Prof. univ. DR.

Costel SAMUIL
Prof. univ. DR. Vasile VÎNTU
Şef lucr. Dr. Mihai STAVARACHE

PRODUCEREA

ŞI

CONSERVAREA FURAJELOR

Editura "Ion Ionescu de la Brad"

Iaşi - 2019
Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. Dr. Teodor IACOB
Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară
“Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi
Prof. univ. DR. Culiţă SÎRBU
Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară
“Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

SAMUIL, COSTEL
Producerea şi conservarea furajelor / Costel Samuil, Vasile Vîntu,
Mihai Stavarache. - Iaşi : Editura Ion Ionescu de la Brad, 2019
Conţine bibliografie
ISBN 978-973-147-317-8

I. Vîntu, Vasile
II. Stavarache, Mihai
633.2

ISBN 978-973-147-317-8

Copyright © 2019. Toate drepturile asupra acestei cărţi sunt rezervate

autorului şi Editurii “Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi.

2
 CUPRINS
Introducere …..…………………………………………………………….. ........9
Partea I PRATOLOGIE ŞI PRATOTEHNICĂ
CAPITOLUL I. Importanţa, clasificarea şi răspândirea pajiştilor ……. ......11
1.1. Noţiuni introductive .... ……………………….………………… ......11
1.2. Importanţa pajiştilor ...................................................................... ......13
1.3. Clasificarea şi răspândirea pajiştilor ............................................. ......16
1.4. Cercetarea ştiinţifică în pratologie ................................................ ......20
CAPITOLUL II Vegetaţia pajiştilor permanente ..................................... ......23
2.1. Graminee ……………………………………………….….......... .….24
2.2. Leguminoase ………………………………………………......... .….46
2.3. Ciperacee şi juncacee ……………………………………............ .….55
2.4. Plante din alte familii botanice ……………………………......... .…57
CAPITOLUL III Tipologia pajiştilor ………………………………….… .….69
3.1. Principiile de bază ale tipologiei pajiştilor ……………….….…. .….69
3.2. Metode folosite pentru identificarea tipurilor de pajişti ….….…. .….72
3.3. Aprecierea producţiei şi calităţii pajiştilor cu ajutorul valorii
pastorale ……………………………………………………....... ......76
3.4. Unităţi zonale şi intrazonale de pajişti ………………………….. .….77
3.5. Principalele tipuri de pajişti din România ……………………… .….84
3.6. Cerinţele plantelor faţă de factorii staţionali şi praticulturali ....... …..99
3.7. Inventarierea şi cartarea pajiştilor ………………………………. .….99
3.8. Amenajamente pastorale ………………………………………... …102
CAPITOLUL IV Îmbunătăţirea pajiştilor ……………………………… ....105
4.1. Lucrările de suprafaţă …………………………………….….…. ....107
4.2. Lucrările radicale ……………………………………………….. ....152
CAPITOLUL V Înfiinţarea pajiştilor temporare ………………………. ....153
5.1. Pajişti temporare înfiinţate în locul pajiştilor permanente
degradate …………………………………………………………. ....155
5.2. Pajişti temporare înfiinţate în teren arabil ……………………… ....174
CAPITOLUL VI – Folosirea pajiştilor ………………………….………. ....175
6.1. Folosirea pajiştilor prin păşunat ………………………….……... ....176
6.2. Folosirea pajiştilor prin cosit …………………………………… ....195
6.3. Folosirea mixtă a pajiştilor ……………………………….…….. ....209
Partea a II-a PLANTE FURAJERE
CAPITOLUL VII Graminee anuale furajere …………………………... ....211
7.1. Orzul – Hordeum vulgare L. ……..……………………...…….. ....212
7.2. Ovăzul - Avena sativa L. ……………………………………….. ....217
7.3. Secara - Secale cereale L. var. vulgare Körn. …………….……. ....220

3
 7.4. Triticale – Triticosecale Wittm. .................................................... ....223
7.5. Porumbul furajer - Zea mays L. ….………………………..……. ....226
7.6. Sorgul - Sorghum bicolor (L) Moench. …………………..….…. ....236
7.7. Iarba de Sudan - Sorghum sudanense (Piper) Stapf. .................... ....241
7.8. Meiul - Panicum miliaceum L. ..................................................... ....244
7.9. Raigrasul aristat - Lolium multiflorum Lam. ................................ ....247
7.10. Dughia - Setaria italica (L.) P.Beauv. ssp. mocharicum Alef. ... ....251
7.11. Ciumiza - Setaria italica (L.) P. Beauv. ssp. maxima Alef. ....... ....252
CAPITOLUL VIII Graminee perene furajere …………………….......... ....255
8.1. Pirul cristat - Agropyron pectiniforme Leyss. ............................... ....255
8.2. Iarba câmpului - Agrostis stolonifera L. ....................................... ....256
8.3. Ovăsciorul - Arrhenatherum elatius (L) Presl. ............................. ....256
8.4. Obsiga nearistată Bromus inermis Leyss. ..................................... ....256
8.5. Golomăţul - Dactylis glomerata L. ............................................... ....257
8.6. Păiuşul de livezi - Festuca pratensis Huds. .................................. ....258
8.7. Păiuşul înalt – Festuca arundinacea Schreb. ............................... ....258
8.8. Păiuşul roşu – Festuca rubra L. ................................................... ....259
8.9. Raigrasul peren - Lolium perenne L. ............................................ ....259
8.10. Timoftica - Phleum pratense L. .................................................. ....260
8.11. Firuţa - Poa pratensis L. ............................................................. ....261
8.12. Cultura gramineelor perene pentru producerea de sămânţă ....... ....261
CAPITOLUL IX Leguminoase anuale furajere …...…………………… ....267
9.1. Mazărea comună - Pisum sativum L.
Mazărea furajeră - Pisum sativum ssp. arvense L. ……….…...... ....268
9.2. Soia - Glycine max (L.) Merr. …………………………………... ....271
9.3. Măzărichea de primăvară - Vicia sativa L.
Măzărichea de toamnă - Vicia pannonica Crantz
Măzărichea păroasă - Vicia villosa Roth.……………………...... ....277
9.4. Bobul - Vicia faba L. ………………………………………….... ....280
9.5. Lupinul alb - Lupinus albus L.
Lupinul galben - Lupinus luteus L.
Lupinul albastru - Lupinus angustifolius L.…………………..…. ....283
9.6. Latirul - Lathyrus sativus L. …………………………………..... ....286
9.7. Fasoliţa - Vigna sinensis (Torn.) Endl. ......................................... ....288
9.8. Seradela - Ornithopus sativus L. .................................................. ....289
9.9. Trifoiul persan - Trifolium resupinatum L. ................................... ....290
9.10. Trifoiul incarnat – Trifolium incarnatum L. ............................... ....291
9.11. Trifoiul de Alexandria - Trifolium alexandrinum L. .................. ....293
CAPITOLUL X Leguminoase perene furajere ……………….………... ....295
10.1. Lucerna albastră - Medicago sativa L.………………………… ....295
10.2. Trifoiul roşu - Trifolium pratense L. ………………………….. ....308
10.3. Trifoiul alb - Trifolium repens L. ……………………………... ....317
10.4. Trifoiul hibrid - Trifolium hybridum L. …………………….…….. ....319
10.5. Sparceta - Onobrychis viciifolia Scop. ………………………... ....320

4
 10.6. Ghizdeiul - Lotus corniculatus L.……………………………… ....323
10.7. Sulfina albă - Melilotus albus Medik.
Sulfina galbenă- Melilotus officinalis Medik. …………………... …326
CAPITOLUL XI Rădăcinoase şi tuberculifere furajere ………………... …329
11.1. Sfecla furajeră - Beta vulgaris L. var. crassa D.C. …………..... …329
11.2. Gulia furajeră - Brassica napus L. var napobrassica Rchb. .….. ....336
11.3. Morcovul furajer - Daucus carota L. ssp. sativus Hoffm. .......... ....338
11.4. Cartoful -Solanum tuberosum L. ................................................ ....341
11.5. Topinamburul - Helianthus tuberosus L. .................................... ....349
CAPITOLUL XII Alte plante de nutreţ …………………………………. ....350
12.1. Cucurbitacee furajere .................................................................. ....351
12.2. Floarea soarelui - Helianthus annuus L. ..................................... ....354
12.3. Rapiţa - Brassica napus L. ssp. oleifera D.C.
Brassica rapa L. ssp. oleifera D.C. …….……………….. …359
12.4. Varza furajeră -Brassica oleracea L. var. acephala (D.C) Alef. ....363
CAPITOLUL XIII Plante melifere ............................................................. ....365
13.1. Facelia -Phacelia tanacetifolia Benth. ....................................... ....367
13.2. Limba mielului - Borago officinalis L. ....................................... ....369
13.3. Iarba şarpelului - Echium vulgare L. .......................................... ....370
13.4. Rezeda - Reseda odorata L. ........................................................ ....370
13.5. Mătăciunea -Dracocephalum moldavica L. ............................... ....371
CAPITOLUL XIV Culturi furajere succesive ……………………….…. ....373
14.1. Condiţiile pentru culturi furajere succesive ................................ ....373
14.2. Tehnologia de cultivare .............................................................. ....374
CAPITOLUL XV Conveierul verde ……………………………………... ....377
15.1 Tipuri de conveier verde ……………………………………….. ....377
15.2 Principii de organizare a conveierului verde …………….…….. ....378
15.3 Sortimentul de plante furajere din conveierul verde …….……... ....378
15.4 Întocmirea schemelor de conveier verde ……………………..... ....379
15.5 Eşalonarea producţiei de furaj verde …………………….…….. ....381
15.6 Folosirea culturilor din conveierul verde ………………………. ....381
CAPITOLUL XVI Însilozarea furajelor ………………………………... ....383
16.1 Importanţa însilozării furajelor ………………………………… ....383
16.2 Categoriile de furaje însilozate ………………………………… ....384
16.3 Procesele biochimice din timpul însilozării …………………..... ....384
16.4 Tehnologia însilozării furajelor ………………………….…….. ....388
16.5 Tehnologii specifice de însilozare ……………………….…….. ....393
16.6 Tipuri de silozuri ……………………………………………….. ....396
16.7 Calitatea furajului însilozat …………………………………….. ....400
Bibliografie …………………………………………………………. ....403

5
 CONTENTS

Introduction ……………………………………………………………….. ......9

Part I PRATOLOGY AND PRATOTECHNICS
CHAPTER I. Importance, classification and spreading of meadows .…. ......11
1.1. Introductive Notions ………………...…………………….……. ......11
1.2. Importance of Meadows ………………………………………... ......13
1.3. Classification and Spreading of Meadows ……………………... ......16
1.4. Scientific Investigations in the Field of Meadow Science ……… ......20
CHAPTER II Meadow Vegetation ………………………………………. ......23
2.1. Grasses ……..…………………………………….……………... .….26
2.2. Legumes ..……………………………………………………….. .….44
2.3. Sedge and Rush.……………………………………………….… .….55
2.4. Plants Bellowing to Other Botanical Families ……………….…. .…57
CHAPTER III Meadow Typology …..…………………………………… .….69
3.1. Basic Principles of Meadow Typology …………………….…… .….69
3.2. Methods for Identifying the Meadow Types ……………...….… .….72
3.3. Estimation of Meadow Production and Quality by Means of the
Meadow Value …………………………………………………. ......76
3.4. Zonal and Intrazonal Meadow Units ..………………………….. .….77
3.5. Main Types of Meadows in Romania …………………………... .….84
3.6. Station plants against factors requirements and praticulturals …. …..97
3.7 Meadow Inventory and Mapping …..…………………………… .….99
3.8. Pastoral management plans ……………………………………...…100
CHAPTER IV Meadow Improvement ……...…………………………… ....105
4.1. Surface Works ……..……………………………………….…... ....107
4.2. Radical Works ………………………………………………….. ....152
CHAPTER V Temporary Meadows ……………………………………... ....153
5.1. Establishing Temporary Meadows on the Same Land of
Trampled Permanent Meadows ….………………………………. ....155
5.2. Temporary Meadows Established on Arable Land …………….. ....174
CHAPTER VI– Use of Meadows …………………………….…………... ....175
6.1. Use of Meadows by Grazing .…………………………….…….. ....176
6.2. Use of Meadows for Mowing …………………………………... ....195
6.3. Mixed Usage of Meadows ……………………………….…….. ....209
Part II FODDER CROPS
CHAPTER VII Annual Fodder Grasses ……….…………………….….. ....211
7.1. Barley - Hordeum vulgare L. ……..……………………...…….. ....212
7.2. Oats - Avena sativa L. ……………….……………………….…. ....217

6
 7.3. Rye - Secale cereale L. var. vulgare Körn. …………….…….… ....220
7.4. Triticale – Triticosecale Wittm. ………………………………… ....223
7.5. Maize – Zea mays L. ….…….……………………..……............. ....226
7.6. Grain Sorghum - Sorghum bicolor (L) Moench. ………….……. ....236
7.7. Sudan Grass - Sorghum sudanense (Piper) Stapf. ……………… ....241
7.8. Millet - Panicum miliaceum L. …………………………………. ....244
7.9. Italian Ryegrass - Lolium multiflorum Lam. ………………….… ....247
7.10. Foxtail Millet - Setaria italica (L.) P. Beauv. ssp. mocharicum ....251
7.11. Green Bristlegrass - Setaria italica (L.) P. Beauv. ssp. maxima ....252
CHAPTER VIII Forage Perennial Grasses ..........………………………. ....255
8.1. Crested Weatgrass - Agropyron pectiniforme Leyss. …...……….. ....255
8.2. Creeping Bent - Agrostis stolonifera L. ……………………………. ....256
8.3. Tall Oatgrass - Arrhenatherum elatius (L) Presl. ………………… ....256
8.4. Smooth Brome Bromus inermis Leyss. ……………………………. ....256
8.5. Orchard Grass - Dactylis glomerata L. ……………………………. ....257
8.6. Meadows Fescue - Festuca pratensis Huds. ................................. ....258
8.7. Tall Fescue - Festuca arundinacea Schreb. ................................. ....258
8.8. Red Fescue - Festuca rubra L. ……………………………………… ....259
8.9. Perennial Rye Grass - Lolium perenne L. .................................... ....259
8.10. Timothy - Phleum pratense L. .................................................... ....260
8.11. Kentucky Bluegrass - Poa pratensis L. …………………………... ....261
8.12. Perennial Grass Growing for Seed Production ………………... ....261
CHAPTER IX Annual Fodder Legumes …...…………………………… ....267
9.1. Common Pea - Pisum sativum L.
Field Pea - Pisum sativum ssp. arvense L. ………….………….. ....267
9.2. Soybean - Glycine max (L.) Merr. ……………………………… ....271
9.3. Common Vetch - Vicia sativa L.
Hungarian Vetch - Vicia pannonica Crantz
Hairy Vetch - Vicia villosa Roth. ………………………………. ....277
9.4. Broad Bean - Vicia faba L .……………………………………... ....280
9.5. White Lupine - Lupinus albus L.
Yellow Lupine - Lupinus luteus L.
Blue Lupine - Lupinus angustifolius L. ………………………… ....283
9.6. Peavine - Lathyrus sativus L. …………………………………… ....286
9.7. Cowpea - Vigna sinensis (Torn.) Endl. …………………….…… ....288
9.8. Common Bird's-Foot - Ornithopus sativus L. ………………….. ....289
9.9. Persian Clover - Trifolium resupinatum L. ………………….….. ....290
9.10. Scarlet Clover - Trifolium incarnatum L. ……………………... ....291
9.11. Egyptian Clover - Trifolium alexandrinum L. ………………… ....293
CHAPTER X Perennial Fodder Legumes ……………….……………… ....295
10.1. Alfalfa - Medicago sativa L. …………………………………... ....295
10.2. Red Clover - Trifolium pratense L. …………………………… ....308
10.3. White Clover- Trifolium repens L. ……………………………. ....317

7
 10.4. Swedish Clover - Trifolium hybridum L. ………………………… ....319
10.5. Sainfoin - Onobrychis viciifolia Scop. ……………………….... ....320
10.6. Bird’s Foot - Lotus corniculatus L. …………………………… ....323
10.7. White Sweetclover - Melilotus albus Medik.
Yellow Sweetclover - Melilotus officinalis Medik. …………….. …326
CHAPTER XI Fodder Roots and Tubercles …………………………….. …329
11.1. Forage Beet - Beta vulgaris L. var. crassa D.C. ………………. …329
11.2. Forage Turnip - Brassica napus L. var napobrassica Rchb. ….. ....336
11.3. Forage Carrot - Daucus carota L. ssp. sativus Hoffm. ………... ....338
11.4. Potato - Solanum tuberosum L. ……………………………………. ....341
11.5. Jerusalem Artichoke - Helianthus tuberosus L. ………………. ....349
CHAPTER XII Other Fodder Plants ……………………………………. ....351
12.1. Cucurbitaceous ………………………………………………... ....351
12.2. Sunflower - Helianthus annuus L. …………………………….. ....354
12.3. Rape - Brassica napus L. ssp. oleifera D.C.
Brassica rapa L. ssp. oleifera D.C. ………………….…... …359
12.4. Common Cabbage - Brassica oleracea L. var. acephala Alef. .. ....363
CHAPTER XIII Meliferous Plants ………………………………………. ....365
13.1. Lacy Facelia - Phacelia tanacetifolia Benth. ............................. ....367
13.2. Borage- Borago officinalis L. ……………………………………… ....369
13.3. Viper's Bugloss - Echium vulgare L. ……………………………... ....370
13.4. Sweet Mignonette - Reseda odorata L. ...................................... ....370
13.5. Dragon's Head - Dracocephalum moldavica L. ………………… ....371
CHAPTER XIV Successive Forage Crops ……………………….……... ....373
14.1. Conditions for Successive Fodder Crops ……………………… ....373
14.2. Cultivation Technology ……………………………………….. ....374
CHAPTER XV Green Conveyer ……………………………………........ ....377
15.1 Types of Green Conveyer ……………………………………… ....377
15.2 Principles of Organizing Fodder Plants from Green Conveyer ... ....378
15.3 Types of Fodder Plants from Green Conveyer …….…………... ....378
15.4 Drawing up Diagrams of Green Conveyer …………………….. ....379
15.5 Spacing out Production of Green Conveyer …………….……... ....381
15.6 Use of Crops from Green Conveyer ………………………........ ....381
CHAPTER XVI Forage Ensilage ..………………………………………. ....383
16.1 Importance of Ensiled Forage ………………………………….. ....383
16.2 Categories of Ensiled Forage …………………………………... ....384
16.3 Biochemical Processes during Ensiling ………………………... ....384
16.4 Ensiling Technology ………………………….………………... ....388
16.5 Specific Ensiling Technology ……………………….……….… ....393
16.6 Types of Silos…………………………………………………... ....396
16.7 Quality of Ensiled Forage ……………………………………… ....400
References ..………………………………………………………................ ....403

8
 Introducere

Importanţa deosebită a fondului pastoral din România este evidenţiată şi

prin suprafaţa destul de mare, de 4,9 milioane ha, din care păşunile reprezintă 3,4
milioane ha, iar fâneţe 1,5 milioane ha, ceea ce înseamnă o pondere de 34% din
suprafaţa agricolă a ţării.
Din acest punct de vedere România se situează pe locul 5 în Europa, după
Franţa, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Spania şi Germania. În
acelaşi timp, suprafaţa de teren alocată producerii furajelor de volum, din care
4,9 milioane ha pajişti, la care se adaugă aproximativ 1,1 milioane ha teren
arabil, este mai mare decât suprafaţa totală agricolă a Belgiei, Olandei şi Elveţiei,
luate împreună.
Deşi suprafaţa ocupată cu pajişti permanente este mare, aportul acestora
la asigurarea necesarului de furaje este mai redus, în comparaţie cu cel al plantelor
de nutreţ sau al pajiştilor temporare, deoarece producţiile pe care acestea le
realizează sunt foarte mici, ca urmare a unor factori naturali limitativi, a
neaplicării unor lucrări de îmbunătăţire, precum şi datorită unor factori socio-
economici nefavorabili.
În decursul anilor, cercetările, observaţiile şi studiile efectuate pe pajişti
au fost foarte complexe şi din ce în ce mai complete, acoperind o multitudine de
aspecte referitoare la biologia, ecologia şi tehnicile de îmbunătăţire a acesteia.
Progresele înregistrate în domeniul ameliorării plantelor furajere,
elaborarea unor noi tehnologii, intensive, care conduc la obţinerea unor producţii
mari şi de calitate, dar care nu sunt suficient de bine cunoscute de către specialiştii
din domeniu, sunt tot atâtea argumente în favoarea necesităţii apariţiei acestei
cărţi.
Pajiştile permanente reprezintă 20%, iar arabil 40 % din suprafaţa totală a
ţării, ceea ce îi conferă României o poziţie relativ privilegiată, în raport cu
situaţia existentă în multe ţări din UE. Situaţia acestor două categorii de suprafeţe
reflectă potenţiala presiune asupra terenului ocupat de pajişti exercitată de

9
tendinţa expansionistă a suprafeţei de arabil, în contextul producerii unor cantităţi
mereu crescânde de produse necesare alimentaţiei umane.
În prezent există foarte multe preocupări în ţara noastră, dar şi la nivel
mondial pentru adaptarea tehnologiilor de producere şi conservare a furajelor la
noile cerinţe economice, ecologice şi conservative, urmărind o cât mai bună
gestiune a resurselor, creşterea calităţii producţiei, protecţia mediului, menţinerea
biodiversităţii şi creşterea fertilităţii solului.
Această carte abordează în primele şase capitole pajiştea ca sursă
importantă de producere a furajelor pentru animale, posibilităţile de îmbunătăţire
şi folosire a acesteia, iar în următoarele zece capitole sunt prezentate tehnologiile
de cultivare a principalelor plante furajere şi a modalităţilor de conservare a
furajelor.
La fiecare cultură sunt prezentate elemente referitoare la importanţa
culturii respective, zonarea ecologică, rotaţia, fertilizarea, lucrările solului,
sămânţa şi semănatul, lucrările de îngrijire, recoltarea şi conservarea producţiei
obţinute.
Această carte contribuie la îmbogătăţirea bazei de documentare praticole,
iar autorii şi-au propus să prezinte într-o formă destul de abordabilă aspecte
despre pratologie, pratotehnică şi tehnologiile de cultivare a principalelor plante
furajere cultivate în ţara noastră.
Prin elementele pe care le prezintă, cartea vine în sprijinul studenţilor,
absolvenţilor, a specialiştilor şi a tuturor celor care doresc să practice o agricultură
modernă, competitivă, care foloseşte eficient toate resursele de asigurarea a
furajelor, în vederea dezvoltării cât mai sustenabile a zootehniei.

10
 Partea I

PRATOLOGIE ŞI PRATOTEHNICĂ

Capitolul I

IMPORTANŢA, CLASIFICAREA ŞI RĂSPÂNDIREA

PAJIŞTILOR

1.1. Noţiuni introductive

1.2. Importanţa pajiştilor
1.3. Clasificarea şi răspândirea pajiştilor
1.4. Cercetarea ştiinţifică în pratologie

1.1. Noţiuni introductive

Cunoaşterea exactă a potenţialului actual al pajiştilor permanente şi în
general, al tuturor surselor de producere a nutreţurilor, folosite în furajarea
animalelor, constituie o necesitate obligatorie în vederea valorificării la un nivel
superior a posibilităţilor de care dispunem în acest domeniu.
Pajiştile permanente reprezintă o sursă importantă pentru asigurarea
hranei animalelor, însă cu condiţia aplicării unui plan de măsuri de îmbunătăţire,
însoţit de un management raţional de utilizare.
Deşi suprafaţa ocupată cu pajişti permanente este mare, aportul lor în
balanţa furajeră pe ţară este mai redus, în comparaţie cu cel al plantelor de nutreţ
sau al pajiştilor temporare, deoarece producţiile pe care acestea le realizează sunt
foarte mici, ca urmare a unor factori naturali limitativi, a neaplicării unor lucrări
de îmbunătăţire, precum şi datorită unor factori socio-economici. În general, se

11
consideră că pajiştea este o sursă inepuizabilă de furaj şi care nu necesită lucrări
de îmbunătăţire sau de corectare a nivelului său de fertilitate, lucru ce este total
eronat.
Din cauza alocării unor resurse materiale şi financiare insuficiente,
precum şi a scăderii interesului şi preocupării pentru îmbunătăţirea pajiştilor
permanente, unele acţiuni tehnologice începute şi realizate până în anul 1989 au
fost diminuate pe parcurs, până aproape de abandonarea acestora. În urma acestei
atitudini faţă de exploatarea pajiştilor permanente, producţiile au scăzut an de an,
fenomen însoţit şi de o degradare foarte accentuată a vegetaţiei. În timp, speciile
cu o valoare furajeră ridicată, productive, cu o energie şi capacitate de otăvire
bună, au fost înlocuite de specii fără valoare furajeră, care depreciază calitatea
produselor animaliere, precum şi de specii dăunătoare vegetaţiei şi chiar sănătăţii
animalelor.
Starea actuală a pajiştilor permanente din România este, în marea
majoritatea a situaţiilor, necorespunzătoare, iar producţiile care se obţin sunt mici,
rareori depăşind 4-5 t/ha masă verde, iar calitatea furajului este scăzută. Suprafeţe
importante ocupate de pajiştile permanente reprezintă, de fapt, terenuri foarte slab
productive care, din diferite motive nu au putut avea un alt mod de utilizare.
Dicţionarul explicativ ilustrat al limbii române (2014) defineşte pajiştea
ca o suprafaţă de teren acoperită cu vegetaţie erbaceee perenă, spontană sau
cultivată, folosită pentru hrana animalelor, prin păşunat ori cosit. Există şi
tendinţa de a considera pajişte orice cultură de iarbă destinată pentru alimentaţia
animalelor.
Congresul Internaţional de Pajişti de la Leipzig, din 1977, aflat la ediţia
cu numărul XIII, defineşte termenul de pajişte (grassland) ca fiind teren agricol
exploatabil, utilizat pentru cultură mai mulţi ani sau permanent, cu graminee
perene dominante în vegetaţie, iar în dicţionarele mai vechi ale limbii române se
precizează că prin pajişte înţelegem terenuri cu iarbă deasă şi crescută îndeajuns
pentru a servi la păşunat.
Într-o definiţie completă, dar în acelaşi timp şi poetică, J.J. Ingalls (1833-
1900), senator de Kansas (SUA), în Kansas Magazine, spunea foarte sugestiv şi
frumos că: “Iarba este iertarea naturii, binecuvântarea ei constantă. Câmpii
călcate de lupte, saturate de sânge, sfâşiate de urmele roţilor de tun, înverzesc
din nou cu iarbă, iar măcelul se uită. Păduri putrezesc, recolte pier, flori dispar,
dar iarba este nemuritoare. Semănată de vânturi, de către păsările călătoare, de
firea subtilă a stihiilor care sunt păstorii ei, îndulceşte profilul aspru al lumii. Ea
invadează singurătatea deşerturilor, urcă pantele, înverzeşte şi culmile
nemângâiate ale munţilor, schimbă climate şi determină istoria, caracterul şi
destinul naţiunilor. Nu poartă blazonul de floare pentru a vrăji simţurile cu
strălucire şi splendori, dar culoarea ei simplă este mai fermecătoare decât crinul
sau trandafirul. Nu produce fructe în pământ sau aer, dar dacă recolta sa ar lipsi
un singur an, foamea ar depopula lumea”.
Astfel, putem considera că pajiştea reprezintă o suprafaţă de teren
acoperită cu vegetaţie ierboasă, alcătuită în cea mai mare parte din plante perene,

12
ce aparţin diferitelor familii botanice şi a cărei producţie este utilizată în
alimentaţia animalelor, prin păşunat sau cosit. În decursul anilor, cercetările,
observaţiile şi studiile efectuate pe pajişti au fost foarte complexe şi din ce în ce
mai complete, acoperind o multitudine de aspecte referitoare la acestea. Astfel, au
apărut ştiinţe noi precum pratologia şi pratotehnica.
Pratologia este ştiinţa care are drept obiect studiul ecosistemului de
pajişte, sub aspectul compoziţiei floristice, al particularităţilor plantelor, al
asociaţiilor vegetale, al condiţiilor ecologice etc. şi al interacţiunilor dintre
acestea.
Pratotehnica sau praticultura reprezintă partea aplicativă a pratologiei,
care se ocupă de elaborarea măsurilor de îmbunătăţire a pajiştilor, de tehnologia
de înfiinţare a pajiştilor temporare, precum şi de folosirea acestora.
Sensul destul de larg şi interpretabil al definirii pajiştilor a fost sesizat şi
pe plan internaţional, de unii autori şi reiese atât din unele documente emise de
UE, cât şi din legislaţia diferitelor ţări europene. Această situaţie a fost semnalată
şi la unele manifestări ştiinţifice de specialitate dedicate pajiştilor, precum
reuniunea anuală a European Grassland Federation din 2007, care a avut loc la
Ghent, Belgia.
La această reuniune se prezintă o situaţie a definiţiilor şi caracteristicilor
pajiştilor permanente sau temporare din unele ţări europene (tab. 1.1.).
1.2. Importanţa pajiştilor
Importanţa economică şi ecologică a pajiştilor permanente este dată de
multiplele roluri pe care acestea le pot avea.
Analizate din acest punct de vedere, pajiştile pot reprezenta:
 sursă importantă de nutreţuri suculente şi fibroase pentru animalele
domestice;
În România, se apreciază că pajiştile permanente asigură circa 70% din
masa verde şi 55% din fânul necesar alimentaţiei animalelor. Producţiile medii de
furaj obţinute de pe pajiştile din ţara noastră, deşi înregistrează creşteri evidente,
se situează încă la un nivel scăzut, comparativ cu alte ţări. Producţiile acestea mici
se datorează modului de folosire neraţional, lipsei de lucrări de îmbunătăţire
precum şi faptului că pajiştile permanente sunt amplasate pe terenuri în pantă,
slab productive, adesea erodate sau afectate de alţi factori restrictivi.
Productia de masă verde realizată pe pajişti a înregistrat oscilaţii mari, în
funcţie de condiţiile pedoclimatice, de diversitatea factorilor care acţionează
asupra pajiştilor şi de lucrările agroameliorative efectuate.
În etapa 1950-1970, producţiile medii de masă verde obţinute la hectar
s-au situat între 3-5 tone/ha la păşuni şi 4-9 tone/ha la fâneţe. În perioada 1970-
1990, producţiile au crescut, situandu-se între 7-14 tone/ha masă verde la păşuni
şi 8-16 tone/ha masă verde la fâneţe.
După anul 1990, producţia de masă verde pe pajişti a scăzut la 8-10
tone/ha, ca urmare a neefectuării lucrărilor de întreţinere şi fertilizare, precum şi
a deteriorării lucrărilor de amenajare, executate în perioada anterioară.

13
 Tabelul 1.1
Definiţii şi caracteristici ale pajiştilor permanente şi temporare în unele ţări europene (Reheul D. şi col. 2007)
Ţara Raport Anul Definiţia pajiştilor Speciile din pajiştea Sursa
P/T raportării temporară
Norvegia 82/18(2) 1999 P Pajişte care nu a fost refăcută în timp de 10 ani - Nesheim L.
T Pajişte unde speciile care au fost semănate au dispărut
Danemarca 30/70 2005 P Pajişte menţinută minim 5 ani, reglementare UE Raigras, trifoi alb Soogaard şi col.
T Pajişte menţinută 2 – 4 ani, urmată de culturi în arabil 2002
Olanda 90/10 2000 T Pajişte menţinută < 6 ani raigras Schiltz şi col. 2002
Belgia 86/14 2006 T ierburi de scurtă durată de folosire urmate de culturi în Raigras italian şi hibrid Anomymus 1986
arabil
Irlanda - - T Pajişte minim 4 ani în rotaţie cu specii în arabil Raigras peren şi trifoi Humphreys şi col.
alb 2002
Franţa 79/21 2000 T Pajişte menţinută de la 1 la 6 ani înainte de 2004, apoi Pfimlin şi col. 2003
minim 5 ani
Germania 81/19 2002 P > 10 ani înainte de 2004, apoi minim 5 ani Raigrasuri, specii de Taube şi col. 2002
T Pajişte temporară 1- 4 ani Festuca şi leguminoase Elsaesser M.
Elveţia - - P > 6 ani folosire pentru păşunat sau cosit Walter
T Paşişte inclusă în rotaţia culturilor cel puţin un an
Polonia 90/10 2003 P > 12 - 16 ani înainte de 2004, considerate permanente, Stypinki
dar resemănate la fiecare 5- ani
Ungaria - - T Pajişte menţinută 2 - 4 ani ca şi parte a terenului arabil Naghy
Grecia - - P Pajişte naturală + tufărişuri + lizieră păduri Papanastasis ‚ and
T artifial – în principal grâu sau orz pentru păşunat, Karacosta
specii pentru păşunat pentru unul sau mai mulţi ani
P - pajişti permanente; T – pajişti temporare; (2) – pe terenuri posibil de arat

14
 Creşterile de producţie s-au datorat, în principal, efectuării unor lucrări
tehnologice de desecare, combaterea eroziunii solului, corectarea acidităţii şi
salinităţii prin amendamentare, fertilizare, regenerări prin însămânţare sau
supraînsămânţare, precum şi prin măsuri de folosire raţională a pajiştilor,
asigurarea apei, asigurarea de adăposturi pentru animale şi alte utilităţi
zoopastorale.
De asemenea, pajiştea este şi o sursă importantă de plante medicinale,
aromatice şi melifere, de biomasă pentru producere de energie regenerabilă.
 habitat şi sursă de hrană pentru animalele sălbatice;
Foarte multe specii de animale sălbatice au ca sursă primară de hrană
iarba pajiştilor, iar prin această valenţă, pajiştile, alături de păduri, devin
principalele ecosisteme care asigură supravieţuirea speciilor respective de animale
şi principalul habitat pentru conservarea lor.
 mijloc de prevenire şi combatere a eroziunii solului;
În procesul de protecţie al solului împotriva eroziunii, vegetaţia ierboasă
are un rol deosebit de mare (Dumitrescu N. şi colab. 1987). Aceasta acţionează
atât prin foliajul bogat care reţine o mare cantitate de apă, cât şi prin sistemul
radicular ce funcţionează ca un dren şi astfel poate determina infiltrarea unei mari
cantităţi de apă într-un timp relativ scurt. Ierburile de pe pajişti au însuşirea de a
reţine cantităţi mari de apă şi de a spori infiltrarea acesteia în sol, mergând până la
oprirea totală a eroziunii.
 mijloc de îmbunătăţire a structurii şi fertilităţii solului.
Sub vegetaţia pajiştilor naturale primare s-au format soluri fertile, datorită
sistemului radicular fasciculat al ierburilor care străbat straturile de la suprafaţa
solului, legându-l într-o structură de agregate şi îmbogăţindu-l în substanţă
organică; bacteriile din nodozităţile leguminoaselor contribuie la ridicarea
fertilităţii solului prin fixarea azotului atmosferic şi depozitarea lui în sol.
Pajiştile temporare exercită un rol remarcabil şi în ceea ce priveşte
îmbunătăţirea însuşirilor solului, iar părerea agronomilor francezi formulată la
mijlocul secolului trecut "si tu veux du blé, fait des prés" este bazată tocmai pe
influenţa favorabilă pe care pajiştea o are asupra însuşirilor solului, pe rolul ei
ameliorator (Hédin L., Kerguelen M., De Montard F., 1972).
Astfel, în urma cultivării pajiştilor se înregistrează o creştere a conţinutul
de substanţe organice şi minerale din sol, structura sa devine stabilă, se
îmbunătăţeşte regimul de aer şi apă, activitatea microbiologică se dezvoltă intens,
iar culturile agricole care urmează după ierburile perene găsesc cele mai
favorabile condiţii de creştere şi dau producţii mari, cu cantităţi mai reduse de
îngrăşăminte.
 sursă de elemente minerale, stoc de germoplasmă, locuri de recreere;
Pajiştile contribuie la conservarea unor ecosisteme naturale în scop
ştiinţific, conservarea speciilor în pericol, păstrarea unor frumuseţi naturale.
Pentru România, pajiştile sunt o componentă importantă a vegetaţiei şi
datorită faptului că reprezintă aproximativ 11% din teritoriul ţării. Managementul
aplicat pe pajişti, caracterizat în timp prin stabilitate, face ca acestea să fie

15
esenţiale pentru biodiversitate, reprezentând unele din cele mai importante
ecosisteme existente în România şi Europa.
România este o ţară cu o diversitate biologică ridicată, exprimată atât la
nivel de ecosisteme, cât şi la nivel de specii. Un fapt remarcabil este acela că
ecosistemele naturale şi seminaturale reprezintă aproximativ 47% din suprafaţa
ţării, iar dacă ne referim la păşuni putem afirma că speciile caracteristice acestora
reprezintă aproximativ 37% din totalul speciilor existente în România.
Conservarea biodiversităţii nu înseamnă numai protecţia elementelor
excepţionale, în condiţiile în care o mare parte a biodiversităţii se situează în
medii „obişnuite”, transformate şi exploatate de om. Vremea rezervaţiilor naturale
închise şi sanctuarizate a trecut. Acţiunea practică de protecţie a biodiversităţii
poate fi eficientă numai cu sprijinul populaţiei şi al comunităţilor locale.
1.3. Clasificarea şi răspândirea pajiştilor
Clasificarea pajiştilor se poate face după mai multe criterii, din care cele
mai importante sunt: după origine, modul de folosire, durata folosirii terenului ca
pajişte, relieful pe care sunt situate pajiştile etc.
După origine sau modul cum au apărut, acestea pot fi: pajişti naturale,
care s-au format în mod natural şi pajişti temporare, care au fost create de către
om.
Pajiştile naturale sunt reprezentate de suprafeţe de teren pe care vegetaţia
ierboasă s-a instalat în mod spontan, sub acţiunea factorilor pedoclimatici, a
reliefului, a regimului de apă şi nutriţie, fără intervenţia omului. La rândul lor,
pajiştile naturale se împart în pajişti naturale de origine primară şi pajişti
naturale de origine secundară.
Pajiştile naturale primare (pajişti naturale propriu-zise) au luat naştere în
acele regiuni de pe glob unde factorii ecologici nu au permis formarea pădurilor,
iar vegetaţia ierboasă a fost pioneră. Acestea sunt reprezentate de pampa
argentiniană, savana africană, marile câmpii americane cu ierburi scunde, preeria
cu ierburi înalte, stepa rusească, tundra nordică şi tundra de altitudine sau alpină,
care ocupau suprafeţe imense şi unde, sub învelişul lor ierbos, s-au format soluri
negre, fertile şi adânci.
Stepa reprezintă o zonă de vegetație în care flora este reprezentată de
plante ierboase, iar condițiile climaterice sunt semiaride. Stepele sunt
caracteristice regiunilor euroasiatice, dar pot fi întâlnite, cu unele modificări, și în
Africa, Australia, în America de Nord și în America de Sud.
Preria cu ierburi înalte este un tip de stepă nord-americană, având
condiții climaterice similare celei europene. Aceasta este prezentă mai mult în
centrul continentului nord-american, având soluri foarte fertile pentru agricultură.
Pampa argentiniană este o câmpie întinsă, acoperită cu ierburi şi cu
tufişuri, caracteristică regiunilor cu climă subtropicală şi temperată din America
de Sud.
Tundra este o zonă de vegetaţie situată în apropierea zonei polare arctice
sau în etajul alpin, la înălţimi ridicate, formată din muşchi, licheni, unele
graminee, arbuşti pitici şi tufişuri scunde. Tundra arctică este caracterizată prin

16
temperatura medie din timpul iernii de – 34 0C, cea din timpul verii de 3-120C şi
printr-o durată a sezonului de vegetaţie de doar 50-60 zile, iar tundra alpină are
durata de vegetaţie de 180 zile.
Savana africană este o câmpie întinsă, specifică regiunilor tropicale,
acoperită cu ierburi înalte şi presărată din loc în loc cu tufe de arbori spinoşi sau
cu copaci pitici. Savana acoperă aproape jumătate din suprafaţa Africii şi areale
întinse din Australia, America de Sud şi India. Aceasta este caracterizată prin
temperaturi ridicate, precipitaţii anuale cuprinse între 500 şi 1270 mm, însă care
sunt concentrate în doar şase sau opt luni din an, urmată apoi de o lungă perioadă
secetoasă.
Prin desţelenire şi luarea în cultură, pajiştile respective sau restrâns,
menţinându-se numai ca insule, pe terenuri improprii altor culturi agricole. În
România, pajiştile naturale primare sunt reprezentate prin ochiurile de stepă din
sud-estul ţării şi prin pajiştile alpine, suprafaţa lor totală fiind estimată la
aproximativ 100 000 hectare.
Pajiştile naturale secundare sunt formate pe locul fostelor păduri
defrişate de om, supuse în continuare influenţei activităţii omului şi factorilor
naturali, fapt care a dus la o mare diversificare sub aspect floristic, reprezentând
cea mai mare parte a pajiştilor naturale.
În ţara noastră, pajiştile din această categorie sunt răspândite de la nivelul
mării până în etajul subalpin, pe o suprafaţă de peste 4,8 milioane hectare.
Suprafeţe însemnate de păduri au fost defrişate şi transformate în păşuni
comunale. Astfel, în ţara noastră, în perioada 1829-1922 au dispărut circa 3
milioane hectare pădure, din care 1 milion de hectare au fost defrişate doar în
perioada 1920.
Datorită dezvoltării agriculturii şi a mijloacelor de producţie, intervenţia
omului în ecosistemele de pajişti naturale s-a accentuat progresiv, iar fizionomia
formaţiilor respective este determinată de om şi animalele crescute de el. De
aceea, numai pe suprafeţe restrânse sau în rezervaţii naturale se mai pot întâlni
formaţii de "pajişti naturale" propriu zise. Ca atare, noţiunea de pajişte naturală
rămâne fără acoperire, iar cerinţele pratotehnicii impun introducerea noţiunii de
pajişte permanentă, care defineşte toate pajiştile pe care vegetaţia s-a instalat în
mod spontan.
Creşterea continuă a populaţiei a făcut ca nevoile de hrană să nu poată fi
acoperite de suprafaţa arabilă existentă, iar extinderea suprafeţelor arabile a apărut
ca una din posibilităţile care ar rezolva această problemă, bazată mai ales pe
seama desţelenirii izlazurilor. Cea mai recentă desţelenire de mari proporţii a fost
cea din bazinul hidrografic al Jijiei, începând cu 1850, când s-a trecut de la
creşterea animalelor la sistemul agricol cerealier.
Pajiştile temporare, cunoscute şi sub denumirea de pajişti artificiale,
pajişti cultivate sau pajişti semănate, sunt suprafeţe de teren, de regulă arabile,
care se însămânţează cu specii furajere perene (graminee şi leguminoase) în
amestec sau singure.

17
 După modul de folosire, pajiştile se împart în păşuni, care se folosesc
prin păşunat, fâneţe, care se folosesc prin cosit (pentru fân sau masă verde) şi
pajişti mixte, care alternează cele două moduri de folosire.
Pentru păşuni se rezervă pajiştile formate din specii cu talie mică şi
mijlocie, iar pentru fâneţe, pajiştile alcătuite din specii cu talie înaltă.
După durata folosirii terenului ca pajişti, acestea se împart în: pajişti
permanente şi pajişti temporare.
După relieful pe care sunt situate, pajiştile se împart în: pajişti de şes
sau câmpie, pajişti de deal, pajişti de munte, pajişti de lunci, văi şi depresiuni.
Răspândire. La nivel mondial, arabilul ocupă 1 488 050 mii ha (11,3%),
pajiştile permanente 3 055 083 mii ha (23,3%), iar pădurile 4 179 808 mii ha
(30,6%), ceea ce înseamnă că 65,2% este acoperită cu vegetaţie şi 34,8% este
reprezentată de alte terenuri (Anuarul statistic 2017). Ţinând cont de suprafaţa
totală a pajiştilor de pe glob, ordinea continentelor după această suprafaţă este
următoarea: Africa circa 26,2%, Oceania şi Australia 15,4%, America de Sud
14,5%, CSI 12,1%, America de Nord 11,4%, Asia 10,6%, China 7,0% şi Europa
2,9% (tab. 1.2.).
Tabelul 1.2.
Suprafaţa ocupată de pajişti (mii hectare)
Suprafaţa Din care
Continentul sau ţara
totală Arabil % Pajişti %
Africa 2964613 209375 14,1 800437 26,2
Australia şi Oceania 842906 47124 3,2 469761 15,4
America de Sud 1753691 104068 7,0 441834 14,5
CSI 2227200 232306 15,6 370400 12,1
America de Nord 2140488 271542 18,2 346735 11,3
Asia 1746125 351755 23,6 324310 10,6
China 930496 129500 8,7 214000 7,0
Europa 472809 142380 9,6 87606 2,9
Total 13078328 1488050 100 3055083 100

În unele ţări din lume, ca Algeria, Mexic, U.S.A., Argentina, Brazilia,

Austria, Elveţia şi Marea Britanie, suprafaţa pajiştilor permanente este mai mare
decât suprafaţa ocupată de arabil (tab. 1.3.).
Din punct de vedere al suprafeţei ocupate de pajişti, Romania se situează
înaintea altor state din Europa ca Austria, Bulgaria, Ungaria, Irlanda, Polonia,
Suedia, Elveţia, dar după alte state, cum ar fi Franţa, Germania, Italia, Spania sau
Marea Britanie. Potrivit anuarului statistic din 2016, în ţara noastră, suprafaţa
totală este de 23,839 mil ha, din care suprafaţa agricolă de 14,630 milioane ha,
arabil 9,395 milioane ha, iar pajiştile permanente 4,828 mil. ha. Din suprafaţa
totală de pajişti permanente, 3,272 mil ha sunt reprezentate de păşuni şi 1,556 mil.
ha de fâneţe (fig. 1.1.).

18
 Tabelul 1.3.
Modul de folosire a teritoriului în unele ţări din lume
(mii hectare)
din care :
Suprafaţa Suprafaţa Arabil Pajişti Păduri
Ţara
totală uscatului permanente
total % total % total %
Algeria 238174 238174 7300 3,1 30700 12,9 4000 1,7
Mexic 195820 190869 23150 12,1 74499 39,0 48700 25,5
USA 980943 957311 185742 19,4 239172 25,0 286200 29,9
Argentina 276689 273669 25000 9,1 142000 51,9 50900 18,6
Brazilia 851197 845651 42000 5,0 185000 21,9 488000 57,7
Austria 8385 8273 1419 17,2 1954 23,6 3240 39,2
Franţa 55150 55010 18255 33,2 10764 19,6 14931 27,1
Germania 35691 34927 11676 33,4 5251 15,0 10700 30,6
Italia 30127 24406 9030 30,7 4300 14,6 6770 23,0
Spania 50478 49944 14981 30,0 10300 20,6 16137 32,3
Elveţia 4129 3955 396 10,0 1114 28,2 1252 31,7
Marea Britanie 24488 24160 6081 25,2 11048 45,7 2438 10,1
România 23839 23034 9395 40,8 4828 21,0 6734 29,2

Fig. 1.1 Suprafaţa agricolă a României după modul de folosinţă

(Anuarul statistic, 2017)

În aceste regiuni, pajiştile ocupă de regulă relieful mai frământat şi

versanţii cu înclinare mai mare (peste 30% au pante mai mari de 10%), fiind
situate pe soluri mai puţin fertile, subţiri, scheletice sau afectate de exces de
umiditate, eroziune şi alunecări, în general terenuri care nu pot fi valorificate prin
alte culturi agricole (tab. 1.4.).
Pajiştile permanente din ţara noastră sunt răspândite cu precădere în
regiunile de deal şi munte (inclusiv depresiunile intramontane), unde deţin peste
75% din suprafaţa fondului pastoral.
După factorii limitativi ai producţiei de masă verde, rezultă că pajiştile
din România nu sunt afectate de factori naturali de restricţie doar pe 1,856 mil ha,

19
suprafaţă pe care există posibilitatea unor creşteri mai rapide a producţiei de
masă verde şi cu costuri mai mici în aplicarea unor măsuri tehnologice (tab. 1.5.).
Tabelul 1.4.
Repartizarea suprafeţelor de pajişti pe forme de relief
(mii hectare)
din care:
Specificare U.M. Total
Zona de şes Zona de deal Zona de munte
mii ha 4,826 1,091 2,490 1,245
Total
% 100,0 22,5 51,9 25,6

Pe 376,7 mil ha afectate de pietriş, grohotiş, stâncării şi roca-mama la

suprafaţă, nu se poate acţiona cu lucrări agroameliorative. Pe celelalte categorii
de terenuri, afectate în diferite proporţii de influenţa negativă a factorilor
limitativi, sunt necesare lucrări de investiţii, agroameliorative, pentru diminuarea
acestor factori şi crearea unui covor vegetal ierbos, superior cantitativ şi calitativ.
Tabelul nr. 1.5
Repartizarea pajiştilor după factorii limitativi
(mii hectare)
din care:
Pietris,
Specificare UM Total Fără Eroziuni, Exces Salinitate,
pH<5 Nisipuri roca la
restricţii alunecări umiditate salcalinitate
suprafaţă
Ha 4,859 1,856 1,186 0,325 0,87 0,191 0,054 0,377
Total
% 100,0 38,2 24,4 6,7 17,9 3,9 1,1 7,8

Răspândirea pajiştilor în ţara noastră este influenţată foarte mult de

condiţiile ecologice, înregistrându-se deosebiri marcante pe judeţe ca suprafeţe şi
tipuri de pajişti. Sunt unele judeţe, cum ar fi: Harghita, Hunedoara, Maramureş,
Caraş-Severin, Bistriţa-Năsăud, Sibiu, Alba, Vîlcea, Cluj, Braşov, Covasna, Gorj,
în care ponderea pajiştilor este de peste 50% din suprafaţa agricolă, ceea ce a
determinat ca şi creşterea animalelor să fie mult mai dezvoltată decât în judeţele
cu suprafeţe mai mici de pajişti (tab. 1.6.).
1.4. Cercetarea ştiinţifică în pratologie
Importanţa alimentaţiei animalelor şi a asigurării cu nutreţuri de calitate şi
în cantitate suficientă a fost subliniată încă din secolulul al XIX-lea de către Ion
Ionescu de la Brad, fondatorul agriculturii ştiinţifice din ţara noastră. Mai târziu
Agricola Cardaş, considerat fondatorul ştiinţei zootehnice în Moldova, s-a ocupat
de promovarea metodelor ştiinţifice de creştere a animalelor, în care alimentaţia
animalelor şi baza furajeră avea un rol foarte important.
În primele două decenii ale secolului XX, cercetările referitoare la pajişti
au cunoscut o oarecare dezvoltare, dar s-au desfăşurat încă la un volum foarte
redus şi la un nivel metodologic modest.
Abia în jurul anilor 1930, cercetările au cunoscut o amploare mai
accentuată şi o perfecţionare evidentă, în ceea ce priveşte concepţia şi
metodologia folosită, prin înfiinţarea de institute de cercetare de specialitate, în

20
majoritatea ţărilor cu suprafeţe de pajişti importante. Astfel, în anul 1927 a avut
loc primul Congres Internaţional de Pajişti, organizat la Leipzig, urmat de alte
congrese organizate regulat, din patru în patru ani, cu excepţia perioadei în care s-
a desfăşurat cel de-al doilea război mondial.
Tabelul 1.6.
Gruparea judeţelor în funcţie de ponderea pajiştilor din terenul agricol
(mii hectare)
Suprafaţă pajişti /
Denumirea judeţelor
teren agricol (%)
Harghita (76,6%), Hunedoara (71,3%), Maramureş (70,9%), Caraş
Severin (64,9%), Bistriţa Năsăud (62,4%), Sibiu (59,7%), Alba
peste 50
(57,5%), Vâlcea (57,0%), Cluj (57,0%), Braşov (55,7%), Covasna
(54,7%), Gorj (53,7%).
40-50 Sălaj (46,7%), Mureş (44,9%), Argeş (43,1%), Suceava (41,8%)
Prahova (39,5%), Bacău (38,8%), Neamţ (38,8%), Bihor (36,4%),
30-40
Mehedinţi (31,1%).
Arad (29,9%), Vrancea (29,9%), Buzău (29,3%), Iaşi (27,6%), Satu
20-30 Mare (26,8%), Dâmboviţa (25,8%), Vaslui (23,6%), Botoşani
(22,9%), Timiş (22,2%).
10-20 Tulcea (16,6%), Galaţi (12,4), Dolj (12,2%), Constanţa (10,9%)
Brăila (8,5 %), Olt (7,3%), Telorman (7,2%), Ialomiţa (4,8%),
sub 10
Giurgiu (4,4%), Ilfov (2,0%), Călăraşi (1,3%).

La nivel european, încă din anul 1963, a luat naştere Federaţia Europeană
a Pajiştilor, care şi-a propus drept scop favorizarea schimbului de experienţe şi
coordonarea unor eforturi comune ale cercetătorilor pratologi din Europa.
Federaţia Europeană a Pajiştilor (EGF) coordonează împreună cu FAO activitatea
a trei reţele europene de cercetare, reţeaua mediteraneană, reţeaua pentru
cercetarea pajiştilor montane şi reţeaua pentru culturi furajere şi pajişti de câmpie.
În lume, există două organisme care coagulează, coordonează şi
promovează activitatea de cercetare în domeniul pajiştilor şi a culturilor furajere,
este vorba de International Grassland Congres, aflat la a XXI ediţie şi
International Rangeland Congress aflat la a VIII ediţie.
În România, cercetările pratologice şi praticole au început odată cu
înfiinţarea, în anul 1928, a I.C.A.R.-ului, cu studii despre vegetaţia păşunilor şi a
fâneţelor. Prima unitate de cercetare specializată în problematica pajiştilor a fost
Staţiunea Centrală de Păşuni şi Fâneţe, înfiinţată în anul 1945, de către Gheorghe
Anghel, în cadrul I.C.A.R.-ului.
Datorită numeroşilor factori restrictivi, care limitează valorificarea
potenţialului productiv al pajiştilor, este necesară dezvoltarea activităţii de
cercetare ştiinţifică în următoarele direcţii:
 inventarierea fondului pastoral al ţării în scopul stabilirii măsurilor de
îmbunătăţire şi valorificare a pajiştilor în contextul noilor situaţii din
agricultură;

21
 menţinerea şi îmbogăţirea colecţiei de germoplasmă la speciile de graminee şi
leguminoase perene de pajişti;
 crearea de noi cultivare de graminee şi leguminoase perene de pajişti, de înaltă
productivitate şi valoare nutritivă pentru a satisface cerinţele condiţiilor locale
specifice şi sistemul de utilizare prin păşunat, cosit sau mixt;
 stabilirea şi testarea, în vederea standardizării, de noi amestecuri de specii şi
soiuri de graminee cu leguminoase perene care să satisfacă cerinţele actuale
ale fermierilor producători de furaje;
 refacerea ecologică a ecosistemelor de pajişti din diverse zone ale ţării afectate
de eroziune, exces de umiditate şi alunecări de suprafaţă, prin lucrări complexe
pratologo-silvice;
 promovarea unui sistem de maşini specifice mecanizării lucrărilor agricole pe
pajişti, în condiţiile unei agriculturi ecologice;
 promovarea aplicării sistemului cu inputuri minime (LIN-S) în zonele
montane, pentru promovarea unei agriculturi biologice, cu menţinerea
biodiversităţii.
Rolul important pe care îl are cercetarea ştiinţifică în domeniul pratologiei
este subliniat de progresele şi rezultatele remarcabile obţinute în crearea de noi
soiuri valoroase, în stabilirea corectă a sortimentului de culturi furajere, în
contextul ultimelor schimbări climatice mondiale, precum şi în elaborarea de
tehnologii adaptate condiţiilor ecologice specifice fiecărei regiuni în parte.

22
 Capitolul II

VEGETAŢIA PAJIŞTILOR PERMANENTE

2.1. Graminee
2.2. Leguminoase
2.3. Ciperacee şi juncacee
2.4. Plante din alte familii botanice

Climatul a jucat un rol important în evoluţia şi dezvoltarea pajiştilor

permanente de pe toate continentele.
Pajiştile permanente din regiunea temperată s-au dezvoltat între paralela
30 şi 600 latitudine nordică şi sudică, fiind cunoscute sub denumirea de preerii. În
Europa şi Asia, pajiştile temperate mai sunt cunoscute şi sub denumirea de stepă,
ce apare ca o bandă îngustă, care pleacă din estul Europei, trece prin vestul şi
centrul Asiei şi ajunge până în nord-estul acesteia.
Pajişti asemănătoare stepei, precum pampasul se dezvoltă în regiunea
Patagonia din Argentina şi vecinătatea Uruguayului. Africa şi Australia conţin
formaţii asemănătoare de pajişti, cunoscute sub denumirea de velds în Africa de
Sud şi de păşuni în Australia.
Pajiştile tropicale, care pot fi găsite mai ales până la paralela 300 de o
parte de şi de alta a ecuatorului, sunt cunoscute sub denumirea de savane, iar
formaţiuni întinse se pot găsi în câmpia Serengeti, din centrul şi sudul Africii.
Largi areale de savană se găsesc şi în Brazilia, India, Sudul Asiei şi Australia.
Spre deosebire de pajiştile temperate, gramineele de savană pot creşte în mijlocul
unor mici grupuri de arbori sau arbusti.
Vegetaţia pajiştilor permanente este alcătuită din specii care se asociază în
grupări complexe care, sub influenţa factorilor naturali, antropici şi economici,
diferiţi de la o zonă la alta şi chiar de la un an la altul, determină o mare
diversitate floristică a covorului ierbos. Bogăţia numerică a speciilor de plante din
pajiştile permanente depinde de condiţiile ecologice, lucrările de îngrijire aplicate
şi de modul de folosire a pajiştilor.
În România, s-au identificat circa 750 specii care cresc pe pajişti, iar
valoarea lor economică este cuprinsă între limite foarte largi (Flora R.S.România,
1952-1976). Astfel, se întâlnesc specii valoroase din punct de vedere furajer, cu o

23
bună compoziţie chimică, însă sunt şi specii nevaloroase, cele mai multe
neconsumate de animale sau consumate numai în primele faze de creştere şi specii
dăunătoare, vătămătoare şi toxice. De aceea, se impune ca prin anumite măsuri de
îngrijire şi folosire raţională să se dirijeze procesul de formare a masei vegetative
de pe pajişti, în sensul stimulării înmulţirii şi dezvoltării celor mai valoroase
specii din punct de vedere furajer. Pentru realizarea acestui obiectiv este necesar
să se cunoască biologia speciilor de plante, a cerinţelor faţă de condiţiile de
mediu, a modului de folosire (păşunat sau cosit) etc. .
Plantele care cresc pe pajişti se pot grupa după caracterele botanice,
valoarea economică, durata vieţii, ritmul de dezvoltare, talie, tipul de
înrădăcinare, cerinţele faţă de factorii de vegetaţie, modul de comportare la
exploatare etc..
În funcţie de criteriul botanic şi valoarea economică, plantele din pajişti se
împart în următoarele patru grupe importante: graminee, leguminoase, rogozuri şi
rugini şi plante din alte familii botanice (Dumitrescu N. şi col., 1996, Vîntu V. şi
col. 2017).
2.1. Graminee
Condiţiile climatice, solul şi orografia terenului joacă un rol de seamă în
procesul de formare al pajiştilor permanente, însă speciile de graminee au rolul
cel mai important în acest proces.
Gramineele constituie cea mai importantă grupă de plante din covorul
vegetal al pajiştilor permanente şi se pot întâlni în cele mai variate condiţii
ecologice, de la ecuator până în regiunile polare, de la ţărmul mărilor până pe
piscurile cele mai înalte ale munţilor, pe soluri fertile şi erodate, alcaline sau
acide, cu exces de apă sau insuficient aprovizionate cu apă etc..
Gramineele au cea mai mare dominanţă în pajişti, ajungând frecvent la o
acoperire de 30-50% (uneori chiar 80-90%). Valoarea lor furajeră este, în general,
bună, datorită conţinutului mare de substanţe nutritive şi gradului ridicat de
digestibilitate. Foarte puţine specii nu sunt valoroase din punct de vedere furajer
şi doar câteva sunt toxice sau vătămătoare pentru animale.
În ţara noastră, se întâlnesc 265 specii spontane de graminee, care aparţin
la 76 genuri (Flora R.S.România, vol. XII), iar pe glob sunt descrise peste 10000
specii de graminee. Conţinutul mediu în substanţe nutritive brute al gramineelor
din pajişti este reprezentat de 10,9% proteină brută, 46,8% substanţe extractive
fără azot, 8,0% cenuşă, 27,5% celuloză, 6,8% grăsimi. Gramineele se refac cu
uşurinţă după ce au fost folosite şi posedă o mare capacitate de înfrăţire. Datorită
faptului că plantele din această familie acoperă bine terenul, acestea contribuie în
cea mai mare măsură la formarea stratului de ţelină, care are un rol important în
protecţia solului împotriva tasării şi a procesului de eroziune pe pajişti.
2.1.1. Particularităţile morfologice şi biologice
Sistemul radicular. Gramineele au rădăcini subţiri, fasciculate,
concentrate în straturile superficiale ale solului, acolo unde întâlnesc condiţii mai
favorabile de hrană, apă şi aer. La graminee se întâlnesc două tipuri de rădăcini:

24
rădăcini embrionare şi rădăcini adventive. Rădăcinile embrionare sau primare se
formează după germinaţia seminţelor şi au rolul de a aproviziona tinerele plante
cu apă şi elemente nutritive (fig. 2.1.).

Fig. 2.1. Morfologia gramineelor

Rădăcinile adventive, care apar după o perioadă scurtă, de la câteva zile la

3-4 luni, îndeplinesc funcţiile de fixare în sol şi de absorbţie. Acestea se formează
în număr mare din nodurile bazale ale tulpinii şi de la nodurile stolonilor şi
rizomilor, creându-se astfel un sistem radicular fasciculat. Dacă la un număr de 14
graminee rădăcile embrionare mor după 4 luni, la Dactylis glomerata acestea mor
abia în anul al II-lea de la semănat.
La unele graminee, cu înrădăcinare mai adâncă, se găsesc rădăcini
groase, de obicei neramificate, care au rolul de a aproviziona planta cu apă din
straturile mai profunde ale solului. La gramineele cu tufă deasă, pe lângă rădăcile
obişnuite, se întâlnesc rădăcini mai groase, albicioase, care sunt prevăzute cu
ţesuturi speciale conducătoare de aer, care fac posibilă creşterea acestor graminee
pe soluri mai compacte, slab aerate, cu strat gros de ţelină (Nardus stricta).
La unele graminee, rădăcinile trăiesc în simbioză cu ciuperci, formând
micorize, care au un rol important în nutriţia plantelor. S-au semnalat astfel de
micorize la un număr de 170 specii de graminee, din care cele mai cunoscute se

25
întâlnesc la Agrostis stolonifera, Anthoxanthum odoratum, Dactylis glomerata,
Festuca ovina, Holcus lanatus, Molinia coerulea, Nardus stricta etc..
Alte graminee formează pe rădăcini nodozităţi, ca şi leguminoasele, însă
acestea sunt diferite ca formă, mărime şi structură (Alopecurus pratensis). La cea
mai mare parte a gramineelor din pajişti, rădăcinile adventive trăiesc mai mult de
un an şi împreună cu nodul de înfrăţire asigură perenitatea acestora.
Ritmul de creştere şi activitatea rădăcinilor diferă în funcţie de specie,
fiind mai intense la Arrhenatherum elatius, Dactylis glomerata, Festuca pratensis
şi mai lente la Agrostis capillaris, Alopecurus pratensis, Poa pratensis.
Recoltările repetate diminuează sau uneori frânează creşterea rădăcinilor, iar
procesul de acumulare a substanţelor de rezervă este foarte slab sau nu mai are
loc, ceea ce duce la epuizarea gramineelor şi la dispariţia lor din pajişti.
Indicaţii importante privind masa de rădăcini o dă producţia părţii aeriene
a gramineelor. Se admite, în general, coeficientul de 0,6 între masa de rădăcini şi
fitomasa aeriană, care este influenţat de compoziţia floristică, sol, climă, mod de
folosire al pajiştii. De asemenea, între adâncimea sistemului radicular şi înălţimea
gramineelor există o corelaţie pozitivă, în sensul că plantele cu talie mare, precum
Bromus inermis, Typhoides arundinacea etc., au rădăcini mai adânci, în
comparaţie cu Anthoxanthum odoratum, Festuca ovina, Poa bulbosa etc., care
sunt de talie mică şi au rădăcini la mică adâncime. Rădăcinile gramineelor au
capacitate mai mică (de 2-3 ori) de solubilizare a compuşilor greu solubili din sol,
decât leguminoasele.
Tulpina (lăstarii) gramineelor, numită pai sau culm, este formată din
noduri şi internoduri şi poate fi, în general, cilindrică, mai rar turtită pe toată
lungimea, ca la Poa compressa sau numai la bază, ca la Dactylis glomerata. La
unele specii, la baza tulpinii se găsesc îngroşări bulbiforme, ca de exemplu la Poa
bulbosa, unde se acumulează substanţe de rezervă.
Tulpinile pot fi erecte, ascendente sau culcate şi se ramifică la bază, din
nodul de înfrăţire, formând lăstari (fraţi) scurţi sau alungiţi, vegetativi sau
generativi. Baza lăstarilor tineri are culoarea alb-gălbuie sau verde, rareori roşie-
violacee, ca la Bromus erectus, Cynosurus cristatus, Festuca pratensis, Festuca
arundinacea, Lolium perenne şi Lolium multiflorum sau albicioasă ca la Bromus
inermis şi Dactylis glomerata.
Unele graminee pot prezenta stoloni sau rizomi, care sunt organe
metamorfozate subterane sau rar aeriene, formate din noduri şi internoduri.
Stolonii au internodurile mai lungi şi subţiri, sunt supratereştri şi subterani, iar
rizomii au internodurile mai scurte şi groase şi sunt numai subterani. Stolonii
supratereştri se formează din mugurii intravaginali, cresc la început oblic şi apoi
se culcă pe sol (Cynodon dactylon), iar stolonii subterani se formează din mugurii
extravaginali, au frunze reduse la solzi şi acumulează substanţe de rezervă ce
ajută la regenerarea gramineelor perene (Bromus inermis, Glyceria maxima,
Typhoides arundinacea,). Sunt unele graminee din pajişti cu stoloni supratereştri
şi subterani (Agrostis stolonifera).

26
 Frunzele gramineelor sunt sesile, alcătuite din teacă (vagină) şi limb
(lamină), cu formă, mărime şi culoare diferite, reprezentând caractere de
recunoaştere. Frunzele unor graminee cresc numai de la baza culmului, însă la
cele mai multe specii frunzele cresc de la fiecare nod al tulpinii, în mod alternativ.
Teaca este de obicei cilindrică, închisă sau deschisă, înconjură internodul
pe o anumită porţiune şi poate fi glabră (Lolium perenne, Dactylis glomerata,
Festuca pratensis) sau păroasă (Agropyron repens, Holcus lanatus, Trisetum
flavescens).
Limbul frunzei este liniar, alungit, bilateral simetric sau asimetric şi poate
fi plan şi lat, la Bromus inermis, răsucit, la Nardus stricta, filiform, la Agrostis
stolonifera, moale, la Holcus lanatus sau aspru şi rigid, la Deschampsia
caespitosa.
La majoritatea gramineelor limbul frunzei este prelung ascuţit (Poa
trivialis), dar poate fi şi brusc ascuţit (Poa pratensis). Nervaţiunea limbului este
paralelă, cu nervuri subţiri de aceeaşi grosime sau cu cea mediană mai îngroşată.
La unele graminee limbul prezintă, longitudinal, numeroase linii albe paralele de
celule buliforme, ca la Deschampsia caespitosa sau numai două linii albicioase,
de o parte şi de alta a nervurii mediane, ca la Poa pratensis. Suprafaţa limbului
este glabră (Arrhenatherum elatius, Lolium perenne,) sau păroasă (Dichanthium
ischaemum, Holcus lanatus), de culoare verde cu nuanţe către violaceu sau gălbui.
La Lolium perenne şi Festuca pratensis, partea inferioară a limbului este lucioasă
verde închis, iar cea superioară este verde deschis şi fără luciu.
Pentru a putea recunoaşte gramineele, ne putem folosi şi de prefoliaţia
acestora, care reprezintă modul de aşezare individuală a frunzelor în mugure,
înainte de a se desfăşura.
La graminee prefoliaţia poate fi:
 conduplicată (cutată), când limbul este îndoit în lungul nervurii mediane
şi cele două jumătăţi de limb se suprapun (Bromus erectus, Dactylis glomerata,
Festuca rubra, Lolium perenne, Poa pratensis) şi
 convolută (răsucită), când limbul este răsucit în formă de sul spre interior
(Bromus inermis, Festuca arundinacea, Festuca pratensis, Lolium multiflorum,
Phleum pratense).
Frunza gramineelor prezintă două anexe, ligula şi urechiuşele, care
constituie caractere importante de recunoaştere când plantele sunt în vegetaţie.
Ligula este o prelungire membranoasă a epidermei interne a tecii frunzei
şi reprezintă caracter de deosebire a gramineelor în stadiul verde de vegetaţie.
Astfel, aceasta poate lipsi, ca la Festuca pratensis sau este înlocuită cu perişori, ca
la Dichanthium ischaemum, Cynodon dactylon sau lungă de 5- 6 mm, ascuţită
triunghiulară, ca la Agrostis stolonifera, lungă de 2 mm, retezată şi fin dinţată, ca
la Agrostis capillaris, scurtă şi obtuză, ca la Festuca rubra, cu 2 lobi, la
Cynosurus cristatus sau mai scurtă la frunzele de la baza tulpinii, la Phleum
pratense.
Urechiuşele (auricule) sunt prelungiri ale bazei limbului şi au rolul de a
închide teaca, pe care o ţine astfel strânsă de tulpină. Urechiuşele, ca şi ligula,

27
reprezintă caractere de deosebire a gramineelor şi pot fi lungi şi subţiri, la
Agropyron repens, lungi şi mai groase, la Festuca pratensis, scurte şi glabre, la
Agropyron pectiniforme, mari şi înconjură tulpina, la Lolium multiflorum, mici, la
Arrhenatherum elatius sau pot lipsi, la Bromus inermis şi Alopecurus pratensis.
Inflorescenţa gramineelor reprezintă caractere de recunoaştere a speciilor
în faza generativă. Axa inflorescenţei se formează prin prelungirea axei tulpinale
vegetative şi are întotdeauna o ramificare monopodială. La nodurile axei
inflorescenţei se prind spiculeţele, grupate în spic compus (cu spiculeţe sesile),
panicul spiciform (cu spiculeţe scurt pedunculate) şi panicul (cu spiculeţe prinse
pe ramificaţii lungi).
Spicul compus este alcătuit dintr-un ax articulat, numit şi rahis, la
călcâiele căruia se prind sesil spiculeţele. Dacă spiculeţele se inseră pe o singură
parte a rahisului, inflorescenţa este un spic unilateral, ca la Nardus stricta, dacă
spiculeţele se prind pe ambele părţi ale axului, aceasta este un spic bilateral, la
genurile Lolium şi Agropyron, iar dacă spiculeţele se prind pe ax cu ajutorul unor
pedunculi foarte scurţi se formează un spic racemiform, ca la Brachypodium
sylvaticum. Dacă spiculeţele se fixează direct pe ramificaţii ale inflorescenţei, care
pornesc din vârful rahisului, se formează un spic digitat, ca la Cynodon dactylon,
dacă spiculeţele se fixează direct pe ramificaţii ale inflorescenţei, care pornesc din
locuri diferite ale rahisului, dar apropiate, aceasta este un panicul de spice, ca la
Dichanthium ischaemum, iar dacă inflorescenţa este formată din mai multe spice
compuse, fixate pe rahis sub forma unui racem, aceasta este un racem de spice, ca
la Beckmannia eruciformis.
Paniculul spiciform este o inflorescenţă alcătuită din spiculeţe inserate pe
rahis cu ajutorul unor pedunculi scurţi, care îi conferă o formă cilindrică,
comprimată, densă, ca la genurile Alopecurus, Phleum şi Cynosurus.
Paniculul este format dintr-un ax cu noduri şi internoduri a căror lungime
se micşorează spre vârf, iar spiculeţele se fixează pe ramificaţii de diferite ordine
dispuse etajat. După numărul de flori, spiculeţele pot fi uniflore, la Agrostis
stolonifera, Stipa capillata, Typhoides arundinacea, biflore, la Arrhenatherum
elatius, Holcus lanatus, Trisetum flavescens şi multiflore, la Bromus inermis,
Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Poa pratensis. După forma pe care o are,
paniculul poate fi piramidal, la Festuca pratensis, ovoidal, la Holcus lanatus,
glomerulat, la Dactylis glomerata, lax, la Stipa sp. sau dens, la Bromus inermis.
Spiculeţul, formaţiunea de bază care intră în componenţa inflorescenţelor
descrise mai sus, prezintă un ax propriu, format din internoduri scurte, pe care se
prind alternativ florile. La baza axului se găsesc 2-4 (mai rar 1) bractee, numite
glume, care au rolul de a proteja spiculeţul (fig. 2.2).
Glumele pot fi egale (Alopecurus pratensis, Phleum pratense) sau
inegale, cea superioară mai mare decât cea inferioră, (Arrhenatherum
elatius, Bromus inermis). La cele mai multe graminee glumele sunt libere
până la bază, ca la genul Phleum, iar la alte specii sunt total sau parţial
concrescute prin margini, ca la genul Alopecurus. Glumele sunt de regulă
nearistate sau rar aristate (Agropyron pectiniforme), glabre (Festuca
28
pratensis), păroase pe întreaga suprafaţă (Holcus lanatus) sau cu perişori
numai pe nervura mediană (Phleum pratense). Spiculeţul poate fi lipsit de
glume, ca la Nardus stricta, sau poate fi protejat de o singură glumă, ca la
genul Lolium, sau poate prezenta trei glume, ca la genul Setaria sau chiar
patru glume, ca la Anthoxanthum odoratum şi Typhoides arundinacea.

d
c

e a

b
Fig. 2.2. - Structura unui spiculeţ multiflor
a - glume; b - palee; c - androceu; d – gineceu; e – aristă
Florile sunt de obicei hermafrodite, sesile sau foarte scurt pedicelate, însă
la unele specii spiculeţul poate prezenta şi 1-2 flori sterile (mascule). Spiculeţul
poate avea o singură floare, genurile Alopecurus, Agrostis, Phleum, Stipa etc.,
două flori, la genurile Arrhenatherum şi Holcus sau mai multe flori, la genurile
Agropyron, Bromus, Festuca, Lolium, Poa etc.).
Fiecare floare, la rândul ei, prezintă la exterior două bractee numite palee,
care protejează organele reproducătoare, androceul şi gineceul.
Paleea inferioară sau externă poate fi glabră sau păroasă, nearistată
(Lolium perenne) sau aristată apical (Lolium multiflorum), dorsal (Alopecurus
pratensis) sau bazal (Arrhenatherum elatius), cu vârful ascuţit sau rotunjit, uneori
bifidat, iar paleea superioară sau internă este, de obicei, mai mică şi în general
nearistată. La subsuoara paleei superioare se găsesc de regulă doi solzişori numiţi
lodicule, care la înflorire se măresc, devin turgescente şi au rolul de a ajuta la
deschiderea florii. Sunt graminee la care lodiculele pot lipsi, genurile
Anthoxanthum şi Alopecurus, sau graminee care prezintă trei lodicule, genul Stipa
sau numai cu o lodiculă, genul Melica. Androceul florilor este format, de regulă,

29
din trei stamine, cu filamente dorsifixe şi antere în formă de X. Se întâlnesc şi
graminee cu o singură stamină, precum Vulpia myuros sau cu două stamine, ca
Anthoxanthum odoratum. Gineceul florii este alcătuit dintr-un ovar superior,
unilocular, cu 1-2 (rar 3) carpele concrescute, cu stil foarte scurt, terminat cu două
stigmate bifurcate, plumoase.
Fructul gramineelor este cariopsă sau pseudocariopsă, cu pericarpul
concrescut cu tegumentul seminţei. La unele specii, la maturitate, fructul rămâne
îmbrăcat în palee şi în glume (Alopecurus pratensis), iar la altele este însoţit de o
floare sterilă (Arrhenatherum elatius) sau de un spiculeţ steril (Dichanthium
ischaemum). La speciile cu spiculeţele multiflore, la maturitatea fructelor, rahisul
se fragmentează şi rămân porţiuni din ax fixate la baza paleei superioare, numite
pedicel sau peduncul, care constituie element de recunoaştere a fructelor.
Sămânţa gramineelor este albuminată (cu endosperm), fiind formată din:
 un tegument, subţire la exterior, alcătuit din două straturi de celule;
 albumen, care se găseşte sub tegument şi prezintă la exterior un strat de celule
cu aleuronă, iar în interior celule parenchimatice pline cu grăunciori de
amidon;
 embrion, situat la baza seminţei, care este alcătuit din radiculă, protejată de o
formaţiune în formă de manşon (coleoriză), tigelă, şi gemulă, formată din 3-4
frunzişoare (cea externă numită coleoptil).
 scutellum, care este un cotiledon prins de tigelă, situat lateral şi care separă
embrionul de endosperm;
 epiblast, care este un rudiment de cotiledon situat pe partea opusă
scutellumului şi care se întâlneşte doar la unele specii de graminee.
Dezvoltarea şi creşterea gramineelor. În viaţa gramineelor din pajişti se
disting două cicluri succesive sau perioade. Primul ciclu, vegetativ, cuprinde
germinaţia seminţelor, înfrăţirea şi formarea lăstarilor, perioadă în care se
formează rădăcini scurte şi frunze bazale. La baza frunzelor apar mugurii care dau
naştere la noi lăstari, ce marchează începutul procesului de înfrăţire. Al doilea
ciclu, generativ, se caracterizează prin alungirea lăstarilor şi formarea
inflorescenţelor, a fructelor şi seminţelor.
Înfrăţirea este însuşirea biologică, specifică gramineelor, care constă în
formarea de lăstari numiţi fraţi, din nodul de înfrăţire situat la baza lăstarilor
mamă. Acest nod de înfrăţire este de fapt o aglomerare de mai multe noduri,
situate foarte aproape între ele şi de aceea dă impresia că ar fi vorba doar de un
singur nod. Lăstarii, apăruţi anual, contribuie la sporirea capacităţii de formare a
masei vegetative şi asigură gramineelor o mare dominanţă în pajişti. Înfrăţirea,
care constituie şi un mijloc de înmulţire pe cale vegetativă a gramineelor perene,
deşi pare a fi un proces continuu, se petrece totuşi, cu intensitate mai mare
primăvara şi toamna.
La baza primei frunze formate în cursul perioadei de răsărire, în interiorul
şi la baza tecii acesteia, se găseşte meristemul formativ al tulpinii din care se
formează alte frunze prin alungire telescopică. Când se formează cea de a patra
frunză, iau naştere rădăcinile adventive şi un nou lăstar, după care apar şi ceilalţi

30
fraţi. Alungirea tulpinilor se produce mai târziu, după acumularea temperaturilor
specifice, iar în acest timp, meristemul apical, care se mai numeşte şi apex, se
modifică, formându-se primordiile inflorescenţei. La apariţia primordiilor
organelor florale, tulpinile se alungesc rapid, după care urmează faza de burduf,
de înspicare, înflorire şi formarea seminţelor.
În faza de alungire a tulpinilor, procesul de înfrăţire încetează datorită
unui blocaj hormonal asupra mugurilor care au început alungirea precum şi a
lăstarilor porniţi în creştere, producându-se în continuare dezvoltarea
inflorescenţelor la cele câteva tulpini formate.
Procesul de înfrăţire la gramineele perene se desfăşoară pe toată durata
perioadei de vegetaţie, cu o intensitate mai mare primăvara şi după fructificare,
către toamnă. Înfrăţirea este condiţionată de specie, de aprovizionarea cu apă şi
elemente nutritive, de temperatură, de spaţiul de nutriţie etc.. S-a observat că,
începând cu al treilea sau al patrulea an, capacitatea de înfrăţire scade, deoarece se
reduce spaţiul de nutriţie odată cu înmulţirea lăstarilor din tufă.
Se apreciază că scăderea capacităţii de înfrăţire la tufele bătrâne se
datorează şi influenţei dăunătoare a unor produse rezultate din descmpunerea
rădăcinilor, asupra noilor lăstari care apar prin înfrăţire. Această problemă se
poate rezolva, iar capacitatea de înfrăţire poate creşte, dacă se efectuează o
grăpare uşoară, prin care se secţionează şi se desparte tufa de graminee.
De asemenea, înfrăţirea este condiţionată şi de modul de folosire a
pajiştii, de înălţimea la care se face prima recoltare, de concurenţa dintre specii.
Dacă recoltarea se face deasupra apexului (vârful de creştere a tulpinii), lăstarii
continuă să crească, însă numărul lor va fi redus, iar dacă se înlătură apexul la
prima recoltare, se va determina formarea de noi lăstari viguroşi din nodul de
înfrăţire. Păşunatul gramineelor la înălţime mai mare de 5-10 cm nu afectează
apexul, nu stimulează înfrăţirea, iar producţiile la ciclurile următoare vor fi mai
mici. În cazul unui păşunat excesiv, la o înălţime mai mică de 1,5 cm, se constată
o reducere sau chiar o stagnare a procesului de înfrăţire. Prin procesul de înfrăţire,
gramineele perene formează lăstari scurţi, alcătuiţi numai din frunze şi lăstari
alungiţi, alcătuiţi din frunze şi tulpini. Lăstarii alungiţi, care formează
inflorescenţe se numesc lăstari fertili sau generativi, iar lăstarii care prezintă
numai frunze, se numesc lăstari sterili sau vegetativi.
Diferenţierea lăstarilor alungiţi, în lăstari generativi sau vegetativi, este
determinată de specie, condiţiile de mediu şi modul de folosire al pajiştii. Doar
unele graminee ca Arrhenatherum elatius, Lolium perenne, Lolium multiflorum
formează lăstari generativi chiar în primul an de viaţă, în timp ce la majoritatea
gramineelor perene, lăstarii generativi se formează începând cu al doilea an.
Proporţia dintre lăstarii scurţi şi cei alungiţi este diferită de la o specie la
alta, iar după raportul dintre cele două tipuri de lăstari, gramineele se împart în
trei grupe:
 graminee de talie joasă sau de etaj inferior, se caracterizează prin
predominarea lăstarilor scurţi, cu o mai mare parte a frunzelor situate la
baza tulpinilor, iar aceste specii se pretează pentru păşunat, fiind numite şi

31
 graminee de păşune. Din această grupă fac parte: Agrostis rupestris,
Cynodon dactylon, Cynosurus cristatus, Festuca valesiaca, Festuca
pseudovina, Festuca rupicola, Lolium perenne, Poa pratensis, Poa
bulbosa, Nardus stricta etc.;
 graminee de talie mijlocie sau de etaj mediu, cuprind specii la care proporţia
dintre lăstarii scurţi şi cei alungiţi este aproximativ egală. Aceste graminee
se pot folosi prin cosit şi prin păşunat. Din această gruşă fac parte:
Alopecurus pratensis, Agrostis stolonifera, Agropyron pectiniforme,
Agrostis capillaris, Festuca pratensis, Festuca rubra, Holcus lanatus,
Puccinellia distans, Stipa pennata;
 graminee de talie înaltă sau de etaj superior, la care predomină lăstarii
alungiţi, bogaţi în frunze tulpinale, sunt cunoscute şi sub denumirea de
graminee de fâneaţă. Aici pot fi încadrate speciile: Agropyron repens,
Agropyron intermedium, Arrhenatherum elatius, Bromus inermis,
Calamagrostis arundinacea, Dactylis glomerata, Festuca arundinacea,
Glyceria maxima, Lolium multiflorum, Phleum pratense, Trisetum
flavescens, Typhoides arundinacea etc..

După poziţia lăstarilor faţă de teaca frunzei în axila căreia se dezvoltă,

înfrăţirea poate fi extravaginală (când lăstarii străbat teaca frunzei) sau
intravaginală (când lăstarii rămân între tulpină şi teaca frunzei).
După modul cum se formează tufa prin înfrăţire, gramineele perene se
împart în patru grupe: graminee stolonifere, graminee cu tufă rară, graminee cu
tufă mixtă, graminee cu tufă deasă.
Gramineele stolonifere formează ramificaţii bazale (stoloni sau rizomi)
orizontale, subterane, la 5-20 cm adâncime sau supraterestre, sub forma unor
tulpini târâtoare. De la nodurile stolonilor apar rădăcini adventive şi lăstari
supratereştri, care la rândul lor emit noi stoloni şi lăstari, asigurând astfel
înmulţirea vegetativă a plantelor (fig. 2.3).

Fig. 2.3. Înfrăţirea la gramineele stolonifere

32
 Formarea stolonilor este mult influenţată de gradul de afânare şi de
umiditatea solului. Astfel, solurile afânate, bogate în elemente nutritive (în special
azot), bine aprovizionate cu apă, sunt favorabile pentru formarea de noi stoloni.
Pe măsură ce solul se bătătoreşte şi regimul de aeraţie se înrăutăţeşte, noile
generaţii de stoloni se formează în straturile superficiale ale solului, care sunt mai
bine aerate, însă mai slab aprovizionate cu apă. Datorită lipsei sau insuficienţei
apei din sol, formarea de stoloni încetează, iar plantele încep să se rărească şi
treptat chiar dispar din vegetaţia pajiştilor. Gramineele cu stoloni nu formează
stratul de ţelină, ceea ce determină ca terenul să se taseze în timpul păşunatului,
iar condiţiile de viaţă să se înrăutăţească. Pentru a prelungi cât mai mult
vivacitatea gramineelor care au stoloni, se recomandă ca pajiştile respective să fie
folosite mai ales prin cosit.
Gramineele cu stoloni se înmulţesc prin seminţe dar se pot înmulţi destul
de activ şi pe cale vegetativă. Din această grupă fac parte speciile: Agropyron
repens, Beckmannia eruciformis, Brachypodium pinnatum, Bromus inermis,
Calamagrostis epigeios, Glyceria maxima, Phragmites communis, Poa
compressa, P. trivialis, Typhoides arundinacea etc. cu stoloni subterani, Cynodon
dactylon, cu stoloni supratereştri şi Agrostis stolonifera, cu stoloni subterani dar şi
supratereştri.
Gramineele cu tufă rară au nodul de înfrăţire situat la 4-5 cm adâncime
în sol, din care pornesc lăstari care cresc oblic până la suprafaţa solului şi apoi
paralel cu lăstarul mamă, formându-se astfel o tufă laxă, goală în interior, când
plantele îmbătrânesc. Înmulţirea gramineelor care au tufă rară are loc numai pe
cale generativă, iar perenitatea plantelor este asigurată de nodurile de înfrăţire ale
noilor lăstari (fig. 2.4). Plantele din această grupă au cerinţe moderate faţă de
afânarea solului şi se dezvoltă bine pe terenurile fertile, normal aprovizionate cu
apă, iar pe pajişti formează o ţelină puternică şi elastică.

Fig. 2.4. Graminee cu tufă rară

Gramineele cu tufă rară acoperă bine terenul, creând un covor ierbos

încheiat, majoritatea sunt plante valoroase din punct de vedere furajer şi se
pretează în funcţie de talie şi etajare, la folosire prin cosit, păşunat sau mixt.

33
Multe din aceste specii sunt cultivate singure sau în amestec cu leguminoase,
pentru înfiinţarea pajiştilor temporare.
Dintre gramineele cu tufă rară menţionăm: Agropyron pectiniforme,
Anthoxanthum odoratum, Arrhenatherum elatius, Bromus erectus, Cynosurus
cristatus, Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Lolium perenne, Lolium
multiflorum, Phleum pratense, Trisetum flavescens etc.
Gramineele cu tufă mixtă se caracterizează prin formarea nodului de
înfrăţire la o adâncime de 2-4 cm, din care se formează tulpini scurte, subterane
(fig.2.5).

Fig. 2.5. Graminee cu tufă mixtă

Gramineele cu înfrăţire mixtă alcătuiesc o grupă intermediară între cele cu
tufă rară şi cele stolonifere. Din mugurii de pe rizomi apar lăstari care înfrăţesc
după tipul gramineelor cu tufă rară, iar în acest fel iau naştere tufe rare legate între
ele prin rizomi scurţi.
Acest tip de înfrăţire este întâlnit la Alopecurus pratensis, Festuca rubra
şi Poa pratensis, graminee care acoperă bine solul cu vegetaţie şi formează o
ţelină elastică, rezistentă la păşunat. Aceste specii întâlnesc cele mai bune condiţii
de dezvoltare pe solurile afânate, revene, bine aprovizionate cu elemente nutritive.
Gramineele cu tufă deasă au nodul de înfrăţire foarte aproape sau chiar
la suprafaţa solului, din care pornesc lăstari foarte apropiaţi unii de alţii şi care, de
regulă, nu străbat întotdeauna teaca frunzei, formând tufe compacte, care ajung
uneori la dimensiuni mari (fig. 2.6).
Acest mod de înfrăţire determină o mare rezistenţă la condiţii de viaţă
neprielnice altor graminee (compactitatea solului, insuficienţa aerului şi a rezervei
de substanţe nutritive). Aceste specii au vivacitate mare şi nu pot fi concurate de
gramineele din celelalte grupe. Părţile subterane ale plantelor din această grupă au
posibilitatea să se aprovizioneze cu oxigenul rezultat din metabolismul celular al
frunzelor, prin intermediul unor rădăcini mai groase şi mai puţin ramificate,
prevăzute cu ţesuturi speciale conducătoare de aer.

34
 În dese cazuri hrana este procurată prin intermediul ciupercilor cu care
trăiesc în simbioză şi cu care formează micorize. În urma acestui proces, planta
primeşte de la ciupercă azotul rezultat prin descompunerea de către aceasta a
materiei organice, iar ciuperca primeşte de la plantă hidraţii de carbon rezultaţi în
urma procesului de asimilaţie clorofiliană. Datorită acestor particularităţi,
gramineele cu tufă deasă se pot menţine mulţi ani pe pajiştile cu stratul de ţelină
gros şi compact.

Fig. 2.6. Graminee cu tufă deasă

Gramineele cu tufă deasă sunt slab productive, au o valoare economică
scăzută, iar furajul obţinut este inferior din punct de vedere calitativ şi cu un grad
redus de consumabilitate şi digestibilitate. Din această grupă fac parte specii la
care lăstarii se dezvoltă la periferia tufei, ca la Deschampsia caespitosa, Festuca
pseudovina, F. valesiaca, Poa violacea, Molinia coerulea, Stipa lessingiana, S.
capillata, S. pennata sau cu lăstarii dispuşi în formă de trepte, ca la Nardus
stricta.
Acumularea biomasei vegetale supraterestre este un proces continuu
care are loc începând de primăvara foarte devreme şi până toamna, cu o pauză
scurtă în timpul verii. Acest proces se desfăşoară cu o intensitate mai mare din
primăvară până în luna iunie.
În primele 10-15 zile după pornirea vegetaţiei, creşterea plantelor se face
pe seama rezervelor de hrană înmagazinate la nivelul nodurilor de înfrăţire, a
rădăcinilor, bulbilor şi rizomilor.
Acumularea biomasei vegetative supraterestre se corelează pozitiv cu
fazele de dezvoltare a plantei până la înflorit, după care urmează o perioadă de
descreştere, până la scuturarea frunzelor.
Înflorirea gramineelor reprezintă o etapă importantă în viaţa acestora,
deoarece are drept rezultat formarea fructelor şi seminţelor, ceea ce asigură
perpetuarea speciilor. Procesul de înflorire are loc spre sfârşitul primului ciclu
vegetativ şi numai în condiţii favorabile de climă şi sol, iar pentru a înflori
plantele parcurg mai următoarele etape:

35
 inducţia florală, de natură biochimică, care marchează începutul perioadei
generative;
 formarea inflorescenţei, până când plantele ajung la circa 10 cm deasupra
solului şi formarea componentelor florii;
 înspicarea;
 înflorirea-fecundarea, care marchează sfârşitul creşterii tulpinii şi
inflorescenţei şi începutul formării seminţelor.
Din momentul formării inflorescenţei, intensitatea înfrăţirii se reduce şi se
impune ca începutul păşunatului să nu depăşească această fază. Folosirea
pajiştilor prin păşunat, până toamna târziu sau primăvara prea devreme,
supraîncărcarea cu animale etc., duc la reducerea ratei de acumulare a biomasei
vegetale, la degradarea covorului ierbos şi la micşorarea producţiei gramineelor.
Otăvirea este însuşirea biologică, specifică gramineelor, de a-şi reface
masa organelor aeriene după ce au fost folosite prin păşunat sau cosit.
Regenerarea are loc pe seama formării de noi lăstari, alungirea în continuare a
tulpinilor la care apexul nu a fost tăiat şi prin alungirea frunzelor la care nu a fost
afectat ţesutul meristematic. Otăvirea influenţează producţia gramineelor şi
contribuie la o mai bună repartizare a acesteia în timpul perioadei de vegetaţie.
Procesul de otăvire se caracterizează prin câteva trăsături care diferenţiază
gramineele între ele: viteză, energie şi capacitate de otăvire.
Viteza de otăvire exprimă timpul necesar plantelor de a se reface pentru o
nouă folosire prin cosit sau păşunat.
Energia de otăvire reprezintă numărul de regenerări care se produc în
cursul unei perioade de vegetaţie şi se exprimă prin numărul de coase la fâneţe şi
prin numărul ciclurilor de păşunat la păşuni.
Capacitatea de otăvire se referă la cantitatea de masă vegetală (fân sau
masă verde) care se realizează în urma procesului de otăvire.
În funcţie de viteza şi energia de otăvire, gramineele din pajişti pot fi
grupate astfel:
 - graminee cu otăvire rapidă, de la care se obţin 2-3 coase pentru fân sau 4-5
cicluri de păşunat: Arrhenatherum elatius, Dactylis glomerata, Lolium
perenne, Lolium multiflorum;
 - graminee cu otăvire moderată, de la care se pot obţine 2 coase pentru fân,
respectiv 3-4 cicluri de păşunat: Alopecurus pratensis, Festuca pratensis,
Phleum pratense, Trisetum flavescens etc.;
 - graminee cu otăvire lentă, care dau o singură coasă sau 2 cicluri de păşunat,
într-o perioadă de vegetaţie: Agrostis stolonifera, Agrostis capillaris,
Bromus inermis, Festuca rubra etc. .
Otăvirea este influenţată de regimul de apă şi de aer din sol, de cantităţile
de substanţă de rezervă şi mai ales de glucidele solubile de care dispune planta în
perioada care urmează după recoltare, când are loc procesul migrării acestora din
organele în care s-au acumulat către părţile aeriene. Otăvirea mai depinde de
însuşirile speciilor, faza de creştere în momentul folosirii şi de modul de folosire
al pajiştii.

36
 Regenerarea gramineelor este mai energică atunci când folosirea lor are
loc în momentul înfrăţirii şi scade pe măsură ce plantele se apropie de maturitate.
Aprovizionarea cu apă şi substanţe nutritive (mai ales cu azot) stimulează
regenerarea gramineelor, iar insuficienţa apei în sol, însoţită de temperaturi
ridicate, reduce sau încetează otăvirea (fenomen caracteristic pajiştilor din
regiunile de stepă şi silvostepă). Folosirea abuzivă a pajiştilor, prin
supraîncărcarea acestora cu animale, precum şi recoltările de la suprafaţa solului,
când uneori se îndepărtează aproape total masa vegetativă aeriană, sunt mai
dăunătoare pentru refacerea plantelor decât recoltările repetate făcute la înălţimea
optimă, când apexul se află la 5-15 cm de la suprafaţa solului, deoarece duce la
micşorarea producţiei şi la scurtarea duratei de viaţă a plantelor.
Ritmul de dezvoltare şi vivacitatea gramineelor
Gramineele de pe pajişti sunt foarte diferite în privinţa ritmului de
dezvoltare şi a vivacităţii. În general se constată o legătură directă între aceste
două însuşiri, în sensul că plantele care ajung mai repede la maturitatea biologică,
adică au un ritm de dezvoltare mai rapid trăiesc mai puţin şi invers.
Ritmul de dezvoltare reprezintă timpul necesar parcurgerii tuturor
fenofazelor plantelor, de la răsărire până la coacerea seminţelor. În procesul de
creştere, gramineele perene parcurg următoarele fenofaze: înfrăţirea, alungirea
paiului, înspicarea, înflorirea, fructificarea şi coacerea seminţelor.
Vivacitatea este durata vieţii plantelor de la germinaţie până la moartea
celui din urmă lăstar al tufei, rezultată dintr-o sămânţă. Între ritmul de dezvoltare
şi vivacitate există o strânsă corelaţie, iar pe baza acestor însuşiri, gramineele au
fost împărţite în mai multe grupe:
 graminee cu ritm de dezvoltare rapid şi vivacitate scurtă,
 graminee cu ritm de dezvoltare mijlociu şi vivacitate mijlocie,
 graminee cu ritm de dezvoltare lent şi vivacitate mare,
 graminee cu ritm de dezvoltare foarte lent şi vivacitate foarte mare
Graminee cu ritm de dezvoltare rapid şi vivacitate scurtă. Din această
categorie fac parte specii care fructifică în anul semănatului, dau producţii
maxime în al doilea sau al treilea an şi trăiesc 2-4 ani, cum ar fi: Arrhenatherum
elatius (trăieşte 3-4 ani) Lolium multiflorum (1-2 ani), Lolium perenne (2-4 ani)
etc..
Graminee cu ritm de dezvoltare mijlociu şi vivacitate mijlocie. Din
această categorie fac parte specii care fructifică în anul al doilea de la semănat,
dau producţii maxime în cel de al treilea an şi trăiesc 5-8 ani, cum ar fi:
Cynosurus cristatus, Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Phleum pratense etc..
Graminee cu ritm de dezvoltare lent şi vivacitate mare. Din această
categorie fac parte specii care fructifică în al doilea şi al treilea an, dau producţii
maxime în al treilea şi al patrulea an, trăiesc 10 ani sau mai mult, cum ar fi:
Agrostis stolonifera, Alopecurus pratensis, Bromus inermis, Festuca rubra, Poa
pratensis etc..

37
 Graminee cu ritm de dezvoltare foarte lent şi vivacitate foarte mare.
Aceste graminee formează mai târziu lăstari generativi, cum ar fi: Deschampsia
caespitosa la 5 ani, Festuca rupicola la 3-5 ani, Nardus stricta la 6-8 ani etc. şi se
caracterizează printr-o vivacitate foarte mare. Astfel, Nardus stricta poate trăi
până la 45 ani, Festuca rupicola până la 35-40 ani, iar Deschampsia caespitosa
pâna la 35 ani.
Pe măsura avansării în vârstă au loc şi modificări importante, cum ar fi
reducerea înălţimii lăstarilor, micşorarea inflorescenţelor şi a producţiei de
sămânţă, scăderea conţinutului de elemente minerale din frunze, scăderea
intensităţii respiraţiei şi a fotosintezei, micşorarea conţinutului de clorofilă, care
duc la realizarea unor producţii din ce în ce mai mici şi în cele din urmă la
moartea plantelor. Cunoaşterea ritmului de dezvoltare şi a vivacităţii gramineelor
valoroase este necesară la alcătuirea amestecurilor de graminee şi leguminoase
perene folosite la înfiinţarea pajiştilor semănate, care pot avea durată şi mod de
exploatare diferit.
După precocitate, care este perioada de timp de la pornirea în vegetaţie
până la înspicare, gramineele se împart în următoarele grupe:
 graminee precoce (foarte timpurii) sunt cele care înspică la circa 30-40 zile de
la pornirea în vegetaţie: Arrhenatherum elatius, Alopecurus pratensis,
Anthoxanthum odoratum, Poa pratensis, P. bulbosa etc.;
 gramineele intermediare (semitimpurii) sunt cele care înspică după 50-60 zile
de la pornirea în vegetaţie: Agropyron pectiniforme, Dactylis glomerata,
Festuca pratensis, Lolium perenne etc.;
 graminee tardive (târzii) sunt cele înspică după 60-70 zile de la pornirea în
vegetaţie: Agrostis stolonifera, Agropyron repens, Dichanthium
ischaemum, Bromus inermis, Phleum pratense etc..
Diferenţa de precocitate este caracterul principal al gramineelor perene,
care permite eşalonarea producţiei de masă verde pe întreaga perioadă de păşunat,
prin întocmirea unor conveiere verzi de pajişti.
Acumularea substanţelor de rezervă reprezintă o însuşire specifică
plantelor perene, cu ajutorul căreia ele reuşesc să supravieţuiască în perioadele de
repaus, când fotosinteza este slabă, iar părţile vii ale plantelor sunt în stare latentă.
În aceste perioade are loc un consum de substanţe de rezervă în procesul de
respiraţie şi de creştere, care se poate desfăşura chiar când temperatura coboară
o
sub 0 C.
La unele graminee, substanţele de rezervă sunt localizate la baza lăstarilor
bulbiform îngroşaţi (Arrhenatherum elatius, Phleum pratense, Poa bulbosa), la
altele la baza frunzelor (Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Poa pratensis,
Lolium perenne) sau în internodurile scurte de la baza lăstarilor, în stoloni şi
rizomi.
Cunoaşterea acestei fenomen permite să se explice de ce îndepărtarea
plantelor, prin cosit sau prin păşunat, de la o înalţime prea mică de la suprafaţa
solului constituie una din cauzele principale ale regenerării slabe a gramnineelor.

38
 Substanţele de rezervă se acumulează în cantităţi mai mari toamna, când
procesele de creştere sunt mult diminuate, iar fotosinteza este încă foarte ridicată,
însă aceasta continuă şi primăvara, mai ales după formarea unui aparat foliar
dezvoltat, care are o mare suprafaţă de asimilare.
Acumularea şi dinamica substanţelor de rezervă prezintă o importanţă
deosebită pentru gramineele perene, deoarece influenţează în mare măsură nivelul
producţiei acestora, în special primăvara când plantele cresc mult mai intens.
2.1.2. Particularităţile fiziologice
Cerinţele faţă de apă
Datorită regenerării de mai multe ori în cursul perioadei de vegetaţie,
gramineele perene sunt mari consumatoare de apă. Coeficientul de transpiraţie la
gramineele din pajişti este de 1,5-2 ori mai mare decât la cereale, fiind cuprins
între 500 şi 1000.
După cerinţele faţă de apă, gramineele perene se împart în mai multe
grupe:
 graminee xerofile, adaptate la condiţii de secetă de lungă durată, răspândite în
pajişti de stepă, silvostepă şi pe coastele uscate însorite din zona de pădure:
Dichanthium ischaemum, Bromus erectus, Cynodon dactylon, Festuca
valesiaca, Stipa capillata, S. lessingiana etc.;
 graminee xero-mezofile, ocupă o poziţie intermediară între gramineele
xerofile şi cele mezofile: Agropyron pectiniforme, Bromus inermis,
Koeleria cristata etc.;
 graminee mezofile, au cerinţe moderate faţă de apă, nu rezistă la secetă
prelungită şi sunt răspândite în pajiştile din zona de pădure sau în luncile
râurilor din zona de stepă şi silvostepă: Arrhenatherum elatius, Dactylis
glomerata, Festuca pratensis, Phleum pratense, Poa pratensis etc.;
 graminee mezo-higrofile, cresc în staţiuni relativ umede: Agrostis stolonifera,
Alopecurus pratensis, Beckmannia eruciformis, Festuca arundinacea etc.;
 graminee higrofile, au cerinţe mari faţă de apă, cresc în staţiuni umede sau
foarte umede: Alopecurus ventricosus, Glyceria maxima, G. fluitans, Poa
palustris, Typhoides arundinacea etc.;
 graminee hidrofile, cresc în mediul acvatic: Catabrosa aquatica, Phragmites
australis.
Cerinţele faţă de apă diferă în cursul perioadei de vegetaţie şi sunt foarte
mult influenţate de modul de folosire, prin cosit sau păşunat. Se apreciază că în
primele zile de vegetaţie gramineele au cerinţe reduse faţă de apă, ele reuşind să
crească normal la un regim de umiditate care reprezintă 25-30% din capacitatea
totală pentru apă a solului. Acest consum redus se explică prin faptul că masa
vegetativă este slab dezvoltată, iar procesele fiziologice nu sunt foarte intense. În
perioada de creştere intensă, umiditatea solului trebuie să reprezinte 85% din
capacitatea totală pentru apă a solului. Consumul cel mai mare se înregistrează în
perioada premergătoare înfloritului, când plantele ajung la creşterea maximă a
masei vegetative, pentru ca în timpul fructificării consumul de apă să scadă brusc.

39
 Se poate observa că, în cazul folosirii prin cosit anumite momente de
consum maxim de apă coincid cu perioade secetoase, iar în cazul folosirii prin
păşunat, consumul de apă este mai uniform în cursul perioadei de vegetaţie,
deoarece masa vegetativă este mai redusă.
Insuficienţa apei primăvara şi în perioadele următoare cositului şi
păşunatului, este dăunătoare deoarece stânjeneşte sau reduce procesele de înfrăţire
şi otăvire. De asemenea, umiditatea în exces împiedică pătrunderea aerului în sol,
creându-se condiţii nefavorabile pentru numeroase specii de graminee, îndeosebi
pentru cele stolonifere.
Cerinţele faţă de căldură
Gramineele perene sunt adaptate la temperaturi foarte variate, majoritatea
suportând temperaturile scăzute din timpul iernii sau cele ridicate din cursul verii.
Rezistenţă mare la temperaturi scăzute au gramineele cu conţinut mai ridicat de
substanţă uscată, cele care formează lăstari cu port aplecat pe suprafaţa solului,
precum şi cele care pornesc în vegetaţie mai târziu şi îşi încetează creşterea
toamna mai devreme.
Gramineele perene încep să crească de la temperaturi de 10C (Phleum
pratense, Festuca pratensis) până la 60C (Lolium perenne, Dactylis glomerata),
însă cea mai intensă creştere are loc când temperaturile sunt cuprinse între 10-
200C şi este asigurată umiditatea necesară.
Gramineele perene cele mai rezistente la îngheţ, sunt: Agropyron
pectiniforme, A. repens, Agrostis stolonifera, Alopecurus pratensis, Festuca
rupicola, Phleum pratense, Poa pratensis etc., iar cele mai puţin sensibile sunt
speciile: Arrhenatherum elatius, Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Lolium
perenne, L. multiflorum etc..
În funcţie de cerinţele faţă de căldură, gramineele se împart în
următoarele grupe:
 graminee criofile, specii care suportă temperaturi foarte mici: Festuca ovina
ssp. sudetica, Nardus stricta etc.;
 graminee microterme, specii care suportă temperaturi mici: Festuca rubra,
Phleum pratense etc.;
 graminee mezoterme, specii cu cerinţe mijlocii faţă de temperatură:
Arrhenatherum elatius, Bromus erectus, Cynosurus cristatus, Dactylis
glomerata etc.;
 graminee termofile, specii care preferă temperaturi mai ridicate pentru
creştere: Bromus inermis, Koeleria cristata, Puccinellia distans etc.;
 graminee megaterme, specii care rezistă la temperaturi ridicate şi se întâlnesc
pe versanţi însoriţi: Dichanthium ischaemum, Festuca valesiaca, Stipa
capillata, S. lessingiana etc..
Cositul şi păşunatul până toamna târziu, în preajma apariţiei îngheţurilor,
nu permit plantelor să-şi acumuleze substanţele de rezervă necesare iernării şi
reduc rezistenţa la îngheţ. Gramineele perene devin sensibile la variaţiile bruşte de
temperatură care se produc la începutul primăverii.

40
 Cerinţele faţă de lumină
Gramineele perene din pajişti prezintă cerinţe diferite faţă de lumină.
Astfel, sunt:
 graminee care suportă bine umbrirea, precum Bromus mollis, Molinia
coerulea, Poa trivialis etc.;
 graminee care pot suporta o umbrire moderată: Agrostis stolonifera,
Brachypodium pinnatum, Dactylis glomerata, Holcus lanatus etc.;
 graminee care necesită o bună iluminare: Agrostis capillaris, Arrhenatherum
elatius, Festuca rubra etc..
Folosirea pajiştilor prin păşunat asigură plantelor mai multă lumină şi ca
urmare se poate dirija structura covorului ierbos. Se poate interveni pentru
modificarea acestui factor de vegetaţie prin fertilizare, schimbarea modului de
folosire a pajiştii, alegerea speciilor la alcătuirea amestecului de ierburi pentru
înfiinţarea pajiştilor temporare, frecvenţa cosirilor etc..
Cerinţele faţă de elementele nutritive
Gramineele perene de pajişti sunt mari consumatoare de elemente
nutritive. În general, gramineele consumă cantităţi mai mari de azot (plante
nitrofile), având cerinţe mai mici faţă de fosfor, potasiu, calciu. După modul cum
îşi procură hrana din sol, gramineele, în marea lor majoritate, sunt autotrofe, însă
sunt şi unele specii micotrofe.
Gramineele autotrofe îşi procură singure elementele nutritive din sol şi
reacţionează bine la administrarea îngrăşămintelor. În această grupă intră
gramineele stolonifere, cele cu tufă rară şi cu tufă mixtă.
Gramineele micotrofe îşi procură elementele nutritive cu ajutorul
ciupercilor simbiotice, care formează micorize cu rădăcinile lor. Micotrofismul
este caracteristic gramineelor cu tufă deasă, specii care reacţionează mai slab la
aplicarea îngrăşămintelor.
În raport cu cerinţele cantitative faţă de conţinutul solului în elemente
nutritive, gramineele se împart în mai multe grupe:
 graminee oligotrofe, au cerinţe reduse faţă de elementele nutritive şi se
întâlnesc pe soluri slab fertile: Anthoxanthum odoratum, Dichanthium
ischaemum, Festuca pseudovina, Nardus stricta etc.;
 graminee mezotrofe, cu cerinţe moderate faţă de fertilitatea solului: Agrostis
capillaris, Alopecurus pratensis, Cynosurus cristatus, Festuca rubra,
Phleum pratense etc.;
 graminee eutrofe, cu cerinţe mari faţă de elementele nutritive, găsesc condiţii
optime de creştere pe soluri fertile: Arrhenatherum elatius, Dactylis
glomerata, Festuca pratensis, Lolium perenne, Trisetum flavescens etc. .
Cerinţele faţă de sol
Textura şi reacţia solului determină producţia, calitatea furajului şi
răspândirea gramineelor.
Textura solului determină instalarea ununi anumit grup de graminee,
astfel:

41
 pe solurile mai uşoare, cu textură nisipo-lutoasă sau nisipoasă, cum ar fi
solurile aluvionare, cresc graminee stolonifere, precum Agropyron repens,
Bromus inermis, Cynodon dactylon etc.;
 pe solurile mijlocii, lutoase şi luto-argiloase, se întâlnesc graminee cu tufă rară
şi mixtă, ca Lolium perenne, Dactylis glomerata, Festuca pratensis, F.
rubra, Poa pratensis etc.;
 pe soluri grele, argiloase şi umede, sunt mai frecvente gramineele cu tufă
deasă ca Deschampsia caespitosa etc..
Gramineele perene sunt, în majoritate, adaptate la o reacţie slab acidă până la
neutră (pH = 5,8-6,8). După adaptarea gramineelor faţă de reacţia solului,
se pot deosebi următoarele grupe:
 graminee acidofile, cresc pe soluri cu pH<5: Deschampsia caespitosa, D.
flexuosa, Festuca rupicola, Nardus stricta etc.;
 graminee acidofile - moderat acidofile, întâlnite pe soluri cu pH = 5-6:
Calamagrostis arundinacea, Phleum alpinum etc.;
 graminee moderat acidofile - slab acidofile, pe soluri cu pH = 6-6,5:
Cynosurus cristatus, Festuca vaginata;
 graminee slab acidofile-neutrofile, întâlnite pe soluri cu pH = 6,5-7 :
Arrhenatherum elatius, Bromus erectus, Dactylis glomerata, Festuca
valesiaca etc.;
 graminee neutro-bazifile, cresc pe soluri cu pH> 7: Alopecurus geniculatus,
Dichanthium ischaemum, Poa bulbosa, Stipa capillata, S. lessingiana etc.;
 graminee indiferente, întâlnite pe soluri de la slab acide la cele bazice:
Agropyron repens, Agrostis capillaris, A. stolonifera, Briza media,
Anthoxanthum odoratum, Cynodon dactylon, Festuca pratensis, Poa
pratensis.
Pe soluri slab salinizate se întâlnesc speciile: Agropyron pectiniforme,
Festuca pseudovina, Puccinellia distans, Poa bulbosa etc..
Exigenţa gramineelor faţă de aerul din sol este dependentă mai ales de
modul de formare a fraţilor şi de adâncimea la care se formează nodul de înfrăţire.
Astfel, gramineele stolonifere sunt cele mai pretenţioase, iar gramineele cu tufă
deasă sunt cele mai puţin pretenţioase, în timp ce gramineele cu tufă mixtă şi cu
tufă rară au cerinţe moderate faţă de aerul din sol.
2.1.3. Valoarea economică a gramineelor
Valoarea economică a gramineelor trebuie analizată în funcţie de
condiţiile de creştere şi de modul de folosire.
Valoarea economică a gramineelor se apreciază prin producţia obţinută şi
prin valoarea furajeră a plantelor.
Producţia gramineelor din pajişti este determinată de particularităţile
biologice, de condiţiile pedoclimatice şi de modul de folosire. Gramineele de talie
înaltă, cu multe frunze tulpinale şi care otăvesc repede, dau producţii mari, iar cele
de talie joasă şi cele cu viteză mică de otăvire, dau producţii mici.
Producţia gramineelor este influenţată direct de factorii înconjurători.
Astfel, pentru pajiştile de munte este cunoscut fenomenul descreşterii producţiei,

42
pe măsură ce creşte altitudinea, ca urmare a modului diferit de manifestare a
factorilor de mediu.
Producţia gramineelor este neuniformă în cursul perioadei de vegetaţie,
deoarece este influenţată de regimul de precipitaţii şi de temperaturile înregistrate.
De exemplu, în timpul verii, când precipitaţiile sunt reduse şi temperaturile
ridicate, se obţin producţiile cele mai mici, pentru ca spre toamnă acestea să
crească, fără însă a ajunge la nivelul producţiilor de la primele cicluri de vegetaţie.
În regiunile bogate în precipitaţii, producţiile sunt mult mai constante, ca urmare a
precipitaţiilor mai uniform repartizate şi a temperaturilor mai scăzute din decursul
perioadei de vegetaţie.
În funcţie de nivelul producţiei realizate, gramineele perene se împart în:
 graminee cu producţie ridicată, 6-12 t/ha s.u., cum ar fi Bromus inermis,
Dactylis glomerata, Lolium multiflorum, Phleum pratense etc.;
 graminee cu producţie mijlocie, 3-6 t/ha s.u., Agrostis stolonifera, Lolium
perenne, Poa pratensis etc.;
 graminee cu producţie scăzută, 2-3 t/ha s.u., Festuca rubra, Cynosurus
cristatus, Trisetum flavescens etc.;
 graminee cu producţie foarte scăzută, 1-2 t/ha s.u., Agrostis capillaris, Briza
media, Festuca ovina, Nardus stricta etc..
Valoarea furajeră a gramineelor din pajişti se apreciază după compoziţia
chimică, gradul de consumabilitate, gradul de digestibilitate şi palatabilitatea
plantelor.
Compoziţia chimică a gramineelor depinde de specie, condiţiile de
creştere, faza de dezvoltare în momentul folosirii. În mod obişnuit se ia în
consideraţie conţinutul plantelor în proteină brută şi celuloză, calciu, fosfor,
precum şi raportul dintre ele.
Sunt valoroase speciile: Agrostis stolonifera, Bromus inermis, Festuca
pratensis, F. rubra, Lolium perenne, L. multiflorum, Dactylis glomerata, Phleum
pratense, Poa pratensis, Arrhenatherum elatius etc. Conţinut relativ scăzut de
proteină şi ridicat în celuloză caracterizează speciile: Stipa capillata, S.
lessingiana, Koeleria cristata, Dichanthium ischaemum, Nardus stricta,
Deschampsia caespitosa etc.
Spre maturitatea plantelor, scade conţinutul de proteină brută şi creşte cel
de celuloză, ceea ce face ca producţia de proteină brută, care se obţine la hectar,
să fie mai mică în cazul folosirii pajiştilor prin cosit.
Gradul de consumabilitate este un indice deosebit de valoros şi uşor de
apreciat în activitatea practică, el variind mult de la o specie la alta, fiind
influenţat de starea de saturaţie a animalelor, faza de dezvoltare în care se găseşte
planta în momentul folosirii, compoziţia floristică a pajiştii etc.
Referitor la influenţa fazei de dezvoltare asupra compoziţiei chimice şi
deci asupra gradului de consumabilitate, un exemplu caracteristic îl reprezintă
Dactylis glomerata, cunoscută ca o foarte bună plantă de nutreţ, dar care spre
sfârşitul perioadei de vegetaţie are un conţinut scăzut în proteină brută şi ridicat
de celuloză.

43
 Astfel, după gradul de consumabilitate, gramineele din pajişti se împart
în:
 graminee cu grad ridicat de consumabilitate, care cuprinde cele mai
valoroase specii de nutreţ: Alopecurus pratensis, Arrhenatherum elatius,
Dactylis glomerata, Lolium perenne, L. multiflorum, Festuca pratensis,
Phleum pratense, Poa pratensis etc.;
 graminee cu grad mijlociu de consumabilitate, cum ar fi Agrostis capillaris,
Agropyron pectiniforme, Phleum phleoides etc.;
 graminee cu grad scăzut de consumabilitate, cuprinde specii care sunt
consumate numai în primele faze de creştere, cum ar fi Brachypodium
pinnatum, Calamagrostis arundinacea, Deschampsia caespitosa, Nardus
stricta, Stipa capillata etc..

În covorul vegetal al pajiştilor se găsesc puţine specii de graminee

neconsumate sau toxice. Dintre speciile neconsumate, se poate da ca exemplu
Anthoxanthum odoratum, care conţine 7,2% proteină brută, 34,5% celuloză şi un
conţinut ridicat de cumarină, care face ca această plantă să fie ocolită de animale.
Specia toxică cea mai frecventă în pajiştile cu exces de apă este Glyceria maxima,
care produce intoxicaţii grave la animale în primele faze de vegetaţie.
Digestibilitatea gramineelor din pajişti este diferită de la o specie la alta şi
variază foarte mult în funcţie de stadiul de creştere şi dezvoltare a plantelor.
Astfel, pe măsură ce planta se apropie de fructificare, digestibilitatea scade, ca
rezultat al reducerii raportului dintre frunze şi tulpini, acestea din urmă fiind mai
bogate în celuloză.
Digestibilitatea gramineelor este diferită şi în funcţie de modul de folosire
a pajiştii (la folosirea prin păşunat este mai ridicată decât la folosirea sub formă de
fân a aceluiaşi furaj, deoarece de la fân se scutură o parte din frunze, pierzându-se
astfel, cantităţi însemnate de substanţe nutritive uşor digestibile).
Digestibilitatea gramineelor din pajişti se stabileşte experimental, însă
unele indicaţii referitoare la această însuşire se pot obţine dacă ne orientăm după
gradul de consumabilitate, apreciind că între această însuşire şi gradul de
digestibilitate este un raport direct.
Palatabilitatea (apetitul) este o însuşire care se referă la plăcerea
animalelor de a consuma preferenţial o anumită plantă. Chiar dacă este o însuşire
influenţată de specie, apetitul depinde de faza creştere a plantelor în momentul
folosirii, suculenţa acestora, conţinutul în glucide, condiţiile pedoclimatice, zona
de vegetaţie etc..

44
 Valoarea furajeră a gramineelor a fost studiată de numeroşi cercetători,
care au realizat şi clasificarea lor după această însuşire. Pentru ţara noastră,
Csüros Şt. şi colab., 1970 au stabilit o scară de apreciere a valorii furajere, care
cuprinde opt trepte:
plante toxice ……………………………………………….. nota – 2
plante dăunătoare ………………………………………….. nota – 1
plante fără valoare furajeră …………………………........... nota 0
plante cu valoare furajeră slabă ……………………………. nota 1
plante cu valoare furajeră mică ……………………………. nota 2
plante cu valoare furajeră mijlocie ………………………… nota 3
plante cu valoare furajeră bună ……………………………. nota 4
plante cu valoare furajeră foarte bună ……………………... nota 5

După valoarea economică, gramineele perene din pajişti se împart în trei

grupe:
 graminee cu valoare economică ridicată: Arrhenatherum elatius, Bromus
inermis, Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Lolium perenne, Phleum
pratense, Poa pratensis etc.;
 graminee cu valoare economică mijlocie: Agrostis stolonifera, A. capillaris,
Agropyron pectiniforme, Cynosurus cristatus, Festuca valesiaca, F. rubra
etc.;
 graminee cu valoare economică redusă: Deschampsia caespitosa, Festuca
ovina ssp sudetica, Nardus stricta, Stipa capillata, S. lessingiana, S.
pennata etc..

2.1.4. Răspândirea gramineelor

Gramineele perene sunt răspândite în toate zonele naturale şi pe toate
tipurile de pajişti, începând din luncile râurilor, din zona de stepă şi silvostepă şi
până în etajul alpin.
Nu se pot trasa graniţe precise ale răspândirii gramineelor pe zone
naturale datorită plasticităţii ecologice mari a acestora, însă se poate stabili o
anumită repartizare a lor.
În pajiştile din zonele de stepă şi silvostepă sunt răspândite gramineele
xerofile: Agropyron pectiniforme, A. repens, Bromus erectus, B. inermis,
Dichanthium ischaemum, Cynodon dactylon, Festuca valesiaca, Koeleria
cristata, speciile genului Stipa, Poa bulbosa etc., iar în regiuni mai umede se
întâlnesc specii mezofile ca Dactylis glomerata, Lolium perenne etc. .
În etajele zonei forestiere găsesc condiţii favorabile de creştere speciile:
Arrhenatherum elatius, Agrostis capillaris, Briza media, Cynosurus cristatus,
Festuca pratensis, F. rubra, Holcus lanatus, Lolium perenne, Phleum pratense,
Trisetum flavescens etc..
În etajul subalpin şi alpin sunt răspândite speciile: Agrostis rupestris,
Deschampsia caespitosa, D. flexuosa, Festuca supina, Phleum alpinum, Poa
alpina, Nardus stricta etc..

45
 În luncile râurilor şi pe terenuri cu exces de umiditate sunt frecvente
speciile: Alopecurus pratensis, A. ventricosus, Agrostis stolonifera, Agropyron
repens, Glyceria maxima, G. fluitans, Lolium perenne, Poa pratensis, Thyphoides
arundinacea .
Pe solurile slab până la mijlociu salinizate se întâlnesc speciile:
Beckmannia eruciformis, Festuca pseudovina, Poa bulbosa, Puccinellia distans
etc. .
Pe nisipuri sunt răspândite speciile: Agropyron pectiniforme, Cynodon
dactylon, Chrysopogon gryllus, Festuca vaginata, Koeleria glauca şi speciile
anuale Apera spica-venti, Setaria glauca, Vulpia myuros.
Pe turbării sunt frecvente: Deschampsia caespitosa, Molinia coerulea, iar
în tăieturi de pădure, Brachypodium pinnatum, Calamagrostis epigeios etc..

2.2. Leguminoase
Leguminoasele sunt o grupă importantă de plante şi sunt prezente în
covorul vegetal al pajiştilor, dar într-o proporţie mai redusă decât gramineele. În
mod obişnuit leguminoasele reprezintă 5-10% din vegetaţia pajiştilor şi numai în
cazuri deosebite, cum ar fi: pe soluri bogate în calcar, soluri din luncile râurilor
sau pe terenuri fertilizate cu gunoi de grajd bine fermentat, ajung la 30-40% sau
chiar mai mult.
Vivacitatea şi plasticitatea ecologică a leguminoaselor este mai redusă
decât a gramineelor, cea mai mare parte dintre ele nu se pot înmulţi pe cale
vegetativă, sunt mai pretenţioase faţă de condiţiile de creştere iar la pregătirea
fânului, o mare parte din frunze se scutură foarte uşor.
Valoarea furajeră deosebită a leguminoaselor este determinată de
conţinutul ridicat în substanţe proteice, vitamine şi săruri minerale.
Leguminoasele sunt considerate plante fertilizante, datorită bacteriilor fixatoare
de azot, care nu fac concurenţă gramineelor din pajişti, dimpotrivă le stimulează
acestora creşterea datorită îmbogăţirii în azot şi îmbunătăţirii însuşirilor fizico-
chimice ale solului.
Datorită însuşirilor valoroase ale leguminoaselor, este necesar ca prin
lucrări de îmbunătăţire a pajiştilor şi printr-o folosire raţională, să se mărească
ponderea lor de participare în covorul vegetal şi să se stabilească un raport
convenabil între acestea şi graminee.
Se poate aprecia că o pajişte este valoroasă, atât din punct de vedere al
producţiei cât şi al calităţii, atunci când leguminoasele ajung să aibă un procent de
participare de 20-25% din totalul vegetaţiei. Este bine de cunoscut faptul că unele
specii de leguminoase produc meteorizaţii dacă sunt păşunate (Medicago sativa),
iar altele au gust amar datorită prezenţei cumarinei (Melilotus albus, M.
officinalis) sau pot produce intoxicaţii la animale.

46
 2.2.1. Particularităţile morfologice şi biologice
Sistemul radicular
Leguminoasele au rădăcini pivotante, putând ajunge, la unele specii
(Medicago sativa, M. falcata, Onobrychis viciifolia etc.) până la adâncimea de 8-
10 m, însă masa principală de rădăcini se găseşte la adâncimea de 0,50-0,75 m.
Datorită acestui tip de sistem radicular, leguminoasele parcurg cu multă uşurinţă
perioadele de secetă, au o vivacitate mai mare, deoarece în aceste rădăcini bine
dezvoltate se acumulează cantităţi însemnate de substanţe de rezervă.
După profunzimea sistemului radicular, leguminoasele se împart în mai
multe grupe:
 leguminoase cu înrădăcinare superficială, cu masa de rădăcini la
adâncimea de 0,4-0,50 m: Lathyrus pratensis, Trifolium repens, T.
hybridum,T. fragiferum, Vicia cracca etc.;
 leguminoase cu înrădăcinare medie, cu masa de rădăcini ce se dezvoltă la
adâncimea de 0,50-0,75 m: Astragalus onobrychis, Trifolium pratense, T.
pannonicum, T. alpestre etc.;
 leguminoase cu înrădăcinare adâncă, la care masa de rădăcini se găseşte la
1,5-2,0 m adâncime, pivotul principal al rădăcinii putând ajunge până la 8-
10 m: Lotus corniculatus, Medicago sativa, M. falcata, Onobrychis
viciifolia etc. .
La nivelul solului sau la adâncimea de 1-2 cm, între rădăcină şi partea
aeriană a leguminoaselor se găseşte coletul.
Rădăcina principală, împreună cu coletul trăiesc tot timpul vieţii plantei,
asigurându-i astfel perenitatea. Pe rădăcini se formează nodozităţi, datorită
simbiozei cu bacteriile aerobe din genul Rhizobium, care fixează cantităţi
importante de azot din aerul solului, în medie echivalentul a 100-200 kg/ha/an.
Rădăcinile leguminoaselor prezintă o sensibilitate faţă de adâncimea apelor
freatice, nivelul prea ridicat al acestora stânjeneşte activitatea bacteriilor
simbiotice şi influenţează vivacitatea plantelor.
Lăstărirea şi formele de creştere. Din mugurii de pe colet se formează
tulpinile leguminoaselor care sunt pline cu măduvă sau uneori pot fi fistuloase
(Galega officinalis, Lotus corniculatus), erecte (Melilotus albus), ascendente
(Trifolium alpestre), repente (Trifolium repens) sau agăţătoare (Lathyrus
pratensis).
Lăstărirea la leguminoase este un proces analog cu înfrăţirea la graminee,
însă nu identic şi constă în formarea lăstarilor ramificaţi, din mugurii de pe colet,
primăvara şi vara-toamna, care mor după ce au fructificat.
Lăstărirea leguminoaselor depinde de specie, de poziţia coletului, de
condiţiile de mediu, de aeraţia solului, de aprovizionarea cu apă şi elemente
nutritive din sol, de folosirea raţională prin cosit şi păşunat. Procesul de formare a
lăstarilor este înhibat de temperaturile ridicate, secetă sau excesul de apă, reacţia
necorespunzătoare a solului etc.. Pe măsură ce plantele îmbătrânesc, coletul se
măreşte, partea din mijloc rămâne aproape goală, lăstarii se formează la periferia
tufei iar producţia începe să scadă.

47
 La fel ca şi gramineele, leguminoasele formează lăstari scurţi şi lăstari
alungiţi. Lăstarii alungiţi pot fi vegetativi şi generativi. Speciile care formează
lăstari scurţi în proporţie mai mare (Lotus corniculatus, Medicago lupulina,
Trifolium repens, T. fragiferum) sunt plante de talie joasă, mai potrivite pentru
păşune, iar speciile la care predomină lăstarii alungiţi (Lathyrus pratensis,
Onobrychis viciifolia, Trifolium pratense, T. hybridum, Vicia cracca etc.) sunt
plante de talie înaltă şi se pretează la folosirea prin cosit. Formarea lăstarilor la
leguminoase prezintă o mare importanţă economică, deoarece sporirea producţiei
este determinată de intensitatea lăstăririi.
Partea de la suprafaţa solului este repartizată diferit, în funcţie de poziţia
pe care o au lăstarii în timpul creşterii. După poziţia pe care o au lăstarii în timpul
creşterii se deosebesc trei grupe de leguminoase:
 leguminoase cu tufă, la care lăstarii cresc mai mult sau mai puţin vertical şi
planta capătă aspectul unei tufe laxe. Aceste specii se pot folosi prin cosit
sau păşunat, în funcţie de talie: Trifolium pratense (fig. 2.7), T. hybridum,
Medicago sativa, M. falcata, Onobrychis viciifolia, Lotus corniculatus,
Melilotus albus etc.;
 leguminoase cu tulpini târâtoare, cu lăstari care cresc pe sol şi se transformă
în tulpini târâtoare, iar de la nodurile acestora se formează rădăcini
adventive fasciculate şi lăstari verticali scurţi care poartă frunze sau flori.
Aceste leguminoase se înmulţesc prin seminţe dar şi pe cale vegetativă, au
o vivacitate mai mare şi se pretează foarte bine la folosirea prin păşunat,
suportă recoltările dese, nu suportă umbrirea şi se refac repede în condiţiile
unui păşunat raţional: Trifolium repens (fig. 2.8.) şi Trifolium fragiferum.

Fig. 2.7. - Leguminoasă cu tufă Fig. 2.8.- Leguminoasă cu tulpină târâtoare

(Trifolium pratense) (Trifolium repens)

 leguminoase cu tulpini agăţătoare, au ţesutul de susţinere slab dezvoltat, iar

lăstarii sunt prevăzuţi cu cârcei, cu ajutorul cărora se agaţă de plantele din
apropiere şi astfel pot să crească mai mult sau mai puţin vertical. Acestea
sunt plante de talie înaltă, care cresc în fâneţe şi au nevoie de multă lumină:
Lathyrus sativus, L. tuberosus (fig. 2.9.), Vicia cracca etc..

48
 La unele specii (Medicago falcata), lăstarii se formează şi din mugurii de
pe rădăcinile laterale, proces numit drajonare.

Fig. 2.9. - Leguminoasă cu tulpini agăţătoare

(Lathyrus tuberosus)
Otăvirea este procesul de refacere a masei vegetative a leguminoaselor,
după folosire prin cosit sau păşunat. În general, leguminoasele se refac mai rapid
decât gramineele, mai ales în cazurile când solul este umed iar pajiştile sunt
folosite raţional.
După viteza şi energia de otăvire se disting următoarele categorii de
leguminoase:
 leguminoase cu otăvire rapidă, care dau 3-5 recolte pe an: Medicago sativa,
Trifolium pratense, T. repens, T. hybridum etc.;
 leguminoase cu otăvire moderată, de la care se obţin 1-2 recolte pe an:
Lotus corniculatus, Medicago falcata, M. lupulina, Onobrychis viciifolia,
Trifolium pannonicum etc.;
 leguminoase cu otăvire slabă, care nu otăvesc sau se refac o singură dată în
cursul vegetaţie Anthyllis vulneraria, Astragalus onobrychis, Trifolium
montanum etc.
Frunzele leguminoaselor sunt rar simple (genul Genista) şi cel mai
adesea compuse (fig. 2.10). Frunzele compuse pot fi trifoliate (Medicago sp.,
Melilotus sp., Trigonela coerulea, Trifolium sp.), paripenate, cu număr par de
foliole (Vicia sp.), imparipenate, cu număr impar de foliole (Onobrychis
viciifolia.) şi palmate (Lupinus sp.). La baza peţiolului frunzei se găsesc două
frunzişoare care au forme, mărimi şi culori diferite, numite stipele, care constituie
caractere pentru recunoaşterea speciilor de leguminoase în cursul vegetaţiei.
Floarea leguminoaselor, organizată pe tipul 5, are caliciul format din 5
sepale concrescute la bază, iar corola este de tip dialipetal (petalele sunt libere
între ele) zigomorf (corola se poate împăţi în două părţi egale printr-un singur
plan de simetrie). Corola este formată din 5 petale diferite ca formă, mărime şi
poziţie (fig. 2.11):
 petala terminală, mare, numită stindard,
 2 petale laterale, înguste, numite aripioare şi
 două petale curbate, unite la bază, care formează carena.

49
 A B c

D e f
Fig. 2.10. Frunza la leguminoase
a – simplă (Genista tinctoria); b – trifoliată (Trifolium pratense)
c – paripenată (Vicia faba); d – paripenată, cu cârcei (Vicia cracca)
e – imparipenată (Onobrychis viciifolia); f – palmată (Lupinus albus)

Androceul este format din 10 stamine, una liberă şi 9 concrescute prin

filamentele lor, iar gineceul este alcătuit dintr-un ovar superior, unicarpelar, un
stil lung care se termină cu stigmatul.

Fig. 2.11. Floarea la leguminoase

50
 La leguminoase, florile pot fi solitare (Vicia sativa) sau grupate în
inflorescenţe (fig. 2.12), de tip racem (Medicago sp., Melilotus sp., Onobrychis
viciifolia.), capitul (Trifolium sp., Anthyllis vulneraria) şi umbelă (Lotus sp.,
Coronilla varia).

a c d
Fig. 2.12. Inflorescența la leguminoase
a – flori solitate (Vicia sativa); b – capitul (Trifolium pratense)
c – umbelă (Lotus corniculatus); d – racem (Medicago sativa)

Fructul este o păstaie, monospermă sau polispermă, indehiscentă sau

dehiscentă, iar la Coronilla varia fructul este o lomentă (fig. 2.13).

