Rapiţa

Importanţă. Biologie. Ecologie. Compoziţia chimică. Răspândire. Sistematică. Origine.

Soiuri. Particularităti biologice. Cerinţe faţă de climă şi sol. Zone ecologice.
Tehnologia de cultivare: rotatia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul,
lucrări de îngrijire. Recoltarea.

RAPIŢA
Rapiţa este o plantă oleaginoasă care este cunoscută încă înainte de Cristos în India, China,
Coreea. În Europa, în anul 1700, este semnalată în Olanda, de unde trece în Germania, Polonia,
Danemarca, Elveţia şi Rusia.
Importanţa culturii
Conţinutul mare de ulei în seminţele de rapiţă (42 - 49%), aduce rapiţa pe locul trei pe plan
mondial în ceea ce priveşte producţia de ulei. Rapiţa asigură 12% din cantitatea de materii prime
oleaginoase procesate anual şi 15 % din producţia mondială de ulei.
Uleiul de rapiţă este folosit în alimentaţia oamenilor, la fabricarea margarinei, dar şi în
industrie, la fabricarea lacurilor, vopselelor, săpunurilor. Mai nou, prin esterificarea uleiului de
rapiţă, se obţine biocombustibilul, folosit şi în agricultură, pentru funcţionarea motoarelor cu
ardere internă.
Turtele rămase de la fabricarea uleiului se folosesc în hrana animalelor (porci, bovine,
diverse categorii de păsări), deoarece conţin o mare cantitate de proteine (38%) şi grăsimi (8-
9%). Nu se folosesc singure, ci în amestec cu alte furaje, deoarece în cantităţi mai mari, provoacă
tulburări de digestie şi imprimă laptelui miros şi gust neplăcut.
Paiele se utilizează la fabricarea plăcilor aglomerate. Primăvara devreme sau toamna
târziu, planta de rapiţă poate fi folosită şi ca nutreţ verde, datorită ritmului accelerat de creştere.
Dintre avantajele agronomice ale culturii, menţionăm: semănatul şi recoltatul devreme, în
afara perioadelor aglomerate; reacţia favorabilă la fertilizare; se poate folosi aceeaşi sistemă de
maşini ca şi la cerealele păioase; excelentă plantă premergătoare pentru cerealele păioase de
toamnă, dar şi pentru culturi succesive, deoarece eliberează terenul devreme şi lasă solul curat de
buruieni; ridică fertilitatea solului şi împiedică eroziunea pe terenuri în pantă; îmbunătăţeşte
însuşirile fizice, luptă bine cu buruienile; valorifică bine umiditatea din sol acumulată în timpul
iernii; costurile de producţie sunt mai reduse decât la alte culturi; realizează producţii
comparabile cu cele de la cultura florii soarelui; nu pune probleme în vânzarea producţiei,
deoarece este căutată de fabricile de ulei, fiind valorificată bine chiar şi la export (în Uniunea
Europeană se pune problema ca 5% din totalul combustibililor să fie combustibili „bio”); este o
excelenta plantă meliferă timpurie (asigură circa 50 kg miere/ha).
Cultura de rapiţă are şi a serie de dezavantaje: pregătirea patului germinativ este îngreunată
dacă în perioada semănatului survin secete, fiind nevoie de aport suplimentar de apă, provenită
din irigaţii; este sensibilă la îngheţ şi la alternanţele mari de temperatură din timpul iernii,
precum şi la desprimăvărare; este sensibilă la brumele din perioada de îmbobocire - înflorire.
În ultimii ani, datorită accidentelor climatice, cultura de rapiţă a fost compromisă. Este
dificil de stabilit epoca optimă de semănat în toamnă, astfel încât la venirea iernii plantele de
rapiţă să prezinte o rozetă de frunze, să aibă diametrul la colet de 1 cm ± 2 mm, să aibă sistemul
radicular bine dezvoltat, pivotul să pătrundă în sol la 10-15 cm, plantele să fie călite (să aibă
acumulate zaharuri, să nu fie foarte turgescente). Acestea sunt condiţiile necesare pentru ca
rapiţa să reziste condiţiilor vitrege ale iernilor de la noi. Alternanţa dintre îngheţ şi dezgheţ şi
brumele din perioada de îmbobocire înflorire pot afecta cultura de rapiţă. La maturitate, poate
apărea un alt pericol, intervalul de la maturitatea deplină până la recoltare este scurt, silicvele
sunt uşor dehiscente, iar o ploaie în această fază, urmată de temperatura de vară de peste 30ºC,
asociată cu vântul, duce la scuturarea în totalitate a seminţelor şi cultura poate fi compromisă
total într-un timp foarte scurt.
Soiurile de rapiţă aflate în prezent în cultură sunt de tip „00”, adică libere de acid erucic şi
glucozinolaţi, substanţe toxice pentru organismul uman.
