MORCOVUL: soiuri si relatii cu factorii de vegetatie

Soiuri. Soiurile de morcov cultivate pe plan mondial, au radacina de forma, sferica. cilindrica, conica
fiind grupate astfel: - grupa morcovilor cu radacini lunga - au destinatia pentru industrializare sau
pentru pastrare in silozuri; - grupa morcovilor semilungi - au radacini de 16-20 cm cilindrice, destinati
pentru valorificare in stare proaspata; - grupa morcovilor semi-scurti - cuprinde soiuri de buna
calitate, cu radacini tronconice, cu lungime de pana la 15 cm, destinati pentru recoltare mecanizata;
- grupa morcovilor scurti - destinati pentru culturi formate. Soiuri cultivate la noi: Carote de
Paris, Nantes, Chantenay, Urias de Berlicum, Bauer Killer Rote Herz. Relatiile cu factorii de
vegetatie. Temp min de germinatie este de 4-5°, cand germinatia se realizeaza dupa 30-50 de zile
iar temp optima de germinatie este de 20-25° cand rasarirea dureaza numai 10-12 zile. Temp optima
de crestere este de 16-18°C. Acumularea carotenului are loc pana la temperaturi de 18-20°C. La
temperaturi mai ridicate de 28°C se accelereaza procesul de imbatranire al radacinilor, astfel ele se
depreciaza calitativ. Plantele, in repaus vegetativ rezista la temperaturi de pana la -5°C. Cerinteie fata
de apa sunt mari in faza de germinare si cea de formare a radacinilor tuberizate. In perioada de
crestere activa umiditatea solului trebuie sa fie 65-70% iar la ingrosarea radacinilor 75-80%. Sunt
daunatoare alternanta perioadelor de seceta cu cele de exces de apa deoarece radacinile crapa. Are
cerinte moderate fata de lumina. Cultivat pe terenuri umbrite se acumuleaza cantitati reduse de
substante de rezerva, deci se obtin productii mici. Morcovul prefera solurile mijlocii sau usoare, bine
aprovizionate in humus (4-5%), adanci, cu reactie neutra (pH=6 -7,5), dar suporta si o reactie usor
acida sau usor alcalina. Trebuie evitate solurile compacte, slab aerisite.

Telina

Telina (Apium graveolens) se cultiva pentru radacinile sale ingrosate aromate si

bogate in vitamine, precum si pentru frunze, consumate atat in stare proaspata cat si
preparata. Telina are proprietati terapeutice, fiind utilizata pentru tratarea reumatismului,
anemiei etc.

Aceasta specie este originara din zona Marii Mediterane si se cultiva ca planta
legumicola, aromatica dar si medicinala. In tara noastra, telina gaseste conditii bune de
crestere si dezvoltare in toate regiunile insa se cultiva pe suprafete mici.

Este o planta bienala, in primul an formeaza radacina tuberizata, iar in al doilea an

apare tulpina florifera, ce poate ajunge la 100 cm inaltime. Tuberizarea radacinilor
incepe cand planta are 3-4 frunze. Frunzele sunt viguroase, penat sectate, lung
petiolate, lucioase, de culoare verde-inchis. Inflorescentele sunt de tip umbele
compuse, cu flori mici, albe, hermafrodite, iar polenizarea este entomofila. Fructul este
o diachena de culoare verde-cenusiu, turtita lateral, cu aroma specifica.
Cerinte fata de clima si sol

Temperatura minima de germinare este de 2℃, iar temperatura optima in perioada de

vegetatie este cuprinsa intre 18 si 24℃. Nu are pretentii mari fata de lumina si poate fi
utilizata in culturi intercalate, in livezi sau vii tinere. In schimb, telina are cerinte mari fata
de apa, in special in faza de rasarire si ingrosare a radacinii, avand nevoie de umiditate
constanta in sol si in aer. Prefera soluri usoare, adanci si fertile, cu pH neutru. Telina
raspunde bine la fertilizarea cu gunoi de grajd.
TEHNOLOGIA DE CULTIVARE A TELINEI

