Unitatea de învăţare nr.

10
Cultura legumelor perene

10.1. Obiective:
◄cunoașterea originii, importanței și a particularităților botanice și biologice
ale speciilor perene
◄cunoașterea exigențelor ecologice și implicațiile lor în tehnologia de cultură
◄cunoașterea principalelor verigi tehnologice caracteristice acestor specii

10.2. Hreanul

Denumirea stiinţifică: Armoracia lapathifolia

Familia botanică: Fam. Brassicaceae
Denumiri străine: horse radish (engleză), raifort sauvage (franceză)
Centrul de origine: Este originar din sud estul Europei fiind foarte răspândit în
zona bazinului Mediteranean şi vestul Asiei unde crește în stare sălbatică.
Aria actuală de răspândire
Este cultivat în toate zonele legumicole datorită rusticității sale.
La noi în ţară se cultivă pe suprafeţe mici, în jurul marilor orașe, mai ales de
către producătorii mici fiind însă întâlnit frecvent și ca plantă sălbatică în grădinile de
legume.
Ciclul de viaţă Specie perenă
Importanţa culturii
Hreanul, este o legumă de la care se folosesc rădăcinile care au gust iute foarte
picant. Radăcinile proaspete sunt utilizate pentru condimentarea unor mâncăruri sau
ciorbe, sau se utilizează la prepararea unor sosuri picante care se utilizează la unele
salate. De asemenea, rădăcinile proaspeete se pot adăuga la murături.
Gustul iute caracteristic se datorează unor substanțe precum izotiacanatul de
etil, care împiedică dezvoltarea mucegaiurilor fiind foarte mult utilizat ca ingredient la
unele murături pentru a le conserva. De asemenea, hreanul prezintă și un miros iute
înțepător datorat sulfurii de alil, fiind foarte util în combaterea gripei.
Radacinile au un conținut ridicat în substanțe albuminoide (1,7 %), zaharuri
(6%), vitamina C (80 mg/100 g substanta proaspata) precum și substanțe fitoncide și
uleiuri eterice.
Rădăcinile sale bine dezvoltate, carnoase, albe, deosebit de iuți, pot fi folosite
cu succes și în medicină, datorita efectelor sale benefice asupra sănătății.

229
 Durata de păstrare
Hreanul se poate păstra o perioadă lungă de timp (6-7 luni) în depozite sau în
silozuri de pământ direct în câmp, dar se poate deshidrata ușor dacă umiditatea
atmosferică este redusă.
Rentabilitatea culturii cultura se extinde tot mai mult, deoarece specia prezintă
o importanță economică și alimentară mare iar tehnologia de cultură nu este foarte
dificilă. O atenție mare trebuie însă acordată faptului că rădăcinile cresc foarte puternic
în sol până la adăncimi mari iar la recoltare nu se pot extrage în totalitate din sol
constituind practic surse de înmulțire a plantei. Pe o solă pe care a fost cultivat hrean
practic riscul ca specia să se înmulțească în permanență este foarte mare. Pentru a evita
aceste neajunsuri în țări cu tehnologie avansată culturile de hrean se realizează în
containere sau hardaie mari iar amestecul utilizat este tratat după terminarea culturii
pentru a distruge radacinile.
Particularităţi botanice
Radacina hreanului are 3-4 cm grosime si patrunde 70 de cm in adancime.
Culoarea exterioară a rădăcinilor este alb gălbuie iar la interior pulpa este albă, picantă
și aromată, conținând cantități mari de sulfură de alil.
Frunzele au peste 30 cm lungime și sunt de forma ovoidală alungite. Tulpinile
florale au 1,5 m lungime, sunt ramificate și se formează pe plantă în fiecare an. Florile
sunt mici albe iar fructele sunt silicve cu semințe sterile motiv pentru care hreanul se
cultiva numai pe cale vegetativă la noi în țară.
Cultivaruri
Se cultivă mai mult populații locale dintre care cea mai răspândită este De
Vidra,care este omologată în țara noastră.
Exigenţe ecologice
Hreanul este o specie cu pretenții foarte mici față de temperatură, putând rezista
în câmp iarna și la -20-30 ºC. Are pretenții moderate față de lumină, rezultate bune se
obțin în condiuțiile cultivării la umbră.
Deoarece are un sistem radicular profund pretențiile față de umiditate sunt mici.
Hreanul nu suportă băltirea apei pe teren care duce la putrezirea rădăcinilor. Solurile
pe care se cultivă trebuie să fie profunde, bogate în humus, cu pH6,5-7,5, reacționând
favorabil la fertilizarea cu gunoi de grajd.
Tehnologia culturii
Terenul pe care se cultiva hranul trebuie nivelat pentru a evita baltirea apei.
Ca plante premergatoare se recomnadă solanaceele (tomatele, ardeiul sau
vinetele) si leguminoasele (mazare, fasolea, etc.), deoarece lasa terenul curat de
buruieni. Trebuie evitate cruciferele (varza, conopida) sau monocultura respactând
asolamenbtul și revenirea pe aceiași solă după 4-5 ani.