Diferenţa dintre o recoltă bună de rapiţă şi una foarte profitabilă este influenţată de modul
în care este condusă protecţia culturii.
Răspândire. Suprafeţe. Producţii
Progresele realizate în ultimii ani în ameliorarea rapiţei şi în utilizarea multiplă a uleiului,
au făcut ca, în ultimii ani, suprafeţele cultivate cu această plantă să crească, rivalizând cu cultura
florii soarelui. Producţiile obţinute la rapiţă sunt de multe ori mai mari decât cele de floarea
soarelui.
România, odată cu integrarea în UE şi a diminuării importului de produse energetice,
trebuie să dezvolte o nouă categorie de combustibili, care se regenerează an de an, spre deosebire
de combustibilii din hidrocarburi care, odată scoşi din scoarţa Terrei, de la adâncimi din ce în ce
mai mari, nu se mai regenerează.
Compoziţia chimică
Conţinutul de ulei al soiurilor aflate în prezent în cultură în România este de 44,5 - 45,8%.
Soiurile de tip „0” sunt libere de acid erucic (la Fundulea s-au creat 16 astfel de soiuri), cele de
tip „00” sunt libere atât de acid erucic, cât şi de glucozinolaţi (la Fundulea au fost create 13 astfel
de soiuri). Glucozinolaţii cu sulf reduc valoarea boabelor.
La soiurile actuale, conţinutul de acid oleic a crescut de la 20% la peste 60%, iar cel de
acid linoleic de la 13 la 21%. În proporţie mai redusă, uleiul de rapiţă mai conţine şi acizi
linolenic, palmitic şi stearic. Boabele conţin 19,6 – 23,8% substanţe proteice.
Sistematică. Soiuri
Rapiţa aparţine familiei Cruciferae, genul Brassica. Genul Brassica cuprinde 32 de specii,
iar pentru ulei se cultivă Brassica napus L. Ssp. Oleifera Metzg (rapiţa colza) şi Brassica
campestris L. Ssp. Oleifera D.C. (rapiţa naveta). Ambele specii au forme de toamnă şi de
primăvară.
Conţinutul seminţelor de rapiţă colza în ulei trece de 40% la soiuri libere de acid erucic
(tip“0”). În cultură comparativă la ICCPT Fundulea, conţinutul de ulei a fost cuprins între 43,8 şi
47,2%.
La soiurile libere de acid erucic şi de glucozinolaţi (tip“00”), conţinutul de ulei a fost între
43,3 şi 48,3%.
La soiurile cultivate în ţara noastră conţinutul de ulei în seminţe este de 44,5-45,8%. În
general conţinutul de ulei la seminţele de colza sunt cuprinse între 43-48%. Soiurile cultivate în
prezent în România sunt prezentate în Catalogul oficial al soiurilor de plante din România 2020.
Particularităţi biologice
Rapiţa colza este plantă anuală cu rădăcina pivotantă bine dezvoltată, cu puţine ramificaţii
laterale. Ea pătrunde până la 70-100 cm adâncime. În condiţii favorabile, rădăcina poate ajunge
la adâncimi mult mai mari uneori până la 300 cm. Pătrunderea rădăcinilor în adâncime este
influenţată de numeroşi factori ca: textura, fertilitatea şi umiditatea în sol precum şi de tehnica de
cultivare. Rădăcinile laterale sunt răspândite pe un diametru de 20-40 cm. Cea mai mare parte
din masa de rădăcini este răspândită la adâncimea de 25-45 cm.
 Tulpina este erectă, înaltă 1,3 - 1,5 m uneori 2 m şi bine ramificată. Numărul de ramuri
variază între 5 şi 10; gradul de ramificare depinde şi de densitatea culturii. Frunzele rapiţei au
diferite forme cele de la bază sunt peţiolate, lirate, penat sectate. Frunzele din mijloc sunt sesile
şi lanceolate, iar cele de la vârf au forma oblong-lanceolata cu baza cordat amplexicaulă, fiind,
de asemenea, sesile. Frunzele bazale sunt formate din 2-4 perechi de lobi mărunţi ovali sau
triunghiulari, în afară de lobul principal care este mult mai mare. Înflorescenţa rapiţei este un
racem alungit. Florile sunt destul de mari, cu petale de culoare galbenă, cu nuanţe diferite,
arcuite, pe tipul 4:4 sepale eliptic- alungite, patru petale rotunjite la partea superioara, 6 stamine
şi un pistil format din două carpele unite, un ovar inferior cu doua loji false, datorită unui perete
fals, despărţitor. În fiecare lojă se găsesc 10-40 ovule prinse de pereţii ovarului. Ovarul este
prelungit printr-un stil scurt cu un stigmat capitat.
