PLANTE OLEAGINOASE

Floarea soarelui: Importanţă. Biologie. Ecologie. Compoziţia chimică. Răspândire. Sistematică.

Origine. Soiuri. Particularităti biologice. Cerinţe faţă de climă şi sol. Zone ecologice. Structura

producţiei.Tehnologia de cultivare: rotatia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul,

lucrări de îngrijire. Recoltarea.

FLOAREA-SOARELUI

Importanţă

Floarea soarelui se cultivă în principal pentru fructe (achene), ce conţin peste 50% ulei

semisicativ, foarte bun pentru gătit şi salate, cu gust şi miros plăcut şi o bună comportare la

conservare.

Uleiul de floarea-soarelui conţine peste 40% acid linoleic, dar frecvent ajunge la 60-70%.

Practic, uleiul de floarea-soarelui este lipsit de acid linolenic. Uleiul se foloseşte în industria

alimentară, la prepararea margarinei şi conservelor, dar are şi multiple întrebuinţări industriale:

pentru obţinerea săpunului, a materialelor plastice, detergenţilor, pesticidelor.

Turtele şi şroturile conţin 35,7-47,8% proteine, sunt bogate în aminoacizi esenţiali: lizină,

triptofan, tirozină, cistină, arginina, etc. şi se folosesc la fabricarea nutreţurilor combinate, ca

adaos proteic. Turtele de floarea-soarelui au un conţinut ridicat în substanţe proteice, sunt bogate

în metionină, vitamine din complexul B, riboflavină (mai mult decât la soia sau arahidele), are un

mai bun echilibru fosfo-calcic, comparativ cu turtele de altă provenienţă. În hrana

monogastricelor se vor folosi turtele provenite din seminţe decorticate, deoarece nu au un

conţinut mare de celuloză, iar cele din seminţe decorticate se vor folosi cu prudenţă, datorită

conţinutului ridicat în celuloză.

1
 Din cojile fructelor de floarea-soarelui se obţine furfurol, utilizat la fabricarea fibrelor

artificiale, a materialelor plastice sau ca solvent la rafinarea uleiului, precum şi drojdie furajeră.

Reziduurile rămase de la fabricarea uleiului se folosesc în industria cosmetică pentru

fabricarea unor sortimente de săpun, pentru extragerea de ceruri şi lecitină, la obţinerea de

fosfatide şi tocoferoli.

Din calatidii se extrage pectina utilizată la fabricarea gelatinei alimentare. Calatidiile

rămase după recoltare se pot utiliza ca furaj grosier în hrana animalelor, în special a ovinelor

(conţin 7% proteină şi până la 57% glucide), apreciindu-se că au o valoare nutritivă similară cu a

unui fân de calitate mijlocie (Al. Vrânceanu, 1974).

Tulpinile se folosesc pentru fabricarea plăcilor aglomerate, pentru producerea celulozei,

sau ca şi combustibil în încălzirea locuinţelor. Tulpina este foarte bogată în potasiu, putând fi

folosită pentru obţinerea carbonatului de potasiu sau a altor produse.

Hibrizii cu un conţinut mai scăzut de ulei se folosesc pentru obţinerea de halva sau pentru

consum în mod direct (ronţăit).

Floarea-soarelui este o apreciată plantă meliferă, de pe un hectar obţinându-se 20-130 kg

miere de foarte bună calitate (I. Cârnu, Gh. V. Roman, Ana Maria Roman, 1982).

Floarea-soarelui este importantă şi din punct de vedere agricol, starea structurală şi de

fertilitate a solului după floarea-soarelui este în general benefică, fiind o bună premergătoare

pentru grâul de toamnă; de asemenea, eliberează devreme terenul (sfârşit de august - început de

septembrie), terenul poate fi pregătit în bune condiţii pentru grâul de toamnă. Nu lipsit de

importanţă este faptul că, la cultura florii-soarelui, cheltuielile nu sunt prea mari, lucrările din

tehnologie nu necesită un echipament agricol specializat, echipamentul necesar fiind acelaşi ca

şi pentru cereale păioase şi porumb, de exemplu, iar costurile pentru sământă sunt comparabile

2
cu cele de la porumb. Lucările agricole precum pregătirea terenului, semănatul, combaterea

chimică a buruienilor, recoltatul se pot realiza fără să stânjenească lucrările destinate celorlalte

culturi agricole. Referitor la îngrăşăminte, necesită îngrăşare cu azot şi cu fosfor moderată; faţă

de potasiu are cerinţe mari, dar restituirile sunt abundente; dă producţii mulţumitoare chiar pe

terenuri cu soluri de calitate medie; suportă mai bine stresul hidric.

Cultura florii-soarelui are şi unele inconveniente, cum ar fi sensibilitatea la boli, datorită

acestui fapt monocultura este exclusă; poate reveni pe acelaşi teren după 6 ani; are boli comune

sau dăunători comuni cu multe plante; are consum mare de apă şi elemente nutritive, fiind

necesară fertilizarea culturilor postmergătoare, prin aplicarea de doze mari de îngrăşăminte.

Răspândire

Floarea-soarelui a fost adusă în Europa de exploratorii spanioli, probabil spre mijlocul

secolului al XVI-lea, fiind cultivată în principal ca plantă ornamentală, apoi a pătruns în Rusia, în

zonele cu cernoziom. Primele dovezi ale extragerii uleiului de floarea-soarelui datează de la

sfârşitul secolului al XVIII-lea, dar abia între anii 1830-1840, seminţele de floarea-soarelui au

fost prelucrate la scară industrială (Gh. V. Roman, 2006). La sfârşitul secolului al XIX-lea se

cultivau 150.000 ha (cele mai mari suprafeţe în Ucraina şi Kuban), iar la începutul secolului XX

se cultivau 1milion ha.

După FAO, floarea-soarelui se cultivă în 65 de ţări, fiind prezentă în cultură pe toate

continentele. În lume, în anul 2002, floarea-soarelui s-a cultivat pe o suprafaţă de peste 19 mil.

hectare, cu o producţie medie de 11,6 q/ha.

În România, floarea-soarelui a fost introdusă pentru producerea uleiului pe la mijlocul

secolului XIX în Moldova, fiind principala plantă producătoare de ulei alimentar (Gh. V. Roman,

2006).

3
 În cultură se cultivă specia Helianthus annuus L. var. macrocarpus (DC) Ckll., forma

monocefalică, cu flori radiale ligulate şi cu achene mari, cu seminţele bogate în ulei. Există şi

forme ornamentale ale acestei specii (policefalice, cu număr mare de flori radiale ligulate).

În prezent sunt admişi în cultură hibrizii de floarea-soarelui creaţi în Romania, la ICDA-

Fundulea, precum şi hibrizi din import. România este considerată prima ţară din lume care a

cultivat hibrizi de floarea-soarelui obţinuţi pe bază de androsterilitate nucleară marcată genetic.

Soiul Record a fost menţinut şi admis în cultură până la 30.06.2006.

În anul 2018, s-au cutivat pe glob 26 668 101 ha cu floarea soarelui, producția medie pe

plan mondial fiind de 1948,2 kg/ha.

În anul 2017, s-au cutivat pe glob 26 525 557 ha cu floarea soarelui, producția medie pe

plan mondial fiind de 1808,2 kg/ha.

În anul 2018, s-au cutivat în România 1 006 317 ha cu floarea soarelui, producția medie pe

plan mondial fiind de 3043,5 kg/ha.

În anul 2017, s-au cutivat în România 999 162 ha cu floarea soarelui, producția medie pe

plan mondial fiind de 2915,2 kg/ha.

Compoziţia chimică

Seminţele de floarea-soarelui se caracterizează printr-un conţinut ridicat în grăsimi

vegetale şi substanţe proteice. Pentru sortimentul de hibrizi cultivat la noi în ţară, conţinutul în

grăsimi al achenelor este cuprins între 50% - 55,5% din substanţa uscată. Proporţia de grăsimi

raportată numai la sămânţă este mult mai mare şi poate ajunge la peste 65 %.