230
 Pregătirea terenului începe din toamnă cu lucrările de defrișare a culturii
anterioare, nivelarea și fertilizarea de bază cu 40 t/ha gunoi de grajd urmat de o arătură
adâncă la 30-40 cm.
Primăvara se va face o erbicidare a terenului cu Treflan 3-4 l/ha pe suprafețe
mari și modelarea solului în biloane.
Înființarea culturii se face prin butași obținuți din rădăcinile mici care nu se
valorifică, dar care au 20 cm lungime și 1-2 cm grosime, iar la plantare se va respecta
polaritatea acestor rădăcini. Plantarea se face în rânduri echidistante, la 40 cm pe rand,
la 70 cm între rânduri și la adâncimea de 4,5 cm.
Ca lucrări de întreținere amintim prașitul de cate ori este nevoie, copcitul
ramificatiilor radacinilor, combaterea bolilor cu zeama bordeleza 1% (rugini, patarea
frunzelor) sau zeama sulfoalcica (fainarea). Gandacul hreanului se combate prin
aplicare unor insecticide (Regent, Actara, Mospilan, etc)
Recoltarea se executa in toamna celui de al doilea an de cultura, cu evitarea ruperi
radacilor. Recoltarea de primavara se face inainte de pornire in vegetatie.
Productia poate fi cuprinsa intre 20-40 tone /ha.

Având în vedere noţiunile parcurse în această unitate de învăţare răspundeţi la

următoarele întrebări:
Intrebarea nr.1
a)Care este denumirea științifică a speciei?
b)Care sunt principalele particularități biologice ale speciei?
c)Ce productii se pot obtine la hrean ?

10.3. Reventul

Foto 10.1. Plantă de revent

Denumirea stiinţifică: Rheum rhabarbarum L.
Familia botanică: Polygonaceae
Denumiri străine: engeleză - rhubarb; franceză – rhubarbe.
Centrul de origine: Originar din China și Mongolia.

231
 Aria actuală de răspândire
Reventul fost introdus în Europa abia în secolul al XVIII-lea în Anglia și apoi în
Franța, Belgia, Olanda.
La noi în țară este destul de puțin cunoscut și răspândit. Se cultivă mai mult în
Transilvania și nordul Moldovei, dar se poate cultiva în toate regiunile țării.
Ciclul de viaţă Specie perenă
Importanţa culturii
Partea comestibilă la această plantă este reprezentată de pețiolul frunzelor , puternic
dezvoltat, cu gust dulce-acrișor și cu un conținut ridicat în săruri minerale, acizi
organici, substanțe proteice și vitamina C.
Pețiolii de revent servesc la prepararea unor compoturi, cidru, marmalade, peltele,
iar în unele părți ale țării se folosesc la acrirea ciorbelor. Rizomii au întrebuințări
medicinale.
Durata de păstrare Pețiolii se pot păstra 5-6 zile, iar dacă se scade temperatura
în spațiul de păstrare până la 1-2ºC se pot păstra pețiolii 20-25 de zile.
Rentabilitatea culturii cultura este foarte puțin cunoscută, dar este una din
legumele cu prima apariție pe piață ceea ce ar putea fi un avantaj pentru cei care doresc
să o cultive. Poate fi utilizată în prepararea unor produse de cofetărie și în industria
conservelor.
Particularităţi botanice
Reventul prezintă în sol un rizom puternic din care pornesc rădăcini
cărnoasecare se dezvoltă cel mai mult în straturile profunde ale solului.
La partea superioară a rizomului se dezvoltă muguri din care cresc frunzele ce
constituie partea aeriană a plantei. Frunzele sunt foarte mari, cordiforme. Dispuse în
rozete, frunzele de revent au la bază anexe de tip ochree. Pețiolul frunzei este foarte
dezvoltat, poate ajunge la 40-60 cm lungime și 4-8 cm lățime, muchiat, de culoare
verde deschis, roz, uneori cu nuanțe violacee sau roșii.
Tulpinile florifere apar în anul al 2-lea de cultură, sunt goale în interior și
puternic dezvoltate, ajung la 1-2 m înălțime la sfârșitul perioadei de vegetație.
Florile mici, alb-verzui sunt grupate în inflorescențe. Înflorirea are loc din
decada a doua a lunii mai până în iunie. Fructele sunt achene de culoare brună, fiecare
fruct conține o singură sămânță. Facultatea germinativă este de cca. 90% și se menține
2-3 ani.
Exigenţe ecologice
Reventul prezintă o mare rezistență la frig. Rizomi bine înrădăcinați suportă
temperaturi scăzute de -15 grade C, dar partea aeriană este mai sensibilă și poate fi
distrusă la temperaturi sub 0 grade C. Deoarece are pretenții reduse față de căldură,
mugurii de pe rizomi pornesc în vegetație primăvara foarte devreme. Temperatura
optimă de creștere și dezvoltare a plantei este de 18-20 grade C.