Polenizarea la rapiţă este încrucişată, alogamă, entomofilă, deşi de multe ori are loc
autopolenizarea, uneori chiar în proporţie de 30%. Insectele polenizatoare sunt mai ales albinele;
de aceea se recomandă aşezarea stupilor în apropierea lanurilor de rapiţă.
Fructul este o silicvă subţire, lungă de 5-10 cm, netedă, despărţită longitudinal în două
compartimente printr-un perete median. Silicva se termină cu un rostru subţire şi scurt. Numărul
de silicve pe o plantă de rapiţă poate ajunge până la 800. În fiecare fruct se formează între 10 şi
25 seminţe, uneori chiar 30.
Seminţele sunt neregulat sferice, de culoare cafenie închis, cenuşie închis sau neagră.
Tegumentul lor este reticular având mici alveole pe suprafaţa lui, MMB este de 3-4,5 g iar MH
de 64-68 kg.
Perioada de vegetaţie a soiurilor de toamnă este de 270-300 zile, şi a soiurilor de primăvară
de 110-130 zile.
Cerinţe faţă ce climă şi sol
Producţii mari şi profitabile de rapiţă se obţin cu precădere atunci când cultivatorii
favorizează interacţiunea pozitivă dintre condiţiile de mediu şi tehnologia aplicată.
Rapiţa se poate cultiva cu bune rezultate în zona porumbului şi a cerealelor de toamnă, dar
nu trebuie să ocupe suprafeţe în detrimentul florii soarelui în principala zonă de cultură a
acesteia.(Bîlteanu 2001). În aceste zone, suma gradelor de temperatură acumulate în perioada de
vegetaţie de 270-300 de zile este de 2100 - 2 500 la rapiţa de toamnă şi de 1500-1800C (în 110-
130 de zile) la soiurile de primăvară (Borcean 2006, Tabără 2005).
 Cerinţele faţă de temperatură şi apă pe faze de vegetaţie
Fenofaza Cerinţele faţă de temperatură Cerinţele faţă de apă
(mm)
Perioada de 2100 - 2 500 (Canţăr 1965, 450 – 650 (100-150 mm în iulie –
vegetaţie: Fazecaş 1983) august)
270-300 zile 450 – 630 (100-150 mm în iulie-
septembrie)
450 – 650 (100-150 mm în august
– septembrie)
Semănat răsărit 130C (Falisse 1992)
130-170C (t > 0C) (Ştefan
2003)
Semănat – intrarea 800-900C (t > 0C) sau 40-50 mm pentru formarea rozetei
în iarnă 400-450C (t > 6C)
(Bîlteanu 2001, Ştefan 2003)
Călirea
Perioada de iarnă -7-10C (sol umed, gerurile 50 mm
survin brusc)
- 18 -20 C, chiar fără zăpadă
-20-25C cu strat de zăpadă de
cel mult 20 cm
Reluarea De la 5C
vegetaţiei în
primăvară
Alungirea tulpinii 12 -15C (Ştefan 2003) 50-75
- înflorire
Înflorire 15-20C (Ştefan 2003) 80-100
360-380 C (Falisse 1992)

Sfârşitul înfloririi 15-20C (Ştefan 2003) 150-200 (Dumbravă, 2004)

- maturitate 370-900C (Falisse 1992) 170-290 (Ştefan 2003)
*Bibliografie: Falisse 1992, Bîlteanu 2001, Ştefan 2003, Dumbravă 2004, Canţăr 1965,
Fazecaş 1983
 Zonele cele mai favorabile sunt cele umede şi răcoroase, cu temperaturile medii cuprinse
între 7-10C (Canţăr 1965, Ştefan 2003).
Din punct de vedere al rezistenţei la ger, rapiţa se aseamănă mult cu orzul de toamnă
(Său1escu, 1947 citat de Bîlteanu 2001), fiind mai sensibilă decât grâul de toamnă. Cu toate
acestea, în literatura de specialitate se citează limite de -20C şi chiar -25C la care rapiţa nu este
distrusă de ger (Canţăr 1965, Tabără 2005).
În condiţii favorabile rapiţa poate rezista până la 18-20C sub zero, chiar în cazul când
cultura nu este acoperită cu zăpadă (Canţăr 1965). După diverşi autori, condiţii favorabile pentru
rezistenţa la ger înseamnă că: plantele au parcurs o perioadă de călire de cel puţin 40 de zile
(Tabără 2005); călirea se realizează în 3 etape. La temperaturi cuprinse între 5 şi 2C plantele
încetează creşterea şi se acumulează metaboliţi (ATP, NADPH, zaharuri simple, aminoacizi,
proteine solubile); la temperaturi în jur de 0C are loc degradarea fosfolipidelor; la temperaturi
mai mici de 0C se produce deshidratarea celulelor datorită modificării presiunii osmotice ce a
avut loc ca urmare a degradării fosfolipidelor.
