 - 0,05, B2 - 0,04
mg/100 g s.p, 45,8 mg/100 g s.p. acid ascorbic, etc. Varza este apreciată și pentru
conținutul său în calciu care diferă în concentrație de la un cultivar la altul însă valoarea
medie se situează în jurul valorii de 72 mg%. Despre efectul terapeutic al verzei, lucrările
de specialitate citează folosirea acesteia cu succes în tratamentul plăgilor, furunculozei,
ulcerului stomacal. În legătură cu aceasta s-a stabilit că sucul de varză proaspătă conţine
un factor antiulceros denumit vitamina “U“ (Valnet J., 1987).
Varza prezintă o largă întrebuințare în fabricile de conserve, asigurând consumul
în tot timpul anului sub formă murată, deshidratată sau congelată. Zeama de varză albă
are rol purgativ, poate ajuta la vindecarea ulcerelor vechi iar amestecată cu miere vindecă
tusea și răgușeala. Cataplasmele cu frunze de varză vindecă plagi și tumori.
Varza prezintă și o serie de alte proprietăți ca: anticanceroasă, analgezică,
antianemică, digestivă, diuretică, vermifugă, vitaminizantă, etc. Aceasta se folosește și în
industria cosmetică contra acneei prin loționari cu suc proaspat din frunzele de varză.
Este totodată și o specie meliferă, fiind printre primele plante care înfloresc primavara
furnizând nectar și polen pentru întreținerea și dezvoltarea familiilor de albine.
Durata de păstrare
După recoltare varza poate fi păstrată în depozite frigorifice, spații ventilate
mecanic, unele spații improvizate pentru depozitare și silozuri de suprafață. În depozite
frigorifice calitatea verzei poate fi menținută aprozimativ 120-130 de zile, dacă
temperatura se menține la 0-1oC și umiditate 90%. Păstrarea în atmosferă controlată cu 2-
3% O2 și 3-5% CO2 la -1 -00C și umiditate 95% face posibilă păstrarea până la 6 luni.
(Foury Cl., 1994). În magazii, șoproane sau alte construcții din zidărie varza se va păstra
în lădițe sau vrac și se vor acoperi lăzile dacă temperatura scade mai mult de 0 oC, aici
durata de păstrare va fi mai mică 80-90 zile. Pentru perioade mai scurte se poate păstra
varza și în silozuri de suprafață. Pentru a se mări capacitatea de păstrare în stare proaspătă
au fost obținute creații biologice, cultivaruri cu capacitate mare de păstrare după
recoltare.
Rentabilitatea culturii
În România, varza se cultivă în majoritatea regiunilor ţării, fiind una din legumele
care este prezentă permanent pe piaţă ca produs proaspăt. Datorită faptului că valorifică
intensiv terenul, atat ca și cultură anticipată, principală cât și succesivă dar și datorită
producțiilor mari care se pot obține la unitatea de suprafață poate fi considerată o cultură
rentabilă.

Particularităţi botanice şi biologice

Varza prezintă o rădăcină principală pivotantă din care pornesc rădăcini
secundare, ajungând în sol la adâncimea medie de 30-40 cm în funcție de tipul de sol,
explorând foarte bine stratul fertil al solului. Pe rădăcini sunt prezenți un număr mare de
perișori absorbanți care ajută planta să exploreze un volum mare de sol. La plantele
repicate pivotul principal este distrus, dar rădăcinile se refac foarte ușor, sistemul
radicular este fasciculat. Experimentele efectuate au aratat ca în cazul în care aceasta se
seamănă direct în câmp pe un teren afânat, rădăcina principală pivotantă poate ajunge
chiar și până la 150 cm adâncime însă aceasta în teren experimental. Însă, deocamdată la
noi în țară nu se recomandă înființarea culturii de varză prin semănat direct în câmp.
Tulpina, în primul an de cultură, este scurtă 5-15 cm, îngroşată şi are formă
cilindrică. Structura anatomică relevă faptul că tulpina la varză este lipsită de fibre de
sclerenchim (Toma C. şi colab., 1995, citaţi de Burzo I. şi colab. 2005). Lungimea
tulpinii este influențată de caracterul soi și de tehnologia de cultură aplicată. Pe tulpină se
găsesc frunzele aşezate în formă de rozetă la începutul perioadei de vegetaţie apoi prin
modul specific de creștere duc la formarea părții comestibile. Pe măsură ce cresc,
frunzele din rozetă se învelesc în jurul mugurelui terminal care are o creştere activă şi
închisă, formând căpăţâna ce este alcătuită din 60-75 frunze etiolate, alb-gălbui, care
devin cărnoase şi suculente prin depunerea substanţelor de rezervă (Maier I., 1963)
(fig.3.2.).
Forma căpățânii poate fi sferică, sferic alungită, sferic turtită, conic alungită și o
greutatea medie de 0,8-2 kg la cultivarurile timpurii, 2-4 kg la cele semitimpurii şi
semitârzii şi depăşeşte 4-5 kg la cele târzii. Sunt soiuri ce au capacitate mare de
producție, căpățânile putând ajunge chiar și până la 8 kg.

Fig. 3.2. Aspect din cultură și detaliu plantă - varză albă de Buzău

Frunzele de la baza rozetei sunt lung peţiolate iar cele din interior sunt sesile.
Frunzele au suprafaţa netedă sau uşor gofrată şi sunt acoperite cu un strat gros de pruină.
Frunzele de varză acumulează un conţinut mare de nitraţi, respectiv peste 1.000
mg/kg substanţă proaspătă. Conţinutul maxim de nitraţi a fost determinat în frunzele
interioare: 4.715 mg/ kg substanţă proaspătă, iar nervurile au avut un conţinut de nitraţi
mai mic de 1,6 ori, comparativ cu limbul foliar (Burzo I. şi colab., 2005).
 În anul al doilea de cultură la plantele de varză, se formează o tulpină floriferă
ramificată, înaltă de 0,9-1,5 m, care poartă inflorescenţe de tip racem. Pe o plantă apar 3-
4 mii de flori hermafrodite, de culoare galbenă şi de tipul 4. Florile se deschid, de regulă,
dimineața și se închid seara pentru ca a doua zi să se redeschidă. O floare durează 3 zile.
Înfloritul începe de la baza inflorescenței și continuă spre vârf. Înfloritul unei
inflorescențe ține 15-40 zile iar a unei plante 25-60 de zile. După ce se deschid ultimele
flori din vârful inflorescenței, cele de la bază au format deja silicve. Înfloritul este
puternic influențat de condițiile atmosferice (fig.3.3.). Pe timp răcoros și umed înfloritul
durează mai mult iar pe vreme secetoasă decurge mai repede. Perioada de înflorire este
cuprinsă între 20-50 de zile în funcţie de cultivar şi de condiţiile de mediu. Varza albă
este o plantă alogamă fiind foarte ușor expusă la corcire (Bălaşa M., 1973).

Fig. 3.3. Cultura de varză albă semincer și detaliu floare

Fructul este o silicvă dehiscentă de formă cilindrică, uşor turtită, care conţine 10-
15 seminţe (fig.3.4.).

Fig. 3.4. Aspect cultură semincer înainte de recoltare și detaliu plantă

Seminţele la varză sunt mici, de formă sferică, cu suprafața netedă. Mărimea
seminţelor şi culoarea, în diferite nuanţe de maro, sunt influenţate de stadiul de maturare
în momentul recoltării. Varza se caracterizează printr-un coeficient de înmulţire mare,
deoarece pe plantă se pot forma cca. 1400 de silicve, iar producţia de seminţe de la 5-6
plante asigură necesarul pentru obţinerea răsadurilor pentru un hectar de cultură
(Butnariu H., 1990). Numărul mediu de seminţe la gram este de 240-300 în funcție de
cultivar (fig.3.5.).

Fig. 3.5. Detaliu silicve și semințe de varză

Facultatea germinativă a seminţelor este foarte bună, de peste 95%, iar durata de
păstrare este foarte mare, procentul de germinație scăzând foarte puțin de la un an la altul.
Se poate păstra în condiții normale de depozitare între 4-6 ani, fără ca sămânța să se
deprecieze.
Exigenţe ecologice
Varza albă poate fi cultivată în cele mai diferite zone de vegetaţie fiind o plantă
care se adaptează foarte bine celor mai variate condiţii de mediu. Rezultate bune se obţin
chiar şi atunci când această specie se cultivă la altitudini mari.
Varza are pretenţii scăzute faţă de regimul de temperatură, fiind o plantă rezistentă
la frig. Procesul de germinare a seminţelor începe la 3-4C, dar temperatura optimă de
încolţire a seminţelor este de 18-20C. Imediat după semănat, după 3-4 zile aceasta poate
răsări.
În faza de răsad, temperatura optimă este de 12-14C, iar dacă sunt călite la 3C,
timp de 7-8 zile, răsadurile pot suporta, după plantarea în câmp, temperaturi negative de
până la -6, -10C iar toamna în câmp căpăţânile bine formate pot rezista până la – 8 0C,
cu precizarea că există soiuri cu rezistență sporită la temperaturi scăzute ce pot rămâne
peste iarna în câmp (fig.3.6.).
Răsadurile trebuie să fie obligatoriu călite pentru plantările timpurii, deoarece în
perioada de aclimatizare în frunze se acumulează zaharoză, glucoză, fructoză şi
mioinozitol, cu o concentraţie corelată direct cu rezistenţa la îngheţ (Burzo I. şi colab.,
2005). Totodată, pentru unele cultivaruri, aceste șocuri termice conduc la o evoluție
necorespunzatoare a culturii, ajungându-se chiar și până la emiterea de tije florifere încă
din primul an.
 Fig. 3.6. Răsaduri de varză albă

Răsadurile mici, care nu au format prima frunză adevarată pot muri dacă
temperatura se menţine la –3oC mai mult timp. La temperaturi peste 30C creşterea
încetează, iar dacă umiditatea atmosferică este scăzută, căpăţânile rămân mici sau nu se
formează, în faza înfloritului temperatura optimă este de 20-25C.
Vernalizarea la varză se manifestă după formarea frunzei a treia, în limitele
temperaturii de 4-10C, desfăşurate pe o durată de 10-50 de zile (Burzo I., 2000).
Sensibilitatea la vernalizare depinde de cultivar şi de condiţiile climatice în care a fost
produsă sămânţa (Indrea D., 1995)
Cerinţele faţă de lumină sunt mari, varza fiind plantă de zi lungă. În condiţii de
luminozitate redusă asimilatele sunt limitate şi utilizate pentru creşterea frunzelor.
În faza de răsad, cantitatea insuficientă de lumină duce la alungirea plantelor.
Varza cultivată în câmp pe terenuri umbrite, formează căpăţâni afânate, cu greutate mică.
În condiţii de zi scurtă (10 ore de iluminare) şi temperatură de 12C sub efectul radiaţiilor
solare cu lungime de undă mică, diferenţierea mugurilor floriferi este foarte activă
(Rebuşenco R., 1960, citat de Popescu V. şi colab., 2000).
Varza necesită umiditate mare în sol în toate fazele de creștere astfel că în faza de
formare şi creştere intensă a căpăţânii umiditatea în sol trebuie să fie de 75-80% din
capacitatea de câmp pentru apă a solului, până la formarea căpăţânilor şi de 85-90% în
timpul creşterii şi îndesării căpăţânilor 70-75%. În condiţii de umiditate excesivă în sol,
creşterea încetează, în frunze apar pigmenţi antocianici puternici, nu se formează
căpăţâni, sau dacă sunt formate crapă, acest lucru se datorează de fapt slabei aerații a
rădăcinilor. Dăunătoare este şi seceta, inclusiv cea atmosferică, deoarece împiedică
acumularea umidităţii suficiente pentru desfăşurarea germinării în bune condiţii iar dacă
se menține și în cursul vegetației varza formează căpățâni mici (Indrea D., 1979).
 Varza dă producţii mari pe solurile aluviale sau cu textură mijlocie, afânate, cu un
conţinut bogat în humus şi substanţe minerale, fără exces de umiditate, cu pH cuprins
între 6,5-7,5.
Solurile acide favorizează apariţia herniei verzei (Plasmodiophora brassicae) şi
provoacă fenomene de carenţă în molibden (Gheorghieş C. şi colab., 2002).
Plasmodiophora brassicae (hernia verzei) atacă sistemul radicular al verzei care se
descompune sub acțiunea microorganismelor. Rădăcinile prezintă de-a lungul lor porțiuni
îngroșate, malformații, afectând astfel întreaga plantă (fig.3.7.).

Fig. 3.7. Plasmodiophora brassicae (Hernia verzei)

Sunt necorespunzătoare solurile grele, reci, compacte, acide, precum şi cele prea
uşoare, nisipoase. Foarte bune rezultate se obţin prin cultivarea verzei pe luncile apelor
curgătoare. Varza dă rezultate bune pe soluri cu pânza freatică la o adâncime nu prea
mare, dar nu suportă terenurile mlăştinoase, cu nivelul pânzei freatice chiar la suprafaţă.
Varza reacționează pozitiv la fertilizarea cu îngrășăminte organice în anul culturii
și la fertilizarea cu îngrășăminte chimice, însă norma de îngrăşare şi raportul dintre
elementele nutritive se vor stabili în funcţie de cartarea agrochimica a solul pe care se
cultivă. Excesul fertilizării cu îngrașăminte chimice poate contribui la deprecierea
calității producției, în special excesul de azot, care reduce capacitatea de păstrare după
recoltare cât și înmuierea căpățânilor în timpul murării. Totodată, solul poate suferi
dezechilibre majore și refacerea acestuia implică o perioada mai lungă de timp dacă
fertilizările s-au efectuat cu cantități necontrolate de îngrășăminte.
Excesul de azot duce la formarea unor căpăţâni afânate, iar dacă acestea sunt deja
formate şi cantităţile de azot sunt mari în sol se înregistrează un procent mare de căpăţâni
crăpate. La sfârşitul perioadei de vegetaţie a culturilor se evită îngrăşarea cu azot, pentru
a favoriza îndesarea căpăţânii (Voican V. şi colab., 2006).
Lipsa fosforului din sol are efecte negative asupra dezvoltării sistemului radicular.
Fertilizările cu potasiu şi magneziu aplicate în doze de 150 kg/ha şi respectiv 30 kg/ha
reduc conţinutul în nitraţi din căpăţânile de varză (Burzo I. şi colab., 2005).
Carenţa în potasiu şi excesul de azot din solurile pe care se cultivă varză duc la
necroza foliară, caracterizată prin îngălbenirea, brunificarea şi necrozarea treptată a
marginilor limbului foliar şi formarea unor căpăţâni afânate. La carenţa de potasiu în
plante are loc o acumulare de nitraţi, amide şi aminoacizi şi este perturbată biosinteza
carbohidraţilor.
Calciul trebuie să se găsească în echilibru cu celelalte elemente nutritive mai ales
cu magneziul şi potasiul, astfel încât plantele să le poată folosi eficient. Calciul se
introduce în sol înainte de înființarea culturii verzei, întrucât asimilarea acestuia se
realizeaza mai lent. Varza este o mare consumatoare de sulf. Carenţa în sulf duce la
încetinirea creşterii răsadurilor de varză.
Pentru o tonă de produs recoltat, varza prelevează din sol: 3 – 6,5 kg N; 1,2- 1,8
kg P2O5; 4,1-4,6 kg K2O şi 0,4-0,6 kg MgO (Butnariu H., 1992). Dintre toate speciile
legumicole, varza este cea mai mare consumatoare de elemente nutritive din sol, de
aceea, o atenție deosebită trebuie acordată fertilizării corespunzatoare a solului și rotației
corecte a culturii.
Cultivaruri
Pentru cultura verzei în prezent se comercializează un număr foarte mare de soiuri
iar lista acestora se modifică an de an prin introducerea unor cultivaruri tot mai
performante.
Principalele soiuri înscrise în Catalogul Oficial al Plantelor de Cultura din
Romania în prezent sunt prezentate în tabelul 3.1:
Tabelul 3.1.
Cultivaruri de varza albă
Brassica oleracea L. convar.capitata Alef.var.alba DC.
Observaţii
Denumirea cultivarului
Grupa de maturitate
AMA-Daneza H Td
Autumnkaty (8) Td
Beauty Ball H Ex
Beverly Hills H Td
Buzoiana Td
Dana Cross H Td
Dana Green H Td
De Buzău Td
De Isalnita Td
De Socodor Td
Doinita Std
Flight H Ex
Gamma H Td
Glassor H Td
 Grenada H Stm
Hollywood H Td
Istrita Stm
Laredia Std
Măgura Std
Mocira td
Muntenia (8) td
New york H(8) td
Poiana td
Productor H td
Ran 77 H(8) td
Ronin H td
Rovana td
Selecta td
Silviana td
Texas H Stm
Timpurie de Amaradia Stm
Timpurie de Vidra Tm
Uniqor 3055 H Td
VP Adut H (9) Stm
Catalogul Oficial al Soiurilor de plante de cultură din România, 2014

Explicaţia simbolurilor este următoarea: H – hibrid; ex-soiuri extratimpurii; tm soiuri

timpurii; stm- soiuri semitimpurii; std- soiuri semitârzii; td- soiuri târzii; (8)- soiuri de
toamna;(9)-soiuri de primavara.

Soiul cel mai vechi cunoscut și cultivat în Romania este soiul de varză de toamnă
de Buzău. De precizat, că și soiurile de toamnă românești ce au fost omologate ulterior au
ca punct de plecare genetic tot varza de toamnă de Buzău.
O atenție deosebită trebuie acordată alegerii cultivarului, știindu-se ca soiul
constituie veriga principală în reușita culturii. Sămânța utilizată trebuie să provină dintr-o
sursă sigură și să fi parcurs corect etapele selecției conservative. Dacă se folosește o
sămânță necertificată și de proastă calitate, pot apărea în cultură, pe lângă scăderea
producției și o serie de anomalii genetice (fig.3.8.): ramificarea tulpinii (a), apariția
fenomenului de neformare a căpățânii (b), apariția de căpățâni mai mici pe lângă căpățâna
principală (c), fenomen denumit popular „ciufan” sau crăparea căpățânii (d)
 (a) Ramificarea tulpinii (b) Neformarea căpățânii

(c) Mai multe căpățâni pe tulpină (d) Crăparea prematură

Fig. 3.8. Anomalii genetice la varză

Tehnologia de cultură a verzei în câmp

Datorită existenței unor cultivaruri cu perioade diferite de vegetație se pot obține
producții din câmp prin înființarea de culturi timpurii, de vară și de toamnă.
Cultura timpurie
Foarte bune premergătoare sunt solano-fructoasele, cucurbitaceele, precum şi
mazărea sau fasolea, se va ține seama de respectarea asolamentului iar varza nu va reveni
pe aceeași solă decât după 4 - 5 ani.
Toamna după eliberarea terenului de resturile vegetale de la cultura anterioară, se
execută nivelarea de întreţinere, cartarea agrochimică a solului pentru a se stabili dozele
de îngrăşăminte organice şi chimice ce vor fi aplicate şi încorporate odată cu arătura de
bază. Orientativ pe un sol mediu aprovizionat se pot administra: 30-40 t/ha gunoi de grajd
bine fermentat, cu precizarea că imediat după administrarea acestuia să se realizeze
încorporarea în sol pentru a preveni evaporarea principalelor elemente nutritive şi 350
kg/ha superfosfat, 100-150 kg/ha sare potasică.
Arătura de bază se execută la adâncimea de 28-30 cm, ocazie cu care se
încorporează în sol şi îngrăşămintele.
Primăvara, se execută lucrări de mărunțire a solului și conservarea apei în sol
folosind combinatorul sau grapa cu discuri.
Cu 10-14 zile înainte de plantare se administrează 250 kg/ha azotat de amoniu. Pe
suprafeţe mari se face erbicidarea terenului cu 4-6 zile înainte de plantarea răsadurilor
prin folosirea erbicidelor specifice speciei respectând strict instrucțiunile de aplicare și
dozele indicate pe ambalaj. În cazul în care înființarea culturii se realizează pe teren
modelat, se efectuează această lucrare folosind MMS 2,8.
Înființarea culturii se face prin plantare de răsad.
Pentru producerea răsadului semănatul se execută în perioada 20 ianuarie – 5
februarie în răsadniţe sau sere înmulţitor, astfel ca plantele să aibă vârsta de 45-60 zile în
momentul în care vor fi plantate la locul definitiv.
Pentru 1 ha de cultură sunt necesare 300-350 g seminţe. Răsadul poate fi produs
prin mai multe metode: prin semănat direct în brazdă, asigurâdu-se o distanță de 4-5 cm
între rânduri și 2-3 cm între plante/rând; prin semănare des în brazdă sau lădițe și
repicarea la apariția primelor frunze adevarate în palete alveolare, ghivece sau cuburi
nutritive. Însă, cea mai eficientă metodă este aceea a semănarii direct în palete alveolare,
evitandu-se astfel operațiunea de repicare și scurtarea perioadei de obținere a răsadului cu
10-15 zile, înregistrând creșterea eficienței economice prin reducerea cheltuielilor cu
energia termică consumată pentru încalzirea răsadnițelor sau spațiilor protejate. Pentru
producerea răsadurilor în palete alveolare se recomanda palete alveolare cu 70-100 de
alveole.
Plantarea se execută manual pe suprafețe mici folosind oticul sau plantatorul
deschizând gropi în care se plantează răsadul exact până la adâncimea la care a stat la
locul de producere. Pentru obținerea de producție cât mai timpurie se poate acoperi
cultura imediat după plantare cu folie perforată până ce temperatura în câmp crește până
la optimul de vegetație. Pe suprafețe mari se plantează mecanizat cu maşina MPR, în
perioada 10-25 martie. Schemele orientative de înființare a culturii pentru varza timpurie
sunt: pe teren nemodelat la 50 cm între rânduri şi 25-30 cm între plante pe rând, iar pe
teren modelat se plantează 2 rânduri la 70 cm între ele şi la 25-30 cm între plante pe rând.
Numărul de plante/ha este influențat foarte mult de cultivarul folosit, pentru cultivarele ce
prezintă un aparat foliar bine dezvoltat se foloseste o distanță mai mare între plante/rând
cât și între rânduri iar pentru cultivarele cu aparat foliar redus, distanțele folosite scad. Pe
lângă aceasta, la înființarea culturii se ține cont și de sistema de mașini utilizată și
sistemul de irigare ales (fig.3.9.).

30 cm.

70 cm. 12 cm.

cm.140

Fig. 3.9. Schema orientativă de înființare a culturii de varză albă timpurie

Lucrări de întreţinere La câteva zile după plantare se realizează completarea

golurilor în grădinile de dimensiuni mici cu răsad care să aparţină aceluiaşi cultivar, de
aceeaşi vârstă şi calitate. În anii cu precipitații normale cultura de varză se irigă de 3-4 ori
cu o normă de udare de 300-350 m3/ha.
Pentru combaterea buruienilor şi afânarea solului se efectueaza o praşilă manuală
pe rând şi 2-3 praşile mecanice. Prașilele sunt necesare în primele perioade de vegetație
când plantele sunt mici, mai apoi ele acoperă bine terenul și distrug singure buruienile.
Deoarece varza este o specie care reacționează favorabil la îngrășăminte, pentru obținerea
unor producții bune se recomandă 1-2 fertilizări faziale folosind îngrășăminte de tipul
Complex III 200 kg/ha în faza când plantele au 10-12 frunze în rozetă și îngrășăminte de
tip Universol când plantele au început să învelească.
Pe parcursul perioadei de vegetaţie se va monitoriza atent starea fitosanitară a
culturii şi se va interveni atunci când se depăşeşte pragul economic de dăunare.
La culturile de vărzoase timpurii bolile sunt mai puţin frecvente dar pot fi prezente
uneori în culturi:
Mana (Peronospora brassicae) afectează în special plantele în faza de răsad,
manifestandu-se pe cotiledoane și primele frunzulițe. Pe fața inferioară a frunzelor se
formează un puf albicios cenușiu (fig.3.10).
 3.10. Peronospora brassicae (Mana)

Putregaiul umed (Erwinia carotovora) atacă tulpina verzei care prezintă în

secțiune un putregai umed, de culoare gălbuie apoi cenușie unde se găsesc numeroase
bacterii. Planta cade și putrezește în final (fig.3.11.).

Fig.3.11. Erwinia carotovora (Putregaiul umed)

Putregaiul uscat (Phoma lingam) apare în special pe plantuțe în răsadnițe. Aceasta

formează pete pe cotiledoane de culoare galbuie la suprafața cărora se întâlnesc picnidiile
ciupercii (fig.3.12).

Fig.3.12. Phoma lingam (Putregaiul uscat)

 Putregaiul cenușiu (Botrytis cinerea). Atacul apare în perioada formării
căpățânilor, în partea apicală a acestora, ca putregai moale, de culoare închisă ce
progresează și cuprinde o parte din frunze. La suprafața țesuturilor afectate apare un puf
cenușiu care reprezintă conidiile și conidioforii (fig.3.13.).

Fig. 3.13. Botrytis cinerea (Putregaiul cenușiu)

Ca dăunători pot fi întâlniţi:
Musca verzei (Delia radicum) larvele se dezvoltă în interiorul rădăcinilor, afectând
cilindrul central până la distrugerea totală a țesuturilor (3.14).

Fig. 3.14. Delia radicum (Musca verzei)

Fluturele alb al verzei (Pieris brassicae) care în stadiul de larvă distruge țesuturile
de pe partea inferioară a frunzei. Larvele lasă în urmă numeroase dejecții pe care se
instalează diferite microorganisme care accelerează procesul de degradare (fig.3.15.).

Fig. 3.15. Fluturele alb al verzei (Pieris brassicae)

 Buha verzei (Mamestra brassicae). Larvele distrug partea inferioara a frunzelor.
Acestea, pe măsură ce se dezvoltă, pot distruge în totalitate aparatul foliar. După
formarea căpățânilor, acestea creează galerii în interior, pagubele înregistrate atingând și
valori de până la 80% (fig.3.16.).

Fig. 3.16. Mamestra brassicae (Buha verzei)

Puricii de pămînt (Phyllotreta spp.). Adulții atacă aparatul foliar localizându-se pe

partea superioară a frunzelor, unde distrug țesuturile începând de la marginea limbului
(fig.3.17.).

Fig. 3.17. Phyllotreta spp. (Puricii de pămînt)

Păduchele cenuşiu (Brevicoryne brassicae). Atat larvele cât și adulții formează

colonii aglomerate pe frunze, lăstari, inflorescențe de unde prin înțepare absorb sucul
celular. Frunzele capătă o culoare galbenă, plantele se opresc din creștere și nu mai
formează căpățână (fig.3.18.).

Fig. 3.18. Brevicoryne brassicae (Păduchele cenuşiu)

 Ploşniţa roşie a verzei (Eurydema ornata). Atât larvele cât și adulții se hrănesc cu
sucul celular, țesuturile se îngălbenesc, florile avortează iar silicvele sunt șiștave
(fig.3.19.).

Fig. 3.19. Eurydema ornata (Ploşniţa roşie a verzei)

Tratamentele trebuie aplicate mai ales preventiv, aplicarea acestora nu se

recomandă a se face în perioada de legare pentru a se evita rămânerea reziduurilor de
pesticide în interiorul căpățânii. Totodată se recomandă ca la aplicarea tratamentelor, în
soluție să se adauge substanțe adezive pentru a facilita aderența substanței cu aparatul
foliar.
Recoltarea începe în jurul datei de 10-15 mai în funcție de data plantării și de
cultivarul utilizat şi poate continua până la 15-25 iunie. Recoltarea se face manual, prin
mai multe treceri alegând doar capățânile bine formate care se taie neted cu cotor de 1 cm
de la cocean, iar pentru protecție se vor lăsa 1-2 frunze la fiecare căpățână. Pe suprafețe
mari se poate practica și recoltarea mecanizată sau semimecanizată, caz în care producția
se livrează pentru industrializare sau consum imediat.
Producţia este cuprinsă între 20-25 t/ha, dar la o cultură uniformă şi cu o densitate
corespunzătoare, producţia poate fi mult mai mare. Utilizând hibrizii Patron şi Parel
pentru cultura timpurie s-au obţinut producţii de 45-50 t/ha (Luchian, Viorica, 2002).
Producţia din acest tip de cultură este destinată consumului în stare proaspătă.

Cultura de vară
Această cultură asigură aprovizionarea piețelor cu produs proaspăt în lunile iulie-
septembrie. Pentru această cultură bune premergătoare sunt mazărea şi fasolea de
grădină, cartofii timpurii, salata. Pregătirea terenului se face din toamnă respectând
aceleaşi etape ca şi pentru cultura timpurie. Unele lucrări de specialitate menţionează
înfiinţarea culturii de varză de vară şi de toamnă prin semănat direct în câmp. În ţara
noastră acest sistem de cultură este destul de puţin răspândit, majoritatea producătorilor
de varză optează pentru înfiinţarea culturilor prin răsad care asigură producţii constante,
uniforme şi sigure.
Pregătirea terenului se face din toamnă când se aplică fertilizarea de bază și arătura
apoi în primăvară se continuă lucrările pentru cultura premergătoare. Înainte de plantarea
verzei se scot resturile vegetale de la planta premergătoare iar terenul se mărunțește și se
poate modela în straturi.
Pentru producerea răsadului se seamănă în intervalul 25 februarie-15 martie, în
răsadniţe semicalde, o cantitate de 350 g de seminţe pentru producerea răsadului necesar
plantării unui hectar de cultură. Răsadul se produce prin semănat rar 400-500 fire/m2,
deoarece răsadul nu se repică. Plantarea în câmp se realizează în a doua decadă a lunii
aprilie şi prima decadă a lunii mai, dacă se doreşte o eşalonare mai bună a recoltărilor.
La plantare răsadurile se sortează apoi se fasonează, prin îndepărtarea unei treimi
din limbul frunzei şi tăierea vârfului rădăcinilor, apoi se mocirlesc într-un amestec de
consistența unei smântăni alcătuit din apă, pământ și gunoi de grajd proaspăt. Schema de
plantare pe teren modelat este cu 70 cm între răndurile de plante și 25/30 cm între plante
pe rând, pe teren nemodelat se pot folosi mai multe variante tehnologice, însă o atenție
deosebită trebuie acordată spațiului de nutriție, creștere și dezvoltare armonioasă a plantei
și asigurarea în optim a numărului de plante/ha, de regulă, pentru cele mai cunoscute
cultivare se practica o densitate de 50-60 000 plante/ha (fig.3.20.).

25-30
cm.

46

12 70 cm. 12 cm.

140 cm.

Fig.3.20. Schema orientativă de înființare a culturii de varză albă de vară

Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu cele de la varza timpurie însă numărul

de udări este mai mare, respectiv 4-5, iar norma de udare de 400 m³/ha, datorită
temperaturilor ridicate din perioada de vegetație. Recoltarea se face eşalonat sau dacă
valorificarea este asigurată recoltarea poate fi executată printr-o singură trecere, în
intervalul 10 iulie-10 septembrie, lucrarea se execută manual, căpăţânile bine îndesate se
detaşează de pe plantă prin tăierea cu un cuţit după care se fasonează îndepărtând
frunzele din rozetă. Producţia care se poate obţine este de 35-45 t/ha şi este destinată
consumului imediat.
Cultura de toamnă
Bune premergătoare pentru cultura verzei de toamnă sunt tomatele timpurii,
cartofii timpurii, mazărea şi fasolea de grădină. Fiind o cultură succesivă terenul se
pregăteşte printr-o arătură superficială la 18-20 cm şi se discuieşte imediat pentru a nu se
pierde rezervele de apă din sol. Înainte de arătură se recomandă o fertilizare cu azotat de
amoniu 150 kg/ha.
Dacă terenul este prea îmburuienat se poate aplica o erbicidare folosind erbicide
specifice. La varza de toamnă cultura se poate înființa și prin semănat direct în câmp mai
ales dacă terenul nu este foarte înburuienat, dar cele mai mari suprafețe în țara noastră se
înființează tot prin plantare de răsad.
Răsadul se produce pe straturi amenajate în câmp. Deoarece răsadul nu se repică,
semănatul se execută rar, pentru 1 ha de cultură sunt necesari 200-250 m2 strat amenajat.
Perioada optimă de semănat este prima decadă a lunii mai, utilizând 350-400 g de
seminţe pentru producerea răsadului necesar plantării unui hectar de cultură. La plantare
răsadul trebuie să aibă 35-55 de zile, 5-6 frunze bine formate, aproximativ 12-14 cm
înălțime și 5-7 mm grosime la colet.
Înainte de plantare terenul trebuie să fie mărunţit şi afânat și se poate modela în
straturi înălțate. Plantarea se execută manual pe suprafeţe mici, sau cu maşina MPR pe
suprafeţe mari, în perioada 20 iunie – 5 iulie, la distanţa de 70 cm între rânduri şi 35 – 40
cm între plante pe rând, realizând în funcţie de vigoarea soiului cultivat densități cuprinse
între 40.000 – 45.000 plante/ha (fig.3.21.).

35-40
cm.

46

12 70 cm. 12 cm.

140 cm.

Fig.3.21. Schema de înființare a culturii de varză de toamnă

Lucrările de întreţinere sunt completarea golurilor pe suprafețe mici iar la acest tip
de cultură datorită perioadei mai lungi de vegetaţie şi momentului în care ea se înfiinţează
sunt necesare un număr mai mare de udări decât la varza timpurie ajungând până la 8-12
cu norme de 400 m3/ha.
Dacă există pericolul îmburuienării culturii mai ales în primele faze de vegetaţie
sunt necesare praşile, 1 manuală pe rând şi 2-3 mecanice printre rândurile de plante.
Pentru că perioada de vegetație a acestor cultivaruri este mai lungă și datorită producțiilor
mari care se obțin sunt necesare aplicarea unor fertilizari faziale. În cazul în care se
semnalează atacul bolilor și dăunătorilor se intervine pentru efectuarea tratamentelor
fitosanitare. Efectuarea tratamentelor fitosanitare trebuie întreruptă în momentul în care
varza începe să învelească deoarece există riscul ca reziduuri de substanțe chimice să
rămână nedescompuse în interiorul căpățânilor.
Recoltarea începe în decada a doua a lunii septembrie când se recoltează pentru
consum imediat şi sfârşitul lunii noiembrie când se urmăreşte păstrarea sau
industrializarea producţiei. Pentru păstrare varza se condiționează. Se aleg căpățânile
întregi, cu aspect proaspăt, necrăpate, cu cotorul sănătos și cu frunzele de protecție bine
prinse. Este bine ca la păstrare să se sorteze pe clase de mărime.
Producţia obţinută este de 50-60 t/ha.

Cultura verzei în solarii şi tuneluri joase

Pentru asigurarea unei producţii mai timpurii cu 15-20 de zile culturile de varză se
pot face şi în solarii (dar nu se foloseşte eficient spaţiul pe verticală), ceea ce a determinat
apariţia, în ultima vreme, a culturilor sub tuneluri joase construite din arcuri de fier beton,
plastic sau chiar nuiele şi acoperite cu folie de polietilenă. Atât solariile de tip vechi (la
care folia se înlocuiește anual) cât şi tunelurile se acoperă cu folia de polietilenă cu 10-15
zile înainte de înfiinţarea culturii.
La tunelurile joase se va avea grijă ca una din laturi să nu se fixeze în sol pentru a
putea fi ridicată folia în momentul plantării şi pentru executarea lucrărilor de îngrijire.
Uneori se procedează la acoperirea tunelului după plantarea culturii dar acest lucru duce
la obţinerea unor producţii ceva mai tardive (Apahidean Al. şi colab., 2004).
În grădinile micilor producători se poate utiliza și sistemul de acoperire a verzei cu
folie perforată sau cu folie tip Agryl care se întinde de-a lungul brazdei și se fixează pe
margini cu pământ sau scoabe din sârmă. În acest mod se poate obține o cultură mai
timpurie cu 8-10 zile și o calitate mai bună a căpățânilor de varză.
Pregătirea terenului pentru înfiinţarea culturilor se face la fel ca pentru culturile
timpurii, dar mărunţirea e bine să se execute tot în toamnă, primăvara urmând doar să se
mai pregătească superficial terenul înainte de plantare.
Producerea răsadului se face în sere înmulţitor, prin semănat în perioada 1-15
ianuarie, iar răsadul se repică obligatoriu în cuburi nutritive de 5x5x5 cm sau în paleți
alveolari iar înainte de plantare trebuie scazută treptat temperatura cu scopul călirii
răsadului și pregătirii acestuia pentru plantat.
Plantarea se face în decada a treia a lunii februarie sau prima decadă a lunii martie,
în rânduri la 50/25 sau 40/30, iar după plantare se udă fiecare răsad la cuib pentru a evita
răcirea solului.
Lucrările de îngrijire sunt cele specifice culturilor de varză timpurie, acordând însă
atenţie aerisirii solariilor şi tunelurilor deoarece temperaturile prea mari şi umiditatea
atmosferică ridicată împiedică dezvoltarea căpăţânilor. Temperaturile trebuie menținute
la 20-22C ziua și nu mai puțin de 10-12C noaptea, iar umiditatea nu trebuie să
depășească 75-80%. Pentru obținerea unor producții de calitate se recomandă efectuarea
unor fertilizări faziale cu îngrășăminte chimice sau se pot utiliza și îngrășăminte foliare.
Recoltarea se face eşalonat, pe măsură ce căpăţânile sunt suficient de îndesate
pentru a putea fi valorificate. Debutul recoltărilor este începutul lunii mai, realizându-se o
producţie de 30-40 t/ha.

3.2. Varza roşie

Denumirea stiinţifică Brassica oleracea L. var. capitataL. forma rubra L.

Familia botanică Brassicaceae (Cruciferae)
Denumiri străine engleză – red cabbage, franceză – chou rouge
Centrul de origine
Varza roșie ca și varza albă îşi are originea în regiunile din jurul Mării Mediterane
provenind din aceiași formă sălbatică Brassica oleracea var. silvestris L. Primele
varietăți de varză roșie cultivate la noi în țara au fost: varza roșie „Olandeză” destinată
culturii de toamnă. (Ilie Morlova, 1926)
Aria actuală de răspândire
În prezent se cultivă în aceleaşi regiuni ca şi varza albă, doar că suprafeţele
cultivate cu această specie sunt mult mai restrânse deoarece şi întrebuinţarea ei este mai
mică, la noi în țară fiind prezentă pe piață doar în timpul toamnei și iarna.
Ciclul de viaţă
Varza roșie este o tot o plantă bienală, care în primul an formează partea
comestibilă (căpățâna) iar în anul al II-lea tulpinile florifere, florile și semințele.
Importanţa culturii
Varza roşie se cultivă pentru consum în stare proaspătă cât și pentru prepararea
unor conserve prin murare.
 Conţinutul în glucide, protide, substanţe minerale şi vitamine este aproape egal cu
cel al verzei albe, dar conține și cantități mari de antociani care o fac mai puțin
recomandată pentru consum proaspăt mai ales în cantități mari. Conține cantități
însemnate de fitoncide fiind foarte utilă în consum mai ales la cei care prezintă
tuberculoză. În stare proaspată conține apă (90,5%), proteine (1,4-1,9%), lipide (0,16
g%), glucide (5,6 g%), vitamina C (50 mg%), sodiu (32 mg%), potasiu (250 mg%),
calciu (55 mg%), magneziu (17 mg%), fier (2 mg%), fosfor (32 mg%), mangan, iod, etc.
Este recomandată terapeutic ca bun pectoral în bronșite, laringite, astm. Este
totodată și o specie meliferă, florile fiind vizitate de albine pentru culegerea de polen și
nectar.
Durata de păstrare
Varza roşie are o capacitate mare de păstrare, acest caracter făcând posibil
consumul în stare proaspătă pe o perioadă foarte lungă de timp.
Rentabilitatea culturii
În România, varza roșie se cultivă în majoritatea regiunilor ţării, fiind însă
prezentă doar în anumite momente pe piață, iar din acest motiv și cultivatorii o plasează
pe calendarul de cultură doar ca o cultură de toamnă.
Particularităţile botanice şi biologice
Sunt asemănătoare cu cele ale verzei albe cu menţiunea că frunzele din rozetă şi
din căpăţână sunt mai groase, au consistenţa pieloasă, şi au culoarea roşietică. Plantele de
varză roșie pot fi recunoscute din faza de răsad deoarece pigmenții de antocian sunt
prezenți încă din fază tânără.
Căpăţânile de varză roşie sunt de dimensiuni mai mici, mai afânate faţă de cele de
la varza albă, frunzele fiind mai groase mai pieloase iar spre interiorul căpățănii culoarea
roșie este mai puțin prezentă (fig.3.22.).