232
 Față de lumină reventul are pretenții reduse, cultura putând reuși și pe terenuri
umbrite.
Umiditatea solului trebuie să fie moderată. Lipsa apei din sol o perioadă lungă
de timp duce la diminuarea producției obținerea unor pețioli de slabă calitate deoarece
sunt fibroși, fără suculență și au gust amar. Excesul de apă este și el dăunător, deoarece
provoacă putrezirea rizomilor și distrugerea culturilor.
Reventul se cultivă cu rezultate bune pe soluri mai grele, argiloase, bogate în
substanțe nutritive, cu apa freatică la adâncime mare. Pe terenurile cu sol ușor sau cu
fertilitate scăzută, producțiile sunt mici și de calitate inferioară. Planta reacționează
favorabil la fertilizarea cu gunoi de grajd.
Cultivaruri: există 4 varietăți, deosebite prin caracterele frunzelor și anume:
latifolium, longifolium, rotundifolium, crispatum (Ciofu R. și colab, 2004).
Se cultivă soiuri timpurii cum ar fi: Victoria la care pețiolii frunzelor pot ajunge
la 50-60 cm, sunt foarte fragezi și suculenți, de culoare alb-verzuie;
Champagne cu pețiolii frunzelor de culoare verde și de calitate foarte bună.
Dintre soiurile tardive: Mammouth – cu pețioli de până la 1 kg care au culoare
verde cu roșie; Sutton cu pețiolul roșu aprins, cilindric, a cărui greutate poate să
ajungă și la 1 kg; Sânge de Holstein cu pețiolii lungi și de culoare roșie

Tehnologia culturii
Cultura de revent se poate realiza prin două metode:
- semănat direct în câmp;
- înmulțire vegetativă prin despărțirea plantelor.
Semănatul direct în câmp este mai puțin recomandat deoarece plantele obținute
sunt neuniforme. Dacă se dorește totuși obținerea în timp scurt a unor rizomi de plante
atunci se poate seamăna direct în câmp la data de 15-25 martie. Se seamănă la distanțe
mari de 100 cm între rânduri și 80cm între plante pe rând folosind semănătoarea SPC 6
sau (8). Pentru un hectar de cultură se utilizează 4-5 kg sămânță.
Lucrările de îngrijire
Dacă anul este secetos cultura se irigă de 3-4 ori, cu norme de 250-300 m3
apă/ha. Pentru combaterea buruienilor se recomandă prașile mecanice și manuale, iar
dacă apar unele boli (mana, făinarea) se combat cu produse pe bază de cupru, iar
purecii negri cu insecticide. Pentru obținertea unor producții de calitate se fac 3-4
fertilizări suplimentare cu îngrășăminte chimice complexe sau cu îngrășăminte tip
Universol și se îndepărtează periodic tulpinile florifere care apar pentru a permite
creșterea vegetativă.
Tehnologia de cultura pe cale vegetativă se utilizează cel mai mult deoarece
asigură o uniformitate foarte bună a culturii.
Pregătirea terenului pentru înființarea culturii se face prin desființarea culturii
anterioare, fertilizare organică cu 35-40 t/ha gunoi de grajd și îngrășăminte chimice