Fig. 2.13. Fructul la leguminoase

51
 Sămânţa, de tip exalbuminat, are forme, mărimi şi culori diferite, în
funcţie de speciile de leguminoase. Sămânţa este formată din tegument seminal,
două cotiledoane mari, embrion şi hil (care se prezintă sub forma unei mici
ridicături, prin care sămânţa se inseră de tecile păstăii).
Ritmul de dezvoltare şi vivacitatea
Leguminoasele au o vivacitate mult mai scurtă decât gramineele, însă
ritmul de dezvoltare este mai rapid. Leguminoasele se împart, după ritmul de
dezvoltare şi vivacitate, în următoarele grupe:
 leguminoase cu ritm de dezvoltare rapid şi vivacitate scurtă, cuprinde specii
care trăiesc l-3 ani, dar se menţin în pajişti mai mulţi ani datorită însuşirilor
pe care le au de a se înmulţi prin autoînsămânţare. Din această grupă fac
parte: Medicago lupulina, Melilotus albus, M. officinalis, Trifolium
pratense, T. hybridum, T. arvense, T. resupinatum, T. incarnatum etc.;
 leguminoase cu ritm de dezvoltare mijlociu şi vivacitate mijlocie, cuprinde
specii care se dezvoltă mai lent, trăiesc 5-10 ani şi dau producţii mai mari
în anii 2-3: Anthyllis vulneraria, Lotus corniculatus, Medicago sativa,
Onobrychis viciifolia, Trifolium repens, T. montanum etc.;
 leguminoase cu ritm de dezvoltare lent şi vivacitate mare, curpinde specii
care trăiesc 10-15 ani, dau producţii mai mari după 3-4 ani de viaţă:
Trifolium fragiferum, Lathyrus pratensis, Vicia cracca etc..
Deoarece cele mai valoroase leguminoase perene din pajişti au vivacitate
mică până la mijlocie, ele vor fi utilizate în amestecuri destinate înfiinţării
pajiştilor temporare care vor avea durată de folosire scurtă sau mijlocie.
După ritmul dezvoltării în cursul perioadei de vegetaţie, însuşire numită şi
precocitate, unele leguminoase pot fi timpurii (Medicago lupulina, Onobrychis
viciifolia, Trifolium hybridum, T. pratense etc..), iar altele tardive (Lathyrus
pratensis, Medicago falcata, Trifolium alpestre, T. pannonicum, T. fragiferum,
Vicia cracca etc.).
2.2.2. Particularităţile fiziologice
Cerinţele faţă de apă şi aer
Leguminoasele sunt mai puţin pretenţioase faţă de apă decât gramineele.
deoarece au sistemul radicular bine dezvoltat şi mai profund, care le permite să se
aprovizioneze permanent cu apă din straturile mai adânci ale solului.
Cerinţele faţă de apă variază de la o specie la alta, în funcţie de
profunzimea sistemului radicular, ritmul de creştere şi otăvire. Astfel,
leguminoasele cu otăvire energică şi ritm de dezvoltare rapid, au nevoie de
cantităţi mai mari de apă în cursul perioadei de vegetaţie, comparativ cu speciile
la care otăvirea este slabă şi ritmul de dezvoltare lent. Sunt specii cu cerinţe foarte
mari faţă de apă, care nu suportă seceta (Galega officinalis, Lathyrus pratensis,
Trifolium pratense, T. repens, T. hybridum etc.) şi specii mai puţin pretenţioase,
unele fiind foarte rezistente la secetă (Lotus corniculatus, Medicago falcata,
Melilotus officinalis, Onobrychis viciifolia etc.). Dacă umiditatea este în exces,
stratul de ţelină gros sau pânza de apă freatică la mică adâncime, leguminoasele

52
cresc încet sau dispar, fenomen care se explică prin cerinţele mari faţă de aerul
din sol, pe care le au atât rădăcinile cât şi bacteriile fixatoare de azot.
Numai câteva specii de leguminoase pot creşte pe solurile cu exces
temporar de umiditate sau pe care umiditatea se menţine mai mult chiar de 40-50
de zile, cum ar fi: Galega officinalis, Trifolium repens, T. hybridum, T. fragiferum
etc.. Cerinţele leguminoaselor faţă de aerul din sol sunt mai mari în perioada
formării lăstarilor, iar crearea unui regim optim de apă şi aer în sol, necesar
dezvoltării leguminoaselor, impune acordarea unei mai mari importanţe lucrărilor
curente de îngrijire a pajiştilor.
Cerinţele faţă de căldură
Leguminoasele suportă destul de bine atât temperaturile scăzute din
timpul iernii, cât şi cele ridicate din timpul verii, dar sunt mai sensibile la
oscilaţiile bruşte de temperatură din sol şi de la suprafaţa solului, care au loc
primăvara, fiind asemănătoare, din acest punct de vedere, cu gramineele perene.
Creşterea cea mai intensă a leguminoaselor are loc când temperatura solului
corespunde valorii optime dezvoltării bacteriilor simbiotice fixatoare de azot (18-
o
27 C).
Leguminoasele suportă mai greu temperaturile scăzute în primele faze de
vegetaţie. Speciile cele mai rezistente la îngheţ sunt Lotus corniculatus, Medicago
falcata, Onobrychis viciifolia, iar mai puţin rezistente sunt Lathyrus pratensis,
Trifolium pratense, T. hybridum.
După cerinţele faţă de căldură, leguminoasle se pot grupa în următoarele
grupe:
 leguminoase microterme: Anthyllis vulneraria, Trifolium montanum etc.;
 leguminoase mezoterme - Astragalus onobrychis, Medicago falcata, M.
lupulina, Trifolium fragiferum etc.;
 leguminoase termofile - Lathyrus tuberosus, Medicago sativa etc.;
 leguminoase megaterme - Astragalus austriacus etc.;
 leguminoase indiferente - Lotus corniculatus, Onobrychis viciifolia, Trifolium
pratense, Vicia cracca etc..
Cerinţele faţă de lumină
Leguminoasele sunt sensibile la o iluminare slabă, cerinţele faţă de acest
factor sunt mai mari ca la graminee, fapt ce determină existenţa lor în proporţie
mai redusă pe pajiştile cu vegetaţie înaltă. Speciile cele mai pretenţioase faţă de
lumină sunt Medicago falcata, Onobrychis viciifolia, Trifolium repens, T.
fragiferum, iar speciile Lathyrus pratensis şi Lotus corniculatus suportă o umbrire
redusă.
Cerinţele faţă de sol şi substanţele nutritive
Leguminoasele preferă solurile mijlocii cu textură lutoasă, luto-argiloasă
şi nisipo-lutoasă, bogate în calciu, fără exces de apă, bine aerisite, cu reacţie slab
acidă (pH = 6-6,5). Leguminoasele au cerinţe mici faţă de azot, deoarece prin
intermediul bacteriile simbiotice pot folosi azotul molecular din atmosferă fixat în

53
nodozităţi. În schimb, leguminoasele au cerinţe mari faţă de fosfor, calciu, potasiu
şi unele microelemente.
Plantele din această grupă manifestă o capacitate ridicată de solubilizare a
compuşilor greu solubili din sol, datorită secreţiilor radiculare care au o aciditate
pronunţată. Pe nisipuri se întâlnesc puţine leguminoase, cum ar fi Lotus
corniculatus, Medicago falcata, M. lupulina etc..
Se întâlnesc unele leguminoase, ca Trifolium repens, pe terenuri foarte
acide (pH = 4-4,5) sau Lotus tenuis, Medicago falcata, Trifolium fragiferum, care
cresc pe terenuri sărăturoase (pH = 8-8,5).
Numeroase cercetări au arătat că foarte important pentru sporirea
producţiei este modul de aprovizionare cu elemente nutritive, apă şi aer şi mai
puţin de reacţia solului.
După cerinţele faţă de substanţele nutritive, leguminoasele pot fi:
 oligotrofe, cu cerinţe reduse, care cresc pe soluri sărace, Astragalus
austriacus, Trifolium arvense etc.;
 mezotrofe, cu cerinţe moderate, putând creşte şi pe soluri cu fertilitate
mijlocie, Lotus corniculatus, Trifolium repens etc.;
 eutrofe, cu cerinţe mari şi sunt răspândite pe soluri fertile, Medicago sativa,
Trifolium pratense etc.
2.2.3. Valoarea economică
Leguminoasele au o valoare economică mare, datorită compoziţiei
chimice valoroase, producţiilor mari, gradului ridicat de consumabilitate şi
digestibilitate.
Compoziţia chimică se remarcă printr-un conţinut mai mare de proteină şi
mai scăzut de celuloză decât la graminee, însă aceasta variază în funcţie de specie,
condiţiile de creştere, faza de dezvoltare în momentul folosirii. În perioada
premergătoare înfloritului, leguminoasele conţin în medie 16-18% proteină şi 23-
25% celuloză şi cantităţi mari de vitamine, pentru ca în timpul înfloritului
proteina să scadă la 14-15%, iar celuloza să crească la 26-28%.
Leguminoasele au şi un conţinut mai mare de calciu şi fosfor, iar raportul
Ca/P este mai ridicat decât la graminee, deoarece conţinutul de calciu
înregistrează valori foarte mari. De exemplu, Medicago sativa conţine 14-16 g
Ca/kg s.u., dar are un conţinut mai scăzut în magneziu, cupru şi cobalt decât
gramineele.
Gradul de consumabilitate este foarte ridicat la majoritatea
leguminoaselor, atât în stare verde, cât şi sub formă de fân. Unele leguminoase ca
Lotus corniculatus, Melilotus albus, M. officinalis etc., au un grad mijlociu de
consumabilitate, datorită gustului amar, imprimat de prezenţa cumarinei în
compoziţia lor chimică. Leguminoasele cuprind puţine specii toxice, dar care în
mod obişnuit, nu sunt consumate de animale, cum ar fi Coronilla varia şi Galega
officinalis.
După gradul lor de consumabilitate, leguminoasele se pot grupa în:
 leguminoase cu grad scăzut de consumabilitate sau neconsumate,
Astragalus onobrychis, Genista tinctoria, Ononis arvensis etc.;

54
 leguminoase cu grad mijlociu de consumabilitate, Lotus corniculatus,
Melilotus sp., Trifolium alpestre, T., montanum, T. pannonicum etc.;
 leguminoase cu grad ridicat de consumabilitate, Medicago falcata, M.
lupulina, M. sativa, Onobrychis viciifolia, Trifolium hybridum, T.
fragiferum, T. pratense, T. repens etc.
În ceea ce priveşte producţia, sunt deosebiri mari de la o specie la alta,
leguminoasele putând fi grupate în următoarele grupe:
 leguminoase productive, cele care au talie înaltă şi otăvire rapidă (Medicago
sativa, Trifolium pratense, T. hybridum, Melilotus albus, Lathyrus
pratensis, Vicia cracca);
 leguminoase cu producţii mijlocii, care au talie înaltă sau mijlocie, dar
otăvire moderată (Lotus corniculatus, Onobrychis viciifolia, Medicago
falcata etc.);
 leguminoase cu producţii mici, care au talie mijlocie sau joasă şi otăvire
slabă (Anthyllis vulneraria, Medicago lupulina, Trifolium fragiferum, T.
montanum, Astragalus onobrychis etc.).
2.2.4. Răspândirea leguminoaselor
Leguminoasele participă la formarea covorului vegetal al pajiştilor
permanente din toate zonele naturale ale ţării, fiind însă mai răspândite în zonele
de silvostepă şi nemorală şi mai puţin răspândite în regiunile uscate şi etajul alpin.
În zonele de stepă şi silvostepă se întâlnesc speciile: Lotus corniculatus,
Medicago sativa, M. falcata, M. lupulina, Onobrychis viciifolia, O. arenaria, O.
gracilis şi unele leguminoase anuale ca Medicago minima, Trifolium arvense, T.
campestre Vicia hirsuta, V. tetrasperma etc..
În zona nemorală şi etajele nemoral şi boreal sunt frecvente speciile:
Anthyllis vulneraria, Astragalus onobrychis, Lathyrus pratensis, Onobrychis
viciifolia, Medicago falcata, Lotus corniculatus, Vicia cracca, Trifolium pratense
etc..
În etajele subalpin şi alpin se găsesc speciile: Anthyllis vulneraria, Lotus
corniculatus, Onobrychis transsilvanica, Trifolium repens, T. alpestre etc.
În lunci, pe terenuri drenate, sunt frecvente speciile: Galega officinalis,
Lathyrus pratensis, Medicago lupulina, Trifolium repens, T. fragiferum, Vicia
cracca etc..
Pe soluri salinizate: Lotus tenuis, Melilotus albus, M. officinalis,
Trifolium fragiferum etc..
Pe nisipuri: Medicago minima, M. marina, M. rigidula, Onobrychis
arenaria, Trifolium arvense, Vicia hirsuta etc..

2.3. Ciperacee şi juncacee (rogozuri şi rugini)

Plantele din această grupă aparţin familiilor Cyperaceae şi Juncaceae, sunt
răspândite în toate zonele de vegetaţie, în staţiuni umede, chiar cu apă stagnantă şi
au valoare economică relativ scăzută.

55
 2.3.1.Familia Cyperaceae cuprinde 75 genuri cu aproximativ 4000
specii, fiind plante ierboase, perene, puţine anuale, cu rizomi sau stoloni
subterani, cu tufă rară şi deasă, tulpină aeriană trimuchiată sau cilindrică, frunze
sesile cu limbul liniar, plan sau cilindric; flori actinomorfe, hermafrodite,
unisexuate, dispuse în spice, raceme sau capitule, fructul achenă. Speciile acestei
familii sunt răspândite în pajiştile cu exces de umiditate, în bălţi, mlaştini şi
aparţin genurilor Cyperus, Carex, Scirpus, Heleocharis. Astfel, în mlaştini şi bălţi
se întâlnesc speciile: Carex riparia, C. acutiformis, C. vulpina, C. caespitosa,
Heleocharis palustris; în lunci umede: Carex hirta, C. leporina, Scirpus sylvatica,
Cyperus fuscus; în zona forestieră: Carex sylvatica, C. caryophyllea; în pajişti
subalpine: Carex curvula.
Specii mai puţin pretenţioase faţă de umiditate sunt: Carex praecox, C.
caryophyllea şi C. curvula.
Rogozurile pornesc în vegetaţie înaintea gramineelor, iar prin consumarea
lor, mai ales de către oi, se produc intoxicaţii grave datorită unor ciuperci
ustilaginee care parazitează aceste plante. De aceea, pe pajiştile invadate de
ciperacee se va păşuna mai târziu, când gramineele au crescut, iar rogozurile,
fiind într-un stadiu avansat de vegetaţie, nu sunt consumate.
Valoarea furajeră a rogozurilor este redusă, deoarece au un conţinut
scăzut în substanţe hidrocarbonate solubile şi în săruri de fosfor şi calciu.
Conţinutul scăzut de calciu este cauza îmbolnăvirilor sistemului osos şi slaba
dezvoltare a organismului. Conţinutul ridicat în celuloză reduce considerabil
gradul de consumabilitate şi duce la apariţia unor iritaţii ale mucoaselor bucale şi
intestinale, iar conţinutul ridicat de siliciu constituie cauza descompunerii intense
a substanţelor albuminoide din organismul animal.
O oarecare importanţă economică prezintă speciile Carex curvula şi
Carex supina, care formează tipuri de pajişti răspândite în etajul alpin, precum şi
speciile Carex humilis şi Carex praecox, care cresc în staţiuni subumede şi
însorite.
2.3.2. Familia Juncaceae cuprinde circa 220 specii, din care 160 aparţin
genului Juncus şi 60 aparţin genului Luzula. Această familie curpinde specii
ierboase, perene sau anuale, cu tulpini cilindrice, pline cu măduvă spongioasă.
Frunzele sunt cilindrice sau plane, florile actinomorfe, hermafrodite, trimere,
grupate în cime terminale cu aspect de capitul sau umbelă. La unele specii
inflorescenţa este aparent laterală, deoarece frunza bracteantă este terminală, iar
florile prezintă un perigon din 6 tepale membranoase, androceul din 6 stamine,
gineceul din 3 carpele şi fructul o capsulă.
Speciile din această grupă se caracterizează prin valoare economică
scăzută, unele dintre ele sunt dăunătoare animalelor, provocându-le deranjamente
digestive, anemii, afecţiuni ale aparatului urinar. Cele mai răspândite sunt
speciile: Juncus effusus, J. gerardi, J. bufonius, Luzula pilosa, L. silvatica, L.
multiflora, L. campestris etc.. Combaterea ruginilor se poate face pe cale chimică
prin tratarea cu 2,4 D (5-10 kg/ha în 500 l apă) la înflorirea plantelor, metodă
asociată cu fertilizarea pajiştilor pentru stimularea dezvoltării plantelor valoroase.

56
 2.4. Plante din alte familii botanice
În pajiştile permanente din ţara noastră se întâlnesc numeroase specii de
plante din alte familii botanice, intitulate ‘’plante diverse”, care pot avea o
participare în covorul ierbos de 20-60%, uneori chiar şi mai mult.
Celea mai răspândite sunt speciile din familiile: Asteraceae,
Brassicaceae, Chenopodiaceae, Apiaceae, Rosaceae, Liliaceae, Ranunculaceae.
Foarte multe din speciile care sunt consumate de animale, au valoare
furajeră bună, iar cercetările au evidenţiat că participarea lor până la o anumită
limită în covorul ierbos al pajiştilor permanente este de dorit, deoarece, prin
microelementele pe care le acumulează în masa vegetală contribuie la prevenirea
unor boli de nutriţie la animale, boli care pot apărea în cazul întreţinerii
animalelor pe pajiştile temporare, formate numai din graminee şi leguminoase
perene. Sunt însă multe specii din acestă grupă care sunt dăunătoare fie vegetaţiei
valoroase pajiştilor, fie produselor obţinute de la animale, iar unele, prin
substanţele toxice pe care le conţin, provoacă îmbolnăvirea sau chiar moartea
animalelor.
Valoarea furajeră şi gradul lor de consumabilitate variază foarte mult în
raport cu faza de creştere. Unele specii, cum ar fi Artemisia absinthium, Salsola
ruthenica, Suaeda maritima etc., sunt ocolite de animale în faza tânără, pentru ca
mai târziu, odată cu căderea brumelor şi a ploilor de toamnă, să-şi piardă gustul
amar şi mirosul pătrunzător, neplăcut, precum şi o parte din sărurile pe care le
conţin şi să fie consumate de către animale.
Se apreciază că unele specii de plante din această grupă sunt absolut
necesare pe pajişti, deoarece, datorită conţinutului lor mai ridicat în
microelemente, contribuie la echilibrarea substanţelor nutritive din hrana
animalelor.
Toate aceste însuşiri impun necesitatea cunoaşterii plantelor din această
grupă, atât din punct de vedere al însuşirilor morfologice, biologice şi ecologice,
cât şi al valorii lor economice.
Ţinându-se seama de importanţa economică a speciilor din alte familii
botanice, de rolul pe care acestea îl au faţă de celelalte plante din covorul vegatal
sau pentru animale, acestea au fost împărţite în şase subgrupe, şi anume:
 specii consumate bine de către animale,
 specii neconsumate sau slab consumate,
 specii dăunătoare vegetaţiei valoroase,
 specii dăunătoare produselor obţinute de la animale,
 specii vătămătoare sănătăţii animalelor,
 specii toxice.
2.4.1. Specii consumate de animale
În această subgrupă intră numeroase specii de plante, care au un grad
ridicat de consumabilitate şi digestibilitate, fiind consumate de animale mai ales
în primele faze de creştere, dar şi în fân (tab. 2.1.).

57
 Tabelul 2.1.
Plante consumate de animale
Caracteristici
Denumirea speciilor Staţiunea
morfobiologice
Achillea millefolium Perenă, cu rizomi Pajişti revene de deal şi montane
(coada şoricelului)
Achillea setacea Perenă, cu rizomi Pajişti uscate de la câmpie până
(coada şoricelului) la munte
Alchemilla vulgaris Perenă, cu rizomi Pajişti umede montane şi alpine
(creţişoară) groşi
Carum carvi (chimen) Bienală, rădăcină Pajişti din etajele forestiere
pivotantă
Cichorium intybus Perenă, rădăcină Pajişti revene de câmpie şi deal
(cicoare) pivotantă
Daucus carota Bienală, rădăcină Pajişti revene de câmpie şi deal
(morcov) pivotantă
Pimpinela saxifraga Perenă, rădăcină Frecventă în pajiştile alpine
(petrinjel de câmp) pivotantă
Plantago major Perenă, tulpină Pajişti revene, din câmpie până la
(patlagină mare) scapiformă munte. Valoare furajeră bună.
Plantago lanceolata Perenă, tulpină Pajişti revene, din câmpie până la
(pătlagină îngustă) scapiformă munte
Polygonum aviculare Anuală, tulpini Pajişti ruderalizate
(troscot) culcate
Salvia nemorosa (jaleş Perenă, tulpini erecte Pajişti uscate, de la câmpie până
de câmp) la munte
Symphytum officinale Perenă, cu rizomi Fâneţe revene de câmpie, de deal
(tătăneasă) groşi
Taraxacum officinale Perenă, tulpină Pajişti umede, din câmpie până la
(păpădie) scapiformă munte
Thymus collinus Perenă, tulpini scunde Pajişti din zonele colinare
(cimbrişor)
Tragopogon orientalis Bienală sau perenă, Pajişti revene şi uscate de la
(barba caprei) rădăcină groasă, câmpie până la munte
pivotantă

2.4.2. Specii neconsumate sau slab consumate de animale

Această subgrupă cuprinde specii de plante care, datorită conţinutului
ridicat de celuloză şi scăzut de proteină, sunt slab consumate de animale sau sunt
ocolite de acestea atât pe păşune cât şi atunci când se găsesc în fân, numite şi
buruieni de balast (tab. 2.2.).

58
 Tabelul 2.2.
Plante neconsumate sau slab consumate de animale
Caracteristici
Denumirea speciilor Staţiunea
morfobiologice
Capsella bursa-pastoris Anuală, cu frunze în Comună de la câmpie până la
(traista ciobanului) rozetă munte
Chrysanthemum Perenă, cu rizomi Pajişti revene şi uscate, de la
leucanthemum (margaretă) câmpie până la munte
Cardaria draba (urda vacii) Perenă, cu rădăcini Pajişti uscate şi degradate, de
groase câmpie şi deal
Echium vulgare (iarba Bienală, rădăcini Pajişti revene şi uscate, de la
şarpelui) pivotante câmpie până la munte
Geranium pratense Perenă, cu rizomi Pajişti umede, de la câmpie
(gregetin) până la munte
Potentilla agentea Perenă, rădăcină Pajişti uscate din stepă,
(scrântitoare) pivotantă silvostepă şi etajele forestiere
Prunella vulgaris (busuioc Perenă, cu rizomi Pajişti revene de deal şi
sălbatic) montane
Veronica chamaedrys Perenă, cu rizomi Pajişti uscate, tufărişuri
(şopârliţă)
2.4.3. Specii dăunătoare vegetaţiei pajiştilor
În afara speciilor de plante lemnoase care se instalează pe pajiştile
secundare, multe specii ierboase sunt dăunătoare prin concurenţa ce o fac
gramineelor şi leguminoaselor valoroase, datorită rozetelor de frunze ce acoperă
solul, portului înalt, tulpinilor târâtoare sau agăţătoare, semiparazitismului sau
parazitismului (tab. 2.3.).
Tabelul 2.3.
Plante dăunătoare vegetaţiei pajiştilor
Caracteristici
Denumirea speciilor Staţiunea
morfobiologice
Specii ierboase cu frunze în rozetă sau cu tulpini târâtoare
Ajuga reptans (vineriţă) Perenă, cu stoloni aerieni Pajişti revene şi uscate de la
câmpie până la munte
Arnica montana Perenă, cu rizomi Pajişti montane şi subalpine
(arnică)
Carlina acaulis Perenă, cu frunze în rozetă Pajişti de deal şi montane.
(turtă)
Glechoma hederacea Perenă, tulpini repente Pajişti din zonele forestiere,
(silnic) locuri umbrite
Hieracium pilosella Perenă, cu tulpini tîrâtoare Pajişti de deal şi montane
(vulturică)

59
Lysimachia nummularia Perenă, cu tulpini tîrâtoare Pajişti umede de deal şi
(gălbăşoară,duminecuţă) montane
Potentilla anserina Perenă, cu tulpini tîrâtoare Pajişti umede şi nisipoase, de
(coada racului) la câmpie până la munte
Specii ierboase de talie înaltă
Aegopodium podagraria Perenă, cu rizomi Fâneţe revene, de deal şi
(piciorul caprei) montane
Dipsacus laciniatus Bienală, rădăcină Pajişti umede, de câmpie şi
(scaiete) pivotantă deal
Filipendula ulmaria Perenă, cu rizomi Fâneţe umede, de deal şi
(creţuşcă, aglică) montane
Heracleum sphondylium Bienală, cu rizomi Pajişti revene, de deal şi
(crucea pământului) montane
Limonium gmelini (sică) Perenă, frunze bazale lat- Pajişti de sărături.
eliptice
Onopordon acanthium Bienală, rădăcină Pajişti de câmpie şi deal
(scai măgăresc) pivotantă
Tanacetum vulgare Perenă, cu rizomi Pajişti umede de lunci şi
(vetrice) deal
Verbascum phlomoides Bienală, cu frunze bazale Pajişti uscate de câmpie şi
(lumânărică) mari deal
Specii lemnoase
Abies alba (brad) Arbore, înalt până la 50 m Pajişti montane
Alnus glutinosa Arbore, înalt până la 28 m Lunci umede de la câmpie
(anin negru) până la munte
Betula nana Arbust, înalt până la 60 cm Turbării şi sfagnete
(mesteacăn pitic)
Crataegus monogyna Arbore, înalt până la 8 m Stepă, silvostepă
(păducel)
Juniperus communis Arbust, înalt de 1-6 m Pajişti montane
(ienupăr)
Picea abies (molid) Arbore, înalt până la 50 m Pajişti montane
Pinus mugo (jneapăn) Arbust, cu tulpini culcate Pajişti subalpine
Prunus spinosa Arbust de l-3 m înălţime Pajişti uscate, de la câmpie
porumbar) până la munte
Rhododendron kotschyi Arbust, cu tufă pitică Pajişti subalpine şi alpine
(smârdar)
Rosa canina (măceş) Arbust de 2-3 m înălţime Pajişti uscate, de la câmpie
până la munte
Vaccinium myrtillus Arbust pitic, cu frunze Pajişti montane şi subalpine
(afin) caduce
Vaccinium vitis-idaea Arbust pitic, cu frunze Pajişti montane şi subalpine
(merişor) persistente

60
 Specii semiparazite
Euphrasia stricta Bienală, tulpini scunde Fâneţe, de la câmpie până în
(silur) etajul subalpine
Melampyrum Anuală, cu tulpini de 10- Pajişti uscate de deal şi
nemorosum 50 cm montane
(sor-cu-frate)
Odontites serotine Anuală, cu tulpini de 15- Pajişti revene de deal şi şi
(dinţură) 40 cm montane
Rhinanthus minor Anuală, cu tulpini de 10- Fâneţe degradate, de la
(clocotici) 40 cm câmpie până la munte
Specii parasite
Cuscuta campestris Anuală, tulpini filiforme, Parazitează mai ales legumi-
(torţel) galbene portocalii noase furajere;
Cuscuta europaea Anuală, tulpini filiforme, Parazitează mai ales specii
(torţel) galbene, brune sau verzi din grupa diverse.
Orobanche gracilis Perenă, tulpini roşcate Parazitează unele
(lupoaie) gălbui leguminoase

2.4.4. Specii dăunătoare produselor obţinute de la animale

În această categorie sunt incluse unele specii, care în timpul păşunatului
impurifică lâna oilor sau când sunt consumate de animale schimbă culoarea şi
gustul laptelui, depreciază calitatea cărnii (tab. 2.4.).
Tabelul 2.4.
Specii care depreciază produsele animaliere
Caracteristici
Denumirea speciilor Staţiunea
morfobiologice
Specii care depreciază calitatea lânii
Arctium lappa Bienală, rădăcină pivotantă Pajişti ruderalizate de
(brustur) câmpie şi deal
Bidens tripartite Anuală, cu frunze opuse Pajişti umede de câmpie şi
(dentiţă) deal
Carduus acanthoides Bienală, rădăcină pivotantă Păşuni degradate de câmpie
(spin) şi deal
Eryngium campestre Perenă, cu rizomi Păşuni uscate de câmpie şi
(scaiul dracului) deal
Eryngium planum Perenă, cu rizomi Păşuni uscate de câmpie şi
(scai vânăt) deal
Xanthium spinosum Anuală, rădăcină fusiformă Pajişti uscate de câmpie
(holeră)
Xanthium strumarium Anuală, rădăcină fusiformă Pajişti uscate de câmpie şi
(cornuţi) deal

61
 Specii care schimbă gustul şi culoarea laptelui
Alliaria peţiolata Bienală, rădăcină pivotantă Pajişti umede de câmpie şi
(usturoiţă) deal
Allium ursinum Perenă, cu bulbi Pajişti umede, păduri de la
(leurdă) câmpie până la munte
Artemisia austriaca Perenă, rădăcină lemnoasă Pajişti uscate de câmpie şi
(peliniţă) deal
Matricaria chamomilla Anuală, rădăcină fusiformă Pajişti uscate de câmpie şi
(romaniţă) deal
Rumex acetosella Perenă, cu rizomi târâtori Pajişti umede de deal şi
(măcriş mărunt) montane
Sinapis arvensis Anuală, tulpini ramificate Pajişti uscate, ruderalizate
(muştar de câmp)
Thlaspi arvense Bienală, rădăcină pivotantă Pajişti uscate de câmpie şi
(punguliţă) deal
Specii care depreciază calitatea cărnii
Chelidonium majus Perenă, cu rizomi groşi Locuri umbroase, de la
(rostopască) câmpie până la munte
Lepidium ruderale Anuală, tulpini de 10-30 cm Pajişti uscate de câmpie şi
(păducherniţă) deal

2.4.5. Specii vătămătoare pentru animale

În pajişti găsim şi unele specii care afectează sănătatea animalelor
provocând răni, slăbind capacitatea de muncă şi de producţie (tab. 2.5.).
Tabelul 2.5.
Specii vătămătoare
Caracteristici
Denumirea speciilor Staţiunea
morfobiologice
Tribulus terestris Plantă anuală, cu tulpini Pajişti uscate, degradate din
(colţii babei) târâtoare zonele de stepă şi silvostepă
Trapa natans Plantă anuală, rădăcini
Mlaştini şi bălţi
(cornaci) adventive
Setaria glauca Pajişti uscate, degradate din
Plantă anuală, tulpină erectă
(mohor) zonele de stepă şi silvostepă
Stipa sp. Fâneţe uscate, din zonele de
Perenă, tufă deasă
(colilie) stepă şi silvostepă

Astfel, Tribulus terrestris şi Trapa natans provocă răni la copite, Avena

sterilis, Cynosurus echinatus, Hordeum murinum, Setaria glauca produc leziuni
bucale şi oculare, iar specii ale genului Stipa pot produce rănirea pielii şi a
mucoasei bucale şi intestinale.

62
 2.4.6. Specii toxice
Noţiunea de otravă este cunoscută încă din antichitate, când în funcţie de
autorul care o aminteşte, capătă diferite sensuri sau înţelesuri. Astfel, după
Dioscorides, cuvântul toxic, care era cunoscut sub denumirea de toxicon, derivă
de la cuvântul toxon, care însemna arc, fiind în strânsă legătură cu practica
folosirii săgeţilor otrăvite. Plinius Secundus credea că termenul toxicus provine de
la Taxus, plantă lemnoasă otrăvitoare din familia Taxaceeae, ale cărei seminţe
erau folosite la otrăvirea săgeţilor. Alţi autori consideră că la originea termenului
toxic ar sta cuvântul egiptean tako, care înseamnă distrugere, moarte.
Potrivit dicţionarului explicativ al limbii române, prin otravă se înţelege o
substanţă chimică toxică, care, introdusă sau formată în organism, produce
tulburări sau moartea acestuia.
Un număr destul de numeros de specii din pajişti provoacă intoxicaţii cu
consecinţe mai mult sau mai puţin grave, la animale. Uneori aceste intoxicaţii sunt
aproape insesizabile, dar influenţează negativ capacitatea de producţie a
animalelor, alteori însă provoacă intoxicaţii grave care pot duce la moartea
animalelor (Zanoschi V. şi col., 1981).
Dintre speciile de animale, cele mai sensibile sunt cabalinele şi suinele şi
mai puţin sensibile sunt bovinele, ovinele şi iepurii de casă.
Între sensibilitatea animalelor la acţiunea toxică a plantelor şi gradul de
dezvoltare a sistemului nervos, este o strânsă legătură, în sensul că speciile de
animale cu sistemul nervos mai dezvoltat sunt şi cele mai sensibile. Dar şi rasa,
vârsta şi starea de întreţinere a animalelor influenţează asupra sensibilităţii lor la
acţiunea plantelor toxice. Animalele din rasele ameliorate sunt mai sensibile decât
cele din rasele primitive, rustice. Intoxicaţii mai frecvente apar la animalele
flămânde, la cele tinere sau la acelea care au fost transferate într-o regiune cu
vegetaţie deosebită de a localităţii unde au fost crescute.
La începutul sezonului de păşunat, sensibilitatea animalelor este mai
mare, deoarece plantele au toxicitate mai pronunţată în primele faze de vegetaţie,
iar gradul de sensibilitate este sporit în perioada de tranziţie la noul regim de
întreţinere pe păşune, când consumă fără alegere şi plantele toxice, pe care, în
general, le ocolesc, deoarece multe specii toxice au un miros şi gust neplăcut, ceea
ce face să fie refuzate de animale.
Substanţele toxice de origine vegetală se pot clasifica după origine şi
proprietăţile lor fizice sau chimice, după modul cum acţionează, după efectele pe
care le produc organismelor, după criterii botanice etc.
Principalele substanţe toxice care se întâlnesc la plante sunt alcaloizii,
glicozizii, taninurile, toxalbuminele, uleiurile eterice, răşinile, substanţele
antivitaminice, substanţele fotosensibilizante, acidul oxalic şi oxalaţii, nitraţii şi
nitriţii etc. .
Alcaloizii sunt compuşi toxici organici de origine vegetală sau de sinteză,
care au un caracter bazic, imprimat de prezenţa azotului în compoziţia lor.
Alcaloizii sunt foarte larg răspândiţi în rândul plantelor, fiind găsiţi în peste 1200
de specii, care aparţin la peste 519 genuri, din 97 familii botanice.De obicei,

63
alcaloizii sunt caracteristici pentru o anumită specie sau pentru specii înrudite din
aceeaşi familie şi foarte rar se întâlnesc aceiaşi alcaloizi la plante din familii
diferite. Rolul pe care îl joacă alcaloizii în viaţa plantelor este foarte discutat.
Astfel, unii autorii îi consideră ca fiind deşeuri, care rezultă din metabolismul
protidelor, iar alţii, ţinând cont de acţiunea toxică pe care o au asupra unor
animale, îi consideră substanţe de protecţie împotriva unor dăunători.
Alcaloizii acţionează diferit asupra organismelor vii, iar modul de acţiune
şi efectele pe care le produc sunt dintre cele mai periculoase. În general,
majoritatea alcaloizilor acţionează asupra sistemului nervos central cu efecte
stimulative (atropina, efedrina, lobelina) sau depresive (scopolamina, cicutina)
asupra sistemului neurovegetativ (atropina, hiosciamina, scopolamina, nicotina),
asupra muşchilor (veratrina, aconitina, colchicina), asupra inimii etc.
Cele mai cunoscute plante din pajişti, la care întâlnim alcaloizi sunt:
Atropa belladona (atropina, apoatropina, beladonina, hiosciamina, nicotina,
scopolamina), Chelidonium majus (chelidonina, cheleritrina, hemochelidonina,
oxichelidonina, sanguinarina), Colchicum autumnale (colchicina, colchiceina),
Conium maculatum (coniina, coniceina, conhidrina), Datura stramonium
(apoatropina, hiosciamina, scopolamina), Equisetum arvense (nicotina,
palustrina), Galega officinalis (galegina, guanidina), Hyosciamus niger
(apoatropina, hiosciamina, scopolamina), Senecio vulgaris (senecionina),
Veratrum album (germenina, germetetrina, veratridina).
Glicozizii alcătuiesc o grupă numeroasă şi foarte variată de substanţe
caracteristice plantelor, care prin hidroliză disociază în una sau mai multe
molecule de oze şi o substanţă neglucidică numită aglicon, care imprimă efectul
toxic. Glicozizii pot fi cianogeni, cu sulf (tioglicozizii), steroidici (cardiotonici şi
saponinele), glicoalcaloizii, antracenici, lactonici.
Glicozizii cianogeni au ca aglicon o cianhidrină, care prin hidroliză
eliberează acid cianhidric. Aceşti glicozizi cianogeni au fost puşi în evidenţă la
aproape 1000 de specii de plante, din care cele mai cunoscute plante care cresc în
pajişti sunt Glyceria maxima (dhurrina), Linum usitatissimum (linamarina),
Trifolium repens (linamarina, lotusaustralina), Vicia angustifolia (vicianina) etc..
Taninurile sunt substanţe vegetale cu caracter fenolic, care au un gust
astrigent, precipită proteinele din soluţiile lor apoase coloidale, dau o coloraţie
intensă în clorură ferică. Taninurile îşi exercită acţiunea lor toxică fie direct fie
prin intermediul produşilor de hidroliză.
Uleiurile eterice şi răşinile sunt produşi vegetali secundari, reprezentând
un amestec de numeroase substanţe organice, printre care terpenii şi derivaţii lor
oxigenaţi sunt cei mai frecvenţi. Mulţi dintre aceştia (cicutoxina, oenantotoxina)
acţionează asupra sistemului nervos, cu efecte convulsive.
Toxinele vegetale sunt substanţe otrăvitoare de natură protidică
cunoscute şi sub numele de toxalbumine. Aceste substanţe depăşesc prin
toxicitatea lor cei mai puternici alcaloizi. Fitotoxinele au proprietăţi antigenice,
deoarece prin introducerea lor în organism determină formarea de anticorpi

64
specifici. De asemenea, toxalbuminele au însuşirea de a aglutina globulele roşii
din sângele animalelor.
Acidul oxalic şi oxalaţii sunt compuşi exterm de toxici, întâniţi la
speciile Oxalis acetosella, O. stricta, Rumex acetosa, R. acetosella, etc.
Substanţele antivitaminice se întâlnesc atât la specii spontane cât şi
cultivate, fiind capabile să genereze intoxicaţii grave sau tulburări de nutriţie.
Astfel, Melilotus officinalis, M. albus, Anthoxanthum odoratum conţin cumarină
(C9H6O2), care în anumite condiţii se transformă în dicumarol, o substanţă care se
comportă ca o antivitamină K, având ca efect prelungirea duratei de coagulare a
sângelui.
Substanţele fotosensibilizante provoacă animalelor o hipersensibilitate
la radiaţiile solare. Aceastea se întâlnesc la speciile Hypericum perforatum,
Fagopyrum sagitatum, care conţin hipericină respectiv fagopirină.
Otrăvurile anorganice sunt reprezentate de anumite substanţe cum ar fi
nitraţii şi nitriţii care se pot acumula în cantităţi mari în plante. Nitraţii produc
iritaţii, congestii şi hemoragii la nivelul mucoaselor gastrointestinale şi aparatului
urinar, în timp ce nitriţii transformă hemoglobina în methemoglobină, care nu mai
asigură transportul oxigenului, determinând moartea animalelor prin asfixie.
Substanţele toxice sunt răspândite în toate organele plantei, dar
concentraţia poate fi mai mare în frunze, în stare verde, la Ranunculus acris,
Anemone nemorosa, în seminţe, la Datura stramonium, în bulbo-tuberculi, la
Colchicum autumnale etc. .
Toxicitatea poate fi absolută - în orice stare şi pentru toate speciile de
animale (Veratrum album, Conium maculatum, Datura stramonium) sau
condiţionată de felul nutreţului (verde, fân, murat) şi specia de animale:
Ranunculus sceleratus este toxică numai în stare verde, Euphorbia cyparissias, în
stare verde şi numai pentru taurine, Stachys annua, în fân şi numai pentru
cabaline (tab. 2.6.). Multe specii toxice pot fi consumate fără a prejudicia
sănătatea animalelor, dacă se găsesc în proporţie redusă pe păşuni sau în fân.
Tabelul 2.6.
Pricipalele plante toxice din pajiştile permanente
Condiţii de toxicitate
Denumirea speciilor Staţiunea Starea Specii de
animale
Familia Apiaceae
Cicuta virosa Pajişti umede din silvostepă şi Verde, fân Toate
(cucută de apă) pădure speciile
Conium maculatum Locuri ruderale Verde, fân, Toate
(cucută) nutreţ murat speciile
Familia Araceae
Arum maculatum Fâneţe din păduri umbroase Verde Taurine
(rodul pământului)
Familia Asclepiadaceae
Vincetoxicum officinale Fâneţe din silvostepă şi pădure Verde, fân Ovine
(iarba fiarelor)

65
 Familia Caryophyllaceae
Stellaria graminea Pajişti din etajele forestiere Verde Cabaline
(rocoţea)
Familia Equisetaceae
Equisetum palustre Fâneţe cu exces de apă din stepă şi Fân, mai puţin Toate
(barba ursului de bahne) silvostepă verde speciile
Equisetum arvense Fâneţe cu exces de apă din stepă şi Fân, mai puţin Toate
(coada calului) silvostepă verde speciile
Familia Euphorbiaceae
Euphorbia cyparissias Păşuni degradate din stepă şi Verde Taurine
(alior) silvostepă
Familia Gramineae
Glyceria maxima Frecventă prin pajişti inundabile, Verde Bovine
(mana de apă) mlăştinoase, sărăturoase
Lolium temulentum Buruiană prin culturi, pârloage, Uscată Cabaline
(zâzanie) locuri uscate
Sorghum halepense Frecventă ca buruiană prin culturi, Verde Bovine,
(costrei) pârloage, locuri ruderale ovine
Familia Leguminosae
Coronilla varia Frecventă în toată ţara, prin pajişti, Verde Toate
(coronişte ) tufărişuri, margini de pădure speciile
Galega officinalis Frecventă în toată ţara prin lunci, Verde, fân Ovine
(ciumărea) livezi, pajişti umede
Melilotus albus Pe malul apelor, marginea Fân Toate
(sulfină albă) drumurilor, pârloage speciile
Melilotus officinalis Pe malul apelor, marginea Fân Toate
(sulfină albă) drumurilor, pârloage speciile
Trifolium repens Pajişti revene, fertile, de la câmpie Verde; nu este Vaci şi oi
(trifoi alb) până la munte toxică în gestante
amestec
Familia Liliaceae
Colchicum autumnale Pajişti umede din zonele de pădure Verde, fân Toate
(brânduşă de toamnă) speciile
Veratrum album Pajişti umede, zona de pădure Verde, fân Toate
(steregoaie) speciile
Familia Papaveraceae
Chelidonium majus Tufărişuri, locuri ruderale, pe Verde Foarte rar,
(rostopască) lângă ruine, garduri, ziduri la toate
speciile
Familia Ranunculaceae
Adonis vernalis (ruscuţă Păşuni uscate din zonele de stepă Verde, fân Toate
primăvăratică) şi silvostepă speciile
Aconitum toxicum Zonele de pădure şi etajul Verde, fân Toate
(omag) subalpine speciile
Caltha palustris Mlaştini, lângă izvoare Verde, fân Cabaline,
(calcea calului) taurine
Consolida regalis Comună în toată ţara, prin culturi Verde Taurine,
(nemţişor) şi locuri ruderale ovine

66
 Helleborus Zonele forestiere Verde, fân Toate
purpurascens speciile
(spânz)
Pulsatila montana Coline uscate din stepă şi Verde Ovine
(dediţei) silvostepă
Ranunculus acris Fâneţe umede Verde, fân Cabaline,
(floare broştească) taurine
Ranunculus sceleratus Fâneţe mlăştinoase Verde Cabaline,
(boglari) taurine
Thalictrum minus Fâneţe, silvostepă şi pădure Verde Suine
(rutişor)
Familia Scrophulariaceae
Digitalis grandiflora Marginea pădurilor Verde, fân Toate
(degetar) speciile
Graţiola officinalis Fâneţe mlăştinoase, zonele de Verde, fân Toate
(veninariţă) stepă şi silvostepă speciile
Familia Solanaceae
Hyoscyamus niger Locuri ruderalizate Verde, uscată Taurine,
(măsălariţă) cabaline
Datura stramonium Locuri ruderalizate Verde, uscată, Toate
(ciumăfaie) nutreţ murat speciile
Atropa belladonna Păduri, zona montană Verde, uscată, Toate
(mătrăgună) nutreţ murat speciile

Numeroase specii de plante toxice cresc în staţiuni cu umiditate excesivă

şi în locuri umbrite, condiţii care le măresc gradul de toxicitate.

67
68
 Capitolul III

TIPOLOGIA PAJIŞTILOR

3.1. Principiile de bază ale tipologiei pajiştilor

3.2. Metodele folosite pentru identificarea tipurilor de pajişti
3.3. Aprecierea producţiei şi calităţii pajiştilor cu ajutorul
valorii pastorale
3.4. Unităţile zonale şi intrazonale de vegetaţie
3.5. Principalele tipuri de pajişti din românia
3.6. Cerinţele plantelor faţă de factorii staţionali şi praticoli
3.7. Inventarierea şi cartarea pajiştilor
3.8. Amenajamente pastorale

3.1. Principiile de bază ale tipologiei pajiştilor

Pajiştile permanente din ţara noastră se caracterizează printr-o mare
varietate din punct de vedere al producţiei şi compoziţiei floristice, ca urmare a
influenţei factorilor staţionali, a modului de îngrijire şi de folosire.
Aceste pajişti permanente sunt alcătuite din unităţi structural funcţionale
de vegetaţie ierboasă numite fitocenoze elementare (Ţucra I. şi col., 1987), care
reprezintă grupări de plante omogene din punct de vedere al compoziţiei
floristice.
O anumită fitocenoză, dintr-o pajişte, poate ocupa suprafeţe mai mari sau
mai mici, în funcţie de extinderea condiţiilor staţionale specifice şi se regăseşte
întotdeauna acolo unde sunt întrunite cerinţele de dezvoltare ale acestei
fitocenoze. Fiecare fitocenoză se caracterizează prin anumite însuşiri de
productivitate, calitate şi printr-o reacţie specifică la măsurile de îmbunătăţire
aplicate.
Fitocenozele de pajişti prezintă asemănări sau deosebiri, privind
compoziţia floristică, cerinţele faţă de factorii de mediu, valoarea lor economică,
direcţia de evoluţie după lucrările de îmbunătăţire etc. Totalitatea fitocenozelor cu
însuşiri asemănătoare reprezintă tipul de pajişte, pe care se pot aplica aceleaşi
tehnologii, în urma cărora să se obţină rezultate de producţie apropiate pe toată
suprafaţa.

69
 Tipul de pajişte reprezintă unitatea sistematică de bază în clasificarea
tipurilor de pajişte, subtipul de pajişte este unitate sistematică de nivel inferior,
iar seria de tipuri şi zona, respectiv etajul de vegetaţie reprezintă unităţi
sistematice de nivel superior.
Subtipul de pajişte este unitatea subordonată tipului, care se constituie
atunci când se constată o variabilitate locală a însuşirilor legate de vegetaţie şi
staţiune, determinate de diferenţieri care sunt prea mici pentru a justifica crearea
altor tipuri de pajişti. De exemplu, în cadrul pajiştilor de Agrostis capillaris,
Festuca rubra, care au o largă răspândire în subetajul pădurilor de fag, subtipurile
cu Poa pratensis sau cu Nardus stricta desemnează, prin codominanţa locală a
acestor specii, situaţii staţionale diferite.
Aceste subtipuri sunt importante deoarece semnalează pe de o parte
tendinţele evolutive majore ale tipului de pajişte, iar pe de altă parte determină
elaborarea unor variante tehnologice diferenţiate de îmbunătăţire.
Seria de tipuri este unitatea sistematică de nivel superior şi cuprinde, în
cadrul unei zone sau etaj de vegetaţie tipurile de pajişte asemănătoare sub aspectul
compoziţiei floristice şi al exigenţelor ecologice.
În lipsa intervenţiei omului, în natură s-au creat aşa numitele tipuri
fundamentale de pajişti, a căror vegetaţie reflectă condiţiile naturale specifice
fiecărui teritoriu. Pe baza cercetărilor de tipologie ecologică s-a ajuns la concluzia
că se poate stabili o anumită corespondenţă între tipurile fundamentale de pajişti
şi zonele sau etajele de vegetaţie naturală.
Tipul derivat de pajişte apare atunci când, sub influenţa tehnologiilor
aplicate, se produc modificări la nivelul staţiunilor de pajişti, care vor schimba şi
condiţiile de creştere şi deci şi productivitatea şi compoziţia floristică a pajiştii.
Interacţiunile care se stabilesc în interiorul ecosistemelor praticole dau
naştere la schimbări continue, la apariţia unor specii şi dispariţia altora sau chiar
la înlocuirea unei biocenoze cu alta. Însuşirea unui ecosistem de a suporta
oscilaţiile reversibile în jurul unei stări staţionale stabile poartă denumirea de
capacitate de rezilienţă. Schimbările reversibile care se înscriu în limitele
capacităţii de rezilienţă a unui ecosistem se numesc fluctuaţii. În cazurile în care,
prin intervenţia unui factor extern, perturbaţiile produse sunt atât de profunde
încât modificările incluse sunt ireversibile, depăşind capacitatea de rezilienţă a
ecosistemului, astfel încât el nu mai poate reveni la starea iniţială, schimbările
respective poartă denumirea de succesiuni.
Chiar dacă sunt foarte dinamice, ecositemele praticole au o stabilitate
apreciabilă, mai ales în condiţiile când fitocenozele au un strat de ţelină destul de
bine constituit. În general, se creează o stare staţională stabilă în jurul căreia se
produc fluctuaţii sezoniere. Fluctuaţiile produse sub acţiunea factorilor abiotici se
numesc fluctuaţii alogene, cele produse sub acţiunea factorilor biotici se numesc
fluctuaţii autogene, iar cele induse de intervenţia omului pe pajişti, se numesc
fluctuaţii antropogene.
Fluctuaţiile alogene sunt cele mai frecvente şi mai uşor de observat în
pajiştile permanente. De exemplu, modificarea regimului de umiditate atrage după

70
sine schimbări evidente în vegetaţia pajiştilor. Astfel, se poate observa că pe
formele joase ale reliefului din etajul subalpin, prin creşterea conţinutului de apă
din sol, locul speciilor de Nardus stricta şi Deschampsia caespitosa este luat de
către o vegetaţie caracteristică de turbărie. Dacă, în anii următori, umiditatea
scade, stratul de ţelină se usucă, materia organică acumulată începe să se
descompună şi se crează condiţii favorabile pentru instalarea unei vegetaţii
valoroase.
Fluctuaţiile autogene cele mai cunoscute sunt fluctuaţiile fenologice, care
se manifestă ca un fenomen foarte complex, sezonier, în decursul perioadei de
vegetaţie. Primăvara foarte devreme, pajiştile din zonele secetoase sunt dominate
de plante efemere care îşi termină repede ciclul de dezvoltare. După acestea
ajunge la maturitate Poa bulbosa, iar către mijlocul şi sfârşitul lunii mai pajiştea
este dominată de Poa pratensis, iar ceva mai târziu apare şi Cynodon dactylon..
Spre mijlocul verii şi începutul toamnei apare Artemisia austriaca, Dichanthium
ischaemum, Euphorbia cyparissias etc..
Aceste fluctuaţii influenţează productivitatea pajiştilor, dinamica formării
recoltei, dar nu determină schimbări profunde, ireversibile, în evoluţia
fitocenezelor.
Succesiunile, care apar în fitocenozele de pajişti, sunt modificări
ireversibile şi pot fi primare şi secundare. Succesiunile primare sunt acele
succesiuni în care sistemul se intalează pe un teren iniţial abiotic, asa cum este
cazul pajiştilor naturale primare. Succesiunile secundare sunt cele care apar pe
terenuri pe care se observă biomasa ramasă de la ecosistemul precedent care a fost
distrus.
Fitocenozele praticole sunt supuse în mod permanent la modificări
structurale, datorită metabolismului ecologic, a nivelului alelopatic, a
schimbărilor lente dar continue ale factorilor abiotici.
De exemplu, formarea şi îngroşarea stratului de ţelină de pe pajişti
conduce la înrăutăţirea condiţiilor de viaţă pentru plantele care l-au generat,
deoarece acesta are însuşirea de a reţine apa, iar în sol încep să predomine
procesele anaerobe, care descompun materia organică. Deoarece se produce o
înrăutăţire a condiţiilor de viaţă, dispar gramineele autotrofe, cum ar fi cele cu
înfrăţire rară. Pe pajiştile mezofile, în locul speciei Festuca rubra se instalează, cu
timpul, specia Nardus stricta, deoarece aceasta este mai adaptată la noile condiţii
rezultate prin îngroşarea foarte puternică a stratului de ţelină.
Intervenţia omului în ecosistemele de pajişti se face întotdeauna cu scopul
de a scoate din ecosistemul respectiv un produs util din punct de vedere
economic. Plecând de la acest considerent se poate afirma că intervenţia omului
poate urma două direcţii. Astfel, fie poate acţiona asupra producătorilor, cu scopul
de a stimula producţia primară, prin folosirea de material cu însuşiri biologice
superioare, fertilizare, reglarea regimului hidric, fie poate acţiona asupra
consumatorilor, prin scurtarea sau suprimarea unor lanţuri trofice (îndepărtarea
ierbivorelor mici, a ierbivorelor sălbatice, combaterea buruienilor etc.).

71
 Identificarea tipurilor fundamentale de pajişti, pe zone şi etaje de
vegetaţie, face posibilă zonarea tehnologiilor de îmbunătăţire, generalizarea,
aplicarea lor diferenţiată şi adaptarea la multitudinea de subtipuri de tranziţie care
se dezvoltă în condiţii asemănătoare tipului de bază.
Principiile de bază pentru lucrările de tipizare a pajiştilor sunt :
 principiul productivităţii plantelor şi fitocenozelor de pajişti, care presupune
evaluarea corectă a resurselor furajere. Cantitatea şi calitatea producţiei
pajiştilor depinde de compoziţia floristică, de productivitatea
fitocenozelor componente, lucrările de întreţinere, modul de folosire etc.
 principiul ecologiei pajiştilor. În acest caz, factorii de mediu, prin acţiunea
lor simultană şi corelativă, determină anumite spaţii fizico-geografice,
numite staţiuni, a căror cunoaştere ajută la determinarea capacităţii de
producţie şi stabilirea măsurilor de îmbunătăţire a pajiştilor.
 principiul tehnologiei aplicate, se referă la elaborarea măsurilor adecvate de
îmbunătăţire a pajiştilor, care să ducă la influenţarea pozitivă a capacităţii
de producţie.
3.2. Metodele folosite pentru identificarea tipurilor de pajişti
Pentru prima dată, noţiunea de tip de pajişte şi stabilirea criteriilor care
stau la baza identificării tipului de pajişte se datorează unor cercetări întreprinse în
perioada 1969-1972, care au urmărit tipizarea pajiştilor din Depresiunea
Făgăraşului (Motcă Gh., 1972).
Stabilirea criteriilor, cu privire la indentificarea tipurilor de pajişti,
reprezintă rezultatul cercetărilor din ultimele trei decenii făcute de renumiţi
pratologi români (Gh. Anghel, I. Ţucra, V. Cardaşol, D. Popovici, M. Răvăruţ, C.
Bărbulescu, Gh. Motcă etc.), pe baza cărora s-a întocmit o lucrare de tipizare,
pentru ţara noastră, apărută în anul 1987, sub coordonarea Institutului de
Cercetare şi Producţie pentru Cultura Pajiştilor Măgurele-Braşov.
Conform metodologiei elaborate, criteriile după care se face identificarea
tipurilor de pajişti sunt: compoziţia floristică, condiţiile staţionale, productivitatea
pajiştii, măsurile tehnologice ce se aplică, evoluţia vegetaţiei în funcţie de aceste
măsuri.
Compoziţia floristică este considerată criteriul de bază folosit pentru
identificarea tipului de pajişte. Determinarea compoziţiei floristice se poate face
prin metoda geobotanică, planimetrică, gravimetrică sau dublului metru.
Metoda geobotanică este cea mai expeditivă şi se bazează pe descrierea
floristică (relevee floristice sau fitocenologice) şi staţională a unor suprafeţe
reprezentative pentru fiecare fitocenoză.
Pentru studiul vegetaţiei prin metoda geobotanică se delimitează conturul
fitocenozelor, urmărind uniformitatea compoziţiei floristice în dependenţă de
factorii ecologici, după care se aleg suprafeţe de probă de 100 m2 în interiorul
cărora se fac ridicări floristice (relevee). Speciile determinate, în suprafeţele de
probă, se încadrează în grupele: graminee, leguminoase, rogozuri, muşchi şi
licheni, specii din alte familii botanice (diverse) şi specii lemnoase.

72
 La fiecare specie se apreciază vizual suprafaţa acoperită de proiecţia
părţilor aeriene ale plantelor, numită dominanţă. Aceasta se exprimă în procente
pentru fiecare specie (acoperire specifică), precum şi pentru toate speciile
(acoperire generală).
La alcătuirea releveului floristic, speciile determinate se înscriu în cadrul
grupelor, în ordinea dominanţei lor:
 specii dominante (cu acoperire de 60-100%) ;
 specii codominante (cu acoperire de 25-40%) şi
 specii indicatoare, cu participare slabă în covorul vegetal, dar
care redau unele particularităţi specifice factorilor ecologici
(soluri acide sau alcaline, soluri fertile sau sărace în elemente
nutritive, soluri umede sau uscate etc).
După înregistrarea speciilor, se trece în dreptul lor anumiţi indici care
exprimă raportul cantitativ cu care participă specia respectivă în fitocenoza
cercetată. Dintre indicii care se folosesc curent amintim abundenţa, dominanţa şi
frecvenţa.
Abundenţa exprimă numărul de indivizi care aparţin unei anumite specii
dintr-o fitocenoză şi se stabileşte prin numărarea acestora sau se apreciază vizual
cu note de la 1 la 5.
Dominanţa reprezintă gradul de acoperire a solului de către masa aeriană
a plantelor, iar aceasta se poate referi la toate plantele (acoperire generală), la
grupele principale de plante sau la fiecare specie în parte (acoperire specifică).
Dominanţa se stabileşte prin apreciere vizuală, metoda planimetrică sau
gravimetrică. Stabilirea dominanţei prin apreciere vizuală constă în precizarea
procentuală a supărafeţei acoperite de proiecţia părţilor aeriene ale plantelor sau
notarea după o scară cu 5 sau mai multe trepte.
De cele mai multe ori, atât abundenţa cât şi dominanţa se exprimă
împreună folosind scara de apreciere Braun Blanquet:
+ = specii reprezentate prin indivizi rari, cu acoperire sub 1%;
1 = indivizi mai numeroşi, cu acoperire de 1 – 5%;
2 = indivizi abundenţi, cu acoperire de 6 – 25%;
3 = indivizi abundenţi, cu acoperire de 26 – 50%;
4 = indivizi abundenţi, cu acoperire de 51 – 75%;
5 = indivizi foarte abundenţi, cu acoperire de 76 – 100%;
Frecvenţa reprezintă modul de repartizare, mai mult sau mai puţin
uniform al indivizilor unei specii într-o fitocenoză, iar aprecierea se face prin note
sau procente, folosind următoarea scară:
+ = specia este prezentă până la 10% din suprafaţă;
1 = specia este prezentă de la 11% până la 20% din suprafaţă;
2 = specia este prezentă de la 21% până la 40% din suprafaţă;
3 = specia este prezentă de la 41% până la 60% din suprafaţă;
4 = specia este prezentă de la 61% până la 80% din suprafaţă;
5 = specia este prezentă de la 81% până la 100% din suprafaţă %.

73
 Numărul de relevee în cadrul unui tip de pajişte este de 10-20, în funcţie
de uniformitatea compoziţiei floristice şi de numărul speciilor prezente care
alcătuiesc vegetaţia.
Tipurile de pajişti se stabilesc după specia dominantă, iar la tipurile sau
subtipurile de tranziţie, alături de specia dominantă apare şi denumirea speciei
codominante.
Metoda planimetrică este folosită în special pe păşuni, unde vegetaţia
este scundă. Cu ajutorul acestei metode se stabileşte gradul de acoperire a solului
cu vegetaţie, care se referă la suprafaţa efectiv ocupată de tufe şi lăstari.
Metoda planimetrică se foloseşte mai ales în lucrările experimentale care
se excută pe pajiştile permanente şi temporare, pentru a stabili modificările
produse sub influenţa unor măsuri de îmbunătăţire sau a unor metode de folosire.
În cadrul experienţelor se face câte o citire în fiecare variantă, cel puţin la
începutul şi la sfârşitul perioadei de experimentare. Citirile se fac pe aceleaşi
locuri, pichetate, urmărind modificările produse în cursul unui an sau pe o
perioadă mai îndelungată.
Pentru cercetarea vegetaţiei prin această metodă se foloseşte o ramă
pătrată, cu latura de 0,5 m, împărţită cu sârmă sau sfoară în 25 pătrăţele.
După aşezarea ramei pe suprafaţa de analizat, se stabileşte mai întâi
procentul de goluri şi apoi se determină plantele prezente şi suprafaţa ocupată de
acestea în fiecare pătrăţel, în procente. Astfel, dacă o specie acoperă în întregime
un pătrăţel şi nu se constată goluri, înseamnă că specia respectivă are o acoperire
de 4%, dacă specia ocupă jumătate de pătrăţel se vor da 2%, dacă specia ocupă un
sfert de pătrăţel se va da 1%, dacă specia ocupă 1/8 din pătrăţel se va da 0,5 %, iar
dacă specia va ocupa mai puţin de 1/8 aceasta se va nota cu +. Citirile se
efectuează într-o anumită ordine, astfel încât să se înregistreze vegetaţia din toate
pătrăţelele.
Toate notările de la o citire se înscriu în "Fişa de înregistrare a citirilor",
după care se întocmeşte "Centralizatorul citirilor cu rama metrică", ce cuprinde
datele medii cu privire la prezenţa fiecărei specii, determinând astfel gradul de
acoperire cu vegetaţie în asociaţia vegetală studiată.
Metoda gravimetrică constă din analiza botanică a probelor de iarbă sau
de fân. Cu ajutorul acestei metode se stabilesc procentele de participare în
compoziţia floristică a principalelor grupe de plante şi a unor specii care ne
interesează în mod deosebit, iar datele obţinute se înscriu într-un "Buletin de
analiză botanică".
Analiza botanică se face la proba medie ce rezultă din probele parţiale
2
recoltate de pe 15-30, sau chiar mai multe suprafeţe de câte 1 m . Prin
omogenizarea probelor parţiale şi prin înjumătăţirea repetată, se obţine proba
medie de analiză, în greutate de 1000 g pentru masă verde şi de 500 g pentru fân.
Proba medie de analiză se cântăreşte cu o precizie de 0,1 g, după care se
separă în următoarele grupe: graminee, leguminoase, ciperacee şi juncacee, specii
din alte familii botanice (diverse). Fiecare grupă de plante se cântăreşte cu

74
exactitate de 0,1 g şi rezultatul se exprimă în procente, prin raportare la greutatea
totală a probei analizate.
Metoda dublului metru este folosită pentru a studia compoziţia floristică
a unei pajişti şi în special pentru determinarea valorii pastorale, care permite să se
exprime într-o formă sintetică valoarea unei pajişti din punct de vedere
agronomic.
În cazul determinării contribuţiei specifice prin metoda dublului metru, se
notează prezenţa speciilor pe lungimea unui dublu metru în 100 puncte. Fiecare
specie întâlnită pe linia de citire se citeşte o singură dată, iar înregistrările se fac
pe fişe speciale în care se notează prezenţa speciilor cu semne convenţionale.
După efectuarea citirilor se însumează toate punctele unde este prezentă fiecare
specie. Citirile se fac din 4 în 4 cm pe păşuni şi din 20 în 20 cm pe fâneţe. Pentru
realizarea citirilor, în cele 100 puncte la fiecare determinare, se fac observaţii în 2
repetiţii la păşuni şi în 10 repetiţii la fâneţe. Suma punctelor în care este prezentă
o specie reprezintă frecvenţa specifică (F.s.), aceasta putând avea valori de la zero
la 100. Prin raportarea procentuală a frecvenţei specifice la suma frecvenţelor
specifice ale tuturor speciilor înregistrate în cele 100 puncte (.F.s.), rezultă
contribuţia specifică:
F .s.
Cs =  100 (%)
 F .s.
Valoarea furajeră a speciilor componente se exprimă prin indicile specific
de calitate (I.s.), iar aprecierea acestuia se face prin note:
I.s. = 5 - valoare furajeră excelentă;
I.s.= 4 - valoare furajeră foarte bună;
I.s.= 3 - valoare furajeră bună;
I.s.= 2 - valoare furajeră mijlocie;
I.s.= 1 - valoare furajeră mediocră;
I.s.= 0 - fără valoare furajeră.
Speciile cu indice specific de calitate cuprins între 1 şi 5 sunt considerate
specii furajere, iar speciile notate cu zero se consideră nefurajere.
Condiţiile staţionale prezintă mare importanţă în diferenţierea tipurilor de
pajişti, mai ales când acestea influenţează compoziţia floristică, productivitatea
sau aplicarea unor măsuri tehnologice. Un rol important pentru pajiştile din
România îl au factorii de relief (pantă, expoziţie, altitudine) şi sol (umiditate,
reacţia solului, troficitate etc.).
Productivitatea pajiştii, care exprimă capacitatea de producţie, rezultată
din producţia şi calitatea furajului evaluat, constituie criteriul de diferenţiere a
tipurilor de pajişti.
Măsurile tehnologice pot constitui criterii de diferenţiere, atunci când la
compoziţia floristică şi productivitate asemănătoare, se aplică măsuri de
îmbunătăţire şi folosire diferite, în funcţie de modificarea factorilor de mediu.
Evoluţia vegetaţiei constituie criterii de diferenţiere a tipurilor de pajişti,
unde direcţiile de evoluţie, succesiunile naturale şi cele determinate de măsurile

75
de îmbunătăţire sunt bine cunoscute, pe baza observaţiilor de lungă durată sau a
unor experienţe efectuate. Se poate afirma că întregul sistem de clasificare
tipologică a pajiştilor este un sistem evolutiv. Suprafaţa minimă de identificare şi
caracterizare a unui tip de pajişte se consideră a fi 1 hectar. În natură, fără
intervenţia omului, s-au creat în decursul timpului tipuri fundamentale de pajişti,
a căror vegetaţie reflectă condiţiile naturale specifice fiecărei zone (exemplu,
pajişti de Festuca rubra).
Sub influenţa tehnologiilor aplicate se pot produce modificări la nivelul
staţiunilor de pajişti şi ca urmare, se modifică şi compoziţia floristică a pajiştii,
rezultând astfel un alt tip de pajişte, denumit tip derivat.
Tehnologiile raţionale de îmbunătăţire conduc la înlocuirea treptată a
tipurilor de pajişti fundamentale mai puţin valoroase, cu tipuri derivate superioare
din punct de vedere productiv şi calitativ. Se întâlnesc şi situaţii când aplicarea
necorespunzătoare a unor tehnologii favorizează instalarea unor tipuri derivate de
pajişti, mai puţin valoroase (exemplu, pajiştile de Dichanthium ischaemum
derivate din pajiştile de Festuca valesiaca şi Festuca rupicola, în urma
păşunatului neraţional şi eroziunii solului).

3.3. Aprecierea producţiei şi calităţii pajiştilor cu ajutorul valorii pastorale

În funcţie de valoarea pastorală şi capacitatea de păşunat, producţia şi
calitatea pajiştilor permanente se apreciază conform datelor din tabelul 3.1.
Tabelul 3.1
Aprecierea producţiei şi calităţii pajiştilor permanente cu ajutorul valorii
pastorale (după Gh. Motcă şi colab., 1994)
Valoarea pastorală determinată după
metoda: Capacitatea
Caracterizare
geobotanică dublului metru de păşunat
a pajiştii
(acoperirea (frecvenţa şi contribuţia (UVM/ha)
specifică) specifică)
3,75-5,00 75-100 > 2-3 Forte bună
2,50-3,75 50-75 1-2 Bună
1,25-2,50 25-50 0,5-1 Mijlocie
0,25-1,25 5-25 0,2-0,5 Slabă
< 0,25 <5 < 0,2 Degradată

Valoarea pastorală (Vp) este indicatorul de bază pentru aprecierea

valorii pajiştilor şi exprimă producţia şi calitatea furajului. Este determinată de
compoziţia floristică şi de valoarea furajeră a speciilor componente. Pentru
calculul valorii pastorale este necesar să se determine compoziţia floristică prin
metoda geobotanică sau metoda dublului metru (liniară).
Contribuţia compoziţiei floristice la formarea producţiei pajiştilor, se
exprimă prin acoperirea specifică în procente (A), în cazul folosirii metodei

76
geobotanice şi prin contribuţia specifică (Cs), în cazul folosirii metodei dublului
metru.
Calculul valorii pastorale, în funcţie de metoda de determinare a
compoziţiei floristice, se face astfel:

- Pentru metoda geobotanică: Vp =

 A  Is
100

- Pentru metoda dublului metru: Vp =

 Cs  Is
5
Cu ajutorul valorii pastorale se poate determina capacitatea de păşunat sau
încărcarea cu animale (Cp), fără a determina producţia păşunilor.
Astfel, se consideră că un hectar de pajişte permanentă bună (V.p. = 5 sau
100) poate întreţine 2 – 3 UVM, iar aceasta înseamnă că pentru fiecare unitate a
valorii pastorale revine 0,4 – 0,6 UVM/ha, în cazul valorii pastorale calculate
după acoperirea specifică sau 0,02 – 0,03 UVM/ha, în cazul V.p. calculate după
frecvenţa şi contribuţia specifică.
Cp = Vp x c (UVM/ha),
în care:
- Vp = valoare pastorală;
- c (coeficient) = 0,4-0,6 (pentru V.p. calculată după acoperirea specifică);
0,02-0,03 (pentru V.p. calculată după contribuţia specifică).
Pajiştile temporare irigate, cu valoare pastorală maximă, suportă o
încărcare cu animale dublă faşă de pajiştile permanente.
3.4. Unităţile zonale şi intrazonale de vegetaţie
În ţara noastră se regăsesc cinci din cele 11 regiuni biogeografice din
Europa, cum ar fi alpină, continentală, stepică, panonică şi pontică., fiind singura
ţară care are mai mult de patru regiuni biogeografice.
Datorită zonalităţii latitudinale şi altitudinale a vegetaţiei din ţara noastră,
determinată de variaţia factorului climatic, de relief şi de sol, tipurile de pajişti se
grupează, în cadrul unităţilor zonale şi intrazonale de vegetaţie, astfel:
A. Pajişti zonale:
1. zona stepei
2. zona silvostepei
3. zona nemorală (a pădurilor de stejari):
a. subzona pădurilor de stejari mezofili
b. subzona pădurilor de stejari submezofili - termofili
4. etajul nemoral (al pădurilor de foioase):
a. subetajul pădurilor de gorun şi de amestec cu gorun
b. subetajul pădurilor de fag şi de amestec cu răşinoase
5. etajul boreal (al pădurilor de molid)
6. etajul subalpin (al jnepenişurilor) şi
7. etajul alpin (al pajiştilor alpine).

77
 B. Pajişti intrazonale:
1. pajişti din lunci şi depresiuni,
2. pajişti de sărături (halofile) şi
3. pajişti de nisipuri (psamofile).
Pajiştile permanente din România se grupează în 10 unităţi zonale şi
intrazonale, cuprinzând 72 tipuri (52 zonale şi 20 intrazonale) şi 88 subtipuri (71
zonale şi 17 intrazonale) de pajişti (tab. 3.4.).
3.4.1 Pajiştile zonale
3.4.1.1 Zona de stepă
Cuprinde Bărăganul de est (20-100 m altitudine), sudul Moldovei şi
Centrul Dobrogei (100-200 m altitudine), cu temperaturi medii de 10,4-11,50C,
precipitaţii anuale 350-500 mm, solurile predominante fiind cernoziomurile,
bălane şi litice (în Dobrogea). Suprafaţa pajiştilor permanente este 90 000 ha, cu 4
tipuri şi 7 subtipuri de pajişti.
Tipuri de pajişti Subtipuri de pajişti
1. Festuca valesiaca-Stipa ucrainica 1. a. Stipa capillata
1. b. Stipa lessingiana
1. c. Dichanthium ischaemum
2. Thymus zygioides - Agropyron brandzae
3. Poa bulbosa-Artemisia austriaca
4. Dichanthium ischaemum 4. a. Euphorbia nicaeensis
4. b. Cynodon dactylon
4. c. Festuca valesiaca
4. d. Agropyron pectiniforme
3.4.1.2. Zona de silvostepă
Răspândită în Câmpiile periferice ale Carpaţilor (Silvostepa nordică cu
Depresiunea Jijiei şi Silvostepa sudică cu Podişul Bârladului şi Piemontul
Rîmnic-Buzău, Podişul Dobrogei, Câmpiile Bărăganului de Vest, Burnasului,
Olteniei, Timişului şi Crişurilor). Altitudinea este de 50-150 m în regiunile de
câmpie şi 50-250 m în Podişul Bârladului, Podişul Dobrogei, solurile
caracteristice sunt cernoziomuri cambice, cernoziomuri argiloiluviale, litosoluri şi
rendzine, temperaturi medii 9,0-10,40C, precipitaţiile însumează 470-550 (600)
mm. Suprafaţa pajiştilor este de 250 000 ha, cu 7 tipuri şi 8 subtipuri de pajişti.
Tipuri de pajişti Subtipuri de pajişti
1. Festuca valesiaca-Medicago falcata 1.a. Festuca pseudovina
1.b. Stipa lessingiana
1.c. Stipa stenophylla
1.d. Euphorbia pannonica
2. Stipa capillata
3. Festuca valesiaca-Festuca rupicola
4. Festuca pseudovina-Achillea setacea 4.a. Lolium perenne
5. Chrysopogon gryllus
6. Dichanthium ischaemum 6.a. Euphorbia pannonica
6.b. Festuca valesiaca
6.c. Agropyron pectiniforme

78
7. Poa bulbosa-Artemisia austriaca
3.4.1.3. Zona nemorală
Suprafaţa pajiştilor permanente este de 400 000 ha, răspândite în 2
subzone cu 11 tipuri şi 19 subtipuri de pajişti.
a. Subzona pădurilor de stejari mezofili. Se găseşte în Depresiunea
Transilvaniei (Câmpia Transilvaniei şi Podişul Tîrnavelor), cu altitudini de 250-
400 m şi nordul Podişului Moldovei cu altitudini de 200-350 m. Temperaturi
medii de 8,5-10,00C, suma precipitaţiilor de 550-700 mm, solurile sunt brune
argiloiluviale, brune luvice, luvisoluri, cenuşii.
Tipuri de pajişti Subtipuri de pajişti
Câmpia Transilvania
1. Festuca rupicola-Carex humilis 1.a. Stipa lessingiana
1.b. Stipa stenophylla
1.c. Stipa pulcherrima
2.Festuca rupicola-Brachypodium pinnatum 2.a. Danthonia provincialis
2.b. Bromus erectus
2.c. Chrysopogon gryllus
3. Brachypodium pinnatum-Carex humilis
Podişul Tîrnavelor
4. Festuca rupicola-Agrostis capillaris 4.a. Lolium perenne
4.b. Festuca pratensis
4.c. Festuca rubra
Podişul Sucevei
5. Festuca valesiaca-Brachypodium pinnatum 5.a. Anthoxanthum odoratum;
5.b. Lolium perenne;
5.c. Poa pratensis
6. Dichanthium ischaemum 6.a. Thymus pannonicus
b. Subzona pădurilor de stejari submezofili-termofili
Răspândită în Câmpia Munteniei şi Olteniei, Piemonturile din Banat şi
Crişana, cu altitudini de 100-300 m. Temperaturi medii de 9,0-10,50C, suma
precipitaţiilor 500-700 mm, solurile sunt cernoziomuri argiloiluviale, brune
argiloiluviale, brune-luvice (în vestul ţării), brun-roşcate, brune luvice, vertisoluri
(în sudul ţării).
Tipuri de pajişti Subtipuri de pajişti
7. Poa pratensis ssp. angustifolia – Festuca 7.a. Lolium perenne
valesiaca 7.b. Festuca pseudovina
7.c. Agrostis capillaris
8. Festuca valesiaca-Festuca rupicola 8.a. Lolium perenne
8.b. Festuca pseudovina
8.c. Agrostis capillaris
9. Chrysopogon gryllus-Danthonia provincialis
10. Dichanthium ischaemum
11. Cynodon dactylon

79
 3.4.1.4. Etajul nemoral
Pajiştile permanente ocupă 2 643 000 ha, grupate în 2 subetaje cu 16
tipuri şi 17 subtipuri de pajişti.
a. Subetajul pădurilor de gorun şi de amestec de gorun
Pajiştile ocupă 1 000 000 ha pe dealurile piemontice subcarpatice şi
Podişul Moldovei, cu altitudini de (200) 300-600 (700) m, temperaturi medii 7,5-
9,00C, suma precipitaţiilor (550) 650-750 (850) mm, solurile sunt brune
argiloiluviale, brune, luvisoluri, rendzine, cenuşii.
Tipuri de pajişti Subtipuri de pajişti
1. Agrostis capillaris-Festuca rupicola 1.a. Brachypodium pinnatum; 1.b.
Carex humilis; 1.c. Sesleria
heufleriana; 1.d. Lolium perenne; 1.e.
Festuca rubra; 1.f. Nardus stricta
2. Festuca rupicola-Danthonia
provincialis
3. Festuca rupicola-Onobrychis
viciifolia
4. Festuca valesiaca
5. Agrostis capillaris-Poa pratensis
6. Dichanthium ischaemum
7. Chrysopogon gryllus
b.Subetajul pădurilor de fag şi de amestec de fag cu răşinoase
Suprafaţa ocupată de pajişti este de 1 643 000 ha, răspândită pe dealuri
înalte şi munţi mijlocii (Subcarpaţii, Depresiunea Transilvaniei şi Podişul
Moldovei), cu altitudini de (300) 600-1350 (1450) m, temperaturi medii de 4,5-
7,50C, suma precipitaţiilor 750-1100 (1200) mm, soluri brune, brune luvice, brune
acide şi local brune feriiluviale.
Tipuri de pajişti Subtipuri de pajişti
8. Agrostis capillaris-Festuca rubra 8.a. Lolium perenne
8.b. Poa pratensis
8.c. Poa annua
8.d. Holcus lanatus
8.e. Polygonum bistorta
8.f. Juncus effusus
8.g. Nardus stricta
8.h. Deschampsia caespitosa
9. Cynosurus cristatus
10. Danthonia provincialis-Festuca rubra
11. Festuca pratensis
12. Arrhenatherum elatius
13. Trisetum flavescens
14. Nardus stricta 14.a. Bruckenthalia spiculifolia
14.b. Achillea ptarmica
14.c. Juniperus communis
15. Deschampsia caespitosa
16. Rumex alpinus

80
 Tabelul 3.4.
Repartizarea pajiştilor permanente în România
Zone şi etaje Altitudine Temperatura Precipitaţii
Suprafaţa Masă verde
de vegetaţie (m) (oC) (mm) Tipuri de sol Principalele tipuri (subtipuri) de pajişti
mii ha % (t/ha)
Pajişti zonale
Zona de stepă 20-200 10,4-11,5 350-500 Cernoziomuri bălane, litice Stipa capillata, Dichanthium ischaemum, Poa bulbosa 90 1,8 4-5
+ Artemisia austriaca, Festuca valesiaca
Zona de 50-250 9,0-10,4 470-550 Cenoziomuri cambice, cernoziomuri Festuca pseudovina, Festuca valesiaca + F. rupicola, 250 5,1 5
silvostepă argiloiluviale, litosoluri, rendzine Festuca valesiaca + Medicago falcata, Dichanthium
ischaemum
Zona 200-400 8,5-10,5 500-700 Brune, argiloiluviale, brune luvice, Festuca rupicola + Agrostis capillaris, Festuca 400 8,1 5-6
nemorală pseodorendzine, luvisoluri, cenuşii valesiaca + Brachypodium pinnatum, Festuca rubra
Etajul 300-1350 4,5-9,0 650-1100 Brune argiloiuluviale, brune luvice, Agrostis capillaris + Festuca rupicola, Cynosurus 2643 53,3 7-8
nemoral (l200) luvisoluri, rendzine, pseudorendzine, cristatus. Arrhenatherum elatius, Festuca rubra,
cenuşii, brune acide, brune feriiluviale Nardus stricta
Etajul boreal 1200-1850 0,5-4,5 1000-1200 Brune feriiluviale, podzoluri, brune Festuca rubra, F. ovina ssp. sudetica, Nardus stricta 1000 20,3 8-9
acide, brune, rendzine, regosoluri,
Etajul 1700-2100 (-1,5) 0,5 >1200 Brune feriiluviale, rendzine, litosoluri Festuca rubra, F.ovina ssp. sudetica, Nardus stricta 66 1,3 5
subalpin
tajul alpin 2000-2544 (-0,5) - (-2,5) 1300-1400 Humicosilicatice, rendzine, litosoluri Carex curvula, Festuca ovina ssp. sudetica, Juncus 40 0,8 3
trifidus + Agrostis rupestris
Total pajişti zonale 4489 90,7 7,3
Pajişti intrazonale
Pajişti din - - - Aluviale, cernoziomuri, lăcovişti gleice Lolium perenne+Trifolium repens, Festuca 400 8,1 12-14
lunci şi pratensis+Poa pratensis, Agrostis stolonifera +
depresiuni Agropyron pectiniforme, Alopecurus pratensis
Pajişti de - - - Aluviale, vertisoluri, soloneţuri, Puccinellia limosa, Salicornia herbacea, Suaeda 50 1,0 3-4
sărături solonceacuri maritima
Pajişti de - - - Nisipuri semifixate şI psamosoluri Elymus giganteus, Cynodon dactylon, Festuca 10 0,2 2-3
nisipuri vaginata, Bromus tectorum
Total pajişti intrazonale 460 9,3 11,7
Total pajişti permanente 4949 100 7,7

81
 3.4.1.5. Etajul boreal (păduri de molid)
Răspândit în partea mijlocie şi superioară a Munţilor Carpaţi, pajiştile
ocupând o suprafaţă de 1 000 000 ha, grupate în 8 tipuri şi 11 subtipuri de pajişti.
Altitudini (1300) 1200-1600 (1750) m în nord şi 1300-1850 m în sud, temperaturi
medii 0,5-4,50C, suma precipitaţiilor 1000-1200 mm, solurile sunt brune
feriiluviale, podzoluri, brune acide, brune, rendzine, regosoluri, litosoluri.
Tipuri de pajişti Subtipuri de pajişti
1. Festuca rubra 1.a. Agrostis capillaris
1.b. Poa pratensis
1.c. Poa annua
1.d. Juncus effusus
1.e. Nardus stricta
1.f. Veratrum album
2. Festuca ovina
3. Festuca rubra ssp. commutata
4. Festuca rubra ssp.commutata-Nardus stricta 4.a. Vaccinium myrtillus
4.b. Juniperus communis
5. Nardus stricta 5.a. Calluna vulgaris
5.b. Hieracium pilosella
5.c. Deschampsia caespitosa
6. Deschampsia caespitosa-Festuca rubra
7. Festuca rupicola ssp. saxatilis
8. Rumex alpinus
3.4.1.6. Etajul subalpin (jnepenişuri)
Răspândit în munţii înalţi, altitudini 1700 (1800)-2100 (2200) m,
temperaturi medii 0,50C până la -1,50C, suma precipitaţiilor peste 1200 mm,
solurile caracteristice sunt podzoluri brune feriiluviale, rendzine, litosoluri.
Pajiştile ocupă o suprafaţă de 66 000 ha, cu 4 tipuri şi 5 subtipuri.
Tipuri de pajişti Subtipuri de pajişti
1. Festuca ovina ssp. sudetica 1.a. Poa alpina
1.b. Agrostis rupestris
1.c. Tufărişuri de Ericaceae şi
Pinus mugo-soluri scheletice
2. Festuca rubra ssp. commutata - Nardus 2.a. Tufărişuri de Ericaceae -
stricta humus brut turbos
3. Nardus stricta - Potentilla ternate 3.a. Tufărişuri de Ericaceae -
humus brut turbos
4. Festuca amethystina - Festuca versicolor
3.4.1.7. Etajul alpin
Răspândit în munţii înalţi, cu altitudini peste 2000 m în nord şi 2100-2200
în sud, temperaturi medii de la -1,50C până la -2,50C, suma precipitaţiilor 1300-
1400 mm, solurile sunt humicosilicatice, rendzine, litosoluri. Se întâlnesc 2 tipuri
şi 4 subtipuri de pajişti, ocupând o suprafaţă de 40 000 ha.
Tipuri de pajişti Subtipuri de pajişti
1. Carex curvula 1.a. Festuca ovina ssp. sudetica

82
 1.b. Sesleria coerulans
1.c. Elyna myosuroides
2. Juncus trifidus-Agrostis rupestris 2.a. Festuca ovina ssp. Sudetica
3.4.2. Pajiştile intrazonale
3.4.2.1. Pajiştile din lunci şi depresiuni
Suprafaţa cu pajişti ocupă 400 000 ha, grupate în 11 tipuri şi 9 subtipuri,
răspândite în Lunca Dunării, Oltului, Siretului, Mureşului, Someşului, Jiului,
Tîrnavelor etc., depresiuni intra şi submontane. Solurile sunt aluviale,
cernoziomuri, cernoziomoide, brune, negre clinohidromorfe, lăcovişti gleice.
Tipuri de pajişti Subtipuri de pajişti
1. Lolium perenne-Trifolium repens 1.a. Festuca rupicola
2. Festuca pratensis-Poa pratensis
3. Arrhenatherum elatius-Dactylis glomerata
4. Agrostis stolonifera-Agropyron repens 4.a. Deschampsia caespitosa
4.b. Poa trivialis
4.c. Poa silvicola
4.d. Agrostis canina
5. Alopecurus pratensis
6. Agropyron repens-Rumex crispus 6.a. Festuca arundinacea
7. Agrostis capillaris-Festuca rubra 7.a. Poa pratensis
8. Deschampsia caespitosa-Festuca rubra 8.a. Juncus effusus
8.b. Sesleria uliginosa
9. Nardus stricta
10. Agrostis canina
11. Molinia coerulea
3.4.2.2. Pajiştile de sărături (halofile)
Răspândite în Câmpia Română (luncile Buzăului, Călmăţuiului, Ialomiţei
şi Câmpia aluvială a Siretului), Câmpia de vest (Banat, Crişana), Podişul
Moldovei, local în Transilvania, pe o suprafaţă de 50 000 ha, solurile fiind
aluviale, vertisoluri, lăcovişti (toate salinizate sau alcalinizate), soloneţuri şi
solonceacuri. Pajiştile sunt grupate în 5 tipuri şi 7 subtipuri.
Tipuri de pajişti Subtipuri de pajişti
1. Puccinellia limosa 1.a. Puccinellia convoluta
1.b. Puccinellia transsilvanica
1.c. Trifolium fragiferum
1.d. Carex distans;
1.e. Crypsis aculeata
1.f. Juncus gerardi
2. Festuca pseudovina-Artemisia maritima 2.a. Limonium gmelini
3. Beckmannia eruciformis-Agrostis stolonifera
4. Salicornia europaea-Suaeda maritima
5. Halimione verrucifera
3.4.2.3. Pajiştile de nisipuri (psamofile)
Ocupă o suprafaţă de 10 000 ha, în Câmpia Careiului, Câmpia Olteniei
(Băileşti, Romanaţi), Câmpia Tecuciului, Câmpia Română, Delta Dunării,
Litoralul Mării Negre. Solurile sunt nisipuri semifixate şi psamosoluri. Pajiştile
psamofile cuprind 4 tipuri şi 1 subtip.
83
 Tipuri de pajişti Subtipuri de pajişti
1. Festuca vaginata
2. Bromus tectorum 2.a. Cynodon dactylon
3. Carex colchica
4. Elymus giganteus

3.5. Principalele tipuri de pajişti din România

3.5.1. Pajiştile de Stipa capillata (năgară)
Răspândite în staţiuni însorite, pe versanţi puternic înclinaţi, pe soluri
mijlociu dagradate de eroziune, cu apa freatică la mare adâncime, în zona de stepă
din sud-estul ţării şi în silvostepa din Moldova. Specia dominantă, Stipa capillata
(fig. 3.1), poate ajunge la o acoperire de 40%.
Alte specii caracteristice acestui subtip de pajişte sunt Dichanthium
ischaemum, Agropyron pectiniforme, Festuca valesiaca, Koeleria cristata,
Medicago lupulina, M. falcata, Astragalus onobrychis, Salvia nemorosa, Salsola
ruthenica, Eryngium campestre. Producţia este de 3-4 t/ha masă verde, cu valoare
nutritivă scăzută. Pajiştile respective pot fi îmbunătăţite prin fertilizare cu
îngrăşăminte minerale (50-60 kg/ha N + 60-80 kg/ha P2O5) şi organice (târlire),
prin supraînsămânţare (Dactylis glomerata 5 kg/ha + Bromus inermis 8 kg/ha +
Lotus corniculatus 4 kg/ha + Medicago sativa 5 kg/ha + Onobrychis viciifolia 25
kg/ha) sau regenerare totală, cu însămânţarea aceluiaşi amestec.

Fig. 3.1. - Stipa capillata (năgară)

3.5.2. Pajiştile de Dichanthium ischaemum (bărboasă)

Reprezintă cel mai răspândit tip de pajişte derivată, ca efect al păşunatului
abuziv, neraţional şi al eroziunii solului. Aceste pajişti se formează prin
degradarea pajiştilor de Festuca valesiaca şi Festuca rupicola. Se întâlnesc în
Podişul Moldovei, Podişul Dobrogei, Depresiunea Transilvaniei, dealurile
Subcarpatice ale Banatului şi Olteniei.
Pajiştile de Dichanthium ischaemum se instalează pe coaste însorite cu
expoziţie sudică, sud-estică, sud-vestică, erodate. Dichanthium ischaemum
(fig.3.2) participă în compoziţia floristică a pajiştii, având un grad de acoperire de
60-90%. Solurile dominante sunt regosolurile, solurile brune argiloiluviale, brune
luvice şi luvisoluri albice.

84
 Dintre graminee, mai des se întâlnesc Festuca valesiaca, F. rupicola, F.
pseudovina, Poa bulbosa, Koeleria cristata, Cynodon dactylon, Stipa capillata;
leguminoasele nu depăşesc 3-4% acoperire, întâlnindu-se Medicago falcata, M.
minima, Trifolium repens, T. arvense, Lotus corniculatus, Astragalus onobrychis;
plantele diverse ocupă 10-15%, mai des găsindu-se: Achillea setacea, Daucus
carota, Cichorium intybus, Plantago media, Potentilla argentea, Artemisia
austriaca, Eryngium campestre. Aceste pajişti se folosesc prin păşunat, producţia
este de 1,5-4,0 t/ha masă verde, de calitate slabă.

Fig. 3.2. Dichanthium ischaemum (L.) Keng. (bărboasă)

Pajiştile de Dichanthium ischaemum au o valoare pastorală de numai 0,75

– 1,0, producţia de 0,3 – 1,0 t/ha s.u., capacitatea de păşunat de 0,3 – 0,4
UVM/ha, fiind considerată de calitate foarte slabă.
Îmbunătăţirea pajiştilor se poate face prin lucrări antierozionale,
fertilizare cu 60 kg/ha N + 60-80 kg/ha P2O5, târlire, supraînsămânţare (Dactylis
glomerata 5 kg/ha + Bromus inermis 20 kg/ha + Lotus corniculatus 5 kg/ha +
Onobrychis viciifolia 25 kg/ha) sau refacere radicală, folosind la semănat acelaşi
amestec de seminţe, majorat cu 30-40% (Bărbulescu C., Motcă Gh., 1987).
3.5.3. Pajişti de Festuca valesiaca (păiuş stepic)
Răspândite în zona de stepă din sud-estul ţării şi în cea de silvostepă din
nord-estul Moldovei, dar se întâlnesc şi în zona nemorală sau în etajul nemoral
(subetajul pădurilor de gorun) pe versanţi cu pante mari, până la altitudinea de
600-800 m. Din punct de vedere floristic, pajiştile de Festuca valesiaca sunt
formate din specii xerofile şi mezoxerofile, care asigură o acoperire de 70-90%,
din care speciei dominante (Festuca valesiaca – fig. 3.3) îi revin 35-50%.
Gramineele au o acoperire generală de 40-60%, mai răspândite fiind
Festuca valesiaca, Agropyron pectiniforme, Stipa pennata, Poa pratensis, P.
bulbosa, Bromus inermis, Agropyron repens, Cynodon dactylon, Koeleria
cristata; leguminoasele au o participare de 4-5% în compoziţia floristică, mai

85
întâlnite fiind: Medicago lupulina, M. falcata, Astragalus onobrychis, Lotus
corniculatus, Onobrychis viciifolia, Trifolium arvense, T. repens; speciile diverse
au o acoperire de 10-15%, frecvente fiind: Achillea setacea, Taraxacum
officinale, Cichorium intybus, Galium verum, Plantago media, Achillea
millefolium, Daucus carota, Carduus nutans, Eryngium campestre etc. Sunt
pajişti slab productive, obţinându-se 3-5 t/ha masă verde şi se folosesc mai mult
prin păşunat.

Fig. 3.3. - Festuca valesiaca (păiuş stepic)

Cele mai răspândite soluri sunt regosolurile, cernoziomurile,

cernoziomurile cambice, pseudorendzinele, solurile cernoziomoide şi foarte rar
solurile cenuşii şi brune luvice. Pajiştile de Festuca valesiaca au o valoare
pastorală de numai 0,75 –1,25, producţia de 0,6 – 1,0 t/ha s.u., capacitatea de
păşunat de 0,3 – 0,5 UVM/ha, fiind considerată de calitate slabă. Îmbunătăţirea
pajiştilor de Festuca valesiaca se poate face prin fertilizare cu 60 kg/ha N + 60-80
kg/ha P2O5 şi cu îngrăşăminte organice (20-30 t/ha gunoi de grajd administrat
odată la 3-4 ani), prin supraînsămânţare cu Dactylis glomerata 5 kg/ha + Bromus
inermis 20 kg/ha + Lotus corniculatus 5 kg/ha + Onobrychis viciifolia 25 kg/ha,
sau prin regenerarea totală, însămânţând acelaşi amestec de seminţe, majorat cu
30-50% (Dumitrescu N. şi col., 1994).
3.5.4. Pajişti de Agrostis capillaris (iarba câmpului)
Sunt răspândite în zona nemorală şi în etajul nemoral, ocupând mari
suprafeţe de la altitudini de aproximativ 300 m până la 1200 m sau chiar 1400 m.
Gramineele au o acoperire generală de 50-70%, specia dominantă, Agrostis
capillaris (fig. 3.4), reprezentând 20-45%. Gramineele însoţitoare sunt: Festuca
pratensis, Dactylis glomerata, Poa pratensis, Festuca rubra, Phleum pratense,
Cynosurus cristatus, Lolium perenne, Arrhenatherum elatius, Festuca rupicola, F
pseudovina etc. Modificarea unor factori staţionali poate determina ca unele
graminee să devină codominante, formând subtipuri de pajişti valoroase din punct
de vedere productiv, ca: Agrostis capillaris + Festuca pratensis în depresiunile
subcarpatice; Agrostis capillaris + Dactylis glomerata, care apar în condiţiile
fertilizării cu doze mari de îngrăşăminte (N150-200, pe fond de 50-100 kg/ha P2O5);
Agrostis capillaris + Festuca rubra, întâlnit în subetajul făgetelor, pe versanţi;
Agrostis capillaris+ Lolium perenne, pe soluri revene, eutrofe. Leguminoasele

86
participă în covorul vegetal al acestor pajişti cu 5-15%, în funcţie de subtipul
format, mai des întâlnite fiind speciile: Trifolium pratense, T. montanum, T.
campestre, T. ochroleucum, Medicago falcata, M. lupulina, Astragalus
onobrychis, Lotus corniculatus. Speciile diverse sunt relativ puţine la număr şi au
un grad mediu de acoperire (25-30%), din care menţionăm: Achillea millefolium,
Taraxacum officinale, Plantago lanceolata, Daucus carota, Cichorium intybus,
Filipendula vulgaris, Knautia arvensis, Prunella vulgaris, Salvia pratensis etc.

Fig. 3.4. - Agrostis capillaris (iarba câmpului)

Ciperaceele şi juncaceele sunt slab reprezentate, nedepăşind 4-5%

acoperire, mai frecvente fiind: Carex caryophyllea, C. montana, Luzula
campestris, Juncus effusus, J. articulatus. Producţiile cele mai mari şi de bună
calitate (6-10 t/ha masă verde) se obţin de pe pajiştile ce aparţin subtipurilor de
Agrostis capillaris şi Festuca pratensis cu Dactylis glomerata şi cu Festuca
rubra.
Cele mai răspândite soluri sunt cele brune argiloiluviale, brune luvice,
luvisoluri albice, brune eumezobazice, pseudogleice. Pajiştile de Agrostis
capillaris au o valoare pastorală de 2,0 –3,0, producţia de 2,0 – 3,0 t/ha s.u.,
capacitatea de păşunat de 1,0 – 1,2 UVM/ha, fiind considerată de calitate bună.
Îmbunătăţirea pajiştilor de Agrostis capillaris se poate face prin fertilizare
(80-100 kg/ha N + 60-80kg/ha P2O5), prin supraînsămânţare cu un amestec de
seminţe din Dactylis glomerata 10 kg/ha + Festuca pratensis 13 kg/ha + Phleum
pratense 7 kg/ha + Trifolium repens 3 kg/ha + Lotus corniculatus 5 kg/ha şi prin
folosire raţională.
3.5.5. Pajişti de Arrhenatherum elatius (ovăscior)
Răspândite în etajul nemoral, subetajul pădurilor de fag şi de amestec de
fag cu răşinoase, pe soluri fertile, bine aprovizionate cu apă (fig. 3.5).
În compoziţia floristică predomină gramineele mezofile de talie înaltă, cu
o acoperire de 40-50%: Arrhenatherum elatius, Trisetum flavescens, Dactylis
glomerata, Phleum pratense, Festuca pratensis, Cynosurus cristatus,
Anthoxanthum odoratum; leguminoasele, cu pondere de 5-8%, din care mai
răspândite sunt: Trifolium pratense, T. hybridum, Lathyrus pratensis, Lotus
corniculatus, Vicia cracca etc.; speciile diverse, cu participare de 20-35% în
87
compoziţia floristică, sunt reprezentate bine de: Achillea millefolium, Carum
carvi, Angelica silvestris, Daucus carota, Cichorium intybus, Chrysanthemum
leucanthemum.

Fig. 3.5. Arrhenatherum elatius (L.) Presl. (ovăscior)

Pajiştile de Arrhenatherum elatius se folosesc ca fâneţe, producţiile de

masă verde fiind de 18-20 t/ha. Ridicarea potenţialului productiv al acestor pajişti
se face prin fertilizare cu îngrăşăminte minerale (100-150 kg/ha N + 40-60 kg/ha
P2O5 + 40-50 kg/ha K2O) şi cu îngrăşăminte organice, gunoi de grajd 40-50 t/ha.
3.5.6. Pajişti de Cynosurus cristatus (pieptănăriţă)
Se găsesc răspândite în etajul nemoral, subetajul pădurilor de fag şi de
amestec de fag cu răşinoase, pe versanţi slabi şi mediu înclinaţi şi pe unele văi.
Gramineele au o pondere de participare în compoziţia floristică a pajiştii de 40-
45%, mai răspândite, pe lângă specia dominantă (Cynosurus cristatus - fig. 3.6),
fiind Festuca rubra, Agrostis capillaris, Poa pratensis, Dactylis glomerata,
Lolium perenne, Phleum pratense, Anthoxanthum odoratum.

Fig. 3.6. - Cynosurus cristatus (pieptănariţă)

88
 Leguminoasele au o acoperire de 5-7%, mai des întâlnite fiind speciile
Trifolium repens, T. pratense, T. montanum, Medicago lupulina, Lotus
corniculatus. Speciile din alte familii botanice, cum ar fi: Plantago lanceolata,
Potentilla argentea, Prunella vulgaris, Rhinanthus minor etc., pot participa cu o
acoperire de 40-50%.
Pajiştile de pieptănăriţă sunt folosite mai mult ca fâneţe, producţiile fiind
de 7-8 t/ha masă verde. Sporirea producţiilor acestor tipuri de pajişti se poate face
prin fertilizare cu îngrăşăminte minerale şi organice (120-150 kg/ha N+40-60
kg/ha P2O5+40-50 kg/ha K2O şi 30-40 t/ha gunoi de grajd, o dată la 3-4 ani).
3.5.7. Pajişti de Festuca rubra (păiuş roşu)
Arealul de răspândire al pajiştilor de Festuca rubra corespunde etajului
boreal, cunoscut şi sub denumirea de etajul pădurilor de molid, instalându-se pe
versanţi de la moderat până la puternic înclinaţi. La limita inferioară a etajului
boreal, pajiştile de Festuca rubra se întrepătrund cu cele de Agrostis capillaris,
coborând şi în etajul nemoral până la 700-800 m altitudine. Acoperirea cu
vegetaţie este de 70-90%, în care gramineele ocupă cea mai mare pondere.
În afară de Festuca rubra (fig. 3.7) care contribuie în cea mai mare parte
la formarea producţiei şi a stratului de ţelină, graminee însoţitoare sunt:
Cynosurus cristatus, Agrostis capillaris, Phleum alpinum ssp. commutatum,
Agrostis rupestris, Anthoxanthum odoratum, Poa annua, P. pratensis, Briza
media, Nardus stricta, Festuca ovina ssp. sudetica. Leguminoasele sunt slab
reprezentate, găsindu-se mai frecvent Trifolium pratense, T. alpestre, T. repens,
Lotus corniculatus. Speciile din alte familii botanice sunt puţine la număr, cu un
grad mic de acoperire: Taraxacum officinale, Alchemilla vulgaris, Prunella
vulgaris, Plantago media, P. lanceolata, Pimpinella saxifraga, Polygonum
bistorta, Rumex alpinus, Veronica chamaedrys, Hypericum maculatum,
Scorzonera rosea etc. Vegetaţia lemnoasă, sub formă de arbuşti este reprezentată
de Vaccinium myrtillus, V. vitis-idaea, Juniperus sibirica şi Pinus mugo. Pajiştile
de Festuca rubra ocupă suprafeţe întinse şi se folosesc mai mult ca păşuni,
producţiile fiind de 5-8 t/ha masă verde.

Fig. 3.7. - Festuca rubra (păiuş roşu)

89
 Cele mai răspândite soluri sunt cele brune, brune acide, brune feriluviale,
rendzine, litosoluri.
Pajiştile de Festuca rubra au o valoare pastorală de 2,0 –3,0, producţia de
1,0 – 3,0 t/ha s.u., capacitatea de păşunat de 0,9 – 1,2 UVM/ha, fiind considerată
de calitate bună.
Ameliorarea acestor tipuri de pajişti se poate face îndepărtând vegetaţia
lemnoasă, prin fertilizare cu îngrăşăminte minerale (100-120 kg/ha N + 40-50
kg/ha P2O5 + 40-50 kg/ha K2O) şi organice (gunoi de grajd 30-40 t/ha la 3-4 ani
sau târlire) şi prin supraînsămânţare cu un amestec de seminţe alcătuit din
Dactylis glomerata 10 kg/ha + Festuca pratensis 8 kg/ha + Phleum pratense 5
kg/ha + Lolium perenne 2 kg/ha + Poa pratensis 2 kg/ha + Trifolium repens 3
kg/ha.
3.5.8. Pajişti de Nardus stricta (ţepoşică)
Se întâlnesc în etajul nemoral, boreal şi în cel subalpin, adică de la altitudinea de
200 până la 2200 m, în special în etajul molidului, ocupând o suprafaţă totală de
200 000 ha. Nardus stricta (fig. 3.8) reprezintă, la altitudini mai mici, o bună
indicatoare de soluri puternic podzolite.
La altitudini mari poate ajunge la o acoperire de 90%. Speciile însoţitoare
se diversifică în funcţie de condiţiile orografice şi ecologice, astfel încât pot
deveni codominante, formând pajişti de Agrostis capillaris + Nardus stricta,
Festuca rubra + Nardus stricta. Speciile caracteristice acestui tip sunt
următoarele: Nardus stricta, Agrostis capillaris, Festuca rubra, Anthoxanthum
odoratum, Deschampsia flexuosa, Cynosurus cristatus, Trifolium repens, Arnica
montana, Potentilla erecta, Vaccinium myrtillus. La altitudini mai mari se găsesc
următoarele specii: Nardus stricta, Agrostis rupestris, Festuca supina, Trifolium
repens, Ranunculus montanus, Pinus mugo, Juniperus sibirica, Rhododendron
kotskyi, Vaccinium myrtillus, V. vitis-idaea, Salix reticulata, S. herbacea.

Fig. 3.8. - Nardus stricta (ţăpoşică)

Cele mai răspândite soluri sunt cele oligotrofe, brune feriluviale,
podzolurile. Pajiştile de Nardus stricta au o valoare pastorală de 0,2 –0,8,
producţia de 0,6 – 1,0 t/ha s.u., capacitatea de păşunat de 0,2 – 0,4 UVM/ha, fiind
considerată de calitate foarte slabă sau degradate.

90
 Producţiile variază de la 2 la 8 t/ha masă verde, cu 30-40 kg/ha P.D., iar
calitatea furajului este slabă sau foarte slabă. Pentru remedierea acestei situaţii se
cere să se îndepărteze specia dominantă, iar pentru aceasta se folosesc
amendamente, doze mari cu azot, tratamente cu erbicide, târlire etc.
3.5.9. Pajişti de Festuca ovina ssp. sudetica (păruşcă)
Ocupă suprafeţe mari în etajul subalpin (jnepenişurilor), începând cu
altitudinea de 1750 m şi se extinde până la altitudinea de 2200 m din etajul alpin.
Aceste pajişti sunt de origine secundară şi s-au instalat pe terenurile defrişate de
vegetaţie lemnoasă, pe versanţi însoriţi cu pante moderate, cum ar fi Pinus mugo,
Juniperus sibirica, Rhododendron kotschyi, Vaccinium myrtillus etc. (fig. 3.9).
Vegetaţia acestor pajişti este bine încheiată, deasă, cu un grad de
acoperire de 60-80%, din care ponderea gramineelor este de 70-80%, specia
dominantă are o participare de 60-80%. Se mai întâlnesc speciile: Festuca
versicolor, F. violacea, Poa alpina, Phleum alpinum ssp. commutatum,
Anthoxanthum odoratum şi Agrostis rupestris care, împreună cu Festuca ovina
ssp. sudetica, formează un subtip de pajişte răspândit în etajul subalpin pe soluri
scheletice, turboase şi erodate; leguminoasele sunt rare, reprezentate numai de
Trifolium repens; speciile diverse sunt de asemenea în număr mic: Leontodon
autumnalis, Potentilla ternata, Pedicularis verticillata, Hieracium alpinum, Geum
montanum, Dryas octopetala, Genţiana kochiana.

Fig. 3.9. - Festuca ovina ssp. sudetica (păruşcă)

Cele mai răspândite soluri sunt cele oligotrofe, foarte acide, brune
feriiluviale, podzolurile şi chiar humicosilicatice. Pajiştile de Festuca ovina au o
valoare pastorală de 0,5 –1,25, producţia de 0,4 – 0,8 t/ha s.u., capacitatea de
păşunat de 0,2 – 0,5 UVM/ha, fiind considerată de calitate foarte slabă.
Producţiile sunt mici, de 2-5 t/ha masă verde şi se pot îmbunătăţi prin fertilizare
(târlire) şi folosire raţională prin păşunat (Bărbulescu C., Motcă Gh., 1983).
3.5.10. Pajişti de Carex curvula (coarnă) + Juncus trifidus (pipiriguţ)
+ Agrostis rupestris (iarba stâncilor)
Sunt pajişti de origine primară, răspândite în etajul alpin, la altitudini mai
mari de 2000 m, în munţii Bucegi, Retezat, Rodnei, Făgăraş, Parâng.

91
 Vegetaţia pajiştilor este formată din specii cu talie mică, din care
importanţă economică mai mare prezintă Carex curvula (fig. 3.10-a), ce asigură o
acoperire de 90% şi care este foarte bine consumată de animale în faza tânără de
dezvoltare. Ca specii însoţitoare se întâlnesc: Agrostis rupestris (fig. 3.10-c),
Festuca ovina ssp. sudetica, Anthoxanthum odoratum, Poa alpina, Trifolium
repens, Juncus trifidus (fig. 3.10-b), Luzula sudetica, Sesleria coerulans,
Campanula alpina, Geum montanum etc.. Se întâlnesc şi specii lemnoase de talie
mică: Salix herbacea, Vaccinium uliginosum, Loiseleuria procumbens, precum şi
muşchi şi licheni.
Cele mai răspândite soluri sunt cele humicosilicatice şi podzolurile.
Aceste pajişti au o valoare pastorală de 0,2 –0,8, producţia de 0,3 – 0,6 t/ha s.u.,
capacitatea de păşunat de 0,2 – 0,8 UVM/ha, fiind considerată de calitate foarte
slabă. Aceste pajişti dau producţii foarte mici (2-3 t/ha masă verde), cu grad
ridicat de consumabilitate şi se recomandă fertilizarea prin târlire şi folosirea prin
păşunat pe parcelele unde nu se declanşează procesul de eroziune.

-a- -b- -c-

Fig.3.10.: a - Carex curvula; b - Juncus trifidus; c - Agrostis rupestris

3.5.11. Pajişti de Lolium perenne + Trifolium repens

(iarbă de gazon + trifoi alb)
Se găsesc pe suprafeţe restrânse în luncile râurilor, depresiuni
intracolinare, pe terenuri plane sau slab înclinate (fig. 3.11).
În afara speciilor dominante, se întâlnesc specii cu bună valoare furajeră,
ca: Poa pratensis, Agrostis stolonifera, Alopecurus pratensis, Dactylis glomerata,
Trifolium pratense, Medicago falcata, M. minima, şi specii cu valoare furajeră
mică, cum ar fi: Cynodon dactylon, Plantago lanceolata, Taraxacum officinale
etc..
Producţiile sunt de 6-10 t/ha masă verde, cu un ridicat grad de
consumabilitate, iar prin fertilizare cu 120-140 kg/ha N + 40-50 kg/ha P2O5 + 40-
60 kg/ha K2O, producţiile pot depăşi 15-16 t/ha masă verde.

92
 -a- -b-
Fig. 3.11. a – Lolium perenne; b – Trifolium repens

3.5.12. Pajişti de Festuca pratensis + Poa pratensis

(păiuş de livezi + firuţă)
Sunt pajişti derivate, foarte valoroase, în care speciile componente au un
grad ridicat de consumabilitate: Festuca pratensis (fig. 3.12-a), Poa pratensis
(fig. 3.12-b), Alopecurus pratensis, Dactylis glomerata, Lolium perenne,
Trifolium repens, T. hybridum, Cichorium intybus, Prunella vulgaris etc.
Răspândite pe locuri plane din lungul văilor umede, dar şi pe platouri şi
pante line, pe soluri aluvionare, cernoziomuri, lăcovişti, fertilizate şi revene. Se
folosesc în regim mixt sau numai prin păşunat, cu producţii de 5-7 t/ha masă
verde şi pot fi îmbunătăţite prin fertilizare cu 120-140 kg/ha N + 40-50 kg/ha
P2O5 + 40-60 kg/ha K2O, gunoi de grajd 40-50 t/ha la 3-4 ani şi menţinerea
vegetaţiei actuale prin folosire raţională.

-a- -b-
Fig. 3.12. a – Festuca pratensis; b – Poa pratensis

93
 3.5.13. Pajişti de Alopecurus pratensis (coada vulpii)
Răspândite în lunci şi depresiuni, pe terenuri neinundabile sau cu perioade
scurte de inundaţii, pe soluri gleice, molice, lăcovişti, aluviale gleizate, cu apa
freatică la mică adâncime. Pajiştile de Alopecurus pratensis (fig. 3.13) prezintă o
bună acoperire a solului cu vegetaţie (90-95%), în compoziţia floristică
predomină specii valoroase din punct de vedere furajer: Agrostis stolonifera, Poa
pratensis, P. trivialis, P. palustris, Festuca pratensis, F. arundinacea, Agropyron
repens, Lolium perenne, Trifolium pratense, T. repens, T. hybridum, Lotus
corniculatus, Taraxacum officinale, Plantago lanceolata etc.
În afara acestor specii valoroase se mai întâlnesc plante nevaloroase ca:
Deschampsia caespitosa, Inula britannica, Potentilla reptans, Juncus effusus,
Eleocharis palustris.

Fig. 3.13. - Alopecurus pratensis (coada vulpii)

Solurile pe care se găsesc aceste pajişti au textură luto-argiloasă sau

argiloasă şi reacţie de la slab acidă la slab alcalină. Aceste pajişti au o valoare
pastorală de 1,75 –2,5, producţia de 2,5 – 4,0 t/ha s.u., capacitatea de păşunat de
0,8 – 1,0 UVM/ha, fiind considerată de calitate mijlocie spre bună. Producţia
acestor tipuri de pajişti este de 12-20 t/ha masă verde şi pot fi îmbunătăţite prin
reglarea regimului aero-hidric, prin fertilizare (100-120 kg/ha N+40-50 kg/ha
P2O5 sau gunoi de gajd 30-40 t/ha), prin supraînsămânţare (Festuca pratensis 5
kg/ha + Phleum pratense 3 kg/ha+Lolium perenne 15 kg/ha+Poa pratensis 2
kg/ha + Trifolium repens 3 kg/ha) sau prin regenerare totală, însămânţând acelaşi
amestec majorat cu 30-40%.

3.5.14. Pajişti de sărături (halofile)

Vegetaţia pajiştilor de pe solurile sărăturate este reprezentată de puţine
specii, se caracterizează prin grad mic de acoperire a solului şi valoare economică
redusă (fig. 3.14).
Intensitatea sărăturii favorizează creşterea şi dezvoltarea diversificată a
speciilor ce alcătuiesc compoziţia floristică a pajiştilor halofile. Astfel, pe soluri
puternic sărăturate se instalează pajişti de Salicornia europaea, Suaeda maritima
şi pajişti de Halimione verrucifera, pe sărături moderate se întâlnesc pajişti de
Puccinellia limosa, iar pe sărături slabe pajişti de Festuca pseudovina şi de

94
Beckmannia eruciformis. Pajiştile de Salicornia europaea + Suaeda maritima,
răspândite pe solonceacuri, prezintă în compoziţia floristică aproape numai specii
fără valoare furajeră, tolerante la conţinutul mare de săruri în sol: Bassia hirsuta,
Camphorosma annua, Halimione verrucifera, Salsola soda, Limonium gmelini,
Aster tripolium, Spergularia salina, Petrosimonia triandra, Atriplex litoralis etc.
Producţia este de 4-5 t/ha masă verde, de foarte slabă calitate.

Fig. 3.14. - Puccinellia distans (bălănică)

Dintre gramineele care însoţesc specia dominantă, se întâlnesc:

Puccinellia distans, Poa bulbosa, Agropyron repens, Cynodon dactylon;
leguminoasele sunt slab reprezentate (1-2%): Lotus tenuis, L. corniculatus,
Trifolium fragiferum; speciile diverse, fără valoare furajeră sunt: Crypsis
aculeata, Aster tripolium, Bassia hirsuta, Spergularia maritima, Artemisia
maritima, Limonium gmelini, Atriplex litoralis, Podospermum canum,
Camphorosma annua, Matricaria chamomilla etc..
Producţiile acestor pajişti sunt mici, de aproximativ 4-6 t/ha masă verde şi
se folosesc ca păşuni. Ameliorarea pajiştilor halofile se poate face prin drenaj,
scarificare, spălare (2000-2500 m3/ha apă), amendare cu fosfogips 10-15 t/ha, praf
de lignit 10 t/ha şi prin supraînsămânţare cu Dactylis glomerata 5 kg/ha + Festuca
pratensis 5 kg/ha + Lolium perenne 15 kg/ha + Lotus corniculatus 5 kg/ha.

3.5.15. Pajişti de nisipuri (psamofile)

Vegetaţia pajiştilor de nisipuri este rară, cu puţine specii şi cu slabă
valoare furajeră. Pe nisipurile continentale (din interiorul ţării), domină Festuca
vaginata (păiuş de nisipuri) (fig. 3.15) şi Bromus tectorum, iar pe nisipurile
maritime (Delta Dunării şi Litoralul Mării Negre), se întâlnesc pajişti în care
speciile dominante sunt Elymus giganteus şi Carex colchica.
Dintre speciile mai valoroase din punct de vedere furajer, menţionăm:
Festuca vaginata, Cynodon dactylon, Medicago falcata, M. minima, Trifolium
arvense, Melilotus albus, iar dintre speciile fără valoare furajeră, răspândite pe
nisipurile din zona stepei, amintim: Tragus racemosus, Dichanthium ischaemum,
Vulpia myuros, Polygonum arenarium, Tribullus terrestris, Anthemis ruthenica,
Centaurea arenaria, Eryngium campestre, Salsola kali, Plantago indica etc.

95
Producţiile pajiştilor psamofile sunt mici (1-3 t/ha masă verde), cu valoare
furajeră scăzută.

Fig. 3.15. - Festuca vaginata

Îmbunătăţirea lor se poate face prin regenerare totală şi însămânţarea unui

amestec alcătuit din Dactylis glomerata 7 kg/ha + Festuca pratensis 4 kg/ha +
Bromus inermis 9 kg/ha + Lotus corniculatus 3 kg/ha + Medicago sativa 5 kg/ha
(Ionescu I., 1996).
În tabelul 3.5. este prezentată grupa de calitate, productivitatea, valoarea
pastorală şi capacitatea de păşunat pentru câteva tipuri de pajişti din România.
Tabelul 3.5.
Elemente de calitate pentru câteva tipuri de pajişti din România
Pajişti neameliorate Pajişti ameliorate
Grupa de
Tipul de pajişte Leguminoase t/ha UVM/ t/ha UVM/
calitate V.P.* V.P.*
(%) s.u. ha s.u. ha
I 1. Festuca 5 (10) 0,5-1 20 0,5 3-4 40 1
valesiaca
2. Festuca rupicola
3. Festuca
pseudovina
II 1. Poa angustifolia 10 (15) 2-3 40-60 1,0-1,5 7-8 80 2
2. Agrostis (20-25)
capillaris
3. Festuca rubra
4. Festuca
nigrescens
III 1. Nardus stricta 2-3 0,5-1 10 0,25 2-3 20 0,5
2. Festuca supina
3. Carex curvula
4. Juncus trifidus
IV Tipuri de lunci şi 10-20 2-3 40-60 1,0-1,5 5-7 60-80 1,5-2
depresiuni (50-60) (3-6)
V Tipuri de sărături max. 2 0,5- 10 0,25 pajişti temporare
şi nisipuri 1,5
* Valoare pastorală

96
 3.6. Cerinţele plantelor faţă de factorii staţionali şi
praticulturali
Speciile de plante din covorul ierbos sunt ca un fitometru care exprimă
destul de fidel condiţiile staţionale, respectiv ecologice ale unei pajişti
(temperatură, umiditate, reacţia şi troficitatea solului etc.) toleranţa la intervenţii
externe (cosit, păscut, strivit) starea de întreţinere, modul de exploatare (extensiv,
intensiv, abandon) şi multe alte elemente de referinţă, fără de care nu vom putea
lua cele mai bune decizii privind îmbunătăţirea şi exploatarea optimă a unei
pajişti.
Dintre factorii staţionali, cei mai importanţi pentru plante sunt consideraţi
următorii cinci: lumina (L), temperatura (T), umiditatea (U), reacţia solului (R) şi
aprovizionarea cu azot (N). Aceştia sunt notaţi pe o scară de la 1 la 9, iar în
continuare sunt redate semnificaţiile acestor notări pentru exigenţele ecologice ale
speciilor de plante din covorul ierbos.

Indici ecologici (staţionali)

L = Lumina
Plante de:
1 şi 2 = umbră plină (helifobe);
3 şi 4 = umbră (mezoheliofobe);
5 şi 6 = semiumbră (mezoheliofobe);
7 şi 8 = lumină (heliofobe);
9 = lumină plină (extrem heliofobe).

T = Temperatura
Plante răspândite în zone:
1 şi 2 = reci (crioterme, alpine);
3 şi 4 = răcoroase (microterme, montane, subalpine);
5 şi 6 = temperate (mezoterme, deluroase, submontane);
7 şi 8 = mai ales calde (termofile, câmpii);
9 = calde (megaterme din Mediterană)

U = Umiditatea solului
Plante răspândite în soluri:
1 şi 2 = foarte uscate (xerofile);
3 şi 4 = uscate (mezoxerofile);
5 şi 6 = moderat umede (mezofile);
7 şi 8 = jilav umede (mezohigrofile);
9 = umed ude (higrofile);
10 = inundate (ultrahigrofile).

R = Reactia solului (pH)

1 = numai în soluri extrem de acide;

97
2 şi 3 = mai ales în soluri acide (acidofile);
4 şi 5 = soluri moderat – slab acide;
6 = soluri slab acide;
7 = soluri neutre (slab acid – slab alcalin);
8 = soluri alcaline (alcalinofile);
9 = numai în soluri neutre şi bazice.

N = Cantitatea de azot mineral din sol (troficitatea)

1 şi 2 = numai în soluri foarte sărace (oligotrofe);
3 şi 4 = mai ales în soluri sărace (oligomezotrofe);
5 şi 6 = soluri cu conţinut moderat (mezotrofe);
7 şi 8 = mai ales în soluri bogate (eutrofe);
9 = numai în soluri excesiv de bogate în N (extrem eutrofe).
Prin aceste notări care însoţesc speciile se caracterizează foarte pe scurt
mediul de viaţă al plantelor cu exigenţele pe care le au faţă de un anumit factor
climatic sau de sol. Deşi pare mai complicat, odată însuşite, aceste exigenţe
ecologice ale speciilor ne ajută să cunoaştem mai bine mediul de viaţă al
covorului ierbos şi să stabilim măsurile de înlăturare a factorilor limitativi ai
producţiei şi calităţii furajere a unei pajişti.

Asupra covorului ierbos al unei pajişti acţionează şi câţiva factori

antropozoogeni în procesul de valorificare a producţiei prin cosit (C), păscut (P),
şi strivit (S), la care se adaugă calităţile furajere (F) şi producţia de masă verde
(M), numiţi şi indici praticulturali, care sunt redaţi în continuare.

Indici praticulari
Indici privind acţiunile antropozoogene asupra comportării plantelor din covorul
ierbos prin cosit (C), păscut (P), şi strivit (S):
1 si 2 = intolerante;
3 si 4 = moderat tolerante;
5 si 6 = mediu tolerante;
7 si 8 = bune tolerante;

F = Indicele de valoare furajeră

1 = toxice pentru animale si om;
2 = dăunătoare produselor animale;
3 = dăunătoare covorului;
4 = slab furajere (de balast);
5 = mediocre furajere;
6 = mijlocii furajere;
7 = bune furajere;
8 = foarte bune furajere
9 = excelente furajere
X = specii cu valoare furajeră necunoscută

98
M = Indicele de producţie masă verde
1 = foarte slabă (1-3 t/ha)
2 şi 3 = slabă (3-6 t/ha)
4 şi 5 = mijlocie (6-10 t/ha)
6 si 7 = bună (10-15 t/ha)
7 şi 8 = foarte bună (15-25 t/ha)
9 = excelentă (peste 25 t/ha)

3.7. Inventarierea şi cartarea pajiştilor

Elaborarea complexului de măsuri privind îmbunătăţirea şi folosirea
pajiştilor necesită cunoaşterea fondului pastoral sub toate aspectele: suprafaţă,
condiţii ecologice (relief, climă, sol), compoziţie floristică, stare de întreţinere,
producţie şi calitatea ei ş.a.
Toate aceste date fac obiectul studiului denumit inventarierea şi cartarea
pajiştilor (Motcă Gh., 1994).

3.7.1. Hărţile de pajişti şi clasificarea lor

Clasificarea hărţilor de pajişti se poate face după conţinutul lor şi scara la
care se întocmesc.
În funcţie de conţinutul lor, deosebim hărţi care redau condiţiile
ecologice, vegetaţia, starea actuală de întreţinere, lucrările de îmbunătăţire
propuse, amenajările necesare folosirii raţionale, precum şi unele aspecte
specifice, ca: răspândirea unor anumite specii de plante, eroziunea, inundaţii
periodice, vegetaţia lemnoasă invadantă.
Pentru proiectarea lucrărilor de îmbunătăţire se cer hărţi la scări cu atât
mai mari cu cât terenul este mai neuniform (1:5000 până la 1:2000 sau chiar
1:200), pentru a se înscrie detaliile necesare executării lucrărilor.
Hărţil.e de vegetaţie numite şi hărţi geobotanice se folosesc pentru
înscrierea unităţilor taxonomice ale vegetaţiei.
Hărţile geobotanice se clasifică, în funcţie de scara la care se întocmesc,
în patru categorii:
 hărţi la scară mare detaliate (1:500 - 1:25 000):
 hărţi la scară mare generalizate (1:50 000 - 1:200 000);
 hărţi la scară mijlocie (1:300 000 - 1:1 000 000);
 hărţi la scară mică (1:1 500 000 - 1:4 000 000).
Hărţile geobotanice la scară mare detaliate permit înscrierea unităţilor
taxonomice, asociaţia şi subasociaţia, tipul de pajişte, precum şi unele detalii
staţionale. În lucrările de cartarea vegetaţiei pajiştilor se folosesc uneori hărţi la
scară mare, 1:2000, 1:1000 şi 1:500, denumite hărţi-cheie. Ele sunt necesare la
cartarea vegetaţiei pe suprafeţe mici, când relieful este neuniform şi se constată o
variabilitate mare a vegetaţiei.

99
 Hărţile geobotanice la scară mare generalizate sunt folosite la cartarea
unor teritorii întinse, delimitate administrativ sau natural (judeţ, bazin hidrografic
etc.). Pe aceste hărţi se figurează unităţi taxonomice mai mari, cum ar fi: grupe de
asociaţii şi formaţii de pajişti, dar şi asociaţii sau tipuri de pajişti care ocupă
suprafeţe mari, de sute de hectare.
Hărţile geobotanice la scară mijlocie sunt folosite la lucrările de sinteză,
înscriindu-se formaţii de pajişti, complexe de formaţii de pajişti, uneori şi zone de
vegetaţie. Sunt hărţi de orientare cu caracter general pentru pajişti situate pe
terenuri întinse.
Hărţile geobotanice la scară mică se folosesc pentru înscrierea zonelor
de vegetaţie ale unor ţări sau continente şi servesc pentru orientarea în cartările
speciale. La alegerea scării la care urmează să se realizeze harta vegetaţiei
pajiştilor permanente trebuie să se ia în considerare scopul urmărit, suprafaţa care
urmează să se carteze, timpul în care trebuie terminată lucrarea, precum şi zonele
de vegetaţie, deoarece pajiştile permanente au anumite particularităţi în funcţie de
aceste zone.
3.7.2. Etapele şi metodele de cartare
Lucrările privind cartarea pajiştilor se desfăşoară în trei etape:
 etapa pregătitoare,
 etapa de teren şi
 etapa de birou.
Etapa pregătitoare reprezintă un studiu de orientare generală şi cuprinde
documentaţiile cu privire la suprafeţe, graniţe, condiţii ecologice (relief, climă,
sol, hidrografie), mod de folosire, producţiile realizate în anii anteriori. Se
studiază toate materialele privind fondul pastoral (istoric, amplasare, mod de
folosire etc.) şi se procură baza topografică, materialele şi utilajele necesare
pentru studiu pe teren: altimetru, busolă, eclimetru, materiale pentru recoltat
probe în vederea determinării calităţii furajului prin analize de laborator etc.
De asemenea, se întocmeşte planul de desfăşurare a lucrărilor, epoca şi
durata acestora. În ceea ce priveşte epoca, pe fâneţe cartarea vegetaţiei se face
până la recoltare, iar pe păşuni, în iunie-iulie, când plantele pot fi determinate mai
uşor, fiind în plină creştere. Durata de cartare este condiţionată de perioada de
vegetaţie, configuraţia terenului, uniformitatea vegetaţiei, scara hărţii cu care se
lucrează şi metoda de cartare folosită.
Etapa de teren sau de cartare propriu-zisă. În această etapă se pun de
acord hărţile topografice cu situaţia de pe teren (reambularea hărţilor), se cartează
vegetaţia, se stabileşte starea de întreţinere a pajiştilor (acoperirea cu vegetaţie
lemnoasă, muşuroaie), înţelenirea, eroziunea, modul de folosire etc..
Tipuri de cartare
Cartarea pe itinerar. Metoda constă în parcurgerea întregii suprafeţe pe o
reţea de drumuri care permit cuprinderea vizuală a tuturor aspectelor vegetaţiei.
Distanţa dintre drumuri variază de la 200 m, când se folosesc hărţi la scară de
1:10 000, la 500 m, pentru hărţi la scară de 1:25 000; cu cât vegetaţia este mai
neuniformă şi relieful mai frământat, distanţa dintre drumuri este mai mică.
100
 Cartarea prin pichetaj. Reprezintă o metodă mai exactă, dar mai puţin
expeditivă. Această metodă constă în împărţirea suprafeţei care trebuie cartată în
suprafeţe mai mici, care rezultă din trasarea şi pichetarea unor perpendiculare pe o
linie de bază.
Cartarea se începe de la unul din colţurile laturii de bază, măsurându-se
cu pasul sau cu compasul, pe fiecare perpendiculară în parte, porţiunile distincte
de vegetaţie. În acelaşi timp, se trec pe hartă punctele care marchează întinderea
asociaţiilor vegetale.
Dacă suprafaţa unei asociaţii sau tip de pajişte este mai mică decât
distanţa dintre liniile perpendiculare, se trasează perpendiculare intermediare. Se
folosesc hărţi la scară foarte mare pe care se pot înscrie o serie de detalii privind
vegetaţia şi condiţiile staţionale.
Cartarea cu ajutorul profilelor. Această metodă se foloseşte la cartarea
vegetaţiei pe hărţi cu scară mare şi mijlocie şi este asemănătoare cu metoda
precedentă, însă nu se mai pichetează, ci se parcurg anumite trasee denumite
profile, care permit cuprinderea tuturor aspectelor floristice şi staţionale în câmpul
vizual. Distanţa dintre profile, în funcţie de scara hărţii, variază între 250-1500 m,
când se folosesc hărţi la scară de 1:25 000 - 1:100 000.
Cartarea cu ajutorul aerofotogramelor. Reprezintă o metodă modernă,
bazată pe fotografierea din avion a suprafeţelor luate în studiu şi apoi descifrarea
culorilor de pe aerofotogramă pentru delimitarea unităţilor de vegetaţie şi
stabilirea limitelor dintre ele.
Lucrarea se completează pe teren prin confruntarea culorilor cu situaţia
reală a vegetaţiei. De aceea, este necesar ca echipa de cartare să aibă asupra ei pe
lângă aerofotograme şi hărţile topografice respective.
Efectuarea cartării vegetaţiei pajiştilor. În efectuarea cartării vegetaţiei
se parcurge întreg teritoriul luat în studiu şi se aleg parcele de probă cât mai
reprezentative pentru vegetaţia respectivă. Pe aceste suprafeţe se determină
compoziţia floristică şi însuşirile asociaţiei, în special abundenţa, dominanţa şi
frecvenţa.
Pentru acelaşi tip de pajişte şi asociaţie se fac mai multe ridicări floristice
(relevee), dominanţa unei specii fiind reprezentată prin media ponderată. Notarea
se efectuează cu ajutorul scării cu şase trepte a lui Braun-Blanquet pentru
abundenţă şi dominanţă.

Etapa de birou. În această etapă se prelucrează materialul floristic, se

conturează precis unităţile de vegetaţie şi se întocmesc hărţile.
Pornind de la ideea de a nu se încărca harta pajiştilor, fiind însă obligaţi în
acelaşi timp de a figura toate elementele de interes practic şi teoretic, s-a recurs la
elaborarea de hărţi de vegetaţie, hărţi privind starea de întreţinere a pajiştilor, hărţi
privind modul actual de folosire al pajiştilor etc..Pe aceste hărţi se păstrează
limitele contururilor hărţii de vegetaţie, pe care se figurează elemente noi care
privesc obiectivul urmărit.

101
 3.8. Amenajamente pastorale
Amenajamentul pastoral reprezintă o lucrare cu caracter complex care are
ca scop reglementarea procesului de producție al pajiștilor permanente, după care
se conduce întreaga activitate pastorală.
Legislaţia care reglementează elaborarea amenajamentelor pastorale este
reprezentată de Legea 86/2014 pentru „aprobarea Ordonanței de Urgență a
Guvernului nr. 34/2013 pentru organizarea, administrarea și exploatarea
pajiștilor permanente și pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar
nr. 18/1991”, care precizează la articolul 6, alineatul 1 că ”modul de gestionare al
pajiștilor se stabilește prin amenajamente pastorale”
Scopul amenajamentului pastoral constă în reglementarea și
organizarea în timp și spațiu a producției erbacee din pajiști, potrivit condițiilor
staționale locale și incidenței măsurilor de agromediu, astfel ca să se asigure o
gospodărire rațională a acestora, având în același timp ca țintă și menținerea
biodiversității și protejarea mediului înconjurător.
Obiectivele amenajamentului pastoral sunt:
▪ inventarierea pajiștilor de pe teritoriul unității administrativ teritoriale;
▪ studierea caracteristicilor fondului pastoral ce se amenajează;
▪ furnizarea materialului documentar necesar pentru planificarea lucrărilor
de ameliorare a pajiștilor și pentru gospodărirea fondului pastoral.

3.8.1. Principiile întocmirii amenajamentului pastoral

Aceste sunt reprezentate de:
▪ asigurarea producției de furaje pentru tot parcursul anului (conveier);
▪ asigurarea creșterii calitative și cantitative a producției de furaje;
▪ elaborarea lucrărilor de îmbunătățire se va face ținând cont de condițiile
pedo-climatice și potențialul zonei va fi amenajată;
▪ respectarea metodologiei de întocmire din prezentul ghid;
▪ respectarea angajamentelor, codurilor de bune practici, legislației și a
măsurilor de agromediu sub incidența cărora intră pajiștea ce va fi amenajată;
▪ respectarea întocmai a măsurilor, a lucrărilor impuse de către
amenajament și a graficului de execuție a acestuia.

3.8.2. Etapele de întocmire a amenajamentului pastoral

▪ desemnarea coordonatorului şi a echipei de lucru;
▪ documentaţie - acte de proprietate a suprafeţelor de pajişti; plan
cadastral cu identificarea suprafeţelor;
▪ încadrarea în clase de calitate (bonitare, plan fertilizare);
▪ stabilirea zonelor cu restricții;
▪ determinarea compoziţiei floristice;
▪ stabilirea perioadelor de păşunat, încărcătură, căi de acces, adăpost,
parcelare în funcţie de specie, utilizare;

102
 ▪ stabilirea lucrărilor necesare (I şi pe termen lung) de amenajare şi de
întreţinere;
▪ lucrări tehnice şi instalaţii.

3.8.3. Ghid-cadru pentru amenajamentul pastoral

În vederea întocmirii complete şi unitare la nivel naţional a proiectelor de
amenajamente pastorale a fost elaborat ghidul-cadru pentru întocmirea
amenajamentului pastoral, valabil pentru toate pajiştile permanente aflate pe
teritoriul unităţilor administrativ-teritoriale, situate în diferite condiţii fizico-
geografice, orografice, hidrologice, de sol, climatice, de vegetaţie primară şi
secundară, cât şi modul de utilizare.
Ghidul-cadru reprezintă o anexă la normele metodologice HOTĂRÂRE
Nr. 78 din 4 februarie 2015. Acesta conţine următoarele elemente:
1. Situaţia teritorial-administrativă
1.1. Amplasarea teritorială a localităţii (UAT)
1.2. Denumirea deţinătorului legal
1.3. Documente care atestă dreptul de proprietate sau deţinere legală. Istoricul
proprietăţii
1.4. Gospodărirea anterioară a pajiştilor din amenajament
2. Organizarea teritoriului
2.1. Denumirea trupurilor de pajişte care fac obiectul acestui studiu
2.2. Amplasarea teritorială a trupurilor de pajişte. Vecinii şi hotarele pajiştii
2.3. Constituirea şi materializarea parcelarului şi subparcelarului descriptiv
2.4. Baza cartografică utilizată
2.5. Suprafaţa pajiştilor. Determinarea suprafeţelor
2.6. Enclave
3. Caracteristici geografice şi climatice
3.1. Indicarea zonei geografice şi caracteristicile reliefului
3.2. Altitudine, expoziţie, pantă
3.3. Caracteristici pedologice şi geologice
3.4. Reţeaua hidrografică
3.5. Date climatice
3.5.1. Regimul termic
3.5.2. Regimul pluviometric
3.5.3. Regimul eolian
4. Vegetaţia
4.1. Date fitoclimatice
4.2. Descrierea tipurilor de staţiune
4.3. Tipuri de pajişti. Descrierea tipurilor
4.4. Descrierea vegetaţiei lemnoase
5. Cadrul de amenajare
5.1. Procedee de culegere a datelor din teren
5.2. Obiective social-economice şi ecologice
5.3. Stabilirea categoriilor de folosinţă a pajiştilor

103
 5.4. Fundamentarea amenajamentului pastoral
5.4.1. Durata sezonului de păşunat
5.4.2. Numărul ciclurilor de păşunat
5.4.3. Fâneţele
5.4.4. Capacitatea de păşunat
6. Organizarea, îmbunătăţirea, dotarea şi folosirea pajiştilor
6.1. Lucrări de repunere în valoare a suprafeţelor de pajişti
6.2. Amestecuri de ierburi recomandate pentru reînsămânţarea sau
supraînsămânţarea pajiştilor
6.3. Capacitatea de păşunat
6.4. Organizarea păşunatului pentru diferitele specii de animale
6.5. Căi de acces
7. Descriere parcelară
8. Descrierea vegetaţiei forestiere
8.1. Date generale
8.2. Descrierea staţiunii
8.3. Descrierea vegetaţiei
8.4. Organizarea păşunatului
8.5. Hărţi

9. Diverse
9.1. Data intrării în vigoare a amenajamentului; durata acestuia
9.2. Colectivul de elaborare a prezentei lucrări
9.3. Hărţile ce se ataşează amenajamentului
9.4. Evidenţa lucrărilor executate I pe fiecare parcelă
9.5. Bibliografie
10. Anexe

104
 Capitolul IV

ÎMBUNĂTĂŢIREA PAJIŞTILOR

4.1. Lucrările de suprafaţă

4.1.1. Lucrările tehnico culturale simple
4.1.2. Îndepărtarea vegetaţiei lemnoase
4.1.3. Combaterea buruienilor
4.1.4. Îmbunătăţirea regimului de umiditate
4.1.5. Îmbunătăţirea regimului de nutriţie
4.1.6. Prevenirea şi combaterea eroziunii solului
4.1.7. Supraînsămânţarea
4.2. Lucrările radicale

Pajiştile permanente reprezintă o sursă importantă pentru asigurarea

hranei animalelor, însă cu condiţia aplicării unor măsuri de îmbunătăţire, însoţite
de o folosire raţională.
După anii 1990, o perioadă destul de îndelungată de timp nu s-au aplicat
nici cele mai elementare măsuri de întreţinere a acestor pajişti, considerându-se că
se pot obţine producţii eficiente, fără imputuri tehnologice şi chiar în condiţiile în
care păşunatul începea primăvara foarte devreme şi continua până toamna destul
de târziu.
În urma acestei atitudini faţă de exploatarea pajiştilor permanente,
producţiile au scăzut an de an, fenomen însoţit şi de o degradare foarte accentuată
a vegetaţiei. În timp, speciile cu o valoare furajeră ridicată, productive, cu o
energie şi capacitate de otăvire bună, au fost înlocuite de specii fără valoare
furajeră, specii dăunătoare vegetaţiei şi chiar sănătăţii animalelor.
Degradarea pajiştilor este determinată de schimbările care au loc în
condiţiile de viaţă ale plantelor şi în structura vegetaţiei, iar când aceste schimbări
sunt însoţite de scăderea producţiei sau înrăutăţirea calităţii ei, se consideră, din
punct de vedere economic, că pajiştea se degradează.

În ţara noastră, din cauza alocării unor resurse materiale şi financiare

insuficiente, precum şi a scăderii interesului şi preocupării pentru acest domeniu

105
de activitate, unele acţiuni tehnologice începute şi realizate până în anul 1989 au
fost diminuate pe parcurs, până aproape de abandonare. Evoluţia acţiunilor
tehnice de îmbunătăţire a pajiştilor, a producţiilor înregistrate şi a încărcăturii de
animale exprimate în U.V.M., în perioada 1990-2002, este prezentată în tabelul
nr. 4.1.
Tabelul 4 .1.
Evoluţia lucrărilor de îmbunătăţire, a producţiilor şi a încărcăturii de
animale exprimate în UVM
Nr.
Specificare U.M. 1990 1992 2000 2002
crt.
1. Lucrări regenerare, din care: mii ha 233,9 23,3 25,9 44,0
-însămânţare mii ha 26,5 11,2 3,8 7,6
-supraînsămânţare mii ha 207,4 12,1 22,1 36,4
2. Îngrăşăminte chimice mii ha 931,2 105,3 304,5 387,6
3. Îngrăşăminte organice mii ha 376,7 58,9 750,9 951,4
4. Lucrări de întreţinere mii ha 2456,5 438,7 1496,7 2113,6
5. Producţia medie masă verde t/ha 7,7 7,9 7,3 9,2
6. Producţia totală mii tone 36369,1 38379,0 36289,0 44873,0
7. Bovine + ovine în U.V.M. U.V.M./100 ha 122,0 102,0 158,0 154,0
Printre cauzele care au generat şi generează diferite fenomene care
înrăutăţesc condiţiile de viaţă ale plantelor, unele sunt legate de factorii naturali,
iar altele de factori de ordin managerial, în care omul şi uneori animalele au un rol
hotărâtor. Printre factorii naturali care au acţionat şi acţionează în procesul de
degradare al pajiştilor, regimul de umiditate şi hrană prezintă un rol important.
Astfel, consecinţele acţiunii acestor factori pot îmbrăca următoarele aspecte:
 insuficienţa umidităţii în perioada de vegetaţie;
 excesul de umiditate;
 conţinutul scăzut de substanţe nutritive în sol;
 excesul de săruri în sol;
 reacţia solului nefavorabilă creşterii vegetaţiei.
Insuficienţa sau excesul de umiditate şi aspectele legate de acestea se pot
întâlni în diferite zone de vegetaţie, ceea ce determină ca multe specii furajere
valoroase să dispară, locul lor în covorul vegetal fiind ocupat de specii mai puţin
pretenţioase, mai bine adaptate, însă cu valoare furajeră scăzută.
Una din cauzele care grăbesc procesul de degradare a pajiştilor o
constituie activitatea omului şi a animalelor. Astfel, folosirea neraţională a
pajiştilor, cu un număr prea mare de animale şi ignorarea totală a celor mai
elementare măsuri de folosire şi îmbunătăţire, duc la ruderalizarea pajiştilor,
intensificarea eroziunii, înrăutăţirea compoziţiei floristice şi la micşorarea
considerabilă a producţiei.
Lucrările de îmbunătăţire a productivităţii pajiştilor permanente se împart
în două categorii:
 lucrări de suprafaţă (măsuri de suprafaţă) şi
 lucrări radicale (măsuri radicale).

106
 4.1. Lucrările de suprafaţă
Prin aceste lucrări se urmăreşte realizarea unor condiţii mai bune de
dezvoltare pentru plantele valoroase de pe pajişti, fără a se distruge covorul
vegetal existent.
Pentru creşterea gradului de acoperire a solului cu vegetaţie ierboasă se
recomandă efectuarea unor lucrări tehnico-culturale simple, care constau în:
 curăţirea de resturi vegetale şi de pietre,
 distrugerea muşuroaielor şi
 grăpatul pajiştilor,
cunoscute şi sub denumirea de lucrări de “igienă culturală”, care se fac anual sau
ori de câte ori este nevoie.
Un alt obiectiv important al lucrărilor de suprafaţă îl constituie
îmbunătăţirea compoziţiei floristice şi a productivităţii pajiştii prin:
 combaterea vegetaţiei lemnoase,
 combaterea buruienilor,
 îmbunătăţirea regimului de apă,
 îmbunătăţirea regimului de nutriţie,
 prevenirea şi combaterea eroziunii solului şi
 supraînsămânţarea.