Fig. 3.22. Detaliu cultură și plantă de varză roșie

 Exigenţe ecologice
Sunt similare cu cele de la varza albă doar că poate fi considerată ceva mai
rezistentă la temperaturi scăzute deoarece căpățânile pot fi recoltate chiar toamna mai
târziu după venirea înghețului.
Față de umiditate are însă cerințe ceva mai mari față de varza albă, în lipsa apei
din sol căpățânile rămân mici.
Nutriția minerală trebuie să fie echilibrată deoarece cantitățile prea mari de azot
duc la reducerea intensității colorației antocianice.

Cultivaruri
În Catalogul Oficial al Plantelor de Cultură din România sunt înscrise urmatoarele
soiuri:
- semitardiv: Red Pearl
- tardive: Sunny Red, Red Cook, Pelendava.
Tehnologia de cultură
În ţara noastră varză roşie se consumă în perioada toamnă-iarnă, acest lucru
determinând pe producători să cultive această specie numai în culturi de toamnă.
Tehnologia de cultură este, în consecinţă, asemănătoare cu cea practicată la varza
albă de toamnă. Înfiinţarea culturii se face prin plantare de răsaduri.
Producerea răsadurilor se face prin semănat pe straturi reci afară o cantitate de 300
g semințe pentru 1 ha cultură. Data semănatului este prima decadă a lunii mai astfel că la
plantare răsadurile trebuie să aibă 40-45 de zile. Plantarea în câmp se face la data de 20-
25 iunie în teren modelat sau nemodelat respectând distanţa între rânduri la plantare de 70
cm iar între plante pe rând 25 cm.
Până la recoltare se aplică aceleaşi lucrări de îngrijire ca la varză cu atenție sporită
la aplicarea udărilor pentru a nu compromite cultura. Recoltarea se face în perioada 10
septembrie – 30 octombrie, iar producţiile care se pot obţine se situează la 20-30 t/ha.

3.3. Varza creaţă

Denumirea stiinţifică Brassica oleracea L. var. sabauda L.

Familia botanică Brassicaceae (Cruciferae)
Denumiri străine engleză – savoy cabbage, franceză – chou de Milan
Centrul de origine
Provine din aceeaşi formă sălbatică ca şi varza albă din bazinul Mării Mediteraneene.
Primele varietăți cultivate la noi în țară au fost: varza creață de „Ulm”, cu căpățâna mare,
deasă și fragedă și varza creață de „Vertus”, cu căpățâna foarte mare, pretabilă pentru
culturile de toamnă. (Ilie Morlova, 1926).
Aria actuală de răspândire
În unele ţări din Europa (Olanda, Franţa, Italia) suprafeţele cultivate cu această
specie sunt foarte mari. La noi în ţară se cultivă cu precădere în Banat şi Transilvania şi
în jurul marilor orașe, fiind totuși doar o specie de diversificare de sortiment, consumul la
noi în țară fiind redus.
Ciclul de viaţă Varza creață este o tot o plantă bienală, alogamă.
Importanţa culturii
Varza creață se cultivă pentru consum în stare proaspătă cât și pentru prepararea
unor mâncăruri mai fine care au în compoziție varză, deoarece gustul ei este mai dulceag,
mai fin decât la varza albă. Este folosită și pentru ornarea platourilor rafinate de preparate
în special de fructe de mare.
Conţinutul în glucide, protide, substanţe minerale şi vitamine este la nivelul celui
de la varza albă. Se poate consuma murată doar dacă este tăiată fâșii sau deshidratată,
fiind astfel întrebuințată în fabricile de conserve. Prezintă aceleați proprietăți curative și
terapeutice ca și varza albă. Este totodata și o specie meliferă.
Durata de păstrare Varza creață are o capacitate bună de păstrare, consumul în
stare proaspătă fiind posibil pe o perioadă lungă de timp.
Rentabilitatea culturii
În România, varza creață se cultivă de regulă pentru cultura de toamnă, însă în
ceea ce privește cerința pieții în rândul consumatorilor nu este atât de solicitată ca și
varza albă. Datorită calităților sale gustative de excepție, în ultima perioadă cerințele
pentru această specie au început să crească.
Particularităţile botanice şi biologice
Varza creață prezintă frunzele puternic gofrate, deoarece parenchimul dintre
nervuri are un ritm de creştere mult mai accentuat decât nervurile. Atunci când formează
căpățâna frunzele din interior sunt sesile dar și ele prezintă o gofrare puternică. Din
această cauză căpăţânile sunt mai afânate și sunt improprii murării (fig. 3.23.).

Fig.3.23. Varietăți de varză creață

 Exigenţe ecologice
Deoarece provine din aceeaşi formă sălbatică are cerinţe identice cu varza albă
faţă de factorii de vegetaţie. Căpăţânile mature rezistă până la -6 °C, recoltarea se poate
face până toamna târziu. Este însă ceva mai pretenţioasă la apă, întrucât are aparatul
foliar bine dezvoltat şi frunzele puternic gofrate, fiind sensibilă la lipsa apei în sol și la
seceta atmosferică. Pentru a obține producții mari și de calitate se recomandă fertilizarea
cu gunoi de grajd deoarece este o mare consumatoare de elemente nutritive.
Cultivaruri
Pe langă cunoscutele varietăți de varza creață de căpățână, ca urmare a selecției, au
fost create în ultima perioadă soiuri specializate de varză pentru frunze (kale). Deși la noi
în țara aceste varietăți au fost introduse recent, în lume sunt consumate și apreciate de
foarte mult timp în țări ca: Irlanda, Portugalia, Statele Unite, Turcia, etc. Totodată aceste
varietăți, pe lângă aportul alimentar și decorativ de exceție, sunt foarte mult apreciate și
pentru proprietățile medicinale și mai ales pentru faptul că rezistă mult mai bine la
condițiile extreme de mediu, în special la temperaturile scăzute.
Tehnologia de cultură este asemănatoare cu cea a verzei crețe (fig.3.24.).

Fig.3.24. Varietăți de varză pentru frunze (kale)

Tehnologia de cultură
La noi în ţară se cultivă pentru consum în perioada toamnă-iarnă, deci se va
respecta tehnologia de cultură de la varza albă de toamnă ținând însă cont foarte mult și
de cultivarul care se utilizează. Astfel schemele de plantare se vor hotărâ și în funcție de
vigoarea cultivarului, densitățile recomandate fiind însă de 38-40 mii plante/ha.
Recoltarea poate începe în a doua decadă a lunii septembrie-sfârşitul lunii octombrie, iar
producţiile care se obţin sunt 30-35 t/ha.

3.4. Varza de Bruxelles

Denumirea stiinţifică Brassica oleracea L. var. gemmifera D.C.

Familia botanică Brassicaceae (Cruciferae)
 Denumiri străine engleză – Brussels sprouts, franceză – Chou de Bruxelle
Centrul de origine
Varza de Bruxelles este originară din Europa, zona Belgiei unde a fost introdusă în
cultură la sfârşitul secolului al XVII.
Aria actuală de răspândire
Țări mari cultivatoare sunt: Anglia, Olanda, Belgia. În ţara noastră se cultivă pe
suprafeţe mici, deşi specia este foarte bine adaptată condiţiilor de cultură din România.
Ciclul de viaţă
Varza de Bruxelles în condiţiile de cultură de la noi din ţară se comportă ca plantă
bienală.
Importanţa culturii
Se cultivă pentru consumul verzişoarelor care au un gust plăcut şi o valoare
alimentară ridicată.
Se pot consuma în salate sau preparate în diverse moduri, sau pot fi chiar murate.
Valoarea nutritivă este dată de conţinutul mare în glucide 6,0 – 7,6 %, protide 4,0-
5,0%, substanţe minerale 1,3 – 1,51%. Conţinutul în apă este de 84,0-86,0%, iar valoarea
calorică este de 26 cal/100 g substanță proaspătă.
Varza de Bruxelles se remarcă printr-un conţinut mare în elemente minerale K 411
mg, Mg 22 mg, P 83,6 mg raportate la 100 g substanţă proaspătă și vitamine 114 mg C,
0,11 mg A, 0,14 B1, 0,28 mg B2, raportate la 100 g s.p.
Dintre speciile de varză este cea mai cunoscută pentru acțiunea puternică
antiglicemiantă. Masa vegetativă dezvoltată o recomandă și ca furaj pentru animale.
Reprezintă o specie melifera, florile fiind explorate de către albine. Poate fi utilizată și ca
plantă decorativă, avand un aspect și habitus placut.
Durata de păstrare
Varza de Bruxelles are o capacitate de păstrare destul de redusă, verzișoarele se
deshidratează ușor. Pentru a se mări durata de păstrare se recomandă ambalarea în
caserole acoperite cu folie perforată. În depozite cu atmosferă controlată unde
temperatura se menține la 0°C și umiditatea la 98-100% varza se poate păstra 2-3 luni
(Ugas R., 2000)
Rentabilitatea culturii
În România, varza de Bruxelles se cultivă pe suprafețe mici, specia nu este foarte
productivă, dar prețul de valorificare este foarte bun, ceea ce recomandă această cultură.
Particularităţi biologice și botanice
În primul an varza de Bruxelles formează o rădăcină puternică, care ajunge în sol
la adâncimi mari, explorând un volum mare de sol ceea ce îi conferă rezistență mai bună
la secetă.
 Tulpina este înaltă de 0,5- 1,5 m în funcţie de cultivar, în vârful ei aflându-se un
mugur vegetativ cu creştere activă şi deschisă.
Pe tulpină se formează frunze, lung peţiolate, cu limbul gofrat şi cu marginile
îndoite în sus, de forma unei linguri, dispuse în spirală. Această formă a frunzelor ajută
planta în colectarea apei din precipitații mărind astfel rezistența la secetă (fig. 3.25).

Fig. 3.25. Aspect din cultură și detaliu plante

La subsuoara frunzelor se găsesc muguri axilari, activi cu creştere închisă din care
se formează verzişoare, pornind de la baza tulpinii către vârful ei. Verzişoarele au formă
sferică şi greutatea medie de 10-20 g. Pe o plantă se pot forma un număr variabil de
verzişoare 25-40-60, în funcţie de înălţimea tulpinii (fig. 3.26.).
După apariţia verzişoarelor frunzele cad, de la bază spre vârf, la un moment dat
rămânând numai frunzele din vârful tulpinii sub formă de rozetă.

Fig. 3.26. Detaliu verzișoare

În anul al doilea, din fiecare verzişoară se formează tulpini florifere, pe care se

formează flori, fructe şi seminţe asemănătoare cu cele de la varza albă. Seminţele sunt
mici, maronii, 300-320 într-un gram, facultatea germinativă 85-95% cu o durată de 5-6
ani de păstrare a facultăţii germinative.
 Exigenţe ecologice
Exigenţele ecologice sunt asemănătoare cu cele de la varza albă. Plantele mature
rezistă în câmp până la -15°C, recoltarea verzişoarelor se poate face mult mai târziu în
câmp, chiar și în timpul iernii mai ales în zonele unde acestea sunt mai blânde. Planta este
și mai rezistentă la secetă datorită sistemului radicular și particularității frunzelor.
Pentru această cultură se recomandă terenuri nu foarte fertile, cu un conţinut redus
în elemente minerale pentru a obţine căpăţâni bine îndesate (Dumitrescu M., 1998).
Cultivaruri utilizate
Deși zona de origine nu este foarte departe de țara noastră, până în prezent nu au
fost create soiuri romanești la aceasta specie, în cultură se utilizează semințe provenite
din import de la firmele prestigioase consacrate.
Tehnologia culturii
Tehnologia de cultură este asemănătoare cu a verzei albe pentru cultura de
toamnă.
Răsadul se produce afară pe brazde reci, prin semănat la sfârşitul lunii aprilie.
Plantarea se face în prima jumătate a lunii iunie, la distanţe de 70 cm între rânduri
şi 40 cm între plante pe rând, asigurând o densitate a culturii de 35-36 mii pl/ha.
Lucrările de îngrijire
Se completează golurile pe suprafețe mici la 5-6 zile de la plantare cu răsad din
rezerva de răsaduri de aceeași vârstă, se prăşeşte cultura în primele faze de vegetaţie când
există pericolul îmburuienării, mai târziu datorită particularității de creștere plantele
îmbracă foarte bine terenul și nu mai sunt necesare prașile. Irigarea culturii mai ales în
anii cu precipitații reduse se face cu norme de 250-300 m3/ha.
Defolierea culturii se face prin îndepărtarea frunzelor de la bază spre vârf.
Facultativ la cultivarurile mai vechi din cultură, pentru grăbirea creşterii verzişoarelor se
poate face şi cârnitul plantelor deasupra ultimelor verzişoare formate (Butnariu H., 1992).
Hibrizii noi introduși în cultură prezintă o uniformitate foarte mare în formarea
verzișoarelor iar lucrarea de cârnit nu mai este necesară.
Recoltarea la noi în țară se face manual, pe măsură ce căpăţânile au ajuns la
greutatea specifică cultivarului, fiind necesare 2-3 treceri prin cultură. Lucrarea începe
toamna târziu şi poate continua până la apariţia temperaturilor foarte scăzute. În țările cu
tehnologie avansată și unde se utilizează hibrizi performanți recoltarea se poate face prin
tăierea tulpinilor, aducerea acestora în camere speciale și desprinderea de pe tulpini cu
ajutorul unor mașini speciale, sau recoltarea este mecanizată în totalitate, din câmp
combinele speciale despart verzișoarele de pe tulpini iar resturile vegetale rămân pe
câmp, verzișoarele sunt încărcate direct în remorci. Se obţin producţii de 5-6 până la 10-
12 t/ha, in funcţie de cultivar și de tehnologia aplicată.
 3.5. Varza chinezească

Denumirea stiinţifică Brassica campestris L. ssp. pekinensis Lour.

Familia botanică Brassicaceae (Cruciferae)
Denumiri străine engleză: chinese cabbage, franceză - chou chinois,
Centrul de origine Varza chinezească este originară din Asia Orientală.
Aria actuală de răspândire
Se cultivă pe suprafeţe mari în China, Japonia şi ţările din răsărit. În Europa este
cunoscută mai mult în partea de vest unde se cultivă pe suprafețe reduse.
În ţara noastră se poate cultiva în toate regiunile în care se cultivă varza albă,
totuşi cultura nu este foarte răspândită deoarece cererea pe piaţă este destul de redusă.
Ciclul de viaţă Varza chinezească în condiţiile de cultură de la noi din ţară se
comportă ca plantă anuală.
Importanţa culturii Se cultivă pentru consumul căpăţânii în stare proaspătă ca
salată sau preparată în diverse mâncăruri. În ţara de origine se pregătesc foarte multe
preparate culinare din această specie, de la salate la mâncăruri simple cu sosuri şi până la
preparate cu carne, fiind foarte apreciată datorită gustului fin ușor picant.
Conţine glucide 1,96%, protide 1,2, lipide 0,30% şi 0,59-0,70% săruri minerale și
cantităţi însemnate de vitamina C - 36 mg/100 g.s.p. Este bine de știut că planta
acumulează și elemente toxice dacă mediul permite cum ar fi cadmiul, plumb, mercur.
Datorită multitudinii de flori este și o specie melifera importantă. Conține aceleași
substanțe organice și anorganice ca și varza albă.
Durata de păstrare
Varza chinezească are o capacitate de păstrare destul de redusă, frunzele foarte
gofrate fiind ușor supuse deprecierii. Pentru a se mări durata de păstrare se recomandă
ambalarea în folie perforată. În depozite cu atmosferă controlată unde temperatura se
menține la 0°C și umiditatea la 98-100% varza se poate păstra 3-4 luni (Ugas R., 2000)
Rentabilitatea culturii În România, varza chinezească se cultivă pe suprafețe
foarte mici fiind aproape inexistentă, fiind însă prezentă în magazine ca produs de import
și vândut la prețuri destul de mari.
Particularităţi botanice şi biologice
Rădăcina este fibroasă şi pătrunde în sol până la adâncimi de 25-30 cm, planta
fiind destul de pretenţioasă la umiditate.
Biotipul cel mai evoluat de varză chinezească prezintă frunze uşor gofrate cu
nervuri şi peţiolii hipertrofiaţi, care prin suprapunere formează căpăţânile (fig. 3.27).
Acestea au formă alungită, conică, piramidală şi nu sunt foarte îndesate (Ren Huazhong,
1997).
 Fig. 3.27. Detaliu căpățâni de varză chinezeasca

Tulpina florală este înaltă de 1-1,2 m, prezintă inflorescenţe de tip racem, cu flori
de culoare galbenă pe tipul 4 (fig.3.28.).
Planta este alogamă cu polenizare entomofilă fiind foarte mult vizitată de către
insecte. Fructul este o silicvă dehiscentă, care conţine 6-7 seminţe, mici de culoare
maronie. Într-un gram intră 200-330 seminţe, facultatea germinativă este de 80-92% şi se
păstrează 4-5 ani.

Fig. 3.28. Inflorescență și detaliu floare

Exigenţe ecologice
Varza chinezească este puţin pretenţioasă faţă de temperatură. Seminţele
germinează la 6-8°C, temperatura optimă de creştere fiind 18-22°C. Dacă se seamănă
primăvara foarte devreme răsadurile se vernalizează şi planta emite tulpini florale fără a
forma căpăţâni.
Căpăţânile pot rezista toamna în câmp până la -6-8°C (Maier I. 1963).
Faţă de umiditate are pretenţii mari, atât pentru umiditatea din sol cât şi pentru
umiditatea atmosferică fiind necesare aplicarea unui număr mare de udări în timpul
perioadei de vegetaţie. Nu suportă însă excesul de umiditate care duce la putrezirea
căpățânilor la bază, apariția bolilor și dăunătorilor și în special a limacșilor ce pot
provoca distrugerea plantelor.
Faţă de lumină pretenţiile sunt mari în faza de răsad, iar lipsa luminii determină
alungirea răsadului.
Varza chinezească se cultivă pe soluri fertile, bine structurate, bogate în humus, cu
un pH 6,5-7,5, specia fiind sensibilă la salinitate (Ugas R., 2000), reacționând favorabil la
fertilizarea cu gunoi de grajd în anul culturii.
Cultivaruri
Deși în literatura romanească de specialitate varza chinezească este menționată de
foarte mult timp, până în prezent nu au fost înregistrate creații biologice omologate și
înscrise în Catalogul Oficial iar culturile ce se realizează pe teritoriul țării se înființează
din semințe provenite din import. După anul 1989, atunci când circulația persoanelor în
afara granițelor s-a făcut cu mai multă ușurință, au aparut și la noi în țară comunitați de
asiatici care preferau această specie, iar odata cu aceasta a crescut atât cererea pe piață cât
și suprafețele cultivate.
Tehnologia de cultură
Deoarece în cultură timpurie rezultatele obţinute nu sunt foarte bune (un procent
de 10-85,7% din plante vernalizează) se recomandă cultura verzei chinezeşti de toamnă
(Popescu V. şi colab., 1998).
Pregătirea terenului se face ca şi pentru varza albă de toamnă. Răsadurile se
produc pe brazde reci, folosind 300-350 g sămânţă pentru răsadul necesar unui hectar de
cultură.
Plantarea se face în a treia decadă a lunii iunie sau prima decadă a lunii iulie. Între
rânduri se recomandă 70 cm iar între plante pe rând 40-45 cm. Se poate înființa cultura și
prin semănat direct în câmp dacă terenurile nu sunt foarte înburuienate folosind pentru
semănat 1,5 -2 kg de sămânță care se distribuie pe suprafețe mari cu SPC 6. Densitatea
recomandată la această cultură este de aproximativ 35 mii plante/ha.
Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu cele de la varza albă, iar dacă se
înființează cultura prin semănat direct se va urmări foarte atent răsărirea, intervenind cu
udări repetate și răritul plantelor, asigurându-se densitatea optimă de dezvoltare.
Recoltarea se poate face începând cu sfârşitul lunii august pentru consum imediat,
continuând şi în lunile septembrie şi octombrie. La recoltare se taie căpățânile la nivelul
solului și se îndepărtează frunzele din rozetă.
Producţiile obţinute depind în mare măsură de cultivarul utilizat și de tehnologia
de cultură. Se pot obține producții de 30-60 t/ha (Popescu V. şi colab., 1998).
 3.6. Conopidă

Denumirea stiinţifică Brassica oleracea L. var. botrytis L. subvar. cauliflora

D.C.
Familia botanică Brassicaceae (Cruciferae)
Denumiri străine engleză – cauliflower, franceză – chou fleur
Centrul de origine
Specia are o origine incertă, fiind de fapt considerată a fi originară din specii de varză
sălbatică care cresc spontan în Europa dar și în Asia Mică. Aceasta a fost introdusă în
cultură în Egipt, la începutul sec. XVI-lea.
Unii specialiști plasează originea conopidei în zona bazinului mediteranean fiind strâns
legate de prezența unor forme sălbatice ca: B. cretica, B. incana, B. insularis, B.
macrocarpa, B. montana, B. rupestris and B. villosa (Gómez-Campo și Gustafsson,
1991). Evoluția conopidei s-ar părea să fi avut loc în bazinul mediteranean, în special pe
coasta de est (Gray, 1982).
Cele mai vechi varietăți cultivate la noi în țară sunt descrise de D. Alessiu în lucrarea
„Cultura Legumelor”, 1894 astfel: conopidă mică, conopidă mare, conopidă scurtă,
conopidă compactă.
Ilie Morlova descrie în lucrarea „Cultura legumelor”, 1926 cele mai vechi soiuri
cultivate la noi în țară: conopida „Excelsior”, pretabilă pentru culturile forțate, conopida
„Bulgăr de Zăpadă”, varietate pitică pretabilă pentru cultura forțată în răsadnițe, conopida
de „Erfurt”, pentru culturile în câmp și foarte timpurie, conopida Imperială, varietate de
asemenea timpurie, conopida „Lenormand”, varietate franceză și conopida de „Algeria”,
foarte bună pentru cultura de toamnă.
Aria actuală de răspândire
În Europa principalele ţări cultivatoare de conopidă şi broccoli sunt Spania cu
31204 ha şi Franţa cu 19569 ha, aceste ţări realizând şi cele mai mari producţii. Cea mai
mare producţie medie se realizează în Italia cu 23,8 t/ha.În prezent la noi în țară conopida
şi broccoli se cultivă în aceleaşi regiuni ca şi varza albă, doar că suprafeţele cultivate cu
aceaste specii sunt mai restrânse.
Ciclul de viaţă Conopida este o plantă bienală dar în țara noastră este tratată ca
plantă anuală ea reușind să formeze semințe în primul an.
Importanţa culturii Conopida se cultivă pentru consumul inflorescenţei
(denumită căpăţână), în stare proaspătă sau preparată în diverse forme: (pane, supe
creme, etc.), sau industrializată prin murare. Inflorescenţele de conopidă conţin glucide
solubile 3,3-5,6%, protide 1,6 – 2,3% şi lipide 0,07%. Dintre elementele minerale se
remarcă conţinutul mare în K 328 g şi cel în calciu 20 g/100 g s.p., iar conţinutul în
vitamina C este de 69,8 mg/100 gs.p. Prezintă o serie de proprietăți terapeutice ca:
analgezică, antianemică, bactericidă, antiinflamatoare, energizantă, remineralizantă.
Cultura seminceră este meliferă, fiind preferată de insecte, în special de albine.
Durata de păstrare Inflorescențele de conopidă sunt perisabile. În condiții de
temperatură normală nu se pot păstra decât 4-6 zile. Păstrarea temporară se poate face
numai în depozite frigorifice cu atmosferă normală sau cu atmosferă controlată. Pe durată
scurtă, 1-2 săptămâni conopida se poate păstra la 5 - 100 C și umiditate relativă 85%.
Păstrarea pe o durată mai mare (3 - 6 săptămâni), se poate realiza prin ambalarea
inflorescențelor în folii perforate și menținerea unei temperaturi de 00 C și o umiditate
atmosferică de 95% și cu 3% O2 si 5% CO2. (Foury Cl., 1994).
Rentabilitatea culturii În România, conopida se cultivă mai ales în jurul marilor
orașe, fiind totuși o cultură mai puțin răspândită, însă prețul de valorificare este bun.
Particularităţile botanice şi biologice
Sistemul radicular este bine dezvoltat şi pătrunde în sol până la adâncimi de 30-40
cm. Tulpina este scurtă, pe ea se formează frunzele în formă de rozetă, iar în centru apare
mugurele florifer.
Frunzele sunt mari, oval alungite, acoperite cu pruină. La hibrizii noi din cultură
acestea cresc în poziţie verticală şi acoperă foarte bine căpăţâna.
Căpăţâna este de fapt un organ floral care se formează din hipertrofierea tijelor şi
ramificaţiilor florale în care se acumulează substanţe de rezervă. Căpăţâna este de culori
diferite, albă, galben limoniu, verzuie sau violacee, mov funcţie de cultivar, de formă
rotundă sau turtită însă cel mai răspândit și utilizat este cel cu căpățâna albă (fig. 3.29).
 Fig. 3.29. Varietăți de conopidă
Tulpinile florifere se formează prin alungirea ramificaţiilor căpăţânii, au 60-70 cm
înălţime şi prezintă pe ele flori de culoare galbenă ca la celelalte brassicaceae.
Seminţele sunt mici 210-350 într-un gram, facultatea germinativă fiind de 60-80%
şi se păstrează 4 ani.
Exigenţe ecologice
Este mai pretenţioasă la temperatură faţă de celelalte brasicaceae, temperatura
optimă de germinare a seminţelor fiind de 5-6°C, iar temperatura optimă în timpul
formării căpăţânii 14-18 °C (Ugas R., 2000). Inflorescenţele formate nu rezistă la
temperaturi mai mici de -1°C.
Faţă de lumină pretenţiile sunt mari în faza de răsad, în perioada formării căpăţânii
cerinţele se reduc, plantele necesitând umbrirea pentru ca partea comestibilă să nu se
deprecieze prin înflorit. Cultivarurile noi au caracteristica genetică de a-și acoperi cu
propriile frunze inflorescențele, la cultivarurile vechi fiind necesară acoperirea
căpățânilor fie cu frunzele mari bazale care se frâng și se așeză pe inflorescență, fie prin
legarea frunzelor deasupra inflorescențelor.
Faţă de umiditate cerinţele sunt mari în toate fazele de vegetaţie, fiind necesară o
umiditate de 70-80 % în sol, lipsa apei ducând la obţinerea unor producţii mici şi de
calitate slabă. Ploile din timpul toamnei pot duce la degradarea părții comestibile mai ales
la cultivarurile mai vechi care nu sunt protejate de frunze.
Solurile pe care se cultivă trebuie să fie fertile, bine structurate, bogate în elemente
nutritive cu reacție alcalină sau neutră. Conopida este o mare consumatoare de elemente
nutritive reacționând favorabil la fertilizarea cu gunoi de grajd în anul culturii.
Cultivaruri
În Catalogul Oficial al Plantelor de Cultură din România sunt înscrise următoarele
soiuri: semitimpurii: Zarka, Zermo; tardive: Aviso, Centrum, White Pearl, Zoran.
 În Romania, soiul consacrat cultivat cea mai lungă perioadă de timp a fost Bulgăre de
Zăpadă urmat de Pitică de Erfurt și Timpurie de Haga.
Tehnologia de cultură
Cultura timpurie Pregătirea terenului se face la fel ca la varza albă timpurie
respectând asolamentul și rotația culturii. Fertilizarea de bază se face cu cantități de
îngrășăminte organice și chimice calculate în funcție de fertilitatea solului. Cultura
timpurie se face numai cu plantare de răsad.
Producerea răsadurilor se face în sere înmulţitor sau răsadniţe calde, semănând în
intervalul 20.0.1 – 10.2, o cantitate de 300-350 g seminţe pentru înfiinţarea unui hectar de
cultură.
Răsadul se repică şi se îngrijeşte ca şi pentru varza albă, având grijă ca înainte de
plantare răsadul să se călească obligatoriu.
Plantarea se face la 15-20 martie, cu răsad în vârstă de 40-45 de zile, în rânduri la
70 cm între ele şi la 30 cm între plante pe rând, la aceeaşi adâncime la care plantele au
fost repicate (fig. 3.30). Lucrările de îngrijire sunt ca la varza timpurie, la unele
cultivaruri vechi fiind necesară protejarea părţii comestibile prin legarea frunzelor din
rozetă deasupra inflorescenţei.

30 cm.

46

12 70 cm.

140 cm.

Fig. 3.30. Schema orientativă de cultură pe teren modelat

Recoltarea începe în jurul datei de 20 mai şi se continuă până în luna 5-10 iulie.
Recoltarea se efectuează când inflorescența este compactă și a ajuns la mărimea
caracteristică soiului. Recoltarea se execută manual, dacă se cultivă pe suprafețe mari este
bine să se utilizeze cultivaruri cu maturare uniformă dar se poate face și mecanizat.
Pentru valorificare se aleg căpățânile turgescente, întregi, sănătoase fără pete sau
îngălbenite de soare. Producţiile care se obţin sunt de 15-20 t/ha dar pot crește
semnificativ dacă se folosesc cultivare valoroase și se aplică o tehnologie de cultură
adecvată.
Cultura de toamnă
Pregătirea terenului şi producerea răsadului se face ca la varza albă pentru toamnă.
Plantarea se face în intervalul 20 iunie – 1 iulie, iar la plantare răsadul se mocirleşte şi se
fasonează. Pe teren modelat se plantează 2 rânduri la 70 cm între ele şi la 35-40 cm între
plante pe rând (fig. 3.31).

35-40
cm.

4646

1212 70
cm.25-

140

Fig. 3.31.Schema orientativă pentru cultura de toamnă pe teren modelat

Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu cele de la varză. Recoltarea se face

înainte de apariţia primelor îngheţuri, fiind culese eşalonat căpăţânile bine formate.
Producţia ce poate fi obţinută este de 25-30 t/ha.
Cultura protejată a conopidei
Pentru a crea condiţii mai bune de creştere conopida poate fi cultivată la fel ca şi
varza albă în tuneluri sau solarii. Lucrările de înfiinţare a culturii şi cele de îngrijire sunt
asemănătoare. Avantajele acestui tip de cultură constau în faptul că recoltarea se poate
face cu 2-3 săptămâni mai devreme la culturile înfiinţate primăvara, iar toamna se pot
prelungi recoltările cu 2-3 săptămâni faţă de câmp.

3.7. Broccoli

Denumirea stiinţifică Brassica oleracea L. convar. botrytis L. var. cymosa

Duchesne
Familia botanică Brassicaceae (Cruciferae)
Denumiri străine engleză – broccoli, franceză – chou broccoli,
 Centrul de origine Broccoli este originar din aceleași zone ca și conopida
Aria actuală de răspândire Broccoli are, în general, aceleași pretenții ca și
conopida iar în țara noastră poate fi cultivat în zonele favorabile culturii conopidei.
Ciclul de viaţă Planta este asemănătoare cu conopida, la noi în ţară se comportă
ca plantă anuală.
Importanţa culturii De la broccoli se consumă primordiile de inflorescenţă care
se pregătesc în acelaşi mod ca şi conopida, având însă un gust mult mai fin decât aceasta.
Dintre compuşii organici determinaţi în inflorescenţele de broccoli se poate
menţiona glucoza (0,74 %), fructoza (0,56 %), zaharoza (0,39 %), celuloza (1,46 %),
ligninele (0,18 %), acizii organici (acidul citric 210 mg/ 100 g şi acidul malic 120 mg/
100 g) şi acizii fenolici (acidul ferulic, cafeic şi p-cumaric), Burzo I., şi colab. 2005.
Fructoza reprezintă principalul glucid din broccoli şi reprezintă 48,7 – 56,9 % din
totalul glucidelor, în timp ce glucoza reprezintă doar 11,1 – 20 5 % (Rosa ş.a., 2001,
Burzo I. şi colab.,2005).
Conţinutul în substanţe minerale şi în vitamine face ca acestă specie să fie foarte
apreciată de consumatori, fiind considerată ca având efect anticancerigen. Pe baza unor
sondaje s-a constatat că în zonele în care se consumă foarte mult această legumă apariţia
cancerelor este mult mai redusă.
Durata de păstrare
Inflorescențele de broccoli sunt perisabile, nu prezintă durată mare de păstrare
după recoltare. Transportul acesteia pe distanțe mai lungi se recomandă a se face cu
mijloace de transport specializate dotate cu echipamente cu atmosferă controlată.
Păstrarea pe durate mai mari (3 - 6 săptămâni), se poate realiza ca și la conopidă prin
ambalarea inflorescențelor în folii perforate și menținerea unei temperaturi de 00 C și o
umiditate atmosferică de 95% și cu 3% O2 si 5% CO2. (Foury Cl., 1994).
Rentabilitatea culturii
În România broccoli se cultivă pe suprafețe și mai restrânse decăt conopida dar
există perspective pentru creșterea suprafețelor cultivate cu această specie deoarece prețul
de valorificare este foarte mare iar cererea pe pieţă a acestui produs este în creştere.
Particularităţile botanice şi biologice
Sistemul radicular bine dezvoltat pătrunde în sol până la 45-50 cm adâncime. Pe
tulpina scurtă apar la început frunzele dispuse în rozetă, apoi mugurele terminal devine
florifer, formând inflorescenţa (fig. 3.32.).
 Fig. 3.32. Aspect din cultură și detaliu plantă

Inflorescenţa are pedicelii florali mai răsfiraţi sub formă de buchet. Culoarea
inflorescenţei la cele mai multe cultivaruri este verde dar există şi unele de culoare galben
verzuie sau violet (fig. 3.33.).

Fig. 3.33. Varietăți de broccoli

Unele cultivaruri de broccoli după recoltarea inflorescenţei principale, formează
lăstari pe care apar inflorescenţe secundare care sunt de dimensiuni mai mici dar pot
constitui o a doua recoltă (Voican V şi colab, 2006).
Florile, fructele şi seminţele sunt asemănătoare cu cele de la conopidă.
Exigenţe ecologice
Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie sunt comparabile cu cele de la conopidă.
Pentru o tonă de produs plantele consumă 1,9 - 4,9 kg N, 0,5 – 1,0 kg P2O5, 5,5 –
10 K2O, 3,2 – 3,5 CaO, 0,2% S (Chaux Cl şi colab., 1994).
Cultivaruri
În Catalogul Oficial al Plantelor de Cultură din România sunt înscrise în prezent
următoarele soiuri:
- semitimpurii: Champor, Dannor.
- tardive: Bestor, Martor.
Tehnologia de cultură
Cultura de broccoli se poate realiza primăvara sau toamna.
 O atenție deosebită trebuie acordată momentului plantării pentru a se evita ca
fenofaza de formare a primordiilor florale să nu coincidă cu perioada de temperaturi
ridicate, deoarece în această situație inflorescențele se depreciază și nu mai parcurg în
optim fenofazele ajungând chiar să treacă peste stadiul de formare a primordiilor florale,
formând direct flori. Totodată trebuie avute în vedere caracteristicile și perioada de
vegeatație a cultivarului folosit.
Pentru cultura de primăvară pregătirea terenului şi a răsadului se fac în mod
similar cu cel de la varză albă.
Plantarea se face în intervalul 15-25 martie, câte două rânduri pe brazdă la 70 cm
între rânduri şi la 30-35cm între plante pe rând.
Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu cele de la conopidă. Pentru combaterea
buruienilor terenul se poate mulci cu folie de polietilenă.
Pentru cultura de toamnă plantarea se face la data de 20-25 iunie. Pregătirea
terenului şi producerea răsadului necesită aceleaşi etape ca la varza de toamnă.
Recoltarea se face când inflorescenţele s-au dezvoltat, sunt compacte, înainte de
deschiderea bobocilor florali. Unele cultivaruri prezintă o caracteristică foarte importantă
astfel că după recoltarea părții comestibile principali lăstarii laterali formează și ei
căpățâni de dimensiuni ceva mai mici dar care pot fi și ele valorificate. În Anglia aceste
căpățâni sunt de obicei utilizate pentru industrializare.
Producţiile sunt de20-25 t la culturile timpurii şi de 30-35 t la cele tardive.

3.9. Gulii şi gulioare

Denumirea stiinţifică Brassica oleracea L. var. gongyloides L.

Familia botanică Brassicaceae (Cruciferae)
Denumiri străine engleză –kohlrabi, franceză – chou rave
Centrul de origine Gulia provine din specia salbatică Brassica rupestris, ce crește
în flora spontană din zona Mării Mediterane. Aceasta a fost cultivată ca legumă încă din
antichitate.
Primele varietăți cultivate la noi în țară au fost: gulia albă timpurie și gulia violetă. (D.
Alessiu, 1894). Cele mai vechi soiuri cultivate la noi în țară au fost: guliile de „Viena,
albe”, varietate timpurie, pretabilă pentru cultura în spații protejate, guliile de „Viena,
văratice”, cu frunze mici, guliile vinete, mari, pentru cultura de toamnă și guliile
„tomnatice”, mari și gustoase. (Ilie Morlova, 1926)
Aria actuală de răspândire
 Se cultivă pe suprafeţe mari în Japonia şi China. În Europa, ţări cu tradiţie în
cultura acestei specii sunt: Germania, Olanda şi Danemarca.
La noi în ţară suprafeţele cultivate sunt relativ mici, fiind prezentă în jurul oraşelor
mari mai ales în Ardeal și Banat.
Ciclul de viaţă Gulia este o plantă bienală care formează tulpinile florifere și
semințele în anul al doilea de cultură.
Importanţa culturii Gulia se cultivă pentru consumul tulpinii îngroşate, în stare
proaspătă în salate sau se foloseşte la prepararea unor mâncăruri. Tulpina guliilor este
metamorfozată, iar în parenchimul cortical al acesteia se depozitează substanţele de
rezervă: glucide 3,3 - 5,6 %, proteine 1,6 - 2,3 %, lipide 3,3 - 5,6 %, apă 90,0 - 92,7 %,
acestea având o valoare energetică de 110,95 kJ/ 100 g.
Conţinutul în vitamine al guliilor este de 41,00 - 92,00mg/100 g acid ascorbic,
tiamină 0,03 - 0,06 mg/ 100 g, riboflavină 0,03 - 0,06 mg/100 g, iar dintre elementele
minerale predomină: potasiul 340,0 - 500,0 mg/ 100 g şi calciul 43,0 - 90,0 mg/ 100 g s.p.
Sucul extras din gulie este folosit pentru tratarea bolilor de stomac.
Durata de păstrare Gulioarele au capacitate redusă de păstrare și trebuiesc
valorificate repede pe piață în timp ce guliile au capacitate bună de păstrare consumul în
stare proaspătă se poate face o perioadă mai lungă de timp.
Rentabilitatea culturii
Nu este o cultură foarte răspândită în Romănia, neexistând tradiție în rândul
consumatorilor însă în ultima perioadă cerințele față de această specie au început să
crească ca urmare a atractivității și ofertei variate practicate de marile supermarketuri.
Particularităţi biologice
Sistemul radicular este pivotant la începutul perioadei de vegetaţie apoi fibros şi
pătrunde în sol la adâncime mică (fig. 3.34.).