Lipidele conţin 14-70% acid oleic, 20-72% acid linoleic şi 9 -16% acid palmitic, fiind

4
lipsite de acid linolenic, fapt ce le asigură stabilitate şi capacitate îndelungată de conservare.

Hibrizii cultivaţi în România se caracterizează printr-un conţinut mediu de acid linoleic, de

64,5%. Uleiul de floarea-soarelui conţine şi provitamine şi vitamine liposolubile, precum: A, D,

E, B4, B8, precum şi fosfatide (lipide complexe care conţin în moleculă acid fosforic esterificat cu

componente alcoolice), fapt ce îi măreşte valoarea nutritivă.

Substanţele proteice din seminţele de floarea-soarelui se caracterizează printr-o valoare

biologică ridicată, conţinând toţi aminoacizii esenţiali. Peste 70 -75% din substanţa uscată a

seminţelor de floarea-soarelui este formată din lipide şi proteine.

Conţinutul de grăsimi şi proteine în seminţele de floarea-soarelui este influenţat în

principal de materialul biologic cultivat, zona de cultură şi tehnologia aplicată (epoca de

semănat, densitate, fertilizare, irigare), dar şi de condiţiile climatice.

Ciclul de vegetaţie

Floarea-soarelui este o plantă anuală, ierboasă, cu perioada de vegetaţie cuprinsă între 110

şi 140 zile. În cursul acestei perioade se disting următoarele faze de vegetaţie:

1. Semănat - răsărit durează în mod obişnuit 10-12 zile. Germinarea seminţelor poate avea

loc la +4°C la nivelul patului germinativ, dar procesul se desfăşoară normal începând de la +8°C.

În funcţie de nivelul temperaturilor din această perioadă, intervalul până la răsărirea plantelor

poate să fie mai lung sau mai scurt. Sub limita minimă de germinaţie, procesul de creştere al

germenilor încetează, dar se reia la ridicarea temperaturii. Pentru această perioadă, ca stadii reper

se disting: apariţia cotiledoanelor şi desfacerea lor când primele frunze devin vizibile.

2. Răsărit - formarea calatidiului. Durata acestei faze depinde nivelul temperaturilor care se

înregistrează în această perioadă şi de perioada de vegetaţie a formelor cultivate. În general, până

la apariţia calatidiului sunt necesare:

5
 • la hibrizii timpurii - 21 -30 zile (plantele au 3-5 perechi de frunze);

• la hibrizii mijlocii - 30 -36 zile (plantele au 5-7 perechi de frunze);

• la hibrizii tardivi - 36 -40 zile (plantele au 7- 9 perechi de frunze).

În aceasta fază de vegetaţie are loc diferenţierea şi creşterea organelor vegetative, cu

ritmuri de creştere diferenţiate între organele care se formează în sol şi cele din partea epigee a

plantei. La începutul vegeţatiei, ritmul de creştere al rădăcinii este de cca 6 ori mai intens în

comparaţie cu partea epigee. Primele 6-8 frunze apar perechi, după care frunzele apar altern pe

tulpină. Numărul total de frunze al unei plante de floarea-soarelui se stabileşte după 10 -20 zile

de la răsărire, când planta şi-a diferenţiat toţi mugurii foliari. În această fază plantele sunt

sensibile la condiţiile de mediu şi în special la aprovizionarea cu apă. O aprovizionare deficitară

cu apă reduce numărul mugurilor foliari.

3. Apariţia calatidiului - începutul înfloririi. Durează 20 - 30 de zile şi se caracterizează

printr-un ritm intens de creştere a plantei. Fotosinteza decurge cu intensitate ridicată şi se

acumulează cantităţi importante de biomasă. La înflorire suprafaţa foliară devine maximă.

Funcţie de densitatea plantelor pe unitatea de suprafaţă şi în lipsa factorilor limitanţi, suprafaţa

foliară a unei plante este cuprinsă între 4000 şi 7000 cm 2. Interceptarea energiei luminoase

variază în cursul perioadei de vegetaţie, atingând maximul în apropierea înfloritului.

Interceptarea optimă a energiei luminoase se realizează la un indice foliar de 2,5 - 3 (V. Ştefan,

2003). Dezvoltarea vegetativă excesivă trebuie evitată, deoarece creşte suprafaţa de transpiraţie,

creşte riscul atacului de boli, apare căderea plantelor, autoumbrirea frunzelor de la bază, precum

şi îmbătrânirea prematură a frunzelor.

4. Înflorirea. Durează 14 - 16 zile, timp în care tulpinile continuă să crească, dar cu ritm

redus. Suprafaţa foliară a frunzelor din treimea superioară a plantei creşte. Numărul de flori pe

6
calatidiu depinde de densitatea plantelor, de aprovizionarea acestora cu azot şi de intensitatea

fotosintezei. În această perioadă plantele de floarea-soarelui acumulează 100-150 kg SU/ha/zi

(V. Ştefan, 2003).

5. Sfârşitul înfloririi - maturitate. În această perioadă are loc acumularea substanţelor de

rezervă şi formarea seminţelor, treptat se înregistrează reducerea procentului de apă şi creşterea

procentului de ulei. Faza durează 40 - 50 zile.

Relaţiile plantă - factori de vegetaţie

Floarea-soarelui se adaptează la diferite condiţii de mediu, are capacitatea de a se adapta la

oscilaţiile mari de temperatură, rezistă la temperaturi joase, mai ales la începutul perioadei de

vegetaţie, precum şi la secetă. Totuşi, caracterele morfo-fiziologice, precum şi talia, diametrul

calatidiului, mărimea seminţelor, durata ciclului vegetativ, depind foarte mult de temperatură,

fotoperioadă, umiditatea solului.

Temperatura. Floarea-soarelui este o plantă mezotermă, pe întreaga perioadă de vegetaţie

solicită 2400 - 2800°C temperaturi mai mari de 0°C.

Asigură însă producţii ridicate în zonele unde suma temperaturilor mai mari de 0°C

depăşeşte 2500°C. Dacă se ia însă în considerare pragul biologic de 7°C - temperatura la care se

seamănă floarea-soarelui - atunci suma temperaturilor utile (grade zilnice utile pentru creştere)

pentru diferitele forme cultivate în ţară este între 1450 -1600°C. Producţii mari se obţin la

floarea-soarelui în zonele unde temperatura medie zilnică în faza de formare şi umplere a

seminţelor ajunge la 18 - 22°C. Cerinţele plantei faţă de temperatură sunt diferite pe parcursul

vegetaţiei. Astfel, temperatura minimă de germinaţie este de 3 - 5°C, dar semănatul culturii se va

face când în sol, la adâncimea de semănat, se înregistrează 7 - 7,5°C (Gh. Bâlteanu, 2003).

Plantele tinere cu 1 - 2 perechi de frunze suportă temperaturi scăzute, până la -6 şi chiar -8°C,

7
dacă acestea nu sunt de lungă durată (V. Tabără, 2005). Dacă temperaturile negative persistă,

plantele ramifică şi formează calatidii mici şi numeroase. Brumele târzii, survenite când plantele

şi-au diferenţiat inflorescenţa, nu distrug plantele, dar vatămă vârful de creştere, ceea ce

determină ramificarea tulpinii şi apariţia a numeroase calatidii mici, cu seminţe seci.

În perioada de formare a frunzelor, floarea-soarelui solicită temperaturi medii zilnice de 15

-18°C, iar în faza de diferenţiere a florilor temperaturile cele mai favorabile sunt cele de 18°C

ziua şi 8 - 9°C noaptea.

La înflorit, floarea-soarelui solicită temperaturi moderate, de 18 - 20°C. Temperaturile mai

mari de 30°C sunt foarte dăunătoare, deoarece duc la pierderea vitalităţii polenului şi la creşterea

procentului de seminţe seci. Temperaturile ridicate sunt mult mai dăunătoare când se asociază cu

vânturi uscate şi cu umiditate relativă a aerului redusă. În perioada de formare şi umplere a

seminţelor floarea-soarelui pretinde temperaturi de 20 - 22°C. Temperaturile mai ridicate duc la

reducerea conţinutului de grăsimi, dar calitatea lor se modifică, în sensul că se reduce conţinutul

de acid linoleic şi creşte procentul de acid oleic.