233
250-300 kg/ha P2O5 și 200-250 K2O, după care terenul se ară la adâncimi mari 30-35
cm sau chiar se poate desfunda terenul la 50-60 cm adâncime.
Pentru plantare se utilizează material vegetativ din culturile de 5 ani, din care se
se iau plante sanatoase, se taie in bucați care sa aibă 2-3 muguri și 2-3 rădăcini.
Plantarea se face în gropi executate manual la 100 cm între rânduri și 80 cm între
plante pe rând. Cele mai bune rezultate se obțin dacă plantarea se face în perioada 25
septembrie – 5 octombrie.
Lucrari de ingrijire sunt asemănătoare cu cele de la cultura semănată.
Recoltarea se face doar din anul al doilea de cultură, rupând cu mana doar câte 2-3
frunze de la fiecare plantă, adica aproximativ 0,3-0,6 kg petiol de pe o planta. Lucrarea
poate începe în luna aprilie și se va realiza până la sfârșitul lunii iunie după care nu se
mai rup pețioli pentru a permite fortificarea plantelor pentru intrarea în iarnă.
După desprinderea de pe plantă pețiolii se sortează și se fasonează prin îndepărtarea
limbului frunzei.
Cultura se poate menține 10-12 ani după care nu mai e productivă.

Având în vedere noţiunile parcurse în această unitate de învăţare răspundeţi la

următoarele întrebări:
Intrebarea nr.2
a)Care este denumirea științifică și familia din care face parte această specie?
b) Cum se înființează cultura în câmp?

10.4. Sparanghelul

Denumirea stiinţifică: Asparagus officinalis

Familia botanică: Liliaceae
Denumiri străine: engleză – asparagus; franceză - aspèrge
Centrul de origine: Originar din Europa de Est și din Orientul Indepărtat, după
unii autori chiar din bazinul Mediteraneean, sparanghelul crește spontan in Europa,
nordul Africii, Asia Mica, vestul Siberiei.
Aria actuală de răspândire
Specia era cunoscută și utilizată de vechii egipteni de greci si romani. În secolul
al XIX-lea, cultura sparanghelului s-a dezvoltat foarte mult în Europa. În anul 2011
cele mai mari suprafețe de sparanghel au fost cultivate în Polonia, Gerrmania şi
Spania, care realizează şi cele mai mari producţii. Producţia medie cea mai mare se
realizează în Polonia 13,4 t/ha (tabelul 10.1)
În Romania, sparanghelul se cultivă pe suprafețe mici de unii producători
particulari de legume iar producţia obţinută este foarte mică şi valorificată pe plan
local.

234
 Tabelul 10.1.
Suprafeţele cultivate cu sparanghel şi producţiile obţinute
în anul 2011, în principalele ţări din Europa
Ţara Suprafaţa Producţia Producţia medie
(ha) totală (t/ha)
(t)
Anglia 1970 5100 2,5

Belgia 203 1981 9,7

Germania 18611 103457 5,5
Italia 5226 33022 6,3
Olanda 2415 17000 7,0
Polonia 27970 2200 13,4
Spania 11047 58421 5,2
Franta 4817 22330 4,6
Grecia 1600 5600 3,5
Danemarca 140 190 1,3
Ungaria 1131 5524 4,8
Bulgaria 1818 5868 3,2
Austria 506 2464 4,8
(După - FAOSTAT, 2011)