Rotatia culturilor

Bune premergatoare sunt: tomatele, varza, conopida, castravetii, salata, spanacul,

mazarea, ceapa si usturoiul verde.
Pregatirea terenului

Incepe din toamna, prin desfiintarea culturii premergatoare. Telina reactioneaza bine la
ingrasamintele organice si din acest motiv fertilizarea de baza se poate face cu gunoi
de grajd bine descompus, in doza de 40-50 t/ha, la care se adauga cele
chimice. Ingrasamintele se incorporeaza in sol, odata cu lucrarea de arat. Inainte de
plantarea rasadurilor, se pregateste terenul printr-o lucrare cu freza, in vederea
maruntirii bulgarilor de pamant. Infiintarea culturii se face prin plantare de rasad,
semintele de telina fiind mici, cu cerinte ridicate fata de factorii de mediu pentru a
germina. De asemenea, in primele faze de vegetatie, plantele au ritm lent de crestere.
Pregatirea rasadurilor si plantarea
In vederea obtinerii rasadurilor, semintele de telina se trateaza inainte de semanat. Se
recomanda utilizarea semintelor certificate.

Lucrarea de semanat se realizeaza in rasadnite sau pe pat germinativ, in sere si solarii

incalzite, la 6 cm distanta intre randuri si 1-2 cm distanta intre plante, pe rand. Se
seamana incepand din luna februarie, in spatii incalzite, pentru plantarea in aprilie si
recoltarea in perioada verii. Culturile destinate recoltarii de toamna, implicit pastrarii, se
pot semanat din martie si planta in luna mai, in functie de marimea perioadei de
vegetatie a varietatii. Semintele se acopera cu un strat fin de substrat si se asigura
umiditate constanta si temperaturi de minim 16℃, in vederea germinarii. La plantare,
rasadul trebuie sa aiba 50-60 zile.

Plantarea se poate face la 60-70 cm distanta intre randuri si 30 cm distanta intre plante,
pe rand. Cu 1-2 zile inainte de plantare, se poate aplica un tratament cu insecticid si
fungicid sistemic. La plantare, radacinile rasadurilor se fasoneaza iar plantarea se
efectueaza la acceasi adancime, pentru ca varful de crestere al plantei sa nu fie
acoperit. La cateva zile de la plantare, se completeaza golurile cu rasaduri de aceeasi
varsta si varietate.
Combaterea bolilor si daunatorilor

Se face aplicand tratamente cu fungicide sau insecticide omologate. Pentru evitarea

aparitiei bolilor sau daunatorilor rezistenti la actiunea produselor fitosanitare se
recomanda alternarea produselor.
Afanarea solului si combaterea buruienilor

Se realizeaza prin prasile, lucrare ce asigura si spargerea crustei, in vederea crearii

conditiilor optime de crestere.
Alte lucrari de ingrijire

Irigarea este o lucrare foarte importanta pentru cultura telinei, sistemul de irigare prin
picurare fiind cel mai recomandat. Udarea se face regulat, pentru a mentine o umiditate
constanta in sol (de 60-70 %). Se pot face 8-10 udari, cu cantitati variabile de apa, in
functie de conditiile de mediu si de fenofaza.

Fertilizarea faziala se poate efectua prin sistemul de irigare prin picurare, utilizand
ingrasaminte echilibrate. Pentru dezvoltarea optima a partii ingrosate, se asigura
aprovizionarea cu calciu si bor a plantelor.

Pastarnacul

Păstârnacul este originar din Europa, unde se întâlneşte şi azi în stare sălbatică pe terenurile
joase. Este cunoscut în cultură de circa 4.000 de ani, cultivându-se pe suprafeţe întinse înainte de
introducerea cartofului în cultură.