În această perioadă de călire are loc şi vernalizarea (Bîlteanu 2001), cu temperaturile
optime cuprinse între 0-7C (Falisse 1992); plantele se găsesc în fenofaza de rozetă cu 6-8 frunze
formate, diametrul la colet de 6-8 mm, iar lungimea pivotului (rădăcina) este de 15-18 cm; solul
este uscat. Între semănat şi intrarea în iarnă plantele trebuie să acumuleze 800-900C (t > 0C)
sau 400-450C (t > 6C) (Zahan 1983, Pop, 1985 citaţi de Bîlteanu 2001, Ştefan 2003). Dacă
gerul este precedat de timp călduros sau dacă solul este prea umed, temperaturile de –7 ÷ –10C
pot distruge plantele (Canţăr 1965, Bîlteanu 2001).
Stratul de zăpada reprezintă o bună protecţie împotriva gerului. Dacă însă este prea gros
(peste 20 cm), solul umed şi neîngheţat, iar plantele dezvoltate puternic, rapiţa poate pieri
(Canţăr 1965, Fazecaş 1983).
Deşi pragul biologic al rapiţei este de 6-8°C (Bonciarelli citat de Bîlteanu 2001), alungirea
tulpinii în primăvară începe când temperatura este mai mare de 5C. După Falisse (1992), în
perioada înfloritului plantele rezistă până la –1C, iar când se formează silicvele până la –5C.
Soiurile de primăvară rezistă la temperaturi de –2, –3C (Tabără 2005) sau chiar –8C (Falisse
1992). Tabără (2005) remarcă faptul că toate formele de rapiţă sunt sensibile la oscilaţiile de
temperatură. În primăvară, pe măsură ce creşte, rapiţa devine tot mai sensibilă la temperaturile
scăzute. Brumele din perioada de înflorire determină distrugerea întregii recolte (Bîlteanu 2001,
Ştefan 2003). Majoritatea specialiştilor consideră rapiţa o plantă pretenţioasă faţă de umiditate.
Sunt considerate favorabile zonele în care cad anual 450 - 650 mm precipitaţii. Deşi media
multianuală a precipitaţiilor în Dobrogea este de 350-400 mm (Sin 2000), în judeţul Constanţa,
zona cea mai puţin favorabilă din acest punct de vedere, se cultivă cele mai mari suprafeţe cu
rapiţă (tabelul 1.38), uneori chiar cu rezultate foarte bune (2004).
Rapiţa este considerată pretenţioasă la umiditate, deoarece lipsa apei în perioadele critice
poate compromite cultura. Coeficientul de transpiraţie este ridicat, de 600 - 740. Favorabile sunt
zonele unde cad anual 450 - 650 mm precipitaţii, din care 100 - 150 mm în intervalul august-
septembrie.
Critice faţă de apă sunt perioadele de: răsărire - formarea rozetei şi înflorire-fructificare.
Intrarea în vegetaţie activă, devreme în primăvară-vară, şi ritmul rapid de creştere fac ca rapiţa să
valorifice eficient apa acumulată în sol din timpul iernii. (Borcean, 2001)
Suportă greu perioadele de secetă. Rezervele mari de apă din sol joacă un rol important în
dezvoltarea plantei, mai ales în fazele de la înflorit la formarea fructelor. Dezvoltându-se intens
primăvara devreme, rapiţa foloseşte din plin umiditatea acumulată din timpul iernii, de aceea
ea dă rezultate satisfăcătoare şi în regiunile mai secetoase. Totuşi, cele mai mari producţii se
obţin în regiunile bogate în precipitaţii atmosferice. Trebuie menţionat că umiditatea
atmosferică mai mare influenţează favorabil dezvoltarea plantei.
Rapiţa dă bune rezultate în zonele unde cad anual între 450-650 mm preci pitaţii cu un
maximum în lunile iulie-august, (Canţăr 1965). În linii generale trebuie reţinut că rapiţa nu
găseşte în toţi anii condiţii favorabile de vegetaţie (Bîlteanu 2001).
Cerinţe faţă de sol. Este o plantă pretenţioasă, preferă solurile profunde, permeabile, cu
textură mijlocie, bogate în humus şi calciu, cu reacţie neutră. Dă rezultate bune pe solurile
aluvionare, cernoziomuri şi soluri brun roşcate de pădure.
Ţinând seama de cerinţele climatice mai sus menţionate, zonele favorabile pentru cultura
rapiţei ar trebui să fie cele descrise mai jos (reproduse în mai multe lucrări).