Ciclul de viaţă Specie perenă

Importanţa culturii
Sparanghelul se cultivă pentru consumul lăstarilor tineri (numiți și turioni),
etiolați sau verzi. Aceștia conțin 92,3 % apă, 2,2 g/100 g s.p. proteine, 0.47 % glucide,
0.2 % lipide), saruri minerale de Ca, Fe, P, K si vitaminele C, A, PP, complexul B.
(Ugas R., 2000).
Lăstarii verzi prezintă o cantitate mai mică de celuloză față de cei etiolați fiind
mult mai fragezi și au de asemenea și un conținut mai mare în vitamina C și în caroten
aproape de două ori mai mult decât în cei etiolați.
Lastarii de sparanghelul verzi sau etiolați se consumă pregătiți sub diferite
forme: fierti și serviți ca și garnitură la diferite fripturi, cu maioneză sau diferite sosuri,
235
gratinati, supe-crème sau pot fi utilizați la prepararea unor omlete sau a unor budinci
rafinate.
Lastarii de sparanghel se pot folosi în industria conservelor unde se pot obține
produse congelate, deshidratate sau conservate.
Datorită unor proprietăți diuretice, laxative, stimulente ale activitații renale,
remineralizante, fluidizante sanguine, calmante poate fi folosit și în industria
farmaceutică pentru obținerea unor medicamente.
În momentul în care se formează fructele pe plantă acestea sunt roșii iar efectul
lor este deosebit de decorative ele putând fi utilizate în aranjamente florale sau la
confecționarea unor buchete.
Durata de păstrare lăstarii de sparanghel trebuie valorificați imediat după
recolatare deoarece se deshidratează foarte ușor. În încăperi răcoroase și umede lipsite
de lumină se pot păstra 2-3 zile.
Rentabilitatea culturii cultura este foarte puțin practicată la noi în țară, dar în
Franța, Anglia și în SUA este una din legumele de primă apariție pe piață care se vinde
la prețuri foarte mari, deci este o specie care ar putea fi cultivată pentru export.
Particularităţi botanice
Sparanghelul formează în sol un rizom pe care sunt prezente numeroase
rădăcini cărnoase, de culoare brună care au un varf ascuțit în formă de gheară cu care
străbat ușor chiar terenurile mai grele. An de an însă rădăcinile se formează pe rizom
din ce în ce mai sus astfel că este necesară cultivarea sparanghelului în șanțuri pentru
ca rădăcinile să nu rămână descoperite. Pe rizom la partea superioară se găsesc muguri
din care apar an de an lăstari, care reprezintă de fapt viitoarele tulpini ale plantei. Când
sunt tineri și au doar 20-25 cm lungime, acești lăstari sunt fragezi, suculenți și foarte
buni de consum. Culoarea acestor lăstari poate fi albă la sparanghelul etiolat sau verde
la cel neetiolat. Dacă nu sunt recoltați acești lăstari vor da naștere la tulpini care sunt
cilindrice, ramificate puternic, goale în interior și cu înălțimi de 1,5-2 m, ultimile
ramnificații ale tulpinii fiind scurte, lineare numite filocladii care au rol în asimilația
clorofiliană (de aceea se confundă de obicei cu frunzele).
Frunzele adevărate ale sparanghelului sunt mici sub forma unor solzi, lipsite de
clorofilă. Toamna tulpinile se îngălbenesc și se usucă. Se recomandă îndepărtarea lor
prin cosit deoarece sunt gazde bune pentru diverși dăunători.
Sparanghelul este o plantă unisexuat dioică, având plante mascule și plante
femele. Pentru producție sunt mult mai utile plantele mascule care sunt mai productive
și mai rezistente față de cele femele. Florile sunt mici cu perigonul de culoare alb-
verzuie așezate la baza filocladiilor.
Fructele sunt bace de culoare verde la apariție apoi roșii la maturitate. Semințele
sunt de culoare neagră, au facultatea germinativă bună 95-97%, durează 3-5 ani, într-
un gram sunt aproximativ 45-50 de semințe (Ugas R. ,2000).