În prezent, aşa după cum arată V. Voican şi colaboratorii (2002), păstârnacul are acelaşi areal de
cultură ca şi morcovul, însă atât în România, cât şi în alte ţări ocupă suprafeţe mai mici,
corespunzător cu întrebuinţările sale. Arealul său este mai mult în regiunile temperate şi umede,
până la latitudinea nordică de 60 de grade. Păstârnacul se cultivă pentru rădăcina sa cărnoasă,
care are aceleaşi întrebuinţări în arta culinară ca morcovul şi pătrunjelul. Acestea au o valoare
nutritivă ridicată, un conţinut ridicat în substanţe albuminoide (1,5%) şi vitamine: B1 şi B2 şi
mai ales vitamina C (30 mg/100 grame produs). Conţinutul său este ridicat în săruri de potasiu,
fosfor, siliciu şi clor, dar sărac în cele de calciu şi sodiu. Pe lângă rădăcina tuberizată, frunzele
tinere de păstârnac pot fi folosite ca salate, având gust şi aromă plăcute, caracteristice. De
asemenea, atât rădăcinile, cât şi frunzele au o valoare terapeutică remarcabilă. Frunzele rămase
toamna după recoltarea rădăcinilor constituie un excelent nutreţ pentru ovine, cabaline şi ovine.
Păstârnacul este o plantă bienală, cu perioadă de vegetaţie lungă, de la semănat până la recoltarea
rădăcinilor de 165-190 de zile, iar până la recoltarea seminţelor de 500-550 de zile.

Rădăcina - se formează în anul întâi de cultură, este pivotantă, fusiformă, simplă sau puţin
ramificată, mare (150-200 grame/bucată), de culoare albăgălbuie, cu cilindrul central dezvoltat,
gălbui şi uneori fibros. Rădăcinile consumate în stare proaspătă au gust plăcut, caracteristic, şi
totuşi asemănător miezului de nucă nouă.

Frunzele - în primul an de cultură cresc în rozetă, sunt mari, penatisectate, cu foliole oblonge,
crenate sau dinţate, de culoare verde-deschisă-gălbuie, lucioase pe partea superioară, acoperite cu
perişori fini pe cea inferioară.

Tulpina florală - apare în anul al doilea, este goală în interior, striată şi ramificată, înaltă de 1,5-
2 metri. Inflorescenţa - este sub formă de umbelă compusă, puternic ramificată.

Florile - sunt mici, de culoare galbenă, pe tipul 5, vizitate de insecte mici şi albine. Înfloritul are
loc în luna iulie. Polenizarea este alogamă, existând riscul de încrucişare cu păstârnacul sălbatic.
La producerea de seminţe trebuie asigurate spaţii de izolare între soiuri (800-1.000 de metri) şi
distruse plantele sălbatice de păstârnac din zona învecinată.
Fructul - impropriu numit sămânţă, este o diachenă, turtit, de formă ovală, cu marginile aripate.
Seminţele sunt comprimate, cu margini aripate, de culoare cafeniu-deschis şi cu miros
caracteristic; ajung la maturitate în luna august şi se scutură uşor. Sunt destul de uşoare:
greutatea a 1.000 de seminţe este de circa 4-5 grame, iar facultatea germinativă este de 50-70% şi
se păstrează 1-2 ani.
În România se cultivă 3 soiuri de păstârnac, şi anume: Alb lung (cel mai răspândit), Rotund
(tinde să devină cel mai răspândit, întrucât poate fi recoltat semimecanizat) şi Semilung (este cel
mai tardiv soi).

Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie

Păstârnacul este mai rezistent la temperaturi scăzute decât morcovul. Seminţele sale germinează
de la 1-2 grade Celsius, fiind posibilă înfiinţarea culturii prin semănat încă din toamnă.  Plantele
răsar în condiţii corespunzătoare de temperatură (de 8-10 grade Celsius) şi umiditate (de 70-75%
din capacitatea de câmp), în circa 12 zile de la semănat. Temperatura optimă pentru creşterea şi
dezvoltarea păstârnacului este de 18-20 de grade Celsius. Păstârnacul este mai pretenţios la
regimul de umiditate, cultura sa reuşeşte numai pe solurile umede, iar când este secetă, numai
irigat.
Pentru asigurarea creşterii viguroase a plantelor trebuie aplicate fertilizări, în funcţie de
fertilitatea solului, cu cantităţi mari de gunoi de grajd (40-50 de tone la hectar), sau în lipsa
acestuia cu 250-300 de kilograme la hectar azotat de amoniu, 300-350 de kilograme la hectar
superfosfat, 150-200 de kilograme la hectar sare potasică şi 15-20 de kilograme la hectar borax.
Faţă de sol, păstârnacul este mai puţin pretenţios, dând recolte satisfăcătoare atât pe solurile
grele, cât şi pe cele uşoare, cu condiţia să fie lucrate adânc şi să fie bogate în humus.