 Zonele de cultură

Zona I cuprinde partea de vest şi de est a ţării, Podişul Transilvaniei şi zonele colinare
adăpostite. Aici sunt asigurate condiţiile de răsărire şi de iernare fără pierderi. De asemenea,
prezenţa rapiţei în rotaţia culturilor, contribuie la creşterea suprafeţei de premergătoare timpurii,
pentru grâu şi la combaterea eroziunii solului.
Zona a II-a de cultură a rapiţei cuprinde partea de sud a ţării, unde precipitaţile sunt mai
reduse, iar rapiţa se recomandă să se cultive în condiţii de irigare, în vederea asigurării unei
răsăriri uniforme şi la timp, ca şi a pregătirii plantelor pentru iernare.
Pentru a oferi informaţii mai detaliate cultivatorilor de rapiţă, specialiştii de la Fundaţia
TIMIASIG au realizat o serie de hărţi de favorabilitate şi de risc a culturii de rapiţă în România,
pornind de la cerinţele pedoclimatice ale plantei. Aceste hărţi sunt realizate prin modelare
matematică, utilizând un model deterministic de creştere pentru rapiţă, dar care nu sunt validate
încă.

TEHNOLOGIA DE CULTIVARE

Rotaţia
Bune premergătoare sunt culturile care eliberează terenul până la începutul lunii august,
pentru a asigura condiţii bune de pregătire a terenului şi acumulare a apei necesare răsăririi.
Cele mai bune premergătoare sunt cerealele de toamnă, cartoful timpuriu, mazărea,
borceagul de toamnă şi trifoiul roşu, după prima coasă.
Nu se cultivă după floarea-soarelui şi soia, datorită extinderii atacului de Scerotinia
sclerotiorum.
Pe acelaşi teren, poate reveni după un număr de 3 ani, iar în caz de atac de Sclerotinia,
după 7-8 ani.
 Fertilizarea
Rapiţa este o mare consumatoare de substanţe nutritive. Din această cauză, este foarte
pretenţioasă la fertilizare. Pentru o tonă de seminţe şi producţia de biomasă aferentă, consumul
specific este de 50-60 kg azot, 30-60 kg fosfor, 40-50 kg potasiu, 50-60 kg calciu, 20-30 kg sulf
şi importante cantităţi de microelemente (după D. Soltner 1990, citat de Gh. Bâlteanu, 1993).
Pentru 100 kg de seminţe plus partea aeriană de masă verde, rapiţa consumă 2 kg N, 2,5 kg
P2O5 şi 10 kg K2O.
Încă din primele faze de vegetaţie, are loc absorbţia de elemente nutritive cu intensitate
mare. Cele mai mari cantităţi sunt absorbite în perioada de la desprimăvărare şi până la începutul
fructificării.
Rapiţa valorifică bine şi gunoiul de grajd, la aplicarea unei cantităţi de 20-30 de tone, se
obţin sporuri economice de producţie (Gh. Bâlteanu, Gh. Bârnaure, 1979). La aplicarea unei tone
de gunoi de grajd, dozele de îngrăşăminte chimice se reduc cu 1-1,5 kg N, 0,75 kg P 2O5 şi 2,0-
2,5 kg K2O. În condiţiile din România, specialiştii recomandă fertilizarea rapiţei, funcţie de
producţia scontată şi valorile cartării agrochimice privind conţinutul de fosfor, potasiu şi indicele
azot.
Întreaga doză de fosfor şi de potasiu şi 1/3 din doza de azot se aplică sub arătura de bază,
iar restul de 2/3 din doza de azot va fi dată primăvara timpuriu.
În 1979, Bârnaure menţionează că, în diferite ţări mari cultivatoare de rapiţă, pentru o
producţie de cca 3 000 kg/ha boabe, se aplică următoarele doze de azot: Suedia 120-140 kg;
Germania 150-200 kg; Italia 150 kg Franţa 120 kg. Cantităţile de fosfor şi potasiu variază între
100-140 kg. În Germania, în prezent, pentru recolte de 40 - 50 q/ha se aplică doze de 180 kg/ha
azot, din care 90 kg pe sol îngheţat şi 90 kg în faza de butoni florali.
Fertilizarea târzie, până în preajma formării silicvelor, vizează creşterea masei a 1000 de
boabe.
Pe solurile cu reacţie acidă, pentru corectarea acesteia, în limitele pH-ului de 6,5-7,5 se
aplică amendamente cu calciu. Soltner (1990) citat de Bâlteanu (1993), menţionează sporuri de
recoltă de 2,25-3,70 q/ha, prin utilizarea pe unele soluri a îngrăşămintelor cu sulf.
Lucrările solului
Arătura normală executată la adâncimea la care să nu se scoată bulgări, de obicei la 18-20
cm, după pajişti şi 20-22 cm după trifoi.