236
 Exigenţe ecologice

Sparanghelul este o planta puțin pretențioasa față de temperatură care rezistă

foarte bine în timpul iernii la temperature scăzute, frigul fiind chiar necesar pentru
trecerea plantelor prin faza de repaus care va conduce la creșterea vigorii rizomului și
la mărirea perioadei de viață a unei plantații. În timpul verii plantele de sparanghel
rezistă foarte bine la căldurile mari și la lipsa apei din sol. Pentru a incolti, semintele
necesita o temperatura minima de 8 -10 grade C. Lastarii aerieni au o crestere normala
la temperaturi de 16 – 24 grade C.
Față de lumină sparanghelul are cerințe mari în timpul vegetației plantelor și la
înflorire. Primăvara pentru obținerea lăstarilor etiolați cultura se va bilona.
Sparanghelul este sensibil la excesul de umiditate din sol, nu se recomandă
cultura lui pe soluri pe care apa băltește sau pânza freatică este la suprafață. Fiind
rezistent la secetă se poate cultiva și zone în care nu este posibilă aplicarea irigațiilor.
Fața de sol sparanghelul are pretenții foarte mari fiind foarte indicate solurile
ușoare sau mijlocii, bogate în substanțe nutritive, bine aerate, specia fiind tolerantă la
salinitate și sensibilă la aciditate. Solurile grele, compacte și acide duc la deprecierea
lăstarilor și la scăderea duratei de exploatare a unei plantații.
Cultivaruri
Cele mai cunoscute cultivaruri de sparanghel au lăstarii de culoare albă şi verde.
Unele cultivaruri pot fi utilizate atât pentru cultura de lăstari verzi cât și etiolați
În Noua Zeelandă au fost creați unii hibrizi cu lăstari de culoare violet care
conțin cantități mari de antocian și au un conținut mai redus în fibre ceea ce face
posibil consumul lăstarului pe o lungime cât mai mare.
Cultivarurile mai răspândite la noi în țară sunt soiurile cu plante dioice:
Timpuriu d'Argenteuil, Timpuriu d'Argenteuil verde. Pe plan mondial însă datorită
interesului mare pentru această cultură au apărut foarte mulți hibrizi care prezintă o
serie de rezistențe la boli și dăunători mulți dintre ei fiind recomandați pentru a fi
cultivați în sistem ecologic (Pacific Challenger care prezintă toleranță mare la
Phytophtora).
În cataloagele firmelor de profil se pot regăsi cultivaruri obținute de diferite
firme: Purple Pacific, Crimson Pacific, Pacific 2000 obținut în Noua Zeelandă,

Tehnologia de cultură
Sparanghelul poate fi cultivat în câmp pentru obținerea de lăstari etiolați sau lăstari
verzi. Se poate cultiva și în sistem forțat și protejat dar la noi în țară acest sistem nu
este utilizat.

Cultura sparanghelului pentru lăstari etiolați. Este cel mai cunoscut sistem din țara
noastră și comportă mai multe etape:

237
 Producerea puieților pentru plantare, plantarea propriu zisă, lucrările de îngrijire
din primul an de cultură, lucrările din anii următori și recoltarea.

Producerea puieţilor pentru plantare.

Pentru producerea puieţilor se aleg terenuri bine structurate, cu pânza de apă la
adâncime mare și se va respecta cu strictețe asolamentul de 4 ani de zile pentru a
preveni infestarea solului cu Rizochtonia şi Fusarium. Înainte de înființarea culturii
toamna terenul se fertilizează cu gunoi de grajd 70-80t/ha la care se adaugă și
îngrășănminte chimice greu solubile, apoi se desfundă terenul la 50-60 cm adâncime.
Primăvara se administrează azotat de amoniu și se pregătește bine terenul pentru
semănat.
Pentru reușita culturii la semănat se va utiliza sămânță cu facultatea germinativă
bună minim 70% iar sămânța nu trebuie să fie mai veche de 3 ani de zile.
Se seamănă când temperatura în sol este de 10ºC și are tendințe de creștere,
sfârșitul lunii martie începutul lunii aprilie. \se seamănă mecanizat la distanțe de 45 cm
între rânduri și 8-10 cm între plante pe rând utilizând 1-1,2 kg de sămânță pentru un
hectar, sau se poate semăna și manual dar pe suprafețe mici caz în caare este necesară
rărirea culturii. Pentru ca semințele să răsară mai repede se recomandă tratarea
acestora cu Bioseed.
Lucrările de îngrijire a culturii constau, în: combaterea bolilor în special rugina;
combaterea dăunătorilor specifici (musca sparanghelului și crioceridele; combaterea
buruienilor, prin erbicidarea preemergentă şi prin praşile repetate. În condiții de secetă
se recomandă irigare culturii. Dacă fertilizarea de bază nu este suficientă iar puieții se
dezvoltă defectuos se recomandă o fertilizare suplimentară cu îngrășăminte ușor
solubile.
Recoltarea puieţilor se realizează mecanizat cu dizlocatorul pentru suprafețele mari
sau manual pe suprafețe mici. În funcţie de data semănatului puieții pot fi recoltați la
un an pentru puieţii destinaţi plantațiilor mari, la 18 luni sau la 2 ani, pentru puieții
destinați micilor producători. După recoltare puieții se sortează, se strâng, şi se fac
legături. Se păstrează până la livrare în depozite, aşezaţi în strat subţire sau în încăperi
diferite, răcoroase şi ventilate, fără însă a fi expuşi curenţilor reci sau îngheţului.
Producţia de puieţi de calitate se ridică la 150-200.000 la hectar.
Dacă se dorește cunoașterea sexului plantelor puieții pot fi ținuți în pepiniere 2 ani
de zile după care se vor alege doar plantele mascule pentru a fi cultivate deoarece
acestea au o productivitate mult mai mare decât plantele femele.
Înfiinţarea plantaţiei
Culturile de sparanghel în țara noastră au o durată de viață lungă (12-15 ani), iar
alegerea terenului trebuie făcută cu foarte mare atenție pentru ca această cultură să aiba
rezultate.