Umiditatea. Deşi floarea-soarelui are un consum ridicat de apă, coeficientul de transpiraţie

fiind de 290 - 705 în funcţie de condiţiile de mediu, totuşi este una din plantele rezistente la

secetă, datorită sistemului ei radicular foarte puternic dezvoltat şi faptului că plantele suportă

deshidratarea temporară a ţesuturilor provocată de secetă. Rezistenţa la secetă a plantelor de

floarea-soarelui este dată şi de perozitatea plantei şi sistemul medular din tulpină care

înmagazinează apa.

Pentru condiţiile din România, consumul de apă se situează între 400-450 unităţi. Cerinţele

faţă de umiditate variază cu fazele de vegetaţie. De la răsărit până la apariţia inflorescenţei,

floarea-soarelui consumă numai 20% din cantitatea totală de apă necesară în timpul vegetaţiei.

8
De la apariţia inflorescenţei şi până la începutul înfloririi, consumă cca 30% din cantitatea totală

de apă, în timpul înfloritului 14%, iar în perioada de formare şi acumulare a substanţelor de

rezervă în seminţe, floarea-soarelui consumă 35%. După N. Zamfirescu şi Gh. Bîlteanu (1961),

cel mai mare consum de apă se înregistrează începând cu 10-14 zile înainte de deschiderea

inflorescenţei. În zonele unde până la înflorire plantele au un disponibil de 160-180 mm

provenită din precipitaţii plus rezerva de apa din primavară, este suficient pentru formarea unei

suprafeţe foliare care să asigure o interceptare optimă a energiei radiante. În perioada înfloritului

este nevoie de 70 mm apă. Pentru a realiza randamente ridicate, de la înflorire la maturitate,

necesită 150 - 200 mm apă. Se ajunge astfel la un consum de 400-450 mm pentru întreaga

perioadă de vegetaţie.

Pentru floarea-soarelui s-a stabilit că există o corelaţie foarte strânsă între cantitatea de

precipitaţii din perioada septembrie - aprilie, precipitaţii acumulate ca rezervă de apă în sol.

Deficitul de umiditate din sol la data semănatului nu poate fi compensat de o cantitate mai

mare de precipitaţii în timpul vegetaţiei.

Lumina. Floarea-soarelui este o plantă care manifestă cerinţe ridicate faţă de lumină.

Heliotropismul frunzelor foarte accentuat la floarea-soarelui constituie un element care atestă

cerinţele mari ale acestei plante faţă de lumină şi intensitatea luminii. O perioadă când plantele

sunt foarte sensibile faţă de lumină este la apariţia primei perechi de frunze adevarate. Dacă în

acestă perioadă se produce umbrirea plantelor tulpinile se alungesc şi suprafaţa foliară se reduce.

Solul. Floarea-soarelui solicită soluri cu textură mijlocie, lutoase, luto-argiloase, luto-

nisipoase, profunde, cu capacitate ridicată de reţinere a apei. De asemenea preferă solurile

structurate, netasate şi fără straturi impermeabile. Nu sunt indicate pentru floarea-soarelui

solurile nisipoase, compacte, grele, reci.

9
 Preferă solurile bogate în substanţe nutritive: conţinutul în humus 3 -3,5 %, fosforul

asimilabil să nu fie sub 13 ppm iar potasiul asimilabil sub 130 ppm. Plantele de floarea-soarelui

se dezvoltă bine la pH cuprins între 6,4 -7,2. Este o plantă tolerantă la salinitate. Cernoziomurile,

solurile brune şi brun-roscate, precum şi solurile aluviale (cu apa freatică la adâncimi mai mari

de 2,5 m) se pretează cel mai bine a fi cultivate cu floarea-soarelui. Totuşi, prin folosirea

îngrăşămintelor, prin irigare asigură producţii ridicate pe nisipurile ameliorate din stânga Jiului,

pe vertisoluri, precum şi pe soluri luvice.

Zonarea culturii

În România, au fost stabilite pentru floarea-soarelui şase zone de cultură, în cadrul fiecărei

zone delimitându-se agroecosistemele în care se pot cultiva diferiti hibrizi.

Zona 1 se extinde pe terenurile irigate din Câmpia Română şi Dobrogea şi pe terenurile

irigate şi neirigate din Câmpia de Vest. În această zonă sunt asigurate în optim cerinţele florii-

soarelui faţă de temperatură (∑t>7°C pe perioada aprilie - august 1600 - 1950°C). Cerinţele faţă

de umiditate sunt asigurate numai în condiţii de irigare. În Câmpia vestică, plantele beneficiază

de un regim de precipitaţii mai favorabil şi pe suprafeţe mari de aportul apei freatice. Solurile

predominante sunt cernoziomuri profunde, cu textura lutoasă şi cu fertilitate ridicată. În Câmpia

de Vest suprafeţe mari sunt reprezentate de lăcovişti. Nota medie de bonitare a zonei este între

81 şi 90 puncte. În sud-estul Câmpiei Române este extinsă lupoaia (Orobanche cumana). Sunt de

asemenea condiţii care determină atacuri moderate ale putregaiului alb (Sclerotinia sclerotiorum)

şi pătării brune (Phomopsis helianthi).

Zona a 2-a se extinde în Lunca Dunării. În această zonă condiţiile de vegetaţie pentru

floarea-soarelui sunt favorabile datorită fertilităţii solurilor aluviale, aportului apei freatice şi a

microclimatului specific. Secetele din unii ani aduc totuşi importante scăderi de recoltă. Nota de

10
bonitare a zonei se cuprinde între 71 şi 80 puncte. În această zonă găseşte condiţii de vegetaţie

deosebite pe aluviunile foste submerse.

Zona a 3-a cuprinde Câmpia Română şi Dobrogea, suprafeţele neirigate. Situată în nordul

câmpiei irigate, în cea mai mare parte pe sol brun-roşcat şi cernoziom (Dobrogea, Bărăgan), aici

se întâlnesc frecvente perioade de secetă. Notele de bonitare sunt cuprinse între 61 şi 70 puncte.

În perioada aprilie - august se acumulează peste 1700°C (∑t >7°C). Hibrizii actuali asigură în

această zonă producţii de peste 30 q/ha; zona este moderat de favorabilă atacului de boli. În cele

două agroecosisteme se pot cultiva cu floarea-soarelui 74 - 83 mii hectare.

Zona a 4-a cuprinde Câmpia Găvanu-Burdea (cu asociaţii de vertisoluri), Câmpia Leu -

Rotunda şi Câmpia Pleniţa (cu cernoziomuri levigate şi soluri brun-roşcate). Este foarte

favorabilă din punct de vedere termic (∑ t > 7°C - aprilie - august peste 1700°C), cu precipitaţii

anuale peste 550 mm. Nota de bonitare a zonei se cuprinde între 51 şi 60 de puncte.

Zona a 5-a cuprinde Câmpia Jijiei, podişul Bârladului şi Câmpia Transilvaniei. Se

acumulează în zonă 1500°C (t >7°C) şi se acumulează anual 450 - 550 mm precipitaţii în

Moldova şi 550 - 600 mm în Transilvania. Nota de bonitare este cuprinsă între 41 şi 50 puncte,

zona situându-se de fapt la limita inferioară de favorabilitate pentru floarea-soarelui, datorită

gradului de eroziune al solului (de la moderat la excesiv), îndeosebi în Moldova, la care se

adaugă deficitul de apă în perioada de vegetaţie, iar în Câmpia Transilvaniei, de excesul

temporar de apă şi temperaturile mai scazute. În Moldova se manifestă atac puternic de putregai

alb şi putregai cenuşiu.

11
 Figura 1 - Zonele de cultură a florii-soarelui în România

(după Cr. Hera şi colab. 1989)

Zona a 6-a cuprinde Podişul Moldovenesc, Piemonturile vestice şi Piemontul sudic.