 1. Discuirea imediat după arat cât încă solul este reavăn.
2. Pregătirea patului germinativ prin lucrări repetate cu grapa cu discuri. Ultima lucrare se
face la adâncimea de semănat şi perpendicular pe direcţia de executare a semănatului.
3. Folosirea tăvălugului inelar, înainte sau după semănat. Lucrarea este facultativă, dar
utilă îndeosebi în toamnele secetoase şi pe soluri argiloase.
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa, ca şi soiul utilizat, constituie un factor biologic deosebit de important pentru
eficienţa cultivării rapiţei. De fapt, sămânţa cuprinde în embrionul ei toate însuşirile valoroase
ale soiului. În plus, sămânţa trebuie să îndeplinească o serie de alte însuşiri, care odată
îndeplinite, au ca scop o răsărire în câmp uniformă şi rapidă, obţinerea unor plante viguroase,
sănătoase, cu înrădăcinare profundă.
Sămânţa de rapiţă pentru semănat trebuie să fie proaspătă, din anul însămânţării, cu
puritate de cel puţin 98% şi capacitate de germinaţie de cel puţin 85% şi cu MMB cât mai mare.
După trei ani sămânţa de rapiţă îşi pierde facultatea de germinaţie.
Se seamănă cu semănătorile de cereale păioase: SUP-21, SUP-29,
SUP-48. Pentru tratarea seminţelor înainte de semănat se recomandă produse specifice.
Epoca de semănat. Din cercetările efectuate în ţara noastră a reieşit că pentru vegetaţia din
toamnă rapiţa colza are nevoie de 800-900 grade temperaturi active mai mari de zero grade. Dacă
se acumulează această cantitate de căldură şi dacă are condiţii de umiditate corespunzătoare,
planta formează rădăcină puternică şi o rozetă din 6-8 frunze bine dezvoltate, stare biologică ce îi
conferă plantei rezistenţă la factorii nefavorabili din timpul iernii, îndeosebi la temperaturile
scăzute. Condiţiile menţionate se realizează prin semănatul rapiţei colza în perioada 5-15
septembrie în zona de sud a ţării şi 1-10 septembrie în celelalte zone. Ca regulă generală în
zonele din afara Câmpiei Române şi Câmpiei Banatului semănatul rapiţei colza poate începe
după 20 august. În Câmpia Română şi Câmpia Banatului semănatul începe după 1 septembrie.
Cantitatea de seminţe la hectar prin care se asigură desimea optimă a plantelor este
dependentă de soiul utilizat şi condiţiile culturale. Având în vedere că la o masă de 1000 boabe
de 5 grame şi o capacitate de germinaţie de 85% înseamnă că la 6 kg revin la metru pătrat 102
seminţe germinabile, la 8 kg 136, iar la 10 kg 170. Ţinând seama de pierderile de plante care se
pot înregistra pe timpul iernii, este necesar ca la metru pătrat să se asigure în jur de 150 seminţe
germinabile, ceea ce înseamnă cel puţin 12 kg/ha asigurându-se astfel cel puţin 100 plante
recoltabile la metru pătrat. Sunt hibrizi de rapiță la care este recomandat să se semene 35-55
bg/m2, pentru a se atinge o densitate la recoltare de 30-50 plante (funcție de hybrid).
Distanţa între rânduri. Se obişnuieşte ca la noi în ţară rapiţa să fie semănată la 12,5-25
cm între rânduri. În ţările din Europa distanţele variază astfel în Italia distanţa de semănat între
rânduri este de 12,5-35 cm. În general, tendinţa este de a se reduce distanţă între rânduri şi de a
se mări desimea culturii, în toate zonele de cultură din Europa.
Adâncimea de semănat variază după textura şi umiditatea solului. În solurile grele şi
umede sămânţa se îngroapă la adâncimea de 2-3 cm; când solul este uscat sămânţa se seamănă cu
1-2 cm mai adânc.
Lucrările de întreţinere
Lucrările solului după semănat au ca scop completarea realizării calitative a patului
germinativ prin lucrări ale solului (tăvălugire, eliminarea excesului de umiditate), combaterea
buruienilor a bolilor şi dăunătorilor.
În tehnologia culturii rapiţei lucrările solului după semănat au o pondere redusă şi caracter
facultativ. Principalele lucrări care se pot aplica, după caz, sunt tăvălugitul şi eliminarea
excesului de umiditate. Tăvălugitul după semănat este util pe terenurile care au rămas bulgăroase
după pregătirea patului germinativ şi cu sămânţa neîncorporată. Tăvălugitul este util şi după
semănatul rapiţei, dar trebuie urmărit ca solul să fie bine zvântat, altfel aderă la tăvălug şi se
tasează excesiv. Se utilizează tăvălugul inelar. Având în vedere specificul seminţelor mici de
rapiţă se foloseşte tăvălugul, dacă la semănat solul este prea afânat, atât înainte cât şi după
semănat. Eliminarea apei de pe semănăturile de rapiţă este necesară, deoarece băltirea apei
provoacă moartea plantelor din lipsă de aer. Pentru prevenire, imediat după semănat sau la
desprimăvărare, se trasează brazde pentru scurgerea apei de pe terenurile cu exces de umiditate.