4.1.1. Lucrările tehnico culturale simple

4.1.1.1. Curăţirea pajiştilor de resturi vegetale, îndepărtarea pietrelor
Prin lucrările de curăţire se îndepărtează de pe pajişti resturile vegetale
rămase după păşunat sau depuse de ape, mărăcinişuri şi cioate rămase după
defrişarea vegetaţiei lemnoase. Lucrarea se face manual sau mecanizat, în funcţie
de panta terenului şi gradul de acoperire a pajiştii cu aceste materiale.
Pe pajiştile de deal şi munte, strângerea pietrelor şi scoaterea cioatelor,
buturugilor, este o lucrare obligatorie, când acestea ocupă suprafeţe apreciabile
din fondul pastoral. Pietrele adunate se folosesc la consolidarea drumurilor, a
porţiunilor de teren din jurul adăpătorilor, a porţiunilor de teren afectate de
eroziune şi la construcţii pastorale. Dacă solul este suficient de gros, unele pietre
se îngroapă, dar astfel încât să rămână deasupra un strat de pământ de cel putin
15-20 cm grosime. Strângerea pietrelor şi a cioatelor se poate efectua manual sau
mecanizat, folosind echipamentul de strâns arboret şi cioate (ESAC 3.6).
Lucrările de curăţire a pajiştilor de resturi vegetale şi pietre se fac de
regulă primăvara devreme, însă se pot efectua şi toamna târziu. După efectuarea
lucrărilor de curăţire, porţiuni din pajişti rămân cu goluri, denivelate şi se impune
nivelarea şi supraînsămânţarea cu un amestec de seminţe de graminee şi
leguminoase perene recomandat pentru zona respectivă.

4.1.1.2. Distrugerea muşuroaielor şi nivelarea terenului

Suprafeţe însemnate de pajişti permanente din ţara noastră sunt acoperite
într-o proporţie mai mică sau mai mare de muşuroaie. Muşuroaiele se formează
pe pajiştile neîngrijite, folosite neraţional şi pot avea o pondere mare (70-80%),

107
îngreunând astfel efectuarea unor lucrări de îmbunătăţire şi diminuând suprafaţa
utilizabilă. Muşuroaiele se pot clasifica în:
o muşuroaie de origine animală, cele care provin din pământul scos de cârtiţe,
furnici, mistreţi, popândăi, păşunatul pe teren cu umiditate ridicată şi în
general nu sunt acoperite de vegetaţie (fig. 4.1.);

Fig. 4.1. Muşuroaie de origine animală

o muşuroaie de origine vegetală, cele care se formează pe tufele dese ale unor
graminee, rogozuri, pe cioate, muşchi, acestea fiind parţial acoperite cu
vegetaţie ierboasă nevaloroasă (fig. 4.2.).

Fig. 4.2. Muşuroaie de origine vegetală

Muşuroaiele înţelenite sunt mai răspândite pe pajiştile de munte, se
numesc marghile şi provin din tufele de Nardus stricta şi Deschampsia
caespitosa. În regiunile de câmpie şi de dealuri sunt mai frecvente muşuroaiele de
cârtiţe, iar în regiunile dealurilor înalte, cele provocate de furnici şi de origine
vegetală.
Muşuroaiele de origine animală se distrug manual sau folosind grape cu
colţi, iar muşuroaiele mai înţelenite se pot distruge cu maşini de curăţat pajişti
(MCP-1,5 sau MCP-2), sau cu grederul semipurtat pentru pajişti. În cazul când
muşuroaiele ocupă peste 30-40% din suprafaţa pajiştilor, iar panta terenului este

108
mai mică de 200, se recomandă desţelenirea şi înfiinţarea pajiştilor temporare.
Indiferent cu ce mijloace se face distrugerea muşuroaielor, acestea trebuie bine
mărunţite, împrăştiate uniform şi reînsămânţarea unui amestec de graminee şi
leguminoase perene specific zonei.
4.1.1.3. Grăpatul pajiştilor
Studiile efectuate de specialişti au demonstrat că prin grăparea pajiştilor
se îmbunătăţesc condiţiile de aer din sol, se face o mineralizare mai bună a
materiei organice şi o mai bună aprovizionare cu apă.
Aplicarea acestei lucrări se recomadă numai pe pajiştile de lunci,
dominate de specii stolonifere, care necesită o bună aerare a solului sau în cazul
depunerii unui strat de aluviuni.
Pe alte tipuri de pajişti, grăpatul se face numai în complex cu lucrările de
fertilizare, amendamentare, distrugerea muşuroaielor şi supraînsămânţarea,
deoarece această lucrare poate avea efecte negative prin rănirea nodurilor de
înfrăţire la graminee, a coletului la leguminoase, distrugerea unor muguri, lăstari,
rădăcini.
4.1.2. Îndepărtarea vegetaţiei lemnoase
Pajiştile permanente din regiunile de deal şi de munte sunt de origine
secundară şi ocupă terenuri care în trecut au fost acoperite de păduri. Pe aceste
suprafeţe, vegetaţia ierboasă este într-o permanentă competiţie cu vegetaţia
lemnoasă şi de multe ori înlocuită de aceasta. Speciile lemnoase tind să se
instaleze mai ales pe suprafeţele de pajişti la care nu se aplică lucrări curente de
îmbunătăţire şi îngrijire şi în cazul folosirii neraţionale. În acelaşi timp, vegetaţia
lemnoasă favorizează creşterea unor specii ierboase inferioare din punct de vedere
furajer şi care îngreunează exploatarea pajiştilor.
Acţiunea de defrişare a vegetaţiei lemnoase se face pe baza unor studii şi
documentaţii în care se prevăd toate detaliile privind organizarea şi efectuarea
acestei lucrări. Se elaborează astfel proiecte, denumite amenajamente
silvopastorale, în care se ţine cont de prevenirea eroziunii solului, de crearea
zonelor de refugiu pentru animale, de ocrotirea speciile lemnoase rare. Vegetaţia
lemnoasă se poate îndepărta total sau parţial, în funcţie de situaţia concretă din
teren. Astfel, se îndepărtează complet, fără restricţii, pe terenurile plane până la
moderat înclinate, cu panta mai mică de 100 (18%), iar parţial la pajiştile situate
pe versanţi cu înclinaţie de 10-300 şi pe pajiştile din regiunile mai uscate.
Se recomandă a nu se defrişa vegetaţia lemnoasă din pajiştile situate pe
terenuri cu panta mai mare de 300, cele cu sol mai subţire de 10 cm, precum şi
cele din vecinătatea ravenelor, ogaşelor sau de pe grohotişuri, pentru a se evita
declanşarea proceselor de eroziune.
Pe pajiştile situate pe pante până la 100, se pot menţine un număr redus de
arbori solitari (stejar, gorun, mesteacăn, fag etc.) sau pâlcuri de arbori, care
constituie zone de refugiu pentru animale în perioadele cu intemperii sau cu
călduri mari. Pentru a se uşura accesul animalelor sub aceşti arbori, tulpinile se
curăţă de ramuri până la înălţimea de 1,5-2 m. Pe pajiştile situate pe versanţi, cu
panta de 10-300 (18-58%), defrişarea vegetaţiei lemnoase se face în benzi late de

109
40-120 m, paralel cu curbele de nivel, acestea alternând cu benzi antierozionale
nedefrişate, late de 5-25 m, în funcţie de pantă.
Pentru trecerea animalelor prin benzile nedefrişate, se fac deschideri în
unghi ascuţit faţă de curbele de nivel şi în zigzag, de la o bandă la alta.
Speciile lemnoase care invadează pajiştile permanente depind foarte mult
de zona de vegetaţie şi de condiţiile staţionale. Astfel, în regiunea colinară se
întâlnesc specii de Rosa canina, Ligustrum vulgare, Crataegus monogyna, Prunus
spinosa, în regiunile dealurilor înalte şi de munte se întâlnesc specii de Alnus
glutinosa, Carpinus betulus, Fagus silvatica, Picea excelsa, Pinus montana, ssp,
mughus. Juniperus montana, pentru ca pe văi să întâlnim specii de Salix alba,
Populus alba, Hippophaë rhamnoides etc..
Sunt excluse de la defrişare speciilor lemnoase rare şi cele declarate
monumente ale naturii şi care sunt ocrotite de lege, ca: Pinus cembra (zâmbru),
Taxus baccata (tisă), Larix decidua ssp. carpatica (larice, zadă), Rhododendron
kotschyi (bujor de munte), Pinus mugo (jneapăn), care protejează grohotişurile şi
coastele erodate.
Îndepărtarea vegetaţie lemnoase de pe pajişti se poate efectua:
o manual,
o mecanizat sau
o chimic.
Defrişarea manuală se aplică mult în ţara noastră, deoarece este cea mai
eficientă, chiar dacă este şi cea mai costisitoare. Speciile lemnoase care nu
lăstăresc se taie ras la suprafaţa solului, cele cu drajoni din colet se îndepărtează
împreună cu coletul, iar cele cu drajonare din rădăcini se retează de mai multe ori
în perioada de vegetaţie. Uneltele care se folosesc la defrişare sunt: toporul coasă,
sapa de defrişat, coasa de arbuşti, cosorul de defrişare etc. Materialul lemnos
rezultat din curăţire se adună în grămezi numite martoane, cu dimensiuni de 4-6
m lungime, 2-3 m lăţime şi 1,5-2,0 m înălţime, aranjate pe direcţia generală a
curbelor de nivel.
Defrişarea pe cale mecanică se face cu maşini speciale, care se utilizează
diferenţiat, în funcţie de natura vegetaţiei lemnoase, fierăstraie mecanice,
buldozere etc. Tufele lemnoase cu diametrul până la 2,2 cm se distrug cu maşina
de curăţat pajişti MCP-1,5 m, iar cele cu diametrul până la 4 cm, cu maşina
MCP-2. Arboretul cu diametrul tulpinilor la sol până la 15 cm se distruge cu
echipamentul de tăiere a arboretului ETA-3, iar arborii cu diametrul până la 70 cm
se scot cu rădăcini, cu ajutorul împingătorului pentru defrişare, acţionat de
tractorul S-1500.
Cioatele rămase după tăierea arboretului se scot din sol cu ajutorul
echipamentului EEC-1,2, purtat în spate pe tractoare cu şenile. Adunarea
arboretului tăiat, a cioatelor şi a rădăcinilor scoase, se face cu echipamentul de
strâns arboret şi cioate ESAC-3,6.
Distrugerea vegetaţiei lemnoase pe cale chimică a început să se aplice pe
scară tot mai mare şi constituie o măsură care completează lucrările mecanice de

110
combatere. Folosirea arboricidelor se impune pentru eliminarea lăstarilor tineri ce
apar din coletele şi rădăcinile rămase în sol după defrişare.
Cercetările efectuate de Simtea N. (1979), pe pajiştile de deal de la Beriu,
jud. Hunedoara, au condus la concluzia că rezultate bune se obţin prin stropirea pe
frunze cu un amestec de 50% sare de amină (2,4 D) şi 50% Tordon 225
(Picloram).
Tipul, epoca de administrare, concentraţia, dozele şi numărul de
tratamente sunt determinate de vârsta lăstarilor după defrişare şi de sensibilitatea
speciilor lemnoase. Astfel, la un tratament, dozele variază de la 3 l/ha din fiecare
arboricid în primii 3 ani după defrişare şi până la 5-15 l/ha în anul al 4-lea şi al 5-
lea de la defrişare. Dozele de arboricid recomandate se aplică diluat, în 600-800 l
apă/ha, în funcţie de volumul frunzişului.
Speciile cele mai sensibile (Alnus glutinosa, Betula pendula, Corylus
avellana, Rubus caesius) se combat prin 1-2 tratamente în primul an după
defrişare, iar în anii următori sunt necesare până la 3 tratamente, cu doze sporite
de arboricide. Speciile lemnoase rezistente (Carpinus betulus, Crataegus
monogyna, Prunus spinosa, Quercus cerris, Q. robur) se combat numai în primul
şi al doilea an de la defrişare, prin 4-5 tratamente.
Perioada optimă pentru aplicarea arboricidelor este luna iunie, atunci când
suprafaţa foliară este maximă, iar aceste tratamente se pot repeta după 1-2 ani.
Vegetaţia lemnoasă se mai poate înlătura în totalitate cu Roundup (6-10
l/ha), Velpar (2-10 l/ha), Garlon (3-6 l/ha), Krenite (5-12 l/ha).
După distrugerea vegetaţiei lemnoase, terenul respectiv se curăţă de litieră
şi de alte resturi lemnoase, se nivelează, se aplică îngrăşăminte chimice sau
organice şi amendamente, se mobilizează superficial prin grăpare şi se seamănă
cu amestecuri de graminee şi leguminoase perene. Pentru pregătirea terenului şi
semănat se pot folosi maşinile combinate de frezat şi semănat, după care este
obligatorie lucrarea cu tăvălugul.
4.1.3. Combaterea buruienilor
Pe pajişti, sunt considerate buruieni speciile lipsite total sau parţial de
valoare furajeră, cele dăunătoare vegetaţiei ierboase valoroase, care depreciază
calitatea produselor obţinute de la animale şi cele vătămătoare sau toxice.
La îmburuienarea pajiştilor permanente contribuie lipsa lucrărilor curente
de îngrijire, cosirea cu multă întârziere a fâneţelor, după ce buruienile au format
seminţe, folosirea neraţională prin păşunat, fertilizarea unilaterală cu azot, târlirea
neraţională, excesul sau deficitul de umiditate în sol etc..
Metodele de combatere a buruienilor din pajişti pot fi:
 preventive,
 indirecte şi
 directe
şi diferă în funcţie de cauzele care au dus la apariţia lor, de gradul de
îmburuienare, de biologia speciilor, de modul de folosire a pajiştii şi de
posibilităţile organizatorice şi financiare.

111
 Metodele preventive constau în aplicarea unor măsuri simple de îngrijire
şi respectarea principiilor folosirii raţionale a pajiştilor, dintre care menţionăm:
o îndepărtarea prin cosit a speciilor neconsumate de animale, de mai multe
ori în perioada de vegetaţie;
o folosirea la fertilizarea pajiştilor a gunoiului de grajd fermentat, pentru
distrugerea capacităţii de germinare a seminţelor de buruieni;
o împrăştierea dejecţiilor rămase de la animale;
o folosirea unor seminţe cu puritate mare la supraînsămânţarea pajiştilor;
o recoltarea fâneţelor la epoca optimă, înainte ca majoritatea buruienilor să
ajungă la maturitate şi să-şi scuture seminţele;
o schimbarea modului de folosire a pajiştilor, la fiecare 3-4 ani.

Metodele indirecte, se referă la:

o lucrările de îmbunătăţire şi folosire raţională a pajiştilor;
o îmbunătăţirea regimului de umiditate;
o aplicarea îngrăşămintelor şi amendamentelor;
o distrugerea muşuroaielor etc.
Astfel, îndepărtarea excesului de apă din pajişti, prin drenaj, contribuie la
distrugerea unor specii toxice, a plantelor higrofile, fără valoare furajeră, iar
introducerea păşunatului raţional, completat cu aplicarea măsurilor de întreţinere,
reprezintă cele mai eficiente mijloace de combatere a buruienilor din pajişti.
Fertilizarea cu îngrăşăminte chimice reprezintă un mijloc important de
reducere a participării speciilor din alte familii botanice, însă cu condiţia stabilirii
unui raport favorabil între elementele fertilizante. La fertilizarea cu doze mari cu
azot, proporţia de specii din alte familii botanice poate să crească, iar pe locul
fostelor tîrle se instalează unele asociaţii de buruieni.
Metodele directe se folosesc când pajiştile au un grad de îmburuienare
ridicat, cu multe plante toxice care cresc în vetre, iar măsurile indirecte de
combatere nu dau rezultate corespunzătoare. Combaterea buruienilor prin metode
directe se poate face:
 mecanic şi
 chimic.
Metodele mecanice constau din cosiri repetate, care duc la epuizarea
buruienilor, plivit, prin retezarea de la suprafaţă a buruienilor ce se înmulţesc
numai prin seminţe, de sub colet a celor care formează lăstari din colet şi
smulgerea completă din pământ a buruienilor cu înmulţire vegetativă prin bulbi,
rizomi, stoloni.
Metodele chimice de distrugerea buruienilor reprezintă o măsură rapidă şi
eficientă şi constă în folosirea erbicidelor. La folosirea erbicidelor, pe lângă
distrugerea buruienilor, se pot înlătura şi multe specii valoroase, cum sunt
leguminoasele şi se poate produce poluarea mediului. Din acest motiv, aplicarea
erbicidelor pe pajiştile permanente trebuie să reprezinte o măsură de excepţie la
care se recurge în situaţii cu totul speciale, când celelalte metode mai simple şi
mai puţin costisitoare nu dau rezultate corespunzătoare.

112
 Pe pajiştile cu grad ridicat de îmburuienare se folosesc erbicidele
neselective, care distrug toată vegetaţia, în vederea supraînsămânţării sau
înfiinţării de pajişti temporare. Dintre erbicidele cu acţiune de contact şi efect
total se recomandă Gramoxone (Paraquat), în doză de 3-7 l/ha, diluat în 600 l apă,
Roundup Power (Glyphosate), în doză de 5-7 l/ha, aplicate la începutul creşterii
plantelor. Pentru combaterea separată a anumitor specii de buruieni se folosesc
erbicide selective. Dintre acestea, mai răspândite sunt sărurile şi esterii acidului
diclorfenoxiacetic (2,4-D), care, folosite singure sau împreună cu alte erbicide,
distrug numeroase buruieni dicotiledonate.
Epoca de administrare a erbicidelor este condiţionată şi de modul de
folosire al pajiştii. Astfel, pe fâneţe, erbicidele se administrează cel mai târziu cu
3-4 săptămâni înainte de cosire, iar pe păşuni, cel puţin două săptămâni înainte de
începerea păşunatului. În pajiştile cu procent redus de leguminoase sunt
recomandate erbicidele sistemice pe bază de 2,4-D (Sare de amină), 2,4-D
Dicamba (Icedin forte) şi MCPA (Dicotex), în doză de 4-6 l/ha produs comercial
(N. Şarpe şi colab., 1981). Pe pajiştile cu procent ridicat de leguminoase se
folosesc erbicidele pe bază de Bentazon (Basagran), 3-6 l/ha produs comercial şi
pe bază de Propizamid (Kerb 50 W), 4-5 kg/ha produs comercial.
Aplicarea erbicidelor pe pajiştile permanente reprezintă o măsură de
excepţie şi trebuie completată de alte măsuri de îmbunătăţire specifice.
Pentru refacerea covorului vegetal al pajiştii, după distrugerea buruienilor
pe cale mecanică sau chimică, pe suprafeţele respective se va face fertilizarea şi
supraînsămânţarea cu specii valoroase.
4.1.4. Îmbunătăţirea regimului de umiditate
Pentru crearea unui regim de umiditate favorabil creşterii plantelor
valoroase sunt necesare:
 lucrări pentru îndepărtarea excesului de apă de pe pajişti;
 măsuri de aprovizionare cu apă, în cazul deficitului de umiditate.

4.1.4.1. Eliminarea excesului de apă de pe pajişti

Excesul de apă de pe pajişti determină crearea unor condiţii nefavorabile
pentru instalarea şi creşterea speciilor de plante valoroase, fiind mai dăunător
chiar decât insuficienţa apei din sol.
De obicei, excesul de umiditate apare pe suprafeţele plane sau
depresionare, situate pe formele joase de relief, unde predomină solurile
hidromorfe, subtipurile gleizate, precum şi solurile turboase.
Ca urmare a excesului de umiditate se înrăutăţeşte regimul de aer, materia
organică rămânând nedescompusă, situaţie în care, pe aceste terenuri, temperatura
este mai coborâtă cu circa 50C faţă de solul aprovizionat normal cu apă, iar
dezgheţul şi încălzirea solului, primăvara, decurg lent. În acelaşi timp, excesul de
umiditate favorizează înmulţirea multor paraziţi, provocând morbiditatea şi chiar
moartea animalelor. Pe aceste pajişti se instalează specii iubitoare de umezeală,
prevăzute cu ţesuturi speciale de aprovizionare cu aer, adaptate la un regim

113
specific de nutriţie, cum ar fi specii ale genului Carex şi Scirpus, plante toxice din
familiile Ranunculaceae, Apiaceae etc. .
Nutriţia plantelor din pajiştile situate pe soluri cu exces de umiditate se
desfăşoară necorespunzător, iar coeficientul de utilizare al îngrăşămintelor este
foarte scăzut.
La noi în ţară, suprafeţele ocupate de aceste categorii de pajişti sunt mari
şi se întâlnesc pe terenurile joase din luncile inundabile, în depresiuni lipsite de
scurgere, pe soluri cu permeabilitate redusă, cu pânza de apă freatică la suprafaţă
sau la adâncime mai mică de 30-40 cm.
Dacă excesul de apă de pe pajişti se datorează apei freatice, se impune
coborârea nivelului acesteia, prin drenaj subteran, până la adâncimea minimă
(tab.4.2.). De regulă, se constată că pe păşuni adâncimea minimă a pânzei de apă
freatică trebuie să fie mai mare cu aproximativ 10 cm decât pe fâneţe.
Tabelul 4.2.
Adâncimea minimă a pânzei de apă freatică (cm) în timpul perioadei de
vegetaţie (Gh. Anghel, 1984)
Mod de folosire Soluri uşoare Soluri mijlocii Soluri grele Soluri turboase
Fâneaţă 40-45 60-70 65-75 50-60
Păşune 50-60 70-80 75-80 70-80

Îndepărtarea excesului de umiditate se poate realiza prin diverse lucrări de

desecare:
 canale deschise (şanţuri),
 canale închise (drenuri),
 puţuri absorbante,
 colmatare,
 îndiguiri,
 pe cale biologică.
Folosirea uneia din aceste lucrări se face în funcţie de mărimea
suprafeţelor ce trebuie desecate, de cantitatea de apă ce trebuie eliminată, de
posibilităţile tehnico-organizatorice şi economice, de cauzele care au dus la
apariţia excesului de umiditate etc. .
Prin efectuarea acestor lucrări se va urmări eliminarea excesului de apă
numai în stratul de sol în care se găseşte majoritatea masei de rădăcini a plantelor,
evacuarea apei la un debuşeu natural, reducerea amplitudinii variaţiilor de nivel
optim în perioada de vegetaţie, menţinerea suprafeţei utile şi asigurarea efectuării
mecanizate a lucrărilor de îngrijire a pajiştilor.
Desecarea prin canale deschise are drept scop eliminarea excesului
temporar sau permanent de apă şi constă în săparea unei reţele de şanţuri pe
întreaga suprafaţă, la 250-500 m distanţă între ele, la 50-150 cm adâncime, cu
secţiune trapezoidală, în pantă continuă sub 5% şi în unghi ascuţit faţă de curbele
de nivel, prin care apa în exces este colectată şi evacuată într-un recipient natural.

114
 Această modalitate de evacuare a apei se realizează printr-o reţea de
canale (canale terţiare, secundare, principale, colectoare) care au rolul de a capta
apa în exces de la suprafaţa solului şi de a o evacua într-un emisar.
Aceste canale deschise prezintă atât avantaje, cum ar fi:
o nu necesită investiţii mari;
o se pot executa mecanizat;
o se întreţin uşor,
cât şi unele dezavantaje, precum:
o reduc suprafaţa utilizabilă a pajiştilor cu 5-10 (15)%;
o măresc gradul de îmburuienare;
o implică construirea de podeţe pentru accesul animalelor şi vehiculelor;
o în timpul iernii nu mai funcţionează, datorită îngheţării apei.
Desecarea prin canale închise (drenuri). Pentru desecarea propriu-zisă a
terenurilor cu exces de apă, metoda cea mai potrivită este aceea a drenajului
subteran, care poate fi orizontal şi vertical.
Drenajul orizontal se realizează prin drenuri cu cavitatea umplută cu
material filtrant, care, în funcţie de materialele locale folosite, poate fi:
o din piatră,
o din fascine sau din scânduri,
o tuburi de ceramică,
o beton sau
o mase plastice.
Pe fundul şanţului, a cărei adâncime este de 50-70 cm pentru fâneţe şi 50-
90 cm pentru păşuni (Gh. Anghel, 1984), se realizează o galerie pentru scurgerea
apei captate, formată din piatră, fascine sau dintr-o conductă triunghiulară din
scânduri. Deasupra acestora se aşează un strat de material filtrant cu granulaţia
diferită, cu următoarea succesiune de jos în sus:
o piatră spartă,
o pietriş,
o nisip,
o brazde de iarbă aşezate cu rădăcinile în sus,
o pământ de umplutură, pentru restul tranşeei.
Distanţa dintre drenurile orizontale variază de la 10 la 50 m, în funcţie de
natura şi umiditatea solului, fiind mai mică pe solurile grele şi mai mare pe
solurile uşoare, iar lungimea acestora poate fi de 150-200 m.
Chiar dacă drenajul subteran prezintă o serie de avantaje în comparaţie cu
canalele deschise (nu reduc suprafaţa utilizabilă a pajiştilor, nu măresc gradul de
îmburuienare, permit accesul animalelor şi vehiculelor), amenajarea acestora este
foarte costisitoare şi ca atare se recomandă mai întâi efectuarea unor studii de
oportunitate.
Drenajul cârtiţă constă din galerii subterane, cu pereţii întăriţi prin
presare, care se face cu un dispozitiv special, numit plug de drenaj-cârtiţă, a cărui
piesă activă este un dispozitiv sub formă de pară-drenor, ce lucrează la 50-80 cm
adâncime. Panta galeriilor se ia de cel puţin 0,5-1%, iar distanţa dintre ele este de

115
2-10 m în solurile argiloase şi de 10-20 m în solurile turboase, iar lungimea de la
50 la 200 m. Apa colectată de drenurile cârtiţă este descărcată în şanţuri deschise
sau în drenuri tubulare colectoare.
Drenajul vertical se realizează prin amenajarea de:
 puţuri absorbante sau
 puţuri colectoare.
Puţurile absorbante se folosesc atunci când în sol, la adâncime, se află un
strat permeabil nesaturat de nisip şi pietriş. Puţurile absorbante se folosesc pentru
evacuarea excesului de apă din depresiuni izolate, situate la distanţă mare de un
emisar. Puţul absorbant este umplut cu bolovani, pietre şi pietriş, cu dimensiuni
crescânde spre fundul puţului.
Puţurile colectoare numite şi puţuri californiene sau prin pompare, se
folosesc mai rar şi doar în cazul când la fundul puţului întâlnim un strat de sol
impermeabil, iar coborârea nivelului apei freatice se realizează prin pompare.
Colmatarea constă în umplerea micilor depresiuni cu material adus de
apele râurilor, prin abaterea cursurilor acestora cu ajutorul barajelor şi astfel, are
loc coborârea nivelului apei freatice. Metoda necesită cheltuieli mari, motiv
pentru care se face numai pe suprafeţe reduse ce prezintă o anumită importanţă.
Îndiguirea poate fi considerată o desecare preventivă, prin care se fereşte
suprafaţa respectivă de umiditate în exces, este costisitoare, dar necesară în unele
situaţii.
Drenajul biologic reprezintă cea mai economică metodă de eliminare a
apei în exces, aplicată pe pajiştile din lunci, văi şi depresiuni. În acest scop, se
plantează specii lemnoase mari consumatoare de apă (Populus alba, Salix alba, S.
fragilis, S. cinerea etc.), care se folosesc şi la delimitarea parcelelor sau la
adăpostirea animalelor pe timp de ploaie, arşiţă etc.

4.1.4.2. Completarea deficitului de apă de pe pajişti

Consumul relativ ridicat de apă a numeroase specii de plante din pajişti şi
procesul neîntrerupt de creştere în timpul perioadei de vegetaţie, fac ca vegetaţia
pajiştilor să necesite cantităţi mari de apă pentru o creştere şi dezvoltare normală.
Din cauza precipitaţiilor insuficiente şi a valorilor ridicate ale
evapotranspiraţiei, în regiunile de câmpie şi de coline se înregistrează perioade de
secetă deosebit de dăunătoare, manifestate printr-un deficit de umiditate sau o
repartizare neuniformă a precipitaţiilor în raport cu cerinţele plantelor. Deficitul
de umiditate se manifestă şi în regiunile subumede în lunile iulie şi august.
Irigarea pajiştilor permanente este condiţionată de existenţa unui covor
ierbos încheiat, alcătuit din specii valoroase, de nivelul scăzut al apelor freatice şi
de permeabilitatea moderată a solului. Irigarea pajiştilor se face cu apă din râuri,
iazuri, bazine de acumulare, ape reziduale din oraş.
La stabilirea normelor de irigare şi de udare se ţine seama de plafonul
minim de umiditate din sol, iar, în general, se folosesc norme de udare mai mici,
dar mai dese, pentru ca plantele să aibă apă pentru a creşte continuu (tab. 4.3.)

116
 Tabelul 4.3.
Norme de udare pe pajişti permanente ( m3/ha)
(Bărbulescu C.,1971).
Zona/etajul Păşuni Fâneţe
de vegetaţie Ciclul I Ciclul II Ciclul III Ciclul IV Coasa I Coasa II
Silvostepă 200 250 250 300 300 400
Pădure 150 200 200 150 200 300

Momentul udării, stabilit pe baza plafonului minim, trebuie corelat cu

faza de vegetaţie a plantelor din pajişti. Aşa de exemplu, fâneţele se irigă cu mult
timp înainte de recoltare, când plantele au un consum mare de apă, adică înaintea
înspicării, iar după recoltare, numai după refacerea aparatului foliar. Obişnuit
fâneţele se irigă toamna, primăvara şi după recoltare, iar păşunile, primăvara şi
după fiecare ciclu de păşunat. Pentru pajişti, normele de udare sunt mici (300-500
m3/ha), dar mai frecvente, mai cu seamă în cazul păşunilor.
Principalele metode de irigare care se folosesc pe pajişti sunt:
 prin revărsare,
 aspersiune,
 fâşii sau
 limanuri.

Irigarea prin revărsare sau prin circulaţie se aplică numai când

dispunem de o sursă bogată de apă şi constă din construirea unei reţele de canale
permanente cu secţiuni reduse, prevăzute cu prize şi stăvilare mici. Apa se revarsă
de o parte şi de alta a canalelor într-un strat subţire, pe întreaga suprafaţă a
pajiştii.
Irigarea prin aspersiune este mai indicată pe pajiştile temporare, unde se
poate realiza nivelarea şi nu duce la eroziune şi nici la spălarea elementelor
fertilizante. Apa, trecând prin aspersoare, se îmbogăţeşte în oxigen, ceea ce are o
influenţă favorabilă asupra vegetaţiei. Metoda prezintă avantaje şi poate fi
aplicată şi pe teren frământat, pe pajiştile permanente. Intensitatea aspersiunii va
fi de 0,5-0,8 mm/min. pe soluri uşoare, 0,2-0,5 mm/min. pe soluri mijlocii şi 0,1-
0,2 mm/min. pe soluri grele.
Irigarea prin fâşii se aplică numai pe pajiştile temporare, pe terenuri
nivelate şi constă în efectuarea unor canale principale şi secundare, sub formă de
reţea, din care apa se revarsă în fâşii înguste, de lăţimea semănătorii, orientate de-
a lungul pantei, a căror lungime depinde de panta terenului şi natura solului.
Irigarea prin limanuri constă din construirea de valuri de pământ,
orientate după direcţia curbelor de nivel, înalte de circa 0,50 m, care au şi rolul de
a stăvili procesul de eroziune a solului.
Completarea deficitului de apă pe pajişti se poate realiza şi prin efectuarea
unor lucrări, cum ar fi:
 brăzduirea;

117
  reţinerea zăpezii;
 efectuarea de perdelele de protecţie.
Prin brăzduire se îmbunătăţeşte regimul de apă al plantelor şi se evită
eroziunea solului.
Reţinerea zăpezii se recomandă pe toate pajiştile din regiunile secetoase,
unde stratul de zăpadă este subţire şi predispus spulberării de către vânt. Pentru
aceasta, se construiesc garduri din diverse materiale aşezate la o distanţă de
aproximativ 20 ori mai mare decât înălţimea lor, orientate perpendicular pe
direcţia vântului dominant. Se pot utiliza şi valurile de zăpadă tasate cu plugurile
speciale, începând cu prima zăpadă, de cel puţin 10 cm grosime.
Perdelele de protecţie se recomandă tot pe pajiştile din câmpie, acestea
micşorează viteza vântului, reduc evaporaţia, reţin zăpada, împiedică scurgerea
apei pe terenurile în pantă etc., contribuind la crearea unui regim de umiditate mai
bun pentru vegetaţia pajiştilor.
4.1.5. Îmbunătăţirea regimului de nutriţie
Una din principalele măsuri de sporire a producţiei la toate culturile
agricole o reprezintă fertilizarea, însă pe pajişti rolul îngrăşămintelor este mult
mai complex. Paralel cu sporirea producţiei are loc şi modificarea covorului
ierbos, manifestată prin înlocuirea unor specii mai puţin valoroase cu altele cu o
productivitate şi valoare nutritivă mai mare.
Pe pajişti, consumul de elemente nutritive este mult diversificat datorită
numărului mare de specii cu cerinţe diferite faţă de elementele nutritive, creşterii
continue a plantelor în timpul perioadei de vegetaţie, modului de exploatare ş.a.
Astfel, gramineele sunt mari consumatoare de azot, iar leguminoasele, de fosfor şi
calciu. Pe păşuni, consumul de azot este mai mare datorită recoltării plantelor de
mai multe ori în timpul perioadei de vegetaţie, în primele faze de creştere, când
plantele conţin mai multă proteină brută, pe fâneţe este relativ mai mare consumul
de potasiu, element cu rol important în creşterea lăstarilor şi acumularea
substanţelor de rezervă în organele plantelor.
Pentru producerea a 1000 kg de fân, vegetaţia pajiştilor permanente
extrage din sol 15,00-21,88 kg azot, 5,00-8,80 kg fosfor, 17,50-22,10 kg potasiu
şi 9,47-14,20 kg calciu.
Prin fertilizarea pajiştilor se realizează:
o restituirea parţială a elementelor nutritive extrase de plante din sol;
o o influenţă pozitivă asupra microorganismelor cu rol în mobilizarea unor
elemente nutritive aflate sub formă mai greu accesibilă plantelor;
o modificarea structurii vegetaţiei, a raporturilor dintre speciile şi grupele de
specii de plante componente ale vegetaţiei pajiştii;
o modificarea compoziţiei chimice a plantelor şi creşterea digestibilităţii
substanţelor nutritive din plantă;
o prelungirea duratei de folosire a pajiştilor prin realizarea unei repartiţii mai
bune a nutreţului verde în perioada de păşunat.
Fertilizarea pajiştilor, în general, prezintă o serie de particularităţi
specifice, cum ar fi:

118
o pajiştile se găsesc în condiţii ecologice foarte variate şi sunt alcătuite din
specii cu cerinţe diferite faţă de substanţele nutritive, unele reacţionând
puternic, altele reacţionând mai slab la îmbunătăţirea regimului de hrană;
o speciile ierboase din pajişti cresc în toată perioada de vegetaţie, deci
consumul de substanţe nutritive este continuu, însă cu intensităţi diferite;
o îngrăşămintele nu se încorporează în sol ci se împrăştie la suprafaţă, dar cu
toate acestea, coeficientul de folosire este mai ridicat decât la plantele de
cultură de pe terenurile arabile;
o în stratul superficial al solului de sub pajişti se acumulează cantităţi mari de
substanţă organică, care influenţează negativ condiţiile de viaţă a
microorganismelor aerobe;
o eficienţa economică a îngrăşămintelor aplicate pe pajişti este mai mare decât
la oricare din culturile agricole, realizându-se sporuri de producţie de 75-100
kg masă verde la 1 kg îngrăşământ substanţă activă.
Toate aceste particularităţi determină diferenţierea fertilizării în funcţie de
vegetaţie, condiţiile pedoclimatice, felul îngrăşământului şi modul de folosire a
pajiştilor.
Îngrăşămintele care se aplică pe pajişti pot fi:
 îngrăşăminte chimice:
o cu macroelemente şi
o microelemente,
 îngrăşăminte organice.

4.1.5.1. Îngrăşămintele chimice

La începutul secolului XX producţia mondială de îngrăşăminte chimice
era de 1686000 t (N, P, K). Ulterior, ca urmare a cerinţelor mereu crescînde de
produse agricole şi alimentare, aceasta a ajuns la 8939000 t în 1939, 13742000 t
în 1950, 30100000 t în 1960, 71200000 t în 1970, aproape 110000.000 t în 1980
şi la 180000.000 t în 1995.
În ţara noastră, consumul mediu de îngrăşăminte la hectar era în 1938 de
0,82 kg îngrăşămînt brut, ajungînd în 1990 la cca 200-230 kg îngrăşămînt brut,
pentru ca după 1990 producţia şi consumul au înregistrat un declin, scăzînd
dramatic de la 48 kg NPK/ha în 1994, la 33 kg NPK/ha în 1999.
Folosirea îngrăşămintelor chimice reprezintă o soluţie importantă de
creştere a producţiei pajiştilor permanente, însă prezintă unele dezavantaje în
comparaţie cu fertilizarea cu îngrăşăminte organice:
 eficienţa economică mai redusă,
 posibilitatea poluării solului şi a creării unor dezechilibre de nutriţie la
animale,
 acidifierea solului,
 perturbarea activităţii unor microorganisme.
Prin producţia pe care o realizează, pajiştile exportă cantităţi apreciabile
de elemente fertlizante din sol, aşa cum se poate observa în tabelul 4.4.
Fertilitatea naturală a terenurilor pe care sunt situate pajiştile fiind mai
scăzută, un rol important în obţinerea de producţii mari îl are ridicarea nivelului

119
său de fertilitate prin aplicarea de îngrăşăminte. Dacă între anii 1950-1989,
cantitatea de îngrăşăminte chimice utilizată pe plan mondial a crescut de 10 ori,
constituind motorul producţiilor record obţinute, după anul 1990 aceasta a început
să se diminueze foarte mult, iar o amploare foarte mare a luat-o folosirea
îngrăşămintelor organice.
Tabelul 4.4.
Exportul de elemente nutritive din sol la pajiştile de deal de Agrostis
capillaris (Gh. Motcă şi col., 1994)
Doza de Producţia Exportul (kg/ha) Exportul (kg/t SU)
azot*) (t/ha SU) N P K Ca N P K Ca
Nefertilizat 1,85 44 4 43 10 25 2 23 5
50 3,72 78 11 94 19 21 3 25 5
80-100 4,66 101 15 108 19 21 3 23 4
150-160 5,64 136 18 119 21 23 3 22 4
200 5,90 127 17 144 26 22 3 24 4
MEDIA 22 3 23 4
*) Pe fond de 50-60 P2O5, 50-60 K.
N > 50: administrat în 2 fracţii
Aprecierea fertilităţii solului şi în special a aptitudinii sale de a acoperi
nevoile în elemente minerale ale plantelor, este stabilită plecând de la informaţiile
furnizate de metodele de analiză fizico-chimică. În cazul pajiştilor, numeroase
cercetări au atras atenţia asupra relaţiei existente între fertilitatea solului,
compoziţia sa chimică şi structura covorului vegetal. Bonischot R. (1991)
consideră că o primă apreciere pe teren poate fi făcută cu ajutorul plantelor
indicatoare, fără însă ca această metodă să înlocuiască metodele de analiză a
solului.
Pentru solurile sărace în P2O5, Bonischot R. (l991) indică speciile:
Agrostis canina, Briza media, Colchicum autumnale, Deschampsia caespitosa,
Lotus corniculatus, Medicago lupulina, Plantago lanceolata, P. media, Trifolium
dubium, Rumex acetosella, iar pentru solurile bogate în P2O5, speciile: Alopecurus
pratensis, Festuca pratensis, Lolium perenne, Phleum pratense, Poa annua, Poa
pratensis, Plantago major, Taraxacum officinale, Capsella bursa-pastoris.
În general există o strânsă legătură între conţinutul optim al plantelor
furajere în elemente chimice şi cerinţele de nutriţie ale taurinelor (tab. 4.5.).
a) Îngrăşămintele chimice cu macroelemente
Îngrăşămintele cu azot. Azotul este, prin excelenţă, elementul nutritiv
fundamental pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor, cu rol preponderent plastic,
de construcţie a moleculelor materiei vii, alături de C, H, O, S, P.
Azotul este componentul principal al proteinelor protoplasmatice
structurale, intră în componenţa substanţelor cu rol bioactiv, a acizilor nucleici
(ADN, ARN), a pigmenţilor clorofilieni, a unor vitamine (B1, B2, B6, B12),
enzime (gruparea protetică) etc.
Carenţa azotului influenţează cel mai puternic producţia, deoarece
plantele se opresc din creştere şi nu se mai dezvoltă, iar insuficienţa se manifestă
în primul rând la frunze care devin de culoare verde gălbuie ca urmare a

120
insuficienţei formării cloroplastelor. Carenţa apare în cazul în care conţinutul
solului în azot nitric + azot amoniacal, este mai mic de 20 ppm.
Tabelul 4.5
Conţinutul optim al plantelor furajere in elemente chimice corespunzător
cerinţelor de nutriţie ale taurinelor (C. Bărbulescu şi Gh. Motcă, 1987)
Conţinut optim/substanţa
Elementul chimic UM
uscată*)
N % 2-4
P % 0,35-0,43
K % 2,0-2,5
Ca % 0,30-0,72
Mg, Na, S % 0,15
Al % 0,2
Fe, Zn ppm 50
Mn ppm 40-50
Cu ppm 10
Co, Mo, Se ppm 0,1
I ppm 0,2-0,6
Ca/P - 1,5-2**)
Na/K - 0,7
*) Limitele superioare pentru vacile de lapte de mare producţie
**) Vacile tolerează raporturi de la 1 la 7, cu condiţia acoperirii necesităţilor de Ca
şi P, cu excepţia măsurilor profilactice pentru hipocalcemie (J. Kessler, 1987)
Excesul de azot, se manifestă, în general prin prelungirea perioadei de
vegetaţie, creşterea luxuriantă a organelor vegetative, scăderea rezistenţei
plantelor la ger şi la atacul bolilor şi dăunătorilor. Aceste efecte ale excesului se
manifestă atunci când în stratul de sol explorat de rădăcini, conţinutul în azot
nitric + azot amoniacal depaşeşte 100 ppm.
La Congresul Internaţional al Pajiştilor de la Helsinki(1966) s-a discutat
problema fertilizării cu îngrăşăminte chimice pe plan european, iar în 1980, la
Wageningen a avut loc un simpozion cu tema: “Rolul azotului în producţia
intensivă a pajiştilor”. Se poate afirma că, mai ales după 1950, în toate ţările
europene s-au executat experienţe cu îngrăşăminte în urma cărora s-au stabilit
dozele optime de îngrăşăminte cu azot utilizate pe pajişti (tab. 4.6).
Tabelul 4.6
Doza de N în diferite ţări europene (după t’Hart şi Van der Mollen,
citat de Anghel Gh. 1984)
Ţara Cantitatea de N (kg/ha)
Austria, Elveţia, Italia, Franţa 50
Cehoslovacia 100
Germania, Finlanda 140
Norvegia, Suedia, Marea Britanie 200
Belgia, Luxemburg, Olanda 250

121
 În general, aplicarea unor doze de 100-150 kg/ha N determină obţinerea
unor producţii ridicate, economice şi care totodată menţin şi un raport optim între
graminee şi leguminoase.
Într-un studiu efectuat de Hénin, S. (1992) se arată că intrările totale de
azot, pe plan mondial, rezultate din fertilizare, ploi, fixare simbiotică sunt de
194*106 tone, în timp ce cantitatea totală de azot pierdută, prin diferite canale
(levigare, denitrificare, producţie etc) este de 209*106 tone.
Aproape toate tipurile de pajişti reacţionează puternic la aplicarea
îngrăşămintelor cu azot, datorită faptului că acestea sunt dominate, în marea lor
majoritate de specii de graminee perene, care sunt mari consumatoare de acest
element.
Acţiunea îngrăşămintelor minerale cu azot este complexă, influenţa
acestora manifestându-se asupra:
 producţiei pajiştilor,
 structurii şi compoziţiei floristice a pajiştilor,
 însuşirilor fizico-chimice ale solului,
 compoziţiei chimice a furajului şi
 producţiei şi sănătăţii animalelor.
Influenţa îngrăşămintelor cu azot asupra producţiei. Îngrăşămintele cu
azot sporesc producţia pe toate tipurile de pajişti din ţara noastră, dar în mod
diferenţiat, în funcţie de compoziţia floristică a pajiştii, condiţiile staţionale,
nivelul dozei aplicate, forma îngrăşământului, modul de folosire etc. .
Sporurile de producţie sunt mai mari în staţiunile bine aprovizionate cu
apă şi pe tipuri de pajişti alcătuite din specii dominante valoroase, cum ar fi:
Lolium perenne, Festuca pratensis, F. rubra, Arrhenatherum elatius, Poa
pratensis etc. .
În condiţiile ţării noastre, la sporirea normei de îngrăşământ cu azot,
producţiile la unitatea de suprafaţă continuă să crească până la un anumit nivel,
după care stagnează şi apoi încep să scadă.
Nivelul dozei de azot de la care producţia încetează să mai crească,
variază în funcţie de tipul pajiştii, de factorii climatici, precum şi de prezenţa altor
elemente. În anii secetoşi, acest nivel este mai redus decât în anii ploioşi, iar dacă
pe lângă azot se mai aplică şi îngrăşăminte cu P şi K, producţia pajiştii creşte
substanţial.
Îngrăşămintele cu azot, de cele mai multe ori, nu se administrează singure
ci împreună cu cele cu fosfor, eventual şi cu potasiu. Pe pajiştile din regiunile
secetoase, aplicarea îngrăşămintelor cu azot pe agrofond cu fosfor şi potasiu
sporeşte producţia, dar într-o măsură mai mică şi de aceea în mod obişnuit azotul
se aplică numai pe agrofond cu fosfor, deoarece îngrăşămintele cu potasiu, pe
solurile din această regiune, nu dau rezultate.
În general, azotul dă sporuri de producţie de 20-160 kg m.v. pentru 1 kg
s.a. îngrăşământ (tab. 4.7).

122
 Tabelul 4.7
Sporul de iarbă (kg) ce revine la 1 kg s.a. din îngrăşăminte
(Gh. Anghel şi colab., 1984)
N P K
Minim Mediu Maxim Minim Mediu Maxim Minim Mediu Maxim
26 61 157 8 19 49 0 15 71

Influenţa îngrăşămintelor cu azot asupra compoziţiei chimice a

furajului. Îngrăşămintele cu azot modifică compoziţia chimică a plantelor, în
special conţinutul în proteină brută, indiferent dacă sunt aplicate singure sau
împreună cu îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu. Conţinutul în proteină brută a
nutreţului se corelează pozitiv cu norma de îngrăşământ cu azot administrată.
În general, se constată că îngrăşămintele cu azot determină o creştere a
conţinutului în proteină brută, favorizează acumularea de Na şi K şi o diminuare
slabă a conţinutului în Ca şi Mg.
Pe lângă creşterea producţiei de furaj, îngrăşămintele influenţează în mod
evident, dar diferenţiat şi calitatea furajului (tab. 4.8.).
Tabelul 4.8.
Influenţa fertilizării asupra compoziţiei chimice a furajului*)
(Gh. Motcă, 2006)
Elementele chimice din Elementele chimice din furaj
îngrăşământ N P K Ca Mg Na
N ++ ± + - - ++
P ± ++ ± ± ± ±
K ± ± ++ - - --
*):
++ creştere semnificativă;
+ creştere slabă;
- - diminuare semnificativă;
- diminuare slabă;
± practic fără modificări
Creşterea conţinutului în proteină brută a furajului are loc şi pe seama
azotului neproteic, în special a azotului nitric, atunci când se administrează norme
mari şi repetate de îngrăşământ cu azot într-o singură repriză, în primăvară. S-a
constatat o corelaţie pozitivă între norma de îngrăşământ cu azot administrată
primăvara, începând de la doza de N96 şi conţinutul de nitraţi din plantă. Dacă
depăşeşte anumite limite, azotul nitric din plante devine nociv pentru animale,
provocând tetania de iarbă, avorturi sau chiar moartea animalelor.
Considerând cantitatea de peste 350 mg nitraţi/100 g s.u. drept prag al
periculozităţii (după Wagner), pe o pajişte de Poa pratensis şi Festuca valesiaca
s-a ajuns la acest nivel la doza de N256 administrată timp de trei ani consecutiv.
Compoziţia chimică a furajului se apreciază şi în funcţie de cerinţele de
nutriţie ale animalelor. După unii autori, valorile optime ale principalelor
macroelemente corespunzătoare cerinţelor de nutriţie ale taurinelor sunt de 2-4%

123
pentru N, 0,35-0,43% pentru P, 2-2,5% pentru K, 0,30-0,75% pentru Ca, 0,15-%
pentru Mg, Na, S (Halga P., 1988, Miloş M., Drânceanu D., 1990).
Atunci când rata absorbţiei azotului depăşeşte rata fotosintezei, acesta se
acumulează în ţesuturile plantelor sub formă de nitraţi, care apoi sunt convertiţi de
animale în nitriţi ce pot produce tulburări ale metabolismului, prin evidente
simptome de intoxicare, avorturi, scăderea producţiei de carne, a producţiei de
lapte etc.
Literatura de specialitate arată că folosirea unor doze de N300 aplicate
fracţionat nu sunt dăunătoare pentru animale, nivelul toxic de azot nitric (0,2% în
s.u. după unii autori) acumulându-se la doze de 700 kg N/ha/an (Anghel, Gh.,
1984). Pragul toxicităţii la fertilizarea cu azot este considerat a fi de 1500 ppm
(Daniliuc D. şi col., 1981).
Cercetările efectuate la noi în ţară au arătat că, în cazul fertilizării cu doze
ridicate de azot, hemoglobina la vacile pentru lapte este blocată în proporţie de
20-32% sub formă de methemoglobină (Alexandrina Vasu, 1989).
Influenţa îngrăşămintelor cu azot asupra gradului de consumabilitate
al nutreţului. Îngrăşămintele cu azot sporesc gradul de consumabilitate al
vegetaţiei pajiştilor, datorită schimbărilor favorabile în compoziţia floristică a
pajiştilor, în proporţia de frunze şi lăstari tineri. Totodată se modifică favorabil
structura anatomică a frunzelor, sporind ţesutul asimilator în detrimentul celui
sclerenchimatic.
În afara sporirii producţiei şi calităţii furajului, îngrăşămintele cu azot
determină o mai bună repartiţie a nutreţului verde în timpul perioadei de păşunat.
Efectul pozitiv al îngrăşămintelor cu azot asupra repartiţiei producţiei de masă
verde depinde însă de norma administrată, tipul pajiştii şi mai ales de
aprovizionarea cu apă.
Influenţa îngrăşămintelor cu azot asupra compoziţiei floristice şi
structurii covorului vegetal. Îngrăşămintele cu azot favorizează creşterea
gramineelor şi inhibă creşterea leguminoaselor pe toate tipurile de pajişti.
Complexarea îngrăşămintelor cu azot cu cele cu fosfor şi potasiu
atenuează într-o oarecare măsură acest proces, fără însă a-l lichida. Pe pajiştile de
Nardus stricta, îngrăşămintele cu azot contribuie la îmbunătăţirea substanţială a
structurii vegetaţiei, realizându-se o puternică reducere a speciei dominante.
Efectul îngrăşămintelor chimice cu azot asupra lui Nardus stricta nu este
însă permanent, constatându-se că după trei ani de la încetarea aplicării
îngrăşămintelor, specia dominantă se instalează din nou.
În toate cazurile, la o fertilizare raţională, compoziţia floristică a pajiştilor
se îmbunătăţeşte, fie prin sporirea proporţiei de leguminoase, fie prin aceea a
gramineelor valoroase în detrimentul speciilor nevaloroase, în măsură diferită, în
funcţie de doza şi raportul dintre îngrăşăminte, de tipul pajiştii etc. În caz contrar,
prin aplicarea îngrăşămintelor numai cu azot se ajunge la înrăutăţirea compoziţiei
floristice a pajiştii şi prin urmare, a calităţii producţiei.
Fertilizarea numai cu azot în doze ridicate schimbă structura covorului
vegetal al pajiştii în sensul îmbogăţirii acestuia cu graminee, pe seama scăderii

124
ponderii de participare a leguminoaselor şi a plantelor din alte familii botanice, în
timp ce fosforul favorizează creşterea ponderii de participare a leguminoaselor
(Daccord R., 1990, Puia I. şi col. 1984, Samuil C. 1996 etc.).
Rezultatele obţinute pe pajişti afectate de eroziune au demonstrat că, deşi
atât fertilizarea cu azot cât şi cea cu fosfor au influenţat pozitiv structura
covorului ierbos, totuşi un randament maxim se obţine atunci când acestea se
aplică împreună (Dumitrescu, N. şi col. 1979).
Influenţa îngrăşămintelor cu azot asupra însuşirilor solului
Îngrăşămintele minerale şi organice determină modificări ale însuşirilor
solului şi intervin energic în activitatea microorganismelor din sol. Numeroase
cercetări au arătat că fertilizarea cu doze mari de azot aplicate sub formă de azotat
de amoniu sau uree, după o anumită perioadă de timp induc o înrăutăţire a unor
indici ai acidităţii solului prin scăderea pH-ului, creşterea acidităţii hidrolitice, a
aluminiului mobil şi scăderea gradului de saturaţie în baze (Daniliuc D., şi col.,
1988, Pop M., 1997).
Acidifierea solului duce la mobilizarea ionilor de Al. în cantităţi care pot
deveni nocive pentru plante (Lăpuşan A. şi col. 1975, Lăpuşan A. 1976, Ziegler
D. 1994, Pavel C. şi col. 1978).
Modificarea pH-ului depinde foarte mult de forma de azot aplicată.
Astfel, la utilizarea unor doze moderate de NH4NO3, pH-ul solului, după 3-4 ani
de aplicare, a fost de 5,4, iar la folosirea unor doze medii de (NH4)2SO4, de 5,0
(Pavel C. şi col. 1978).
Înrăutăţirea reacţiei solului şi a gradului de saturaţie în baze este mai puţin
accentuată atunci când azotul se aplică în mai multe fracţii.
Fertilizarea timp de 14 ani cu doze de 90, 180, 270 N, aplicate sub formă
de NH4NO3, (NH4)2SO4, uree, nitrocalcar, a produs modificări importante
manifestate prin scăderi cantitative şi calitative ale producţiei de furaj. Acidifierea
produsă de aplicarea diferitelor forme de îngrăşăminte cu N variază astfel:
nitrocalcar < uree < azotat de amoniu > sulfat de amoniu.
În urma cercetărilor efectuate în perioada 1982-1990 de Ziegler D.
(1994), s-a constatat că pH-ul solului scade la 6,2 de la 6,7 prin aplicarea de
îngrăşăminte minerale, iar în cazul folosirii gunoiului de grajd valoarea acestuia
este de 6,8, pentru ca, prin fertilizare cu dejecţii lichide, pH-ul să ajungă la
valoarea de 7,3.
Conţinutul solului în fosfor şi potasiu suferă modificări importante în
special în cazul pajiştilor situate pe soluri cu aprovizionare slabă în aceste
elemente. Astfel, pe adâncimea de 0-10 cm, conţinutul în aceste elemente se
diminuează odată cu majorarea dozei de azot aplicată (Cardaşol V. şi col, 1988).
Atunci când azotul se administrează împreună cu fosforul şi potasiul, conţinutul
solului în aceste elemente creşte odată cu majorarea dozelor de îngrăşăminte cu
fosfor şi potasiu.
Dintre îngrăşămintele cu azot, cele mai folosite pe pajişti sunt azotatul de
amoniu şi nitrocalcarul.

125
 Norma de îngrăşământ cu azot este condiţionată de numeroşi factori:
 compoziţia floristică,
 staţiunea,
 aprovizionarea cu apă,
 fertilitatea solului,
 modul de folosire a pajiştii,
 raportul optim NPK şi
 eficienţa economică.
Pe baza experienţelor s-au stabilit dozele de îngrăşământ cu azot în
funcţie de factorii menţionaţi pentru aproape toate tipurile de pajişti din ţara
noastră. Pentru pajiştile mai productive, cu o compoziţie floristică relativ
valoroasă, cum sunt cele de luncă, este necesară o cantitate mai mică (N64) faţă de
cele degradate, ca de exemplu, nardetele de munte, pentru care trebuie
administrată o doză mult mai mare (N200). Dozele moderate, de N100, sunt cele mai
indicate, iar dozele mici, de N36, nu valorifică bine potenţialul productiv al
pajiştii.
Epoca optimă de administrare a îngrăşămintelor cu azot este primăvara,
la pornirea în vegetaţie, în timp ce aplicarea în timpul verii sau toamna
influenţează în măsură mai mică producţia pajiştilor.
În cazul pajiştilor ce urmează a fi păşunate, îngrăşămintele cu azot se
aplică din toamnă, pe 1-2 (3) parcele, în vederea începerii păşunatului mai
devreme cu circa două săptămâni, mărindu-se astfel durata sezonului de utilizare a
păşunii.
Pe nardetele de munte, unde se urmăreşte schimbarea radicală a
compoziţiei floristice prin aplicarea unor doze mari, epoca optimă de fertilizare cu
azot este primăvara mai târziu, când plantele au crescut la 3-5 cm înălţime.
În cazul dozelor anuale mai mari de azot, îndeosebi în zonele ploioase,
este indicată aplicarea azotului în mai multe epoci, prin fracţionarea în câte 2-3
reprize, din care ½ se va administra primăvara, la epoca optimă, iar restul după
ciclul I şi eventual, după al II-lea ciclu de producţie.
Îngrăşămintele cu fosfor. Fosforul are un rol important în metabolismul
plantelor, participă la sinteza proteinelor, facilitează asimilarea altor elemente
nutritive, măreşte rezistenţa la îngheţ, scurtează perioada de vegetaţie şi
favorizează activitatea microorganismelor din sol precum şi a bacteriilor
simbiotice. Pentru animale, fosforul constituie un element principal al ţesuturilor
din sistemul osos, influenţează producţia de lapte, carenţa de fosfor având
repercusiuni nefavorabile asupra sănătăţii animalelor.
Vegetaţia pajiştilor are nevoie de cantităţi mai mici de fosfor decât
culturile agricole şi aceasta datorită recoltării plantelor înainte de fructificare.
Rolul fosforului pe pajişti este complex şi se manifestă în:
 sporirea producţiei,
 creşterea eficienţei îngrăşămintelor cu azot,
 compoziţia chimică a plantelor,
 structura şi compoziţia floristică a covorului vegetal.

126
 Administrate unilateral, îngrăşămintele cu fosfor contribuie la realizarea
unor sporuri relativ mici de producţie, de circa 19 kg masă verde, pentru 1 kg s.a.
îngrăşământ. Eficienţa lor asupra producţiei se manifestă diferenţiat în funcţie de
tipul de pajişte şi de sol, de doză, epoca de administrare, aprovizionarea solului cu
fosfor mobil, de prezenţa altor îngrăşăminte, îndeosebi cu azot şi chiar a
microelementelor.
Îngrăşămintele cu fosfor nu se administrează singure, ci împreună cu
azotul şi au rolul de a spori eficienţa îngrăşămintelor cu azot. În general,
îngrăşămintele cu fosfor apar mai eficiente cu cât solul este mai bine aprovizionat
cu azot.
Compoziţia chimică a nutreţului se modifică, în special, prin creşterea
conţinutului de fosfor şi prin îmbunătăţirea raportului P:Ca. Compoziţia floristică
se modifică în măsură mai mică, îngrăşămintele cu fosfor stimulând creşterea
leguminoaselor şi chiar a unor graminee valoroase.
Normele de îngrăşământ cu fosfor se pot calcula pe baza conţinutului în
P2O5 mobil din sol. Dozele de fosfor recomandate pe pajişti sunt cuprinse între 18
şi 64 kg/ha s.a. (Ciubotariu C. şi col., 1978).
Între azot şi fosfor trebuie să existe un raport de 2:0,5-1 şi numai în cazuri
deosebite, cum sunt pajiştile de luncă, cu multe leguminoase, raportul poate
ajunge la 2:1-2, după cum pe nardetele de munte, unde leguminoasele lipsesc,
raportul optim N:P este net în favoarea azotului, respectiv 2:0,3-0,5.
Epoca optimă de administrare a îngrăşămintelor cu fosfor este toamna, în
fiecare an sau în doze mai mari, o dată la 2-3 ani. Remanenţa îngrăşămintelor cu
fosfor se manifestă şi în al doilea an de la administrare, iar în doze mai mari, în
următorii doi ani de la administrare, dar numai pe agrofond cu azot.
Îngrăşămintele cu potasiu. Acest element are un rol important în
metabolismul plantelor, în sinteza clorofilei şi a hidraţilor de carbon, în stimularea
absorbţiei şi evapotranspiraţiei, în sporirea rezistenţei plantelor la iernare etc. Cu
toate acestea, cerinţele vegetaţiei faţă de îngrăşămintele cu potasiu sunt mult mai
reduse comparativ cu cele în azot şi chiar fosfor, datorită bunei aprovizionări a
majorităţii solurilor din ţara noastră cu acest element.
Pajiştile permanente reacţionează slab la îngrăşămintele cu potasiu şi din
acestă cauză nu se administrează singure, ci împreună cu azotul şi fosforul. Pe
unele soluri, rezerva de K2O mobil din sol ajunge la peste 25 mg la 100 g sol şi,
ca urmare, îngrăşămintele cu potasiu se administrează numai la doze mari şi
foarte mari de îngrăşăminte cu azot şi fosfor.
Sporuri mai mari de recoltă (60%) s-au realizat pe pajiştile de Nardus
stricta de joasă altitudine şi pe pajiştile de Festuca rubra şi Nardus stricta
(143%). Pe pajiştile de Agrostis capillaris de deal, din Subcarpaţii Olteniei şi pe
unele pajişti de Festuca rubra de munte, s-a înregistrat o scădere de producţie.
Influenţa potasiului asupra vegetaţiei se manifestă prin sporirea participării
leguminoaselor.

127
 Dozele de îngrăşământ cu potasiu recomandate pe pajiştile permanente se
situează între 40-80 kg/ha s.a. şi se calculează pe baza conţinutului de K2O mobil
din sol, făcându-se o serie de corecţii necesare.
b) Îngrăşămintele cu microelemente
Microelementele fac parte din compoziţia chimică a vitaminelor, a
fermenţilor, a unor sisteme enzimatice, influenţează sinteza proteinelor şi
hidraţilor de carbon şi au rol însemnat în metabolismul plantelor.
Insuficienţa sau lipsa unor microelemente din hrana animalelor provoacă
boli fiziologice grave, ducând la scăderea randamentului, atrofierea muşchilor,
cojirea pielii şi chiar la mortalitate. Astfel, în Australia, Anglia şi Olanda, s-au
înregistrat boli grave la animale, determinate de insuficienţa cuprului, iar în Noua
Zeelandă, de insuficienţa cobaltului. Carenţa de magneziu şi calciu, asociată cu
excesul de potasiu, duce la hipomagneziemie (tetania de păşune), iar carenţa în
magneziu, asociată cu deficitul de fosfor, calciu, sodiu şi cu un conţinut ridicat de
siliciu, provoacă urolithiaza la taurine.
Carenţa de zinc provoacă căderea părului, tulburări digestive, eczeme, iar
cea de cupru, sterilitate.
Lipsa sau insuficienţa unor microelemente, ca şi raportul corespunzător
între elementele nutritive din plante, are repercusiuni negative nu numai asupra
animalelor, ci şi asupra omului. Apariţia acestor fenomene este posibilă în cazul
aplicării unor doze foarte mari de îngrăşăminte, îndeosebi cu azot, în mod repetat,
mulţi ani la rând.
Unele microelemente contribuie la sporirea producţiei şi modificarea
compoziţiei floristice.
Pe o pajişte de Agrostis capillaris, îngrăşămintele cu bor, cupru,
molibden, administrate singure, au sporit producţia cu 16-28 (35)%, iar pe o
pajişte de Festuca rubra cu 23-34 (48)%. De asemenea, a avut loc creşterea
producţiei de proteină brută la hectar, iar în urma aplicării cuprului, borului şi
molibdenului s-a modificat şi structura floristică, în favoarea leguminoaselor, a
căror participare s-a mărit cu 12,1-18,3% la pajiştea de Agrostis capillaris şi cu
10,9-17,8% la pajiştea de Festuca rubra, în măsură mai mare la administrarea
molibdenului. Pe pajişti se aplică cantităţi mici de microelemente, putându-se
folosi unele reziduuri industriale, bogate în aceste elemente sau diferite săruri: 20
kg/ha borax, 15 kg/ha sulfat de cupru, 10 kg/ha sulfat de fier, 25 kg/ha sulfat de
mangan, 2 kg/ha molibdat de amoniu.
Epoca de administrare a microelementelor este primăvara, odată cu a
îngrăşămintelor cu azot, dar se pot folosi şi mai târziu, în timpul vegetaţiei, când
se aplică extraradicular, sub formă de soluţie. În ultimul timp îngrăşămintele cu
microelemente se folosesc împreună cu îngrăşămintele cu azot, fosfor şi potasiu,
contribuind la valorificarea mai bună şi la sporirea eficienţei îngrăşămintelor cu
macroelemente.
4.1.5.2. Îngrăşămintele organice
Îngrăşămintele organice naturale, sânt produse reziduale de origine
animală, vegetală sau provenite din alte surse cum sunt nămolurile şi apele

128
reziduale de la staţiile de epurare orăşeneşti şi industriale (industria alimentară,
textilă, de celuloză şi hârtie etc).
Încorporate în sol, aceste îngrăşăminte, pe lîngă aportul lor în elemente
nutritive, asigură solului şi materia organică ce reprezintă factorul esenţial al
fertilităţii.
Îngrăşămintele organice, prin calitatea lor de îngrăşăminte complete,
exercită un efect ameliorativ asupra însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale
solului, utilizarea lor determinând sporuri importante de producţie. Fertilizarea cu
îngrăşăminte organice are o semnificaţie deosebită pentru pajiştile permanente din
zonele de deal şi munte, având în vedere că solurile respective prezintă o serie de
însuşiri chimice nefavorabile, precum şi faptul că, la altitudini mai mari, folosirea
acestor îngrăşăminte pentru alte culturi, este redusă.
Pe pajiştile permanente se folosesc ca îngrăşăminte organice:
 gunoiul de grajd,
 compostul,
 urina,
 mustul de grajd şi
 gülle şi
 vinassa.
De asemenea, se practică fertilizarea prin târlire, care constă în folosirea
dejecţiilor lăsate de animale pe locurile de odihnă.
Gunoiul de grajd. Acest îngrăşământ îmbogăţeşte solul în
macroelemente, microelemente şi microorganisme, precum şi în materie organică,
fapt ce influenţează producţia pajiştilor atât direct, cât şi în mod indirect, prin
modificări fizice, chimice şi biologice în sol.
Pe lângă acţiunea directă asupra nutriţiei plantelor din pajişti, gunoiul de
grajd îmbunătăţeşte regimul termic şi de aeraţie al solului, sporeşte capacitatea de
reţinere a apei, intensifică activitatea microorganismelor din sol etc. .
Chiar dacă pe pajiştile permanente gunoiul de grajd nu poate fi încorporat
în sol, totuşi acesta contribuie la sporirea producţiei şi modificarea fitocenozelor,
iar eficienţa lui depinde de condiţiile pedoclimatice, de compoziţia floristică şi
tipul pajiştii, fiind mai mare în regiunile umede şi pe pajiştile cu specii dominante
valoroase. Compoziţia chimică a gunoiului de grajd diferă mult după provenienţă,
vechime şi starea de fermentare. În general, se consideră că o tonă de gunoi
conţine circa 5 kg N, 2 kg P2O5, 6 kg K2O, 3 kg Ca şi peste 200 kg materie
organică.
În gunoiul de grajd proaspăt, raportul C/N este, în medie, de 19:1 la 25:1,
datorită conţinutului ridicat în hidraţi de carbon (celuloză, hemiceluloză), care
reprezintă circa 50% din substanţa uscată. Aceasta face ca la introducerea lui în
sol, în stare nefermentată şi cu un conţinut ridicat de paie, să se constate o
imobilizare temporară a azotului nitric din sol. Prin fermentare, raportul C/N se
schimbă, din cauză că glucidele, în timpul fermentării, înregistrează pierderi
însemnate.

129
 La început descompunerea este declanşată de ciuperci, iar ulterior, odată
cu creşterea temperaturii, numărul ciupercilor scade foarte mult, înmulţindu-se
asociaţiile de bacterii. Pentru fiecare unitate de glucide degradată,
microorganismele consumă o anumită cantitate de azot, în medie de 20 mg N,
pentru 1000 mg C oxidat (adică raportul 1:50). Dacă nu se asigură acest azot
(pentru fiecare 100 kg de substanţă organică - paie – sunt necesare 1-2 kg azot
asimilabil), el este luat din sol, iar dacă solul este slab aprovizionat,
descompunerea gunoiului de grajd are loc mai lent.
Pentru a asigura o bună dezvoltare a diferitelor grupe de microorganisme
din sol şi pentru a fi evitate pierderile de azot în procesul de fermentare, se
recomandă ca materia organică introdusă în sol să aibă raportul C/N cât mai
apropiat de humus (10:1) şi în orice caz, să fie sub 20.
Pe diferite tipuri de pajişti de deal şi munte, efectul gunoiului de grajd s-a
manifestat în măsură mai mare numai în primii doi ani de la administrare (tab.
4.9).
Pe pajiştile degradate din silvostepa Moldovei, prin aplicarea gunoiului de
grajd în cantitate de 20 t/ha, producţia a sporit de la 427 kg/ha, la 3628 kg/ha fân,
ceea ce revine 160 kg fân/tona de gunoi de grajd (Grîneanu A., 1973).
Tabelul 4.9
Sporul de producţie realizat prin aplicarea gunoiului de grajd (40 t/ha) pe
diferite tipuri de pajişti (t/ha masă verde) (N. Simtea şi col., 1969)
Anul de după îngrăşare
Tipul de pajişte
I II III IV
Agrostis capillaris 6,5 5,4 1,0 1,3
Agrostis capillaris + Festuca rupicola 5,1 7,5 5,4 1,4
Agrostis capillaris + Festuca rubra 9,3 8,7 5,7 2,0
Festuca rubra + Agrostis capillaris 4,0 4,5 3,2 3,5
Festuca rubra + Nardus stricta 5,5 6,3 5,1 5,0
Nardus stricta 6,2 6,9 3,5 2,0
Spor masă verde/tona de îngrăşământ (kg) 152 165 99 62

Datorită faptului că nu se încorporează în sol, se recomandă folosirea pe

pajişti a gunoiului de grajd fermentat sau semifermentat. În ceea ce priveşte
norma de gunoi de grajd, fertilizarea cu 20 t/ha echivalează cu circa 300 kg/ha
azotat de amoniu şi 200 kg/ha superfosfat. La norme mai reduse efectul este
neînsemnat, iar la norme mari, folosirea gunoiului poate deveni neeconomică.
Epoca de administrare are influenţă mai mare la aplicarea dozelor mici de
gunoi de grajd, (15-20 t/ha); la aceste doze, administrarea de toamnă este net
superioară. Dacă se folosesc doze mai mari, (30-40 t/ha), diferenţele între
administrarea de toamnă şi de primăvară sunt relativ mici.
Aplicarea de toamnă a gunoiului de grajd dă rezultate bune în toate zonele
naturale din ţara noastră şi este obligatorie în staţiunile uscate. În staţiuni umede,
poate fi administrat şi primăvara, cu excepţia parcelelor ce urmează a fi păşunate
primele, deoarece plantele capătă miros neplăcut şi sunt ocolite de animale.

130
Gunoiul de grajd stimulează creşterea gramineelor şi leguminoaselor din pajişti.
Pe pajiştile din regiunile secetoase, acţiunea gunoiului asupra compoziţiei
floristice se manifestă cu intensitate mai redusă.
Compoziţia chimică a nutreţului se modifică într-o măsură mică în urma
administrării gunoiului de grajd. Pe o pajişte de Festuca valesiaca, fertilizată cu
gunoi provenit de la complexele de îngrăşare a ovinelor, s-a înregistrat o creştere
uşoară a conţinutului în azot şi fosfor.
În general, folosirea gunoiului de grajd se recomandă pe pajiştile din
staţiunile bine aprovizionate cu apă, pe soluri drenate, pe soluri erodate, în
asociere însă cu îngrăşăminte minerale şi cu supraînsămânţare.
Compostul. Acest îngrăşământ se prepară din gunoi de grajd şi turbă în
proporţie de 1:3 sau urină (must de grajd) şi turbă în cantitate de 100-150 litri
urină/tona de turbă, la care se mai adaugă 100-150 kg superfosfat, 50 kg sare
potasică şi 50-100 kg var stins la o tonă compost (pe soluri acide).
Îngrăşământul realizat are o valoare fertilizantă destul de ridicată, însă
mai mică decât a gunoiului de grajd. Acţiunea compostului pe pajişti este similară
cu a gunoiului de grajd, însă la aceleaşi cantităţi, sporurile sunt mai mici.
Urina şi mustul de gunoi de grajd. Acestea sunt îngrăşăminte azoto-
potasice, iar efectul lor asupra producţiei este mai mare în staţiunile umede şi
când se adaugă îngrăşăminte cu fosfor.
Conţinutul în elemente fertilizante al urinei variază în funcţie de
provenienţa şi diluarea cu apă în momentul colectării şi preparării şi din această
cauză, înainte de folosire se determină conţinutul în azot, calculându-se cantitatea
necesară la unitatea de suprafaţă în funcţie de nivelul fertilizării cu azot a pajiştii.
La un conţinut mediu în substanţe fertilizante, cantitatea de 150-200 hl
echivalează cu 60-80 kg/ha azot şi 70-90 kg/ha potasiu. Epoca optimă de
administrare a mustului de grajd este primăvara foarte devreme, la topirea zăpezii,
când timpul este umed şi răcoros, iar vegetaţia nu a început să crească. În felul
acesta, plantele nu mai capătă miros neplăcut, care ar duce la reducerea
consumabilităţii.
Aplicarea în timpul verii necesită diluarea cu 2-3 părţi apă, ceea ce
măreşte cheltuielile de transport, iar în afară de aceasta pierderile de substanţă
fertilizantă sunt foarte mari. Remanenţa acestor îngrăşăminte se manifestă într-o
mică măsură numai în primul an de la administrare, rar în al doilea an.
Tulbureala de grajd (gülle). Acest îngrăşământ este reprezentat de un
amestec dintre dejecţiile lichide şi solide ale animalelor şi apa folosită la curăţirea
adăposturilor. Îngrăşământul se colectează în bazine speciale, unde fermentează
timp de 3-4 săptămâni. Se foloseşte ca îngrăşământ lichid pe pajişti, prin
împrăştierea cu ajutorul unor cisterne speciale sau prin irigaţie fertilizantă, toamna
sau primăvara devreme, pentru a nu le imprima mirosul neplăcut ce reduce gradul
de consumabilitate al ierbii. Epoca de administrare trebuie stabilită în strânsă
legătură cu modul de utilizare a pajiştii, în sensul că atunci când prima recoltă se
păşunează, fertilizarea se face toamna, mai ales pentru primele 2-3 parcele, iar

131
dacă se coseşte pentru fân şi în unele situaţii şi pentru parcelele care se păşunează
mai târziu, fertilizarea se face primăvara.
Norma de îngrăşământ depinde de conţinutul lui în substanţe fertilizante
şi variază între 20-40 m3/ha. Îngrăşământul se completează cu 150-200 kg/ha
superfosfat (eventual amendamente de calciu pe soluri acide), administrate din
toamnă.
Influenţa asupra compoziţiei floristice este similară cu a urinei şi a
mustului de grajd, reducând proporţia de leguminoase şi mărind pe aceea a
gramineelor şi a speciilor din alte familii botanice.
Pentru atenuarea efectului negativ al acestui tip de îngrăşământ asupra
compoziţiei floristice, se va administra împreună cu îngrăşăminte cu fosfor.
Vinassa este un produs rezidual, obţinut în ţara noastră în urma
procesului de distilare de la fabricile de producere a drojdiei.
Compoziţia valoroasă a vinassei o face să fie utilizată pe scară largă în
Vestul Europei, Statele Unite şi Turcia drept fertilizator, material de încapsulare
pentru îngrăşăminte şi ca aditiv furajer în hrana rumegătoarelor, porcilor,
păsărilor.
În ceea ce priveşte utilizarea vinassei ca îngrăşământ, s-a constatat că o
cantitate de 2,5 t vinassă cu aproximativ 65% s.u. oferă solului cca 100 kg azot,
225 kg potasiu, 6 kg fosfor şi o mare cantitate de materie organică.
Prin compoziţia sa, vinassa conduce la formarea florei bacteriene din sol
care accelerează degradarea materialului celulozic şi permite înglobarea mai
rapidă în circuitul natural a resturilor vegetale bogate în material celulozic.
Această proprietate recomandă vinassa pentru a fi folosită la stropiri directe pe
miriştile rămase după recoltarea păioaselor.
Vinassa are o compoziţie chimică complexă şi din acest motiv poate fi
considerată destul de valoroasă, iar la noi în ţară, ea se produce la fabrica de la
Paşcani, aparţinând S.C. ROMPAK, care are o capacitate de producţie de 20 000
tone/an drojdie de panificaţie proaspătă.
Ionel A. şi col., 2000, Vîntu V., şi col. 2001, au efectuat primele
experimente privitoare la folosirea vinassei ca îngrăşământ din ţara noastră, pe o
pajişte de Festuca valesiaca, constatându-se un efect fertilizant important, ce a
determinat sporuri importante ale producţiei de fitomasă.
Fertilizarea prin târlire. Dejecţiile lăsate de animale în perioada de
păşunat, pe locurile de odihnă, se folosesc, de asemenea, drept îngrăşăminte
organice. Pentru aceasta, locurile de odihnă se schimbă în mod organizat după ce
pe terenul respectiv s-au acumulat cantităţi de dejecţii corespunzătoare unui
anumit nivel de fertilizare. Cantitatea de substanţă organică ce se poate acumula
în perioada de păşunat depinde de numărul, specia şi categoria de animale şi de
durata perioadei de păşunat. Se apreciază că de la 100 vaci, într-o perioadă de 150
de zile, se acumulează o cantitate de substanţă organică ce conţine 1050-1500 kg
azot, 600-700 kg fosfor, 1500-1950 kg potasiu şi 900-1200 kg calciu, cantităţi
echivalente cu elementele nutritive din 300 t de gunoi de grajd.

132
 Târlirea prezintă mai multe avantaje, deoarece se înlătură cheltuielile cu
transportul, operaţiunile de încărcare-descărcare şi împrăştierea unor cantităţi
mari, uneori pe teren greu accesibil.
De asemenea, se poate vorbi şi de un efect mai mare, întrucât pe pajişti
rămân atât dejecţiile solide cât şi cele lichide, iar elementele fertilizante pătrund
mai uşor la nivelul rădăcinilor, datorită tasării de către animale.
Durata târlirii depinde de nivelul fertilizării, tipul pajiştii şi scopul
urmărit. În general, această durată este mai mare pe pajiştile de Nardus stricta
unde se urmăreşte eliminarea acestei specii şi se impune fertilizarea cu cantităţi
mai mari de substanţă organică.
Iniţial se stabileşte nivelul fertilizării, iar durata târlirii se calculează
ţinând seama de specia şi numărul de animale, mărimea ocoalelor şi durata de
odihnă zilnică a animalelor, apreciată în ore. În mod obişnuit, durata de târlire
variază între două şi şase zile (nopţi) şi depinde de suprafaţa afectată fiecărui
animal, care este de 1-2 m2 pentru ovine şi 3-4 m2 pentru bovine.
Îngrădirea se realizează cu ajutorul porţilor de târlire mobile, care au
dimensiunile de 3-4 m lungime şi sunt confecţionate mai ales din materialul
rezultat din curăţirea vegetaţiei lemnoase de pe pajişti. Ele nu trebuie să fie prea
grele, pentru a se putea manipula uşor.
Ţinându-se seama de numărul de animale şi de suprafaţa afectată fiecărui
animal, se stabileşte suprafaţa ocolului (suprafaţa de târlire), după relaţia:
s  N T
S= , în care:
10  t
4

S - suprafaţa de târlire (ha), într-un sezon de păşunat;

s - suprafaţa de odihnă(m2) pentru un animal;
N - numărul de animale;
T - durata sezonului de păşunat;
t - numărul de nopţi cât animalele rămân pe aceeaşi suprafaţă.
După ce s-au stabilit datele menţionate, se alege suprafaţa ce urmează a fi
fertilizată prin târlire şi se schimbă ocolul (locul de odihnă al animalelor) după un
plan bine stabilit, lucrarea prelungindu-se pe întreaga perioadă de păşunat.
Suprafeţele de pajişti fertilizate prin târlire, în timpul unei perioade de
păşunat, sunt de 12-15 ha cu o turmă de 100 capete bovine sau cu 2000 de ovine.
Pe pajiştile cu procent mai ridicat de leguminoase, odată cu târlirea se recomandă
şi aplicarea a 100-150 kg/ha superfosfat.
4.1.5.3. Sisteme de fertilizare a pajiştilor
Fertilizarea raţională a pajiştilor impune stabilirea unui sistem corect
întocmit, ţinându-se seama de efectul complex al îngrăşămintelor, de posibilităţile
tehnico-organizatorice şi economice ale unităţii agricole etc.. Un sistem raţional
de fertilizare presupune, în primul rând, reglementarea normelor privind felul şi
dozele îngrăşămintelor ce urmează a fi folosite, precum şi rotaţia lor în timp şi
spaţiu. Această rotaţie va fi dirijată astfel încât prin interacţiunea şi completarea

133
reciprocă a diferitelor îngrăşăminte să se asigure sporirea producţiei, calitatea
furajului şi o eficienţă economică ridicată.
La introducerea unui sistem de fertilizare trebuie să se ţină seama în
primul rând de condiţiile naturale şi tipul pajiştii, iar în al doilea rând de modul de
folosire preconizat, de condiţiile economice şi posibilităţile existente în unitatea
respectivă.
Trebuie să se evite sistemele de fertilizare cu folosirea exclusivă a unor
îngrăşăminte cu efecte unilaterale, cum ar fi îngrăşămintele cu azot,
îngrăşămintele organice lichide etc. Îngrăşămintele chimice trebuie să fie
completate cu îngrăşăminte organice şi invers, în cadrul unei rotaţii în timp.
Fertilizarea fâneţelor. Cele mai potrivite pajişti pentru folosirea ca
fâneaţă sunt acelea în care domină gramineele cu talie înaltă, productive
(Arrhenatherum elatius, Phleum pratense, Dactylis glomerata, Festuca pratensis
etc.). Sistemul de fertilizare, în acest caz, trebuie să satisfacă în primul rând
cerinţele mari de azot, care se asigură prin aplicarea îngrăşămintelor chimice, a
mustului de grajd etc.
Îngrăşămintele chimice se pot administra anual, iar cele organice o dată la
doi ani. Îngrăşămintele cu azot vor fi completate cu îngrăşăminte cu fosfor, o dată
la doi ani. Dozele de îngrăşăminte cu azot vor fi de 120-180 kg/ha aplicate numai
primăvara sau în două epoci: 2/3 primăvara şi 1/3 după primul ciclu de vegetaţie.
Fosforul se administrează în doză de 50-100 kg/ha, iar gunoiul de grajd bine
fermentat, 20-30 t/ha, o dată la 2-4 ani. Dacă în compoziţia floristică a pajiştii
sunt multe leguminoase, pentru menţinerea lor se aplică doze mai mici de
îngrăşăminte cu azot, împreună cu îngrăşăminte cu fosfor şi potasiu.
Fertilizarea păşunilor. Spre deosebire de fâneţe, unde se urmăreşte
stimularea creşterii ierburilor la primul ciclu de vegetaţie, pe păşuni trebuie să se
asigure o refacere cât mai intensă a ierburilor în toată perioada de păşunat, astfel
încât să se realizeze cât mai multe cicluri.
Având în vedere influenţa favorabilă a azotului asupra creşterii, înfrăţirii
şi refacerii vegetaţiei în toată perioada de păşunat, sistemul de fertilizare a
păşunilor trebuie să asigure o aprovizionare continuă a plantelor, în primul rând
cu azot. Cerinţa de azot pe păşuni fiind mai mare ca la fâneţe, se vor folosi doze
de 120-240 kg/ha aplicate în 2-4 epoci, adică primăvara şi la ciclurile următoare,
în cantităţi diferite.
Fac excepţie păşunile cu regim favorabil de apă în sol, cum sunt cele din
lunci şi depresiuni, cele irigate sau drenate. În ceea ce priveşte fosforul, dozele
vor fi mai mari, întrucât animalele la păşune au cerinţe mari de fosfor, iar dozele
mari de azot au efect negativ asupra conţinutului ierbii în fosfor.
Capacitatea de rezilienţă a covorului vegetal
Intervenţia în ecosisteme praticole prin tehnologiile agricole de cultură şi
de exploatare provoacă tensiuni ecologice de intensităţi diferite. Când
amplitudinea acestor tensiuni depăşeşte anumite limite, ecosistemele respective
devin instabile, iar gestionarea lor devine costisitoare, ineficientă pe termen lung
şi cu efecte dăunătoare pentru animale şi pentru om.

134
 „Capacitatea de rezilienţă” reprezintă toleranţa echilibrului dinamic al
unui ecosistem la acţiunea factorilor antropogeni. In domeniul capacităţii de
rezilienţă, echilibrul ecosistemului nu suferă perturbaţii semnificative. Pentru
exemplificare, în tabelul 4.10. sunt prezentate câteva sisteme de fertilizare care
satisfac cerinţele impuse de capacitatea de rezilienţă.
Tabelul 4.10.
Sisteme de fertilizare în funcţie de capacitatea de rezilienţă
Tipul de pajişte Localizare Fertilizare minerală Fertilizare organică
Agrostis capillaris 300-600 m N50P50K50 - gunoi de grajd 30-40
altitudine .N150P100K10 t/ha;
Trisetum depresiuni intra şi N50P50K50.- gunoi de grajd
flavescens extracarpatice N100P50K5 20 - 40 t/ha;
Festuca rubra + 800-1500 m N100P50K50 - gunoi de grajd 30 -
Agrostis capillaris altitudine .N150P70K70 50t/ha; târlire 3-4 nopţi;
Nardus stricta 1200-1800 m N100P50K50 anual târlire 4-6 nopţi, o dată
altitudine la 3-4 ani
Festuca supina 1600-1900 m N100P50K50 anual. târlire 4-5 nopţi, o dată
altitudine la 3-4 ani

4.1.5.4. Folosirea amendamentelor pe pajişti

În ţara noastră, suprafeţele cele mai mari cu pajişti permanente se găsesc
în regiunile bogate în precipitaţii, pe soluri acide. Pajiştile de pe solurile salinizate
ocupă suprafeţe mici şi îmbunătăţirea lor prin amendamentare este încă
discutabilă. Pajiştile situate pe sărături sunt răspândite în marea lor majoritate în
Câmpia Româna de Est, în Câmpia Olteniei, în Câmpia de Vest, în Câmpia
Moldovei, Lunca Prutului şi Bârladului, Lunca Delta Dunării şi fragmentar în alte
zone geografice.
Productivitatea pajiştilor halofile este redusă, se folosesc în mod curent
prin păşunat, iar producţiile sunt mici, de circa 3 t/ha masă verde, inconstante şi
distribuite neuniform în timpul perioadei de vegetaţie, maxima înregistrându-se la
începutul lunii iunie.
Folosirea amendamentelor pe pajiştile permanente prezintă unele aspecte
specifice:
 amendamentele nu pot fi încorporate în sol şi din această cauză efectul lor
este întârziat;
 pe solurile acide, efectul devine evident în stratul de până la 10 cm, numai
după 2-3 ani.
Efectul amendamentelor se manifestă prin reducerea acidităţii solului,
inactivitatea sau reducerea aluminiului mobil, printr-o mai bună mobilizare a
principalelor elemente fertilizante, îndeosebi a fosforului, în mod diferenţiat de la
o pajişte la alta, în funcţie de indicii agrotehnici ai solului, regimul pluviometric,
doza administrată, felul amendamentului. Influenţa amendamentelor asupra
vegetaţiei pajiştilor este indirectă şi totodată de durată mult mai mare decât a
îngrăşămintelor.

135
 Pe solurile acide se folosesc amendamente cu calciu: carbonatul de calciu
(piatră de var), oxidul de calciu (var nestins), hidroxidul de calciu (var stins),
spuma de defecaţie rezultată de la fabricile de zahăr, dolomita, iar pe solurile
saline şi alcaline se folosesc amendamentele: gips, fosfogips, praf de lignit.
Pe pajiştile permanente cu reacţie acidă, amendamentele cu calciu se
aplică diferenţiat, ţinându-se seama de tipul de pajişte, reacţia solului, eficienţa
economică şi se vor completa cu îngrăşăminte chimice sau organice. Rezultate
bune se obţin pe pajiştile de Nardus stricta şi pe pajiştile de Festuca rubra, pe
solurile cu pH sub 5,2 în soluţie apoasă (4,4-4,2 în suspensie salină).
După cercetările întreprinse de Lăpuşan A. şi col. (1975), corectarea
reacţiei solului se impune numai pe pajiştile situate pe soluri cu pH (H2O)< 5,2 şi
cu un conţinut în aluminiu mobil > 100 ppm. După Borlan Z. şi Hera Cr. (1982),
amendamentarea pajiştilor permanente este oportună când gradul de saturaţie în
baze, calculat cu aciditatea hidrolitică (VAh), este mai mic de 70%, iar raportul
dintre conţinutul solului în aluminiu schimbabil (mobil) şi suma bazelor
schimbabile (Al/SB) este mai mare de 12. Pe pajiştile permanente,
amendamentele sunt valorificate eficient numai în cantităţi ce realizează
neutralizarea a 50% din aciditatea hidrolitică a solului sau până la realizarea unui
grad de saturaţie în baze de 70%.
Dozele de amendamente se stabilesc pe baza gradului de saturaţie în baze
existent (VAhi) şi al celui necesar a se realiza (VAh = 70%), folosind relaţia:
 70  100
Ca CO3 (t/ha) = SBi    1  0,6  , în care:
 VAhi  PNA
SBi - suma iniţială a bazelor de schimb, determinată după metoda Kappen
(me/100 g sol);
PNA - puterea de neutralizare a amendamentului (% CaCO3);
0,6 - grosimea stratului de sol ameliorat (m);
Vahi – gradul de saturaţie baze;
Vah – aciditatea hidrolitică.
Pe pajiştile sărăturate se aplică mai întâi o serie de măsuri de prevenire şi
combatere a sărăturării solurilor, care urmăresc:
 reducerea şi indepărtarea sărurilor solubile nocive pană la limitele
toleranţei de plantă;
 îmbunătăţirea însuşirilor fizice şi hidrofizice ale solurilor;
 reducerea cantităţii de natriu schimbabil din sol pană la limita optimă
necesară îmbunătăţirea însuşirilor de fertilitate;
 asigurarea condiţiilor de menţinere a însuşirilor fizico-chimice, hidrice
şi de fertilitate a solurilor.
Îmbunătăţirea solurilor sărăturate presupune efectuarea unor lucrări de
afânare a pajiştilor, de spălare a sărurilor şi de amendamentare şi fertilizare.
Afânarea pajiştilor de pe terenurile sărăturate. Afânarea adâncă, lucrare
agropedoameliorativă complexă, este necesară pe pajişti de pe solurile sărăturoase
şi în mod deosebit de pe cele alcalice şi alcalizate cu structură slab dezvoltată,

136
foarte compacte în stare uscată, soloneţuri, solonceacuri şi soloneţuri la diferite
adâncimi, soluri aluviale, alte soluri afectate de alcalizare.
La aceste soluri afânarea se face împreună cu amendamentarea gipsică şi
fertilizarea ameliorativă şi se corelează cu lucrările de spălare a sărurilor solubile,
fiind un element important în intensivizarea proceselor de spălare. Afânarea se
face cu scarificatorul sau cu plugul fără întoarcerea brazdei, la adâncimea de 10-
15 cm (scarificatorul S-1300 şi maşina de afânat solul MAS-60), trebuie avut în
vedere a nu aduce la suprafaţă orizonturile din adâncime bogate în săruri şi în
natriu schimbabil.
Spălarea sărurilor solubile. Spălările sunt lucrări agropedoameliorative,
care se aplică cu scopul de a realiza o ameliorare radicală a solurilor sărăturate şi
constă în administrarea unor cantităţi de apă (norme de spălare). Apa diluează
soluţia solului, dizolvă sărurile solubile şi le transportă în straturile mai profunde,
unde acestea pot fi interceptate şi evacuate prin diferite sisteme de drenaj sau apă
freatică.
Efectul ameliorativ al diferitelor amendamente folosite în ameliorarea
solurilor saline şi alcalice se apreciază după sporul de producţie, gradul
desalinizării profilului de sol şi dinamica înlocuirii natriului schimbabil din
complexul absorbtiv cu calciu.
Amendamentele se recomandă să se administreze toamna, foarte bine
mărunţite, însă pot fi date şi în suspensie cu apa de spălare, situaţie în care
coeficientul lor de utilizare creşte foarte mult.

4.1.6. Prevenirea şi combaterea eroziunii solului

Pentru ţara noastră, eroziunea solului reprezintă o problemă cu totul
deosebită, care diminuează foarte mult producţia şi determină pierderi apreciabile
de sol şi de elemente fertilizante.
Fenomenul de eroziune s-a manifestat încă din epocile geologice trecute,
iar acţiunea sa în decursul istoriei pământului a avut intensităţi diferite, ce au
variat în funcţie de condiţiile specifice întâlnite.
4.1.6.1. Răspândire şi pagubele produse de eroziune
În multe ţări, vînturile puternice din stepă ridică particule fertile de pe
ogoare, sub formă de furtuni cu praf şi le transportă uneori la sute şi mii de
kilometri de locul spulberării, sub formă de nori de praf. Regiunile aride suferă
cel mai mult de pe urma eroziunii eoliene pentru că vegetaţia este slab dezvoltată
şi nu oferă solului protecţie suficientă.
Cu toate că eroziunea a apărut odată cu geneza solului, sesizarea ei ca
proces distructiv al solului are o istorie relativ recentă. Astfel, primele menţiuni
asupra eroziunii solului au fost făcute, în ţara noastră, în 1869 de Ion Ionescu de
la Brad, în lucrarea “Monografia Judeţului Putna”. Din punct de vedere ştiinţific,
fenomenul de eroziune a solului pe terenurile agricole a fost descris şi analizat de
Gh. Ionescu Şişeşti în lucrarea “Fenomene de distrugere şi de reconstituire a
solului”, în 1925.

137
 În anul 1930 s-a promulgat Legea pentru ameliorarea terenurilor
degradate, care privea problema atât din punct de vedere agricol cât şi silvic.
Activitatea ştiinţifică organizată pentru studiul eroziunii a început odată cu
înfiinţarea laboratorului de eroziune a solului în cadrul I.C.A.R-ului, condus
succesiv de prof. dr .ing. Staicu Ir. şi prof. dr. Moţoc M., iar mai târziu se
înfiinţează o Staţiune experimentală antierozională la Perieni-Bârlad, care se
transformă în Staţiune Centrală de Cercetări pentru Combaterea Eroziunii Solului
(S.C.C.C.E.S), cu sarcina de a dirija cercetarea ştiinţifică pentru tehnologiile
antierozionale.
Toate regiunile din România cu relief frământat sunt atinse de flagelul
eroziunii solului iar dintr-un studiu realizat la nivelul anilor 1950-1960 a rezultat
că din suprafaţa agricolă de 14,8 mil.ha, la data respectivă, circa 7,4 mil.ha erau
terenuri aflate în diferite stadii de degradare, din care eroziunea slabă s-a
manifestat pe o suprafaţă de 3,43 mil. ha, moderată şi puternică pe 3,1 mil. ha, iar
foarte puternică şi excesivă pe circa 0,8 mil. ha.
În ţara nostră, eroziunea eoliană afectează aproape 500 mii ha, din care:
 120 mii ha pe nisipurile şi solurile nisipoase de pe terasele Dunării din
Oltenia,
 65-80 mii ha, în zona din stânga Jiului,
 55,5-61 mii ha, în Delta Dunării, inclusiv complexul Razelm,
 27-31 mii ha, în Valea lui Mihai – Carei,
 14 mii ha, în sudul Moldovei,
 restul se află pe litoralul Mării Negre, lunca Dunării, luncile râurilor interioare
etc.
În tabelul 4.11. se poate observa repartizarea pajiştilor din ţara noastră, în
funcţie de panta terenului.
Tabelul 4.11
Situaţia pajiştilor din România, în funcţie de pantă
Panta (%) Păşuni Fâneţe Total %
<2 716 285 1001 22,5
2,1 - 5,0 136 67 203 4,6
5,1 - 8,0 198 89 287 6,4
8,1 - 12,0 347 165 512 11,5
12,1 – 18,0 514 250 764 17,2
18,1 – 25,0 538 294 832 18,7
25,1 – 50,0 413 212 625 14,1
>50,0 171 51 222 5,0
Total 3033 1413 4446 100,0

Din totalul acestor suprafeţe, aproximativ 150 mii ha sunt ocupate de

nisipuri mobile şi semimobile. În prezent, suprafaţa de terenuri agricole, din ţara
noastră, afectate de eroziune este de 4,452 milioane ha.
Pentru a se forma un strat de sol, de circa 1 cm grosime, sunt necesare, în
condiţii medii de zonă temperată, circa 167 ani.

138
 Anual, în ţara noastră se pierd prin eroziune circa 150 milioane tone sol,
din care:
– 1,5 milioane tone humus,
– 0,4-0,5 milioane tone N,
– cantităţi însemnate de fosfor, potasiu şi alte elemente.
Din tabelul 4.12 se poate observa că 27,1% din suprafaţa totală de pajişti
nu prezintă pericol de eroziune, 17% prezintă eroziune redusă în suprafaţă, iar
55,9% sunt afectate de diferite forme de eroziune sau alunecări.
Procesul de eroziune a solului reprezintă unul din cele mai agresive şi mai
dezastruoase fenomene în aproape toate zonele calde şi temperate ale Terrei, care
subminează productivitatea unei treimi din suprafaţa sa agricolă.
Principalele consecinţe ale eroziunii solului sunt:
 îndepărtarea stratului fertil;
 accentuarea secetei pe versanţii erodaţi;
 scăderea producţiei agricole;
 exploatarea dificilă a terenului erodat;
 înrăutăţirea regimului apelor de suprafaţă şi subterane;
 colmatarea terenurilor joase, a albiilor cursurilor naturale şi a lacurilor de
acumulare;
 punerea în pericol a aşezărilor omeneşti, a căilor de comunicaţie şi a altor
obiective;
 poluarea mediului înconjurător.
Tabelul 4.12
Repartiţia terenurilor de pajişti după cerinţele de prevenire
şi combatere a eroziunii (mii ha)
Grupa de terenuri
Eroziune în eroziune în păşuni fâneţe Total %
alunecări
suprafaţă adâncime
fără pericol absentă absente 851 354 1205 27,1
Pericol redus absentă absente 514 240 754 17,0
Pericol moderat absentă absente 851 452 1303 29,3
Pericol accentuat absentă absente 484 236 720 16,2
Pericol redus moderată absente 8 4 12 0,3
Pericol redus puternică absente 11 2 13 0,3
Moderat-accentuat moderată absente 6 - 6 0,1
Moderat-accentuat puternică absente 45 15 60 1,3
Pericol accentuat moderat-puternică absente 28 6 34 0,8
- absentă stabilizate 130 64 194 4,4
- prezentă stabilizate 19 17 36 0,8
- absentă active 70 20 90 2,0
- prezentă active 2 2 4 0,1
Eroziune eoliană - - 14 1 15 0,3
Total 3033 1413 4446 100

139
 Îndepărtarea stratului superior al solului reprezintă o pierdere imensă, căci
pentru a se forma un strat de sol de circa 1 cm grosime sunt necesare, în condiţii
medii de zonă temperată, circa 167 ani, iar uneori o singură ploaie torenţială poate
face să se piardă de la câţiva mm la câţiva cm grosime de sol.
După Brown. L.R. and co., 1988, geologul Judson Sheldon, unul dintre
primii oameni de ştiinţă care a formulat o apreciere asupra amploarei eroziunii
solului la nivel mondial, a estimat că volumul sedimentelor transportate de râuri
în oceane a crescut de la 9 miliarde tone pe an înainte de introducerea cultivării
pământului, păşunatului şi a altor activităţi agricole, la 24 miliarde tone în 1968 şi
70 miliarde tone în prezent.
Datele cele mai recente asupra scurgerilor aluvionare arată că marile
fluvii ale lumii transportă cantităţi însemnate de sol spre oceane (tab. 4.13).
Astfel, se poate vedea că Fluviul Galben transportă în ocean o cantitate de
1,6 miliarde tone de sol pe an, urmat de Gange care depune în Golful Bengal 1,45
miliarde tone de sol şi de Amazon cu 0,36 miliarde tone de sol.
Tabelul 4.13
Transportul anual de sedimente al unor mari fluvii (mil. tone)
Fluviul Ţara străbătută Total sedimente
Fluviul Galben China 1600
Gange India 1455
Amazon mai multe ţări 363
Mississippi S.U.A. 300
Irrawaddy Birmania 299
Kosi India 172
Nil mai multe ţări 111

4.1.6.2. Definiţie, clasificare

Eroziunea este procesul natural de desprindere, transport şi depunere a
particulelor de sol, datorită în special apei şi vântului, în care omul are, de cele
mai multe ori, o contribuţie majoră. În funcţie de agentul care produce eroziunea,
aceasta poate fi hidrică sau eoliană.
Eroziunea solului se poate manifesta mai uşor, doar la suprafaţa solului
sau mai energic, în profunzime, fiind clasificată în:
 eroziune de suprafaţă
 eroziune de adâncime.

Eroziunea de suprafaţă are loc în urma acţiunii picăturilor de ploaie sau

scurgerii de suprafaţă şi duce la îndepărtarea materialului dislocat, formându-se:
o şiroiri,
o rigole mici şi
o eroziunea de hardpan (Dumitrescu N. şi col., 2014).
Şiroirile reprezintă prima formă a eroziunii de suprafaţă şi se formează
după ploile torenţiale, pe terenuri proaspăt lucrate, având adâncimea de 1-5 cm;

140
 Rigolele mici apar în urma unor ploi torenţiale sau a topirii rapide a
zăpezii şi au adâncimea canalelor de 5-20 cm;
Eroziunea de hardpan apare pe o arătură proaspătă, după o ploaie
torenţială puternică, ajungând până la talpa plugului, pe o adâncime de 20-25 cm
şi o lăţime de 1-3 m.
Eroziunea de adâncime are loc în urma scurgerii concentrate a apelor pe
versanţi şi duce la îndepărtarea neuniformă a unei cantităţi mari de sol. Formele
eroziunii de adâncime au un caracter permanent şi sunt reprezentate prin:
o rigola propriu-zisă,
o ogaşul şi
o ravena.
Rigola propriu-zisă se formează după ploile torenţiale, pe locuri
denivelate, are adâncimea de 20-25 cm, lungimea variabilă şi fundul paralel cu
suprafaţa versantului.
Ogaşul are dimensiuni mai mari, cu adâncimea de 0,5-3,0 m, lăţimea de
0,5-8,0 m şi fundul paralel cu suprafaţa versantului.
Ravena are o adâncime de 3,0-30,0 m, o lăţime de 8,0-50,0 m, colectând o
cantitatea foarte mare de apă şi sol şi afectează o suprafaţă mai mare de teren.
Dumitrescu N. şi col. (1979) precizează că pentru prevenirea şi
combaterea procesului de eroziune trebuie luate măsuri care să conducă la crearea
condiţiilor necesare creşterii unui covor ierbos, capabil să protejeze solul şi să
reducă efectele negative ale acestui fenomen.
4.1.6.3. Factorii care determină eroziunea pe pajişti
Factorii determinanţi ai fenomenului de eroziune a solului sunt:
a. caracteristicile versantului şi precipitaţiile;
b. însuşirile fizice ale solului;
c. vegetaţia şi activitatea de producţie a omului.
a. Caracteristicile versantului şi precipitaţiile
Eroziunea solului poate fi mai redusă sau mai puternică, în funcţie de
caracteristicile versantului.
La orice versant interesează următoarele caracteristici:
 forma,
 panta,
 lungimea şi
 expoziţia.
Forma versantului poate fi:
 dreaptă - eroziunea creşte treptat din amonte către aval;
 concavă - eroziunea cea mai puternică se găseşte în partea superioară a
versantulu;
 convexă – eroziunea mai puternică se produce în treimea inferioară;
 în trepte - sunt mai puţin afectaţi de eroziune, deoarece viteza apei de
scurgere este încetinită.

141
 Panta terenului influenţează foarte mult eroziunea solului, fiind într-o
dependenţă directă şi foarte strânsă: cu cât panta este mai mare, cu atât şi
eroziunea capătă valori superioare.
Lungimea versantului influenţează eroziunea în funcţie de volumul
precipitaţiilor, de intensitatea lor şi de natura solului. Astfel, cu cât versantul este
mai lung, cu atât el colectează mai multă apă din precipitaţiile ce cad şi eventual
din apa de scurgere şi astfel creşte volumul total al apei şi deci viteza sa de
scurgere.
Expoziţia versantului joacă un rol important, în special la stabilirea
folosinţelor. Astfel, pe versanţii nordici, care sunt mai puţin însoriţi, condiţiile
pentru creşterea vegetaţiei sunt mai bune, eroziunea solului este mai mică şi deci
este mai indicată exploatarea pajiştii prin păşunat. În schimb, pe versanţii sudici,
la aceeaşi pantă eroziunea este mai accentuată, deoarece primăvara, în urma unei
însoriri puternice, zăpada se topeşte brusc, iar scurgerile superficiale şi
concentrate, cresc.
b. Însuşirile fizice ale solului
Principalele însuşiri ale solului, care influenţează fenomenul de eroziune
sunt structura şi textura solului şi roca mamă.
Structura este însuşirea principală a solului care-i conferă o rezistenţă
mare la eroziune, deoarece măreşte permeabilitatea şi capacitatea de infiltraţie.
Textura este o altă însuşire a solului, care influenţează rezistenţa sa la
spălare. Astfel, cu cât textura este mai grosieră, cu atât se măreşte infiltraţia şi
invers: solurile cu textura mai fină sunt mai greu străbătute de apă.
Roca mamă joacă un rol important în procesul de eroziune. Astfel, în
cazul când roca mamă este tare, solul care se formează este subţire şi deci nu
poate lăsa decât o cantitate redusă de apă să se infiltreze, iar surplusul se scurge şi
provoacă eroziune.
c. Vegetaţia şi activitatea de producţie a omului
Se consideră de către toţi cercetătorii care au studiat procesul de eroziune
a solului că efectele sale negative au apărut datorită distrugerii vegetaţiei
forestiere şi ierboase.
Ierburile perene din pajişti au un rol deosebit în protecţia solului contra
eroziunii. Acolo unde omul nu a respectat regulile elementare de folosire a
pajiştilor sau le-a desţelenit pentru a mări suprafaţa arabilă, neluând măsuri
adecvate de protecţie, fenomenele erozive au căpătat aspecte catastrofale.
Astfel, activitatea de producţie a omului a devenit unul din factorii
principali ai eroziunii solului.
Omul a declanşat eroziunea solului atât din necunoştinţă de cauză, cât şi
conştient, dar fiind constrâns de tehnica mai puţin perfecţionată ce o aplica, sau de
unele măsuri administrative. Primele măsuri aplicate pe scară mare, măsuri ce au
produs adevărate dezastre, au fost defrişarea pădurilor, chiar şi acolo unde aveau
un rol deosebit de protecţie, desţelenirea pajiştilor de pe pante şi păşunatul
neraţional.

142
 Cauza principală a degradării prin eroziune a pajiştilor este păşunatul
neraţional, care îmbracă următoarele aspecte:
- păşunatul cu un număr mare de animale (peste capacitatea de păşunat);
- păşunatul pe timp umed;
- păşunatul timpuriu de primăvară;
- păşunatul târziu de toamnă.
Păşunatul cu un număr mare de animale determină o reducere a
acoperirii solului cu vegetaţie, o diminuare a producţiei şi o înrăutăţire a
compoziţiei floristice.
Păşunatul pe timp umed reprezintă un alt factor care conduce la
distrugerea covorului ierbos al unei pajişti. Pe timp umed, animalele care
păşunează pe pajiştile de pe pante alunecă pe iarbă sau pe golurile rămase fără
vegetaţie şi favorizează eroziunea.
Păşunatul timpuriu de primăvară s-a practicat mereu şi se practică şi
astăzi datorită neasigurării animalelor cu furaje suficiente, pentru toată perioada
de stabulaţie. Este un sistem foarte dăunător pentru păşuni, deoarece producţiile
de furaj care se obţin sunt mici, iar degradarea lor este foarte mare. Astfel, imediat
ce zăpada s-a topit, animalele slăbite din iarnă sunt scoase pe păşuni ca să culeagă
„colţul ierbii”.
Păşunatul târziu de toamnă constituie o altă cauză care determină
degradarea păşunilor. Din observaţiile făcute în zona de silvostepă, unde sunt cele
mai multe pajişti afectate de eroziune, a reieşit că, în aceste condiţii, se pot
organiza cel mult trei cicluri de păşunat, care durează obişnuit până la 15
octombrie.
4.1.6.4. Prevenirea eroziunii pe pajişti
Primele măsuri de prevenirea şi combaterea acestui flagel au fost luate
încă de la apariţia sa. Plinius recomanda ca pe terenurile înclinate să se are pe
curba de nivel sau să se facă şanţuri care să ducă apa lateral şi astfel să se apere
solul. Chinezii au amenajat pe terenurile în pantă terase, pentru a uşura reţinerea
apei şi executarea lucrărilor solului, însă aceste lucrări aplicate izolat nu au
asigurat conservarea solului şi astfel fluviile, ca urmare a eroziunii, a suspensiei
de loess, sunt galbene, ca şi Marea Chinei pe o anumită porţiune de la ţărm.
În China se spune că totul este galben, fluviile, marea, pământul şi
oamenii. Pe continentul american incaşii au amenajat şi ei terase care erau irigate,
iar terasele construite de maiaşi erau, în unele locuri, sprijinite cu taluze din
zidărie de piatră.
Pierderile de sol admisibile variază în funcţie de zonă, de profunzimea şi
permeabilitatea solului, de planta cultivată şi au, în funcţie de sursa citată, diferite
valori (tab. 4.14).
Prevenirea eroziunii pe pajişti se poate face prin măsuri tehnico-
organizatorice şi lucrări de îngrijire (Dumitrescu N. şi col., 2014).
Măsurile tehnico-organizatorice constau în:
o sistematizarea fondului pastoral;
o reducerea drumurilor;

143
 o respectarea timpului de păşunat;
o respectarea repausului covorului ierbos;
organizarea conveierului verde între pajişti şi culturi furajere.
Tabelul 4.14
Pierderi de sol admisibile pe terenurile cultivate
(Budiu V. şi Mureşan D., 1995)
Autorul Pierderi de sol anuale (t/ha)
Thompson L.M. 1,2-14,4
Whatt şi Miller 5-10
Wischmeier W.H. 7-11
Browning pentru statul Iowa 5-15
Moţoc M. pentru România 3-12

Sistematizarea fondului pastoral

Este necesar să se efectueze comasări sau reorganizarea fondului pastoral.
În acest scop se pot utiliza situaţiile din lucrările de bonitare şi cartare a pajiştilor,
după care se întocmeşte un plan de utilizare corespunzător pentru fiecare trup. O
deosebită atenţie se va acorda protejării pajiştilor prin împrejmuiri naturale
(plantaţii silvo-pomicole sau garduri vii de Eleagnus angustifolia, Hippophaë
rhamnoides, Robinia pseudacacia) sau prin mijloace artificiale (garduri cu stâlpi
din beton sau lemn şi cu sârmă ghimpată, borne, şanţuri etc.) contra eventualelor
încălcări provocate de oameni sau de animale.
Reducerea drumurilor
În scopul protejării covorului ierbos de la distrugere, datorită bătătoritului
zilnic cu animalele, este necesar să se reducă la maximum reţeaua de drumuri.
Accesul la tarla se realizează pe drumuri largi, pe care animalele se deplasează
fără înghesuială şi fără să provoace stricăciuni împrejmuirilor existente.
Astfel, pentru o cireadă de 100 taurine, drumul de acces la tarla trebuie
să aibă o lăţime de circa 20-25 m.
Respectarea timpului de păşunat
Pentru a împiedica distrugerea covorului ierbos şi pentru a favoriza
dezvoltarea lui normală pe terenurile afectate de eroziune, este necesar ca
păşunatul să se execute numai în perioadele permise şi numai atât cât animalele
consumă iarba. Aceasta se realizează când covorul ierbos al pajiştii este alcătuit
din plante furajere valoroase şi când ele au înălţimea medie de 15-20 cm în cadrul
fiecărui ciclu de păşunat.
Timpul de păşunat trebuie să fie cuprins între 4 şi 6 zile.
Respectarea repausului covorului ierbos
Datorită faptului că pajiştile situate pe terenuri în pantă se găsesc în
condiţii pedoclimatice mai puţin favorabile, ritmul de dezvoltare şi longevitatea
covorului ierbos sunt mai scurte decât în cazul celorlalte pajişti. De aceea, atât
păşunatul cât şi cositul trebuie să se facă cu multă precauţie. Păşunatul se va
efectua numai la înălţimea de 15-20 cm a covorului ierbos, dându-i posibilitatea
să se refacă în funcţie de condiţiile pedoclimatice respective. Se vor respecta cu

144
stricteţe indicaţiile privind interzicerea păşunatului pe timp umed din primăvară
timpuriu, toamna târziu sau după ploi, în timpul verii.
Toamna, cu circa 3 săptămâni înainte de instalarea îngheţului, se
interzice păşunatul pentru ca ierburile să-şi poată acumula substanţele de
rezervă în vederea parcurgerii sezonului rece.
Organizarea conveierului verde între pajişti şi culturi furajere
Datorită faptului că pajiştile afectate de eroziune sunt situate de obicei în
zone deficitare în precipitaţii atmosferice şi cu o repartizare neuniformă, este
necesar ca, în aceste perioade deficitare, animalele să fie asigurate cu diferite
nutreţuri perene sau anuale, provenite de pe alte suprafeţe. În acest context este
indicat să se organizeze conveiere verzi mixte, alcătuite fie din diferite pajişti (de
deal, luncă, pădure, irigate etc.), fie din pajişti suplimentate cu plante cultivate
perene sau cu plante anuale.
Lucrările de îngrijire curente pe pajişti se referă la:
o nivelarea muşuroaielor,
o împrăştierea dejecţiilor lăsate de animale,
o amplasarea corectă a locurilor de odihnă pentru animale,
o repararea construcţiilor pastorale etc.
Nivelarea muşuroaielor
Pajiştile afectate de eroziune se curăţă de muşuroaie când ele acoperă
solul în proporţie mică; în cazul când se depăşeşte proporţia de 20-25%, se aplică
regenerarea totală a pajiştii.
Grederul semipurtat execută nivelarea pajiştilor invadate de muşuroaie
înţelenite sau de alte denivelări care împiedică mecanizarea lucrărilor de
însămânţare, întreţinere şi recoltare. Pentru obţinerea unei mărunţiri
corespunzătoare a muşuroaielor, este necesar ca ele să fie în prealabil prelucrate
cu grapa cu discuri grea, având bateriile orientate la unghiul minim, pentru a nu
degrada prea mult pajiştea.
Împrăştierea dejecţiilor
O altă lucrare care trebuie executată în vederea îngrijirii pajiştilor afectate
de eroziune, este împrăştierea dejecţiilor lăsate de animale. Din observaţiile şi
determinările efectuate a reieşit că în zonele secetoase, dejecţiile solide lăsate de
taurine depreciază covorul ierbos într-o proporţie de circa 7%, iar în zonele cu
precipitaţii abundente, se ajunge chiar la 26%.
4.1.6.5. Combaterea eroziunii solului pe pajişti se face prin lucrări
propriu-zise, denumite lucrări CES (combaterea eroziunii solului), care au drept
scop crearea condiţiilor necesare creşterii unui covor vegetal capabil să protejeze
solul.
Lucrările antierozionale se clasifică în trei grupe:
 lucrări de reţinere sau evacuare a surplusului de apă;
 lucrări de combatere a eroziunii şi de stabilizare a solului prin plantaţii silvice;
 lucrări speciale pe ogaşe şi ravene (Dumitrescu N. şi col., 1991).

145
 Lucrări de reţinere sau evacuare a surplusului de apă
Reţinerea apei din precipitaţii se impune mai ales pe pajiştile permanente
din zonele de stepă şi silvostepă, iar pe pajiştile temporare, mai ales în anul I de
vegetaţie, pentru a evita spălarea solului şi a seminţelor folosite la semănat.
Evacuarea surplusului de apă de pe pajiştile situate pe pante se face numai
în zonele cu exces de umiditate şi se preconizează, pentru aceasta, a se executa
următoarele lucrări:
 brăzduire,
 gropi făcute cu tăvălugul cu colţi,
 scarificare,
 valurile de pământ,
 canalele de coastă.
Brăzduirea constă în trasarea unor brazde pentru a favoriza infiltrarea în
sol a apei provenite din precipitaţii sau din topirea zăpezii şi de a reduce
scurgerile de suprafaţă. Lucrarea se recomandă pe versanţii cu profil drept şi pe
pante ce nu depăşesc 25%, iar brazdele, adânci de 20-25 cm, se fac la distanţa de
3-8 m, cu plugul special cu cormană dublă, pe direcţia curbelor de nivel şi pot fi
continui sau întrerupte. Brăzduirile se pot face toamna şi primăvara devreme şi se
apreciază că prin aplicarea acestei lucrări scurgerile de suprafaţă se reduc cu 90%,
se îmbunătăţeşte regimul apei din sol, iar producţia se măreşte cu circa 20-30%.
Gropile făcute cu tăvălugul cu colţi contribuie la reţinerea apei şi prezintă
avantajul că nu se deformează suprafaţa solului şi nici nu se reduce suprafaţa
acoperită cu vegetaţie. Lucrarea se face cu un tăvălug de 5 t greutate, lung de 2,4
m şi cu diametrul de 0,9 m, prevăzut cu trei rânduri de colţi (fiecare rând cu 5
colţi), făcând un număr de 22110 gropi/ha.
Scarificarea constă în efectuarea, pe curbele de nivel, a unor şanţuri
înguste, cu ajutorul unui cuţit special (scarificator), la diferite adâncimi, pentru a
permite infiltrarea apei în sol şi a stăvili astfel eroziunea. Scarificarea se poate
face până la adâncimea de 55-60 cm, la intervale de 2,5-5 m şi completată cu
fertilizare şi supraînsămânţare, poate duce la obţinerea unor însemnate sporuri de
producţie.
Valurile de pământ reprezintă coame sau spinări (diguleţe) dispuse paralel
sau sub un unghi ascuţit faţă de curbele de nivel, având în amonte un şanţ cu baza
largă. După înclinarea axului longitudinal, valurile de pământ pot fi orizontale sau
înclinate.
Valurile orizontale se construiesc în regiuni secetoase, pe versanţi lungi,
cu înclinaţia într-un singur sens, pe terenuri fără alunecări şi soluri cu textură luto-
argiloasă, fără subsol nisipos.
Lungimea valurilor este egală cu cea a tarlalelor, fiind cuprinsă între 300
şi 700 m, iar taluzurile vor fi astfel alese încât să permită mecanizarea lucrărilor
pe pajişti şi trecerea animalelor în timpul păşunatului.
Valurile înclinate au rol de interceptare a apei de scurgere şi deversarea ei
către un debuşeu, cu scopul reducerii scurgerii de suprafaţă şi evitării spălării

146
solului. Se fac pe solurile grele, cu capacitate redusă de infiltrare, pe versanţi
uniformi, cu panta de 12-15%, în zonele cu precipitaţii suficiente şi numai în mod
excepţional, în zonele de stepă şi silvostepă, pentru protecţia solului la ploile
mari.
Înclinarea acestor valuri pe axul longitudinal este de 0,3-0,5%, alegându-
se astfel încât să nu declanşeze eroziunea solului, iar apa să fie evacuată în timp
util. Distanţa dintre valuri se calculează în funcţie de volumul de apă ce trebuie
reţinut şi de volumul de apă ce se scurge de pe 1 m2 de teren deservit de val,
putând fi de 30-50 m.
Canalele de coastă au rolul de a reţine total sau parţial apa de scurgere de
pe versanţi. Ele se fac pe terenurile cu pantă uniformă şi fără rigole sau ogaşe.
Durata de folosire a canalelor de coastă este de 5-10 ani, după care se refac. Ca şi
valurile de pământ, canalele de coastă sunt de două feluri: orizontale şi înclinate.
Canalele orizontale sau de nivel se fac paralel cu curbele de nivel, rolul
lor fiind de a reţine în totalitate apa ce se scurge pe versanţi. Solul trebuie să aibă
textură mijlocie şi să fie suficient de permeabil, iar terenul să aibă suprafaţa cât
mai regulată, să nu prezinte fenomene de alunecare şi panta să nu depăşească 20-
25% pe păşuni şi 35% pe fâneţe.
Canalele de coastă înclinate au rolul de a elimina apa din precipitaţii, ca
şi valurile de pământ înclinate şi se construiesc la vârful ogaşelor şi ravenelor
active. Apa colectată este condusă către un debuşeu natural. Dacă există pericolul
angrenării particulelor de sol, canalele se consolidează pe traseu cu dale de piatră
sau beton.
Lucrări de combatere a eroziunii şi de stabilizare a solului prin
plantaţii silvice
Vegetaţia forestieră are un rol important în combaterea eroziunii solului
deoarece aceasta poate reţine prin frunze şi ramuri, până la 70% din apa de
precipitaţii, iar restul de 30% cade pe sol sau pe litiera care se formează şi se
infiltrează în sol. Sistemul radicular al speciilor forestiere permite fixarea solului,
dându-i o stabilitate mai mare la eroziune, facilitează infiltrarea apei în sol şi
crează condiţii favorabile de dezvoltare a vegetaţiei ierboase. De asemenea,
speciile silvice reduc viteza vântului, a insolaţiei, a evapotranspiraţiei, reţin
zăpada etc..
Datorită condiţiilor climatice foarte neprielnice, în China sunt situaţii în
care sistemul foliar al vegetaţiei lemnoase se poate folosi, în primele faze de
vegetaţie şi în hrana animalelor (fig. 4.3.).
Speciile forestiere se folosesc pe pajişti pentru perdele antierozionale şi
plantaţii silvice în masiv.
Perdelele antierozionale îmbunătăţesc condiţiile de microclimat, au un rol
important în prevenirea şi combaterea eroziunii, fiind şi o metodă de delimitare a
parcelelor pe pajişti, precum şi de producere de material lemnos (fig. 4.4.).
Se prevăd pe versanţi cu pante mai mari de 18-20%, cu lungimea de peste
200 m, mai ales pe pajiştile din zonele de stepă şi silvostepă şi au rolul de a reţine
o parte din apa provenită din scurgerile de suprafaţă de pe terenurile din amonte,

147
de reţinere a zăpezii şi micşorare a vitezei vântului. Aceste perdele silvice se
amplasează pe curbele de nivel, la distanţa între ele de 150-500 m, în funcţie de
pantă, de gradul de eroziune, lăţimea lor fiind de 10-20 m.

Fig. 4. 3. Perdele cu vegetaţie lemnoasă

Dintre speciile silvice folosite la construirea perdelelor antierozionale,
enumerăm: Quercus robur (stejar), Q. pedunculiflora (stejar brumăriu), Robinia
pseudacacia (salcâm), Acer tataricum (arţar tătărăsc), A. campestre (jugastru), A.
platanoides (paltin de câmp); pe rândurile din interiorul perdelei se pot planta ca
arbuşti: Ligustrum vulgare (lemn câinesc), Cornus mas (corn); pe rândurile
exterioare se recomandă plantarea speciilor ghimpoase: Gleditschia triacanthos
(glădiţă), Hippophaë rhamnoides (cătină albă), Crataegus monogyna (păducel).
Distanţa dintre rânduri va fi de 1,0-1,5 m., iar pe rând între puieţi, de 0,75-1,0 m.

- ulm sau salcâm

- stejar
- specie secundară
- arbust forestier
- arbust ghimpos

Fig. 4.4. Perdea de protecţie antierozională

148
 Plantaţiile silvice în masiv se recomandă a fi înfiinţate pe suprafeţele
ocupate de ogaşe şi ravene active, sau pe cele puternic erodate şi cu pante mari,
care nu pot fi înierbate. Plantaţiile respective se fac cu aceleaşi specii folosite şi la
perdelele antierozionale şi la aceleaşi distanţe, cu recomandarea ca pe malurile
ravenelor şi ogaşelor, dispunerea gropilor de plantare a puieţilor să fie în
chinconz, pentru a evita extinderea eroziunii.
În tabelul 4.15. sunt prezentate speciile de arbori şi arbuşti recomandaţi a
se planta pe ogaşe şi ravene.
Tabelul 4.15
Speciile de arbori şi arbuşti recomandaţi pe ogaşe şi ravene
(Dumitrescu N., 2007)
Pe taluzurile ogaşului sau ravenei
Pe firul ogaşului
Denumirea speciei Expoziţie Expoziţie Zone
sau ravenei
nordică sudică umede
Cătină albă da - da -
Cătină roşie da da da -
Cenuşar - da - -
Corcoduş - - da -
Dud da - da Da
Glădiţă da - da Da
Gutui - - da Da
Măceş - Da - -
Maclură da - da da
Nuc - - da da
Oţetar - - da da
Păducel - da - -
Plop negru hybrid - - - da
Porumbar da - - -
Răchită, salcie - - - da
Salcâm da - da da
Sălcioară - da - -
Scumpie da - - -
Soc negru da - da -
Ulm de câmp da - - da
Vişin da - da -
Vişin turcesc da da da -
Zarzăr da - da -
Lucrări speciale pe ogaşe şi ravene
În cazul în care nu se pot face lucrări de nivelare a ogaşelor şi ravenelor,
pentru combaterea eroziunii de adâncime se fac lucrări speciale, cum ar fi:
 cleionaje,
 garnisaje,
 gărduleţe,

149
  fascinaje,
 praguri,
 baraje.
Cleionajele sunt lucrări transversale, dispuse pe albie, făcute din garduri
de nuiele, în treimea superioară şi inferioară a ogaşelor şi ravenelor active (fig.
4.5.).

Fig. 4.5. Cleionaj dublu

Gardurile de nuiele pot fi pe un singur rând - cleionaje simple, sau pe

două rânduri - cleionaje duble, având înălţimea de 0,5-1,0 m, iar distanţa dintre
garduri se alege în aşa fel, încât partea superioară a gardului din aval să fie la
nivelul bazei gardului din amonte.
Fascinajele sunt lucrări asemănătoare cu cleionajele, dispuse tot
transversal pe albia ogaşelor sau ravenelor, pe solurile cu textură uşoară şi constau
în construirea unor legături de nuiele de 20-30 cm, în diametru, legate cu sârmă la
distanţa de 40-50 cm, care se fixează cu pari, prevăzuţi cu un cârlig şi bătuţi în
pământ până la 1 m adâncime.
Garnisajele sunt îngrădiri de crengi sau un strat de nuiele, rezultate în
urma defrişărilor, care se aşează în lungul albiei ogaşelor sau ravenelor, formând
astfel o căptuşire înaltă de 50 cm (fig. 4.6.).

Fig. 4.6 Garnisaje

150
 Fixarea materialului folosit se face cu ajutorul unor prăjini transversale,
proptite pe pari bătuţi la o adâncime de circa 1 m. Garnisajele favorizează
colmatarea, fereşte albia de eroziune, iar pe materialul colmatat se pot face
plantări cu butaşi de salcie, arin, care contribuie la fixarea talvegului.
Gărduleţele se construiesc pe malurile ravenelor, din pari de esenţă tare,
lungi de 1 m, groşi de 8-10 cm, care se bat în pământ la 50-60 cm, distanţa dintre
ei fiind de 40-50 cm, care se împletesc cu nuiele pe toată înălţimea şi se
amplasează pe curbele de nivel în şiruri continui sau întrerupte.
Pragurile şi barajele sunt lucrări dispuse transversal pe albie şi care se
fac în partea mijlocie şi inferioră a ogaşelor şi ravenelor. Pragurile au o înălţime
de până la 1,5 m, iar barajele au înălţimea de peste 1,5 m, ambele cu rolul de a
consolida albia şi de a reţine aluviunile şi se fac din piatră sau beton, iar
dimensionarea lor se face pe baza calculelor hidrologice, de stabilitate.
4.1.7. Supraînsămânţarea
Reprezintă cea de a doua măsură tehnologică de bază, după fertilizare, cu
rol în sporirea producţiei şi îmbunătăţirea valorii furajului obţinut.
Supraînsămânţarea se face pe pajiştile permanente cu grad redus de acoperire cu
vegetaţie ierbosă, precum şi la cele cu o compoziţie floristică necorespunzătoare,
în special cu procent redus de leguminoase, în condiţiile menţinerii covorului
vegetal existent (Bărbulescu C. şi col., 1986).
Supraînsămânţarea este obligatorie pe pajiştile fertilizate prin târlire, pe
cele la care s-au făcut lucrări tehnico-culturale simple sau şi pentru prelungirea
duratei de folosire a pajiştilor temporare (Simtea N. şi col., 1990).
Reuşita instalării speciilor prin supraînsămânţare este în mare măsură
legată de diminuarea capacităţii de concurenţă a vegetaţiei existente. Acest
obiectiv se realizează înainte de semănat, prin păşunat ras, cu încărcătură mare de
animale, curăţirea vegetaţiei cât mai aproape de sol cu maşini de curăţat ori cosit
pajiştea, sau prin erbicidare cu Gramaxone 5 l/ha, care întrerupe temporar (2-3
săptămâni) vegetaţia pajiştilor (Cardaşol V. şi col., 1987). În funcţie de relief,
supraînsămânţarea pajiştilor se poate face mecanizat sau manual.
Cele mai bune rezultate se obţin cu maşina combinată de prelucrat în
rânduri şi semănat MCR-2,5, în agregat cu tractor de 60-100 CP pe roţi sau pe
şenile, pe teren fără denivelări. Maşina prelucrează vegetaţia şi solul în rânduri de
3 cm lăţime şi introduce sămânţa în rândul prelucrat, distanţa dintre rânduri fiind
de 12,5 cm; pe terenuri în pantă semănatul se face pe curbele de nivel.
Epoca optimă de efectuare a supraînsămânţării este primăvara devreme,
când temperatura nu coboară sub 00C, solul are rezervă suficientă de apă şi
vegetaţia existentă face concurenţă redusă instalării noilor plante.
Fertilizarea, în anul supraînsămânţării, se face cu 60 kg/ha P2O5 şi 60
kg/ha K2O. Azotul se foloseşte în doze reduse, 40-50 kg/ha N şi se aplică după
răsărirea tinerelor plante, iar dacă vegetaţia veche s-a înălţat, după cosirea
acesteia.

151
 Heinke Klemm şi Andruş Anica (1978) au obţinut cele mai bune rezultate
la refacerea pajiştilor degradate prin supraînsămânţare cu Trifolium repens şi care
s-au fertilizat cu N60-120.
Pentru a menţine o compoziţie floristică bună, Burcea, P. şi col. (1976)
recomandă ca după 5-6 ani de folosire pajiştile temporare să fie supraînsămânţate
cu Trifolium repens. Cele mai bune rezultate au fost obţinute când
supraînsămânţarea este însoţită de aplicarea unor doze mici de îngrăşăminte în
primul an (N30P30), pentru a favoriza instalarea trifoiului, după care se pot aplica
doze de N120-180. Producţia medie pe trei ani a fost de 7,04 t/ha s.u. iar conţinutul
furajului în PB de 16-17%.
4.2. Lucrări radicale
Refacerea radicală a pajiştilor permanente degradate reprezintă o măsură
ce se impune în cazul în care covorul vegetal are o acoperire slabă, sub 60%.
Tehnologia refacerii radicale a acestor pajişti este descrisă în capitolul următor.

152
 Capitolul V

ÎNFIINŢAREA PAJIŞTILOR TEMPORARE

5.1. Pajişti temporare înfiinţate în locul pajiştilor permanente

degradate
5.1.1. Alegerea terenului
5.1.2. Pregătirea terenului
5.1.3. Culturile premergătoare
5.1.4. Fertilizarea de bază şi amendamentarea
5.1.5. Specii şi soiuri folosite
5.1.6. Alcătuirea amestecurilor de graminee şi leguminoase
5.1.7. Sămânţa şi semănatul
5.1.8. Lucrările de îngrijire
5.1.9. Folosirea pajiştilor temporare
5.1.10. Refacerea pajiştilor temporare
5.2. Pajişti temporare înfiinţate în teren arabil

În prezent, la nivel modial există tendinţa de a extinde suprafaţa cultivată

cu pajişti semănate, formate din amestecuri de graminee şi leguminoase perene.
La noi în ţară, aceste pajişti temporare găsesc condiţiile necesare
înfiinţării lor şi reprezintă o sursă importantă pentru producerea furajelor verzi şi
fibroase de calitate ridicată. Superioritatea acestor pajişti faţă de cele permanente,
chiar îmbunătăţite, a fost demonstrată de multe ori, atât sub aspect productiv, cât
şi calitativ.
Aceste pajişti se pot înfiinţa fie în locul pajiştilor permanente degradate,
care nu mai pot fi îmbunătăţite prin măsuri de suprafaţă, fie în terenul arabil
destinat bazei furajere.
Înfiinţarea pajiştilor temporare a fost adusă pentru prima dată în centrul
atenţiei în anul 1675, de Oliver de Sérres, care recomanda cultivarea unor plante
furajere perene în amestec. Ulterior, studiile în acest domeniu s-au extins,
elaborându-se numeroase recomandări pentru practică, printre care şi folosirea de
amestecuri standard.
Cercetările efectuate în ultimele decenii s-au amplificat mult şi au
demonstrat necesitatea cultivării în amestec a gramineelor şi leguminoaselor
perene pentru realizarea de producţii mari şi de o calitate superioară. Studiile
privind înfiinţarea pajiştilor temporare se bucură de o atenţie deosebită pe plan

153
mondial, dovadă fiind prezenţa acestei problematici în dezbaterile multor
Congrese şi Conferinţe Internaţionale (Elveţia-1971, Germania-1979, Moscova-
1983, Austria-1991, Canada-1997, Australia-1999, Africa de Sud - 2003, China -
2008).
Rezultatele cercetărilor efectuate în ţara nostră evidenţiază condiţiile
favorabile de care dispunem pentru înfiinţarea pajiştilor temporare, precum şi
posibilităţile deosebite de sporire a cantităţii şi calităţii producţiei, rolul lor în
prevenirea şi combaterea eroziunii şi în îmbunătăţirea însuşirilor solului.
În antichitate observăm că omul nu avea nevoie să-şi amenajeze lângă
casă o porţiune de teren înierbat, aceasta datorită dimensiunilor mici pe care le
aveau aşezările umane, ceea ce permitea ca terenurile înierbate să fie foarte
aproape de fiecare casă. Toate descrierile grădinilor antice nu pomenesc decât
tangenţial despre iarbă, dar în schimb sunt amintite specii de flori, arbuşti şi
arbori. Acest lucru poate fi explicat de faptul că iarba era prea comună, iar
creşterea şi existenţa ei nu presupunea, în aparenţă, un efort deosebit.
Abia în Evul Mediu începe să se pună problema importanţei şi calităţii
ierbii în viaţa omului. Construirea cetăţilor de apărare a castelelor a făcut ca
spaţiul îngust din interiorul acestora să nu fie suficient pentru amplasarea unor
întinderi mari de iarbă sau pentru amenajarea de parcuri. Ca o replică la spaţiul
limitat al cetăţilor, omul a dorit să evadeze în aer liber, ceea ce a dus la apariţia
terenurile de recreere şi de organizare a serbărilor câmpeneşti, în care prezenţa
covorului vegetal juca un rol esenţial.
Din acest moment se poate vorbi de apariţia gazonului ca şi ocupaţie
specială a omului, iar imensele parcuri ale civilizaţiilor occidentale aveau de acum
ca element esenţial, gazonul. Schönbrun-ul austriac sau Versailles-ul francez nu ar
avea farmec fără existenţa covorului ierbos, care pune în valoare şi mai mare
frumuseţea acestora.
Un rol important în acea perioada l-au jucat mănăstirile, care aveau
grădini şi parcuri mari acoperite cu întinse suprafeţe cu iarba, care făceau parte
din sistemul arhitectural geometric al respectivelor aşezări mănăstireşti.
Dacă discutăm de cele mai renumite grădini ale lumii nu putem să nu
amintim de Grădinile suspendate ale Semiramidei, care se crede că au fost
construite în jurul anului 600 I.C., în Babilon, pe partea estică a Eufratului, la 50
de km sud de Bagdadul de astăzi. Aceste grădini, despre care nu se poate spune cu
siguranţă că au existat, se presupune că au fost construite de regele
Nabucodonosor al II-lea, fiul lui Hamurabi, pentru una dintre soţiile sale bolnave,
pentru a-i alina dorul de munţii şi grădinile din locul ei natal numit Media.
Philo din Bizanţ spune despre aceste grădini: “Grădinile Suspendate au
plante cultivate deasupra nivelului solului şi rădăcinile copacilor sunt înfipte într-
o terasă superioară mai degrabă decât în pământ, iar întreaga greutate este
susţinută de coloane de piatră. Apa era ridicată cu un sistem de scripeţi şi curgea
de sus pe canale special amenajate. Cu aceste ape se iriga întreaga grădină, care
aprovizionau rădăcinile plantelor şi ţineau umedă întreaga zonă.

154
 5.1. Pajişti temporare înfiinţate în locul pajiştilor permanente degradate
Tehnologiile de înfiinţare a pajiştilor temporare sunt diferenţiate în
funcţie de condiţiile pedoclimatice, de gradul lor de degradare şi de metoda de
pregătire a terenului aplicată.
Deoarece investiţiile necesare înlocuirii pajiştilor permanente cu pajişti
temporare sunt ridicate, se impune o analiză foarte amănunţită în legătură cu
necesitatea şi condiţiile de înfiinţare a pajiştilor temporare (vegetaţie, sol, climă,
relief), încât producţiile realizate să fie economice şi să nu se afecteze echilibrul
ecologic din zonă (Burcea P., Ignat Al., 1975).

Tehnologia înfiinţării pajiştilor temporare presupune cunoaşterea

aspectelor legate de:
 alegerea terenului;
 pregătirea terenului;
 culturile premergătoare;
 fertilizarea de bază şi amendamentarea;
 specii şi soiuri folosite la înfiinţarea pajiştilor temporare;
 alcătuirea amestecurilor de graminee şi leguminoase perene;
 sămânţa şi semănatul;
 lucrările de îngrijire;
 folosirea pajiştilor temporare.
5.1.1. Alegerea terenului
Rezultatele obţinute de cercetarea ştiinţifică şi demonstrate de practica
agricolă au scos în relief faptul că pajiştile permanente se pot desţeleni pentru
transformarea lor în pajişti temporare, doar în următoarele situaţii:
 ponderea în covorul vegetal a plantelor fără valoare furajeră sau cu valoare
furajeră slabă este de peste 70-80%;
 potenţialul natural de producţie redus (sub 4-5 t/ha m.v.) şi de calitate slabă,
capacitatea de păşunat sub 0,4-0,5 UVM/ha;
 gradul de acoperire cu vegetaţie sub 60-65%;
 gradul de acoperire cu muşuroaie înţelenite peste 25-30%;
 pajiştile de pe terenurile în pantă, cu o acoperire slabă a vegetaţiei, pe care
se poate declanşa uşor procesul de eroziune;
 alte situaţii în care lucrările de suprafaţă de îmbunătăţire a pajiştilor
permanente degradate, nu au dat rezultate bune.
Nu se desţelenesc, indiferent de starea lor fitocenotică şi productivă:
 pajiştile situate pe terenuri cu panta mai mare de 15-170 (30%),
 cele situate în apropierea ogaşelor şi ravenelor,
 cele de pe soluri cu stratul arabil sub 10-12 cm grosime ,
 pajiştile situate pe terenuri cu apa freatică la adâncime mică (sub 40-50 cm).
Se recomandă înfiinţarea cu prioritate a pajiştilor temporare în regiunile
bogate în precipitaţii (peste 500-550 mm/an) şi cu cerinţele de mai sus satisfăcute
sau în condiţii de irigare, când şansele de reuşită sunt mult mai mari.