Fig. 3.34. Detaliu sistem radicular și plantă

 Partea comestibilă numită tulpino-fruct, este reprezentată de tulpina hipertrofiată,
care se îngroaşă şi capătă formă sferică, sferic – turtită, rotund – turtită în funcţie de
cultivar. Culoarea exterioară a părţii comestibile poate fi albă, alb verzuie, albastru violet,
iar miezul este alb cu gust plăcut (fig. 3.35.).
Îngroşarea tulpinii se face de jos în sus, iar la un moment dat partea bazală se
poate lemnifica în condiţiile în care solul este prea uscat.
În anul al doilea an apar tulpinile florifere înalte de 1,0-1,2 m.

Fig. 3.35. Varietăți de gulii

Florile sunt mici, galbene pe tipul 4 cu polenizare alogamă, entomofilă. Seminţele

sunt mici 200-220 într-un gram, facultatea germinativă 70-90 % se poate păstra 4 ani.
Exigenţe ecologice
Pretenţiile faţă de condiţiile de mediu sunt asemănătoare cu cele de la varză. O
atenţie deosebită se va acorda regimului de umiditate care trebuie menţinut la nivelul de
75 – 80% din capacitatea de câmp pentru apă a solului, de la plantare până la recoltare.
Pentru o tonă de produs se consumă: 4,0 - 4,9 kg N, 3,0 – 4,0 kg P2O5, 8,5 – 10
K2O, 3,2 – 3,5 CaO, 0,8% MgO (Chaux Cl şi colab., 1994).
Cultivaruri:
În Catalogul Oficial al Plantelor de Cultură din România sunt înscrise urmatoarele
soiuri:
Grupa gulioare
- extratimpurii: Ligana, Neisse;
- semitimpurii: Siba;
- timpurii: Productiv.
Grupa gulii:
-tardive: Albastru de Iernut si Ziridava.

Tehnologia de cultură
 Cultura în câmp
Pentru cultura timpurie în câmp sunt pretabile gulioarele. Terenul se pregăteşte
ca la varza albă timpurie.
Pentru producerea răsadului se seamănă în 5-10 februarie, iar răsadul se repică în
cuburi de 5x5x5 sau în palete alveolare. Totodată poate fi și semanată direct în palete
alveolare cu precizarea că pentru prevenirea fenomenului de etiolare și pentru călirea
răsadului se recomanda mișcarea paleților.
Plantarea se face la data de 25 martie – 10 aprilie. Se plantează 4 rânduri la 25 cm
iar între plante pe rând 25 cm. La plantare se va urmări ca răsadul să nu se îngroape mai
adânc decât a fost repicat pentru a nu se produce deformarea părţii comestibile şi
deprecierea acesteia.
Lucrările de îngrijire sunt cele specifice şi verzei timpurii în câmp.
Recoltarea se face eşalonat, prin smulgere, când partea comestibilă este de
dimensiuni caracteristice cultivarului. Valorificarea se face imediat legând plantele câte
trei cu ajutorul frunzelor. Producţia 10-15 t/ha.
Cultura de toamnă este similară cu cea de la varza de toamnă.
Răsadurile se pot produce pe brazde reci sau apalete alveolare si se plantează în
intervalul 5 iunie - 15 iulie, câte două rânduri la 70 cm între ele şi la 30 cm între plante pe
rând.
Se va îngriji cultura prin aplicarea de praşile, 6-7 udări, fertilizări faziale ca la
varză, iar la semnalarea atacului de boli sau dăunători se va interveni cu tratamente
fitosanitare cu produse specifice.
Recoltarea se face fie prin smulgerea manuală a plantelor sau mecanizat prin
folosirea dizlocatoarelor specializate şi adunarea manuală a plantelor. Lucrarea se
execută înainte de venirea îngheţului. Pentru păstrare plantele se fasonează prin tăierea
frunzelor şi a porţiunii de sub tulpina îngroşată.
Producţiile ce pot fi realizate: 30-40 t/ha.
Cultura protejată
Cultura protejată se poate realiza în solarii sau în tuneluri joase. Pentru acest tip de
cultură se folosesc gulioarele.
Producerea răsadului se face semănând în intervalul 15-20 ianuarie, răsadurile
urmând a fi repicate în cuburi nutritive de 5x5x5 sau vor fi semănate direct în palete
alveolare.
Plantarea se face în 10-20 martie. Înființarea culturii se face în benzi de 7 rânduri
la 25 cm între rânduri şi între plante pe rând. Cultura poate fi înființată anticipată sau
asociată. În cazurile când se înființează asociat cu o cultură de bază se va planta între
rândurile acestei culturi.
 Recoltarea poate începe la 15 mai, iar producţiile sunt de 12-15 t/ha.
Cultura în sere
În sere se cultivă gulioarele în perioada iarnă – primăvară când se poate face fie o
cultură pură sau se pot asocia cu culturi principale (tomate, castraveţi).
Producerea răsadului se planifică în funcţie de momentul în care se urmăreşte
plantarea, în intervalul 1-10 octombrie – 1-10 noiembrie sau 15- 20 noiembrie pentru
culturi asociate. Plantarea se face la distanţe de 25 cm între şi pe rând.
Lucrările de îngrijire sunt completarea golurilor, udări şi o fertilizare fazială. Dacă
se semnalează apariţia agenţilor patogeni se intervine cu tratamente fitosanitare.
Recoltarea se face eşalonat în intervalul 10 ianuarie - 30 aprilie, iar producţiile
orientative realizate sunt de 20-25 t/ha la cultura de bază, 12-15t/ha la cultura anticipată
şi 8-10 t/ha la cultura asociată.

3.10. Napul

Denumirea stiinţifică Brassica napus convar. rapifera

Familia botanică Brassicaceae (Cruciferae)
Denumiri străine engleză – rutabaga,swede, franceză – navet
Centrul de origine Napul este originar din bazinul mediteraneean și se cultiva
încă din antichitate. Romanii îl numeau rapum.
Aria actuală de răspândire
Cultura napului s-a extins în jumatatea de Nord a Europei, Canada, Noua Zeelandă,
Federația Rusă. În Romania se cultivă pe suprafețe restrânse, în special în județul Brașov
și în Maramureș.
Ciclul de viaţă plantă bienală, alogamă.
Importanţa culturii Rădăcinile (napii) conțin: 88,6% apă, 1,6% proteine, 0,2%
grăsimi, 1,6% celuloză, Na 8 mg%, K 190 mg%, P 25 mg%, vitaminele A, B. Este
utilizat în diferite preparate culinare sau ciorbe ca aromatizant. Se poate conserva prin
murare. Constituie un adevărat tonic. Rădăcinile și frunzele plantei au multiple
întrebuințări în medicina umană. Principiile pe care le conține actionează ca diuretic,
antiscorbutic, emolient pectoral, revitalizant, răcoritor.
Durata de păstrare În ceea ce privește durata de păstrare se recomandă recoltarea
și valorificarea producției în stare proaspată deoarece capacitatea de păstrare în condiții
normale după recoltare este redusă datorită continuțului ridicat de apă. În depozite cu
atmosferă controlată poate fi păstrat o perioadă lungă de timp.
Rentabilitatea culturii deși în România este cultivat pe suprafețe relativ
restrânse, condițiile pedoclimatice ale țării noastre sunt favorabile speciei iar producțiile
obținute la unitatea de suprafață sunt mari, putând deveni astfel o cultură rentabilă și
apreciată de către cultivatori și consumatori.
Particularităţi biologice și botanice
Napul prezintă o rădăcină pivotantă, cărnoasă. Ramificațiile secundare pornesc de
sub partea îngroșată. Tulpina este glaucă, înaltă de 50-100 cm și ramificată. Frunzele
bazale sunt lirat penat partite, pețiolate iar cele mijlocii și din partea superioară sunt ovat
lanceolate, sesile (fig. 3.36.).

Fig. 3.36. Detaliu plante de nap

Partea comestibilă este reprezentată de rădăcină care poate avea culori diferite alb
violet deschis sau închis (fig. 3.37.).
Florile sunt galbene, grupate în racem alungit. Polenizarea este entomofilă. Fructul
este o silicva puțin turtită. Semințele sunt negre, globuloase.

Fig. 3.37. Detaliu părți comestibile

Exigenţe ecologice
Napul prezintă pretenții reduse față de căldură, preferă un climat umed și răcoros.
Sămânța germinează la 2-3°C. Suportă temperaturi de -1--2°C iar la maturitate chiar și -
7--8°C. Temperatura optimă de vegetație este de 15-18°C. Nu suportă excesul de apă și
temperaturile foarte ridicate. În cazul apariției stresului termo-hidric fenofazele culturii se
decalează ajungând prematur la emiterea tijelor florifere, la lignificarea și deprecierea
părții comestibile. Preferă soluri afânate, bogate în humus, nisipo-lutoase până la argilo-
lutoase, cu reacție neutră sau ușor acidă (pH 6-7).

Cultivaruri utilizate
În Lista Oficiala a Soiurilor din România nu sunt înscrise cultivaruri de nap însă în
cultură se întâlnesc varietați produse din semințele din import. De cele mai multe ori
aceasta specie este confundată chiar și în lucrarile de specialitate, nu numai în randul
cultivatorilor și consumatorilor cu topinamburul (Helianthus tuberosum).
Tehnologia culturii
La noi în țară napul comestibil poate fi obținut în cultură timpurie sau în cultură de
toamnă, pentru a se evita temperaturile excesive ce aduc daune majore culturii. Pregătirea
terenului se face ca și pentru celelalte specii din grupa varzoaselor, având aceleași
pretenții ca tip de sol și grad de fertilitate. Ca și celelalte vărzoase specia este mare
consumatoare de elementre nutritive din sol.
Înființarea culturii se face prin semanat direct. Nu se recomandă producerea de
răsaduri deoarece specia nu suportă transplantarea. În funcție de precizia semănătorii
utilizate se folosește o normă de 2.5-4 kg sămânța/ha cu precizarea că dacă nu s-a folosit
o semănatoare de precizie, imediat după răsărire se impune lucrarea de rărit.
Schema de semănat este condiționata de cultivarul folosit, sistema de mașini și
sistemul de irigat. Specia suportă mai multe variante tehnologice de înființare a culturii
(fig. 3.38., 3.39.).

15-20
cm.

40 cm. 40 cm. 40 cm. 40 cm. 40 cm.

Fig.3.38. Schema orientativă de înființare a culturii pe teren nemodelat

 20-25
cm.

46

12 20 cm. 30 cm. 20 cm.

140 cm.

Fig. 3.39.Schema orientativă de înființare a culturii pe teren modelat

Pentru culturile timpurii se recomandă o distanță mai mica între plante/rând, între
15-20 cm iar pentru culturile de toamnă, de 20-25 cm între plante/rând.
Recoltarea se poate realiza total sau eșalonat. Pentru culturile timpurii recoltarea
începe în timpul verii în perioada iulie-august iar pentru culturile de toamnă, recoltarea se
face începând de toamnă continuând până la venirea înghețului, chiar și în timpul iernii,
specia rezistând foarte bine la temperaturi scăzute.
 Capitolul 4
Cultura legumelor pentru păstăi, boabe și capsule

Din această grupă fac parte specii care aparţin familiei Fabaceae (Papilionaceae):
Pisum sativum L. (mazărea de grădină); Phaseolus vulgaris L. (fasolea de grădină); Vicia
faba L. (bobul); alături de care au fost incluse şi Hibiscus esculentus L (bamele)
aparţinând familiei Malvaceae și Zea mays L. ssp. Saccharata (porumbul zaharat) din
familia Gramineae,
Partea comestibilă la aceste plante este reprezentată de boabe verzi (sau păstăi verzi
la tipul – „mangetout”) la mazăre; păstăi verzi la fasole; păstăi şi boabe verzi la bob,
boabe și știuleți mici la porumb şi capsule la bame.
Speciile din familia Fabaceae (Papilionaceae) pot fi considerate ca cele mai bune
premergătoare datorită simbiozei cu bacteriile fixatoare de azot, reușind să aducă un aport
de azot în sol.

4.1. Fasolea de grădină

Denumirea stiinţifică Phaseolus vulgaris L

Familia botanică Fabaceae (Papilionaceae)
Denumiri străine engleză –fasolea pitică – bush bean, fasolea urcătoare – runner
bean, franceză–fasolea pitică – haricotsnains, fasolea urcătoare – haricots a rames
Centrul de origine
Specia este originară din America Centrală, fiind foarte mult cultivată în Peru şi
Mexic (Bălaşa H., 1973). Specia este cunoscută de foarte multă vreme fiind prezentă în
scrierile vechi și cultivată în trecut de tolteci și azteci. Spaniolii și portughezii cunoșteau
fasolea de gradină pe care au răspândit-o în toată Europa. Cele mai vechi scrieri
menționează primele varietați de fasole astfel: „fassole cu tulpinele suitoare pe araci și
fasole ce crește jossu” („Agricultura practica” P. Alexandrescu,1873). D. Alessiu
menționează fasolea la 1874 astfel: „două grupe: oloage sau urcătoare.”
Primele soiuri cultivate la noi în țară sunt: „fasolea urcătoare: uriașă „Tar”și „Don
Carlos” și fasolea pitică sau oloagă: „Non plus ultra”, „Delicatesse”, „Țucară”, fasolea
timpurie de Belgia, fasolea pitică „Flageolet”, fasolea grasă de Roma, fasolea timpurie
d`Etampes, fasolea neagră de Algeria.”(Ilie Morlova, 1926).
Aria actuală de răspândire
În Europa cea mai mare suprafaţă cultivată cu fasole era în Serbia 19555 ha, iar
cea mai mare producţie medie se realiza în Spania 17 t/ha. La noi în țară se cultivă în
toate zonele cu condiții favorabile.
Ciclul de viaţă fasolea este o plantă anuală.
Importanţa culturii
Fasolea se cultivă pentru păstăile verzi care se consumă preparate în diverse
moduri. Fasolea verde este o materie primă de mare importanţă pentru industria
conservelor. Păstăile de fasole verde conţin 2,4 g proteine, 0,3 g grăsimi, 8,1 g
carbohidraţi la 100 g substanţă proaspătă. Păstăile mai conţin 88 mg Ca, 49 mg fosfor şi
1,4 mg fier. Fasolea se remarcă printr-un conţinut mare în vitamina C 9,6 mg la 100 g
substanţă proaspătă (Collazos C. şi colab., 1993).
Datorită simbiozei cu bacteriile fixatoare de azot, fasolea este o excelentă
premergătoare pentru celelalte specii legumicole. Ameliorează solul prin fixarea azotului
în nodozitățile caracteristice.
Păstăile uscate, lipsite de semințe conțin aminoacizi (arginină, triptofan, betaină)
vitamina C, acid silicilic, acid fosforic, săruri minerale, hemiceluloză.
În Japonia și China lăstarii tineri sunt consumați sub formă de salată. Proprietățile
medicinale pe care le deține specia sunt: reconstituent al sistemului nervos, antiinfecțios,
tonic hepatic. În ultima vreme și la noi în țară au apărut producători de microgreens
plăntuțe în primele stadii de vegetație care pot fi consumate. Cele obținute din semințe de
fasole sunt deosebit de apreciate.
Particularităţi biologice
Sistemul radicular este răspândit în stratul superficial al solului (0,3-0,4m), iar pe
rădăcini se găsesc nodozităţi cu bacterii fixatoare de azot. Uneori rădăcinile pot pătrunde
şi la adâncimi mai mari în sol (fig. 4.1.).
 Fig. 4.1. Sistemul radicular la fasole cu nodozități

Tulpina. La fasole există două convarietăţi după tipul de creştere al tulpinii:

convarietatea nanus – având creştere determinată, tulpina este dreaptă, ramificată şi
formează o tufă deasă, de înălțimi mici 40-60 cm (fasole pitică sau oloagă (fig. 4.2.a));
conv. vulgaris – creştere nedeterminată, tulpina volubilă, având lungimi de 2m – 6 m
(fasole urcătoare, fig. 4.2b) (Zamfirescu N. şi colab., 1960)

(a) fasole pitică (b) fasole urcătoare

Fig. 4.2. Tipuri de creștere la tulpina de fasole

Frunzele sunt mari, primele frunze sunt simple, celelalte sunt trifoliate, au culoarea
verde şi sunt acoperite cu perişori (fig. 4.3.).

Fig. 4.3. Detaliu frunze la fasole

 Florile sunt grupate câte 4-10 în raceme laxe, au culoarea albă, albă verzuie sau
roşie. La fasolea pitică inflorescențele sunt situate în vârful ramificațiilor tulpinii, iar la
fasolea urcătoare axial, polenizarea este autogamă (fig. 4.4.).

Fig. 4.4. Flori de culori diferite

Fructele sunt păstăi, monocarpelare, dehiscente. Forma poate fi dreaptă sau
curbată, iar culoarea poate fi verde, galbenă sau violet la maturitatea tehnică (fig. 4.5.).
În secţiune păstaia are formă aplatizată (fasolea grasă) sau cilindrică (fasole
fideluță).

Fig. 4.5. Păstăi- varietăți de culori și forme

Seminţele au formă mărime şi culori diferite în funcţie de soi. Într-un gram sunt 2-
5 seminţe, facultatea germinativă variază între 90-95% şi se păstrează 4-5 ani (fig. 4.6.).
 Fig. 4..6. Semințe de fasole diferite culori și forme

Exigenţe ecologice
Fasolea este o specie pretenţioasă la temperatură. Minima de germinare a
seminţelor este 8-12°C, iar optima 25°C (Maier I., 1963). Temperatura optimă de creştere
şi dezvoltare este de 22-25°C, la 10°C plantele îşi încetează creşterea iar la temperaturi
mai mici sunt chiar distruse. Temperaturile ridicate, de peste 30°C nu sunt favorabile
culturii.
Faţă de lumină este o plantă pretenţioasă.
Umiditatea solului trebuie să fie 60-70% din capacitatea de câmp pentru apă,
fazele critice fiind la germinarea seminţelor, la înflorire şi la legarea păstăilor. Excesul de
apă poate duce la apariția bacteriozelor și a unor boli criptogamice.
Fasolea se cultivă pe soluri mijlocii, permeabile, bine structurate, care rețin bine
apa, cu pH 5,5 – 6,7 (Ugas R., 2000).
Cultivaruri
Sunt înscrise în prezent următoarele soiuri de fasole în Catalogul oficial al
Plantelor de cultură din România:
Cultivaruri de fasole de câmp: Avans, Dalmaziano, Delia, Florena, Lechința,
Lizica, Prut, Starter.
Cultivaruri de fasole oloagă:
- păstaia galbenă: Anisia, Aurie de Dăbuleni, Aurie de Turda, Clarisa, Dăbuleni ,
Ileana, Ioana, Iuliana, Margareta, Marinica, Menuet, Mileniu, Perlata, Raluca, Rege,
Salvica, Super de Moldova.
- păstaia verde: Amurg, Cerasela, Delicioasă de Pasărea, Doljana, Fantastica,
Fonix, Işalniţa 43, Scanteia 1, Smaranda.
Cultivaruri de fasole urcătoare:
- păstaia galbenă: Alexia, Alina, Auria Bacăului, Bâldana, Bârladeana, Ecaterina,
Maura 2000, Mădarașeni, Tescana, Viltotești.
- păstaia verde: Verba, Verdana.
Tehnologia de cultură
Cultura fasolei de grădină în câmp
 Cultura de fasole se poate realiza în ogor propriu sau în cultură succesivă.
Cultura în ogor propriu poate fi amplasată după premergătoare care au fost
fertilizate cu gunoi de grajd: tomate, ardei, vinete. Nu se va cultiva după sfeclă dacă se
constată prezenţa unor mari cantităţi de bor (Voican V. şi colab., 2006). Specia este o
excelentă premergătoare pentru celelalte specii datorită capacității de a fixa azotul
atmosferic. Totuși revenirea ei pe aceiași solă este bine să se facă după 3-4 ani pentru a
preveni atacul bolilor și dăunătorilor.
Pentru a avea o producţie eşalonată se pot semăna în acelaşi timp cultivaruri cu
perioade de vegetaţie diferite sau acelaşi cultivar se poate semăna în etape la interval de
7-10 zile.
Pregătirea terenului începe toamna prin nivelare, fertilizare de bază cu 250-300
kg/ha superfosfat, 100-150 kg/ha sare potasică după care se ară la 28-30 cm adâncime.
Primăvara se fertilizează cu 80-100 kg/ha azotat de amoniu, se erbicidează înainte
de semănat cu erbicide specifice speciei.
Semănatul se face pe teren nemodelat (fig.4.7) sau pe teren modelat (fig.4.8.) când
în sol temperatura se menţine la 10-12°C.
La fasolea pitică fideluță însămânţarea se face în rânduri, distanța minimă între
rânduri este de 35 cm iar între plante/rând de 12-15 cm, folosind 30-40 kg de sămânţă la
hectar, în funcţie de mărimea boabelor. La fasolea pentru boabe norma de sămânță este
de 80-100 kg/ha. Adâncimea de semănat este condiționată de tipul de sol, pe solurile
ușoare se seamănă la o adâncime de 4-5 cm iar pe solurile grele 3-4 cm.

12-15
cm.

46

35 cm. 35 cm.
12 12

140 cm.

Fig. 4.7. Schema orientativă de înființare a culturii pe teren modelat

12-15
cm.

50 cm. 50 cm. 50 cm. 50 cm. 50 cm.

 Fig. 4.8. Schema orientativă de înființare a culturii pe teren nemodelat

La fasolea urcătoare este necesar instalarea unui sistem de susținere. În sistem

tradițional, acesta se realizează din fixarea aracilor iar în cazul în care se cultivă orizontal
se pot monta spalieri pe care se monteaza sârmele de susținere. Semănatul se poate face
în sistem tradițional în cuiburi, 2-3 boabe/cuib la distanța de 35-40 cm între cuiburi/rând
și 80-100 cm între rânduri. În cazul susținerii culturii pe spalier, se poate face semănatul
de o parte și de alta al rândului de spalieri la 20 cm de la axul spalierului iar plantele vor
fi dirijate în forma de „V” iar distanța între spalieri poate fi de la 1,2-2 m.
Lucrările de întreţinere. Terenul se va menţine curat de buruieni prin praşile
mecanice (2-3) și în cazuri excepționale, când terenul este îmburuienat se poate face 1
praşilă manuală pe rând, se va iriga în perioadele critice cu norme de 300-350 m3 apă /ha.
Înainte de înflorit se poate aplica o fertilizare suplimentară folosind îngrăşăminte
chimice 50 -60 kg superfosfat, 50-60 kg azotat de amoniu, 80-100 kg sulfat de potasiu
(Voican V., şi colab., 2006) sau se pot folosi îngrăşăminte granulate de tip Agroblen.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se va face preventiv și la avertizare când aceştia
depăşesc pragul economic de dăunare.
Dintre boli cele care provoacă pagube sunt:
Xanthomonas phaseoli (arsura bacteriană), boala se manifestă pe frunze, tulpini,
păstai și boabe sub forma unor pete mici brune gălbui ușor adâncite. Boabele nu se mai
dezvoltă, rămân mici, zbarcite și fără valoare, producția fiind extrem de redusă (fig. 4.9.).
Loturile semincere infectate cu această bacterie se resping datorită faptului că boala se
transmite prin sămânță.

Fig. 4.9. Arsura bacteriană (Xanthomonas phaseoli)

Pseudomonas phaseolicola (arsura aureolată) se manifestă asemanător cu arsura

bacteriană, însa pe frunze apar pete mici, necrotice înconjurate de un halou caracteristic
galben. În păstăile atacate, boabele sunt contaminate, din germinarea acestora rezultând
plante clorotice care pier la scurt timp (fig. 4.10).
 Fig. 4.10. Arsura aureolată (Pseudomonas phaseolicola)

Colletotrichum lindemutianum (antracnoza) Primele simptome apar pe

cotiledoane, după răsărirea plantuțelor, sub forma unor leziuni circulare sau alungite. Pe
frunze apar pe ambele fețe pete brune-galbui. Pierderile provocate de antracnoză sunt
foarte mari, ajungând chiar și până la 50% (fig. 4.11.). Boala se transmite și prin
intermediul semințelor.

Fig. 4.11. Antracnoza (Colletotrichum lindemutianum)

Dăunătorii frecvenţi sunt Achanthoscelides obtectus (gărgăriţa fasolei), aceasta

afectează atât păstăile cât și boabele pe suprafața cărora apar scobituri circulare croite de
larvele dăunătorului până la apariția adulților. În interior, bobul este complet distrus
căpătând un aspect făinos iar embrionul nu mai are capacitate de germinare (fig. 4.12.).

Fig. 4.12. Gărgăriţa fasolei (Achanthoscelides obtectus)

 Doralis fabae (păduchele negru) formează colonii aglomerate pe partea inferioară
a frunzelor, pe tulpini, lăstari, boboci de unde larvele și adulții absorb prin înțepare hrana
din țesuturi. Plantele atacate sunt slab devoltate, frunzele se ofliesc și cad, florile
avortează iar numărul de fructe legate este mic (fig. 4.13.).

Fig. 4.13. Păduchele negru (Doralis fabae)

Recoltarea începe în a treia decadă a lunii iunie. Fasolea oloagă se poate recolta
mecanizat, fasolea urcătoare se recoltează numai manual când păstăile sunt fragede şi
bune pentru consum.
Producţiile sunt de 3-4 t/ha boabe la fasolea oloagă şi 4-5 t/ha boabe la fasolea
urcătoare iar producția la fasolea pentru păstai este de 6-8 t/ha la fasolea pitică și de 8-10
t/ha la fasolea urcatoare.
Cultura succesivă se înfiinţează prin semănat în prima decadă a lunii iunie,
folosind cultivaruri de fasole pitică cu perioadă scurtă de vegetaţie.
Pregătirea terenului se face ca pentru toate culturile succesive.
Lucrările de întreţinere sunt cele specifice culturii de fasole în ogor propriu.
Recoltarea începe în luna septembrie, iar producţiile obţinute sunt de 5-6 t/ha
pastai.
Cultura de fasole în solarii
Pentru cultura în solarii se folosesc doar cultivaruri de fasole urcătoare și se pot
face culturi de primăvară sau de toamnă.
Pregătirea terenului începe toamna şi se execută aceleaşi lucrări ca la cultura în
ogor propriu.
Primăvara lucrările care se fac sunt: fertilizare, mărunţirea solului din solar iar cu
10-12 zile înainte de înfiinţarea culturii se acoperă solarul cu folie.
Semănatul se face la începutul lunii aprilie când temperatura în interiorul solarului
a ajuns la 10-12 °C. Se seamănă în benzi de câte două rânduri la 30 cm între benzi şi 20
cm între rânduri (fig. 4.14.). Pentru cultura de toamnă se seamănă în a doua decadă a lunii
iulie. Pentru un hectar se utilizează o cantitate de 25-30 kg sămânță.
 Lucrările de îngrijire: praşile manuale pentru combaterea buruienilor şi afânarea
solului, irigarea culturii, fertilizare fazilă şi combaterea bolilor şi dăunătorilor ca la
cultura în ogor propriu. Recoltarea se face în a treia decadă a lunii mai şi se obţin
producţii de 12-16 t/ha pastai.

30-35
cm.

50 cm. 120-150 cm. 50 cm.

Fig. 4.14. Schema orientativa de înființare a culturii în solarii

Cultura fasolei în sere

În ultima perioada s-a pus un accent pe cultura fasolei în spații protejate datorită
prețului de cost ridicat și producțiilor de calitate obținute și totodată reprezinta o specie
cheie în realizarea rotației culturilor. Pentru obținerea de producții timpurii se practică
înființarea culturii prin răsad. Pentru obținerea răsadului se seamănă în prima decadă a
lunii ianuarie direct în ghivece câte 2-3 semințe la ghiveci. Plantarea pentru ciclul I se
face în prima decadă a lunii februarie. Lucrările de îngrijire vor urmări asigurarea
condițiilor de temperatură și umiditate, combaterea bolilor și dăunătorilor dacă aceștia
apar.
Recoltarea se face manual, eșalonat, fiind de fapt cea mai dificilă lucrare.
Se obțin producții de 20-25 t/ha.
Pentru cilul II răsadul se produce prin semănat în prima decadă a lunii august iar
recoltarea se face până la scăderea temperaturilor sub 10 ºC.
Producțiile care se obțin sunt de 15-20 t/ha.

4.2. Mazărea de grădină

Denumirea stiinţifică Pisum sativum L

Familia botanică Fabaceae (Papilionaceae)
Denumiri străine engleză – pea, pea sugar, franceză – pois,
Centrul de origine
 Mazărea de gradină provine din Afganistan, Asia Mică şi India, fiind una dintre
cele mai vechi plante cultivate (Maier I., 1963). Date despre cultura mazării sunt prezente
în scrierile din Grecia antică, Egiptul antic şi Imperiul Roman unde ea se cultiva pe
suprafeţe întinse. Însa nu se știe cu exactitate dacă se cultiva mazarea comestibilă sau
furajeră. Se cultivă de foarte mult timp în India de Nord iar în scrierile sanscrite era
denumita harenzo. Scrierile vechi de la noi din țară menționează despre mazare
următoarele: „varietăți cari trecu în maturitate tardiu, acestea făcu florile purpurii și cele
de grădină făcu florile albe” („Agricultura practica” P. Alexandrescu, 1873). În anul 1894
D. Alessiu menționează despre varietățile de mazare existente la vremea aceea
următoarele: ”mazarea ce se consuma verde și aceia care ajunge la maturitate. În fiecare
din aceste două subdiviziuni convine de a separa varietățile oloage de acelea cu araci”.
Primele soiuri cultivate la noi în țară le întâlnim descrise astfel:”mazarea pitică și
varietățile ei: mazarea țucara „Mammuth”, mazarea grasă „Daisy”, mazarea „Folger”;
mazarea cu bob încrețit „Merveille” de America și mazarea înaltă ”Telephon”, mazarea
„Remontant”, mazarea „Clamart”. (Ilie Morlova, 1926)
Aria actuală de răspândire În Europa principalele ţări cultivatoare de mazăre
sunt Anglia, Franţa şi Italia. În țara noastră se cultivă mai ales în jurul orașelor și a
fabricilor de conserve.
Ciclul de viaţă Mazărea este o planta ierboasă, anuală.
Importanţa culturii
Mazărea de gradină poate fi consumată sub formă de păstăi (înainte de formarea
seminţelor) dar în special ca seminţe verzi, în preparate culinare sau conservată prin:
pasteurizare, congelare sau deshidratare.
Are o valoare alimentară ridicată datorită conţinutului în proteine 21,7 g/100
g.s.p., lipide 3,2 g/100 g.s.p; carbohidraţi 61,1 g/100 g.s.p, 65 g/100 g.s.p Ca şi de
asemenea, vitamine: B1 – 0,25 g/100 g.s.p, B2 0,15 g/100 g.s.p, PP 3,43 g/100 g.s.p
(Collazos C. şi colab., 1993).
Deoarece plantele de mazăre au proprietatea de a fixa azotul atmosferic, reprezintă
o foarte bună premergătoare pentru celelalte culturi legumicole.
Totodată, vrejii de mazăre ce se obţin după recoltare au un conţinut în proteină de
trei ori mai mare decât paiele de grâu şi constituie un bun furaj pentru animale
(Zamfirescu N., şi colab., 1960). Făina obținută din măcinarea boabelor mature
amestecată cu făina de grâu se întrebuințează la fabricarea pâinii.
Mazarea are proprietăți energetice iar empiric, ceaiul din cârcei se folosește împotriva
durerilor abdominale.
Durata de păstrare produsul trebuie valorificat imediat după recolatare deoarece
are o capacitate mică de păstrare.
 Rentabilitatea culturii
În prezent această legumă se cultivă în întreaga lume, cunoscând o reală extindere
odată cu mecanizarea lucrărilor de înfiinţare a culturii şi recoltării, dar şi datorită
posibilităţilor multiple de conservare, fapt care determină ca această cultură să fie
rentabilă. Datorită simbiozei cu azotul reprezintă și una din cele mai bune premergătoare
pentru celelalte culturi, fiind o specie importantă și în agricultura ecologică
Particularităţi botanice şi biologice
Rădăcina principală este pivotantă şi poate pătrunde până la 40-60 cm adâncime însă
în cazul în care solul permite poate pătrunde chiar și până la 1 m. Din rădăcina principală
se dezvoltă numeroase rădăcini secundare ce se dispersează la adâncimea de 30-40 cm.
Pe rădăcini, în special pe cele tinere, se găsesc numeroase nodozităţi care conţin bacterii
din genul Rhizobium leguminosarum, care au proprietatea de a asimila azotul liber din
atmosferă şi de a-l fixa în nodozităţi și de a-l pregăti în formule accesibile pentru culturile
viitoare (fig. 4.15.).

Fig. 4.15. Detaliu rădăcină de mazăre cu nodozități

Tulpina este goală în interior, cilindrică, agăţătoare prin cârceii proveniţi din
transformarea foliolelor. Lungimea tulpinii poate varia de la 0,2-2,5 m în funcţie de
cultivar (Zanoschi V. şi colab., 1985). Plantele de la cultivarurile cu tulpină scurtă şi
groasă se menţin în poziţie erectă, acestea se cultivă în special pentru consumul boabelor
verzi. Cultivarurile de la care se consumă păstăile au tulpina lungă şi subţire, plantele nu
se pot menţine în poziţie erectă fiind necesară susţinerea lor prin montarea de spalieri.
Datorită acestei caracteristici, o atenție deosebită trebuie acordată distanței de semănat
între rânduri și între plante/rând pentru a se asigura autosusținerea plantelor prin fixarea
cârceilor de planta vecină.
Frunzele sunt penat compuse alcătuite din 2-3 perechi de foliole ovale, ultima foliolă
fiind transformată în cârcel (fig. 4.16.). La baza fiecărei frunze se găsesc două stipele
mari, amplexicaule de culoare verde la unele varietăţi sau cu o pată violet la cele cu flori
violete (Maier I., 1963)

Fig. 4.16. Detaliu frunze de mazăre

Florile sunt grupate câte 2-7, sunt mari, albe şi papilionate și dispuse la subsuoara
frunzelor (fig. 4.17.). Polenizarea este autogamă, polenul se maturează înainte de
deschiderea florilor. Florile apar la 35-50 de zile de la semănat, o floare rămâne deschisă
2-3 zile, iar pe o plantă înfloritul durează 10-25 zile (Bălaşa M., 1973).

Fig. 4.17. Detaliu flori la mazărea de grădină

Fructul este o păstaie, care poate fi dreaptă sau arcuită, de culoare verde şi având
lungimi de 3-12 cm. Această caracteristică fiind influențată în mod direct de cultivarul
utilizat. Într-o păstaie se găsesc 3-12 boabe verzi (fig. 4.18.).
Boabele verzi reprezintă partea comestibilă şi au culoarea de la verde deschis la verde
închis. Soiurile zaharate sau cu bob zbârcit au un conţinut în zahăr mai mare decât cel de
amidon iar soiurile sunt mai dulci, la cele cu bob neted raportul amidon/zahăr este în
favoarea amidonului iar boabele au un gust fad (Atanasiu Cornelia şi colab., 2000).
 Fig. 4.18. Detaliu păstăi
În stare uscată seminţele de mazăre au culoare galbenă sau verde, soiurile cu boabe
galbene sunt mai puţine în sortiment predomină cele verzi (fig. 4.19.). Seminţele sunt
mari, într-un gram intră 3-11 seminţe, facultatea germinativă a seminţelor este de 90-95%
şi se păstrează 3-4 ani (Ugas R., 2000).

Fig. 4.19. Semințe mature de mazăre

Exigenţe ecologice
Mazărea este o plantă de climat temperat şi umed, care are cerinţe moderate faţă
de căldură. Temperaturile minime de germinaţie a semințelor sunt de 1-2°C la soiurile
zaharate şi 4-6°C la soiurile amidonoase (Bălaşa M., 1973).
Temperaturile optime de vegetaţie sunt cuprinse între 18-21°C (Ugas R., 2000), iar
dacă temperatura depăşeşte 26-28°C, producţiile scad (Bălaşa H., 1973).
Faţă de lumină, mazărea are cerinţe moderate, fiind o plantă de zi lungă. În
condiţii de zi scurtă (mai puţin de 8-10 ore), mazărea nu înfloreşte. În cazul semănatului
timpuriu, creşterea plantelor în prima parte a vegetaţiei are loc în condiţii de zi scurtă,
ceea ce determină formarea unui aparat vegetativ bogat, care în partea a doua a vegetaţiei
(ce se desfăşoară în condiţii de zi lungă) determină obţinerea unor producţii ridicate de
păstăi.
Mazărea de gradină are pretenţii mai mari la umiditate în faza de germinaţie a
seminţelor şi la începutul perioadei de vegetaţie, până când plantele reuşesc să-şi formeze
un sistem radicular puternic, apoi pretenţiile încep să scadă. Umiditatea optimă în sol este
de 70-80% din capacitatea de câmp a solului pentru apă. Seceta atmosferică prelungită
influenţează negativ procesul de înflorire şi de formare a păstăilor.
 Excesul de umiditate în faza de germinare, asociat cu temperaturile scăzute (mai
mici de 5°C) provoacă putrezirea seminţelor, înainte de răsărire, stagnarea în vegetaţie a
plantelor şi sensibilizarea acestora la atacul de dăunători (Popescu V. şi colab., 2001).
Pentru cultură se aleg soluri cu textură mijlocie, afânate, cu capacitate bună de
reţinere a apei şi pH 6,5 – 6,7 (Ugas R., şi colab., 2000).

Cultivaruri
În Catalogul Oficial al Plantelor de Cultură din România sunt înscrise următoarele:
 extratimpurii (45-50 zile): Ișalnita 60, Perlă de Mai;
 timpurii (50-55 zile): Redondo;
 semitimpurii (55-60 zile): Afila SC, Diana, Constant, Ema, Getica, Ialomița
Ujmajori korai, Ujmajori kozepkorai;
 semitârzii (60-70 zile): Adela, Armonia, Cornelia, Gerola, Jubileum,Vidra 187;
 târzii (70-80 zile): Fertil, Tulceana.

Tehnologia culturii la mazărea de grădină pentru producerea de boabe verzi

Cultura de mazăre pentru producerea de boabe verzi se înființează exclusiv prin
semănat direct în câmp. În condiţiile climatice specifice ţării noastre se pot executa două
tipuri de cultură: cultura de primăvară şi cultura de toamnă. Deoarece culturile de toamnă
dau randament scăzut iar produsul nu este solicitat pe piaţă acest sistem nu se practică
decât în gospodăriile particulare.
Pentru cultura de primăvară, bune premergătoare sunt culturile de: tomate, ardei,
varză, castraveţi, fertilizate cu îngrăşăminte organice şi care lasă terenul curat de
buruieni.
După culturile timpurii de mazăre se pot cultiva: ridichi de iarnă, varză de toamnă,
castraveţi de toamnă deoarece mazărea este o excelentă premergătoare.
Pentru culturile de mazăre de toamnă bune premergătoare sunt vărzoasele
timpurii.
Pentru culturile ecologice, mazarea mai este folosită și ca îngrașământ verde, în
acest caz cultura fiind tocată și încorporată în întregime în sol.
Pregătirea terenului.
Toamna după desfiinţarea culturii premergătoare, se face fertilizarea de bază după
o cartare agrochimică a terenului. Orientativ pe un sol mediu aprovizionat se poate aplica
superfosfat 300-400 kg/ha şi 100-200 kg/ha sare potasică şi apoi se execută arătura de
bază la adâncimea de 28-30 cm. Pentru cultura timpurie, ce se înființează primavara
devreme, încă din toamnă terenul se pregătește prin mobilizarea lui cu grapa cu discuri
sau combinatorul și totodată se realizează modelarea terenului dacă cultura urmeaza a fi
înființată pe teren modelat. Pregatirea terenului se face cu multă atenție din toamnă
pentru a permite ca înființarea culturii (semănatul) să se facă primvara cât mai devreme și
totodată pentru a conserva apa în sol și pentru a nu tasa terenul prin executarea de lucrări
de pregatire primăvara. Mazărea este printre primele culturi care se înființează primăvara.
În cazul în care terenul nu a fost pregătit din toamnă, pregătirea se realizează
primăvara, imediat ce se poate intra pe teren. Se execută fertilizarea cu 100 kg azotat de
amoniu, afânarea solului odată cu încorporarea îngrăşământului.
O atenție deosebită trebuie acordată combaterii buruienilor prin folosirea
erbicidelor totale, având ca acțiune principală distrugerea rezervei de semințe de buruieni
din sol. Se utilizează erbicide specifice culturii care pot fi folosite înainte de semănat sau
imediat după semănat. În cursul perioadei de vegetație, buruienile pot fi combatute prin
folosirea erbicidelor selective.
Semănatul se execută primăvara cât mai timpuriu, începutul lunii martie, când în sol
temperatura ajunge la 4-5°C și are tendințe de creștere, ultima epocă de semănat fiind
însă 1-2 aprilie. Pentru a prelungi cât mai mult perioada de recoltare se recomandă
însămânţarea simultană a unor soiuri cu perioadă de vegetaţie diferită sau acelaşi soi să
fie însămânţat în 2-3 epoci, la distanţe de 10-15 zile (Atanasiu Cornelia şi colab., 2000).
Pentru culturile de toamnă se poate semăna în luna septembrie.
Se foloseşte o cantitate de sămânţă de 180-300 kg/ha, în funcţie de MMB şi de
facultatea germinativă a lotului de seminţe utilizat și tehnologia de cultură aleasă.
Semanatul se realizează pe un teren bine pregătit, în rânduri echidistante la 12,5 cm
sau în brazde pe teren modelat şi la adâncimea de 4-5 cm (fig. 4.20.).