Potenţialul natural de producţie este apreciat ca nefavorabil, solurile din aceste areale sunt brune

luvice, luvisoluri şi erodisoluri.

Tehnologia de cultivare

Rotaţia culturii

La amplasarea culturilor de floarea-soarelui este necesar să se ţină cont de însusirile

solului, respectiv textura şi aprovizionarea cu elemente nutritive. Se va evita amplasarea florii-

soarelui lângă culturi de grâu, in, mazăre etc., la care se aplică erbicide pe baza de 2,4-D, MCPA,

sau alte produse fitotoxice pentru floarea-soarelui. Soluţia de erbicid purtată de vânt ajunsă pe

frunzele de floarea soarelui aduce reduceri importante ale randamentului.

Floarea-soarelui este una din speciile pretenţioase la rotaţie, deoarece: nu suportă

monocultura, revenirea pe aceeaşi solă se va face după minim 6 ani, în primul rând din cauza

atacului de boli (mana, putregaiul alb, putregaiul cenuşiu, alternarioza), de dăunători (gărgăriţa

12
porumbului) şi de lupoaie. Ponderea în asolament a acestei culturi nu trebuie să depăşească 18%.

Revenirea florii-soarelui pe acelaşi teren mai devreme de 6 ani duce la scăderi importante de

recoltă.

Nu se cultivă după plantele atacate de putregai cenuşiu: cartof, sfeclă, in; se evită

amplasarea după plante cu înrădăcinare adâncă şi consum mare de apă, cum ar fi lucerna, sfecla,

sorgul, iarba de Sudan. Nu se cultivă după plantele atacate de putregaiul alb: soia, fasole, năut,

sfeclă, specii din familia Cruciferae.

Experienţele efectuate în zona de silvostepă din sud au evidenţiat diferenţieri importante în

producţia de floarea-soarelui cultivată după diferite premergătoare.

Producţiile cele mai ridicate s-au obţinut după porumb, mazăre, grâu. Grâul de toamnă este

una din cele mai bune premergătoare pentru floarea-soarelui.

Deoarece consumă cantităţi mari de apă şi de substanţe nutritive din sol, în special de

potasiu, sfecla de zahăr nu este o bună plantă premergătoare pentru floarea-soarelui. La floarea-

soarelui cultivată după sfeclă se constată o reducere a procentului de ulei în seminţe.

La rândul ei, floarea-soarelui este o bună plantă premergătoare pentru culturile de

primăvară, iar pentru grâul de toamnă este o premergătoare mai bună decât porumbul deoarece:

eliberează terenul mai devreme; lasă o cantitate mai mică de resturi vegetale; lasă terenul mai

curat de buruieni; solul se poate pregăti şi fără executarea arăturii, mult mai bine decât după

porumb.

Fertilizarea

Floarea-soarelui este o plantă care consumă cantităţi mari de substanţe nutritive, pentru a-şi

realiza biomasa totală. La fiecare 1000 kg seminţe, la care se adaugă producţia corespunzătoare

de frunze, tulpini şi inflorescenţe, floarea-soarelui extrage din sol: 18-35 kg N; 2,9 - 7,0 kg P2O5

13
şi 3,8-16,5 kg K2O, 1,1 kg Ca, 1,8-2,3 kg Mg. Se remarcă faptul că aceste consumuri sunt mai

mici decât în literatura mai veche, deoarece la hibrizii actuali raportul dintre masa totală a plantei

şi producţia de sămânţă este mult îmbunătăţit (indicele de recoltă 0,33-0,40, V. Bârnaure, 1991).

Ritmul de acumulare a substanţei uscate la floarea-soarelui şi a elementelor nutritive este

diferit în cursul perioadei de vegetaţie. În perioada creşterii iniţiale, insuficienţa azotului, a

fosforului sau a potasiului determină o scădere pronunţată a recoltei de seminţe, influenţa

negativă a acestui fapt nu se mai poate corecta în timpul vegetaţiei, chiar dacă se asigură cele mai

bune condiţii de nutriţie. Din această cauză, asigurarea plantelor cu toate elementele nutritive

încă din perioada rasăritului, constituie una din condiţiile principale pentru obţinerea de

randamente ridicate.

Fertilizarea cu azot este foarte importantă pentru floarea-soarelui. Deficitul şi excesul de

azot, mai ales în fazele timpurii de creştere, au repercusiuni negative asupra proceselor de

creştere şi dezvoltare precum şi asupra producţiei de seminţe şi a conţinutului de ulei.

Dacă azotul este insuficient, plantele de floarea-soarelui rămân subţiri, cu internodiile

lungi, frunze puţine (suprafaţa de asimilaţie redusă). Plantele au culoare verde-palid, iar dacă

insuficienţa este mai accentuată, frunzele de la baza plantei se usucă. Inflorescenţele rămân mici

şi au un procent ridicat de seminţe seci, iar conţinutul în ulei al seminţelor este redus.

Azotul în exces determină manifestări diferite în funcţie de faza de vegetaţie când se

înregistrează. Astfel, excesul de azot în primele 4-5 săptămâni de vegetaţie duce la piticirea

plantelor, deoarece în această fază tinerele plăntuţe acumulează azot în cantităţi mai mari, ce nu

poate fi transformat în totalitate în azot organic, rămânând sub formă minerală (toxic pentru

plante).

După această perioadă, excesul de azot determină o creştere luxuriantă a tulpinilor şi

14
frunzelor, perioada de vegetaţie se prelungeşte, creşte sensibilitatea plantelor la secetă şi boli, la

cădere, iar procentul de ulei în seminţe se reduce.

Azotul aplicat singur a dat sporuri de productie mai mari decât fosforul pe solul brun

cernoziomic de la Staţiunea Experimentală Secuieni, jud. Roman, datorită conţinutului de fosfor

mai mare al acestui tip de sol (Coculescu şi colab., 1969).

Cantităţile de azot ce trebuie aplicate la floarea-soarelui se stabilesc, în primul rând, în

funcţie de producţiile planificate şi de indicele de azot al solului (Cr. Hera, Z Borlan, citaţi de V.

Bârnaure, 1991). Dozele stabilite în acest fel se măresc cu 10 kg/ha după premergătoare ca

porumb, cartof de toamnă, sfeclă; se măresc cu 10 kg/ha dacă solul are în primăvară apă la

nivelul capacităţii de câmp; se micşorează cu 0,75 - 1,5 kg pentru fiecare tonă de gunoi aplicată

la planta premergătoare sau direct la cultura de floarea-soarelui şi cu circa 10 kg dacă la semănat

este secetă relativă. Ţinând cont de acestea, cantităţile de azot folosite sunt cuprinse între 70 -

120 kg/ha. Azotul se administrează o jumătate la pregătirea patului germinativ (sau concomitent

cu semănatul), cealaltă jumătate, concomitent cu praşila I sau a-II-a şi a-III-a în funcţie de tipul

îngrăşământului. În literatura de specialitate apar mai multe recomandări, având în vedere că,

alături de doză, eficacitatea îngrăşămintelor simple cu azot depinde şi de epoca de aplicare: toată

cantitatea administrată în toamnă; 50% înainte de semănat şi 50% la prima sau a doua praşilă;

fracţionarea în 2 - 3 epoci în vegetaţie, evitând aplicarea la pregătirea patului germinativ a

îngrăşămintelor fiziologice acide. Fosforul joacă un rol important în dezvoltarea plantelor, fiind

elementul chimic capabil de a stoca şi furniza energia necesară în procesele de metabolism,

componentul principal al acizilor nucleici, fosfolipidelor, fosfoproteinelor şi a multor enzime

implicate în sinteza şi vehicularea glucidelor şi în metabolismul lipidelor.

Insuficienta fosforului duce la plante cu creştere redusă, fructe mici, iar maturarea lor

15
întârzie. Insuficienţa are efecte negative asupra formării şi umplerii seminţelor. Plantele

fertilizate unilateral cu azot se dezvoltă şi cresc încet, iar la cele fertilizate cu numai 40 kg

P2O5/ha, se constată alungirea şi îngroşarea tulpinii, iar formarea şi creşterea frunzelor se

desfăşoară într-un ritm intens.