155
 5.1.2. Pregătirea terenului
Prin lucrările de pregătire a terenului se urmăreşte atât distrugerea
vechiului covor vegetal cât şi crearea condiţiilor pentru semănat. Înainte de
desţelenire, numai unde este cazul, se fac unele lucrări pregătitoare, cum ar fi:
 îndepărtarea vegetaţiei lemnoase,
 îndepărtarea cioatelor şi pietrelor,
 eliminarea excesului de umiditate,
 distrugerea muşuroaielor înţelenite,
 nivelarea terenului.
Pregătirea terenului se poate face prin mai multe metode în funcţie de
grosimea stratului de ţelină, vegetaţia existentă şi panta terenului. Astfel, se
disting trei metode de bază de pregătire a terenului:
 cu mobilizarea superficială a solului (3-5cm);
 cu mobilizarea medie a solului (5-12 cm);
 cu mobilizarea profundă a solului (20-25 cm).

Pregătirea terenului cu mobilizarea superficială a solului

Această metodă se poate aplica pe suprafeţele unde vegetaţia existentă a
fost distrusă cu un erbicid de contact, de tip Gramoxone (Paraquat) 5-10 l/ha în
600-800 l apă, sau cu acţiune sistemică, de tip Roundup (Glyphosate) 5-7 l/ha în
200-500 l apă.
La circa 2-3 săptămâni după erbicidare se lucrează terenul cu maşina
combinată MCR 2,5 sau cu freza de tip Rotaseeder, care execută concomitent şi
semănatul. Lucrarea se poate efectua şi la o săptămână de la erbicidare, dacă
vegetaţia a avut o acoperire redusă. Glyphosatul este mai eficient în condiţii de
temperatură şi umiditate relativă a aerului ridicată şi are toxicitate foarte redusă în
comparaţie cu Paraquatul (Şarpe N., 1987). Tehnologia se poate aplica pe toate
tipurile de pajişti, dar mai ales unde nu se poate face desţelenirea (strat arabil
subţire, pantă mare, soluri predispuse la eroziune etc.).
Unele studii au arătat că semănatul direct, fără o lucrare de desţelenire,
poate avea un eşec parţial sau chiar total, datorită atacului de boli şi dăunători,
fitotoxinelor provenite de la materia organică în descompunere sau a eventualelor
reziduuri de la erbicide, condiţiilor climatice etc. .
Pe pajiştile cu pante mari (peste 30%), cu vegetaţie rărită, supuse
eroziunii, N. Dumitrescu şi col. (1979) recomandă lucrarea superficială cu grapa
cu colţi trasă de animale, efectuată primăvara devreme, pentru a favoriza
încorporarea seminţelor în sol.
Pregătirea terenului cu mobilizarea medie a solului
În acest caz, se folosesc grape cu discuri sau freze pentru pajişti. Folosirea
frezei se recomandă pe pajiştile bine înţelenite, fără pietre, cioate sau vegetaţie
lemnoasă şi fără denivelări pronunţate. Pe pajiştile cu stratul de ţelină mai subţire,
afectate de forme ale eroziunii de suprafaţă, pregătirea terenului se poate face prin
2-3 lucrări cu grapa cu discuri în sensuri diferite, realizându-se o mobilizare a
solului pe o adâncime de 10-20 cm, suficientă pentru semănat. În cazul pajiştilor

156
cu un strat gros de ţelină, pentru a se realiza o pregătire corespunzătoare a solului,
lucrarea cu grapa cu discuri se finisează printr-o arătură superficială.
Pe terenurile situate în pantă, lucrările se fac paralel cu curbele de nivel,
admiţându-se abateri de 2-3% pe distanţe mai lungi de 200m şi de până la 5% pe
distanţe mai mici de 200 m (Popa A. şi col., 1984). Pe versanţi lungi, cu panta de
peste 20%, se recomandă pregătirea terenului în benzi cu lăţimea de 15-30 m, care
alternează cu benzi de aceeaşi lăţime, nelucrate.
Pregătirea terenului cu mobilizare profundă a solului
Lucrarea se face cu plugul, la 20-25 cm adâncime, în raport cu grosimea
stratului arabil. Pe pajiştile cu strat gros de ţelină, pentru a obţine o arătură de
bună calitate, lucrarea trebuie să fie precedată de prelucrarea ţelinei prin 1-2
treceri cu grapa cu discuri, în sensuri diferite. Odată cu arătura se încorporează şi
îngrăşămintele organice, amendamentele, precum şi îngrăşămintele cu fosfor şi
potasiu.
Epoca optimă pentru efectuarea lucrărilor de pregătire a terenului este
toamna, urmând ca în primăvară să se facă pregătirea patului germinativ şi
semănatul. În regiunile mai bogate în precipitaţii sau în condiţii de irigare,
desţelenirea se poate face după 1-2 cicluri de păşunat sau prima coasă pentru fân,
urmată apoi de semănat, încât la venirea îngheţurilor noul covor vegetal să fie
bine încheiat.
Deoarece adâncimea de încorporare a seminţelor de ierburi perene este
foarte mică (max. 2,5-3 cm), trebuie acordată o atenţie sporită nivelării terenului.
Pe terenurile mai puţin denivelate, nivelarea se obţine prin lucrarea cu grapa cu
discuri, echipată cu lama nivelatoare sau în agregat cu grapa cu colţi. În cazul
pregătirii patului germinativ cu grapa cu discuri este obligatoriu folosirea
tăvălugului inelar înainte şi după semănat, excepţie făcând solurile umede.
În condiţiile din nord estul României, înfiinţarea de pajişti temporare în
locul unor pajiştilor permanente degradate, se poate face prin prelucrarea
terenului cu 2-3 discuiri cu GD 3,2 şi însămânţarea unui amestec format din
Dactylis glomerata + Lolium perenne + Medicago sativa (Samuil C. şi col.,
2010).
5.1.3. Culturile premergătoare
În funcţie de grosimea stratului de ţelină şi de modul cum acesta a fost
mărunţit şi încorporat sub brazdă, pajiştile temporare se pot înfiinţa direct după
desţelenire sau după 1-2 ani, timp în care terenul se cultivă cu unele culturi anuale
furajere (porumb siloz sau masă verde, sfeclă furajeră, varză furajeră, cartof,
raigras aristat, borceag, ovăz masă verde etc.).
Simtea N. şi col. (1987) au arătat că, după plantele furajere anuale,
cultivate ca premergătoare timp de 1-2 ani, pe pajiştea temporară s-au obţinut
sporuri de producţie de 14-16%, faţă de semănatul direct după desţelenire. Pentru
condiţiile de la Staţiunea de cercetări de la Perieni-Vaslui, semănatul ierburilor pe
versanţi, imediat după desţelenire, a dat aceleaşi producţii cu semănatul acestora
după plante anuale cultivate timp de doi ani. Prin cultivarea plantelor
premergătoare se crează condiţii mai bune pentru însămânţarea amestecurilor de

157
ierburi perene şi pentru realizarea unui covor vegetal mult mai bine încheiat chiar
din anul I.
Cu toate acestea, în ţara noastră se foloseşte mai mult varianta înfiinţării
pajiştilor temporare direct după desţelenire, denumită şi “regenerarea rapidă a
pajiştilor”, care presupune utilizarea tehnologiilor ce oferă condiţii foarte bune
pentru instalarea noului covor ierbos.

5.1.4. Fertilizarea de bază şi amendamentarea

Prin producţiile ridicate pe care le realizează, pajiştile temporare, sunt
mari consumatoare de elemente nutritive din sol. Astfel, după Moga I. şi col.
(1983), pentru o nutriţie echilibrată a plantelor, solul trebuie să conţină 35-44 ppm
PAL (8-10 mg P2O5 mobil la 100 g sol) şi 100-125 ppm KAL (12-15 mg K2O mobil
la 100 g sol). Pajiştile temporare dau rezultate bune şi de calitate când reacţia
solului este neutră sau slab acidă (pH de 5,8-7,2).
Anghel Gh. (1984) precizează că producţiile obţinute sunt influenţate, în
primul rând, de dozele de îngrăşăminte aplicate şi de condiţiile pedoclimatice ale
zonei, lucru demonstrat de rezultatele obţinute în diferite câmpuri experimentale
şi prezentate în tabelul 5.1.
Tabelul 5.1
Producţia de s.u. a pajiştilor temporare din diferite câmpuri experimentale
Câmpul Tratamentul t/ha
Măgurele-Braşov (Aldulea 1979) N250P50K50 13,63
Şapca-Verde Cluj (Puia şi Klemm 1957) N180 12,30
Jucu – Cluj (Ţucra şi Lăpuşan 1982) Gülle 500-600 hl/ha 10,0
Sângiorgiu de Mureş (Moga şi colab. 1983) N200 10,9
Secuieni – Neamţ (Gheorghiu T., 1996) N100P60 12,0
Suceava (Popovici şi Ciubotaru 1976) N200P100K100 8,0
Lipova Satu-Mare (Lăpuşan şi colab. ) Gülle = N240P60 13,8
Sighetul - Marmaţiei (Lăpuşan) Gülle = N240P60 10,0
Staţiunea Sighet (Mihai 1980) N200P60K60 7,6

Simtea, N. şi col.(1988) precizează că producţia pajiştilor temporare este

influenţată de tipul amestecurilor de graminee şi leguminoase perene folosite la
înfiinţarea acestora, de sortimentul de îngrăşăminte, de dozele şi epocile lor de
aplicare. Astfel, epoca de aplicare a azotului poate fi lărgită, de la începutul
perioadei de vegetaţie până după al doilea ciclu de producţie. Prin fertilizare cu
nitrocalcar, în doze moderate şi intensive, la începutul creşterii şi la sfârşitul
perioadei de vegetaţie, producţiile obţinute au fost mai mari decât atunci când
acesta s-a aplicat la începutul creşterii şi pe teren îngheţat.
Pajiştile temporare, în comparaţie cu cele permanente, valorifică mai
eficient îngrăşămintele organice, cele chimice mai greu solubile şi
amendamentele, deoarece pot fi încorporate în sol odată cu desţelenirea sau cu
lucrările de pregătire a patului germinativ (Cardaşol V. şi col., 1988).

158
 Aplicarea îngrăşămintelor se face diferenţiat, în funcţie de conţinutul
solului în elemente nutritive, de zona climatică şi de materialul biologic folosit la
semănat. Se recomandă doze de 30-60 kg P2O5, 40-60 K2O şi 70-120 kg/ha N, la
folosirea amestecurilor numai din graminee şi doze mai mici de azot, 40-60 kg/ha,
la cele formate din graminee şi leguminoase perene (Samuil C. şi col., 1995).
Iacob, T. şi Vîntu, V. (1990) recomandă, pentru pajiştile temporare din
silvostepa Moldovei, utilizarea unor doze de 100-150 kg/ha N, care asigură cele
mai mari sporuri de producţie, de 26-43%.
Samuil C., (1999) recomandă, pentru pajiştile temporare din silvostepa
Moldovei, fie fertilizarea cu gunoi de grajd în doze de 10-40 t/ha, fie fertilizarea
cu 50-150 kg/ha N + 75 kg/ha P (tab. 5.2).
Tabelul 5.2.
Influenţa fertilizării asupra producţiei de s.u. (t/ha s.u.)
(1994-1997)
teren puternic
Varianta de fertilizare teren slab erodat
erodat
mt. (nefertilizat) 4,9 4,3
10 t/ha gunoi anual 5,7 5,3
20 t/ha gunoi anual 6,1 5,6
40 t/ha gunoi anual 7,0 6,3
10 t/ha gunoi la 2 ani 5,6 5,2
20 t/ha gunoi la 2 ani 6,0 5,3
N50 + P75 6,6 5,6
N75 + P75 7,0 6,0
N100 + P75 7,2 6,2
N150 + P75 8,0 6,7
N50 + 10 t/ha gunoi anual 6,8 5,7
N100 + 10 t/ha gunoi anual 7,5 6,1
N150 + 10 t/ha gunoi anual 8,6 6,9
N50 + 20 t/ha gunoi anual 7,0 6,0
N100 + 20 t/ha gunoi anual 7,6 6,5
N150 + 20 t/ha gunoi anual 8,9 7,3
N50 + 10 t/ha gunoi la 2 ani 6,8 5,9
N100 + 10 t/ha gunoi la 2 ani 7,3 6,2
N150 + 10 t/ha gunoi la 2 ani 8,2 6,6
N50 + 20 t/ha gunoi la 2 ani 6,9 5,8
N100 + 20 t/ha gunoi la 2 ani 7,4 6,2
N150 + 20 t/ha gunoi la 2 ani 8,4 6,8

Pe solurile acide cu pH < 5,2 se impune aplicarea amendamentelor înainte

de desţelenire, în doze de 4-5 t/ha CaO (7-9 t/ha CaCO3). Pentru înfiinţarea
pajiştilor temporare se recomandă folosirea gunoiului de grajd bine fermentat, în
doze de 20-40 t/ha (dozele mici pe cernoziomuri şi cele mai mari pe podzoluri,

159
soluri luvice) şi încorporarea lor în sol la 15-20 cm pe solurile grele şi în regiunile
umede şi la 20-25 cm pe solurile uşoare şi în regiunile secetoase.
5.1.5. Specii şi soiuri folosite
La înfiinţarea pajiştilor temporare se utilizează amestecuri alcătuite din
specii de graminee şi leguminoase perene valoroase şi mai rar graminee în cultură
pură sau amestecuri formate din graminee. Sortimentul de specii, folosit la
alcătuirea amestecurilor, cu principalele însuşiri biologice şi ecologice este redat
în tabelul 5.3.
În ţara noastră, cele mai răspândite specii în cultură sunt: Dactylis
glomerata, Festuca pratensis, Lolium perenne, Phleum pratense, Trifolium
repens, Medicago sativa, Trifolium pratense, Lotus corniculatus, Onobrychis
viciifolia.
Crearea şi introducerea în cultură a numeroase soiuri de graminee şi
leguminoase perene, cu precocităţi diferite, dă posibilitatea lărgirii perioadei
optime de folosire a fiecărei specii şi alcătuirii de conveiere de amestecuri pentru
păşuni, fâneţe sau folosire mixtă (tab. 5.4, 5.5).
O păşune organizată în acest mod permite, în zonele de şes, începerea
păşunatului raţional în decada a treia a lunii aprilie, cu amestecurile alcătuite din
soiuri precoce şi apoi derularea succesivă pe parcele cu amestecuri din soiuri
semiprecoce, semitardive şi tardive, acestea din urmă ajungând la înălţimea de
păşunat în ultimele decade din luna mai. În intervalul de timp, de 30-35 zile, când
se consumă producţia primului ciclu de vegetaţie, are loc regenerarea covorului
vegetal pentru ciclul de păşunat următor.
În cazul fâneţelor, amestecurile de soiuri cu precocităţi diferite vor ajunge
eşalonat la faza optimă de cosit, dând posibilitatea cultivatorilor să organizeze în
bune condiţii recoltarea şi pregătirea fânului, să folosească raţional utilajele şi
forţa de muncă de care dispun.
5.1.6. Alcătuirea amestecurilor de graminee şi leguminoase
Pentru înfiinţarea pajiştilor temporare se pot folosi amestecuri numai din
graminee perene, în cultură pură sau amestecuri de graminee şi leguminoase
perene. Înfiinţarea pajiştilor temporare numai din graminee perene presupune
utilizarea unor doze ridicate de îngrăşăminte cu azot şi se recomandă în regiunile
bogate în precipitaţii sau în condiţii de irigare.
Din cercetările efectuate în ţara noastră, asupra structurii amestecurilor, s-
a ajuns la concluzia că pajiştile cele mai valoroase se realizează când se folosesc
amestecuri de graminee şi leguminoase perene, deoarece acestea prezentă
numeroase avantaje:
 productivitate ridicată, pentru că cele două grupe de plante nu intră în
concurenţă, ele utilizează nişe ecologice diferite;

160
 Tabelul 5.3
Însuşirile biologice şi tehnologice ale speciilor folosite pentru înfiinţarea pajiştilor temporare
Modul Zone de cultură Cantitatea de S.U.5)
Vivacitatea Ritmul de S.U. % min.
Denumirea speciei Talia de stepă- etajul soluri soluri cu exces în cultură pură
(ani) dezvoltare STAS 72-81
folosire silvostepă stejar-gorun fag molid erodate de umiditate (kg/ha)
Bromus inermis1) 10-12 Lent înaltă F X - - - x - 30-35 60
Dactylis glomerata 6-8 mijlociu înaltă M X X x x x x 25-30 52
Festuca arundinacea 6-8 mijlociu înaltă M x3) X x - - x 30-35 60
Festuca pratensis 6-8 mijlociu înaltă M X X x x x x 30-35 60
Festuca rubra2) 10-12 Lent medie P - - x x - - 25-30 52
Lolium multiflorum 1-3 Rapid înaltă F x3) X x - - - 25-30 68
Lolium perenne 4-5 Rapid medie P x3) X - - x x 25-30 68
Phleum pratense 5-7 mijlociu înaltă M - X x x - x 10-12 68
Poa pratensis2) 10-12 Lent medie P X X x - - x 15-20 52
Lotus corniculatus 7-8 mijlociu medie M - X x x x x 15-18 54
Medicago sativa 4-5 Rapid înaltă F X X - - x - 15-18 66
Onobrychis viciifolia 7-8 mijlociu înaltă F X - - - x - 45-50 56
Trifolium pratense 2-3 Rapid înaltă F x3) X x x - x 14-15 66
Trifolium repens 7-8 mijlociu joasă P x3) X x x - x 10-12 54
SPECII CU FOLOSINŢ| LIMITAT|
Agropyron pectiniforme 6-8 mijlociu medie M - - - - x - 10-12 52
Agrostis stolonifera1) 8-10 mijlociu medie F X - - - - x 10-12 46
Alopecurus pratensis2) 10-12 mijlociu înaltă M - - - - - x 20-25 46
Arrhenatherum elatius 3-4 Rapid înaltă F - - x x - x 30-32 52
Typhoides arundinacea1) 10-12 Lent înaltă F - - - - - x 15-20 60
Melilotus albus 1-2 Rapid înaltă F x4) - - - - - 15-20 66
Trifolium hybridum 4-6 Rapid înaltă F - - x x - x 12-15 54
1) – specie stoloniferă; 2) – specie cu tufă mixtă; 3) - în condiţii de irigare; 4) – pe soluri saline şi alcalice; 5) – sământă utilă

161
 Tabelul 5.4
Soiuri de graminee perene
Specia Soiuri
Agropyron pectiniforme Flaviu
Agrostis capillaris Golfin – Golf
Agrostis stolonifera Kromi
Bromus inermis Doina, Iulia Safir, Maia Safir, Mihaela, Olga
Dactylis glomerata Barlegro, Intensiv, Magda, Marius, Lespezi
Adela, Finelawn, Jucu 5, Kora, Marvla, Napoca 2,
Festuca arundinacea
Transilvania 6, Vio Jucu, Vlarom
Baraika, Bartilla, Barcrypto, Casimir, Pradel, Senu
Festuca pratensis
Pajbjerg, Senu, Transilvan 2
Festuca rubra Căprioara, Cristina BV, Rushmore
Festuca ovina Ridu
Lolium multiflorum Ancuţa F, Iuliana
Barantov, Barburian, Bardacia, Barkamaz, Barlunca,
Lolium perenne
Bartasja, Mohoş, Parangu, Phenom, Timiş 81
Lolium hybridum Luky, Florin, Zefir
Typhoides arundinacea Premier
Phleum pratense Baradria, Donatello, Rarău, Sleipnir
Poa pratensis Baronial, Compact, Conni Platini, Skiz, Colina

Tabelul 5.5
Soiuri de leguminoase perene
Specia Soiul
Lotus corniculatus Dacia 1, Doru, Dragotim, Măgurele 8
Bardine, Catinca, Cezara, Daisy, Daniela, Ileana,
Medicago sativa Liliana, Mădălina, Mihaela, Pompilia, PR54V09,
PR54V46, PR55V48, Roxana, Sandra, Teodora
Onobrychis viciifolia Anamaria, Sersil, Vlamar
Aster, David Liv, Novac, Rotrif, Roxana 1, Select 2,
Trifolium pretense
Tinu Liv, Vesna
Trifolium repens Danitim, Mioriţa
Trifolium alexandrinum Viorel

 producţiile sunt mai uniform repartizate în timpul perioadei de vegetaţie,

datorită unei mai bune regenerări a leguminoaselor;
 calitatea superioară a furajului obţinut, datorită prezenţei leguminoaselor;

162
 realizarea unui furaj echilibrat în glucide şi proteine, dând posibilitatea
conservării acestuia în bune condiţii;
 producţiile devin mai stabile, întrucât plantele cultivate în amestec au o
rezistenţă mai bună la factorii nefavorabili de creştere;
 folosirea unor cantităţi reduse de îngrăşăminte cu azot, datorită leguminoaselor
care fixează azotul atmosferic, pe cale simbiotică, prin intermediul bacteriilor
din genul Rhizobium.

S-a constatat că Medicago sativa aduce un aport de circa 5 kg/ha N (I.

Puia şi col., 1989), Trifolium repens, de 3 kg/ha N (I. Breazu şi col., 1987), pentru
fiecare procent de participare în amestec, la o pondere de 50%, respectiv 55% din
covorul vegetal.
Avantajele enumerate mai sus reliefează importanţa folosirii
amestecurilor de graminee şi leguminoase perene la înfiinţarea pajiştilor
temporare.
Alcătuirea amestecurilor de graminee şi leguminoase perene constituie
una din cele mai importante lucrări din tehnologia de cultivare a pajiştilor
temporare, de care depinde, în mare măsură, productivitatea pajiştii, calitatea
recoltei, sistemul de fertilizare, modul şi durata de folosire, evoluţia compoziţiei
covorului vegetal etc. . Din aceste motive, alcătuirea amestecurilor de graminee şi
leguminoase perene se face după criterii ştiinţifice, care se bazează pe cunoaşterea
particularităţilor biologie şi ecologice ale speciilor şi soiurilor de plante existente
în cultură, a productivităţii şi calităţii acestora, a condiţiilor pedoclimatice ale
zonei, a modului de folosire şi duratei de exploatare a pajiştii. În funcţie de aceste
condiţii se stabileşte sortimentul de specii şi soiuri care valorifică, în cel mai înalt
grad, condiţiile zonei respective şi satisface exigenţele cultivatorului (Popovici D.,
Ciubotariu C., 1982).
În vederea alcăturii amestecurilor de graminee şi leguminoase perene se
parcurg, succesiv, mai multe etape de lucru.
Stabilirea duratei şi a modului de folosire a pajiştilor temporare
Durata de folosire este influenţată de vivacitatea speciilor din amestec,
mai ales a leguminoaselor, care este mai mică decât a gramineelor.
În funcţie de durata de folosire, pajiştile temporare se împart în trei
categorii:
 pajişti cu durată scurtă de folosire (2-3 ani);
 pajişti cu durată medie de folosire (4-6 ani);
 pajişti cu durată lungă de folosire (> 6 ani).
În general, pajiştile cu durată scurtă de folosire se înfiinţează pe terenurile
arabile şi intră în rotaţie cu plante furajere anuale, iar cele cu durată medie şi
lungă de folosire se înfiinţează în locul pajiştilor permanente degradate, care nu
pot fi îmbunătăţite prin alte măsuri.
În ceea ce priveşte modul de folosire, pajiştile de scurtă durată se folosesc
numai prin cosit, cele cu durată medie prin cosit sau mixt, iar cele cu durată lungă
prin păşunat sau mixt (tab. 5.6).

163
 Tabelul 5.6
Structura amestecurilor de graminee şi leguminoase perene
pentru pajişti temporare
Durata de Graminee Leguminoase
Modul
folosire din care cu talie din care: cu talie
de Total Total
(ani) înaltă joasă înaltă joasă
folosire
2-3 30 30 - 70 70 -
Fâneaţă
4-6 60 60 - 40 40 -
Păşune peste 6 70 30 40 30 - 30
4-6 60 50 10 40 30 10
Mixt
peste 6 70 60 10 30 10 20

Stabilirea numărului de specii din cadrul amestecurilor

Numărul speciilor din covorul vegetal al pajiştilor temporare este mult
mai mic decât cel de pe pajiştile permanente şi se stabileşte în funcţie de durata de
folosire proiectată şi de intensitatea sistemului de cultură.
Numărul de specii din amestec poate fi:
 pentru pajişti cu durată scurtă de folosire se recomandă 2-3 specii;
 pentru cele cu durata medie de folosire se recomandă 3-5 specii;
 pentru pajiştile cu durată lungă de folosire se recomandă 4-6 specii.
Amestecurile formate din 2-3 specii sunt denumite amestecuri simple, iar
cele alcătuite din peste 3 specii poartă denumirea de amestecuri complexe.
Amestecurile simple sunt recomandate pentru tehnologiile intensive de cultivare,
indiferent de durata de folosire, iar cele complexe sunt indicate în condiţii de
cultivare extensivă. În sprijinul acestor afirmaţii vin datele experimentale obţinute
de Simtea N. (1980), Bărbulescu C. şi col. (1980) ş.a. În general, pentru fâneţe se
recomandă amestecuri simple, iar pentru păşuni şi folosire mixtă, amestecuri
complexe. Din numărul total de specii utilizate în amestec, 1-2 specii trebuie să
fie leguminoase.
Stabilirea proporţiei gramineelor şi leguminoaselor în cadrul
amestecurilor
Pentru a obţine compoziţia floristică dorită, este necesar ca la stabilirea
proporţiei dintre cele două grupe de plante să se ţină seama de durata şi modul de
folosire a pajiştilor, precum şi de particularităţile biologice ale speciilor
componente.
Astfel, în amestecurile cu durată scurtă de folosire, leguminoasele au o
pondere ridicată, deoarece au un ritm de dezvoltare mai rapid şi vivacitate mai
scurtă decât gramineele, oferind producţii mari în primii 2-3 ani de viaţă. Pe
măsură ce se măreşte durata de folosire a pajiştii, se diminuează procentul de
participare al leguminoaselor şi creşte cel al gramineelor din amestec.
În amestecurile destinate folosirii prin păşunat, ponderea cea mai mare o
au gramineele, la folosirea prin cosit, leguminoasele, iar la folosirea în regim mixt

164
proporţiile sunt asemănătoare cu cele de la folosirea ca păşune, dar predomină
speciile cu talie înaltă (Charles J.P., 1988).
Alegerea speciilor şi stabilirea procentului de participare
a fiecărei specii în amestec
Alegerea speciilor se face în funcţie de condiţiile naturale ale zonei,
durata şi mai ales modul de folosire, ritmul de dezvoltare şi vivacitatea speciilor
respective (tab. 5.3).
Pentru pajiştile folosite prin cosit se aleg specii de ierburi cu talie înaltă,
bogat foliate şi cu capacitate mare de regenerare, capabile să ofere producţii mari
şi de bună calitate, în condiţii de cultură intensivă. La înfiinţarea pajiştilor folosite
prin păşunat sunt recomandate specii cu talie mijlocie şi joasă, cu vivacitate
ridicată, bogate în frunze bazale, rezistente la călcat, care formează o ţelină
elastică şi care au o capacitate mare de regenerare. Nu sunt excluse, în acest caz,
nici speciile cu talie înaltă, productive şi rezistente la călcat.
Pentru amestecurile cu folosire mixtă se aleg atât specii cu talie înaltă cât
şi cu talie mijlocie şi joasă, care răspund cel mai bine acestui mod de exploatare.
În cadrul fiecărei grupe de plante, procentul de participare în amestec al fiecărei
specii se stabileşte în funcţie de valoarea economică a speciei, adaptabilitatea la
condiţiile pedoclimatice, pretabilitatea la modul de folosire stabilit şi de direcţia
de evoluţie dorită a viitorului covor vegetal.
Alegerea soiurilor în cadrul fiecărei specii
Existenţa unei game largi de soiuri cu precocităţi diferite, la majoritatea
speciilor de ierburi perene cultivate, impune ca la alcătuirea amestecurilor să se
ţină seama şi de acest aspect. Pentru ca randamentul pajiştii să fie maxim şi să
ofere un furaj de calitate superioară se recomandă folosirea, în cadrul amestecului,
de soiuri cu acelaşi indice de precocitate sau cu indici de precocitate apropiaţi
(tab. 5.4, 5.5). În acest fel se pot realiza pajişti intensive şi cu ajutorul
amestecurilor complexe.
Calculul cantităţii de sămânţă
Calculul cantităţii de sămânţă se face pentru fiecare specie din amestec,
pe baza următoarelor elemente:
 cantitatea de sămânţă în cultură pură (kg/ha), la valoarea utilă de 100% (N);
 procentul de participare în amestec (p);
 procentul de sămânţă utilă (S.U.).
Cantitatea de sămânţă în cultură pură la valoarea utilă de 100% (tab. 5.7),
s-a calculat pe baza desimii de semănat şi a masei a 1000 de boabe (MMB).
Procentul de sămânţă utilă (S.U.) se calculează pe baza valorilor purităţii
(P) şi germinaţiei (G), care se înscriu în buletinul de analiză al seminţei
respective, elaborat de laboratoarele specializate în acest sens sau se determină
prin metode cunoscute.
În cazuri extreme, se poate folosi procentul minim de sămânţă utilă,
admis de STAS-ul 72/81, care variază în jurul valorii de (60%), pentru ambele
grupe de plante.

165
 Tabelul 5.7
Elemente necesare pentru calcularea normelor de semănat
(după St. Erdelyi şi Heinke Klemm, 1974)
Puritatea Germinaţia
Desimea M.M.B
Specia 2 Clasa
(b.g./m ) (g)
I II III I II III
Arrhenatherum elatius 700-1000 2,8-3,6 95 90 80 85 80 70
Bromus inermis 700-1000 3,5-4,4 95 90 85 85 80 70
Dactylis glomerata 1500-2500 0,8-1,5 90 85 80 85 75 65
Festuca pratensis 1500-2000 1,6-2,4 95 90 85 85 80 70
Festuca rubra 1500-2500 1,2-2,5 95 90 80 85 80 60
Lolium multiflorum 1000-1500 2,0-2,4 97 95 90 90 85 75
Lolium perenne 1000-1500 2,0-2,5 97 95 90 90 85 75
Phleum pretense 2000-3000 0,3-0,5 96 94 90 90 85 75
Poa pratensis 5000-7000 0,3-0,4 90 85 80 85 75 65
Lotus corniculatus 1000-1500 1,2-1,5 97 96 94 85 75 60
Medicago sativa 700-900 1,5-2,3 98 96 94 85 80 70
Onobrychis viciifolia 300-400 12-15 98 96 94 80 70 60
Trifolium pretense 700-900 1,0-2,2 98 96 93 90 85 70
Trifolium repens 1500-2000 0,6-0,8 97 95 90 85 80 70

PG
SU (%) =
100
Cunoscând elementele amintite mai sus, cantitatea de sămânţă pentru
fiecare specie (Q) se determină cu relaţia:
pN
Q (kg/ha) =
S.U.
Cantitatea de sămânţă rezultată din calcul se corectează în funcţie de
capacitatea de concurenţă a speciilor din amestec, separat în cadrul fiecăreia din
cele două grupe de plante şi apoi, dacă este cazul, în funcţie de condiţiile de
cultivare.
Corecţia, în funcţie de capacitatea de concurenţă (competitivitate), este
indicată în vederea menţinerii compoziţiei floristice proiectate pe întreaga
perioadă de folosire a pajiştii. În acest sens, se folosesc datele din tabelul 5.8, care
se referă la comportarea speciilor începând din anul II de folosire.
În anul înfiinţării pajiştii, majoritatea speciilor au o capacitate de
concurenţă redusă, cu excepţia speciilor de Lolium şi Medicago. Se recomandă a
se aplica următoarele corecţii:
 majorarea cantităţii de sămânţă calculată (Q) cu circa 25-30% la speciile cu
capacitate de concurenţă medie (2) şi cu circa 50-60% la cele cu capacitate
de concurenţă slabă (3), când sunt în amestec cu specii ce au o capacitate de
concurenţă ridicată (1);

166
 majorarea cantităţii de sămânţă calculată cu 15%, la speciile cu capacitate
slabă de concurenţă (3), când sunt în amestec cu specii cu capacitate de
concurenţă medie (2).
Tabelul 5.8
Indicii de concurenţă (competitivitate) la câteva specii
Denumirea speciei Indice* Denumirea speciei Indice*
Arrhenatherum elatius 1 Lolium multiflorum 1
Dactylis glomerata 1 Agropyron pectiniforme 3
Festuca pratensis 3 Lotus corniculatus 3
Festuca rubra 3 Medicago sativa 1
Festuca arundinacea L Medicago varia 1
Phleum pratense 3 Onobrychis viciifolia 3
Poa pratensis 3 Trifolium pratense 2
Lolium perenne 2 Trifolium repens 3
Bromus inermis 2 Trifolium hybridum 3
*) : 1 – specii puternic competitive; 2 – specii mediu competitive; 3 – specii slab competitive

În cazul în care condiţiile agrotehnice din momentul semănatului nu sunt

la parametrii optimi, indiferent de durata de folosire a pajiştii, cantitatea de
sămânţă poate fi mărită cu până la 20-30%, iar pentru semănatul pe terenurile în
pantă, expuse eroziunii, aceasta se poate chiar dubla. Pe baza rezultatelor
cercetării ştiinţifice şi a verificării lor în practică, s-au elaborat amestecuri pentru
diferite condiţii pedoclimatice şi moduri de folosire, numite “amestecuri
standard”. Acestea sunt utilizate de multă vreme în ţări ca Austria, Elveţia,
Franţa, Germania sau Olanda, fiind periodic revizuite în funcţie de noile rezultate
ale cercetării şi de cerinţele pieţii.
Pe baza rezultatelor obţinute de unităţile din reţeaua de cercetare a
Institutului de Cercetare şi Producţie pentru Cultura Pajiştilor Măgurele-Braşov şi
a celor din unităţile de învăţământ superior agronomic, în anul 1978 s-a elaborat
prima standardizare de amestecuri de graminee şi leguminoase perene, cu 30 de
amestecuri. În anul 1987, pe baza noilor date ((tab. 5.11) acumulate, s-a revizuit
acel standard, fiind recomandate pentru producţie 21 de amestecuri, grupate pe
zone şi etaje de vegetaţie, precizându-se şi modul de folosire.
În condiţiile din silvostepa Moldovei, Samuil C. (1999) a obţinut rezultate
bune, la înfiinţarea de pajişti temporare, folosit în amestec specii bine adaptate
zonei (tab. 5.9, 5.10).
5.1.7. Sămânţa şi semănatul
Semănatul ierburilor perene necesită o atenţie deosebită, deoarece de
această lucrare depinde, în mare măsură, realizarea unei pajişti temporare
corespunzătoare. Semănatul amestecurilor de ierburi perene se poate realiza cu
sau fără plantă protectoare, aceasta fiind încă o problemă mult discutată.

167
 Tabelul 5.9
Influenţa amestecului de graminee şi leguminoase perene asupra
producţiei de s.u. (1994 - 1997)
teren slab erodat teren puternic
Amestecul
(t/ha s.u.) erodat (t/ha s.u.)
Bromus inermis + Onobrychis viciifolia 7,0 6,3
Lolium perenne + Dactylis glomerata 7,1 5,8
+ Medicago sativa

Tabelul 5.10
Influenţa amestecului şi a fertilizării asupra producţiei de furaj (t/ha s.u.)
(1994 – 1997)
Varianta de fertilizare teren slab erodat teren puternic erodat
Amestec 1 Amestec 2 Amestec 1 Amestec 2
mt. (nefertilizat) 4,9 5,1 4,6 4,0
10 t/ha gunoi annual 5,5 5,9 5,6 4,9
20 t/ha gunoi annual 6,1 6,3 5,9 5,3
40 t/ha gunoi annual 6,9 6,9 6,6 6,0
10 t/ha gunoi la 2 ani 5,5 5,8 5,5 4,9
20 t/ha gunoi la 2 ani 5,7 6,3 5,6 5,1
N50P75 6,6 6,5 6,1 5,3
N75P75 7,1 6,9 6,3 5,6
N100P75 7,3 7,1 6,6 5,9
N150P75 7,9 8,1 7,0 6,5
N50 + 10 t/ha gunoi anual 6,8 6,8 5,9 5,5
N100 + 10 t/ha gunoi anual 7,3 7,6 6,3 6,0
N150 + 10 t/ha gunoi anual 8,4 8,7 7,1 6,7
N50 + 20 t/ha gunoi anual 7,0 7,0 6,2 5,7
N100 + 20 t/ha gunoi anual 7,6 7,6 6,5 6,4
N150 + 20 t/ha gunoi anual 8,7 9,2 7,5 7,1
N50 + 10 t/ha gunoi la 2 ani 6,8 6,8 6,1 5,7
N100 + 10 t/ha gunoi la 2 ani 7,4 7,2 6,4 5,9
N150 + 10 t/ha gunoi la 2 ani 8,0 8,3 6,8 6,4
N50 + 20 t/ha gunoi la 2 ani 6,9 6,9 6,1 5,6
N100 + 20 t/ha gunoi la 2 ani 7,4 7,4 6,3 6,0
N150 + 20 t/ha gunoi la 2 ani 8,2 8,6 6,9 6,7
Amestec 1 Amestec 2
Bromus inermis Lolium perenne
Onobrychis viciifolia Dactylis glomerata
Medicago sativa

Semănatul cu plantă protectoare se recomandă în condiţii de irigare sau în

zone cu aport pluviometric ridicat. În aceste situaţii se aleg ca plante protectoare,
specii cu perioadă scurtă de vegetaţie, cum ar fi: ovăz, raigras aristat, trifoi persan,

168
borceaguri recoltate pentru masă verde sau chiar soiuri timpurii de cereale pentru
boabe, cu o normă de semănat de până la 50% faţă de cultura normală, pentru a
diminua concurenţa dintre acestea şi vegetaţia pajiştii.
Epoca de semănat
La înfiinţarea pajiştilor temporare în locul pajiştilor permanente
degradate, epoca optimă de semănat este primăvara devreme, când solul permite
intrarea maşinilor agricole, iar temperatura este constant peste 00C. Semănatul
prea timpuriu nu este recomandat, deoarece plantele tinere de leguminoase pot fi
distruse de eventualele temperaturi sub – 50C, iar buruienile pot fi un concurent
puternic pentru graminee.
Nici întârzierea epocii de semănat nu este indicată, întrucât umiditatea
scăzută din stratul superficial al solului influenţează negativ răsărirea şi
înrădăcinarea, sau determină chiar compromiterea culturii. Pe terenurile cu
umiditate suficientă, sau în condiţii de irigare, semănatul se poate efectua şi la
sfârşitul verii, începutul toamnei, 20 august-10 septembrie în regiunile de câmpie
şi 1 august-1 septembrie în regiunile colinare, încât, de la semănat până la
încetarea vegetaţiei să se acumuleze, în medie, 800-13000C. În zona montană,
unde perioada de vegetaţie este scurtă, semănatul se face numai primăvara.
Metode de semănat
Semănatul amestecurilor de seminţe, pentru înfiinţarea pajiştilor
temporare, se poate realiza prin mai multe metode ce variază în funcţie de
configuraţia şi panta terenului, însuşirile seminţelor, dotarea tehnică, prezenţa sau
absenţa plantei protectoare etc. Pe terenurile plane sau slab înclinate, semănatul se
face în rânduri distanţate la 12,5-15 cm, folosind semănători universale (SUP-21,
SUP-29), de tip Saxonia sau speciale (fig. 5.1.).

Fig. 5.1. Maşină de semănat

169
 Tabelul 5.11
Amestecuri-standard de graminee şi leguminoase perene
( N. Simtea şi colab., 1990; Gh. Motcă şi colab., 1994)
Condiţii staţionale particulare
Zona Zona Etajul nemoral Etajul
Zona sau etajul de vegetaţie Terenuri Exces
silvostepei nemorală (gorun-fag) boreal Irigat Sărături
erodate apă
Codul amestecurilor 1 2 3 41) 52) 61) 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21
3)
Modul de folosire F P M PM P F MF PM M M PM M P P PM MF PM F M M P
Dactylis glomerata 12 6 8 10 - 10 12 - 9 10 - 4 - - 10 8 5 - 5 5 -
Festuca pratensis 8 - 10 8 - - 5 15 - 13 12 8 - 5 - 7 - - 8 - -
Phleum pratense 5 - - 5 - 8 5 6 7 7 8 10 8 3 - 5 - - 7 - -
Lolium perenne - - - 2 - - - 4 9 - - - - 15 5 3 - - 5 15 10
Festuca arundinacea - - - - 25 -- - - - - - - - 12 - - - - - 15
Festuca rubra - - - - - - - - - - 6 - 7 - - - - - - - -
Poa pratensis 2 - - 2 - - - 2 - - - - 3 - 2 - - - - - -
Bromus inermis - - 10 - - - - - - - - - - 2 - - 12 25 - - -
Trifolium repens - - - 3 3 - - 3 3 3 3 3 3 - 3 - - - - 3 3
Trifolium pratense - - - - - 12 - - 5 - - 3 - 3 - - - - - - -
Lotus corniculatus 5 - 4 - - - 3 - - 5 2 - - - - - 5 - - 5 5
Medicago sativa - 15 - - - - 5 - - - - - - - - 8 5 - - -
Onobrychis viciifolia - - 30 - - - - - - - - - - - - - 25 40 - -
Total sămânţă utilă (kg/ha) 32 21 62 30 28 30 30 30 33 38 31 28 21 28 32 31 52 65 25 28 33
1)
– şi în etajul nemoral; 2) – şi în condiţii de irigare; 3) – P = păşune; F = fâneaţă; M = mixt.

170
 O altă metodă, mai puţin răspândită în ţara noastră, este semănatul prin
împrăştiere, care se poate face mecanizat, cu semănători speciale sau universale,
la care se îndepărtează tuburile, ori manual. În acest caz sunt necesare lucrări cu
grapa cu colţi sau cu tăvălugi inelari, care să favorizeze încorporarea seminţelor în
sol.
Pe terenurile cu pante mari, inaccesibile maşinilor agricole, semănatul
amestecurilor de seminţe se face numai manual, prin împrăştiere. Pentru a
favoriza încorporarea seminţelor în sol sunt necesare lucrări cu grape trase de
animale sau trecerea cu o turmă de ovine după împrăştierea seminţelor, când solul
are o umiditate suficientă în stratul superficial. În cazul culturilor cu plantă
protectoare de toamnă, amestecurile de seminţe se seamănă primăvara,
perpendicular pe rândurile acesteia, după o prelucrare superficială a solului cu
grapa cu colţi. Când planta protectoare este o cultură de primăvară, semănatul
ierburilor se face după însămânţarea plantei protectoare, tot perpendicular pe
rândurile acesteia.
Adâncimea de semănat
Adâncimea de semănat se stabileşte în funcţie de mărimea şi forma
seminţelor, puterea de străbatere, textura şi umiditatea solului. Astfel,
amestecurile compuse din seminţe mici (Phleum pratense, Lotus corniculatus,
Trifolium repens, Poa pratensis etc.) se seamănă la adâncimea de 1-2 cm, iar cele
cu seminţe medii şi mari (Bromus inermis, Festuca arundinacea, Onobrychis
viciifolia etc.), la 2-3 cm. Respectarea cu stricteţe a adâncimii de semănat este o
condiţie importantă pentru reuşita înfiinţării pajiştii respective, iar pentru aceasta
se impune tăvălugitul înainte şi după semănat, lucrări ce sunt eliminate la
utilizarea maşinilor moderne, care efectuează tăvălugitul odată cu semănatul.
5.1.8. Lucrările de îngrijire
Aplicarea corectă şi la timp a lucrărilor de îngrijire, mai ales în anul I,
favorizează realizarea unui covor vegetal uniform şi bine încheiat, premiza
obţinerii unor producţii ridicate.
Irigarea de răsărire. Această lucrare este necesară după semănatul de la
sfârşitul verii, dar uneori şi în primăverile secetoase, la pajiştile semănate în
această epocă. Se recomandă o normă de udare de 150-200 m3/ha, ce poate fi
repetată, la nevoie, după 12-15 zile.
Distrugerea crustei. Crusta formată în primele zile după semănat se poate
distruge pe cale mecanică, utilizând tăvălugul neted înfăşurat cu sârmă ghimpată,
grapa de fier cu colţii îndreptaţi în sus sau o grapă de mărăcini.
Completarea golurilor. În cazul semnalării golurilor, indiferent de
motivul producerii lor, se impune completarea acestora cu sămânţă din acelaşi
amestec. Lucrarea se poate efectua fie în anul înfiinţării pajiştii, dacă se asigură
condiţiile de umiditate, în cazul semănatului de primăvară şi numărul de zile
pentru o dezvoltare a plantelor care să le permită o bună rezistenţă în timpul
iernii, la semănatul de vară-toamnă, fie în primăvara anului următor.
Când suprafeţele cu goluri sunt mari, operaţiunea se face cu maşini de
semănat, iar pe suprafeţe reduse se poate face manual. Înainte de semănatul pentru

171
completarea golurilor, dacă se efectuează în primăvara anului următor, se impune
mobilizarea superficială a solului cu grapa cu colţi şi după semănat, lucrarea cu
tăvălugul.
Combaterea buruienilor reprezintă lucrarea cea mai importantă din anul I
de vegetaţie la pajiştile temporare semănate fără plantă protectoare şi la cele
înfiinţate primăvara, deoarece ierburile perene au o viteză de creştere redusă în
primele fenofaze după răsărire şi pot fi uşor înăbuşite de către buruieni.
Combaterea acestora se poate face destul de eficient, atât pe cale mecanică, cât şi
chimică.
Combaterea mecanică constă în cosirea repetată a buruienilor cu coasa, cu
diferite cositori uşoare, înainte ca acestea să fructifice. Cositul se face la înălţimea
de 8-10 cm de la sol, încât speciile semănate să fie cât mai puţin afectate.
Materialul rezultat se adună şi se scoate de pe teren într-un timp cât mai scurt,
pentru a nu asfixia plantele din noul covor vegetal.
Pe terenurile cu o îmburuienare puternică se recomandă folosirea
erbicidelor, care se aleg în funcţie de compoziţia amestecului semănat. Astfel, pe
pajiştile formate numai din graminee perene se pot folosi erbicidele Icedin 3 l/ha,
Icedin forte 2 l/ha, când temperatura aerului este de minim 10-120C sau Sare de
amină (S.D.M.A) 2-3 l/ha, când temperatura este de cel puţin 150C.
Pe pajiştile formate din graminee şi leguminoase se recomandă a se folosi
pentru combaterea buruienilor dicotiledonate Kerb 50 W, Basagran sau Basagran
forte.
Kerb 50 W se aplică în cantitate de 4-5 kg/ha, când leguminoasele au 3-5
frunze, fiind indicat ca tratamentul să se efectueze pe timp noros sau în amurgul
zilelor însorite, pentru a evita apariţia arsurilor pe frunze. Basagranul, în doză de
2,5-3 l/ha, se aplică fie în faza de 3-5 frunze trifoliate, fie numai la 1-2 frunze,
când gradul de îmburuienare este puternic. Basagranul forte, 2-2,5 l/ha erbicid,
într-un volum de circa 300 l apă, se aplică când buruienile dicotiledonate sunt în
faza de 2-3 frunze, temperatura aerului peste 180C (ideal 25-280C), iar umiditatea
atmosferică peste 40%. După tratament nu se irigă şi nu trebuie să plouă circa 10
ore.
În multe pajişti temporare s-au răspândit, în ultimul timp, specii din genul
Rumex (R. crispus, R. obtusifolius, R. alpinus etc.), ce aduc mari prejudicii
speciilor semănate. Pentru combaterea acestora din pajiştile mai vechi se
recomandă erbicidul sistemic Asulox, în doză de 4-5 l/ha, care se aplică primăvara
şi toamna, când buruienile sunt în faza de rozetă, cu toate frunzele formate.
Dozele mai mari nu sunt indicate deoarece afectează plantele de trifoi
roşu şi sparcetă. Eficacitatea erbicidului este maximă când temperatura aerului
este de 25-350C şi umiditatea relativă din atmosferă ridicată (N. Şarpe, 1987). La
un grad de îmburuienare de peste o plantă/m2, tratamentul se face pe toată
suprafaţa. Odată cu ştevia sunt combătute şi alte buruieni, cum ar fi: Echinochloa
crus-galli, Setaria glauca, S. viridis, Thlaspi arvense, Pteridium aquilinum etc.
În cazul infestării pajiştilor temporare cu cuscută, se recomandă
combaterea acesteia din anul înfiinţării culturii cu soluţii de Reglone sau

172
Gramoxone în concentraţie de 1% sau cu Aretit ori Acetadin în concentraţie de 2-
3%. Tratamentul se face numai pe vetrele infestate când, după cosit, lăstarii
leguminoaselor şi filamentele de cuscută au reapărut, folosind l litru soluţie/m2
suprafaţă tratată (Şarpe N., 1987).
Fertilizarea. Prin această lucrare se urmăreşte realizarea de producţii mari
şi de bună calitate, precum şi menţinerea unui covor ierbos valoros pe toată durata
folosirii. În primul an de vegetaţie, de regulă, plantele folosesc îngrăşămintele
aplicate la pregătirea patului germinativ şi la fertilizarea de bază, recomandându-
se o doză de 50 kg/ha N, după coasa I, în condiţii de irigare sau de climat umed,
indiferent de structura amestecului.
În anii următori, fertilizarea se face în funcţie de ponderea leguminoaselor
în covorul vegetal şi modul de folosire. Pajiştile cu mai puţin de 40%
leguminoase, folosite prin păşunat, vor fi fertilizate cu 120-150 (200) kg/ha N,
aplicat în 3-4 reprize, iar cele cu 40-60% leguminoase, folosite mixt, cu 80-100
kg/ha N, aplicat în 2 fracţii. Când ponderea leguminoaselor este de peste 60-70%
şi modul de folosire prin cosit, doza de azot va fi de numai 35-50 kg/ha şi se va
aplica primăvara, înainte de pornirea în vegetaţie (Vîntu V., Samuil C., 1996).
În cazul amestecurilor formate numai din graminee, se recomandă doze
cu azot de 200-300 kg/ha, aplicate fracţionat în 3-5 reprize, funcţie de modul de
folosire. Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se vor aplica în funcţie de conţinutul
solului în aceste elemente, asigurându-se câte 50-60 kg/ha P2O5 şi 50-60 kg/ha
K2O, pentru fiecare an de folosire. În funcţie de posibilităţi, pajiştile temporare
pot fi fertilizate şi cu îngrăşăminte organice solide sau semilichide, ori prin
asocierea acestora cu îngrăşăminte chimice. Se recomandă 20-40 t/ha gunoi de
grajd sau 150-300 m3/ha gülle.
Irigarea. Pentru realizarea de producţii mari şi constante, în regiunile
secetoase sau cu precipitaţii neuniform repartizate, se impune irigarea pajiştilor
temporare cu o normă de udare de 400-600 m3/ha, la intervale de circa 15-20 de
zile.
5.1.9. Folosirea pajiştilor temporare
Modul de folosire a pajiştilor temporare are o influenţă însemnată asupra
evoluţiei covorului vegetal, a duratei de folosire, precum şi asupra cantităţii şi
calităţii furajului obţinut. Pajiştile temporare se pot folosi prin păşunat, cosit sau
mixt, însă cu respectarea principiilor de folosire raţională. Faţă de folosirea
pajiştilor permanente, la pajiştile temporare apar câteva particularităţi. Astfel, în
anul I de vegetaţie, se recomandă ca pajiştile temporare, indiferent de destinaţia
lor ulterioară, să fie folosite ca fâneaţă, deoarece prin formarea unui aparat foliar
bogat se măreşte puterea de asimilaţie, dând posibilitatea unei mai bune
înrădăcinări şi fortificări a tinerelor plante.
Când covorul vegetal este bine încheiat, iar solul cu umiditate normală, se
poate face păşunatul chiar din anul I, începând cu ciclul II de vegetaţie, dar cu o
încărcătură mult mai redusă şi numai pentru un timp scurt. Pe terenurile cu pante
de peste 20% se recomandă ca pajiştile temporare să fie folosite numai prin cosit,
pentru a preveni degradarea solului prin eroziune.

173
 5.1.10. Refacerea pajiştilor temporare
Este cunoscut faptul că durata de folosire economică a pajiştilor
temporare este limitată, iar după 3-5 ani de folosire, covorul vegetal începe să se
rărească, ceea ce duce la diminuarea cantitativă şi calitativă a producţiei şi la
apariţia de specii nevaloroase. În aceste situaţii se impune refacerea pajiştilor
respective, care se poate realiza prin două procedee: supraînsămânţare sau
reînsămânţare.
Supraînsămânţarea pajiştilor temporare se face, ca şi în cazul celor
permanente, numai că se foloseşte ca material de semănat mai mult seminţe sau
fructe de leguminoase (lucernă, trifoi, sparcetă) şi mai rar amestecuri de graminee
şi leguminoase.
Uneori, pentru a menţine o compoziţie floristică bună un timp cât mai
îndelungat, se recomandă ca după 5-6 ani de exploatare, pajiştile temporare să fie
îmbunătăţite prin supraînsămânţare cu diferite specii de leguminoase valoroase
(Burcea P. şi col. 1976).
Reînsămânţarea pajiştilor temporare presupune desţelenirea covorului
vegetal devenit necorespunzător, alegându-se, ca şi în cazul pajiştilor permanente
degradate, tehnologia cea mai potrivită şi apoi însămânţarea unui amestec de
graminee şi leguminoase perene. Acest procedeu trebuie practicat numai în
situaţia când supraînsămânţarea nu dă rezultate corespunzătoare.

5.2. Pajişti temporare înfiinţate în teren arabil

Aceste pajişti se înfiinţează, de regulă, în apropierea fermelor zootehnice,
pe terenul destinat bazei furajere, dând posibilitatea utilizării economice a
îngrăşămintelor organice şi a producţiilor ridicate de fitomasă care se produc. Ele
se pot folosi prin păşunat, cosit sau mixt, iar în cadrul cositului, fie pentru masă
verde administrată la iesle, fie pentru fân sau conservare prin însilozare.
Cele mai bune premergătoare sunt plantele care lasă terenul curat de
buruieni şi permit o bună pregătire a patului germinativ. Sunt indicate plantele
prăşitoare (porumb boabe, masă verde sau siloz, sfeclă, cartof etc.) sau cerealele
pentru boabe ori masă verde.
Pregătirea terenului se face după tehnologiile folosite în cultura mare, la
plantele cu seminţe mici, diferenţiat în funcţie de planta premergătoare. La
semănatul de primăvară terenul trebuie nivelat încă din toamnă, iar la pregătirea
patului germinativ, indiferent de epoca de semănat, să se evite folosirea grapei cu
discuri care produce o afânare a solului şi favorizează pierderea apei din straturile
superficiale.
Celelalte verigi tehnologice, cum ar fi: fertilizarea şi amendamentarea,
alcătuirea amestecurilor, semănatul, lucrările de îngrijire, sunt asemănătoare cu
cele de la înfiinţarea pajiştilor temporare în locul pajiştilor permanente degradate,
cu precizarea că la fertilizare se pot folosi doze mai mari de îngrăşăminte organice
(gunoi de grajd 40-60 t/ha; gülle 150-200 hl/ha; compost 30-40 t/ha; urină 150-
200 hl/ha).

174
 Capitolul VI

FOLOSIREA PAJIŞTILOR

6.1. Folosirea pajiştilor prin păşunat

6.1.1. Importanţa păşunilor şi a nutreţului verde
6.1.2. Particularităţile creşterii şi consumului plantelor
6.1.3. Sisteme de păşunat
6.1.4. Principiile folosirii raţionale a păşunilor
6.1.5. Tehnica păşunatului
6.2. Folosirea pajiştilor prin cosit
6.2.1. Importanţa fânului
6.2.2. Recoltarea fâneţelor
6.2.3. Pregătirea fânului
6.2.4. Depozitarea şi păstrarea fânului
6.3. Folosirea mixtă a pajiştilor

Pajiştile permanente şi temporare pot fi folosite prin păşunat, prin cosit şi

mixt, însă doar suprafeţe restrânse de pajişti sunt folosite numai prin cosit
(pajiştile de baltă) sau numai prin păşunat (Motcă Gh., 1983).
Odată cu perfecţionarea tot mai accentuată a tehnologiilor de îmbunătăţire
a pajiştilor, această delimitare după modul de folosire tinde să dispară. În aceste
condiţii, pajiştile pot fi folosite mixt, la anumite intervale de timp, în vederea
menţinerii unui covor vegetal valoros şi combaterii buruienilor sau a unor specii
caracteristice modurilor respective de folosire.
Astfel, în cadrul păşunatului raţional, una sau două parcele sunt folosite
ca fâneaţă timp de 1-2 ani, pentru a se crea condiţii optime pentru
autoînsămânţare sau supraînsămânţare. În acelaşi timp, folosirea periodică a
fâneţelor ca păşuni constituie un important mijloc de îmbunătăţire a covorului
vegetal prin eliminarea speciilor de talie joasă, precum şi a unor buruieni din
genurile Rhinanthus şi Melampyrum.
Se folosesc exclusiv prin păşunat pajiştile montane unde transportul
fânului nu se poate realiza datorită configuraţiei terenului, cum de altfel pajiştile

175
de pe versanţii supuşi eroziunii se recomandă să fie folosite numai prin cosit, în
scopul menţinerii ununi covor ierbos bine încheiat.
6.1. Folosirea pajiştilor prin păşunat
6.1.1. Importanţa păşunilor şi a nutreţului verde
Valorificarea pajiştilor prin păşunat a constituit, încă din cele mai vechi
timpuri, una din posibilităţile de folosire eficientă a acestor categorii de teren,
având drept scop creşterea animalelor. Din suprafaţa totală de pajişti din ţara
noastră, de 4,861 milioane ha, aproximativ 3,330 milioane ha este folosită ca
păşuni.
Masa verde de pe păşuni reprezintă un nutreţ complet, echilibrat, care se
foloseşte în alimentaţia animalelor în timpul perioadei de vegetaţie (150-180 zile),
când se realizează cea mai mare parte a producţiei animaliere, circa 60% (Aldulea
I., 1980). Se consideră că iarba păşunilor reprezintă circa 40% din totalul anual de
furaje inclus în balanţa furajeră.
Iarba de pe păşuni reprezintă cel mai complet şi echilibrat furaj, din punct
de vedere nutritiv, deoarece are un conţinut ridicat de săruri minerale şi vitamine
(E, B1, B2, provitaminele A D).
Valoarea furajeră deosebită a ierbii de pe păşuni se datoreşte faptului că
plantele sunt consumate în stadiu tânăr, când au un conţinut foarte ridicat în
substanţe nutritive, vitamine, săruri minerale. Astfel, iarba de pe păşunile
valoroase conţine, la 100 kg de substanţă uscată, 6,5-10 kg proteină digestibilă şi
65-100 unităţi nutritive, precum şi de circa 10 ori mai mult caroten decât fânul
pregătit din aceeaşi iarbă.
Valoarea nutritivă a plantelor de pe păşune este foarte mult influenţată de
momentul când are loc folosirea. Plantele tinere au mai multă proteină, cu un grad
ridicat de digestibilitate şi mai puţină celuloză (tab. 6.1.).
Tabelul 6.1.
Valoarea nutritivă a ierbii de pe păşune, în funcţie de faza de vegetaţie
% din substanţa uscată Digestibilitatea
Perioada
folosirii Proteină brută Celuloză brută proteinei (%)
2-8 V 23,3 15,0 83,0
9-21 V 16,6 19,9 76,5
22-31 V 12,0 27,3 67,6

Avantajele practicării acestui mod de folosire sunt date şi de faptul că

mişcarea permanentă în aer curat, sub efectul razelor solare, favorizează formarea
unui organism sănătos, influenţează pozitiv producţia şi reproducţia animalelor. În
acelaşi timp, animalele întreţinute pe păşuni sunt mai robuste, tineretul se
dezvoltă mai repede, sterilitatea se reduce foarte mult, nu se îmbolnăvesc de
rahitism datorită formării vitaminei D, antirahitice, care influenţează asimilarea
calciului şi fosforului (Daccord R., 1990).
Producţia animalelor, care folosesc furajul verde prin păşunat, se
realizează la cel mai scăzut cost, deoarece elimină unele lucrări legate de
176
întreţinerea animalelor la grajd, de recoltarea, transportul şi administrarea
furajului la iesle, îndepărtarea gunoiului şi adăpat.
6.1.2. Particularităţile creşterii şi consumului plantelor
Pentru aplicarea corectă a unei tehnologii de păşunat, care să protejeze
solul şi vegetaţia pajiştii şi să conducă în acelaşi timp la randamente sporite de
folosire de către animale, se impune cunoaşterea unor particularităţi de creştere şi
consum ale plantelor din păşuni. În acest context este foarte importantă
cunoaşterea ritmului de creştere a ierbii şi a consumului plantelor pe păşuni.
Ritmul de creştere sau viteza de creştere reprezintă dinamica acumulării
zilnice de substanţă uscată în plante şi se exprimă prin doi indicatori: creşterea
medie zilnică în înălţime şi sporul mediu zilnic de substanţă uscată pe hectar.
Ritmul de creştere este o însuşire de specie şi soi, fiind influenţat de
condiţiile de vegetaţie (tipul solului, aprovizionarea acestuia cu apă şi substanţe
nutritive, temperatura aerului etc.), starea de întreţinere şi modul de folosire a
păşunii.
Cercetările efectuate în ţara noastră au arătat că în regiunile cu 600 mm
precipitaţii anual, soiurile precoce de graminee perene au ritmul de creştere în
înălţime, la prima folosire, de peste 1 cm/zi, începând cu fenofaza în care apexul
are 4-6 cm, în timp ce soiurile tardive au acest ritm de la înălţimea de 8-10 cm a
apexului. Sporul mediu zilnic de substanţă uscată până la apariţia inflorescenţei,
este de 80-100 kg/ha la soiurile timpurii şi 60-80 kg/ha, la cele tardive
(Bărbulescu C. şi col., 1991).
Ritmul de creştere constituie elementul pe baza căruia se poate stabili
precis momentul începerii păşunatului şi durata necesară refacerii plantelor după
păşunat. Perioada dintre două folosiri consecutive poartă denumirea de durata
ciclului de păşunat.
Cu cât ritmul de refacere a plantelor este mai rapid, cu atât se scurtează
durata ciclului de păşunat şi se realizează un număr mai mare de cicluri de
păşunat.
În condiţiile din ţara noastră, durata medie a ciclului de păşunat este de
30-40 zile în regiunile secetoase şi de 25-35 zile în zonele mai bogate în
precipitaţii sau în condiţii de irigare.
Durata ciclului de păşunat nu este constantă pe parcursul perioadei de
vegetaţie, fiind mai scurtă la primele folosiri şi creşte după parcurgerea fenofazei
de înspicare a gramineelor, ce corespunde şi cu intervalele mai secetoase.
Consumul plantelor pe păşuni. Indiferent de tehnica şi metoda de păşunat,
gradul de consum al producţiei păşunilor nu ajunge la 100%, datorită calităţii
diferite a speciilor care formează vegetaţia şi particularităţilor de nutriţie a
animalelor.
Datorită amplitudinii mari a valorii furajere a speciilor de plante din
păşuni, animalele consumă iarba în mod selectiv, preferând la început plantele
mai valoroase. Acest fenomen se amplifică atunci când pajiştea are o încărcătură
redusă cu animale, când nu este limitată suprafaţa zilnică de păşunat şi când se
depăşeşte faza optimă de vegetaţie pentru păşunat.

177
 Selectivitatea animalelor în procesul de păşunat se poate pune în evidenţă
cu ajutorul unui coeficient de acceptabilitate sau indice de preferinţă, care
reprezintă procentul gravimetric al speciilor de plante din bolul alimentar şi
procentul aceloraşi specii din pajişti. Astfel, speciile cu indicele de preferinţă sub
1 sunt considerate slab consumate, iar speciile cu indicele mai mare de 1 sunt
suprapăşunate.
În funcţie de nivelul de preferinţă al animalelor, speciile din covorul
vegetal al păşunilor se pot clasifica în (Vîntu V. şi col., 2004):
 specii preferate se găsesc într-o proporţie mai mare în hrana ingerată decât în
covorul vegetal. Aceste specii nu sunt dominante în covorul vegetal, dar ele
contribuie la creşterea valorii nutritive a furajului (exemplu: trifoi alb);
 specii proporţionale sunt consumate de obicei proporţional cu reprezentarea
lor în covorul vegetal (exemplu: golomăţ, păiuş, iarba câmpului, iarbă de
gazon);
 specii nepreferate se regăsesc în hrană în proporţii mai mici decât în covorul
vegetal, fiind refuzate de animale, deoarece au o calitate mai mică;
 specii refuzate nu se întâlnesc în hrana animalelor decât în situaţii
excepţionale;
 specii toxice sunt evitate întotdeauna de către animale.

Animalele aleg tot timpul între plantele care se găsesc în covorul vegetal
sau între diferite părţi ale acestora. Această preferinţă este influenţată de plantele
prezente în câmpul vizual al animalului, de memoria de scurt timp a animalului,
de frecvenţa senzaţiilor pozitive resimţite, după ce a ales o specie sau alta.
Selectivitatea este influenţată pe de o parte de compoziţia floristică a
păşunii, iar pe de altă parte de specia de animale cu care se păşunează. Se
consideră că ovinele păşunează mai selectiv decât bovinele, consumând iarba
până aproape de suprafaţa solului (păşunat ras).
Selectivitatea în cazul ovinelor se exercită până la nivelul organelor
vegetale, astfel că, în structura hranei ingerate, procentul frunzelor tinere
depăşeşte semnificativ pe cel existent pe păşune. Datorită acestui lucru, cât şi al
consumului selectiv al plantelor mai bogate în azot, hrana consumată de ovine are
un conţinut mai ridicat în proteină brută decât cel existent în iarba de pe păşune.
La folosirea păşunilor cu taurine trebuie să se ţină cont că acestea retează
plantele la o înălţime mai mare şi ocolesc plantele mai aspre, rugoase, mai puţin
fragede, care însă sunt bine folosite de către ovine. În aceste condiţii se
recomandă ca taurinelor să li se repartizeze pajişti alcătuite din specii cu talie
mare, fragede, fără ţepi.
Cabalinele aleg speciile valoroase, distrug o serie de buruieni, dar au o
influenţă negativă asupra ţelinei. Pe pajiştile destinate păşunatului cu cabaline
trebuie să se elimine resturile neconsumate şi să se împrăştie dejecţiile solide.
6.1.3. Sisteme de păşunat
Practicarea păşunatului presupune aplicarea anumitor reguli, care
împreună constituie un sistem de păşunat şi care au drept scop obţinerea unor
178
producţii animaliere cât mai ridicate, în condiţiile menţinerii echilibrului dintre
producători şi consumatorii primari.
Conturarea primelor sisteme de păşunat s-a realizat cu mii de ani înainte,
odată cu domesticirea primelor animale, moment în care omul s-a transformat
dintr-un simplu culegător şi vânător, în agricultor.
Dacă în decursul timpului, popoarele nomade au practic păşunatul
extensiv nomad, popoarele care s-au stabilizat au practic sisteme de păşunat
extensiv, din care cel mai cunoscut este transhumanţa.
Potrivit dicţionarului explicativ (1999), transhumanţa presupune
«migrarea periodică a păstorilor şi turmelor primăvara de la şes la munte sau de la
sud la nord şi toamna de la munte la şes sau de la nord spre sud, în vederea
asigurării hranei pentru animale».
Secolele XVIII-XIX marchează tranziţia spre folosirea sistemelor de
păşunat intensiv, iar după Hoden şi col. (1987), în anul 1788 păşunatul intensiv
era practicat în multe ţări din Europa.
Sistemele de păşunat pot fi clasificate după mai multe criterii în funcţie de
felul şi intensitatea acţiunilor exercitate de către om în spaţiu şi timp, pe aceste
păşuni. Astfel, după nivelul intensivizării, timpul şi spaţiul alocat, numărul de
specii şi categorii de animale, structura raţiei, mărimea turmei, condiţiile de lucru,
sistemele de păşunat se pot clasifica în două grupe de bază: sisteme extensive şi
sisteme intensive.
În practica folosirii păşunilor sunt folosite mai frecvent următoarele
sisteme de păşunat:
 sisteme extensive:
 păşunatul liber,
 păşunatul în front,
 transhumanţa,
 păşunatul cu pendulare,
 păşunatul la pripon,
 păşunatul tip ”dehesa’ etc.

 sisteme intensive:
 păşunatul pe parcele,
 păşunatul dozat,
 păşunatul în benzi sau în fâşii,
 păşunatul “zero grazing” etc.

Sisteme extensive de păşunat

Păşunatul liber. Este un sistem de păşunat extensiv şi neeconomic,
cunoscut şi sub denumirea de păşunat nesistematic sau neraţional. În cazul acestui
sistem de păşunat, animalele umblă libere pe toată suprafaţa păşunii, începând de
primăvara timpuriu şi până toamna târziu (fig. 6.1.). De obicei, nu se calculează
numărul de animale care păşunează pe unitatea de suprafaţă şi, de aceea, păşunile
folosite în acest sistem sunt, în general, supraîncărcate cu animale.

179
 Fig. 6.1. Păşunat liber

Păşunatul liber prezintă numeroase dezavantaje, cum ar fi:

- înrăutăţirea compoziţiei floristice a păşunii datorită păşunării repetate a
plantelor valoroase şi neconsumării plantelor nevaloroase, care reuşesc să ajungă
la maturitate şi să producă seminţe, în timp ce plantele valoroase se epuizează şi
cu timpul dispar;
- distrugerea stratului de ţelină datorită unei încărcări mari cu animale la
hectarul de păşune, ceea ce, pe terenurile situate în pantă declanşează procesul de
eroziune a solului;
- tasarea şi denivelarea solului datorită călcatului animalelor, mai ales
când păşunatul se face pe timp umed;
- lucrările de îngrijire se fac cu mari dificultăţi datorită prezenţei
permanente a animalelor pe păşune;
- posibilitatea îmbolnăvirii animalelor de parazitoze etc.

Datorită modului în care se execută, păşunatul liber duce la scăderea

producţiei păşunii şi la înrăutăţirea compoziţiei floristice, ca urmare a unui
păşunat selectiv. Acest sistem de păşunat determină şi înrăutăţirea unor însuşiri
ale solului, cum ar fi structura şi regimul de aeraţie.
Păşunatul în front. Păşunatul în front elimină o parte din neajunsurile
păşunatului liber, reprezentând o variantă îmbunătăţită a acestuia. În acest caz
animalelor li se asigură frontul de păşunat numai pe o anumită porţiune din
suprafaţa păşunii, iar pe măsura consumării ierbii de pe porţiunea păşunată,
animalele sunt lăsate să înainteze în mod treptat, pentru a păşuna pe alte porţiuni
ale păşunii. Înaintarea animalelor pe suprafaţa păşunii se face în mod dirijat de
către păstori, care merg în faţa turmelor.
Transhumanţa este unul din cele mai vechi sisteme extensive de păşunat
continuu, care constă în «migrarea periodică a păstorilor şi turmelor primăvara de
la şes la munte sau de la sud la nord şi toamna de la munte la şes sau de la nord
spre sud, în vederea asigurării hranei pentru animale». În ultimi 50 de ani, ca
180
urmare a desţelenirii unor vaste suprafeţe de pajişti permanente din zona de
câmpie, pentru promovarea agriculturii intensivă, transhumanţa şi-a pierdut din
importanţă, fiind practicată mai mult în Transilvania.
Păşunatul cu pendulare este specific zonei colinare sau montane, fiind
asemănător cu transhumanţa. Potrivit acestui sistem, animalele sunt deplasate la
începutul sezonului de păşunat pe păşunile din zonele limitrofe localităţilor, după
care, odată cu înaintarea în vegetaţie, acestea se deplasează la munte, pe toata
durata verii. Toamna, animalele revin în zonele populate pentru iernare, sau se
face o nouă deplasare a animalelor pe pajiştile situate la distanţă pentru a fi târlite,
caz în care furajarea se face cu fânul obţinut pe timpul verii.
Păşunatul la pripon se foloseşte cu totul izolat, în cazul unor efective
mici de animale sau în cazul tineretului taurin care este întreţinut pe păşune, în
perioada de alăptare. Acest sistem este lipsit de importanţă, cu toate că se
realizează o foarte bună valorificare a furajului, iar animalele nu necesită a fi
supravegheate.
Păşunatul tip dehesa este foarte mult răspândit în sudul Spaniei şi
Portugalia, unde se practică pe o suprafaţă cuprinsă între 3 şi 6 milioane hectare
(fig. 6.2.).

Fig. 6.2. Păşunatul tip dehesa

Acest sistem agrosilvopastoral este caracteristic pentru pajiştile în care se
găsesc foarte mulţi stejari şi combină cultivarea unor plante cu creşterea
animalelor, în condiţiile menţinerii unui nivel înalt al biodiversităţii.
Sisteme intensive de păşunat
Păşunatul pe parcele (raţional) constă în împărţirea păşunii în mai multe
parcele, pe care animalele vor păşuna prin rotaţie, într-o anumită succesiune, de
mai multe ori în cursul unui sezon de vegetaţie (fig. 6.3.).
Păşunatul pe parcele reprezintă un sistem modern de păşunat, fiind
cunoscut şi sub denumirea de păşunat raţional sau sistematic, deoarece înlătură,
în mare parte, neajunsurile păşunatului liber şi este o formă intensivă de folosire a
păşunilor.

181
 Fig. 6.3. Paşunat pe parcele

Avantajele acestui sistem de folosire sunt:

o se evită păşunatul repetat al speciilor valoroase,
o se păstrează o compoziţie floristică bună,
o plantele se refac cu mai multă uşurinţă,
o creşte producţia păşunii şi coeficientul de folosire al acesteia,
o animalele consumă mai multă iarbă şi de calitate mai bună,
o producţia animalieră creşte,
o se realizează o încărcare mai mare a păşunii cu animale,
o previne declanşarea procesului de eroziune, deoarece nu se distruge
coborul vegetal, datorită consumului raţional al plantelor,
o se previne îmbolnăvirea animalelor de parazitoze, deoarece în timpul
scurt cât animalele rămân pe o tarla, ouăle şi larvele paraziţilor intestinali
nu ajung la stadiul de invazie, iar în perioada de repaus păşunea se
sterilizează sub acţiunea razelor soarelui,
o pe timpul refacerii ierbii pe parcelele care nu se păşunează se pot efectua
lucrări de întreţinere, cum ar fi împrăştierea dejecţiilor, cositul resturilor
de plante nepăşunate, fertilizarea cu îngrăşăminte chimice cu azot etc.
Păşunatul pe tarlale nu înlătură în totalitate neajunsurile păşunatului liber,
motiv pentru care s-au elaborat şi alte metode mai intensive de folosire a
păşunilor, care reduc şi mai mult procentul plantelor neconsumate, evită păşunatul
selectiv şi bătătorirea solului.
Păşunatul dozat presupune delimitarea suprafeţelor necesare cu ajutorul
unui gard electric (fig. 6.4.).
Acesta este o formă îmbunătăţită a păşunatului pe parcele şi constă în
atribuirea pentru păşunat, în mod succesiv, a unor suprafeţe restrânse din parcela
necesară turmei de animale, pe timp de o zi sau chiar jumătate de zi (fig. 6.5.).
Animalele se găsesc în permanenţă între două garduri electrice, unul ce
delimitează păşunea pe care animalele o păşunează pentru prima dată şi altul care
delimitează suprafaţa păşunată anterior.
182
 Pentru o unitate vită mare (UVM) este necesară o suprafaţă zilnică de
150-200 m2, la primele două cicluri şi 300 m2, la ciclurile următoare.
Păşunatul dozat se aplică pe pajiştile folarte productive, care sunt capabile
să asigure echivalentul a cel puţin 2500 UN /ha. Pentru o unitate vită mare este
necesară o suprafaţă zilnică de 150-200 m2 la primele două cicluri şi de circa
300m2 la ciclurile următoare.

Fig. 6.4. Gard electric

gard permanent

iarb\
iarb\ p\[unat\ nep\[unat\

garduri electrice

Fig. 6.5 Organizarea păşunatului dozat

Păşunatul în benzi sau în fâşii, numit şi păşunatul cu porţia, se

deosebeşte de păşunatul dozat prin aceea că se atribuie animalelor porţiuni
limitate de păşune, sub forma unei fâşii cu o lăţime de 0,5-1 m. Lungimea fâşiei
se stabileşte în funcţie de numărul de animale, atribuind 1,5m/cap tineret bovin şi
2,0m/cap bovină adultă care păşunează. Delimitarea fâşiei se face tot cu ajutorul
gardurilor electrice, în care cel dinspre suprafaţa nepăşunată se deplasează în mod
treptat, pe măsură ce plantele au fost consumate, iar cel din spatele frontului de

183
furajare se mută la 3-4 zile. Acest sistem dă rezultate foarte bune la păşunatul
culturilor furajere, cum sunt borceagurile, porumbul, iarba de Sudan, pajiştile
temporare etc. Păşunatul dozat şi păşunatul cu porţia se pot aplica şi fără
împărţirea păşunii în parcele, mai ales la păşunile foarte productive şi la plantele
de nutreţ cultivate, pentru a se reduce procentul plantelor neconsumate.
Pe baza numeroaselor observaţii s-a constatat că pierderile de furaj verde
sunt influenţate de metoda de folosire (tab. 6.2).
Tabelul 6.2
Pierderile înregistrate la diferite metode de folosire a ierbii de pe
păşune
Metoda de folosire Pierderi de furaj (%)
Păşunat liber 40
Păşunat pe parcele 25
Păşunat dozat sau porţionat 15
Folosirea ierbii la iesle 5

Păşunatul “zero grazing”, aplicat pe scară mare în unele ţări, ca Anglia,

Olanda, Suedia, Germania, Franţa etc., constă în recoltarea furajului şi transportul
la grajd, animalele fiind hrănite în condiţii de stabulaţie. Prin folosirea acestui
sistem este eliminată deplasarea animalelor la păşune şi cheltuielile legate de
parcelare. Ca neajunsuri se menţionează faptul că vor creşte consumurile
energetice determinate de recoltarea, transportul şi manipularea furajului, precum
şi privarea animalelor de mişcarea în aer liber.
Acest sistem de păşunat poate fi aplicat numai pe pajiştile îmbunătăţite,
de mare productivitate, prin alternanţă cu recoltarea pentru fân, deoarece
frecvenţa mare a recoltărilor anuale are o influenţă negativă asupra compoziţiei
floristice şi a producţiei ulterioare a pajiştii.
Rotaţia păşunilor. Folosirea păşunilor numai prin păşunat duce, cu
timpul, la înrăutăţirea compoziţiei floristice prin dispariţia treptată a plantelor
valoroase. Prin rotaţia păşunilor, adică schimbarea periodică a modului de folosire
prin păşunat cu folosirea prin cosit, se realizează îmbunătăţirea compoziţiei
floristice şi creşterea producţiei păşunii (tab. 6.3.).
Tabelul 6.3.
Organizarea rotaţiei unei păşuni pe o perioadă de 3 ani
Regimul de folosire a parcelelor
Anul
1 2 3 4 5 6 7 8 9
I P P P P P P C+P C+P C+P
II C+P C+P C+P P P P P P P
III P P P C+P C+P C+P P P P

Prin utilizarea acestui sistem de rotaţie a modului de folosire, dispare

diferenţa între noţiunea de păşune şi fâneaţă.

184
 În cazul păşunilor parcelate, pe câteva parcele iarba este folosită numai
prin cosit. De asemenea, pe aceste parcele cositul se face la epoci diferite, inclusiv
după formarea seminţelor, pentru a favoriza autoînsămânţarea. Pe aceste parcele
se aplică şi lucrări de îmbunătăţire, cu scopul de a favoriza refacerea compoziţiei
floristice şi de a spori producţia.
6.1.4. Principiile folosirii raţionale a păşunilor
Folosirea raţională a păşunilor presupune aplicarea unui ansamblu de
măsuri tehnico-organizatorice care au drept scop sporirea producţiei de iarbă,
îmbunătăţirea compoziţiei floristice şi valorificarea maximă a furajului. În cazul
păşunatului intensiv, aceste măsuri devin obligatorii şi se referă la:
 determinarea producţiei păşunilor,
 stabilirea capacităţii de păşunat,
 împărţirea păşunii în parcele,
 stabilirea modului de folosire a acestora,
 efectuarea unor lucrări înainte de începerea şi după terminarea
păşunatului.
Determinarea producţiei păşunilor. Pentru determinarea producţiei
păşunilor se folosesc două metode:
 metoda cosirilor repetate şi
 metoda zootehnică.
Metoda cosirilor repetate, numită şi metoda “directă”, constă în cosirea
repetată a unor suprafeţe de probă în cursul perioadei de păşunat, care trebuie să
fie reprezentative în ceea ce priveşte producţia. În cazul păşunilor cu producţii
uniforme se aleg 4-5 parcele de 2,5 m2, iar pe păşunile cu producţie neuniformă,
10 parcele. Pe păşunile pe care se practică păşunatul liber, suprafaţa unei parcele
de probă poate fi de până la 100 m2. Suprafeţele de probă se îngrădesc sau se
folosesc cuşti speciale, acoperite cu plasă de sârmă.
Aceste suprafeţe de probă se cosesc ori de câte ori iarba ajunge la
înălţimea de păşunat, cantitatea rezultată se cântăreşte, se face media probelor şi
se raportează la hectar. Prin însumarea producţiilor de iarbă de la fiecare ciclu de
păşunat, se obţine producţia globală a păşunii (P).
P = p1 + p2 + p3 + ….+ pn (kg/ha); în care:
p1, p2, p3, pn reprezintă producţia fiecărui ciclu de păşunat.
După fiecare ciclu de păşunat, pe suprafeţe alăturate şi identice ca mărime
cu primele, se cosesc plantele neconsumate, se cântăresc, se face media probelor
şi se raportează la hectar. Însumarea resturilor de la fiecare ciclu de păşunat
reprezintă cantitatea de plante neconsumate (R):
R = r1 + r2 + r3 + .... + rn (kg/ha); în care:
r1, r2, r3, .....rn reprezintă producţia de resturi pe cicluri de păşunat.
Pentru stabilirea producţiei reale a păşunii (Pr) se foloseşte relaţia:
Pr= P – R (kg/ha)

185
 Cunoscând producţia globală şi producţia reală a păşunii, se poate stabili
coeficientul de folosire sau consumabilitate (K) al păşunii, după relaţia:
Pr
K=  100 (%)
P
Coeficientul de folosire este un indicator al calităţii păşunii şi variază de
la un tip de pajişte la altul, după cum se poate vedea în tabelul 6.4.
Prin exprimarea producţiei păşunii în unităţi nutritive este posibilă
compararea diferitelor tipuri de păşuni, atât sub raport cantitativ, cât şi sub raport
calitativ.
Tabelul 6.4
Valoarea medie a coeficientului de folosire, la diferite tipuri de păşuni
Coeficientul mediu de
Tipul de păşune
folosire(%)
Păşuni umede, cu multe rogozuri 25
Păşuni alpine cu ţepoşică 35
Păşuni de şes, uscate, cu graminee mărunte 50
Păşuni montane cu ţepoşică 50
Păşuni inundabile, de pe terenuri revene 75
Păşuni montane cu graminee valoroase 85
Păşuni neinundabile, cu graminee valoroase 90
Păşuni semănate 90

Producţia păşunii se poate exprima fie în tone masă verde la hectar, fie în
unităţi nutritive (UN), ştiind că o unitate nutritivă se poate realiza din:
 4 kg iarbă de calitate foarte bună, alcătuită din graminee şi leguminoase
foarte valoroase;
 5 kg iarbă de calitate bună, alcătuită din graminee şi leguminoase
valoroase;
 6 kg de iarbă de calitate mijlocie;
 7 kg de iarbă de calitate slabă, alcătuită din rogozuri, ţepoşică şi alte
plante, mai puţin valoroase.

Metoda zootehnică, numită şi metoda “indirectă”, constă în

determinarea producţiei păşunii prin transformarea produselor animaliere obţinute
în perioada de păşunat în unităţi nutritive, cunoscându-se consumul de U.N.
necesare pentru realizarea unui litru de lapte (tab. 6.5) şi a unui kg spor greutate
vie (tab. 6.6), iar acestea se transformă în masă verde, pe baza coeficienţilor redaţi
mai sus.
Determinarea producţiei păşunii prin această metodă comportă mai multe
operaţii. Se întocmeşte un jurnal al păşunii (tab. 6.7), unde se trec datele privind
parcela în care se păşunează, numărul animalelor, mişcările de efectiv, producţia
de lapte, conţinutul de grăsime al laptelui şi se fac unele observaţii. De asemenea,
se înregistrează toate furajele administrate suplimentar (tab. 6.8).

186
 Tabelul 6.5
Unităţi nutritive necesare pentru producerea unui litru de lapte cu 3,8%
grăsime
Greutatea Producţia medie de lapte pe cap de animal (l)
corporală (kg) 6-8 10-12 12-14 18-20
400 1,07 0,96 0,77 0,70
500 şi peste 1,16 0,91 0,81 0,75

Tabelul 6.6
Unităţi nutritive necesare pentru un kg spor în greutate vie
Tineret sub doi ani Animale peste doi ani
Greutate vie (kg) U.N. Greutate vie (kg) U.N.
250 7,5 Până la 400 9,8
300 7,9 450 10,1
350 8,2 500 10,4
400 8,6 550 10,7
450 9,2 600 11,0

Tabelul 6.7
Jurnal de păşune
Nr. parcelei Suprafaţa Nr. vaci Prod. totală %
Data Observaţii
păşunate (ha) lapte de lapte (l) grăsime

Datele obţinute pe durata sezonului de păşunat se centralizează şi se

calculează producţia reală a păşunii.

Tabelul 6.8
Furaje suplimentare administrate în perioada de păşunat
Cantitatea de furaje administrată
Lotul de Tipul
Data Nr. capete consumată
animale furajului tone
% Tone U.N.

Pentru a stabili sporul în greutate al animalelor se întocmesc evidenţele

prezentate în tabelul 6.9.
Metoda zootehnică este precisă, se poate aplica uşor în producţie, cu
condiţia înregistrării corecte şi riguroase a producţiilor animaliere. Producţia
păşunilor se determină periodic, indiferent de metoda folosită, întrucât prin
măsurile de îmbunătăţire ce se aplică pe păşuni, aceasta se modifică în timp.
După determinarea producţiei păşunii se poate trece la folosirea raţională
prin păşunatul cu un efectiv determinat de animale, de la care să se obţină un
randament maxim, iar vegetaţia păşunii să nu fie influenţată negativ.

187
 Tabelul 6.9
Greutatea animalelor
Greutatea vie pe cap (kg)
Grupa de Sporul în Sporul
Începutul Sfârşitul
animale şi greutate mediu Observaţii
păşunatului păşunatului
nr. vie (kg) zilnic (kg)
data greutatea data greutatea

Capacitatea de păşunat. Capacitatea de păşunat sau încărcarea păşunii

reprezintă numărul de animale exprimat în U.V.M. (unitate vită mare) care poate
fi repartizat pe 1 ha de păşune tarlalizată într-o perioadă de păşunat, în funcţie de
producţia acesteia.
Dacă nu se calculează capacitatea de păşunat şi se repartizează un număr
mai mare de animale decât capacitatea păşunii de a le întreţine, se produce
supraîncărcarea păşunii.
Dezavantajele supraîncărcării păşunii cu animale sunt:
 animalele nu beneficiază de cantitatea de iarbă necesară funcţiilor vitale
ale organismului şi realizării producţiei,
 speciile valoroase sunt consumate excesiv şi prea de jos, iar cu timpul
dispar,
 înrăutăţirea compoziţiei floristice a păşunii,
 solul se bătătoreşte puternic,
 se distruge ţelina,
 se declanşează procesele de eroziune.
În cazul repartizării unui număr mai mic de animale pe unitatea de
suprafaţă, are loc subîncărcarea păşunii.
În această situaţie, dezavantajele sunt:
 nu se valorifică integral producţia păşunii,
 are loc un păşunat selectiv,
 se consumă numai speciile valoroase, care cu timpul dispar,
 speciile nevaloroase, neconsumate, formează seminţe şi se răspândesc
excesiv, înrăutăţindu-se compoziţia floristică a păşunii.
Capacitatea de păşunat se determină după relaţia:
Pr
Cp = (UVM/ha); în care:
G
Cp- capacitatea de păşunat;
Pr- producţia reală a păşunii;
G- necesarul de masă verde pentru 1 U.V.M. pe durata sezonului de
păşunat, care se determină înmulţind necesarul zilnic de masă verde pentru o
U.V.M. cu durata perioadei de păşunat.
Deoarece capacitatea de păşunat este o noţiune destul de relativă, întrucât
producţia păşunii nu este constantă în cursul perioadei de vegetaţie, în timp ce
necesarul de iarbă este constant, rezultatul obţinut prin calcul se diminuează cu
până 30%. Astfel, efectivul de animale stabilit pentru păşunat va avea asigurat

188
furajul necesar şi pentru ciclurile următoare de păşunat, când producţia păşunii va
fi mai mică. Se poate realiza o oarecare uniformizare a producţiei de iarbă pe
cicluri, prin fertilizarea păşunii după un anumit sistem şi prin irigare, acolo unde
există această posibilitate.
Pentru a transforma în U.V.M. diferitele specii şi categorii de animale
care păşunează, se folosesc datele din tabelul 6.10.
Tabelul 6.10
Coeficienţii de transformare în U.V.M. pentru diferite specii
şi categorii de animale
Specia şi categoria de animale Coeficientul de transformare
Vaci cu lapte 1,0
Vite cornute mari, de toate vârstele 0,7-0,8
Tauri şi boi de tracţiune 1,0-1,2
Tineret bovin peste 1 an 0,5-0,7
Tineret bovin până la 1 an 0,2-0,3
Oi şi capre de toate vârstele 0,14
Oi şi capre mature 0,15-0,16
Cai de toate vârstele 0,8
Cai de tracţiune 1,0-1,1
Tineret cabalin peste 1 an 0,5-0,7
Tineret cabalin până la 1 an 0,25-0,30
Porci 0,20-0,25

Desimea animalelor (D) se determină pe păşunile parcelate, reprezentând

numărul de animale exprimat în U.V.M. ce revine la 1 ha de parcelă şi se
calculează cu relaţia:
D = Cp x N (UVM/ha parcelă), în care:
Cp – capacitatea de păşunat,
N – numărul de parcele.
În cazul păşunilor foarte productive, pentru evitarea distrugerii covorului
ierbos, este obligatorie practicarea păşunatului dozat şi porţionat, limitarea
păşunatului la câteva zile, iar păşunatul se va face câteva ore dimineaţa şi câteva
ore după amiază, în restul timpului animalele fiind ţinute în tabere de vară.
Împărţirea păşunii în parcele. Numărul de parcele în care se împarte o
păşune este în funcţie de durata medie a ciclului de păşunat (C), perioada necesară
pentru refacerea ierbii (Rf), timpul de ocupare a unei parcele (O), numărul de
turme cu care se păşunează (n) şi numărul de parcele care se lasă pentru refacere
(r).
Durata ciclului de păşunat (C) este echivalentă cu numărul zilelor de
refacere a ierbii după folosire (Rf) şi numărul zilelor cât animalele rămân pe o
parcelă (O).
Durata ciclului de păşunat depinde de condiţiile climatice, de compoziţia
floristică a păşunii şi modul de îngrijire. Problema de bază a folosirii raţionale a
păşunilor constă în realizarea unui număr cât mai mare de cicluri de păşunat.

189
 Durata ciclului de păşunat este influenţată de mai mulţi factori, însă cel
mai mult depinde de regimul de precipitaţii. Astfel, în regiunile sărace în
precipitaţii, durata ciclului de păşunat va fi de peste 35-40 de zile, iar în regiuni cu
precipitaţii suficiente, plantele se refac mai rapid, iar durata ciclului de păşunat
durează 25-35 de zile.
Pentru determinarea corectă a numărului de parcele se poate lua în
considerare datele prezentate în tebelul 6.11.
Tabelul 6.11
Date necesare pentru stabilirea numărului de parcele
Zona şi altitudinea la care se situează
Specificaţie Câmpie irigat <200- Deal 200- Munte >
300 m 800 m 800-1000 m
Durata de păşunat (T) 200-220 130-180 60-100
Durata ciclului de păşunat (C) 18-25 30-35 40-50
Durata medie de ocupare parcelă (O) 6 5 4
Numărul ciclurilor de păşunat 5-7 3-4 2-3

Numărul de zile cât animalele ocupă o parcelă este de preferat să nu

depăşească 6 zile, deoarece folosirea acestui timp de ocupare permite utilizarea
tuturor parcelelor în cursul unui ciclu de păşunat. În cazul depăşirii acestei durate,
se înregistrează următoarele dezavantaje:
 este stânjenit procesul de otăvire al plantelor;
 solul se bătătoreşte şi se distruge stratul de ţelină;
 se măreşte pericolul îmbolnăvirii animalelor cu paraziţi intestinali, care
după primele şaze zile trec în stadiul de invazie.
Numărul de parcele necesar pentru o turmă (N) se determină împărţind
durata ciclului de păşunat la numărul de zile cât animalele ocupă o parcelă, după
relaţia:
C
N= + r; în care:
O
C - durata unui ciclu de păşunat (zile);
O - timpul cât animalele ocupă o parcelă (zile);
r – parcele lăsate pentru refacere
Suprafaţa unei parcele se stabileşte în funcţie de uniformitatea producţiei
păşunii. În cazul în care producţia păşunii este uniformă, suprafaţa unei parcele (s)
se determină împărţind suprafaţa totală a păşunii (S) la numărul de parcele
S
calculat (N), folosind relaţia: s = (ha), în care:
N
S – suprafaţa paşunii;
N – numărul de parcele.
Când producţia păşunii este neuniformă, suprafaţa parcelelor se va calcula
astfel încât acestea să aibă producţii apropiate, iar pentru aceasta sunt necesare
câteva operaţiuni suplimentare, cum ar fi:
 împărţirea păşunii în trupuri cu producţii uniforme,
190
  calcularea producţiei reale totale a păşunii (Prt),
 determinarea producţiei ce trebuie realizată pe o parcelă (Pp),
 calcularea numărului de parcele din fiecare trup delimitat (n1..n),
 suprafaţa unei parcele din trupurile respective (s1…n).
În acest sens se folosesc relaţiile:
Prt = Pr1.S1 + Pr2.S2 + Pr3.S3 + …... + Prn.Sn (kg), în care:
Pr1…...n – producţiile reale la hectar din fiecare trup de păşune;
S1…....n – suprafeţele trupurilor respective;
Prt
Pp = (kg), în care:
N
Prt – producţia reală totală a păşunii;
N – numărul de parcele calculat;
Pr1  S1 Pr  S2 Pr  Sn
n1 = ; n2 = 2 , …, nn = n ;
Pp Pp Pp
S1 S S
s1 = (ha); s2 = 2 (ha); …, sn = n (ha);
n1 n2 nn
Forma parcelelor se stabileşte în funcţie de configuraţia terenului,
folosind în felul acesta cât mai mult formele naturale ale reliefului, în vederea
delimitării parcelelor. Este de preferat forma dreptunghiulară, cu lungimea de 2-3
ori mai mare decât lăţimea şi cu orientare de-a lungul curbelor de nivel.
Delimitarea parcelelor se poate face prin formele naturale ale reliefului,
ca: văi, drumuri, şanţuri, garduri fixe sau garduri electrice. Gardurile fixe sunt
alcătuite din stâlpi înalţi de 2 m, la o depărtare de 3-4 m unul de altul, cu 3-4
rânduri de sârmă. Gardurile electrice, sau gardurile mobile, se folosesc atât la
delimitarea parcelelor, cât şi pentru delimitarea porţiunii de păşunat în cazul
metodelor moderne de folosire a păşunii. În afara uşurinţei fixării şi exploatării
gardului electric, se realizează o mai bună valorificare a ierbii pe păşune.
Lucrările care se fac pe păşuni în vederea începerii, în timpul şi după
încheierea păşunatului
Înainte de a începe păşunatul şi la sfârşitul acestuia, se efectuează
următoarele lucrări:
 curăţirea de buruieni, mărăcinişuri şi resturi organice aduse de ape,
 înlăturarea excesului de umiditate,
 fertilizarea de primăvară şi de toamnă,
 repararea sau construirea de drumuri de acces la păşune, de poduri şi podeţe
peste şanţuri sau canale,
 pregătirea animalelor pentru păşunat, prin trecerea lor de la furajarea din
perioada de stabulaţie, la furajarea cu iarbă,
 asigurarea surselor de apă pentru animale.
O atenţie specială se acordă lucrării de grupare (lotizare) a animalelor pe
specii, categorii de vârstă, de greutate şi stări fiziologice şi de producţie.

191
 Asigurarea cu apă a animalelor în timpul perioadei de păşunat prezintă o
importanţă deosebită, motiv pentru care se recomandă ca sursa de apă să fie în
apropierea păşunii şi în cantitate suficientă.
Lungimea adăpătorilor (L) se poate calcula folosind relaţia:
Ntl
L= (m), în care:
T
N - numărul de animale;
t - timpul necesar pentru adăparea unui animal (minute);
l - lăţimea de jgheab necesară pentru un animal (m);
T - timpul necesar pentru adăparea unei turme (circa o oră).
Pentru calculul lungimii adăpătorilor şi a celorlalte elemente constructive
se folosesc datele din tabelele 6.12 şi 6.13.
În jurul adăpătorilor terenul se amenajează prin pietruire şi se dă o pantă
uşoară pentru ca apa să nu stagneze şi să provoace băltiri. De asemenea, se repară
sau se construiesc umbrarele şi adăposturile pentru animale şi pentru personal,
stânele, căşăriile, cantoanele pastorale.
Tabelul 6.12
Date necesare pentru calculul lungimii adăpătorilor
Lăţimea de jgheab (m) Timpul necesar
Necesarul
Specia de animale adăpare pe adăpare pe pentru adăparea
de apă (l/zi)
ambele laturi o latură unui animal (min.)
Cornute mari şi cai 40-50 0,5 1,2 7-8
Tineret taurin şi 25-30 0,4 1,0 5-6
cabalin
Oi şi capre 4-5 0,2 0,5 4-5
Tineret ovin 2-3 0,2 0,5 4-5
Porci 8-10 0,2 0,5 4-5

Tabelul 6.13
Date privind dimensiunile adăpătorilor (cm)
Lăţimea interioară
Specia de Adâncimea în partea superioară în partea inferioară Înălţimea de
animale la pământ
Cornute mari 35 35 25 40-60
Cai 35 40 30 60-70
Oi şi capre 20 30 20 25-35
Porci 25 30 25 20-30

În timpul perioadei de păşunat se fac o serie de lucrări cu scopul

îmbunătăţirii compoziţiei floristice, refacerii plantelor şi prevenirii îmbolnăvirii
animalelor. Astfel, după ce animalele părăsesc o parcelă, se face cosirea plantelor
nepăşunate, fără valoare furajeră, se împrăştie dejecţiile solide pentru a preveni
îmburuienarea, se pot aplica îngrăşăminte cu azot după fiecare ciclu de păşunat
(N50) şi eventual irigarea păşunii.

192
 Întocmirea graficului de păşunat se face în funcţie de numărul de
parcele, durata de refacere a ierbii, timpul cât animalele păşunează pe o parcelă,
numărul turmelor de animale, data începerii păşunatului şi durata perioadei de
păşunat.
6.1.5. Tehnica păşunatului se referă la:
 data începerii păşunatului,
 data încetării păşunatului,
 înălţimea de păşunat,
 frecvenţa păşunatului,
 modul de efectuare a păşunatului în interiorul fiecărei parcele.
Data începerii păşunatului marchează momentul considerat optim, în
care animalele pot fi introduse pe păşune astfel încât să se asigure un echilibru
între ritmul de creştere al ierbii şi consumul acesteia de către animale, să se evite
degradarea solului şi să se menţină la un nivel ridicat productivitatea pajiştii.
Data începerii păşunatului se poate stabili pe baza mai multor criterii, în
funcţie de sistemul de paşunat practicat, cum ar fi starea vegetaţiei, evoluţia
elementelor climatice, specia de animale, vârsta acestora, starea lor de întreţinere
etc.
Păşunatul primăvara devreme, când solul este încă umed, prezintă unele
dezavantaje:
 se tasează solul,
 se înrăutăţeşte regimul de aer al acestuia,
 speciile valoroase vor dispare cu timpul,
 se formează denivelări ale terenului, muşuroaie,
 pe terenurile în pantă se declanşează procesele de eroziune,
 se înregistrează o scădere a producţiei, deoarece după păşunat, refacerea
plantelor pentru ciclul următor se face numai pe seama substanţelor de
rezervă acumulate în plante, iar suprafaţa de asimilaţie a plantelor, în acest
sezon este foarte redusă,
 iarba tânără se rumegă greu, iar din cauză că are un conţinut ridicat de apă
şi scăzut în celuloză, animalele se pot îmbolnăvi.
Păşunatul primăvara prea târziu, când conţinutul de celuloză din plante
creşte prea mult, iar conţinutul de proteină scade, nu este recomandat, deoarece
scade consumabilitatea şi valoarea nutritivă a ierbii.
Stabilirea datei optime pentru începerea păşunatului se poate face în
funcţie de înălţimea ierbii, de evoluţia condiţiilor climatice, precum şi de gradul
de umiditate a solului. Pe păşunile alcătuite din specii mai înalte, păşunatul poate
începe la înălţimea plantelor de 15-20 cm, pe cele cu ierburi scunde, la înălţimea
plantelor de 10-15 cm.
Data încetării păşunatului se stabileşte astfel încât plantele să aibă
suficient timp la dispoziţie pentru a-şi reface rezervele de substanţe nutritive în
organele subterane, care să le sporească astfel rezistenţa la iernare. Se recomandă
încetarea păşunatului cu 25-30 de zile înaintea primelor îngheţuri permanente.

193
Întârzierea păşunatului toamna, corelat cu temperaturile scăzute din timpul iernii,
constituie una din cauzele dispariţiei unor specii valoroase din covorul vegetal.
Înălţimea de păşunat corespunde înălţimii vegetaţiei la care încetează
păşunatul, astfel încât să se asigure regenerarea optimă a plantelor, precum şi
menţinerea echilibrului între creştere şi consum, evitarea eroziunii solului şi
acumularea rezervelor necesare iernării în bune condiţii.
Înălţimea de păşunat este determinată de:
 sistemul de păşunat,
 vegetaţia pajiştii (tipul de pajişte, specie, soi),
 specia şi categoria de animale,
 condiţiile meteorologice.
Dacă păşunatul se face prea de jos, se întârzie refacerea plantelor şi în
felul acesta se reduce numărul ciclurilor de păşunat. Această întârziere se explică
prin aceea, că la un astfel de păşunat, se îndepărtează o mare parte din lăstarii
scurţi şi din frunze, pe seama cărora are loc refacerea. Dacă păşunatul se face prea
de sus, refacerea plantelor are loc mai rapid, însă are de suferit producţia păşunii,
care este mai mică.
Înălţimea de păşunat depinde şi de talia plantelor, astfel, în cazul pajiştilor
cu plante de talie mică, păşunatul se realizează până la o înălţime de 3-4 cm de la
suprafaţa solului, iar în cazul păşunilor în care domină plante de talie înaltă, la 4-6
cm de la suprafaţa solului. La ultimul ciclu, păşunatul se face mai de sus, ceea ce
va permite refacerea plantelor şi acumularea substanţelor de rezervă pentru o bună
rezistenţă la iernare.
Frecvenţa păşunatului reprezintă numărul de recoltări de pe o păşune,
fiind influenţată de capacitatea de regenerare a plantelor şi de tehnologia de
îmbunătăţire aplicată păşunilor. Recoltările dese şi prea de jos reduc capacitatea
de regenerare a plantelor, acestea pot dispare din covorul ierbos şi în final
producţia scade.
Speciile de talie joasă, adaptate la păşunat, cum sunt: Lolium perenne,
Poa pratensis, Festuca rubra, Trifolium repens, Lotus corniculatus ş.a. suportă
păşunatul repetat, pe când speciile de talie înaltă, cu multe frunze tulpinale, nu pot
fi păşunate de mai multe ori (Popovici D. şi col., 1997).
Pe păşunile permanente din regiunile de munte se pot realiza cel mult 3
cicluri de folosire, pe cele de deal îmbunătăţite, 3-4 cicluri de folosire, iar pe
pajiştile temporare, 4-6 cicluri de folosire.
Modul de efectuare a păşunatului în interiorul fiecărei parcele prezintă
importanţă pentru compoziţia floristică a păşunilor şi pentru producţia animalelor.
Sunt două moduri de efectuare a păşunatului în interiorul parcelelor: liber, pe
toată parcela şi treptat, pe măsură ce se consumă iarba, folosindu-se gardul
electric.
Este de preferat să se folosească al doilea procedeu, când datorită limitării
suprafeţei de păşunat, sporeşte gradul de consumabilitate a plantelor, se evită
bătătorirea solului şi creşte producţia animalelor.

194
 Durata unei reprize de păşunat pe o parcelă trebuie să fie de 3-4 ore, timp
în care animalele îşi procură hrana necesară, urmând ca apoi să fie ţinute în tabără
2-3 ore, după care pot continua păşunatul (Mihai Gh., 1980). În fiecare zi
animalele trebuie să păşuneze în primul rând porţiunile de păşune folosite în ziua
precedentă şi apoi să treacă pe o nouă porţiune.

6.2. Folosirea pajiştilor prin cosit

6.2.1. Importanţa fânului pentru asigurarea bazei furajere
Fânul ocupă un loc destul de important în alimentaţia animalelor, mai ales
în perioada de stabulaţie, iar în regiunile bogate în precipitaţii, cu suprafeţe mari
de pajişti, fânul poate reprezenta chiar peste 40% din totalul furajelor din raţie.
Importanţa fânului constă, în primul rând, în valoarea nutritivă ridicată a
acestuia. Astfel, 100 kg fân de calitate superioară, alcătuit din graminee şi
leguminoase valoroase, are o valoare nutritivă de până la 65 U.N. şi 7 kg P.D., iar
aceeaşi cantitate de fân de calitate slabă, are valoare nutritivă redusă la jumătate,
fiind apropiată de aceea a paielor de cereale.
Valoarea nutritivă a fânului variază foarte mult în funcţie de compoziţia
floristică a pajiştii, epoca de recoltare, modul de pregătire şi păstrare. Acestea au
importanţă egală, în sensul că în cazul unei compoziţii floristice valoroase a
pajiştii, nu se poate obţine un fân bun dacă recoltarea nu se face la timp sau
procesul de uscare nu se efectuează corespunzător. De asemenea, nu va rezulta un
fân de calitate superioară, oricâtă atenţie s-ar acorda momentului de recoltare şi
pregătirii fânului, dacă pajiştea este alcătuită din specii puţin valoroase.
Din suprafaţa totală de pajişti din ţara noastră, de 4,861 milioane ha,
aproximativ 1,531 milioane ha este folosită ca fâneaţă.
În perioadele mai ploiase, valoarea nutritivă a fânului scade foarte mult,
iar pierderile de substanţă uscată ajung până la 20-30 % (tab. 6.14).
Tabelul 6.14
Influenţa condiţiilor climatice asupra valorii nutritive a fânului
(conţinut de proteină digestibilă, g/kg fân)
Tip de fân An însorit An umed
Fân de lucernă 103 88
Fân de pajişte permanentă 38 30

Recoltarea pajiştilor permanente în faze mai înaintate în vegetaţie, duce la

diminuarea cu cca 50% a conţinutului de proteină digestibilă şi a altor elemente
din fân. Datorită valorii nutritive ridicate, fânul se foloseşte cu foarte bune
rezultate în furajarea vacilor cu lapte, a tineretului, reproducătorilor ş.a., putând
substitui o parte din nutreţurile concentrate. Sursa principală de producerea
fânului o constituie suprafeţele însemnate de pajişti permanente şi temporare,
culturile de leguminoase perene precum şi culturile anuale de nutreţ.
Fânul care provine de pe pajiştile în care predomină speciile valoroase,
care este recoltat la epoca optimă, fără ploi în perioada de uscare şi care este

195
păstrat în condiţii bune, îşi menţine majoritatea însuşirilor pe care le posedă masa
verde din care este obţinut.
6.2.2. Recoltarea fâneţelor
Principala problemă la cositul fâneţelor o constituie epoca de recoltare,
precum şi înălţimea de recoltare, de care depinde productivitatea în anii următori
şi compoziţia floristică.
Epoca de recoltare a fâneţelor are o influenţă foarte mare asupra cantităţii
şi calităţii fânului (tab. 6.15).
Recoltarea timpurie a fâneţelor prezintă avantajul obţinerii unui fân bogat
în proteine, cu un conţinut redus de celuloză, un grad ridicat de consumabilitate şi
digestibilitate, dar cu o producţie redusă la unitatea de suprafaţă. Prin repetarea
recoltării timpurii, mai mulţi ani consecutiv, are loc dispariţia treptată a
gramineelor şi leguminoaselor valoroase.
Tabelul 6.15
Producţia de fân, substanţă uscată şi substanţe nutritive în funcţie de epoca
de recoltare
Proteină
Epoca de Producţia de S.U. UN Săruri minerale
digestibilă
recoltare fân (kg/ha) (kg/ha) (kg/ha) (kg/ha)
(kg/ha)
Înspicat 1130 1027 99 584 100
Înflorit 3260 2935 209 1660 231
maturitatea
2900 2611 186 1250 193
seminţelor

Recoltarea fâneţelor cu întârziere, ceea ce are loc frecvent în practică,

prezintă numeroase neajunsuri:
 fânul are un conţinut mai scăzut în proteină, săruri minerale şi vitamine,
 fânul are un conţinut mai ridicat în celuloză, ceea ce reduce
consumabilitatea şi digestibilitatea nutreţului,
 refacerea plantelor se face mai greu, deoarece coincide cu o perioadă
secetoasă şi ca atare se reduce producţia recoltei următoare,
 se produce o îmburuienare puternică a fâneţei, deoarece multe specii
nevaloroase ajung la diseminare (Rhinanthus minor etc).
Din cele prezentate rezultă că, la stabilirea epocii optime de recoltare a
fâneţelor, trebuie să se ţină seama atât de producţie, cât şi de calitatea nutreţului,
efectuându-se recoltarea atunci când se realizează cea mai mare producţie de
proteină la hectar, respectiv cea mai mare producţie de U.N. la hectar. Acest
obiectiv se realizează atunci când gramineele sunt în faza de înspicare-începutul
înfloririi, iar leguminoasele se află în faza de îmbobocire.
Dacă recoltarea se efectuează an de an în perioada optimă specificată, cu
timpul se constată scăderea producţiei şi înrăutăţirea compoziţiei floristice,
datorită lipsei posibilităţii de autoînsămânţare a speciilor valoroase din pajişti, iar
speciile nevaloroase, care îşi încheie ciclul evolutiv mai devreme, diseminează şi
provoacă înrăutăţirea compoziţiei floristice (fig. 6.6).

196
 -a-

Parcela
Anul
1 2 3 4

II

III

IV

Fenofaza recoltării:
`nspicare `nflorire formarea semin]elor

-b-

Parcela
Anul
1 2 3 4 5

I I

II I
I
III

IV I
V
V V

Fenofaza recoltării la prima coasă:

`nceputul `nflorire
`nspicare `nfloririi deplin\

formarea
semin]elor

Fig. 6.6 Rotaţia recoltării unei fâneţe: a – de o coasă; b – de două coase

Alegerea epocii optime de recoltare pentru fân este mai dificilă pe
pajiştile permanente cu ritm de dezvoltare diferit, cum ar fi pajiştile dominate de
Agrostis capillaris + Agrostis stolonifera + Poa pratensis. În această situaţie
recoltarea se va efectua în funcţie de gramineea mai timpurie, în cazul de faţă a
speciei de Poa pratensis, deşi gramineea tardivă, Agrostis capillaris, are o

197
înălţime mică. La otavă, se ţine seama de specia care are ponderea cea mai mare
în structura recoltei, respectiv Agrostis capillaris şi A. stolonifera.
De aceea, pajiştile trebuie cosite pentru fân la epoci diferite (la înspicare,
la înflorire, la maturitatea seminţelor). Pajiştile care realizează 2-3 coase pe an, se
vor împărţi în 4-6 parcele. În cadrul rotaţiei epocii de recoltare, se compensează
calitatea slabă a fânului obţinut de pe parcelele care se recoltează târziu, cu
calitatea foarte bună a fânului provenit de pe parcelele care se recoltează timpuriu.
Astfel, fiecare parcelă se va recolta la maturitatea seminţelor într-unul din anii
rotaţiei în timp şi spaţiu, fie că este vorba de fâneţe de o singură coasă sau de două
coase, după care ciclul se reia. Pentru a ne putea încadra în epoca optimă de
recoltare, se recomandă ca durata de executare a recoltării pe fiecare tip de pajişte
să nu depăşească 7-10 zile.
De asemenea, ţinând seama de neajunsurile semnalate, se recomandă
schimbarea modului de folosire, pe durata unui an, sau pe o perioadă mai
îndelungată, adică folosirea fâneţei prin păşunat (folosirea alternativă a pajiştilor).
Acelaşi lucru poate să fie realizat într-o singură perioadă de vegetaţie (folosire
mixtă), aşa cum se practică în ţara noastră, pe mari suprafeţe de fâneţe. Aceste
fâneţe se păşunează primăvara, după care animalele sunt deplasate pe păşuni de
munte şi alpine, iar în toamnă, animalele revin pe aceste suprafeţe, păşunând
otava. Cu toate că acest sistem prezintă unele neajunsuri, este practicat pe scară
largă, datorită insuficienţei nutreţurilor primăvara devreme.
Înălţimea de recoltare a fâneţelor. Înălţimea de la sol la care se
recoltează plantele influenţează producţia şi calitatea fânului.
În tabelul 6.16 se prezintă pierderile de fân în funcţie de înălţimea de
recoltare a fâneţelor.
Tabelul 6.16
Pierderile de fân în funcţie de înălţimea de recoltare a fâneţelor
Înălţimea de Producţia de fân Pierderi de fân
Fâneaţă
cosit (cm) (kg/ha) Kg/ha %
4-5 2180 - -
De stepă 6-7 1790 390 22
8-10 1330 850 40
4-5 2000 - -
De munte 6-7 1770 230 12
11-12 1440 560 28
4-7 1820 - -
De pădure 9-12 1300 400 26
9-12 1300 400 26

Dacă recoltatul se face prea aproape de sol, plantele se refac mai încet,
deoarece rezervele de hrană depozitate la partea inferioară a tulpinilor se
epuizează, iar cu timpul unele specii pot să dispară din covorul ierbos. Dacă
recoltarea se va face prea sus, se va obţine o producţie mai mică de fân, iar
calitatea fânului va fi mai slabă, nefiind recoltate o parte din organele plantelor cu

198
talie joasă. Înălţimea de recoltare a fâneţelor este, de regulă, de 4-5 cm de la
suprafaţa solului. În cazul fâneţelor de mare producţie, ultima coasă se va face la
7-8 cm de la sol, pentru a permite plantelor să acumuleze rezerve de hrană
necesare pentru a rezista condiţiilor nefavorabile din iarnă.
Frecvenţa recoltărilor. În cazul în care recoltarea se efectuează în
perioada optimă, iar între cosiri există un interval optim de regenerare a plantelor,
se pot realiza 2-3 recolte pe an, în funcţie de zonă, de condiţiile climatice, de tipul
de pajişte.
Metode de recoltare
În funcţie de condiţiile orografice, climatice, mărimea suprafeţelor, starea
terenului şi posibilităţile tehnico-organizatorice, recoltarea fâneţelor se poate face
manual, cu coasa sau mecanic, cu cositori (fig. 6.7).

Fig. 6.7. Vindrover New Holland

Recoltarea manuală se execută pe pajiştile permanente situate pe terenuri

foarte accidentate, sau pe cele situate pe pante foarte mari.
Recoltarea mecanizată se face cu vindrovere sau cositorile CP-2,1 şi
CPM-2,1, cu productivitate de 1,1-1,6 ha/oră, respectiv 1,5 ha/oră, iar pe
terenurile accidentate se poate folosi motocositoarea “Carpatina”.
În ţara noastră se folosesc pe scară mare cositorile laterale purtate şi
vindroverele de la diferite firme de prestigiu (Class, New Holland, John Deer, etc)
sau de tip E-301, E-280 echipate şi cu maşini de greblat sau ridicătoare de fân din
brazde.
6.2.3. Pregătirea fânului
Pregătirea fânului cuprinde procedeele tehnice necesare pentru reducerea
umidităţii plantelor, de la 75-85% cât are masa verde, la 15-17%, cât trebuie să fie
umiditatea de păstrare a fânului. Cu cât durata de uscare a fânului este mai mare,
cu atât pierderile sunt mai ridicate, iar plantele supuse uscării suferă unele
modificări ale structurii chimice, înregistrându-se astfel pierderi de substanţe
nutritive.

199
 Pierderile din timpul uscării plantelor sunt de natură cantitativă şi
calitativă. Pierderile cantitative sunt datorate scuturării unor organe ale plantelor,
mai ales a frunzelor şi florilor, îndeosebi în cazul leguminoaselor.
La aceste specii, foliolele fiind subţiri se usucă mai repede, în timp ce
tulpinile se usucă mai încet. Ca urmare a acestui fapt, când tulpinile ajung la
umiditatea de 17-20%, foliolele cad la cea mai mică atingere. Pierderile calitative
sunt datorate spălării cu apa de ploaie, oxidărilor şi fermentaţiilor.
Deşi după recoltare plantele nu mai sintetizează substanţe organice
deoarece încetează procesul de fotosinteză, ele continuă să respire, pe seama
glucidelor solubile, atât timp cât celulele sunt încă vii. Amidonul hidrolizează în
monozaharide, iar substanţele proteice sunt scindate până la amoniac, care se
pierde în atmosferă. Pierderi asemănătoare au loc datorită proceselor
fermentative. Moartea celulelor survine atunci când umiditatea plantelor scade la
55-66% (5-8 ore de la recoltare).
Din acest moment membrana celulară devine permeabilă, iar apa din
precipitaţii sau rouă, solubilizează unele substanţe şi le îndepărtează din plante.
Aceste pierderi sunt estimate la peste 15% din conţinutul de substanţe nutritive,
iar în acest timp se pot dezvolta unele specii de ciuperci care pot deprecia total
fânul.
A doua parte a procesului de uscare, de la moartea celulelor până la
umiditatea de păstrare, durează mai mult, înregistrându-se noi pierderi, deoarece,
după moartea celulelor, plantele pierd mai greu apa (2-3 zile). Pierderile din
această perioadă se datoresc atât proceselor microbiologice, cât şi celor de natură
mecanică, în procesul pregătirii fânului (întoarcerea brazdelor, formarea valurilor,
strânsul în căpiţe, transport etc.).
Din cele prezentate rezultă că reducerea la minimum a pierderilor, la
pregătirea fânului, se poate face prin scurtarea perioadei de uscare, iar în tabelul
6.17 se pot vedea care sunt pierderile de substanţă uscată şi proteină brută la
diferite metode de uscare.
Tabelul 6.17
Pierderile de substanţă uscată şi proteină brută la diferite metode de
uscare a ierbii (Iacob T. şi col., 1998)
Pierderi (%)
Metoda de uscare
s.u. P.B.
Pe sol, pe timp ploios 36,6 46,1
Pe sol, pe timp favorabil 21,0 27,7
Pe suporturi 21,0 24,6
Ventilare cu aer rece 19,9 24,0
Semifân 16,8 16,9
Ventilare cu aer cald 15,2 21,3
Deshidratare 9,7 18,2

200
 Metodele de uscare a fânului, care se practică cel mai mult, sunt:
 pe sol,
 pe suporturi,
 prin balotare,
 prin strivirea plantelor,
 prin ventilare cu aer rece şi cald,
 deshidratare.

Pregătirea fânului pe sol. Este o metodă specifică regiunilor mai sărace

în precipitaţii, când în perioada de pregătire a fânului cad puţine ploi. Deşi este
una din metodele în care se înregistrează cele mai mari pierderi şi necesită
cheltuieli mari, totuşi ea se practică pe scară largă.
Se disting două procedee de pregătire a fânului pe sol:
 uscarea în brazde,
 uscarea în valuri.
La pregătirea fânului pe sol, pierderile calitative sunt foarte mult
influenţate de varianta aleasă (tab. 6.18).
Tabelul 6.18
Pierderi calitative la fân
Variante de uscare pe sol Energie netă (%) Proteină digestibilă (%)
În valuri 12,8 13,8
În brazde întoarse 18,3 26,8
În brazde neîntoarse 20,3 30,1

Uscarea în brazde constă în aceea că brazdele rezultate la recoltare,

rămân pe sol două sau mai multe zile, în funcţie de mersul vremii şi grosimea lor,
pentru a se usca.
Când brazdele sunt subţiri, procesul de uscare poate avea loc fără
întoarcerea lor şi durează 1-2 zile în condiţii favorabile, iar în cazul când rezultă
brazde groase, acestea trebuie întoarse la 6-8 ore de la recoltare, deoarece
brazdele se usucă mult pe partea superioară şi foarte puţin pe partea inferioară.
După întoarcere, procesul de uscare continuă până la umiditatea de 25-30%, când
brazdele se adună în căpiţe de 2-3 m în diametru şi circa 3 m înălţime, având 250-
300 kg greutate. Pe timp frumos, uscarea până la umiditatea de păstrare de 15-
17% durează 2-3 zile, după care fânul se transportă la locul de depozitare.
Uscarea în valuri constă în strângerea brazdelor în valuri, cu ajutorul
greblei rotative (G.R.-4,2), după ce plantele s-au pălit (se realizează la câteva ore
de la recoltare). Uscarea se continuă până la umiditatea de 20-30%, după care
fânul este adunat în căpiţe, iar uscarea poate dura pe timp frumos, 3-4 zile. În
cazul ploilor torenţiale, căpiţele se desfac şi se refac din nou după uscarea fânului.
Menţinerea căpiţelor un timp îndelungat poate produce etiolarea plantelor de sub
ele sau chiar distrugerea lor, dacă această perioadă depăşeşte 8-10 zile.

201
 Pregătirea fânului pe suporturi. Se practică în regiunile umede, în zona
de munte şi chiar de deal şi este posibilă în unităţile cu suprafeţe mici de fâneţe,
care dispun de suficientă forţă de muncă.
Suporturile folosite pentru uscare sunt: prepelecii, caprele, colibele şi
gardurile (fig. 6.8), (Cardaşol V. şi col., 1985).
Prepelecii sunt pari de lemn, cu înălţimea de 2-2,5 m şi diametru de circa
5 cm, prevăzuţi cu braţe orizontale de 30-40 cm lungime, distanţate la 40 cm,
primul etaj la 40 cm de la sol. Cantitatea de nutreţ verde ofilit, care se poate
depozita pe un asemenea suport, este de 50-100 kg, iar la 1 ha de fâneaţă sunt
necesari 300-900 prepeleci, în funcţie de producţia realizată.

-a- -b- -c-

-d-

-e-

Fig. 6.8 Suporturi pentru pregătirea fânului: a – prepeleac; b – capră

piramidală; c – capră colibă; d – gard suedez; e – gard suedez încărcat
Caprele piramidale sunt confecţionate din 3 pari lungi de 2-3 m, dispuşi
sub formă de piramidă şi legaţi la vârf cu sârmă. La înălţimea de 60-70 cm de sol,
între pari se fixează 2-3 rânduri de şipci, peste care se aşează nutreţul ofilit, până
ce se formează o căpiţă. Pe o singură capră se pot aşeza 300-500 kg de nutreţ,
pentru 1 ha fiind necesare circa 25-30 capre piramidale.
Caprele colibă sunt alcătuite din două garduri, aşezate în formă de colibă,
în care fiecare gard este confecţionat din doi stâlpi cu înălţimea de 2 m, pe care se
prind stinghii orizontale de circa 3 m lungime, la 60 cm una de alta. Pe o colibă se
pot aşeza 500-1000 kg nutreţ ofilit, fiind necesare circa 15-20 capre colibă la 1 ha.
Gardurile, numite şi garduri suedeze, sunt alcătuite din stâlpi de lemn de
2 m înălţime, care se înfing în sol la 2-3 m unul de altul (fig. 6.9). Pe aceşti stâlpi

202
se fixează mai multe rânduri de stinghii de lemn sau sârmă, la 30-40 cm distanţă,
primul rând fiind la 60-70 cm de la sol. Pe acestea se aşează nutreţul ofilit, tot de
jos în sus, iar pe un metru lungime de gard se poate aşeza o cantitate de 100-150
kg nutreţ. În cazul sârmelor se montează prima sârmă de la sol şi se încarcă
nutreţul ofilit, după care se montează cea de a doua sârmă, operaţia continuându-
se până la terminarea încărcăturii.

Fig. 6.9 Gard suedez

După uscarea fânului se procedează invers, se demontează sârma din
partea superioară, care se înfăşoară pe o rolă, operaţia repetându-se cu sârmele
următoare. În alte cazuri, sârmele se înlocuiesc cu sfori, care se taie la încărcarea
fânului. Pentru 1 ha este necesară o lungime totală de gard de 80-100 m (40-50
stâlpi şi 400-500 m.l. de sârmă cu diametrul de 1 mm).
La pregătirea fânului pe suporturi trebuie respectate câteva condiţii:
o nu se aşează pe suporturi iarba plouată sau cu rouă,
o umiditatea la care se aşează iarba pentru uscare trebuie să fie de 40-50%,
când nutreţul este pălit,
o este necesară greblarea marginilor suportului pentru a împiedica
infiltrarea apei din precipitaţii,
o transportul fânului la locul de depozitare se face când umiditatea acestuia
a ajuns la 17-20%.
Uscarea pe suporturi este mai bună decât uscarea în brazde, deoarece se
reduc pierderile de natură mecanică, iar fânul îşi păstrează culoarea, aroma şi
gustul.
Pregătirea fânului prin balotare. Acest procedeu este folosit frecvent în
regiunile de câmpie, mai ales pentru fânul de leguminoase. După recoltare cu
cositoarea mecanică sau vindroverul, se întorc brazdele, la fel ca la pregătirea
fânului pe sol, iar când umiditatea scade la 30-35% se face balotarea cu presa de
balotat, care se reglează în funcţie de umiditatea fânului, cunoscându-se că
presarea este mai puternică la un conţinut mai mic de apă şi invers (fig. 6.10).
Baloturile rămân pe câmp 3-4 zile, pentru ca umiditatea să scadă la 15-
17%, sau se adună, se transportă şi se clădesc în şire, lăsându-se canale de aerisire

203
pentru ca desăvârşirea uscării să se facă cu curenţi de aer, folosind instalaţii de
ventilare.

Fig. 6.10 Balot de făn

Pentru scurtarea duratei de uscare este indicată strivirea nutreţului, mai
ales în cazul lucernei, la care durata de uscare poate fi redusă la jumătate. De
asemenea, la continuarea uscării pe câmp se recomandă ridicarea baloturilor în
poziţie verticală.
Pe vreme bună, balotarea se face dimineaţa, după ce s-a luat roua, până
când frunzele încep să se scuture, iar pe timp înnorat, se poate balota în tot cursul
zilei.
Un neajuns al acestei metode este faptul că baloturile trebuie desfăcute
pentru uscare în cazul ploilor mai mari, iar după ce se usucă, fânul se adună din
nou şi se balotează.
În cazul fâneţelor cu un procent ridicat de leguminoase sau culturilor de
leguminoase perene, trebuie evitată balotarea la un procent mai scăzut de
umiditate, deoarece se înregistrează pierderi însemnate de frunze. Fânul alcătuit
mai mult din graminee, poate fi balotat la un procent mai scăzut de umiditate. Se
recomandă ca balotarea să nu se facă la o umiditate mai mare de 35%, deoarece
fânul poate mucegăi.
În urma balotării, volumul fânului se reduce de 3-5 ori, 1 m3 de fân
cântărind 250-400 kg, în timp ce 1 m3 de fân nepresat cântăreşte 60-80 kg.
Pregătirea fânului prin strivirea plantelor. Pentru reducerea perioadei de
uscare a masei vegetale şi obţinerea unui fân de calitate mai bună, se poate folosi
metoda de pregătire a fânului prin strivirea plantelor.
Se ştie că frunzele plantelor, deşi au un procent mai mare de apă decât
tulpinile, se usucă mai repede, deoarece suprafaţa lor de evaporaţie este mai mare.
În cazul uscării pe sol, până ca tulpinile să ajungă la un conţinut de 17% apă,
frunzele se usucă prea puternic şi se scutură. Pentru a sincroniza uscarea tulpinilor
şi frunzelor şi pentru scurtarea duratei de uscare, se aplică metoda strivirii
plantelor. Distrugerea mecanică a epidermei şi presarea ţesuturilor din tulpini
determină egalizarea suprafeţei de evaporaţie a acestora cu cea a frunzelor. După
ce a avut loc strivirea, uscarea se face uniform şi rapid, după care se poate face fie

204
balotarea, fie materialul strivit este folosit la pregătirea semisilozului sau uscat pe
cale artificială şi granulat.
Aplicarea acestui procedeu dă bune rezultate la pajiştile productive, cu
procent mare de leguminoase şi numai pe timp frumos. În cazul în care materialul
strivit este prins de ploi, uscarea ulterioară este greoaie şi se înregistrează pierderi
foarte mari de substanţe nutritive. Pentru aplicarea acestei tehnologii se folosesc
diferite maşini: vindroverul autopropulsat (VRF-4,2) care coseşte, striveşte
plantele şi le lasă în brazde înguste, acestea fiind strânse cu maşina de încărcat
MA-1,2, cu combina autopropulsată (CAF), sau cu combina tractată (CRF-2,1).
Pregătirea fânului prin ventilare cu aer rece sau cald. Pregătirea fânului
prin această metodă constă în eliminarea apei din nutreţ într-un timp mai scurt,
prin folosirea curenţilor de aer. În acest fel, pierderile de substanţe nutritive şi
vitamine, precum şi pierderile de natură mecanică sunt mult mai mici, iar fânul
recoltat are culoare verde, aromă plăcută şi un conţinut ridicat de vitamine.
Iarba cosită rămâne pe câmp, în brazde, 1-2 zile, până când umiditatea
scade la 35-45%, după care se transportă la locul de depozitare. Uscarea se face în
cele mai dese cazuri direct în şiră, alteori în încăperi speciale sau în fânare. Prin
această metodă se pregătesc fânurile cele mai valoroase (de lucernă, trifoi, pajişti
semănate, fâneţe permanente de mare productivitate).
Instalaţia de ventilare este alcătuită din:
o un ventilator de mare capacitate, care se aşează la unul din capetele
canalului principal,
o din grătarele laterale şi
o hornurile dop (fig. 6.11).

Canalul principal trece prin mijlocul şirei, capătul opus ventilatorului

fiind astupat, iar de o parte şi de alta a acestui canal se aşează grătarele. Atât pe
grătar, cât şi pe acoperişul canalului (pe deschizăturile acestuia) se montează
hornurile dop, care se confecţionează din lemn, material plastic sau tablă, având
înălţimea de 2,5 m, diametrul la partea superioară de 45 cm, iar la partea
inferioară de 35 cm. Pentru fiecare horn-dop revin 5-7 m2 din suprafaţa totală a
şirei.
Pentru uscare, nutreţul se aşează pe grătare şi canalul principal în straturi
succesive, de 1,5-2,5 m înălţime şi se începe ventilarea. Când nutreţul a ajuns la
20-25% umiditate, hornurile-dop se ridică şi se aşează un nou strat de furaj.
Această operaţiune continuă până la terminarea şirei, când se atinge circa 5-6 m
înălţime.
Fânul se consideră uscat când umiditatea din ultimul strat este de 20%, iar
aerul care iese din şiră este rece. Uscarea unui strat de fân necesită 40-60 ore de
ventilare, iar în total, pentru 4 straturi, sunt necesare 160-240 ore, ceea ce
înseamnă 10-15 zile (tab. 6.19). Se recomandă ca ventilarea să se facă numai ziua,
când umiditatea atmosferică este mai redusă.
Nu se recomandă ca materialul vegetal supus uscării să aibă o umiditate
mai mare de 45%, deoarece cresc cheltuielile de transport, iar timpul de uscare se

205
prelungeşte. Pe timp de ploaie şira se acoperă, iar ventilatorul se pune în funcţie
cu intermitenţă, câte o oră, pentru a nu permite creşterea temperaturii din
interiorul şirei peste 350C.

-a-

-b-

Fig. 6.11 Pregătirea fânului cu curenţi de aer rece: a – instalaţia de uscare

prin ventilare; b – aşezarea fânului pentru uscare în straturi succesive

Tabelul 6.19
Volumul de aer necesar pentru uscarea fănului
Umiditate fân % m3 aer /tonă fân
<25 150
25 - 30 300
30 - 35 500

Şirele trebuie verificate şi după terminarea ventilării, prin introducerea

unor bare metalice sau termometre speciale în locuri şi adâncimi diferite ale şirei.
Barele se ţin câteva minute şi apoi dacă se constată că temperatura s-a ridicat,
ventilatorul va trebui să mai funcţioneze în continuare. Pentru scurtarea duratei de
uscare, ventilarea se poate face şi cu aer cald, care este încălzit, în prealabil, la 40-
500C şi apoi suflat cu ventilatorul, antrenând vaporii de apă ce se formează prin
ridicarea temperaturii. Durata uscării nu trebuie să depăşească trei zile, pentru a
nu favoriza dezvoltarea mucegaiurilor.
Pregătirea fânului prin deshidratare are loc în instalaţii speciale, la
temperaturi foarte ridicate. În cazul instalaţiei UFV-400, uscarea are loc la o
temperatură de 100-1050C, cu un randament de circa 400 kg pe oră, iar instalaţia
SDFV-90-28 usucă materialul la temperaturi mult mai ridicate (500-10000C), cu

206
un randament de 1500-3000 kg pe oră, rezultând în final făina de fân. Asemenea
instalaţii servesc şi la uscarea altor produse agricole. Investiţiile pentru aceste
instalaţii sunt foarte ridicate, dar făina de fân, spre exemplu de lucernă, obţinută
prin acest procedeu, din punct de vedere al conţinutului de substanţe nutritive,
echivalează cu furajele concentrate.
Pregătirea semifânului. Pentru pregătirea semifânului, furaj intermediar
între fân şi siloz, cu 40-45% umiditate, se recoltează iarba cu utilaje care odată cu
recoltarea fac şi strivirea masei vegetale. La 5-8 ore de la recoltare, când
umiditatea scade la 60%, se face întoarcerea brazdelor, iar la umiditatea de 40-
45% se adună, se toacă şi se transportă la locul de depozitare, unde se presează
puternic cu tractoare pe şenile, pentru a elimina aerul din materialul însilozat. Prin
pregătirea semifânului, pierderile înregistrate sunt mult mai reduse, iar furajul
rezultat este consumat cu plăcere de animale.
6.2.4. Depozitarea şi păstrarea fânului
Pe lângă recoltare şi uscare, pentru realizarea unui fân de calitate ridicată
este necesară asigurarea condiţiilor optime pentru depozitare şi păstrare.
Depozitarea se poate face în şire, stoguri, fânare, spaţii acoperite, la o umiditate
optimă de 15-17%.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească spaţiul de depozitare sunt:
o amplasarea trebuie să fie în apropierea adăposturilor pentru animale,
o spaţiul trebuie delimitat prin gard, pentru a opri accesul persoanelor străine,
o locul ales pentru depozitare trebuie să fie mai ridicat, uscat, cu apa freatică în
profunzime,
o suprafaţa se curăţă de buruieni, se nivelează şi se delimitează cu un şănţuleţ de
circa 30 cm adâncime, care va servi pentru scurgerea apei în timpul
precipitaţiilor mai abundente,
o peste suprafaţa delimitată se aşează un strat de paie de 50 cm grosime.
Fânarul este un adăpost în care se poate depozita fânul, construit de
regulă pe o platformă de beton sau pe o parte mai ridicată a terenului, pentru a
împiedica contactul fânului cu apa rezultată din precipitaţii. La partea superioară
acesta este prevăzut cu un acoperiş, iar dimensiunile constructive sunt de 7-10 m
lăţime, 25-40 m lungime şi 5-6 m înălţime. În regiunea de munte, spaţiul de
depozitare a fânului se construieşte în totalitate din lemn (fig. 6.12).
Şirele, orientate pe direcţia vântului dominant, au 6-8 m înălţime, 4-5 m
lăţime la bază şi 5-6 m la umeri, iar lungimea de 15-20 m. Clădirea şirelor se
realizează prin aşezarea fânului în straturi succesive, uniforme şi cât mai îndesat,
după care aceasta se acoperă cu un strat de 0,5-1 m de paie, pentru a evita
deprecierea fânului. După construirea şirei, marginile se greblează, de sus în
jos,după care se trec peste şiră sfori groase sau sârme, având greutăţi la capete,
pentru a se evita descoperirea vârfului şirei la vânturi mai puternice.
Scoaterea fânului din şiră se face prin tăiere, de la vârf la bază, cu ajutorul
unor cuţite speciale.
Stogurile au formă conică sau cilindro-conică, având 5-6 m înălţime, 3-4
m diametrul la bază şi 4-5 m la 1,5-2 m de la sol (fig. 6.13).

207
 Fig. 6.12 Fânar

Fig. 6.13 Stog de fân

Când se impune depozitarea fânului la o umiditate mai ridicată, se
procedează la aşezarea alternativă a unui strat de fân de 50-60 cm, urmat de un
strat de paie de 10-20 cm grosime. Uneori în loc de paie se poate folosi sarea de
bucătărie, în jur de 5 kg sare la o tonă de fân.
După depozitare este necesar a se efectua controlul temperaturii din
interiorul şirelor sau stogurilor, după procedeul descris la uscarea fânului prin
ventilare. La constatarea unor focare cu temperaturi ridicate, se procedează la
desfacerea şirei sau stogului, uscarea fânului şi apoi refacerea acestora.
La depozitarea în şiră sau stog a unui fân cu umiditate ridicată, sau la
înfiltrarea apei din precipitaţii, se poate produce autoaprinderea fânului, când,
datorită activităţii unor specii de bacterii şi ciuperci, temperatura din interior poate
creşte la 60-800C, producându-se unele procese biochimice, uneori chiar şi
carbonizarea acestuia, caz în care temperatura poate ajunge la 3000C.
Deoarece în urma acestor procese se degajă şi metan, fânul devine roşu-
brun sau negru, iar în contact cu oxigenul poate provoca incendierea şirei. În
cazul în care a fost constatată prezenţa fenomenului de carbonizare, prin sondaje
de probă sau prin ivirea şuviţelor de fum, la desfacerea şirei se scoate câte un strat

208
de fân, iar focarul se udă cu apă pentru a nu se produce flacără, însă acest fân nu
mai poate fi folosit la animale, dar se evită incendiul.
Fânul balotat se păstrează un timp îndelungat cu pierderi minime, astfel,
s-a constatat că, după 4-5 ani de păstrare, pierderile au fost de numai 5-7%.
Păstrarea fânului se mai poate face şi sub formă de făină sau brichete.
Brichetarea se face după tocarea fânului, folosind ca lianţi: melasă sau uree care
îmbunătăţesc şi calitatea furajului. Prin brichetare se elimină pierderile şi se
reduce spaţiul de depozitare (1 m3 fân brichetat are greutatea de 700-900 kg).
Deoarece fânul se poate aprinde cu uşurinţă, este necesar să fie luate o
serie de măsuri pentru prevenirea incendiilor, cum ar fi:
 spaţiul de depozitare a fânului se îngrădeşte, poarta fiind încuiată,
 accesul va fi permis numai persoanelor care transportă furajul,
 în depozitul de furaje se va ţine ordine şi curăţenie perfectă;,
 resturile împrăştiate pe sol trebuie adunate după fiecare transport,
 în jurul şirelor, la exteriorul şănţuleţului de scurgere se vor trasa câteva
brazde cu plugul, pentru prevenirea extinderii unui eventual incendiu,
 fumatul în incintă va fi interzis, prin instalarea unor panouri de avertizare,
 tractoarele care încarcă sau descarcă furaje vor fi verificate pentru a nu
produce scântei,
 în spaţiul de depozitare se vor amenaja panouri cu găleţi, târnăcoape, furci,
hârleţe,
 prezenţa unor pompe şi rezervoare permanent pline cu apă.
6.3. Folosirea mixtă a pajiştilor
Folosirea unilaterală a pajiştilor numai prin păşunat sau numai prin cosit
creează modificări nedorite în compoziţia floristică, diminuând cu timpul
producţia şi calitatea acestora.
Astfel, păşunatul pe aceleaşi suprafeţe determină dispariţia unor plante
valoroase, care nu au posibilitatea înmulţirii prin seminţe, iar în locul lor se
instalează specii inferioare din punct de vedere furajer sau dăunătoare. Cositul an
de an al fâneţelor stimulează înmulţirea speciilor de talie înaltă, inclusiv a celor
mai puţin valoroase, în detrimentul plantelor de talie joasă, cu frunze bazale, care
cu timpul dispar.
Prin schimbarea modului de folosire în cursul aceluiaşi an sau odată la
câţiva ani, se echilibrează compoziţia floristică şi se realizează totodată o corelare
mai bună a metodelor de folosire cu cele de îmbunătăţire, cu efecte favorabile
asupra producţiei.
În cazul păşunilor parcelate sau unde se practică păşunatul prin rotaţie,
cositul anumitor suprafeţe primăvara este chiar necesar pentru valorificarea
surplusului de furaj de la ciclul I. Prin schimbarea anuală a suprafeţei cu care se
începe păşunatul, toată păşunea va fi folosită prin cosit, la ciclul I. Cositul se
poate extinde chiar la toate ciclurile într-un an, pentru a putea aplica în mod
corect unele măsuri de îmbunătăţire.
În ceea ce priveşte fâneţele, în cadrul aceluiaşi an se recomandă ca
acestea să fie folosite prin păşunat numai după obţinerea unei recolte prin cosit.