5-8 cm.

12 cm.

14 cm. 14 cm. 14 cm. 14 cm. 14 cm.

Fig. 4.20. Schema de semănat la mazăre

Lucrări de îngrijire
În cursul perioadei de vegetaţie se execută destul de puține lucrări de îngrijire
deoarece perioada de vegetație a cultivarurilor este destul de scurtă. În ceea ce privește
aprovizionarea cu apă a culturii, momentele critice sunt: imediat după semănat, în
perioada înfloritului și la formarea păstăilor. Dacă terenul nu este suficient aprovizionat
cu apă și lipsesc precipitațiile, se aplică 1-2 udări cu dispersarea apei astfel încât aceasta
să ajungă în întreaga cultură. La fiecare udare se aplică o normă de apă de 250-300 m³/ha.
Dintre bolile frecvente la cultura de mazăre amintim:
Ascochitoza (Ascochyta pisi) se manifestă pe toate organele plantei prin apariția de
pete brun închis, foarte bine conturate, cu margini neregulate. Pe păstai apar pete galbene
cenușii, acestea nedezvoltându-se corespunzător (fig. 4.21.).

Fig. 4.21. Ascochyta pisi (Ascochitoza)

Făinarea (Erisiphe pisi) se manifesta pe toate organele plantei. Pe frunze apar pete
cenușii albicioase și făinoase alcătuite din miceliul și fructificațiile ciupercii. Făinarea
apare după o perioadă ploioasă asociată cu temperaturi ridicate (fig. 4.22.).

Fig. 4.22. Erisiphe pisi (Făinarea)

Recoltarea se eşalonează în funcţie de soiuri şi de epoca de însămânţare.

Momentul optim de recoltare este condiționat de tipul de cultivar, destinația
producției și de analizele și determinări chimice privind conţinutul în zahăr şi amidon al
boabelor. De regulă, acesta se face atunci când toate boabele din păstaie au ajuns la
maturitatea tehnologică.
Se pot folosi şi aparate ca: maturometrul, aparatul Raiftester, tenderometrul pentru
determinarea momentului optim de recoltare (Bălaşa H., 1973).
 Recoltarea se poate face după următoarele proceduri:
Manual, dar este o operaţie greoaie şi necesită un volum mare de forţă de muncă.
Recoltarea manuală se face numai pe suprafeţe mici, pentru mazărea destinată în
exclusivitate consumului în stare proaspătă.
Mecanizat, prin folosirea combinelor specializate pentru recoltarea păstaioaselor
dar se execută pe suprafeţe mari, iar producţia este destinată industrializării.
Producţia de păstăi variază între 6-7 t/ha ajungând până la 10 t/ha, iar producţia de
seminţe verzi de 2,5-4 t/ha.

4.3. Mazărea tip „Mangiatuto”

Denumirea stiinţifică Pisum sativum L. var macrocarpon

Familia botanică Fabaceae (Papilionaceae)

Destul de puţin cultivată în România, această specie este prezentă doar în colecţii.
În anii 2004 - 2006 ea a fost cultivată la Catedra de Legumicultură a Facultăţii de
Horticultură (Atanasiu N., 2004). La această specie se consumă păstăile fragede, atunci
când boabele sunt mici (1,5 – 3 mm), iar pe liniile de sutură nu sunt prezente vasele
lemnoase (aţele). Cultivarurile existente au o tulpină volubilă înaltă de 0,6-1,5 m iar
inflorescențele sunt foarte decorative.
Cultura în câmp se realizează prin semănat în benzi de câte 2 rânduri, cu distanţa
între rândurile benzii de 20 de cm şi cu intervale între benzi de 50 – 60 de cm care să
permită accesul pentru efectuarea lucrării de recoltat, între plante pe rând distanţa trebuie
să fie de 10 – 12 cm.
Semănatul se poate face manual pe suprafeţe mici sau cu semănători de precizie pe
suprafeţe mari. (Atanasiu Cornelia, şi colab., 2000).
Instalarea sistemului de susţinere se face după semănat. El trebuie să aibă o
înălţime de 140-150 cm pentru a permite palisarea culturii, pe acest sistem de susţinere se
instalează plase cu ochiuri largi pe care mazărea se va agăţa cu ajutorul cârceilor.
Lucrările de îngrijire sunt cele de la mazărea păstăi.
Recoltarea se execută manual iar producţia este destinată consumului proaspăt.

4.4. Bobul
Denumirea stiinţifică Vicia faba L.
Familia botanică Fabaceae (Papilionaceae)
Denumiri străine engleză – broad bean, franceză – fève
Centrul de origine
 Bobul este originar din Asia Mică și Africa fiind o plantă foarte veche în cultură.
Bobul se cultiva încă din epoca bronzului iar în antichitate era foarte apreciat de egipteni,
evrei și greci. În Atena antică era rezervată o zi pe an cinstirii acestei plante. Astfel, era
folosită în ofrandele aduse zeilor la anumite sărbători. Romanii îl foloseau la fabricarea
pâinii în amestec cu grâul. Theofrast menționează în lucrările sale atât cultura bobului alb
cât și a bobului negru. Cultura acestei specii s-a diminuat odată cu introducerea cartofului
și fasolei la începutul sec. XVII-lea. Primele varietăți cultivate la noi în țară sunt: bobul
cu semințele mari și bobul pitic cu semințele mici și rotunde (D. Alessiu, 1894). Primele
soiuri cultivate la noi în țară sunt menționate de Ilie Morlova la 1926: bobul uriaș, foarte
înalt și cu teci lungi și groase, bobul „românesc”, cu teci și boabe de mărime medie
,bobul de „ Sevilla” și bobul de „Erfurt”.
Aria actuală de răspândire
În prezent bobul este cultivat în numeroase regiuni ale globului fiind foarte
răspândit în țări ca: Japonia, India, China. În Europa mari cultivatoare sunt ţări ca:
Spania, Italia. Franţa. Deși această cultură era răspândită în trecut pe suprafețe mari,
reprezentând un aliment de bază în țara noastră, în prezent suprafețele destinate acestei
culturi au scazut semnificativ de la an la an, fiind cultivat sporadic în regiuni ca Moldova,
Oltenia şi Maramureş, în regim gospodăresc.
Ciclul de viaţă Bobul este o plantă erbacee anuală.
Importanţa culturii
Bobul se cultivă pentru păstăile tinere care se consumă ca și fasolea verde, dar şi
pentru seminţele imature sau uscate care au o valoare alimentară foarte ridicată, fiind
utilizate la prepararea unor mâncăruri. Păstăile proaspete pot fi păstrate o perioadă lungă
de timp în depozite cu atmosfera controlată sau congelate sau se poate păstra ca boabe
uscate. Din făina de bob în amestec cu făina de grâu se poate obţine pâine (Popescu V. şi
colab., 2001).
Boabele conţin 11,3 g proteine, 25,9 g hidraţi de carbon, 31 mg calciu, 137 mg
fosfor, 2,0 mg fier la 100 g substanţă proaspătă. Conţine de asemenea, cantităţi mari de
vitamina A 0,1 mg, B10,3mg, B2 0,09 mg, PP 1,4 mg la 100 g.s.p (Collazos C. şi colab,
1993).
Principiile active ale acestei specii au acțiune diuretică și sedativă recomandate
chiar și în reumatism. Vârfurile plantelor tinere au proprietăți tinctoriale, fiind utilizate
pentru vopsitul fibrelor în negru.
Resturile vegetale pot fi utilizate în hrana animalelor sau se pot utiliza ca
îngrășământ verde, deoarece masa vegetativă mare se realizează într-un timp scurt, iar
sistemul radicular profund prezintă multe nodozități îmbogățind solul în azot.
Particularităţi botanice
 La această dată există în cultură două tipuri de bob: unele cu semințe mari și altele
cu semințe mici (fig. 4.23.).
Bobul are un sistem radicular bine dezvoltat care pătrunde în sol până la adâncimi
mari de circa 30-40 cm iar în cazul în care solul permite, acesta poate ajunge chiar și până
la 1 m. Din rădăcina principală pornesc numeroase rădăcini secundare pe care se găsesc
nodozităţi cu bacteriilor fixatoare de azot și bobul putând reprezenta o bună
premergătoare pentru celelalte plante legumicole.

Fig. 4.23. Semințe de bob mare și semințe de bob mic

Tulpina este goală în interior, muchiată având înălţimi de 0,7-1,0 m, este erectă și
neramificată (fig. 4.24.).
Frunzele imparipenat compuse, alterne, cu ultima foliolă scurtă şi ascuţită,
acoperite cu pruină. În unele zone se consumă și frunzele când sunt tinere și fragede.

Fig. 4.24. Detaliu plante de bob

Florile sunt mari, sesile au formă tipic papilionată de culoare albă sau violaceae
(fig. 4.25.), polenizarea alogamă, entomofilă (Bălaşa M., 1973).
 Fig. 4.25. Tipuri de flori la bob

Fructul este o păstaie cilindrică sau turtită, spongioasă în interior cu lungime de 4-

14 cm care conţine 4-5 seminţe. Când sunt tinere păstăile sunt cărnoase și fragede iar la
maturitate se lemnifică.
Seminţele sunt mari, de culoare cafenie sau neagră la maturitate, pot fi aplatizate,
eliptice sau reniforme (fig. 4.26.). Într-un gram pot fi 1-4 seminţe (Ugas R., 2000),
facultatea germinativă este de 90-95% şi se poate păstra 5-6 ani. Germinaţia la bob este
hipogee, cotiledoanele rămân în sol iar epicotilul răsare deasupra solului (Voican V. şi
colab., 2006)

Fig 4.26. Păstăi și boabe

Exigenţe ecologice
Bobul este o specie puţin pretenţioasă la temperatură. Temperatura minimă de
germinare este 3-4 °C iar optima 18-20, specia nu suportă temperaturi mai mari de 25°C,
care duc la încetarea creșterii și dezvoltării. (Butnariu H., 1992).
Este destul de pretenţios la lumină, fiind o plantă de zi lungă.
Pretenţiile faţă de umiditate sunt mari mai ales în perioada de germinare a
seminţelor şi la formarea păstăilor.
Bobul se cultivă pe soluri profunde, lutoase, cu reacţie neutră şi sunt de preferat
solurile care reţin bine umiditatea.
 Cultivaruri În țara noastră în prezent nu sunt omologate soiuri romanești iar în
cultură sunt folosite populațiile locale, soiurile vechi și creații aduse din import.
Tehnologia culturii
Bune premergătoare sunt speciile prăşitoare care lasă terenul curat de buruieni.
Pregătirea solului începe din toamnă când se fertilizează cu 30-50 t/ha gunoi de
grajd, 200-250 kg/ha superfosfat, 150 – 200 sare potasică, apoi terenul se ară la 28-30 cm
adâncime. Pregatirea terenului se recomandă a se face din toamnă deoarece această
cultură se înființează primavara devreme (în mustul zapezii) (C. Vinatoru). După arătură
se intervine cu grapa cu discuri sau combinatorul și se modelează.
În cazul în care terenul nu a fost pregătit din toamnă, primăvara se fertilizează cu
azotat de amoniu 150-200 kg/ha şi se mărunţeşte terenul cu grapa cu discuri. Se poate
modela terenul.
Semănatul se face primavara devreme începând cu prima decadă a lunii martie dar
nu mai târziu de10 aprilie. Nu se va întârzia cu semănatul deoarece temperaturile ridicate
în perioada de înflorit și fructificare pot duce la compromiterea culturii. Semănatul se
poate face în rânduri la 40 - 50 cm sau în cuiburi la 50 cm şi la 40-50 cm între cuiburi pe
rând (Bălaşa M, 1973). Densitatea recomandată este de 120 mii plante/ha la cultivarurile
viguroase și 200 mii plante/ha la cultivarurile de vigoare mică.
Se utilizează o cantitate de 100-140 kg de sămânţă în funcţie de mărimea seminţei.
Lucrările de îngrijire. Cultura se menţine curată de buruieni prin praşile, se irigă în
perioadele critice, se face o fertilizare suplimentară ca la fasole în faza înfloritului.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se va face preventiv și la avertizare folosind
produse specifice ca la celelalte leguminoase (Gheorghieş C, 2002).
Bolile care pot să apară sunt: Uromyces viciae fabae (rugina) atacul se manifestă
prin apariția de pustule minuscule pe partea inferioara a frunzelor, ca mai apoi acestea să
se îngalbenească și să se necrozeze (fig. 4.27.).

Fig. 4.27. Uromyces viciae fabae (Rugina)

 Botritys fabae (pete ciocolatii) se manifestă prin pete circulare de culoare galbenă
apoi brună. La suprafața țesuturilor afectate se formează un puf de culoare cenușie (fig.
4.28.).

Fig. 4.28. Botritys fabae (Pete ciocolatii)

Dintre dăunători Aphis fabae (păduchele negru) ce formează colonii pe suprafața

inferioară a frunzelor și pe alte organe ale plantei. Atacul este însoțit de secreții
translucide. Plantele atacate sunt neuniform dezvoltate (fig. 4.29.).

Fig. 4.29. Păduchele negru Aphis fabae

Recoltarea se face manual și depinde foarte mult de produsul pe care dorim să îl

consumăm. Dacă se recoltează frunze pentru salată acestea se rup în primele faze de
vegetație, păstăile se recoltează când sunt tinere și semințele sunt imature, semințele
imature se recoltează pe măsură ce ajung în faza de lapte-ceară iar semințele mature se
recoltează la maturitatea fiziologică.
Producţiile sunt de12-16 t/ha păstăi şi 5-7 t/ha boabe verzi.

4.5. Bame
Denumirea stiinţifică Hibiscus esculentus L.
Familia botanică Malvacea
Denumiri străine engleză – okra, franceză – gombo
Centrul de origine
 Bamele sunt originare din Asia Mică și din India, Birmania. Specia a fost cultivată
în Egipt, cu 2000 ani i. Hr. În România, în anul 1894, această specie apare menționată de
către D. Allesiu sub denumirea de „bamul” iar varietatea principală utilizată în acea
perioadă purta denumirea de bame lungi. Primele soiuri cultivate în țara noastră sunt:
bamele sultanee cu fructe lungi și puține semințe și bamele „carabame” cu fructe scurte.
(Ilie Morlova, 1926).
Aria actuală de răspândire
În prezent se cultivă în Albania, Turcia, Grecia, Bulgaria.În trecut, în Romania
aceasta specie era cultivată pe suprafețe însemnate însă în prezent la noi în ţară se cultivă
pe suprafeţe mici în partea de sud.
Ciclul de viaţă
Bamele sunt plante anuale.
Importanţa culturii
Bamele se cultivă pentru consumul fructelor tinere care se întrebuinţează la
prepararea unor mâncăruri sau se folosesc în industria conservelor. Fructele conţin 1,6%
proteine, 0,2% lipide, 7,4% glucide (Butnariu H. şi colab., 1992). Capsulele verzi conțin
protide, grăsimi, hidrați de carbon, mucilagii, săruri minerale, vitaminele A,B,C.
Semințele mature pot fi folosite la prepararea diferitelor mâncăruri sau surogat de cafea.
Principiile active pe care le conțin au acțiune emolientă prin conținutul mare de
mucilagii. Sunt folosite de asemenea, în tratamentele pentru afecțiunile respiratorii.
Particularităţi botanice
Bamele au un sistem radicular puţin ramificat, rădăcina principală fiind pivotantă
şi poate pătrunde în sol până la 35-40 cm dar pe un sol favorabil poate ajunge până la 70
cm..
Tulpina este ramificată, erectă, cu înălţimi de 1-1,5 m, acoperită cu peri rigizi.
Frunzele sunt palmat-lobate și acoperite ca și tulpina cu perișori rigizi (fig. 4.30.).

Fig. 4.30. Varietăți de bame

 Florile sunt mari, de culoare alb galbenă cu o zonă brună sau violacee la baza
corolei (fig. 4.31.), polenizarea fiind facultativ autogamă (Butnariu H., 1993).

Fig. 4.31. Detaliu floare la bame

Fructele sunt capsule de 10-30 cm lungime muchiate cu 5-6 loji, la maturitatea

tehnică se lemnifică. (Staack E.M., 2006).
Seminţele 15-20 într-o capsulă sunt de formă sferică, de culoare cafenie, facultatea
germinativă 80-85% se păstrează 4-5 ani (fig. 4.32.).

Fig. 4.32. Detaliu fructe și semințe

Exigenţe ecologice
Bamele sunt specii pretenţioase la căldură. Temperatura minimă de germinare a
seminţelor 15°C, iar optima 28-35°C. Plantele îşi încetează creşterea dacă temperaturile
scad sub 10°C.
Sunt plante pretenţioase la lumină, nu suportă umbrirea.
Umiditatea atmosferică şi cea din sol trebuie să fie ridicate pentru reuşita culturii.
Sistemul radicular profund conferă o oarecare rezistenţă la secetă.
Pentru cultura bamelor se aleg soluri uşoare, bogate în humus cu pH 6-7,5, nu
suportă solurile cu structură lutoasă care se încălzesc greu. (Staack E.M., 2006).
 Cultivaruri: În prezent există înscris în Catalogul Oficial al Plantelor de Cultură
din România cultivarul Ela, soi semitimpuriu. Pe langă acesta se folosesc un numar mare
de populații locale și soiuri din import, în special provenind din Bulgaria.
Tehnologia culturii
Rezultate bune se obţin după premergătoare ca solano - fructoase sau vărzoase.
Terenurile trebuie să fie însorite, bogate în elemente nutritive și cu posibilități de irigare.
Se va respecta asolamentul pentru a preveni apariția bolilor și dăunătorilor.
Pregătirea terenului se face din toamnă prin nivelare, fertilizare cu 30-40 t/ha
gunoi de grajd, 300-500 superfosfat, 100 kg/ha sare potasică şi arătură adâncă la 28-30
cm (Butnariu H., 1993).
Primăvara se fertilizează cu azotat de amoniu, se mărunţeşte solul şi se erbicidează
înainte sau imediat după semănat.
Semănatul se face în a doua jumătate a lunii mai. Se poate semăna pe teren
modelat sau nemodelat câte două rânduri pe brazdă la 70 cm între rânduri pe terenul
modelat și la 80 cm între rânduri pe terenul nemodelat, între plante pe rând distanța va fi
de 15-20 cm. Se foloseşte o cantitate de 30-40 kg de sămânţă la ha care se introduce în
sol la 3-4 cm (fig. 4.33.).

15-20
cm.

46

12 70 cm. 12 cm.

140 cm.

Fig. 4.33. Schema orientativă a culturii de bame înființată pe teren modelat

Lucrările de îngrijire constau în răritul culturii pe suprafețe mici, praşile mecanice

şi manuale pentru combaterea buruienilor şi afânare, fertilizare fazială şi tratamentul
împotriva bolilor şi dăunătorilor.
Irigarea se realizează în momentele critice prin aplicărea a 4-5 udări cu norme de
300-350 m3/ha.
Recoltarea începe în a doua decadă a lunii iulie până în luna septembrie. Se
recoltează la interval de 2-3 zile la începutul fructificării apoi o dată pe zi pentru ca
fructele să fie bune de consum. Recoltarea se execută cu mănuşi deoarece planta prezintă
peri aspri pe fructe care pot provoca iritaţii (Popescu V. şi colab., 2000).
Recoltarea capsulelor se face la anumite dimensiuni în funcţie de destinaţia
producţiei: 1,5-4 cm pentru conserve în saramură, 1,5-7,0 cm pentru ghiveci, 4-7 cm
pentru consum proaspăt (Dumitrescu şi colab., 1998).
Producţiile sunt de 6-8 t/ha.

4.6. Porumbul zaharat

Denumirea stiinţifică Zea mays L. ssp. Saccharata

Familia botanică Gramineae
Denumiri străine engleză – sweet corn, franceză – mais doux
Centrul de origine Se consideră că centrul primar de origine este Peru şi Bolivia,
unde se cultiva cu 3000 de ani în urmă iar centrul secundar Mexic.
Aria actuală de răspândire Porumbul zaharat se cultivă la noi în ţară pe
suprafeţe restrânse, în jurul marilor orașe, mai ales de către micii producătorii.
Ciclul de viaţă Porumbul zaharat este o plantă anuală, erbacee.
Importanţa culturii
De la porumb se consumă boabele înainte de maturitatea fiziologică în stadiul de
lapte-ceară. Boabele sunt utilizate pentru prepararea unor mâncăruri specifice sau vin în
completarea unor salate. Reprezintă și o excelentă materie primă pentru industria
conservelor deoarece se poate conserva fie ca boabe fierte, sau stiuleți de dimensiuni
mici.
Boabele conțin substanţă uscată 25%, glucide 14-15%, proteine 5%, vitamine (C,
complexul B).
Durata de păstrare
Porumbul se poate păstra sub formă de ştiuleţi nedesfăcuţi 1-2 zile la temperaturi
de 2-4 °C, boabele fierte și congelate pot fi păstrate până la 6 luni.
Rentabilitatea culturii cultura se extinde tot mai mult, deoarece tehnologia de
cultură nu este foarte dificilă, iar valorificarea produsului se poate face la prețuri mari.
Particularităţi botanice
Rădăcina este foarte bine dezvoltată, unele rădăcini ajungând în sol până la
adâncimi mari de 100-150 cm, dar majoritatea se dezvoltă până la 30-50 cm.
Tulpina este dreaptă și poate ajunge la înălțimi mari 1-1,5 m, dar la unele
cultivaruri tulpina poate ajunge și la 3 m înălțime.
Frunzele sunt mari, lanceolate, de culoare verde de diferite nuanțe în funcție de
cultivar (fig. 4.34.).
 Fig. 4.34. Aspect din cultura de porumb

Porumbul este o plantă unisexuat monoică, inflorescența masculă se formează în

vârful tulpinii și este sub forma unui panicul ramificat, iar inflorescența femelă se
formează la subțioara unei frunze și este sub formă de știulete de dimensiuni diferite în
funcție de cultivarul utilizat (fig.4.35.).

Fig. 4.35. Floare femelă Floare masculă

Știuleții se formează pe plantă la 0,6-0,8 m de sol. Unele soiuri pot forma și 2-3
știuleți pe plantă, iar altele au o mare capacitate de lăstărire. De exemplu soiul Dulce de
Bacău formează 3-4 lăstari de la baza plantei pe care se formează eșalonat știuleți, care
pot fi recoltați mai târziu (Stoian L.,2005 )
Fructele (boabele-care reprezintă de fapt partea comestibilă) sunt dicariopse, cu
suprafața zbârcită și de culoare galbenă, portocalie sau chiar albă (fig. 4.36.)

Fig. 4.36. Varietăți de porumb

 Exigenţe ecologice
Porumbul este o specie pretenţioasă la căldură, temperatura minimă de germinare a
semințelor este 8-10 °C, iar optima 21-26°C, iar pentru creștere și dezvoltare are nevoie
de temperaturi cuprinse între 25-30°C. Temperaturile negative de -4°C distrug plantele,
iar temperarturile prea ridicate din perioada recoltării duc la deprecierea știuleților și
boabelor.
Are cerințe mari față de umiditate la apariţia paniculului până după umplerea
boabelor. În țara noastră în anii cu precipitații normale cultura se poate realiza și fără
irigare.
Față de lumină are cerințe ridicate.
Preferă soluri mijlocii, uşoare, fertile și care se încălzesc ușor, cu pH 6,5-7.
Cultivaruri
În Catalogul Oficial al plantelor de cultură din România sunt înscrise următoarele
grupe de cultivaruri:
-extratimpurii: Estival TU, Gina FD, Prima TU
-timpurii: Dacia FD, Sweet Spirit, Sweet thing, Union VP
-semitimpurii: Deliciul verii, Desert FD, Dulce de Bacău, ZP504SU
-semitardive: Diamant FD
Tehnologia culturii
În asolament porumbul poate fi cultivat după solano fructoase, leguminoase,
cartofi. Este bine să se respecte asolamentul iar porumbul să revină pe aceeași solă după
3-4 ani. Porumbul zaharat poate fi utilizat în perdelele de protecție, pentru culturile care
nu suportă curenți reci de aer (castraveți, pepeni galbeni și verzi, ardei).
Pregătirea terenului începe din toamnă cu desființarea culturii anterioare, nivelarea
de întreținere și apoi fertilizarea cu 30-40 t/ha gunoi de grajd; 55-60 kg/ha fosfor, 70-80
kg/ha potasiu, după care se execută arătura la 28-30 cm. Pentru combaterea buruienilor
pe suprafețe mari se poate face o erbicidare preemergent pentru a distruge resursa de
semințe de buruieni din sol.
Primăvara se vor aplica îngrășămintele cu azot 50-60 kg/ha, după care se
mărunțește terenul cu grapa cu discuri.
Semănatul se realizează la jumătatea lunii aprilie, când temperatura solului ajunge
la 8-10ºC, mecanizat cu SPC 6, la 4-6 cm adâncime, în rânduri la 70 cm între rânduri şi
20-25 cm între plante pe rând, realizând o densitate de 50 mii plante/ha. Cantitatea de
sămânţă utilizată pentru un hectar este de 12-15 kg.
Pe parcursul perioadei de vegetație în cultură se vor efectua următoarele lucrări:
combaterea buruienilor, dacă terenul este puternic îmburuienat se poate erbicida prin
folosirea erbicidelor selective specifice. Praşile mecanice şi manuale se vor executa până
când plantele cresc la 60-70 cm, acoperă bine terenul și înăbușă singure buruienile. În
anii secetoși se fac udări 4-5 cu norme 400-500m3/ha. Pentru obținerea unor știuleți de
calitate foarte bună se poate face și o fertilizare cu 150-200 kg/ha Complex III, acesta va
fi aplicat imediat după înspicat.
Recoltarea începe din luna iulie şi durează până toamna. Recoltarea se realizează
în 2-3 etape, manual, în faza de lapte ceară și este bine să se facă numai pe vreme uscată
și răcoroasă.
Producţia 14-15 t/ha.

Capitolul 5
Cultura legumelor bostănoase

Din grupa plantelor bostănoase fac parte specii din familia Cucurbitaceae:
Cucumis sativus L. (castravetele), Momordica charantia L. (castravetele amar), Citrullus
lanatus (Thunb.) Mansf. (pepenele verde), Cucumis melo L. (pepenele galben), Cucurbita
maxima L. (dovleacul mare de copt), Cucurbita moschata Poir (dovleacul plăcintar),
Cucurbita pepo L. (dovlecelul), Cucumis metuliferus L. (kiwano), Luffa cilindrica (lufa-
burete vegetal), (Ciocârlan V, 2000).
Unele dintre aceste specii prezintă o importanţă economică foarte mare fiind
printre principalele specii cultivate pe plan mondial şi în ţara noastră.

5.1. Castravetele

Denumirea stiinţifică Cucumis sativus L.

Familia botanică Cucurbitaceae
Denumiri străine engleză - cucumber; franceză: concombre;
Centrul de origine
Castravetele îşi are originea în țări din Asia și din Africa, fiind una din cele mai
vechi legume cultivate. În prezent varietăți provenite din Cucumis africanus sunt
valorificate ca sursă valoroasă de germoplasmă în procesul de ameliorare pentru
obținerea de cultivare moderne la S.C.D.L. Buzău (fig.5.1.). Principalele gene utilizate în
procesul de ameliorare de la aceste varietăți sunt cele ce imprimă rezistență genetică la
principalii agenți patogeni, însoțite de cele ce conferă gust și aromă specifică.

Fig. 5.1. Varietăți de Cucumis africanus

Primele varietăți de castravete alimentar au fost cultivate de către egipteni cu peste

3000 de ani și de către greci cu peste 2000 de ani în urmă, de aici specia a trecut la
romani și apoi la celelalte popoare. Specia apare chiar și pe frescele vechi din templele
egiptene. D. Alessiu (1894) scrie despre primele varietăți cunoscute în țara noastră :”unii
al căror fruct este alb iar alții rămân din contra verzi. Aceste două clase le subdivizăm în
categorii: adică castraveți cu țepi și castraveți netezi.” Ilie Morlova (1926) descrie
primele soiuri cultivate la noi în țară: castraveții sârbești, lungi verzi și productivi;
„Romanești” care prezintă mici țepi, „cornichon”, varietate franceză, pretabili pentru
conservarea în oțet, Delicatess care sunt din Japonia și agățători; castraveți „Rolisson’s
Telegraph”, speciali pentru cultura din sere și solarii, castraveții „Goliath”, pretabili
pentru răsadnițe și aer liber.
Aria actuală de răspândire
Pe plan mondial castravetele ocupă unul dintre locurile de frunte printre legume,
fiind cultivat atât în câmp cât și în spații protejate, în mai multe cicluri de cultură. În
prezent, în Europa printre cei mai mari producători se afla Spania, Italia, Franța, Polonia
însă producțiile cele mai mari la unitatea de suprafață se obțin în Olanda. În România
cultura castraveților este foarte răspândită în toate zonele dar cu precădere în partea de
sud, sud est și sud vest acolo unde condițiile climatice permit cultura. În sere și solarii
ocupă practic locul al doilea ca pondere după cultura de tomate.
Ciclul de viaţă castravetele este o plantă anuală, erbacee.
Importanţa culturii
Se consumă fructele ajunse la maturitatea tehnică în stare proaspătă în salate, se
utilizează la prepararea mâncărurilor şi sub formă de murături.
Castravetele are valoare alimentară redusă, asigurând doar 19 calorii/100 g, dar
acest lucru este compensat de gustul lui plăcut, răcoritor.
 Fructele conţin: apa (95%), glucide 2,6 %, vitaminele A, B1, B2,C în cantităţi mici
dar şi săruri minerale de Na, K, Mg, Ca. Fructele şi seminţele sunt utilizate în industria
farmaceutică şi în cosmetică. Are acţiune diuretică şi depurativă fiind un dizolvant al
acidului uric (Valnet J., 1987).
Fructele, în special tip cornichon sunt folosite pentru conservat la oțet sau prin
murare. Principalele proprietăți ale speciei sunt: răcoritor, diuretic, antiinflamator,
detoxifiant sanguin.
În cosmetică se utilizează pentru obţinerea unor creme şi loţiuni utilizate în
îngrijirea tenului și a părului.
Durata de păstrare produsul trebuie valorificat destul de repede deoarece
capacitatea de păstrare nu este foarte mare. Castraveții recoltați din sere, ambalați în folie
și păstrați la 12-15 ºC și umiditate 95% se pot păstra aproximativ 12-15 zile, cei
neambalați în folie 7-10 zile, cei tip cornichon recoltați din câmp se pot păstra 5-7 zile.

Rentabilitatea culturii
În prezent această legumă se cultivă în întreaga lume, ocupând unul din primele
locuri atât în câmp cât și în culturile din spațiile protejate. Tehnologia de cultură cât și
creațiile obținute permit cultivarea lor pe toată perioada anului în spații protejate și în
câmp. Cea mai mare cantitate a producției la noi în țară este solicitată toamna, mai ales la
creațiile de tip cornichon deoarece specia este folosită pe scara largă în procesul de
conservare.
Particularităţi botanice şi biologice
Specia prezintă un sistem radicular superficial cu tendinţe de creştere spre
suprafaţa solului, obligând cultivatorul să asigure ritmic necesarul de apă. Majoritatea
rădăcinilor sunt situate până la 25-30 cm adâncime, însă, în cazuri speciale, dacă solul
permite pot pătrunde chiar până la 1-1,5 m adâncime. Dacă înființarea culturii se
realizează prin răsaduri, o atenție desoebită trebuie acordată spațiului de nutriție, care
trebuie să fie semnificativ mai mare decât a celorlalte legume, deoarece sistemul
radicular este foarte sensibil și se poate frange cu ușurință.
Tulpina este fistuloasă, târâtoare, erbacee, ramificată, ajungând la lungimi de 1-2,5
m pentru sortimentul cultivat în câmp, la sortimentul din sere la noi în ţară tulpinile ajung
la 4-5 m, iar în sistemul culturilor pe suport inert (fără sol) lungimea tulpinilor poate
ajunge şi la 15 m (Atanasiu N., 2002). Pe tulpină la noduri se găsesc cârcei simpli; la 20-
30 de zile de la răsărire la noduri apar lăstari; în contact cu solul tulpina emite uşor
rădăcini adventive. În anumite sisteme de cultură se practică susţinerea tulpinii prin
palisare. Dacă se dorește ramificarea tulpinii aceasta se ciupește când plantele sunt mici
(4-5 frunze) apoi pe măsură ce apar se ciupesc și lăstarii pentru a favoriza ramificarea lor
(fig. 5.2.).

Fig. 5.2. Aspect -cultură de câmp pe sol și cultură solar în sistem palisat

Frunzele sunt peţiolate, alterne, pentalobate, dinţate pe margini, de culoare verde

de diferite nuanţe în funcţie de cultivar. Toată planta este acoperită cu perişori însă
această caracteristică este foarte mult influențată de tipul de cultivar (fig.5.3.).

Fig. 5.3. Detaliu frunze de castravete

Florile de castraveţi sunt unisexuate, în număr de 3-5 la subsuoara frunzelor, sunt

mari, de culoare galbenă, gamopetale cu corola în formă de pâlnie (Butnariu H. şi colab.,
1992).
Pe plantă apar mai întâi florile mascule, lung peţiolate, pedunculate, alcătuite din 5
petale de culoare gălbuie, concrescute şi 5 stamine scurte.
Florile femele care apar pe ramificaţiile de ordin superior sunt alcătuite tot din 5
sepale şi 5 petale şi au un gineceu tricarpelar sincarp, cu ovarul inferior de forma
viitorului fruct (fig.5.4.).
 Fig. 5.4. Floare femelă și floare masculă

Diferenţierea florilor este influenţată de factorii hormonali şi de cei ambianţi, care

acţionează înainte sau în timpul transformării meristemului vegetativ în meristem floral.
La nodurile bazale ale plantelor se formează de obicei florile bărbăteşti, iar spre partea
apicală creşte numărul de flori femeieşti, ajungându-se chiar să se formeze numai flori
femeieşti, după Wien (1997), citat de Burzo I. şi colab. Factorii care influenţează acest
proces la florile de castraveţi sunt: temperatura, energia luminoasă, fotoperioada,
tehnologia de cultură.
Creşterea numărului florilor femele este stimulată de temperatura scăzută, lumina
cu intensitate redusă, de iradieri cu raze x, sau raze gamma, de tratamente cu diferite
substanţe biostimulatoare.
Ito şi Saito (1960), citaţi de Burzo I. şi colab. 2005, constată că fertilizarea
abundentă cu azot întârzie formarea florilor femeieşti, iar desimea mare de semănat
determină autoumbrirea plantelor care are un rol stimulator asupra formării florilor
mascule.
Raportul flori mascule/flori femele la cultivarurile vechi în cultură este de 12-15/1,
iar la noile cultivaruri, acest raport este mult modificat în favoarea florilor femele 5-7/1.
Aceste valori sunt înregistrate în cazul soiurilor iar în cazul hibrizilor, raportul
între florile mascule și florile femele se modifică substanțial. Sunt creații hibride care
produc numai flori femele (ginoici) iar altele predominant femele.
În special pentru cultura din seră dar şi pentru unele culturi din câmp sunt
recomandaţi hibrizii ginoici sau parțial ginoici, care prezintă doar flori femele, iar in
unele cazuri fructificarea se realizează partenocarpic (fără semințe).
Polenizarea este alogamă, entomofilă, iar când are loc o polenizare incompletă
fructele se deformează sau chiar avortează (fig.5.5.).
 Fig. 5.5. Fruct deformat (fecundare incompletă) și fruct avortat

Fructul este o melonidă cu forme, dimensiuni şi culori caracteristice cultivarului

utilizat. Forma fructului este alungită, iar culoarea poate fi verde uniform, sau verde cu
raze albicioase. Unele fructe au suprafaţa netedă, altele prezintă broboane sau perişori.
Pulpa fructului imatur este de culoare alb –galbuie, alb –verzuie, crocantă și suculentă. În
sortimentul vechi existau cultivaruri care prezentau uneori gust amar, datorită
cucurbitacinei. La sortimentul actual s-a intervenit prin lucrări de genetică și ameliorare
pentru ca această substanță să nu se mai sintetizeze în fructe.
La maturitatea fiziologică fructele devin albicioase, galbene, brune, unele
prezentând coaste sau urme de coaste datorate lojilor din interior în care se găsesc
seminţele. Numărul lojilor variază de la 3 la 5 în funcţie de cultivar (Maier I., 1963).
Din punct de vedere comercial, fructele de castraveți sunt valorificate pe grupe: tip
cornichon (fructe mici, pentru consum în stare proaspată și conservat) și tip fabio
(semilungi și lungi, destinate în special consumului în stare proaspată) (fig. 5.6.).
 Fig. 5.6. Varietăți de Cucumis sativus

Seminţele sunt de formă alungit-ovoidală, albe sau alb-gălbui, turtite lateral şi

ascuţite la extremităţi (fig.5.7.). Într-un gram se găsesc 35-41 de seminţe (Ugas R., 2000).
Cercetările efectuate asupra seminţelor de castraveţi au evidenţiat că acestea au o
perioadă de dormanţă şi nu pot germina imediat după recoltare, ci numai după ce au fost
păstrate 84 zile (Nienhuis ş.a., 1983), citat de Burzo I. şi colab., 2005.
Utilizarea semințelor mai vechi de 2-3 ani reduce foarte mult și transmiterea unor
boli prin intermediul semințelor.
De regulă semințele speciei au capacitate mare de păstrare (germinare), de peste
10 ani, însă se recomandă a fi păstrate 5-6 ani.