În anii favorabili, se pot obţine producţii foarte mari fără aplicarea pesticidelor. În
majoritatea cazurilor, acestea sunt excepţiile care întăresc regula: fără o strategie coerentă de
protecţie a plantelor, rapiţa este o cultură care poate fi compromisă în totalitate de dăunători şi, în
mare măsura, de buruieni sau de boli.
Pagube semnificative produc de regulă următoarele specii: coleoptere (Meligethes aeneus -
gândacul lucios al rapiţei, Entomoscelis adonidis - gândacul roşu al rapiţei, Phyllotreta atra -
puricele negru al verzei, Phyllotreta nemorum - puricele vărgat al verzei, Ceutorrhynchus napi -
gărgăriţa tulpinilor de rapiţă, Ceutorrhynchus assimilis - gărgăriţa semincerilor de varză),
hymenoptere (Athalia rosae - viespea rapiţei), homoptere (Brevicoryne brassicae - paduchele
cenuţiu al verzei) şi heteroptere (Eurydema ornata, Eurydema oleracea - ploşnitele cruciferelor).
În fenofazele de alungire a tulpinii, îmbobocire - înflorire, formarea silicvelor, formarea şi
maturarea seminţelor atacă majoritatea speciilor. Recomandarea de ordin general este
următoarea: se aplică tratamente chimice, ori de câte ori este necesar, atunci când specialiştii în
protecţia plantelor recomandă acest lucru, cu produsele şi la dozele omologate în CODEX, sau la
recomandarea strictă a specialiştilor în protecţia plantelor. Pe măsură ce creşte suprafaţa cultivată
cu rapiţă, firmele producătoare/distribuitoare de pesticide omologhează noi produse.
Pentru determinarea PED (prag economic de dăunare) se recomandă utilizarea capcanelor
galbene. În fiecare parcelă se aşează 3 vase galbene de plastic, cu diametrul de aproximativ 20
cm, la nivelul plantelor (se ridică pe măsură ce acestea cresc). În aceste vase se pune apa în care
s-a dizolvat detergent pudră (o lingură la 1 l de apă). Se verifică periodic capcanele (de preferat
la aceeaşi oră) şi se numără insectele. Omologarea unui produs poate costa până la 30.000 euro,
de aceea firmele producătoare nu avizează pesticidul pentru toate speciile împotriva cărora este
eficient, ci numai pentru cele considerate cele mai importante. Aceasta înseamnă că un produs
omologat pentru Meligethes aeneus poate avea efect şi împotriva unui alt dăunator. Eficacitatea
ar putea însă varia de la o specie la alta.
Printre primele specii care pot ataca plantele tinere de rapiţă sunt puricii de pământ. Adulţii
puricelui negru (Phyllotreta atra), adulţii şi larvele puricelui vărgat (Phyllotreta nemorum) rod
frunzele, dându-le un aspect ciuruit, mai ales în primăverile secetoase.
Referitor la atacul din toamna, experţii francezi recomandă aplicarea tratamentelor când
mai mult de 30% din plante au frunze roase.
Gărgăriţa tulpinilor de rapiţă (Ceutorrhynchus napi) atacă după ce temperatura a depăşit
pragul de 9°C, înainte ca tulpina să atingă 20 cm. La apariţia în masă (la 8 zile de la primele
capturi în capcanele galbene), se poate trata.
Gărgăriţele semincerilor de varză (Ceuthorrynchus assimilis) sosesc în lanurile de rapiţă
în valuri succesive, de aceea trebuie monitorizate permanent. La începutul atacului se pot trata
numai bordurile lanului. Tratamentele pe toata suprafaţa se efectuează atunci când în interiorul
parcelei se atinge pragul economic de dăunare, de un adult la două plante. Se folosesc aceleaşi
produse ca şi în cazul gărgăriţelor tulpinii. Printre cei mai importanţi dăunători ai rapiţei este
gândacul lucios (Meligethes aeneus). Pagubele mari sunt produse în anii cu primăveri răcoroase.