209
Păşunatul de primăvară foarte timpuriu pe fâneţe, aşa cum se practică în regiunile
de deal, este foarte dăunător atât pentru sol, cât şi pentru vegetaţia pajiştii. O dată
la 3-4 ani, cositul fâneţelor trebuie să alterneze cu păşunatul pe toată perioada de
vegetaţie, evident în cadrul unei rotaţii în care anual se păşunează o anumită
porţiune din fâneaţă. Pe această cale se combat indirect buruienile specifice
fâneţelor, care nu rezistă la păşunat.
Folosirea mixtă a pajiştilor reprezintă o metodă intensivă de exploatare,
care trebuie să se aplice pe suprafeţe din ce în ce mai mari. Aşa cum au dovedit
cercetările efectuate de N. Simtea şi col. (1980), prin folosirea mixtă a pajiştilor
temporare nu se înregistrează diferenţe semnificative de producţie, în comparaţie
cu celelalte metode de folosire unilaterală (tab. 6.20).
Tabelul 6.20
Influenţa modului de folosire asupra producţiei pajiştilor temporare
(N. Simtea şi colab., 1989)
Neirigat Irigat
Modul de folosire
t/ha s.u. % t/ha s.u. %
Păşune 7,10 98 11,65 93
Fâneaţă 7,01 97 13,22 106
Prima recoltă cosit, următoarele păşunat 7,39 102 12,46 100
Mixt
Alternează păşunatul cu cositul de la un an la altul 7,34 102 12,61 101
Media 7,21 100 12,48 100

În schimb, folosirea mixtă asigură cele mai bune condiţii pentru

menţinerea unui procent ridicat de leguminoase în covorul vegetal şi cea mai bună
valorificare a îngrăşămintelor. Prin alegerea amestecului de graminee şi
leguminoase perene adecvat acestui scop şi aplicând o tehnologie de cultură
corectă, se crează posibilitatea folosirii după dorinţă a pajiştilor temporare, în
funcţie de necesităţile de moment ale producătorului, de condiţiile climatice şi de
dotarea tehnică etc.

210
 Partea a II-a
PLANTE FURAJERE

Capitolul VII

GRAMINEE ANUALE FURAJERE

7.1. Orzul - Hordeum vulgare conv. hexastichon L.

7.2. Ovăzul - Avena sativa L.
7.3. Secara - Secale cereale L. var. vulgare Körn.
7.4. Triticale – Triticosecale Wittm.
7.5. Porumbul furajer - Zea mays L.
7.6. Sorgul - Sorghum bicolor (L) Moench.
7.7. Iarba de Sudan - Sorghum sudanense (Piper) Stapf.
7.8. Meiul - Panicum miliaceum L.
7.9. Raigrasul aristat - Lolium multiflorum Lam.
7.10. Dughia - Setaria italica (L.) P.Beauv. ssp. mocharicum Alef.
7.11. Ciumiza - Setaria italica (L.) P. Beauv. ssp. maxima Alef.

Gramineele anuale furajere sunt cultivate atât pentru faptul că sunt o

importantă sursă de nutreţ pentru animale, cât şi pentru următoarele calităţi pe
care acestea le prezintă:
 sunt mai puţin pretenţioase faţă de condiţiile de creştere, mai ales faţă de
umiditate, multe fiind rezistente la secetă;
 realizează producţii ridicate dacă sunt asigurate condiţii optime de creştere şi
dezvoltare;
 sunt bogate în hidraţi de carbon, însă conţin mai puţine proteine decât
leguminoasele;

211
 se pot folosi ca nutreţ verde, fân, nutreţ murat, nutreţ concentrat, materiale de
aşternut pentru animale etc.;
 se pretează la tehnologii complet mecanizate;
 suportă mai bine păşunatul decât leguminoasele şi nu provoacă meteorizaţii
când sunt consumate în stare proaspătă;
Din această grupă de plante fac parte: porumbul, orzul, ovăzul, secara,
triticale, sorgul, iarba de Sudan, raigrasul aristat şi meiul pentru care urmează să
fie prezentate tehnologiile de cultivare.
7.1. Orzul - Hordeum vulgare L. conv. hexastichon
7.1.1. Importanţă
Orzul se numără printre cele mai vechi plante luate în cultură, fiind
menţiuni că s-a cultivat încă din epoca de piatră, odată cu primele începuturi ale
agriculturii.
Şanse mai mari de reuşită le are cultura orzului în unele zone cu condiţii
de vegetaţie extreme, cum sunt cele de dincolo de Cercul Polar, cele de la mare
altitudine sau cele din nordul Africii.
Orzul are multiple întrebuinţări, fiind utilizat în alimentaţia omului
(arpacaş, surogat de cafea), ca materie primă în industria alimentară, pentru
fabricarea berii, alcoolului, glucozei şi dextrinei.
Orzul este utilizat la fabricarea berii şi din considerentul că paleele ce
acoperă boabele le apără de vătămări în manipulări, iar pe de altă parte, acestea au
rol de „filtru” în timpul separării substanţelor solubile. Orzoaica, datorită
uniformităţii boabelor, a conţinutului mai scăzut în proteine şi mai bogat în
amidon, este cea mai bună materie primă la fabricarea berii.
Orzul pentru bere trebuie să aibă un conţinut scăzut în proteină (10 -
12%), deoarece aceasta îngreunează limpezirea berii, precum şi un conţinut cât
mai mare de amidon, de care depinde extractul berii. În acest sens, calităţi mai
bune întruneşte orzoaica.
Ca plantă de nutreţ se foloseşte sub formă de concentrate, nutreţ verde,
fân şi nutreţuri grosiere. Boabele de orz reprezintă un furaj concentrat foarte bun
pentru animalele puse la îngrăşat, cele producătoare de lapte şi animalele tinere.
Boabele de orz conţin apă 13,92%, proteină brută 10,53%, grăsimi 2,08%,
substanţe extractive neazotate 66,18%, celuloză 4,85%, cenuşă 2,44%. De
asemenea, orzul poate intra în raţia de concentrate în proporţie de 20 – 25% în
hrana păsărilor, 25 – 30% pentru tineretul diferitelor specii, animale în gestaţie şi
reproducători masculi, 30 – 35% la animale în lactaţie, 30 – 40% pentru animalele
de tracţiune şi 50 – 70% în raţia porcilor puşi la îngrăşat
Paiele de orz se întrebuinţează în hrana animalelor, având o valoare
nutritivă mai ridicată decât la alte cereale păioase (35 U.N. la 100 kg paie), în
schimb pleava nu trebuie folosită decât opărită, deoarece aristele provoacă iritarea
mucoaselor tubului digestiv. Orzul poate fi cultivat şi pentru masă verde sau fân,
semănat singur sau mai ales în amestec cu unele leguminoase anuale (măzăriche,
mazăre), formând borceagurile.

212
 Răspândire. În ţara noastră se cultivau, în 2016 aproximativ 481,6 mii ha
de orz şi orzoaică, iar pe glob, suprafaţa cultivată cu orz a fost de 47,00 milioane
ha. Suprafeţe mai mari cultivă Federaţia Rusă (9,6 mil. ha), Canada (3,8 milioane
ha), S.U.A. (1,3 milioane ha), Turcia (3,6 milioane ha), Spania (3,15 milioane ha),
Germania (1,9 milioane ha), Franţa (1,6 milioane ha) etc. .
7.1.2. Însuşiri morfologice
Orzul (fig. 7.1) are sistemul radicular slab dezvoltat şi cu o capacitate
redusă de solubilizare a compuşilor greu solubili din sol.
Înfrăţirea începe după apariţia celei de a 3-a frunze, durează circa. 2-3
săptămâni şi se petrece în condiţii bune la temperatura de 8-12oC. Orzul are
înfrăţirea mai bună decât grâul, secara sau ovăzul.
Formarea paiului începe când primordiile spicului se află la 5 cm faţă de
nivelul solului, iar pentru a forma paiul şi spicul, orzul de toamnă trebuie să
parcurgă stadiul de vernalizare (35-45 zile la 1-3oC).

Fig. 7.1. - Hordeum vulgare L. conv. hexastichon (orz)

Tulpina are 5 – 7 internodii, mai scurte cele bazale, influenţând rezistenţa

la cădere, iar înălţimea este de 50 – 100 cm. Frunzele sunt verzi-albăstrui, dispuse
altern, câte una la fiecare nod, având limbul de 22 – 35 cm lungime şi 1 - 1,2 cm
lăţime, în care ligula este redusă, iar urechiuşele foarte bine dezvoltate,
înconjurând tulpina pe circa jumătate din circumferinţă.
Inflorescenţa la orz este un spic, având la fiecare călcâi al rahisului câte
trei spiculeţe uniflore. La orzul cu şase rânduri toate cele trei spiculeţe sunt fertile,
iar la orzul cu două rânduri numai cel din mijloc este fertil. Fructul este o
pseudocariopsă cu şănţuleţ ventral larg, îmbrăcată în palee, rar golaşă, cu MMB
25 – 50 g, iar procentul de pleve de 7 - 15%.
7.1.3. Sistematică şi soiuri
Orzul aparţine genului Hordeum, care cuprinde un număr foarte mare de
specii, majoritatea fiind spontane.
Orzul cultivat cuprinde următoarele convarietăţi mai importante:

213
- convarietatea hexastichon, orzul cu câte trei spiculeţe fertile la un călcâi al
rahisului;
- convarietatea intermedium., cu spiculeţele centrale fertile (hermafrodite), iar
cele laterale total sau parţial sterile;
- convarietatea distichon (orzoaica) are spiculeţele centrale fertile, iar cele
laterale, sterile;
- convarietatea deficiens, cu spiculeţele centrale fertile, iar cele laterale
incomplete şi sterile, de obicei reduse la prezenţa glumelor.
La noi în ţară sunt cultivate soiuri de orz şi de orzoaică atât de toamnă cât
şi de primăvară tab. (7.1.).
Tabelul 7.1.
Soiuri de orz şi orzoaică
Orz de toamnă
Ametist, Belissa, Cardinal FD, Gerlach, Laverda, Lucian, Mv Initium,
Onix, Paso, Rafaela, Simbol, Smarald, Zanzibar
Orzoaică de primăvară
Adina SV, Aida, Annabell, Artemis, Beatrix, Calypso, Casanova, Daciana,
Flavia, Gabriela, Malwinta, Marthe, Metaxa, Monroe, Padura, Romaniţa,
SU Mateo, Thuringia, Victor ZP, Xanadu
7.1.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Orzul are un mare areal de răspândire, din zonele arctice până în zona
ecuatorială aridă, iar unele forme reuşesc şi la altitudini foarte mari. Ca latitudine,
orzul cultivat depăşeşte limita cercului polar (ajunge până la 70 grade latitudine),
iar ca altitudine apare în cultură la 1.900 m în Alpi, la 2.700 m în Caucaz şi până
la 4.700 m în Tibet.
Temperatura minimă de germinaţie este de 3 – 4° C, cea optimă de 20°C,
cea maximă 28 – 30° C, iar cantitatea de apă necesară unei bune germinări este de
circa 48% din masa boabelor. Orzul are, în general, cerinţe climatice mai reduse
decât grâul, iar suma temperaturilor biologic active este de 1700-2100oC pentru
orzul de toamnă şi de 1300-1800oC pentru orzoaică.
Perioada de vegetaţie activă a orzului de toamnă este de 100 – 120 zile,
iar de la semănat la recoltat de 250 – 270 zile (se maturizează cu 7 – 10 zile
înaintea grâului de toamnă). Orzoaica de primăvară este mai tardivă cu câteva zile
ca orzul de primăvară, având perioada de vegetaţie de 90 – 120 zile.
Orzul este mai sensibil la iernare, rezistând până la -15oC la nivelul
nodului de înfrăţire. În general, orzul are cerinţe reduse faţă de umiditate, având
coeficientul de transpiraţie de 300-400. Perioadele critice pentru apă sunt din
fazele formării paiului până la înspicare, când se parcurg etapele de
organogeneză.
Orzul este mai pretenţios faţă de sol din cauza sistemului radicular cu
capacitate mai redusă de absorbţie şi perioada de vegetaţie mai scurtă. Orzul
merge bine pe soluri cu textură mijlocie, permeabile, cu pH = 6,5-7,5 şi fertile.
Potrivite pentru orz sunt cernoziomurile, solurile brun-roşcate de pădure şi cele
aluviale, însă nu sunt bune solurile acide, turboase, argiloase, nisipoase sau
214
salinizate. Orzul preferă terenuri plane sau uşor ondulate, de tip cernoziom sau
aluviuni, cu regim termic şi precipitaţii favorabile.
Zone foarte favorabile pentru orz sunt: Câmpia de Vest, sudul Câmpiei
Române, Estul Bărăganului şi S – E Dobrogei, precum şi pantele domoale din
Câmpia Jijiei. Zona favorabilă este învecinată cu precedenta, dar include şi mari
suprafeţe în Câmpia Transilvaniei.
Puţin favorabile sunt zonele cu terenuri nisipoase (Oltenia, Câmpia de N–
V), sărăturate şi cele excesiv de umede (din Vestul şi N–E Munteniei), solurile
puternic acide, neamendamentate, puternic erodate (Moldova şi nordul Dobrogei)
şi regiuni cu temperaturi mai scăzute din Nordul şi S–E Transilvaniei şi Nordul
Moldovei. În zonele de câmpie nu temperaturile scăzute influenţează semnificativ
nivelul recoltelor, neajunsul cel mai mare îl constituie caracterul secetos al
toamnelor, care îngreunează pregătirea terenului, semănatul şi răsărirea orzului.
Orzoaica de primăvară întâlneşte condiţii foarte favorabile în Ţara Bârsei,
depresiunile Sf. Gheorghe, Tg. Secuiesc, în bazinele Oltului, Someşului şi
Mureşului, în Câmpia Timişului şi Podişul Sucevei.
Zone favorabile sunt văile Crişurilor, porţiuni din Podişul Someşului,
Valea Siretului şi porţiuni din zona colinară, precarpatică din Moldova. Puţin
favorabile sunt zonele cu climat continental din Moldova şi Muntenia, precum şi
zonele cu terenuri improprii pentru orzoaică din S-E Olteniei şi N-E Munteniei.
7.1.5. Tehnologia de cultivare a orzului
Rotaţia. Orzul asigură producţii ridicate când urmează după leguminoase
anuale şi perene, borceaguri, rapiţa, inul pentru fibre şi cel de sămânţă. Orzoaica
de primăvară se seamănă după plante care lasă solul curat de buruieni şi într-o
bună stare de fertilitate, însă nu prea bogat în nitraţi. Dintre plantele care ocupă
suprafeţe mari în zona de cultură a orzoaicei de primăvară, bune premergătoare
sunt: cartoful şi sfecla pentru zahăr, fertilizate, însă se poate cultiva şi după in
pentru fibre sau după porumb dacă resturile organice au fost tocate şi bine
încorporate în sol. La rândul său este considerat o bună premergătoare pentru
porumb, floarea soarelui, sfeclă, leguminoase pentru boabe.
Fertilizarea. Consumul specific de substanţe nutritive la orz este în
medie, pentru 1000 kg boabe şi producţia aferentă de paie, de 24-29 kg N, 11-13
kg P2O5 şi 21-28 kg K2O. Deoarece orzul are o perioadă scurtă de consum a
substanţelor nutritive şi sistemul radicular slab dezvoltat, se vor folosi numai
îngrăşăminte uşor solubile, cu acţiune rapidă.
Gunoiul de grajd, deşi asigură sporuri mari de producţie, nu este
valorificat economic de orzul de toamnă şi nici de orzoaică. La orzul de toamnă se
recomandă fertilizarea cu 50-70 kg/ha N, aplicat în primăvară şi 50-60 kg/ha
P2O5, aplicat sub arătura de bază. La orzoaica de primăvară se folosesc şi
îngrăşăminte cu potasiu, în doze de 40-50 kg/ha K2O.
Lucrările solului. Arătura de bază se face vara sau toamna, la adâncimea
de 20-25 cm pe solurile grele şi 18-22 cm pe solurile uşoare. Pregătirea patului
germinativ se realizează înaintea semănatului cu grapa cu discuri sau cu
combinatorul.

215
 Pentru orzoaica de primăvară, uniformitatea pregătirii terenului asigură o
răsărire uniformă („explozivă”), care contribuie direct la mărimea şi calitatea
producţiei.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa care se foloseşte la semănat trebuie să
aibă puritatea de 98%, germinaţia de 90% şi MMB de 30-50 g.
Înainte de semănat, sămânţa se tratează contra bolilor produse de:
Fusarium ssp. şi Ustilago ssp. etc., cu Vincit Nova (1 l/t de sămânţă), Vincit F
(1,5 l/t de sămânţă) etc. Împotriva dăunătorilor sămânţa se tratează cu unul din
produsele Signal (2,5 l/t de sămânţă), Dalila (0,6 l/t), Cruiser (1,0 l/t).
Orzul de toamnă se seamănă în prima parte a lunii octombrie, în sudul şi
vestul ţării şi în a doua jumătate a lunii septembrie, în nordul ţării. Orzoaica de
primăvară se seamănă la temperatura de 1-2oC în sol, imediat ce se poate ieşi pe
teren.
Adâncimea de semănat la orzul şi orzoaica de toamnă este de 3 – 5 cm, iar
la orzoaica de primăvară de 2 – 4 cm, în funcţie de textura şi umiditatea solului.
Adâncimile de semănat nu trebuie să depăşească limitele indicate, deoarece
plantele răsar greu, mai ales dacă se formează crustă, în condiţiile în care se ştie
că orzul are o putere de străbatere mai slabă.
Desimea de semănat a orzului de toamnă este de 450-500 boabe
germinabile/m2, pentru orzoaica de toamnă de 450-550 boabe germinabile/m2, iar
la orzoaica de primăvară de 450-500 boabe germinabile/m2. Semănatul se face cu
semănători universale (SUP-21, SUP-29), la 12,5-15 cm între rânduri, folosind
160-200 kg sămânţă/ha.
Lucrările de îngrijire. După semănat, terenul se tăvălugeşte şi se lucrează
cu o grapă uşoară, ceea ce permite o răsărire uniformă şi rapidă a plantelor.
Combaterea buruienilor se poate face cu diferite erbicide, în funcţie de
grupa de buruieni (tab. 7.2.).
Tabelul 7.2.
Erbicidele, dozele şi perioada aplicării în culturile de orz şi orzoaică
Erbicidul Doza (l s.a. kg /ha) Perioada aplicării
1. Combaterea buruienilor dicotiledonate sensibile la 2,4 D
DMA 6 0,8 - 1,0 înfrăţire până la începutul formării
Esteron Extra 0,80 paiului, iar buruienile în faza de rozetă
Prodate 0,8 – 1,0
2. Combaterea buruienilor dicotiledonate rezistente la 2,4 D
Comod 0,015 – 0,02 înfrăţire până la începutul formării
Rival 0,015 – 0,02 paiului, iar buruienile în faza de rozetă
Rival Super Star 0,015 – 0,02 În faza de înfrăţire
3. Combaterea buruienilor monocotiledonate(odos etc.)
Stomp Aqua 2,0 – 2,9 erbicidul se încorporează în sol odată cu
pregătirea patului germinativ
4. În culturile infestate cu iarba – vântului

Isoguard 5,0 În vegetaţie

Sekator Progress 0,1 – 0,15 primăvară, când buruiana are 2 – 4 frunze

216
 Combaterea afidelor, gândacului ghebos (Oulema melanopa) şi a tripşilor
se face cu Sinoratox R35 (1/ha), Decis 2,5 CE (0,3l/ha), Karate (0,4 l/ha).
Irigarea orzului şi orzoaicei de toamnă apare necesară în zonele şi în anii
cu deficit de umiditate. Udarea de toamnă se aplică fie înainte, fie după semănat,
folosind 300-400 m3/ha, iar primăvara se fac 1-2 udări cu 300-500 m3/ha.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Culturile de orz pentru furaj
concentrat se recoltează la maturitatea în pârgă, iar cele destinate pentru sămânţă
şi orzoaica, la coacerea deplină, folosind combinele de recoltat cereale păioase.
Orzoaica pentru malţ nu se recoltează la o umiditate mai ridicată de 15%,
deoarece numai astfel se asigură o mare capacitate germinativă boabelor. Boabele
recoltate în pârgă trebuie vânturate şi expuse la soare, pentru îndepărtarea
corpurilor străine şi uscare până la umiditatea de păstrare (14%).
Capacitatea de producţie a actualelor soiuri de orz de toamnă cultivate în
ţara noastră este ridicată, permiţând obţinerea unor producţii medii de 5-7 t/ha.
Soiurile de orzoaică asigură producţii de 4-6 t/ha, în funcţie de condiţiile de
cultivare.
7.2. Ovăzul - Avena sativa L.
7.2.1. Importanţă
Ovăzul este folosit în alimentaţia omului, sub formă de grişuri, fulgi,
făină şi în furajarea animalelor ca furaj concentrat, nutreţ verde, fân. Trebuie
menţionat faptul că datorită valoarii nutritive şi digestibilităţii ridicate, consumul
de ovăz este recomandat în alimentaţia copiilor şi a celor aflaţi în convalescenţă.
Boabele de ovăz constituie unul din cele mai importante nutreţuri
concentrate pentru cabaline, conţinând în medie 13,3% apă, 10,8% proteină, 5,2%
grăsimi, 57,7% extractive neazotate, 10% celuloză, 3% cenuşă. Valoarea nutritivă
a 100 kg boabe este de 100 U.N.. În unele zone nordice, făina de ovăz se mai
foloseşte, pe scară mai redusă, în amestec cu grâu sau secară la prepararea pâinii.
Pentru nutreţ verde sau fân, ovăzul se cultivă în cultură pură sau în
amestec cu o leguminoasă anuală (măzăriche de primăvară, mazăre, latir),
formând borceagul de primăvară. Paiele şi pleava de ovăz sunt superioare celor de
secară şi grâu, având o valoare nutritivă de 37,7 U.N. la 100 kg.
Importanţa ovăzului constă şi în faptul că valorifică mai bine decât alte
plante solurile cu fertilitate redusă din zonele umede, cele nisipoase, precum şi
îngrăşămintele organice şi minerale.
Răspândire. Ovăzul este răspândit pe toate continentele, fiind una din
principalele plante cultivate. Se pare că ovăzul a fost cunoscut la început ca
buruiană în orz, pe care l-a depăşit în producţie pe solurile sărace şi în climatele
mai aspre din centrul şi nordul Europei. Ovăzul este cultivat, în special, în
emisfera nordică între 400 şi 600 latitudine nordică, în ţări precum Rusia, Canada
şi Polonia.
În 2016, suprafaţa cultivată cu ovăz pe glob era de 10,19 mil. ha, iar
producţia medie a fost de 2,335 t/ha. Suprafeţe mai mari se cultivă în Federaţia
Rusă (3,4 milioane ha), Canada (1,3 milioane ha), S.U.A. (0,73 milioane ha),
Polonia (0,53 milioane ha) (FAO 2016). În anul 2016, în ţara noastră ovăzul se

217
cultiva pe 170,3 mii ha, iar producţia medie care s-a obţinut a fost de 2,239 t/ha
(Anuarul statistic 2017).

7.2.2. Însuşiri morfologice

Ovăzul (fig. 7.2) prezintă un sistem radicular bine dezvoltat, profund şi cu
putere mare de solubilizare a elementelor nutritive.
Masa de rădăcini a ovăzului este cu 40% mai mare decât cea a orzului,
fapt ce face ca ovăzul să fie mai puţin pretenţios faţă de sol, valorificând
elementele nutritive şi din forme mai greu solubile.

Fig. 7.2. Avena sativa L. (ovăzul)

Tulpina este formată din 5-8 internoduri, lungă de 80-150 cm, în funcţie
de sol şi condiţii climatice. Frunzele sunt de culoare verde-deschis, cu ligula
foarte dezvoltată şi fără urechiuşe.
Inflorescenţa, panicul cu ramificaţiile dispuse pe 3-9 etaje, este formată
din spiculeţe multiflore, prinse în capătul ramificaţiilor şi cu paleea inferioară
prezentând o aristă prinsă dorsal, iar fructul, o cariopsă îmbrăcată în palee.
7.2.3. Sistematică şi soiuri
Ovăzul cuprinde un număr mare de specii sălbatice şi cultivate, din care
cea mai mare răspândire şi importanţă o prezintă specia Avena sativa. Alături de
ovăzul comun (Avena sativa), se mai cultivă ovăzul roşu (Avena byzantina),
ovăzul cu ariste (Avena strigosa) şi ovăzul etiopian (Avena abyssinica).
Soiurile de ovăz cultivate la noi în ţară sunt: Jeremy, Lovrin 1, Mureşana,
Sorin.
7.2.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Deşi este o plantă de climat umed şi răcoros, ovăzul suportă mai bine ca
alte plante condiţiile secetoase. Temperatura de germinaţie este de 2-3oC, iar
plantele tinere suportă temperaturi de -7oC. Suma de grade necesară în perioada

218
de vegetaţie este de 1700-2000oC, iar perioada de vegetaţie este lungă (100-140
zile).
Cerinţele faţă de apă ale ovăzului sunt destul de ridicate, având cel mai
mare coeficient de transpiraţie dintre cereale (400-600). Consumul maxim de apă
este în fazele de formare a paiului şi la înspicare-înflorire.
Ovăzul are cerinţe reduse faţă de sol, datorită înrădăcinării profunde şi
puterii mari de solubilizare a acestora. Ovăzul preferă soluri umede cu pH de 5,5-
7,0, iar rezultate bune se obţin pe cernoziomuri, soluri brun-roşcate de pădure şi
chiar pe podzoluri. Sunt contraindicate solurile argiloase, compacte, neaerate şi
solurile nisipoase.
Pe glob, ovăzul dă rezultate bune dacă se cultivă între paralelele 45° şi
65°, iar la altitudine, până la 1.800 m. La noi în ţară întâlneşte condiţii foarte
favorabile în Câmpia de Vest, pe văile Someşului şi Oltului. Zona favorabilă I
cuprinde Podişul Transilvaniei şi cel Getic, Depresiunea Jijiei şi terasa superioară
a Siretului, iar zonele favorabile II + III sunt considerate a fi celelalte zone
agricole ale ţării, exceptând cele cu soluri nefavorabile şi altitudinile de peste
1.000 m.
7.2.5. Tehnologia de cultivare
Rotaţia. Ovăzul nu este pretenţios faţă de planta premergătoare, dacă
solul este bine fertilizat. Premergătoare foarte bune sunt leguminoasele anuale sau
perene, grâul şi porumbul. Nu se recomandă cultivarea după el însuşi, nici după
sfeclă, decât după 3-4 ani, pentru a preveni atacul de nematozi. Ovăzul este bună
premergătoare pentru plantele prăşitoare şi leguminoase. Nu se practică
semănarea trifoiului (cultură ascunsă) în ovăz, deoarece este umbrit mult mai
puternic şi o mai lungă perioadă de timp decât în orz sau grâu.
Fertilizarea. Deşi este puţin pretenţios faţă de elementele fertilizante din
sol, ovăzul consumă cantităţi mari de substanţe nutritive. Astfel, pentru 1000 kg
boabe şi producţia de paie aferentă, ovăzul consumă 27,2 kg N, 13,4 kg P2O5,
27,4 kg K2O şi 6,5 kg CaO. Ovăzul reacţionează bine la fertilizarea organo-
minerală pe toate tipurile de sol, însă în mod obişnuit se practică fertilizarea
minerală.
Dozele de îngrăşăminte se stabilesc în funcţie de fertilitatea solului şi
planta premergătoare. Se recomandă ca fertilizarea să se facă cu N45P45 pe
cernoziomuri, N60P60 pe soluri brune şi N75P60 pe soluri podzolice. Pe soluri sărace
în potasiu se aplică şi 40-60 kg K2O.
Lucrările solului. Lucrările solului constau în efectuarea unei arături de
bază, toamna sau vara, la adâncimea de 20-22 cm, iar primăvara devreme în
pregătirea patului germinativ cu grapa cu discuri în agregat cu grape cu colţi
reglabili sau cu combinatorul.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa trebuie să aibă puritatea de 98%,
germinaţia peste 90%, iar MMB cât mai mare. Pentru a preveni atacul de tăciune
zburător (Ustilago avenae) şi tăciune îmbrăcat (Ustilago kölleri), sămânţa se
tratează cu Vincit Nova (1 l/t sămânţă). În funcţie de textura şi umiditatea solului,
adâncimea de semănat este de 2 - 4 cm.

219
 Semănatul se face în urgenţa I, când temperatura solului este de 2-3oC, iar
ovăzul de toamnă se însămânţează în perioada 1 – 10 octombrie, la distanţa de
12,5-15 cm, cu o desime de 450-550 boabe germinabile/m2, folosind o cantitate
de sămânţă de 120-140 kg/ha.
Lucrările de îngrijire. Imediat după semănat, terenul se tăvălugeşte.
Combaterea integrată a buruienilor se face prin respectarea rotaţiei şi cu ajutorul
erbicidelor DMA 6 (0,6 – 0,8 l/ha), Cerlit (0,8 l/ha), Rival Star (0,015 – 0,02
kg/ha), Mustang (0,4 – 0,6 l/ha. Pentru combaterea gândacului bălos (Oulema
melanopa L.) se tratează la avertizare cu Fastac (0,1 l/ha), Decis ((0,3 l/ha),
Karate Zeon (0,15 l/ha).
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Alegerea momentului recoltării
şi scurtarea duratei ei au mare importanţă, deoarece coacerea fiind eşalonată, au
loc pierderi însemnate de recoltă prin scuturare. Recoltarea pentru boabe se face
la începutul maturării depline, cu combina pentru cereale. Recoltarea ovăzului
pentru masă verde are loc în faza de burduf, până la apariţia paniculului, iar
pentru fân, de la apariţia paniculului până la înflorire.
Producţia la ovăz este foarte diferită, în funcţie de condiţiile de cultură.
Capacitatea de producţie a ovăzului este destul de mare (6,0 t/ha), însă producţiile
realizate sunt mici, deoarece această plantă ocupă în cultură terenuri sărace, slab
fertilizate.
7.3. Secara - Secale cereale L. var vulgare Körn.
7.3.1. Importanţă
Secara are zona de origine în Asia de Sud - Vest, Asia Mică şi Caucaz,
unde cresc diverse forme în flora spontană sau se găseşte ca buruiană în grâu şi
orz. Odată cu migraţia popoarelor s-a extins în estul şi nordul Europei, acolo
unde, datorită condiţiilor vitrege de sol şi climă secara s-a adaptat mai bine decât
grâul şi orzul.
Secara se cultivă în primul rând pentru hrana omului, fiind a doua cereală
panificabilă după grâu şi reuşeşte în condiţii vitrege, valorificând solurile acide
sau cele nisipoase precum şi zonele cu climă rece şi umedă din ţările nordice.
Din boabele de secară se obţine făina folosită la prepararea pâinii, pentru
o bună parte din populaţia globului, aceasta fiind mai neagră decât cea de grâu,
însă este hrănitoare şi benefică sănătăţii omului. În furajarea animalelor se
foloseşte ca nutreţ concentrat, masă verde sau fân, caz în care se cultivă singură
sau în amestec cu măzărichea de toamnă, formând borceagul de toamnă.
În culturi de secară, prin infecţie artificială, se obţin scleroţi de cornul
secarei (Claviceps purpurea), care au utilizări în industria farmaceutică pentru
obţinerea unor alcaloizi, folosiţi la prepararea unor medicamente împotriva
hemoragiilor, a unor afecţiuni circulatorii, a migrenelor, a tensiunii arteriale.
În aceste condiţii, secara depăşeşte în producţie grâul. Boabele de secară
conţin 13% apă, 12,3% proteine, 2% grăsimi, 68,4% extractive neazotate, 2,4%
celuloză, 1,9% cenuşă, iar valoarea nutritivă a 100 kg boabe este de 118 U.N..
Răspândire. Suprafaţa cultivată cu secară pe glob, în 2016, a fost de
6,632 mil. ha, iar producţia medie de 2,436 t/ha. Secara ocupă suprafeţe mari în

220
special în ţările din nordul Europei, unde grâul dă rezultate mai slabe. Suprafeţe
mari cu secară cultivă Rusia (1,9 milioane ha) şi Polonia (1,4 mil.ha).
În ultimii ani, în ţara noastră secara s-a cultivat pe 10,5 mii ha, cu o
producţie medie de circa 1,7 t/ha, fiind răspândită în zonele umede şi răcoroase,
pe soluri acide, în zonele nisipoase şi pe suprafeţe mai mici în alte zone. Se
impune reconsiderarea şi extinderea acestei culturi pe anumite terenuri neprielnice
grâului şi cedate acestuia în ultimii ani, cum sunt solurile acide, podzolice şi
podzolite, solurile sărace de pe dealuri şi din zonele nisipoase.
7.3.2. Însuşiri morfologice
Secara (fig. 7.3.) formează un sistem radicular bine dezvoltat şi cu o mare
capacitate de solubilizare a compuşilor greu solubili din sol.

Fig. 7.3. Secale cereale L. (secara)

Volumul mare al sistemului radicular şi capacitatea ridicată de solvire şi
absorbţie a acestuia explică cerinţele reduse ale secarei faţă de sol. Tulpina are 5-6
internoduri, iar înălţimea, la formele cultivate, este de 120-180 cm. Frunzele au,
în faza tânără, culoarea roşiatic-violacee, apoi antocianul dispare şi devin verzi-
albăstrui. Inflorescenţa este un spic cu câte un singur spiculeţ biflor, la fiecare
călcâi al rahisului, protejat de 2 glume, iar paleea inferioară este aristată. Fructul
este o cariopsă golaşă, de culoare verzuie până la gălbui, forme diferite şi MMB
de 30-40 g.
7.3.3. Sistematică şi soiuri
Secara cultivată aparţine genului Secale, iar soiurile de la noi din ţară
sunt: Suceveana. Soiul Ergo se cultivă numai pentru producerea scleroţilor de
Claviceps purpurea.
7.3.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Perioada de vegetaţie a secarei cultivate, la noi în ţară, este de 280-290
zile, iar suma gradelor de temperatură, în perioada de vegetaţie, este de 1800-
2100oC, în funcţie de soi şi climă. Secara este o plantă rezistentă la iernare,
depăşind în această privinţă grâul şi orzul de toamnă. Deoarece are o creştere
rapidă a tulpinii primăvara, secara valorifică mai bine decât alte plante rezerva de
apă din timpul iernii, reuşind şi în zonele mai secetoase. Faţă de umiditate,
cerinţele secarei sunt moderate, iar coeficientul de transpiraţie este de 250 – 400.
Secara valorifică bine terenurile sărace, fiind puţin pretenţioasă faţă de
sol, datorită sistemului radicular profund şi a capacităţii mari de absorbţie. Se
cultivă cu rezulate bune pe nisipurile din sudul Olteniei, vestul Transilvaniei şi
221
nord-estul Bărăganului, precum şi în zonele submontane din Moldova,
Transilvania, Muntenia şi Oltenia.

7.3.5. Tehnologia de cultivare pentru furaj

Rotaţia. Secara este o plantă puţin pretenţioasă faţă de sol şi planta
premergătoare, însă rezultate bune se obţin după premergătoare care părăsesc
terenul devreme ca: mazăre, borceag, porumb furajer, in, cartof. Nu se recomandă
ca secara să urmeze după culturile atacate de boli transmise prin sol, după cele
recoltate târziu sau după culturi tratate cu erbicide triazinice în doze mari. Secara
este o bună premergătoare pentru toate plantele din zona ei de cultivare, deoarece
eliberează terenul devreme, lasă solul curat de buruieni şi permite executarea
lucrărilor solului la timp.
Fertilizarea. Consumul de elemente nutritive pentru 1000 kg boabe şi
paiele aferente este de 20-30 kg N, 10-15 kg P2O5 şi 20-30 kg K2O. Deşi
capacitatea de absorbţie a elementelor nutritive este mare, prin faptul că secara se
cultivă pe soluri sărace, reacţionează bine la îngrăşăminte. Se recomandă
aplicarea a 50-60 kg/ha N, în primăvară, la pornirea în vegetaţie, 50-70 kg/ha
P2O5 şi 40-50 kg/ha K2O, toamna sub arătură.
Lucrările solului. Se face o arătură de vară sau toamnă la adâncimea de
20-22 cm, care apoi este menţinută curată de buruieni. Înaintea semănatului se
pregăteşte patul germinativ cu combinatorul, la adâncimea de semănat, iar patul
germinativ trebuie să fie bine tasat şi mărunţit, deoarece secara formează nodul de
înfrăţire mai la suprafaţă şi deci pericolul dezgolirii lui prin tasarea solului înfoiat
este mai mare.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa trebuie să aibă puritatea de 98%,
germinaţia de peste 85% şi să fie liberă de scleroţi de cornul secarei. Sămânţa se
tratează cu Amiral Hobby (1,0 l/t sămânţă), iar în vegetaţie se aplica tratamente cu
Topsin (1 kg/ha), Falcon Pro (0,7 l/ha).
Semănatul se face cu semănători universale (SUP-21, SUP-29), toamna
devreme, între 25 septembrie-5 octombrie în sud şi între 15-25 septembrie în
zonele subcarpatice. Distanţa între rânduri este de 12,5-15 cm, adâncimea de
semănat de 3-4 cm pe solurile mijlocii şi de 5-6 cm pe solurile nisipoase. Desimea
de semănat este de 500-600 boabe germinabile/m2, care se asigură folosind 140-
200 kg/ha sămânţă.
Lucrările de îngrijire. Deşi secara este o plantă cu o bună rezistenţă la
iernare, se impune un control permanent al semănăturilor pe timpul iernii,
deoarece se cultivă în zone submontane şi stă mai mult timp sub zăpadă, motiv
pentru care plantele sunt expuse mai mult mucegaiului de zăpadă şi
autoconsumului, mai ales dacă plantele au intrat în iarnă cu o masă vegetativă
prea bogată. De asemenea, la secară, nodul de înfrăţire fiind mai la suprafaţă,
plantele sunt mai expuse dezrădăcinării. În primul caz se impune fertilizarea
suplimentară cu azot la ieşirea din iarnă, iar în al doilea caz tăvălugirea
semănăturii, la desprimăvărare.

222
 Combaterea buruienilor se face prin respectarea rotaţiei sau prin
erbicidare cu Stomp Aqua (2,0-2,9 l/ha). Având un ritm de creştere rapid, secara
luptă bine cu buruienile (înăbuşă chiar şi pălămida), obţinându-se, în general,
culturi curate.
Acolo unde se impune, toamna se aplică o udare de răsărire cu 300-400
m3/ha, iar în timpul vegetaţiei, 1-2 udări cu norme de 300-400 m3/ha.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Secara pentru nutreţ verde se
poate consuma prin păşunat, când plantele au 20-25 cm înălţime, iar pentru
administrare la iesle se recoltează când plantele au 30-35 cm înălţime şi se
foloseşte timp de 15-20 zile, până la ieşirea din burduf. Recoltarea pentru boabe
se face cu combina, când umiditatea acestora este de 14%. În cazul folosirii prin
păşunat, producţiile de masă verde sunt de 15-25 t/ha, iar la folosirea prin cosit şi
administrat la iesle, de 25-35 t/ha. La noi în ţară, în arealul ei de cultură, secara dă
producţii de 3,0-5,0 t/ha boabe, însă media pe ţară este de 1,8 t/ha. Producţia de
paie la secară este de două ori mai mare decât cea de boabe.
7.4. Triticale – Triticosecale Wittm.
7.4.1. Importanţă
Triticale este o cereală nouă, creată de om prin hibridare între genurile
Triticum şi Secale (fiind, din punct de vedere genetic, un amfidiploid între grâu şi
secară).
Prin realizarea acestor hibrizi s-a urmărit obţinerea unei noi plante de
cultură cu însuşiri utile în producţia agricolă, moştenite de la grâu şi secară. Pe
lângă păstrarea însuşirilor valoroase ale grâului, s-a urmărit transmiterea unor
caractere favorabile ale secarei, între care: precocitatea, numărul mare de
spiculeţe în spic, păstrarea germinaţiei o perioadă mai lungă, valorificarea
condiţiilor mai vitrege da cultură, cum ar fi solurile sărace şi clima mai aspră.
Boabele de triticale se utilizează în hrana animalelor, a omului, în
producerea de malţ pentru fabricarea berii, în industria spirtului sau amidonului
etc. Sub formă de masă verde sau însilozată, triticale se poate folosi ca furaj în
hrana animalelor, formele de toamnă fiind foarte productive, realizând peste 40
t/ha masă verde.
Principalele componente chimice ale boabelor de triticale se situează între
valorile grâului şi secarei, după cum atestă şi rezultatele obţinute la S.C.A.
Suceava, pentru condiţiile din ţara noastră.
Răspândire. Suprafaţa cultivată cu triticale, în prezent în lume, depăşeşte
35 milione de hectare, cu tendinţa de extindere în zonele cu soluri şi climă
neprielnice grâului şi secarei. Producţia medie la hectar a fost de 3836 kg/ha. În
România, triticale se cultivă pe 15 - 20 mii de ha, apreciindu-se că suprafaţa se
poate extinde până la circa 150 mii ha, în condiţii mai puţin favorabile grâului şi
orzului.
7.4.2. Însuşiri morfologice
Rădăcina este bine dezvoltată, capabilă să valorifice solurile cu condiţii
mai puţin favorabile. Înfrăţirea începe la 12 - 15 zile de la răsărire, iar alungirea

223
paiului la 10 - 15°C, decurgând asemănător cu a secarei. Tulpina are înălţimea
variabilă, de la 40 - 50 cm până la 120 – 150 cm şi chiar mai mult, însă cele mai
valoroase sunt formele cu înălţimea de 90 - 100 cm, deoarece cele mai înalte au
rezistenţă mai slabă la cădere. Spicele au forme şi dimensiuni diferite, pot fi laxe,
cu 29 - 30 de spiculeţe, compacte, cu 40 - 42 spiculeţe şi mijlociu de compacte, cu
33 – 36 spiculeţe. Spiculeţele au 3 – 9 flori, din care se formează 3 - 5 boabe.
Formarea şi umplerea boabelor se petrece în ritm mai intens în primele 35
zile după fecundare, apoi ritmul scade, iar la multe soiuri la maturitate, boabele
devin zbârcite. Fructul de triticale este asemănător cu formele parentale, având la
maturitate 10 - 12 mm lungime şi 2 - 3 mm diametru, MMB de 32 - 60 g, iar MH
de 76 - 78 kg.
7.4.3. Sistematică şi soiuri
Sistematică. Triticale (Triticosecale Wittmack) aparţine fam. Poaceae
(Gramineae), tribul Hordeae.
După provenienţa genetică, formele de triticale pot fi:
- octoploide (2n = 56), obţinute prin încrucişarea speciei Triticum aestivum (2n
= 42) cu Secale cereale (2n = 14);
- hexaploide (2n = 42), care provin din încrucişarea speciilor de grâu tetraploide
(2n = 28) cu secara (2n = 14);
- tetraploide (2n = 28), create prin încrucişarea formelor hexaploide de triticale
cu secara diploidă, urmată de autopolenizarea plantelor.
Soiurile care se găsesc în cultură sunt create şi omologate în ţara noastră:
Cascador F, Haiduc, Negoiu, Oda FT, Pisc, Silver, Stil, Tulnic, Utrifun (Catalogul
Oficial al soiurilor, 2018).
7.4.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
În Suedia, triticalele se cultivă pe soluri uşoare mai puţin favorabile
grâului, în Canada se cultivă în principal ca plante furajere, iar în Rusia sunt
răspândite în zone mai nordice. Triticalele au perioada de vegetaţie de 220 - 260
zile, în funcţie de soi şi condiţiile de climă, iar suma de grade, pe perioada de
vegetaţie de 1200 - 1390°C. Rezistenţa la iernare este similară cu cea a secarei, iar
înfrăţirea se desfăşoară în condiţii optime la 10 - 14°C.
În perioada de înspicare şi înflorire, triticale nu suportă temperaturile scăzute, iar
în faza formării şi umplerii bobului are nevoie de temperaturi moderate, cultura
realizând producţii ridicate în zone răcoroase.
Cerinţele faţă de umiditate la triticale sunt mai ridicate decât ale secarei,
având ca faze critice faţă de apă perioada dintre alungirea paiului şi formarea
bobului. Seceta, în perioada de alungire a paiului, duce la degenerarea spiculeţelor
de la baza superioară a spicului.
Triticalele se pot cultiva pe soluri diferite ca textură şi fertilitate,
asemănătoare celor pe care se cultivă secara. Valorifică bine solurile sărace, acide
(cu pH peste 4,5) sau alcaline, cele nisipoase, uşoare etc.
Zonele favorabile de cultură pentru triticale sunt:

224
- zona I cuprinde toate zonele colinare, de podiş, submontane, depresiunile
intramontane şi zonele cu terenuri nisipoase. Pe solurile sărace din zonele
umede şi răcoroase ale Transilvaniei, din nord-vestul ţării, nordul Moldovei
şi zonele colinare din Muntenia şi Oltenia, triticalele asigură producţii mai
mari cu circa 20% faţă de grâu, fiind recomandabilă extinderea sa pe 25 –
40% din suprafaţa cu grâu şi orz din aceste zone (circa 150 mii ha);
- zona a II-a cuprinde Câmpia Română, Dobrogea, Câmpia Banatului, estul
Moldovei şi Câmpia Transilvaniei, unde triticale se cultivă pe suprafeţe
restrânse, prezentând interes ca plantă furajeră.
7.4.5. Tehnologia de cultivare
Rotaţia. Pentru a se putea însămânţa în perioada optimă, triticale se
amplasează în rotaţie după plante premergătoare care eliberează terenul mai
timpuriu: leguminoase anuale şi perene, in pentru fibre şi ulei, rapiţă, cartof şi
porumb timpuriu, floarea-soarelui şi sfeclă pentru zahăr recoltate timpuriu, cânepă
pentru fibre etc. Triticale nu se cultivă după cereale de toamnă sau de primăvară,
datorită în special sensibilităţii la fuzarioză.
Fertilizarea. Triticale are următorul consum specific pentru 1.000kg
boabe: 28 kg N, 10 kg P2O5 şi 31 kg K2O. Deoarece soiurile actuale de triticale
cultivate în ţara noastră au rezistenţă la cădere inferioară grâului (având talia mai
înaltă), un sistem radicular bine dezvoltat şi cu putere mare de valorificare a
elementelor nutritive din sol, dozele de fertilizare trebuie să fie moderate, în
funcţie de fertilitatea solului.
Fosforul şi potasiul se aplică sub arătură, iar azotul se fracţionează în
două reprize: 1/3 toamna şi 2/3 primăvara.
Lucrările solului. Lucrările de bază, cât şi cele privind pregătirea patului
germinativ pentru triticale sunt similare cu cele care se efectuează pentru orz.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa de triticale trebuie să aibă germinaţia de
peste 85%. Înaintea semănatului sămânţa se tratează cu Amiral Hobby (1 l/t de
sămânţă), iar în vegetaţie se poate aplica Topsin (1,0 kg/ha) sau Falcon Pro (0,7
l/ha).
Epoca de semănat este între 15 septembrie - 1 octombrie în zonele mai
reci ale ţării şi 1 - 10 octombrie în zonele mai calde din sudul şi vestul ţării.
Semănatul mai timpuriu reduce rezistenţa la iernare, iar întârzierea semănatului
nu permite înfrăţirea şi călirea normală a plantelor, având efecte negative asupra
rezistenţei la ger, a înfrăţirii şi a capacităţii de producţie. Adâncimea de semănat
este 5 - 7 cm, în funcţie de textura şi umiditatea solului. Densitatea la semănat
este cuprinsă între 450 - 650 boabe germinabile la m2, iar distanta între rânduri
este de 12,5 cm. Cantitatea de sămânţă la hectar este cuprinsă între 230 - 280 kg,
în funcţie de densitate, mărimea seminţelor şi de sămânţa utilă.
Lucrările de îngrijire. Obiectivele şi tehnica de efectuare a lucrărilor de
îngrijire pentru triticale sunt similare cu cele prezentate la grâul de toamnă. O
atenţie deosebită trebuie să se acorde prevenirii căderii plantelor, respectării
dozelor şi momentului optim de erbicidare în timpul vegetaţiei, pentru a preveni
efectele fitotoxice ale erbicidelor.

225
 Irigarea se face, aplicându-se în zonele şi în toamnele secetoase o udare
de răsărire (cu 300 - 400 m3 apă la ha), iar în timpul vegetaţiei se menţine
umiditatea solului la plafonul minim de peste 50% al I.U.A. (cu 1 - 2 udări,
folosind 500 - 800 m3 apă/ha în timpul fazelor critice pentru apă).
Recoltarea. Triticale se recoltează la începutul coacerii depline a
boabelor, însă nu se întârzie recoltarea peste această fază deoarece se produc
pierderi. Triticale, fiind mai sensibilă la încolţirea în spic, se recoltează înainte ca
umiditatea seminţelor să scadă sub 16%.
Combinele se reglează corespunzător, ţinând cont de faptul că triticale se
treieră, în general, mai greu decât grâul şi secara, iar boabele sunt sensibile la
fisurare. Producţiile de boabe realizate la triticale, în ţara noastră, sunt de 4,0 – 6,0
t/ha.
7.5. Porumbul furajer - Zea mays L.
7.5.1. Importanţă
Porumbul, plantă originară din America Centrală şi de Sud, unde a fost
luat în cultură cu aproximativ 4000 – 6000 de ani Î.H., a fost adus în Europa în
secolul XVI, de către Cristofor Columb în 1493. Ca plantă furajeră, porumbul a
fost luat în considerare abia în secolul al XIX-lea, mai întâi în Franţa şi apoi în
celelalte ţări ale Europei. În ţara noastră a fost cultivat pentru prima dată la
sfârşitul secolului al XVII-lea - începutul secolului XVIII. Prezenţa porumbului în
cultură este semnalată mai întâi în Muntenia, în timpul domniei lui Şerban
Cantacuzino (1693-1695) şi după aceea în Transilvania, în timpul împărătesei
Maria Tereza (1740-1760).
Multiplele întrebuinţări şi mai ales însuşirile biologice valoroase au făcut
ca porumbul să se răspândească, în scurt timp, pe toate continentele, ocupând
locul al treilea în lume, ca suprafaţă, după grâu şi orez şi locul al doilea ca
producţie, după grâu.
În furajarea animalelor, porumbul poate fi folosit sub formă de
concentrate, nutreţ verde, nutreţ murat, fân, coceni etc.. Boabele de porumb,
folosite ca atare sau sub formă de uruială, constituie nutreţul concentrat cel mai
important pentru toate speciile de animale, dar mai ales în furajarea suinelor şi
păsărilor. Porumbul pentru siloz poate realiza până la 15000 UN de pe un hectar,
dar cu un conţinut scăzut de proteină brută.
Boabele de porumb conţin, în medie: 13,5% apă, 10% proteine (1 kg
boabe conţine 70-80 g proteină digestibilă), 70,7% glucide, 4% grăsimi, 1,4%
săruri minerale, 0,4% substanţe organice acide, iar 1 kg de boabe echivalează cu
1,17-1,30 unităţi nutritive.
Importanţa deosebită a porumbului constă şi în faptul că realizează
producţii mari, în medie 25-40 t/ha, iar în condiţii de irigare până la 70-80 t/ha
masă verde. Un alt avantaj pe care îl prezintă porumbul pentru siloz îl constituie
faptul că poate fi cultivat atât în ogor propriu, cât şi în cultură succesivă, după
plante care părăsesc terenul devreme.
Porumbul, sub formă de nutreţ verde, poate fi folosit atât prin păşunat
direct sau se recoltează şi se administrează la iesle. Importanţa porumbului ca

226
masă verde constă în faptul că asigură producţii mari la unitatea de suprafaţă, iar
nutreţul obţinut este valoros din punct de vedere calitativ, bogat în principii
nutritive şi cu un grad ridicat de consumabilitate şi digestibilitate. De asemenea,
prezintă şi avantajul că se poate cultiva eşalonat pe o perioadă lungă de timp, se
poate semăna în miriştea culturilor ce părăsesc terenul devreme şi asigură hrănirea
animalelor cu furaje verzi în perioada iulie-septembrie, când lipsesc alte furaje
verzi sau se produc în cantităţi insuficiente.
Răspândire. În ţara noastră, porumbul ocupă cea mai mare suprafaţă de
teren arabil, de aproximativ 2,586 mil. ha, în 2016, însă pentru masă verde sau
siloz, acesta se cultivă doar pe 4719 ha (Anuarul statistic, 2017).
În ultimii ani, suprafaţa cultivată cu porumb pe glob a înregistrat o uşoară
creştere, ajungând ca în anul 2016, aceasta să fie de 197,18 mil. ha (Anuarul
FAO, 2017). Cele mai întinse suprafeţe cu porumb sunt în SUA 30,8 mil. ha, după
care urmează China (25,2 mil. ha), Brazilia (11,4 mil. ha), Mexic (8,0 mil. ha),
India (7,4 mil. ha).
7.5.2. Însuşiri morfologice
Porumbul (fig. 7.4) prezintă un sistem radicular fasciculat, bine dezvoltat,
format din rădăcini adventive propriu-zise, provenite din nodurile subterane ale
tulpinii şi din rădăcini adventive aeriene, care se formează din nodurile de la
suprafaţă, care pătrunde în sol până la adâncimea de 2,4 m.

Fig. 7.4. Zea mays L. (porumbul)

227
 Tulpina este formată din 7-15 (21) internoduri şi variază foarte mult ca
înălţime, fiind cuprinsă între 30 cm şi 300 (900) cm. Frunzele porumbului au
limbul lanceolat, lung de 50-80 cm, lat de 4-12 cm, cu marginile ondulate, ceea ce
le conferă flexibilitate, iar pe faţa superioară a epidermei prezintă numeroase
celule buliforme care determină răsucirea limbului spre interior, mărind astfel
rezistenţa acestuia la secetă. Indicele suprafeţei foliare, la care se obţin recolte
bune are valori de 4,0 - 5,0 în culturile neirigate şi de 5,0 - 6,0 în culturile irigate.
Porumbul este o plantă unisexuat-monoică, în care florile mascule sunt
grupate într-o inflorescenţă de tip panicul, situată în vârful tulpinii, compus dintr-
un ax principal pe care se prind 10-40 de ramificaţii laterale şi pe care se găsesc
spiculeţe biflore, nearistate, iar florile femele sunt grupate în inflorescenţe de tip
spic, cu axul îngroşat (spadix). Rahisul ştiuletelui este cilindric sau cilindro-conic,
în stare verde cărnos, iar la maturitate lignificat şi plin de măduvă. Spiculeţele
sunt inserate în rânduri perechi (6-24) şi conţin câte două flori: una superioară
fertilă, cealaltă inferioară, sterilă. Ovarul este monocarpelar, unilocular, cu
stigmatul filiform, lung de 15-25 (40) cm, bifurcat la vârf, iar fructul, care este
cariopsă, prezintă o mare variabilitate privind dimensiunile, forma, greutatea,
culoarea în funcţie de convarietate şi hibrid.
7.5.3. Sistematică şi hibrizi
Porumbul (Zea mays) este o plantă anuală ierboasă, din familia
Graminaceae, care, în funcţie de structura endospermului şi caracterele ştiuletelui,
cuprinde mai multe convarietăţi:
 indurata, porumbul cu bobul tare, neted, lucios, are partea periferică cornoasă,
în interior amidonoasă, iar boabele pot fi albe, galbene, portocalii, roşii;
 indentata (dentiformis) sau porumbul dinte de cal are endospermul făinos în
centru şi partea superioară a bobului, iar pe părţile laterale cornos;
 everta, utilizat pentru floricele, are endospermul cornos cu excepţia unei
porţiuni în dreptul embrionului;
 amylacea, porumbul amidonos, are endospermul făinos aproape în întregime;
 saccharata, porumbul zaharat, are endospermul bogat în hidraţi de carbon
solubili şi foarte sărac în amidon, iar boabele zbârcite;
 tunicata are boabele complet acoperite de glume;
 ceratina are bobul cornos, opac, cu aspect ceros.

Hibrizi. Succesul în cultivarea porumbului pentru siloz este determinat în

mare măsură de alegerea celui mai potrivit hibrid, pentru zona respectivă. Cu
toate acestea, în nici o ţară nu au fost încă generalizaţi în cultură hibrizi de
porumb specializaţi pentru producţia de furaj, fiind folosiţi tot hibrizii zonaţi
pentru boabe.
Hibrizii de porumb au fost zonaţi în funcţie de condiţiile optime de
cultură, iar pe baza analizării datelor climatologice medii pe perioade lungi de
timp, s-au stabilit, în ţara noastră, trei zone de cultură pentru porumb.

228
 zona I cuprinde arealul în care suma temperaturilor biologic active este de
1401-16000C. În această zonă sunt incluse: Câmpia din sudul ţării,
Dobrogea, partea de sud a Podişului Moldovei şi Câmpia de Vest.
 zona a II-a cuprinde suprafeţe cu resurse termice de 1201-1400oC şi include
cea mai mare parte a Podişului Moldovei şi Câmpia din Nord-Vestul ţării.
 zona a III-a de favorabilitate are în vedere suprafeţele cu suma
temperaturilor biologic active de 800-1200oC şi cuprinde zonele
subcolinare ale Carpaţilor Meridionali şi Răsăriteni, Podişul Transilvaniei
şi Depresiunea Maramureşului.

După modul de obţinere, hibrizii de porumb cultivaţi pot fi:

- simpli (HS), care se obţin între două linii consangvinizate;
- dubli (HD), care se obţin între doi hibrizi simpli;
- triliniari (HT), care se obţin între un hibrid simplu şi o linie consangvinizată.
În ceea ce priveşte perioada de vegetaţie, hibrizii cultivaţi în România
necesită 50 - 85 zile în intervalul răsărit – înflorit şi 60 - 70 de zile pentru
formarea, creşterea şi maturarea boabelor, revenind un total de 110 - 155 zile (în
sudul ţării).
Clasificarea hibrizilor, în sistemul F.A.O., în funcţie de perioada de
vegetaţie, cuprinde 9 grupe, fiecare având ca etalon durata de vegetaţie a unui
hibrid american, însă importanţă prezintă doar 5 grupe (tab. 7.3.).
Tabelul 7.3.
Clasificarea hibrizilor după perioada de vegetaţie
Clasificarea românească Clasificarea F.A.O.
Grupa de precociatate
(nr. cod) (nr. cod)
Hibrizi foarte timpurii sub100 100 – 200
Hibrizi timpurii 100 – 199 200 – 300
Hibrizi semitimpurii 200 – 299 300 – 400
Hibrizi semitârzii 300 – 399 400 – 500 şi 500 – 600
Hibrizi târzii peste 400 650 – 700

În tabelul 7.4 sunt prezentate unele date cu privire la principalii hibrizi de

porumb care se cultivă în ţara noastră (Catalogul oficial al soiurilor, 2018).
7.5.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Datorită plasticităţii ecologice şi a lucrărilor de ameliorare, porumbul se
cultivă azi în nord până la latitudinea de 58° (Suedia), iar în sud, până la 42° (în
Noua Zeelandă).
Porumbul germinează la 8-10oC, iar pentru o dezvoltare normală a
plantelor, temperatura medie zilnică nu trebuie să scadă sub 13oC în luna mai şi
sub 18oC în lunile iunie-august. Sub aspectul fotoperioadei, porumbul este o
plantă de zi scurtă. Porumbul rezistă foarte bine la secetă, mai ales în prima parte
a perioadei de vegetaţie, datorită sistemului radicular puternic dezvoltat,
consumului specific redus, caracterului xerofitic al părţii aeriene şi lucrărilor de
întreţinere repetate.
229
 Cu toate acestea, porumbul asigură cele mai ridicate producţii când se
cultivă în regim irigat sau când în perioada de vegetaţie cad cel puţin 250-270 mm
precipitaţii, uniform repartizate, mai ales în lunile iunie-iulie.
Tabelul 7.4
Principalii hibrizi de porumb cultivaţi în România
Denumirea Tipul Precocitate Necesarul de Zona de
hibridului hibridului (FAO) unităţi termice (oC) cultură
Andreea LV HS 200-300
Fundulea 475M HS 200-300
KWS2370 HS 200-300
LG 22.44 HT 200-300
Oituz HS 200-300
800-1200 III
Porumbeni 360 HS 200-300
P9549 HS 200-300
Turda 200 HS 200-300
Turda 201 HT 200-300
Turda Star HT 200-300
Balma HT 300-400
Bărăgan 34 HS 300-400
KWS Durango HS 300-400
LG3350 HS 300-400
Porumbeni 461 HS 300-400
P0719 HT 300-400
PR36V78 HS 300-400
Turda 344 HT 300-400
Bărăgan 48 HS 400-500
F423 Hs 400-500 1201-1400 II
Fundulea 376 HS 400-500
KWS1394 HS 500-600
KWS3381 HT 500-600
KWS Romero HS 500-600
LG30389 HS 500-600
Lovrin 400 HS 500-600
Mikado HS 500-600
P0164 HS 500-600
ZP409 HS 500-600
Becar HS >600
Cera 540 HS >600
Kiskun 4888 HS >600
1401-1600 I
LG3607 HS >600
SNH1617 HS >600
SNH1714 HS >600

Porumbul nu manifestă cerinţe deosebite faţă de sol, însă cele mai bune
rezultate se obţin pe soluri adânci, fertile, luto-nisipoase, cu pH = 6,5-7,5, care
permit dezvoltarea unui sistem radicular puternic, capabil să asigure apa şi

230
elementele nutritive. Mai puţin favorabile sunt solurile argiloase, care menţin mai
multă umiditate, se încălzesc încet primăvara, iar vara crapă, motiv pentru care
rădăcinile plantelor se rup.
Pe baza datelor referitoare la potenţialul termic al fiecărei zone
(temperaturi mai mari de 10°C), s-au stabilit, în ţara noastră, trei zone de
favorabilitate pentru cultura porumbului.
Zona I cuprinde arealul în care suma temperaturilor biologic active este
de 1.400 – 1.600°C şi cuprinde: Câmpia din sudul ţării, Dobrogea şi partea de sud
a Podişului Moldovei, Câmpia de Vest, până la sud de Oradea. În această zonă se
recomandă să se cultive 75 - 80% din suprafaţă cu hibrizi tardivi, care să
valorifice eficient potenţialul termic şi 20 - 25% cu hibrizi mijlocii.
Zona a II-a de cultură cuprinde suprafeţele cu resurse termice cuprinse
între 1200 – 1400°C, cum ar fi cea mai mare parte a Podişului Moldovei, o mică
parte din zona de trecere de la Câmpia de Sud spre zona colinară a Carpaţilor
Meridionali şi Câmpia din Nord-Vestul ţării. În acest areal hibrizii tardivi se vor
cultiva pe suprafeţe care nu vor depăşi 20%, hibrizii mijlocii pe circa 50% iar cei
timpurii pe circa 30%.
Zona a III-a de favorabilitate are în vedere suprafeţele cu suma
temperaturilor biologic active de 800°-1200°C. Sunt cuprinse zonele subcolinare
ale Carpaţilor Meridionali şi Orientali, Podişul Transilvaniei, iar în nord,
Depresiunea Maramureşului.
Potenţialul termic al fiecărei zone, pentru hibrizii cu perioada de vegetaţie
cea mai lungă, trebuie să fie, însumat, mai mare cu 100 - 150°C, eliminându-se,
astfel, riscul neajungerii la maturitate.
7.5.5. Tehnologia de cultivare a porumbului pentru siloz
Porumbul pentru siloz poate fi cultivat în cultură principală şi în cultură
succesivă, după plante care părăsesc terenul devreme.
Rotaţia. Porumbul pentru siloz este o cultură puţin pretenţioasă faţă de
planta premergătoare şi în acelaşi timp se autosuportă, în monocultură, o perioadă
lungă de timp, cu condiţia unei fertilizări corespunzătoare.
Cu toate acestea, includerea porumbului furajer în rotaţii mai lungi sau
mai scurte prezintă o serie de avantaje, printre care subliniem: folosirea mai
eficientă a îngrăşămintelor şi a azotului simbiotic remanent, valorificarea mai
eficientă a apei, combaterea eficientă a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor,
reducerea în măsură mai mare a eroziunii.
Rezultatele cele mai bune se obţin după leguminoasele anuale pentru
boabe şi furajere, cerealele păioase de toamnă, cartoful, sfecla şi floarea soarelui.
În cultură succesivă poate fi semănat după orice plantă care părăseşte terenul
devreme, însă nu este recomandată cultivarea după sorg şi iarbă de Sudan, care
sunt mari consumatoare de apă.
Rotaţia grâu-porumb este obligatorie, din cauza ponderii de circa 60% a
celor două culturi. Monocultura de porumb, în ţara noastră, s-a extins pe solurile
fertile, mai joase, cu apa freatică la mică adâncime, supuse în primăverile mai

231
ploioase excesului temporar de umiditate – terenuri pe care grâul nu le valorifică
în aceeaşi măsură ca porumbul.
În S.U.A., în „cordonul porumbului”, cât şi în sudul Franţei şi în Italia, pe
soluri fertile, permeabile, structurate, bogate în humus, cu pH 6,5 - 7,5, fertilizate
raţional şi irigate, se practica monocultură îndelungată, cu rezultate bune.
La rândul său, porumbul este o bună premergătoare pentru culturile de
primăvară şi chiar pentru grâu, caz în care se vor cultiva hibrizi cu perioadă de
vegetaţie mai scurtă. În rotaţia porumbului cu alte culturi se va acorda atenţie
deosebită utilizării erbicidelor triazinice şi prevenirii infestării cu dăunători.
Fertilizarea. Folosirea îngrăşămintelor este una din măsurile tehnologice
importante pentru sporirea producţiei şi îmbunătăţirea indicilor de calitate ai
porumbului pentru siloz. Pentru a produce o tonă de substanţă uscată, porumbul
pentru siloz are nevoie de 14-15 kg azot, 5,5-6,0 kg fosfor, 13-14 kg potasiu şi 4-5
kg calciu.
La stabilirea dozelor de îngrăşământ se vor avea în vedere tipul de sol,
nivelul producţiei scontate, rezerva solului, consumul specific, regimul
precipitaţiilor, hibridul cultivat, planta premergătoare.
Dintre microelemente, frecvent pe cernoziomurile cambice apare carenţa
de zinc, manifestată prin apariţia dungilor gălbui între nervurile jumătăţii
inferioare a frunzelor, până la necrozarea lor.
Deoarece, la porumbul pentru siloz se seamănă hibrizi cu perioadă mai
lungă de vegetaţie, acesta valorifică bine gunoiul de grajd administrat la plantele
premergătoare sau încorporat sub arătura de bază, în cantitate de 20-40 t/ha.
Îngrăşămintele verzi au rol asemănător gunoiului de grajd, fapt pentru care sunt
mult aplicate în S.U.A., Italia, Ungaria.
În funcţie de hibridul folosit şi condiţiile pedoclimatice, dozele de
îngrăşăminte chimice recomandate sunt de N80-100 P60, iar potasiul de K70-100, pe
solurile podzolice amendamentate. Pe solurile acide, cu pH sub 5,9 şi cu gradul
de saturaţie în baze mai mic de 75%, folosirea amendamentelor cu calciu, o dată
la 4 - 5 ani, este obligatorie în cultura porumbului.
Lucrările solului. Acestea încep imediat după eliberarea terenului de
planta premergătoare şi vizează, pe lângă mobilizarea solului, încorporarea
resturilor vegetale, mărunţirea, nivelarea şi realizarea de rezerve cât mai mari de
apă în sol.
Porumbul este relativ puţin exigent faţă de nivelul de mobilizare al solului
prin arătură. Epoca de efectuare a arăturii este mai importantă pentru porumb,
decât adâncimea la care se execută aceasta. Cu cât arătura se execută mai
timpuriu, cu atât se înmagazinează în sol o cantitate mai mare de apă şi se creează
condiţii mai bune pentru dezvoltarea microorganismelor, îmbunătăţindu-se
condiţiile de nutriţie. În acest sens, se recomandă efectuarea unei arături de vară
sau toamnă la adâncimea de 20-22 cm. În situaţia în care arătura a fost corect
executată şi întreţinută, pregătirea patului germinativ se face în preajma
semănatului cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi, care afânează solul
pe adâncimea de 8-10 cm.

232
 Pentru obţinerea de economii de combustibil şi evitarea tasării accentuate,
se recomandă efectuarea printr-o singură trecere a mai multor operaţiuni, cum ar
fi: administrarea îngrăşămintelor, a erbicidelor, insecticidelor, o dată cu lucrările
de pregătire a patului germinativ.
În diferite ţări se practică, în prezent, sistemul de lucrări minime
(„minimum tillage”), în două variante:
- cu o singură trecere, când se execută fertilizarea, aratul, discuitul, grăpatul,
erbicidarea şi semănatul;
- cu două treceri, în care la prima trecere, se realizează fertilizarea, arătura,
urmată apoi de discuirea şi erbicidarea - variantă posibil de aplicat şi în
condiţiile din ţara noastră.
În prezent, în S.U.A., Franţa şi Italia s-au obţinut rezultate bune în
sistemul „no tillage”, adică prin semănatul porumbului în miriştea plantei
premergătoare, deci în teren nelucrat. Acest sistem se practică şi la noi în cultura,
când printr-o singură trecere se realizează lucrarea solului în zona rândurilor,
semănatul şi erbicidarea.
O atenţie deosebită se acordă în diferite ţări şi sistemului alternativ prin
care arătura nu se execută anual şi între aceşti ani se lucrează numai cu grapele cu
discuri. Rezultatele de până acum reliefează că nivelul recoltelor, prin acest
sistem se diminuează numai cu 4 - 5% faţă de sistemul cu arături normale.
Sămânţa şi semănatul. Împotriva agenţilor patogeni din sol (Fusarium,
Pythium, Penicillium, Aspergillus, Sorosporium holcisorghi) sămânţa se tratează
cu Merpaseed (2 l/t de sămânţă), Vitavax 200 FF (2,5 l/t de sămânţă). Se previn,
astfel, fenomenele de „clocire a seminţelor” în sol. Protecţia împotriva
dăunătorilor din sol (Agriotes sp., Tanymecus dilaticollis etc.) se realizează prin
tratarea seminţelor cu Seedoprid 600 (8,0 l/t), Gaucho 600 FS (8,0 l/t), Cosmos
250 FS (5,0 l/t), Dalila (8,0 lg/t), NUprid 600 FS (8,0 l/t).
Porumbul pentru siloz se seamănă în epoca a II-a, când temperatura în sol
este de 8-10oC. Calendaristic, cele mai bune rezultate se obţin în zona de câmpie,
când se seamănă între 1-20 aprilie şi între 15-30 aprilie în celelalte zone.
Semănatul timpuriu asigură umiditatea necesară germinării, iar încolţirea
şi răsărirea se produc în timp scurt. Pentru fiecare zi câştigată la răsărire se
grăbeşte cu două zile apariţia paniculelor şi a stigmatelor şi se reduce perioada de
vegetaţie. Dacă semănatul se face prea timpuriu, se prelungeşte durata răsăririi,
ceea ce are drept consecinţă o stagnare în creştere, existând şi pericolul putrezirii
boabelor în sol. La fel de mari sunt pagubele şi prin întârzierea semănatului, când
se reduce umiditatea solului, iar perioada de înflorire-fecundare este împinsă în
intervalul cu temperaturi ridicate şi umiditate relativă aerului mai mică, fapt care
sporeşte procentul plantelor sterile şi reduce randamentul de boabe.
Desimea de semănat este de 60-70 mii plante/ha, pe soluri fertile şi
îngrăşate şi de 50-60 mii plante/ha în zonele secetoase, pe soluri mai puţin fertile.
În regim irigat, în funcţie de zona ecologică şi grupa de precocitate a hibridului,
desimea de 80-90 mii plante/ha este cea mai indicată. Intensivizarea tehnologiei
de cultivare a porumbului, prin introducerea de hibrizi noi, mărirea nivelurilor de

233
fertilizare, irigare etc., au condus la recolte mai mari numai prin corelarea acestor
verigi cu densitatea lanului, respectiv cu creşterea suprafeţei foliare la unitatea de
suprafaţă.
Distanţa între rânduri este de 70 cm pe terenurile neirigate şi pe cele
irigate prin aspersiune şi de 80 cm pe terenurile irigate prin brazde. Reducerea
distanţei între rânduri la 50 cm a determinat realizarea unor sporuri de 5 - 10%,
dar nu în toate cazurile. Prin reducerea distanţei se realizează o mai bună
distribuţie a plantelor în lan.
Adâncimea de semănat variază în funcţie de textura şi umiditatea solului.
În regiunile mai umede, cu soluri grele, semănatul se va realiza la 5 – 6 cm, iar pe
suprafeţele din zone mai uscate, pe soluri cu textură mijlocie, adâncimea de
semănat se măreşte la 6 - 8 cm.
Semănatul se realizează cu semănători de precizie SPC-6, SPC-8, la
distanţa între rânduri de 70-80 cm şi o adâncime de 5-6 cm pe soluri grele şi de 6-
8 cm pe soluri uşoare, uscate. Norma de semănat variază între 15-25 kg/ha, în
funcţie de puritate, germinaţie, MMB, zona de cultură, desime şi hibridul folosit.
Lucrările de îngrijire. Deoarece are un ritm lent de creştere în primele
faze de vegetaţie şi o desime redusă, porumbul nu poate rezista în competiţie cu
cele 800-1500 buruieni care răsar la 1 m2. Combaterea buruienilor reprezintă
principala lucrare de îngrijire la porumb şi se realizează prin 2-3 praşile mecanice,
folosind CPU-4,2 la interval de circa 2 săptămâni între ele, la adâncimi din ce în
ce mai mici.
Pentru combaterea buruienilor, de pe rândurile de porumb, se pot folosi
erbicidele: Frontier Forte (0,8 – 1,2 l/ha), Merlin 480 SC (0,2 – 0,23 l/ha), Mistral
4 SC (0,8 l/ha), Dual Gold 960 EC (1-1,5 l/ha) pentru buruienile
monocotiledonate şi SDMA Super (1,0 l/ha), Dicopur D (1,0 l/ha), Lontrel 300
(0,3 – 0,5 l/ha), Buctril Universal (0,8 – 1,0 l/ha), pentru buruienile
dicotiledonate. De asemenea, se pot aplica şi erbide combinate care au un spectru
mai larg de combatere, cum ar fi: Lancelot Super (0,033 kg/ha), Adengo 465 SC
(0,35 – 0,4 l/ha, Titus Plus (0,307 kg/ha).
Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate şi a unor monocotiledonate
se poate folosi şi produsul Callisto 480 SC, un erbicid care are la bază o substanţă
naturală descoperită în planta Callistemon citrinus.
Principalele boli care apar la porumbul furajer sunt tăciunele cu pungi,
tăciunele prăfos al inflorescenţelor, iar principalii dăunători sunt viermii sârmă,
gărgăriţa frunzelor de porumb, sfredelitorul porumbului. Combaterea bolilor şi
dăunătorilor se face prin evitarea monoculturii, eliminarea şi distrugerea prin
ardere a plantelor bolnave, cultivarea de hibrizi rezistenţi la atacul aceastora
(Şandru I., 1995). Combaterea chimică a răţişoarei se poate face foarte eficient cu
produsele Toreador 600 FS (8,0 l/t de sămânţă), iar în vegetaţie prin tratament cu
Mospilan 20 SG (0,1 kg/ha).
Irigarea este o măsură tehnologică de mare eficienţă în cazul porumbului
pentru siloz şi se face prin aspersiune sau prin brazde, cu o normă de 1500-3000
m3/ha, administrată în 2-4 udări a câte 600-800 m3/ha.

234
 Porumbul consumă cantităţi mari de apă în timpul vegetaţiei, însă în
medie, în intervalul aprilie-septembrie plantele consumă zilnic cca. 4 mm apă. În
funcţie de metoda de irigare, înclinarea terenului şi textura solului, norma de
udare variază între 500-1200 m3/ha, iar numărul de udări se stabileşte în funcţie
de zonă şi evoluţia vremii.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Porumbul pentru siloz se
recoltează în faza de lapte-ceară, când plantele conţin 70-75% apă şi se obţine
prin însilozare un nutreţ murat de bună calitate (tab. 7.5).
Dacă se întârzie recoltarea, plantele îşi pierd suculenţa, se usucă, se
tasează mai greu, în masa însilozată rămân spaţii pline cu aer, fermentaţia lactică
este stânjenită şi se produc fermentaţii nedorite, care depreciază calitatea
nutreţului murat. Recoltarea porumbului pentru siloz se face mecanizat, folosind
combina de siloz universală (CSU) sau combinele autopropulsate (CAF) care taie,
toacă şi încarcă nutreţul în remorcă.
Tabelul 7.5
Calitatea porumbului pentru siloz, recoltat la diferite fenofaze
Masă verde Cantitatea de
Momentul recoltării PB %
t/ha proteină kg/ha
La începutul formării ştiuletului 9,1 28,8 524
Faza de lapte a bobului 8,8 32,7 575
Faza de lapte – ceară 8,5 43,2 734
Faza de ceară 8,2 49,6 813

Depozitarea se face în silozuri speciale, iar pe măsura umplerii acestora,

masa tocată se va tasa cu un tractor greu pe şenile, care reuşeşte să scoată aerul
din masa însilozată, creându-se condiţii optime pentru fermentaţia lactică. Pentru
reuşita însilozării, umplerea silozului nu trebuie să dureze mai mult de 5-8 zile.
Producţia de porumb siloz, în condiţii obişnuite este de 30-40 t/ha masă
verde, iar în condiţii de irigare poate fi de 70-80 t/ha.
7.5.6. Tehnologia de cultivare a porumbului pentru masă verde şi fân
Rotaţia. Se recomandă cultivarea după grâu, prăşitoare fertilizate cu
gunoi de grajd sau după sole săritoare. Porumbul pentru masă verde şi fân este o
bună premergătoare pentru majoritatea culturilor, inclusiv pentru cerealele de
toamnă.
Fertilizarea. Porumbul pentru masă verde este mai pretenţios faţă de
substanţele nutritive din sol, decât porumbul pentru siloz, datorită faptului că se
cultivă la o desime mai mare.
Acesta reacţionează foarte bine la aplicarea îngrăşămintelor,
recomandându-se 20-40 t/ha gunoi de grajd, aplicat la planta premergătoare sau
direct, sub arătura de toamnă, 70-100 kg/ha azot, aplicat primăvara la pregătirea
patului germinativ şi 30-50 kg P2O5, administrat toamna. Îngrăşămintele cu
potasiu sunt recomandate numai pe terenurile nisipoase şi podzoluri, în doză de
40-60 kg/ha K2O.

235
 Lucrările solului. Se efectuează o arătură de vară sau de toamnă, la
adâncimea de 20-22 cm, iar pregătirea patului germinativ se realizează cu grapa
cu discuri sau combinatorul, înainte de semănat.
Sămânţa şi semănatul. Pentru nutreţ verde se folosesc hibrizi din grupele
de precocitate 100-200, deoarece ritmul rapid de creştere al acestora face posibilă
folosirea lor devreme. Pentru a prelungi perioada de folosire a porumbului ca
nutreţ verde se recomandă însămânţarea la aceeaşi epocă a 2-3 hibrizi diferiţi ca
precocitate.
În cultură principală, porumbul pentru nutreţ verde se seamănă primăvara,
în epoca a II-a, când în sol temperatura este de 8oC, la o distanţă între rânduri de
25-30 cm, cu o desime de 400-600 mii plante/ha în cultură neirigată şi la 30-40
cm între rânduri, cu o desime de 250-300 mii plante/ha în cultură irigată,
folosindu-se o cantitate de 80-150 kg/ha sămânţă. Pe terenurile îmburuienate se
recomandă ca semănatul să se facă la 60-80 cm între rânduri, cu o normă de
semănat de 30-50 kg/ha.
Lucrările de îngrijire. Porumbul pentru masă verde şi fân, semănat la
distanţe mici între rânduri, acoperă bine terenul şi combate cu uşurinţă buruienile,
nefiind necesare lucrări de îngrijire. La culturile de porumb cu distanţă mare între
rânduri, se fac aceleaşi lucrări de îngrijire ca şi la porumbul pentru siloz. Irigarea
se poate face prin aspersiune sau prin brazde, cu o normă de irigare de 1500-2000
m3/ha, administrată în 2-3 udări de 600-800 m3/ha.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Porumbul semănat des şi folosit
pentru nutreţ verde se recoltează când plantele au atins înălţimea de 60-70 cm şi
durează până la înspicare, timp de cca. 20-30 de zile. Folosirea prin păşunat, în
cadrul conveierului verde, se poate face mai devreme, când plantele au înălţimea
de 50 cm şi numai porţionat sau dozat cu ajutorul gardului electric.
Producţia. Producţia de nutreţ verde este de 20-30 t/ha la neirigat şi 40-
60 t/ha în condiţii de irigare şi fertilizare corespunzătoare.
7.6. Sorgul - Sorghum bicolor (L.) Moench.
7.6.1. Importanţă
Sorgul este cunoscut ca plantă de cultură din timpuri foarte vechi, iar
după cât se pare, leagănul culturii sorgului se află în Africa, unde au fost găsite
primele documente care amintesc de el. Asupra originii sorgului mai există şi în
momentul de faţă discuţii, majoritatea cercetărilor înclină spre părerea că sorgul
ar proveni din zona central-estică a Africii, zonă considerată ca centru primar de
origine. Ca centre secundare de origine sunt socotite China şi India, unde sorgul a
fost introdus încă din timpuri străvechi. După scrierile lui Plinius, sorgul a fost
introdus în Europa încă de acum 2000 ani, dar el s-a pierdut ulterior din cultură şi
a fost adus din nou de arabi în secolul al XVII-lea. În celelalte continente, sorgul
a fost introdus mult mai târziu. Multă lume cunoaşte sorgul ca fiind o plantă
foarte veche (având peste 3000 de ani vechime) şi lipsită de pretenţii faţă de
tehnologia de cultură aplicată.
Sorgul se cultivă pentru boabe, mături, sirop bogat în zahăr, furajarea
animalelor sub formă de siloz sau nutreţ verde etc..

236
 Boabele de sorg conţin în medie, 13% apă, 11,2% proteină, 2,8%
grăsime, 67,8% extractive neazotate, 3,0% celuloză şi 2,2% cenuşă.
Boabele de sorg sunt folosite direct în alimentaţia oamenilor sub formă de
făinuri în unele zone din Africa, India, China, Egipt şi Orientul Apropiat. În
Africa, sorgul este folosit în întregime pentru hrana oamenilor şi se cultivă din
Egipt până în Republica Sud Africană, dar mai ales în Etiopia, Sudan şi Nigeria.
În industrie se utilizează la fabricarea amidonului, alcoolului şi berii în
amestec cu boabele de orz. Sorgul tehnic serveşte pentru confecţionarea măturilor,
a periilor şi altor împletituri, iar din cel zaharat se extrage un suc dulce, bogat în
zaharoză. Sorgul pare a fi cultura miracol capabilă să producă în zonele semiaride
biocarburanţi şi alimente fără impact negativ asupra mediului sau asupra pieţei
mondiale. Ca furaj se cultivă pentru masă verde, nutreţ murat şi seminţe, fiind
folosit mai ales în alimentaţia taurinelor la îngrăşat.
Fânul de sorg este relativ sărac în proteine, dar conţine în schimb cantităţi
mari de caroten, săruri de calciu şi fosfor, fiind superior porumbului din acest
punct de vedere.
În stare verde, furajul de sorg conţine principii toxice sub forma
glicozidului cianogen "durrhina", care, în contact cu o enzimă din stomacul
animalelor (emulsina) se descompune şi pune în libertate acid cianhidric. Mai
sensibile la intoxicaţiile cu sorg sunt rumegătoarele. Doza letală de acid cianhidric
este de l mg/kg greutate vie la taurine şi de 0,1 mg/kg greutate vie la ovine.
Prevenirea intoxicaţiilor cu sorg se realizează prin folosirea furajului verde numai
după minim 3-4 ore de la recoltare.
Răspândire. Sorgul se cultivă, pe glob, pe o suprafaţă de circa 40,67
mil. ha (2017), ocupând locul 5 după grâu, orez, porumb şi orz. Cele mai mari
suprafeţe, circa 52,7 %, sunt situate în Africa (Nigeria 17,0 mil ha, Niger 12 mil.
ha ş.a.), după care urmează Asia cu circa 7,9 % (India 9,4 mil.ha, China cu 0,672
mil.ha, Pakistan cu 0,307 mil.ha ş.a.). În America de Nord şi Centrală se cultivă
pe 14% din suprafaţa totală mondială, iar în America de Sud, pe circa 2,3 %.
În Europa, în prezent, suprafeţele cultivate cu sorg sunt mici, sub 187 mii
ha, iar în România, în 1980, suprafaţa cultivată cu sorg a fost de 21,3 mii ha, iar
după 1989 suprafeţele s-au diminuat mult, ajungând la 7 mii ha în 1998 şi la 9,4
mii ha în 2016 (Anuar statistic, 2017).

7.6.2. Însuşiri morfologice

Sorgul (fig. 7.5) are sistemul radicular foarte bine dezvoltat, care ajunge
la adâncimi de cca. 2 m şi prezintă un număr aproape dublu de perişori absorbanţi,
faţă de porumb. Aceasta explică de fapt şi marea rezistenţă la secetă a sorgului şi
capacitatea sa de a da recolte mari pe soluri cu o fertilitate mai slabă.
Tulpina este formată din 7-20 internoduri pline cu măduvă, având
înălţimea de 1,5-3 m şi o capacitate mare de lăstărire. Frunzele, lungi de 50-80
cm, au ligula scurtă, păroasă iar urechiuşele lipsesc. Inflorescenţa este un panicul
ovat-alungit, erect, adunat sau lax, lung de până la 50 cm, cu ramuri aspru
păroase. Pe ramuri se prind spiculeţe uniflore grupate câte 3, din care cel median

237
este hermafrodit, fertil, ovoidal sau elipsoidal, sesil, cu paleea inferioară aristată,
iar spiculeţele laterale sunt mascule, sterile, foarte scurt pedicelate. Fructul este o
cariopsă albă sau gălbuie, comprimată, acoperită de palee şi glume roşiatice,
brune sau gălbui, având MMB de 20-60 g.

Fig. 7.5. Sorghum bicolor (L.) Moench (sorgul furajer)

7.6.3. Sistematică şi soiuri
Sorgul cultivat prezintă varietăţi cu panicul lax (var. saccharatum şi var.
tehnicum) şi cu panicul dens (var. bicolor şi var. cernuum). Pentru furaj se cultivă
varietăţile saccharatum, tehnicum şi bicolor.
În tabelul 7.6. sunt prezentaţi hibrizii pentru boabe şi mături menţionaţi în
“Catalogul oficial al soiurilor”.
Tabelul 7.6.
Cultivare de sorg înregistrate în România
Anul
Cultivarul Categoria biologica
înregistrării
Bianca HS 2017
ES Alize HS 2014
F135ST HS 2017
Puma Star HS 2017

Din analiza caracteristicilor morfologice reiese că toţi sunt hibrizi simpli,

cu talia cuprinsă între 90 - 130 cm, cu panicul semicompact (cei pentru boabe), cu
coacere rapidă şi uniformă. Perioada de vegetaţie durează 120 – 150 de zile,
MMB este de 20 – 25 g, capacitate de producţie până la 10 t/ha.
7.6.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Fiind originar din zone călduroase, cerinţele faţă de căldură ale sorgului
sunt mari. Astfel, temperatura minimă de germinaţie este de 10oC, iar temperatura
medie zilnică favorabilă creşterii de 21-22oC. Sorgul suportă arşiţele de 38-40oC,
iar temperaturile de sub 15oC îi stânjenesc creşterea. Suma gradelor de
temperatură necesară pentru întreaga perioadă de vegetaţie este de 2500-3500oC.
Sorgul este mai puţin pretenţios faţă de umiditate, coeficientul de
transpiraţie fiind de 153-190, iar datorită rezistenţei mari la secetă, sorgul este
denumit "cămila vegetală". În afară de sistemul radicular foarte puternic

238
dezvoltat, sorgul poate să-şi reducă foarte mult ritmul de creştere dacă nu mai are
apă la dispoziţie şi să revină la ritmul normal când apar din nou condiţii favorabile
de dezvoltare. Sorgul este pretenţios faţă de sol, reuşind pe soluri cu pH de 6,5-
8,5, mijlocii, fertile. Acesta valorifică eficient solurile nisipoase şi pe cele
sărăturate, iar singurele terenuri pe care nu poate fi cultivat sunt cele mlăştinoase
şi cele cu apa freatică prea la suprafaţă.
Zonele cele mai favorabile pentru cultura sorgului sunt în câmpiile din
sudul Munteniei şi Olteniei, Câmpia Banatului şi Câmpia Centrală a Moldovei,
având, în mare parte, acelaşi areal de răspândire ca şi porumbul.
7.6.5. Tehnologia de cultivare pentru furaj
Rotaţia. Ritmul lent de creştere din primele faze de vegetaţie impune
cultivarea sorgului după plante care lasă terenul curat de buruieni, de obicei
culturile prăşitoare. În condiţiile optimizării tehnologiei, se poate practica şi
monocultura de sorg timp de 3-5 ani. Deoarece epuizează terenul în apă şi
substanţe nutritive, după sorg nu se cultivă cerealele de toamnă, însă pot urma
culturi de primăvară.
Fertilizarea. Pentru 1000 kg boabe şi producţia secundară aferentă,
sorgul consumă 23,5 kg azot, 7,2 kg fosfor şi 6,9 kg potasiu.
În condiţii de umiditate optimă, sorgul reacţionează favorabil la
fertilizarea cu azot, atât în ceea ce priveşte nivelul recoltei cât şi conţinutul în
proteină. Se recomandă fertilizarea cu 50-100 kg/ha azot, aplicat primăvara, la
pregătirea patului germinativ şi 30-60 kg/ha fosfor, aplicat toamna la arătura de
bază.
Gunoiul de grajd, în doză de 30-40 t/ha, se aplică plantei premergătoare,
cu excepţia culturilor de sorg de pe solurile nisipoase, unde se recomandă
aplicarea lui directă, sub arătura de bază.
Lucrările solului. Se face o arătură de vară sau toamnă, la adâncimea de
20-25 cm, cu pluguri echipate cu scormonitori, iar după premergătoare care lasă
resturi vegetale se face mai întâi o discuire la 10-15 cm. Înainte de semănat se
pregăteşte patul germinativ cu grapa cu discuri, la adâncimea de încorporare, plus
1-2 cm.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa trebuie să aibă puritatea de 97% şi
germinaţia de peste 85%. Semănatul se face primăvara, după ce a trecut pericolul
brumelor târzii, când temperatura solului este de 10oC, la adâncimea de semănat.
Distanţa între rânduri şi între plante pe rând se stabileşte în funcţie de scopul
culturii şi caracteristicile solului. Astfel, sorgul pentru boabe se seamănă la 80 cm
între rânduri, cu o desime de 180-200 mii plante recoltabile/ha, folosind o
cantitate de sămânţă de 10-15 kg/ha, sorgul pentru siloz la 50-60 cm între rânduri,
cu o cantitate de sămânţă de 20-25 kg/ha, iar sorgul pentru masă verde sau fân, la
25-30 cm între rânduri, cu o normă de sămânţă de 40-50 kg/ha. Adâncimea de
încorporare a seminţelor este de 3-4 cm pe solurile mijlocii şi grele şi de 5-7 cm
pe solurile uşoare.
Sorgul pentru furaj se poate semăna şi împreună cu soia, folosindu-se 25
kg/ha sorg + 60 kg/ha soia, pentru masă verde şi 20 kg/ha sorg + 40 kg/ha soia,

239
pentru însilozare. Semănatul se face cu semănători SPC, la distanţe mari între
rânduri şi cu semănători universale (SUP), la distanţe mai mici între rânduri.
Lucrările de îngrijire. În cazul în care solul nu are umiditate suficientă,
pentru o bună răsărire a plantelor sorgul se tăvălugeşte imediat după semănat.
În culturile neerbicidate se fac 2-3 praşile mecanice şi 1-2 praşile
manuale.
Pentru combaterea pe cale chimică a buruienilor anuale,
monocotiledonate şi dicotiledonate, sorgul se erbicidează preemergent cu Amino
600 SL (1,0 l/ha), Casper (0,4 kg/ha), Trek P 334 SE (2,0 – 2,5 l/ha). Pentru
buruienile dicotiledonate se erbicidează postemergent cu Dual Gold 960 EC (1,0 –
1,5 l/ha).
În primele faze de vegetaţie sunt necesare 1 - 3 tratamente pentru
combaterea păduchelui verde al cerealelor (Schizaphis graminum) cu Carbetox 37
(2 l/ha) sau cu alte produse. În culturile de sorg pentru mături, în faza de 4 - 5
frunze se execută răritul şi înlăturarea lăstarilor.
Ca şi în cazul porumbului pentru siloz, practicarea monoculturii duce la
înmulţirea agenţilor patogeni şi a dăunătorilor, iar în consecinţă, evitarea
monoculturii rămâne principalul mod de prevenire a pagubelor provocate de
aceştia. Combaterea chimică a patogenilor şi dăunătorilor sorgului se face la fel ca
la porumbul pentru siloz. În primele faze de vegetaţie sunt necesare 1-3
tratamente pentru combaterea păduchelui verde al cerealelor. Culturile de sorg
pentru siloz nu se răresc, iar cele pentru nutreţ verde sau fân nu necesită lucrări de
îngrijire.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Sorgul pentru boabe se
recoltează la maturitate deplină, când umiditatea acestora este de 17%, cu
combina de cereale.
Sorgul zaharat se recoltează pentru extragerea siropului, începând cu faza
de coacere în lapte a boabelor şi poate continua până la coacerea deplină.
Recoltarea se poate face prin tăierea plantelor întregi, după care se înlătură,
ultimul internod sărac în zahăr, dar bogat în săruri şi frunzele, iar tulpinile se
leagă în snopi şi sunt transportate la staţiile de presare.
Sorgul pentru mături se recoltează la începutul maturităţii în lapte a
boabelor, prin tăierea paniculelor cu 1 - 2 internoduri, după care se depozitează
sub şoproane pentru uscare. Sorgul pentru siloz se recoltează în faza de lapte-
ceară sau ceară, iar amestecul de sorg cu soia, la sfârşitul înfloritului sorgului.
Pentru nutreţ verde, sorgul se recoltează când plantele au înălţimea de 40-
50 cm şi se continuă 20-25 zile, până la apariţia paniculului, iar pentru fân, la
apariţia paniculului. Înălţimea de recoltare este de 8-10 cm de la sol, pentru a
stimula refacerea plantelor şi obţinerea otavei.
Producţia. Producţiile la sorgul pentru boabe pot ajunge până la 10,0 t/ha,
la sorgul pentru mături la 3,0 – 4,0 t/ha, la sorgul pentru sirop la 80 - 100 t/ha, din
care se pot obţine peste 3 000 l alcool.
Producţiile, la sorgul pentru nutreţ verde, pot fi 25-35 t/ha, iar la sorgul
pentru siloz, de 40-50 t/ha.

240
 7.7. Iarba de Sudan - Sorghum sudanense (Piper) Stapf.
7.7.1. Importanţă
Iarba de Sudan este originară din Podişul Sudanului, de unde apoi s-a
răspândit în multe ţări din zona temperată. Aceasta prezintă importanţă datorită
producţiilor mari, a rezistenţei deosebite la secetă şi calităţii bune a nutreţului.
Productivitatea ridicată se datoreşte capacităţii mari de regenerare (2-4 recolte pe
an). Iarba de Sudan se utilizează în furajarea animalelor sub formă de nutreţ
verde, semisiloz şi siloz. Având o perioadă lungă de vegetaţie, constituie o
componentă de bază a conveierului verde, mai ales în zonele secetose şi în
perioadele critice din a doua jumătate a verii şi începutul toamnei.
Iarba de Sudan produce un nutreţ valoros, bogat în substanţe nutritive şi
cu un grad ridicat de consumabilitate şi digestibilitate. Fânul de iarbă de Sudan
conţine 15% apă, 10,6% proteină, 2,4% grăsimi, 39% extractive neazotate, 25,6%
celuloză, 7,4% cenuşă.
O altă caracteristică a ierbii de Sudan este aceea că fânul este bogat în
substanţe minerale, mai ales în săruri de fosfor şi calciu. În medie, substanţa
uscată din fân conţine 7,22% săruri minerale. Un oarecare neajuns al fânului de
iarbă de Sudan este faptul că nu conţine deloc săruri de sodiu, dar ele pot fi
completate prin hrănirea animalelor cu alte furaje.
Iarba de Sudan este bogată în proteine şi ocupă, din acest punct de vedere,
un loc de frunte printre celelalte graminee de nutreţ. Conţinutul în proteine scade
pe măsură ce plantele îmbătrânesc şi sunt recoltate într-o fază de vegetaţie mai
înaintată (tab. 7.7).
Iarba de Sudan conţine mai puţini glicozizi decât sorgul furajer şi poate fi
consumată de animale în stare verde şi siloz fără a se lua măsuri de prevenire a
intoxicaţiilor. Utilizarea ca masă verde este avantajoasă prin ceea că, refăcându-se
de mai multe ori în perioada de vegetaţie, asigură necesarul pe o perioadă lungă
de timp. În condiţii favorabile poate să realizeze două, trei şi chiar patru coase
într-o perioadă de vegetaţie.
Tabelul 7.7
Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă a ierbii de Sudan (%)
100 kg nutreţ
Tip nutreţ SU Proteină Grăsimi SEN Celuloză Cenuşă
PD (kg) U.N.
Masă verde 20,08 3,24 1,00 7,80 5,85 2,19 2,54 18,50
Fân 80,24 9,22 2,03 38,08 30,22 8,68 5,80 55,40

7.7.2. Însuşiri morfologice

Iarba de Sudan (fig. 7.6) prezintă sistemul radicular fasciculat, ramificat
şi profund, ajungând la 2-2,5 m adâncime şi care explorează un volum mare de
sol, fapt ce îi conferă o rezistenţă deosebită la secetă.
Tulpina este cilindrică, bine acoperită de frunze, netedă, dreaptă, glabră
pe toată lungimea, plină cu un ţesut spongios parenchimatic alb şi are noduri bine
dezvoltate. În funcţie de condiţiile de cultură, tulpina are înălţimea de 50-300 cm,

241
iar grosimea de 2-13 mm. Tulpina este de culoare verde-deschis, iar în zilele
călduroase, pe suprafaţa tulpinii se formează un strat ceros, care îi dă o culoare
albicioasă. Frunza se compune din teaca frunzei sau vagină şi limb şi reprezintă
peste 50% din greutatea totală a masei verzi.
Inflorescenţa este un panicul dens, până la 40 cm lungime, cu spiculeţe
uniflore grupate câte 3. Spiculeţul median este sesil, hermafrodit, cu paleea
inferioară aristată, iar spiculeţele laterale sunt pedunculate, sterile, paleea
inferioară nearistată. Fructul este o cariopsă ovoidală, acoperită de palee lucioase
de culoare cafenie-deschisă şi glume brun-roşiatice sau verzi-gălbui, cu capetele
ascuţite, lungi de 3 - 4 mm.

Fig. 7.6. Sorghum sudanense (Piper) Stapf. (iarba de Sudan)

7.7.3. Sistematică şi soiuri
În cultură, în ţara noastră întâlnim numeroase soiuri, însă cele mai
valoroase sunt Sabin (Catalogul Oficial al soiurilor, 2018).
7.7.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Iarba de Sudan face parte din grupa plantelor care are nevoie de multă
căldură, fiind o plantă termofilă, cu constanta termică de 2500-3200ºC. Foarte
modestă în privinţa cerinţelor faţă de climă şi sol, iarba de Sudan are nevoie în
primul rând de căldură. Pentru germinare sunt necesare 12-13oC, iar la
temperaturi mai scăzute de -3o ... - 4oC plantele tinere dispar. Când aprovizionarea
cu apă este satisfăcătoare, fie din irigaţii, fie din precipitaţii, iarba de Sudan
produce 3-4 recolte pe an. Fiind o plantă care suportă bine păşunatul, iarba de
Sudan poate fi păşunată.
Rezistenţa la secetă foarte ridicată este dată de sistemul radicular profund,
prin care apa este absorbită de la mari adâncimi şi de aparatul foliar care, în orele
calde ale zilei, elimină cantităţi scăzute de apă. În aceste condiţii, pentru
realizarea unui kilogram de substanţă uscată, iarba de Sudan consumă cca. 270 l
apă, cu 30 – 40% mai puţin decât porumbul pentru siloz. Iarba de Sudan nu are
pretenţii deosebite faţă de sol, valorificând atât solurile uşoare cât şi cele grele, cu
pH-ul cuprins între 4,5-8,5. Preferă solurile mijlocii, permeabile şi dă rezultate
nesatisfăcătoare pe solurile grele, acide şi pe nisipuri zburătoare.
Cele mai favorabile zone pentru cultivarea ierbii de Sudan sunt zonele cu
soluri cernoziomice situate în Câmpia Dunării, Dobrogea, sudul Moldovei şi

242
Câmpia Banatului, unde cantitatea anuală de precipitaţii este de 450-550 mm, iar
temperatura medie anuală de peste 10ºC.
7.7.5. Tehnologia de cultivare pentru furaj
Rotaţia. Având o creştere lentă în primele faze de vegetaţie, iarba de
Sudan este sensibilă la îmburuienare. Din acest motiv se evită amplasarea culturii
pe sole foarte îmburuienate, în special cu costrei. Se recomandă cultivarea după
prăşitoare sau leguminoase anuale, care lasă terenul curat de buruieni. Se poate
cultiva 4-5 ani în monocultură, iar după iarbă de Sudan solul este secătuit în apă şi
azot nitric.
Fertilizarea. Pentru a produce 1000 kg s.u., iarba de Sudan, consumă 16-
17 kg azot, 6-7 kg fosfor, 28-30 kg potasiu şi 9-10 kg calciu. Îngrăşămintele cu
azot, în doze de 100-120 kg/ha, se aplică fracţionat (2/3 primăvara devreme şi 1/3
după prima coasă), iar cele cu fosfor, în doză de 40-80 kg/ha, se aplică sub arătura
de bază.
Gunoiul de grajd, în doză de 20-40 t/ha, este foarte bine valorificat când
iarba de Sudan urmează în rotaţie în primii doi ani de la administrare.
Lucrările solului. Arătura se face toamna, cu pluguri cu scormonitori, la
adâncimea de 22-25 cm pe soluri mijlocii şi la 20-22 cm pe soluri grele. Se va
pune un accent deosebit pe efectuarea unor lucrări de calitate, care să conducă la
acumularea în sol a unor cantităţi mari de apă, la descompunerea resturilor
vegetale şi la stimularea dezvoltării microorganismelor.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa trebuie să fie curată, lipsită de costrei
(Sorghum halepense), cu puritatea de 97% şi germinaţia de peste 70%. Semănatul
se face primăvara târziu, când temperatura solului este de 12oC şi există tendinţă
de creştere a acesteia.
Pentru masă verde sau fân se seamănă cu semănători universale (SUP), la
12,5 cm între rânduri, cu desimea de 600 plante/m2, iar pentru siloz sau sămânţă,
la 50-60 cm între rânduri cu desimea de 150-200 plante/m2. Norma de sămânţă
este de 35-40 kg/ha pentru masă verde sau fân şi 15-20 kg/ha când se seamănă
pentru siloz sau sămânţă.
Lucrările de îngrijire. În anii cu primăveri secetoase este de dorit, ca
după semănat, solul să se lucreze cu un tăvălug inelar, pentru punerea seminţei în
contact mai intim cu solul. În situaţia în care după semănat urmează ploi torenţiale
şi o ridicare bruscă a temperaturii, se execută o lucrare cu sapa rotativă pentru
distrugerea crustei, perpendicular pe direcţia rândurilor.
Combaterea buruienilor, în special a celor anuale dicotiledonate şi a
pălămidei, se realizează printr-un tratament cu 2,4 D, în doză de 1,5-2 kg/ha, în
faza de înfrăţire a plantelor. Combatearea bolilor şi dăunătorilor este
asemănătoare cu cea a sorgului.
Irigarea este necesară numai în cazurile în care se urmăreşte realizarea
unor producţii mari, repartizată pe 3 sau 4 cicluri de producţie. După fiecare coasă
se aplică o normă de udare de 600-700 m3/ha.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Pentru nutreţ verde administrat la
iesle, iarba de Sudan se recoltează eşalonat, începând cu momentul în care

243
plantele au 70-80 cm înălţime şi terminând cu începutul fazei de burduf. În acest
interval conţinutul în proteină este ridicat, iar furajul are o foarte bună
consumabilitate. Pentru o mai bună eşalonare a perioadei de folosire se pot utiliza
soiuri cu precocităţi diferite. Recoltarea pentru fân se face la apariţia paniculului,
iar pentru însilozare, la începutul formării boabelor. Pentru a stimula regenerarea
plantelor se recomandă ca înălţimea de recoltare să fie de 10 cm. Pentru sămânţă,
recoltarea se face când inflorescenţele de pe tulpinile principale au ajuns la
maturitate deplină, în două faze: mai întâi se taie şi se leagă în snopi, iar după ce
plantele s-au uscat, se treieră cu combina.
Conservarea ierbii de Sudan prin însilozare este uşor de realizat, dat fiind
conţinutul ridicat al plantelor în zaharuri fermentescibile, care depăşesc de regulă
20% din substanţa uscată. Pentru realizarea corectă a proceselor fermentative se
cere ca plantele să aibă un conţinut de substanţă uscată de cel puţin 30-40%.
Producţia de masă verde este de 30-40 t/ha, de fân de 8-10 t/ha, iar cea de
siloz de 40-50 t/ha. Când se cultivă pentru sămânţă se poate obţine o producţie de
1,5-2,0 t/ha.

7.8. Meiul - Panicum miliaceum L.

7.8.1. Importanţă
Meiul este considerat printre cele mai vechi plantele de cultură, fiind
menţionat în China cu 3.000 ani î.H., unde boabele erau folosite în alimentaţie. De
asemenea, a fost cultivat încă din vechime, în India, în Egipt, în sudul şi sud-estul
Europei. Boabele de mei sunt întrebuinţate în alimentaţia omului sub formă de
crupe sau păsat, pentru prepararea unei băuturi alcoolice (bragă) şi pentru hrana
animalelor şi păsărilor.
Boabele de mei conţin 10-11% substanţe proteice, 60-62% extractive
neazotate, 3,6% grăsimi şi 8,1% celuloză. Ca plantă furajeră, meiul se foloseşte
sub formă de nutreţ verde, fân sau semifân, în furajarea vacilor cu lapte, a cailor,
iar boabele se utilizează şi în alimentaţia păsărilor de ornament.
Răspândire. În anul 2016 India a cultivat 12 mil.ha, Nigeria 6 mil.ha,
Niger 4 mil.ha. În Europa şi în SUA, meiul este semănat pe suprafeţe limitate,
mai mult pentru furaj (1101 mii ha în 2016, din care 950 mii ha în Rusia, 116 mii
ha în Ucraina, iar în USA, 200 mii ha).
7.8.2. Însuşiri morfologice
Meiul (fig. 7.7) are o rădăcină fasciculată, puternic dezvoltată, însă nu
pătrunde adânc în sol. Tulpina este erectă, înaltă de 20-100 cm, acoperită de peri
moi, plină cu măduvă, iar frunzele sunt alterne, liniare, cu limbul lat de 5-20 mm,
acoperit cu perişori pe faţa superioară. Inflorescenţa este un panicul lung de 20
cm, răsfirat, cu ramuri lungi şi sinuoase, cu spiculeţe de 3-4 mm lungime,
uniflore, iar fructul este o pseudocariopsă.
7.8.3. Sistematică şi soiuri
Meiul are în cultură soiurile: Marius (Catalogul Oficial al soiurilor, 2018).

244
 Fig. 7.7. Panicum miliaceum L. (meiul)

7.8.4. Cerinţe faţă de climă şi sol

Meiul este o plantă iubitoare de căldură, temperatura minimă de
germinare a seminţelor fiind de 8-100C, iar temperatura optimă de încolţire de 25-
350C. Meiul suportă uşor temperaturile ridicate, seceta prelungită, având pretenţii
mici faţă de umiditate, fiind considerat cereala cu cea mai scurtă perioadă de
vegetaţie (60-90 zile).
Această specie dă rezultatele cele mai bune pe soluri mijlocii, cu reacţie
neutră şi fertilitate ridicată, cum ar fi cernoziomurile, solurile aluviale sau chiar
solurile care au pH până la 5,5 - 5,8.
În cultură principală pentru boabe, meiul este recomandat pentru cultivare
în zonele de câmpie din sud, Câmpia Transilvaniei şi în Moldova. În cultură
succesivă pentru furaj, se recomandă să fie semănat în câmpiile din sud şi vest,
însă pentru a realiza culturi reuşite şi producţii bune trebuie să fie amplasat cu
prioritate pe terenurile amenajate pentru irigat. În acest sens, în cultură succesivă
este necesar ca la semănat, în sol, să existe o rezervă de apă care să asigure
răsăritul şi dezvoltarea plantelor cel puţin în primele 20 - 25 zile de vegetaţie sau
să se irige.
7.8.5. Tehnologia de cultivare pentru furaj
Rotaţia. Pentru a da recolte mari, meiul este foarte exigent faţă de starea
de fertilitate a solului şi faţă de gradul de îmburuienare. Din aceste motive, în
cultură principală pentru boabe este de dorit ca meiul să fie amplasat după cereale
păioase de toamnă sau de primăvară, plante furajere anuale sau prăşitoare. În
cultură succesivă pentru furaj, poate fi cultivat cu bune rezultate după cereale de
toamnă, în primul rând orz şi grâu, dar şi după secară pentru furaj sau pentru
boabe, borceag, cartofi timpurii. Meiul nu suportă monocultura, în schimb acesta
este o bună premergătoare pentru culturile prăşitoare.

245
 Fertilizarea. Azotul este principalul element nutritiv care trebuie aplicat
în cultura meiului. Se recomandă doze moderate, de 50 - 70 kg N/ha în cultură
neirigată şi de 60 - 80 kg N/ha în cultură irigată. Fosforul se administrează în
funcţie de aprovizionarea solului şi de îngrăşămintele aplicate la planta
premergătoare. De regulă, se recomandă 50 – 80 kg P2O5/ha. Pe solurile cu reacţie
acidă (pH de 5,5 - 5,8) se pune problema aplicării îngrăşămintelor cu potasiu (50 -
60 kg K2O) şi a amendamentelor calcaroase.
Lucrările solului. Meiul cere un teren bine mărunţit, curat de buruieni,
fără resturi vegetale. Pentru aceasta, după eliberarea terenului de către plantele
premergătoare se efectuează arătura la adâncimea de 22-25 cm, iar când se cultivă
în cultură succesivă, se face o arătură la adâncimea de 18-20 cm. Pregătirea
patului germinativ se face înainte de semănat cu combinatorul.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa de mei trebuie să aibă puritate de
minimum 95% şi germinaţia de peste 90%, iar înainte de semănat se tratează
împotriva tăciunelui cu Amiral Hobby (1,0 l/ha), iar în vegetaţie se poate aplica
un tratament cu Topsin M 70 (1 kg/ha).
În cultură principală, se recomandă ca meiul să fie semănat atunci când
temperatura solului a ajuns la 10 - 12°C, în mod normal în intervalul 15 – 25
aprilie în zonele de câmpie şi 25 aprilie - 5 mai în zonele colinare. Semănatul se
efectuează la 25 cm între rânduri (chiar la 50 cm între rânduri pe terenurile
îmburuienate), folosind o cantitate de 10 - 25 kg sămânţă/ha. În cultură succesivă
trebuie semănat imediat după recoltarea premergătoarei şi nu mai târziu de 15
iulie, în zona de câmpie şi de 6 - 10 iulie, în zone colinare. Se seamănă la distanţe
mai mici între rânduri, de 12,5 cm, cu o cantitate de sămânţă de circa 25 kg/ha.
Lucrările de îngrijire. După semănat se recomandă ca terenul să fie
tăvălugit cu un tăvălug uşor. Pentru combaterea pe cale chimică a buruienilor
anuale, monocotiledonate şi dicotiledonate, se erbicidează preemergent cu Amino
600 SL (1,0 l/ha), Casper (0,4 kg/ha), Trek P 334 SE (2,0 – 2,5 l/ha), aplicate
când plantele de mei sunt în faza de înfrăţit şi înainte de alungirea paiului.
Principalele boli şi dăunători sunt bacterioza meiului, tăciunele îmbrăcat
al meiului, musca suedeză. Pentru prevenirea atacurilor agenţilor patogeni, la
amplasarea culturilor vor fi evitate terenurile grele, cu exces de umiditate.
Combaterea muştei suedeze se face cu Fastak 10 CE (150 ml/ha) sau cu Decis 2,5
CE (300 ml/ha). După ce plantele au răsărit şi acoperă bine terenul, nu sunt
necesare lucrări speciale de îngrijire. Pentru a realiza producţii mari se recomandă
1-2 udări cu 400-500 m3/ha apă.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. La alegerea momentului de
recoltare a culturilor pentru boabe trebuie avut în vedere faptul că meiul are o
coacere neuniformă, existând pericolul scuturării boabelor. În plus, boabele se
sparg uşor la treierat, iar ca urmare, turaţia bătătorului nu trebuie să depăşească
700 - 800 turaţii/minut.
Faza optimă de recoltare este atunci când boabele de la vârful paniculului
au căpătat culoarea caracteristică şi 85 - 90% din boabe s-au întărit, iar cele din
mijlocul paniculului sunt în pârgă. Meiul pentru masă verde se recoltează de la

246
începutul coacerii în ceară, până la căderea brumelor, iar pentru fân sau semifân,
la coacerea în lapte a boabelor. Producţia de seminţe este de 2,0-4,0 t/ha, iar
producţia de masă verde de 15-25 t/ha.
7.9. Raigrasul aristat - Lolium multiflorum Lam.
7.9.1. Importanţă
Centrul de origine al raigrasului aristat este Algeria şi Maroc, de unde s-a
răspândit mai întâi în Europa şi apoi şi pe celelalte continente. În Europa raigrasul
aristat s-a extins în cultură în zonele cu climat oceanic şi în zona climatului
continental cu ierni blânde. În ţara noastră raigrasul aristat a început să se cultive
din 1975, odată cu elaborarea tehnologiei intensive de cultura.
Raigrasul aristat prezintă deosebită importanţă, datorită potenţialului mare
de producţie, valorii nutritive ridicate (1 kg s.u. echivalează cu 0,8-0,9 UN şi
conţine 130-160 g P.D.), consumabilităţii şi digestibilităţii mari, perioadei lungi
de folosire (20-25 zile la prima coasă şi 15-18 zile la a doua coasă).
Raigrasul aristat oferă un nutreţ verde foarte timpuriu, reprezintă o bună
premergătoare pentru culturile succesive (în cazul folosirii a 1-2 recolte), este o
bună plantă amelioratoare a solului (lasă în sol 7-12 t/ha rădăcini uscate,
echivalente cu 25-40 t/ha gunoi de grajd). Acesta se conservă uşor prin însilozare
şi produce cantităţi mari de sămânţă (1000-2000 kg/ha în primul an, în condiţii de
irigare).
7.9.2. Însuşiri morfologice
Raigrasul arisat (fig. 7.8) este o specie bianuală, de culoare verde deschis,
cu lăstari foliaţi, violacei spre bază.

Fig. 7.8. Lolium multiflorum L. (raigras aristat, raigras italian)

Tulpina este înaltă de 30-80 (100 cm), erectă sau puţin geniculat
ascendentă, iar frunzele sunt plane cu limbul lat de 2-4 mm, pe dos verzi-închis,
lucioase. Spicul este lung de circa 30 cm, nutant, cu numeroase spiculeţe
multiflore, gluma lungă cel mult cât jumătate din lungimea spiculeţului, paleea
inferioară cu o aristă lungă de 1-5 mm, iar fructul este pseudocariopsă.

247
 7.9.3. Sistematică şi soiuri
Raigrasul aristat (Lolium multiflorum) aparţine genului Lolium, iar în
cultură se utilizează mai multe soiuri autohtone şi străine.
7.9.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Raigrasul aristat este o specie care rezistă la temperaturi scăzute, de până
la - 270C fără a fi acoperit de strat de zăpadă, dar este o plantă pretenţioasă faţă de
umiditate. Rezistenţa la ger se evidenţiază atunci când de la semanat la intrarea în
iarnă se însumează 650-900oC, iar plantele au 4-8 lăstari scurţi. Raigrasul aristat
se comportă bine pe toate tipurile de sol, însă preferă solurile cu fertilitate ridicată
şi reacţie neutră. Nu rezistă la secetă, ceea ce impune cultivarea în condiţii de
irigare.
7.9.5. Tehnologia de cultivare
Rotaţia. Sunt considerate ca bune premergătoare pentru cultivarea
raigrasului aristat, plantele care eliberează devreme terenul, cum ar fi cartofii
timpurii, cerealele de toamnă şi primăvară, plantele anuale furajere recoltate până
la începutul lunii august.
În zonele irigate, raigrasul aristat poate fi semănat şi într-o leguminoasă
perenă cu potenţial scăzut de producţie, de preferinţă dupa recoltarea coasei de la
mijlocul lunii august, situaţie în care necesarul de îngrăşăminte se reduce
substanţial. Contraindicate sunt culturile prăşitoare tratate cu erbicide triazinice,
iar la rândul său este o bună plantă premergătoare pentru porumbul boabe sau
siloz.
După raigrasul aristat se poate cultiva porumbul pentru boabe şi siloz,
iarba de Sudan şi hibridul sorg x iarba de Sudan etc. În aceste conditii, raigrasul
aristat este o plantă amelioratoare, care lasă în sol cantităţi importante de materie
organică, bogată în elemente nutritive.
Fertilizarea. Raigrasul aristat îsi evidenţiază potenţialul de producţie când
elementele nutritive sunt asigurate în mod corespunzator pe tot parcursul
perioadei de vegetaţie. Se recomandă administrarea în toamnă a îngrăşămintelor
cu fosfor, în doze de 50-80 kg/ha, iar îngrăşămintele cu azot, în doze de 150-300
kg/ha, se aplică fracţionat (N50-100 pe sol îngheţat şi N60-70 după prima şi
următoarele coase). Îngrăşămintele cu potasiu se folosesc numai când raigrasul
aristat se cultivă pe soluri podzolice, fiind însoţite şi de amendamente (Moga I. şi
col., 1996).
Gunoiul de grajd bine fermentat este valorificat eficient şi atunci când se
administrează, pe parcursul sezonului rece, la suprafaţa terenului, în doza de 20-
25 t/ha.
Pe solurile acide se aplică şi amendamente calcaroase, în doză de 5-7 t/ha
carbonat de calciu, la intervale de 5-7 ani.
Lucrările solului. Arătura de vară sau toamnă se efectuează la adâncimea
de 22-25 cm, arătură care se prelucrează cu grapa cu discuri, iar înaintea
semănatului se pregăteşte patul germinativ cu combinatorul. Menţionăm
necesitatea tăvălugirii solului înainte de semănat, care are rolul de a pune sămânţa

248
în contact intim cu particulele de sol şi de a reface capilaritatea solului, care vor
favoriza o bună răsărire a plantelor.
Când stratul de sol de la suprafaţă este relativ bine zvântat, pregătirea
solului se poate realiza şi numai prin lucrări superficiale cu grapa cu discuri. Este
de dorit ca prima lucrare să se facă cu grapa cu discuri de mare capacitate, iar
restul lucrărilor cu grapele cu discuri, tractate de tractoare cu putere medie.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa trebuie să fie cu puritatea de 90% şi
germinaţia de peste 75%.
Epoca optimă de semănat este cuprinsă între 20-30 august, în zonele
colinare şi 25 august-10 septembrie, în zonele de câmpie. Dacă semănatul se face
mai târziu, plantele intră în iarnă neînfrăţite, iar la desprimăvărare apare
fenomenul de „descălţare” a plantelor. Norma de semănat este de 25-30 kg/ha,
când se asigură o densitate de 1100 de seminţe germinabile/m2.
Distanţa între rânduri este de 12,5 cm, adâncimea de semănat de 1,5-2,0
cm, iar semănatul se face cu semănători universale (SUP 21, SUP 29). După
semănat, mai ales în perioadele secetoase, se efectuează tăvălugitul terenului cu
tăvălugul neted.
Lucrările de îngrijire. Deşi raigrasul aristat este o graminee competitivă
faţă de buruieni, în toamnele mai lungi gradul de îmburuienare foarte ridicat
impune aplicarea unor măsuri de combatere a acestora. În cazul în care culturile
de raigras aristat sunt puternic îmburuienate cu rapiţă sălbatică (Sinapis arvensis)
se aplică un tratament cu SDMA Super în doză de 1,0 l/ha, în faza de 2-3 fraţi, pe
timp senin şi când temperatura aerului este mai mare de 150C.
Dacă cultura este infestată cu rocoină (Stelaria sp.), se aplică erbicidul Logran 75
WG (15 g + SDMA 1,5 l/ha), în aceleaşi condiţii ca şi în cazul precedent. Această
buruiană, nedistrusă, rezistă peste iarnă la temperaturi foarte scăzute, iar
primăvara formează un covor dens care afectează dezvoltarea plantelor de raigras
aristat, obţinându-se o cultură rară, cu producţii mici şi de calitate inferioară.
Primăvara, dacă în cultura de raigras aristat apar şi alte specii de buruieni
dicotiledonate, combaterea acestora se face cu 2,4 D (1,0 l/ha), la două săptămâni
după pornirea în vegetaţie a buruienilor dominante, când temperatura depăşeşte
120C şi în zilele senine.
Pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se recomandă evitarea
monoculturii şi distrugerea resturilor vegetale după recoltare. Pentru a preveni
atacul unor boli şi dăunători (mălură, mucegaiul de zăpadă, gândacul ghebos,
tripşi), sămânţa, înainte de semănat, va fi tratată cu insectofungicide. Boala cea
mai periculoasă este mucegaiul de zăpadă (Fusarium nivale), care apare în iernile
cu strat gros şi persistent de zăpadă, sub forma unei pâsle miceliene cu aspect de
vată şi se manifestă prin micşorarea densităţii plantelor.
Primăvara, după topirea zăpezii şi încălzirea vremii, boala îşi încetează
evoluţia. Combaterea dăunătorilor se face prin tratamente în vegetaţie cu Fastac
10 EC(0,1 l/ha) sau cu Decis 2,5 EC (0,3 l/ha).
În zonele irigate, raigrasul aristat valorifică eficient apa din această sursă.
Astfel, în toamnele secetoase, imediat după semănat, se aplică o udare de răsărire

249
cu o normă de 250-300 m3/ha apă. În timpul vegetaţiei, mai ales după coasa a
doua, se aplică după recoltare, la 5-7 zile, o normă de irigare de 400-500 m3/ha.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Prima cosire se efectuează pe
parcursul fazei de burduf, când producţia este mare şi valoarea nutritivă ridicată.
Din punct de vedere calendaristic, această recoltare se realizează în perioada 20
aprilie–5 mai, în zonele de câmpie şi 1-10 mai în zonele colinare.
Celelalte cosiri se efectuează la intervale de 28-30 de zile în zonele de
câmpie şi 30-35 de zile în zonele colinare, în intervalul cuprins între începutul şi
mijlocul fazei de înspicare. Prima cosire, care reprezintă 40-50% din producţia
totală, deoarece se realizează într-o perioadă mai ploioasă, este destinată
consumului proaspăt sau pentru însilozare.
Pentru fân se recoltează la începutul înfloririi, iar pentru însilozare, în
faza de burduf. Conservarea prin însilozare a raigrasului aristat este o metodă
eficientă, deoarece conţinutul ridicat în zaharuri solubile permite o desfăşurare
optimă a proceselor fermentative.
Metoda cea mai bună de însilozare este sub formă de semisiloz, care se
realizează în următoarele etape: mai întâi se coseşte şi se lasă în brazde materialul
vegetal, timp de 2-3 zile, până când conţinutul în substanţă uscată depăşeşte 30-
32%, iar apoi urmează tocarea masei ofilite cu ajutorul combinelor de recoltat,
transportul la locul de însilozare, tasarea succesivă, în straturi, pentru creerea
condiţiilor de anaerobioză care favorizează fermentaţia lactică.
Fânul de raigras aristat se produce, în condiţii mai bune, la coasele
următoare, iar fenofaza de recoltare, în acest caz, este când plantele se găsesc la
începutul înspicării. În toate situaţiile de recoltare, pentru creşterea capacităţii de
regenerare a lăstarilor, cosirea se efectuează la o înălţime minimă faţă de sol, de
5-7 cm. În zonele colinare, neirigate, se pot realiza, în condiţii optime de
tehnologie, 50-80 t/ha masă verde, iar în zonele de câmpie irigate, între 120-140
t/ha. La culturile semincere, în zonele favorabile unde se pot obţine două recolte
de seminţe, producţia poate fi de 1,0-1,5 t/ha, în zonele neirigate şi de 1,8-2,2 t/ha,
în condiţii de irigare.
7.9.6. Cultivarea raigrasului aristat pentru producerea de sămânţă
Tehnologia de cultivare a raigrasului aristat pentru producerea de sămânţă
comportă unele diferenţieri faţă de tehnologia pentru furaj. Astfel, fertilizarea cu
îngrăşăminte cu azot se face cu doze mai mici (N50-70 kg/ha), primăvara timpuriu,
iar în condiţii de irigare, când sămânţa se realizează la coasa a doua, se mai poate
administra o doză de N50-70 kg/ha după prima recoltare.
Îngrăşămintele cu fosfor se administrează toamna, odată cu arătura sau la
pregătirea patului germinativ, în doză de 50-80 kg/ha. Semănatul se poate face în
rânduri obişnuite sau la 25-30 cm distanţă, cu o normă de sămânţă de 20-25
kg/ha, respectiv 15 kg/ha.
Recoltarea se poate face într-o fază, direct cu combina, când umiditatea
seminţelor este de 30-40% sau în două faze, la umiditatea seminţelor de 40-50%,
cu vindroverul, după care plantele rămân 1-2 zile în brazdă, apoi se treieră cu

250
combina. Seminţele se usucă până la umiditatea de 13-15%, se condiţionează şi se
păstrează în saci sau în vrac, într-un strat gros de 35-40 cm.
Producţia de seminţe este de 600-900 kg/ha, în condiţii de neirigare şi de
1000-1500 kg/ha la irigat, la prima recoltă şi de 500-700 kg/ha la recolta a doua.
7.10. Dughia - Setaria italica (L) P. Beauv. ssp. mocharicum Alef.
7.10.1. Importanţă
Dughia se cultivă ca plantă de nutreţ în zonele secetoase, folosindu-se
mai ales sub formă de fân. Boabele se folosesc în hrana păsărilor de ornament.
Furajul verde, în timpul înfloririi, conţine 27% substanţă uscată, din care 3,1%
proteină brută, 0,6% grăsimi, 11,9% extractive neazotate, 9,1% celuloză şi 2,3%
cenuşă.
7.10.2. Însuşiri morfologice
Dughia (parângul, mohorul sau meiul păsăresc) este o plantă anuală cu
rădăcină fasciculată, bine dezvoltată care pătrunde adânc în sol.
Tulpina este înaltă de 50-100 cm, goală în interior, frunzele sunt simple, alterne,
de culoare verde-deschis, iar la maturitate uneori roşiatice (fig. 7.9). Inflorescenţa
este un panicul spiciform, de 15-20 cm lungime, cu spiculeţe protejate de 3
glume, iar fructul este pseudocariopsă.
7.10.3. Sistematică şi soiuri
Dughia (Setaria italica ssp. mocharicum) prezintă forme cu ariste lungi şi
cu ariste scurte, iar în cultură se întâlnesc populaţii locale şi soiul De Buzău.
7.10.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Dughia este o specie iubitoare de căldură, temperatura minimă de
germinare a seminţelor este de 130C, puţin pretenţioasă faţă de umiditate şi
rezistentă la secetă. Solurile cele mai potrivite pentru dughie sunt cele nisipo-
lutoase, chiar nisipoase.

Fig. 7.9. Setaria italica (L) P. Beauv. ssp. mocharicum Alef. (dughia)
7.10.5. Tehnologia de cultivare pentru furaj
Rotaţia. Dughia este puţin pretenţioasă faţă de planta premergătoare, însă
trebuie să se cultive după plante care lasă terenul curat de buruieni, cele mai bune
fiind prăşitoarele şi cerealele de toamnă.

251
 Fertilizarea. Dughia este o plantă cu cerinţe moderate faţă de elementele
nutritive din sol. Se recomandă să se administreze îngrăşăminte cu azot, în doze
de 40-50 kg/ha şi fosfor, 30-50 kg/ha.
Lucrările solului. Acestea sunt asemănătoare cu cele de la mei,
urmărindu-se ca patul germinativ să fie bine mărunţit şi nivelat.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa trebuie să prezinte puritate şi capacitate
de germinare mare (minimum 98%, respectiv 90%). Semănatul se face primăvara
târziu, când în sol s-a realizat temperatura minimă de germinare, putându-se
însămânţa şi în cultură succesivă.
Distanţa de semănat este de 12,5-15 cm între rânduri, la adâncimea de
2,0-2,5 cm, cu o normă de sămânţă de 20-30 kg/ha, iar semănatul se face cu SUP
21, 29.
Lucrările de îngrijire. După semănat se recomandă o lucrare cu un
tăvălug neted, uşor. Deoarece după răsărire dughia creşte încet, cultura poate fi
îmburuienată şi în asemenea cazuri se recomandă combaterea buruienilor.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Pentru fân se recomandă să se
recolteze la înspicare, iar pentru boabe, la coacerea în pârgă. Producţia de fân
poate fi de 3-4 t/ha, iar cea de boabe, de 1,0-1,5 t/ha.
7.11. Ciumiza - Setaria italica (L) P. Beauv. ssp. maxima Alef.
7.11.1. Importanţă
Ciumiza se cultivă pe suprafeţe reduse în ţara noastră, fiind folosită ca
masă verde, fân, furaj însilozat şi boabe. Masa verde şi fânul reprezintă un furaj
de calitate pentru taurine şi ovine, iar boabele nedecorticate se folosesc în hrana
păsărilor de ornament.
7.11.2. Însuşiri morfologice
Ciumiza sau meiul italian (fig. 7.10) este o specie anuală cu rădăcina
fasciculată, bine dezvoltată, tulpina este un pai gol, înaltă de 100-200 cm, cu
frunze mici, simple, alterne, inflorescenţa panicul spiciform, lung până la 30 cm,
cu spiculeţe uniflore, protejate de 3 glume, fructul pseudocariopsă, rotunjită.

Fig. 7.10. Setaria italica (L) P. Beauv. ssp. maxima Alef. (ciumiza)

252
 7.11.3. Sistematică şi soiuri
Ciumiza (Setaria italica ssp. maxima) prezintă mai multe varietăţi,
deosebite între ele după culoarea boabelor, forma şi mărimea inflorescenţei.
7.11.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Ciumiza este o specie iubitoare de căldură, temperatura minimă de
germinare a seminţelor este de 7-80C, este relativ rezistentă la secetă şi reuşeşte
bine pe solurile mijlocii, luto-nisipoase.
7.11.5. Tehnologia de cultivare
Rotaţia. Ciumiza trebuie să urmeze după plante care lasă terenul curat de
buruieni, cum ar fi prăşitoarele, leguminoasele pentru boabe, ierburile perene,
cerealele de toamnă.
După ciumiză pot urma toate culturile de primăvară, cu excepţia
gramineelor furajere anuale.
Fertilizarea. Se recomandă administrarea unor doze moderate de
îngrăşăminte minerale: azot 30-50 kg/ha, aplicat primăvara la pregătirea patului
germinativ, fosfor 30-40 kg/ha şi potasiu 40 kg/ha, aplicate odată cu arătura din
vara sau toamna anului precedent.
Lucrările solului. Arătura se face vara sau toamna, după eliberarea
terenului de către planta premergătoare, la adâncimea de 20-22 cm. Patul
germinativ se pregăteşte cu combinatorul, înaintea semănatului.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa trebuie să fie curată, cu puritate de 98%,
capacitate de germinaţie de peste 90%. Înainte de semănat sămânţa se tratează
timp de 4-5 minute cu o soluţie de formalină, în concentraţie de 0,3%, după care
se supune sudaţiei timp de 1 oră şi apoi se usucă.
Semănatul se face când în sol sunt cel puţin 8-100C. Pentru boabe se
practică cultura în benzi, de câte 2 rânduri la 12,5 cm, iar distanţa între benzi fiind
de 45 cm.
Pentru masă verde, fân şi însilozare se seamănă în rânduri obişnuite (12,5-
15 cm), la adâncimea de semănat de 2-3 cm, cu o normă de sămânţă de 6-8 kg/ha,
când semănatul se face în benzi şi 12-16 kg/ha la semănatul în rânduri obişnuite.
Lucrările de îngrijire. După semănat, terenul se tăvălugeşte cu un tăvălug
neted, urmat de o grapă uşoară. La culturile semănate în benzi, buruienile se
combat prin 2-3 praşile sau prin plivit.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Pentru boabe, ciumiza se
recoltează la coacerea în pârgă, pentru masă verde şi fân, recoltarea se face la
înspicare, iar pentru însilozare, la începutul coacerii în pârgă. Producţia de boabe
este de 1500-1800 kg/ha, de masă verde de 15-25 t/ha, iar cea de fân de 3-5 t/ha.

253
254
 Capitolul VIII

GRAMINEE PERENE FURAJERE

8.1. Pirul crestat - Agropyron pectiniforme Leyss.

8.2. Iarba câmpului - Agrostis stolonifera L.
8.3. Ovăsciorul - Arrhenatherum elatius (L) Presl.
8.4. Obsiga nearistată Bromus inermis Leyss.
8.5. Golomăţul - Dactylis glomerata L.
8.6. Păiuşul de livezi - Festuca pratensis Huds.
8.7. Păiuşul înalt - Festuca arundinacea Schreb.
8.8. Păiuşul roşu - Festuca rubra L.
8.9. Raigrasul peren - Lolium perenne L.
8.10. Timoftica - Phleum pratense L.
8.11. Firuţa - Poa pratensis L.
8.12. Cultura gramineelor perene pentru producerea de sămânţă

Gramineele perene au un rol important în asigurarea bazei furajere, fiind

folosite la alcătuirea amestecurilor cu leguminoase perene, care sunt utilizate
pentru înfiinţarea de pajişti semănate, înierbarea spaţiilor verzi, a taluzurilor, a
terenurilor sportive, a gazonului etc.
Pentru România, prezintă importanţă următoarele specii de graminee
perene furajere: Bromus inermis, Agropyron pectiniforme, Lolium perenne,
Festuca pratensis, Festuca arundinacea, Dactylis glomerata, Festuca rubra,
Arrhenatherum elatius, Poa pratensis, Agrostis stolonifera, Phleum pratense.
8.1. Pirul crestat - Agropyron pectiniforme Leyss.
Genul Agropyron cuprinde numeroase specii, din care importanţă furajeră
o are specia Agropyron pectiniforme. Arealul ecologic de răspândire al pirului
crestat îl constituie pajişti1e din zonele de stepă şi silvostepă, de pe terenurile în
pantă, cu expoziţie sudică sau sud-estică. Această specie se caracterizează printr-o
rezistenţă ridicată la secetă, având aceleaşi particularităţi şi cerinţe ca şi speciile
stepice de Festuca valesiaca F. rupicola, Stipa sp.. Din punct de vedere furajer
este o specie recomandată pentru înfiinţarea de pajişti temporare exploatate mixt,
pe terenurile erodate şi moderat sărăturate.