Fig. 5.7. Detaliu semințe castraveți

Exigenţe ecologice
Faţă de temperatură castraveţii au cerinţe foarte mari. Temperatura minimă de
germinare a seminţelor este de 15 - 16 oC, iar optima pentru creştere şi dezvoltare 25-
30oC (Indrea D. şi colab., 1997).
La temperaturi mai mari de 35oC, dar şi la cele mai mici de 18oC creşterile
vegetative sunt mult încetinite iar fructificarea nu se mai produce.
Dacă la nivelul sistemului radicular temperaturile scad sub 12oC acesta îşi încetează
activitatea, iar în scurt timp dacă temperaturile se menţin scăzute plantele pier.
 Temperatura optimă pentru creşterea rădăcinii variază între 23 - 25oC, în condiţiile
în care temperatura aerului este de 20 – 25oC (Folster, 1974), citat de Burzo I. şi colab.,
2005.
Castravetele este plantă de zi scurtă, dar pretenţioasă la intensitatea luminoasă. În
timpul verii, când temperatura este ridicată şi lumina intensă, la culturile din sere se
recomandă umbrirea culturilor prin montarea plaselor de umbrire în serele moderne sau
se recurge la cretizarea geamurilor în serele vechi.
Insuficienţa luminii provoacă etiolarea plantelor, creșteri vegetative slabe, iar
procesul de fructificare este perturbat.
Pretenţiile faţă de umiditate sunt mari. Umiditatea atmosferică trebuie să fie 80-
90% iar cea a solului 65 - 85% din capacitatea maximă de câmp a solului pentru apă
(Maier I., 1969).
Umiditatea trebuie să fie asigurată în mod constant, de aceea culturile de castraveţi
se fac numai în condiţii de irigare.
Factorii de stress abiotic (de exemplu, temperaturi extreme, deficiențele de apă),
scad mult randamentul producției și cresc sensibilitatea plantelor la boli, și reduc calitatea
fructelor (Staub, 1996; Staub și Wehner, 1996).
Pentru cultura castraveţilor sunt recomandate soluri usoare, nisipo – lutoase,
bogate în humus, cu pH 5,5 – 7,0 (Ugas R., 2000). Nu sunt indicate solurile compacte, la
care apa stagnează deoarece se asfixiază sistemul radicular.
Pentru o tonă de produs se consumă: 2,0 kg N, 1,5 kg P2O5, 4kg K2O, 2,5 kg CaO,
0,5kg MgO (Chaux Cl. şi colab., 1994).
Plantulele de castraveţi sunt sensibile la salinitate (2,5 dS/m2) şi creşterea lor se
reduce pe măsura sporirii concentraţiei saline (Mass E., 1984). Concomitent cu creşterea
conţinutului de sodiu şi clor din plantulele de castraveţi, are loc scăderea conţinutului de
calciu (Burzo I. şi colab., 2005).
În cazul în care terenul nu corespunde din punct de vedere al conținutului de
elemente nutritive sau fertilizarea este deficitară, producția scade semnificativ atât
cantitativ cât și calitativ și apar simptome vizibile atât pe aparatul foliar cât și pe fructe
(fig.5.8.).
 Fig.5.8. Aspecte privind deficiențele de nutriție

Curenţii reci de aer sunt dăunători plantelor de castraveţi, fapt pentru care se
recomandă a se efectua culturile timpurii în culise de protecţie.
Rădăcinile sunt şi ele sensibile la lipsa aerului din sol, având tendinţa creşterii spre
suprafaţă, ca atare solul trebuie să fie afânat în permanenţă.

Cultivaruri:
În Catalogul Oficial al Plantelor de Cultură din România sunt înscrise în prezent
urmatoarele cultivaruri:
- Castraveţii cu fruct mic - tip cornichon, pentru consum în stare proaspătă şi
industrializare, recomandaţi pentru culturi în câmp, sere şi solarii:
a) timpurii: Baronet, Cloud, Crisan, Etiquette, Geroy, Ierprem, Mapamond, Metex,
Mohikan, Mondial, Nirvana, Odette, Slanic, Triumf;
b) semitimpurii: Codrut, Cornibac, Cornistar, Lord, Perth, Samurai, Sirius, Zita;
c) semitârzii: Adelaide.
- Castraveţi cu fruct semilung și lung pentru consum în stare proaspătă,
recomandaţi pentru culturi în câmp, sere şi solarii:
a) semitimpurii: Joker
b) timpurii: Ritmo, Rustic
b) semitârzii: Select
Pentru culturi în câmp şi solarii pot fi utilizate cultivaruri cu înflorire mixtă, care
fructifică doar în urma polenizării entomofile, cât şi hibrizi cu înflorire predominant
ginoică şi fructificarea partenocarpică.
În sere, se recomanda cultivarea hibrizilor F1, ginoici cu fructificare
partenocarpică.

Tehnologia culturii castraveţilor în câmp

În câmp, castraveţii pot fi cultivaţi în cultură, timpurie, de vară şi de toamnă.
 Bune premergătoare pentru cultura castraveţilor în ogor propriu sunt: lucerna,
trifoiul, leguminoasele, solanaceele sau vărzoasele. În cadrul asolamentului, castraveţii
trebuie să revină pe aceeaşi solă numai după 2-3 ani. În ţara noastră o importanţă mare o
are cultura castraveţilor de vară, iar cea succesivă este utilizată pentru asigurarea
cantităţilor de castraveţi tip cornichon destinate valorificării prin murare în gospodării, in
timp ce cea timpurie e practicată din ce în ce mai rar.
Cultura timpurie este destul de puţin folosită în ţara noastră, deoarece cultura se
înființează prin plantare de răsad iar producerea acestuia este destul de dificilă și scumpă.
Bune premergătoare pentru cultura castraveților sunt leguminoasele chiar
lucernierele. Deoarece înființarea culturii se face în prima decadă a lunii mai, până la
plantarea castraveților pe teren se poate cultiva ceapă verde sau salată.
Pregătirea terenului se face din toamnă prin nivelarea terenului, administrarea de
îngrășăminte organice și chimice greu solubile urmată de arătură la 28-30 cm.
Primăvara imediat ce se poate intra pe teren se va executa fertilizarea cu azotat de
amoniu și erbicidarea pe suprafețe mari. O atenție deosebită trebuie acordată erbicidului
ales și instrucțiunilor de utilizare.
Producerea răsadului se face prin semănat direct în cuburi sau ghivece nutritive,
folosind câte o sămânţă în fiecare ghiveci. La data plantării răsadurile trebuie să aibă
vârsta de 35-40 de zile. Plantarea se face în prima decadă a lunii mai, pe teren modelat
sau nemodelat, se plantează în rânduri la 70 cm între ele iar pe rând la 40-45 cm
(fig.5.9.).

12 cm. 70 cm. 12 cm.

140 cm.

Fig. 5.9. Schema de inființare a culturii pe teren modelat în câmp

Lucrările de îngrijire sunt: completarea golurilor la 5-6 zile după plantare pe

suprafețe mici acolo unde acest lucru este posibil, iar pentru accentuarea timpurietăţii
plantele tinere se ciupesc la 3-4 frunze, imediat după plantare, apoi se repetă lucrarea şi
pentru lăstarii de ordinul I şi II la 5-6 frunze. Pentru a obține producții bune se recomandă
fertilizarea cu îngrășăminte chimice sau cu îngrășăminte foliare. În anii cu precipitații
reduse se irigă cultura mai ales în perioada fructificării. În cazul apariției unor boli și
dăunători se va interveni prin tratamente fitosanitare.
Cele mai păgubitoare boli la culturile de castraveți sunt:
Pseudomonas lachrimans (pătarea unghiulară) – primele simptome apar ca pete
mici, circulare ce se brunifică în timp și cad, limbul rămânând perforat (fig. 5.10.).

Fig. 5.10. Pseudomonas lachrimans- Pătarea unghiulară

Sphaerotheca fuliginea (făinare) boala se manifestă pe ambele fețe ale frunzelor
prin apariția de pete circulare sau neregulate cu aspect făinos ce se extind cuprinzând
întreg limbul foliar (fig. 5.11.).

Fig. 5.11. Sphaerotheca fuliginea - stadii de atac

Pseudoperonospora cubensis (mana) se manifestă prin apariția de pete numeroase
de culoare galbenă, apoi brune, pe partea inferioară a frunzei se formează un puf cenușiu-
violaceu (fig. 5.12.).

Fig. 5.12. Pseudoperonospora cubensis (mana castraveților)

 Dăunătorii cei mai des întâlniţi sunt:
Thrips tabaci (Tripsul tutunului) atacă în principal aparatul foliar al castraveților
determinand apariția de pete de culoare galbenă sau brună care ulterior se unesc,
cuprinzând întreg limbul foliar. Frunzele devin casante, favorizând astfel instalarea și
dezvoltarea de noi boli sau dăunători (fig. 5.13.).

Fig. 5.13. Thrips tabaci - Atac de trips

Tetranichus urticae (păianjenul roşu) colonizează partea inferioară a frunzelor ce
capătă aspect cenușiu datorită pânzelor ce cuprind întreaga frunză (fig. 5.14.).

Fig. 5.14. Tetranichus urticae Atac de paianjen

Recoltarea începe la jumătatea lunii iunie atunci când fructele au 80-100 g,

producţia fiind destinată în exclusivitate consumului proaspăt. Se pot obţine 15-20 t/ha.

Cultura de vară a castraveţilor în câmp

Lucrările de pregătire a terenului încep toamna:

Desfiinţarea culturii anterioare, nivelarea de întreţinere, fertilizarea cu 40-60 t/ha
gunoi de grajd, 250 kg/ha superfosfat şi 100-120 kg/ha sulfat de potasiu şi arătură adâncă
la 28-30 cm când are loc şi încorporarea îngrăşămintelor.
Primăvara, se administrează 100-120 kg/ha azotat de amoniu, apoi se afânează
terenul prin grăpare şi se încorporează îngrăşămintele cu azot.
 Dacă terenurile sunt îmburuienate, o atentie deosebita trebuie acordata efectuarii
lucrarii de erbicidat. La cultura de vară se practică două sisteme de dirijare a plantelor: pe
sol şi cultura pe spalieri înalţi. De obicei cultura la sol se înființează prin semănat direct
în câmp în timp ce la cultura pe spalieri se practică producerea răsadului.
La cultura pe sol terenul se modelează pe suprafeţe mari în straturi înălţate cu
lăţimea la coronament de 94cm sau 104 cm (fig. 5.15.).

40-45
cm.

46 70 cm.

12 cm. 70 cm. 12 cm.

140 cm.

Fig. 5.15. Schema orientativă de înființare a culturii pe teren modelat în câmp

Semănatul pentru cultura de vară se face la sfârşitul lunii aprilie sau în prima
decadă a lunii mai. Temperatura în sol trebuie să fie de minimum 12°C. Se seamănă două
rânduri pe coronament, la 70 cm între rânduri, cu semănători de precizie cu distribuţie
pneumatică, ale căror discuri au orificii cu diametrul de 2,5 mm (Atanasiu N, 1999).
Pentru un hectar de cultură se foloseşte o cantitate de 3-4 kg de sămânţă.
Pentru cultura pe spalieri schema de plantare este în benzi de câte două rânduri la
60 cm între ele, distanţa între benzi fiind de 180 cm (fig. 5.16.).

30-35 cm.

60 cm 180 cm. 60 cm 180 cm.

Fig. 5.16. Schema orientativă de înființare a culturii pe spalieri

Se preferă varianta cu plantare de răsaduri deoarece se folosesc hibrizi la care

preţul seminţei este destul de mare, iar în acest fel se reduce cantitatea de sămânţă
utilizată (1-1,5 kg/ha). Se asigură o densitate de aproximativ 30-33 mii de plante la
hectar. Sistemul de susţinere se instalează înainte de înfiinţarea culturii. Pentru
construirea spalierului necesar palisării unui hectar sunt necesari 800-850 de stâlpi, care
pot fi din lemn sau beton. Stâlpii se îngroapă la distanţa de 240 cm între rânduri şi 4-4,5
m între stâlpi pe rând. La înălţimea de 120 cm se instalează sârma de susţinere care
trebuie să aibă grosimea de 3-4 mm, fiind necesară o cantitate de 300 kg de sârmă pentru
un hectar (Popescu V., şi colab., 2000).
Lucrări de îngrijire
Pentru a avea o răsărire uniformă este necesar ca în anii secetoşi, imediat după
semănat, să se aplice o udare a culturii.
Când plantele au 2-3 frunze adevărate se efectuează răritul culturii la 30-35 cm
între plante pe rând, asigurând o densitate de 40.000 şi 45.000 plante/ha, funcţie de
vigoarea soiurilor cultivate. La cultura pe spalieri înființată cu răsad este bine să se
completeze golurile.
În timpul vegetaţiei se aplică 6-8 udări cu norme de 250-300 m3/ha.
Pentru afânarea terenului şi combaterea buruienilor se fac praşile superficiale care
să nu afecteze sistemul radicular al castraveţilor.
Fertilizarea fazială se face cu îngrășăminte chimice ușor solubile de tip Universol
sau cu îngrășăminte foliare.
Pentru cultura pe spalier, care stă o perioadă mai lungă pe teren, este necesară
efectuarea a 2-3 fertilizări faziale cu N şi K sau cu îngrăşăminte foliare.
Recoltarea castraveţilor se face după 55-60 zile de la răsărirea în masă a plantelor.
Recoltarea manuală se efectuează eşalonat la intervale de 2-3 zile şi durează 20-25 zile la
culturile pe sol şi 55-60 de zile la culturile pe spalier.
După recoltare, fructele destinate industrializării se sortează pe clase de mărimi:
extra - 3-6 cm; cal. I - 6.1-9 cm; cal. II – 9,1-12 cm lungime. Fructele peste 12 cm sunt
destinate exclusiv consumului în stare proaspătă.
Producţiile obţinute pot fi de la 8-10 t/ha până la 20 – 25 t/ha, la culturile efectuate
la sol şi 25-50 t la culturile pe spalieri.
Utilizând cultivaruri de castraveţi tip cornichon şi densităţi de semănat de 120 şi
140 mii plante/ha cu recoltare mecanizată s-au obţinut producţii de 12 t/ha (Atanasiu N.,
2002).
Cultura de toamnă a castraveţilor
Înfiinţarea culturii se face prin semănat direct în câmp, folosind cultivaruri de tip
cornichon cu perioadă scurtă de vegetație. Producţia obţinută este destinată în primul
rând conservării dar şi consumului în stare proaspătă.
Bune premergătoare pentru această cultură sunt mazărea de grădină, vărzoasele
timpurii, fasolea de grădină.
 Pregătirea terenului se face ca pentru o cultură succesivă, se fertilizează, se
erbicidează, se ară la 18-20 cm , apoi se mărunţeşte cu grapa cu discuri şi se modelează
solul în straturi înălţate.
Se seamănă în prima jumătate a lunii iunie folosind 4-5 kg/ha de sămânţă pentru
un hectar de cultură, la 70 cm între rânduri și 35-40 cm între plante pe rând realizând
densități de 45-50mii plante/ha. Dacă exista posibilitatea de recoltare mecanizată, hibrizii
aleși trebuie sa fie pretabili acestui tip de cultura.
Lucrările de îngrijire sunt asemanatoare culturii de vară.
Recoltarea manuală se face la sfârşitul lunii august şi începutul lunii septembrie, la
intervale de 2-3 zile, urmată de sortarea fructelor. La recoltarea mecanizată aceasta se
execută printr-o singură trecere cu desființarea culturii.
Producţiile realizate sunt de 18 - 22 t/ha în funcţie de mărimea fructelor recoltate.

Cultura castraveţilor în sere

Cultivarea castarveților în sere încălzite se poae face pe toată perioada anului. De
regulă în ciclul I (iarnă-vară) se cultivă hibrizi de castraveți cu fructul lung și semilung
pentru consum în stare proaspătă în salate, iar în ciclul II (vară – toamnă) se preferă
hibrizii cu fructe de tip cornichon, deoarece majoritatea producțiilor obținute în această
perioadă sunt destinate industrializării.

Cultura castraveţilor în sere ciclul I

Castraveţii pot fi cultivaţi în diferite moduri în sere:
Deoarece castraveţii au nevoie de un regim termic ridicat, la nivelul solului se
procedează la înfiinţarea culturilor în diferite moduri care să realizeze suplimentarea
căldurii:
 direct pe sol, atunci când la nivelul solului din sere există posibilitatea
încălzirii acestuia cu conducte montate sub nivelul rândurilor de plante;
 pe straturi de gunoi de grajd;
 pe paie, în amestec cu gunoi de grajd;
 pe baloţi de paie care pot fi: îngropaţi, semiîngropaţi sau aşezaţi la suprafaţa
solului.

La noi în țară culturile se realizează direct pe solul serei, iar dintre celelalte metode
mai folosite sunt cea pe strat de gunoi de grajd, pe pale de paie în amestec cu gunoi de
grajd şi pe baloţi de paie semiîngropaţi. Sistemele cu baloţi la suprafaţă şi cea cu baloţi
îngropaţi sunt mai puţin utilizate deoarece necesită un consum mare de forță de muncă
pentru înființarea culturilor.
 Indiferent de modul în care se înființează cultura pregătirea serei constă în:
desființarea culturii anterioare, dezinfecția serei, cartarea agrochimică a solului în vederea
stabilirii fertilizărilor care se vor efectua, mobilizarea solului din sere prin executarea
unui subsolaj la 40-45 cm.
Dacă cultura se realizează în solul serei se procedează la: dezinfecţia solului şi a
serei, subsolajul, fertilizarea terenului care se face cu doze mari de: gunoi de grajd 80 –
100 t, 600-800 kg superfosfat, 400-600 kg sulfat de potasiu, 300 kg sulfat de magneziu la
hectar după care vor fi încorporate în sol cu sapa rotativă sau freza.
Când cultura de castraveţi urmează a se efectua pe strat de gunoi de grajd acesta
se aduce în sere și se aşează pe direcţia rândurilor după care se încorporează în sol cu
maşina de săpat solul.
Pentru cultura pe pale de paie în amestec cu gunoi de grajd şi pe baloţi de paie
semiîngropaţi este necesar să se facă şanţuri de 60 cm lăţime şi 30 înălţime pentru a putea
introduce amestecul, sau 15 cm înălţime pentru baloţii semiîngropaţi. Pentru a începe
fermentarea substratului, la amestecul cu baloţi de paie, se udă repetat şi se administrează
100 kg/ha azotat de amoniu şi 150 kg nitrocalcar/ha. Peste acestea se aşează gunoi de
grajd (100 t/ha) şi se acoperă cu pământ, formându-se biloane de 20-30 cm înălţime.
Acest sistem prezintă inconvenientul că, în cazul în care instalarea palelelor de paie este
întârziată, acestea nu vor fermenta în totalitate până la sfârșitul ciclului de cultură,
îngreunând lucrările pentru ciclul următor.
Cultura castraveților pe baloți de paie oferă o serie de avantaje dintre care
asigurarea unei timpurietăți a producției, aerisirea corespunzătoare a rădăcinilor plantei,
încălzirea corespunzătoare la nivelul rădăcinilor. Totuși acest sistem prezintă și unele
dezavantaje: necesitatea existenței baloților de paie, manoperă mare pentru deschiderea
șanțurilor, precum și descompunerea lentă a baloților, ceea ce a dus la limitarea utilizării
acestui sistem. Pe lângă acestea exista riscul creșterii numărului de dăunători, în special
coropișnița. La sistemul cu baloţi semiîngropaţi, aceştia se aşează compact, în șanțuri de
60 cm lățime și 15-20 cm adâncime care se deschid mecanizat. Baloții se așează în
șanțuri unii lângă alții presând puternic, utilizând aproximativ 7.000 baloţi/ha. Baloții se
udă de mai multe ori şi se fertilizează în trei reprize cu îngrăşăminte chimice: Prima
fertilizare se face cu -300 kg azotat de amoniu; a doua cu 300 – 600 kg nitrocalcar; iar a
treia cu 300 kg azotat de amoniu, 600 kg superfosfat, 200 – 400 kg sulfat de potasiu, 200
– 400 kg sulfat de magneziu şi 50 kg/ha sulfat feros (Apahidean Al.S., 2004).
Se controlează periodic temperatura, iar când aceasta rămâne constantă la 28°C -
30°C se aşează amestecul de pământ în strat de 6-10 cm.
Pentru a preveni degajările de amoniac după așezarea amestecului de pământ se
mai udă de 2-3 ori până la plantare.
 Producerea răsadului se face în sere înmulţitor, în pahare, cuburi nutritive sau
palete alveolare. Nu se recomandă producerea răsadului în pat nutritiv deoarece sistemul
radicular este fragil. O atenție deosebită trebuie acordată spațiului de nutriție care trebuie
să fie semnificativ mai mare comparativ cu majoritatea legumelor care se cultivă prin
producerea de răsad. Nu se recomandă ca diametrul cubului sau orificiul paletului
alveolar sa fie mai mic de 8 cm în diametru.
Pentru a asigura un răsad de calitate la o săptămână de la răsărire, temperatura se
reglează astfel: ziua 18-22°C şi noaptea 16-18°C. De asemenea, se fac 1-2 fertilizări cu
îngrăşăminte chimice, iar udările se fac cu presiune mică pentru a nu deranja rădăcinile
plantelor.
La plantare răsadul trebuie să aibă vârsta de 50-60 de zile pentru plantările din
ianuarie, 40-50 de zile pentru plantările din februarie (Mănescu B. şi colab., 1966).
Pentru a obține producții bune la culturile de sere se recomandă utilizarea de
răsaduri altoite care au avantajul că oferă o înrădăcinare foarte bună a plantelor, protecție
împotriva bolilor și dăunătorilor din sol, rezistență mare la condițiile de stres (fig. 5.17.).

Fig. 5.17. Răsaduri altoite comercializate de firma Agris A.E.

Se plantează începând cu luna ianuarie şi până la sfârşitul lunii februarie, în funcţie

de posibilităţile de încălzire a serelor.
Se plantează 2 rânduri în benzi, cu distanţe între rânduri de 60-70 cm și distanța
între benzi de 200-240 cm, în funcție de tipul constructiv. Distanța între plante pe rând
este de 40-50 cm în funcție de vigoarea hibridului ales (fig. 5.18.).
 40-50
cm.

60 cm 240 cm. 60 cm 240 cm.

Fig. 5.18. Schema orientativă de înființare a culturii în seră

Lucrările de îngrijire
Completarea golurilor, udări frecvente pentru menţinerea unui plafon de umiditate
de 90-95 % la începutul vegetaţiei apoi 85-90 % pe toată durata de vegetaţie.
Temperatura va fi menţinută la 18°C la nivelul rădăcinilor iar la nivelul părţii
aeriene se asigură o temperatură ziua de 22°C –24°C, în zilele senine şi de 20- 22°C în
zilele noroase, iar noaptea 17-20°C. Temperaturile scăzute afectează cultura iar producția
scade semnficativ.
Se va acorda o atenţie deosebită fertilizărilor din timpul vegetaţiei, se recomandă
utilizarea de îngrăşăminte chimice solide încorporate în sol, imediat dupa aplicare sau
îngrașminte solubile aplicate prin instalația de fertirigare cât și fertilizări foliare aplicate
independent sau cumulate cu produse de combatere a bolilor și dăunătorilor.
Mulcirea terenului cu turbă, gunoi de grajd foarte bine descompus sau folie de
polietilenă dă rezultate foarte bune.
Aerisirea serelor este obligatorie pentru eliminarea excesului de CO2, şi menţinerii
umidităţii relative a aerului.
După plantare se montează sistemul de susţinere al plantelor şi se palisează în 3
sisteme:
1. oblic în “V” castraveţii de pe un rând se leagă alternativ; o plantă la o sârmă,
următoarea plantă la cealaltă sârmă, acest sistem asigură o bună iluminare a plantelor. De
pe tulpina principală se vor îndepărta toți lăstarii pănă la sârma de susținere iar până la 80
de cm se elimină și toate fructele, apoi se lasă câte 2 fructe, până la sârma de susținere
vor fi 5-6 fructe. După nivelul sârmei se vor lăsa trei tulpini de rod fiecare cu câte 5
frunze și 4 fructe, iar acestea se vor înlocui treptat pe măsura epuizării.
2. în “pergolă” vertical până la sârma de susţinere, apoi pe orizontală spre
interiorul traveei, după 60-70 cm se face primul cârnit iar apoi lăstarii sunt conduși pănă
la jumătatea traveei când se va face al doilea cârnit. De pe tulpina principală se vor
elimina toate fructele până la 50-60 cm, după care până la sârma de susținere se vor lăsa
10 fructe. La nivelul sârmei se lasă 3-4 lăstari la care se vor lăsa câte 1 fruct pe fiecare
din aceștia.
3. în “pergolă îmbunătăţită” combinând primele 2 sisteme, atunci când plantările
sunt întârziate iar nivelul de lumină crește în interiorul serei.
La pergola îmbunătăţită rândul din mijloc se conduce ca la sistemul “V” şi cele de
pe lateralele traveei, ca la pergolă (Popescu V. şi colab., 2000).
La rîndurile marginale dirijarea fructificării se face ca la pergolă, lăstarii de la
dolie, conduşi pe orizontală spre centrul traveei se cârnesc de 2 ori prima dată după 60
cm şi a doua oară când au ajuns la jumătatea traveei. Pe tulpina principală se lasă un fruct
la nod, iar lăstarii laterali se ciupesc după ce au 2 frunze formate şi 1-2 fructe, iar la
rândurile din interior se aplică sistemul de conducere umbrelă.
Recoltarea fructelor începe la jumătatea lunii martie - începutul lunii aprilie,
funcţie de data plantării. Fructele care au ajuns la greutatea de 400–500g se recoltează de
2-3 ori pe săptămână. Pe măsură ce fructele de la bază se recoltează, se realizează şi
lucrarea de defoliere a plantei prin îndepărtarea frunzelor bazale, a fructelor deformate,
atacate de boli şi dăunători.
Producţiile care se pot obţine sunt de 120-160 t la hibrizii cu fructele semilungi şi
180-240 t/ha la hibrizii cu fructe lungi.

Cultivarea castraveţilor cornichon în sere ciclul I

Deoarece unele sere nu îşi permit să folosească sistemul de încălzire pentru a
favoriza cultura castraveţilor cu fructul lung în ultima vreme se practică cultura
castraveţilor tip cornichon în ciclul I. Pentru această cultură se folosesc hibrizi total sau
parțial ginoici.
Solul serei se pregăteşte prin evacuarea resturilor de la cultura anterioară,
mobilizarea adâncă a solului la 28-30 cm cu MSS 1,4, dezinfecţia solului şi fertilizarea cu
îngrăşăminte chimice 600 – 800 kg/ha superfosfat, şi 500 – 600 kg/ha sulfat de potasiu,
se frezează şi se modelează terenul.
Se plantează la data de 1 –10 martie, 3 rânduri pe travee cu la distanţa de 40-45 cm
între plante pe rând, realizând densitatea de 21.000 pl/ha. La plantare răsadul trebuie să
aibă 30-35 zile și la acest sistem de cultură se pot utiliza răsaduri altoite.
Dirijarea fructificării se face astfel: pe tulpina principală până la înălţimea de 30-
35 cm se înlătură toţi lăstarii şi fructele, păstrând pe plantă doar frunzele. De la 35 de cm
până la dolie pe tulpina principală se lasă toate fructele care s-au format. Lăstarilor din
treimea inferioară se ciupesc după un fruct, în treimea mijlocie după 2 fructe şi în treimea
superioară după 3 fructe. Pe porțiunea de tulpină care se conduce orizontal se lasă toate
fructele care apar iar lăstarii se ciupesc la 3-4 frunze.
 Lucrările de îngrijire trebuie să urmărească asigurarea parametrilor optimi de
temperatură, umiditate şi lumină necesare culturii. Preventiv sau la semnalarea atacului
de boli şi dăunători se va interveni cu tratamente fitosanitare.
Recoltările se execută la interval de 1-2 zile deoarece ritmul de creştere al fructelor
este foarte rapid.
Producţia obţinută este de 60-80 t/ha.

Cultura castraveţilor în ciclul II

Cultura se recomandă a se înființa cu hibrizi de castraveți tip cornichon, deoarece
în această perioadă majoritatea producției este destinată industrializării şi foarte puţin
consumului în stare proaspătă.
Semănatul pentru producerea răsadului se face în perioada 25 iunie – 5 iulie în aşa
fel ca la plantare răsadul să aibă vârsta de 35-45 zile.
Plantarea se realizează direct pe solul serei, în benzi, câte două rânduri pe travee la
60+200-240+60 iar între plante pe rând 35-40 cm, realizând densități de 18.000-20.000
plante/ha.
Lucrările de îngrijire vor urmări asigurarea luminii, prin umbriri la începutul
vegetaţiei, aerisiri şi udări care să asigure umiditatea optimă.
Dirijarea fructificării se face prin tăieri aplicate pe tulpina principală şi pe lăstarii
formaţi până la spalier ca la cultura în ciclul I.
Odată cu scăderea temperaturii şi a luminii plantele de castraveţi nu mai cresc.
Se recoltează până la mijlocul lunii noiembrie şi se poate obţine o producţie de 80-
100 t/ha.

Cultura castraveţilor în solarii

Este o cultură care începe să fie tot mai mult practicată, mai ales pe suprafeţe mici
în sistem gospodăresc.
Pregătirea terenului în solarii începe din toamnă când se realizează defrișarea
culturii anterioare, fertilizarea cu 50-60 t gunoi de grajd, 400 – 450 kg superfosfat şi 200-
250 kg sulfat de potasiu/ha, după care se efectuează arătura adâncă.
Primăvara se fertilizează cu azotat de amoniu 200-250 kg şi se mărunţeşte solul cu
freza.
Cultura se înființează prin plantare de răsaduri care se produc în sere înmulțitor.
Semănatul se face direct în ghivece, palete alveolare sau cuburi nutritive cu diametrul de
8-10 cm. Pentru răsadul necesar unui hectar de cultură se folosesc 1-1,2 kg semnințe care
se seamănă câte una în ghiveci.
 Acoperirea solarului se face cu cel puţin 10 zile înainte de plantare, pentru ca solul
să acumuleze temperatura optimă.
Se plantează în prima decadă a lunii aprilie, în benzi sau rânduri echidistante.
Schema de înființare a culturii este influențată de tipul constructiv al solarului, sistema de
mașini folosită la înființare și întreținerea culturii și vigoarea hibridului ales. De regulă,
înființarea culturii se realizează în benzi cu distanța între rânduri de 60-70 cm iar între
benzi de 1.2-2.4 m (fig.5.19.).
Pentru cultura de toamnă, plantarea se face după 15 iulie.
La plantare răsadurile trebuie să aibă 40-45 zile. Pentru a obține producții mai mari
și mai sigure se recomandă și pentru cultura în solarii utilizarea unor răsaduri altoite mai
ales dacă solul din solarii este infestat cu boli sau dăunători (fuzarioză sau nematozi).

30-35
cm.

60-70 cm 240 cm. 60-70 cm 240 cm.

Fig. 5.19. Schema orientativă de înființare a culturii în solarii

Lucrările de întreținere vor urmări: asigurarea densității corespunzătoare prin

completarea golurilor, udarea pentru a menține plafonul de umiditate la nivelul de 70-
75% din IUA, la începutul perioadei de vegetație udările se fac cu atenție pentru a nu răci
solul.
Palisarea se face vertical sau oblic în “V”, iar dirijarea fructificării se face
îndepărtând toate fructele și toți lăstarii care apar pe tulpina principală până la 30-35 cm,
apoi lăstarii se ciupesc lăsând pe fiecare un fruct și o frunză. Pe tulpina principală se vor
păstra toate fructele care apar.
Pentru a obține producții de calitate sunt necesare și aplicarea fertilizărilor care se
vor face fie cu îngrășăminte chimice solubile fie cu îngrășăminte foliare.
Recoltarea începe la sfârşitul lunii mai şi poate dura până în luna august.
Se poate obţine o producţia de 40-60 t/ha în funcție de cultivar și de mărimea
fructelor recoltate.

5.2. CASTRAVETELE AMAR

Denumirea stiinţifică: Momordica charantia L. ,
 Familia botanică: Fam. Cucurbitaceae
Denumiri străine: engleză–bitter melon; franceză –margose;
Centrul de origine În ceea ce privește originea acestei specii, părerile specialiștilor
sunt împarțite, însă cei mai mulți consideră că această plantă își are originea în Asia, în
zonele Tibet, Nepal, China.
Aria actuală de răspândire
De precizat că, până în anul 1990 această plantă nu a fost cultivată pe teritoriul
țării noastre. Pentru prima dată a fost luată în studiu la S.C.D.L. Buzău în anul 1994.
Cercetarile au fost finalizate până în prezent cu obținera unui număr mare de genotipuri și
unui soi omologat și brevetat.
Ciclul de viaţă este o plantă anuală, erbacee, cu uşor aspect de liană
Importanţa culturii
Fructul de Momordica conţine o gamă largă şi complexă de substanţe chimice.
Dintre acestea amintim: proteine, polipeptizi și lecitine; carotenoizi; acid clorogenic și
rezorcinolic; fitosterolide de tipul: betasitosterol și stigmasterol; glicosteroizi: charantină
şi momordină; momordicină; vitamine din grupul B, inclusiv vitamina B3; minerale
(calciu, magneziu și potasiu) și oligoelemente (fier, zinc, siliciu, nichel).
Această plantă a fost folosită încă din cele mai vechi timpuri în medicina naturistă,
în special ca o alternativă naturală pentru controlul glicemiei. Unul dintre principiile
active responsabile pentru această acţiune este charantina.
În Amazon, locuitorii şi triburile băştinaşe cultivă castravetele amar în grădinile
lor ca aliment şi în scop medicinal. Aceştia folosesc fructul sau frunzele la diverse
preparate culinare tradiţionale (supe), pentru a le conferi un gust amar sau acru. Pentru a
diminua intensitatea amărelii, fructul sau frunzele sunt fierte în prealabil cu un strop de
sare. Ceaiul din frunze, ca şi fructul, sunt folosite pentru diabet şi ca antiviral pentru
pojar, hepatită şi condiţii de febră. Este folosit pentru tratarea diverselor răni, infecţii
externe şi interne, precum şi împotriva viermilor şi paraziţilor intestinali.
În medicina naturistă braziliană, castravetele amar este folosit pentru tratarea
tumorilor, rănilor, reumatismului, malariei, inflamaţiilor, diabetului, colicilor, viermilor
intestinali şi a febrei. Este folosit şi împotriva bolilor de piele ca eczeme, lepră, scabie şi
altele. În medicina naturistă peruviană, frunzele sau părţile aeriene ale plantei sunt
folosite în tratarea malariei, pojarului şi altor tipuri de inflamaţii.
În Nicaragua, frunzele sunt folosite în general împotriva durerilor de stomac,
diabetului, răcelii, gripei, frigurilor, tusei, durerilor de cap, hipertensiunii şi infecţiilor.
Numeroase studii au demonstrat că efectul hipoglicemic este mult mai pronunţat în
cazul fructului de castravete amar, fiind mult mai bogat în aceste substanţe decât celelalte
părţi ale plantei. Aceste substanţe benefice care scad nivelul zahărului din sânge includ
un amestec de saponine steroidale asemănătoare insulinei: charantina şi alcaloizi.
Durata de păstrare
Fructele mature au durată mică de păstrare după recoltare, de până la 5 zile însă
recoltate în faza de pârgă și păstrate la frigider sau în încăperi cu atmosferă controlată,
durata de păstrare poate crește semnificativ. Se mai practică și alte metode de păstrare:
deshidratarea fructelor, păstrarea prin pasarea lor și transformarea în pastă, conservarea la
borcane asemenea altor legume, etc.
Rentabilitatea culturii
Din punct de vedere economic cultura prezintă interes deoarece se pot obține
produții foarte mari, atât în spații protejate cât și în câmp cu prețuri de cost reduse iar
comercializarea fructelor se poate face la un preț destul de mare.
Particularităţi biologice
Rădăcina este asemănătoare cu cea a castravetelui comun, puţin mai dezvoltată în
ramificaţii având cerinţe deosebite faţă de aer. Masa rădăcinilor se dezvoltă la 20 – 30 cm
adâncime în sol, fiind foarte mult influenţată de tipul de sol. În cazul secetei, unele
ramificaţii ale rădăcinii explorează straturile mai profunde ale solului pentru a-şi asigura
necesarul de apă.
Tulpina este târâtoare sau urcătoare, fistuloasă, devenind viguroasă şi parţial
lignificată pe măsură ce planta se maturizează, căpătând aspect de liană. Tulpina are o
lungime de peste 3 m, dacă spaţiul permite, în medii protejate, iar în câmp ajunge la 1,8 –
2 m. Din tulpină pornesc numeroşi lăstari laterali, pe care din loc în loc se găsesc cârcei,
dar nu atât de agresivi precum cei întâlniţi la castravetele comun. Lăstarii laterali au o
lungime de 80 – 120 cm, în spaţii protejate şi 50 – 70 cm în câmp.
Ciupitul lăstarilor se face numai pentru dirijarea plantei şi nu pentru fructificare;
planta are o distribuţie naturală a fructelor, caracteristică controlată genetic de gene
responsabile care echilibrează rodul, în funcţie de vigoarea plantei în corelaţie directă cu
condiţiile de mediu. Ca măsură de precauţie în lupta pentru existenţă, această plantă
emite o serie de lăstari laterali la baza tulpinii care au rolul de a acoperi tulpina la
intersecţia cu solul şi chiar solul din jurul tulpinii cu scopul de a împiedica evaporarea
apei din sol şi de a o conserva pentru perioadele critice.
Planta prezintă un aparat foliar bine dezvoltat, caracterizat printr-un număr mare
de frunze de diverse mărimi. Frunzele sunt mai mici decât cele ale castravetelui comun,
trilobate sau pentalobate, uşor dinţate şi acoperite cu perişori fini glandulari. Frunza este
netedă, nu este gofrată, iar la atingerea ei planta degajă un miros puternic, înţepător,
asemănător cu cel de boz (Sambucus ebulus) (fig. 5.20.). Această secreţie gazoasă a
plantei prin atingerea aparatului foliar îi asigură acesteia protecţie fitosanitară naturală.
Acest gaz emanat de plantă creează repelenţe faţă de dăunători, păstrându-şi natural
nedepreciat aparatul foliar.

Fig. 5.20. Aspect cultură și detaliu frunză

Florile sunt în general aproape asemănătoare cu cele ale castravetelui comun, însă
mult mai delicate, puţin mai mici, cu petalele mai subţiri şi uşor creponate. Florile,
unisexuat monoice dispuse câte 1 – 2 la un loc la subsoara frunzelor, sunt gamopetale cu
corola de culoare galben deschis şi în formă de pâlnie. Ovarul interior al florii femele are
forma viitorului fruct, iar cele mascule sunt pedunculate, cu corola mai mare, apar
întotdeauna înaintea florilor femele şi numărul lor este mult mai mare (fig.5.21.). În
general, planta prezintă un număr predominant de flori mascule, peste 70%. Aceste flori
nu fructifică, rolul lor principal fiind acela de a asigura polenizarea florilor femele care
reprezintă de regulă 30% din totalul florilor de pe plantă. Raportul dintre florile femele şi
cele mascule variază în funcţie de mai mulţi factori: vârsta plantei; ordinul ramificaţiilor
tulpinii; condiţiile de mediu; caracteristicile genetice ale soiului etc.

Fig. 5.21. Aspect - floare femelă floare masculă

Legătura dintre plantă şi floare se face printr-o codiţă subţire de 1,5 – 2 mm şi

lungă de 7 - 10 cm. Această codiţă se ofileşte odată cu maturarea florilor mascule şi cade,
iar la florile femele creşte mult odată cu evoluţia fructului. Planta este alogamă
(entomofilă); polenizarea se realizează în special cu ajutorul insectelor care sunt foarte
mult atrase de mirosul plăcut al florilor.
 Florile acestei specii degajă un parfum deosebit de plăcut, mult mai pronunţat în
timpul serii şi al nopţii, ajungând la apogeu în timpul dimineţii. Această caracteristică dă
un plus de valoare speciei, recomandând-o şi ca plantă ornamentală şi decorativă.
Fructul este o melonidă de formă eliptică, puţin bombată la mijloc cu ambele
capete uşor ascuţite. Culoarea fructului imatur până la maturitatea fiziologică este verde,
iar spre vârf este albicios. La maturitatea fiziologică, fructul are culoarea galben –
potocaliu. Schimbarea culorii fructului din verde în galben – portocaliu se realizează într-
un timp foarte scurt, de 3 – 4 zile.
Suprafaţa exterioară a fructului este rugoasă, ornată deosebit de frumos la exterior,
prezentând un număr mediu de 8 coame înălţate, dispuse longitudinal, alcatuită din
concrescenţe sub formă de ţepi moi, cu o înălţime medie de 1 cm. Aceste ornamentaţii
pot ajunge la fructele mari până la 1,5 cm. Acestea delimitează exteriorul fructului în
suprafeţe aproximativ egale. Suprafeţele fructului situate între coame sunt ornate cu
concreşcenţe mai mici, rotunjite, cu o înălţime medie de 3 mm dar pot ajunge până la 8
mm. Fructul nu prezintă perişori glandulari sau ţepi chitinoşi (fig. 5.22).
Fructele, când ajung la maturitatea fiziologică, crapă, formând o uşoară explozie
cu scopul de a –şi răspândi seminţele pe o suprafaţă de teren cât mai mare. Astfel,
seminţele pot ajunge şi la 2 m distanţă de plantă. Planta îşi exprimă această caracteristică
genetică cu scopul autoînsămânţării şi perpetuării speciei.