Pregătirea terenului
Fertilizarea de bază: toamna se administrează în sol 2/3 din doza de îngrăşăminte cu fosfor şi
potasiu. Gunoiul de grajd se va folosi numai dacă este bine descompus şi în doze moderate.
Arătura adâncă - la 25-30 cm, cu această ocazie se încorporează şi îngrăşămintele administrate.
Dacă este necesar, se va face un subsolaj la 50 cm adâncime, înainte de sezonul ploilor de
toamnă. Aceste lucrări se vor efectua în funcţie de momentul eliberării terenului.
Afânarea suplimentară a solului, precum şi mărunţirea acestuia, este bine să fie efectuate înainte
de semănat, pentru a evita formarea crustei la suprafaţa solului până la semănat. La culturile ce
se înfiinţează mai târziu, la care însămânţarea se face uneori în perioade secetoase, se efectuează
mai multe lucrări superficiale, dintre care ultima precedă semănatul, pentru a obţine un bun pat
germinativ, pe cât posibil proaspăt (de curând) pregătit. În acest scop se foloseşte grapa cu colţi
reglabili, grapa cu discuri sau cultivatorul. În mod obişnuit, o dată cu ultima lucrare, se
încorporează în sol şi restul de îngrăşăminte chimice.
Nivelarea solului - completează lucrările superficiale ale solului, pentru asigurarea uniformităţii
la semănat.
Erbicidarea - se aplică de tip „ppi”, adică înainte de însămânţare cu 6-7 zile, şi erbicidul se
încorporează imediat, de preferat împreună cu îngrăşămintele chimice administrate.
Modelarea terenului - fie în straturi înălţate cu lăţimea la coronament de 104 cm, fie în biloane
mari, prin care se creează şi condiţii atât pentru încălzirea şi zvântarea rapidă a solului, cât şi
pentru irigarea culturii sau evacuarea surplusului se apă. Tăvălugirea straturilor modelate sau a
terenului nemodelat se efectuează pentru asigurarea adâncimii uniforme la semănat.
Înfiinţarea culturii
Păstârnacul se cultivă prin semănare direct în câmp.
Epoca de semănat - primăvara, de obicei cu câteva zile mai devreme decât la morcov. Semănatul
din toamnă se face târziu, cu puţine zile înainte de îngheţarea solului.
Schema de semănat - pe suprafeţe mici, semănatul se execută manual, în benzi de 4 rânduri,
echidistante, la interval de 30-35 cm, cu distanţa între benzi de 50 cm. Pe suprafeţe mari, se
seamănă cu maşina, fie pe teren plan, în rânduri echidistante, la interval de 50 cm, fie pe teren
modelat, câte 3 rânduri pe stratul înălţat, la 40 cm distanţă între ele şi cu zone de protecţie la
rigole de 12 cm. Norma de semănat - este de 6-8 kilograme de sămânţă la hectar.
Adâncimea de semănat - va fi în medie de 1,5-2 cm.
Tăvălugitul - imediat după semănat, cu tăvălug uşor, mai ales pe solurile cu textură uşoară,
pentru asigurarea contactului seminţelor cu particulele de sol, cu efecte favorabile asupra
răsăritului.