255
 Caracteristici tehnologice. În cultură pură norma de semănat este de 10-
12 kg/ha, iar în amestecuri pentru înfiinţarea de pajişti temporare, se asociază cu
Onobrychis viciifolia, Medicago sativa, Lotus corniculatus, Bromus inermis,
Dactylis glomerata, Poa pratensis. În cultură se găseşte soiul Flaviu (Catalogul
oficial al soiurilor, 2018).
8.2. Iarba câmpului - Agrostis stolonifera L.
Este un gen cu multe specii importante, clasificate în funcţie de numărul
de cromozomi Există cinci specii diploide (2n = 14), patru specii tetraploide (2n =
28), dintre care cele mai importante sunt Agrostis capillaris şi Agrostis
stolonifera, două specii hexaploide (2n = 42), importantă fiind Agrostis gigantea
şi o formă octoploidă (2n = 56).
Există foarte multe populaţii naturale în cadrul aceleeaşi specii, cu
diferenţieri morfologice foarte pronunţate. Foarte important este faptul că aceste
specii sunt interfertile, motiv pentru care apar hibrizi de Agrostis capillaris cu
Agrostis gigantea şi cu Agrostis stolonifera, cât şi între Agrostis gigantea şi
Agrostis stolonifera. Este o plantă mai înaltă şi ca atare mai productivă decât
Agrostis capillaris, care este o plantă pretenţioasă la umiditate, foarte răspândită
în pajiştile de dealuri.
Caracteristici tehnologice. Poate fi folosită atât prin păşunat cât şi prin
cosit şi preferă solurile argiloase, dar creşte şi pe cele nisipoase sau sărace în
calcar, neutre sau moderat acide. Se cultivă în amestecuri pentru înfiinţarea de
pajişti temporare foloste ca fâneţe sau mixt. În cultură se găseşte soiul Kromi
(Catalogul oficial al soiurilor, 2018).
8.3. Ovăsciorul - Arrhenatherum elatius (L) Presl.
Este o plantă cu tufă rară, care ajunge la înălţimea de 180 cm, fiind
autogamă diploidă (2 n = 14). Apare în flora spontană în Europa centrală şi de
sud. În Europa este răspândită în Germania, Elveţia, Franţa, Serbia etc.
La noi în ţară este răspândită în fâneţele din zonele înalte, unde creşte pe
terenuri fertile, bogate în substanţe nutritive, afânate, argilo-nisipoase, însă evită
solurile sărace. Este sensibilă la îngheţurile târzii de primăvară şi la clima aridă şi
nu suportă altitudinile mari.
Caracteristici tehnologice. Este o plantă productivă, otăveşte bine, are o
bună capacitate de concurenţă. Este o plantă tipică de fãneaţă, iar fânul obţinut
este de foarte bună calitate. Este o plantă care reacţionează foarte bine la
fertilizare, în special la fertilizarea cu gunoi de grajd. Se întâlneşte, în
amestecurile pentru înfiinţarea de pajişti folosite ca fâneţe, alături de Dactylis
glomerata, Phleum pratense, Trifolium pratense. În cultură se găseşte soiul
Românesc (Catalogul Oficial al soiurilor, 2018).
8.4. Obsiga nearistată Bromus inermis Leyss.
Obsiga nearistată aparţine genului Bromus, care are peste 200 de specii,
cu diferite grade de ploidie. Specia Bromus inermis Leyss. este grupată în
secţiunea Bromopsis, care mai cuprinde 20 de specii.
Obsiga nearistata, originară din estul bazinului mediteranean, are

256
următoarele însuşiri furajere:
• grad ridicat de consumabilitate, mai ales în condiţiile în care se cultivă în
amestec cu sparceta;
• rădăcina puternică şi numărul mare de stoloni subterani ajută la fixarea
nisipurilor lutoase şi a terenurilor de pe versanţii supuşi eroziunii;
• capacitate mare de regenerare,
• longevitate ridicată (8-10 ani) şi putere ridicată de lăstărire.
Caracteristici tehnologice. În cultură pură, norma de semănat este de 30-
35 kg/ha. Deoarece are aproape aceeaşi ecologie cu sparceta, se cultivă în
amestecuri intensive cu aceasta, formând pajişti temporare de lungă durată,
folosindu-se următoarea proporţie 20 kgIha Bromus inermis + 40 kg/ha
Onobrychis viciifolia. Acest tip de amestec, folosit pentru exploatarea ca fâneaţă,
poate fi semănat pe terenurile în pantă, pentru prevenirea eroziunii. În ţara nostră,
în cultură se găsesc soiurile Doina, Iulia Safir, Maia Safir, Mihaela şi Olga
(Catalogul oficial al soiurilor, 2018).
8.5. Golomăţul - Dactylis glomerata L.
Specia Dactylis glomerata L. are mai multe subspecii, cu grade diferite de
ploidie. Din punct de vedere agronomic prezintă interes două specii: Dactylis
glomerata ssp. glomerata, pentru zonele temperate şi Dactylis glomerata ssp.
hispanica, pentru zonele mediteraneene.
Datorită potenţialului său de producţie ridicat, această specie ocupă un loc
important între gramineele perene, în zona climatului continental şi continental
excesiv.
Golomăţul, considerată specia cea mai valoroasă dintre gramineele
perene, are următoarele caracteristici furajere:
 plasticitate ecologică deosebit de largă, fiind cultivat în aproape toate zonele
agricole din ţara noastră;
 capacitate mare de producţie şi de refacere după cosire şi păşunat;
 grad ridicat de consumabilitate şi digestibilitate, mai ales în fazele tinere;
 rezistenţă mare la păşunat, iar realizarea acestuia se face când plantele au 10-
12 cm;
 se foloseşte atât în cultură pură, cât şi în amestec cu alte specii de graminee şi
leguminoase perene, sub formă de fâneaţă sau păşune;
 fiind o specie cu grad ridicat de competitivitate, procentul de participare în
amestec este mai scăzut decât al celorlalte specii (sub 20%);
 partenerul ideal pentru golomăţ este lucerna, cu care formează o cultură de
pajişte temporară, intensivă, de lungä durată (5-7 ani);
 în condiţii optime de vegetaţie şi de aplicare a unor doze ridicate de
îngrăşăminte cu azot, golomăţul poate realiza cel putin 3-4 recolte pe an, cu
producţii de peste 50 t/ha masă verde.
Caracteristici tehnologice. Din punct de vedere tehnologic, golomăţul se
cultivă în cultură pură sau în amestec cu alte specii perene. În cazul culturii pure,
semănatul se realizează pe parcursul lunii aprilie, cu o normă de semănat de 25-30

257
kg/ha. După răsărire, plantele de golomăţ au un ritm mai lent de creştere, ceea ce
face ca pericolul de îmburuienare să fie mare. Realizarea unor producţii ridicate
este condiţionată de aplicarea unor doze mai ridicate de îngrăşăminte chimice. În
acest sens se recomandă aplicarea, după fiecare cosire sau ciclu de păşunat, a unei
doze de N50- 70, la un interval de 7-10 zile după recoltare. În cultură se găsesc
soiurile Barlegro, Intensiv, Magda, Marius, Lespezi (Catalogul oficial al soiurilor,
2018).
8.6. Păiuşul de livezi - Festuca pratensis Huds.
Genul Festuca cuprinde peste 450 de specii, dintre care trei au o valoare
economică mai mare: păiuşul de livezi (Festuca pratensis Huds.), păiuşul înalt
(Festuca arundimcea Sch.) şi păiuşu1 roşu (Festuca rubra L.).
Datorită unei variabilităţi morfologice şi fiziologice mai reduse decât la
alte specii, la păiuşul de livezi s-au obţinut soiuri amfiploide prin hibridări
intergenice: Festuca pratensis x Lolium perenne şi Festuca pratensis x Lolium
multiflorum.
Valoarea furajeră a păiuşului de livezi este dată de următoarele însuşiri:
 foliajul bogat şi fineţea frunzelor conferă furajului o valoare nutritivă ridicată;
 rezistenţa deosebită la ger, dar sensibil la secetă, motiv pentru care este o bună
plantă de pajişti în zonele răcoroase;
 se foloseşte în amestecuri cu golomăţ şi lucernă pentru fâneţe irigate şi cu trifoi
alb, raigras peren şi golomăţ pentru păşuni, iar în regiunile colinare şi
montane, în amestecuri folosite prin păşunat sau mixt.
Caracteristici tehnologice. Datorită capacităţii mari de refacere după
folosire şi al gradului ridicat de competitivitate, păiuşul de livezi se foloseşte în
aproape toate tipurile de amestecuri destinate folosirii prin păşunat sau mixt. În
amestecurile pentru fâneaţă se seamănă în amestecuri simple, cu următoarele
leguminoase perene: 7-8 kg/ha lucernă + 20-22 kg/ha păiuş de livezi, 8-10 kg/ha
trifoi roşu + 20 kg/ha păiuş de livezi, 10-12 kg/ha ghizdei + 20-22 kg/ha păiuş de
livezi.
În funcţie de modul de semănat,în cultură pură sau în amestec,
reacţionează bine la fertilizarea minerală, cu îngrăşăminte cu azot şi la irigare. În
cultură se găsesc soiurile Baraika, Bartilla, Barcrypto, Pradel, Senu Pajbjerg şi
Transilvan 2 (Catalogul oficial al soiurilor, 2018).
8.7. Păiuşul înalt - Festuca arundinacea Schreb.
Păiuşul înalt aparţine genului Festuca, specia Festuca arundinacea ssp.
arundinacea Schreb, care are două varietăţi: varietatea europeană, răspândită în
Europa şi pe celelalte continente şi varietatea mediteraneană, răspândită în nordul
Africii şi sudul Spaniei. Este originară din Europa de Vest, fiind răspândit în
multe zone din Europa şi America.
Valoarea economică şi furajeră a păiuşului înalt este dată de următoarele
particularităţi:
• are potenţial ridicat de creştere şi regenerare după cosire sau păşunat;
• grad ridicat de adaptabilitate pentru diferite condiţii ecologice şi de tehnologie;

258
• rezistenţă la ger şi perenitate foarte bună (8-10 ani);
• porneşte în vegetaţie devreme primăvara şi creşte şi la temperaturi mai mari de
25°C;
• este o specie bună pentru combaterea eroziunii solului, datorită atât sistemului
radicular puternic dezvoltat cât şi al cerinţelor foarte reduse pentru sol
(creşte pe soluri cu pH-ul cuprins între 4,5-9,5);
• în condiţii favorabile realizează 15-18 t/ha S.U.
Caracteristici tehnologice. În cultură pură, norma de semănat este de 30-
35 kg/ha. În amestec se cultivă pentru înfiinţarea de pajişti temporare, de lungă
durată, cu specii cu grad de competitivitate asemănător: Dactylis glomerata,
Medicago sativa, Trifolium repens var. giganteum. Păiuşul de livezi realizează
producţii mari de biomasă furajeră numai prin aplicarea unor doze ridicate cu
azot. În cultură se găsesc soiurile Adela, Finelawn, Kora, Jucu 5, Marvla, Napoca
2, Transilvan 6, Vio Jucu şi Vlamar (Catalogul oficial al soiurilor, 2018).
8.8. Păiuşul roşu - Festuca rubra L.
În flora pajiştilor permanente, păiuşul roşu este reprezentat de specia
Festuca rubra L. ssp rubra.
Păiuşul roşu este o specie cu o perenitate mare, adaptată zonelor cu climat
rece şi umed, pe soluri slab acide, dar nu rezistă în zonele cu climat cald şi umed
şi pe solurile slab drenate sau sărăturate. Din punct de vedere furajer, valoarea sa
este potenţată de structura amestecurilor de specii perene cu care se cultivă,
pentru formarea de pajişti temporare de lungă durată, valorificate prin păşunat.
Păiuşul roşu se recomandă pentru ameliorarea pajiştilor permanente degradate,
prin lucrări de supraînsămânţare.
Caracteristici tehnologice. În cultură pură norma de semănat este de 25-
30 kg/ha, dar practic, păiuşul roşu se cultivă în amestecuri complexe de graminee
şi leguminoase perene, destinate înfiinţării de pajişti temporare de lungă durată,
din zona colinară şi submontană, valorificate prin păşunatul cu ovinele sau
taurinele. În amestec cu raigrasul peren poate fi utilizat în realizarea de culturi
pentru gazon, mai ales pentru terenurile sportive şi în zonele umbroase. În cultură
se găsesc soiurile Căprioara, Cristina şi Rushmore (Catalogul oficial al soiurilor,
2018).
8.9. Raigrasul peren - Lolium perenne L.
Genul Lolium are un număr relativ mic de specii (7), dintre care, pentru
agricultură, importanţă mai mare o au: raigrasul peren (Lolium perenne L.),
raigrasul aristat (Lolium multiflorum Lam.) raigrasul hibrid (Lolium hybridum
Kunth).
După modul de polenizare, speciile genului Lolium se împart în două
grupe:
 specii alogame: Lolium perenne, L. multiflorum;
 specii autogame: Lolium temulentum, L. remotum, L. persicum, L. subulatum.
În funcţie de perioada de vegetaţie, în cultură există două tipuri de raigras
peren:

259
• tipul tardiv, destinat exploatării prin păşunat şi pentru lucrări de gazonare;
• tipul precoce, folosit pentru consumul în stare proaspată sau însilozat.
Din punct de vedere furajer, are următoarele particularităţi:
 este o specie tipică pentru păşunat, deoarece rezistă la călcat şi are o bună
regenerare după ce a fost folosită;
 reacţionează puternic la fertilizarea cu îngrăşăminte cu azot, producând peste
10 t/ha S.U.;
 în amestecuri are o competitivitate mare, mai ales în anul al doilea de
vegetaţie;
 speciile mai indicate cu care intră în amestecuri sunt: trifoiul alb, ghizdeiul,
păiuşul de livezi, timoftica, firuţa, păiuşul roşu;
 durata de folosinţă a raigrasului peren este de 2-3 ani, în funcţie de condiţiile
de vegetaţie şi de tehnologia aplicată;
 se foloseşte pentru lucrări de gazonare.
Caracteristici tehnologice. În cultură pură, norma de semănat este de 25-
30 kg/ha. Raigrasul peren este specia componentă de bază care intră în structura
amestecurilor de graminee perene, destinate înfiinţării de pajişti temporare
exploatate prin păşunat sau mixt. În condiţiile unui păşunat raţional, durata de
valorificare a pajiştilor pe bază de raigras peren se dublează, deoarece prin tasare,
baza coletului şi sistemul radicular rămân în permanenţă în contact cu solul.
Recoltarea şi păşunatul de mai multe ori în timpul perioadelor de vegetaţie măresc
gradul de lăstărire a plantelor şi prelungesc durata de folosinţă. Raigrasul peren
este folosit pentru alcătuirea amestecurilor intensive cu trifoi roşu destinate
furajării animalelor la iesle sau pentru producerea semifânului şi fânului. De
asemenea, amestecurile complexe, în care intră şi raigrasul peren, prin însilozarea
sub formă de semisiloz, duc la producerea unui nutreţ de foarte bună calitate şi cu
un grad ridicat de consumabilitate.
În cultură se găsesc soiurile Barantov, Barbulian, Bardacia, Barkamaz,
Barlunca, Bartasja, Mohoş, Parangu, Phenom şi Timiş 81 (Catalogul oficial al
soiurilor, 2018).
8.10. Timoftica - Phleum pratense L.
Timoftica aparţine genului Phleum, specie diploidă Phleum pratense L. cu
răspândire largă, din nordul Europei (Norvegia, Suedia, Finlanda) şi până în estul
Canadei şi nordul SUA.
Graminee perenă furajeră, adaptată la climatul temperat rece şi umed, are
următoarele particularităţi:
 creşte bine pe solurile umede, dar uşoare, are o creştere lentă pe solurile grele
şi nisipoase;
 porneşte în creştere timpuriu în primăvară şi îşi continuă creşterea vara, dacă
are condiţii de umiditate corespunzătoare;
 este o specie furajeră foarte productivă (10-12 t/ha S.U.), dar 50-60% din
producţie se realizează la prima cosire sau ciclu de păşunat, când se
înregistrează şi cea mai mare cantitate de precipitaţii;

260
 foliajul bogat şi fin asigură un grad ridicat de palatabilitate;
 poate fi cultivată în cultură pură sau în amestec.
Caracteristici tehnologice. În cultură pură, timoftica realizează un covor
vegetal uniform, cu o normă de semănat de 10-12 kg/ha. Pentru producerea
fânului sau folosirea prin păşunat, în zona colinară şi submontană timoftica se
seamănă în amestec cu trifoiul roşu, în următoarea structură: 6-8 kg/ha timoftică +
10-12 kg/ha trifoi roşu. Acest tip de amestec este considerat cel mai intensiv din
această zonă.
În cazul amestecurilor complexe, destinate înfiinţării de pajişti temporate
de lungă durată, valorificate prin păşunat, din zonele mai umede şi mai reci,
timoftica se seamănă împreună cu păiuşul de livezi, golomăţul, trifoiul alb,
ghizdeiul. În cultură se găsesc soiurile Baradria, Donatello, Rarău şi Sleipnir
(Catalogul oficial al soiurilor, 2018).
8.11. Firuţa - Poa pratensis L.
Genul Poa cuprinde peste 4 specii, din care Poa pratensis L. are valoare
economică mai bună. În cadrul acestei specii există trei subspecii: Poa pratensis
ssp. pratensis, P. pratensis ssp. angustifolia şi P. pratensis ssp. latifolia. În ţara
noastră se cultivă populaţia locală De Transilvania, rezistentă la iernare, la
păşunat, recomandată în amestecurile de lungă durată. Firuţa este originară din
nordul Europei (Norvegia) şi are o răspândire foarte largă, fiind o graminee tipică
de păşune.
Are o mare adaptabilitate la diferite condiţii climatice, de la altitudini de
2700 m până la zonele de câmpie aride, fiind cultivată şi în regim de irigare. Se
foloseşte mai mult ca plantă de păşune, deoarece după cosire se reface mai greu,
iar ca fâneaţă nu realizează producţii ridicate în comparaţie cu alte graminee
perene. În perioadele de secetă îşi reduce foarte mult partea aeriană, pentru ca
apoi, în condiţii favorabile să pornească noi lăstari din nodurile de pe rizomii
subterani.
Caracteristici tehnologice. În cultură pură norma de semănat este de 15-
20 kg/ha. Firuţa se cultivă ca plantă de păşune, fiind foarte rezistentă la păşunat.
Din acest motiv se introduce mai rar în amestecuri pentru pajiştile semănate,
deoarece are ritm lent de creştere în primii ani de vegetaţie. În cultură se găsesc
soiurile Baronial, Compact, Conni Platini, Skiz şi Colina (Catalogul oficial al
soiurilor, 2018).

8.12. Cultura gramineelor perene pentru producerea de sămânţă

Dacă până aproape de mijlocul secolului XX, sămânţa necesară pentru
înfiinţarea de pajişti semănate sau pentru gazon era procurată din flora spontană,
în ultimii 50-60 de ani s-au luat în cultură aceste plante, în vederea producerii de
sămânţă.
Producerea de seminţe se face în culturi speciale, după o tehnologie
specifică, iar la înfiinţarea loturilor semincere trebuie ţinut cont de cerinţele
ecologice specifice fiecărei specii.

261
 Suprafaţa ocupată cu gramineele perene era de cel mult 100 ha., în 1996
(Iacob T şi col. 1997), însă a scăzut foarte mult, datorită dispariţiei multor unităţi
care se ocupau de producerea de seminţe. În prezent, cei care doresc să înfiinţeze
pajişti semănate sau gazon, folosesc în mod deosebit sămânţă adusă din import şi
mai puţin sămânţă autohtonă.
Deoarece gramineele perene sunt plante alogame, pentru a preveni
polenizarea străină, se recomandă ca distanţa dintre speciile şi soiurile care se
hibridează uşor să fie de cel puţin 200 m pentru elită şi de cel puţin 100 m pentru
înmulţirea I. În ţara noastră, sămânţa superelită este produsă în cadrul institutelor
de cercetare şi a staţiunilor specializate în aceste culturi (ICDP Braşov, SCDP
Suceava, INCDA Fundulea, SCDP Timişoara, etc).
Cerinţele faţă de climă, sol şi zonele geomorfologice din ţara noastră,
corespunzătoare gramineelor perene furajere folosite pentru producere de
sămânţă, sunt prezentate în tabelul 8.1.
Tabelul 8.1.
Cerinţele pedoclimatice ale gramineelor perene furajere pentru
cultura seminceră (Popovici D. şi col 1978)
Specia Cerinţe faţă de Cerinţe faţă de sol Zone geomorfologice
climă*
P* - 500-800 mm, Cernoziom levigat, soluri Câmpia Română, Câmpia Tisei,
Golomăţ
T* - >70C brune, lutoase, luto – Podişul Transilvaniei, Podişul
Ovăscior
nisipoase, pH 6,5 – 7,5 Moldovei, Piemontul Getic
Păiuş de P - 600-1000 mm Soluri brune, brun Câmpia Transilvaniei, Nordul
livezi T - >50C roşcate, aluviuni Moldovei, Câmpia Tisei, Vestul
Păiuş roşu nisipoase, pH 6-7 Câmpiei Române, Zone de luncă
Raigras P - 550 - 900 mm Cernoziom levigat, soluri Câmpia Tisei, Câmpia Română,
peren T - >60C brun roşcate, soluri Podişul Transilvaniei, Podişul
Firuţă bogate în humus, pH 6-7 Moldovei, Zone de luncă
P - 700-1100 mm soluri brune, brune Nordul Podişului Transilvaniei,
Timoftică T – 5-90C podzolite, pH 5,5 – 6,5 Podişul Moldovei, depresiuni
intracarpatice
P - 700-1000 mm Cernoziomuri, soluri de Câmpia Română, Câmpia Tisei,
Raigras
T – >70C pădure fertile, soluri Luncile din Podişul Transilvaniei
aristat
aluvionare, pH 6-7 şi Moldovei
P - 400-600 mm Cernoziomuri castanii Podişul Moldovei, Podişul
Obsigă
T – >90C bogate în humus, Transilvaniei, Podişul Dobrogei,
Pir crestat
pH 6,5- 8 Estul Câmpiei Române
P - 500-1000 mm Cernoziom levigat, soluri Câmpia Română, Câmpia Tisei,
Păiuş înalt T – >60C de pădure, de luncă, Podişul Transilvaniei, Podişul
lutoase, pH 6-8 Moldovei, Piemontul Getic
* P – precipitaţii
T - temperatura

În cadrul principalelor specii de graminee perene cultivate sunt multe

soiuri care se deosebesc între ele prin productivitate, precocitate, capacitate de
otăvire, mod de folosire etc., adaptate la folosire prin cosit, păşunat sau mixt.

262
 Alegerea terenului. În general, loturile semincere se amplasează pe soluri
mijlocii spre grele, cu reacţie slab acidă-neutră, moderat aprovizionate cu
substanţe nutritive. Solurile fertile nu sunt recomandate deoarece stimulează
creşterea lăstarilor vegetativi, iar în anii mai ploioşi are loc căderea plantelor,
datorită creşterii puternice a lăstarilor.
Rotaţia. Premergătoarele cele mai bune sunt culturile prăşitoare care lasă
terenul curat de buruieni, leguminoasele pentru boabe şi plantele anuale furajere.
Nu este recomandată amplasarea după porumb, iarbă de Sudan, pe terenuri
desţelenite cu 1-3 ani înainte sau pe cele unde culturile au fost tratate cu erbicide
triazinice.
După semincerii de graminee perene este bine să urmeze culturi
prăşitoare, inclusiv porumbul, deoarece lucrările de întreţinere duc la curăţirea
terenului. Revenirea gramineelor perene pe acelaşi teren este permisă după o
pauză de cel puţin 4 ani.
Lucrările solului. În funcţie de planta premergătoare şi de caracteristicile
solului, lucrările solului se fac diferenţiat. Arătura se execută la adâncimea de 20-
22 cm, după care se discuieşte pentru a se asigura mărunţirea bulgărilor şi
distrugerea buruienilor, iar dacă este posibil, după arătură se face nivelarea
terenului.
În preajma semănatului se pregăteşte patul germinativ cu grapa cu discuri
sau cu combinatorul. Dacă înaintea semănatului solul este prea afânat, se execută
lucrarea de tăvălugire, cu tăvălugul neted pe solurile mai uşoare şi cu tăvălugul
inelar pe solurile mai grele.
Fertilizarea. Gramineele perene extrag mari cantităţi de elemente
nutritive, în special în faza de înfrăţire-înspicare, iar prin fertilizarea se urmăreşte
să se menţină un raport optim între acestea.
La gramineele perene pentru sămânţă se recomandă ca gunoiul de grajd,
în doză de 30-40 t/ha, să se administreze plantei premergătoare.
Fertilizarea cu îngrăşăminte minerale se diferenţiază în funcţie de specie
şi condiţiile pedoclimatice. Îngrăşămintele cu azot, pe fond de potasiu, se folosesc
în doze de N60-90 kg/ha. Îngrăşămintele se administrează anual, cele cu fosfor
toamna, iar cele cu azot primăvara.
Sămânţa şi semănatul. Pentru loturile semincere se foloseşte numai
sămânţă din soiuri şi populaţii recunoscute şi omologate, din clasa I de calitate.
Seminţele speciilor care curg greu şi neuniform prin tuburile maşinii de
semănat se prelucrează pentru ruperea aristelor (Lolium multiflorum,
Arrhenatherum elatius), înlăturarea paleelor (Bromus inermis), a perişorilor (Poa
pratensis) sau pentru desprinderea de pe axul spiculeţului (Agropyron
pectiniforme).
Seminţele de graminee perene au facultatea germinativă mai redusă decât
plantele anuale: 80-90 % clasa I; 70-80 % clasa a II-a; 60-75 % clasa a III-a.
Epoca optimă de semănat este determinată în special de factorul apă şi
mai puţin de temperatură.

263
 Cele mai bune rezultate se obţin la semănatul timpuriu de primăvară, dar
solul trebuie să fie pregătit din anul precedent. În regiunile umede sau în regim
irigat, semănatul se poate face şi primăvara mai târziu sau chiar în prima jumătate
a verii, îndeosebi la speciile genului Lolium.
Semănatul la sfârşitul verii sau toamna, nu dă rezultate sigure, punând în
pericol tinerele plante ce pot dispărea în timpul iernii. Având în vedere că cele
mai multe graminee produc sămânţă în anul al II, cu excepţia lui Lolium perenne
şi Phleum pratense, semănatul de vară ar fi indicat, cu condiţia asigurării
umidităţii necesare. Semănatul se face fără plantă protectoare, deoarece aceasta
are o influenţă negativă asupra culturii de sămânţă, chiar şi în regiuni mai umede.
Semănatul loturilor semincere se face în rânduri rare, la distanţa de 50-70
cm, sau în rânduri obişnuite, la 12,5 cm. Semănatul la distanţe intermediare, de 25
cm între rânduri, experimentat la Lolium perenne, Festuca pratensis, F. rubra,
Phleum pratense, duce la obţinerea de producţii mari (tab. 8.2).
Tabelul 8.2.
Norme de semănat la gramineele perene, la valoarea utilă de 100% (kg/ha)
Distanţa dintre rânduri
Specia
la 12,5-15 cm la 50-60 cm la 20-30 cm
Agropyron pectiniforme 10-12 6-8 8-10
Arrhenatherum elatius 15-18 10-12 12-14
Bromus inermis 15-18 10-12 12-14
Dactylis glomerata 10-12 7-9 9-10
Festuca pratensis 12-15 8-10 10-12
Festuca rubra 10-12 7-8 8-10
Festuca arundinacea 14-16 9-11 11-13
Lolium perenne 12-15 8-10 10-12
Phleum pratense 8-10 4-5 5-8
Poa pratensis 8-10 4-6 6-8

Semănatul în benzi, cu alternarea rândurilor rare cu cele dese, are

avantajul unei mai rapide acoperiri a micilor goluri de la semănat sau a celor
create cu lucrările de întreţinere.
Semănatul se face cu maşini obişnuite de semănat, prevăzute cu
echipament pentru seminţe mici, singure sau în amestec cu superfosfat granulat.
Pentru norme foarte mici de sămânţă, în scopul realizării unei desimi
optime de 50-100 plante/m2, se foloseşte maşina SPC-6, echipată cu discuri
speciale cu orificii mici.
Adâncimea de semănat depinde de mărimea seminţelor, textura solului şi
aprovizionarea sa cu apă în momentul semănatului. Seminţele mari (Bromus
inermis, Arrhenatherum elatius) se introduc în sol la 2,5 -3,5 cm adâncime,
seminţele mijlocii (Lolium perenne, Festuca pratensis, Dactylis glomerata) la
1,5-2,5 cm, iar seminţele mici (Phleum pratense şi Poa pratensis) se seamănă la
1,0-1,5 cm.
Pentru a respecta adâncimea de semănat, semănătorile se echipează cu
limitatoare de adâncime la brăzdare.

264
 Lucrările de îngrijire. Imediat după semănat este necesară lucrarea cu
tăvălugul în agregat cu o grapă cu mărăcini pentru a preveni formarea crustei şi a
uşura răsărirea.
Distrugerea crustei, înainte de a răsări plantele, se face cu un tăvălug de
lemn pe care se înfăşoară sârmă ghimpată sau se bat cuie de 2-3 cm. După
răsărirea plantelor se lucrează cu grapa stelată, la o viteză mică de înaintare. În
condiţii de irigare, crusta se poate distruge cu o udare uşoară.
Completarea golurilor se face manual sau cu maşina de semănat, fiind o
lucrare de care depinde uniformitatea câmpului şi respectiv producţia care se va
obţine.
Combaterea buruienilor se face prin pliviri, praşile, cosiri sau pe cale
chimică. În culturile semănate des, în anul întâi, combaterea buruienilor se face
prin cosiri sau erbicidare cu 2,4 D în doză de 1,5-2 kg/ha pentru distrugerea
buruienilor dicotiledonate, când plantele au format 4-5 frunze, iar în ceilalţi ani,
înainte de alungirea tulpinilor, tot cu 2,4 D sau cu Dicotex 4-5 l/ha, Icedin 3-5 l/ha
etc..
În culturile semănate în rânduri rare, combaterea buruienilor se face mai
uşor prin praşile mecanice sau manuale între rânduri şi prin pliviri sau erbicidare
pe rând.
Aplicarea fazială a îngrăşămintelor minerale se face astfel: în primul an
de vegetaţie, eventual după cosire, se mai administrează o doză mai mică (N30-50
kg/ha), în anii următori primăvara se fertilizează cu 50-100 kg/ha N, iar toamna,
cu 50 kg/ha P2O5 şi eventual cu 50 kg/ha K2O.
Grăparea semincerilor de graminee perene se face din al doilea an de
vegetaţie, după aplicarea îngrăşămintelor, iar lucrarea se repetă şi toamna după
cosire, pe direcţia rândurilor. Dacă primăvara se constată descălţarea plantelor, se
execută tăvălugirea, cu tăvălugul neted.
Combaterea dăunătorilor şi a bolilor, ce pot produce pagube foarte mari,
se face prin măsuri preventive. Pentru aceasta se alege corect terenul, se aplică
tehnologiile adecvate de cultură şi se însămânţează soiuri rezistente.
Irigarea semincerilor se face numai în perioadele secetoase, înainte de
înspicarea plantelor, cu norme mici de udare, de 300-500 m3/ha.
Cosirea otavei se face toamna, cu 3-4 săptămâni înaintea venirii
îngheţurilor permanente, la 10-12 cm înălţime, după care se grăpează, iar la
culturile rare se execută şi o praşilă.
Purificarea biologică se face manual, la apariţia inflorescenţelor şi constă
în îndepărtarea gramineelor străine sau a plantelor netipice soiului.
Polenizarea suplimentară este necesară, căci gramineele perene sunt
plante alogame şi se execută la înfloritul majorităţii plantelor, cu ajutorul unei
frânghii, în prima parte a zilei.
Recoltarea. Gramineele perene produc sămânţă începând din anul II de
vegetaţie, iar în cadrul fiecărui an sămânţa se ia de la prima recoltă. Durata de
exploatare a semincerilor este diferită (2-4 ani): 2 ani la Lolium perenne, 3 ani la
Festuca pratensis şi 4, eventual 5 ani la celelalte specii.

265
 Maturitatea seminţelor are loc în mod eşalonat, iar seminţele se scutură
foarte uşor, în special la Arrhenatherum elatius, Festuca pratensis, Lolium
perenne, Phleum pratense. Din această cauză, întârzierea recoltării duce la
pierderi importante de seminţe.
Epoca optimă de recoltare se stabileşte după maturitatea seminţelor de pe
lăstarii principali, în funcţie de specie şi de conţinutul în apă al seminţelor.
Recoltarea semincerilor de graminee perene se poate face într-o singură
fază sau în două faze. Recoltarea cu combina direct din lan, într-o singură fază,
este mai eficientă, însă implică o foarte bună uniformitate a culturii, iar recoltarea
trebuie finalizată în 2-3 zile, pentru a limita pierderile.
Recoltarea în două faze constă în cosirea plantelor manual sau cu
vindroverul, după care plantele se lasă 1- 3 zile pentru maturare şi apoi se treieră
cu combina prevăzută cu ridicător de brazdă.
Umiditatea seminţelor este un criteriu mai obiectiv de recoltare a
semincerilor de graminee perene.
Astfel, epoca optimă de recoltare pentru Lolium perenne şi Dactylis
glomerata este când umiditatea seminţelor are valori între 40 şi 50%, la recoltarea
în două faze şi de 30-40% la recoltarea într-o singură fază.
Celelalte specii se recoltează când umiditatea este de 40-50%, pentru
recoltarea în două faze şi de 30-40% pentru recoltarea într-o singură fază.
Condiţionarea şi păstrarea seminţelor de graminee perene. Umiditatea
de păstrare a seminţelor de graminee perene este de 13-15%. Din această cauză,
după recoltare seminţele se usucă fie direct la soare, pe prelate sau platforme, fie
în magazii, în straturi de 5-35 cm grosime. Uscarea în straturi necesită lopătarea
seminţelor, pentru a nu se încinge.
După uscarea la 13-15% umiditate, urmează condiţionarea cu selectoare,
trioare şi vânturători.
Păstrarea seminţelor se face în magazii bine aerisite, curate, în straturi de
50 cm grosime. Seminţele gramineelor perene pot fi păstrate fără riscuri până la 4
ani, pierderile de germinaţie fiind de 10% după 2 ani şi până la 25 % după 4 ani.
Producţia de seminţe variază în timpul perioadei de folosire a loturilor
semincere. În anul II şi III se obţin cele mai mari producţii, cu excepţia lui Lolium
perenne care oferă cea mai mare producţie în anul I. În general, se pot realiza
producţii de 500-600 (1000) kg/ha.

266
 Capitolul IX

LEGUMINOASE ANUALE FURAJERE

9.1. Mazărea comună - Pisum sativum L.

Mazărea furajeră - Pisum sativum ssp. arvense L.
9.2. Soia - Glycine max (L.) Merr.
9.3. Măzărichea de toamnă - Vicia pannonica Crantz
Măzărichea păroasă - Vicia villosa Roth.
Măzărichea de primăvară - Vicia sativa L.
9.4. Bobul - Vicia faba L.
9.5. Lupinul alb - Lupinus albus L.
Lupinul galben - Lupinus luteus L.
Lupinul albastru - Lupinus angustifolius L.
9.6. Latirul - Lathyrus sativus L.
9.7. Fasoliţa - Vigna sinensis (Torn.) Endl.
9.8. Seradela - Ornithopus sativus L.
9.9. Trifoiul persan - Trifolium resupinatum L.
9.10. Trifoiul incarnat - Trifolium incarnatum L.
9.11. Trifoiul de Alexandria - Trifolium alexandrinum L.

Leguminoasele anuale furajere sunt folosite în alimentaţia animalelor sub

formă de concentrate (mazăre, bob, soia, lupin), nutreţ verde sau fân, de obicei în
amestec cu o cereală (mazăre, măzăriche, latir, lupin, seradelă, fasoliţă) sau pentru
nutreţ murat obţinut tot în amestec cu alte plante (bob, lupin etc). Leguminoasele
anuale furajere sunt plante slab rezistente la secetă, în majoritatea lor productive.
Datorită perioadei mai scurte de vegetaţie, leguminoasele valorifică mai
slab gunoiul de grajd şi îngrăşămintele cu azot, fiind în schimb pretenţioase faţă
de fosfor, potasiu şi calciu.
Nutreţul obţinut, mai cu seamă seminţele, conţine cantităţi mari de
proteină şi din această cauză se cultivă în amestec cu gramineele anuale de nutreţ,
obţinându-se în acest fel un furaj mai echilibrat în principii nutritive. În furajarea
animalelor, uruiala din boabele leguminoaselor se foloseşte în amestec, în anumite
proporţii cu cereale, cărora le îmbunătăţeşte valoarea alimentară.

267
 Leguminoasele pentru boabe se folosesc în furajarea animalelor în stare
verde sau însilozate, singure sau în amestec. Produsele secundare ale
leguminoaselor (tulpini, frunze, teci) rezultate după treierat, au un conţinut proteic
ridicat (8 - 14%), depăşind de 10 ori conţinutul paielor de cereale (0,7 – 1,3%). În
scop furajer se folosesc în special paiele de mazăre, latir, fasole şi fasoliţă, iar la
unele leguminoase, tulpinile care se lignifică sunt consumate de animale numai
după o eventuală prelucrare.
În asolament, efectul favorabil al leguminoaselor pentru plantele
succesoare se cunoaşte din antichitate. Acest efect derivă din simbioza plantelor
leguminoase cu bacterii din genul Rhizobium, care fixează azotul atmosferic,
îmbogăţind solul cu 100 - 300 kg azot la ha şi realizând o importantă economie de
energie convenţională. Azotul rămas după leguminoase în sol este sub formă
organică, uşor accesibil, are o acţiune lentă, prelungită. Fiind răspândit la diferite
adâncimi în sol, azotul simbiotic favorizează dezvoltarea sistemului radicular al
plantei succesoare.
9.1. Mazărea comună - Pisum sativum L.
Mazărea furajeră - Pisum sativum ssp. arvense L.
9.1.1. Importanţă
Mazărea este utilizată în alimentaţia omului, în industria conservelor şi ca
plantă de nutreţ sub formă de concentrate, fân, nutreţ verde sau însilozat. Boabele
de mazăre se folosesc în furajarea animalelor, în special a vacilor cu lapte, a
porcilor, sau în hrana tineretului, având un conţinut mare de proteine (tab. 9.1), cu
un ridicat grad de digestibilitate.
Tabelul 9.1
Compoziţia chimică a mazării (după Burcea P. şi col., 1981)
Componenţi chimici Seminţe Vreji Fân
Apă 15,7 10,6 13,5
Proteină brută 22,9 7,0 15,6
Substanţe extractive neazotate 52,4 36,5 29,3
Grăsimi 1,4 1,2 2,6
Celuloză brută 5,1 38,2 31,0
Cenuşă 2,5 6,5 8,0

Seminţele de mazăre conţin o serie de vitamine: A, B1,, C, iar 100 seminţe

au o valoare nutritivă care echivalează cu 109 U.N. Consumul, în cantităţi mari a
boabelor, provoacă un exces proteic în organism sau formarea unor compuşi
toxici prin degradarea proteinelor (când mazărea este veche), acestea putând
determina îmbolnăvirea animalelor.
Vrejii de mazăre conţin aproape de trei ori mai multe proteine în
comparaţie cu paiele de cereale. Astfel, 100 kg vreji echivalează cu circa 33 U.N.
Pentru folosirea ca fân sau masă verde, mazărea se seamănă în amestec cu alte
plante furajere: secară, orz, orzoaică, ovăz, formând borceagul sau cu porumb,
sorg etc..

268
 Răspândire. Suprafaţa cultivată cu mazăre pe glob, în anul 2005, a fost
de 6,6 mil.ha, din care în Federaţia Rusă 730 mii ha, Ucraina 330 mii ha, Belarus
90 mii ha, China 900 mii ha, India 750 mii ha, Canada 1 365 mii ha.
În 2016, în Europa au fost semănate cu mazăre circa 2 mil. ha, din care în
Franţa 318 mii ha, urmată de Spania cu 146 mii ha, Germania cu 131 mii ha şi
Marea Britanie cu 60 mii ha. În România, suprafeţele ocupate cu mazăre au fost
de 43,2 mii ha, în 2016, cu o producţie medie de 1823 kg/ha.
9.1.2. Însuşiri morfologice
Mazărea comună (fig. 9.1) şi mazărea furajeră (fig. 9.2) au rădăcină
pivotantă, bine dezvoltată, cu numeroase ramificaţii laterale pe care se găsesc
nodozităţi. Tulpina este lungă, de 35-200 cm, care poate fi simplă sau ramificată
de la bază.

Fig. 9.1 Pisum sativum L. Fig. 9.2. Pisum sativum ssp. arvense L.
(mazăre comună) (mazăre furajeră)

Frunzele sunt paripenate, cu 2-3 perechi de foliole alungit-ovoidale sau

rotunde şi cu 2 stipele mari amplexicaule, de formă semicordată la mazărea
comună şi foliole ovate sau eliptice, dinţat-crenate, iar stipelele au la bază o pată
violacee, la mazărea furajeră.
Florile sunt de culoare albă sau violet-roşcată, dispuse la subsuoara
frunzelor câte una sau mai multe, la mazărea comună şi solitare (rar 2-3) pestriţ
colorate (vexilul violet-deschis, aripioarele roşii-purpurii şi carena alb-verzuie), la
mazărea furajeră.
Mazărea este o plantă autogamă, fructul fiind o păstaie dehiscentă cu 3-7
seminţe globuloase, netede, de culoare galbenă, verzuie, brună sau albă la
mazărea comună şi verzi-cenuşii cu puncte brune până la negre, la mazărea
furajeră.
9.1.3. Sistematică şi soiuri
Mazărea cultivată aparţine genului Pisum, iar speciile importante sunt:
Pisum sativum L.- mazărea comună, cu flori mari, albe, şi Pisum arvense L.-
mazărea furajeră, care se recunoaşte prin florile roşii-violacee şi prin inelul
violaceu de la baza stipelelor.

269
 Specia Pisum sativum cuprinde un număr mare de varietăţi, diferenţiate
după mărimea seminţelor, aspectul suprafeţei şi culoarea tegumentului seminţelor.
Soiurile cultivate la mazărea comună sunt: Adela, Bordias, Diana, Getica,
Ialomiţa 1, Işalniţa 60, Oltena şi Redondo, iar la mazărea furajeră, din forma de
toamnă (hiemale), soiul Caracal 39, iar din forma de primăvară (aestivale), soiul
Suceava 54 (Catalogul oficial al soiurilor, 2018).
9.1.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Mazărea este o cultură agricolă specifică zonei temperate din emisfera
nordică, fiind cultivată îndeosebi între 40 şi 50o latitudine. Mai spre nord,
producţiile scad din cauza insuficienţei căldurii, iar mai spre sud, acestea sunt
limitate de căldurile excesive, secetă şi atacul dăunătorilor.
Mazărea este puţin pretenţioasă faţă de factorii de vegetaţie. Cerinţele faţă
de căldură sunt moderate, temperatura minimă de germinare a seminţelor este de
1-20C. Plantele, în primele faze de vegetaţie, pot suporta temperaturi scăzute de -
4 … -60C, iar formele de toamnă ale mazării furajere rezistă până la - 18 … -
200C.
Ambele specii de mazăre au cerinţe destul de mari faţă de apă, însă,
cultivate în scop furajer, se dezvoltă bine pe seama apei acumulată în sol în timpul
toamnei şi iernii, motiv pentru care nu pot suporta seceta prelungită, mai ales în
perioada de înflorire-fructificare, dar nici excesul de apă.
Solurile cele mai bune pentru cultivarea mazării sunt cele mijlocii, fertile,
bogate în calciu, cu reacţie neutră sau slab alcalină; nu sunt bune solurile grele,
acide, iar mazărea furajeră se poate cultiva şi pe soluri nisipoase.
9.1.5. Tehnologia de cultivare pentru furaj
Rotaţia. Mazărea poate urma după culturi bine îngrijite, care lasă terenul
curat de buruieni. Sunt bune premergătoare prăşitoarele şi cerealele de toamnă şi
primăvară. Mazărea nu se autosuportă şi nu trebuie să revină pe acelaşi teren
decât după 4-6 ani, iar la rândul ei este o foarte bună premergătoare pentru toate
plantele şi în primul rând pentru cerealele de toamnă.
Fertilizarea. Datorită capacităţii mari a rădăcinilor de a solubiliza
substanţele nutritive din combinaţiile greu solubile ale solului şi de a fixa, prin
nodozităţi, azotul atmosferic, mazărea nu este pretenţioasă la îngrăşăminte. Pe
solurile sărace se pot folosi 30-35 kg/ha N şi 40-60 kg/ha P2O5, iar gunoiul de
grajd se administrează plantei premergătoare.
Îngrăşămintele cu microelemente (molibden, bor, mangan), influenţează
pozitiv formarea nodozităţilor şi se pot aplica extraradicular prin stropirea
plantelor sau prin tratarea seminţelor.
Lucrările solului. Se efectuează arături adânci, vara sau toamna, în
funcţie de planta premergătoare, iar pregătirea patului germinativ se face cu grapa
cu discuri sau combinatorul, la adâncimea de semănat.
Sămânţa şi semănatul. Se foloseşte numai sămânţă sănătoasă, care se
tratează cu Mancoben PTS (200 g/100 kg sămânţă), cu Metoben (200 g/100 kg
sămânţă) împotriva antracnozei şi ofilirii fuzariene, iar în ziua semănatului, cu

270
Nitragin (4-5 flacoane/100 kg sămânţă). Semănatul mazării se face primăvara
devreme şi toamna, la mazărea furajeră formele de toamnă, cu semănători
universale la distanţa de 12,5-15 cm între rânduri şi 5-8 cm adâncime. La mazărea
comună, semănată în cultură pură, se foloseşte o cantitate de sămânţă de 250-350
kg/ha, iar în amestec cu ovăzul se foloseşte 140-200 kg/ha mazăre şi 60-80 kg/ha
ovăz.
La mazărea furajeră în cultură pură se foloseşte 150-200 kg/ha sămânţă,
iar la borceagul de primăvară, 100-150 kg/ha mazăre şi 50-60 kg/ha ovăz;
borceagul de toamnă se seamănă cu o normă de sămânţă de 120-150 kg/ha, din
care 80-100 kg/ha mazăre şi 40-50 kg/ha secară, orz sau grâu.
Lucrările de îngrijire. Culturile de mazăre pentru nutreţ nu cer îngrijiri
speciale. Tăvălugitul după semănat este necesar când stratul superficial al solului
este uscat. Borceagul de toamnă cu mazăre se poate tăvălugi şi primăvara, dacă se
observă dezrădăcinarea plantelor.
Lucrarea cu sapa rotativă cu colţii întorşi sau cu grapa stelată se poate
face pentru distrugerea buruienilor, însă trebuie făcută cu multă atenţie şi numai
până când plantele au ajuns la 6-8 cm înălţime.
Când mazărea se cultivă singură, buruienile se combat cu Basagran 48 EC
(2-3 l/ha) aplicat postemergent, cu Pivot 100 LC (0,5-0,7 l/ha) şi cu Treflan 24 EC
(3 l/ha).
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Culturile pure de mazăre pentru
masă verde se recoltează în faza de înflorire, iar borceagurile cu mazăre, în
momentul formării primelor păstăi.
Recoltarea borceagului cu mazăre pentru însilozare se face la formarea
seminţelor în păstăi.
Pentru boabe, mazărea în cultură pură se recoltează când plantele şi 2/3
din păstăi s-au îngălbenit. De regulă, maturarea şi recoltarea mazării au loc în a
doua jumătate a lunii iunie, însă în zonele umede şi răcoroase şi în unii ani mai
ploioşi, se poate întârzia până în prima decadă a lunii iulie.
Dacă se semnalează prezenţa gărgăriţei (Bruchus pisorum), aceasta se
combate cu sulfură de carbon 1 litru la 1 tonă sămânţă sau cu Carbetox 1,5 l/ha,
Sinoratox 35 EC (1,5 l/ha).
Producţia. Culturile pure şi borceagurile cu mazăre realizează producţii
de 30-35 t/ha masă verde. De la culturile pure de mazăre pentru sămânţă se pot
obţine producţii de 1,5-3,0 t/ha.

9.2. Soia - Glycine max (L.) Merr.

9.2.1. Importanţă
Soia, originară din China, este una dintre cele mai vechi plante de cultură
utilizată în alimentaţia omului, ca materie primă în industria alimentară şi
chimică, fiind şi o valoroasă plantă furajeră. În furajarea animalelor soia se
foloseşte ca furaj concentrat, masă verde, fân şi nutreţ murat. Seminţele de soia au
o valoare nutritivă ridicată (1 kg echivalează cu 1,38 UN), cu un conţinut mare de
proteine, grăsimi, vitamine (tab. 9.2).

271
 Tabelul 9.2
Compoziţia chimică a soiei (%) (după P. Burcea şi colab., 1981)
Compoziţia chimică Nutreţ verde Fân Seminţe Şroturi Pleavă
Apă 75,0 16,0 14,6 8,8 11,0
Proteină brută 4,8 15,0 34,3 41,5 11,3
Grăsimi 0,2 3,0 18,6 1,2 2,7
Subst. extractive neazotate 12,0 28,0 20,4 33,0 36,2
Celuloză brută 6,0 32,0 8,5 8,5 26,1
Cenuşă 2,0 6,0 3,6 7,0 12,7

Vrejii, pleava şi turtele rămase de la extracţia uleiului constituie, de

asemenea, furaje valoroase. Furajul verde de soia are consumabilitate redusă
datorită perozităţii pronunţate, de aceea se recomandă cultivarea cu alte plante
bine consumate de animale (porumb, sorg, iarbă de Sudan).
Răspândire. Datorită valorii sale, în 2016, soia se cultiva pe glob pe
aproximativ 123,55 mil. ha, iar în ţara noastră, pe circa 127,3 mii ha.
9.2.2. Însuşiri morfologice
Soia (fig. 9.3) are rădăcina principală pivotantă, care pătrunde în sol la 1-
2 m, iar rădăcinile laterale până la 30-40 cm.

Fig. 9.3. Glycine max (L) Merr. (soia)

Tulpina, înaltă de 50-200 cm, este dreaptă, ramificată, păroasă, iar
frunzele sunt trifoliate, păroase şi cad la maturitatea plantei, prevăzute la bază cu
stipele mici. Florile sunt mici, de culoare liliachie, albă-liliachie, albă-gălbuie,
grupate câte 3-9 în raceme scurte, în axila frunzelor. Fructul este o păstaie puţin
curbată, păroasă, dehiscentă, cu 2-5 seminţe de culoare albă, gălbuie, verde,
cafenie etc..

272
 Ciclul de vegetaţie al acestei specii este format din trei faze:
 faza creşterii vegetative, care durează 30 - 40 zile, timp în care planta îşi
dezvoltă foliajul, sistemul radicular, nodozităţile se dezvoltă lent şi încă nu
sunt în funcţiune, iar planta foloseşte azotul mineral din sol;
 faza reproductivă, care durează 35 – 50 zile şi cuprinde înflorirea şi
fructificarea, activitatea fiziologică a plantei este maximă, iar nodozităţile
furnizează azot;
faza maturizării seminţelor, care durează 30 - 50 zile.
9.2.3. Sistematică şi soiuri
Soia aparţine genului Glycine L., cu specia cea mai importantă Glycine
max (L) Merr., sinonim Glycine hispida (Moench) Maxim.
Pentru producerea furajului se cultivă soiuri semitardive şi tardive, cu
frunze bogate şi creştere viguroasă, ca: Ada TD, Bia TD, Carla TD, Cristina TD,
Darina TD, Eugen, Favorit, Felicia TD, Laura, Oana F, Perla, Procera 1012,
Sanela, Triumf, Venera, Viorica, Zeus (Catalogul oficial al soiurilor, 2018).
9.2.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Soia este o plantă iubitoare de căldură, temperatura minimă de germinare
a seminţelor fiind de 7-80C. Plantele tinere pot suporta temperaturi joase de ...- 2
.... -30C o perioadă scurtă, însă este sensibilă la oscilaţiile mari de temperatură.
Faţă de apă are cerinţe destul de ridicate, motiv pentru care producţii mari
se obţin în zonele unde cad anual 500-600 mm precipitaţii. Cerinţele soiei faţă de
umiditate sunt ridicate, înregistrându-se un consum specific cuprins între 300 şi
700. Perioada critică pentru apă se înregistrează în faza de formare a organelor de
reproducere, înflorire şi umplere a seminţelor (10 - 15 iunie .... 15 - 20 august).
Insuficienţa apei în această perioadă determină căderea florilor şi păstăilor,
seminţele formate rămân mici iar producţia se reduce la circa 50%.
Solurile cele mai bune pentru cultivarea soiei sunt cele profunde,
permeabile, cu reacţie slab acidă sau neutră, cum sunt cernoziomurile şi solurile
brun-roşcate. Soia nu se cultivă pe soluri grele, cu permeabilitate redusă, soluri
sărăturoase sau acide.
Zona foarte favorabilă - pentru soia ocupă partea de vest a ţării, Câmpiile
Caraşului, Timişului, Mureşului, partea vestică a Câmpiei Crişurilor, a Someşului.
În Moldova, aceasta se cultivă în Depresiunea Jijiei şi a Bahluiului, Lunca
Siretului, între Bacău şi nord de oraşul Roman, iar în Transilvania soia se cultivă
în Văile Mureşului, Târnavelor, Câmpia din zona Blaj - Turda, Tg. Mureş, Lunca
Someşului, depresiunea Cibinului de la Sibiu la Sebeş.
Zona favorabilă pentru soia se situează în sudul tării, cuprinzând
cernoziomurile din Câmpia Română, solurile bălane din Dobrogea, unde factorul
deficitar este apa, iar prin irigaţie zona poate deveni foarte favorabilă.
Zona puţin favorabilă - cuprinde regiuni cu soluri slab fertile sau acide,
unde temperaturile şi umiditatea existente aici sunt corespunzătoare cerinţelor
soiei. În această zonă intră partea centrală şi de nord a Dobrogei, unde solurile
sunt corespunzătoare dar climatul este secetos şi nu sunt extinse irigaţii, zona

273
subcarpatică din nordul Olteniei şi Munteniei, unde solurile sunt podzolice şi
cenuşii, în diferite grade de podzolire, cu precipitaţii relativ reduse, dar cu
temperaturi favorabile soiei, partea de est a Bărăganului, unde solurile sunt
corespunzătoare, dar climatul este secetos şi terenul neirigat.
9.2.5. Tehnologia de cultivare pentru furaj
Rotaţia. Soia nu are pretenţii deosebite faţă de planta premergătoare. De
asemnea, soia poate fi cultivată mai mulţi ani pe acelaşi teren (2-3 ani), iar cel mai
indicat este să se cultive după cereale păioase, graminee perene furajere, porumb,
cartofi, sfeclă şi alte prăşitoare.
Nu se va amplasa după leguminoase anuale sau perene şi nici după
porumbul tratat cu erbicide triazinice. Soia este o plantă bună premergătoare chiar
şi pentru cerealele de toamnă, când se cultivă soiuri timpurii, lăsând în sol
cantităţi mari de azot (80 - 120 kg/ha).
Lucrările solului. Prin lucrările de pregătire a solului se urmăreşte:
afânarea şi aerisirea solului, încorporarea în sol a tuturor resturilor vegetale, a
îngrăşămintelor şi amendamentelor, distrugerea totală a buruienilor, acumularea
unor rezerve mari de apă în sol, care să permită aprovizionarea plantelor pe durata
vegetaţiei.
Când terenul prezintă denivelări se va executa şi o micronivelare cu
ajutorul nivelatorului sau cu bara nivelatoare. De asemenea, se urmăreşte crearea
unui pat germinativ optim pentru semănat, care să asigure răsărirea uniformă a
plantelor şi dezvoltarea lor în continuare. Arătura de bază se face la 18-22 cm, iar
pe solurile puternic îmburuienate, la 25 cm adâncime. Mai importantă decât
adâncimea este calitatea arăturii, prin care trebuie urmărită mărunţirea resturilor
vegetale şi nivelarea terenului cât mai bine, încă din toamnă. În primăvară se
lucrează cu combinatorul sau cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi.
Fertilizarea. Consumul de elemente nutritive pentru formarea a 100 kg
seminţe şi biomasa secundară aferentă are valori de: 7,1 - 11 kg azot, 1,6 – 1,9 kg
P2O5, 1,8 - 4,0 kg K2O, la care se mai adaugă cantităţi importante de calciu,
magneziu, sulf şi microelemente.
Soia reacţionează pozitiv la îngrăşămintele cu azot administrate pe
agrofond cu fosfor, în special pe solurile cu o fertilitate mai scăzută. Se
recomandă doze mai moderate de îngrăşăminte cu azot (N40-60) şi fosfor (P50-60).
Gunoiul de grajd se recomandă să fie administrat la culturile premergătoare.
Soia îşi procură o parte din cantitatea de azot prin intermediul bacteriilor
simbiotice, însă la semănatul în amestec cu o graminee anuală furajeră, se va ţine
seama şi de cerinţele acesteia.
Sămânţa şi semănatul. Pentru semănat se foloseşte numai sămânţă din
ultima recoltă, cu puritatea şi germinaţia ridicată. Sămânţa se tratează cu
Mancozeb 80 (300 g/100 kg sămânţă) împotriva ascochitozei, putregaiului
fusarian şi arsurii bacteriene. În aceeaşi zi cu semănatul, sămânţa se bacterizează
cu biopreparatul pe bază de Bradyrhizobium japonicum, folosind 4 flacoane
preparat pentru cantitatea de sămânţă necesară la un hectar.

274
 Pentru boabe, nutreţ verde sau siloz, în cultură pură, soia se seamănă în
rânduri distanţate la 60-70 cm, asigurând o desime de 50-60 boabe
germinabile/m2.
Adâncimea de semănat nu trebuie să depăşească 5 cm, oscilând între 2,5 -
3,5 cm pe solurile mai grele, la semănatul timpuriu, în condiţii de bună
aprovizionare cu apă şi între 2,5 - 4,0 cm pe soluri mijlocii. Semănatul prea
superficial, într-un strat de sol uscat sau semănatul la o adâncime de peste 5 cm în
sol greu şi umed influenţează negativ germinaţia şi răsărirea, conduce la densităţi
necorespunzătoare şi la producţii mici de boabe.
Cantitatea de sămânţă la hectar este de 60-90 kg, depinzând mult de
valoarea utilă şi de MMB. Soia, în amestec cu porumb pentru masă verde, se va
semăna la distanţa de 25-30 cm între rânduri, cu o normă de 80-100 kg/ha porumb
şi 50-60 kg/ha soia.
Amestecul de soia şi porumb pentru însilozare se seamănă la distanţa de
70-80 cm între rânduri, folosindu-se 12-15 kg/ha porumb şi 30-40 kg/ha soia.
Soia, în amestec cu iarba de Sudan, se seamănă pentru masă verde la 25-30 cm
între rânduri, cu 15-18 kg/ha iarbă de Sudan şi 35-40 kg/ha soia.
Epoca optimă de semănat este când temperatura solului are valori de 8-
100C, dar este influenţată şi de planta cu care se cultivă în amestec. Semănatul în
cadrul epocii optime are importanţă deosebită în dirijarea creşterii şi fructificării,
asigurând parcurgerea primelor faze de vegetaţie în condiţii de zile scurte şi
temperaturi mai scăzute, care determină diferenţierea unui număr mai mare de
noduri pe tulpină, prelungirea perioadei de înflorire şi o mai bună fructificare.
Calendaristic, condiţiile pentru semănatul soiei se realizează începând cu
prima sau a doua decadă a lunii aprilie, în sudul ţării şi în decada a doua sau a
treia a lunii aprilie, în celelalte zone ale ţării. Soiurile târzii şi semitârzii se
seamănă în prima parte a epocii optime, iar soiurile semitimpurii şi cele timpurii,
adaptate la o fotoperioadă mai lungă, se seamănă în a doua parte a perioadei
optime de semănat. Soia se seamănă cu semănătoarea SPC-6 (8), prevăzută cu
discuri corespunzătoare.
Lucrările de îngrijire. Pentru combaterea buruienilor sunt necesare 3-4
praşile mecanice şi 2-3 praşile manuale, în funcţie de starea de îmburuienare a
terenului. O combatere mult mai eficace a buruienilor se realizează prin
combinarea praşilelor mecanice cu erbicidarea (tab. 9.3.).
În condiţii de infestare redusă cu monocotiledonate anuale, erbicidele
Select Super, Frontier Forte, Agil, Fusilade Forte şi Aramo 50 se pot aplica şi
singure, deoarece combat parţial şi unele buruieni monocotiledonate anuale
(Setaria sp. + Echinocloa sp.), în faza de 2 - 3 frunzuliţe şi până la înfrăţire, iar
buruienile dicotiledonate au 2 - 4 frunze.
În combaterea buruienilor dicotiledonate, eficacitate mare are erbicidul
Harmony 50 SG, Plege 50 WP şi Basagran forte, aplicat după răsărirea
buruienilor, dar înainte ca ele să formeze 4-6 frunze.
În timpul vegetaţiei, bolile apărute (mana, septorioza) pot fi combătute cu
Ridomil Gold MZ (2,5 kg/ha). Pentru prevenirea pierderilor produse de Fusarium

275
ssp. şi Pythium de baryanum se recomandă tratarea seminţelor cu produsul
Dividend M 030 FS în doză de 1,7 l/t sămânţă.
Tabelul 9.3.
Combaterea buruienilor la soia cu ajutorul erbicidelor
Erbucide, produs Doza - kg,
comercial (substanţă l/ha produs Observaţii
activă) comercial
A.) Buruieni mono şi dicotiledonate anuale, fără Solanum nigrum, Abutilon sp.,
Xanthium sp.
Frontier Forte 0,8 - 1,4 Erbicidele fiind nevolatile se încorporează în sol cu
Tiger P 0,8 combinatorul, la adâncimea de 3 - 4 cm. În condiţii
Dual GOLD 960 EC 1 – 1,5 de irigare se aplică imediat după semănat
Stomp Aqua 4–5 (preemergent)
Pulsar 40 0,75 – 1,0
Dominator 1,0 - 2,0
Sencor 70 WG 0,25 – 0,5
B.) Buruieni mono şi dicotiledonate anuale, inclusiv Solanum nigrum, Abutilon sp.,
Xanthium sp. şi Chenopodium sp. Se efectuează un prim tratament cu erbicide
antigramineice prevăzute la punctul A şi al doilea tratament cu
Plege 50 WP 0,09 Tratamentul în vegetaţie se face când plantele de
Harmony 50 SG 0,012 soia au 2-3 perechi de frunze trifoliate, iar buruienile
Basagran forte 2 - 2,5 sunt în faza de 3-4 frunzuliţe.
C.) Buruieni mono şi dicotiledonate anuale şi perene, plus Sorghum halepense din rizomi.
Se utilizează erbicidele de la punctul A şi B, iar pentru combaterea costreiului din rizomi,
erbicidele următoare
Select Super 1,5 - 2,0 Pentru combaterea costreiului din rizomi se aplică al
Furore super 75 EW 3,5 treilea tratament, în momentul în care plantele de
Targa Super 2,5 costrei au 15 - 25 cm înălţime. Stabilirea dozei se
Fusilade Forte 1,0 face în funcţie de gradul de infestare, precum şi de
Pantera 40 EC 1,5 – 2,0 înălţimea plantelor de costrei.
Leopard 5 EC 1,5 – 2
Anaconda 1,5 – 2,0

Principalii dăunători sunt păianjenul roşu (Tetranicus urticae), care

produce defolierea prematură şi se combate în momentul semnalării cu Furz 10
EC, în doză de 0,2 l/ha produs comercial.
Musca cenuşie a culturilor (Hylemia sp.), care atacă cotiledoanele în
timpul germinaţiei sau la răsărire, se combate cu Decis, înainte de pregătirea
patului germinativ. Molia păstăilor (Etiella zinkenella) se combate tratând
sămânţa după recoltare cu Delicia Gastoxin în doză de 2 tablete/galerie în magazii
închise. Musca (Phorbia platura) care atacă seminţele şi plăntuţele în faza de
germinare, se combate prin tratamente preventive la sol.
Una din cele mai importante măsuri de sporire a producţiei la soia o
constituie irigarea, în zonele din sudul ţării, precum şi în alte zone, în anii
secetoşi, deoarece nu se pot concepe producţii mari de furaj fără irigare. Irigarea
soiei este deosebit de eficientă în toate zonele unde se manifestă perioade de

276
secetă. Apa este necesară încă de la germinare şi până la maturarea seminţelor,
consumându-se între 6000 şi 7000 m3/ha apă pentru o producţie de seminţe de
peste 3,0 t/ha şi părţile aferente de biomasă (Axinte M. şi col., 2006). Udările se
aplică în perioada critică pentru apă a soiei, de la apariţia primelor flori şi până la
umplerea seminţelor, calendaristic între 15 iunie şi sfârşitul lunii august. În
primăverile secetoase se poate aplica o udare de răsărire cu o normă de 200 - 300
m3/ha, care contribuie la îmbunătăţirea acţiunii erbicidelor aplicate în sol.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Recoltarea soiei ridică probleme
legate de limitarea pierderilor de seminţe din cauza inserţiei joase a primelor
păstăi. Pentru reducerea la minimum a pierderilor la recoltare se iau măsuri de
nivelare a terenului înainte de semănat, realizarea densităţii optime, fără plante
căzute, folosirea soiurilor cu inserţie a primelor păstăi la peste 10 - 12 cm de la
nivelul solului, executarea lucrărilor de prăşit.
Soia se recoltează când frunzele s-au îngălbenit, păstăile de la baza
tulpinii s-au uscat, iar boabele sunt tari. Culturile pure de soia pentru masă verde
se recoltează în timpul înfloritului, iar cele pentru însilozare, când seminţele din
păstăile de pe tulpina principală sunt în faza de lapte-ceară.
Culturile în amestec cu alte plante se recoltează ţinând seama de faza
optimă a acestora. Amestecurile cu porumb, sorg, iarbă de Sudan, se recoltează
pentru masă verde la apariţia inflorescenţei gramineelor respective, iar pentru
siloz, în faza de lapte-ceară a boabelor.
Producţia de seminţe care se poate realiza sunt cuprinse între 3 - 4,5 t/ha
în zona I de cultură, în condiţii de irigare, 2,5 - 3,5 t/ha în zona a II-a de cultură şi
2 - 3 t/ha în zona a III-a. Producţia de masă verde, la culturile pure, este de 35-40
t/ha şi ajunge până la 50 t/ha în cazul amestecurilor de soia cu porumb sau sorg.

9.3. Măzărichea de toamnă - Vicia pannonica Crantz

Măzărichea păroasă - Vicia villosa Roth.
Măzărichea de primăvară - Vicia sativa L.
9.3.1. Importanţă
Măzărichile se cultivă împreună cu o cereală, alcătuind borceagurile,
pentru masă verde, fân, semifân, nutreţ murat. Furajul obţinut de la măzărichi este
bogat în proteină şi are un grad ridicat de consumabilitate şi digestibilitate.
Valoarea nutritivă a unui kg masă verde este de 0,10-0,15 U.N., fiind posibilă
realizarea a 3500-4500 UN/ha la măzărichile de toamnă şi 3000-3500 UN/ha la
măzărichea de primăvară. Deoarece borceagurile de toamnă şi primăvară cu
măzăriche eliberează terenul devreme, permit realizarea unei culturi succesive. În
furajarea animalelor se folosesc şi vrejii rezultaţi din culturile pentru sămânţă, iar
seminţele se utilizează în cantităţi mici, în amestec cu alte concentrate, deoarece
pot produce intoxicaţii datorită glicozidului vicianină.
9.3.2. Însuşiri morfologice
Măzărichile sunt plante anuale, cu rădăcina pivotantă, bine dezvoltată,
profundă, cu numeroase ramificaţii. Măzărichea de primăvară (fig. 9.4) are tulpina

277
lungă de 30-100 cm, frunzele paripenat-compuse, terminate cu cârcei, cu foliole
eliptice până la obovate, mucronate, slab păroase, florile de culoare violet cu
diferite nuanţe, până la roz sau chiar albe, inserate câte 1-3 la subsuoara frunzelor.
Măzărichea păroasă (fig. 9.5) are tulpini ramificate, vilos păroase, lungi de
30-70 (100) cm, frunze paripenat-compuse, cu cârcei, cu 6-10 perechi de foliole
alungit-lanceolate, flori albastre-violacei, dispuse câte 20-30 în raceme axilare.
Măzărichea albă (fig. 9.6) are tulpină vilos-păroasă, lungă de 60-120 cm, frunze
paripenat-compuse, cu cârcei, cu 4-9 perechi de foliole scurt peţiolate, ovale,
obtuze sau trunchiate, mucronate, 2-4 flori albe-gălbui dispuse în raceme axilare
scurte. Păstaia, la măzărichi, este polispermă, dehiscentă, cu seminţe brune,
marmorate, mai mari la măzărichea de primăvară şi negricioase şi mici la
măzărichea de toamnă.

Fig. 9.4 - Vicia pannonica Crantz Fig. 9.5 - Vicia villosa Roth.
(măzăriche de de toamnă) (măzăriche păroasă)

Fig. 9.6 - Vicia sativa L.

(mazariche de primăvară)
9.3.3. Sistematică şi soiuri
Măzărichea de toamnă (Vicia pannonica Crantz), măzărichea păroasă
(Vicia villosa Roth.), măzărichea de primăvară (Vicia sativa L.) sunt speciile care
intră în componenţa borceagurilor. Soiurile cultivate sunt Suceava 54 la
măzărichea de primăvară, Fundulea 39 şi Crantz, la măzărichea de toamnă şi
I.C.A. - H., la măzărichea păroasă (Catalogul oficial al soiurilor, 2018).

278
 9.3.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Măzărichile au cerinţe diferite faţă de climă şi sol, în funcţie de specie.
Astfel, la măzărichea de primăvară temperatura minimă de germinare a seminţelor
este de 1-30C, plantele tinere pot suporta temperaturi scăzute până la - 5 ... -60C.
Această specie are cerinţe destul de mari faţă de apă (500-600 mm anual), mai
ales în faza de înflorire-formarea seminţelor.
Măzărichile de toamnă au cerinţe modeste faţă de căldură (temperatura
minimă de germinare a seminţelor este de 1-30C), plantele suportă temperaturi
scăzute de până la - 200C, fără strat protector de zăpadă, dar sunt mai mari
consumatoare de apă pe care şi-o asigură din rezerva de apă din sol acumulată în
perioada de toamnă-iarnă. Măzărichile preferă solurile profunde, fertile, cu reacţie
neutră sau slab acidă. În ţara noastră, măzărichile găsesc condiţii bune de creştere
în zona de cultivare a porumbului.
9.3.5. Tehnologia de cultivare pentru furaj
Rotaţia. Măzărichile de toamnă urmează după cereale, culturi furajere sau
alte culturi care părăsesc terenul devreme. Măzărichea de primăvară se poate
cultiva după un număr mare de culturi, dar cele mai bune premergătoare sunt
prăşitoarele. Măzărichile sunt premergătoare excelente pentru toate culturile,
îndeosebi pentru grâul de toamnă şi pentru plantele furajere în cultură succesivă.
Lucrările solului. Pentru borceagurile de toamnă, arătura se efectuează
imediat după recoltarea plantei premergătoare, numai dacă solul este suficient de
umed, pentru ca această lucrare să se facă în condiţii bune. În condiţii de secetă se
face o mobilizare superficială a solului, la 8-10 cm, imediat după recoltarea
plantei premergătoare, iar cu 8-10 zile înainte de semănat, se execută arătura.
După arat, terenul se mărunţeşte şi se nivelează cât mai bine.
Fertilizarea. La aplicarea îngrăşămintelor se va ţine seama de cultura
succesivă care urmează, sistemul de fertilizare stabilindu-se pentru ambele culturi.
La aplicarea îngrăşămintelor cu azot se ţine seama de concurenţa ce se
poate crea între cereale şi leguminoase, în defavoarea leguminoaselor. Măzărichea
albă şi măzărichea părosă reacţionează puternic la fertilizarea cu îngrăşăminte
chimice, în timp ce măzărichea de primăvară răspunde cu sporuri mai mici de
producţie. Îngrăşămintele cu azot, la borceag, nu depăşesc doza de N64 kg/ha,
decât pe soluri sărace, îngrăşămintele cu fosfor şi eventual cele cu potasiu se
calculează pentru ambele culturi şi se administrează din toamnă.
Gunoiul de grajd nu este bine valorificat de către culturile de măzăriche,
iar dacă totuşi se administrează, se realizează sporuri mari de producţie la cultura
a doua, mai ales în condiţii de irigare.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa de măzăriche trebuie tratată cu Nitragin,
când în rotaţie nu s-au cultivat şi alte leguminoase timp de 4-6 ani, iar sămânţa
cerealelor se tratează cu fungicide pentru combaterea mălurii şi tăciunelui. În
cazul în care solul este infestat cu dăunători se fac tratamente de 20-30 kg/ha
Duplitox sau Heclatox.
Borceagurile de toamnă se seamănă în perioada de la sfârşitul lunii august
până la jumătatea lunii septembrie, iar dacă solul este uscat, semănatul se

279
prelungeşte până la sfârşitul lunii septembrie. Borceagul de primăvară se seamănă
primăvara devreme, iar în cadrul conveierului verde, borceagul de primăvară se
poate semăna eşalonat, la interval de 10-15 zile între epoci.
Norma de sămânţă la borceagul de toamnă este de 140-180 kg/ha, raportul
dintre măzăriche şi cereală fiind de 2:1 sau 1:1. Borceagul de primăvară se
seamănă cu norma de 160-180 kg/ha, cu raportul dintre măzăriche şi cereală de
2:1 pentru fân sau semifân şi de 1:1 pentru masă verde. Toate borceagurile se
seamănă în rânduri obişnuite, iar sămânţa se încorporează la adâncimea de 3-6
cm. La culturile semincere, normele de sămânţă sunt următoarele: 50-60 kg/ha
măzăriche păroasă + 50-60 kg/ha grâu de toamnă, 60-80 kg/ha măzăriche de
toamnă + 50-60 kg/ha grâu de toamnă, 120-130 kg/ha măzăriche în cultură pură,
80-100 kg/ha măzăriche de primăvară + 40-50 kg/ha ovăz. Aceste culturi se
seamănă în rânduri apropiate, în aceleaşi epoci ca şi culturile pentru furaj.
Lucrările de întreţinere. Tăvălugitul după semănat este necesar când
stratul superficial al solului este uscat. Lucrarea cu sapa rotativă cu colţii întorşi
sau cu grapa stelată se poate face pentru distrugerea buruienilor, însă trebuie
făcută cu multă atenţie şi numai până când plantele au ajuns la 6-8 cm înălţime.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Pentru sămânţă, se recoltează
într-o singură fază, direct cu combina din lan, când 80-90% din păstăi s-au
brunificat. Pentru masă verde, borceagurile se recoltează eşalonat, începând cu
momentul când planta de susţinere a ajuns la 40-50 cm înălţime (faza de burduf)
şi când producţia este de cel puţin 10 t/ha masă verde.
Epoca finală de recoltare, pentru folosirea nutreţului verde în hrana
animalelor, corespunde cu începutul înspicării cerealei la borceagul de toamnă cu
secară şi cu orz şi cu înspicarea completă a cerealei la borceagul de toamnă cu
grâu şi la borceagul de primăvară.
Recoltarea borceagului pentru însilozare poate întârzia până la formarea
primelor seminţe în păstăile de măzăriche. Pentru fân, borceagul de primăvară se
recoltează în faza de înflorire a măzărichii, iar dacă proporţia de ovăz este mai
mare, se recoltează până la înflorirea ovăzului.
Producţia. La borceagurile de toamnă producţia este de 1,0-1,6 t/ha
sămânţă, din care 400-600 kg măzăriche. La borceagul de primăvară se obţine
1,5-2,0 t/ha sămânţă, din care 800-1000 kg măzăriche. Borceagurile de toamnă
dau producţii medii de peste 30 t/ha masă verde, la epoca finală de recoltare, iar
borceagul de primăvară, de 25-30 t/ha.
9.4. Bobul - Vicia faba L.
9.4.1. Importanţă
Bobul se foloseşte în alimentaţia oamenilor sau în hrana animalelor sub
formă de furaj concentrat, nutreţ verde şi murat. Seminţele de bob conţin 22-28%
proteine, cantităţi reduse de celuloză (4-6%) şi însemnate cantităţi de săruri de
calciu şi fosfor (tab.9. 4). Seminţele se folosesc în alimentaţia taurinelor supuse
îngrăşării şi a porcinelor, constituind 8-10% din raţia de concentrate. Masa verde
este folosită în hrana taurinelor, sub formă tocată în amestec cu alte nutreţuri. În
România, bobul se cultivă pe suprafeţe mici, în regiunile subcarpatice din

280
Transilvania şi Nordul Moldovei, în timp ce pe glob, suprafaţa ocupată de bob
este de 2,52 mil. ha.
Tabelul 9.4
Compoziţia chimică a bobului (%)
Componenţi chimici Tipul nutreţului
Seminţe Nutreţ verde Fân
Substanţă uscată 90,0 17,4 91,5
Proteină brută 22,9 3,5 13,6
Grăsimi 1,4 0,5 0,8
Substanţe extractive neazotate 57,3 7,6 49,8
Celuloză 4,2 4,1 22,0
Cenuşă 4,2 1,7 5,5
9.4.2. Însuşiri morfologice
Bobul (fig. 9.7) are rădăcină pivotantă, bine dezvoltată, tulpină
tetramuchiată, glabră, înaltă de 70-150 cm, frunze paripenat compuse, cu 2-3
perechi de foliole, eliptice, glabre, flori albe, cu o pată negricioasă la baza
aripioarelor, grupate câte 2-8 în raceme mici, axilare.

Fig. 9.7. Vicia faba L. (bobul)

Fructul este o păstaie polispermă, dehiscentă, cilindrică şi negricioasă la
maturitate, seminţe de mărimi diferite, după varietate.
9.4.3. Sistematică şi soiuri
Bobul are trei varietăţi: Vicia faba var. major - bobul mare, care se cultivă
pentru seminţe, ca plantă alimentară (MMB de 800 - 1200 g), Vicia faba var.
aequina Pers - bobul mijlociu sau furajer (MMB de 650 - 800 g) şi Vicia faba var.
minor Beck - bobul mic (bobuşorul) (MMB de 400 - 650 g). Bobul mare se
cultivă în scop alimentar, în timp ce bobul mijlociu şi bobuşorul se cultivă în scop
furajer. În ţara noastră se întâlnesc populaţii locale şi soiul Cluj 84, din var.
minor, iar din var. major, soiurile Moldoviţa şi Montana (Catalogul oficial al
soiurilor, 2018).

281
 9.4.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Perioada de vegetaţie, la bobul mijlociu, este de circa 130 zile, din care 50
de zile de la semănat la apariţia florilor, apoi încă 20 zile până la formarea
păstăilor şi circa 60 zile de la formarea păstăilor la maturitate. În anii mai secetoşi
şi cu temperaturi mai ridicate, perioada de vegetaţie a bobului este mai scurtă.
Bobul este puţin pretenţios faţă de căldură, temperatura minimă de
germinare a seminţelor fiind de 3-40C, iar cea optimă, din perioada fructificării,
de 18-200C. Bobul este foarte pretenţios faţă de umiditate, din care cauză nu se
cultivă decât în zone cu precipitaţii mai abundente şi răcoroase.
Solurile favorabile pentru bob sunt cele luto-argiloase, fertile, cu reacţie
neutră sau uşor alcalină. La pH sub 6, planta şi sistemul simbiotic suferă, iar
producţiile sunt mai mici. Solurile mai grele, argiloase şi mai umede sunt
valorificate de bob dacă sunt structurate, iar pe solurile nisipoase se poate cultiva
numai dacă apa freatică este la circa 1 m adâncime sau într-un regim bogat în
precipitaţii. Zonele în care bobul întâlneşte aceste condiţii, în ţara noastră, sunt:
Podişul şi Depresiunile Transilvaniei şi subcarpaţii Moldovei.
9.4.5. Tehnologia de cultivare pentru furaj
Rotaţia. Bobul urmează în cultură după prăşitoare gunoite şi cereale de
toamnă şi este o bună premergătoare pentru cerealele de toamnă.
Fertilizarea. Pentru fiecare 100 kg de seminţe, plus paiele aferente, bobul
consumă: 6 kg N, 1,5 kg P2O5, 4,4 kg K2O, 2,1 kg CaO etc. Având o perioadă
lungă de vegetaţie, acesta valorifică bine gunoiul de grajd aplicat toamna, în
cantitate de 40-50 t/ha.
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu, care se aplică în cantitate de 40-60
kg/ha P2O5 şi 40-60 kg/ha K2O, măresc semnificativ producţia.
Lucrările solului. Arătura de bază se face la 18-22 cm, iar pe solurile
puternic îmburuienate, la 25 cm adâncime. Mai importantă decât adâncimea este
calitatea arăturii, prin care trebuie urmărită mărunţirea resturilor vegetale şi
nivelarea terenului cât mai bine, încă din toamnă. În primăvară se lucrează cu
combinatorul sau cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi.
Sămânţa şi semănatul. Pentru semănat, puritatea seminţelor trebuie să fie
peste 97%, germinaţia peste 85%, iar sămânţa să fie tratată cu Nitragin.
Bobul se seamănă primăvara timpuriu, în prima urgenţă, când solul are 4 -
5°C, pentru a favoriza germinaţia şi a preveni astfel atacul afidelor, la distanţa de
45-60 cm între rânduri şi la 6-8 cm adâncime.
Norma de sămânţă este de 120-150 kg/ha la bobul mic, 150-200 kg/ha la
bobul mijlociu şi 220-250 kg/ha la bobul mare. Pentru masă verde, bobul se
seamănă la 25 cm între rânduri, de obicei în amestec cu porumb, ovăz, floarea
soarelui etc., folosindu-se 80-100 kg/ha bob şi 80-100 kg/ha porumb sau 25-30
kg/ha floarea soarelui.
Lucrările de îngrijire. În cazul apariţiei crustei, se recomandă o lucrare
cu grapa stelată în prima săptămână de la semănat, iar culturile semănate în
rânduri distanţate se prăşesc.

282
 Pentru combaterea gărgăriţei (Bruchus rufimanus), a păduchelui negru
(Aphis fabae) şi a altor dăunători, se fac tratamente în faza de ofilire a primelor
inflorescenţe, rezultate mai bune obţinându-se cu Decis etc.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Pentru boabe, recoltarea se face
în două faze, mai întăi când 2/3 din păstăi sunt mature, se taie plantele cu coasa
sau cu secerători, iar după 2 - 4 zile se treieră. Recoltatul se poate face şi direct cu
combina, când 90% din seminţe au ajuns la maturitate. La combină se fac
adaptările necesare recoltării bobului. Pentru masă verde, recoltarea se face la
începutul înfloririi, iar pentru siloz, la sfârşitul înfloririi, ceea ce corespunde cu
perioada de maturitate a păstăilor situate la baza tulpinii.
Producţia. Producţia de boabe variază între 3,0-3,5 t/ha, iar producţia, în
cazul recoltării pentru masă verde este de 30-40 t/ha.
9.5. Lupinul alb - Lupinus albus L.
Lupinul galben - Lupinus luteus L.
Lupinul albastru - Lupinus angustifolius L.
9.5.1. Importanţă
Lupinul se poate cultiva pentru producţia de boabe până la latitudinea
nordică de 52° lupinul alb, 55° lupinul galben şi 58° lupinul albastru. Pentru masă
verde, toate cele trei speciile se pot cultiva până la 60° latitudine nordică, iar ca
latitudine sudică, lupinul merge până la 30 - 35° în Africa şi 35 - 40° în Australia.
Lupinul se foloseşte ca plantă de nutreţ şi îngrăşământ verde pe solurile
nisipoase sau pe cele acide, podzolice. Nutreţul verde este bine consumat de
animale, cu un conţinut de proteină de 2,1-3,5%. S-a constatat că 100 kg nutreţ
verde echivalează cu 12-18 U.N.
Seminţele de lupin conţin cantităţi mari de proteine şi grăsimi, însă se
administrează în hrana taurinelor la îngrăşat în cantităţi moderate, deoarece în
cantităţi mai mari pot provoca intoxicaţii acute (lupinoză) sau cronice (lupinism).
Pentru a evita îmbolnăvirea animalelor, seminţele sunt supuse procesului
de dezalcaloidare prin fierbere în vase deschise, timp de 1-2 ore şi apoi spălate cu
apă rece. Seminţele constituie un valoros furaj concentrat pentru hrănirea peştilor
din crescătorii. În ţara noastră, lupinul alb se cultivă pentru seminţe, iar lupinul
galben şi lupinul albastru, mai mult în scop furajer sau pentru îngrăşământ verde.
Răspândire. Pe glob, lupinul s-a cultivat în anul 2016 pe 1,086 mil. ha,
din care 950 mii ha în Australia. În Europa, lupinul pentru boabe se cultivă pe
suprafeţe mai mari în Polonia, Germania, Danemarca, Anglia, Olanda, Elveţia,
Italia, Spania etc, iar în unele ţări sunt în cultură şi forme dulci de lupin, utilizate
în scop furajer.
La noi în ţară, lupinul se cultivă pe câteva sute de hectare, forme “amare”,
pentru a produce sămânţa necesară îngrăşământului verde din zona nisipurilor
Olteniei, nord-vestul Transilvaniei etc. şi unele cantităţi pentru export. Mai
cunoscută este cultura lupinului ca îngrăşământ verde, însă în ultimii ani s-au luat
în cultură şi formele “dulci” de lupin, în scop furajer. Lupinul se poate folosi ca
îngrăşământ verde în cultură principală sau ca a doua cultură pe terenurile uşoare
şi cele cu reacţie uşor acidă până la acidă, sărace în azot şi calciu. Condiţii

283
favorabile de cultivare a lupinului sunt în Maramureş şi pe terenurile nisipoase din
Oltenia.
9.5.2. Însuşiri morfologice
Lupinul are rădăcina pivotantă, profundă, tulpina dreaptă, de 50-150 cm
înălţime, ramificată, frunzele palmat-compuse, formate din 5-9 foliole alungit-
ovale sau lanceolate, florile grupate în raceme alungite, de culoare albă, galbenă
sau albastră, în funcţie de specie.
Păstăile sunt galbene, drepte, cu 4 - 8 seminţe şi indehiscente la lupinul
alb (fig. 9.8), brune-închis, păroase, uşor curbate, cu 4 - 5 seminţe şi dehiscente la
lupinul galben (fig. 9.9), brune, drepte, cu 4 - 7 seminţe la lupinul albastru (fig.
9.10).
Seminţele sunt albe, cu nuanţe roz şi MMB de 300 - 400 g la lupinul alb,
marmorate, pe fond albicios, cu MMB de 100 – 180 g la lupinul galben,
marmorate, pe fond închis, cu MMB de 150 - 200 g la lupinul albastru şi brune,
marmorate, cu MMB de 20- 25 g la lupinul peren.

Fig. 9.8 - Lupinus albus L. Fig. 9.9 – Lupinus luteus L.

(lupin alb) (lupin galben)

Fig. 9.10 - Lupinus angustifolius L.

(lupin albastru)
9.5.3. Sistematică şi soiuri
Lupinul face parte din tribul Genistae, genul Lupinus, care cuprinde
câteva sute de specii anuale şi perene, din care importanţă furajeră prezintă
284
speciile de lupin alb (Lupinus albus L.), lupin galben (Lupinus luteus L.) şi lupin
albastru (Lupinus angustifolius L.). La noi în ţară se întâlnesc în cultură populaţii
locale, iar de la lupinul alb, soiul Mihai (Catalogul oficial al soiurilor, 2018).
9.5.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Cerinţele termice ale lupinului sunt moderate, fiind ceva mai mari la
lupinul alb decât la cel galben şi albastru. Suma de grade este de 1800 - 1900°C la
lupinul galben, aceeaşi la lupinul albastru şi ceva mai mare la lupinul alb.
Perioada de vegetaţie este de 120 - 140 zile la lupinul alb, 110 - 130 zile
la lupinul galben, 120 - 140 zile la lupinul albastru şi 70 - 75 zile la lupinul peren
(la această specie o cultură durează 8 - 10 ani). Temperatura minimă de germinare
a seminţelor este de 3oC, iar lupinul galben şi cel albastru pot suporta temperaturi
sub 0oC (-4oC). Lupinul consumă cantităţi mici de apă, cerinţe mai mari având în
primele faze de creştere.
Lupinul alb dă rezultate bune în zona solurilor brune şi brune podzolite
din Transilvania, brun-roşcate din Muntenia, zone în care a realizat producţii mai
mari decât alte leguminoase, precum şi pe nisipurile Olteniei. Lupinul galben
valorifică bine solurile nisipoase din nord-vestul Transilvaniei, iar lupinul
albastru, solurile podzolice din zonele mai răcoroase.
9.5.5. Tehnologia de cultivare pentru furaj
Rotaţia. Lupinul nu este pretenţios faţă de planta premergătoare, motiv
pentru care se poate cultiva după orice plantă şi se autosuportă un număr mare de
ani. După lupin pot fi cultivate, cu rezultate bune, cerealele, cartoful etc. Ca
îngrăşământ verde, lupinul se poate cultiva ca planta principală sau ca a doua
cultură în miriştea unei plante care eliberează terenul timpuriu.
Fertilizarea. Pentru 100 kg seminţe, plus paiele respective, lupinul
extrage circa 6,5 kg N, 2,0 kg P2O5, 3,8 kg K2O, 1,8 kg CaO etc. Lupinul
reacţionează slab la îngrăşăminte, însă pe soluri nisipoase se aplică îngrăşăminte
în doze moderate. S-a constatat că fosforul şi potasiul stimulează, iar azotul inhibă
formarea nodozităţilor la lupin, iar dozele indicate sunt de 30 - 60 kg/ha P2O5 şi
60 - 90 kg/ha K2O.
Lucrările solului. Arătura de bază se face la 18-22 cm, iar pe solurile
puternic îmburuienate, la 25 cm adâncime. În primăvară se lucrează cu
combinatorul sau cu grapa cu discuri, în agregat cu grapa cu colţi. Dacă se
seamănă în mirişte, lucrările de pregătire se fac imediat după recoltarea plantei
premergătoare cu grapa cu discuri, afânând solul la 12 -15 cm.
Sămânţa şi semănatul. Lupinul se seamănă primăvara timpuriu, iar
pentru îngrăşământ verde se poate semăna şi în mirişte.
Pentru boabe se seamănă la 60-70 cm între rânduri, folosind 120-140
kg/ha la lupinul albastru, 75-100 kg/ha la cel galben şi 150-200 kg/ha la lupinul
alb. Pentru nutreţ se seamănă la 20-30 cm între rânduri, folosind 140-160 kg/ha la
lupinul galben, 160-180 kg/ha la lupinul albastru şi cca 200 kg/ha la lupinul alb.
Densitatea la semănat pentru producţia de sămânţă este, la lupinul alb, de
50 - 60 boabe/m2, pentru lupinul galben şi albastru, de 70 - 80 boabe/m2, iar

285
pentru lupinul peren, de circa 150 boabe/m2. Adâncimea de semănat este de 3-5
cm, fiind mai mare la lupinul alb şi mai mică la celelalte două specii.
Lucrările de îngrijire. Acestea constau în distrugerea crustei solului cu
grapa cu sapa rotativă, înainte de răsărire şi până ce plantele au 8 - 10 cm, când se
combat şi buruienile în curs de apariţie. La culturile semănate rar se execută 2 - 3
praşile mecanice, între rânduri.
Combaterea chimică a buruienilor se face cu erbicidul Dual Gold (1,0 –
1,5l/ha), încorporat odată cu pregătirea patului germinativ. După răsărirea
lupinului se poate aplica Select Super (0,6 – 1,0 l/ha) sau Agil 100 EC (0,8 l/ha).
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Deoarece maturarea lupinului
este neuniformă, recoltarea se face când păstăile de pe tulpina principală ajung la
maturitate. Recoltarea se face fie în două etape, fie direct cu combina.
Recoltarea pentru sămânţă se face atunci când păstăile situate în partea
superioară a tulpinii au culoarea brună, iar seminţele au ajuns la maturitate. Pentru
nutreţ verde, lupinul se recoltează la începutul înfloritului şi durează până la
apariţia păstăilor. Pentru îngrăşământ verde, lupinul se încorporează în sol la
formarea păstăilor, după tăierea cu combinele de siloz sau după tăvălugire, caz în
care nu se înfundă plugul. În cultură succesivă, lupinul se încorporează numai la
venirea primelor îngheţuri, dacă după el urmează culturi de primăvară.
Producţia de boabe este de 2,5-3,0 t/ha, iar cea de masă verde de 25-60
t/ha, în funcţie de specia de lupin, de sol şi de tehnologia de cultivare (în cultură
succesivă sau ca plantă principală).
9.6. Latirul - Lathyrus sativus L.
9.6.1. Importanţă
Latirul se foloseşte în hrana animalelor ca furaj concentrat, masă verde şi
nutreţ murat. Seminţele de latir sunt bogate în proteină (24-30%), însă folosirea
lor unilaterală şi în cantităţi mari, mai ales la cai, provoacă boala numită latirism.
Pentru nutreţ verde se seamănă în amestec cu o cereală de primăvară, înlocuind
măzărichea de primăvară din borceag.
Boabele de latir conţin, în medie, 24,5% proteină, 53,5% substanţe
extractive neazotate, 2,1% grăsimi, 4,3% celuloză etc, iar tulpinile şi păstăile au
un conţinut de 7 - 10% proteină, reprezentând un furaj destul de valoros. Latirul
se cultivă pe circa 500 mii ha pe glob, din care cea mai mare parte în India. La noi
în ţară se cultivă în zona de stepă pe câteva sute de ha, fiind rezistent la secetă.
9.6.2. Însuşiri morfologice
Latirul (fig. 9.11) este o specie anuală, cu tulpini ascendente, înalte de 30
cm, flori solitare, rar 2-3 dispuse în raceme, albe sau palid rozii. Frunzele sunt
paripenate, cu o pereche de foliole, terminate cu cârcei, iar fructul este o păstaie
polispermă, dehiscentă.
9.6.3. Sistematică şi soiuri
Latirul face parte din tribul Vicieae, genul Lathyrus, care cuprinde
numeroase specii perene şi anuale, cultivată fiind doar specia Lathyrus sativus L.

286
La noi în ţară se cultivă populaţii locale, făcându-se încercări şi cu unele soiuri de
import.
9.6.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Latirul are cerinţe mici faţă de apă, de aceea se poate cultiva în zone mai
secetoase, în schimb este o plantă pretenţioasă faţă de căldură. Suportă seceta,
după care plantele îşi reiau creşterea, depăşind, din acest punct de vedere,
celelalte leguminoase. Nu este pretenţios faţă de sol, valorifică bine solurile mai
uscate, bogate în calciu şi chiar sărăturate. La noi în ţară, latirul se cultivă în sud-
estul ţării, unde valorifică zonele cele mai secetoase.

Fig. 9.11. Lathyrus sativus L. (latirul)

9.6.5. Tehnologia de cultivare pentru furaj
Latirul se poate cultiva după cereale, iar la rândul său este o bună
premergătoare pentru toate plantele, chiar şi pentru grâul de toamnă. Lupinul fiind
plantă agăţătoare, se cultivă în amestec cu ovăzul, cu care formează borceag de
primăvară. Borceagul cu latir se seamănă primăvara devreme, în rânduri obişnuite
(12,5-15 cm distanţă), la adâncimea de 4-5 cm, cu o cantitate de sămânţă de 140-
160 kg/ha, din care 90-120 kg/ha latir şi 40-50 kg ovăz.
Sămânţa trebuie să aibă puritatea peste 96%, valoare germinativă peste
80%, iar semănatul se face în urgenţa întâi (la 3 - 4°C în sol), cel mai târziu până
la sfârşitul lunii martie. Se seamănă în rânduri apropiate (12 - 15 cm), cu o
densitatea de 80 - 100 boabe germinabile/m2, la adâncimea de 5 - 6 cm, iar
cantitatea de sămânţă este de 120 - 160 kg/ha. Principalele lucrările de îngrijire
constau în tăvălugirea terenului după semănat şi menţinrea culturii fără buruieni.
Recoltarea pentru masă verde se face la începutul înfloririi latirului, iar
pentru însilozare, când s-au format păstăile. Cultivarea latirului pentru seminţe se
face în cultură pură, recoltarea făcându-se când păstăile de la baza plantelor s-au
îngălbenit, iar boabele sunt tari.
Producţiile care se obţin la latir sunt de 1,5-2,5 t/ha seminţe şi 30-35 t/ha
masă verde.

287
 9.7. Fasoliţa - Vigna sinensis (Torn.) Endl.
9.7.1. Importanţă
Pentru prima dată, fasoliţa a fost luată în cultură în Africa Centrală, unde
se întâlneşte spontan, de unde apoi s-a răspândit în Asia Mică şi Orientul
Apropiat. Mult mai târziu, de aici, fasoliţa a ajuns în Europa, fiind cultivată de
greci şi romani. Fasoliţa s-a cultivat în Europa până când a fost adusă fasolea
comună din America, care era mai productivă şi cu cerinţe termice mai reduse,
căreia fasoliţa “i-a cedat acesteia numele, locul în cultură şi consum.
Fasoliţa se cultivă pe suprafeţe restrânse, mai ales pe terenuri nisipoase,
folosindu-se ca nutreţ concentrat, masă verde şi nutreţ murat. Se practică mai ales
cultivarea în amestec cu porumb, sorg, iarbă de Sudan.
Această specie are aproximativ aceleaşi utilizări ca şi fasolea, iar în plus
se foloseşte şi ca îngrăşământ verde pe nisipuri sau ca furaj, sub formă de păşune,
masă verde, fân sau însilozată. Seminţele conţin 24-25% proteină brută, iar 100
kg echivalează cu 120 U.N. Nutreţul verde are o valoare nutritivă asemănătoare
cu lucerna sau trifoiul roşu, însă cu un grad de digestibilitate mai scăzut.
Pe glob, a rămas în cultură în câteva zone cu condiţii de climă mai aride,
unde s-a impus faţă de fasole, pe circa 1,3 milioane ha, din care cea mai mare
parte în Asia (China cu 1,16 mil.ha) etc. . La noi în ţară, fasoliţa se cultivă pe
câteva zeci de hectare, pe nisipurile Olteniei.
9.7.2. Însuşiri morfologice
Fasoliţa (fig. 9.12) este o plantă anuală, cu tulpini culcate sau urcătoare,
înalte de 30-80 cm, ramificate, cu frunze trifoliate, flori gălbui sau roşcate,
grupate câte 2-3 în raceme. Fructul este o păstaie cilindrică, păroasă, polispermă,
dehiscentă.

Fig. 9.12. Vigna sinensis (Torn.) Endl. (fasoliţa)

9.7.3. Sistematică şi soiuri
Cultivată este specia Vigna sinensis L., care cuprinde mai multe varietăţi.
La noi în ţară se cultivă populaţii locale şi soiurile Aura, Jiana, Ofelia (Catalogul
oficial al soiurilor, 2018).

288
 9.7.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Fasoliţa este o plantă iubitoare de căldură, temperatura minimă de
germinare a seminţelor fiind de 12-13oC. Constanta termică este de circa 1960°C,
iar perioada de vegetaţie de 95 - 100 zile. Este o specie rezistentă la secetă, puţin
pretenţioasă faţă de sol şi valorifică bine solurile nisipoase. În ţara noastră se
cultivă pe nisipurile Olteniei, unde realizează producţii de peste 800 kg/ha,
depăşind cu 50% fasolea.
9.7.5. Tehnologia de cultivare
Nu are pretenţii faţă de planta premergătoare, fiind amplasată în rotaţie cu
plante din zona ei de cultură. Pe solurile nisipoase, fertilizarea se face cu
îngrăşăminte organice, circa 20 t/ha gunoi de grajd, sau cu îngrăşăminte minerale
(N32P32K48) administrate pe panta inferioară a dunelor sau pe interdune.
Pentru obţinerea seminţelor, fasoliţa se seamănă la distanţa de 40-60 cm
între rânduri, cu o normă de 40-50 kg/ha. Pentru nutreţ verde se seamănă la
aceeaşi distanţă între rânduri, cu 60-70 kg/ha sămânţă, iar adâncimea de semănat
este de 4-8 cm. Cultivată în amestec cu alte plante, ponderea fasoliţei este de 30-
40%. Recoltarea pentru seminţe se face când păstăile s-au îngălbenit şi seminţele
sunt tari, pentru masă verde se recoltează când au început să se formeze păstăile,
iar pentru însilozare, la formarea seminţelor în păstăi.
Producţia este de 20-30 t/ha masă verde şi 1,5-2,0 t/ha seminţe, iar în
condiţii de irigare poate produce până la 90-100 t/ha masă verde.
9.8. Seradela - Ornithopus sativus L.
9.8.1. Importanţă
Seradela se foloseşte în hrana animalelor ca masă verde, fân sau nutreţ
murat. Prezintă importanţă agrotehnică, fiind folosită pentru îngrăşământ verde,
însă se cultivă pe suprafeţe restrânse, cu plantă protectoare şi se poate păşuna.
9.8.2. Însuşiri morfologice
Seradela (fig. 9.13.) este o plantă anuală, cu tulpini erecte, ramificate,
înalte de 30-60 cm, frunze compuse, cu 5-15 perechi de foliole, glabre sau slab
păroase, flori rozee, grupate câte 2-5 la un loc. Fructul este o păstaie polispermă,
gâtuită între seminţe.

Fig. 9.13. Ornithopus sativus L. (seradela)

289
 9.8.3. Sistematică şi soiuri
În ţara noastră, se cultivă diferite soiuri şi provenienţe străine, unele
remarcându-se printr-o proporţie mare de frunze, creştere rapidă şi conţinut ridicat
în proteine.
9.8.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Seradela este o specie cu cerinţe mari faţă de căldură, rezistentă la secetă,
nepretenţioasă faţă de sol, care valorifică bine solurile nisipoase.
9.8.5. Tehnologia de cultivare pentru furaj
Pentru scop furajer se seamănă primăvara târziu, în amestec cu ovăzul sau
cu raigrasul aristat, la distanţa între rânduri de 12,5-15 cm şi adâncimea de 2-3
cm, folosindu-se 40-50 kg/ha seradelă. Lucrările de îngrijire constau în
tăvălugirea terenului după semănat.
Recoltarea pentru masă verde se face după 70-80 zile de la răsărire, când
proporţia de frunze este mare, iar pentru fân se recoltează când începe formarea
păstăilor. Pentru însilozare, recoltarea se face la formarea seminţelor în păstăi, iar
pentru seminţe, când 3/4 din păstăi au ajuns la maturitate. Producţia de masă
verde este de 20-30 t/ha, însă în condiţii favorabile, poate depăşi producţia
borceagului de primăvară cu 50-60%.
9.9. Trifoiul persan - Trifolium resupinatum L.
9.9.1. Importanţă
Trifoiul persan, originar din zona mediteraneană şi Orientul Mijlociu, face
parte din compoziţia floristică a pajiştilor permanente din luncile interioare ale
Olteniei. Trifoiul persan este o specie componentă a amestecului de seminţe
pentru înfiinţarea pajiştilor temporare sau pentru supraînsămânţarea pajiştilor din
luncile râurilor din sudul ţării. Furajul obţinut se foloseşte ca masă verde, fân sau
nutreţ însilozat. Conţinutul în proteină brută al fânului este de 17-19%, iar cel de
celulozăde 22-25%, iar furajul este bogat în elemente nutritive, mai ales în fosfor
(0,5-0,7% din S.U.).
9.9.2. Însuşiri morfologice
Trifoiul persan (fig. 9.14.) este o plantă anuală hibernantă, cu rădăcină
pivotantă, slab ramificată, care pătrunde în sol până la 20-30 cm, cu tulpini
fistuloase, ascendente, lungi de 50-70 cm.
Frunzele sunt trifoliate, cu foliole obovate, rombice sau eliptice, florile
roze sau roşii, grupate în numeroase capitule mici, iar fructul este o păstaie
monospermă, globuloasă, dehiscentă la maturitate.
9.9.3. Sistematică şi soiuri
Trifoiul persan (Trifolium resupinatum L.) este o specie polimorfă, care
cuprinde trei varietăţi:
 var. mayus, care are lăstari fistuloşi şi foliole mari;
 var. resupinatum, care are lăstari plini şi foliole mici;
 var. microcephalum, carea are lăstari plini şi inflorescenţe foarte mici.

290
 În ţara noastră se cultivă populaţii locale.

Fig. 9.14. Trifolium resupinatum L. (trifoi persan)

9.9.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Trifoiul persan este pretenţios faţă de apă, rezistent la temperaturile
scăzute din timpul iernii, putându-se cultiva pe soluri uşoare, cu textură lutoasă
sau luto-nisipoasă.
9.9.5. Tehnologia de cultivare pentru furaj
Dacă se seamănă toamna, trifoiul persan poat urma după culturi care se
recoltează timpuriu, iar pregătirea patului germinativ se face cu grapele cu discuri
sau combinatorul. Fertilizarea cu îngrăşăminte minerale dă rezultate bune,
folosindu-se 60-70 kg/ha azot şi 40-60 kg/ha fosfor la semănatul cu raigrasul
aristat. Trifoiul persan se seamănă la sfârşitul lunii august, începutul lunii
septembrie, la distanţa de 12,5-15 cm între rânduri, cu o cantitate de sămânţă de
14-16 kg/ha în cultură pură, sau în amestec cu raigrasul aristat, în raport de 4/1, la
adâncimea de 2 cm. Când se face supraînsămânţarea cu trifoi persan, se
prelucrează pajiştea permanentă cu grapa cu discuri şi se foloseşte 8 kg/ha
sămânţă.
Producţia de masă verde, în amestec cu raigrasul aristat este de 30-40 t/ha.
Pentru producerea de sămânţă, trifoiul persan se cultivă în condiţii de irigare, se
fertilizează cu doze moderate de îngrăşăminte minerale (N40-50 P30-40 K40), se
însămânţează în rânduri obişnuite, cu 14-16 kg/ha sămânţă, recoltarea făcându-se
la maturitatea capitulelor. În acest caz se poate obţine 200-250 kg/ha sămânţă.

9.10. Trifoiul incarnat - Trifolium incarnatum L.

9.10.1. Importanţă
Trifoiul incarnat, originar din sudul Europei şi din Caucaz, poate fi folosit
ca masă verde, fân şi nutreţ murat. Este o specie componentă a amestecului pentru
înfiinţarea pajiştilor temporare sau pentru supraînsămânţare.
Furajul obţinut este bine consumat sub formă proaspătă, deoarece nu
produce meteorizaţii, fiin o specie care suportă bine păşunatul. Compoziţia

291
chimică a furajului verde se caracterizează printr-un conţinut de 2,8% proteină
brută, 0,7% grăsimi, 6,5% celuloză, 7,0% extractive neazotate.
9.10.2. Însuşiri morfologice
Trifoiul incarnat (fig. 9.15.) este o plantă anuală, cu rădăcină pivotantă,
scurtă, puţin ramificată, tulpini erecte, ramificate la bază, păroase, înalte de 50-70
cm, frunzele bazale mai lung peţiolate. Florile sunt roze-roşii, grupate în capitule
cilindrice de circa 5 cm, iar fructul este o păstaie ovoidală, monospermă.

Fig. 9.15. - Trifolium incarnatum L. (trifoi incarnat)

9.10.3. Sistematică şi soiuri
Trifoiul incarnat (Trifolium incarnatum L.) cuprinde două varietăţi:
 var. incarnatum, cu corolă roşie, la fel de lungă ca şi caliciul, iar lăstarii sunt
groşi;
 var. molinerii, cu corola albă sau galbenă, mai lungă decât caliciul, iar lăstarii
sunt subţiri.
În cultură se seamănă populaţii locale.
9.10.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Trifoiul incarnat are cerinţe ridicate faţă de căldură şi apă, rezistă la
temperaturile scăzute din iarnă şi se poate cultiva pe soluri uşoare, din luncile
râurilor, cu textură luto-nisipoasă.
9.10.5. Tehnologia de cultivare
Cele mai indicate premergătoare sunt prăşitoarele fertilizate cu gunoi de
grajd, nerecoma ndându-se cultivarea după el însuşi sau după alte leguminoase
decât după o pauză de 4-6 ani. Nu este o plantă pretenţoasă la regimul nutritiv, dar
prin aplicarea de îngrăşăminte realizează producţii bune şi de calitate, caz în care
se recomandă fertilizarea cu P70K70. Deoarece se seamănă la începutul toamanei,
arătura se execută foarte devreme la o adâncime de 20-22 cm, iar pregătirea
patului germinativ se efectuează cu câteva zile înainte de semănat. Trifoiul
incarnat se seamănă la începutul toamnei, la distanţa între rânduri de 12,5-15 cm,
folosindu-se 25-30 kg/ha sămânţă, în cultură pură.
În mod obişnuit, trifoiul încarnat se cultivă în amestec cu alte specii,
rezultând: amestecul Landsberg, format împreună cu măzărichea de toamnă şi

292
raigrasul aristat şi amestecul Legany, alcătuit împreună cu măzărichea de toamnă
şi o cereală de toamnă (orz, secară, grâu). Aceste amestecuri produc un furaj
verde primăvara timpuriu, utilizat în hrana taurinelor şi ovinelor. Producţia de
masă verde, care se poate obţine, este de 30-40 t/ha.
9.11. Trifoiul de Alexandria - Trifolium alexandrinum L.
9.11.1. Importanţă
Trifoiului de Alexandria este o specie cu o creştere rapidă şi o mare
capacitate de regenerare, folosit ca furaj, îngrăşămant verde sau ca plantă de
protecţie.
9.11.2. Însuşiri morfologice
Trifoiul de Alexandria (fig. 9.16.) este o plantă anuală hibernantă, cu
rădăcină pivotantă, tulpini erecte sau ascendente, lungi de 30-60 cm, frunze
trifoliate, cu foliole obovate. Florile sunt albe gălbui, grupate în capitule, iar
fructul este o păstaie monosperma.

Fig. 9.16. – Trifolium alexandrinum L. (trifoi de Alexandria)

9.11.3. Sistematică şi soiuri

În ţara noastră se cultivă soiul Viorel (Catalogul oficial al soiurilor, 2018).
9.11.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Trifoiulde Alexandria persan este pretenţios faţă de apă, rezistent la
temperaturile scăzute din timpul iernii, putându-se cultiva pe soluri uşoare, cu
textură lutoasă sau luto-nisipoasă.
9.11.5. Tehnologia de cultivare pentru furaj
Trifoiul de Alexandria are o arhitectură asemănătoare cu cea a lucernei,
rezistenţă sporită la secetă, un ritm de creştere mai rapid, acoperind solul la o
perioadă scurtă de la răsărire şi poate produce două-trei recolte pe an.
Cercetările efectuate au dovedit sporuri de producţie de 63 – 83% în cazul
cultivării trifoiului de Alexandria în cultură de protecţie cu lucerna sau trifoiul
roşu. În acelaşi timp prezenţa trifoiului de Alexandria în amestecurile, prin
creşterea intensă a plantelor, luptă eficient cu buruienile, folosirea erbicidelor

293
nemaifiind necesară. Raportul optim de semănat fiind constituit de 18-20 kg
lucernă şi 4-5 kg trifoi de Alexandria.
În ţara noastră s-au făcut cercetări pentru a găsi un înlocuitor al
borceagului de primăvară şi care să fie mult mai eficient din punct de vedere
economic. Un amestec reuşit este cel dintre trifoiul de Alexandria şi raigrasul
aristat sau hibrid. Trifoiul de Alexandria este o leguminoasă anuală care dă mai
multe coase pe an şi se potriveşte cu ritmul de creştere al gramineelor mai sus
menţionate.
Amestecul de sămânţă pentru semănat va fi de 8-10 kg/ha sămânţă trifoi
Alexandria şi 6-8 kg/ha sămânţă de raigras aristat sau hibrid. În zona de câmpie se
asigură două coase, iar în zona colinară umedă se asigură şi trei coase, iar
productia de fân poate ajunge la 9 -11 t/ha.
Amestecul format din 6-7 kg/ha trifoi de Alexandria + 6-7 kg/ha raigras
aristat + 6-7 kg/ha trifoi roşu asigură o producţie foarte bună în anul II de cultură.
Amestecul format din 6-7 kg/ha trifoi de Alexandria + 6-7 kg/ha raigras aristat +
6-7 kg/ha trifoi + 4 golomăţ asigură un plus de recoltă în anul II şi dă posibilitatea
să se obţină o producţie economică în anul III de vegetaţie.
Trifoiul de Alexandria, în zonele favorabile de cultură, poate produce 4-5
coase, cu o producţie de masă verde de 40-50 t/ha.

294
 Capitolul X

LEGUMINOASE PERENE FURAJERE

10.1. Lucerna albastră - Medicago sativa L.

10.2. Trifoiul roşu - Trifolium pratense L.
10.3. Trifoiul alb - Trifolium repens L.
10.4. Trifoiul hibrid - Trifolium hybridum L.
10.5. Sparceta - Onobrychis viciifolia Scop.
10.6. Ghizdeiul - Lotus corniculatus L.
10.7. Sulfina albă - Melilotus albus Medik.
Sulfina galbenă - Melilotus officinalis Medik.

10.1. Lucerna albastră - Medicago sativa L.

10.1.1. Importanţă
Lucerna albastră, originară din sudul Caucazului şi Asia de sud-vest, este
cea mai veche plantă de nutreţ. După afirmaţiile lui Hansen, lucerna se cultivă din
anul 1300 î. Cr. în Asia şi din anul 700 î. Cr. în Babilon, iar Olivier de Sèrre
(1539-1619), în lucrarea sa intitulată “Teatrul agriculturii şi îngrijirea
câmpurilor, considera lucerna ca pe minunea câmpiilor.
Se consideră că primii cultivatori ai lucernei au fost perşii, apoi arabii,
grecii şi romanii. Începând cu secolul al XVI-lea, cultura lucernei s-a extins în
ţările din vestul Europei şi în America, iar în Europa Centrală şi de est se pare că
lucerna a ajuns în jurul anului 1780, când s-au semnalat şi primele culturi în Banat
şi Transilvania. În Muntenia şi Moldova, lucerna s-a cultivat începând din anul
1800, cu sămânţă adusă din Franţa (Varga P. şi col., 1973).
Larga răspândire în cultură a lucernei se explică prin productivitatea ei
ridicată, însuşirile biologice deosebite şi calitatea superioară a furajului. În
condiţii normale se pot realiza 7-8 t/ha s.u. în cultură neirigată şi 12-15 t/ha s.u. în
cultură irigată.
Lucerna poate fi utilizată cu rezultate foarte bune sub formă de nutreţ
verde, fân, nutreţ însilozat, granule sau brichete, constituind o componentă
importantă în raţiile furajere la multe specii şi categorii de animale.
Lucerna este considerată planta furajeră ce produce cea mai mare cantitate
de proteină digestibilă la unitatea de suprafaţă (1022 kg/ha P.D., la o producţire de
7 t/ha s.u., recoltată la îmbobocit-înflorit). Conţinutul lucernei în substanţe

295
nutritive este ridicat şi variază în limite largi, în funcţie de faza de vegetaţie în
momentul recoltării (tab. 10.1).
Tabelul 10.1
Variaţia conţinutului în substanţe nutritive la lucernă (% din s.u.)
(după M. Vintilă, 1989)
Faza de Extractive Proteină Caroten (mg UN/k
PB Celuloză Grăsimi Cenuşă
vegetaţie neazotate digestibilă la 100 g s.u.) g s.u.
Îmbobocire 19,8 24,1 3,5 44,6 8,0 15,4 50 0,73
Îmbobocit-
18,8 25,9 3,5 43,5 8,4 14,6 48 0,67
înflorit 10%
Înflorit 80% 18,1 28,5 4,1 40,6 8,7 14,1 46 0,64
După înflorit 17,5 32,0 4,2 37,5 8,8 13,6 45 0,60

Proteina din lucernă are un conţinut bogat în aminoacizi esenţiali,

conferindu-i o valoare biologică ridicată. Pe lângă proteină, lucerna conţine
cantităţi mari de săruri minerale (Ca, K, Mg, Na), vitamine (A, B2, C, D, E, K) şi
substanţe extractive neazotate. Conţinutul în fosfor este uneori insuficient
(<0,15%), aspect ce poate fi evitat printr-o fertilizare adecvată cu îngrăşăminte
fosfatice. Lucerna are un grad ridicat de digestibilitate, atât în stare verde cât şi
sub formă de fân sau nutreţ însilozat. Astfel, valorile coeficienţilor de
digestibilitate sunt, în medie, de 80,5% la P.B. din masa verde, 77,3% la P.B. din
fân, respectiv 49,1% la C.B. din masa verde şi 44,8% la C.B. din fân, la recoltarea
în faza de îmbobocire (Mauriés M., 1994). Valoarea nutritivă a lucernei variază
între 0,60-0,73 U.N./1 kg s.u., în funcţie de momentul recoltării (tab. 10.2).
Tabelul 10.2
Variaţia valorii nutritive la lucernă, în diferite faze de vegetaţie
Valoarea nutritivă (la 1 kg s.u.)
Faza de vegetaţie
UN PD (g)
Îmbobocit 0,73 154
Îmbobocit-înflorit 10% 0,67 146
Înflorit peste 10 % 0,66 143
Înflorit peste 80 % 0,64 141
Înflorit 100% 0,63 141
După înflorit 0,60 136

La lucerna în stare prospătă s-a constatat prezenţa, în compoziţia sa

chimică, a saponinelor (0,3-1,8 % din s.u.), care se consideră că reprezintă cauza
principală a apariţiei meteorizaţ,iilor la rumegătoare. Lucerna este importantă şi
prin unele din însuşirile biologice, cum ar fi: rezistenţa la secetă şi ger, reacţia
pozitivă la aprovizionarea suficientă cu apă şi elemente nutritive, energia mare de
regenerare.
Calitatea furajului de lucernă este influenţată foarte mult de momentul
recoltării (tab. 10.3.).
De asemenea, lucerna prezintă importanţă şi ca plantă amelioratoare a
solului, pe care-l îmbogăţeşte în azot datorită simbiozei cu bacteria Rhizobium
meliloti, îl lasă curat de buruieni, cu o bună structură şi previne salinizarea

296
secundară, în condiţii de irigare. În zonele de stepă şi silvostepă, lucerna
constituie o componentă de bază în alcătuirea amestecurilor pentru înfiinţarea
pajiştilor semănate. Lucerna este şi o bună plantă meliferă.
Tab. 10.3
Calitatea furajului de lucernă, în funcţie de momentul recoltării
proteină celuloză fosfor potasiu masă verde proteină
Momentul recoltării
brută % brută % % % t/ha kg/ha
Înainte de îmbobocire 24,3 18,7 0,65 2,91 40,7 1978
Începutul înfloritului 18,5 20,3 0,52 2,45 46,5 1720
Sfârşitul de înflorire 16,2 22,5 0,47 1,67 53,4 1730

Răspândire. Lucerna este o plantă de climat temperat, cu o plasticitate

ecologică foarte largă, fiind adaptată la diferite condiţii de climă şi sol. Se cultivă
pe toate continentele, ocupând pe glob o suprafaţă de peste 15,7 mil. ha. Cele mai
mari suprafeţe cu lucernă se cultivă în S.U.A., Argentina, Rusia, Italia şi Franţa,
iar în ţara noastră, suprafaţa cultivată cu lucernă a crescut de la 136,3 mii ha în
1938, la 380,2 mii ha în 2016 (Anuarul statistic, 2017).
10.1.2. Însuşiri morfologice
Lucerna este o plantă perenă, ce trăieşte 8-10 ani sau mai mult, însă
producţii economice se obţin în primii 3-5 ani (fig. 10.1).
Rădăcina este pivotantă, profundă, ce poate ajunge până la 8-10 m
adâncime sau mai mult, dar masa principală de rădăcini (80-85%) se găseşte în
primii 40-50 cm ai solului.
Cel mai intens ritm de creştere a rădăcinilor se înregistrează în anul I,
până la înflorit, când pivotul ajunge la 1 m adâncime. După anul al II-lea se
realizează un echilibru între creşterea rădăcinilor tinere şi încetarea activităţii
unora din cele mature. Nodozităţile datorate activităţii bacteriilor se formează, la
început, pe rădăcina principală şi apoi pe cele secundare, în stratul bine aerisit de
la suprafaţa solului.
Formarea nodozităţilor este influenţată pozitiv de buna aprovizionare a
solului cu apă, aer, fosfor, potasiu, calciu, microelemente (Mo, S), de reacţia
neutră a solului şi lipsa substanţelor reziduale din unele erbicide (pe bază de 2,4
D, MCPA, triazinice etc.).
Tulpina primară se întâlneşte numai la plantele tinere în anul I, după care,
din ea rămâne partea inferioară, numită “colet”. Din mugurii de pe colet, situat la
1-3 cm în sol, se formează lăstari în fiecare primăvară şi după fiecare folosire
(cosit, păşunat). Importanţa coletului rezidă şi din faptul că reprezintă locul de
acumulare a substanţelor de rezervă (zaharuri, amidon, hemiceluloză etc.),
necesare creşterii lăstarilor şi rezistenţei la ger. Lăstarii sunt ramificaţi, muchiaţi,
glabri sau slab păroşi, erecţi sau ascendenţi şi au înălţimea de 60-100 cm. Ei cresc
sub formă de tufă şi mai rar culcaţi pe sol.
Frunzele sunt trifoliate, cu foliole ovate sau lanceolate, dinţate în treimea
superioară, foliola mediană mai lung peţiolată decât cele laterale. Florile sunt
albastre-violacei, zigomorfe, pe tipul cinci, grupate în raceme axilare alungite.

297
 Fig. 10.1. Medicago sativa L. (lucerna albastră)
Fructul este o păstaie polispermă, răsucită, cu 2-4 spire. Seminţele sunt
reniforme sau drepte, de culoare galben-verzuie sau galben-brunie, cu luciu slab,
având dimensiunile de 1,6-2,5 mm lungime, 1,0-1,2 mm lăţime, 0,6-1,1 mm
grosime şi MMB = 1,2-2,5 g. Prin învechire seminţele îşi pierd luciul şi devin
brune (Varga P. şi col., 1973).
10.1.3. Sistematică şi soiuri
Lucerna face parte din familia Fabaceae, (Leguminosae), tribul
Trifolieae, genul Medicago, care cuprinde 62 de specii, din care 11 se găsesc şi pe
teritoriul ţării noastre. Dintre acestea, prezintă importanţă ecnomică ridicată doar
trei specii: Medicago sativa L., M. falcata L. şi M. media Martyn (M. varia sau
M. hybrida), care au fost introduse în cultură.
În ţara noastră se află în cultură o gamă largă de soiuri create la ICCPT
Fundulea, care satisfac în mare parte pretenţiile cultivatorilor, dar şi o serie de
soiuri străine: Bardine, Catinca, Cezara, Daisy, Daniela, Ileana, Liliana, Mădălina,
Mihaela, Pompilia, PR54V09, PR54V46, PR55V48, Roxana, Sandra, Teodora
etc. (Catalogul Oficial al soiurilor, 2018).
10.1.4. Cerinţele faţă de climă şi sol
Factorii de vegetaţie au un rol important în creşterea, dezvoltarea
plantelor de lucernă. Lucerna are o plasticitate ecologică largă, însă potenţialul ei
productiv poate fi pus în evidenţă numai în anumite condiţii pedoclimatice.
Temperatura minimă de germinare a seminţelor este de l0C, iar cea
maximă este de 370C. Suma de temperatură, pentru ca plantele de lucernă din anii
II-III de vegetaţie să ajungă la începutul înfloririi, este de cca 9000C pentru coasa
I şi 800-8500C pentru coasele II şi III (după I. Moga şi colab., 1996). În acest caz,

298
sporul mediu de substanţă uscată este de 73,4 kg/ha/zi. Cel mai intens ritm de
creştere a organelor vegetative se realizează la temperaturi cuprinse între 21-270C.
La tempearturi de peste 350C, în condiţii de neirigare, creşterea lucernei încetează.
Lucerna matură este rezistentă la temperaturi scăzute, însă plantele tinere,
la semănatul de primăvară, sunt distruse la temperaturi de -5 - -60C. În timpul
iernii, lucerna matură suportă bine temperaturi de - 250C şi chiar peste -400C,
când solul este acoperit cu zăpadă (după Jung şi Lavan, citaţi de Moga I., 1996).
Datorită sistemului radicular profund şi bine dezvoltat, lucerna are o mare
rezistenţă la secetă, chiar dacă este o mare consumatoare de apă. Se apreciază că
pentru producerea unei unităţi de substanţă uscată, lucerna consumă 700-800
unităţi apă în cultură irigată şi 500-600 unităţi la neirigat. Cele mai mari producţii
se realizează în zone cu precipitaţii anuale de 500-650 mm, bine repartizate în
timpul perioadei de vegetaţie.
Lucerna nu suportă băltirea apei la suprafaţa solului şi nici excesul de apă
din sol. Stagnarea apei, imediat după cosire, timp de 3-9 zile, determină
diminuarea masei sistemului radicular cu 30-80% şi a producţiei cu 20-60%
(Moga I. şi colab., 1996). Pe terenurile unde apa freatică este la o adâncime mai
mică de 1,2-1,5 m, creşterea rădăcinilor şi activitatea bacteriilor fixatoare de azot
sunt mult stânjenite, diminuând producţia şi vivacitatea lucernei.
Lucerna este o plantă de zi lungă, având cerinţe ridicate faţă de lumină,
mai ales la începutul creşterii. Creşterea şi dezvoltarea optimă a plantelor se
realizează cu o fotoperioadă de 15-16 ore/zi şi o intensitate luminoasă de 16-18
mii de lucşi.
Faţă de sol, se consideră că lucerna are pretenţii ridicate. Cele mai
indicate soluri sunt cele profunde, permeabile, fertile, bogate în humus, cu
activitate microbiană intensă, bine aprovizionate în fosfor, potasiu şi calciu, cu o
reacţie neutră sau slab alcalină, cum ar fi cernoziomurile, solurile aluvionare,
brun-roşcate sau brune.
Lucerna valorifică bine şi solurile slab sărăturoase, drenate, precum şi
cele nisipoase. Nu sunt recomandate solurile acide, grele, argiloase, compacte şi
cu exces de umiditate.
Zonele de cultură cele mai favorabile pentru cultura lucernei se întâlnesc
în Câmpia Dunării, Câmpia Banatului, centrul Câmpiei Transilvaniei, partea de
NV şi NE a ţării, luncile principalelor râuri din zonele de stepă, silvostepă şi
nemorală. Rezultate bune se obţin şi în centrul şi estul Câmpiei Române, nordul
Dobrogei, SE şi centrul Moldovei.
10.1.5. Tehnologia de cultivare pentru furaj
Rotaţia. Alegerea culturilor premergătoare se face în funcţie de modul de
cultivare al lucernei. Astfel, în cazul semănatului în perioada de vară-toamnă, cele
mai bune premergătoare sunt cerealele de toamnă şi de primăvară, plantele
furajere anuale care eliberează terenul până la sfârşitul verii. Lucerna semănată
primăvara poate fi cultivată după prăşitoare, cu condiţia să elibereze terenul până
la mijlocul toamnei, pentru a se putea pregăti solul în bune condiţii.

299
 Nu sunt bune premergătoare iarba de Sudan, sorgul, hibrizii sorg x iarbă
de Sudan, hibrizii tardivi de porumb care eliberează terenul târziu şi lasă solul
sărac în apă şi elemente nutritive.
De asemenea, lucerna nu trebuie să urmeze după plante tratate cu erbicide
triazinice în ultimii 3 ani, precum şi după ea însăşi decât după o perioadă egală cu
minimum o dată şi jumătate timpului cât cultura a fost menţinută pe acel teren. Se
evită în acest fel aşa numita ,,oboseală a solului” pentru lucernă.
Lucerna este o bună premergătoare pentru majoritatea plantelor de
cultură, deoarece lasă solul curat de buruieni, bine structurat şi bogat în elemente
nutritive, în special cu azot şi calciu. Sunt indicate, în primul an după lucernă,
prăşitoarele exigente faţă de azot şi cu perioada mai scurtă de vegetaţie (porumb
siloz, hibrizi timpurii de porumb pentru boabe) sau plante rezistente la secetă
(iarba de Sudan, hibridul sorg x iarba de Sudan etc), deoarece lucerna este o mare
consumatoare de apă.
Cerealele de toamnă pot urma după lucernă dacă desţelenirea se face cel
târziu după coasa a II-a, există condiţii favorabile de umiditate şi dacă se iau
măsuri pentru a evita fenomenul de cădere.
Efectul azotului remanent se manifestă diferit în raport de timpul parcurs
după desţelenirea lucernei. Efectul postmergător este maxim în anul I când se
obţine 51% din sporul realizat pe parcursul a trei ani; în anii II şi III după
desţelenire, efectul posmergător este de 27%, respectiv, 22% din efectul total
(Moga şi colab., 1983).
Fertilizarea şi amendamentarea. Lucerna este o mare consumatoare de
elemente nutritive. Pentru realizarea unei tone de s.u. lucerna extrage din sol 34
kg azot, 7 kg fosfor, 20 kg potasiu şi 20 kg calciu (Moga I. şi col.,1996).
Azotul este asigurat în cea mai mare parte pe cale simbiotică şi din
rezervele solului, dar pentru realizarea de producţii mari şi constante, mai ales în
regiunile secetoase, se recomandă aplicarea unor doze mici de azot (N30-35), la
desprimăvărare. Pe solurile cu conţinut redus de humus (< 2%) şi azot total,
dozele de azot pot fi mai mari (N40-60), aplicate primăvara devreme sau fracţionat,
după primele coase.
Fertilizarea lucernei cu îngrăşăminte azotate nu s-a dovedit eficientă
economic când aceasta a fost cultivată în cultură pură, dar când s-a cultivat în
amestecuri cu graminee perene, mai ales pe soluri al căror conţinut în humus a
fost mai mic de 2,2-2,5%, o doză moderată de îngrăşământ azotat s-a dovedit
eficientă economic.
Fosforul şi potasiul se aplică în funcţie de conţinutul solului în aceste
elemente. Pentru lucernă, conţinutul optim al solului în fosfor este de 8-10
mg/100 g sol, iar în potasiu, de 18-19 mg/100 g sol.
Fosforul are un rol important în asimilarea azotului, sinteza proteinelor şi
a hidraţilor de carbon. Aprovizionarea normală a solului cu fosfor la înfiinţarea
lucernierei determină o bună dezvoltare a sistemului radicular.
Efectul lipsei fosforului din această perioadă nu poate fi compensat în anii
următori. Îngrăşămintele cu fosfor, în doze de P40-100 (doze mai mari în condiţii de

300
irigare şi pe soluri acide amendamentate), se aplică odată cu lucrările solului şi
apoi la 2-3 ani.
Potasiul are rol important în sporirea rezistenţei plantelor la secetă, prin
diminuarea transpiraţiei. În general, solurile ţării noastre sunt bine aprovizionate
în potasiu, cu excepţia celor acide. Îngrăşămintele cu potasiu se aplică în acelaşi
mod ca şi cele cu fosfor.
Gunoiul de grajd este bine valorificat de lucernă pe toate tipurile de sol,
dar mai ales pe cele acide şi pe terenurile irigate. În situaţia lucernei, gunoiul de
grajd este folosit în optim când acesta se administrează culturilor furajere anuale,
lucerna urmând în rotaţie în anul III după administrare. Gunoiul de grajd se poate
aplica plantei premergătoare sau direct culturii de lucernă, sub arătura de bază. În
timpul folosirii culturii, gunoiul bine fermentat se aplică la suprafaţa solului, pe
parcursul sezonului rece. Când se foloseşte gunoiul de grajd se renunţă la
îngrăşămintele cu azot şi potasiu, iar cele cu fosfor se reduc cu până la 50-60%.
Cele mai eficiente doze sunt de 35-40 t/ha la neirigat şi 60-80 t/ha în regim irigat.
Un rol important în nutriţia plantelor de lucernă îl au şi microelementele,
în special molibdenul, borul, sulful şi cobaltul, care stimulează procesul de fixare
a azotului pe cale simbiotică, fierul, manganul şi zincul, cu rol de catalizator în
procesul de fotosinteză.
Cea mai economică şi completă sursă de aprovizionare a solului cu
microelemente o constituie gunoiul de grajd. La o doză de 45 t/ha gunoi, solul
primeşte 560 g Cu, 3360 g Mn, 11 g Mo şi 1120 g Zn, iar în timp de 5 ani lucerna
exportă, prin producţii, 300 g Cu, 2500 g Mn, 10 g Mo şi 1800 g Zn.
Fertilizarea fazială. Rezultate foarte bune se obţin dacă se fertilizează, în
timpul vegetaţiei cu următoarele produse: Nutritiv 20:20:20 (aport de N20%,
P20%, K20% + microelemenet) – 2,5 l/ha; Nutrileaf (aport de N20%, P20%,
K20%+ Mg.)-2,5l/ha; Nitrofoska (aport de N20%, P19%, K19%+ Mg, B, Cu, Fe,
Mn, Mb, Zn) – 2-5l/ha; Folifag (aport de N72%, P25%, K38%+microelemente,
procaină, vit. B1, fenolftaleină)-1,5-2,5l/ha; Fertitell (aport de N, P,
K+microelemente)- 1,5-2,5l/ha; Biofert (foliar) –2-4l/ha.
Aplicarea amendamentelor cu calciu se recomandă pe solurile acide, cu
pH (H2O) < 6,2 şi gradul de saturaţie în baze (V%) < 80%. Pentru lucernă,
calcularea corectă a dozei de amendamente calcaroase se poate face cu relaţia:
DA = SBs 
100 150
 1  (după Borlan şi Hera, citaţi de Moga I., 1996),
 Vi PNA
în care:
DA = doza de amendament;
SBs= suma bazelor schimbabile (me/100 g sol);
Vi = gradul iniţial de saturaţie cu baze după Koppen;
PNA= puterea de neutralizare a amendamentului (conţinutul în substanţă
activă a amendamentului).
Amendamentele se încorporează sub arătura de bază, odată cu gunoiul de
grajd şi îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu, după ce în prealabil au fost bine

301
mărunţite, împrăştiate uniform şi omogenizate cu stratul superficial al solului,
prin 1-2 treceri cu grapa cu discuri.
Lucrările solului. Caracteristicile agrobiologice ale lucernei impun
acordarea unei importanţe deosebite lucrărilor de pregătire a terenului în vederea
semănatului. Lucerna este foarte pretenţioasă la modul de pregătire a terenului,
deoarece are seminţe mici, adâncimea de încorporare a acestora în sol este mică,
iar puterea de străbatere a plantelor este redusă.
Pe terenurile denivelate se recomandă ca înainte de aplicarea
îngrăşămintelor şi efectuarea arăturii să se facă nivelarea, fără a disloca un strat de
sol mai adânc de 10-15 cm. Lucrarea se execută vara sau toamna, cu nivelatoare
(NT-2,8), după 1-2 treceri cu grapa cu discuri.
Arătura se face vara sau toamna, în funcţie de planta premergătoare, la
20-25 cm adâncime. Pe solurile unde s-a format hardpan se folosesc pluguri cu
scormonitori. Pe podzoluri se recomandă efectuarea unei lucrări de afânare fără
întoarcerea brazdei, cu maşini de afânat solul (MAS), la 50-70 cm adâncime, după
care se afectuează arătura la 23-25 cm, perpendicular pe direcţia de lucru a
maşinii de afânat solul.
Lucerna cere un pat germinativ foarte bine pregătit, afânat la suprafaţă şi
bine aşezat mai în profunzime. Pentru aceasta, în cazul semănatului în primăvară,
în a doua jumătate a toamnei se efectuează lucrări cu grapa cu discuri în agregat
cu grape cu colţi pentru mărunţirea bulgărilor şi o uşoară nivelare a solului.
Primăvara, când terenul permite, patul germinativ se pregăteşte cu agregatul de
grape cu colţi, prevăzut cu bare metalice pentru nivelare sau cu combinatorul.
După semănat, când solul este uscat în stratul superficial, se poate efectua
un tăvălugit uşor al semănăturii. Lucrarea se recomandă uneori şi înainte de
semănat.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa utilizată pentru înfiinţarea lucernierelor
trebuie să fie curată, liberă de cuscută, certificată biologic şi cu facultate
germinativă ridicată. Pe solurile acide amendamentate şi pe cele nisipoase se
recomandă bacterizarea seminţelor de lucernă cu tulpini selecţionate de
Rhizobium meliloti, care determină sporirea producţiei cu peste 30-50%.
Sămânţa de lucernă se tratează împotriva dăunătorilor (Sitona sp.,
Agriotes sp., Phytodecta fornicata) cu Carbodan 35 ST (28 ml/kg), Diafuran 35
ST (28 ml/kg) sau cu Furadan 35 ST (28 ml/kg), (Mateiaş M.C., 1997).
Epoca optimă de semănat este primăvara devreme, când temperatura
solului, la adâncimea de semănat este de 4-50C, iar umiditatea de minimum 2,5 ori
mai mare decât apa higroscopică. Calendaristic, aceste condiţii se realizează în
prima jumătate a lunii martie în sudul ţării şi în a doua jumătate a lunii martie sau
începutul lunii aprilie în celelalte zone de cultivare a lucernei.
Lucerna se poate semăna şi la sfârşitul verii-începutul toamnei, în condiţii
de irigare, când de la semănat până la intrarea în iarnă însumează 850-11000C.
Semănatul se face cu semănătorile pentru cereale păioase, la 12,5-15 cm
între rânduri, utilizând o cantitate de sămânţă de 18-22 kg/ha, în funcţie de

302
calitatea patului germinativ, umiditatea solului şi însuşirile seminţelor, pentru a se
realiza 750-1000 seminţe germinabile la m2.
Adâncimea de semănat este de 2-3 cm pe cernoziomuri, soluri brune şi de
3-4 cm pe soluri uşoare.
Lucrările de îngrijire. Distrugerea crustei se poate realiza cu tăvălugi
inelari, tăvălugi de lemn înfăşuraţi în sârmă ghimpată, grape de mărăcini, iar în
condiţii de irigare, printr-o udare cu norma de 100-150 m3/ha.
Completarea golurilor se face de obicei numai în anul I după răsărirea
plantelor şi mai rar în anii de folosire, când se foloseşte o cantitate de sămânţă mai
mare decât cea corespunzătoare suprafeţei respective.
Combaterea buruienilor este lucrarea cea mai importantă din anul I de
vegetaţie, deoarece lucerna are la început un ritm lent de creştere şi poate fi mai
uşor invadată de buruieni.
Combaterea acestora se realizează prin metode preventive, agrotehnice şi
chimice. Dintre cele preventive, cele mai importante sunt considerate a fi:
descuscutarea seminţelor, folosirea de site pentru reţinerea seminţelor de buruieni
(mai ales de Stelaria sp., Amaranthus sp.) din apa de irigaţie, precum şi folosirea
de îngrăşăminte organice bine fermentate.
Măsurile agrotehnice se referă la folosirea ca premergătoare a culturilor
puţin îmburuienate, efectuarea lucrărilor solului şi de pregătire a patului
germinativ de bună calitate şi la epoca optimă, precum şi la efectuarea cosirilor de
curăţire. Coasa de curăţire este indicată numai în anul I şi se face la îmbobocitul
lucernei, când buruienile nu au format încă seminţe, la 10-15 cm de la sol, manual
sau cu cositori mecanice. Materialul rezultat trebuie îndepărtat de pe teren într-un
timp cât mai scurt.
Combaterea buruienilor pe cale chimică s-a dovedit a fi metoda cea mai
eficace. Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate se foloseşte erbicidul:
Kerb 50 W (4-5 l/ha) aplicat preemergent, precum şi erbicidele Select Super (0,8
– 1,0 l/ha), Agil 100 EC (0,5 l/ha), Leopard (0,7 l/ha), Pantera 40 EC (0,75),
aplicate postemergent.
Pentru distrugerea buruienilor dicotiledonate sunt recomandate erbicidele:
Pulsar 40 (1,0 – 1,2 l/ha) şi Basagran Forte (2,0 l/ha), aplicate când lucerna are 3-
5 frunze trifoliate. Basagranul forte (2,0 l/ha în 300 l apă) se aplică atunci când
buruienile dicotiledonate au 2-3 frunze, iar temperatura aerului este peste 180C şi
umiditatea atmosferică mai mare de 40%.
Ştevia (Rumex crispus), o buruiană ce poate compromite cultura de
lucernă, se poate distruge prin aplicarea erbicidului sistemic Asulox (4 l/ha), când
această plantă se găseşte în faza de rozetă.
O problemă deosebită pentru lucernă o reprezintă combaterea cuscutelor,
care uneori pot compromite cultura. Din cele peste 200 specii ale genului
Cuscuta, în ţara nostră s-au identificat 18, mai răspândite fiind: Cuscuta
campestris, C. europaea, C. trifolii, C. epithymum şi C. epilinum. Combaterea se
poate realiza pe cale agrotehnică sau chimică. În primul caz se cosesc vetrele de
cuscută numai înainte de a forma seminţe şi se răzuieşte solul până la 1-2 cm

303
adâncime. Plantele cosite se pot da în furajare, iar pământul răzuit se adună în
grămezi, în afara culturii.
Pe cale chimică cuscutele se combat prin stropiri cu erbicide puternice. Se
recomandă erbicidarea totală cu produse pe bază de glifosat, așa cum este
Roudup. Alte produse cu care se elimină cuscuta sunt Kerb 50 W sau Clinic 360
SL. Tratamentul se face numai pe vetrele de cuscută, când după cosit lăstarii de
lucernă şi filamentul de cuscută au reapărut. Aceste tratamente se efectuează
imediat ce apar filamentele de cuscută, indiferent de anul de vegetaţie al
leguminoaselor. Din soluţia de erbicid preparată, se aplică 0,7-1,0 l soluţie pentru
1 m2 de suprafaţă infestată cu cuscută. Această soluţie se aplică direct pe plantele
de lucernă invadate de filamentele de cuscută, prin pulverizare uniformă cu
ajutorul aparatelor de stropit. Dacă tratamentul a fost bine efectuat, filamentele de
cuscută sunt distruse în totalitate, iar plantele de lucernă, după 10-12 zile,
lăstăresc din nou.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor trebuie să se realizeze în primul rând
prin metode agroculturale şi mai puţin prin metode chimice, pentru a reduce
cheltuielile şi poluarea solului.
Cele mai răspândite boli sunt: Pythium de Baryanum (căderea plantelor),
Erysiphae pisi f. sp. medicaginis (făinarea lucernei), Pseudopeziza medicaginis
(pătarea brună a frunzelor), Uromices striatus (rugina lucernei), Fusarium
oxisporum f. sp. medicaginis (vestejirea fuzariană a plantelor). Pentru loturile
semincere se recomandă tratamente în vegetaţie cu produsele Captan 50 WP (1,5
kg/ha), Champion 50 WP (1,5 kg/ha).
Principalii dăunători ai lucernierelor sunt: Ottiorrhynchus ligustici
(gărgăriţa rădăcinilor), Tychius flavus (gărgăriţa seminţelor), Sitona ssp. (gărgăriţa
frunzelor şi rădăcinilor de leguminoase), Phytodecta fornicata (gândacul roşu al
lucernei), Subcoccinella 24-punctata (buburuza lucernei), Contarinia medicaginis
(musculiţa galicolă a florilor). Pe lângă măsurile agrotehnice, se recomandă şi
folosirea metodelor biologice, iar în loturile semincere, după caz, efectuarea a trei
tratamente cu insecticide piretroide, cum ar fi: Fastac 10 EC (0,15 l/ha), Decis 2,5
EC (0,30 l/ha) sau Karate Zeon (0,15 l/ha, administrate în 300 l apă), în
următoarele fenofaze: butonizare, începutul înfloritului şi sfârşitul înfloritului.
Grăpatul se efectuează, pe lucernierele îmbătrânite, cu grape cu discuri, în
scopul întineririi acestora prin afânarea superficială a solului şi fracţionarea
coletelor. Lucrarea dă rezultate bune dacă este însoţită de aplicarea
îngrăşămintelor, supraînsămânţare cu raigras aristat (20 kg/ha) şi irigare. Lucrarea
se efectuează la sfârşitul verii sau primăvara.
Irigarea este măsura tehnologică ce asigură producţii mari şi constante,
deoarece lucerna este o mare consumatoare de apă. Sporuri însemnate de
producţie se înregistrează când conţinutul în apă al solului, în stratul biologic
activ (0-80 cm), este între jumătatea intervalului activ şi capacitatea de câmp
pentru apă. Se apreciază că la lucernă, plafonul umidităţii la care se intervine prin
irigare variază în funcţie de tipul de sol şi condiţiile climatice ale zonei, fiind
cuprins între 60-80% din capacitatea de câmp. În anii cu ierni sărace în precipitaţii

304
se recomandă o udare la începutul lui aprilie cu 500-600 m3/ha. În timpul
vegetaţiei, normele de udare nu trebuie să depăşească 600-700 m3/ha pe solurile
permeabile şi 500 m3/ha pe cele mai puţine permeabile. În cazul semănatului
lucernei la sfârşitul verii-începutul toamnei, dacă solul este slab aprovizionat cu
apă, se impune o udare de răsărire, cu o normă de 300-350 m3/ha.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Epoca de recoltare este factorul
care influenţează atât nivelul şi calitatea recoltei, cât şi longevitatea lucernei.
În anul I de vegetaţie lucerna se recoltează în intervalul cuprins între
sfârşitul fazei de îmbobocire şi mijlocul fazei de înflorire, ceea ce permite
dezvoltarea normală a rădăcinilor şi acumularea unor cantităţi mari de substanţe
de rezervă.
Epoca de recoltare în anul I influenţează producţia anilor următori şi
durata de folosire a lucernierei. În anul II de vegetaţie şi în următorii, lucerna se
recoltează în intervalul dintre mijlocul fazei de îmbobocire şi înflorirea a 20-25%
din plante. În condiţii favorabile de umiditate, pentru ca plantele să ajungă la
începutul înfloritului, au nevoie de 850-9000C la coasa I şi 750-8500C la coasele
II-IV. Se recomandă practicarea alternanţei intervalelor de recoltare în timpul unei
perioade de vegetaţie, în aşa fel încât fiecare suprafaţă să fie recoltată cel puţin o
dată la înflorirea a 20-25% din plante, pentru a se da posibilitatea refacerii
rezervelor de substanţe nutritive.
În condiţii de secetă prelungită se impune recoltarea lucernierei înainte de
epoca optimă, pentru a evita consumul inutil al rezervelor de substanţe nutritive
din colet şi mărirea intervalului de timp până la coasa următoare.
Respectarea epocii de recoltare este o condiţie esenţială pentru realizarea
unui furaj de bună calitate. Întârzierea recoltării duce la scăderea conţinutului
plantelor în proteină, fosfor şi potasiu, la sporirea procentului de celuloză şi
impregnarea acesteia cu cantităţi din ce în ce mai mari de fenoli. Fenolii inhibă
dezvoltarea microorganismelor utile din rumenul animalelor, diminuând
consumabilitatea şi digestibilitatea furajului.
În condiţii de neirigare se pot realiza 2-4 coase/an, iar pe terenurile
irigate, 4-6 coase/an. Înălţimea de recoltare a lucernei este de 4-6 cm de la sol, cu
excepţia ultimei coase care se efectuează la 7-8 cm şi trebuie realizată cu cel puţin
2-3 săptămâni înainte de venirea primelor îngheţuri.
Nu se recomandă păşunatul lucernei deoarece se distrug o parte din
mugurii de pe colet, se înrăutăţesc condiţiile de creştere a plantelor, precum şi
datorită faptului că plantele proaspete pot provoca meteorizaţii la animalele
poligastrice. Dacă se impune păşunatul, acesta trebuie efectuat cu efective mici,
după ce s-a ridicat roua şi după o pregătire prealabilă a animalelor.
Conservarea lucernei se poate realiza prin uscare (sub formă de fân, făină,
brichete) sau însilozare (sub formă de semisiloz sau semifân). Uscarea se poate
efectua pe cale naturală, cu ajutorul curenţilor de aer sau cu instalaţii speciale
pentru deshidratare, pe cale industrială.
Uscarea pe cale naturală se face pe sol, pe suporturi sau prin balotare.
Tehnologia tradiţională de pregătire a fânului pe sol este următoarea: recoltarea cu

305
coasa (manual), cu cositori mecanice sau cu vindroverul, uscarea în brazde timp
de 8-10 ore, după care acestea se întorc, iar după încă 10-12 ore, când umiditatea
plantelor scade la 28-30%, lucerna se adună în căpiţe de 150-200 kg; după 1-2
zile, timp în care umiditatea scade la 15-17%, lucerna se transportă la locul de
depozitare.
Tehnologia de pregătire a fânului de lucernă pe suporturi se practică în
zonele relativ umede şi este asemănătoare cu cea de pregătire a fânului de pe
pajiştile naturale. Prin această metodă se obţine un fân de bună calitate, cu un
conţinut mai mare în proteine şi caroten.
Pregătirea fânului prin balotare presupune parcurgerea succesivă a mai
multor faze tehnologice. Recoltarea se face cu ajutorul unor cositori sau
vindrovere, de preferinţă dotate cu valţuri de strivire, pentru a reduce timpul de
uscare în câmp. În acest caz, pierderile totale se reduc de circa două ori, cele de
frunze de circa patru ori, iar cele de carotenoizi cu 20-25%, faţă de sistemul clasic
în care se folosesc doar cositoare şi greblă.
La folosirea vindroverului, brazdele se întorc cu grebla rotativă, după 15-
20 ore, iar după încă 10-15 ore de timp frumos, când umiditatea plantelor ajunge
la 30-35%, are loc balotarea la o presiune medie. În acest caz baloturile se
transportă în baza furajeră şi se continuă uscarea cu ajutorul curenţilor de aer.
Dacă uscarea se va finaliza în câmp, balotarea va avea loc la umiditatea de 25-
30%, iar baloturile se vor aşeza în grupuri de câte 3-4, în formă de piramidă, cu
baza mică pe sol, unde vor rămâne 2-3 zile, pentru ca umiditatea să scadă la 15-
17%.
Uscarea cu ajutorul curenţilor de aer rece se realizează la locul de
depozitare şi presupune existenţa unei instalaţii alcătuită dintr-un ventilator de
capacitate mare, racordat la o sursă de curent, un canal principal, grătare laterale
şi hornuri dop (câte unul pentru 5-7 m2 de şiră).
Plantele de lucernă cosite se usucă în câmp până la umiditatea de 40-45%,
după care se transportă la instalaţiile de uscare, unde se aşează în 3-4 straturi
succesive. Fiecare strat se usucă până ce umiditatea scade la 15-17%, obţinându-
se astfel un fân de foarte bună calitate.
Uscarea prin deshidratare pe cale industrială se realizează cu ajutorul unor
instalaţii speciale. Plantele de lucernă, imediat după recoltare, sunt aduse la aceste
instalaţii, unde, prin intermediul unor temperaturi foarte ridicate sunt deshidratate
într-un timp foarte scurt şi transformate în făină. Făina de lucernă se foloseşte ca
materie primă la prepararea nutreţurilor combinate sau se brichetează. Lucerna se
poate conserva şi prin însilozare, după tehnologiile descrise în ultimul capitol.
Producţia. La lucernă, producţia înregistrează valori diferite în funcţie de
anul de exploatare şi în cadrul aceluiaşi an funcţie de ciclul de vegetaţie. Cele mai
mari producţii, la semănatul de primăvară, se obţin în anii 2-4 de folosinţă şi în
fiecare an la prima coasă. La coasa a II-a se realizează circa 50-60% din producţia
coasei I, iar la a III-a, 25-30%.
Producţiile sunt de circa 30-40 t/ha masă verde la neirigat şi 50-60 (80)
t/ha la irigat. Producţia de fân este de 25-28% din cea de masă verde.