Fig. 5.22. Varietăți de Momordica charantia obținute la S.C.D.L. Buzău

Seminţele reprezintă principalul mijloc de înmulţire la această specie şi atunci

când sunt evacuate natural din fruct, sunt acoperite de aril, un ţesut gelatinos de culoare
roşie – grena, ţesut deosebit de dulce şi atrăgător. Această caracteristică valoroasă a lor
face ca, după ce au fost împrăştiate pe sol, să atragă insectele, în special furnicile care
consumă acest ţesut îmbrăcător, odată cu acesta transportându-le la distanţe mari faţă de
plantă şi chiar ascunzându-le în crăpăturile formate la suprafaţa solului; contribuie prin
aceasta la însămânţarea naturală a speciei (fig.5.23).
 Fig. 5.23. Detaliu semințe
Exigenţe ecologice
Cerințele speciei față de factorii de vegetație sunt asemănătoare cucurbitaceelor iar
datorită rusticității speciei, aceasta manifestă rezistență sporită la condițiile extreme de
mediu comparativ cu castraveții comuni. Totodată, pentru reușita culturii se recomandă
palisatul și dirijarea plantelor pe suportul de susținere.
Cultivaruri
În Lista Oficiala a Plantelor de Cultură din România figurează soiul Rodeo obținut la
S.C.D.L. Buzau în anul 2014.

Tehnologia culturii
Producerea răsadurilor se face în spaţii protejate (sere, solarii, răsadniţe) cu
încălzire tehnologică sau fără încălzire dar cu condiția să se asigure temperatura optimă
de germinare, 18-22°C. Semănatul se face după 15 ianuarie, pentru înființarea culturii în
spații protejate și după 20 februarie, pentru culturile de câmp, prin introducerea unei
singure seminţe în recipientul folosit la adâncimea de 1,5 – 2 cm, dacă se foloseşte turbă
simplă şi 1 cm dacă se foloseşte amestec. Planterea răsadurilor în spații protejate reci se
face la începutul lunii aprilie. Plantarea răsadurilor se face manual sau cu maşina de
plantat răsaduri la începutul lunii mai, în câmp, după ce pericolul brumelor târzii de
primăvară a trecut.
Cercetarile intreprinse la S.C.D.L. Buzău au aratat ca înființarea culturii se poate
face și prin semanat direct în spații protejate reci începând cu data de 20 martie iar în
câmp după data de 20 aprilie. Schema de înfiinţare este în funcţie de sistemul de susţinere
ales, dar nu trebuie să depăşească 30.000 de plante/ha. Distanţa de plantare între plante pe
rând este de 40-50 cm la cultivarurile cu vigoare mică și 70-80 cm la cele cu vigoare mai
mare, iar între rânduri poate varia de la 1,5 la 3 m sau chiar mai mult în funcţie de
sistemul de susţinere ales şi sistema de maşini folosită la întreţinerea culturii (fig. 5.24.).
În câmp, distanțele de plantare între plante pe rând variază între 40-50 cm între
plante pe rând și 1,2-1,5 m între rânduri.
Lucrările de întreţinere ale culturii constau în: plantarea răsadurilor în goluri până
la cel mult 2 săptămâni de la înfiinţarea culturii, pentru a nu crea neuniformităţi în
dezvoltarea plantelor. Irigarea permanentă a culturii constă în 5 – 7 udări cu norme de
250 – 300 m3 apă/ha. Lăstarii superiori sunt şi ei legaţi şi conduşi către vârful spalierului;
aici planta trebuie dirijată şi ajutată să-şi formeze un mic pătul în funcţie de sistemul de
susţinere ales – tip pergolă, tip „T” sau tunel.
Recoltarea are loc eşalonat și este condiționată de soi. Soiurile mai timpurii pot fi
recoltate începând cu data de 1 iulie în spații protejate și începând cu 15 iulie, soiurile
ușor tardive. În câmp, recoltatul se decalează cu aproximativ 15-30 de zile, în funcție de
soi.

Fig. 5.24. Schema de înființarea culturii în spații protejate (S.C.D.L. Buzău);

Combaterea bolilor şi a dăunătorilor este o verigă tehnologică nesemnificativă

pentru această plantă deoarece până în prezent, în condiţiile de climă ale ţării noastre nu
s-au identificat boli sau dăunători care să aducă pagube semnificative producţiei sau să
atace planta. Acesta, este de altfel şi punctul forte al speciei: rusticitatea şi zestrea
genetică deosebit de valoroasă care încadrează această plantă în rândul plantelor
ecologice, la care nu se aplică tratamente chimice pentru combaterea bolilor şi a
dăunătorilor. Singurul dăunător întâlnit la aceasta specie a fost nematodul de sol dar cu
precizarea ca terenul pe care s-a înființat cultura era infestat masiv cu acest dăunător. Cu
toate ca dăunătorul s-a instalat puternic pe sistemul radicular al plantei, aceasta a
fructificat și vegetat normal.

5.3. Pepenele verde

Denumirea stiinţifică Citrullus lanatus (Thunb.) Mansf.

Familia botanică Cucurbitaceae
Denumiri străine engleză - watermelon; franceză - melon d´eau;
Centrul de origine
Pepene verde este considerat a avea originea în Africa de Sud, deoarece este găsit
în formă sălbatică în întreaga zonă și ajunge la diversitate maximă acolo. A fost cultivate
în Africa de peste 4.000 de ani. Citrullus lanatus var. citroides crește sălbatic aici, și este
considerat a fi legat de strămoșul sălbatic al pepenelui verde. În 1857, David Livingstone
a semnalat o creștere neobișnuit de abundentă a pepenelui verde după precipitații
abundente în deșertul Kalahari. De Candolle, în 1882, a considerat că exită suficiente
dovezi pentru a dovedi că pepene verde își are originea în Africa (Fehner T, 1993).
D. Alessiu descrie în anul 1894 următoarele varietăți cunoscute și cultivate în acea
perioadă în țara noastră astfel: pepene verde cu miez alb, cu miez roșu, cu semințe negre
sau roșcate, cu coaja albă, vărgată sau verde negricioasă. În 1926, sunt descrise primele
soiuri cultivate în țara noastră astfel: pepene verde de „Brăila”, pepenii verzi de
„Seikomi”, pepenii verzi „românești” pepenii verzi „Castellamare”, pepenii verzi
„văratici de Paris”. (Ilie Morlova, 1926).
Aria actuală de răspândire
În Europa principalele ţări cultivatoare sunt: România, Spania, Grecia şi Italia. Cea
mai mare producţie medie se înregistrează însă în Cipru 67,3 t/ha şi în Grecia 46,2t/ha. În
Romania, aceasta cultură este puternic extinsă în zona de sud-est al țării, cel mai cunoscut
centru producător de pepene de câmp este bazinul legumicol Dăbuleni, județul Dolj cât și
zona Brăilei, Ialomița și Buzău.
Ciclul de viaţă pepenele verde este o plantă erbacee anuală.
Importanţa culturii
Pepenele verde se consumă proaspăt, dar se poate folosi şi pentru prepararea unor
dulceţuri, iar fructele mici nematurate se pot utiliza la prepararea murăturilor.
Fructele de pepene verde conţin apa (95%) 3,0–6,9% glucide, 0,5–0,8% proteine,
0,20% lipide şi 0,30–0,52 substanţe minerale şi cantităţi mici de vitamine.
Pepenele verde este utilizat în tratarea litiazei renale (Valnet J., 1987). Din semințe
se poate extrage un ulei valoros, comestibil. Fructul cât și semințele au proprietăți
depurative, diuretice, antilitiazice. Consumul de pepene verde oprește precipitarea de
calculi și chiar eliminarea lor, antrenează și elimină chiar și sarea din corp.
Durata de păstrare
Pepenii verzi prezintă o capacitate bună de păstrare după recoltare de 30-35 de zile
dar şi o bună rezistenţă la transport ceea ce face posibil transportul pe distanţe lungi fără
pierderi.
Rentabilitatea culturii
Este o specie foarte productivă şi care se valorifică la prețuri bune mai ales dacă se
obţin producţii cît mai timpurii.
Particularităţi biologice
 Rădăcina pepenelui verde ajunge la 1 - 1,5 m adâncime şi 3-4 m în lateral şi poate
valorifica foarte bine apa din straturile adânci ale solului, ceea ce îi conferă o mare
rezistenţă la secetă.
Tulpina este târâtoare, erbacee, pubescentă, ramificată, poate ajunge la 4-5 m
lungime, iar în contact cu solul emite rădăcini adventive.
Frunzele sunt mari, sectate adânc, cu lobii inegali, rotunjiţi, fiind acoperite cu peri
aspri. La subsuoara frunzelor se formează florile şi câte un cârcel ramificat (fig. 5.25.).

Fig. 5.25. Răsaduri de pepene verde; detaliu frunze

Pepenele verde este o plantă monoică cu flori unisexuate. Florile mascule apar în
număr mai mare pe tulpina principală, raportul între florile mascule şi cele femele fiind
de 1/6 - 1/10 (fig. 5.26.).

Fig. 5.26. Aspect- floare femelă - floare masculă

Fructele de tip melonidă sunt mari, au coaja groasă (0,5-1,7 cm), netedă, lucioasă,
de culoare verde uniformă, cu nuanţe diferite, uniformă sau vărgată, iar forma poate fi
sferică, oval –alungită, cilindrică (fig. 5.27.). Miezul este zemos, dulce de culoare albă,
galbenă, portocalie sau roşie în funcție de cultivar.
 Fig. 5.27. Varietăți de pepene verde

Fructele cultivarurilor ce provin din populații locale sau soiuri prezintă multe
semințe. Recent, au fost creați și hibrizi fără semințe obținuți prin metode genetice
moderne, rezultaţi prin hibridarea liniilor diploide cu linii tetraploide.
Seminţele sunt ovale, cu tegument tare, de culoare cafenie, neagră, maro sau
pestriţe. Într-un gram sunt 16-20 de seminţe care încolţesc greu în aproximativ 14-15 zile.
Facultatea germinativă este de 80-90% şi se păstrează 5-6 ani (fig. 5.28).

Fig. 5.28. Fruct secționat și detaliu semințe

Exigenţe ecologice
Pepenele verde este o plantă pretenţioasă la temperatură. Temperatura minimă de
germinare a seminţelor este de 14- 15°C, iar cea optimă pentru creştere şi dezvoltare este
de 25-30°C. La 15°C procesele fiziologice sunt mult încetinite.
Este o specie rezistentă la secetă datorită sistemului radicular bine dezvoltat însă,
în această situație producția scade semnificativ din punct de vedere cantitativ dar crește
calitativ, fructele fiind mult mai dulci. Dacă în perioada formării şi creşterii fructelor se
aplică 2-3 udări producţia creşte foarte mult (Voican V., şi colab., 2006).
Pepenele verde este foarte pretenţios la lumină, lipsa acesteia conduce la creşteri
slabe iar fructele nu sunt dulci.
Se cultivă pe soluri uşoare, nisipoase, nisipo-lutoase, bine drenate, pH=5,0-6,8 şi
lipsite de curenţi de aer.
Consumul specific este de: 2,5kg N, 1,5 kg P2O5, 2,5 kg K2O, pentru o tonă de
produs (Chaux Cl. şi colab., 1994).
 Cultivaruri
 timpurii: Irina
 semitimpurii: Adam, Bombay, Dochita, Dulce de Isalnita, Erma 14, Lavista,
Luxor 33, Odem,Oltenia, Peace, Royal Fantasy, Saci, Viking.
 semitârzii: De Dabuleni, Denver, Dulce de Dabuleni, Lonci.
 târzii: Georgel, Lantha.

Tehnologia culturii prin semănat direct în câmp

Bune premergătoare pentru acest sistem de cultură sunt leguminoasele perene.
Toamna terenul se pregăteşte prin desfiinţarea culturii anterioare, fertilizarea de
bază cu 30-50 t gunoi de grajd bine descompus, 400-500 kg/ha superfosfat şi 200-250
kg/ha sulfat de potasiu şi se ară terenul la 28-30 cm.
Primăvara se fertilizează cu 150 kg/ha azotat de amoniu şi se erbicidează.
Producătorii de pepeni verzi practică mulcirea solului cu folie de culoare neagră sau gri
după care efectuează semănatul pepenilor în cuiburi.
Se seamănă în aprilie-mai, când temperatura în sol este de 15°C, în teren modelat
la 1,40 m, un rând la 12 cm distanta de marginea rigolei, la adâncimea de 3-4 cm. Cultura
se răreşte în faza de 2-3 frunze lăsând 1-2 plante/cuib, asigurând o desime de 12.000 –
15.000 pl/ha. Norma de sămânţă este de 3-4 kg/ha.

50-60
cm. 140 cm.
46

12 cm. 70 cm. 12 cm.

140 cm.

5.29. Schema orientativă de cultură pe teren modelat în câmp

Lucrări de îngrijire
La pepenele verde, lucrările de îngrijire fertilizările, praşilele, irigările, combaterea
bolilor şi dăunătorilor se fac ca şi la castravete.
 La această cultură nu se fac ciupiri, dar după legarea primelor fructe vrejii se
dirijează pe brazde.
Recoltarea începe în luna iulie şi durează până în septembrie.
Momentul optim de recoltare este atunci când cârcelul de la baza fructului începe
să se usuce şi codiţa fructului începe să se subţieze iar fructele devine lucioase.
Recoltarea se face manual, având grijă ca fructele să se recolteze cu codiţă.
Producţia este de 25-30 t/ha la soiurile timpurii şi de 50-60 t/ha la soiurile tardive.

Cultura pepenelui verde prin răsad

Se practică în ultima vreme şi la noi în ţară în scopul obţinerii unor producţii mai
timpurii dar şi pentru a economisi sămânţă. În cazul în care se practică cultura pe teren
mulcit cu folie de Agryl sau folie microporoasă de culoare neagră este mai indicat să se
înfiinţeze cultura prin plantare de răsad. Folia se întinde pe sol iar pe locul unde se vor
planta pepenii se vor face orificii de dimensiuni mici, cât să încapă cubul nutritiv. Pentru
o producţie eficientă şi sigură este recomandat utilizarea de răsaduri altoite iar irigarea şi
fertilizarea este bine să se facă prin picurare. Altoirea răsadurilor se poate face pe diferiți
portaltoi care conferă o vigoare mare, o bună toleranță la fuzarioză, rezistență la
temperaturi scăzute, rezistență la secetă și legare excelentă chiar în condiții de stres cât și
repelență pentru principalii dăunători de sol.
Cei mai importanți portaltoi, utilizați în cultura de pepene verde, sunt: Lagenaria
siceraia; C.maxima x C.moschata; Citrullus lanatus, var. Citroides.
Metodele standard de altoire sunt prin inserţie, prin despicatură şi prin îmbinare.
Plantele de pepene verde altoite produc fructe cu pulpa mai fermă şi culoare roşie
mai pregnantă, pe o durată de timp mai mare. Pepenele verde altoit produce mai multe
fructe pe plantă iar fructele au o calitate mai bună. Pepenele verde altoit pe portaltoi
C.maxima x C. moschata poate creşte pe soluri sărăturate, pe care soiurile nealtoite nu
cresc. Este de aşteptat ca pepenele verde altoit să-şi extindă aria în America de Nord şi
Sud, precum şi în Europa.
Este un sistem de cultură destul de scump dar cu avantaje deoarece producția este
în primul rând sigură și de calitate.
O atenție deosebită trebuie acordată protecției culturilor după legarea fructelor
deoarece păsările, în special ciorile pot provoca pagube semnificative prin distrugerea
fructelor prin spargerea cojii și consumul pulpei. Cea mai bună măsură este montarea în
cultură a instalațiilor de alungare a păsărilor, instalații ce pot fi reglate cu ajutorul unui
temporizator, ce produce zgomot puternic asemanător armelor de vânatoare, la un
interval de timp prestabilit. Acestă instalatie poate fi acționată cu ajutorul buteliei de gaz
și a unui acumulator electric(fig. 5.30.). Nu se recomandă montarea acestor instalații în
preajma locuințelor.

Fig. 5.30 Simulator electronic de alungat păsările și fruct depreciat de păsări

În ultima perioadă s-a constatat că, dacă nu a fost înființată cultura în timp util și
nu a avut timp suficient pentru a-și dezvolta masa vegetativ și, o mare parte din fructe pot
fi distrusede arsura solară (fig. 5.31.).

Fig. 5.31. Fruct distrus de arsura solară

Bolile și dăunătorii ce se întâlnesc în cultura pepenelui verde sunt asemanatoare cu

cele ale castraveților, iar metodele de combatere sunt aceleași.
Recoltarea se poate face cu 10-15 zile mai devreme decât la culturile semănate.
Dacă se utilizează hibrizi de calitate şi răsaduri altoite producțiile de pepene verde pot fi
de 80-100 t/ha.

5.4. Pepenele galben

Denumirea stiinţifică Cucumis Melo L.
Familia botanică Fam. Cucurbitaceae
Denumiri străine engleză - melon; franceză - melon;
Centrul de origine Pepenele galben este originar din Africa (Ugas R., 2000), sau
din Asia Mică după alţi autori, a fost introdus în cultură cu 2000 de ani i.e.n.
Conducătorii de caravane care traversau teritoriul Asiei Centrale iși potoleau setea și
foamea prin consumul de pepene galben care creștea spontan pe lângă oaze. Specia a fost
cultivată înca din Antichitate, mai ales de greci și romani. Primele varietăți de pepene
galben cultivate în țara noastră sunt descrise în 1894 astfel: pepenele cu coaja tare și
pepenele cu coaja moale, pepenele Cantalup, pepenele scorțos. (D. Alessiu). Ilie Morlova
descrie la 1926 primele soiuri cultivate pe teritoriul țării noastre: pepenele galben
„romanesc” cu fructe mari și miez dulce, pepenele galben „scorțos romanesc” cu miezul
tare și dulce, pepenele galben „bulgare de aur brodat”, dulce și gustos. Iar pentru grupa
pepene galben tip cantalup acesta amintește: cantaloup „Prix de Paris”, varietate timpurie,
cantaloup „Sucrin” cu fructul mare și gustos, cantaloup „Prescott negru de Carmes”,
pretabil pentru cultura forțată, cantaloup „algerian”, productiv.
Aria actuală de răspândire se cultivă pe suprafeţe mai mici faţă de castravete.
Principalele ţări cultivatoare din Europa sunt Spania și Italia. În România suprafețele
cultivate sunt mai mici decât cele cultivate cu pepene verde.
Ciclul de viaţă pepenele galben este o plantă erbacee anuală.
Importanţa culturii Pepenele galben se cultivă pentru fructele sale care se
consumă la maturitatea fiziologică în stare proaspătă, în salate de fructe sau sunt utilizate
la prepararea unor dulceţuri sau sucuri. Fructele pepenelui galben sunt foarte mult
apreciate pentru gust, suculență și aromă deosebită. Fructele verzi se pot mura în oțet
atunci când sunt de mărimea unei nuci.
Fructele de pepene galben conţin: 10,0–16,0% glucide, 0,90 % proteine, 87% apă
şi 0,40% substanţe nutritive.
Conţinutul în săruri minerale este destul de redus, iar dintre vitamine se remarcă
un conţinut mai mare în vitamina C 36 mg/ 100 g s.p.
Fructul este folosit în medicina umană ca: răcoritor, diuretic, regenerator de
țesuturi. Este de asemenea, recomandat în anemii, reumatism, tuberculoză pulmonară.
Durata de păstrare
După recoltare pepenii galbeni trebuie valorificaţi deoarece la temperaturi de 20-
22°C durata de păstrare este de 4-5 zile cu pierderi în greutate, dacă pepenii sunt
refrigeraţi şi apoi depozitaţi la 10-12°C ei pot fi păstraţi 10 zile, iar la 3-4 °C pot fi
păstraţi 14 zile. (A. Niculescu, 2012).
În sortiment există şi unele soiuri care se păstrează şi se consumă după o
postmaturare în sezonul rece.

Rentabilitatea culturii
Datorită cererii în continuă creștere şi preţului mare de valorificare cultura poate fi
considerată rentabilă.

Particularităţi botanice
 Sistemul radicular este puternic ramificat şi mai profund decât la castraveţi, atinge
adâncimea de 0,6 - 1 m, iar lateral se pot răspândi până la 2 m (Indrea D – 1979), citat de
Popescu V şi colab., 2000, din acest motiv pepenele galben se poate cultiva şi în zonele
aride şi călduroase.
Tulpina târâtoare prezintă muchii rotunjite iar la fiecare nod sunt prezenţi cârcei
lungi. Tulpina este acoperită de perişori albi moi şi deşi iar în contact cu solul emite
rădăcini adventive (fig. 5.32.).

Fig. 5.32. Detaliu tulpină la plantele de pepene galben

Deoarece nu se poate menţine în poziţie erectă, în unele sisteme de cultură plantele

se palisează.
Frunzele sunt palmate sau reniforme cu 3-5 lobi obtuzi, rotunjiţi, cu marginea
întreagă sau dinţată, de culoare verde intens pe partea superioară (fig.5.33.).

Fig. 5.33. Detaliu frunze

Florile unisexuat monoice sau hermafrodite sunt de culoare galbenă, cele mascule
apar înaintea florilor femele (fig. 5.34.).
Florile femele apar mai târziu în număr mai mare pe ramificaţiile de ordin superior
şi au un ovar globulos acoperit de perişori fini. Polenizarea este entomofilă. Pepenele
galben nu fructifică fără polenizare.
 Fig. 5.34. Floare femelă Floare masculă

Fructul este o melonidă de culoare, formă, dimensiuni şi gust caracteristic

cultivarului. Suprafaţa poate fi netedă, cu coaste sau unele prezintă o reţea densă
suberificată.
De cele mai multe ori, varietatea de tip Armenesc este confundată cu castravetele
deoarece fructele tinere sunt asemanătoare cu cele ale castravetelui comun și
recomandate a fi consumate în stare proaspătă pentru salate (fig. 5.35.). Atunci când
fructele ajung la maturitate, se remarcă prin aroma puternică de pepene galben. Pulpa este
alb galbuie, zemoasă, dar nu atat de dulce ca și la celelalte varietați de pepene galben.
Fructul poate ajunge până la greutatea de 3-4 kg având peste 60 cm lungime, cu grosimea
pulpei de 3.5 cm și a cojii de 2 mm.

Fig. 5.35. Tip Cantaloup. Tip Topotami, Tip Turkestan, Tip Armenesc

Pepenele galben prezintă un numar mare de varietăți, cu caracteristici distincte, în

special în ceea ce privește culoarea și suprafața exterioara a fructului dar și culoarea și
densitatea pulpei.
Pulpa fructelor poate fi albă, alb-verzuie, portocalie, galben roşiatică, cu
consistenţă făinoasă, crocantă, zemoasă, fină şi aromată.
Seminţele alb-gălbui, alungite, într-un gram sunt 25-35 de seminţe (fig. 5.36.).
Facultatea germinativă, de 80-90% se menţine timp de 6-8 ani (Ugas R., 2000).
 Fig. 5.36. Fruct cu semințe și detaliu semințe

Exigenţe ecologice
Pretenţiile faţă de temperatură sunt ridicate.
Seminţele germinează la 15o C (Maier I., 1963). Temperatura optimă de creştere şi
fructificare este de 25-30°C. La temperaturi de 15oC creşterea este mult încetinită iar la
12o C plantele îşi încetează creşterea.
Cerinţele faţă de umiditate ale pepenelui galben sunt reduse, fiind însă necesară
aplicarea unor udări în perioadele critice, dacă seceta persistă.
Pepenele galben este o plantă de zi scurtă, pretenţioasă la intensitatea luminii.
Iluminarea din timpul fructificării duce la acumularea unor cantităţi mari de
glucide în fructe.
Pepenii galbeni se cultivă pe soluri structurate, cu textură mijlocie, fertile, cu pH
6,0- 6,8.
Consumul specific al plantelor este de: 2,0- 5,0 kg N, 1,5 – 2 kg P2O5, 5,5 – 7,5 kg
K2O, 4,5 – 6,0 kg CaO, 1,5-1,7 kg MgO, pentru o tonă de produs (Chaux Cl. şi colab.,
1994).

Cultivaruri:
În lista Plantelor de Cultură din România sunt înscrise urmatoarele soiuri:
- Extratimpurii: Crina
- Timpurii: Briliant, Fondant, Mila.
- Semitimpurii: Dunarea, Festiv, Sublim.
- Semitardivi: Conte LS, Courier, Ismail.
- Tardivi: Ananas 803, Halona, Roxana.

Cultura pepenilor galbeni în câmp

În cadrul asolamentului pepenele galben trebuie să revină pe aceeaşi solă după 3-4
ani pentru a se obține producții de calitate și a se evita prezenta unui număr mare de boli
și dăunători.
 Bune premergătoare pentru această cultură sunt: lucerna, trifoiul, mazărea şi
fasolea de grădină dar și plantele din grupa rădăcinoaselor sau bulboaselor.
Toamna, după desfiinţarea culturii premergătoare, se efectuează fertilizarea de
bază cu 30 – 40 t/ha gunoi de grajd, 300- 400 kg/ha superfosfat şi 200 - 250 kg/ha sulfat
de potasiu. Îngrăşămintele se încorporează prin arătura adâncă de toamnă la 28-30 cm
adâncime.
Primăvara se administrează 150-200 kg/ha azotat de amoniu, iar dacă se lucrează
pe suprafeţe mari şi terenul este îmburuienat se recomandă erbicidarea, de regula se pot
folosi acealeasi erbicide ca in cazul castraveţilor, se grăpează pentru afânarea solului şi
pentru încorporarea îngrăşămintelor.
Terenul poate fi modelat în straturi înălţate cu lăţimea la coronament de 94 sau 105
cm.
Semănatul direct în câmp se face, de obicei, la sfârşitul lunii aprilie sau prima
jumătate a lunii mai, când temperatura din sol, la adâncimea de 8-10 cm ajunge la 12-
13°C şi are tendinţe de creştere.
Pe coronamentul de 94 sau 105 cm se seamănă un rând la 10-15 cm de marginea
acestuia, la adâncimea de 3-4 cm, distribuind seminţele fie echidistant fie câte 2-3 la cuib
(fig. 5.37.). Norma de semănat este de 3-4 kg/ha.

50 cm.
140 cm.
46

12 cm. 70 cm. 12 cm.

140 cm.

Fig. 5.37. Schema orientativă de cultură pe teren modelat în câmp

Lucrările de îngrijire
Pentru asigurarea răsăririi se va aplica o udare prin aspersiune dacă primăvara este
secetoasă.
Răritul culturii se face când plantele au 2-3 frunze adevărate, la distanţa de 30-35
cm între plante pe rând sau lăsând 2 plante la cuib, pentru a asigura densitatea de 20-
24.000 plante/ha.
 Pentru combaterea buruienilor se fac praşile, manuale sau mecanice, în primele
faze de vegetaţie apoi acest lucru nu mai este necesar. In cazul in care terenul este
puternic imburuienat, se pot folosi erbicide selective specifice speciei.
Dacă este secetă se aplică udări în prima parte a perioadei de vegetaţie, apoi
acestea se întrerup când fructele sunt formate şi au mărimea unui măr, pentru a favoriza
acumularea de glucide.
Dacă terenurile sunt cu fertilitate scăzută se recomandă o fertilizare fazială în
perioada creşterii intense a fructelor cu 120-150 kg/ha azotat de amoniu şi 80-100 kg/ha
sulfat de potasiu.
Pentru grăbirea fructificării tulpina principală se ciupeşte la 3-4 frunze adevărate,
apoi lăstarii laterali se ciupesc şi ei la 4-5 frunze. În acest fel se poate începe recoltarea cu
7-10 zile mai devreme decât la culturile unde nu se aplică această lucrare (Maier I.,
1963).
Recoltarea începe în decada a doua a lunii iulie şi durează până la sfârşitul lunii
august. Se recoltează manual, pe alese, fructele care au culoarea specifică cultivarului,
miros şi aromă caracteristică pentru unele cultivaruri.
Producţia este de 20-25 t/ha dar poate creste semnificativ daca se folosesc seminte
hibride sau verigi tehnologice suplimentare (fertirigarea, mulcirea, stimularea
florilor,etc.).

Cultura timpurie cu răsad a pepenilor galbeni în câmp

Pentru a obţine o producţie mai timpurie cultura se poate înfiinţa prin plantare de
răsaduri altoite iar plantele pot fi palisate pe spalieri. Este o cultură cu un cost de
înființare mare dar prezintă și o serie de avantaje:se obțin producții cu 10- 15 zile mai
timpurii; cultura este mai bine aerisită, lumina pătrunde mai ușor, iar fructele se coc mai
uniform; fructele nu mai vin în contact cu solul și nu se mai depreciază prin putrezire;
tratamentele fitosanitare pot fi efectuate mult mai ușor.
Pentru producerea răsadurilor se seamănă câte o sămânţă în ghivece sau cuburi
nutritive, folosind 2-2,5 kg seminţe pentru producerea răsadurilor cu care se plantează 1
ha de cultură. La plantare răsadul trebuie să aibă 45-60 zile.
Sistemul de susținere se instalează ca la castraveți iar plantele se conduc cu
ajutorul sforilor, care se leagă cu un capat la baza plantelor și cu celălalt la sârma
spalierului. Atenție deosebită se acordă și susținerii fructelor pe măsură ce acestea se
formează, susținerea se realizează cu plase speciale sau cu coșuri speciale.
După plantare, în cultură se completează golurile şi se efectuează lucrările de
îngrijire ca la cultura semănată direct în câmp.
Recoltarea începe mai devreme şi se realizează o producţie de 25-30 t/ha.
 Cultura protejată a pepenelui galben în solarii

În ţara noastră suprafeţele cultivate cu pepene galben în solarii sunt extrem de

mici. Tehnologia de cultură este asemănătoare cu a castraveţilor.

Cultura pepenelui galben în seră

Deşi este o specie care poate fi cultivat în seră, la noi în ţară deocamdată nu este
cultivată, fiind însă o cultură preferată în ţările cu clima blăndă.
Pentru cultura pepenilor galbeni serele trebuie să fie dotate cu sistem de încălzire
foarte bun care să asigure o temperatură de minim 18-20ºC în perioadele cele mai reci și
în timpul nopții. De asemenea, este necesară asigurarea polenizării în interiorul serei, iar
solul și scheletul serei trebuie să fie foarte bine dezinfectate pentru a nu exista pericolul
prezenței nematozilor sau a altor boli sau dăunători specifici cucurbitaceelor.
Cultura în sere se realizează în ciclul I, tehnologia fiind oarecum asemănătoare cu
a castraveţilor. Pentru înființarea culturii de pepeni galbeni se fertilizează cu cantități
mari de gunoi de grajd 80-100 t/ha și îngrășăminte chimice 600-700 kg superfosfat, 400-
500 kg sulfat de potasiu, 300 kg sulfat de magneziu la hectar după care vor fi încorporate
în sol cu sapa rotativă sau freza.
Scheletul serei se va dezinfecta foarte bine, iar la sol este bine să se facă
dezinfecția cu abur sau o dezinfecție chimică cu 18-20 de zile înainte de înființarea
culturii.
Producerea răsadului. Se seamănă în ghivece nutritive de 10-12 cm diametru, câte
o singură sămânță la ghiveci în turbă sau amestec special preparat pentru cucurbitacee și
comercializat de firme specializate. La pepenii galbeni se recomandă de asemenea,
utilizarea răsadului altoit.
Cultura se plantează la jumătatea lunii ianuarie, acolo unde există posibilitatea
încălzirii serelor, la plantare răsadurile trebuie să aibă 35-40 de zile.
Se plantează două rânduri pe travee, la distanţa de 230 cm şi 35-40 cm între plante
pe rând, in functie de vigoarea cultivarului, asigurând o densitate de 21.000 plante/ha
(fig. 5.38.).
 35-40
cm.

46

12 cm. 230 cm. 12 cm.

300 cm.

Fig. 5.38. Schema orientativă de cultură pe teren modelat în spatii protejate

Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare celor efectuate la castraveţi, doar că se va

acorda o atenţie mai mare dirijării temperaturii, plantele fiind mai pretenţioase la acest
factor decât castraveţii.
Udările sunt mai frecvente în timpul fructificării, dar este de preferat irigarea prin
picurare, deoarece cu acest prilej se pot face şi fertilizări.
Conducerea plantelor pentru dirijarea creşterii şi fructificării se face în funcţie de
cultivar.
Plantele se palisează în V iar la fiecare plantă se reţin doi lăstari obţinuţi după
ciupirea la 3-4 frunze. Lăstarii laterali se vor ciupi şi ei la 1-2 fructe.
Pentru asigurarea fructificării, florile femele trebuie polenizate. În ultima vreme
polenizarea se realizează şi la noi în ţară cu ajutorul bondarilor, folosind un stup de
bondari la 5000m2 seră. Pentru a preveni ruperea fructelor de pe vrej acestea se vor
susţine cu plase speciale.
Bolile si daunatorii pepenilor galbeni sunt asemanatoare cu cele ale
cucurbitaceelor. Bolile cele mai frecvent intalnite sunt:
Fainarea (Sphaeroteca fuliginea) se manifestă pe toate organele aeriene ale
plantelor, la suprafața cărora apare un puf alb, făinos, format din miceliu, conidioforii și
conidii.
Fusarium oxysporum (fuzarioza), boală vasculară ce atacă plantele în toate fazele
de dezvoltare. Frunzele se ofilesc, tulpinile putrezesc conducand în final la moartea
intregii plante.
Frecvent, mai ales în spatii protejate apare atacul de paianjen pe care ulterior, pe
fața inferioara a frunzei se instalează colonii de afide, distrugând astfel aparatul foliar
(fig. 5.39.).
 Fig. 5.39. Atac de fainare -Atac de afide și păianjen – Atac de fuzarioză

Recoltarea se face la maturitatea fiziologică a fructelor. Producţia este de 6-10 kg

fructe/m2.

5.5. Dovleacul mare de copt

Denumirea stiinţifică: Cucurbita maximaDuch,

Familia botanică: Fam. Cucurbitaceae
Denumiri străine: engleză –pumpkin, franceză – potiron
Centrul de origine Dovleacul este originar din Mexic unde era consumat de
popoarele indigene. În Europa cultura acestei specii a pătruns în sec. al XVI-lea. La noi în
țara, printre primele scrieri în care s-a menționat dovleacul a fost “Agricultura
practică”(1873) astfel: “dovleci galbeni cu coaja tare și dovleci albi cu coaja subțire”. D.
Alessiu menționează la 1894 primele varietăți cultivate în țara noastră astfel: dovlecei
albi de gătit, dovlecei italienesti, dovleac Turban, dovleac mare alb, dovleac mare roșu.
Ilie Morlova descrie primele soiuri cultivate în Romania la 1926: dovleacul românesc,
foarte mare și productiv, dovleacul turcesc, roz sau alb cenușiu, originar din Asia,
dovleacul Mammuth, originar din America, de culoare portocalie.
Aria actuală de răspândire Se cultivă în toată lumea fiind o specie mult apreciată.
În Europa mari cultivatoare sunt Italia, Spania. La noi în țară se cultivă în gradinile
familiare, în asociere cu culturile de porumb sau în cultura pură.
Ciclul de viaţă dovleacul este o plantă erbacee, anuală ce se înmulțește prin
semințe.
Importanţa culturii
Dovleacul comestibil este cultivat pentru fructele sale care la maturitatea
fiziologică pot fi folosite sub diverse forme: coapte, zaharisite, jeleuri sau sunt folosite
pentru sucuri.
Fructele se remarcă printr-un conţinut ridicat în hidraţi de carbon, proteine, săruri
de calciu, precum și cantități mari de vitamine A și C.
Seminţele sunt şi ele utilizate uşor prăjite având un gust foarte bun şi având un
efect vermifug, laxativ și ajută de asemenea, la prevenirea cancerului de prostată. Din
semințe se extrage și uleiul de dovleac care este un ulei comestibil de foarte buna calitate.
Uleiul este lipsit de miros și are culoare verzuie. Turtele obținute din semințe fără coaja
sunt folosite la prepararea halvalei. Semințele de dovleac se folosesc în tratamentele
contra viermilor intestinali (tenie, ascaradioză).
Este totodată și o specie furajeră, folosit în hrana animalelor, se însilozează și
reprezintă un excelent nutreț. Specie meliferă, furnizează polen și nectar pentru insecte și
albine.
Durata de păstrare
Fructele pot fi păstrate o perioadă foarte lungă de timp și poate fi consumat în
timpul iernii.
Rentabilitatea culturii
Este o specie rustică foarte productivă care poate fi valorificată o perioadă lungă
de timp
Particularităţi biologice
Dovleacul este o specie de vigoare foarte mare, cu un sistem radicular bine
dezvoltat care pătrunde în sol până la adâncimi mari chiar 30-40 cm iar daca solul
permite, poate ajunge pana la 1-1.4 m, conferind speciei o rezistență bună la secetă.
Specia prezintă o tulpină cilindrică, târâtoare, puternic ramificată care formează
rădăcini adventive în contact cu solul (fig. 5.40).

Fig. 5.40. Aspect al tulpinii de dovleac

Frunzele sunt mari, cordate, uşor lobate, lung peţiolate, cu cârceii ramificaţi, cu
perișori deși (fig. 5.41). Frunzele la maturitate acoperă foarte bine solul ajutând planta să
înăbușe buruienile și să conserve apa în sol. Dovleacul este o plantă monoică. Florile sunt
mari, unisexuate, lung pedunculate de culoare galbenă. Polenizarea este alogamă,
entomofilă.
 Fig. 5.41. Detaliu frunze

Fructele, de tip melonidă pot ajunge la 40-50 kg, dar sunt și unele cultivaruri care
pot avea și fructe foarte mari de 300-400 kg, de formă turtită, alungită sau piriformă, de
culoare albă cenuşie sau galben portocalie (fig. 5.42.).
Pulpa este fragedă, suculentă cu gust dulce. Seminţele sunt mari, 1,3 – 5 într-un
gram, au o facultate germinativă bună 90% care se menţine 5-6 ani. Seminţele conţin
cantităţi mari de ulei 30-35 % care poate fi folosit fie în alimentaţie, fie în industrie.
Exigenţe ecologice
Dovleacul comestibil este o specie pretenţioasă la căldură. Temperatura minimă de
încolţire este de 8-10 °C, iar cea optimă de creştere şi fructificare de 23-25°C.
Temperaturile pozitive sub 8°C din toamnă duc la încetarea creşterii.
Dovleacul comestibil trebuie cultivat pe terenuri însorite deoarece este pretenţios
la lumină. Cerinţele faţă de umiditate sunt moderate, datorită sistemului radicular profund
și a perișorilor denși care acoperă toată planta.
Preferă soluri fertile, bine structurate, cu reacţie uşor acidă. La fel ca celelalte
cucurbitaceae nu suportă clorul.