238
 Bune premergatoare pentru cultura sparanghelului sunt leguminoasele anuale și
perene, cerealele, legumele solano-fructoase, legumele bostanoase. Nu se va înființa
cultura după plante din familia liliaceae, deoarece au boli și dăunători comuni. Pe o
solă pe care a fost cultivat sparanghelulse va evita cultivarea lui cel puţin 7 – 10 ani,
pentru a evita transmiterea bolilor și a dăunătorilor de sol, dar și pentru a evita
acumularea unor toxine care vor inhiba creștere plantelor.
Pregatirea terenului se face din toamnă când se va executa fertilizarea de bază
administrând: gunoiul de grajd bine descompus, 60-80 de tone la hectar; superfosfat -
400 kilograme la hectar; sulfat de potasiu descompus - 200 kilograme la hectar. Pe
solurile acide se administrează şi 300 de kilograme de amendamente cu calciu la
hectar. Pregătirea terenului se realizează prin desfundat, la adâncimea de 35-40 cm, cu
care ocazie se încorporează şi îngrăşămintele administrate anterior.
Îninte de plantare se vor deschide șanțuri cu ajutorul plugului sau a
cultivatorului echipat cu rariâe. Șanțurile se deschid la 1,5 m unele de altele, la
adîncimea și lățime de 35-40 cm. Fundul șanțului va fi mărunțit foarte bine.
Perioada optima de plantare este primavara la sfarsitul lui martie, inceputul lui
aprilie. Se poate planta din toamna, dar exista riscul distrugerii puietilor de catre
gerurile din timpul iernii. Plantarea propriu-zisa consta in așezarea fiecărui puiet pe un
mușuroi, acoperirea cu un strat de 2 -4 cm pamant mărunțit și tasarea manuală. Pe rând
puieții se plantează la 40-50 cm unul de altul. După plantare se umple șanțul pănă la
jumătate din adâncimea lui.
Lucrările de întreținere
În primul an de cultură se fac lucrări care să ducă la obținerea unei plantații fără
goluri iar plantele să fie foarte viguroase. Înn acest scop se vor completa golurile care
se observă. Această lucrare se va efectua foarte repede pentru ca puieții completați să
aibă timp să crească.
Combaterea buruienilor se face utilizând unele erbicide ca Afalon 1 kg/ha,
Gramoxone 4 l/haKarmex 1 kg/ha și se completează cu prașile mecanice printre
rânduri și manual pe rând. Odată cu afânarea solului completează și pământul din
șanțuri periodic astfel ca până în toamnă acesta să fie la 10-15 cm de nivelul solului.
Dacă anul este foarte secetos iar plantele suferă se va iriga prin aspersie cultura.
Combaterea bolilor specifice: rugina sparanghelului (Puccinia asparagi),
putregaiul cenușiu (Botrytis cinerea) și rizoctonioza sparanghelului (Rhizoctonia
violacea)se va face cu mare atenție pentru a nu compromite cultura.
Toamna la sfîrșitul lunii noiembrie se recomandă cosirea tulpinilor la 4-5 cm
deasupra solului. Aceste tulpini se ard deoarece reprezintă focare de infecție pentru
dăunători.
Dacă iarna este una foarte dificilă și lipsită de zăpadă se recomandă ca deasupra
șanțurilor să se pună gunoi păios sau frunze.