PED este de 1 adult/planta în stadiul D1 (mugurii florali sunt uniţi, acoperiţi de frunzele
terminale) şi de 2 - 3 adulti/plantă în stadiul E (mugurii florali sunt separaţi şi pedunculii florali
se alungesc, începând cu cei de la periferie). Se fac determinările pe 50 de plante, dintr-un total
de 250 de plante de pe acelaşi rând (o planta din 5). Insecticidele împotriva gândacului lucios se
aplică înainte de înflorit! După această fenofază, tratamentele nu mai sunt eficiente împotriva
acestui dăunător. Întrucât talia plantelor este înaltă la momentul atacului, ar fi bine ca
tratamentele să se aplice cu mijloace avio. Cu mult înainte de înflorire pot fi utilizate toate
insecticidele recomandate (le puteti alege pe cele mai ieftine). Cu câteva zile înainte de înflorire
şi în timpul înfloririi ar trebui utilizate produsele selective pentru albine şi entomofauna utilă.
Specialiştii consideră că se pot lăsa în cultura lanurile de rapiţă de toamnă la care
densitatea este mai mare de 5 - 10 plante/mp, iar solele sunt curate de buruieni. La prima vedere
pare o densitate foarte mică, dar să nu uităm că producţii mari se pot obţine chiar cu densitati de
20 - 25 plante/mp, iar experţii francezi preferă densităţi de 30 - 40 plante/mp, în locul celor mai
mari de 80 plante/mp (la care exista pericolul de cădere).
Irigarea
Este necesară în sudul ţării. Se aplică o udare în toamnă cu 300-400 m 3 apă/ha, pentru
stimularea răsăriri plantelor şi a formării rozetei de bază până la intrarea în iarnă. Primăvara sunt
necesare udări la începutul legării primelor silicve cu 400 – 500 m 3/ha şi la încheierea înfloritului
cu 500-600 m3/ha. Udările târzii favorizează caderea plantelor şi atacul de afide.
Recoltarea
Rapiţa este una din plantele agricole pentru seminţe care solicită o deosebită atenţie în ceea
ce priveşte stabilirea momentului de recoltare. Întârzierea recoltării acestei culturi poate duce la
pierderi foarte mari astfel, tecile de rapiţă după o anumită perioadă plesnesc înregistrându-se
astfel, prin scuturare pierderi de 30-40 şi chiar 50 %. Recoltarea rapiţei se face atunci când
plantele sunt aplecate, întreg lanul capătă o culoarea galbenă ruginie, tecile sunt galbene-liliachii,
iar pe majoritatea seminţelor se observă un punct cafeniu.
Recoltarea în două faze constă în tăierea plantelor în faza de coacere în pârgă (culoarea
galbenă a silicvelor şi sămânţa cu început de brunificare) după care se treieră cu combina.
Plantele se taie cu vindroverul şi rămân pe miriştea înaltă de 25-30 cm, până se maturizează
seminţele (până ajung la umiditatea de 12-14%). Treieratul se face cu combina echipată cu
ridicător de brazdă. Se poate lăsa o mirişte mai înaltă (30-40 cm) iar combina taie miriştea de sub
plantele (brazdele) recoltate care sunt astfel conduse, la aparatul de treierat. Această metodă
prezintă avantajul că se obţin seminţe cu un conţinut redus de umiditate şi mai curate de
impurităţi. Prin această metodă pierderile de seminţe sunt practic foarte reduse, astfel sporul de
recoltă care se obţine acoperă cheltuielile suplimentare cu recoltarea în două etape.
Recoltarea directă cu combina este o metodă mai practică. Este eficientă numai dacă
pierderile sunt minime şi dispunem de posibilităţi de uscare a seminţei. Recoltarea începe când
seminţele sunt brunificate şi umiditatea ajunge la 16-18%. Se lucrează numai dimineaţa sau
seara, iar timpul în care întreaga suprafaţă trebuie recoltată este de 2-3 zile. Pentru a se diminua
cât mai mult pierderile se iau următoarele măsuri:
• înlăturarea rabatorului sau reducerea vitezei de rotaţie a acestuia la 20 rotaţii/minut,
precum şi reducerea numărului de palete şi căptuşirea acestora cu cauciuc;
• viteza de înaintare a combinei 2-3 km/oră;
• turaţia tobei 500-700 rotaţii pe minut;
• reglarea corespunzătoare a distanţei între bătător şi contrabătător pentru a nu se sparge
sau decoji seminţele.
Cu toate măsurile de precauţie, această metodă de recoltare determină pierderi însemnate,
boabele au conţinut ridicat de apă, iar în masa lor se găsesc resturi de tulpini cu umiditate
ridicată. După recoltare seminţele se curăţă imediat de impurităţi (restul de tulpini) şi se trec la
uscător pentru reducerea umidităţii la 10%. În cazul în care nu este asigurată uscarea artificială
seminţele se depozitează în magazii, şoproane, la început într-un strat foarte subţire (5-10 cm) şi
se lopătează de mai multe ori pe zi, până când umiditatea scade la 10 %.
Pentru uscare, seminţele se pot ţine şi în straturi subţiri pe prelate la soare.