Fig. 5.43. Varietăți de dovleac

 Cultivaruri
În prezent sunt înscrise în Catalogul Oficial al Plantelor de cultură din România
urmatoarele soiuri:
 semitimpurii: De Bihor
 târzii: Alb mare, Doina, Madaras, Salonta, Tudor.
Tehnologia de cultură a dovleacului în câmp.
Bune premergătoare pentru cultura dovleacului sunt leguminoasele (mazărea și
fasolea de grădină dar și lucerna sau trifoiul). Se va respecta asolamentul, iar dovleacul
nu va reveni decât după 3-4 ani pe sola unde au fost cucurbitaceeae.
Pregătirea terenului se face din toamnă începând cu desființarea culturii anterioare,
nivelarea de întreținere, administrarea îngrășămintelor organice și chimice. Orientativ pe
un sol mediu aprovizionat se vor aplica 40-45 t gunoi de grajd, 300-400 kg superfosfat și
150 -200 kg sulfat de potasiu, după care se va ara terenul la 28-30 cm adâncime.
Primăvara se va fertiliza cu îngrășăminte cu azot 150-200 kg/ha și se va mărunți
terenul.
Cultura se înfiinţează prin semănat direct în câmp, în a treia decadă a lunii aprilie,
când temperatura în sol se stabilizează la 8-10°C. Se seamănă manual sau mecanic, în
cuiburi, la distanţe mari, pentru a asigura după răsărire densitatea de 3000-4000 plante/ha
funcţie de vigoarea cultivarurilor (fig. 5.44). Pe suprafețe mari semănatul se poate face și
mecanizat cu SPC 6 la distanța de 2-3m între rânduri și 80-100cm între plante pe rând.

80-100 cm.

200-300 cm. 200-300 cm.

Fig. 5.44. Schema orientativă de înființare a culturii pe teren nemodelat

Norma de semănat este de 3,5-4 kg/ha.

Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu cele de la castraveţi cu menţiunea că se
aplică mai puţine udări, iar tratamentele fitosanitare sunt în număr mult mai mic,
deoarece specia este puțin mai rezistentă la agenţii patogeni.
Dovlecii se recoltează la maturitatea fiziologică începând din luna septembrie şi
prima jumătate a lunii octombrie funcţie de perioada de vegetaţie a cultivarurilor.
 Producţia este de 40-60 t sau chiar 100 t/ha în funcție de cultivarul utilizat,
tehnologia de cultură și de fertilizarea aplicată.

5.6. Dovleacul plăcintar

Denumirea stiinţifică: Cucurbita moschata (Duchesne) Poir
Familia botanică: Fam. Cucurbitaceae
Denumiri străine: engleză –winter squash, franceză – courge musquée
Centrul de origine Dovleacul plăcintar este originar din America Centrală
Aria actuală de răspândire Se cultivă în SUA, America Latină și Africa. În
Europa este răspândit mai ales în partea de sud. La noi în țară se cultivă pe suprafețe mici
în gradinile familiale.
Ciclul de viaţă dovleacul plăcintar este o specie anuală.
Importanţa culturii
Dovleacul plăcintar este cultivat pentru fructele sale care sunt foarte aromate, dulci
și care sunt utilizate pentru copt sau pentru prepararea unor produse de cofetărie.
Fructele sunt bogate în substanțe minerale și vitamine.
Seminţele sunt de dimensiuni medii, dar și din ele se poate extrage ulei comestibil.
Durata de păstrare
Fructele dovleacului plăcintar pot fi păstrate o perioadă lungă de timp, se vand de
obicei și la felii și poate fi consumat în timpul iernii.
Rentabilitatea culturii
Este o specie rustică foarte productivă, fiind cultivată pe suprafețe mici producția
se poate valorifica cu ușurință în piețe.
Particularităţi biologice
Dovleacul plăcintar este o specie de vigoare foarte mare, care are un sistem
radicular bine dezvoltat, caracteristica ce ii asigura rezistenta sporita la seceta.
Tulpinile sunt târâtoare, puternic ramificate care pot ajunge la lungimi de 4-7m, cu
frunze mari, lung pețiolate. Florile sunt mari, unisexuate, lung pedunculate de culoare
galbenă. Polenizarea este alogamă, entomofilă.
Fructele au formă cilindrică sau piriformă, prezintă un capăt deformat (datorită
semințelor).
Pulpa este fragedă, de culoare portocalie, suculentă, fină și foarte aromată.
Seminţele au facultatea germinativă bună și se mențin 8-10 ani.
 Fig. 5.45. Detaliu fructe de dovleac placintar și detaliu semințe

Exigenţe ecologice
Dovleacul placintar are aceleași cerințe ecologice ca și dovleacul de copt.
Cultivaruri:
În prezent sunt înscrise în Catalogul Oficial al Plantelor de Cultură din România
urmatoarele cultivare: Delicios și Orange Agro, soiuri timpurii.
Cultura dovleaculuiplacintar în camp este asemănătoare cu a dovleacului de copt
doar că se realizează producții ceva mai mici.

5.7. DOVLECELUL
Denumirea stiinţifică: Cucurbita pepo L. ,
Cucurbita pepo, var. patissoniana
Familia botanică: Fam. Cucurbitaceae
Denumiri străine: engleză–gourd, marrow; franceză –courge, courgette;
Centrul de origine Dovlecelul este originar din America Centrală şi Mexic, unde
se găseşte şi în stare sălbatică. În Europa a fost adus în perioada Evului Mediu de către
turci. În 1926, în literatura din țara noastră sunt descrise cele mai vechi varietăți de
dovlecei și anume: dovleceii „romanești”, fără vrej și dovleceii „concourzelle”, originari
din Italia, foarte buni pentru preparatele culinare. (Ilie Morlova, 1926)
Aria actuală de răspândire
Este cultivat pe scara largă în Ungaria, Italia, etc. În Romania se cultivă pe
aproape tot teritoriul țării.
Ciclul de viaţă Dovlecelul este o plantă anuală, cu creștere foarte rapidă.
Importanţa culturii
Se cultivă pentru consumul fructelor la maturitatea tehnică, fiind utilizat singur sau
în amestec cu alte legume, la mâncăruri (supe, sosuri, piureuri) şi conserve. În unele ţări
se consumă şi florile de dovlecel.
 Are valoare alimentară mai mare ca a castravetelui conţinând 5,46% glucide, 1,0-
1,2 proteine, 0,10-0,20 lipide, 0,73-0,80 substanţe minerale. Fructele de dovlecel patison
au o valoare alimentară mai ridicată iar preparatele obținute sunt mai fine.
Preparatele culinare din dovlecei sunt tolerate chiar și de cei cu afecțiuni ale
tubului digestiv. Semințele mature se pot consuma prăjite cu sare, sau sunt utilizate
pentru extragerea uleiului comestibil. Pulpa de dovlecel poate fi folosita în tratarea
arsurilor și înțepăturilor. Reprezintă totodată și o specie meliferă, cantitatea de nectar în
medie este de 10 mg/floare.
Durata de păstrare
Fructele de dovlecel trebuiesc consumate după recoltare deoarece nu au o durată
de păstrare foarte mare.
Rentabilitatea culturii
Cultura este rentabilă deoarece cererea este mare pe piață iar fructele pot fi valorificate la
prețuri mari.
Particularităţi biologice
Rădăcina este pivotantă, bine ramificată şi pătrunde în sol la adâncimi mari.
Specia prezintă două tipuri de tulpină: sub forma de vrej, lungă și ramificată,
cultivare ce trebuie plantate la distanțe mai mari între plante/rând și între rânduri și
cultivare cu tulpina scurtă, compactă, dezvoltată sub forma de tufă. La aceste varietați
densitatea la unitatea de suprafață poate crește semnificativ (fig. 5.46.).
Frunzele mari, pentalobate, sunt lung peţiolate, acoperite cu perişori. Florile de
culoare galbenă sunt mari, unisexuate, cele mascule apar primele la subsuoara frunzelor,
fiind de obicei grupate câte 2-3.

Fig. 5.46. Aspect cultură

Florile femele sunt solitare, cu ovar mare şi cu corola persistentă până la
maturitatea tehnică (fig. 5.47.).
 Fig. 5.47. Floare masculă Floare femelă

Fructul la dovlecel, este o melonidă, de formă cilindrică, de culoare verde cu

nuanţe de galben, distribuit uniform sau în dungi, pulpa la maturitatea de consum este
fină, suculentă (fig. 5.48.).

Fig. 5.48. Detaliu fruct

La dovlecelul patison fructul este tot o melonidă, dar prezintă o formă discoidală,
iar marginea este ondulată. Se mai numeste și Boneta împăratului, datorită faptului că
fructele au o formă asemănătoare cu o bonetă (fig. 5.49.).

Fig. 5.49. Detaliu fruct- patison

 Seminţele sunt de mărime mijlocie 9-13 într-un gram, facultate germinativă bună
85-90% se păstrează 4-5 ani. Cele de la dovlecelul patison sunt de dimensiuni ceva mai
mici (fig. 5.50.).

Fig. 5.50. Secțiune fruct de dovlecel și semințe de dovlecel

Exigenţe ecologice
Faţă de temperatură dovlecelul are cerinţe mai mici în comparaţie cu castravetele.
Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor este 12°C-14°C (Bălaşa M., 1973).
Cerinţele mari faţă de lumină şi rezistenţa la secetă fac ca această cultură să dea
rezultate bune vara în câmp.
Preferă soluri mijlocii sau uşoare, afânate, bogate în humus, pH 5,5 – 6,8.
Consumul specific este de: 4,0 kg N, 1,5 – 2 kg P2O5, 3,5 kg K2O pentru o tonă de produs
(Chaux Cl. şi colab., 1994).

Cultivaruri:

 timpurii:Compact, Crisan, Dark Shadow, Delrany, Dias, Hapy, Oranj, Orizont,

Perfect, Radu, Salman, Soft Taste, Steluța, Summer Ace.
Cultivarul cel mai mult folosit in Romania a fost soiul „Fara vrej”, actualmente
înscris în lista oficială sub denumirea de Hapy.

Tehnologia culturii în câmp atat a dovlecelului cât și a patisonului, este

asemănătoare cu a castraveţilor, cultura de dovlecei se realizează de obicei prin semănat
direct în câmp. Se poate înființa cultura și prin răsad pentru a obține producții mai
timpurii dar costurile sunt mai mari.
Toamna se fertilizează terenul iar primăvara înainte de înființarea culturii se poate
modela solul.
 Se seamănă la sfârşitul lunii aprilie pentru cultura timpurie şi la sfârşitul lunii
iunie, pentru cultura de toamnă, realizând o densitate de 25.000 – 28.000 plante/ha la
cultivarurile cu vrejul lung şi 35.000 – 40.000 plante/ha la cultivarurile cu vrejul scurt.
Cantitatea de seminţe utilizată fiind de 4-5 kg/ha (Popescu V., şi colab., 2000)
Lucrările de îngrijire sunt similare celor efectuate la castraveţi.
Recoltarea începe la 60-75 zile de la răsărit, se realizează manual şi se sortează pe
categorii de mărime: 6-10 cm, 10-12 cm.
Producţia este de 10-30 t/ha, în funcţie de mărimea fructelor recoltate.
Pentru obţinerea unor producţii mai timpurii se poate face şi cultura dovleceilor în
tunele. Acest tip de cultură este mai eficient decât cultura în solarii.
Pentru înființarea culturii se produc răsaduri, utilizănd 2-2,5 kg de sămânță pentru
un hectar. Se seamănă în prima decadă a lunii februarie, pentru ca răsadurile la plantare
să aibă 30-35 zile. Plantarea se face în prima decadă a lunii aprilie, în rănduri la 70 cm
între ele și 50 cm între plante pe rând.
Lucrările de îngrijire sunt ca la castraveți, cu mențiunea că sunt necesare mai
puține udări.
Recoltarea începe în a doua decadă a lunii mai, se recoltează pe măsură ce fructele
ajung la maturitatea tehnică. Se pot obține producții de 30-40 t/ha.
La patison producțiile sunt mai mici de 10-15 t/ha.

5.8. KIWANO
Denumirea stiinţifică: Cucumis metuliferus L.
Familia botanică: Fam. Cucurbitaceae
Denumiri străine: engleză–horned melon; franceză –concombre cornu d'Afrique;
Centrul de origine Specia este originară din Africa, zona deşertului Kalahari. Este
cultivată cu succes în regiunile tropicale şi subtropicale, în general în regiunile calde,
deoarece specia nu suportă temperaturi scăzute. Această specie este cunoscută sub mai
multe denumiri: în Africa, “pepenele galben cu coarne” sau “castravetele african cu
coarne”; în Noua Zeelandă a primit numele de “kiwano”, denumire care s-a răspândit cel
mai mult pe plan internaţional. Pe lângă acestea, mai este denumit în unele părţi ale lumii
“pepenele jeleu”, “melano”, “pikano”, etc.
Aria actuală de răspândire
Această specie se cultivă cu succes în Kenia, Noua Zeelandă, Senegal, Somalia,
Yemen, Africa de Sud, Botsuwana, Zimbabwe, California, Israel, Australia, Franţa,
Spania, Japonia, S.U.A. şi chiar Croaţia. La noi în ţară, cercetările privind aclimatizarea
acestei specii s-au intensificat după anul 1990. Primele rezultate concrete s-au obţinut la
S.C.D.L. Buzău, în cadrul Laboratorului de Ameliorare în anul 1996. Un rol important în
obţinerea acestor rezultate, l-a avut prin contribuţia sa şi prof. univ. C. Petrescu de la
U.S.A.M.V. Bucureşti.
Ciclul de viaţă Plantă viguroasă anuală, cu tulpini urcătoare şi întinse pe sol
Importanţa culturii
Kiwano este bogat in proteine, vitamine precum vitamina C, vitamina B2, B5, B6,
vitamina E, iar coaja este bogata în beta-caroten. Fructul conține de asemeneaș sodiu,
potasiu, magneziu, mangan și antioxidanți. Kiwano este bogat în carbohidrați de bună
calitate și nu conține grasimi sau colesterol.
Continand 0 colesterol, însă fiind bogat in antioxidanți și vitamine, kiwano
accelerează ușor metabolismul și stimulează ficatul în scaderea sintezei de colesterol.
Kiwano este un fruct care poate fi consumat de persoanele care suferă de
hipercolesterolemie.
Bogat în vitamina C, kiwano ajută în regenerarea tisulară și menține tinerețea
pielii, din interior. Vitamina C ajuta în sinteza de colagen, o proteină ce formează rețeaua
subcutanată, acea rețea care, prin destrămare, duce la apariția ridurilor.
Kiwano este totodată foarte sărac în calorii, de aceea poate fi consumat cu
încredere la dietă. Kiwano este de asemenea, bogat în proteine, fiind recomandat în
perioada de post. Un kiwano conține aproxiativ 4 g de proteine, o cantitate aproximativ
egală cu a unei linguri de unt de arahide.
Kiwano este excelent în perioadele de suprasolicitare, dar și pentru sportivi, fiind
foarte hidratant – 90% apa.
Durata de păstrare
Fructele prezintă o durată mare de păstrare după recoltare, din acest punct de
vedere se situeaza pe primul loc în rândul plantelor legumicole, deoarece fructele se pot
păstra în condiții de atmosferă normală de la o recoltare la alta (de la un an la altul).
Rentabilitatea culturii
Potențialul de producție al speciei este foarte mare, cheltuielile de întreținere sunt
semnificativ diminuate datorită rezistenței genetice al speciei în fața atacului agenților
patogeni și totodată posibilitatea valorificării producției pe o perioadă lungă de timp
datorită capacitații mari de păstrare. Prețul de valorificare este foarte mare conducând la
venituri substanțiale pe unitatea de suprafață.
Particularităţi biologice
Plantă viguroasă anuală, cu tulpini urcătoare şi întinse pe sol;
Sistemul radicular puternic, cu rădăcini fibroase, rezistente la rupere, uşor elastice
iar în condiţii de secetă explorează activ straturile profunde ale solului;
Tulpinile ajung până la 2 - 3 m lungime, sunt canelate şi acoperite cu perişori
glandulari aspri. Pe tulpini se întâlnesc din loc în loc cârcei solitari, simpli, de 4-10 cm
lungime;Frunzele sunt alterne, simple, de formă ovate sau uşor pentagonale, cu peţiol de
3-12 cm lungime;
Florile sunt unisexuat monoice, dispuse una sau două la subsuara frunzelor. Planta
prezintă două tipuri de flori, mascule şi femele. Cele mascule sunt mai numeroase şi îşi
fac apariţia primele. După polenizare, acestea se ofilesc şi cad. Cele femele sunt puţin
mai mari şi prezintă la baza corolei ovar inferior cu forma fructului în miniatură, acoperit
cu țepișori moi (fig. 5.51.).

Fig. 5.51. Floare femelă ( ♀ ) – Floare masculă ( ♂ ) – Evoluția fructului

Fructele sunt alungite, uşor cilindrice, cu lungimea cuprinsă între 6 -16 cm şi un

diametru de 3 - 9 cm. Acestea sunt rotunjite la ambele capete, prezintă proeminențe
spinoase, de 1 - 1,5 cm lungime, culoare specifică verde închis pestriţat iar la maturitatea
fiziologică se transformă în galben strălucitor cu uşoare cercuri de culoare în jurul
spinilor. Fructele sunt vizibil acoperite cu pruină pe toată perioada de vegetaţie. Durata
de păstrare a fructelor după recoltare este foarte mare. Dacă nu sunt strivite şi au fost
recoltate în pârgă, se păstrează peste 360 zile, practic de la un an la altul (fig. 5.52.).
Prinderea fructului de plantă se realizează printr-o codiţă subţire, fibroasă, rezistentă, cu
lungimea de 2 - 7 cm.

Fig. 5.52. Aspect fructe imature

Seminţele sunt mai mici decât cele ale castravetelui comun, ovate, de 3 - 5 mm
lungime şi 3 - 4 mm lăţime, cu margini rotunjite, comprimate, acoperite cu un puf fin,
strălucitor.
 Exigenţe ecologice
Planta are cerinte asemanatoare cu cele ale castravetelui comun cu precizarea ca
se comporta ca o planta tardiva cultivata in camp, fructele ajungand la maturitate toamna,
incepand cu luna septembrie iar in spatii protejate incepand cu luna iulie.
Cultivaruri
Primul soi românesc obținut la această specia a fost realizat la S.C.D.L. Buzău și
înscris în Catalogul Oficial sub denumirea de Tempus (fig.5.53.). Pe langă acesta, au fost
obținute alte noi linii, cu caracteristici fenotipice distincte ce urmeaza a fi extinse în
producție.

Fig. 5.53. Soiul Tempus-aspecte fructe

Tehnologia culturii
În general, tehnologia de cultură a acestei specii seamănă foarte mult cu cea a
castraveţilor comuni cultivaţi în sistem palisat.
Înființarea culturii se poate face prin răsad sau semănat direct, cu precizarea că în
câmp se recomandă înființarea culturii prin răsad.
Producerea răsadurilor este asemănatoare cu cea a castraveților comuni.
Înființarea culturii se poate face în sere încalzite pe toata perioada anului iar în cele reci,
pentru producerea răsadului se seamană începând cu prima decada a lunii februarie iar
plantarea se realizeaza în jur de 1 aprilie. În câmp, semănatul pentru răsaduri se
realizeaza în prima decadă a lunii martie iar plantarea în câmp este în jurul datei de 1 mai.
În ceea ce privește înființarea culturii, specia suportă mai multe variante
tehnologice, fiind condiționată de sistema de mașini, sistemul de irigare, dimensiunile
spațiului protejat. S-a constat că în spații protejate rezultate bune s-au obținut atunci când
cultura a fost înființată în benzi cu distanța de 60-70 cm între rânduri și 2,4 m între benzi
și 60-70 cm între plante/rând (fig. 5.54.). Iar în câmp, în benzi, la 50-60 cm între rânduri
și 1,2 m între benzi, 35-40 cm între plante/rand (fig. 5.55.).
Atât în câmp cât şi în spaţii protejate, o atenţie deosebită trebuie acordată lucrării
de palisare a culturii. S-a constatat că nu se obţin rezultate bune dacă planta se lasa liberă,
orizontală la sol. Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu cele ale castraveţilor comuni,
cu precizarea că planta este mult mai rezistentă la atacul agenţilor patogeni, boli,
dăunători, necesitând un număr mic de tratamente.
 60-70 cm.

60 240 60 cm 240 cm.

cm46 cm.40-
45 cm.

Fig. 5.54. Schema orientativă de înființare a culturii în benzi în spații

protejate

35-40 cm.

50 cm 120 cm. 50 cm 120 cm.

Fig. 5.55. Schema orientativă de înființare a culturii în benzi în câmp

5.9. Lufa- burete vegetal

Denumirea stiinţifică:Luffa cylindrica

Familia botanică:Fam. Cucurbitaceae
Denumiri străine:engleză – luffa, franceză – luffa
Centrul de origine: Specia este originară din India. Botaniștii europeni au numit-o
„luffah” în sec. XVII-lea, după denumirea ei arabo-egipteană.
Aria actuală de răspândire se cultivă sporadic în mai multe zone din țară, mai
ales în Câmpia de Vest, Câmpia Olteniei și Câmpia Buzăului. Este de altfel foarte
răspandită în India, China și Vietnam.
Începând cu anul 1962 a fost luată în studiu la S.C.D.L. Buzău Luffa cyllindrica de
către dr.ing. Iosifescu Marcela. Deși a fost puternic popularizată, nu a fost înregistrat
până în prezent niciun soi românesc la această specie. Ca urmare a lucrărilor de
ameliorare recente, au fost obținute familii noi ce au permis încrucișarea între L.
cyllindrica și L. acutangula, diversificand astfel sortimentul celor două specii. Specia a
fost aclimatizată cu succes la S.C.D.L. Buzău, obținându-se linii noi, de perspectivă, atât
pentru consum în stare proaspată cât și pentru burete vegetal. Poate fi cultivată în spaţii
protejate şi câmp cât şi în cultura ecologică, în sistem palisat.
Ciclul de viaţă planta erbacee, anuală.
Importanţa culturii
Recent, interesul pentru cunoașterea și utilizarea acestei specii a crescut simțitor în
lume cât și la noi în țară. Pe langă rolul său tradițional în cultură, cultivată ca plantă
decorativă, legumicolă sau ca burete vegetal, de baie, astazi lufa se cultivă și pentru
extragerea fibrelor din tulpini, a uleiului din semințe, de asemenea, este utilizată pentru
fabricarea de pălării, tălpi de pantofi, fețe de masă, uși și covoare de baie, sandale și
manuși. Poate fi utilizată pentru preluarea șocurilor, cum ar fi în cazul caștilor de
protecție. Are și proprietăți fonoabsorbante, folosită ca izolator fonic, la vehiculele
blindate, precum și ca filtre de aer pentru motoare. În Ghana, fibra uscată este folosită
pentru filtrarea apei și a vinului de palmier. În Africa Centrală este folosită pentru
spălarea hainelor.
Fructele tinere sunt consumate asemeni dovlecelului, dar trebuie să fie culese
înainte de a deveni fibroase. În Guineea și Cote d’ Ivoire sunt cultivate soiuri comestibile.
Varietați comestibile au fost, de asemenea, extinse în cultură în India și Filipine unde
aceasta ocupă suprafețe însemnate. În India și China, un tip de curry este pregatit cu acet
fruct, care este decojit, feliat și prăjit. În Japonia, fructele sunt consumate în stare
proaspată sau feliile sunt deshidratate pentru consumul ulterior. Frunzele sunt, de
asemenea, consumate ca legume. Semințele prăjite sunt comestibile și conțin un ulei
comestibil. Uleiul a fost folosit în Statele Unite în fabricarea săpunului. Turtele din
semințe prin toxicitatea lor sunt nepotrivite pentru hrana animalelor dar pot fi folosite ca
îngrașământ fiind bogate în azot și fosfor. Fructele și frunzele sunt consumate de capre
iar pentru apicultură este o plantă meliferă.
În medicina tradițională africană pasta obținută prin strivirea întregii plante este
folosită ca supozitor. Preparate din radacină sunt luate pentru tratamentul împotriva
constipației și ca diuretic, pentru reducerea riscului de avort. Pulpa fructului este folosită
ca emolient fiind un puternic purgativ. Semințele sunt creditate cu proprietați emoliente și
distrugerea viermilor intestinali ele fiind, de asemenea, vomitive.
Japonia se afla printre producatorii mondiali principali care exportă lufă.
Produsele din Japonia sunt considerate a fi de calitate superioară. Bureții pentru
comercializare trebuie să aibă lungimea între 15 și 40 de cm, fără semințe și să fie
deschiși la culoare.
Bureții naturali din fructe de lufă sunt moi și nu produc zgârieturi, ceea ce ii face
potriviți pentru spălarea și curățarea sticlei și sunt folosiți mai ales de chinezi. Bureții
prezintă flexibilitate mare, astfel că după deformare, aceștia revin la forma inițială.
Bureții sunt rezistenți la putrezire fiind apreciați în ingrijirea corpului ca un substitut
pentru manușile de masaj. Fibrele buretelui natural din lufă au capacitate mare de
absorbție a apei, potrivite ca absorbant.
O alta utilizare potențială este armarea rașinilor materialelor compozite în matrice,
dar în acest caz, un strat exterior de hidroizolații, de exemplu din fibre de sticlă, este
necesar pentru a evita absorbția apei din mediul înconjurător. Buretele natural obținut din
lufă are un grad ridicat de porozitate, volum specific mare al porilor, proprietați fizice
stabile, nu este toxic fiind și biodegradabil. Aceste proprietați il fac potrivit ca substrat
pentru plante. Fibrele fructelor mature sunt folosite și in izolarea locuințelor, domeniu de
utilizare care începe să se extindă din ce în ce mai mult, mai ales în cazul caselor
ecologice.
Fibrele conțin 50-62% α-celuloză, 20-28% hemiceluloză si 10-12% lignină.
Parte comestibila a 100 g de frunze crude conține: apa 94,0 g, proteine 1,6 g,
lipide 0,1 g, carbohidrați (inclusiv fibre) 2,7 g, cenușă 1,6 g, Ca 330 mg, P 33 mg, energie
58 kJ (14 kcal). Exractul de frunze, care conține saponine, alcaloizi, glicozide cardiace, a
demonstrat activitate antibacteriana față de Bacillus subtilis, Escherichia coli,
Staphylococcus aureus și Salmonella typhi. Extractele apoase ale frunzelor au demonstrat
activitate în vitro oxitocinic. Într-un studiu extractele etanolice din frunze au demonstrat
o activitate antiplasmodiala în vitro împotriva Plasmodium falciparum.
Fructele imature, 100 g în stadiu comestibil, conțin: apă 94,0 g, proteine 0,6 g,
grăsimi 0,2 g, carbohidrați 4,9 g, Ca 16 mg, P 24 mg, Fe 0,6 mg, vitamina A 235 UI,
tiamina 0,04 mg, riboflavină 0,02 mg, niacină 0,3 mg și acid ascorbic 7 mg, energie 88 kJ
(21 kcal). Fructul conține, de asemenea, saponine. Fructele varietaților sălbatice sunt
amare și otrăvitoare. Au fost izolați, din fructe, diferiți compuși antioxidanți. Extractele
etanolice din fructe sunt antibacteriene și antifungicide.
Semințele, în funcție de proveniență, conțin la 100 g: apa 4,1/2,3 g, proteine
32,8/37,6 g, lipide 37,0/42,3 g, fibre brute 12,7/3,0 g, glucide 8,9/10,6 g si 4,5 g cenușă.
Semințele conțin saponine tripertene, unele dintre ele extrem de toxice. Două
triterpenoide, izolate din seminte (sapogenins 1 si 2) au aratat în vivo efecte
imunostimulatoare la șoareci. Acidul oleanolic triterpenici a demonstrat activitate anti-
inflamatorie. Extractele apoase de semințe, polizaharide și proteine din semințe au
demonstrat activitatea antitumorală în vitro. Un extract etanolic de semințe a redus
nivelul de glucoză din sânge la șobolani cu diabet zaharat streptozotocin, dar nu a avut
efecte asupra glicemiei la șobolanii normali.
 Uleiul din seminte este incolor, verde ori maroniu, în funcție de metoda de
extracție. Principalii acizi grași din uleiul de semințe sunt acidul palmitic (10-23%), acid
stearic (7-19%), acidul oleic (7-40%) și acidul linoleic (43-65%).
Acidul bryonolic, un triterpen pentaciclic izolat din culturile de celule de Luffa
cylindrica, a demonstrat efecte in vivo anti-alergice și anti-inflamatorii la șobolani și
șoareci.
Particularităţi botanice
Radacina este usor ingrosata, tulpina volubila, cilindrica, aspră, lăstari lungi, cu
cârcei ramificați și care poate urca până la 6 m (fig. 5.56.).

Fig. 5.56. Aspect tulpină Aspect lăstar

Frunzele sunt palmat lobate, de regula cu 5 lobi. La subsoara frunzelor, din loc in
loc sunt prezenti carcei care au rolul de fixare si sustinere a plantei iar in varful lastarilor
se gasesc carcei cu rol explorator, de gasire a noi puncte de fixare (fig. 5.57.).

Fig. 5.57. Detaliu cârcei Detaliu frunză

Florile sunt mari, galbene, cele mascule prezintă caliciul campanulat iar corola din
5 petale libere, androceul din 3 stamine, rar 5 stamine. Florile mascule se întalnesc rar în
formă individuală, cel mai des fiind prezente sub forma de racem. Florile femele sunt
tubuloase, cu gineceul din 3 carpele. Specia este entomofilă, foarte mult preferată de către
albine iar pentru menținerea purității soiului trebuiesc asigurate spații mari de izolare
pentru a preveni deprecierea genetica a soiului (fig. 5.58.). Perioada de înflorire este
iunie-august.

Fig. 5.58. Floare femelă Floare masculă

Fructul este o peponidă cilindrică, lungă de până la 50 cm, în funcție de soi, în

diverse nuanțe de verde pe parcursul perioadei de vegetație însă la maturitatea fiziologică
se transformă în maro, se deschide cu un capac iar in interior prezintă mezocarpul
spongios și reticulat (fig. 5.59.).

a. b. c. d.
Figg. 5.59. Varietati de Luffa
a. Varietate de lufă cu fruct cu suprafața ușor zgrumțuroasă
b. Varietate de lufă cu fruct ușor canelat, de culoare verde deschis
c. Varietate cu fruct de culoare verde închis cu striații mici de culoare verde
deschis
d. Varietate de lufă cu fructul foarte lung, de peste 1 m.

Semințele sunt asemănătoare cu cele ale dovlecelului însă de dimensiuni mai mici.
Specia prezinta atat varietăți cu semințe albe cât și varietați cu semințe negre (fig. 5.60.).
Un fruct produce în medie un numar de 162 seminte germinabile în greutate de 20 g
greutatea medie a unei singure semințe este de 0,123 g și MMB este de 123 g.
 Fig. 5.60. Detaliu semințe
Exigenţe ecologice
Este o specie pretențioasă la lumină și temperatură cu cerințe asemănătoare
celorlalate cucurbitaceae. Nu suporta îngheturile târzii de primavară. Se cultiva pe sol
afânat, umed, permeabil, cernoziomuri și soluri de luncă.

Cultivaruri:
Până în prezent nu a fost omologat în Romania nici un soi. În cultură se întalnesc
populatiile ameliorate la S.C.D.L. Buzau cât și soiuri din import, în special din China,
Franța și Bulgaria (fig. 5.61.).

Fig. 5.61. Varietate pentru consum în stare proaspătă Varietate pentru burete vegetal

Tehnologia culturii

Cultura poate fi înființată prin răsad sau semanat direct. În condiții de câmp, planta
se comporta ca planta tardivă, de aceea nu se recomanda a fi cultivată decat în zonele mai
calde ale țării. Producerea răsadului se realizează la fel ca și la celelalte cucurbitacee.
Semanatul pentru producerea de răsaduri se realizează în prima decada a lunii februarie
iar pentru câmp în prima decada a lunii martie. Plantarea răsadurilor în spații protejate
reci se realizeaza în jurul datei de 1 aprilie iar plantările din câmp se fac după data de 1
mai. Varsta răsadului 55 -60 de zile. În cazul în care înființarea culturii se face prin
semănat direct, în spații protejate reci semănatul se realizează după 20 martie iar în câmp,
dupa 20 aprilie.
 Specia suportă mai multe variante tehnologice. Poate fi înființată în rânduri
echidistante sau benzi. S-a constat ca cele mai bune rezultate s-au obținut atunci când
cultura a fost inființată în benzi- 70 cm între rânduri și 240 cm între benzi iar între plante
pe rând 70-80 cm în funcție de vigoarea cultivarului (fig. 5.62.).

70-80 cm.

70 cm 240 cm. 70 cm 240 cm.

Fig. 5.62. Schema orientativă de înființare a culturii în benzi în spații protejate

În câmp, distanța între rânduri se recomandâ a fi de 50-60 cm iar între benzi de

1.2-1.4 m. Între plante pe rând-50-60 cm (fig. 5.63.).

50-60 cm.

60 cm 120 cm. 60 cm 120 cm.

Fig. 5.63. Schema orientativă de înființare a culturii în benzi în câmp

Lucrarile de îngrijire sunt asemănatoare cu a celorlalte cucurbitacee. O atenție

deosebită se recomandă lucrării de palisat și dirijare a tulpinilor pe verticală. În spații
protejate aceasta are o creștere vegetativă bogată, astfel încât trebuie întinse sârme la
aproximativ 2 m înălțime pentru a ajuta planta să creeze fenomenul de boltire. Pe lângă
tulpina principală, se leagă și celelalte ramificații și se dirijează pe verticală, împiedicând
dezvoltarea plantei pe sol.
De precizat, ca nu se obțin rezultate bune dacă planta nu este cultivată în sistem
palisat și este lăsată liberă pe sol.
Celelalte lucrări de întreținere sunt asemanătoare cu cele ale castraveților cultivați
în spații protejate cu precizarea ca specia nu se copilește sau cârnește.
 Specia a demonstrate rezistență sporită față de celelalte cucurbitacee,
neânregistrandu-se pierderi de producție cauzate de agenții patogeni. Specia se
recomandă a fi cultivată cu succes și în sistem ecologic.
 Capitolul 6
Cultura legumelor pentru tuberculi
6.1. Cartoful timpuriu

Denumirea stiinţifică Solanum Tuberosum

Familia botanică Fam Solanaceae
Denumiri străine engleză – potato, franceză – pomme de terre
Centrul de origine Cartoful este originar din America de Sud (regiunile înalte şi
umede din Peru, Columbia) unde era consumat de către triburile de bastinași. Juan de
Castellanos (1522-1606) menționează cartoful pentru prima dată. Acestă specie constituia
baza alimentației incașilor și era denumit „papas”. Frederic cel Mare a fost primul care a
recunoscut că tuberculi de cartofi pot fi folosiţi în alimentaţie şi a încurajat producţia de
cartofi pentru a alimenta populaţia. Cu toate acestea, regele trebuia să aducă în primul
rând agricultorilor tehnologia de cultivare, cartoful fiind considerat "plantă otrăvitoare”
deoarece după consumul fructelor unii s-au îmbolnăvit de stomac.
P. Alexandrescu menționează specia în anul 1873 și descrie cultivarele existente la
vremea acea în Romania: „cartof de formă cam sferică, de culoare violet închisă cu
epiderma netedă”, ”cartof de culoare gălbuie-violetă cu epiderma netedă și formă
lunguiață”,”cartof de culoare gălbuie-deschisă cu epiderma slabă și care se rupe
lesne”,”cartofi de culoare galben închisă cu epiderma netedă și forma prea nepotrivită”.
În anul 1894, D. Alessiu menționează urmatoarele varietăți: cartof lungareț, cartof roșcat
și galben.
Primele soiuri cultivate pe teritoriul țării noastre au fost: cartofii „delicates” de
formă reniformă, cartofii „cornuleț” de forma unui corn, „Voevod”,”Non plus
ultra”,”Săpunarii” care se cultivau în special în Moldova, cartofii „galbeni de Sibiu”. (Ilie
Morlova, 1926).
Aria actuală de răspândire Cartoful a fost adus în Europa în secolul al XVI-lea
(prima oară în Spania, apoi în Anglia şi în secolul XIX şi în România), răspândindu-se în
zonele cu condiţii favorabile, unde se obţin producţii mari cum ar fi Germania, Olanda,
Franţa, Polonia etc Cartofii au fost descoperiţi de conchistadorii spanioli şi aduşi în
Europa fiind iniţial cultivați pentru florile lor, ca plante ornamentale în grădinile botanice.
(Popescu V., 2001).
Ciclul de viaţă Cartoful este o plantă anuală cu înmulţire prin tuberculi şi mai
puţin prin sămânţă.
Importanţa culturii Cartoful este un aliment aproape complet, deoarece conţine
toate substanţele necesare corpului uman. Este bogat în hidraţi de carbon (15-23%),
proteine (0,5-25%), vitamine şi săruri minerale.
 Tuberculii de cartofi conțin vitamine ca: vitamina A, B, Bl, C, D, PP. Conţinutul
tuberculilor de cartofi în betacarotină (provitamina A), variază între 0,011 şi 0.56
mg/100g de substanţă uscată. Vitamina Bl (anevrina), se află în cantităţi de 0,09-0,1
mg/lOOg substanţă uscată, iar B (riboflavina) în cantităţi de 0,0075-0,01 mg100g.
Vitamina C se află în cea mai mare cantitate şi ea variază între 13-32mg/100g substanţă
uscată. Conţinutul acesteia variază în funcţie de faza de vegetaţie, astfel că, la maturitate
cantitatea de vitamină este mai mică decât înainte cu o lună. Conţine numeroase elemente
dintre care cele mai importante sunt potasiul şi fosforul, care se găsesc atât în tuberculi
cât şi în tulpini (Chiej. R., 1984)
Substanţa uscată în cea mai mare parte este formată din extractive neazotate,
reprezentată prin amidon şi zahăr. Amidonul se află depus sub formă de grăunciori şi
reprezintă 95-99% din substanţele neazotate şi 70-80% din substanţa uscată. Amidonul
din cartofi este alcătuit din amilază şi amilopectină, aceasta din urmă asigurând o mai
bună consistenţă tuberculilor de cartofi la fierbere. (Burzo și colab., 2007).
Consumul anual direct de cartof pe cap de locuitor, variază de la 20-150 kg pe plan
mondial, iar în ţara noastră se situează în jur de 140 kg.
Cartoful se poate consuma în diferite forme: fiert sau copt, salate, supe, piureuri, prăjiţi în
ulei, etc. Lastarii, frunzele si tuberculii verzi conțin alcaloizi toxici (demissina, solanina).
Se folosește în industrie pentru obținerea de spirt, dextrină, amidon, cauciuc sintetic.
Sucul de cartof este indicat în tratarea gastritelor, diabet fluorid, scorbut.
Durata de păstrare Tuberculii de cartof din culturile extratimpurii și timpurii au
un grad de perisabilitate ridicat, deoarece epiderma care acoperă tuberculul este subțire și
se exfoliază ușor, iar pe tuberculi apar pete brune. Produsul pierde ușor apă și se
deshidratează repede, tuberculii recoltați putând fi păstrați 4-10 zile până la valorificare.
Tuberculii la cartoful de vară are epiderma mai suberificată, este mai rezistent la
deshidratare și se poate păstra în depozite ventilate 2-3 săptămâni.
Rentabilitatea culturii Pe plan mondial, dar în mod deosebit în ţările dezvoltate
în care industria alimentară şi deci şi cea de prelucrare a cartofului este bine reprezentată,
consumul cartofului este într-o continuă creştere. Pentru producător, cultura cartofului
pentru consum se situează între primele culturi care aduc venituri substanţiale, raportat la
celelalte culturi legumicole. Datorită tehnologiei specifice relativ uşoare, cultivat în
scopul vânzării pe piaţă sau la export, cartoful este una din cele mai rentabile culturi din
agricultură.
Particularităţi botanice
Rădăcina este pivotantă când planta se dezvoltă din sămânţă şi fasciculată când se
dezvoltă din tuberculi.
 Rădăcina fasciculată este formată din ramificaţii primare, mugurale, care se
formează la nodurile tulpinii subterane şi rădăcinii secundare (stolonifere), care sunt
grupate câte 3-5 în jurul fiecărui stolon. Sistemul radicular este foarte puțin dezvoltat și
sunt situate de obicei în stratul superficial al solului 30-60 cm. Rădăcinile prezintă o
creştere intensă imediat după răsărire, masa cea mai mare înregistrându-se de la formarea
mugurilor florali până la înflorire (fig. 6.1.).