Lucrări de întreţinere
Se aplică asemănător şi cu aceleaşi obiective că la celelalte rădacinoase.
Combaterea buruienilor - este importantă în prima etapă, după înfiinţarea culturii şi când plantele
sunt mici, deoarece şi păstârnacul ocupă terenul târziu. Lucrarea se realizează astfel: pe cale
chimică, prin erbicidare, imediat după semănat, fără încorporare în sol. (Când este cazul, se
erbicidează şi după răsărirea plantelor, dacă apar buruieni); pe cale macanică, pe suprafeţe
restrânse printr-o praşilă superficială, pe intervalele dintre rânduri, completată cu plivitul
buruienilor ce au rămas pe rând, lucrare repetată de câte ori este necesar, sau pe suprafeţe mari,
prin praşile mecanice repetate.
Răritul plantelor - pe rând, prin rărit, o dată sau de două ori. Plantele se lăsă, în final, pe rând la
distanţă una de alta la 7-8 cm, asigurând o desime de circa 200.000 de plante la hectar.
Irigarea culturii - se practică îndeosebi atunci când solul nu este suficient de umed şi întotdeauna
în anii secetoşi, efectuând 3-4 udări (mai ales în perioada îngroşării radăcinilor), cu norme de
udare de 300- 400 de metri cubi de apă la hectar.
Combaterea agenţilor patogeni şi a dăunătorilor se aplică la avertizare, cu maximă operativitate.
Bolile frecvente la culturile de păstârnac sunt: mana (Plasmopara pastinacae) şi pătarea frunzelor
(Cercospora apii), iar dintre insecte, periculoasă este molia morcovului (Depressaria nervosa).

Recoltarea
Păstârnacul se recoltează toamna târziu, cu puţin înainte de îngheţarea solului. În prima etapă se
va recolta cel provenit din semănături de toamnă şi apoi cel care provine din semănături de
primăvară. Cel care a fost semănat în vară (iunie) poate fi lăsat eventual peste iarnă în câmp,
fiind necesară protejarea sa, în iernile fără zăpadă, prin acoperirea cu bălegar păios sau cu frunze,
urmând a fi recoltat primăvara.
Recoltarea păstârnacului este o lucrare destul de anevoioasă din cauza înrădăcinării adânci (în
special la soiul Alb lung). Se procedează mai întâi la dislocarea rădăcinilor, după care acestea se
smulg, se curăţă de sol, se îndepărtează rozeta şi se pun la păstrare.
Pentru consumul proaspăt eşalonat, rădăcinile se curăţă de resturile de pământ, se reduce
numărul frunzelor, lăsând numai 2-3, se leagă în legături de 3-5 rădăcini. Depozitarea se poate
face în beciuri, stratificând rădăcinile în nisip sau în silozuri. În acest scop se foloseşte producţia
provenită din însămânţările din vară, recoltarea fiind făcută înaintea îngheţării solului.
Producţia - variază între 35 şi 40 de tone la hectar, mai mare la soiurile Alb lung şi Semilung,
precum şi la semănăturile de primăvară.
Ridichea

RIDICHILE: importanta, origine, raspandire, particularitati biologice, soiuri, relatii cu

factorii de vegetatie (Raphanus sativus Fam. Brassicaceae)

Importanta culturii. Ridichile se cultiva pentru radacinile tuberizate care se consume in stare