239
 În anul al II-lea cultura se îngrijeste în mod asemanator cu anul precedent, iar în
toamnă se umplu complet șanțurile cu pământ și se administrează gunoi de grajd
printre rîndurile de plante.
În anul al III-lea lucrările de întreținere au drept scop pregătirea în vederea
recoltării lăstarilor.
Se execută aceleași lucrări ca în anii precedenți doar că primăvara timpuriu se fac
biloane pe rândurile de plante pentru a ajuta etiolarea. Lucrarea este bine să se facă pe
vreme uscată, iar odată cu bilonarea se va încorpora și gunoiul de grajd aplicat toamna.
În anul al III-lea începe recoltarea

Recoltarea este o lucrare dificilă care trebuie efectuată cu foarte mare atenție.
Acolo unde se observă la suprafața bilonului apariția vârfurilor de lăstari se înlătură
cu atenție pămîntul iar lăstarul se poate detașa de plantă cu mâna prin răsucire și
aplecare ușoară. În acest mod se realizează recoltarea în gospodăriile mici. În
plantațiile mari recoltarea se execută cu instrumente special care vor fi utilizate cu
mare atenție pentru a nu răni rizomul.
Se vor detașa doar 2-3 lăstari de la fiecare plantă cu atenție ca ruperea să se facă cât
mai aproape de rizom pentru a nu lăsa cioturi care pot putrezi.
Recoltarea se face din luna aprilie până în iunie, dimineața devreme sau seara când
lăstarii sunt turgescenți și se detașează ușor de plantă.
Producția de sparanghel etiolat variază cu anul culturii. În anul III se pot obține,
(1,5 – 3 t/ha) iar în anii 6 – 9 (9 – 12 t/ha). Începănd din al zecelea an producțiile încep
să scadă iar culturile nu mai sunt rentabile, fiind necesară înființarea unei noi plantații.
În vederea valorificării, lăstarii se spală de pământ, se sortează alegând doar
lăstarii bine formați și bine etiolați, se fasonează la bază prin egalizarea lungimii la 22
cm și se leagă în pachete de 0,5 – 1 kg.
În luna iunie, după încheierea recoltărilor, se desfac biloanele și terenul se
nivelează pentru a permite tulpinilor să asimileze substanțele de rezervă necesare, iar
toamna se recomandă tăierea tulpinilor.
În anii următori de cultură se repetă lucrarile de întreținere efectuate în anul al
treilea.

Cultura sparanghelului neetiolat (verde)

Deoarece tehnologia de cultură este mult mai simplă această cultură are tendința de
a se extinde tot mai mult. Plantarea lăstarilor se face fără a mai fi necesare deschiderea
șanțurilor și fără bilonare.
Plantarea se face în rigole adînci de 10-20 cm iar primăvara de-a lungul rândurilor
se fgac biloane de 15-20 cm pentru susținerea plantelor. Recoltarea lăstarilor verzi se
face mult mai ușor deoarece aceștia cresc la suprafața solului. Lăstarii se taie sau se
rup cu mana de la nivelul solului cînd au 20-25 cm lungime iar mugurii din vîrful

240
lăstarului nu s-au deschis. Pe suprafețe mari în țări cu tehnologie avansată recoltarea se
face mecanizat.
Această cultură deși realizează producții ceva mai mici decât în cazul culturilor cu
lăstari etiolați tinde să se extindă tot mai mult prin simplitatea tehnologiei.
O atenție mai mare trebuie acordată plantelor în timpul iernii deoarece acestea pot
îngheța mai ușor iar în timpul vegetației culturile se pot îmburuiena ușor.
În vederea valorificării, lăstarii se sortează, se spala de pământ, se fasoneaza iar
comercializarea trebuie să se facă în cel mai scurt timp după recoltare, transportul
trebuie să se efectueze în cel mult 1 -5 zile iar păstrarea în depozite este posibilă
maximum 2 săptămâni.

Având în vedere noţiunile parcurse în această unitate de învăţare răspundeţi la

următoarele întrebări:
Intrebarea nr.3
a)Cum sunt frunzele acestei specii?
b)Care sunt cerințele fata de temperatura ale acestei specii ?

241