Fig. 6.1. Aspect din cultura de cartofi

Tulpina cartofului cuprinde două porţiuni: subterană şi aeriană (epigee). Tulpina se

formează din mugurii tuberculului la înmulţirea vegetativă sau din sămânţă la îmnulţirea
generativă. Tulpina este ierboasă, erectă la începutul vegetaţiei, semierectă sau culcată la
maturitate, cu lungimea de 30 – 80 cm, mai rar peste 100 cm. Tulpina epigee este de
regulă rotundă la partea superioară şi prismatică în partea bazală (Beukema, H.P.şi colab.,
1990).
Tulpina subterană este rotundă pe ea formându-se rădăcinile şi stolonii. Stolonii
sunt ramificaţii ale tulpinilor subterane, care se formează de regulă, înaintea lăstarilor
axilari de pe tulpina epigee. Stolonii, în număr de 12-15 pe plantă, sunt scurţi (sub 10-
15cm), pentru a asigura formarea grupată a tuberculilor în cuib. Tuberculii, au iniţial
forma unor noduli, ca apoi prin creşterea în grosime şi în lungime să capete mărimea şi
forma caracteristică soiului. Tuberculul este o tulpină subterană, tuberizată care prezintă
o parte bazală sau ombilicală, cu care se prinde de stolon şi o parte opusă „coronară”
apicală sau vârful, care poartă mugurele terminal (fig. 6.2.). Distribuţia ochilor pe
suprafaţa tuberculului este în spirală. Tuberizarea are loc la 10-35 zile după răsărirea
plantelor, iar creşterea acestora durează 45-85 zile, perioadă considerată critică pentru
apă şi substanţe nutritive (Chichea I-, 2000).
 Fig. 6.2. Varietăți de tuberculi

Frunzele sunt simple şi imparipenat sectate, cu foliole de mărimi diferite care

alternează cu foliola terminală, care este mai mare şi unită cu una sau ambele foliole
laterale la unele soiuri. Numărul de frunze pe tulpină, oscilează între 8 şi 12 în funcţie de
soi. În funcție de cultivar unele frunze sunt glabre altele pubescente (fig. 6.3.).

Fig. 6.3. Aspect cultură și detaliu frunze

Florile sunt grupate în cime simple sau compuse. Floarea este de culoare albă sau
violaceu deschis sau închis, albastru sau albastru-violaceu, alb-gălbui. Unele soiuri nu
formează flori. Polenizarea este predominant autogamă (fig. 6.4.).

Fig. 6.4. Tipuri de flori la cartof

Fructul este o bacă de formă sferică sau conică, cărnoasă, suculentă de culoarea
verde, pigmentată în albastru violaceu (fig. 6.5.).
 Fig. 6.5. Detaliu fruct de cartof

Sămânţa la cartof este mică, de fornă ovoidală turtită, de culoare alb-gălbuie, cu

capacitatea germinativă mai mare în al doilea an, fiind utilizată în lucrări de ameliorare.
Exigenţe ecologice
Cartoful este o plantă cu o mare plasticitate ecologică, putând fi cultivat în ţara
noastră în toate zonele, începând din sud şi până în nord, de la câmpie şi până în zona
montană.
Temperatura este unul din factorii ce influenţează în mare măsură producţia
cartofului.
Cartoful are nevoie de o temperatură minimă de încolţire de 5-6°C, iar optima
pentru răsărire 12-15°C. La temperaturi sub 0°C suferă toate organele plantei, tuberculii
se îndulcesc, iar părţile aeriene se veştejesc. Vrejii cresc la 7°C, iar rădăcinile şi la 4-5°C,
astfel că la plantările timpurii se formează un sistem radicular mai puternic. Temperatura
optimă pentru creşterea vrejilor este de 19-21°C, iar maxima 42°C. La temperaturi mai
mari decât optima se formează vreji lungi şi suprafaţă foliară redusă, care duce la
diminuarea producţiei.
Temperatura optimă de creştere a tuberculilor este de circa 17°C (16-18°C), cea
minimă circa 2°C, iar maxima 29°C. Sinteza amidonului în frunze are loc la temperatura
aerului cuprinsă între 30-45°C, acumularea amidonului în tuberculi la temperatura de sub
30°C, iar la temperaturi peste 29°C tuberculii nu mai cresc şi substanţele nutritive
migrează spre organele de creştere aeriene (Berindei M., 1999).
Plantarea cartofului se recomandă a se face de timpuriu, pentru a determina o
formare abundentă a tuberculilor într-un timp scurt, ceea ce înseamnă producţii mai mari
şi tuberculi mai uniformi ca mărime (Popescu V., 2000).
Față de umiditate cerințele cartofului sunt moderate dar este nevoie ca apa să fie
asigurată în permanenţă, fără a exista perioade de secetă sau exces de umiditate. Cele mai
mari cantități de apă sunt necesare în faza de creștere și formare a tuberculilor.
 Insuficienţa apei în perioada de formare a tuberculilor întârzie sau eşalonează acest
proces, rezultând mai puţini tuberculi, cu vârste diferite, neuniformi şi rezistenţă scăzută
la boli şi dăunători (Botzan M., 1972).
Umiditate a solului trebuie să fie de 70-80%.
Influenţa negativă a lipsei de apă, se manifestă atât la nivelul părţii aeriene
(tulpini, frunze) care se ofilesc, reducând mult procesul de asimilare, cât şi la nivelul
părţii subterane (tuberculi, stoloni), unde are loc fenomenul de resorbire a tuberculilor în
curs de formare, oprirea creşterii şi îmbătrânirea prematură a tuberculilor deja formaţi,
aflaţi în diferite stadii de formare (Ianoşi S., 1999).
Alternarea perioadelor de secetă cu cele de umiditate duce la apariţia fenomenului
de pieire, prin care, pe tuberculii îmbătrâniţi în timpul perioadelor secetoase, apar, când
revin perioade mai umede, noi tuberculi mai mici, fenomen ce duce la realizarea unui
material greu de curăţat, deformat şi fără aspect comercial.
Lumina este unul dintre factorii de vegetaţie importanți la cultura cartofului
deoarece în lipsa luminii tuberculii rămân mici iar producțiile scad.
Cele mai bune soluri pentru cultura cartofului sunt cele nisipo-lutoase şi luto-
nisipoase, fertile. Se vor evita solurile compacte unde tuberculii nu se pot dezvolta sau se
vor deforma (Puiu Şt., 1980).
Faţă de reacţia solului, cartoful nu este prea pretenţios, obţinându-se rezultate bune
pe solurile cu pH-ul între 4,5-7,5, cu optimul între 6-6,5 (Stan N. şi colab., 2003).
Cartoful are un consum ridicat în elemente nutritive, în special potasiu şi azot, dar
şi fosfor, magneziu şi calciu. Pentru o tonă de tuberculi şi celelalte părţi componente ale
plantelor, cartoful extrage din sol următoarele cantităţi de elemente nutritive: 4-6 kg de
azot, l,8-2,8 kg fosfor, 7-10 kg potasiu, 2,2 kg calciu şi 1,6 kg magneziu.
Cartoful reacționează favorabil la fertilizarea organică care asigură importante
sporuri de producţie prin aportul de elemente nutritive şi prin îmbunătăţirea însuşirilor
fizice, microbiologice şi hidrofizice ale solurilor.

Tehnologia de cultură a cartofului timpuriu în câmp

Bune premergătoare pentru cultura cartofului sunt leguminoasele: lupin, lucerna,
mazăre, trifoi, fasole. Revenirea pe sola cultivată cu solanaceeae trebuie să se facă doar
după 3-4 ani.
Pregătirea terenului începe toamna, cănd se va efectua desființarea culturii
anterioare, fertilizarea de bază cu 30-40 t gunoi de grajd, 200-300kg /ha P2O5și 150-200
kg/ha K2O apoi se efectuează arătură adâncă la 28-30 cm, urmărind ca umiditatea solului
să fie bună pentru ca arătura să se efectueze fără a lăsa bulgări prea mari care să necesite
treceri repetate cu grapa și deci tasarea solului. Pentru ca lucrarea de plantare să se poată
face primăvara foarte devreme toamna se va efectua mărunțirea solului prin discuire.
Primăvara terenul se fertilizează cu azotat de amoniu și se pregătește cu
combinatorul sau grapa cu discuri până la adâncimea de plantare.
Pregătirea tuberculilor de cartofi pentru plantare
Pentru plantare tuberculii se sortează reținând doar tuberculii sănătoși, fără lovituri
sau urme de atac de boli sau dăunători.
Tuberculii se calibrează alegând pentru plantare doar tuberculii de dimensiuni mici
sau mijlocii (30-50g sau 60-70g) care se utilizează întregi sau cei de dimensiuni mai mari
pot fi și secționați longitudinal în așa fel încât fiecare secține să prezinte muguri viabili.
După calibrare tuberculii pot fi dezinfectați în soluție de formalină cu concentrație
0,5%, timp de 5 minute. După dezinfecție se așează tuberculii în grămezi și se acoperă
timp de 2-3 ore pentru sudație, după care se descoperă se usucă și se trec la încolțirea
prealabilă.
Pentru a obține producții mai timpurii se recomandă întreruperea perioadei de
repaus a cartofilor prin așezarea acestora în magazii, camere, pivnițe cu 35-40 zile înainte
de plantare. În primă fază cartofii se țin fără lumină circa 2 săptămâni în lădițe în strat
subțire, la temperatura de 16-18ºC, pănă cînd colții formați au 1-3 mm.
Apoi tuberculii se așează la lumină naturală sau artificială timp de 10-15 zile, iar
temperatura se coboară la 12-13ºC. Tuberculii se țin pănă când colții au lungimea de 10-
12 mm și grosimea de 0,8-1 mm, culoare verde violacee intensă și sunt turgescenți.
Calendaristic, epoca de plantare a cartofilor este în zona foarte favorabilă (mai
rece şi umedă) între 5-10 aprilie, iar în zona de câmpie 5-15 martie. Durata de plantare
trebuie să fie cât mai scurtă, mai ales în anii cu desprimăvărări întârziate. Perioada optimă
de plantare durează 15-18 zile în zona foarte favorabilă, 10-15 zile în zona favorabilă şi
6-8 zile în zona de câmpie (Berindei M., 1997).
Plantarea se poate realiza manual în gospodăriile populației, semimecanizat pe
suprafețe mici prin deschiderea unor rigole cu plugul sau cu rarița și plantarea manuală a
tuberculilor și plantarea mecanizată. Dacă se utilizează tuberculi neâncolțiți se plantează
cu mașina SaPB-75 iar pentru tuberculii încolțiți MPR -6.
Densitatea de plantare variază între 45 şi 70 mii cuiburi la ha, în funcţie de sol,
caracteristicile materialului de plantat şi scopul culturii.
Distanţa între rânduri variază între 60-80 cm, iar pe rând între 20-3O cm în funcție
de cultivarul utilizat.
Adâncimea de plantare variază în funcţie de condiţiile pedoclimatice (zona de
cultură), masa tuberculilor, epoca de plantare şi modul de recoltare.
 Plantarea tuberculilor mai mici sau a bucăţilor de tuberculi se face la o adâncime
mai mică cu circa 2 cm (zona foarte favorabilă ), până la 4 cm (în celelalte zone ).
Adâncimea este mai mică, pe solurile grele şi la plantările spre sfârşitul epocii optime.
Cartofii încolţiţi se plantează la adâncime mai mică, pentru a răsării mai repede. (Gorea,
T şi colab., 1986)
Cantitatea de tuberculi plantaţi la hectar variază în funcţie de densitate (numărul de
cuiburi şi de tuberculi în cuib) şi de masa tuberculilor, fiind cuprinsă între 2000 şi 2500
kg/ha. Prin secţionare şi preîncolţire, cantitatea se poate reduce la jumătate.
Lucrările de îngrijire constau în menținerea unui sol curat fără buruieni prin 1-2
parașile manuale și 1-2 prașile mecanice urmate de rebilonat, care se poate executa fie
manual pe suprafețe mici cu sapa fie cu cultivatorul CL-4,5 echipat cu rariță în agregat cu
U 650 sau L-445.
Pe suprafețe mari se pot folosi şi erbicide sistemice sau de contact.
În primăverile secetoase se vor aplica și 3-4 udări cu norme mici de apă (200-250
m3/ha), pentru că sistemul radicular la cartof este superficial și pentru a nu răci solul.
Pentru obținerea culturilor cât mai timpurii în câmp se practică acoperirea culturii
imediat dupa înființare cu folie de polietilenă perforată albă, ce se lasă pe cultura până
aproape de perioada înfloritului când temperatura în camp s-a stabilizat în optim conform
cu cerințele speciei, se poate utiliza și folie de Agryl pentru protecție.
Combaterea bolilor și dăunătorilor
Numărul agenţilor patogeni care pot produce pagube culturii de cartof, este destul
de mare. Virulenţa atacului şi pagubele produse culturii sunt însă diferite în funcţie de
condiţiile specifice din fiecare zonă şi an de cultură, precum şi de particularităţile
biologice ale fiecărui agent (Boţoman Gh. și colb, 2005).
Printre bolile care produc pagube deosebite culturii cartofului se numără mana şi
alternaria, prima manifestându-se în special în zonele mai reci şi umede de cultură, iar
cea de a doua manifestându-se în zonele mai călduroase din zona de câmpie (Gheorghieş
C., şi colab., 2002).
Mana cartofului - Phytophthora infestans, se manifestă pe aproape toate organele
plantei: frunze, tuberculi, tulpini, iar tratamentul începe la primele manifestări sau la
informarea dată de staţiile de avertizare. Primele manifestări ale bolii au ca efect apariţia
pe frunze a unor pete decolorate, care ulterior se extind, ţesutul din centrul petelor capătă
o culoare maro spre negru şi se usucă (fig. 6.6.). Principala sursă de infecţie o constituie
pentru ţara noastră, materialul de plantat infectat. Când ploile alternează cu temperaturi
cuprinse între 15 şi 21 0C boala apare foarte frecvent (Hermeziu Manuela, Hermeziu R.,
2009). Principalele măsuri care se iau pentru prevenirea și combaterea acestei boli sunt
plantarea în epoca optimă și la adâncimea corespunzătoare tipului de sol, cultivarea
cartofului bilonat, folosirea unor cultivaruri rezistente și aplicarea unor tratamente
fitosanitare când se depășește pragul economic de dăunare cu produse specifice pe bază
de cupru .

Fig. 6.6. Phytophthora infestans- Mana la cartof

Alternarioza - Alternaría dauci f.sp. solani atacă cartoful în zonele calde şi cu

precipitaţii puţine, iar pierderile cauzate de aceasta numai asupra foliajului, pot ajunge la
25-50% şi uneori chiar mai mult, dacă nu se iau măsuri de combatere (fig. 6.7.).

Fig. 6.7. Alternaría dauci f.sp. solani- Alternarioza

Dintre dăunători cel mai periculos este Gândacul de Colorado - Leptinotarsa

decemlineata Say. Pagubele produse culturii pot ajunge în funcţie de zonă la 24-43% în
cazul efectuării unor tratamente cu întârziere şi poate compromite total în cazul
neefectuării de tratamente. Sunt atacate toate organele plantei, frunze, tulpini, tuberculi
cu excepţia rădăcinilor (fig. 6.8.). Tratamentele se fac la semnalarea atacului alternând
insectofungicidele pentru ca dăunătorul să nu capete rezistență.

Fig. 6.8. Ouă depuse pe suprafața inferioară a frunzei și adult de Gandac de

Colorado
 Recoltarea începe în a doua decadă a lunii mai și se încheie în a treia decadă a
lunii iunie.
Recoltarea se va face când greutatea unui tubercul a depășit 30 g. Tuberculii se
scot manual prin smulgere dacă solul este nisipos, cu sapa sau cu plugul (semimecanizat),
iar după dizlocare se lasă 10-15 minute pe sol pentru reducerea exfolierii. Înainte de
recoltarea cu plugul se vor cosi vrejii. (Beceanu D. și colab, 2008).
În funcție de cultivarul utilizat și de tehnologia de cultură se pot obține producții
de 15-20 t/ha.

Tehnologia culturii cartofului de vară în câmp

Bune premergătoare sunt leguminoasele după care se pot obține rezultate foarte
bune.
Pregătirea terenului este asemănătoare cu cea de la cartoful timpuriu și aici o
atenție deosebită se acordă executării la timp și de calitate a lucrărilor pentru a avea un
teren afânat și bine marunțit care să permită bilonarea ușoară și formarea unui număr
mare de tuberculi la cuib.
Pentru plantarea cartofului de vară se utilizează tuberculi neîncolțiți de dimensiuni
medii (Ø 30-60 cm), care se plantează în câmp în perioada 10-25 martie. Plantarea se
face în rânduri la 60-70 cm între rânduri iar pe rând plantarea se face la 20-25 cm,
realizând densități de 50-65 mii plante/ha.
Lucrările de îngrijire sunt aceleași ca și la cartoful timpuriu, atenție deosebită se va
acorda combaterii buruienilor care concurează cartofii pentru lumină și apă și aplicarea
unui număr mai mare de udări 5-6 în timpul vegetației.
Recoltarea se face manual pe suprafețe mici și mecanizat pe suprafețe mari cu E
684 în agregat cu U-650 la recoltările mai timpurii și cu combina MSC 2 când epiderma
este suberificată și nu mai există riscul vătămârii cartofilor. Înainte de recoltare trebuie să
se facă cositul sau tocatul vrejilor de cartofi. Se pot obține producții de 20-25 t/ha.

Cultura succesivă (cultura a II-a).

Se practică în zonele din sudul țării iar cultura are șanse de reușită numai în
condiții de irigare.
Cultura de cartof succesivă se poate înființa după culturi de vărzoase timpurii,
mazăre de grădină, salata.
Pregătirea terenului se face ca pentru toate culturile succesive prin desființarea
culturii anterioare și o arătură superficială la 18-20 cm adâncime cu ocazia căreia se
încorporează și îngrășăminte chimice ușor solubile care să poată fi utilizate de către
cartof.
Pentru plantare se pot utiliza cartofi din cultura timpurie de 30-40 g sau se pot
utiliza cartofi din anul anterior. Pentru cartofii din anul anterior pregătirea pentru plantare
se face ca și la celelalte culturi, cartofii din producția timpurie se tratează cu Thiouree 2-3
% 20-30 de minute pentru scoaterea din repaus. După tratament se lasă 10-12 ore sub
prelate pentru sudație. După sudație se așează tuberculii în strat de nisip care se va uda
pentru a se menține în permanență umed.
Plantarea se face în a doua decadă a lunii iunie dacă se folosesc tuberculi din anul
anterior și în prima decadă a lunii iulie dacă se folosesc tuberculi noi, utilizând
aproximativ 1500-2000 kg de tuberculi pentru un hectar.
Lucrări de îngrijire sunt asemănătoare ca la cultura timpurie, atenție deosebită
acordând udării și fertilizării suplimentare. Recoltarea se face după căderea brumelor și
se obțin producții de 18-20 t/ha.

Cultura protejată a cartofului

Pentru obținerea unor producții mai timpuriii cartoful se poate cultiva în solarii, în
tunele joase, se poate acoperi cu folie Agryl, sau se mulcește solul cu folie neagră care se
perforează fie înainte de plantat sau după plantare.
Prin cultivarea în aceste sistemele de cultură se pot realiza producții mai timpurii
cu 30 zile față de culturile din câmp, deoarece se poate planta mai devreme iar solul se va
încălzi mult mai bine și iși va menține căldura. Se aplică lucrările de îngrijire obișnuite,
dar se va acorda o atenție deosebită aerisirii spațiilor de cultură pentru a nu favoriza
apariția bolilor.

6.2. Topinamburul

Denumirea stiinţifică: Helianthus tuberosus

Familia botanică: Fam Asteraceae
Denumiri străine: engleză – Jerusalem artichoke, franceză – artichaut de
Jérusalem
Centrul de origine: Originea acestei plante nu se cunoaște cu exactitate, cele mai
multe păreri ale specialiştilor indica ca zona de origine America de Nord, deoarece la
descoperirea Americii, indigenii cultivau această plantă şi o foloseau ca aliment. În
Europa a pătruns în sec. XVI-XVII-lea însă date relevante privind folosirea
topinamburului în alimentaţia omului le avem din Franţa, din timpul celui de-al doilea
război mondial când se aflau sub ocupaţie nazistă iar topinamburul şi varza au fost
legumele salvatoare pentru francezi. După cum arată numeroase documente din anii celui
mai negru război, francezii din zona ocupată se hrăneau în exclusivitate cu topinambur.
Aceasta tragică experienţă a dovedit că topinamburul este un aliment complex, bogat în
foarte multe vitamine şi minerale, totodata fiind şi un puternic energizant al organismului.
P. Alexandrescu menționează specia în anul 1873 însă îi spune „nap”, făcandu-se
astfel confuzia des întalnita cu specia Brassica napus care aparţine familiei Brassicaceae.
În anul 1894, îl găsim în lucrarea lui D. Alessiu, „Cultura legumelor” tot sub denumirea
de „nap” însă acesta menționează câteva varietați: una galbenă iar cealalată vânătă, forma
lor fiind identică.
Primele soiuri cultivate pe teritoriul țării noastre au fost descrise de Ilie Morlova
(1926) tot sub denumirea de nap, astfel: „napul galben și vânăt și napul ”topinambur”
care este special pentru porci”.
Aria actuală de răspândire. În România, topinamburul este cunoscut şi sub alte
denumiri decât cea notorie şi incorectă de “nap” şi anume: în Muntenia, “morcovul
pământului”, “nap porcesc”, în Oltenia, “măr al pământului”, în zonele Brasov- Făgăraş,
“cartoful ciorii” iar denumirea corectă a fost găsită în nordul Transilvaniei și în Botoşani,
unde se numeşte Helianthus tuberosus.
Ciclul de viaţă plantă perenă
Importanţa culturii Topinamburul este o plantă cu multiple întrebuinţări.
Cercetările demarate în urmă cu 7-8 decenii, în institutele prestigioase din lume, au scos
la lumina date noi privind valoarea speciei şi posibilităţile de utilizare ale acesteia. Ca
planta legumicolă, topinamburul se cultivă pentru tuberculii săi dulci, gustoși, care pot fi
consumaţi în stare proaspătă sau sub diverse preparate culinare. Compoziţia chimică a
tuberculilor evidenţiază clar valoarea alimentară a acestora. Valorile medii înregistrate
demonstrează că aceştia au un conţinut ridicat în substanţe uscate, peste 22%, proteine
1,6 %, grăsimi 0,2%, celuloză 1,1%, săruri minerale 0,95 %, substanţe extractive
neazotoase sub formă de inulina, zaharoză, levulină şi amidon, 18,43%. S-a constat că în
tuberculii de topinambur se află înmagazinată o mare cantitate de hidraţi de carbon,
constituiţi în majoritate din polifructozani ce se depun ca material de rezervă în
macromolecula de inulină fiind formaţi din D- fructoză, glucoză şi zaharoză.
Comparativ cu celelalte plante studiate până în prezent s-a constatat că inulina din
topinambur are procentul cel mai mic de glucoză şi zaharoză, ajutând prin aceasta
bolnavii de diabet zaharat, contribuind la normalizarea zahărului din sânge. În prezent, în
multe ţări din lume topinamburul se prelucrează sub formă de sirop şi alcool. Zahărul
lichid este net superior zahărului rafinat, motiv pentru care acesta este şi mai scump.
Topinamburul poate deveni în viitor un rival de temut al sfeclei de zahăr.
Pentru prima dată fructoza lichidă din topinambur s-a obţinut în Germania în anul
1918. Datorită conţinutului biochimic topinamburul are efecte terapeutice, antiseptice,
tonice, întăritor, stimulent al secreţiei glandelor mamare, previne îmbătrânirea, ajuta la
dezvoltarea corectă a copiilor. Biochimia recunoaşte beneficiile D-fructozei îndeosebi în
formă ei L.D. fructoză folosită pentru îndepărtarea alcoolului din organism, pentru
conservarea sângelui în cazuri de îmbolnăvire a ficatului, a tractului urinar, a vaselor
miocardului, ca mijloc profilactic în bolile căilor biliare, în cazul celor care lucrează cu
solvenţi organici sau cu temperaturi înalte. În industria alimentară, fructoza din
topinambur oferă dulciurilor gust şi savoare, sunt net superioare celor produse cu zahăr
rafinat. Se foloseşte ca îndulcitor natural la produsele din patiserie, la prepararea sucurilor
răcoritoare şi a unor produse dietetice.
Pe lângă proprietăţile sale alimentare şi medicinale, tuberculii de topinambur sunt
folosiţi cu succes în industria spirtului, din 100 kg rezultă 7-10 l alcool cu concentrație de
peste 35 grade şi circa 60 kg borhot. De asemenea, este folosit ca nutreţ în hrana
animalelor iar tuberculii sunt folosiţi de vânători ca momeli pentru vânarea mistreţilor.
Sunt preferaţii porcilor, de aceea au primit şi denumirea populară de “napi porceşti”.
Datorită tulpinilor mari care la unele varietăţi depăşesc 3 m înălţime, pot fi folosiţi cu
succes şi la realizarea perdelelor de protecţie pentru protejarea culturilor mai sensibile la
vânturi reci sau la prevenirea evaporării umidităţii din sol. Aceste perdele de protecţie
creează un microclimat favorabil pentru majoritatea culturilor legumicole, în special
pentru culturile de tomate, castraveţi, pepeni, dovleci, salate, rădăcinoase, etc.
Cercetările recente au dat acestei specii o nouă direcţie de folosire, în domeniul
energetic, şi anume, biomasa plantei care este compusă în special din tije lemnoase, este
folosită pentru producerea peleților, combustibil preţios pentru centralele termice.
Producţia de biomasă la unitatea de suprafaţă obţinută de topinambur depăşeşte cu mult
celelalte plante de cultură.
Durata de păstrare După ce tuberculii au fost scoşi din sol, se lasă 1-2 zile la
soare pentru maturare dar nu foarte mult timp deoarece sunt mai sensibili la deshidratare
decât cartoful. După recoltare tuberculii trec prin operaţia de sortare, cei mari sănătoşi şi
nevătămaţi sunt puşi la păstrare în locuri special amenajate şi daţi la consum iar cei mici,
de regulă sunt păstraţi pentru înfiinţarea noilor culturi.
Rentabilitatea culturii
Din punct de vedere economic, cultura poate înregistra profit economic
substanțial, generat de producția foarte mare de tuberculi la unitatea de suprafață și prețul
ridicat de comercializare al acestora. Biomasa aeriană a plantei poate fi valorificată atât
ca nutreț pentru animale cât și ca plantă energetică. Rezistența la condițiile extreme de
mediu reprezintă un alt punct forte pentru rentabilitatea culturii însoțită de capacitatea
bună de păstare a tuberculilor în sol peste iarnă. Cheltuielile pentru înființarea și
întreținerea culturii sunt semnificativ reduse comparativ cu celelalte specii legumicole.
Particularităţi botanice
Topinamburul se comportă în condiţiile climatice ale ţării noastre ca o plantă
perenă, însă cele mai bune rezultate se obţin când cultura este înfiinţată anual în sistem
organizat. În sol formează organe vegetative asemenea cartofului cu precizarea că are o
capacitate de înrădăcinare mult mai profundă, până la 80 cm, în funcţie de tipul de sol,
sistemul de cultură şi soiul cultivat.
Rădăcinile sunt fibroase, foarte tari, rezistente la rupere, prezintă ramificaţii
secundare iar la bază sunt prinse de un rizom tuberizat. Din tulpina subterană a plantei se
formează stoloni care prin îngroşarea părţilor terminale dau naştere la tuberculi. Aceştia
sunt cărnosi, crocanţi, au forme neregulate şi diferite: sferici, ovali, piriformi, fusiformi.
Tuberculii au mărimi diferite însă valoarea medie a acestora este de 8-10 cm lungime şi
5-8 cm în diametru. De regulă, la fiecare plantă întâlnim atât tuberculi mari, care pot fi
folosiţi pentru consum cât şi tuberculi mici, recomandaţi pentru plantare. Culoarea
tuberculilor diferă de la un soi la altul, pot fi de culoare albă, galbenă, roz, roşie,
albăstruie sau roz cafenie. La exterior coaja unor soiuri prezintă o ornamentaţie discretă,
sub forma unor solzi mari, tulpinile fiind înalte de 1-4 m (fig. 6.9.).

Fig. 6.9. Detaliu radacină detaliu tulpină

Cercetările întreprinse la S.C.D.L. Buzău au arătat că mărimea şi vigoarea

tulpinilor reprezintă o caracteristică de soi dar şi de tehnologia de cultură. Soiurile
tradiţionale cunoscute sub denumirea de “napi porceşti” care produc tuberculi de culoare
alb gălbuie sau alb roz produc tulpini mici sau medii de 0,8-1,5 m însă cultivarul roz
cafeniu studiat şi înmulţit la S.C.D.L. Buzău produce tulpini mari de peste 3 m, puternic
ramificate. Pe lângă acestea, a mai fost identificată o varietate de topinambur cu tulpini
pitice, de până la 80 cm înălţime şi chiar uşor târâtoare (fig. 6.10.).
 Fig. 6.10. Varietate cu port pitic și varietate cu port inalt

Varietatea cu port pitic produce tuberculi de dimensiuni mai mici care sunt
puternic pigmentaţi, închişi la culoare, cu nuanţe de maro albăstrui. Aceştia sunt
consideraţi de unii specialişti ca fiind cei mai vechi pe teritoriul ţării noastre. În general,
la toate cultivarele de topinambur, tulpinile sunt erecte, cilindrice, aspru poroase,
asemănătoare cu cele ale florii soarelui dar mult mai fibroase şi mai bogate în ramificaţii
în partea superioară (fig. 6.11.).

Fig. 6.11. Varietate roz cafenie și tuberculi mai inchiși la culoare

Cercetările au demonstrat că tulpinile la toate cultivarele sunt mult mai mari la

culturile înfiinţate anual, prășite şi întreţinute conform tehnologiei, comparativ cu loturile
perene. Unele soiuri prezintă pe tulpini coloraţie antocianică, în special în zona inserţiei
frunzelor sau a ramificaţiilor.
Frunzele bazale şi tulpinile inferioare sunt lirat-penat-partite, lung peţiolate, cele
mijlocii şi superioare nedivizate, ovat lanceolate, sesile, baza cordată, amplexicaulă,
cenuşii sau glauce (fig. 6.12.).
 Fig. 6.12. Aspect cultură și detaliu frunze

Florile galbene sunt grupate în calatidii mici, de 3-8 cm în diametru care în

exterior au flori ligulate, sterile iar către interior au flori tubulare hermafrodite prevăzute
cu papus. Polenizarea este entomofilă, se realizează cu ajutorul vântului şi insectelor. În
condiţiile climatice ale ţării noastre, florile îşi fac apariţia destul de târziu, în septembrie
octombrie, motiv pentru care nu au timpul suficient pentru fructificare (fig. 6.13.).

Fig. 6.13. Flori de topinambur

Seminţele nu ajung la maturitate, înmulţirea la această specie în ţara noastră se

face numai pe cale vegetativă, prin tuberculi. De precizat că florile de topinambur sunt
deosebit de frumoase şi atrăgătoare, sunt asemenea unor inflorescenţe de floarea soarelui
în miniatură, strânse în buchet, deosebit de gingaşe, motiv pentru care pot fi folosite în
aranjamente florale și în industria farmaceutică. Topinamburul este și o plantă meliferă,
mult preferată de albine, având în vedere că în perioada acestuia de înflorire nu concură
cu alte specii.
Fructul este o achenă lungă de 4-6 mm, de culoare cenuşie, uşor decorat cu puncte
de culoare mai închisă.
Exigenţe ecologice
Topinamburul nu este o plantă pretenţioasă în cultură, suportă bine temperaturile
extreme, atât arşiţa din timpul verii datorită sistemului radicular profund cât şi
temperaturile scăzute din primăvară sau toamnă. Plantele tinere sau mature rezistă chiar
şi la temperaturi sub 0ºC până la -5-6ºC. Tuberculii însă pot ierna fără probleme în sol ,
aceştia pot rezista la temperaturi extreme, foarte scăzute de -30-40ºC. Faţă de sol, nu au
pretenţii deosebite. Nu se obţin rezultate bune pe solurile grele, cu exces de umiditate,
preferă solurile de luncă, nisipo-argiloase, afânate, bogate în humus şi calciu, cu pH-ul
cuprins între 6-7,5. Pretenţii deosebite manifestă faţă de lumină. Preferă solurile expuse
la soare.
Cultivaruri utilizate
În țara noastră s-au folosit experimental soiuri ameliorate provenite din Franța și
populații locale autohtone. Cercetarile întreprinse la S.C.D.L. Buzau au demonstrat ca pe
teritoriul țării noastre se gasesc cultivate sporadic patru varietăți de topinambur. Una
dintre aceste varietăți o reprezintă topinamburul sălbatic (porcesc) care este întalnit în
anumite zone și în flora spontană. Acesta prezintă tulpini de dimensiuni medii de la 80
cm până la 1,5 m iar tuberculii sunt de culoare alb-usor galbuie la exterior și alungiți, cu
productivitate scazută iar a doua varietate este reprezentată de topinamburul pitic,
denumit popular și dacic, fiind considerat cel mai vechi cultivar prezent pe teritoriul țării
noastre ce prezintă tulpini de 60-80 cm înalțime însă foarte groase la bază iar tuberculii
sunt de culoare roșu-albăstrui, puternic pigmentați.
O alta varietate cultivată, în special în Transilvania, este cea reprezentată de tuberculii
albi, ușor gălbui la exterior, foarte productivă, ce prezintă tulpini mari, de peste 2,5 m
înălțime. Cea mai răspândită varietate este cea ameliorată la S.C.D.L. Buzău, cultivar ce
prezintă tuberculi de culoare roz- cafenii, foarte productiv și tulpini înalte de peste 3 m.
Tehnologia de cultură
Din punct de vedere cultural, topinamburul este o plantă care suportă diverse variante
tehnologice, poate fi cultivat cu succes şi în sistem ecologic. Tehnologia de cultură
seamănă foarte mult cu cea a cartofului cu precizarea că înfiinţarea culturii se poate face
cu succes şi din toamnă. Cercetările întreprinse până în prezent nu au evidenţiat diferenţe
semnificative de producţie între culturile de topinambur înfiinţate din toamnă comparativ
cu cele înfiinţate din primăvară.
Studiile întreprinse până în prezent la S.C.D.L. Buzău au arătat că varianta cea mai
potrivită pentru înfiinţarea culturii este cea din toamna, folosind ca schema de infiintare
70 cm între rânduri şi 25-30 cm între plante/rând, asigurând o densitate de 45-50 000
plante/ha (fig. 6.14.).
În situaţia în care irigatul culturii se face în sistem gravitaţional, pe brazdă, se
recomandă ca terenul să fie bilonat iar plantarea să se facă direct pe bilon la adâncimea de
12-16 cm. în cazul în care se foloseşte sistemul de irigare prin picurare, terenul nu se
modelează. În sistem de cultură neirigat şi în anii secetoşi, producţiile scad semnificativ,
atât cantitativ cât şi calitativ, majoritatea tuberculilor rămânând mici.
 25-30
cm.

46

12 cm. 70 cm. 12 cm.

140 cm.

Fig. 6.14. Schema orientativă de înființare a culturii pe teren modelat

Cantitatea de tuberculi necesari înfiinţării unui ha de cultură este de 1000-1200 kg.

Aceasta este cantitatea orientativă, contând foarte mult mărimea tuberculilor, tuberculii
mari pot fi secţionaţi cu precizarea că această specie are o capacitate mare de regenerare
şi cojile tuberculilor puse în sol au capacitatea de a se înmulţi şi de a produce tuberculi.
Lucrări de îngrijire
După înfiinţare, cultura se întreţine foarte uşor, o atenţie deosebită trebuie acordată în
primele faze de vegetaţie, după răsărire, pentru combaterea buruienilor şi asigurarea
necesarului de apă. Se face o prașila manuală şi 1-2 prașile mecanice, în funcţie de gradul
de îmburuienare al terenului şi de rezerva de seminţe din sol. O dată cu aceste prașile se
realizează şi bilonarea culturii, asemenea cartofului. Bilonarea culturii are şi rol de
protecţie împotriva vântului, deoarece tulpinile sunt foarte înalte, vânturile puternice pot
smulge plantele din sol iar o dată cu acestea, tuberculii ies la suprafaţă.
În funcţie de precipitaţiile căzute, se face aprovizionarea ritmică cu apă a culturii, cu
norme de 250-300 m³ apa/ha. În condiţiile climatice ale unui an normal se realizează
două trei udări în timpul perioadei de vegetaţie. Dacă intervine seceta, numărul acestora
poate creşte la 4-5. Pe măsură ce tulpinile se măresc şi ramifică, nu se mai poate intra în
cultură mecanic iar manual nu mai este cazul deoarece prin vigoarea lor şi umbra creeată
la nivelul solului, suprimă dezvoltarea buruienilor, acestea pierzând astfel competiţia cu
această plantă.
În general plantele sunt rezistente la boli şi dăunători, nu lasă terenul infectat cu
Rhizomania sau viroze. Toamna târziu când temperaturile sunt oscilante, apare făinarea
însă pagubele produse de aceasta sunt nesemnificative (fig. 6.15.).
Duşmanul cel mai de temut al acestei plante este şoarecele de câmp care sapă galerii
în sol şi consumă tuberculii. De aceea există riscul ca lăsată în sol peste iarnă, o mare
parte din cultură să fie depreciată de aceste rozătoare.
 Fig.6.15. Atac de făinare
În cazul în care se păstrează în încăperi, pivniţe sau silozuri trebuie luate măsuri de
prevenţie împotriva acţiunii acestui dăunător. Alți dăunători ai tuberculilor pot fi ramele
și limacșii (fig. 6.16.).

Fig. 6.16. Atac de limacși, atac de rame, atac de rozatoare

Recoltarea tuberculilor
Tuberculii se pot recolta toamna, după căderea brumei, după 5-10 octombrie. Se poate
continua în ferestrele iernii, când timpul permite şi solul nu este îngheţat sau primăvara
devreme. Înaintea recoltării tuberculilor tulpinile se taie manual sau mecanic şi se
îndepărtează din cultură. Recoltarea tuberculilor se poate face manual sau mecanic prin
folosirea maşinilor de scos tuberculi de cartof. O atenţie deosebită trebuie acordată
securităţii tuberculilor, aceştia nu trebuie să fie tăiaţi sau striviți. S-a constatat că
tuberculii recoltați toamna târziu sunt mult mai dulci decât cei recoltați în primăvară.
Cei care nu au posibilitate de păstrare a tuberculilor, mai practică şi recoltarea
treptată, în cantităţi mici, în funcţie de necesităţile de consum. Producţiile la hectar sunt
în general mari, în cazul în care cultura a beneficiat de îngrijire corespunzătoare şi anul
climatic a fost favorabil. De regulă, se obţin 40-50 t/ha însă producţiile pot creşte până la
peste 80 t/ha. O plantă produce de la 1,5 kg până la 5 kg de tuberculi. În anul 2013
producţia medie pe plantă la S.C.D.L. Buzău a fost de 3,7 kg/plantă.