proaspata. Ridichea de luna contine 5-8% substanfa uscata, 3-3,5% glucide, 0,6-1,2% protide,
vitaminele B1,C (20-30 mg/100 g), saruri minerale: calciu, fosfori magneziu si substante volatile.
Ridichile de vara-iarna contin 8-11% substanja uscata, 5-8 % glucide, 1-1,3% protide. Datorita
cortinutului ridicat in substante volatile, ridichile au actiune diuretica, bactericide si
vermifuga. Originea si raspandirea. Ridichile sunt originare din Asia si zona Marii Mediterane si se
presupune ca la formarea speciei cultivate R. sativus au contribuit patru specii: R. raphanistrum L., R.
maritime Smith, R. landra Moretti, R. rostratus D.C. Ridichea a fost luata in cultura de catre egipteni
cu aproximativ 3000 ani i.e.n. A fos cunoscuta de toate popoarele antice, dar in China a patruns mai
recent (500 ani i.e.n). Ridicile de luna au aparut in sec. XVIII-XIX. Se cultiva in zonele umede si
racoroase din Europa, Asia si America fiind mai raspandite in centrul Europei, in Japonia, Coreea
si China. Particularitati biologice. Ridichea de luna este o planta anuala iar ridichea de vara-iarna se
comporta ca o specie bienala.In sol se dezvolta portiunea tuberizata reprezentata de axul hypocotil, la
soiurile sferice iar la cele alungite pe langa hypocotil se ingroasa si partea superioara a radacinii. Are
culoare alba, roz, rosie, neagra iar la unele soiuri, portiunea tuberizata este bicolora. Radacinile
secundare sunt fibroase si patrund in sol la 30-40 cm, la ridichile de luna si pana la 60-80 cm la cele
de vara-iarna. Frunzele cotiledonale sunt cordiforme, pubescente. Rozeta de frunze cuprinde 3-
8 frunze lirate sau penatsectate, acoperite cu perisori. Tulpina florifera inalta de 50-100 cm, este
ramificata, florile sunt grupate in inflorescence de tip racem terminal, sunt pe tipul 4, de culoare alba
sau violacee, cu polenizare alogama, entomofila. Fructul este o silicva indehiscenta, in care se
formeaza semintele ovoidale, de culoare cafenie, fiind mai mari, comparativ cu cele ale altor specii
din fam.Brassicaceae(80-120buc./g). Soiuri cultivate: Ridichea de luna: timpurii (30-40 zile):
Rotunde timpurii, Rosii cu varf alb, Redo, Ilka; semitimpurii (40-50 zile): De Blaj, Tepusi de gheata;
Ridichea de vara(5060zile):Albe japoneze, De Dumbraveni, De Iernut; Ridichea de toamna (70-
80zile): Bere de Munchen; Ridichea de iarna (100-120zile): Negre rotunde. Relatiile cu factorii de
vegetatie. Ridichile au cerinte moderate fata de temperatura. Temperatura minima de
germinatie este de 1 -2°C iar cea optima de 20-25°C. Plantele calite rezista pana la -3. -
6°C. Temperatura optima de vegetajie este de 15-20°C. Temperaturile scazute, de 5-8°C in primele
faze de vegetate pot determina aparitia tulpinilor florale, la ridichile de vara-iarna. Temperaturile
ridicate asociate cu seceta, determina, la ridichile de luna, pornirea prematura a lastarilor floriferi,
aparitia tesutului spongios in portiunea tuberizata acumularea uleiurilor eterice care depreciaza
calitatea. Cerintele fata de umiditate sunt mari, necesitand in sol 70-80% din capacitatea de camp.
Din acest punct de vedere ridichile de iarna, datorita sistemului radicular mai profund se pot
aproviziona mai bine cu apa si suporta mai usor perioadele secetoase. Alternanta perioadelor
secetoase cu cele cu umiditate ridicata determine, in special la ridichile de luna, craparca partii
comestibile. Ridichile au cerinte moderate fata de intensitatea luminii. Insuficienta luminii, la ridichile
de luna determina alungirea axului hypocotil si din aceasta cauza se deformeaza portiunea
tuberizata. Acest aspect trebuie avut in vedere in special la culturile din sere efectuate in perioada de
iarna fiind necesara corelarea intensitatii luminii cu niveiul de temperatura asigurat plantelor. Ridichea
de luna fiind o planta de zi lunga, care in astfel de conditi formeaza tulpini florifere, trebuie cultivate
numai in conditii de zi scurta, primavara devreme sau toamna tarziu.Pentru cultura ridichilor de luna si
de vara sunt potrivite solurile mijlocii spre usoare, fertile iar pentru cele de toamna-iarna sunt bune
solurile semigrele, luto-argiloase, care retin mai bine apa in timpul verii, cu reactie neutra, pH-ul
optim fiind 6 -7,4.