Dacă se accentuează carenţa de fosfor, apar simptome de suferinţă pe frunze - pete

necrotice între nervuri, sub formă de cercuri concentrice, dispersate către vârful frunzelor

(simptomele se aseamănă cu atacul de Alternaria şi Septoria).

Cu toate că floarea-soarelui extrage fosfor din sol de la începutul şi până la sfârşitul

vegetaţiei, totuşi, în perioada dintre apariţia butonului floral şi până la înflorire absoarbe 60-70%

din totalul fosforului necesar (Rollier, 1972).

Floarea-soarelui nu se poate cultiva în nici un caz fără fertilizare cu fosfor, deşi este citată

de numeroşi autori ca având o capacitate mare de folosire a fosfaţilor din sol. Faţă de varianta

fără îngrăşăminte, sporul realizat prin îngrăşare cu superfosfat în doza de 40 kg/ha P 205, aplicat

toamna sub arătura, a fost de 430 kg/ha seminţe respectiv 10,8 kg seminţe/kg P205.

Cantităţile de fosfor recomandate în tehnologia actuală sunt cuprinse între 60 - 150 kg/ha.

Fosforul se administrează vara sau toamna, înainte de arătura de bază, cu încorporare sub brazdă.

O parte din fosfor (circa 1/3 din doză) se poate aplica pe rând, o dată cu semănatul, cel mai bine

sub formă de îngrăşăminte NP.

Potasiul este elementul esenţial pentru sinteza proteinelor, glucidelor şi grăsimilor în

plante, contribuind la vehicularea metaboliţilor între organe şi ţesuturi. Datorită influenţei

pozitive asupra presiunii osmotice şi turgescentei celulelor, prin micşorarea transpiraţiei, potasiul

favorizează rezistenţa plantelor la secetă. Totodată, măreşte rezistenţa la cădere şi boli şi

influenţează pozitiv conţinutul de ulei în seminţe. Simptomele insuficientei de potasiu apar mai

16
întâi pe frunzele inferioare, mai bătrâne şi numai în cazuri de carenţă foarte acută pe frunzele

tinere. Plantele afectate au internodiile scurte (mult mai scurte decât la insuficienţa azotului sau

fosforului), rămân mici, cu frunzele mult apropiate între ele, cu aspect de ,,tufe” de culoare

galbenă, cu pete necrotice care se extind de la vârf şi margini către mijlocul frunzei.

Potasiul se acumulează în organele epigee ale florii-soarelui în mod diferit, tulpinile conţin

o cantitate de potasiu mai mare decât frunzele, frunzele mai mult decât capitulele, iar capitulele

mai mult decât seminţele.

Pe solurile cu mai puţin de 15 mg oxid de potasiu la 100 g sol (soluri brune, soluri podzolite

şi podzolice) trebuie folosite 60 - 80 kg K/ha. În cultura irigată, potasiul trebuie folosit în toate

condiţiile.

Ca îngrăşăminte cu potasiu, se pot folosi sarea potasică, administrată toamna sub arătură,

îngrăşămintele complexe de tip NPK înainte sau concomitent cu semănatul.

Borul este un microelement deosebit de important pentru floarea-soarelui, participă la

procesele respiratorii, la translocarea zaharurilor şi a altor metaboliţi, influenţează în special

procesul de fecundare, fiind necesar pentru germinarea polenului şi pentru creşterea tubului

polenic. Simptomele carenţei de bor se manifestă puţin înainte de înflorire pe frunzele mediane,

unde apar pete brune, care cu timpul se unesc şi formează o arsură în dreptul peţiolului. În

absenţa lui, fecundarea este incompletă, se deformează calatidiile, tulpinile se despică sub

calatidii, devin sfărâmicioase, seminţele rămân şiştave, iar uneori determină căderea capitulului.

Insuficienţa borului are efecte nefavorabile asupra metabolismului fosforului, cu consecinţe

negative asupra producţiei şi a conţinutului de ulei în seminţe.

Molibdenul este un alt microelement important în cultura florii-soarelui, servind ca

purtător de electroni în sistemele enzimatice care operează reducerea nitraţilor şi a azotului

17
elementar în amoniu. Pentru a asigura echilibrul în nutriţia minerală în caz de carenţă, se fac

tratamente foliare cu soluţii complexe de molibden şi bor, efectuate imediat după apariţia

primelor simptome de carenţă sau în lipsa acestora, preventiv, în faza când plantele de floarea-

soarelui au 6 - 8 frunze.

Îngrăşămintele organice. Gunoiul de grajd are un conţinut ridicat de materie organică (17 -

22 %) şi substanţe minerale: 0,5-0,7% N; 0,12-0,25% P 205; 0,5-0,6% K20; 0,10-0,12% CaO şi

toate microelementele necesare unei fertilizări optime. Prin folosirea gunoiului de grajd se obţin

importante sporuri de producţie la cultura florii-soarelui.

Datele experimentale au pus însă în evidenţă, în comparaţie cu alte plante, reactia mai slabă

a florii-soarelui la îngrăşămintele organice. El aduce sporuri de producţie mai mari (700 - 800

kg/ha) pe soluri carbonatate şi pe cele podzolite. Se realizează o mai bună valorificare a gunoiului

de grajd pe ansamblul rotaţiilor dacă acestea se administrează la planta premergătoare (V.

Bârnaure, 1991).

La aplicarea a 20 t/ha gunoi sau a 40 t/ha nu sunt diferenţe care să conducă la

recomandarea cantităţilor de gunoi de grajd mai mari de 20 t/ha. Exceptând cernoziomul

carbonatat şi solul brun luvic, sporurile de recoltă sunt mici (2 - 3,5 q/ha). Floarea-soarelui

valorifică gunoiul de grajd tot atât de bine dacă este administrat plantei premergătoare,

asigurându-se practic acelaşi spor de producţie ca în cazul aplicării directe. Rezultatele

experienţelor efectuate în Bărăgan (A. Pascu, 1977) confirmă această particularitate, în cazul

când urmează după porumb, plantă bună premergătoare pentru floarea-soarelui, este mult mai

indicat să se administreze gunoiul de grajd porumbului.

Pe solurile cernoziom carbonatat şi brun-luvic, unde sporurile de recoltă sunt deosebit de

mari, se recomandă administrarea gunoiului de grajd direct culturii de floarea-soarelui.

18
 O atenţie deosebită trebuie acordată administrării uniforme a îngrăşămintelor simple sau

complexe, având în vedere faptul că, pe solurile cu cantităţi mari de elemente nutritive, îndeosebi

azot, plantele se dezvoltă necorespunzător, devenind foarte sensibilă la atacul de boli.

Lucrările solului

Arătura este principala lucrare a solului care influenţează procesele fizice, chimice şi

biologice din sol. Pentru a se asigura răsărirea rapidă şi uniformă a culturii, înrădăcinarea

profundă, precum şi un control eficient al buruienilor, este necesar ca solul să fie bine afânat,

structurat şi fără hardpan. Dacă solul este pregătit neglijent, sămânţa stagnează în sol nereuşind

să străbată stratul compact de sol de la suprafaţă iar pivotul rădăcinii are tendinţa de a se dezvolta

superficial în cazul în care întâlneşte un strat prea compact.

Data efectuării arăturii depinde de momentul recoltării plantei premergătoare. După

plantele care părăsesc terenul vara, înainte de efectuarea arăturii se face lucrarea de dezmiriştire,

imediat după recoltarea plantei premergătoare. Această lucrare se efectuează cu grapa cu discuri,

la adâncimea de 10-12 cm şi are un rol important în conservarea apei în sol, precum şi în

desfăşurarea în bune condiţii a proceselor microbiologice din sol, a încolţirii, răsăririi şi

combaterii buruienilor.

Arăturile executate vara, după eliberarea terenului de cereale păioase, creează cele mai

bune condiţii de pregătire a solului pentru semănat în primăvară. Floarea-soarelui reacţionează

bine dacă se efectuează aratul vara cât mai devreme. Dacă terenul rămâne nelucrat până toamna

târziu, este favorizată îmburuienarea, pierderea apei din sol, aratul se efectuează mai greu, cu un

consum sporit de combustibil.