306
 10.1.6. Tehnologia de cultivare a lucernei pentru sămânţă
Sămânţa de lucernă se poate obţine din culturile obişnuite pentru furaj sau
din culturi special înfiinţate în acest scop. În ultimul timp s-a extins tot mai mult
metoda producerii de sămânţă din culturi speciale.
Cerinţele lucernei pentru sămânţă faţă de climă şi sol sunt puţin diferite
faţă de cele ale lucernei pentru furaj. Rezultate bune se obţin în zonele unde, în
perioada înflorire-fructificare, temperaturile sunt de circa 250C ziua şi 180C
noaptea, umiditatea aerului să nu depăşească 50%, iar zilele să fie senine şi fără
vânt.
Solul trebuie să fie permeabil, aprovizionat cu elemente nutritive, fără
aport freatic şi cu pH>6,5. Cele mai potrivite sunt cernoziomurile, solurile
aluvionare şi chiar cele nisipoase, în condiţii de irigare. Temperatura medie
multianuală să fie de peste 9,5-100C, iar suma precipitaţiilor anuale sub 500-550
mm. Cele mai favorabile zone sunt centrul şi nord-estul Dobrogei, centrul, estul şi
nord-estul Câmpiei Române, sudul Olteniei, centrul şi sudul Moldovei, sud-vestul
ţării. Cele mai potrivite premergătoare sunt culturile care eliberează terenul
devreme, cum ar fi plantele anuale furajere, mazărea, cartofii timpurii, orzoaica şi
cerealele de toamnă.
La stabilirea sistemului de fertilizare se va avea în vedere evitarea
lăstăririi abundente a lucernei. Din acest motiv nu se indică fertilizarea cu azot, iar
premergătoarele să nu fi primit gunoi de grajd. Îngrăşămintele cu fosfor sunt
recomandate pe toate tipurile de sol şi în toţi anii. Dozele se calculează, ca la
cultura pentru furaj, funcţie de cartarea agrochimică. Cele mai bune producţii se
obţin când solul conţine 7-8 mg fosfor mobil la 100 g sol. Dozele orientative de
fosfor sunt de 60-80 kg/ha. Îngrăşăminte cu potasiu se aplică în situaţiile când
solul conţine sub 16 mg potasiu mobil la 100 g sol. Lucrările solului sunt
asemănătoare cu cele de la cultura pentru furaj.
Semănatul se face primăvara devreme în tehnologia tradiţională şi la
începutul toamnei în tehnologia intensivă, în aşa fel încât, de la semănat şi până la
intrarea în iarnă, suma gradelor termice să fie între 750-9500C, timp în care
lucerna va forma 2-3 lăstari scurţi. Calendaristic, epoca optimă de semănat în
tehnologia intensivă corespunde cu intervalul 1-12 septembrie în zonele de
câmpie şi 25 august-5 septembrie în cele colinare.
La semănatul de primăvară desimea este de 150-200 seminţe germinabile
la m2, cantitatea de sămânţă de 2,5-3 kg/ha, distanţa între rânduri de 50-60 cm, iar
adâncimea de semănat de 1,5-2 cm. La semănatul de la începutul toamnei desimea
optimă este de 200-250 seminţe germinabile la m2, când se seamănă la 50-60 cm
între rânduri, folosind o cantitate de 4-5 kg/ha sămânţă sau de 500 seminţe
germinabile la m2, la 25 cm între rânduri, când se utilizează o cantitate de sămânţă
de 10-12 kg/ha.
Adâncimea de încorporare a seminţelor este de 2-2,5 cm. În cazul
utilizării de sămânţă drajonată, desimea poate fi de 80-100 seminţe germinabile la
m2, când se seamănă la 20-25 cm între rânduri sau 20-50 seminţe germinabile la
m2, când se seamănă la 50-60 cm între rânduri.

307
 Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu cele de la cultura pentru furaj,
acordându-se o atenţie deosebită asigurării unor condiţii optime pentru răsărire,
precum şi combaterii buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.
În combaterea buruienilor, pe lângă folosirea erbicidelor, la semănatul în
rânduri rare se recomandă efectuarea de praşile mecanice sau manuale. Prima
praşilă mecanică se face la adâncimea de 4-5 cm şi la 5-6 cm distanţă de rândurile
de plante, când lucerna este bine înrădăcinată şi are 1-2 lăstari. La praşila a 2-a, ce
se face când lucerna are 30-35 cm înălţime, se ataşează cultivatorului aripioare,
care realizează o acoperire a bazei plantelor cu sol, diminuând procesul de
lăstărire.
Irigarea se efectuează pentru a asigura o bună răsărire în cazul
semănatului de la începutul toamnei (1-2 udări cu 300-350 m3/ha) şi pentru a
completa necesarul de apă înainte de îmbobocire, în anii foarte secetoşi (o udare
cu 300-350 m3/ha).
Pentru obţinerea de sămânţă se folosesc lucernierele din anii 1-3, în
funcţie de tehnologia aplicată. Coasa de la care se realizează sămânţa se stabileşte
în funcţie de condiţiile climatice şi tehnologie, încât perioada de înflorire-
fructificare să coincidă cu o vreme însorită şi relativ secetoasă. Pentru zonele mai
secetoase şi la practicarea tehnologiei intensive se recomandă obţinerea de
sămânţă la coasa I. În anii cu primăveri bogate în precipitaţii se recomandă
recoltarea coasei I pentru furaj la începutul îmbobocirii şi realizarea de sămânţă la
coasa a II-a, dar producţiile vor fi mai mici. Pentru polenizare se folosesc stupi (4-
5 buc /ha), care apoi, după 5-6 zile se înlocuiesc cu alţi stupi.
Recoltarea pentru sămânţă se face când 75-80% din păstăi s-au brunificat,
într-o singură fază sau în două faze. În primul caz se aplică un tratament cu
desicantul Reglone, în doză de 3,5-4,5 l/ha, cu 4-5 zile înainte de recoltare. În cel
de al doilea caz se face întâi cosirea plantelor cu vindroverul, iar după 3-4 zile
însorite se treieră cu combina echipată cu ridicător de brazdă, când plantele sunt
bine uscate (orele 11-19). Pentru a reduce pierderile prin scuturare se recomandă
recoltarea cu combine de tipul E 514.
Producţiile de sămânţă pot fi de 200-400 kg/ha la tehnologia tradiţională
(clasică) şi de 700-1000 kg/ha la tehnologia intensivă, pe terenuri irigate (Iacob T.
şi col., 1997).

10.2. Trifoiul roşu - Trifolium pratense L.

10.2.1. Importanţă
Trifoiul roşu, originar din zona Mării Mediteraneene (Asia Mică şi S-E
Europei), s-a extins în cultură mai întâi în Europa (Italia, Spania, Olanda,
Germania, Anglia, Rusia) şi apoi în celelalte continente. Răspândirea culturii
trifoiului roşu în Anglia, în prima jumătate a sec. XVII, a favorizat apariţia
asolamentelor Norfolk, în care ogorul negru a fost înlocuit de acesta,
evidenţiindu-i importanţa plantei în ameliorarea însuşirilor solului. În ţara noastră,
trifoiul roşu a fost cultivat pentru prima dată în Transilvania, la sfârşitul secolului
al XVIII-lea.

308
 Trifoiul roşu se foloseşte în hrana animalelor sub formă de masă verde,
fân, făină de fân sau nutreţ însilozat. Recoltat la înflorire, fânul de trifoi conţine
circa 14,5% proteină brută, 20,4% celuloză brută, 22-26 mg caroten/kg furaj şi
cantităţi însemnate de vitamine (B, C, D, E etc.). Digestibilitatea substanţelor
organice are valori ridicate atât în masa verde (>70%) cât şi în fân (60%).
Valoarea nutritivă a unui kilogram de trifoi recoltat la începutul înfloririi este de
0,62 UN la fân şi 0,18 UN la masa verde. Trifoiul roşu prezintă importanţă
deosebită şi în ameliorarea unor însuşiri ale solului. Acţiunea de refacere a
structurii solului este mai mare decât la lucernă şi sparcetă. În stare proaspătă
poate produce meteorizaţii la rumegătoare (Resmeriţă I. şi col., 1973).
Se ştie poate mai puţin faptul că trifoiul roşu este utilizat încă din
vechime în medicina tradiţională, pentru vindecarea anumitor afecţiuni. În scopuri
medicinale, se utilizează doar florile de trifoi roşu, care se recoltează exclusiv din
flora spontană, din zonele nepoluate, iar din materialul uscat se pregătesc diferite
preparate terapeutice. Datorită proprietăţilor sale, extractele de trifoi roşu se
utilizează în tusea uscată, în gripă, în herpes, în acnee, în seboree, în prostatite, în
hiperfoliculinemie precum şi în menopauză.
Florile de trifoi exercită acţiune emolientă şi cicatrizantă asupra pielii, iar
extractele din flori, sub formă de cataplasme sau ca băi generale, inhibă
dezvoltarea negilor, hidratează pielea reducându-i în acelaşi timp excesul de
sebum şi ajută la dispariţia treptată a acneei, în special al celei cu localizare
toracică. În combinaţie, salicilaţii şi cumarinele din florile de trifoi roşu exercită
acţiune antiagregantă plachetară, care menţin sănătatea vaselor de sânge şi scad
riscul apariţiei accidentelor cerebrale sau cardiace.
Trifoiul roşu creşte aproape în toată ţara, lipsind doar din zonele mai aride
şi de pe terenurile cu exces de umiditate. Este o plantă foarte comună în zonele de
deal mai umede, prin păşuni, fâneţe, poieni, pante înierbate, iar la munte, poate
urca până la peste 2000 m altitudine.
Răspândire. Extinderea trifoiului roşu dincolo de cercul polar este o
dovadă a capacităţii sale de adaptare, fenomen bazat pe existenţa unui număr
mare de ecotipuri care au dus la diferenţierea formelor de cultură de astăzi.
Trifoiul roşu se cultivă în toată Europa, ajungând până la 690 latitudine
nordică, în America de Nord se cultivă de la 360 la 620, latitudine nordică, iar în
America de Sud se cultivă în Chile, Peru, Bolivia, Brazilia.
De asemenea, trifoiul roşu se cultivă şi în regiunea de coastă din Oceanul
Paciiific, în Asia, în Australia şi în Noua Zeelandă. Înaintea celui de la doilea
război mondial, trifoiul roşu, cultivat singur sau în amestec cu graminee perene,
reprezenta 30% din suprafaţa mondială cultivată cu plante furajere.
În ultima perioadă s-a constat un declin evident al suprafeţelor cultivate
cu trifoi roşu. În prezent, trifoiul roşu se cultivă în toate continentele, chiar dacă
are o plasticitate ecologică inferioară lucernei, ocupând o suprafaţă de circa 15
mil. ha, din care 1/3 în SUA, în timp ce în ţara noastră, în 2016 se cultiva pe 107
mii ha (Anuarul statistic, 2017).

309
 10.2.2. Însuşiri morfologice
Trifoiul roşu (fig. 10.2) este o plantă perenă, cu rădăcina pivotantă, care în
anul I se dezvoltă în stratul de 20-30 cm, iar în următorii ani poate ajunge la 175
cm adâncime. Cea mai mare parte din masa de rădăcini se găseşte în stratul 0-10
cm (68-73%), în timp ce în stratul 10-20 cm, numai 19-20%, în cel de 20-30 cm,
doar 7-8% (Resmeriţă şi col., 1973).
Pe rădăcini se dezvoltă nodozităţi datorită simbiozei cu bacteria
Rhizobium trifolii, care este mai puţin pretenţioasă faţă de condiţiile de mediu,
fiind activă şi la pH <6,0, dar nu mai mic de 5,5, pe soluri bine aprovizionate cu
fosfor, potasiu, calciu, microelemente (bor, molibden, mangan etc.) şi apă, iar
temperaturile de minim 10-120C. Tulpinile (lăstarii aerieni), înalte de 70-80 cm,
sunt fistuloase, ramificate, erecte şi bogat foliate (indicele foliar este de 4-5 m2).
Frunzele sunt alterne, trifoliate, cu foliole ovate , obovate sau eliptice, ce
prezintă pe faţa superioară o pată albicioasă în forma literei V. Florile sunt sesile,
roşii-purpurii, grupate în capitule globuloase sau ovate. Fructul este o păstaie
ovată, mică, monospermă, dehiscentă. Seminţele sunt ovat-asimetrice, brun-gălbui
sau verzi-gălbui cu nuanţe violacei, cu dimensiunile 1,6-2,3/1,2-1,8/1,0-1,2 mm,
iar MMB de circa 1,6-2,0 g.

Fig. 10.2. Trifolium pratense L. (trifoi roşu)

Acolo unde există mulţi bondari, trifoiului roşu îi merge mai bine,
deoarece aceste insecte contribuie în mai mare măsură la polenizare decât
albinele.

310
 10.2.3. Sistematică şi soiuri
Trifoiul roşu face parte din familia Fabaceae, tribul Trifolieae, genul
Trifolium, care cuprinde 250 de specii, din care 45 au fost identificate şi pe
teritoriul ţării noastre.
Specia Trifolium pratense L. cuprinde mai multe varietăţi şi forme ce
aparţin la două subspecii: ssp. eupratense A. şi K. şi ssp. frigidum (Gannd.)
Simonk (Flora R.P.R., vol.V).
Trifolium pratense ssp. eupratense are trei varietăţi:
- var. sativum Afzelius, ce include cele mai multe tipuri de trifoi roşu
cultivate şi care, în funcţie de precocitate, sunt grupate în două forme de bază;
forma praecox Witte (sin. hispanicum Gannd.) (trifoi roşu precoce), care rezistă în
cultură 2-3 ani, produce 2-3 coase pe an, are tulpini subţiri, ritm de dezvoltare
rapid, înfloresc în anul I peste 90% din plante şi forma serotinum Witte (trifoi
roşu tardiv), cu o perenitate de 3-4 ani sau mai mult, dar cu ritm de dezvoltare
lent, proporţia plantelor înflorite în anul I < 10% şi energie de otăvire slabă (o
coasă pe an).
- var americanum Harz. (sin. Trifolium expansum W. şi K.), (trifoiul roşu
american), ce a fost adusă în Europa din America de Nord la sfârşitul sec. XIX,
are tulpini mai rigide, păroase, cu foliole mari, lanceolate sau ovat-eliptice.
- var. spontaneum Wilk. (trifoiul roşu sălbatic), răspândită spontan pe
teritoriul ţării noastre, cuprinde 10 forme, reprezentând un genofond valoros
pentru ameliorare şi o componentă importantă a pajiştilor naturale.
Trifolium pratense ssp. frigidum are două varietăţi: var. nivale şi var.
frigidiforme, cuprinzând genotipuri cu tulpini scunde, ascendente, bine adaptate la
condiţiile pedoclimatice din etajul alpin.
Materialul biologic care există în cultură este reprezentat de câteva
populaţii locale (de Transilvania, de Suceava) şi soiuri autohtone sau importate,
precum Aster, David Liv, Novac, Rotrif, Roxana 1, Select 2, Tinu Liv, Vesna
(Catalogul Oficial al soiurilor, 2018).
10.2.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Trifoiul roşu este mai pretenţios decât lucerna faţă de elementele
climatice, dar mai puţin exigent faţă de sol. Este o plantă bine adaptată la climatul
umed şi răcoros. Temperatura minimă de germinare este de 10C, iar cea optimă,
între 20-300C. Pentru parcurgerea fenofazelor, până la începutul înfloritului, sunt
necesare 800-9000C, iar până la maturarea seminţelor, 1200-14000C. Rezistă bine
la ger, în condiţiile unui sol cu strat protector de zăpadă. Recoltările târzii de
toamnă şi producerea de sămânţă micşorează rezistenţa trifoiului la ger.
Creşterea vegetativă intensă are loc la temperaturi cuprinse în intervalul
15-270C, iar la peste 320C se reduce mult dezvoltarea sistemului radicular şi a
rozetei de frunze. Se pot realiza producţii normale şi la 32-350C, dacă umiditatea
în stratul biologic activ este mai mare de 60% (I. Moga şi colab., 1996).
Trifoiul roşu, deşi nu este un mare consumator de apă, coeficientul de
transpiraţie fiind de 400-550, este foarte pretenţios la regimul hidric, dând
rezultate bune în zonele cu precipitaţii de peste 600 mm. În condiţii de irigare se

311
poate cultiva şi în zone mai secetoase. Perioada critică pentru apă este la
îmbobocire. Rezistenţa redusă la secetă se datoreşte sistemului radicular mai puţin
profund decât la lucernă.
Trifoiul roşu este sensibil la excesul de apă din stratul biologic activ al
solului, dar şi la băltirea apei la suprafaţă. Inundarea, după cosire, timp de 3-6
zile, determină distrugerea sistemului radicular până la 90% şi diminuarea
biomasei aeriene cu până la 80%.
Creşterea intensităţii luminii, corelată cu temperaturi moderate, determină
sporirea biomasei aeriene şi subterane. La începutul vegetaţiei suportă umbrirea,
fiind posibil semănatul sub formă de cultură ascunsă.
Cele mai potrivite pentru cultura trifoiului roşu sunt solurile mijlocii,
profunde, permeabile, bogate în humus şi calciu, cu pH peste 6,0. Aceste condiţii
pot fi întâlnite pe soluri brune de pădure, cenuşii şi pe podzoluri secundare.
Rezultate bune se obţin şi pe cernoziomuri, când se asigură un regim hidric
corespunzător. Nu se recomandă pe solurile nisipoase, cele cu pH peste 7,5 şi cele
puternic acide, ultimele datorită unui conţinut ridicat în aluminiu mobil şi oxid de
mangan.
Cele mai favorabile zone pentru cultura trifoiului roşu se întâlnesc în
regiunile subcarpatice ale Transilvaniei, Olteniei, Munteniei şi Moldovei, Podişul
Transilvaniei, Maramureş, N-E şi N-V ţării şi în Banat (Dragomir N., 1997).
10.2.5. Tehnologia de cultivare pentru furaj
Rotaţia. Trifoiul roşu se cultivă după plante care eliberează terenul
devreme şi-l lasă curat de buruieni. Sunt preferate prăşitoarele fertilizate organic,
culturile furajere anuale, cerealele de toamnă şi de primăvară. Nu se recomandă
prăşitoarele târzii, cele tratate cu erbicide triazinice, leguminoasele perene,
precum şi revenirea pe aceeaşi solă la mai puţin de 3-4 ani, datorită fenomenului
de ,,oboseală a solului”.
După trifoi găsesc condiţii bune de dezvoltare culturile exigente faţă de
azot şi care au o perioadă scurtă de vegetaţie, cum ar fi: porumbul siloz, hibrizii
de porumb semitimpurii pentru boabe, cartoful timpuriu, plantele furajere anuale.
În condiţii climatice foarte favorabile, în regim irigat, după trifoi se pot cultiva şi
hibrizi de porumb mai tardivi, soiuri tardive de cartof, sfeclă sau in.
Fertilizarea şi amendamentarea. Pentru realizarea producţiei, trifoiul
consumă cantităţi mari de substanţe nutritive. La o producţie de 8 t/ha fân, trifoiul
extrage din sol circa 220-250 kg N, 80 kg fosfor, 170 kg potasiu şi 210 kg calciu.
Cea mai mare parte din cantitatea de azot este furnizată de bacteriile simbiotice.
Cu toate acestea se recomandă aplicarea a 40-50 kg N, pe solurile cu un conţinut
în humus mai mic de 1,5%. La culturile în amestec cu graminee perene, când
trifoiul participă cu mai puţin de 50%, doza de azot poate creşte la N100-120.
Dozele de îngrăşăminte cu fosfor se calculează în funcţie de
aprovizionarea solului cu acest element, conţinutul optim pentru trifoiul roşu fiind
de 7-8 mg la 100 g sol. În absenţa datelor de cartare agrochimică, dozele
orientative de fosfor sunt de 90-100 kg/ha, aplicate o dată la doi ani.

312
 Îngrăşămintele cu potasiu sunt necesare pe solurile acide, când conţinutul
în potasiu mobil este sub 16 mg la 100 g sol. Se recomandă aplicarea anuală a 60-
80 kg/ha K2O.
Gunoiul de grajd se aplică plantei premergătoare sau direct culturii de
trifoi, pe solurile acide, slab permeabile, în doză de 30-40 t/ha. În timpul
vegetaţiei, gunoiul bine fermentat se poate aplica primăvara devreme sau în
ferestrele iernii, în doze anuale de 15-20 t/ha.
Pe solurile acide, cu pH <5,8-6,0, se recomandă administrarea de
amendamente calcaroase, în doze de 5-6 t/ha, o dată la 6-7 ani (Panait V., 1978).
Lucrările solului. Indiferent de modul de cultivare, lucrările pentru
pregătirea patului germinativ trebuie să asigure o bună mărunţire şi nivelare a
solului, care favorizează o răsărire uniformă şi rapidă. În general, trifoiul roşu se
cultivă sub plantă protectoare, iar lucrările solului care se efectuează, trebuie să
satisfacă şi exigenţele trifoiului. Când semănatul se face fără plantă protectoare,
lucrările solului sunt asemănătoare cu cele de la lucernă.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa de trifoi trebuie să fie descuscutată,
sănătoasă, cu puritate şi capacitate germinativă ridicată.
Epoca de semănat este primăvara devreme, când utilajele agricole pot
intra pe teren. La cultivarea cu plantă protectoare de primăvară, semănatul se face
după amestecarea seminţelor de la cele două culturi sau se seamănă întâi planta
protectoare şi apoi perpendicular pe rândurile acesteia, trifoiul roşu. Când planta
protectoare este o cereală de toamnă, primăvara devreme se grăpează cultura şi
imediat se seamănă trifoiul, după care se tăvălugeşte. Norma de sămânţă la planta
protectoare se reduce cu 20-30%.
În zonele colinare umede sau în regim irigat, trifoiul se poate semăna şi la
sfârşitul verii sau începutul toamnei (20 august-5 septembrie).
Cantitatea de sămânţă utilă în cultură pură este de 18-20 kg/ha, asigurând
o desime de 1000 seminţe germinabile la m2 şi o suprafaţă de nutriţie de 10-16
cm2/plantă.
Semănatul se realizează cu semănători universale, la 12,5-15 cm între
rânduri şi la adâncimea de 1,5-2 cm pe solurile mai grele şi de 2-3 cm pe solurile
cu textură mai uşoară.
Trifoiul roşu se comportă bine şi în amestecuri simple sau complexe cu
graminee perene (timoftică, golomăţ, raigras hibrid, raigras aristat şi păiuş de
livezi).
Lucrările de îngrijire. Lucrările de îngrijire care se aplică culturilor de
trifoi sunt asemănătoare cu cele de la lucernă, dar cu multe particularităţi pentru
combaterea buruienilor la cultivarea cu plantă protectoare.
Când planta protectoare este o cereală de toamnă, pentru a evita
stânjenirea trifoiului de către erbicide, se impune ca acestea să se aplice înainte de
răsărirea trifoiului, folosind doze mai mici cu 20-25% faţă de cele utilizate în mod
curent în culturile de cereale de toamnă şi dizolvate într-o cantitate de apă cât mai
mică (max. 200 l/ha). Când îmburuienarea este puternică şi nu se pot respecta

313
condiţiile de mai sus, se poate folosi erbicidul Basagran (2,0 l/ha), în faza optimă
pentru planta protectoare, deoarece este bine tolerat de trifoi.
Atunci când planta protectoare este o cereală de primăvară, combaterea
buruienilor se poate face prin aplicarea Basagranului forte (2,0 l/ha) în faza de
înfrăţire a cerealei. Dacă se doreşte folosirea erbicidului DMA, se impune
semănarea trifoiului la circa 20-25 zile după însămânţarea cerealei şi respectarea
măsurilor prezentate la cultura cu plantă protectoare de toamnă. Pentru
combaterea buruienilor monocotiledonate se pot folosi şi erbicidele Agil 100 EC
(0,5 l/ha), aplicat în vegetaţie sau Kerb 50 WP (4,0 – 5,0 kg/ha) aplicat la
înfiinţarea culturii.
Când trifoiul se cultivă în ogor propriu, combaterea buruienilor se face
folosind aceleaşi erbicide ca la lucernă. Şi în acest caz se remarcă eficienţa
erbicidului Agil 100 EC, în doză de 0,5 l/ha, aplicat la 2-3 săptămâni după
răsărirea trifoiului. În anii de exploatare, erbicidul Agil 100 EC are o eficienţă
deosebită în trifoiştile infestate cu buruieni dicotiledonate, inclusiv ştevie (Rumex
sp.), aplicat la 20-25 zile după desprimăvărare, când buruienile sunt în faza de
rozetă, iar trifoiul are 5-6 cm înălţime.
Combaterea cuscutei, în perioada de repaus se realizează foarte eficient şi
cu produsul Kerb 4-5 kg/ha.
Cele mai frecvente boli întâlnite în cultura trifoiului sunt arsura bacteriană
(Xanthomonas alfalfae Dowson), făinarea (Erysiphe martii Lév.), pătarea brună a
frunzelor (Pseudopeziza trifolii Fuck.), mana (Peronospora trifoliorum de Bary.),
antracnoza (Gloeosporium caulivorum Kirchn.) şi rugina trifoiului (Uromyces
trifolii Lév.), care pot provoca pierderi, uneori de peste 50% din producţia de fân.
Pentru combaterea acestora se utilizează metodele agroculturale şi cele chimice
recomandate la cultura lucernei.
În cultura trifoiului acţionează un număr mai redus de dăunători decât la
lucernă, mai des întâlniţi fiind gărgăriţele florilor de trifoi (Apion apricans Hbst.,
A. aestivum Germ.). În acest caz se recomandă, la culturile semincere, efectuarea
a două tratamente, primul la îmbobocire, iar al doilea la sfârşitul înfloritului, cu
Fastac 10 EC (0,15 l/ha), Decis 2,5 EC (0,3 l/ha) sau Karate Zeon (0,2 l/ha).
Datorită sistemului radicular mai puţin profund decât la lucernă, trifoiul
este mai sensibil la secetă, valorificând eficient apa din sistemele de irigaţie, în
zonele mai secetoase.
Consumul specific la trifoi este de 500-700 mm/an, maximul fiind în
lunile iunie-august, când consumă 4-5 mm/zi. Se apreciază că 1 mm precipitaţii
produce 21-22 kg substanţă uscată sau 100 kg masă verde.
În culturile semănate la sfârşitul verii se aplică o udare de răsărire de 300-
350 m3/ha. În toamnele secetoase se impune ca după 7-8 zile să se mai aplice o
udare de 350-400 m3/ha. În timpul vegetaţiei se recomandă udări la intervale de
10-12 zile în lunile iulie-august şi la 15-18 zile în mai-iunie, în afara perioadelor
ploioase, cu norme de 600-650 m3/ha pe cernoziomuri şi soluri aluviale şi de 500-
550 m3/ha pe celelalte tipuri de soluri.

314
 Recoltarea, depozitarea şi conservarea. La trifoiul semănat în ogor
propriu, recoltarea plantelor în anul I de vegetaţie se face pe parcursul perioadei
de înflorire, la toate coasele, iar în anii umători, la mijlocul fazei de înflorire. De
obicei trifoiul roşu realizează două coase şi o otavă. Spre deosebire de lucernă,
trifoiul roşu prezintă o plasticitate mai largă în privinţa epocii de recoltare,
deoarece îmbătrânirea plantelor este mai lentă, iar scăderea conţinutului de
proteină şi creşterea celui de celuloză brută este mai puţin accentuat, dând
posibilitatea realizării unui furaj de bună calitate. Când trifoiul se cultivă cu plantă
protectoare, recoltarea în anul I se face o singură dată, cu 4-5 săptămâni înainte de
întrarea în iarnă, pentru a permite plantelor să-şi formeze un sistem radicular
viguros şi să acumuleze cantităţi mari de substanţe de rezervă.
Conservarea fitomasei de trifoi roşu se poate face sub formă de fân sau de
furaj însilozat. Pregătirea fânului se face ca la lucernă, iar metoda de uscare se
alege în funcţie de condiţiile climatice ale zonei în care se află cultura.
Conservarea trifoiului prin însilozare este mai facilă decât a lucernei,
datorită conţinutului mai ridicat al plantelor de trifoi în zaharuri solubile (10-11%,
faţă de 5-7% la lucernă) şi a puterii tampon mai reduse. Pentru realizarea unui
siloz de bună calitate se recomandă lăsarea plantelor în brazdă 1-2 zile, până ce
conţinutul în substanţă uscată ajunge la 30-38%, apoi se toacă şi se însilozează
după metodele cunoscute. Pentru grăbirea fermentaţiei lactice se indică utilizarea
preparatului Lactosil (0,2%), ca şi la lucernă.
Producţia. În zonele favorabile de cultură se pot obţine 6-10 t/ha s.u. (30-
50 t/ha masă verde).
10.2.6. Tehnologia de cultivare a trifoiului roşu pentru sămânţă
Producerea de sămânţă la trifoiul roşu presupune cunoaşterea anumitor
particularităţi biologice, cum ar fi: cerinţele relativ modeste faţă de apă,
comparativ cu cultura pentru furaj, lăstărirea este mai redusă decât la lucernă,
plantele sunt mai rezistente la cădere, polenizarea poate fi făcută în proporţie mai
mare decât la lucernă de către albina domestică (deoarece coloana staminală se
eliberează mai uşor din carenă), iar potenţialul de înflorire la coasa a II-a este cel
puţin egal cu cel de la prima coasă.
Pentru realizarea unor producţii ridicate de sămânţă se impune înfiinţarea
de culturi destinate numai producerii de sămânţă şi renunţarea la obţinerea
acestora din culturi pentru furaj.
Producţii bune de sămânţă se obţin în zonele colinare cu veri relativ
secetoase, unde cerinţele termice şi hidrice sunt satisfăcute. Aceste condiţii se
întâlnesc în majoritatea judeţelor din Transilvania, centrul şi nordul Moldovei,
nordul Câmpiei Române. Condiţii favorabile se întâlnesc şi pe solurile fertile din
Câmpia Dunării, Dobrogea, sudul Moldovei şi Câmpia Banatului, în condiţii de
irigare.
Plantele premergătoare pentru culturile semincere de trifoi roşu sunt
asemănătoare cu cele de la cultura pentru furaj, cu condiţia ca acestea să nu fi fost
infestate cu ştevie sau cuscută. Se recomandă solurile bine drenate, profunde,

315
însorite, cu textură mijlocie şi fertilitate moderată. Revenirea pe aceeaşi solă
trebuie să se facă după un număr de ani cel puţin egal cu timpul de folosire.
Trifoiul roşu este mai puţin pretenţios faţă de conţinutul solului în fosfor
decât lucerna. Rezultate bune se obţin când conţinutul în fosfor mobil este de 7-8
mg/100 g sol, iar cel de potasiu de 16-18 mg/100 g sol.
Necesarul de îngrăşăminte se calculează după formulele cunoscute, iar în
lipsa cartării agrochimice se recomandă 50-80 kg/ha P2O5 şi 50-80 kg/ha K2O, pe
solurile acide. Nu se recomandă aplicarea de îngrăşăminte cu azot direct
semincerilor de trifoi. Gunoiul de grajd aplicat plantei premergătoare, pe solurile
acide, nu dăunează trifoiului pentru sămânţă. În acest caz se reduce doza de fosfor
cu 30-40% şi cea de potasiu cu 70-100%. Pe solurile acide (pH <5,8) se
recomandă aplicarea amendamentelor, o dată la 6-8 ani, în doză de 5-6 t/ha
carbonat de calciu.
În tehnologia clasică, semănatul se face primăvara devreme, când terenul
permite intrarea utilajelor agricole. În tehnologia intensivă, semănatul se face între
5-15 august, în zonele colinare umede şi între 25 august - 10 septembrie, pe
terenurile irigate din sudul ţării, încât de la semănat până la venirea îngheţurilor să
se acumuleze 850-10000C. Semănatul se face de regulă la 50-60 cm între rânduri,
fără plantă protectoare, cu o normă de 3-4 kg/ha. Se poate semăna şi la 25 cm
între rânduri, folosind 10-12 kg/ha sămânţă. Lucrarea se face cu semănătorile
universale SUP-21, SUP-29 sau SPC-6, SPC-8, folosind discuri cu orificii de 0,8
mm.
Adâncimea de încorporare a seminţelor este de 1,5-2 cm, când semănatul
se face primăvara şi de 2-2,5 cm, când se însămânţează la sfârşitul verii-începutul
toamnei. În acest caz se impune tăvălugirea solului înainte şi după semănat.
Combaterea buruienilor se realizează prin folosirea erbicidelor şi
efectuarea de praşile mecanice. Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate
se poate folosi unul erbicidul Kerb 50 WP (4,0 – 5,0 kg/ha încorporat în sol odată
cu pregătirea patului germinativ, sau alte erbicide antigramineice.
Buruienile dicotiledonate se pot combate cu erbicidul Agil 100 EC (0,5
l/ha), aplicat în faza de răsărire a buruienilor dominante sau cu Basagran Forte
(2,0 l/ha), aplicat în faza de rozetă a buruienilor. La culturile semănate în rânduri
rare (50-60 cm) se efectuează 2-3 praşile mecanice, prima când plantele de trifoi
au 10-15 cm, apoi la intervale de 12-15 zile.
Combaterea dăunătorilor, în special a gărgăriţei florilor (Apion apricans),
se face prin două tratamente cu Fastac 10 EC (0,15 l/ha), Decis 2,5 EC (0,3 l/ha)
sau Karate Zeon (0,2 l/ha), primul la îmbobocire, iar al doilea după 10-12 zile.
Irigarea semincerilor de trifoi roşu se impune pe terenurile din sudul ţării,
sudul Moldovei, Dobrogea şi Câmpia de Vest. Se aplică 1-2 udări de răsărire cu
300-350 m3/ha, apoi la începutul îmbobocirii plantelor, o udare cu 400-450 m3/ha
şi după 12-14 zile încă o udare cu 450-500 m3/ha.
În zonele colinare cu veri secetoase, recoltarea pentru sămânţă se face la
coasa I, ca şi în cazul loturilor semincere de pe terenurile irigate din sudul ţării. În

316
zonele colinare mai umede, recoltarea pentru sămânţă se face la coasa a II-a,
prima coasă recoltându-se pentru furaj la începutul îmbobocirii.
Loturile semincere din cultura intensivă se menţin în cultură 1-2 ani,
recoltarea realizându-se la coasa I sau a II-a, în funcţie de condiţiile climatice. În
primul caz plantele se cosesc cu vindroverul, când 80-85% din capitule s-au
brunificat, apoi după 3-4 zile se treieră cu combina echipată şi reglată
corespunzător.
În cel de-al doilea caz se impune tratarea culturii cu un desicant (Reglone
5 l/ha), când 80% din capitule au culoarea brună, apoi după 5-6 zile se face
recoltarea direct din lan cu combinele E 514 sau E 524. În condiţii favorabile se
pot realiza 300-500 kg/ha sămânţă.
10.3. Trifoiul alb - Trifolium repens L.
Trifoiul alb este răspândit mult în pajiştile mezofile şi mezohigrofile, de
la câmpie şi până în etajul alpin (fig. 10.3). În cultură pură ocupă suprafeţe
restrânse, fiind cultivat singur numai pentru producerea de sămânţă. Pentru furaj
se cultivă în amestecuri simple sau complexe destinate folosirii mai ales prin
păşunat, alături de Lolium perenne, Poa pratensis, Phleum pratense, Festuca
arundinacea et..

Fig. 10.3. Trifolium repens L. (trifoi alb, trifoi târâtor)

Importanţa deosebită a trifoiului alb rezultă din faptul că rezistă bine la

păşunat, defolieri repetate şi bătătorire, nu produce meteorizaţii, fiind cea mai
valoroasă leguminoasă din acest punct de vedere, produce un furaj bogat în
proteine şi vitamine, are o perenitate mare, determină micşorarea dozelor de
îngrăşăminte cu azot, valorifică bine o gamă largă de ssoluri, inclusiv cele acide
sau cu exces de umiditate, este o bună plantă meliferă.

317
 Este de subliniat faptul că trifoiul alb are un conţinut ridicat atât în
proteină brută (20 %) cât şi în diferite elemente nutritive (vitamine, fosfor, calciu,
potasiu).
Fiind o leguminoasă care îmbogăţeşte solul în azot, se poate considera că
1% trifoi alb, în compoziţia floristică, asigură 3 kg azot element activ la hectar pe
an. Fixarea simbiotică este influenţată de o serie de factori atât de natură biologică
cât şi de mediu, cum ar fi gradul de dezvoltare al rădăcinilor adventive, regimul
termic şi hidric, pH-ul solului, fertilitatea solului, sănătatea plantelor.
Este mai puţin rezistent la secetă, dar rezistă mai bine la ger decât trifoiul
roşu. Suportând uşor inundaţiile de durată şi umiditatea în exces, formează adesea
asociaţii pe terenurile cu apa freatică la mică adâncime, pe soluri lăcoviştite sau
gleizate.
Trifoiul alb are un sistem radicular pivotant, cu numeroase rădăcini
adventive ce se dezvoltă în straturile superficiale ale solului, din nodurile tulpinii.
Tulpinile sunt de talie mică, repente şi radicante la noduri, cu frunze trifoliate,
lung peţiolate. Florile sunt albe, grupate în capitule globuloase sau sferice, lung
pedunculate. Fructul este o păstaie cu 3-4 seminţe mici, brun-gălbui sau
portocalii, cordiforme. Are o longevitate mare, menţinându-se în cultură peste 8-
10 ani, datorită capacităţii sale de înmulţire pe cale vegetativă.
Specia prezintă o mare variabilitate genetică, ceea ce-i conferă o
plasticitate ecologică ridicată, fiind grupată în trei tipuri de bază: tipul “sălbatic”
(“nanum”), cu plante scunde, frunze mici şi puţine; tipul “hollandicum”
(“intermedium”), cu talie şi frunze de dimensiuni medii; tipul “giganteum” sau
“Ladino”, cu plante înalte, frunze mari şi stoloni lungi, mai puţin rezistent la ger.
Trifoiul alb este mai puţin exigent faţă de climă şi sol comparativ cu
trifoiul roşu. Se dezvoltă bine în toate zonele ecologice unde îi sunt asigurate
condiţii corespunzătoare de umiditate şi nutriţie. Trifoiul alb rezistă până la -23
....-24 oC fără strat protector de zăpadă. În condiţii de secetă lăstarii se usucă, iar
dacă seceta persistă, sunt afectaţi şi mugurii dorminzi.
Este o specie mai pretenţioasă la umiditate, suporă excesul de umiditate
dar să nu fie de lungă durată. De aceea, este indicat pentru zonele umede cu
precipitaţii de peste 600 mm anual şi cu temperaturi medii ce nu depăşesc 9-9,5
o
C. Trifoiul alb îşi poate exterioriza capacitatea fotosintetică în limitele de
temperatură de 10-30 oC. Suportă toate tipurile de sol cu excepţia celor foarte
grele sau foarte uşoare, iar pH-ul solului poate fi cuprins între 4,5-7,5.
Trifoiul alb, datorită unor însuşiri foarte valoroase, cum ar fi: calitatea
excelentă a furajului, ritmul rapid de creştere şi otăvire, rezistenţa la folosiri
frecvente şi la bătătorire, se impune ca o componentă de bază în amestecurile
pentru înfiinţarea de pajişti ce vor fi exploatate prin păşunat.
În cultură se găsesc soiuri productive precum: Danitim, Mioriţa
(Catalogul Oficial al soiurilor, 2018).
Deoarece cultura pură a trifoiului alb nu este indicată, se recomandă
cultura lui în amestec cu graminee perene. Amestecul format din trifoi alb Ladino
+ golomăţ realizează producţii economice o perioadă de 6-8 ani. Cele mai

318
recomandate amestecuri sunt cele formate din trifoi alb Ladino + Lolium perenne
+ Poa pratensis, care se pretează la păşunat intensiv. Pentru păşunatul cu oile este
recomandat amestecul trifoi alb + Festuca arundinacea.
Reacţia la îngrăşăminte a amestecurilor în care există trifoi alb este destul
de slabă. Se recomandă ca în funcţie de conţinutul solului, să se aplice fosfor şi
potasiu. Trifoiul alb este puţin exigent faţă de spaţiul de nutriţie, având nevoie
pentru o plantă de un spaţiu de 5,5-7 cm2. Conform spaţiului de nutriţie, în cultură
pură se seamănă 1800-2400 seminţe germinabile/m2, ceea ce corespunde cu o
cantitate de sămânţă de 6-12 kg/ha. Adâncimea de semănat nu trebuie să
depăşească 1,5 cm, iar datorită dimensiunilor reduse ale seminţei, patul
germinativ trebuie foarte bine pregătit. Pentru amestecuri, norma de semănat este
în funcţie de proporţia de participare a diferitelor componente.
10.4. Trifoiul hibrid - Trifolium hybridum L.
Trifoiul hibrid este răspândit în pajiştile umede, în luncile râurilor din
regiunile colinare şi submontane (fig. 10.4). Chiar dacă are o valoare nutritivă mai
redusă decât trifoiul roşu şi alb, această specie a fost introdusă în cultură la
început în ţările nordice, datorită rezistenţei sale la ger şi la excesul de umiditate
din sol. Ca şi trifoiul alb sau roşu, nu suportă seceta excesivă.
Specia prezintă un sistem radicular pivotant ce se dezvoltă în mare parte
în stratul de sol de până la 30-40 cm. Tulpinile sunt erecte sau ascendente, de 50-
80 (100) cm, ramificate, asemănătoare cu cele de trifoi roşu. Frunzele sunt
trifoliate, cu foliole eliptice sau rombice, mari, slab dinţate pe margini, rotunjite
sau emarginate la vârf şi fără pată pe faţa superioară.

Fig. 10.4. Trifolium hybridum L. (trifoi hibrid)

Florile sunt albe-rozii până la roşietice, brune după înflorire, grupate în
capitule sferice sau globuloase lung pedunculate, axilare. Fructul este o păstaie cu
2-4 seminţe mici, ovoidale sau cordiforme, asemănătoare cu cele de trifoi alb, însă
de culoare verde-brunie închis.
Trifoiul hibrid are o vivacitate ridicată, energie de otăvire bună,
realizându-se, în condiţii optime, 2-3 coase. Este bine consumat atât ca masă
verde cât şi ca fân, mai ales în amestec cu graminee.
Este utilizat pentru înfiinţarea de pajişti temporare sau pentru
supraînsămânţarea celor naturale din zonele unde creşte spontan, alături de
Festuca arundinacea, F. pratensis, F. rubra, Phleum pratense, Alopecurus
pratensis etc.. Furajarea unilaterală şi timp îndelungat cu trifoi hibrid, produce o
319
anumită indispoziţie la cabaline, numită de francezi “boala de trifoi” sau
“trifolioza”, ce ar fi cauzată de ciuperca Uromyces apiculatus, a cărei gazdă este
(după Tröher, citat de Rezmeriţă I. şi col., 1973). Tehnologia producerii de
sămânţă este asemănătoare cu cea de la trifoiul roşu. Producţia de sămânţă este
mai mare dacă se recoltează pentru sămânţă la coasa I.
10.5. Sparceta - Onobrychis viciifolia Scop.
10.5.1. Importanţă
Sparceta a fost introdusă în cultură în sudul Franţei (Provence), în secolul
al XV-lea, cunoscând o extindere mai amplă în secolele XVII-XVIII. În ţara
noastră a fost cultivată mai întâi în Transilvania (sec. XIX), apoi şi în celelalte
zone. Sparceta este utilizată în alimentaţia animalelor sub formă de fân, masă
verde sau nutreţ murat. În zonele secetoase şi pe versanţi, sparceta dă producţi
mai bune decât lucerna. Valoarea nutritivă a furajului este ridicată (17 UN/100 kg
m.v. sau 60,1 UN/100 kg fân). Sparceta este bogată în proteină de bună calitate
(3,6% în m.v. şi 15,4% în fân) şi conţine însemnate cantităţi de săruri minerale (cu
Ca şi P) şi vitamine.
În stare verde sparceta nu produce meteorizaţii, iar sub formă de fân
digestibilitatea substanţelor nutritive este mai ridicată decât în masa verde.
Sparceta este şi o foarte bună plantă meliferă, cu durata perioadei de înflorire de
circa 23-27 zile, realizându-se până la 300 kg/ha miere. Deoarece dă rezultate
bune pe terenurile erodate, uscate, unde alte plante nu dau rezultate satisfăcătoare,
sparceta nu intră în competiţie cu lucerna şi trifoiul, ci le completează unde
acestea nu reuşesc. Ca şi celelalte leguminoase, sparceta are o puternică acţiune
amelioratoare asupra solului, prin cantităţile mari de rădăcini (până la 6 t/ha) şi
azot ce le lasă în sol.
10.5.2. Însuşiri morfologice
Sparceta (fig. 10.5) este o leguminoasă perenă cu rădăcină pivotantă, care
ajunge până la 50-150 cm în sol în anul I şi până la 3-5 m în anii următori.
Tulpinile sunt erecte sau arcuite, ramificate, fistuloase, înalte de până la 100-150
cm, albicios-păroase şi cresc sub formă de tufă.
Frunzele sunt mari, imparipenat-compuse, cu 11-25 foliole eliptice până
la alungit- obovate, uşor emarginate şi alipit păroase. Stipelele sunt libere şi lung
acuminate. Florile sunt de culoare roşie-violacee, grupate câte 20-100 în raceme
terminale, de până la 20 cm. Fructul este o păstaie monospermă, indehiscentă,
semicirculară şi comprimată, cu suprafaţa reticulată, prevăzută cu 4-8 dinţi scurţi
pe creastă. Sămânţa este ovat-reniformă, brună închis, cu MMB de circa 15 g.
În cultură se cunosc două tipuri de sparcetă comună:
- Onobrychis viciifolia var. communis (sparceta de o singură coasă),
răspândită mult în cultură, se adaptează uşor la condiţiile vitrege de viaţă, dar
otăveşte slab şi nu suportă păşunatul intensiv, pretându-se mai ales la folosirea
prin cosit;
- Onobrychis viciifolia var. bifera (sparceta de două coase sau gigant),
introdusă recent în cultură şi în ţara noastră, otăveşte rapid, realizează două coase,

320
se pretează la o folosire mixtă (cosit, păşunat), dar este ceva mai pretenţioasă la
condiţiile de mediu.

Fig. 10.5. Onobrychis viciifolia Scop. (sparcetă)

Sparceta este mai precoce decât lucerna cu circa 10 zile, ceea ce
reprezintă un avantaj pentru folosirea sa în conveier.
Otăvirea la sparceta din var. communis este relativ slabă şi depinde de
faza de vegetaţie a plantelor, la prima recoltare. În condiţii favorabile de cultură şi
la o bună aprovizionare cu apă şi elemente nutritive, la coasa a II-a se poate
realiza 30-35% din recolta primei cosiri.
10.5.3. Sistematică şi soiuri
Pe glob se cunosc circa 100 de specii ale genului Onobrychis, din care, în
ţara noastră se întâlnesc doar cinci: Onobrychis viciifolia, O. alba, O. arenaria, O.
gracilis şi O. transilvanica. În ţara noastră se cultivă soiuri şi populaţii locale din
specia Onobrychis viciifolia, dar în lume se mai cultivă şi soiuri din Onobrychis
arenaria, O. transcaucasica, O. altissima. Cele mai răspândite în cultură sunt
soiurile: Anamaria, Sersil, Vlamar etc. (Catalogul Oficial al soiurilor, 2018).
10.5.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Sparceta dă rezultate bune în zona de cultură a lucernei. Temperatura
minimă de germinare este de 2-30C, iar cea optimă pentru creştere şi dezvoltare,
de 20-250C. Sparceta de o coasă are o mare rezistenţă la temperaturile scăzute şi
la factorii nefavorabili din timpul iernii.
În primele faze de creştere, cerinţele faţă de apă sunt ridicate, însă după
înrădăcinare profundă, plantele de sparcetă sunt foarte rezistente la secetă,
putându-se cultiva şi în zone cu 400-500 mm precipitaţii anuale. Sparceta nu
suportă excesul de umiditate.
Pentru sparcetă, cele mai indicate soluri sunt cele permeabile, drenate şi
bogate în calciu, însă se obţin rezultate bune şi pe solurile nisipoase, pe cele
erodate, cu strat arabil subţire, de pe coline şi coaste aride. Se consideră că un
conţinut de 0,5-0,7% calciu în sol este optim pentru cultura sparcetei.

321
 Plantele suportă o anumită salinitate a solului şi reacţie alcalină până la
pH de 8,5, dar nu dau rezultate bune pe solurile acide, impermeabile, umede şi
reci, cu apa freatică aproape de suprafaţa solului.
Zonele de cultură pentru sparcetă se suprapun în mare parte cu cele ale
lucernei, dar ocupă terenurile mai sărace, versanţii supuşi eroziunii, unde lucerna
dă rezultate mai slabe. Cele mai favorabile condiţii pentru cultivarea sparcetei se
găsesc în Podişul Transilvaniei, nord-estul, centrul şi sudul Moldovei şi centrul
Munteniei (Erdelyi Şt., 1972).
10.5.5. Tehnologia de cultivare pentru furaj
Rotaţia. Deoarece are un ritm lent de creştere în primele faze de vegetaţie,
sparceta preferă ca premergătoare plante care lasă terenul curat de buruieni. La
rândul ei, sparceta este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor,
întrucât lăstăreşte după desţelenire. Nu se recomandă revenirea pe aceeaşi solă,
decât după 6-7 ani.
Fertilizarea. Sparceta consumă cantităţi mari de azot, însă cea mai mare
parte este asigurată pe cale simbiotică. Deşi foloseşte fosforul din formele mai
greu solubile din sol, răspunde cu sporuri mari de producţie la fertilizarea cu doze
moderate de azot şi fosfor (N30-60 P30-60).
Lucrările solului. Sunt asemănătoare cu cele din tehnologia de cultivare a
lucernei, însă pe terenurile în pantă se va aplica sistemul de lucrări recomandat
pentru aceste terenuri.
Sămânţa şi semănatul. La sparcetă se foloseşte ca material de semănat
fructul, care este o păstaie monospermă, indehiscentă. Facultatea germinativă
trebuie să fie de minimum 85% şi puritatea de peste 95%, la materialul
corespunzător clasei I de calitate. Faţă de alte specii, sămânţa de sparcetă pierde
uşor facultatea germinativă.
În condiţiile ţării noastre, sparceta se seamănă primăvara devreme şi mai
rar la sfârşitul verii-începutul toamnei. Se poate semăna cu sau fără plantă
protectoare, în funcţie de condiţiile staţionale. Pe terenurile în pantă şi în zonele
secetoase se recomandă cultivarea fără plantă protectoare.
Semănatul se face cu semănători universale, la 12,5-15 cm între rânduri şi
la 3-4 cm adâncime pe solurile mai grele şi 4-6 cm pe cele uşoare şi mijlocii,
folosind 70-90 kg/ha păstăi, pentru a se asigura o desime de 400-600 seminţe
germinabile la m2.
Lucrările de îngrijire. Imediat după semănat, în anii secetoşi, se
recomandă efectuarea tăvălugitului, cu tăvălugi inelari. Celelalte lucrări sunt
asemănătoare cu cele de la lucernă. Când se cultivă cu plantă protectoare, se
impune ca aceasta să fie recoltată la o înălţime de la sol de 15-20 cm, pentru a nu
stânjeni creşterea tinerelor plante de sparcetă.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face prin utilizarea la semănat a
seminţelor libere de agenţi patogeni, iar la loturile semincere se face tratament la
sfârşitul înfloritului cu Fastac 10 EC (0,15 l/ha), Decis 2,5 EC (0,3 l/ha) sau
Karate Zeon (0,2 l/ha). Începând cu anul doi de cultură, se recomandă grăparea
culturii de sparcetă în fiecare primăvară.

322
 Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Sparceta se foloseşte în condiţii
economice 3-5 ani, în funcţie de modul de cultivare. Cele mai ridicate producţii se
realizează în anii 2-3 de cultură (peste 60% din producţia totală). Epoca optimă de
recoltare pentru fân este între mijlocul fazei de îmbobocire şi începutul înfloririi
(10-15% din plante). Întârzierea recoltatului duce la scăderea accentuată a
conţinutului furajului în proteină şi creşterea celui de celuloză.
Metodele de pregătire a fânului sunt asemănătoare cu cele de la lucernă.
Nu se recomandă păşunatul intensiv al sparcetei. Se poate folosi prin păşunat,
începând din anul II de vegetaţie, când plantele au 15-20 cm înălţime, dar pe o
durată de 2-3 ore/zi/tarla, la o încărcare optimă cu animale.
Producţia. În condiţii bune de cultură, la sparcetă se obţin 25-35 t/ha
masă verde (5-7 t/ha s.u.) şi chiar mai mult la sparceta de două coase.
10.5.6. Tehnologia de cultivare a sparcetei pentru sămânţă
Pentru obţinerea de material de semănat se pot folosi loturi din culturile
furajere obişnuite, care corespund exigenţelor în acest sens sau se înfiinţează
culturi speciale pentru producerea acestui material, această din urmă metodă fiind
din ce în ce mai mult agreată. Producţii mari de sămânţă se obţin în centrul şi
nordul Transilvaniei, centrul şi estul Moldovei, precum şi în nordul Dobrogei.
La înfiinţarea semincerilor de sparcetă se respectă aceleaşi reguli ca şi la
lucernă. Semănatul se face primăvara devreme, fără plantă protectoare, la distanţa
de 50-60 cm între rânduri, folosindu-se o normă de semănat de 20-25 kg/ha,
pentru a asigura o desime de 75-100 seminţe germinabile/m2.
Fertilizarea se efectuează numai la înfiinţarea culturii, cu 60-70 kg/ha
P2O5. Lucrările de îngrijire sunt ca şi la lucernă. O atenţie deosebită trebuie
acordată polenizatorilor, prin amplasarea a 2-6 stupi de albine la hectar, în
apropierea loturilor semincere.
Recoltarea pentru sămânţă se face la coasa I, începând din anul II de
cultură, cu coasa sau cositoarea, când 50-60% din păstăi au culoarea brună-
deschis, sau direct cu combina din lan, când 70% din păstăi au această culoare.
Pentru a evita pierderile prin scuturare, se recomandă ca recoltarea să se
facă noaptea sau dimineaţa şi seara. După treierat, seminţele se condiţionează şi se
depozitează la un conţinut sub 14% apă.
Producţia de seminţe (fructe) este de 500-600 kg/ha în culturile obişnuite
şi de 1000-1500 kg/ha, în culturile speciale.
10.6. Ghizdeiul - Lotus corniculatus L.
10.6.1. Importanţă
Ghizdeiul se întâlneşte în flora spontană a pajiştilor din Europa, Africa de
Nord şi Asia, în condiţii ecologice foarte variate. A fost introdus în cultură în
Anglia, la începutul secolului al XVII-lea, după care s-a răspândit, mai întâi în
multe ţări din Europa, începând cu secolul XVIII.
În ţara noastră este răspândit spontan de la câmpie până la peste 1500 m
altitudine, în condiţii pedoclimatice foarte variate.O mai mare importanţă ca
plantă de nutreţ a căpătat mai ales în ultimul deceniu, folosindu-se pentru

323
valorificarea mai bună a solurilor sărace, acide din zonele umede, unde alte
leguminoase furajere dau rezultate slabe.
Ghizdeiul se cultivă pentru masă verde, fân sau semifân, mai ales în
amestec cu graminee, fiind un component important în amestecurile folosite
pentru înfiinţarea pajiştilor temporare destinate păşunatului. Ghizdeiul produce un
furaj bogat în proteine, cu o valoare nutritivă ridicată, dar mai scăzută decât la
lucernă, trifoi şi sparcetă (tab. 10. 4). Conţine circa 11-14% proteină brută, 22-
31% celuloză brută, în funcţie de faza de recoltare şi cantităţi apreciabile de Ca şi
Mg.
În stare verde are un grad mai redus de consumabilitate datorită gustului
amărui, care se amplifică odată cu înfloritul plantelor. Ghizdeiul rezistă foarte
bine la păşunat, se reface cu mare uşurinţă şi nu produce meteorizaţii la animale.
Datorită creşterii în toată perioada de vegetaţie şi masei mari de rădăcini pe care o
formează, ghizdeiul se remarcă printr-o capacitate ridicată de a proteja solul
împotriva eroziunii (Dragomir N., 1981).
Tabelul 10.4
Valoarea nutritivă a fânului de ghizdei,
comparativ cu al altor leguminoase
Subst. nutritive brute Valoarea nutritivă a
Planta (%) 100 kg fân
PB CB Cenuşă P.B.D.(kg) U.N.
Lucernă, la începutul înfloririi 15,59 26,19 8,22 12,28 47,6
Trifoi, la înflorire 14,52 20,41 7,46 9,22 58,8
Sparcetă, la începutul înfloririi 17,04 23,29 6,88 11,25 60,1
Ghizdei, la înflorire 10,87 30,31 4,79 7,61 44,4
10.6.2. Însuşiri morfologice
Ghizdeiul (fig. 10.6) este o plantă perenă, cu sistem radicular bine
dezvoltat şi profund, tulpini fistuloase, ascendente, simple sau ramificate, de 15-
40 (80) cm înălţime.

Fig. 10.6. Lotus corniculatus L. (ghizdei)

324
 Frunzele sunt pentafoliate, cu foliole scurt peţiolate, obovate sau lanceolate,
glabre sau slab păroase. Florile sunt galbene, portocalii sau roşiatice, dispuse în
umbele lung pedunculate. Fructul este o păstaie cilindrică, polispermă, cu seminţe
mici, globuloase, de culoare brun-roşcată, cu MMB de 1,0-1,3 g.
În primele faze de vegetaţie ghizdeiul creşte încet, însă semănat fără
plantă protectoare şi în condiţii optime, se poate obţine chiar din primul an o
coasă şi o otavă. În anii următori porneşte devreme în vegetaţie, având o energie
de regenerare destul de ridicată (2-3 coase/an).
În comparaţie cu lucerna şi trifoiul, ghizdeiul prezintă unele
particularităţi:
- este rezistent la ger, secetă şi la excesul de umiditate;
- atât în fâneţe, cât şi în păşuni, se autoînsămânţează, menţinându-se timp
îndelungat în cultură;
- se poate înmulţi şi pe cale vegetativă, prin fragmente de rădăcini;
- nu produce meteorizaţii la animale;
- este răspândit în condiţii foarte variate, privind umiditatea, pH-ul şi
fertilitatea solului;
- tolerează mai bine aciditatea accentuată a solului.
10.6.3. Sistematică şi soiuri
Genul Lotus cuprinde mai multe specii, dintre care prezintă importanţa
mai mare: Lotus corniculatus - ghizdeiul comun, Lotus tenuis - ghizdeiul
sărăturilor şi Lotus uliginosus, întâlnită mai des în pajiştile umede. În cultură este
răspândită specia Lotus corniculatus subsp. eucorniculatus, care prezintă mai
multe varietăţi: alpestre, ciliatus, hirsuta, major, silvaticus şi vulgaris. Se cultivă
diverse populaţii locale şi soiurile autohtone: Dacia 1, Doru, Dragotim, Măgurele
8 (Catalogul Oficial al soiurilor, 2018).
10.6.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Ghizdeiul are cerinţe moderate faţă de căldură, fiind răspândit pe arii
întinse. Temperatura minimă de germinare este de 1-20C, iar plantele pot rezista
până la -250C, chiar fără strat protector de zăpadă. Deşi se dezvoltă în condiţii
optime în zonele cu 600-700 mm precipitaţii anual, ghizdeiul poate fi cultivat în
toate regiunile, chiar şi la 450 mm precipitaţii. Are nevoie de cantităţi mai mari de
apă în primele faze de creştere şi la alungirea lăstarilor. Suportă bine variaţiile de
nivel din sol şi acoperirea temporară cu apă (circa 30 zile). Ghizdeiul dă rezultate
bune pe solurile cu pH de 5,4-7,2, dar şi pe cele acide sau erodate, sărace şi chiar
slab salinizate. Este singura leguminoasă cultivată care creşte destul de bine pe
soluri cu pH<5, fără aplicarea de amendamente, datorită toleranţei ridicate pe care
o manifestă bacteria Rhizobium loti faţă de condiţiile de aciditate.
10.6.5. Tehnologia de cultivare a ghizdeiului pentru furaj
Rotaţia. Ghizdeiul, în cultură pură sau în amestec, se cultivă după plante
care lasă terenul curat de buruieni. Cele mai bune premergătoare sunt prăşitoarele,
cerealele de toamnă bine întreţinute şi gramineele de nutreţ. Ghizdeiul este o bună
premergătoare pentru majoritatea culturilor.

325
 Fertilizarea. La ghizdei, sistemul de fertilizare este asemănător cu cel de
la trifoiul roşu, însă reacţia la fertilizarea cu fosfor şi potasiu este ceva mai slabă
pe solurile neamendate. Rezultatele experimentale au arătat că ghizdeiul
reacţionează bine la doze moderate de azot (N40-50), dacă îi sunt satisfăcute
cerinţele faţă de fosfor şi potasiu, iar pH-ul este acceptabil speciei.
Lucrările solului. O atenţie sporită se acordă pregătirii patului
germinativ.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa trebuie să fie liberă de cuscută, cu
puritatea de peste 96% şi germinaţia de minim 85%.
Semănatul se face de regulă primăvara devreme, cu sau fără plantă
protectoare, în rânduri la distanţa de 12,5-15 cm, la adâncimea de 1,5-2 cm, cu
semănători universale. Norma de semănat în cultură pură este de 12-15 kg/ha. În
condiţii de irigare sau în zonele cu precipitaţii corespunzătoare în timpul verii,
semănatul se poate face şi la sfârşitul verii. În regiunile sărace în precipitaţii se
recomandă semănatul fără plantă protectoare.
Lucrările de îngrijire. Lucrarea cu tăvălugul după semănat, este necesară
în toate zonele de cultură a ghizdeiului.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Când ghizdeiul se seamănă cu
plantă protectoare, aceasta trebuie recoltată ceva mai devreme decât în mod
normal, pentru a permite consolidarea plantelor, realizându-se în acest caz şi o
recoltă de ghizdei. Fără plantă protectoare, ghizdeiul în primul an se recoltează o
singură dată, la înflorirea deplină. În anii următori, de la ghizdei se pot realiza
două coase şi o otavă.
Recoltarea pentru fân se face în intervalul începutul înfloririi şi înflorirea
deplină a plantelor. Pentru furaj verde se recomandă ca recoltarea să se facă
înainte de înflorire, când consumabilitatea este mai ridicată. Ghizdeiul, mai ales în
amestec cu graminee, se poate folosi şi prin păşunat, începând cu anul II, când
plantele sunt de 15-20 cm.
Deoarece regenerarea ghizdeiului după folosire se face mai mult pe seama
fotosintezei frunzelor bazale şi mai puţin pe cea a substanţelor de rezervă din
colet şi rădăcini, se recomandă ca recoltarea prin cosit să se facă, în toate cazurile,
la 7 cm de la sol. Ultima recoltare trebuie să se realizeze cel târziu la sfârşitul
lunii septembrie pentru a favoriza acumularea substanţelor de rezervă în rădăcini,
ştiind că ghizdeiul îşi întrerupe creşterea ceva mai devreme.
Producţia. În anii favorabili se pot realiza 3-4 coase, obţinându-se 25-35
t/ha masă verde sau 5-7 t/ha fân.

10.7. Sulfina albă - Melilotus albus Medik.

Sulfina galbenă - Melilotus officinalis Medik.
10.7.1. Importanţă
Cultura sulfinei este cunoscută din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Suprafaţa cultivată cu această plantă s-a extins lent în Europa (suprafeţe mai mari
în Rusia) şi într-un ritm mai rapid în S.U.A. şi Canada, unde este cunoscută sub

326
denumirea de trifoi dulce sau trifoi uriaş. În ţara noastră se cultivă pe suprafeţe
restrânse.
Sulfina se cultivă pentru furaj, îngrăşământ verde şi ca plantă meliferă.
Furajul verde nu produce meteorizaţii, iar cultura se poate păşuna chiar din
toamna anului I de vegetaţie, când plantele au circa 30 cm şi un conţinut redus de
cumarină. Gradul de consumabilitate este mai scăzut decât la lucernă şi trifoi,
datorită prezenţei cumarinei, care prezintă valori mai mari la înflorire, care poate
ajunge în această fază la 1,2-1,4%.
Fânul de sulfină conţine, în medie, 16,7% proteină brută, 30,3% celuloză
brută, 2,8% grăsimi, 26,2% extractive neazotate şi 8% cenuşă, din substanţa
uscată. Sulfina este apreciată şi ca o bună amelioratoare a solului, ca îngrăşământ
verde pe solurile nisipoase, sărace în materie organică, precum şi ca plantă
meliferă. Producţia de miere poate depăşi 200 - 250 kg/ha.
10.7.2. Însuşiri morfologice
Sulfina albă (fig. 10.7) este o plantă bienală cu rădăcina pivotantă,
profundă, cu tulpina erectă sau ascendentă, ramificată, de 30-150 cm înălţime.
Frunzele sunt trifoliate, cu foliole lanceolate, dinţate pe margini. Florile sunt albe,
nutante, dispuse în raceme laxe axilare. Fructul este o păstaie greu dehiscentă, de
obicei monospermă, ovată, cu suprafaţa reticulat-încreţită. Seminţele sunt ovale,
de culoare galben închis, fără luciu, cu MMB = 2-2,1 g. În cultură se găseşte o
varietate anuală, numită varietatea annualis. Sulfina galbenă este asemănătoare cu
cea albă, dar are flori galbene şi cuprinde mai multe forme anuale.

Fig. 10.7. Melilotus albus Medik. (sulfină albă)

10.7.3. Sistematică şi soiuri
În flora spontană din ţara noastră se întâlnesc şase specii ale genului
Melilotus, însă în cultură sunt răspândite doar două (Melilotus albus şi M.
officinalis), pondere mai mare având sulfina albă, deoarece are un conţinut mai
scăzut în cumarină şi este mai precoce cu 7-10 zile decât sulfina galbenă. În ţara
nostră se cultivă populaţii locale, iar în SUA şi Canada au fost create soiuri de
sulfină albă cu conţinut redus de cumarină, cum sunt: Artic şi Alpha (Catalogul
Oficial al soiurilor, 2018).
10.7.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Sulfina este o plantă rezistentă la secetă şi ger, fiind recomandată pentru
zonele cu veri secetoase şi ierni aspre. Dă rezultate bune în zonele cu 400-500
mm precipitaţii anuale.

327
 Faţă de sol, sulfina este puţin pretenţioasă. Se poate cultiva pe soluri
nisipoase, slab salinizate şi erodate. Nu sunt favorabile solurile acide, reci şi cu
exces de umiditate. Cele mai bune rezultate se obţin pe solurile profunde, fertile
din zona lucernei.
10.7.5. Tehnologia de cultivare a sulfinei pentru furaj
Rotaţia. Sulfina nu este pretenţioasă faţă de planta premergătoare,
cultivându-se de obicei după prăşitoare şi cereale păioase. După sulfină se
recomandă cultivarea unei plante prăşitoare care permite combaterea prin praşile a
plantelor răsărite din seminţele scuturate.
Fertilizarea. Sulfina reacţionează slab la aplicarea îngrăşămintelor, însă
pe solurile sărace, erodate, se recomandă aplicarea unor doze moderate de fosfor
şi potasiu.
Lucrările solului. Sunt asemănătoare cu cele de la lucernă. Pe terenurile
în pantă se va aplica sistemul de lucrări recomandat pentru asemenea situaţii.
Sămânţa şi semănatul. Pentru semănat se pot folosi seminţe, păstăi sau
amestec de seminţe cu păstăi. Semănatul se face toamna sau primăvara devreme,
singură sau în amestec. Toamna se cultivă fără plantă protectoare, iar primăvara,
sub o plantă protectoare de toamnă. Se seamănă la 12,5-15 cm între rânduri şi la
2-3 cm adâncime, folosind 15-20 kg/ha seminţe sau 20-25 kg/ha păstăi.
Lucrările de îngrijire. După semănat se efectuează tăvălugitul şi eventual
un grăpat cu grapa cu colţii în sus pentru a preveni formarea crustei. De
asemenea, se recomandă grăpatul culturii primăvara şi după fiecare folosire.
Sulfina are un ritm rapid de creştere, înăbuşind uşor buruienile, încât nu mai sunt
necesare lucrări pentru combaterea acestora.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Sulfina se recoltează, atât pentru
fân cât şi pentru masă verde, mai devreme decât celelalte leguminoase, la
îmbobocire, când plantele au 50-60 cm înălţime.
Întârzierea recoltării duce la creşterea conţinutului plantelor în cumarină
şi celuloză, diminuându-se mult calitatea şi consumabilitatea furajului. Cositul se
face la 12-15 cm de la sol pentru a favoriza regenerarea rapidă a plantelor, încât în
anul doi se pot realiza 2-3 coase. Pentru însilozare se recoltează la sfârşitul
îmbobocirii-începutul înfloririi şi se însilozează de obicei în amestec cu o
graminee pentru masă verde, cu melasă, tăiţei de sfeclă etc. Producţia de masă
verde este de 25-35 t/ha.
10.7.6. Tehnologia de cultivare a sulfinei pentru sămânţă
Seminţele se obţin din culturi obişnuite pentru nutreţ sau din culturi
speciale, când se seamănă la 50-70 cm între rânduri, folosindu-se 7-8 kg/ha
sămânţă. Semănatul se face toamna sau primăvara devreme, fără plantă
protectoare. Cultura se întreţine prin praşile între rânduri, iar în timpul înfloritului
se transportă stupi de albine în apropierea lanului. Recoltarea seminţelor se
efectuează la coasa I din anul I şi II când 75% din păstăi au ajuns la maturitate,
având culoarea brun-cenuşie. Lucrarea se face în două faze sau într-o singură
fază, în ambele cazuri numai dimineaţa şi seara, pentru a reduce pierderile prin
scuturare.
Producţia de sămânţă este de 800-1200 (1500) kg/ha.

328
 Capitolul XI

RĂDĂCINOASE ŞI TUBERCULIFERE FURAJERE

11.1. Sfecla furajeră - Beta vulgaris L. var. crassa D.C.

11.2. Gulia furajeră - Brassica napus L. var napobrassica Rchb.
11.3. Morcovul furajer - Daucus carota L. ssp. sativus Hoffm.
11.4. Cartoful - Solanum tuberosum L.
11.5. Topinamburul - Helianthus tuberosus L.

Plantele rădăcinoase pentru furaj au un conţinut ridicat în hidraţi de

carbon, produc nutreţuri suculente, cu un conţinut ridicat de apă (75-85%),
folosite în furajarea tuturor speciilor de animale. Din această grupă fac parte
sfecla furajeră, morcovul, gulia furajeră şi napii de mirişte.
11.1. Sfecla furajeră - Beta vulgaris L. var. crassa D.C.
11.1.1. Importanţă
Sfecla furajeră este o valoroasă plantă de nutreţ datorită productivităţii
mari şi calităţii deosebite a furajului. În hrana animalelor se folosesc rădăcinile
tuberizate şi frunzele, în stare proaspătă sau însilozate, sub formă tocată şi
amestecate cu alte plante furajere. Corpul tuberizat al sfeclei furajere reprezintă
un valoros furaj suculent, cu 8-14% substanţă uscată, bogat în hidraţi de carbon,
consumat foarte bine de animale (tab. 11.1 ); 1 kg s.u. echivalează cu 1 UN.
Tabelul 11.1
Compoziţia chimică a sfeclei furajere (%)
Tipul Extractive Proteină Celuloz
S. U. Cenuşă Grăsimi
nutreţului neazotate brută ă brută
Corp tuberizat 8-14 8,5-10,8 1,5-1,6 1,5 1,0 0,18
Frunze 11,0 4,6 2,4 1,6 2,0 0,40
11.1.2. Însuşiri morfologice
Sfecla furajeră (fig. 11.1) este o plantă bienală din familia
Chenopodiaceae, care formează în primul an corpul tuberizat şi o rozetă de
frunze, iar în anul al doilea, ramurile florifere. Frunzele sunt mari, lucioase pe faţa
superioară, dispuse în rozetă pe colet şi reprezintă aproximativ 20-25% din corpul
tuberizat. Florile sunt sesile, inserate în jumătatea superioară a ramificaţiilor
lăstarilor, fructul este o nuculă, iar mai multe nucule formează un glomerul.

329
 Sfecla pentru zahăr

Fig. 11.1. Beta vulgaris L. var. crassa (sfecla furajeră)

11.1.3. Sistematică şi soiuri
În ţara noastră se cultivă soiuri plurigerme şi monogerme, productive,
care au conţinut ridicat în substanţă uscată. Soiurile aflate în cultură sunt: Lovrin
515, Lovrin 628 (Catalogul Oficial al soiurilor, 2018).
11.1.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Sfecla furajeră este plantă de climat temperat, cu veri calde, însă suficient
de umede. Cerinţele faţă de temperatură sunt mai ridicate decât ale sfeclei pentru
zahăr. Brumele târzii de primăvară produc pagube destul de mari, iar rădăcinile
sunt sensibile la temperaturi de - 6 °C, iar pentru dezvoltare are nevoie de 2300 -
2700 °C.
Temperatura minimă de germinare a nuculelor este de 5-70C. Plantele
sunt sensibile la brumele şi îngheţurile timpurii din toamnă, însă şi la
temperaturile ridicate din timpul verii, asociate cu o insuficientă aprovizionare cu
apă. Sfecla furajeră este mai pretenţioasă faţă de umiditate decât sfecla pentru
zahăr şi mai modestă faţă de lumină. Aria de cultivare a sfeclei furajere
corespunde zonelor cu peste 550 mm precipitaţii anual, extinzându-se şi în
regiunile montane, până la 1000-1200 m altitudine. Sfecla furajeră este mai puţin
pretenţioasă faţă de sol decât sfecla pentru zahăr, reuşind pe soluri uşoare până la
grele, slab sărăturate sau slab acide. Cele mai bune soluri sunt cernoziomurile,
solurile brun-roşcate, brune argiloiluviale şi cele aluvionare.
11.1.5. Tehnologia de cultivare pentru furaj
Rotaţia. Premergătoarele cele mai bune pentru sfecla furajeră sunt:
cartoful, cerealele păioase, plantele anuale şi perene furajere şi leguminoasele.

330
După lucernă, sfecla furajeră se va cultiva în anul al doilea sau al treilea de la
desţelenire.
Sfecla furajeră nu suportă monocultura din cauza apariţiei unor boli
specifice şi a atacului de dăunători, însă poate reveni pe acelaşi teren după patru
ani dacă solul nu a fost infestat cu nematozi şi după 6-8 ani în cazul infestării.
Nu sunt bune premergătoare pentru sfecla furajeră culturile de porumb
boabe şi în special porumbul tratat cu erbicide triazinice, iarba de Sudan, sorgul,
care părăsesc terenul toamna târziu şi lasă solul sărac în apă. De asemenea, nu
sunt bune premergătoare rapiţa, muştarul şi ovăzul, datorită pericolului infestării
solului cu nematozi.
După sfeclă se cultivă, cu bune rezultate, cereale şi leguminoase de
primăvară, culturi perene, sorg etc.
Fertilizarea. În comparaţie cu sfecla pentru zahăr, cea furajeră necesită
cantităţi mai mari de îngrăşăminte organice şi îngrăşăminte cu azot, întrucât nu se
produce înrăutăţirea calităţii tehnologice a rădăcinilor, iar consumul de elemente
nutritive este mai ridicat.
Fosforul şi potasiul se aplică în funcţie de aprovizionarea solului cu aceste
elemente. Se consideră bine aprovizionat, când solul conţine peste 7-8 mg P2O5
mobil/100 g sol şi peste 14-16 mg K2O mobil/100 g sol.
Se recomandă 80-120 (200) kg/ha N, 50-70 kg/ha fosfor şi 40-60 kg/ha
potasiu, acesta pe solurile podzolice amendamentate. Dozele mari de îngrăşăminte
cu azot măresc conţinutul de nitraţi din furaj (până la 1100 mg/100 g s.u. la
fertilizarea cu N300), însă aceştia nu devin toxici pentru rumegătoare, datorită
conţinutului mare de zahăr care favorizează dezvoltarea în rumenul animalelor a
unor microorganisme care transformă azotul mineral în azot organic.
Dozele de îngrăşăminte chimice sunt dependente de tipul solului, planta
premergătoare, aprovizionarea cu apă ş.a. Dozele maxime se administrează pe
soluri sărace, după premergătoare fertilizate cu cantităţi reduse de îngrăşământ, la
o bună aprovizionare cu apă, iar cele minime, pe soluri fertile, după
premergătoare fertilizate cu gunoi şi îngrăşăminte minerale, leguminoase, la o
slabă aprovizionare cu apă etc..
Dozele de gunoi de grajd sunt de 30-40 t/ha în cultură neirigată şi 40-60
t/ha în cultură irigată, administrate toamna sub arătură împreună cu
îngrăşămintele cu fosfor şi eventual cu potasiu.
Lucrările solului. Arătura se efectuează la 25-30 cm adâncime, imediat
după eliberarea terenului de planta premergătoare, fiind urmată de nivelarea
terenului. Primăvara, pregătirea patului germinativ se face cu combinatorul sau
grapa cu colţi, evitându-se lucrarea cu grapa cu discuri, deoarece favorizează
uscarea stratului superficial al solului şi încorporarea prea adâncă a seminţelor.
Sămânţa şi semănatul. În ţara noastră, pentru semănatul soiurilor zonate
se utilizează sămânţa monogermă genetic din categoria biologică înmulţirea I, cu
puritatea minimă de 99% şi germinaţia minimă de 75%.
Sămânţa se livrează unităţilor agricole cultivatoare sub formă “şlefuită",
în cazul soiurilor plurigerme şi “neşlefuită”, la soiurile monogerme. Glomerulele

331
şlefuite se pot draja, respectiv se acoperă cu un liant în care se adaugă substanţe
nutritive, insecticide, fungicide şi biostimulatori. Sămânţa drajată şi calibrată
asigură realizarea unui semănat de mare precizie.
Pentru prevenirea atacului de dăunători (Agriotes sp., Tanymecus sp.,
Bothynoderes punctiventris, Cheatocnema tibialis), sămânţa se tratează cu unul
din următoarele produse: Cosmos 250 FS (15,0 l/t), Cruiser 350 FS (10,0 l/t) sau
Poncho Beta (0,15 l/t).
Pentru a preveni atacul ciupercilor Pythium, Phoma, Peronospora,
Aphanomyces, Fusarium, Mucor, Aspergillus, sămânţa se tratează cu Dithane (8,0
k g/t), Vondozeb (8,0 kg/t) s.a.
Mai sensibilă la îngheţurile de primăvară, sfecla furajeră se seamănă când
temperatura solului la adâncimea de 2-5 cm, a ajuns la 7-8oC. Semănatul timpuriu
prezintă riscul răsăritului neuniform şi degerării unor plante la eventualele brume
târzii, iar întârzierea semănatului conduce la scăderea producţiei.
Producţiile cele mai mari şi eficiente de rădăcini la hectar s-au realizat
prin folosirea desimii de 80 000 plante/ha pentru culturile neirigate şi de 100 000
plante/ha în condiţii irigate.
Semănatul se face la distanţa de 45-50 cm între rânduri, iar pe urma
roţilor tractorului la 60-70 cm, sau la distanţa uniformă de 50-60 cm între toate
rândurile. Distanţa între glomerule pe rând va fi de 10 cm pe solurile bine
pregătite şi de 5-8 cm pe solurile mai slab pregătite. Norma de sămânţă
plurigermă, segmentată şi şlefuită este de 9-12 kg/ha, iar de sămânţă monogermă
genetic, de 4-6 kg/ha.
Sfecla furajeră nu se seamănă mai adânc de 2-3 cm pe solurile mai grele
şi reci şi 3-4 cm pe solurile mai uşoare. Sămânţa monogermă genetic sau mecanic
se va semăna mai la suprafaţă, având o putere de străbatere mai redusă. Semănatul
se face cu semănători de precizie, prevăzute cu discuri speciale pentru sfeclă şi cu
limitatoare de adâncime.
Lucrările de îngrijire. După semănat, terenul se tăvălugeşte şi după 10-12
zile, dacă s-a format crustă la suprafaţa solului sau au apărut buruieni, se face
praşila oarbă, cu cultivatorul echipat cu discuri de protecţie a rândurilor şi cuţite
tip săgeată, când planta indicatoare (rapiţă, muştar, salată etc.) a marcat rândurile.
Răritul la distanţa de 20-25 cm între plante pe rând se face când plantele
au 2-3 frunze, în cazul soiurilor plurigerme.
Ritmul lent de creştere din primele săptămâni măreşte pericolul de
îmburuienare a culturii de sfeclă furajeră. Prima praşilă mecanică se execută după
8 - 10 zile de la însămânţare, deci înainte de răsărire, pe urmele încă vizibile
lăsate de roţile tasatoare ale semănătorii, lăsând o zonă de protecţie de 5 - 7 cm,
pentru a nu deranja plantele în curs de răsărire.
Lucrarea se execută cu agregatul format din tractorul L-445, urmat de
cultivatorul CPPT 4 sau CPT 5,4, echipate cu cuţite săgeată şi discuri de protecţie
a rândurilor, la o viteză de lucru cu 3 - 4 km/h şi la adâncimea de 4 - 6 cm.
De-a lungul perioadei de vegetaţie se mai execută 3 - 4 praşile mecanice,
care încep imediat ce rândurile devin vizibile şi se repetă la intervale de 10 – 14

332
zile, în funcţie de starea terenului şi gradul de îmburuienare. Adâncimile de lucru
sunt de 5 - 7 cm la praşila I, 8 - 10 cm la praşila a IIa, 10 - 12 cm la praşila a III-a
şi 12 - 15 cm la praşila a IV-a.
Viteza de înaintare a tractorului este de 3,8 km/h la prima praşilă, 6,2
km/h la praşila a doua şi circa 7 - 8 km/h la ultimele două lucrări. La prima şi a
doua praşilă, cultivatorul se echipează cu discuri de protecţie a rândurilor şi cu
cuţite săgeată; la praşilele a treia şi a patra, discurile de protecţie se scot, iar
cuţitele săgeată se înlocuiesc cu cele unilaterale.
Când frunzele sunt mari, prăşitul mecanic se face mai târziu, în orele în
care frunzele au turgescenţa redusă, folosind despicătorul de lan. Pe rând se
execută 2 - 3 praşile manuale, iar când apar buruienile în a doua jumătate a
perioadei de vegetaţie, acestea se înlătură prin lucrarea de plivit.
Pentru combaterea buruienilor se folosesc erbicidele Cerberus 430 SC
(6,0 l/ha), Pyramid FL (6,0 – 9,0 l/ha), Frontier Forte (0,8 – 1,0 l/ha), Tornado SC
(5,0 l/ha), Dual Gold 960 Ec (1,2 l/ha), care se aplică înainte de semănatul sfeclei
şi se încorporează prin două lucrări cu combinatorul, la 6 - 7 cm adâncime.
Erbicidele Lontrel 300 (0,5 l/ha), Select Super (1,5 – 2,0 l/ha), Furore
Super 75 EW (1,0 l/ha), Venzar 500 SC (1,2 l/ha), Gladiator 70 WG (4,5 kg/ha),
Targa Super 5 EC (1,0 l/ha), Betanal Expert 3,6 l/ha) se aplică după răsărirea
sfeclei, când buruienile dicotiledonate au 2 - 3 frunze.
În solele puternic infectate cu Avena fatua, după răsărirea sfeclei se
foloseşte unul din erbicidele: Furore Super 75 EW (1,0 l/ha) sau Targa Super 5 Ec
(1,0 l/ha), care se aplică după răsărirea sfeclei, când buruienile dicotiledonate în
doze de 1,5 – 2 l/ha. Dacă cultura este infectată şi cu Sorghum halepense, dozele
din erbicidele menţionate se măresc la 2 - 3 l/ha, tratamentul efectuându-se atunci
când plantele de costrei au 15 - 35 cm înălţime.
O atenţie deosebită trebuie acordată combaterii dăunătorilor şi bolilor care
pot reduce considerabil producţia. Pentru combaterea unor boli ale sfeclei furajere
(putregaiul inimii sfeclei, mana sfeclei, făinarea sfeclei) se recomandă tratamentul
glomerulelor cu Dithane M45 (8 kg/t) sau cu Vondozeb (8,0 kg/t), iar în timpul
vegetaţiei se fac tratamente cu Bravo 500 SC (1,5 – 2,0 l/ha), Tilt 250 EC (0,3
l/ha), Topsin M 70 (0,3 kg/ha), pentru combaterea făinării şi cercosporiozei.
Dăunătorii (păduchele, gărgăriţa, puricii) se combat prin tratarea
glomerulelor cu Fastac 10 EC (0,1 l/t), Decis 2,5 EC (0,7 l/ha) sau Proteus OD
110 (0,4 l/ha).
Sfecla furajeră reacţionează favorabil la irigare, de aceea, în anii cu
primăveri secetoase, se face o udare de răsărire cu o normă de udare de 150-200
m3/ha apă. Obţinerea unor producţii mari de sfeclă furajeră este posibilă în zonele
cu deficit de umiditate, numai prin conducerea raţională a regimului de irigaţie
corespunzător cu cerinţele plantelor în diferite faze de vegetaţie.
Udările se aplică, de regulă, în perioada în care sfecla are cel mai ridicat
consum de apă şi care, calendaristic, corespunde cu lunile iunie, iulie si august.
Norma de udare trebuie să menţină umiditatea solului la adâncimea de 80 cm, la

333
peste 50 % din intervalul umidităţii active, ceea ce se realizează cu o cantitate de
apă de 500 - 600 m3/ha pentru fiecare udare.
În timpul perioadei de vegetaţie se mai pot da 5-6 udări, cu norma de
udare de 500-600 m3/ha apă. În regiunile cu precipitaţii mai mari, scade numărul
udărilor la 3-4, cu norma de udare de 400-500 m3/ha apă.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. În cadrul conveierului verde
sfecla furajeră se recoltează mai devreme, ţinându-se seama de mărimea corpului
tuberizat şi de producţie.
Pentru conservare în timpul iernii, se recoltează la maturitatea fiziologică,
când frunzele încep să se îngălbenească, înaintea îngheţurilor de toamnă, pe
vreme frumoasă, pentru ca pământul să se scuture de pe rădăcini. Lucrarea se face
manual sau cu dislocatorul. După scoaterea din sol se rup frunzele şi rădăcinile se
curăţă de pământ. Frunzele se pot însiloza în amestec cu paie tocate sau pleavă.
Silozurile construite la suprafaţa solului, pentru păstrarea sfeclei furajere,
pot avea dimensiuni de 1,5-3 m lăţime, 1,5-2 m înălţime şi 20-25 m lungime. Pe
mijlocul silozului, în lungul acestuia, se execută un canal lat de 40-50 cm şi adânc
de 30-40 cm, care se acoperă cu un grătar, pe care se aşează din 2 (4) în 2 (4) m
coşuri de aerisire din şipci de lemn, tulpini de floarea soarelui etc..
Protecţia împotriva îngheţurilor se asigură cu ajutorul unui strat de paie de
50-60 cm, peste care se aşează un strat de pământ de 20-30 cm, coama lăsându-se
descoperită până când temperatura aerului coboară şi ar putea afecta rădăcinile
neacoperite. Stratul de pământ poate fi înlocuit cu două rânduri de baloţi de paie
sau cu coceni de porumb. Nu se vor depozita în siloz rădăcinile rănite, tăiate şi
mucegăite, deoarece constituie focare de infecţie. Sfecla se poate păstra în silozuri
timp de 4-6 luni, iar în această perioadă pierderile sunt de circa 15-20%.
Producţia. În cultura neirigată, producţia de rădăcini este de 100-130 t/ha,
iar în cultura irigată, de circa 170-200 t/ha sau mai mult, iar cea de frunze este de
10-12 t/ha.
11.1.6. Tehnologia de cultivare a sfeclei furajere pentru sămânţă
În ţara noastră, obţinerea butaşilor se poate realiza în două variante
tehnologice, în cultură de primăvară şi în cultură succesivă, prin însămânţarea în
vară. Obţinerea butaşilor în cultură de primăvară este asemănătoare culturii pentru
furaj în ceea ce priveşte rotaţia, lucrările solului şi lucrările de îngrijire.
Gunoiul de grajd se aplică plantei premergătoare; în cazul aplicării directe
se administrează 15 - 20 tone gunoi bine fermentat, împreună cu 30 - 40 kg/ha
fosfor şi potasiu.
Epoca de semănat este aceeaşi ca şi în cultura pentru furaj, iar întârzierea
semănatului reduce proporţia de butaşi utili (100 - 300 g) şi schimbă structura
ploidică a acestora, reducându-se proporţia de butaşi din soiul-mamă.
Distanţa între rânduri este de 45 cm, cu o distribuţie pe rând a
glomerulelor la 5 cm. Aceasta corespunde la un număr de 440000– 450000
glomerule/ha, ceea ce permite obţinerea a minimum 200000 butaşi/ha. Cantitatea
de sămânţă este de 12 - 14 kg/ha la soiurile plurigerme şi 7 – 8 kg/ha la soiurile

334
monogerme, adâncimea de semănat este de 2 - 4 cm, iar semănatul se execută cu
semănătorile de tip SPC.
În culturile semănate la distanţa de 5 cm între glomerule pe rând, lucrarea
de rărit nu se mai execută. Celelalte lucrări de întreţinere sunt identice cu cele din
cultura industrială, cu precizarea că îndepărtarea butaşilor care dau lăstari floriferi
este obligatorie.
Epoca de recoltare este la maturitatea deplină, exteriorizată prin
îngălbenirea frunzelor, cu excepţia celor din mijlocul rozetei, asociată cu scăderea
temperaturii sub 6 - 7°C, când butaşii nu mai acumulează substanţă uscată.
Aceasta corespunde, calendaristic, cu mijlocul lunii octombrie în zonele din
nordul ţării şi, respectiv cu sfârşitul aceleiaşi luni în sudul ţării. Butaşii recoltaţi
prea devreme, când temperaturile, noaptea, sunt de peste 6 - 7°C, nu sunt bine
maturaţi, îşi pierd turgescenţa şi se păstrează greu în silozuri.
Recoltarea se poate efectua semimecanizat cu DSP-4, după care butaşii se
sortează, reţinându-se cei cu greutate între 100-300 g, sănătoşi, neramificaţi,
nedeformaţi şi se fasonează tăind frunzele la circa 2 cm deasupra epicotilului.
Butaşii rezultaţi în primul an sunt păstraţi în silozuri şi primăvara
devreme se plantează la distanţa de 70 cm între rânduri şi 30-40 cm pe rând (30-
50 mii butaşi/ha). În timpul perioadei de vegetaţie se combat buruienile,
dăunătorii şi bolile ca la sfecla furajeră din anul I.
În sudul ţării se recomandă însămânţarea de vară, pentru obţinerea
butaşilor în cultură succesivă, economisindu-se timp şi teren, dar care impune, în
primul rând, suprafeţe irigate care asigură răsărirea rapidă şi uniformă, precum şi
butaşi viguroşi, cu mare putere de răsărire în anul următor.
Bune premergătoare sunt plantele care părăsesc terenul până la sfârşitul
lunii iunie: mazăre, borceag, rapiţă, orz, soiuri timpurii de grâu. Terenul se ară
imediat la adâncimea de 18 - 20 cm, iar pregătirea patului germinativ se realizează
în condiţii corespunzătoare cu combinatorul, în aceeaşi zi cu aratul.
Fertilizarea se face corelat cu îngrăşămintele aplicate la planta
premergătoare. În cazul când fosforul şi potasiul sunt asigurate, se fertilizează
unilateral cu azot, 100 kg/ha, iar în caz contrar, se vor folosi îngrăşăminte
complexe cu toate cele trei elemente care vor fi încorporate în sol odată cu
arătura. Perioada de semănat este 10 - 15 iulie, iar întârzierea semănatului
determină reducerea greutăţii butaşilor obţinuţi.
Recoltarea, depozitarea, conservarea. Maturarea glomerulelor este
neuniformă, începând de la bază spre vârf, la început pe tulpinile principale şi
continuă cu ramificaţiile de ordinul I, II etc., iar la maturitatea completă
glomerulele se scutură uşor.
Recoltarea se poate realiza mecanizat, direct sau divizat şi manual.
Recoltarea mecanizată se realizează cu combina, la un interval de circa 5 zile
după aplicarea desicantului Reglone (5 l/ha în 100 - 150 l apă, împrăştiat cu
avionul). Momentul de aplicare al desicantului este atunci când glomerulele de la
baza lăstarilor au culoare castanie, iar seminţele, în secţiune, au aspect făinos.
Această metodă dă bune rezultate în lanurile cu coacere uniformă şi curate de

335
buruieni. Atenţie deosebită trebuie acordată înălţimii de tăiere pentru a nu rămâne
ramuri nerecoltate, cât şi aparatului de treier, în funcţie de umiditatea
glomerulelor, pentru a preveni impurificarea cu resturi ale culturii sau rămânerea
de glomerule netreierate.
Recoltarea divizată constă în tăierea plantelor cu vindroverul şi treierarea
lor după 5 - 10 zile, în funcţie de uscare, cu combina. Recoltarea manuală se face
prin secerarea semincerilor de pe 5 - 6 rânduri în zonele umede sau 7 - 8 rânduri
în zonele de câmpie şi aşezarea lor pe două rânduri, în brazde continue. După
uscarea plantelor se execută treieratul cu combina.
Producţiile de sămânţă care se pote obţine la sfecla furajeră sunt de 2000-
2500 kg/ha.
11.2. Gulia furajeră - Brassica napus L. var. napobrassica Rchb.
11.2.1. Importanţă
Gulia furajeră se cultivă pe suprafeţe relativ mici, deşi corpul tuberizat
reprezintă un nutreţ suculent valoros, consumat cu mare plăcere de animale, în
stare proaspătă sau însilozat cu alte plante furajere.
Conţinutul în substanţă uscată este de 10-14%, din care extractivele
neazotate au cea mai mare pondere (tab. 11.2).
Tabelul 11.2
Compoziţia chimică a guliei furajere şi a napului de mirişte (% din s.u.)
Specia Proteină Grăsimi Extractive Celuloză Cenuşă
brută neazotate brută
Gulia furajeră 1,4 0,2 4,7 1,3 0,9
Napul de mirişte 1,6 0,2 7,3 1,6 0,7

Nutreţul produs are un grad ridicat de consumabilitate şi digestibilitate,

fiind folosit mai ales în furajarea vacilor cu lapte.
11.2.2 Însuşiri morfologice
Gulia furajeră (fig. 11.2) este plantă bienală din familia Brassicaceae.

Fig. 11.2. Brassica napus. var. napobrassica (L.) Rchb. (gulia furajeră)

336
 În primul an de vegetaţie formează corpul tuberizat şi o rozetă de frunze,
iar în cel de-al doilea an, ramuri florifere. Florile sunt grupate în raceme, fructul
este silicvă, iar seminţele sunt mici, sferice, de culoare brun-închis. Durata
perioadei de vegetaţie, în primul an, este de 90-120 zile la gulia furajeră şi de 60-
80 zile la napul de mirişte.
11.2.3. Sistematică şi soiuri
În ţara noastră, se cultivă populaţii locale (Local de Braşov, de Covasna,
de Succeava) şi soiurile Ana Maria şi Montana (Catalogul Oficial al soiurilor,
2018).
11.2.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Ambele specii au cerinţe reduse faţă de căldură, temperatura minimă de
germinare a seminţelor este de 2-3oC, iar plantele tinere pot suporta temperaturi
scăzute de -3 ... -4oC primăvara (mai rezistent napul de mirişte) şi toamna, până la
-8oC. Cerinţele faţă de apă sunt mai mari la gulia furajeră; faţă de sol, manifestă
cerinţe moderate, favorabile fiind solurile mijlocii, profunde, fertile. Se cultivă în
regiunile mai reci şi umede din etajele forestiere ale Transilvaniei şi Moldovei,
unde sfecla furajeră este mai puţin productivă.
11.2.5 Tehnologia de cultivare pentru furaj
Rotaţia. Gulia furajeră este pretenţioasă faţă de planta premergătoare.
Bune premergătoare sunt plantele care eliberează terenul mai devreme, pentru a
permite o bună pregătire a acestuia în toamnă.
Urmează după culturi furajere anuale, cereale de toamnă, leguminoase
pentru boabe şi poate fi cultivată în culturi succesive după culturi furajere folosite
pentru masă verde.
Gulia nu suportă monocultura, de aceea poate reveni pe acelaşi teren doar
după 4-6 ani.
Fertilizarea. Îngrăşămintele chimice sunt bine valorificate, sporurile de
producţie, la o fertilizare medie (N90P60K60) în zonele mai umede, fiind de circa
55-60%, iar în zonele mai secetoase, la o fertilizare cu N96P34, de 42%.
Gunoiul de grajd se administrează fie la planta premergătoare, fie direct la
cultura de gulie sub arătură, în doze de 25-40 t/ha.
Pe solurile acide este necesară administrarea de amendamente cu calciu,
pentru neutralizarea a cel puţin 50% din aciditatea hidrolitică.
Lucrările solului. Arătura de toamnă se execută la adâncimea de 20-25
cm, iar primăvara, înainte de semănat, patul germinativ se pregăteşte cu
combinatorul sau cu grapa cu colţi, la adâncimea de 5-6 cm. Patul germinativ
trebuie să fie bine mărunţit, deoarece seminţele sunt mici.
Sămânţa şi semănatul. Gulia furajeră se seamănă primăvara timpuriu, în
prima epocă. Se poate semăna şi în cultură succesivă, după plante care eliberează
terenul devreme, atunci când este asigurată umiditatea necesară.
Asigurarea desimii optime poate fi realizată prin semănatul de precizie, cu
semănătoarea SPC-6 (8), la adâncimea de 2-3 cm, folosindu-se 3-4 kg sămânţă/ha.

337
Se seamănă la distanţa de 50-60 cm între rânduri sau 60 cm pe urma roţilor
tractorului şi 45 cm între celelalte rânduri.
Lucrările de îngrijire. În cazul semănatului într-un sol puternic afânat şi
în condiţiile unei veri secetoase, este necesară tăvălugirea culturii imediat după
semănat. Când plantele au 1-2 frunze se execută răritul, la distanţa de 20-25 cm
între plante, realizându-se o desime de 100-110 mii plante/ha.
Pentru combaterea buruienilor se poate folosi preemergent erbicidul
Treflan, în cantitate de 3-4 kg/ha, încorporat în sol la pregătirea patului
germinativ. Se efectuează 1-2 praşile mecanice, în funcţie de gradul de
îmburuienare, iar prăşitul manual pe rând se face odată cu răritul sau dacă apar
buruieni şi în timpul perioadei de vegetaţie, până ce plantele acoperă bine solul.
Irigarea culturilor sporeşte producţia, fiind necesară o udare de răsărire,
cu 150 m3 apă/ha, în primăverile secetoase şi la semănatul de vară şi 1-3 udări, cu
500-600 m3 apă/ha, în cursul perioadei de vegetaţie.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. În cadrul conveierului verde
recoltarea se face eşalonat, din momentul îngălbenirii primelor frunze, până la
căderea brumelor. Pentru conservare pe timp de iarnă, rădăcinile se depozitează în
silozuri, după ce s-au îndepărtat frunzele.
Producţia. Producţia de rădăcini este de 40-70 t/ha, iar cea de frunze, de
4-8 t/ha. În condiţii foarte favorabile se obţin producţii de peste 100 t/ha. În
cultură succesivă se pot realiza producţii de peste 35 t/ha.
11.3. Morcovul furajer - Daucus carota L. ssp. sativus Hoffm.
11.3.1. Importanţă
Morcovul era cunoscut de peste 3000-4000 de ani, de către greci şi
romani, de unde s-a răspândit apoi în nordul Africii şi în celelalte ţări din Europa.
Se cultivă pe suprafeţe mici, datorită consumului mare de forţă de muncă manuală
pentru lucrările de îngrijire.
Morcovul se foloseşte cu mare succes şi în alimentaţia omului sub diferite
forme. Morcovul continuă să uimească specialiştii prin efectele sale terapeutice,
în special datorate conţinutului mare de vitamina A. Spre deosebire de vitamina
A, conţinută în uleiul de peşte, care luată în exces are efecte toxice, vitamina
provenită din surse vegetale este absolut sigură.
Vitamina A este un valoros antioxidant care inactivează radicalii liberi
extrem de periculoşi pentru om. Unul din cele mai grave efecte ale prezenţei
radicalilor liberi în corpul uman este apariţia cancerului. Zaharurile sunt eliberate
din morcov mult mai rapid decât din zahărul rafinat şi fără nici un fel de efect
advers. Mineralele conţinute de morcov sunt reprezentate în primul rând de
calciul organic, o resursă preţioasă pentru oase şi dinţi. Morcovii sunt şi o sursă
de vitamina C, aproape toate vitaminele complexului B, fier, potasiu, fosfor şi
sodiu, care sunt uşor de digerat şi produc eliberarea excesului de colesterol.
În furajarea animalelor se foloseşte corpul tuberizat obţinut în primul an,
reprezentând un excelent nutreţ suculent pentru tineret şi reproducătorii tuturor
speciilor de animale. În medie, morcovul are 12-14% substanţă uscată, din care
circa 70% sunt extractive neazotate (tab. 11.3).

338
 Tabelul 11.3
Compoziţia chimică a morcovului furajer (% din s.u.)
Tipul Proteină Grăsimi Extractive Celuloză Cenuşă
nutreţului brută neazotate brută
Corp tuberizat 1,2-1,7 0,2-0,3 9,3-9,7 1,3-1,9 1,0-1,6
Frunze 2,2-3,4 0,8-0,9 7,1-9,3 2,4-3,2 1,3-3,5
Morcovul are un conţinut ridicat în glucide şi în vitamine, în special
provitamina A (100-250 mg caroten/1 kg rădăcini).
11.3.2. Însuşiri morfologice
Morcovul (fig. 11.3) este o plantă bienală din familia Apiaceae, care
formează în anul I un corp tuberizat şi o rozetă de frunze, iar în cel de al doilea an,
florile grupate în umbele compuse, fructul fiind o pseudo-diachenă.

Fig. 11.3. Daucus carota L. ssp. sativus Hoffm. (morcovul furajer)

11.3.3. Sistematică şi soiuri
Se cultivă numeroase soiuri şi hibrizi autohtoni şi străini, ca: Andrei,
Bucovina, Mileniu 3, Nabuco, Rekord, Triumf (Catalogul Oficial al soiurilor,
2018).
11.3.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Morcovul se cultivă cu bune rezultate în toate zonele ţării, până la
altitudini de 1500- 1600 m, fiind plantă de climat răcoros şi relativ umed. Acesta
are cerinţe moderate faţă de căldură, însă nu suportă variaţiile de temperatură.
Plantele tinere rezistă la temperaturi scăzute până la -5oC. Pentru creşterea
normală a rădăcinilor sunt favorabile temperaturi de 18-200C, însă la temperaturi
mai ridicate de 25-300C în sol, rădăcinile cresc scurte şi rămân mici. Este o specie
pretenţioasă faţă de apă, mai ales în primele faze de creştere.
Solurile favorabile pentru cultivarea morcovului sunt cele uşoare sau
mijlocii, profunde, fertile, cu reacţie neutră. Zonele favorabile pentru morcov le
339
întâlnim în luncile râurilor în Câmpia de Vest, Câmpia Transilvaniei şi pe
terenurile irigate din sudul ţării.
11.3.5. Tehnologia de cultivare pentru furaj
Rotaţia. Morcovul furajer urmează după prăşitoare sau după cereale, în
general după plante care lasă terenul curat de buruieni.
Fertilizarea. Sporirea producţiei de morcov este posibilă prin
administrarea îngrăşămintelor. Gunoiul de grajd se administrează culturii
premergătoare în doză de 30-40 t/ha. Îngrăşămintele minerale se recomandă în
doze de P30-40 şi N60.
Lucrările solului. Pregătirea terenului începe din toamnă, prin distrugerea
resturilor vegetale, aratul la 28 30 cm, iar primăvara devreme terenul se
mărunţeşte şi se face modelarea în straturi.
Sămânţa şi semănatul. Morcovul furajer se seamănă primăvara devreme,
în urgenţa întâi. Distanţa între rânduri este de 30-40 cm, dar se poate semăna şi în
benzi, la 45 x 15 x 15 cm. Norma de sămânţă este de 3-4 kg/ha. Adâncimea de
semănat este de 1-1,5 cm.
Lucrările de îngrijire. Lucrările de îngrijire constau din combaterea
crustei, afânarea solului, plivitul, răritul, combaterea buruienilor, fertilizarea cu
azot, combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Deoarece perioada de la semănat până la răsărire este destul de lungă, se
obişnuieşte semănatul cu o plantă indicatoare, cu răsărire mai timpurie, care
permite efectuarea praşilei oarbe. Răritul plantelor pe rând, la distanţa de 10-12
cm, se face în momentul când rândurile de plante sunt încheiate. Combaterea
buruienilor se poate face şi cu ajutorul erbicidelor Ipiron 45 SC (1,5-2,0 l/ha),
Linurex 50 SC (1,5-2,0 l/ha), Stomp 330 EC (5,0 l/ha), Kerb 50 W (4,0 kg/ha),
Boxer 800 EC (3,0 – 3,5 l/ha), Dual Gold 960 EC (0,8 – 1,0 l/ha, ha ).
Combaterea bolilor şi dăunătorilor vizează alternarioza (Alternaria dauci)
şi făinarea (Erysiphae umbelliferarum). Dintre dăunători, pagube mari sunt
produse de musca morcovului (Psila rosae).
În zonele secetoase este necesară irigarea, aplicându-se 4-6 udături, cu o
normă de udare de 300-400 m3 apă/ha.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Morcovul se recoltează toamna
târziu, pe timp frumos, manual, cu plugul, dislocatorul sau cu combina de recoltat
morcovi. După recoltare, frunzele se rup la 3-4 cm deasupra coletului, rădăcinile
se sortează şi se păstrează peste iarnă în silozuri cu dimensiuni mai mici ca cele
de la sfeclă: lungime 10-12 m, lăţime 1-1,5 m şi înălţime 0,8-1 m.
Producţia care se poate obţine este de 30-50 t/ha.

340
 11.4. Cartoful - Solanum tuberosum L.
11.4.1 Importanţă
Cartoful este o plantă originară din „lumea nouă”, fiind considerat printre
cele mai valoroase achiziţii pentru omenire. Datele arheologice arată că băştinaşii
din zona centrală a Perului consumau tuberculi de cartof cu circa 4000 de ani în
urmă, iar în mormintele din nordul Perului s-au găsit vase de lut în formă de
tubercul de cartof.
Cartoful a fost introdus în Europa după cucerirea Americii de Sud de către
spanioli (1525 - 1543), pe două căi: prin Spania şi prin Anglia. Iniţial, cartoful a
fost cunoscut ca plantă rară, fiind cultivat sporadic pe suprafeţe restrânse. În
secolul al XVIII-lea, din cauza foametei care a cuprins Europa de Vest (1769),
cartoful s-a extins treptat, devenind unul din alimentele de bază, substituind
pâinea în mare măsură.
Puţinele date precise de introducere a cartofului în România stabilesc
pentru Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, începutul secolului al XIX-
lea. Deoarece majoritatea denumirilor cartofului derivă din cele germane, se
consideră că a fost adus de coloniştii germani veniţi pe meleagurile noastre, la
sfârşitul sec. XVIII.
Cartoful are o largă utilizare în alimentaţia omului, industrie şi ca plantă
de nutreţ. În hrana animalelor, se folosesc tuberculi în stare crudă sau fierţi şi
reziduurile de la industrializare. Tuberculii conţin circa 77% apă şi 23% substanţă
uscată, din care extractivele neazotate reprezintă 16-17%, proteina brută 2,0%,
precum şi cantităţi reduse de grăsimi, celuloză şi cenuşă.
Cartoful conţine cantităţi însemnate din vitaminele A, B1, B2, D, C etc..
Se mai pot folosi în hrănirea animalelor şi tulpinile, recoltate înainte de
fructificare, însilozate în amestec cu alte plante. Folosirea neraţională a cartofului
în furajarea animalelor, poate provoca intoxicaţii grave datorită conţinutului în
solanină, care se găseşte în toate părţile plantei (cel mai ridicat, de 0,6-1,0% în
fruct).
Răspândire. În ţara noastră, suprafaţa cultivată, în 2016, era de 182,2 mii
ha (Anuarul statistic, 2017). Judeţele care cultivă suprafeţe mari cu cartof sunt, în
primul rând cele situate în zona mai umedă şi mai răcoroasă: Suceava, Harghita,
Braşov, Covasna, Sibiu, Bihor, Neamţ, Mureş, Cluj.
11.4.2. Însuşiri morfologice
Cartoful (fig. 11.4) are o rădăcină fasciculată, adâncă până la 30-40 cm în
sol. Sistemul radicular este relativ puţin dezvoltat, reprezentând sub 8 - 10% din
masa întregii plante, iar în unele cazuri sub 5%; are, însă, o bună capacitate de
absorbţie a apei şi elementelor nutritive. Cartoful are atât o tulpina aeriană înaltă
de 60-120 cm, cu creştere sub formă de tufă, cât şi tulpini subterane
metamorfozate (stoloni), care formează, prin îngroşarea vârfurilor, tuberculi de
forme, mărime şi culori diferite, în funcţie de soi.
Tuberculii au la suprafaţă ochi, dispuşi în spirală, mai mulţi spre vârf. Un
ochi este format din trei muguri, protejaţi de o frunzuliţă solzoasă (sprânceană).

341
 Frunzele sunt imparipenat-sectate, cu 2-5 perechi de foliole mari,
alternând cu perechi de foliole mai mici. Florile sunt grupate în inflorescenţe
cimoase, fructul este o bacă sferică, verzuie.

Fig. 11.4. Solanum tuberosum L. (cartoful)

11.4.3. Sistematică şi soiuri
Cartoful aparţine fam. Solanaceae, genul Solanum L. reprezentat printr-
un număr mare de specii, dintre care trei sunt cultivate. Datorită diversităţii mari
de specii identificate, s-a simţit nevoia împărţirii genului în subgenuri, secţii,
subsecţii şi serii.
Din punct de vedere al perioadei de vegetaţie, soiurile de cartof se împart
în: timpurii, cu perioada de vegetaţie sub 95 zile; semitimpurii, cu perioada de
vegetaţie între 95 şi 110 zile; semitârzii, cu perioada de vegetaţie de 110-130 zile
şi târzii, cu perioada de vegetaţie mai mare de 130 zile.
Principalele soiuri aflate în cultură sunt: Albata, Albioara, Armonia,
Braşovia, Castrum, Cezarina, Darilena, Ervant, Gared, Marvis, Productiv, Redsec,
Roclas Braşov, Sarmis, Sevastia, Temerar (Catalogul Oficial al soiurilor, 2018).
11.4.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Dintre plantele de cultură, cartoful se numără printre cele mai
pretenţioase în privinţa satisfacerii cerinţelor sale biologice faţă de condiţiile de
climă şi sol, deoarece s-a format la mare altitudine, în climat ecuatorial-tropical,
cu precipitaţii de circa 2000 mm anual, cu temperaturi medii de 20°C şi cu durata
de iluminare de 12 ore pe zi.
Răspândit astăzi în întreaga lume, până la aproape de 70° latitudine
nordică, cartoful se caracterizează printr-o mare varietate de soiuri, adaptate la
diferite condiţii de climă şi sol (mare plasticitate ecologică).
Cele mai mari suprafeţe cultivate cu cartof se găsesc între 40 şi 60°
latitudine nordică, la altitudini ce variază între 500 şi 900 m în climatul temperat
şi 300 - 600 m în climatul nordic. Cartoful este considerat o plantă a climatului
temperat, dar care se diferenţiază mult faţă de zona de origine. Suma
temperaturilor medii zilnice la care diferite soiuri de cartof realizează producţii
normale, oscilează între 1500 - 3000°C, fapt ce scoate în evidenţă încă o dată
plasticitatea ecologică a acestei plante.
Cartoful preferă un climat temperat şi umed. Tuberculii încolţesc la 6-80C
şi nu rezistă la temperaturi scăzute; la -1 .... -30C plantele sunt distruse. Pentru

342
formarea şi creşterea normală a tuberculilor sunt necesare temperaturi de 16-180C,
iar la peste 270C creşterea încetează. Cartoful este foarte pretenţios faţă de
umiditate, reuşind în regiuni cu peste 550 mm precipitaţii, din care 55-60% în
lunile iunie-august.
Consumul specific de apă oscilează între 167 şi 659, în funcţie de soi,
condiţiile climatice, cartoful fiind considerat ca plantă de umiditate moderată.
Dacă rezervele de apă în primăvară sunt la nivelul capacităţii de câmp, însumarea
în timpul perioadei de vegetaţie a 250 - 550 mm precipitaţii este suficientă pe
solurile luto-nisipoase şi nisipo-lutoase.
Cartoful este o plantă foarte pretenţioasă faţă de sol, deoarece stolonii şi
tuberculii sunt tulpini subterane, iar sistemul radicular este slab dezvoltat. Solul
trebuie să asigure o bună aerisire a stolonilor şi tuberculilor, să prezinte rezistenţă
mică la creşterea acestora, indiferent de gradul de umiditate şi să pună la
dispoziţia plantelor substanţele nutritive necesare în perioadele de mare consum;
de asemenea trebuie să fie bine aprovizionat cu humus, azot, fosfor, potasiu,
precum şi cu microelemente, el participând cu 77% la producţia de cartof, când
toţi ceilalţi factori tehnologici sunt optimi.
Textura solului pentru cartof, în ordine descrescândă, este nisipo-lutoasă
şi lutoasă. Având un regim aero-hidric favorabil, aceste soluri asigură condiţii
bune pentru cartof. Pentru cultivarea cartofului sunt recomandate solurile fertile,
bogate în humus, cu textură nisipo-lutoasă, sau luto-nisipoasă, bine aerate, cu pH
de 5,5-7,5. Condiţiile cele mai favorabile de cultivare a cartofului sunt în
depresiunile intra şi extramontane, în regiunile subcarpatice, nordul ţării, cu
climat mai umed şi răcoros, din judeţele Maramureş, Suceava, Neamţ, Braşov,
Covasna, Harghita, Mureş.
11.4.5. Tehnologia de cultivare
Rotaţia. Înfiinţarea culturilor de cartof se face, în primul rând, în funcţie
de textura solului, pe soluri nisipo-lutoase, luto-nisipoase şi lutoase.
Deşi rotaţia cea mai corespunzătoare este de 4 ani, dacă nu există
suficient teren corespunzător din punct de vedere textural sau al altor indicatori de
fertilitate, este de preferat rotaţia de 3 ani şi chiar de 2 ani, dacă nu s-a manifestat
atac de Globodera rostochiensis (nematodul auriu).
În ceea ce priveşte planta premergătoare, rezultatele cele mai bune se
obţin după graminee şi leguminoase perene furajere (lucerna în zona de câmpie,
trifoiul roşu în zonele umede), leguminoase anuale (dacă nu se folosesc pentru
grâu), după cereale păioase (grâu, secară, orzoaică, orz), porumb-siloz (cultură
succesivă sau cultură de bază), bostănoase, în pentru ulei, floarea-soarelui
(ultimele două plante dacă n-au fost atacate de putregaiul cenuşiu - Bothrytis
cinerea şi alte boli care pot fi transmise cartofului).
Mai puţin indicate ca plante premergătoare sunt sfecla pentru zahăr şi
porumbul, deoarece se recoltează târziu. Totuşi, porumbul nu poate fi evitat ca
plantă premergătoare, datorită structurii culturilor, rezistenţei cartofului la efectul
prelungit al erbicidelor aplicate la porumb.

343
 Cartoful nu se cultivă după plante din familia Solanaceae şi nici în
monocultură. După cartoful destinat consumului timpuriu, se pot cultiva plante
succesive: porumb pentru siloz, porumb pentru boabe, fasole, castraveţi şi varză
de toamnă, iar după cartoful pentru consum de vară se obţin rezultate foarte bune
la grâu, secară, orz de toamnă, triticale, rapiţă.
Fertilizarea. Consumul de elemente nutritive, pentru o producţie de 1000
kg tuberculi şi părţile aferente de biomasă, după diferiţi autori, este de 5,6 kg azot,
1,8 kg P2O5, 7,5 kg K2O, 3,1 kg CaO şi 1,6 kg MgO.
Dozele de îngrăşăminte chimice se corectează în funcţie de planta
premergătoare, aplicarea gunoiului de grajd, textura solului şi soiul cultivat.
Astfel, după plante tehnice se măreşte doza de azot cu 10-20 kg/ha, cea de fosfor
cu 10-20 kg/ha P2O5, iar cea de potasiu cu 10 kg/ha K2O.
După leguminoase anuale se micşorează doza de azot cu 10 - 20 kg/ha şi
se măreşte doza de fosfor cu 15 kg/ha P2O5, iar după leguminoase perene se
micşorează doza de azot cu 20 - 30 kg/ha şi se măreşte doza de fosfor cu 20 kg/ha
P2O5. În primul an după aplicarea gunoiului de grajd se micşorează doza de
îngrăşăminte chimice cu 10 - 20 kg/ha azot şi fosfor şi cu 30 -40 kg/ha potasiu.
Pe solurile cu textură nisipo-lutoasă se măreşte cu 10 - 20 kg/ha doza de
azot şi cu 10 kg/ha doza de fosfor, iar pe soluri cu textură luto-argiloasă se
măreşte doza de azot cu 10 kg/ha.
Cartoful reacţionează pozitiv la aplicarea îngrăşămintelor organice şi a
celor minerale. Gunoiul de grajd bine fermentat se administrează la arătura de
bază, în cantitate de 30-40 t/ha, împreună cu 100-130 kg/ha P2O5 şi 150-180 kg/ha
K2O. Îngrăşămintele cu azot se aplică primăvara, integral sau fracţionat, în doză
de 120-200 kg/ha. Fertilizarea organică asigură importante sporuri de producţie
prin aportul în elemente nutritive şi prin îmbunătăţirea însuşirilor fizice,
microbiologice şi hidrofizice ale solurilor. Gunoiul de grajd se administrează la
cartof în cantităţi de 30 - 40 t/ha, reducându-se dozele de îngrăşăminte chimice cu
2,0 kg azot, 1 kg P2O5 şi 2,5 K2O pentru fiecare tonă de gunoi aplicată.
Lucrările solului. Acestea au menirea de a asigura un substrat cât mai
afânat, cu un regim aero-hidric corespunzător biologiei cartofului, prin
acumularea apei şi elementelor nutritive în sol şi distrugerea buruienilor. Lucrările
solului trebuie executate diferenţiat, în funcţie de zona climatică, tipul şi textura
solului, planta premergătoare, gradul de îmburuienare şi eroziunea solului.
Nivelarea solului (înainte sau după arat) este extrem de importantă în
cultura mecanizată a cartofului, influenţând pozitiv uniformitatea adâncimii de
plantare, forma bilonului, erbicidarea şi recoltarea.
Arătura de bază se efectuează la adâncimea de 25-30 cm pe solurile
profunde sau de 20-25 cm pe solurile superficiale. Pregătirea patului germinativ
se face primăvara, cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili sau cu
combinatorul, realizând un strat afânat de 14-18 cm.
Plantarea. Materialul de plantat trebuie să aparţină soiului şi categoriei
biologice stabilite pentru zonă, să fie sănătos, iar mărimea tuberculilor să fie de
40-70 g, ceea ce se realizează prin sortare la deschiderea silozului sau depozitului.

344
 Cartoful se plantează când în sol, la 10-15 cm adâncime, se realizează
temperatura de 6-80C, folosindu-se material de plantare sănătos, sortat şi de
mărime mijlocie (50-70 g).
La culturile extratimpurii şi timpurii, cu tuberculi încolţiţi înainte de
plantare, se folosesc distanţe între rânduri de 55-60 cm, plantatul efectuându-se
semimecanizat: se deschid rigole cu diferite tipuri de cultivatoare, pe care
tuberculii se plantează manual, iar acoperirea se face fie manual, fie mecanizat.
Când se plantează cu echipamentul EPC-4 sau MPCI-6, distanţa între
rânduri este de 62,5-70 cm, ceea ce uşurează mult lucrările de întreţinere a
culturilor de cartof. Distanţele între tuberculi pe rând variază de la 19 la 27 cm, în
funcţie de distanţa între rânduri.
Cartoful se plantează mecanizat, de regulă prin acoperire cu biloane.
Discurile de la maşinile de plantat (EPC-4; 4 Sa BP 62,5; 6 SAD-75) trebuie să fie
astfel reglate încât să rezulte un bilon uniform încheiat, simetric faţă de coamă, lat
la bază de circa 38 - 42 cm şi înalt de 12 - 15 cm deasupra părţii superioare a
tuberculilor la bilon mic şi de 20 - 25 cm la bilon mare, astfel ca, după aşezarea
pământului în bilon, tuberculii să fie acoperiţi cu un strat de pământ de 8 - 9 cm
şi, respectiv, de 16-19 cm.
Desimea variază, în funcţie de mărimea materialului de plantat, nivelul
fertilizării, scopul culturii şi soiul folosit, între 45 000-65 000 tuberculi/ha la
neirigat; în condiţii de irigare se poate majora cu 10-15%. Cantitatea de tuberculi
necesară pentru plantarea unui ha este de 2 500 - 3500 kg.
Lucrările de îngrijire. Între plantat şi răsărit se efectuează 1-2 lucrări de
rebilonare, folosind cultivatoarele cu piese de rariţă, tipul RT-O.
Pentru combatrea buruienilor, rezultatele cele mai bune se obţin atunci
când lucrările se fac imediat ce apar buruienile. Prima lucrare se execută la 10 -
14 zile după plantare. Când plantarea s-a făcut cu biloane, se lucrează terenul cu
grapaplasă, în agregat de 3 câmpuri, cu lăţimea de lucru de 8,4 m şi o viteză de
înaintare de 5 - 7 km/h.
Grapa distruge buruienile şi crusta de pe coama biloanelor, dar şi de pe
intervalul dintre biloane. După 1 - 4 zile se lucrează din nou, de data aceasta cu
cultivatorul echipat cu piese tip rariţă. Se distrug buruienile şi crusta din spaţiul
dintre biloane şi, prin refacerea acestora, se acoperă şi se înăbuşă buruienile ce au
tendinţa de a răsări. Lucrarea succesivă cu grapa plasă şi cultivatorul cu piese tip
rariţă, de refacere a bilonului, se repetă încă o dată) sau de 2 ori la celelalte
culturi, după intervale de 8 - 12 zile.
Buruienile din lanurile de cartof se combat cu multă greutate, deoarece
primele faze de vegetaţie a plantei corespund cu perioade ploioase din lunile mai
şi iunie, când nu se poate intra cu mijloace mecanizate pentru distrugerea lor.
Buruienile produc pagube mari, determinând diminuarea recoltei cu 20 - 35%,
chiar în cazul unor lucrări de îngrijire efectuate corespunzător cu mijloace
mecanice.
După ultima rebilonare, când buruienile au ajuns în faza cotiledonală, se
aplică erbicidele Select Super (0,8 – 1,0 l/ha), Frontier Forte (0,8 – 1,4 l/ha),

345
Furore Super 75 EW (1,0 l/ha), Fusilade Forte (0,8 – 1,0 l/ha), Afalon (2,5 l/ha),
Sencor 70 WG (0,7 – 1,2 l/ha), Leopard 5 EC (0,7- 1,0 l/ha), Targa 10 EC (0,35 –
0,7 l/ha), Pantera 40 EC (0,75 – 1,0 l/ha), Titus 25 DF (0,04 – 0,05 kg/ha),
Basagran Forte (2,0 – 2,5 l/ha). După răsărirea plantelor se mai fac 2-3 lucrări de
rebilonare şi o praşilă manuală pe rând sau 1-2 pliviri, dacă buruienile impun
acest lucru.
Buruienile problemă, ca Solanum nigrum pot fi combătute cu ajutorul
erbicidului Basagran, care se aplică în faza de rozetă a buruienilor. În multe zone
din Transilvania, Moldova şi Oltenia culturile de cartof pot fi infestate cu
Agropyron repens, iar în sudul ţării, în condiţii de irigare, este prezent costreiul
(Sorghum halepense).
Tratamentele se fac după răsărirea plantelor de cartof, indiferent de faza
de creştere, dar în momentul când plăntuţele de costrei au 15-35 cm înălţime iar
cele de pir au 10-15 cm. Dozele maxime sunt indicate când este prezentă şi specia
Cynodon dactylon (pir gros).
Controlul insuficient al culturilor de cartof privind agenţii patogeni ai
bolilor, cât şi prezenţa dăunătorilor, constituie adesea cauza unor producţii mici şi
neeconomice.
Dintre numeroşii agenţi patogeni care produc boli ale cartofului, amintim:
Ervinia carotovora var. atroseptica - înnegrirea bazei tulpinii; Erwinia carotovora
var. carotovora -putregaiul umed; Rizoctonia solani - rizoctonioza; Phytophtora
infestans - mana; Fusarium sp. - putregaiul uscat; Alternaria solani - alternarioza;
Corynebacterium sepedonicum - putregaiul inelar; Synchytrium endobioticum -
râia neagră; Streptomyces scabies - râia comună.
Dintre dăunători care se întâlnesc la cartof, cele mai mari probleme le
ridică gândacul din Colorado Leptinotarsa decemlineata.
Momentul aplicării tratamentelor este indicat prin buletine de avertizare,
întârzierea cu 4 - 5 zile a tratamentului faţă de momentul avertizat, diminuează cu
70 - 80% eficacitatea protejării foliajului la mană, prin faptul că această
intervenţie nu mai este preventivă.
Pentru tratament aplicat la tuberculi se recomandă utilizarea de Maxim
100 FS (50 ml/t), Dithane M-45 (0,5 kg/t), Vondozeb 75 DG (0,5 – 1,0 kg/t) şi
Rizolex 10 D (1,25 kg/t).
Pentru tratamente aplicate în vegetaţie se recomandă aplicarea unuia
dintre produsele Bravo 500 SC (1,5 l/ha), Mycoguard 500 SC (1,5 – 2,0 l/ha),
Champion 50 WP (3,0 kg/ha), Champ 77 WG (3,0 kg/ha), Funguran OH 50 WP
(3,0 kg/ha), Kocide 2000 (1,5 kg/ha), Banjo 500 SC (0,3 – 0,4 l/ha), Folpan 80
ADG (1,5 – 2,0 kg/ha), Dithane M-45 (2,0 – 2,5 kg/ha), Manzate 75 DF (2,0 – 2,5
kg/ha), Vondozeb (2,0 – 2,5 kg/ha), Previcur 607 SL (3,0 l/ha), Acrobat MZ (2,0
kg/ha), Infinito 687,5 SC (1,4 l/ha), Ridomil Gold Plus 42,5 WP (3,0 kg/ha).
Împotriva gândacului din Colorado se vor folosi următoarele produse:
Mospilan 20 SG (0,08 – 0,1 kg/ha), Fastac 10 EC ( 0,1 l/ha), Decis 2,5 EC (0,28
l/ha), Nuprid 200 SC (0,3 – 0,4 l/ha), Karate Zeon (0,2 l/ha), Calypso 480 SC (0,1
l/ha), Actara 25 WG (0,4 kg/ha), Fury 10 EC (0,075 l/ha), Proteus OD 110 (0,4

346
l/ha). De regulă se recomandă 4-8 tratamente pentru combaterea bolilor şi 2 - 4
tratamente pentru combaterea gândacului din Colorado.
Numărul tratamentelor oscilează de la an la an, în funcţie de soi şi zona
de cultură, iar rezultate bune se obţin când alternează produsele de la un tratament
la altul. Împotriva adulţilor hibernanţi tratamentul se recomandă în cazul când
numărul este mai mare de 10 exemplare la 100 de plante. Când avertizările pentru
mană şi gândacul de Colorado coincid, tratamentele se pot face combinat,
produsele recomandate fiind compatibile.
Irigarea este o lucrare foarte eficientă la cartof, care determină creşteri
substanţiale de producţie. Cercetările au evidenţiat că cea mai mare nevoie de apă
se manifestă de la tuberizare până la maturitate. În anii cu primăveri secetoase se
recomandă să se facă o udare de aprovizionare sau o udare imediat după răsărire.
Umiditatea solului trebuie să se menţină în tot timpul perioadei de vegetaţie la
minimum 70 - 80% din capacitatea pentru apă a solului. În regiunile secetoase se
aplică 4-5 udări, norma de udare fiind de 300-500 m3/ha.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Cartoful se recoltează la
maturitatea fiziologică, manual sau mecanic cu maşinile E-684, MSC-1, MSC-2
sau E-649.
Odată cu strânsul tuberculilor, în urma maşinii E-649 se face şi sortarea
lor, conform cu cerinţele. La recoltarea cu combina tuberculii se transportă la
depozitul de tranzit sau la centrul de preluare, unde se sortează şi se calibrează, în
vederea livrării. Depozitarea, în acest caz, nu trebuie să depăşească 10 zile.
Cartoful pentru consumul de toamnă-iarnă şi pentru industrializare se
recoltează când 2/3 din tulpini (vrejuri) s-au uscat, restul de 1/3 având încă
culoarea galbenă. Recoltarea se face numai pe vreme bună şi la umiditatea
corespunzătoare a solului. Cele mai bune rezultate se obţin la recoltarea cu
combinele pentru cartof, dar lucrarea este de bună calitate numai în cazul unei
tehnologii adecvate şi a unei dotări corespunzătoare.
Maşina E - 649 dislocă, separă tuberculii de pământ şi îi depune pe
suprafaţa solului în spatele maşinii, de unde se adună manual, în grămezi, iar cei
din lotul semincer se sortează pe 3 categorii: cei peste 80 g sunt destinaţi
consumului; între 40 - 80 g pentru material de plantare; sub 40 g se repartizează
pentru furaj, în solele cu cartofi pentru consum sortarea se face pe două categorii:
tuberculi mari şi mijlocii, întregi, pentru consum; tuberculii mici şi vătămaţi,
pentru furaj.
Combina CRC - 1 dislocă tuberculii, îi scutură de pământ pe o bandă
transportoare şi îi depune în buncăre, remorci sau containere, pentru transport.
Combina E - 684 execută recoltarea cartofului pe 3 rânduri şi adunarea
acestora într-o remorcă cu deplasare independentă, paralel cu combina. Maşina
lucrează bine numai pe solurile uşoare.
Anual, se păstrează cantităţi mari de tuberculi o parte ca material de
plantare, altă parte pentru consum curent sau pentru industrializare.
Păstrarea tuberculilor se poate realiza fără pierderi dacă au o stare
fitosanitară bună, recoltarea s-a făcut la maturitatea deplină, pe vreme fără ploi şi

347
relativ caldă, s-au îndepărtat impurităţile, iar eventualele răni s-au vindecat în
totalitate.
Datorită conţinutului ridicat în apă, pierderile în timpul păstrării sunt
relativ mari, cele mai bune rezultate obţinându-se în depozite frigorifice cu
ventilaţie mecanică, în condiţii ideale păstrare pierderile au oscilat între 4,53 şi
8,23%, în funcţie de soi şi pentru o perioadă de 6 luni.
În tuberculii de cartof supuşi procesului de păstrare au loc: respiraţia,
transpiraţia şi activităţi microbiologice. Respiraţia intensă duce la pierderea unei
cantităţi mari de materie organică din tuberculi şi la creşterea sensibilităţii lor faţă
de microorganisme. Transpiraţia puternică determină deshidratarea tuberculilor,
scăzând mult valoarea culinară. Procesele microbiologice se datorează bacteriilor
şi ciupercilor care produc diferite boli, cu pierderi însemnate, chiar alterare totală.
Păstrarea tuberculilor în silozuri de diferite tipuri, în şanţuri, în pivniţe şi
bordeie este încă practicată de producătorii care nu dispun de depozite moderne
de păstrare.
Depozitele permanente cu ventilaţie mecanică sunt prevăzute cu canale
principale şi secundare de aerisire, care să asigure ventilarea sub presiune pentru
un strat de tuberculi de 4 m (în unele ţări de 5 - 6 m). Ventilarea se face cu aer mai
rece cu 3°C (pentru situaţiile când temperatura în masa de tuberculi este până la
7°C) şi cu diferenţe de 4 - 6°C (în minus), când temperatura din masa de tuberculi
este mai ridicată, de obicei toamna la depozitare. Respectarea acestei condiţii este
necesară pentru a nu se produce condens la suprafaţa sau în masa tuberculilor, ori
pe pereţii şi tavanul depozitului.
Depozitele speciale: macrosilozurile se construiesc la suprafaţa solului,
având capacitate mare (3000-25000 t), cu o bună izolaţie termohidrică. În interior
sunt compartimentate în celule mari (5000-15000 t), separate de o sală de
condiţionare a tuberculilor. Microsilozurile sunt construcţii mai simple, cu
capacitate de 600 - l000 t, străbătute de-a lungul lor de canale de ventilaţie din
grătare de lemn (formă de „V” întors).
Umplerea silozului se face până la înălţimea de circa 4 m, iar acoperirea
se face cu baloturi de paie şi folie de polietilenă. Peste folie se aşează alt rând de
baloţi sau un strat de paie ori coceni de porumb, gros de 20 cm.
Păstrarea tuberculilor în adăposturi temporare, silozuri, tranşee, gropi.
Silozurile sunt adăposturile cele mai frecvente în ţara noastră, în care se asigură
păstrarea în condiţii corespunzătoare pentru toate categoriile de cartof. Silozurile
se amplasează pe locuri mai înalte, cu apa freatică sub 150 cm, aproape de centrul
gospodăresc pentru cartofii destinaţi consumului sau preîncolţirii, iar cei destinaţi
plantărilor obişnuite, cât mai aproape de terenul de cultură.
Cartofii destinaţi prelucrărilor industriale se însilozează în apropierea
drumurilor de acces spre fabrică sau chiar lângă aceasta. Există două tipuri de
silozuri: de suprafaţă şi îngropate.
Silozurile de suprafaţă. Şanţul de aerisire este înlocuit printr-un jgheab
din şipci în formă de „V” întors, cu deschiderea la bază de 50 cm, iar înălţimea de
30 cm. Jgheabul se prelungeşte la unul din capetele silozului până la ieşirea din

348
straturile de acoperire. Se aşează mai întâi un strat de paie uscate şi curate, gros de
10 - 15 cm, peste care se pun apoi tuberculii, sub forma de prismă.
Când s-a obţinut înălţimea indicată, silozul se acoperă cu un strat de paie
de 20 - 25 cm grosime, peste care se pune un strat subţire de pământ (10 cm),
coama silozului lăsându-se acoperită numai cu paie. Când temperatura în siloz
atinge 2°C, iar temperatura de afară continuă să scadă, peste stratul subţire de
pământ se aşează din nou un strat de paie de 40 - 50 cm şi apoi un strat gros de
pământ, care în final, ajunge la 40-50 (60).
Silozurile semiîngropate se fac la adâncimea de 20 - 30 cm, având lăţimea
de 120 -200 cm, înălţimea de 75 - 100 cm, iar lungimea (variabilă) de 25 - 30 m.
Pentru aerisire se execută un canal longitudinal pe mijlocul silozului, adânc şi lat
de 20/25 cm, acoperit cu un grătar, iar la distanţe de 2,5 - 3,0 m, de-a lungul lui,
se instalează coşuri verticale de aerisire, care ies afară cu 30 - 40 cm. Aceste
coşuri se fac din scânduri găurite sau din şipci, iar în lipsa acestora se pun
mănunchiuri de tulpini de floarea-soarelui şi nuiele.
Silozurile îngropate sunt cunoscute sub denumirea de „tranşee” sau
„gropi”, se practică în zonele mai răcoroase din Transilvania şi nordul Moldovei.
Ele sunt adânci de 60 - 100 cm, late de 50 - 80 cm şi lungi de 25 - 30 m, fiind
amplasate pe locuri mai ridicate. După introducerea tuberculilor în siloz se
acoperă cu un strat de paie de 40 – 60 cm, apoi cu pământ, ca şi în cazul
silozurilor de suprafaţă.
Producţia. În ţara noastră se obţin producţii de 10 - 25 t/ha la soiurile
extratimpurii, 15 - 25 t/ha la soiurile timpurii şi semitimpurii şi 25 - 50 t/ha la
soiurile semitârzii şi târzii.
11.5. Topinamburul - Helianthus tuberosus L.
11.5.1. Importanţă
Este o plantă furajeră mai puţin răspândită, datorită greutăţilor în
recoltarea şi conservarea tuberculilor. Tuberculii se folosesc în hrănirea porcilor,
iar părţile aeriene ale plantei se pot însiloza în amestec cu alte plante, formând un
nutreţ murat utilizat în hrana taurinelor.
Tuberculii de topinambur conţin 19-22% substanţă uscată, în cea mai
mare parte extractive neazotate (inulina), cantităţi mici de proteine (1,5%) şi
vitamine A, B1, B2, C, fier, zinc, mangan, aminoacizi si albumine. Se apreciază
că 100 kg tuberculi echivalează cu 20-22 U.N.
1.5.2. Însuşiri morfologice
Topinamburul (fig. 11. 5) este o plantă anuală din familia Asteraceae,
care formează în sol stoloni şi tuberculi de formă neregulată, cu peridermul
subţire, motiv pentru care se deshidratează repede şi se păstrează greu.
Tulpina este dreaptă, înaltă de până la 2,5-3 m, iar florile sunt galbene,
dispuse în calatidii mici, iar fructul este o pseudoachenă.
11.5.3. Sistematică şi soiuri
În ţara noastră, se cultivă numeroase populaţii locale şi soiul Hof 130,
Rareş (Catalogul Oficial al soiurilor, 2018).