După plantele care părăsesc terenul toamna, trebuie efectuată obligatoriu arătura imediat

după recoltarea plantei premergătoare. Se va evita amânarea efectuării arăturii până în primăvară,

19
deoarece, în acest caz, pregătirea patului germinativ şi semănatul se face cu întârziere, sămânţa

nu beneficiază de umiditate suficientă, fiind afectată şi densitatea plantelor. Picu (1984) şi Sin şi

colab. (1986) prin cercetările efectuate timp de 4 ani pe cernoziomul de la Fundulea, arată că

pierderile de recoltă înregistrate la varianta arată în primăvară faţă de cea arată toamna au fost

cuprinse între 370 şi 460 kg/ha. De asemenea, consumul de combustibil pentru efectuarea

arăturii a fost cu 11,2 litri/ha mai mare în cazul arăturii de primăvară.

În ceea ce priveşte adâncimea arăturii, cercetările efectuate în diferite condiţii

pedoclimatice, indică obţinerea unor producţii asemănătoare prin arat la 20, 30 şi 30+10 cm. Pe

terenurile puternic îmburuienate cu specii perene greu de combătut, precum şi pentru o mai bună

încorporare a resturilor vegetale sau pe solurile mai tasate, se preferă arătura mai profundă, la 28

- 30 cm.

Aratul necesită 25 - 30% din consumul de combustibil pe întreaga tehnologie, iar trecerile

repetate pe teren determină înrăutăţirea însuşirilor solului. Rezultatele experimentale arată că

înlocuirea arăturii prin lucrarea cu grapa cu discuri la 10 - 12 cm timp de doi ani nu influenţează

nivelul producţiei. Renunţarea la arătură în fiecare an şi înlocuirea acesteia cu lucrarea solului

superficial la 10 - 12 cm, a provocat scăderea semnificativă a producţiei, din cauza compactării

solului şi a infestării accentuate cu buruieni perene.

În situaţii extreme, atunci când terenul rămâne nearat până în primăvară, este recomandat

să se înlocuiască arătura printr-o lucrare superficială cu grapa cu discuri, la adâncimea de 10-15

cm.

Pe solurile sărăturate, pentru a evita înrăutăţirea condiţiilor de fertilitate şi pe solurile

nisipoase, pentru protecţia împotriva eroziunii eoliene se poate înlocui lucrarea cu întoarcerea

brazdei cu lucrarea cu cizel sau plug-cizel. Pentru aceasta, este obligatorie curăţirea prealabilă a

20
terenului de resturi vegetale, deoarece, în acest caz, încorporarea acestora în sol se realizează

într-o proporţie foarte mică.

Pregătirea patului germinativ se face primăvara, pe sol zvântat. Terenurile bine lucrate încă

din toamnă, fără resturi vegetale şi nivelate se lucrează cu combinatorul sau cultivatorul pentru

cultivaţie totală; cele arate în toamnă, dar prezintă denivelări şi resturi vegetale neîncorporate, se

lucrează cu grapa cu discuri uşoară în agregat cu grapa cu colţi reglabili şi lamă nivelatoare.

Ultima lucrare de pregătire a patului germinativ se execută cu combinatorul, în ziua sau

preziua semănatului. Dacă se execută mai devreme, atunci terenul se înburuienează înainte de

răsărirea culturii. Prin folosirea combinatorului se execută mai multe lucrări printr-o singură

trecere, inclusiv lucrarea de încorporare a îngrăşămintelor şi erbicidelor, evitându-se astfel

trecerea pe teren cu agregatele de mai multe ori.

Se va evita afânarea excesivă, întoarcerea şi răscolirea energică a solului, prin care se

favorizează pierderea apei prin evaporare într-o perioadă în care aceasta este accelerată de

temperaturile în creştere şi vânturile care bat cu intensitate (Cr. Hera şi colab., 1989).

Sămânţa utilizată pentru semănat trebuie să provină din recolta anului precedent, să

aparţină unor categorii biologice superioare, să aibă puritatea de cel puţin 97%, capacitatea

germinativă de peste 85%, masa a 1000 de boabe cât mai mare. Folosirea la semănat a unor

seminţe cu MMB cât mai mare asigură o răsărire uniformă, seminţele având o putere de

străbatere mai mare precum şi capacitate de germinaţie în câmp mai mare. Din sămânţa de

floarea-soarelui rezultată din loturi semincere fertilizate cu microelemente (bor, molibden) se

dezvoltă plante mai viguroase, culturi uniforme încă de la răsărire, asigurând sporuri de

producţie de 7-12% (2,75 - 4,6 q/ha) (Letiţia Ţigănaş şi colab., 1988).

21
 Înainte de semănat seminţele se tratează cu produse omologate, contra putregaiului alb

(Sclerotinia sclerotiorum), a putregaiului cenuşiu (Botrytis cinerea) şi a manei (Plasmopara

helianthi), a unor dăunători periculoşi, cum ar fi răţişoara porumbului (Tanymecus dilaticollis) şi

viermii sârmă (Agriotes spp.), care atacă încă de la începutul vegetaţiei, în faza de plantulă,

reducând densitatea optimă sau chiar compromiţând cultura. În combaterea acestora, importanţă

deosebită are şi rotatia. Se pot face tratamenete la sămânţă cu Apron XL 350 ES (mefenoxam

350 g/l) care este un fungicid sistemic pentru tratament la sămânţă, ce controlează bolile cu

transmitere prin sămânţă şi sol, Plasmopara helianthi etc. Pentru un start optim şi plăntuţe

viguroase, se folosesc 3 l/tona de sămânţă.

Pentru combaterea Tanymecus dilaticolis, Agriotes spp., se poate folosi Cruiser 350 FS

(tiametoxam 350 g/l), utilizat pentru sămânţa de floarea soarelui. Este un insecticid

neonicotinoid, sistemic, ce controlează dăunătorii din sol şi cei foliari din primele faze de

vegetaţie, întăreşte vigoarea plantelor şi protejează potenţialul de producţie. Se recomandă în

doze de 10 l/tona de sămânţă. Protecţie împotriva fungilor produşi de Plasmopara helianthi,

Sclerotinia sclerotiorum oferă Maxim XL (care are are două substanţe active complementare,

respectiv Fludioxonil + Mefenoxam/ 25 g/l + 10 g/l). Se foloseşte în doză de 5 l/tona de sămânţă.

Tonic 20 CS (Teflutrin  200 g/l) este un piretroid folosit pentru tratamentul insecticid al

seminţelor,  controlează dăunătorii de sol, în culturile de floarea-soarelui. Se foloseşte pentru

combaterea Agriotes spp, în doză de 2,5 l/tona de sămânţă.

Epoca de semănat. Momentul optim de semănat este determinat de temperatura şi

umiditatea solului. În România, în urma cercetărilor efectuate, se recomandă să se înceapă

semănatul atunci când în sol, la adâncimea de semănat, se realizează temperatura de 7°C şi

vremea este în curs de încălzire.

22
 Calendaristic, semănatul florii-soarelui poate începe în ultimele zile ale lunii martie şi se

poate prelungi până la mijlocul lunii aprilie, funcţie de mersul vremii. În nordul Moldovei şi alte

zone asemănătoare, se întârzie semănatul cu 7 - 10 zile, datorită evoluţiei regimului termic din

aceste zone (Gh. Sin, 1978).

Cercetările efectuate timp de 10 ani de Gh. Bîlteanu şi Gh.V. Roman (1986), în Câmpia

Română au scos în evidenţă că semănatul florii-soarelui trebuie să înceapă la sfârşitul lunii

martie începutul lunii aprilie şi să se termine la 15 - 20 aprilie. Dacă se seamănă prea timpuriu, la

,,desprimăvărare”, atunci perioada semănat - răsărit poate dura 20 de zile, timp în care terenul se

poate îmburuiena iar seminţele se mucegăiesc, se reduce densitatea plantelor, creşte sensibiliatea

la boli, în special mană şi putregai alb.

Dacă se seamănă cu întârziere, răsărirea este neuniformă din cauza reducerii umidităţii din

sol, se deplasează faza de înflorire în perioada de secetă din a doua jumătate a lunii iunie, ceea ce

duce la creşterea procentului de coji, creşterea conţinutului de proteine şi reducerea conţinutului

de ulei în seminţe. În unii ani, producţia de seminţe este mare şi la semănatul întârziat. De

exemplu, în anul 1978, la Moara Domnească, producţia la varianta semănată la 3 aprilie a fost de

42,5 q/ha, iar la semănatul din 3 iunie, 44,0 q/ha. (Gh. Bâtlteanu, Gh.V. Roman).

Efectuarea semănatului la momentul optim şi efectuarea lui într-un timp cât mai scurt are o

mare importanţă pentru asigurarea unor condiţii prielnice pentru răsărirea şi dezvoltarea culturii.

Dacă se seamănă în afara epocii optime, producţia scade, creşte procentul de coji şi scade

procentul de ulei. Pierderile de producţie datorate semănatului în afara epocii optime sunt

diferite, în diferite condiţii din România.

Densitatea culturii. Numeroasele cercetări intreprinse în România privind densitatea au

scos în evidenţă faptul că, în cultură neirigată, densitatea optimă este cuprinsă între 40 şi 50 mii

23
plante recoltabile/ha, limita superioară fiind pentru hibrizii cu talia mai redusă, iar în cultură

irigată, limitele se cuprind între 45 şi 55 mii plante recoltabile/ha (Gh. Sin, 1988).

Experienţele efectuate cu 9 hibrizi în 5 localităţi din sudul ţării, în perioada 1973 - 1980

(Tianu şi colab., 1981), au arătat că, în cultură irigată, la variaţia densităţii între 30 - 60 mii

plante/ha, producţia creşte o dată cu creşterea densităţii până la 50 mii plante/ha; sporurile de

recoltă obţinute prin creşterea densităţii sunt mai mari la hibrizii cu talie scundă şi mai mici la cei

cu talie înaltă. Cauzele care duc la plafonarea şi scăderea randamentului la densităţi superioare

limitei menţionate au loc datorită reducerii grosimii tulpinii, a creşterii taliei plantelor, apariţia şi

intensificarea căderii plantelor, precum şi ca urmare a micşorării calatidiului şi deci reducerii

numărului de seminţe produse de o plantă, scăderea masei a 1000 boabe.

De la semănat la recoltare se înregistrează o scădere a densităţii de 4–13%, datorită

pierderilor de la răsărire şi ulterior datorită bolilor şi dăunătorilor, distrugerii plantelor cu ocazia

lucrărilor de îngrijire, etc.

Pentru a realiza densitatea recomandată la recoltare este necesar ca la semănat densitatea să

fie mărită cu 10 - 15%, combaterea bolilor şi dăunătorilor, efectuarea corectă a praşilelor. O mare

importanţă are distribuţia uniformă în spaţiu a plantelor, rândurile fără goluri, cu plante

echidistante, al căror număr corespunde densităţii optime, permite valorificarea cu eficienţă

maximă a energiei solare şi a fertilităţii solului, reflectată apoi în producţii mari.

Cantitatea de sămânţă folosită la hectar variază între 3,5 şi 5 kg/ha, funcţie de densitate şi

indicii calitativi ai seminţelor. Semănatul se face cu semănătoarea SPC-6(12).

Distanţa între rânduri practicată în România este de 70 cm. La această distanţă lucrările de

îngrijire se execută fără pierderi mari de plante şi asigură condiţii corespunzătoare pentru

valorificarea luminii. În Franţa, D. Soltner (1990) recomandă semănatul florii soarelui la

24
distanţa dintre rânduri de 45-60 cm, densitatea rămânând aceeaşi, în scopul unei mai bune

repartizări a plantelor în spaţiu.

Adâncimea de semănat diferă în funcţie de textură şi gradul de umiditate al solului, între 5

şi 8 cm. Adâncimea de semănat influenţează foarte mult procentul de plante răsărite. Există

tendinţa fermierilor de a semăna la o adâncime mai mică, pentru a obţine o răsărire rapidă şi

uniformă a plantelor. Nu se recomandă reducerea adâncimii de semănat sub 5 cm, deoarece este

influenţat negativ răsăritul plantelor. Reducerea adâncimii de semănat necesită pregătirea patului

germinativ foarte bine, terenul trebuie cât mai bine nivelat, apa conservată în sol, factori care

asigură uniformitatea adâncimii de semănat şi respectiv răsărirea rapidă şi completă a plantelor.

Lucrări de îngrijire

Principalele lucrări de îngrijire la cultura florii-soarelui sunt: combaterea buruienilor,

combaterea bolilor, a dăunătorilor şi irigarea.

Combaterea buruienilor. Până la apariţia butonului floral (30-40 zile de la răsărit), floarea-

soarelui are un ritm mai lent de creştere a părţii epigee, existând pericolul îmburuienării culturii.

După această fază, plantele acoperă bine solul şi prin umbrire împiedică răsărirea buruienilor.

Dacă în perioada semănat-răsărit survin temperaturi scăzute, această fază se prelungeşte, fiind

necesară o lucrare cu sapa rotativă pe direcţia rândurilor sau cu grapa cu colţi reglabili înclinaţi

înapoi, perpendicular pe direcţia rândurilor, pentru distrugerea buruienilor aflate în curs de

răsărire. Lucrarea se poate efectua numai în cazul în care cotiledoanele se găsesc la o adâncime

de 3 cm.

În combaterea buruienilor, lucrarea de bază este prăşitul. Sunt recomandate trei praşile

mecanice între rânduri. Prima praşilă mecanică se execută foarte devreme, când plantele au

format prima pereche de frunze. Dacă se întârzie efectuarea acestei praşile, datorită concurenţei

25
cu buruienile, plantele îşi încetinesc ritmul de creştere şi capătă culoarea verde-gălbuie, iar după

prăşit se refac greu şi numai parţial. A doua praşilă mecanică se execută la 10-15 zile de la

prima, iar cea de-a treia la 12-15 zile de la a doua.

La efectuarea praşilelor mecanice trebuie să se ţină seama de:

- viteza de lucru la prima praşilă să fie mică, pentru a se evita acoperirea plantutelor cu sol

sau vătămarea lor; la celelalte praşile viteza se poate mări.

- să se asigure zone de protecţie a plantelor, de o parte şi alta a rândurilor, cu lăţimea de 8-

10 cm la prima praşilă, crescând până la 14-15 cm la ultima, deoarece frunzele sunt rigide şi se

rup cu uşurinţă;

- să se regleze adâncimea de lucru a organelor active ale cultivatorului pentru a asigura

distrugerea tuturor buruienilor. Adâncimea de lucru este de 4 - 6 cm; toate secţiile cultivatorului

trebuie să lucreze la aceeaşi adâncime. Se va evita mobilizarea prea adâncă a solului, în urma

căreia rezultă bulgări sau felii de sol care favorizează pierderea apei şi provoacă acoperirea

plantelor cu sol. Praşilele manual, din ce in ce mai rar intalnite, se execută după prima şi a doua

praşilă. Pintilie şi colab. (1986) arată că numai praşilele mecanice, fără aplicarea erbicidelor,

sporesc producţia de floarea-soarelui cu 470 - 800 kg/ha, o praşilă manuală aduce în continuare

un spor de încă 430 - 470 kg/ha, iar a doua praşilă manuală o creştere suplimentară de încă 200 -

370 kg/ha.

Combaterea buruienilor cu ajutorul erbicidelor. În condiţiile din România s-au verificat

numeroase erbicide, cu scopul de a se stabili doza optimă şi a momentului de administrare.

Dacă după arat apar plante de costrei din seminţe, se fac una-două lucrări cu grapa cu

discuri pentru distrugerea lor, pentru a nu forma rizomi în sol până în toamnă. Se poate folosi un

erbicid antigramineic ce se aplică înainte de semănat sau înainte de răsărirea plantelor de cultura,

26
înainte de semănat, cu încorporare 3-4 cm sau preemergent; sau un erbicid selectiv ce combate

gramineele anuale şi perene, se aplică după răsărirea plantelor de cultură în doză de 0,8-1,3 l/ha.

Combaterea bolilor. Dintre boli, la cultura de floarea soarelui, pagube importante produc

mana (Plasmopara helianthi), putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum), pătarea brună şi

frângerea tulpinilor (Phomopsis helianthi), pătarea neagră a tulpinilor (Phoma oleracea),

putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea), putrezirea rădăcinilor şi tulpinilor (Sclerotium bataticold)

şi alte boli care apar sporadic şi care atacă în special frunzele.

Pentru a preveni aceste boli, importanţă deosebită are respectarea rotaţiei culturii (pe

aceeaşi solă planta trebuie să revină după o perioadă mai lungă de timp, 6-7 ani), să nu se

amplaseze după specii cu boli comune (soia, fasolea, rapiţa, etc.), folosirea hibrizilor rezistenti.

Dintre măsurile preventive fac parte şi: evitarea fertilizării unilaterale sau cu doze mari de azot,

semănatul în cadrul epocii optime, respectarea densităţii optime, combaterea buruienilor,

recoltarea la timp.

Curativ, pentru a trata aceste boli, se folosesc fungicide sistemice. Se poate folosi unul din

fungicide sistemice ce combate bolile foliare Phomopsis, Sclerotinia, Alternaria.

Lupoaia (Orobanche cumana), din familia Orobanchaceae, parazitează pe rădăcinile

plantelor de floarea-soarelui. Se transmite de la un an la altul prin seminţe, care pot rezista în sol

10 - 12 ani. În condiţiile din ţara noastră, lupoaia este mai des întâlnită în zonele de cultură din

sud (Dolj, Teleorman, Olt, Ialomiţa, Constanţa, Tulcea, Brăila) şi din Moldova (Iaşi, Bacău,

Suceava). Mijlocul principal de combatere îl constituie rotaţia culturii şi evitarea ca

premergătoare a speciilor care sunt atacate de lupoaie (tutun, cânepă, castraveţi, tomate ş.a.).

Combaterea dăunătorilor. se pot folosi insecticide.

Irigarea. Cel mai mare consum de apă se înregistrează la floarea-soarelui în perioada de la

27
apariţia inflorescenţei până la formarea seminţelor, când se poate ridica la 5 mm/zi şi chiar mai

mult. Calendaristic, floarea-soarelui se găseşte în faza critică pentru apă pe tot parcursul lunii

iulie şi prima decadă din august.

Înaintea de apariţia butonului floral, pentru a nu se ajunge la formarea unei suprafeţe

foliare foarte mari, este de dorit să se evite irigarea, de asemenea şi pe toată perioada înfloritului,

pentru a evita atacul de Sclerotinia şi activitatea polenizatorilor.

Se administrează 2-4 udări, cu o norma de udare de 500 -700 m 3/ha, în funcţie de rezerva

de apă a solului la semănat şi de precipitaţiile din timpul vegetaţiei.

Polenizarea suplimentară. Pentru sporirea producţiei de seminţe este recomandat să se

instaleze în apropierea lanurilor de floarea-soarelui a stupilor de albine, 1,5 - 2 stupi pentru un

hectar, înainte de înflorie. Această măsură poate aduce sporuri de producţie de 300-600 kg/ha (I.

Cârnu, Gh. V. Roman, Ana Maria Roman, 1982).

Recoltarea

Stabilirea momentului când trebuie recoltată floarea-soarelui are o importanţă deosebită,

momentul recoltării influentând producţia, uscarea şi treieratul recoltei, calitatea seminţelor.

Volumul miezului la fructele de floarea-soarelui atinge mărimea normală la 12-14 zile de la

fecundare. Acumularea substanţei uscate în seminţe continuă însă, considerându-se că încetează

atunci când umiditatea ajunge la 38-40%. Încetarea acumulării substanţei uscate marchează

începutul fazei de maturizare.

Maturitatea poate fi considerată atinsă atunci când 80 - 85% din calatidii au culoare

brună şi brună-gălbuie (numai 15 - 20% sunt încă galbene), resturile de flori de pe

calatidiu cad singure, frunzele de la bază şi mijlocul tulpinii sunt uscate (Gh. V. Roman,

2006). În România, perioada de recoltare este situată, cu unele diferenţe în funcţie de zonă

28
şi climat, între ultima decada a lunii august şi mijlocul lunii septembrie. Pentru practică

interesează mult aspectul morfologic al plantelor de floarea-soarelui în momentul când este

indicată începerea recoltatului. Când seminţele au umiditatea de 38%, în lan se găsesc 70%

calatidii de culoare galbenă. Când umiditatea seminţelor ajunge în jurul a 15%, circa 50% din

calatidii sunt uscate, iar 44% au culoarea galbenă-brună sau brună (P. Seminnenko, 1960).

Floarea-soarelui se poate recolta manual sau mecanic; recoltarea mecanizată se face cu

combina pentru cereale, prevăzută cu echipamentul special pentru recoltarea florii-soarelui şi

reglată corespunzător şi se poate începe de la 15% umiditate şi încheiată cel mai târziu la 9 –

10% umiditate, pentru a nu se produce pierderi mari prin scuturare. Dacă se recoltează prea

devreme, rezultă un conţinut ridicat de impurităţi umede şi există pericolul deprecierii boabelor

iar cheltuielile cu uscarea cresc. Dacă se întârzie recoltatul, cresc pierderile prin atacul păsărilor,

căderea plantelor, decojirea seminţelor la treierat, scuturare, dezvoltarea bolilor.

În cazul maturării întârziate sau când recolta este ameninţată de atacul agenţilor patogeni

precum Bothrytis sau Sclerotinia, se recomandă defolierea chimică folosind Reglone 20 LS, 30

l/ha, când 50% din plante au calatidiile galbene cu început de brunificare şi umiditatea seminţelor

a scăzut la 30 - 35%, sau Reglone Forte Diquat  150 g/l care este un desicant pentru culturile de

floarea soarelui, folosit în doză de 3-4 l/ha

Durata normală de recoltare mecanizată a unei sole este de 6 - 8 zile. Recoltarea trebuie

terminată până când umiditatea seminţelor ajunge la 10-11%. Prelungirea duratei de recoltare

atrage după sine pierderi de 2-3 q/ha.

Recoltarea manuală se efectuează pe suprafeţe restrânse şi în anumite condiţii speciale.

Începe atunci când la majoritatea plantelor florile ligulate şi frunzele sunt uscate, calatidiile

îngălbenite pe partea inferioară (dorsală), iar măduva din calatidii începe să se usuce.

29
Pericarpul fructelor este tare şi are culoarea caracteristica hibridului. Calatidiile sunt tăiate cu

secera, sunt puse la uscat şi apoi sunt treierate cu combina la staţionar (în doua etape).

Păstrarea recoltei

Indiferent de metoda de recoltare, achenele de floarea-soarelui conţin în masa lor o

cantitate mare de corpuri străine, precum şi o cantitate mare de apă. Impurităţile şi umiditatea

ridicată aduc pierderi importante păstrării şi calităţii seminţelor, atât a celor pentru industrializare

cât şi a celor pentru semănat.

Curăţirea şi uscarea seminţelor se face direct în câmp, pe arii sau în magazii. Este mai

avantajoasa uscarea pe arii, la soare, în straturi subţiri, lopătându-se de mai multe ori pe zi.

Noaptea, seminţele se adună în grămezi şi se acoperă cu prelate. Din câmp, seminţele se duc

direct la bazele de recepţie sau la fabricile de ulei. Seminţele se depozitează în magazii, atunci

când umiditatea lor este sub 12%, aşezându-se la început în strat de cel mult 50-60 cm. Când

umiditatea seminţelor scade sub 10%, stratul de seminţe poate ajunge până la 1,5 m. La

umiditatea de păstrare (7-8%) şi pe timp răcoros, stratul de seminţe se poate ridica până la 2,5 m.

30