349
 Fig. 11.5. Helianthus tuberosus L. (topinamburul)
11.5.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Topinamburul este o plantă subtropicală, puţin pretenţioasă faţă de
factorii de vegetaţie. Tuberculii încolţesc la temperatura de 5-60C, rezistă iarna le
temperaturi scăzute până la -450C datorită conţinutului ridicat în inulină.
Deşi are cerinţe mari faţă de apă, topinamburul rezistă la seceta de scurtă
durată. Valorifică bine solurile nisipoase, pietroase, lutoase, sărace şi aride, cu
reacţie neutră; nu suportă solurile prea umede, grele şi reci.
11.5.5. Tehnologia de cultivare
Rotaţia. Topinamburul urmează după un număr mare de plante anuale
pentru boabe sau furaj, iar după el se cultivă prăşitoare sau plante furajere pentru
masă verde, pentru a se distruge samulastra.
Fertilizarea. Gunoiul de grajd se administrează direct, la înfiinţarea
culturii sau la planta premergătoare, în doză de 30-40 t/ha, împreună cu 32-64
kg/ha fosfor şi 40 kg/ha potasiu. Anual se administrează şi 64-96 kg/ha azot.
Lucrările solului. Constau în arătura adâncă de toamnă, iar primăvara se
pregăteşte patul germinativ cu grapa cu discuri sau cu combinatorul.
Plantarea. Se folosesc tuberculi de 30-50 g, se plantează toamna sau
primăvara, la 70-80 cm între rânduri şi 30-40 cm pe rând, la adâncimea de 6-8 cm.
Cantitatea de tuberculi necesară este de 1500-2500 kg/ha.
Lucrările de îngrijire. În primul an se efectuează 2-3 praşile mecanice. În
anii următori, de cele mai multe ori, cultura se încheie şi nu mai sunt necesare
lucrările de îngrijire. Se menţine în cultură timp de 10 ani sau chiar mai mult.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Toamna, după formarea
inflorescenţelor, plantele se recoltează şi se însilozează. Tuberculii se pot recolta
toamna sau primăvara, manual sau mecanic, în funcţie de necesităţi, mersul
vremii şi posibilităţile organizatorice. O parte din tuberculi sunt consumaţi direct
cu porcii, atât timp cât solul nu este îngheţat sau acoperit cu strat gros de zăpadă.
În primăvară se refac rândurile cu rariţa.
Producţia. Se obţin producţii de 30-35 t/ha tuberculi şi 30-50 t/ha tulpini
şi frunze.

350
 Capitolul XII

ALTE PLANTE DE NUTREŢ

12.1. Cucurbitacee furajere

12.2. Floarea soarelui - Helianthus annuus L.
12.3. Rapiţa - Brassica napus L. ssp. oleifera D.C.
Brassica rapa L. ssp. oleifera D.C.
12.4. Varza furajeră –Brassica oleracea L. var. acephala (D.C) Alef.

12.1. Cucurbitacee furajere

12.1.1. Importanţă
Cucurbitaceele furajere (bostănoasele furajere) produc un nutreţ suculent,
cu 75-90% apă, cu grad ridicat de digestibilitate. În furajarea animalelor se
folosesc fructele, care conţin 10% substanţă uscată, din care 1,3% proteină brută,
6,1% extractive neazotate, 1,2% celuloză, 0,8% grăsimi şi 1,6% cenuşă. Se
utilizează mai ales în furajarea vacilor cu lapte şi a porcilor, în stare proaspătă sau
însilozate. Turtele rezultate de la extragerea uleiului din seminţe, reprezintă un
valoros nutreţ concentrat, bogat în grăsimi (25%) şi proteine (30%).
Bostănoasele sunt bune plante melifere, datorită conţinutului ridicat al
florilor în nectar. În ţara noastră se cultivă pe suprafeţe mari mai ales dovleacul, în
cultură intercalată cu porumbul (Varga P., 1993).
12.1.2. Însuşiri morfologice
Speciile bostănoase cultivate pentru furaj sunt: Cucurbita pepo Willd.
(dovleacul comun, bostanul sau dovleacul porcesc), Cucurbita maxima Duch.
(dovleacul alb sau turcesc), Cucurbita pepo L. var. oblonga Ser. (dovlecelul) şi
Citrullus colocynthis (L) Schrad. (pepenele furajer).
Cucurbitaceele (fig. 12.1., 12.2., 12.3, 12.4.) sunt plante anuale cu tulpini
târâtoare, cu frunze mari, acoperite cu perişori. Florile sunt unisexuate, iar
plantele monoice (raportul flori femele/flori mascule este de 1/5-9). Fructul este o
pseudobacă (numită popular melonidă la dovleac şi dovlecel şi peponidă la
pepenele furajer) (Muntean L. şi col., 1995).

351
 12.1.3. Sistematică şi soiuri
Se cultivă populaţii locale şi soiurile: Alb Mare, Dorin, Salonta, Tudor
(Cucurbita maxima), Crişan, Merlot, Perfect, Radu, Steluţa, Summer Ace
(Cucurbita pepo), Pekin şi Banat (Citrullus colocynthis) (Catalogul Oficial al
soiurilor, 2018).

Fig. 12.1. Cucurbita pepo L. (dovleacul comun, bostanul)

Fig. 12.2. Cucurbita pepo L. var. oblonga Ser. (dovlecelul)

Fig. 12.3. Cucurbita maxima Duch. (dovleacul turcesc)

352
 Fig. 12.4. Citrullus colocynthis (L.) Schrad. (pepenele verde furajer)
12.1.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Bostănoasele furajere sunt plante pretenţioase faţă de căldură şi lumină.
Temperatura minimă de germinare a seminţelor este de 12-140C. Temperaturile
sub 140C şi peste 400C influenţează negativ creşterea, conducând la stagnarea în
creştere, avortarea florilor şi diminuarea producţiei la fructe. Pentru o dezvoltare
normală se recomandă ca temperatura solului să fie mai ridicată cu 2- 30C. Deşi
sunt mari consumatoare de apă, rezistă la secetă, datorită sistemului radicular
profund şi ramificat. Cerinţe mari faţă de umiditate se înregistrează în timpul
înfloritului şi fructificării plantelor. Sunt puţin pretenţioase faţă de sol, obţindu-se
rezultate bune pe soluri uşoare, nisipoase, lutoase, fertile şi pe terenurile
desţelenite.
12.1.5. Tehnologia de cultivare
Rotaţia. Bostănoasele urmează în cultură după cereale de toamnă sau
după leguminoase perene. La rândul lor sunt plante bune premergătoare, în
special pentru cerealele de toamnă.
Fertilizarea. Datorită consumului ridicat de substanţe nutritive,
bostănoasele reacţionează la îngrăşăminte, în special la fertilizarea cu gunoi de
grajd în doză de 30-40 t/ha sau la o îngrăşare completă cu îngrăşăminte minerale
(N50-100 P40-80 K40-60 kg/ha).
Sămânţa şi semănatul. Bostănoasele se seamănă în cultură principală sau
intercalat (dovleacul), în rânduri la 2-3 m distanţă şi la 2 m între plante pe rând,
folosind 2-3 kg sămânţă la hectar la pepenele furajer şi 5-6 kg la dovleac.
Adâncimea de semănat este de 4-6 cm la pepenele furajer şi 8-10 cm la dovleac
(Iacob T. şi col., 1997).
Lucrările de îngrijire. Constau în efectuarea a 3-4 praşile mecanice.
Odată cu praşila a doua se face şi răritul, lăsând 1-2 plante în cuib. Răritul se
aplică la apariţia primelor frunze adevărate, când se lasă 1-2 plante la cuib.
Completarea golurilor se execută numai până ce vrejii nu acoperă întreaga
suprafaţă, pentru a nu deranja plantele. Odată cu această lucrare se face şi o
uşoară muşuroire a cuiburilor, pentru ca vrejii să nu fie răsturnaţi de vânt.

353
 Bolile care produc pagube mai mari sunt făinarea (Sphaerotheca fuliginea),
alternarioza (Alternaria cucumerina), antracnoza cucurbitaceelor (Colletotrichum
lagenarium). Pentru reducerea focarelor de infecţie se recomandă: strângerea
resturilor vegetale rămase după recoltare şi îngroparea prin arătură adâncă, rotaţia
culturilor astfel încât pe terenurile unde s-a constatat boala se vor cultiva 3-4 ani
cereale sau legume care nu sunt afectate de antracnoză. În timpul perioadei de
vegetaţie în câmp, se recomandă: stropiri cu Captan 50 WP (2,0 kg/ha), Bravo
500 SC (1,5 – 2,0l/ha), Champ 77 WG (3,0 kg/ha), Dithane M-45 (2,0 kg/ha),
Vondozeb (2,0 kg/ha), Topsin Energy (1,5 l/ha), Ridomil Gold MZ ( 2,5 kg/ha).
Irigarea se face de 2-3 ori cu norme de udare de 350-400 m3/ha, în funcţie
de specie, iar udările se intensifică în perioada de fructificare.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Bostănoasele se recoltează pe
etape, după necesităţi, începând din luna august, iar dovlecelul şi mai devreme.
Pentru păstrarea peste iarnă se recoltează târziu, după primele brume, când
tulpinile şi frunzele au început să se usuce. Păstrarea se face în grămezi acoperite
cu paie, la suprafaţa solului. Peste stratul de paie, gros de 1-1,5 m, se aşează un
strat de pământ, de 25-30 cm grosime.
Producţia. Dovleacul produce în jur de 40-60 t/ha, pepenele furajer până
la 100 t/ha, iar soiul Mariţa în cultură pură, 150-200 t/ha.
12.2. Floarea soarelui - Helianthus annuus L.
12.2.1. Importanţă
Locul de origine al florii-soarelui este considerat a fi în partea de nord a
Mexicului şi în statele americane Colorado şi Nebraska. Descoperirile arheologice
din America de Nord au relevat prezenţa de achene şi porţiuni de calatidii de
floarea-soarelui, îndeosebi în statele Colorado şi New Nexico. După unele
evaluări cu carbon 14, se estimează că unele resturi descoperite datează de la anii
2600 î.Ch.
Se pare că indienii din New Mexico cultivau această plantă şi o foloseau
în alimentaţie, pentru fabricarea uleiului şi pentru consumul direct al miezurilor,
ca atare sau prăjite, zdrobite şi amestecate cu alte făinuri pentru a realiza turte
plate, uscate la soare.
Prin intermediul exploratorilor spanioli (probabil spre mijlocul secolului
al XVI-lea), floarea-soarelui şi-a făcut apariţia în Europa. Cultivată, în principal,
ca plantă ornamentală, specia s-a răspândit repede în tot continentul, ca o
curiozitate botanică. La sfârşitul secolului al XVI-lea, numeroase scrieri o
semnalau în Belgia, Olanda, Elveţia, Germania, Anglia, ca plantă ornamentală.
Floarea-soarelui este una dintre cele mai importante plante uleioase
cultivate pe glob (13% din producţia mondială de ulei) şi cea mai importantă
plantă uleioasă pentru România. Uleiul extras din achenele de floarea-soarelui
este semisicativ şi se caracterizează prin culoare, gust şi miros plăcute, conţinut
ridicat în vitamine (A, D, E, K) şi substanţe aromatice; în plus, uleiul de floarea
soarelui se conservă foarte bine pe perioadă îndelungată.
Floarea soarelui este o plantă oleaginoasă, cu importanţă alimentară şi
tehnică, însă se utilizează şi ca plantă furajeră, mai ales sub formă de nutreţ murat

354
(100 kg echivalează cu 13-16 UN, având 0,7 kg proteină digestilbilă). Ca nutreţ
verde se foloseşte mai puţin, deoarece, datorită perozităţii, are un grad scăzut de
consumabilitate. În hrana păsărilor se folosesc seminţele, care conţin 14-16%
proteine şi 32-40% grăsimi. Turtele provenite din industrializarea seminţelor
reprezintă un furaj concentrat valoros pentru hrănirea vacilor cu lapte şi a porcilor
(conţin 25-35% proteine, 24-26% hidraţi de carbon, 8-13% grăsimi, 14-16%
celuloză). Se pot folosi în furajare ca nutreţ murat şi inflorescenţele, care se
macină, se stropesc cu saramură sau se amestecă cu melasă şi sfeclă tocată.
Floarea soarelui este şi o valoroasă plantă meliferă.
Răspândire. În anul 20165 (după FAO, 2017), pe glob s-au cultivat cu
floarea-soarelui 23,4 mil.ha, rezultând o producţie medie mondială de 1 310 kg
boabe/ha şi o producţie globală de 30,67 mil.tone.
Ţările mari cultivatoare de floarea-soarelui sunt: SUA (1044 mii ha şi o
producţie medie de 1681 kg seminţe/ha), Argentina (1896 mii ha, 1926 kg/ha),
India (3000 mii ha, 616 kg/ha), China (1085 mii ha, 1705 kg/ha), Turcia (480 mii
ha, 1979 kg/ha), Franţa (644 mii ha, 2251 kg/ha), Ungaria (521 mii ha, 2432
kg/ha), Spania (516 mii ha, 772 kg/ha), ţările fostei URSS (9735 mii ha, din care
5.320 mii ha în Federaţia Rusă şi 3668 mii ha în Ucraina).
În ţara noastră, în ultimii ani, suprafeţele cu floarea-soarelui au fost
fluctuante, cunoscând un oarecare regres în 1990 (395 mii ha) şi ajungând la peste
700 mii ha începând cu anul 1995, ca urmare a interesului manifestat faţă uleiul
de floarea-soarelui, pe piaţa internă şi la export, iar în 2016 suprafaţa cultivată era
de 1039,8 mii ha (Anuarul statistic, 2017).
12.2.2. Însuşiri morfologice
Floarea soarelui (fig. 12.2) este o specie anuală, care are un sistem
radicular bine dezvoltat, profund, de tip pivotant, care atunci când condiţiile de
sol permit (fără "hardpan"), poate explora orizonturile profunde, mai bine ca alte
culturi; ajunge în sol până la 2 m adâncime şi formează numeroase ramificaţii
laterale active, pe o rază de 75 - 150 cm de pivot.

Fig. 12.2. Helianthus annuus L. (floarea soarelui)

355
 Masa principală a rădăcinilor se găseşte, în general, până la 50 – 70 cm
adâncime. Tulpinile sunt drepte, înalte până la 2 m, acoperite cu peri scurţi şi
aspri, iar în interior au un ţesut medular, în care poate înmagazina apă. Frunzele
sunt lung pedunculate, mari, acoperite cu perişori, iar indicele foliar la densitatea
normală a culturii, este de 3,2, în condiţii de irigare putând fi de 3,8 - 4,0.
Inflorescenţa este calatidiu, cu numeroase flori fertile dispuse concentric, pe
margine fiind flori sterile, iar fructul este pseudoachenă.
12.2.3. Sistematică şi soiuri
Floarea soarelui aparţine ordinului Compositales (Asterales), familia
Compositae (Asteraceae), subfamilia Tubuliflorae, genul Helianthus (de la grec.
helios = soare, anthos = floare).
În cultură se găsesc următorii hibrizi: Alambra CS, Alvarez, Anabela,
Baraka, Beneto, Betina, Caspian, Daytona, ES Euromis CL, Favorit, Florasun,
Fundulea 708, Fusion, Goldimi, Hysun 189 SU, Imistar, Konfidens, KWS Acer
CL, KWS Sintra, Laguna SU, LG5461 CLP, LG5542 CL, LG5665M, Lucia CL
Plus, Malaga CS, Martha, MAS 80D, MAS 86CP, MAS 86IO, MAS 95OL,
Mendel, Napoli, NS Balkan, NS Euforia, NS Viktoria, Paraiso 1000CL Plus,
Performer, P63LE113, P64HH132, P64LP130, PRO121SU, PRO229, Reasun,
Rustica 170, QC Zorba, Sentasol, Sigmasol, Sunflora CL, Suntec HO CL,
Supersol, Tamara CL, Tangosol, Torino, Unosun, Veleka, Velko, Victory CL
(Catalogul Oficial al soiurilor, 2018).
12.2.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Floarea-soarelui este o plantă la care principalele caractere morfologice şi
fiziologice cum ar fi talia, diametrul calatidiului, mărimea seminţelor, durata
ciclului vegetativ etc., sunt foarte sensibile la condiţiile pedoclimatice de
cultivare: temperatură, fotoperioadă, disponibilitatea apei, compoziţia chimică a
solului. Sub aspectul cerinţelor faţă de căldură, floarea-soarelui este o plantă
mezotermă. Suma temperaturilor medii la formele semitardive este de 1.450 -
1.600°C temperaturi mai mari de 7°C (considerat pragul biologic pentru floarea-
soarelui) sau 2.350°C temperaturi mai mari de 0°C.
Floarea-soarelui consumă multă apă (650 mm sau chiar mai mult), pe
întreaga perioadă de vegetaţie. Consumul specific înregistrat în diferite condiţii de
cultură pe glob este variabil (de la 360 la 765), dar producţii mari se obţin mai
ales la valorile 400 - 450, ceea ce înseamnă că floarea-soarelui are cerinţe medii
faţă de umiditate.
Floarea-soarelui preferă solurile profunde, fără hardpan, mediu aerate, cu
textură lutoasă sau luto-nisipoasă, cu mare capacitate de înmagazinare a apei, fără
exces de umiditate (un drenaj bun al solului este favorabil florii-soarelui), bogate
în humus şi elemente nutritive.
Cele mai bune soluri sunt cernoziomurile, solurile brun-roşcate, solurile
aluviale (pânza freatică sub 2,5 m), solurile brune negleizate. Se vor evita
terenurile nisipoase, cele erodate, precum şi solurile acide neamendate.

356
 12.2.5. Tehnologia de cultivare
Rotaţia. Premergătoarele favorabile pentru floarea-soarelui sunt culturile
cu recoltare timpurie, precum şi unele culturi recoltate toamna, cum este
porumbul (cu condiţia să nu se folosească la porumb mai mult de 1,5 kg
Atrazin/ha şi să se facă tratamente contra răţişoarei); rezultate bune se obţin şi
după mazăre.
Sunt contraindicate ca premergătoare pentru floarea-soarelui culturile cu
boli comune şi, în special, cele care contribuie la propagarea putregaiului alb
(Sclerotinia sclerotiorum) dintre care soia, fasolea şi rapiţa, care ocupă suprafeţe
mari în zonele de cultură a florii-soarelui. Totodată, trebuie evitate ca
premergătoare cânepa şi tutunul (din cauza atacului de lupoaie). În cazul
atacurilor puternice de putregai cenuşiu, cartoful şi inul sunt, de asemenea, culturi
ce nu pot preceda culturile de floarea-soarelui.
Floarea-soarelui poate reveni pe acelaşi teren după minimum 6 ani (8 ani
în condiţii de irigare şi pe loturile semincere).
După floarea-soarelui se cultivă, cu rezultate bune, toate culturile
neafectate de boli comune; se pot obţine producţii mari şi la grâul cultivat după
floarea-soarelui, cu condiţia recoltării florii-soarelui până la 15 septembrie, tocării
şi încorporării adânci a resturilor vegetale şi aplicării unor doze ceva mai mari de
îngrăşăminte cu azot.
Fertilizarea. Pentru fiecare tonă de seminţe, floarea-soarelui extrage din
sol 18 - 35 kg azot, 2,9 - 7,0 kg fosfor, 3,8 - 16,5 kg potasiu, 1,1 kg calciu, 1,8 -
2,3 kg magneziu. Produsele secundare (calatidii, tulpini, frunze) conţin, de
asemenea, cantităţi apreciabile de elemente minerale, îndeosebi potasiu (1,51%),
calciu (1,10%), azot (1,3%), magneziu (0,58%), sodiu.
Floarea-soarelui este o plantă exigentă faţă de aprovizionarea cu azot,
mijlociu pretenţioasă la fosfor şi foarte exigentă la potasiu. Fosforul influenţează
puternic procentul de ulei, iar în anumite condiţii determină şi o sporire a
producţiei de sămânţă, chiar mai accentuată decât azotul. Floarea-soarelui
absoarbe mult potasiu, pe care îl restituie în proporţie de 90%, prin resturile
vegetale rămase după recoltare.
Gunoiul de grajd aduce sporuri de producţie mai mari (700 - 800 kg/ha)
pe soluri carbonatate şi pe cele podzolite. Se realizează o mai bună valorificare a
gunoiului de grajd pe ansamblul rotaţiilor, dacă acesta se administrează la planta
premergătoare.
Lucrările solului. Floarea-soarelui necesită un sol bine afânat, fără
hardpan şi structurat, care să permită o răsărire rapidă şi uniformă, o înrădăcinare
profundă şi un control eficient al buruienilor. Pentru a realiza un pat germinativ
corect trebuie folosite agregate complexe, cu scopul de a evita numărul de treceri
prea mare.
Sămânţa şi semănatul. Tratarea seminţei de floarea-soarelui înainte de
semănat, contra bolilor şi dăunătorilor, este obligatorie. Se recomandă să se
efectueze tratamente contra manei (Plasmopara helianthi), putregaiului alb
(Sclerotinia sclerotiorum) şi a putregaiului cenuşiu (Botrytis cinerea) cu Apron

357
XL 350 ES (3,0 l/t), Topsin 500 SC (2,0 l/t), Semnal 500 FS (2,5 l/t), Vitavax
Neutral (3,0 l/t).
Pentru controlul dăunătorilor (răţişoara porumbului – Tanymecus
dilaticollis şi viermilor sârmă - Agriotes sp.) se recomandă tratamente cu Poncho
600 FS (9,0 l/t), Gaucho 600 FS (10,0 l/t), Nuprid 600 FS (10,0 l/t), Cruiser
350FS (10,0 l/t), Force Zea (7,0 l/t) efectuate centralizat, de specialişti, deoarece
aceste produse sunt foarte toxice.
Pentru nutreţ, floarea soarelui se seamănă singură sau în amestec, în
special cu porumb, mazăre, soia, iarbă de Sudan etc.. Se practică mai cu seamă
cultura în mirişte, după secară, grâu sau orz, folosite ca masă verde. În cultură
principală, semănatul are loc primăvara la sfârşitul primei epoci de semănat, când
temperatura în sol este de 60C. Se seamănă la distanţa între rânduri de 60-80 cm şi
la 10-15 cm între plante pe rând. Dacă se seamănă în amestec cu porumbul sau cu
mazărea şi se foloseşte ca masă verde, se poate semăna şi la 25-30 cm distanţă
între rânduri.
Semănatul des este mai indicat, întrucât plantele fiind mai subţiri, dau un
nutreţ mai puţin grosier. Norma de sămânţă este de 20-25 kg/ha, adâncimea de
semănat de 5-7 cm, iar semănatul se face folosind semănătoarea SPC-6
(Dumitrescu N., 1991).
Lucrările de îngrijire. Floarea-soarelui este foarte sensibilă la concurenţa
buruienilor până în stadiul de 5 perechi de frunze. Într-un interval de 30 - 40 zile,
floarea-soarelui trebuie, deci, să fie protejată prin tratamente cu erbicide şi prin
prăşit.
Alegerea erbicidelor şi a asociaţiilor de erbicide depinde de buruienile
prezente în parcela în care se cultivă floarea-soarelui.
Prăşitul are un rol dublu: de a completa acţiunea erbicidelor (în
numeroase cazuri erbicidele nu asigură distrugerea completă a buruienilor) şi de a
ameliora structura solului şi a favoriza dezvoltarea tinerei culturi. Prăşitul culturii
influenţeaza hotărâtor creşterea plantelor şi nivelul recoltei. Floarea-soarelui se
prăşeşte de 2 - 3 ori mecanic între rânduri şi de 2 - 3 ori manual pe rând, la
adâncimea de 6 - 10 cm.
Combaterea buruienilor se poate face cu Modown 4 F (1,5 – 2,0 l/ha),
Stratos Ultra (3,0 – 4,0 l/ha), Frontier Forte (0,8 – 1,2 l/ha), Furore Super 75 EW
(2,5 l/ha), Fusilade Forte (1,3 l/ha), Tiger P (0,8 l/ha), Pulsar 40 (1,2 l/ha), Gola 2
XL (1,0 l/ha), Stomp 330 EC ( 5,0 l/ha), Agil 100 EC (0,8 l/ha), Anaconda (0,75
l/ha), Leopard 5 EC (1,5 – 1,75 l/ha), Targa 10 EC (0,4 l/ha), Pantera 40 EC (0,75
l/ha), Dual Gold 960 EC (1,0 – 1,5 l/ha), Express 50 SG (0,03 kg/ha), Gardoprim
Plus Gold 500 SC ( 3,5 – 40 l/ha).
Putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum) este o boală care poate apărea pe
orice parte a plantei (se manifestă ca un putregai alb), în toate fazele de vegetaţie.
Putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea) este o ciupercă care se poate
dezvolta pe majoritatea organelor plantei de floarea-soarelui, acoperind ţesuturile
senescente cu o cuvertură cenuşie (apare mai ales pe calatidiu, spre sfârşitul verii).
În cazul ambelor boli, tratamentele la sămânţă sunt eficiente, iar dacă predomină

358
atacul pe calatidiu, se recomandă 2 tratamente, primul în intervalul de la
diferenţierea netă calatidiului, până la apariţia florilor ligulate, al doilea la 10 - 15
zile după sfârşitul înfloritului, folosind unul din produsele: Topsin 500 SC (1,4
l/ha), Rovral 500 SC (1,0 l/ha), Acanto Plus (0,6 l/ha), Bumper Super (0,8 l/ha),
Sfera 535 SC (0,4 l/ha).
Phomopsis (Phomopsis helianthi) este o ciupercă care se conservă pe
resturile de cultură infestate rămase la suprafaţa solului. Infestarea se face în
primăvară, şi, în situaţia în care umiditatea persistă, se poate ajunge la distrugerea
ţesuturilor tulpinii şi căderea în masă a plantelor.
Mana florii-soarelui (Plasmopara helianthi) este o boală răspândită în
toată ţara şi considerată, până nu demult, cea mai păgubitoare boală a florii
soarelui.
Consumul de apă al florii-soarelui este asemănător cu cel al porumbului,
dar planta utilizează mai bine rezervele de apă din sol la desprimăvărare şi
precipitaţiile din cursul vegetaţiei. Perioada în care apa de irigare determină
sporuri de recoltă este formarea calatidiului, înflorire şi umplerea seminţelor. În
funcţie de zonă şi hibrid, necesarul de apă este de 40 - 60 m3/ha şi zi, situat
calendaristic în lunile iunie şi iulie. La irigarea prin aspersiune, lipsa ploilor în
această perioadă impune aplicarea a 2-3 udări cu norme de 400-800 m3/ha, la un
timp de revenire de 7-14 zile, în funcţie de textura solului. La irigarea pe brazde,
norma de udare este de 1000 - 1200 m3/ha la prima udare şi 800 - 1000 m3/ha la
următoarele.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Pentru siloz, floarea soarelui se
recoltează la începutul înfloritului, când 50-70% din plante au calatidiile deschise.
Dacă se întârzie recoltatul, cu toate că producţia creşte, calitatea nutreţului murat
scade.
Producţia. Producţia este de aproximativ 30-40 t/ha masă verde. În
condiţii favorabile, producţiile pot fi şi mai mari. În culturi succesive se obţin, în
mod obişnuit, 15-25 t/ha masă verde.

12.3. Rapiţa - Brassica napus L. ssp. oleifera D.C. (rapiţa mare, colza)
Brassica rapa L. ssp. oleifera D.C. (rapiţa mică, naveta)
12.3.1. Importanţă
În India, rapiţa colza era cunoscută înainte de Cristos, iar literatura
japoneză menţionează că rapiţa a fost introdusă în China şi Coreea cu 2.000 de ani
în urmă. În Europa, în anul 1700, singura ţară cultivatoare a fost Olanda, de unde
a trecut în Germania, Polonia, Danemarca, Elveţia şi Rusia.
Ca plantă furajeră se foloseşte mai ales sub formă de nutreţ verde, bine
consumat mai ales de vacile cu lapte, oi şi porci. Produce un furaj foarte timpuriu
primăvara, cu valoare nutritivă ridicată (100 kg echivalează cu 16 UN şi conţine 2
kg proteină digestibilă).
Rapiţa poate fi folosită şi pentru însilozare, de obicei în amestec cu
melasa (1-2 kg melasă la 100 kg nutreţ verde). Turtele rămase de la extracţia
uleiului pot fi folosite în furajare, însă în cantităţi mici, pentru a nu produce

359
deranjamente stomacale, fiind toxice datorită conţinutului în tioclicozizi. Rapiţa
este o bună plantă meliferă.
Răspândire. Rapiţa se cultivă, pe glob, pe o suprafaţă de peste 27 mil. ha,
iar cele mai mari cultivatoare sunt China cu 7,2 mil.ha şi India cu peste 6,9 mil.ha,
urmate de Canada cu 5,1 mil. ha, Germania cu 1,3 mil.ha, Franţa cu 1,2 mil.ha
(FAO 2016). În ţara noastră, rapiţa se cultiva, în 2007, pe 364,9 mii ha (Anual
statistic, 2017).
12.3.2. Însuşiri morfologice
Rapiţa (fig. 12.3) este o plantă anuală hibernantă, cu rădăcină pivotantă,
slab ramificată, care pătrunde în sol la 70 - 100 cm adâncime. Masa principală de
rădăcini este răspândită la adâncimi de 25 - 45 cm, iar capacitatea de solubilizare
a compuşilor greu solubili este mai redusă. Tulpina este erectă, ramificată, înaltă
de 1,2 - 2 m, rezistentă la cădere; gradul de ramificare este mult influenţat de
densitatea culturii. Frunzele bazale sunt peţiolate, lirate, penat-sectate; cele
mijlocii şi de vârf sunt sesile, lanceolate sau oblong-lanceolate. Florile, alcătuite
pe tipul patru, sunt grupate într-un racem. Fructul este o silicvă cu 10 - 30
seminţe, iar pe o plantă se pot forma pană la 800 de silicve.

Fig. 12.3. Brassica napus L. var. oleifera (rapiţa mare, colza)

12.3.3. Sistematică şi soiuri
Rapiţa aparţine familiei Brassicaceae, genul Brassica, ce cuprinde 34 de
specii. Pentru ulei se cultivă Brassica napus L. ssp. oleifera Metzg (rapiţa colza)
şi Brassica campestris L. ssp. oleifera D. C. (rapiţa naveta). Ambele specii au
forme de toamnă şi de primăvară, soiurile formelor de toamnă fiind mai
productive. Se cultivă soiurile Arizona, Arsenal, Artoga, Artus, Bagira, Belana,
Delphi, Diana ITC, Duplex CL, Es Angel, Es Darko, ES Odice, Galacti, INV
1010, Jenifer, Jumper, Legba, Lexer, Paaseo, Perla, Popular, Puncher, PX 113,
Safer, Serlina, Shrek, Silver, Timber, Veritas CL, Visby, Voyager (Catalogul
Oficial al soiurilor, 2018).
12.3.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Perioada de vegetaţie a soiurilor de toamnă este de 270 – 300 zile, iar a
soiurilor de primăvară de 110 - 130 de zile.

360
 Rapiţa este o plantă a zonelor temperate cu ierni blânde, veri răcoroase şi
umede. Suma gradelor de temperatură pentru soiurile de toamnă este de 2100 –
2500°C, iar pentru soiurile de primăvară, de 1500 – 1800°C (t > 0°). Temperatura
minimă de germinaţie este de 1 - 3°C, iar în faza de rozetă soiurile actuale de
toamnă rezistă peste iarnă până la -15 …. -18°C, chiar fără strat acoperitor de
zăpadă, dacă gerul nu survine brusc şi solul nu a fost prea umed. Este în schimb
pretenţioasă faţă de umiditate, fiind slab rezistentă la secetă, iar coeficientul de
transpiraţie este ridicat, de 600 - 740. Favorabile sunt zonele unde cad anual 450 -
650 mm precipitaţii, din care 100 - 150 mm în intervalul august-septembrie.
Faţă de sol rapiţa este pretenţioasă, rezultate bune obţinându-se pe solurile
profunde, permeabile, cu textura mijlocie, bogate în humus şi calciu, cu reacţie
neutră, cum sunt solurile aluvionare, cernoziomurile şi solurile brun roşcate de
pădure.
12.3.5. Tehnologia de cultivare pentru furaj
Rotaţia. Bune premergătoare sunt culturile care eliberează terenul până la
începutul lunii august, pentru a asigura condiţii bune de pregătire a terenului şi
acumularea apei necesare răsăririi. Cele mai bune premergătoare sunt: cerealele
de toamnă, cartoful timpuriu, mazărea, borceagul de toamnă şi trifoiul roşu după
prima coasă. Nu se cultivă după soia şi floarea-soarelui, pentru a preveni
extinderea atacului de Sclerotinia sclerotiorum. Rapiţa poate reveni pe acelaşi
teren după 3 ani, iar în caz de atac de Sclerotinia, după 7-8 ani.
Fertilizarea. Rapiţa este foarte pretenţioasă la fertilizare, fiind o mare
consumatoare de elemente nutritive. Pentru o tonă de seminţe şi producţia de
biomasă aferentă, consumul specific este de 50 - 60 kg azot, 30 - 60 kg fosfor, 40
- 50 kg potasiu, 50 - 60 kg calciu, 20-30 kg sulf şi importante cantităţi de
microelemente. Pentru 100 kg seminţe, plus partea aeriană de masă verde, rapiţa
consumă 2 kg N, 2,5 kg P2O5, 10 kg K2O.
Dozele de îngrăşăminte pentru cultura rapiţei în funcţie de producţia
planificată şi valorile cartării agrochimice privind conţinutul în fosfor, potasiu şi
indicele azot sunt N80–180 kg, P50 – 80 kg, K60 - 80 kg.
Gunoiul de grajd, aplicat direct culturii de rapiţă în cantitate de 20 – 30
t/ha, a determinat obţinerea de sporuri economice atât la rapiţă, cât şi la cultura
dublă care a urmat sau la grâul semănat în toamnă.
Lucrările solului. Rapiţa solicită o foarte bună pregătire şi mărunţire a
solului, datorită faptului că seminţele sunt foarte mici şi cu putere de străbatere
redusă. Arătura se va efectua imediat după eliberarea terenului, la adâncimea de
20 - 25 cm, în agregat cu grapa stelată. În situaţia când solul este uscat şi arătura
nu poate fi efectuată fără a scoate bolovani, se impune prelucrarea solului cu
grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili, urmând ca arătura să se
realizeze după prima ploaie. Până la semănat arătura se menţine curată de
buruieni, mărunţită şi afânată prin lucrări cu grapa cu discuri, în agregat cu grapa
cu colţi.

361
 Ultima lucrare se execută cu combinatorul la adâncimea de semănat, iar
dacă terenul este prea afânat se tăvălugeşte înainte de semănat, pentru a asigura
încorporarea seminţei la adâncimea optimă.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa trebuie să provină din anul însămânţării,
să aibă puritatea minimă de 97% şi germinaţia minimă de 85%. Sămânţa se
tratează cu Royalflo 42 S (3,75l/t), Semnal 500 FS (3,6 l/t).
Rapiţa se seamănă toamna, în prima parte a lunii septembrie, sau la
sfârşitul lunii august. Se poate semăna şi în primăvară, odată cu cerealele de
primăvară. Epoca de semănat, în zonele din sud este cuprinsă între 5-15
septembrie, iar în zonele colinare, între 1-10 septembrie. Semănatul se face la
12,5 cm între rânduri şi la 2-3 cm adâncime, folosind 12-15 kg sămânţă/ha.
Rezultate bune se obţin şi dacă se seamănă la 40 cm între rânduri duble. În acest
caz, norma de semănat se reduce la 6-9 kg/ha.
Lucrările de îngrijire. După semănat se grăpează cu grapa stelată, în
cazul în care s-a format crustă. Lucrarea se repetă şi primăvara timpuriu. Cultura
semănată la distanţă mai mare între rânduri se prăşeşte de două ori, o dată în
toamnă şi a doua oară în primăvară.
Combaterea chimică a buruienilor se realizează cu erbicidele volatile
Treflan, Balan, sau Ro-Neet, deoarece acestea combat foarte bine samulastra de
grâu sau orz şi numeroase specii de buruieni anuale, inclusiv Sorghum halepense
din seminţe. Acestea se aplica preemergent şi se încorporează prin dublă discuire.
Speciile monocotiledonate anuale şi perene (costrei din rizomi) pot fi
combătute prin aplicarea în vegetaţie (postemergent) a erbicidelor selective ca:
Fusilade forte 1 – 1,3 l/ha, Pantera, Targa super, Leopard 1,5 l/ha, Select super,
Aramo 1,5 l/ha, Agil 1,0 l/ha, Galant super 1,0 l/ha.
Comaterea bolilor se poate face cu Caramba 60 SL (1,0 l/ha), Mirage 45
EC (1,0 l/ha), Topsin 500 SC (1,4 l/ha), Acanto Plus (0,6 l/ha), Caramba Torbo
(1,0 l/ha), Tilmor 240 EC (1,0 l/ha).
Puricii de pământ (Phyllottreta sp.) se combat prin tratarea seminţelor cu
Nuprid 600 FS (6,0 l/t), Seedoprid 600 FS (6,0 l/t, Cruiser 350 FS (3,5 l/t),
Chinook FS 200 (20 l/t).
În vegetaţie se fac tratamente, cu un intervalul de pauză de 14 - 21 zile,
pentru păduchii cenuşii (Brevicornye brassicae), gărgăriţa tulpinilor
(Ceutorrhynchus sp.) cu Mospilan 20 SG (0,2 kg/ha), Fastac 10 EC (0,2 l/ha),
Faster 10 CE (0,2 l/ha), Reldan 22 EC (2,0 l/ha), Decis Mega 50 EW (0,15 l/ha),
Karate Zeon (0,15 l/ha), Calypso 480 SC (0,15 l/ha), Actara 25 WG (0,07kg/ha),
Proteus OD 110 (0,6 l/ha).
Irigarea este necesară în sudul ţării. Se aplică o udare în toamnă cu 300 -
400 m3ha, pentru stimularea răsăririi plantelor şi a formării rozetei de bază până la
întrarea în iarnă. Primăvara sunt necesare udări la începutul legării primelor
silicve cu 400 - 500 m3/ha şi la încheierea înfloritului cu 500 -600 m3/ha.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Recoltarea pentru însilozare se
face în intervalul cuprins între începutul şi mijlocul fazei de înflorire. Rapiţa se

362
poate folosi şi ca nutreţ verde cosit şi administrat la iesle sau prin păşunat. În acest
caz, recoltarea se face când plantele au 25-30 cm înălţime.
Producţia. Rapiţa produce 20-25 (35) t/ha masă verde.
12.4. Varza furajeră - Brassica oleracea L var. acephala (D.C.) Alef.
12.4.1. Importanţă
Varza furajeră se cultivă pe suprafeţe restrânse, însă este valoroasă
deoarece produce un nutreţ suculent ce se poate folosi târziu, către sfârşitul
toamnei. Furajul obţinut are un conţinut scăzut în substanţă uscată (10-15%), cu
puţine proteine (1,5-2,5%), dar cu grad ridicat de consumabilitate, fiind utilizat în
conveierul verde la hrănirea vacilor cu lapte, a ovinelor şi suinelor. Ca nutreţ
murat, se recomandă folosirea în amestec cu paie, coceni tocaţi etc..
12.4.2. Însuşiri morfologice
Varza furajeră (fig. 12.4) este plantă bienală din familia Brassicaceae, cu
rădăcina pivotantă, profundă, cu tulpini erecte, ajungând la 1,0-1,5 m înălţime,
frunze alterne, lucioase, lirate, inflorescenţa racem, fructul silicvă.
12.4.3. Sistematică şi soiuri
Se cultivă populaţii locale, cum ar fi varza vacii, varza cu miez şi soiurile
Cavalier, Proteor, Angeliter, NS Bikvo (Catalogul oficial al soiurilor, 2018).
12.4.4. Cerinţe faţă de climă şi sol
Varza furajeră este pretenţioasă faţă de umiditate, cultivarea ei reuşind în
regiunile cu precipitaţii bogate sau în condiţii de irigare. Este o plantă rezistentă la
temperaturi scăzute, temperatura minimă de germinare a seminţelor fiind de 2-
30C. Se cultivă pe soluri mijlocii, cu textură luto-argiloasă, fertile, cu reacţie
neutră.

Fig. 12.4. Brassica oleracea L. var. acephala (D.C.) Alef. (varza furajeră)

363
 12.4.5. Tehnologia de cultivare pentru furaj
Varza furajeră se seamănă direct în câmp sau se plantează la sfârşitul lunii
aprilie. În ambele cazuri, terenul trebuie foarte bine pregătit. Varza furajeră
reacţionează energic la îngrăşăminte, mai ales când se folosesc doze mari: N80-100
P60-80 kg/ha.
Distanţa între rânduri este de 50-70 cm, iar între plante pe rând, de 30-40
cm. Când se seamănă direct în câmp se folosesc 4-6 kg sămânţă la hectar, iar dacă
se plantează este nevoie de 0,5-1,0 kg sămânţă pentru a realiza răsad pentru un
hectar. Se recoltează pe etape, după necesităţi, începând din momentul în care
frunzele situate la baza tulpinii s-au îngălbenit. Varza furajeră poate să fie folosită
şi prin păşunat, în special cu bovinele şi ovinele. Recoltarea poate începe când
varza atinge înaltimea de 40-50 cm si continua, în ogor propriu, până la
îngalbenirea şi căderea frunzelor bazale, deoarece după această fază, calitatea
furajului scade mult.
Producţia. Producţia medie este în jur de 40-50 t/ha masă verde. În
condiţii favorabile de umiditate se pot obţine producţii şi mai mari (Cotigă C.,
1996).

364
 Capitolul XIII

PLANTE MELIFERE

13.1. Facelia - Phacelia tanacetifolia Benth.

13.2. Limba mielului - Borago officinalis L.
13.3. Iarba şarpelului - Echium vulgare L.
13.4. Rezeda - Reseda odorata L.
13.5. Mătăciunea - Dracocephalum moldavica L.

Plantele melifere alcătuiesc o grupă importantă de specii cultivate sau

spontane, care au rolul de a produce polen şi nectar şi de a asigura în acest fel
baza meliferă pentru albine. Din grupa plantelor melifere fac parte, în primul
rând, cele cu polenizare entomofilă.
Plantele melifere se clasifică în mai multe grupe, în funcţie de mai multe
criterii. După produsul pe care-l secretă, plantele se clasifică în:
- plante polenifere - producătoare de polen (alunul, arinul, porumbul etc.);
- plante nectarifere - producătoare de nectar (măzăriche, bumbac);
- plante nectaro-polenifere - care produc atât nectar, cât şi polen.
Din această ultimă categorie fac parte majoritatea plantelor melifere
(salcia, teiul, salcâmul, floarea-soarelui, rapiţa, bostănoasele etc.).
Plantele melifere pot să mai fie clasificate, în funcţie de modul de
cultivare în:
 plante cultivate şi
 spontane.
În funcţie de consistenţă, atât plantele spontane cât şi cele cultivate pot fi
clasificate în:
 plante ierboase şi
 lemnoase (arbori, arbuşti, subarbuşti).
În ceea ce priveşte plantele cultivate, unele dintre ele se seamănă în
vederea asigurării bazei melifere pentru albine, altele cu alt scop, având însă şi rol
melifer. Din prima categorie fac parte, printre altele: Borago officinalis (limba
mielului), Reseda odorata (rezedă), Echium vulgare (iarba şarpelui), Phacelia
tanacetifolia (facelie), Dracocephalum moldavica (mătăciunea) etc. Din cea de a
doua categorie fac parte: Helianthus annuus (floarea soarelui), Fagopyrum

365
sagittatum (hrişca), Trifolium pratense (trifoiul roşu), Medicago sativa (lucerna
albastră), Cucurbita sp. (dovleac), Brassica napus ssp. oleifera (rapiţa) etc..
În funcţie de timpul când înfloresc, plantele melifere pot fi clasificate în
următoarele categorii:
- plante melifere de primăvară, care înfloresc primăvara foarte devreme,
punând la dispoziţia albinelor produsele secretate de acestea. Din această
categorie fac parte: Salix sp. (salcia), Corylus avellana (alunul), Alnus glutinosa
(arinul), Betula verrucosa (mesteacănul), precum şi numeroase specii de pomi
fructiferi, majoritatea aparţinând familiei Rosaceae.
O răspândire largă au o serie de plante efemere sau efemeroide, care cresc
mai mult prin păduri sau pe pajişti (Galanthus nivalis - ghiocelul, Scila bifolia -
vioreaua, Anemone sp. - păştiţa, Taraxacum officinale - păpădia, Lamium
purpureum - urzica moartă) etc.;
- plante melifere de vară, care înfloresc în timpul verii. Din această grupă
fac parte: Trifolium sp. (trifoiul), Melilotus sp. (sulfina), Onobrychis sp.(sparceta),
Salvia sp. (salvia), Tilia sp. (tei), Helianthus annuus (floarea soarelui) etc.;
- plante melifere de toamnă, care înfloresc toamna. Din această categorie
fac parte: Helianthus tuberosus (topinambur), Stachys annua (jaleş), Mentha
pullegium (izma) etc..
Eşalonarea plantelor din punct de vedere al perioadei când înfloresc,
prezintă o deosebită importanţă practică, întrucât se asigură nectarul şi polenul pe
o perioadă lungă de timp, alcătuind în acest fel conveierul melifer pentru albine.
Secreţia nectarului şi posibilitatea acestuia de a fi cules de albine, este
dependentă de o serie de factori ca: specia, condiţiile climatice, solul etc.. Unele
plante secretă cantităţi însemnate de nectar, altele dimpotrivă, cantităţi reduse.
Dintre factorii climatici, cea mai mare influenţă o are temperatura şi
umiditatea. Secreţia nectarului atinge valori maxime când temperatura este între
16 şi 280C, iar la temperaturi sub 100C plantele nu secretă nectar. Dintre măsurile
agrotehnice care au influenţă pozitivă menţionăm semănatul în rânduri distanţate
şi orientate pe direcţia nord-sud. Semănatul la o distanţă mai mare face posibilă o
mai bună utilizare a luminii de către plante şi ca atare o înflorire mai abundentă a
plantelor. Complexul de măsuri ce favorizează înflorirea şi stimulează secreţia
nectarului, corelate cu măsurile referitoare la alegerea unui sortiment adecvat de
culturi care să completeze pe cele spontane, fac posibilă asigurarea bazei melifere
pentru albine şi pe această cale obţinerea unor producţii ridicate de miere pe stup
Flora României este bogată şi variată, cuprinzând peste 300 de specii
nectaro-melifere. România ocupă peste 11 milioane de hectare de floră meliferă,
din care jumătate este agricol şi jumătate este forestieră. Totuşi, 80% din
producţia de miere este furnizată de soiurile şi hibrizii de floarea soarelui,
pădurile de salcâm şi tei, la care se adaugă unele plante m,elifere special
înfiinţate.
Flora meliferă a României are un potenţial de peste 200 de mii de tone
miere, poate asigura condiţii bune la peste 1,7 milioane familii de albine şi poate
realiza o producţie de miere de 35 mii tone/an.

366
 13.1. Facelia - Phacelia tanacetifolia Benth.
Importanţă
Originară din America de Nord, unde este considerată o buruiană
problemă, facelia a fost cercetată şi selecţionată de numeroase institute de
cercetare din lumea întreagă, până s-a obţinut specia de facelia cunoscută şi
apreciată astăzi de apicultorii din lumea întreagă. Mierea obţinută de la facelia
este una dintre cele mai fine, de o calitate excelentă şi cu o aromă deosebită,
foarte apreciată de cunoscători.
Prin dezvoltarea sa rapidă, facelia înăbuşă buruienile, iar frunzişul său
foarte dens menţine terenul curat de buruieni până la cultura următoare. Datorită
cantităţii de biomasă produsă la unitatea de suprafaţă, a conţinutului bogat în
proteine şi a pretenţiilor scăzute faţă de factori pedoclimatici, facelia s-a dovedit a
fi cea mai indicată plantă pentru îngrăşământ verde, care lasă multe elemente
nutritive prin încorporarea ei în sol. Îngropată în pământ la sfârşitul perioadei de
înflorire, facelia aduce în sol echivalentul a 30 t de gunoi de grajd la hectar.
Facelia poate valorifica cu succes terenurile pe care, de obicei, primăvara
bălteşte apa şi care, din această cauză, nu se pot lucra decât târziu, după uscarea
lor. Pe aceste terenuri, facelia se poate semăna fie toamna târziu, când solul este
mai uscat, fie către sfârşitul iernii, în februarie, pe zăpadă, înainte de începerea
dezgheţului.
Însuşiri morfologice
Facelia (fig. 13.1) este o plantă anuală din familia Hydrophyllaceae.

Fig. 13.1. Phacelia tanacetifolia Benth. (facelia)

Tulpina este ramificată, păroasă, înaltă de 30-80 cm. Frunzele păroase, au
limbul de 1-2 ori imparipenat sectat, iar inflorescenţa este formată din numeroase
monocazii scorpioide, cu flori pentamere, cu corolă gamopetală, albastră sau
liliachie.
367
 Tehnologia de cultivare
Rotaţia. Cele mai bune condiţii de creştere şi dezvoltare le oferă solurile
cu textură mijlocie, care au o bună capacitate de aeraţie şi de reţinere a apei. Nu
sunt recomandate solurile sărăturoase şi cele cu exces de umiditate. Pentru
producerea de sămânţă trebuie evitate solurile infestate cu Cuscuta şi Avena,
seminţe greu separabile faţă de cele de facelia. Cele mai bune rezultate se obţin
după plantele care părăsesc devreme terenul şi care nu lasă multe resturi vegetale.
Premergătoarele cele mai indicate sunt cerealele păioase de toamnă, atât pentru
semănatul în primăvară cât şi în vară, precum şi plantele furajere care părăsesc
devreme terenul.
Lucrările solului. Având în vedere că facelia face parte din categoria
plantelor cu seminţe mici, se impune realizarea unui pat germinativ care să ofere
toate condiţiile unei răsăriri uniforme şi rapide. Facelia necesită un pat germinativ
bine tasat la suprafaţă şi afânat în profunzime. Toate lucrările vor urmări
mărunţirea şi nivelarea terenului pe adâncimea de semănat, în vederea realizării
unui contact cât mai intim între sămânţă şi sol. Ultima lucrare se recomandă să fie
executată cu cultivatorul de plante tehnice, urmat de croskileti perpendicular pe
direcţia de semănat, pentru a realiza o încorporare uniformă a seminţelor.
Sămânţa şi semănatul. Însămânţarea se face cu semănătorile SUP, la
distanţa de 25 cm între rânduri, cu norma de sămânţă de 8-10 kg /ha. Semănatul
se poate face primăvara timpuriu, când în sol se realizează câteva zile la rând
temperaturi de 3-5 grade C, la adâncimea de 2-3 cm.
După semănat este obligatorie tăvălugirea culturii, când terenul este uscat,
cu tăvălugul inelar, pentru obţinerea unei răsăriri uniforme.
Plantele înfloresc după 50-60 zile de la semănat, durata fazei de înflorire
fiind de 30-40 zile. Semănatul se execută în mai multe etape, la intervale de 10-12
zile, până în luna iulie. Se seamănă la 50 cm între rânduri şi la adâncime de 1-2
cm.
Lucrările de îngrijire. Pe tot parcursul perioadei de vegetaţie cultura se
va ţine curată de buruieni şi în mod special când culturile sunt destinate producerii
de sămânţă, să fie libere de Avena fatua şi Cuscuta ssp, prin praşile, erbicidare sau
pliviri repetate.
Erbicidarea se poate face odată cu pregătirea patului germinativ, cu Dual
Gold 1-1,5 l/ha. În cursul vegetaţiei se poat folosi Afalonul 2 kg/ha, în faza de 3-4
frunze, iar atunci când cultura este infestată cu pălămidă se poate folosi Lontrelul,
în doză de 0,2-0,5 l/ha.
Recoltarea, condiţionarea. Se recomandă recoltarea în două faze: în
prima fază plantele se recoltează cu vindroverul, prin lăsarea plantelor în brazde,
în vederea uscării, iar în a doua fază se face recoltatul cu combina echipată cu
ridicător de brazdă, atunci când seminţele au o umiditate de 10%.
Combinele trebuie să fie bine etanşate, în vederea eliminării pierderilor şi
reglate corespunzător, pentru seminţe mici. Momentul recoltatului în două faze se
stabileşte când seminţele de la baza inflorescenţei au seminţele brunificate.

368
 Recoltarea se poate face şi într-o singură fază, prin folosirea unui
desicant, atunci când seminţele de la bază au început să se brunifice, folosind
produsul Reglone, în cantităţi de 4 l/ha. După desicare, în momentul când cultura
este complet uscată, se face recoltarea direct din lan, la umiditatea de păstrare a
seminţei.
După recoltare se face o precurăţire a seminţelor, în vederea eliminării
resturilor vegetale, care ar putea duce la deprecierea calităţii seminţelor.
Selectarea se face cu selectoare echipate cu site corespunzătoare pentru seminţe
mici, până la obţinerea purităţii prevăzute.
Producţia. Facelia poate produce 200-500 kg/ha miere şi 150-400 kg/ha
sămânţă, precum şi 15-25 t/ha masă verde (Iacob T., 1993).
13.2. Limba mielului - Borago officinalis L.
În antichitate, limba mielului era folosită drept calmant, fiind numită şi
floarea inimii, iar istoricul roman Plinius cel Bătrân scria că frunzele şi florile
erau adăugate în băuturi pentru a le da proprietatea “de a îndepărta întristarea,
plictiseala şi melancolia”.
Este o specie anuală din familia Boraginaceae (fig. 13.2), originară din
Siria, naturalizată în regiunile mediteraneene, în aproape toată Europa, nordul
Africii şi Iran, care are o tulpină erectă şi înaltă de 30-60 cm, acoperită cu peri
aspri.

Fig. 13.2. Borago officinalis L. (limba mielului)

Specia are frunze peţiolate, ovate sau eliptice, păroase, florile grupate în
cime axilare sau terminale, cu flori pentamere, cu corolă gamopetală de culoare
ceruleu-albastră, iar fructul este o tetraachenă reticulat rugoasă (Iacob T. şi col.,
1997).

369
 Limba mielului este o plantă foarte rezistentă la temperaturile scăzute şi
relativ rezistentă la secetă. Preferă solurile fertile, uşoare, cu umiditate moderată
şi care au fost fertilizate cu îngrăşăminte organice. Cele mai bune premergătoare
sunt considerate varza, cartoful şi castraveţii.
Înflorirea începe după 35 de zile de la semănat şi durează 30-40 zile. Se
seamănă primăvara devreme, la 30-50 cm între rânduri, folosind 30 kg sămânţă la
hectar, iar culturile se prăşesc de câte ori este nevoie.
Producţia de miere este de 200 kg/ha şi cea de sămânţă de 500 kg/ha.
13.3. Iarba şarpelui - Echium vulgare L.
Numele genului provine din greacă („echion”) şi înseamnă şarpe, fiind dat
din timpuri străvechi de către Dioscorides şi Plinius cel Bătrân. Planta este
cunoscută încă din antichitate deoarece era folosită de către locuitorii dintre
graniţele de astăzi ale României, la tratarea anemiei, diareei, surmenajului,
durerilor de dinţi, eczeme.
Iarba şarpelui este o plantă bienală din familia Boraginaceae, acoperită cu
peri rigizi (fig. 13.3).

Fig. 13.3. Echium vulgare L. (iarba şarpelui)

Rădăcina este pivotantă, neagră, tulpina erectă, înaltă de 30-100 cm, iar
frunza liniar-lanceolată, alternă. Florile, grupate în inflorescenţe cimoase, sunt
pentamere, slab zigomorfe, cu corola albastră, iar fructul este o tetraachenă
zbârcită.
Semănatul se face primăvara devreme sau în pragul iernii, în rânduri
distanţate la 40-50 cm, folosind 3-4 kg sămânţă la hectar. Culturile se prăşesc de
2-3 ori şi se răresc la 25-30 cm între plante pe rând.
Deoarece în primul an nu formează tulpini florifere, ci numai o rozetă de
frunze, se recomandă semănatul în ameste cu facelia sau hrişca (Panait V., 1978).
Producţia de miere este de 300 kg/ha, iar cea de sămânţă de 400-500 kg/ha.

13.4. Rezeda - Reseda odorata L.

Este o plantă anuală din familia Resedaceae, cu tulpina de 30-60 cm,
ramificată (fig. 13.4). Frunzele sunt cuneat-lanceolate sau spatulate, de obicei

370
nedivizate. Flori sextamere, cu petale galbene sau galben-verzui, grupate în
raceme. Fructul este o capsulă obovată.

Fig. 13.4. Reseda odorata L. (rezeda)

Semănatul se face primăvara devreme, la 40-50 cm între rânduri şi la
adâncimea de 0,5-1 cm, folosind 3-4 kg sămânţă la hectar. După semănat se
tăvălugeşte, iar în continuare cultura se prăşeşte de 2-4 ori şi plantele se răresc la
20 cm pe rând.
13.5. Mătăciunea - Dracocephalum moldavica L.
Este o specie anuală din familia Lamiaceae, cu tulpină 4-muchiată,
ramificată, cu frunze opuse, peţiolate, alungit-lanceolate, adânc serate (fig.13.5).

Fig. 13.5. Dracocephalum moldavica L. (mătăciunea)

Florile, câte 6-10 în verticile dicaziale, au corolă bilabiată, de culoare albă

sau albastră-violacee. Fructul este o tetraachenă. Înflorirea durează circa 45 de
zile. Se seamănă primăvara devreme, la distanţa de 50-60 cm între rânduri şi la 1
cm adâncime, folosind 5 kg sămânţă la hectar. După semănat se lucrează cu
tăvălugul, iar în cursul vegetaţiei se prăşeşte de câte ori este nevoie.
Producţia de miere este de 200-400 kg/ha.

371
372
 Capitolul XIV

CULTURI FURAJERE SUCCESIVE

14.1. Condiţiile pentru culturi furajere succesive

14.2. Tehnologia de cultivare

Culturile furajere succesive sau în mirişte, reprezintă o importantă sursă

de obţinere a furajelor, când, de pe aceeaşi suprafaţă de teren, se realizează două
sau chiar trei recolte pe an.

14.1. Condiţiile pentru culturi furajere succesive

Reuşita culturilor furajere succesive este dependentă de mai mulţi factori,
printre care un rol hotărâtor îl au clima, solul, plantele premergătoare şi
sortimentul de plante folosit.
14.1.1. Factorii climatici şi edafici
Pentru a obţine cantităţi cât mai mari de furaje din culturile succesive,
este necesară o anumită cantitate de căldură şi de apă. Astfel, în timpul perioadei
de vegetaţie, culturile furajere succesive au nevoie de 1200-20000C şi de
minimum 125 mm precipitaţii.
Condiţii favorabile, din punct de vedere termic şi pluviometric, se
întâlnesc în majoritatea zonelor, mai ales în câmpia Dunării, Câmpia din vest,
Dobrogea şi jumătatea sudică a Moldovei (tab. 14.1). Cele mai potrivite soluri
pentru culturile succesive neirigate sunt aluviunile, cu apă freatică la 1,0-1,5 m
adâncime, solurile bine structurate, cu capacitate mare de reţinere a apei şi fertile
(Dumitrescu N., 1991).
14.1.2. Plantele premergătoare
Culturile furajere succesive dau cele mai mari producţii când urmează
după premergătoare care părăsesc terenul devreme: rapiţa, secara furajeră,
borceagul de toamnă şi primăvară, mazărea furajeră şi mazărea pentru boabe,
orzul de toamnă şi chiar cartofii timpurii. Culturile de toamnă sunt premergătoare
mai bune decât cele de primăvară, iar după premergătoare timpurii, în condiţii de
irigare, se pot realiza două culturi succesive de porumb masă verde.

373
 Tabelul 14.1
Suma gradelor de temperatură şi precipitaţii la câteva localităţi din
ţară, în perioda iulie-septembrie
Suma temperaturilor Suma precipitaţiilor
Localitatea
(oC) (mm)
Bucureşti 1926 158
Brăila 1925 126
Craiova 1900 133
Oradea 1797 176
Timişoara 1826 163
Cluj-Napoca 1850 207
Constanţa 2100 128
Piteşti 1756 190
Iaşi 1720 155

Limita maximă de însămânţare a culturilor furajere succesive este de 5-7

iulie în regiunile colinare şi până la 12-15 iulie în regiunile sudice, iar în condiţii
de irigare, 20 iulie, respectiv 1 august (Creţu A., 1986).
14.1.3. Sortimentul de plante care se pretează în cultură succesivă
Plantele furajere folosite în culturi succesive trebuie să fie rezistente la
secetă, să suporte semănatul târziu, să aibă un ritm de creştere mai rapid şi o
perioadă de vegetaţie mai scurtă.
Având în vedere aceste cerinţe, cele mai potrivite plante pentru culturi
succesive sunt: porumbul pentru masă verde sau siloz, sorgul pentru siloz sau
masă verde, iarba de Sudan, hibridul sorg x iarbă de Sudan, mazărea furajeră,
soia, rapiţa, varza furajeră, napii de mirişe etc..
Un alt criteriu de care trebuie să se ţină seama în extinderea culturilor
furajere succesive este eficienţa lor economică. Limita minimă de economicitate
este considerată producţia de 10-12 t/ha masă verde în cultură obişnuită (Iacob T.,
1993).
14.2. Tehnologia de cultivare
Pregătirea terenului. Prin lucrările solului pentru culturi succesive se
urmăreşte realizarea unui pat germinativ cât mai bine mărunţit, într-un timp cât
mai scurt şi cu cheltuieli energetice cât mai mici.
De asemenea, se urmăreşte ca pierderile de apă care au loc în urma
prelucrării solului să fie cât mai mici. Terenul se ară imediat după eliberarea lui
sau odată cu recoltatul culturii premergătoare. Arătura se execută cu plugul, în
agregat cu grapa stelată, la adâncimea de 16-18 cm. Dacă solul nu are suficientă
umiditate, arătura se face la 14-16 cm adâncime.
Pentru realizarea unei bune mărunţiri şi nivelări, după arat se lucrează cu
grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili sau cu combinatorul. Pe
terenurile suficient de umede, pregătirea solului se face cu grapa cu discuri,

374
lucrarea efectuându-se de două ori pe direcţii perpendiculare, cu mobilizare la 10-
12 cm adâncime.
Dacă miriştea de la planta premergătoare este înaltă, ca în cazul grâului
recoltat cu combina, lucrarea cu grapa cu discuri este necesară înainte de arat
(Iacob T. şi col., 1997).
Fertilizarea. Îngrăşămintele minerale cu azot se aplică în doze de 30-60
kg/ha, iar în cultură irigată, 150-200 kg/ha, în funcţie de planta premergătoare şi
de specia cultivată.
Îngrăşămintele cu fosfor se administrează tot plantei premergătoare, în
doză de 50-70 kg/ha. Exigenţele mai mici ale culturilor succesive faţă de
îngrăşămintele cu fosfor se explică prin condiţiile favorabile de dezvoltare a
microorganismelor din sol, care pun la dispoziţia plantelor cantităţi cu atât mai
mari de fosfor, cu cât temperatura şi umiditatea sunt mai ridicate. Gunoiul de
grajd se aplică la planta premergătoare, în doză de 40 t/ha.
Semănatul. Culturile furajere succesive trebuie semănate îndată ce
terenul a fost pregătit după recoltarea plantei premergătoare. Distanţa între rânduri
variază în funcţie de plantă: 70-80 cm la porumb, sorg pentru siloz şi varza
furajeră, 25-30 cm la porumbul masă verde, 12,5-15 cm la iarba de sudan,
hibridul sorg x iarbă de Sudan şi rapiţă.
Norma de sămânţă se măreşte cu 20-30% faţă de norma folosită la
semănatul în ogor propriu, iar adâncimea de semănat este mai mare cu 1-2 cm faţă
de semănatul în primăvară (Enică Gh., 1974).
Reuşita culturii succesive de porumb este dependentă de alegerea corectă
a hibrizilor, care trebuie să fie extratimpurii, cu o perioadă de vegetaţie de până la
110 zile, iar semănatul porumbului nu trebuie să depăşească intervalul 1 - 5 iulie.
Din acest considerent, amplasarea se va face după culturi care părăsesc terenul
devreme (secară, masă verde, borceaguri, mazăre, cartofi timpurii, rapiţă, orz şi
soiuri timpurii de grâu).
Lucrările de îngrijire. Imediat după semănat se face tăvălugitul, iar după
răsărire, combaterea buruienilor, la porumbul semănat în rânduri distanţate, se
face prin erbicidare cu 2-3 kg/ha Gesaprim sau Argezin.
O lucrare foarte importantă este reprezentată de irigare. La răsărire,
culturile de porumb, iarbă de Sudan şi hibrid sorg x iarbă de Sudan se irigă cu o
normă de udare de 200-300 m3/ha, iar varza furajeră şi rapiţa cu 1200-2000 m3/ha.
În cursul perioadei de vegetaţie, în funcţie de regimul pluviometric, se fac 2-5
udări, normele de udare fiind de 500-650 m3/ha. Culturile care otăvesc se irigă şi
după recoltare, pentru a stimula formarea lăstarilor (Oprin C., 1997).
Recoltarea. Momentul recoltării variază în funcţie de modul de folosire
(cosit, păşunat, însilozat), faza de vegetaţie şi de înălţimea plantelor, ca şi la
culturile obişnuite, semănate primăvara.
În anii normali, culturile succesive de porumb ajung la maturitate spre
sfârşitul lunii octombrie, iar în anii când porumbul nu ajunge la maturitate până la
venirea brumelor, este necesară prelucrarea sub formă de pastă, sau se însilozează.

375
 În anumite situaţii (după premergătoare târzii, în cultură irigată), culturile
furajere succesive se recoltează mai devreme, pentru ca plantele să nu fie
surprinse de brumele târzii. Varza furajeră şi rapiţa Liho pot fi recoltate mai
târziu, deoarece nu sunt afectate de îngheţurile timpurii de toamnă. Producţiile
oscilează între limite largi, determinate de specia cultivată, planta premergătoare,
tehnologia de cultivare şi modul de folosire.

376
 Capitolul XV

CONVEIERUL VERDE

15.1. Tipuri de conveier verde

15.2. Principii de organizare a conveierului verde
15.3. Sortimentul de plante furajere din conveierul verde
15.4. Întocmirea schemelor de conveier verde
15.5. Eşalonarea producţiei de furaj verde
15.6. Folosirea culturilor din conveierul verde

Conveierul verde reprezintă un sistem de organizare a producerii şi

folosirii nutreţurilor verzi şi suculente, care să permită obţinerea şi furajarea
raţională şi continuă a animalelor, de primăvara timpuriu până toamna cât mai
târziu.
Resursele vegetale furajere permit ca în orice exploataţie agricolă, în
cadrul asolamentului, să se organizeze un conveier verde, adică o succesiune de
culturi în decursul unui an, care să contribuie la o alimentare susţinută şi
echilibrată a animalelor. Prin acest sistem de culturi, animalele sunt asigurate
permanent cu nutret verde, proaspăt şi în cantităţi suficiente.
Importanţa organizării conveierului verde, din primăvară până toamna,
este deosebit de mare, datorită faptului că în această perioadă se realizează circa
70% din producţia de lapte la taurine şi din producţia de lână la ovine, 100% din
producţia de lapte la ovine şi 60% din producţia de carne la ambele specii, la cel
mai scăzut cost de producţie (Bărbulescu C. şi col., 1991).
15.1. Tipuri de conveier verde
Criteriile de clasificare a conveierului verde sunt sursele de furaje şi
speciile de animale.
După sursele de nutreţuri se deosebesc trei tipuri de conveier verde:
- conveier verde natural, alcătuit din nutreţul produs de pe pajiştile
permanente (iarba de pe păşuni şi otava fâneţelor), se organizează în zonele cu
suprafeţe mari de pajişti, în special pentru ovine şi tineret taurin. Pentru asigurarea

377
neîntreruptă a nutreţului verde, pe pajiştile respective trebuie să se aplice întregul
complex de măsuri de îmbunătăţire şi să se organizeze păşunatul raţional;
- conveier verde artificial, se organizează în zone fără suprafeţe cu pajişti
permanente, producerea nutreţului verde fiind asigurată de pajiştile temporare şi
plantele furajere anuale şi perene;
- conveier verde mixt, este cel mai răspândit în ţara noastră şi constă în
producerea nutreţului verde de pe pajiştile permanente şi temporare, de la plantele
furajere anuale şi perene. Acest tip de conveier verde se organizează în zonele cu
suprafeţe mici de pajişti permanente.
Conveierul verde se poate organiza astfel încât să satisfacă mai multe
categorii de animale sau se poate organiza câte un conveier pentru fiecare
categorie de animale.
După speciile de animale, conveierul verde se organizează pentru taurine,
ovine şi mai rar pentru suine. Pentru taurine, din componenţa conveierului verde
fac parte pajiştile permanente şi temporare, porumbul furajer, lucerna, trifoiul
roşu, raigrasul aristat, rădăcinoasele furajere.
Pentru ovine, conveierul verde cuprinde pajiştile permanente şi
temporare, precum şi plantele furajere care suportă păşunatul (secara, orzul masă
verde, iarba de Sudan). Pentru suine, conveierul verde se organizează mai rar şi va
cuprinde lucerna, topinamburul, cucurbitaceele furajere, sfecla furajeră etc (Iacob
T., 1993).
15.2. Principii de organizare a conveierului verde
Organizarea producerii nutreţului verde, necesar animalelor în cadrul
conveierului, impune să se ţină cont de obiective legate de zona naturală, specia şi
categoria de animale, perioada de hrănire, eficienţa economică etc. Aceste
obiective pot fi realizate respectându-se următoarele principii:
 stabilirea unui sortiment optim de plante, adaptate zonei şi speciei de animale;
 însămânţarea eşalonată, în epoci diferite, a aceleiaşi plante furajere;
 însămânţarea, în aceeaşi epocă a mai multor soiuri sau hibrizi, cu perioade
diferite de vegetaţie;
 folosirea unei agrotehnici diferenţiate (desime, agrofond, irigare etc.), cu
scopul eşalonării producerii nutreţului verde;
 obţinerea nutreţului verde din culturi succesive, însămânţate după
premergătoare timpurii;
 folosirea speciilor anuale sau perene furajere, care regenerează de mai multe
ori într-o perioadă de vegetaţie;
 aplicarea unor măsuri de îmbunătăţire la pajiştile permanente, pentru ridicarea
potenţialului productiv.
15.3. Sortimentul de plante furajere din conveierul verde
Alegerea plantelor pentru organizarea conveierului verde se face în
funcţie de zona naturală, condiţiile pedoclimatice şi specia de animale. Plantele
respective trebuie să fie foarte productive, să suporte păşunatul sau cosirile
repetate, să regenereze rapid, să fie rezistente la secetă, atac de boli şi dăunători.

378
În zona de câmpie, cele mai potrivite sunt borceagul de toamnă şi primăvară,
porumbul, secara, raigrasul aristat, orzul, sorgul, iarba de Sudan, sfecla furajeră,
rapiţa, pepenele furajer, lucerna, sparceta, pajiştile temporare şi pajiştile
permanente.
În zonele colinare sunt recomandate pajiştile permanente şi temporare,
trifoiul roşu, ghizdeiul, mazărea furajeră, secara, borceagurile, porumbul, sfecla
furajeră, gulia furajeră, varza furajeră etc. (Iacob. T. şi col., 1997).
15.4. Întocmirea schemelor de conveier verde
Organizarea conveierului verde impune efectuarea unor lucrări
pregătitoare şi cunoaşterea anumitor elemente:
 stabilirea perioadei calendaristice şi a duratei (zile) pentru conveierul verde;
 calcularea necesarului de furaj verde, zilnic, decadal, lunar şi pentru toată
perioada, pentru specia şi numărul de animale la care se organizează
conveierul verde;
 cunoaşterea însuşirilor agrobiologice ale plantelor din coveierul verde (durata
de timp de la semănat până la recoltare, durata de folosire optimă,
producţia, numărul de recolte pe an şi eşalonarea producţiei).

Durata şi perioada calendaristică a conveierului depinde de zona naturală,

fiind de 168-178 zile în stepă (15 IV - 1 10 X), 159-164 zile în silvostepă (20-25
IV - 30 IX), 80-100 zile în zona forestieră (15 V - 5-25 IX). Pe zone ecologice, se
pot organiza conveiere de culturi furajere, cu o anumită structură, care să poată fi
valorificate de animale, datorită conţinutului echilibrat în principii nutritive (săruri
minerale, protide, vitamine etc.).
Necesarul de furaj verde se calculează pe baza normelor de furajare
pentru specia şi numărul de animale la care se organizează conveierul verde.
Necesarul de furaj verde, rezultat din calcul se majorează cu 10-15% pentru a
compensa eventualele nerealizări de producţii.
Datele privitoare la unele însuşiri agrobiologice ale plantelor din
conveierul verde sunt prezentate în tabelul 15.1.
Suprafaţa fiecărei plante în cadrul conveierului verde se stabileşte în
funcţie de necesarul de furaj (Nf) verde din perioadele de folosire a speciei
respective, raportând această cantitate la producţia medie (t/ha) planificată (P),
după relaţia:
Nf
S (ha) =
P
În general, se apreciază că, fără irigaţie, suprafaţa din conveierul verde
trebuie să fie de 30-40 ha pentru 100 UVM, iar în condiţii de irigare, de circa 15-
20 ha /100 UVM.
Schemele de conveier verde pot fi prezentate sub formă de grafic sau
tabel şi vor cuprinde următoarele elemente: speciile de plante, data semănatului,
producţia planificată, suprafaţa, necesarul de furaj verde de la fiecare plantă,
eşalonat pe luni şi decade.

379
 Tabelul 15.1
Date cu privire la zona de cultură, biologia şi producţia principalelor plante
care se folosesc în alcătuirea schemelor de conveier verde
Nr. de zile de la Înălţimea plantelor la Durata de Producţia de
Nr. de
Cultura Zona de vegetaţie semănat la începutul folosirii folosire masă verde
(cm)* Cicluri
începutul folosirii (zile) (t/ha)
stepă, silvostepă
rapiţă de toamnă - 30-40 15-20 30-60 -
şi pădure
borceag de stepă, silvostepă 30  40
- 15-20 20-25 -
toamnă şi pădure 40  50
stepă, silvostepă
raigras aristat - 40-50 20-30 25-40 4-5
şi pădure
borceag de stepă,silvostepă 30  40
50-70 15-20 15-20 -
primăv.ep. I şi pădure 40  50
borceag de 30  40
stepă,silvostepă
primăvară ep. a 45-60 15-20 15-20 -
şi pădure 40  50
II-a
stepă, silvostepă 30  40
lucernă - 30-35 15-25 3-4 (5)
şi pădure 40  50
sparcetă stepă, silvostepă - 50-60 15-30 10-15 1
30  40
iarbă de Sudan stepă, silvostepă 50-70 15-20 15-25 1-2
40  50
hibridul sorg x 25  30
stepă, silvostepă 40-45 15-20 15-20 1
iarbă de Sudan 30  40
sorg furajer stepă, silvostepă 80-90 50-60 15-20 20-30 1(2)
sorg furajer în
stepă, silvostepă 60-80 40-45 15-20 20-25 1
mirişte
porumb m.v. stepă, silvostepă,
60-70 50-60 40-50 30-35 -
cultură pură pădure
porumb m.v. în stepă, silvostepă
40-65 50-60 20-30 15-30 -
mirişte şi etajul forestier
50-60
stepă, silvostepă
dovleac furajer 80-100 - 30-45 (cultură -
şi etajul forestier
intercalată)
stepă, silvostepă
pepene furajer 90-100 - 30-60 30-50 -
şi pădure
silvostepă şi
varză furajeră 90-110 40-50 30-35 50-60 -
etajul forestier
20-50 -
gulie furajeră pădure 100-140 - 30-60 rădăcini- 3- -
10 frunze
60-100
stepă, silvostepă
sfeclă furajeră 120-140 - 30-40 -rădăcini-10-
şi pădure
20 frunze
frunze + colete
stepă, silvostepă
de sfeclă de - - - 15-20
şi pădure
zahăr
15-20 -
stepă, silvostepă
topinambur - - 30-40 tuberculi-20-
şi pădure
30 tulpini
pajişte P  30  40
permanentă (P)
câmpie-munte - 20  30 25-30 10-20 -
sau temporară T
(T) 30  40
* numărător = folosire prin păşunat; numitor = folosire prin cosit şi administrat la iesle

380
 15.5. Eşalonarea producţiei de furaj verde
Pe lângă folosirea unui sortiment de plante cu perioadă de vegetaţie
diferită, eşalonarea producerii furajului verde, în cadrul conveierului, se poate
realiza şi pe alte căi:
 semănatul aceleiaşi plante în mai multe epoci (două epoci în primăvară,
distanţate la 10 zile, pentru porumb, borceag, iarbă de Sudan);
 extinderea culturilor succesive de porumb, sorg, iarbă de Sudan, semănate
după secară, borceag de toamnă şi de primăvară şi după cereale de toamnă;
 semănatul aceleiaşi plante cu desimi diferite;
 folosirea, în cadrul aceleiaşi specii, a hibrizilor şi soiurilor cu perioadă de
vegetaţie diferită;
 recoltarea în diferite perioade de dezvoltare a speciilor de plante;
 aplicarea unui sistem diferenţiat de fertilizare pe parcele, în cadrul
aceleiaşi specii şi folosirea irigaţiilor (Timirgaziu C., 1974).
15.6. Folosirea culturilor din conveierul verde
Plantele din conveierul verde pot fi folosite prin păşunat, cosit şi mixt.
Plantele care se pretează la păşunat sunt: secara, iarba de Sudan, pajiştile
permanente, otava fâneţelor, culturile succesive.
Prin aplicarea păşunatului în fâşii, cu gardul electric, pot fi folosite şi
borceagurile, porumbul, sorgul etc., însă este mai bine ca aceste culturi să se
cosească şi furajul verde să se administreze la iesle.
Oile şi tineretul bovin folosesc mai bine nutreţul verde prin păşunat.
Pentru vacile cu lapte se recomandă folosirea mixtă, când pe lângă păşunat,
necesarul de masă verde va fi completat prin administrare la iesle. Pentru suine se
practică păşunatul şi administrarea furajului verde la adăpost.
Păşunatul începe când plantele au talia de 25-30 cm la secară şi iarba de
Sudan, 30-40 cm la borceaguri şi 50-60 cm la porumb sau sorg.
Folosirea prin cosit se face în faza de înspicare a gramineelor şi la
îmbobocire-începutul înfloririi, la leguminoase.

381
382
 Capitolul XVI

ÎNSILOZAREA FURAJELOR

16.1. Importanţa însilozării furajelor

16.2. Categoriile de furaje însilozate
16.3. Procesele biochimice de timpul însilozării
16.4. Tehnologia însilozării furajelor
16.5. Tehnologii specifice de însilozare
16.6. Tipuri de silozuri
16.7. Calitatea furajului însilozat

16.1. Importanţa însilozării furajelor

La nivel mondial, furajele se administrează animalelor mai mult sub
formă de fân şi mai puţin însilozat, deşi, dacă se are în vedere influenţa pozitivă
pe care silozul o are asupra sănătăţii şi producţiei animale, acesta ar trebui să aibă
o contribuţie mai mare în furajarera animalelor, atât în regiunile mai calde, cât şi
în cele temperate.
Însilozarea reprezintă una din metodele cele mai eficiente de conservare a
nutreţurilor suculente, precum şi a celei mai mari părţi din produsele secundare şi
subprodusele cu destinaţie furajeră. Nutreţurile însilozate asigură furajarea
animalelor mai ales în perioada de stabulaţie. Conservarea nutreţurilor prin
însilozare prezintă, faţă de alte metode, o serie de avantaje:
 nutreţul însilozat păstrează cea mai mare parte din substanţele nutritive,
precum şi alte însuşiri valoroase ale plantelor verzi (suculenţa, acţiunea
dietetică, gradul ridicat de consumabilitate şi digestibilitate);
 prin această metodă se îmbunătăţesc însuşirile nutritive ale unor furaje
grosiere;
 pierderile de substanţe nutritive sunt mici (5-10% faţă de 25-40% la pregătirea
fânului pe sol);
 depozitarea unor cantităţi mari de furaje şi cu un conţinut mai mare de apă;
 conservarea prin însilozare este mai puţin condiţionată de factorii climatici,
putându-se realiza cu pierderi minime chiar când condiţiile atmosferice nu sunt
favorabile preparării fânului;

383
 prin însilozare este posibilă valorificarea unor plante din flora spontană sau
cultivată, care obişnuit nu sunt consumate de animale sau sunt puţin
consumate;
 realizarea unor economii de forţă de muncă, deoarece tehnologia însilozării
poate fi complet mecanizată;
 pericolul de producere a incendiului este foarte mic;
 furajele însilozate în condiţii bune se pot păstra de la un an la altul, dând
posibilitatea de a se crea unele rezerve pentru anii în care producţiile de furaje
sunt mici.
Conservarea prin însilozare se aplică şi la boabele de orz şi porumb cu
umiditate ridicată, procedeu care oferă o serie de avantaje şi anume:
 recoltarea mecanizată cu ajutorul combinelor pentru cereale;
 eliminarea în mare parte a strangulării procesului tehnologic, determinat de
capacitatea instalaţiilor de uscare sau a spaţiilor intermediare de depozitare a
cerealelor pentru uscare, până la umiditatea de păstrare a boabelor;
 reducerea spaţiului de depozitare şi posibilitatea folosirii unor construcţii
simple, mai puţin costisitoare;
 reducerea preţului de cost al nutreţului;
 eliberarea terenului mai devreme pentru culturile succesive şi pregătirea în
condiţii mai bune a terenului pentru culturile de toamnă.
Nutreţul realizat are compoziţia chimică foarte apropiată de boabele de
porumb sau orz uscate, iar pierderile de substanţe nutritive sunt sub 10%, nivel la
care se poate ajunge prin uscarea lor pe cale articială.
16.2. Categoriile de furaje însilozate
După conţinutul în apă în momentul însilozării, se deosebesc trei grupe de
nutreţuri murate: silozul, semisilozul, semifânul. Pierderile de substanţe nutritive,
în câmp şi în timpul preparării şi păstrării, sunt diferite, în funcţie de categoria de
furaj însilozat.
Silozul este un furaj ce conţine peste 70% apă. Pierderile de substanţe
nutritive în câmp sunt reduse, deoarece plantele sunt însilozate imediat după
recoltare, însă pierderile în timpul preparării şi păstrării silozului sunt cele mai
mari. Sub această formă se conservă plantele care au un conţinut mare de glucide
solubile, uşor însilozabile, cum ar fi: porumbul, iarba de Sudan, sorgul etc..
Semisilozul. Pentru realizarea acestui furaj, plantele, după recoltare,
rămân pe câmp până ce conţinutul în apă ajunge la 55 (60)-65 (70)%, după care se
toacă şi se transportă la locul de însilozare. Pierderile de substanţe nutritive în
câmp cresc, dar scad cele din timpul preparării şi păstrării.
Semifânul se caracterizează printr-un conţinut în apă în momentul
însilozării de 45 (50)-55 (60)%, iar pierderile totale de substanţe nutritive sunt
cele mai scăzute (Erdelyi Şt şi col., 1990).
16.3. Procesele biochimice din timpul însilozării
Însilozarea furajelor este rezultatul interacţiunii mai multor factori, dintre
care cei mai importanţi sunt: conţinutul plantelor în glucide, conţinutul lor în apă

384
în momentul însilozării, conţinutul de aer din masa plantelor ce se însilozează,
prezenţa şi înmulţirea bacteriilor acidolactice în timpul însilozării. Substanţele
nutritive din nutreţul însilozat suferă o serie de modificări determinate atât de
respiraţia plantelor şi producerea de CO2, cât şi de acţiunea microorganismelor.
Astfel, în masa furajului în timpul însilozării au loc unele procese biologice şi
biochimice.
16.3.1. Procesele biologice
După recoltare, respiraţia celulelor continuă cât timp se găseşte aer în
masa furajului. Prin respiraţie, glucidele solubile sunt oxidate, rezultând apă,
bioxid de carbon şi energie:
C6H12O6 + 6 O2  6 CO2 + 6 H2O + 674 kcal
Cu cât masa furajului este mai afânată, cu atât durata procesului de
respiraţie este mai mare, fiind de 10-12 ore la furajul tocat şi bine tasat şi de peste
o lună la furajul întreg, netasat. După epuizarea oxigenului din aerul existent în
siloz, are loc respiraţia intracelulară, oxigenul fiind furnizat din procesul de
reducere a substanţelor proprii din furaj.
În urma acestui proces se formează CO2, NH3, apă, cantităţi mici de
alcooli, acizi graşi, metan şi o cantitate însemnată de căldură. Acest proces
încetează după moartea celulelor în urma acumulării de CO2 în furajul însilozat.
Dacă nu se iau măsuri de oprire a proceselor de respiraţie, temperatura în siloz se
poate ridica la 60-700C sau mai mult.
În acest caz, pe lângă pierderile însemnate de substanţe nutritive, nutreţul
se caramelizează, îşi pierde suculenţa, substanţele proteice se coagulează şi devin
greu digestibile şi în plus există pericolul de încingere şi chiar autoaprindere a
nutreţului.
Pierderea de glucide în procesul respiraţiei celulare este mult mai
importantă la plantele leguminoase, al căror conţinut în glucide hidrosolubile este
mic, iar în urma degradărilor datorate respiraţiei rămâne disponibilă pentru flora
lactică o cantitate mult prea mică de zaharuri care să poată fi transformată în acid
lactic, agentul conservant al nutreţului însilozat. Pentru limitarea pierderilor este
necesară oprirea cât mai rapidă a respiraţiei celulelor, respectiv a oxidării
glucidelor solubile, care se poate realiza prin eliminarea cât mai completă a
aerului din masa nutreţului, printr-o presare puternică şi continuă de la primul
până la ultimul strat. În urma presării se elimină oxigenul, iar bioxidul de carbon
ce rezultă din procesul respiraţiei înlesneşte moartea prin asfixiere a celulelor.
16.3.2. Procesele biochimice
După moartea celulelor se produce plasmoliza conţinutului celulelor, ceea
ce permite o dezvoltare puternică a microorganismelor care favorizează
desfăşurarea proceselor de fermentaţie. În masa furajului au loc, în principal, o
fermentaţie lactică, dar şi fermentaţii secundare: acetică, butirică şi alcoolică.
Predominarea uneia sau a alteia depinde de mai mulţi factori, dintre care un rol
hotărâtor îl au prezenţa sau absenţa oxigenului, reacţia mediului şi conţinutul
plantelor însilozate în glucide solubile.

385
 Fermentaţia lactică prezintă cea mai mare importanţă, deoarece duce la
acumularea acidului lactic, agent conservant, de care depinde calitatea nutreţului
însilozat. Fermentaţia lactică este produsă de bacteriile lactice (Streptococus,
Leuconostoc, Lactobacillus, Pediococus), care transformă glucidele în acid lactic
şi cantităţi mici de acid acetic, succinic, formic şi propionic.
Bacteriile lactice acţionează atât în prezenţa cât şi în absenţa aerului, spre
deosebire de bacteriile care duc la fermentaţii nedorite, care sunt numai aerobe.
Dintre bacteriile lactice interesează mai mult cele care produc acid lactic în
cantitate mai mare, consumă mai puţină proteină şi rezistă la o aciditate ridicată
(suportă valori de pH de 3,8-4,2).
Randamentul de transformare a glucidelor solubile în acid lactic este
influenţat atât de tipul glucidelor (glucoză, fructoză, pentoză) cât şi de tipul
bacteriilor lactice (Demarquilly C., 1973). Fructoza dă naştere la mai puţin acid
lactic decât glucoza, iar eficienţa transformării este mai redusă în cazul bacteriilor
lactice heterofermentative.
Acidul lactic se formează şi se acumulează progresiv în masa silozului şi
poate ajunge la valori de 8-11% din substanţa uscată, în silozurile de bună
calitate. Pe măsură ce creşte conţinutul în acid lactic, scade valoarea pH, precum
şi conţinutul silozului în acid butiric. Un siloz în care predomină acidul lactic şi
valoarea pH este sub 4,2 , poate fi considerat un siloz stabil, ce se poate păstra
mai mult timp.
Bacteriile lactice suportă un mediu acid mai pronunţat decât bacteriile
butirice, şi anume pH mai mic de 4,5. La aceste valori de pH, bacteriile de
fermentaţie butirică precum şi celelalte bacterii care duc la fermentaţii secundare
nedorite îşi încetează activitatea. Mucegaiul se dezvoltă până la reacţia mediului
ce corespunde la un pH = 1,2-1,8 , dar nu suportă anaerobioza.
Între aceste două grupe de substrat trebuie să fie un anumit raport, rolul
cel mai important avându-l conţinutul în glucide solubile. Astfel, gramineele
perene, recoltate în faza optimă pentru însilozare, au un conţinut de glucide
solubile cuprins între 20-28% din s.u., în funcţie de specia şi tehnologia de
cultivare, în timp ce la leguminoase, proporţia de glucide solubile este de numai
9-10% din s.u., insuficientă pentru realizarea cantităţii necesare de acid lactic.
În funcţie de conţinutul în glucide solubile, plantele se pot împărţi în :
o plante ce se însilozează uşor (porumbul, sorgul, iarba de Sudan, hibridul sorg
x iarbă de Sudan, raigrasul aristat, secara de nutreţ, varza furajeră, floarea
soarelui etc.);
o plante care se însilozează greu (lucerna, trifoiul, borceagul cu peste 50%
măzăriche);
o plante care nu se însilozează (stuful, vrejii de roşii etc.).
Activitatea bacteriilor lactice din siloz este condiţionată şi de gradul de
umiditate a plantelor în momentul însilozării. Bacteriile lactice se dezvoltă şi
activează bine când furajul însilozat are o umiditate de 60-70%, deci 30-40%
substanţă uscată.

386
 Plantele care se însilozează greu, cum ar fi leguminoasele, cu un conţinut
mare de proteină şi redus de glucide solubile, pot fi însilozate după o prealabilă
ofilire, prin care se reduce umiditatea şi creşte conţinutul în substanţă uscată. În
acest caz, se realizează semisilozul sau semifânul, când se impune o tasare foarte
puternică a furajului însilozat. Asemenea plante se mai pot însiloza prin folosirea
unor aditivi care măresc conţinutul în glucide solubile sau crează un mediu acid,
ceea ce permite declanşarea fermentaţiei lactice.
O condiţie esenţială pentru o bună însilozare o constituie crearea în masa
însilozată a unui mediu anaerob, favorabil bacteriilor acido-lactice şi nefavorabil
micoorganismelor care produc fermentaţii nedorite. Anaerobizarea se realizează
prin tocarea plantelor la dimensiuni corespunzătoare, tasarea puternică şi continuă
în tot timpul însilozării. La silozurile de suprafaţă, anaerobizarea se poate realiza
şi prin folosirea de prelate speciale din material plastic, ce permit extragerea
aerului cu pompele de vid (Moga I., 1974).
Prin respectarea la însilozarea nutreţurilor a condiţiilor prezentate,
aciditatea totală a furajului realizat trebuie să fie de 1,5-2,5%, din care 70-75%
acid lactic (Laissus R., 1978).
Fermentaţia butirică este produsă de bacterii specifice şi are loc când
plantele însilozate sunt sărace în glucide solubile, umiditatea este ridicată (>70)%)
şi reacţia mediului corespunzătoare unui pH > 4,5. În acest caz se înmulţesc
bacteriile aparţinând genului Clostridium, care oxidează acidul lactic şi
aminoacizii, rezultând acid butiric, amoniac şi diverse amine (histamină,
cadaverină, putrescină, triptamină) ce sunt dăunătoare sănătăţii animalelor, iar
nutreţul capătă miros şi gust neplăcut.
Fermentaţia butirică este mai frecventă la însilozarea nutreţurilor bogate
în substanţe proteice. Acest proces se poate evita prin îmbogăţirea mediului în
glucide solubile şi adăugarea unor substanţe organice sau neorganice care reduc
reacţia mediului la valori de pH <4,5.
Fermentaţia acetică este produsă de activitatea bacteriilor coliforme
(Aerogenes şi Colibacilii), rezultând acid acetic.
Sub acţiunea bacteriilor din grupa Colibacililor, glucoza este transformată
în acid lactic, gaze, acid acetic şi alcool etilic:

2 C6H12O6 + H20  2 C3H6O3 + 2 CO2 + 2 H2 + C2H4O2 + C2H5OH

Acidul acetic mai poate rezulta ca produs secundar din activitatea

bacteriilor lactice heterofermentative. Fermentaţia acetică are loc în condiţiile
unei aeraţii puternice a mediului şi de aceea este mai frecventă la suprafaţa
silozului, unde nutreţul este în contact cu aerul sau când se prelungeşte durata de
însilozare şi tasarea nu este corespunzătoare.
Întrucât bacteriile acetice sunt aerobe, fermentaţia acetică poate fi evitată
prin eliminarea completă a aerului din furajul însilozat, dar prezenţa acidului
acetic nu poate fi înlăturată datorită activităţii bacteriilor lactice
heterofermentative.

387
 Fermentaţia alcoolică este produsă de microorganisme din categoria
drojdiilor, care transformă glucidele în alcool etilic şi CO2.
C6H12O6 2 C2H5OH + 2 CO2
Drojdiile se pot dezvolta atât în prezenţa cât şi în lipsa aerului şi sunt
rezistente la aciditate. Drojdiile se dezvoltă în primele zile ale însilozării şi sunt
consumatoare de oxigen, creând condiţii nefavorabile pentru dezvoltarea
bacteriilor ce produc fermentaţii nedorite. Dacă fermentaţia alcoolică se menţine
în limite restrânse nu este dăunătoare, ci dimpotrivă, imprimă nutreţului o aromă
şi un gust plăcut.
Bacteriile de putrefacţie sunt mult răspândite în natură şi pot deprecia
calitatea nutreţului însilozat. Pot fi distruse prin crearea unui mediu acid, cu pH
<4,5.
Procesul de mucegăire este determinat de microorganisme aerobe ce
aparţin genurilor Penicillium, Aspergillus, Cladosporium şi altele.
Mucegăirea este frecventă la însilozarea nutreţurilor netocate, cu
umiditate scăzută, care se tasează greu şi iluminarea aerului din furajul însilozat s-
a făcut necorespunzător. Nutreţul mucegăit provoacă tulburări digestive şi
intoxicaţii grave la animale.
16.4. Tehnologia însilozării furajelor
În cadrul tehnologiilor moderne de pregătire a furajelor, conservarea
furajelor prin însilozare ocupă un loc important. Respectarea cu stricteţe a tuturor
verigilor tehnologice duce la reducerea substanţială a pierderilor şi la obţinerea
unui furaj de bună calitate.
16.4.1. Repararea şi curăţirea silozurilor
După golirea silozurilor rămân resturi de nutreţuri alterate, ce constituie
un mediu favorabil dezvoltării bacteriilor de putrefacţie, a mucegaiurilor etc.. Este
necesar ca înainte cu 2-3 săptămâni de începerea campaniei de însilozare să se
efectueze curăţirea spaţiilor ce urmează a fi folosite pentru însilozarea
nutreţurilor. După operaţia de curăţire este obligatoriu dezinfectarea silozurilor cu
var stins, în concentraţie de 5%, sulfat de cupru 1% etc..
16.4.2. Faza optimă de vegetaţie pentru recoltarea plantelor
Pentru o consevare corespunzătoare şi realizarea unui furaj de bună
calitate, este necesar ca recoltarea plantelor să se efectueze când se înregistrează
producţia maximă din punct de vedere cantitativ şi prezintă cel mai mare conţinut
de substanţe nutritive. Umiditatea plantelor trebuie să fie de 60- 70% sau mai
redusă, în funcţie de planta care se însilozează şi felul nutreţului murat pe care
dorim să-l obţinem.
În cursul vegetaţiei, plantele acumulează diverse substanţe nutritive.
Unele, cum sunt amidonul, celuloza brută, cresc continuu până ce plantele ajung
la maturitate, altele, cum sunt proteinele, cresc numai până la o anumită fază de
vegetaţie. Astfel, porumbul întruneşte condiţii optime privind suculenţa, cantitatea
şi calitatea producţiei, în faza de lapte-ceară, aceasta fiind considerată faza optimă
de recoltare pentru siloz a porumbului neirigat.

388
 Faza optimă de recoltare în vederea însilozării este diferită în funcţie de
specie, condiţiile de cultivare şi categoria de siloz pe care dorim să o realizăm
(tab.16.1).
Recoltarea mai timpurie (la înspicare) duce la însemnate pierderi de
unităţi nutritive, iar întârzierea până la faza de ceară determină un câştig de unităţi
nutritive, dar scade conţinutul în proteină şi suculenţa plantelor devine mai puţin
corespunzătoare pentru o bună însilozare.
Tabelul 16.1
Epoca optimă de recoltare a culturilor furajere pentru însilozare
(după Varga P., 1978; Vintilă M., 1986)
Cultura Epoca de recoltare
Porumb, plantă întreagă Faza de lapte-ceară până la ceară (30-40% s.u.)
Porumb-ştiuleţI pentru
Începutul fazei de ceară (>50% s.u.)
pasta
Iarbă de Sudan, hibridul
Înspicare
sorg x iarbă se Sudan
Alte cereale furajere (orz, Faza de burduf-înspicare la secară; faza de înspicare la orz şi
secară, ovăz) ovăz
Floarea soarelui, în
Începutul înfloririi
cultură succesivă
Coasa I - sfârşitul îmbobocirii-începutul înfloririi (10% din
plante); coasa a II-a şi următoarele - înflorit deplin (25-50%
Lucernă
din plante); ultima coasă - cu circa 4 săptămâni înainte de data
medie a primului îngheţ
Trifoi Înflorirea plantelor în proporţie de 25-50%
Păstăile din prima jumătate a plantelor sunt în faza de lapte-
Soia
ceară
Lupin Faza de bob în lapte
Borceaguri Înfloritul leguminoaselor şi faza de burduf la cereale
Amestecuri de graminee Coasa I - gramineele la sfârşitul fazei de burduf-începutul
şi leguminoase perene înfloririi; coasa a II-a - leguminoasele la începutul înfloririi
Graminee perene Sfârşitul fazei de burduf-începutul înfloririi
Raigras aristat Faza de burduf
Rădăcinoase furajere De la îngălbenirea frunzelor bazale până la venirea îngheţurilor
Varza furajeră Toamna târziu

În funcţie de perioada de vegetaţie şi timpul de însilozare, valoarea

nutritivă a multor specii de plante este diferită (tab.16.2).
16.4.3. Recoltarea şi transportul
Recoltarea plantelor se face mecanizat, preferându-se utilajele care,
concomitent cu tăierea, execută şi tocarea nutreţului. Ritmul de recoltare trebuie
corelat cu posibilităţile de transport şi însilozare. Transportul nutreţului la locul de
însilozare se face cu mijloace prevăzute cu dispozitive pentru descărcarea
automată şi în număr suficient, în vederea umplerii silozului într-un timp cât mai
scurt. Un siloz de 500-1000 tone trebuie încheiat în 5-10 zile.

389
 După descărcare, masa tocată se nivelează în straturi de 30-35 cm
grosime şi se tasează, în mod continuu, de la primul la ultimul strat, cu tractoare
pe şenile sau pe roţi echipate cu pneuri duble şi lamă nivelatoare. La vârf, silozul
se lasă cu coamă, pentru uşurarea scurgerii apei, după care se acoperă cu diferite
materiale (folie de material plastic, tăiţei de sfeclă, paie, baloturi de paie etc.)
pentru menţinerea condiţiilor de anaerobioză realizate prin tasare.
Tabelul 16.2
Valoarea nutritivă la câteva plante furajere
Specificare SU kg UN UNL PDg PDIN g PPDIE g Ca g Pg UIDL
FURAJE ÎNSILOZATE – SILOZURI
Ierburi păşuni de câmpie 0,210 0,21 0,20 15 14 12 1,4 0,6 1,40
Ierburi păşuni de deal 0,210 0,21 0,20 16 14 12 1,6 0,6 1,31
Golomăţ 0,19 0,20 0,20 22 19 14 0,6 0,5 1,30
Raigras englezesc 0,19 0,21 0,21 19 17 14 1,1 0,7 1,35
Raigras Italian 0,19 0,22 0,20 15 14 13 0,9 0,6 1,31
Porumb după înspicare 0,20 0,24 0,24 12 14 13 0,6 0,4 1,25
Porumb bob ceară 0,25 0,25 0,27 11 13 16 7,7 0,5 1,22
Porumb bob ceară-pârgă 0,30 0,30 0,32 13 15 20 1,1 0,7 1,13
Porumb bob pârgă 0,35 0,35 0,37 15 17 24 1,2 0,9 1,03
SEMISILOZURI
Ierburi păşune de câmpie 0,335 0,33 0,34 30 27 23 2,5 1,3 1,06
Ierburi păşune de câmpie 0,400 0,40 0,40 36 33 28 3,0 1,6 1,06
Ierburi păşune de deal 0,335 0,33 0,34 34 30 24 2,8 1,5 1,02
Ierburi păşune de deal 0,400 0,40 0,40 41 36 29 3,4 2,2 1,02
Golomăţ 0,335 0,30 0,29 27 25 21 1,2 1,0 1,13
Raigras englezesc 0,335 0,31 0,31 24 23 21 2,2 1,2 1,14
Raigras italalian 0,335 0,30 0,29 28 26 20 1,7 1,0 1,11
Lucernă îmbob 0,450 - 0,40 60 50 30 8,6 1,6 1,00

Neizolarea sau izolarea defectuoasă determină pierderi mari, care pot

ajunge până la 50% în cazul silozurilor din plante verzi şi peste 50% la silozurile
din amestecuri cu grosiere.
16.4.4. Metode de însilozare
Se cunosc mai multe metode de însilozare: însilozarea la cald, însilozarea
la rece, însilozarea prin folosirea de aditivi şi însilozarea cu umiditate scăzută.
Alegerea uneia sau alteia din aceste metode se face în funcţie de compoziţia
materialului vegetal care se însilozează, în special de conţinutul în glucide
solubile, conţinutul în apă al plantelor de însilozat şi posibilităţile unităţii, în aşa
fel, încât procesul de însilozare să se desfăşoare normal, iar furajul obţinut să fie
de foarte bună calitate.
a) Însilozarea la cald este puţin utilizată în practică, deoarece pierderile
de substanţe nutritive digestibile ajung la 20-30%. Temperatura ridicată (>300)
favorizează dezvoltarea bacteriilor de fermentaţie butirică, iar însuşirile
organoleptice ale nutreţului se înrăutăţesc.

390
 Tehnologia de însilozare se prezintă astfel: nutreţul bine tocat, cu o
umiditate de peste 70%, se aşează în straturi de 1,5-2 m grosime. În timp de 1-2
zile, temperatura din masa silozului se ridică la 50-600C, după care se tasează şi se
aşează straturile următoare, procedându-se în acelaşi mod până ce se umple
silozul, când se izolează de mediu prin acoperire. Prin această metodă, încărcarea
unui siloz durează mai mult, iar calitatea este mult inferioară decât în cazul
însilozării la rece.
b) Însilozarea la rece (obişnuită) se practică la plantele cu un conţinut de
apă de peste 70%, bogate în glucide solubile, dar şi la plantele care se însilozează
mai greu, prin adăugarea unor nutreţuri bogate în zaharuri, în scopul ridicării
conţinutului în glucide solubile la circa 12,6-16,1%. Din punct de vedere
tehnologic, plantele se recoltează din câmp cu combine speciale, care execută
tăierea şi o mărunţire cât mai fină prin tocare şi se aşează în siloz în straturi
succesive.
Concomitent cu aşezarea, se face nivelarea şi o puternică tasare pentru
eliminarea aerului din masa însilozată. Umplerea silozului trebuie să se realizeze
într-un timp cât mai scurt, având grijă ca în final să se asigure o cât mai bună
etanşeizare, prin acoperire cu diferite materiale. Temperatura, în masa silozului,
se ridică la 25-300C, iar pierderile prin oxidare sunt mult mai mici faţă de
însilozarea la cald (circa 12-17%).
c) Însilozarea prin folosirea de aditivi. Se recomandă în cazul conservării
furajelor sărace în glucide solubile. Tehnologia este asemănătoare cu cea
obişnuită, cu deosebirea că la nutreţurile însilozate se adaugă diferiţi aditivi pentru
a mări conţinutul în zaharuri fermentescibile sau pentru a scădea aciditatea din
masa însilozată la valori de pH sub 4,5.
Produsele ce se pot folosi ca aditivi pot fi împărţite în trei grupe: aditivi
furajeri, chimici şi biologici.
Aditivi furajeri. Se pot utiliza produsele:
- uruieli de porumb, orz, ovăz, în cantităţi de 50-100 kg/t de material vegetal;
- fân tocat sau paie tocate în proporţie de 10-30% din masa ce se însilozează,
pentru reducerea umidităţii;
- melasă deshidratată, în cantitate de 20-40 kg/t de material proaspăt, pentru
însilozarea leguminoaselor fără ofilire în prealabil;
- melasă soluţie, diluată cu 1-2 părţi apă, în proporţie de 2-4%;
- zahăr furajer în proporţie de 2%;
- graminee bogate în glucide fermentescibile, tot pentru însilozarea
leguminoaselor, în proporţie de 1,5-2 părţi graminee la o parte leguminoase
bine tocate.
Aditivi chimici. Pentru conservarea plantelor greu însilozabile se pot
folosi diferiţi aditivi chimici, cum ar fi: acizi organici sau anorganici, precum şi
unele preparate (Metabisulfitul, sarea “Kofa”, Microacid) cu acţiune
bacteriostatică pentru organismele ce provoacă fermentaţia butirică. Se poate
folosi acid formic cu concentraţia de 5 % în doză de 5 l la 100 kg furaj verde, acid
propionic în cantitate de 1,5 l diluat în 2 – 3 litri apă pentru 100 kg furaj, formiat

391
de sodiu, de potasiu sau de calciu, 0,3 – 0,5 kg/100 kg furaj, clorură de sodiu fin
mărunţită 1- 1,5 kg/100 kg furaj.
În ţările scandinave se practică metoda Virtanen, care constă în stropirea
silozului cu un amestec de acid sulfuric (15%) şi acid clorhidric (85%), diluat cu
apă în raport de 1 parte amestec la 7 părţi apă. Se folosesc 5-7 l soluţie la 100 kg
material de însilozat, în funcţie de conţinutul plantelor în glucide solubile, doza
mai mare fiind pentru leguminoase. Soluţia Virtanen scade pH-ul mediului sub
4,0, inhibă respiraţia celulară şi înlătură microflora indezirabilă. Metoda este însă
dificilă, iar silozul rezultat poate să provoace decalcifieri în organismul animal.
Acidul formic are acelaşi scop, fiind însă mai puţin dăunător
organismului animal. Se folosesc soluţii în concentraţie de 5-7%, în doze de 4-5
l/100 kg nutreţ verde. Metoda este costisitoare şi din această cauză nu s-a extins.
Metabisulfitul de sodiu şi sarea “Kofa” inhibă fermentaţia butirică, dar nu
împiedică proteolaza şi nici pierderile de substanţe nutritive. Se administrează în
cantitate de 0,3-0,5 kg la 100 kg masă însilozată.
Rezultate bune se obţin prin folosirea preparatului românesc “Microacid”,
sub formă de pulbere, obţinut prin trecerea acidului sulfuric pe rumeguş de lemn.
Se administrează în proporţie de 0,5-1%, pe timp frumos şi de 1,5%, pe timp
nefavorabil, din greutatea nutreţului însilozat.
Aditivi biologici. Din această grupă face parte preparatul biologic
românesc pe bază de bacterii acidolactice de tipul “Lactosil”, care este utilizat în
multe ţări pentru îmbunătăţirea proceselor fermentative din plantele furajere
însilozate, dar şi direct în hrana tineretului animal pentru prevenirea tulburărilor
gastrointestinale comune.
Preparatul conţine culturi de bacterii acidolactice din genul Lactobacillus
şi se prezintă sub formă lichidă (15-18% s.u.) sau semiumedă (55-60% s.u.). Se
foloseşte în cantitate de 1 l sau 1 kg la 1 tonă de furaj însilozat, bine tocat (sub 3-5
cm), respectând întocmai şi celelalte reguli de însilozare.
Un mijloc practic de prevenire a acidităţii crescute a silozului de porumb
este inducerea unei fermentaţii acido lactice dirijate în masa nutreţului, care
reuşeste să realizeze un pH de 4,5-4,8. Pentru aceasta se foloseşte un conservant
care conţine culturi selecţionate de bacterii acido lactice, produs la IBNA
Baloteşti, numit Biocons. Acest produs se administrează în doză de 1-2 kg/tona de
nutreţ însilozat şi se recomandă în prealabil o mărunţire corespunzătoare a
silozulului (1-2 cm).
d) Însilozarea cu umiditate scăzută reprezintă un procedeu modern
aplicat pe scară largă la însilozarea nutreţurilor bogate în proteine şi cu conţinut
mai redus în glucide fermentescibile, în special la leguminoase perene, dar şi la
graminee, fiind practic şi foarte economic, cu pierderi mici de substanţe nutritive.
Metoda se bazează pe reducerea umidităţii prin ofilire, purtând denumirea şi de
metoda ofilirii. În funcţie de umiditatea plantelor la însilozare se pot realiza
următoarele tipuri de furaje: semisilozul şi semifânul.
Semisilozul se obţine din însilozarea culturilor pure de leguminoase sau
graminee de nutreţ (lucernă, trifoi, iarbă de Sudan, sorg x iarbă de Sudan) sau a

392
culturilor în amestec de graminee şi leguminoase. Tehnologia prevede reducerea
conţinutului furajului în apă la 55-65%, prin lăsarea în brazde pentru ofilire timp
de 4-24 ore, în funcţie de durata şi intensitatea luminii solare, precum şi de
tehnologia recoltării. La plantele recoltate cu vindroverul şi zdrobite în proporţie
de circa 90%, pierderea apei până la conţinutul de 60% se poate realiza în numai
4-5 ore de insolaţie puternică şi 8-10 ore de nebulozitate accentuată, iar la plantele
recoltate cu cositoarea purtată, în 10-15 ore de insolaţie puternică şi 20-24 ore pe
timp noros.
După ofilire, materialul vegetal se adună şi se mărunţeşte prin tocare, apoi
se transportă la locul de însilozat unde se aşează în straturi succesive de 35-40 cm
grosime, presându-se energic fiecare strat. Silozul trebuie umplut într-un timp cât
mai scurt şi acoperit imediat cu folie de material plastic sau alte materiale pentru a
evita contactul cu mediul extern.
În materialul însilozat se petrec aceleaşi procese de fermentaţie ca şi în
cazul silozului obişnuit. În cazul semisilozului, pierderile prin fermentaţie şi
scurgere sunt mai mici, fermentaţia butirică este inhibată, iar consumabilitatea
furajului realizat este mai bună, în comparaţie cu silozul obişnuit. Valoarea
nutritivă a semisilozului este de 0,25-0,35 U.N./kg, faţă de 0,15-0,20 U.N./kg la
nutreţul însilozat obişnuit.
Semifânul este produsul realizat prin însilozarea plantelor cu umiditate de
45-55%. Tehnologia de preparare a semifânului este asemănătoare cu cea aplicată
la semisiloz, cu deosebirea că ofilirea în câmp este mai intensă, realizându-se în
timp de 24-48 ore. O atenţie deosebită trebuie acordată mărunţirii cât mai fine a
plantelor, îndepărtării aerului prin tasare, umplerii cât mai rapide şi izolării cu
folii de material plastic. Procesul de fermentaţie are loc la scară redusă, de aceea
semifânul poate avea un conţinut mai scăzut în acid lactic, un pH relativ ridicat,
iar acidul butiric, de regulă, nu se formează datorită conţinutului scăzut în apă, în
timp ce conţinutul în glucide solubile este mai ridicat, comparativ cu silozul şi
semisilozul (tab. 16.3).
Tabelul 16.3
Compoziţia chimică a silozului, semisilozului şi semifânului
(după Mc. Donald şi colab., 1968, citaţi de I. Puia şi colab., 1984)
Compoziţia chimică Siloz Semisiloz Semifân
Substanţă uscată (%) 15,9 34,1 47,6
Glucide solubile (%) 1,7 10,6 20,3
N-proteic (%) 2,0 1,2 1,1
PH 3,7 4,2 4,9
Acid lactic (%) 12,1 5,5, 0,9
Acid butiric (%) - - -

16.5. Tehnologii specifice de însilozare

16.5.1. Tehnologia însilozării porumbului
Porumbul ocupă un loc important în asigurarea nutreţului însilozat,
deoarece are un potenţial de producţie ridicat, se cultivă cu rezultate bune în

393
diferite condiţii pedoclimatice şi se însilozează uşor, având un conţinut ridicat de
glucide solubile.
a) Însilozarea porumbului plantă întreagă. Momentul optim de recoltare
pentru însilozare este în faza de lapte-ceară la porumbul neirigat şi în faza de
ceară la cel irigat. La porumbul siloz din cultură succesivă, faza optimă de
recoltare corespunde cu perioada 10-25 octombrie, funcţie de zona şi evoluţia
vremii. Recoltarea se face cu combine specifice, plantele se mărunţesc prin tocare
la dimensiuni de 2-3 cm, iar tasarea şi acoperirea se fac în mod obişnuit. Datorită
conţinutului ridicat în glucide solubile, porumbul se însilozează singur sau în
amestec cu plante greu însilozabile, pentru a le asigura minimum de glucide
necesar unei bune însilozări. La o însilozare corectă nutreţul poate fi dat în
consum după 3-4 săptămâni. Valoarea nutritivă este de 0,21-0,24 U.N. la 1 kg
siloz.
b) Însilozarea ştiuleţilor de porumb. Conservarea eficientă a ştiuleţilor de
porumb cu umiditate ridicată la recoltare se realizează prin însilozare. Se pot
însiloza ştiuleţi cu pănuşi (pentru rumegătoare) sau fără pănuşi (pentru porci şi
păsări), sub formă de pastă. Umiditatea ştiuleţilor în primul caz trebuie să fie de
35-50%, iar în al doilea caz de 30-35%, pentru ca însilozarea să se desfăşoare în
bune condiţii. Ştiuleţii, cu sau fără pănuşi, se transformă în pastă prin măcinare cu
mori cu ciocănele, utilizând site cu diametrul ochiurilor mai mare de 5 mm, astfel
ca dimensiunile particulelor să fie între 5-8 mm, când umiditatea ştiuleţilor este
sub 35% şi de 7-10 mm, la o umiditate de peste 35%.
Pasta obţinută se conservă prin metoda de însilozare la rece, cu tasarea
fiecărui strat şi izolarea de aer. În cazul când umiditatea ştiuleţilor depăşeşte 40%,
pasta se poate însiloza şi în amestec cu 5-10% făinuri de concentrate sau făină din
fân de lucernă, pentru corectarea nivelului proteic şi prevenirea fermentaţiilor
nedorite (alcoolică, acetică).
Maturarea silozului se realizează în 30-60 zile, în funcţie de intensitatea
fermenţiei lactice. Valoarea nutritivă este de 0,44-0,45 UN la 1 kg nutreţ murat
(Mileş M. şi col., 1983).
c) Însilozarea cocenilor de porumb. Valorificarea mai bună a cocenilor
de porumb se poate face prin însilozare la rece sau cu adaos de aditivi. Hibrizii de
porumb din grupele 300 şi 400, la maturitatea ştiuleţilor, au tulpinile încă verzi,
cu un conţinut de circa 50% umiditate. Se pot conserva după tehnologia însilozării
porumbului plantă întreagă, dar tocarea trebuie făcută mai fin (1-2 cm), tasarea
mai puternică, pentru desfăşurarea în bune condiţii a fermentaţiei lactice. Dacă
umiditatea cocenilor de însilozat este sub 50%, se foloseşte metoda însilozării cu
diferiţi aditivi (saramură, melasă, tăiţei de sfeclă, borhot de la fabrica de spirt,
nutreţuri verzi sau suculente etc.).
Însilozarea cu adaos de saramură prezintă avantajul că asigură, odată cu
administrarea nutreţului, şi cantitatea de sare necesară pentru rumegătoare. Se
folosesc 70-90 l saramură în concentraţie de 1-3% pentru 100 kg coceni, fără a
influenţa negativ procesele de fermentaţie lactică. Tehnologia însilozării este

394
asemănătoare cu cea obişnuită (la rece), cu particularitatea că straturile de coceni
se stropesc cu saramură.
Însilozarea cocenilor cu adaos de melasă. Se utilizează melasă în
concentraţie de 2%, uneori şi cu adaos de 1% sare, sporind conţinutul cocenilor în
apă şi zahăr, fapt ce influenţează pozitiv fermentaţia lactică. Operaţiile
tehnologice sunt ca la însilozarea cu saramură.
Însilozarea cocenilor în amestec cu tăiţei proaspeţi de sfeclă sau
borhoturi de la fabricile de spirt şi bere. Se aplică în unităţile din apropierea
fabricilor de zahăr sau spirt, folosind cantitatea de 30-50 kg tăiţei la 100 kg coceni
tocaţi mărunt. Distribuirea tăiţeilor se poate face în straturi alternative cu coceni
sau prin amestecare cu aceştia. În primul caz se începe cu stratul de coceni, iar
tasarea se face de fiecare dată înaintea distribuirii stratului de tăiţei.
Însilozarea cocenilor în amestec cu nutreţuri verzi sau suculente. Se pot
folosi în acest scop floarea soarelui şi porumbul semănate în culturi succesive,
sfecla furajeră, frunzele şi coletele de la sfecla pentru zahăr, dovlecii şi pepenii
furajeri etc.. Se recomandă adăugarea cantităţii de 100-150 kg nutreţuri verzi sau
suculente la 100 kg coceni tocaţi la dimensiuni sub 1,5 cm. Se procedează la
aşezarea în straturi alternative a celor două componente, cu tasarea puternică a
fiecărui strat.
d) Însilozarea ciocălăilor de porumb se poate realiza numai în amestec
cu nutreţuri bogate în apă, cum ar fi tăiţeii de sfeclă umezi, borhoturile şi melasa,
care îmbogăţesc în acelaşi timp şi conţinutul în glucide fermentescibile.
Pentru o bună însilozare se impune mărunţirea cât mai fină a ciocălăilor
(particule cu diametrul sub 5 mm) şi amestecarea acestora, fie cu melasă în
concentraţie de 2-4%, folosind 50-60 l la 100 kg ciocălăi tocaţi, fie cu tăiţei sau
borhoturi în părţi egale. După omogenizare, amestecul se aşează în straturi
succesive de 40-45 cm grosime şi se tasează ca şi în cazurile precedente. Calitatea
nutreţului se va îmbunătăţi mult, dacă la structura amestecului se adaugă: 0,5%
uree, 1% sare, 3-5% gozuri, tărâţe sau 5-10% făinuri.
16.5.2. Tehnologia însilozării plantelor de floarea soarelui
Floarea soarelui face parte din grupa plantelor uşor însilozabile şi poate fi
însilozată singură sau în amestec cu plante greu însilozabile, după metoda
obişnuită. Se recoltează când 50% din plante sunt în faza de înflorire. Pentru o
însilozare corectă este necesară tocarea la dimensiuni de maximum 1 cm şi o
tasare puternică. Calatidiile de floarea soarelui se pot însiloza prin amestec cu
plante verzi, melasă, borhoturi lichide etc., după tehnologia însilozării cocenilor
de porumb. Se obţine un nutreţ cu un conţinut mediu de 0,23 UN/kg.
16.5.3. Tehnologia însilozării gramineelor perene cultivate şi a plantelor de
pe pajiştile permanente
Gramineele perene cultivate au un conţinut ridicat de glucide solubile,
suficient ca însilozarea să decurgă normal, în timp ce plantele recoltate de pe
pajiştile permanente au în general un conţinut mai scăzut în glucide solubile, în

395
funcţie de compoziţia floristică şi cantităţile de îngrăşăminte minerale cu azot
aplicate.
Când în compoziţia floristică există un procent ridicat de leguminoase sau
fertilizarea s-a făcut cu doze numai de îngrăşăminte cu azot, conţinutul în glucide
solubile scade sub 10% din s.u., iar furajul obţinut este greu însilozabil. Acestea,
precum şi gramineele din culturile perene cu peste 70% umiditate, se pot însiloza
cu rezultate bune fie prin metoda cu umiditate scăzută (prin ofilire), obţinându-se
semisilozul sau semifânul, fie prin folosirea aditivilor. În cazul însilozării cu
umiditate scăzută, plantele se lasă în câmp pentru ofilire, apoi sunt tocate mărunt
(2-4 cm) şi transportate la locul de însilozare, unde are loc o presare puternică şi
continuă până la umplerea silozului.
Folosirea aditivilor permite crearea unui mediu acid necesar desfăşurării
normale a proceselor fermentative şi îmbogăţirea substratului nutritiv. Dintre
aditivi furajeri, se pot folosi: uruieli de porumb, 50-100 kg/t de furaj însilozat, fân
tocat sau paie tocate, în proporţie de 15-20% din masa furajului însilozat, melasă
2-4%, malţ de orz uscat 1-1,5%, făinuri de cereale 3-5%, borhot uscat 2-3%.
16.5.4. Tehnologia însilozării leguminoaselor perene
Leguminoasele furajere perene se însilozează când condiţiile climatice nu
permit pregătirea fânului. Însilozarea se poate realiza prin metoda cu umiditate
redusă sau prin folosirea aditivilor, deoarece leguminoasele au un conţinut redus
de glucide solubile, iar momentul optim de recoltare este la începutul înfloririi.
Se practică însilozarea prin amestecare cu plante verzi bogate în glucide
(porumb, sorg, floarea soarelui, iarbă de Sudan etc.), în raport de 1-2 părţi, la o
parte leguminoase. Se însilozează în condiţii bune şi prin adaos de tărâţe, uruieli
de porumb sau orz, în cantitate de 30 kg la tona de nutreţ verde, făinuri de cereale,
în proporţie de 10%, apă melasată (formată din o parte melasă şi 2-3 părţi apă), în
cantitate de 100 l/t, 1 kg Lactosil la tona de furaj sau 1% preparatul “Microacid”.
Însilozarea cu umiditate redusă se face ca la speciile de graminee perene.
Pentru ca însilozarea să decurgă normal, este necesar ca leguminoasele să fie
tocate (2-3 cm), foarte bine tasate şi corect izolate de mediul extern. Valoarea
nutritivă a nutreţului obţinut este cuprinsă între 0,16-0,20 UN/kg.
16.5.5. Tehnologia însilozării bostănoaselor şi rădăcinoaselor
Lucrările constau în tocarea şi amestecarea cu nutreţuri fibroase sau
grosiere bine tocate, în proporţie de 30-50% în cazul bostănoaselor şi 20-25%, în
cazul rădăcinoaselor. Aşezarea în siloz se face în straturi alternative, începând cu
nutreţul fibros sau grosier, iar presarea se face numai peste straturile de nutreţ
uscat.
16.6. Tipuri de silozuri
Însilozarea nutreţurilor se face în spaţii special construite sau amenajate,
numite silozuri. Pierderile de substanţe nutritive la însilozare şi calitatea nutreţului
sunt condiţionate şi de tipurile de siloz utilizate. Acestea au fost grupate în trei
categorii: silozuri de suprafaţă, silozuri semiîngropate şi silozuri îngropate, fiecare
cu mai multe variante.

396
 16.6.1. Silozuri de suprafaţă
Acestea pot fi orizontale şi verticale:
Silozurile orizontale sunt cele mai răspândite, fiind practice şi economice
şi pot avea caracter permanent sau temporar, în funcţie de construcţie. Capacitatea
lor este variabilă, cuprinsă între 500-1500 tone.
Silozurile în formă de stivă sunt cele mai simple silozuri orizontale.
Acestea au dezavantajul că nu permit o presare bună a furajului şi pe marginile
stivei, iar pierderile sunt relativ mari.
În mod obişnuit, silozul se clădeşte sub formă paralelipipedică,
dimensiunile depinzând de cantitatea de nutreţ ce se însilozează (20-40 m
lungime, 6-12 m lăţime şi 3-5 m înălţime). După tasare, marginile silozului se taie
până la nutreţul bine tasat, dându-i o formă paralelipipedică sau de trunchi de
piramidă. Uneori, pe marginile laterale ale stivei, se clădesc baloţi de paie.
Silozurile platformă (fig. 16.1) pot fi cu pereţi nedemontabili, construiţi
din materiale durabile (beton, piatră, cărămidă) sau cu pereţi demontabili, din
panouri care se înlătură după terminarea silozului, platforma fiind folosită în alte
scopuri.

Fig. 16.1 - Siloz orizontal tip platformă

Pereţii demontabili mai au avantajul că prin distanţa la care sunt montaţi,
capacitatea silozului poate oscila de la un an la altul, în funcţie de sursa de furaj şi
mijloacele tehnice de care dispunem.
La silozurile cu pereţii nedemontabili, platforma (baza) se construieşte cu
două pante: pe linia lăţimii (3-5%) şi longitudinal (1-3%).
Dimensiunile silozurilor platformă variază între 6-12 (15) m lăţime, 2-2,5
(3) m înălţime şi până la 40 (50) m lungime (tab. 16.4).
Silozurile verticale (turn) au formă cilindrică, înălţimi de 8-20 m (fig.
16.2) şi sunt construite din beton, cărămidă, piatră, tablă etc..
Aceste silozuri au o capacitate de 100-500 tone şi sunt prevăzute în pereţi
cu canale verticale, iar la bază cu guri şi bazine de colectare pentru evacuarea
excesului de umiditate. Încărcarea şi descărcarea nutreţului se face mecanizat, iar
tasarea se realizează prin propria greutate.

397
 Tabelul 16.4
Dimensiunile silozurilor orizontale tip platformă
Nr. Dimensiunile silozului (m)
Volum (m3) Capacitate (t)
crt. Lungime Lăţime Înălţime
1 10 6 2 120 78
2 15 8 2 240 156
3 20 10 2,5 500 325
4 25 10 2,5 625 406
5 30 10 2,5 750 488
6 35 10 2,5 875 569
7 40 10 2,5 1000 650

Fig. 16.2 - Siloz vertical (turn)

15.6.2. Silozuri semiîngropate

Se construiesc pe terenurile cu apa freatică la suficientă adâncime şi au
formă de tranşee sau de celule. Pereţii de deasupra solului se confecţionează din
panouri de lemn, plăci prefabricate, baloturi de paie etc., iar pereţii subsolului din
pământ bătătorit.
În cazul silozurilor căptuşite în sol cu piatră, cărămidă sau beton şi partea
de la suprafaţă se face din acelaşi material, în special la cele sub formă de celule.
Dimensiunile silozurilor tranşee sunt de 20-30 m lungime, 5 m lăţime la bază,
respectiv 6 (6,5) m la suprafaţă şi de 2-2,5 m înălţime, din care 1-1,5 m în
interiorul tranşeei, iar capacitatea este de 200-700 t.
Silozurile sub formă de celule au dimensiuni mult mai mici, cu o
capacitate de 30-50 tone, se construiesc numai sub acoperişuri, cu 2/3 din înălţime
în sol şi 1/3 la suprafaţă şi se utilizează pentru însilozarea nutreţurilor valoroase
destinate în special porcinelor. Asemenea silozuri se amplasează în apropierea
adăposturilor şi sunt prevăzute cu sisteme mecanizate pentru efectuarea
operaţiunilor de încărcare, descărcare şi distribuire a furajului însilozat.

398
 16.6.3. Silozuri îngropate
Se pot construi numai pe terenurile cu apă freatică la o adâncime mai
mare de 3-4 m şi au formă de tranşee sau gropi, cu pereţii verticali sau oblici.
Aceste silozuri au o capacitate de 50-500 t şi următoarele domensiuni: lungimea
10-40 m, lăţimea la bază 4-5 m, la suprafaţă 5-6 m, iar înălţimea de 2,5-3 m.
Pereţii laterali şi baza acestor silozuri se căptuşesc cu piatră, cărămidă sau alte
materiale, pentru reducerea pierderilor, iar pentru evacuarea excesului de apă se
prevăd guri de colectare.
Pentru uşurarea accesului vehiculelor, capetele silozului se fac în pantă de
0
45 . Indiferent de tipul de siloz, respectarea condiţiilor de însilozare asigură o
fermentaţie corespunzătoare şi reducerea pierderilor.
16.6.4. Silozuri în saci individuali de plastic sau în folie de tip tunel
Utilizarea pe scară largă a maşinilor pentru baloţi mari a presupus
avantajul obţinerii baloţilor de fân într-o perioadă scurtă şi pe vreme uscată, în
detrimental silozului. Pe de altă parte, tendinţa de utilizare a unor maşini
performante de balotat a determinat şi creşterea producţiei de siloz în baloţi
înfoliaţi, aceştia având umiditate scazută, fermentaţie restricţionată şi un pH mai
mare, apropiat de 5.
Nutreţul de însilozat se introduce din maşina de adunat, tocat şi presat
direct în sac (fig. 16.4) sau tunel de material plastic (fig. 16.5), care după umplere
este închis ermetic.

Fig. 16.4. - Siloz în sac de plastic individual

Anaerobioza este asigurată de bioxidul de carbon rezultat din procesele de

fermentaţie sau prin procedeul vidării. Rezultă un furaj de foarte bună calitate, iar
pierderile sunt foarte mici. De asemenea, boabele de porumb se pot însiloza la o
umiditate de 30-35%, fără a se mai impune uscarea acestora, care implică costuri
energetice foarte mari.
Deschiderea silozurilor
Maturarea silozului, respectiv încheierea proceselor de fermentare
favorabile, este în funcţie de natura furajului însilozat. Astfel, silozurile din
porumb, sorg, alte cereale furajere, precum şi cele din plante ofilite, se maturează

399
în timp de 30-60 zile; silozurile din grosiere se maturează în circa 60-90 zile de la
însilozare.

Fig. 16.5. – Siloz de tip tunel

Deschiderea silozului se face la un capăt, îndepărtându-se materialul cu

care a fost acoperit şi eventual nutreţul degradat. Se taie pe verticală porţiunea
descoperită, cu ajutorul cuţitelor speciale sau cu hârleţul şi se scoate cantitatea
necesară animalelor, după care se acoperă cu folii de material plastic pentru a
împiedica degradarea nutreţului. Descoperirea unei noi porţiuni din siloz se face
numai după consumarea primului strat.
16.7. Calitatea furajului însilozat
Calitatea silozului depinde de o multitudine de factori, dintre care
prezintă importanţă deosebită următorii: valoarea nutritivă a materialului ce se
însilozează, tipul de siloz, tehnologia aplicată, metoda de însilozare folosită etc.
Prelevarea probelor pentru aprecierea calităţii furajului însilozat se face
astfel: din silozurile de suprafaţă orizontale sau din cele îngropate şi
semiîngropate probele se ridică de la nivelul treimii mijlocii din înălţimea
silozului şi de la o depărtate de 70-80 cm de pereţii laterali; din silozurile turn,
proba se ia de la partea superioară, din centru, la adâncimea de 1 m. Probele medii
vor avea o greutate de circa 2-3 kg.
Aprecierea calităţii nutreţului murat se realizează organoleptic şi prin
analize chimice, urmărindu-se o gamă largă de indici. Noller C. H. (1975),
Murdoch J. C. (1980) şi alţi autori, recomandă ca la aprecierea calităţii silozului
să se analizeze culoarea, mirosul, gustul, structura, valoarea pH, conţinutul în
acizi şi raportul dintre aceştia etc..
Mirosul. Furajul însilozat, de bună calitate, are un miros plăcut,
asemănător cu cel de fructe uscate, pâine proaspătă sau mere coapte. În urma
frecării unui asemenea furaj între palme, mirosul difuzează în atmosferă, deci nu
persistă. Un miros înţepător trădează prezenţa acidului acetic. În cantităţi mici,
prezenţa acidului acetic este benefică mai ales în hrana vacilor, participând activ
la sinteza laptelui.
Atunci când conţinutul în acid acetic depăşeşte o treime din totalul de
acizi din masa însilozată (gust acru şi miros înţepător pronunţat), furajul nu poate
400
fi dat în consum. Un astfel de furaj, consumat în cantităţi mari (animale
flămânde), poate provoca intoxicaţii.
În cazul fermentaţiei butirice, datorită prezenţei bacteriilor anaerobe ale
genului Clostridium, care descompun substanţele proteice din conţinut, mirosul
emanat este de rânced, de bălegar sau cadaveric. Tulpinile sporulate ale acestui
gen de bacterie descompun substanţele proteice în amoniac, metan, diverşi acizi,
cum ar fi acidul butiric şi cel valerianic, care imprimă silozului un miros
caracteristic neplăcut. La frecarea între palme, mirosul nu dispare. În plus, acidul
butiric ajuns în rumen este transformat în corpi cetonici responsabili de apariţia
acetonemiilor.
Culoarea. Atunci când în masa silozului au avut loc procese fermentative
de bună natură (fermentaţia lactică), culoarea este foarte apropiată de cea a
materialului de provenienţă.
Astfel, silozul provenit din lucernă sau alte plante recoltate în faza optimă
de vegetaţie, are o culoare verde închis ce se deschide treptat, pe măsură ce
plantele îşi pierd din suculenţă şi înaintează în vegetaţie. Porumbul siloz recoltat
în faza de înspicare sau chiar cea de lapte, are o culoare verde închis ce virează
spre gălbui, dar recoltat în faza de lapte ceară sau ceară, verdele gălbui capătă o
nuanţă deschisă. Culoarea brună sau brun-închis, indică o fermentaţie care a avut
loc la temperaturi de peste 50oC, caz în care furajul însilozat se depreciază din
cauza caramelizării sau chiar carbonizării. Furajul însilozat mai acid (conţinut
ridicat de apă), are o culoare galbenă, cauzată de transformarea clorofilei în
foefitină. Despre un astfel de siloz nu se poate spune că este de cea mai bună
calitate.
Structura. Într-un siloz de bună calitate, plantele trebuie să îşi păstreze
structura, iar diferitele părţi componente - tulpini, frunze, flori, chiar şi nervurile
frunzelor, să se distingă cu uşurinţă. În cazul unui siloz depreciat, plantele îşi
modifică structura, transformându-se într-o masă de culoare neagră, având o
consistenţă cleioasă şi miros respingător.
Se apreciază că nutreţul este de calitate bună dacă are o culoare apropiată
de aceea a plantelor din care a provenit, un miros plăcut (de pâine proaspătă, de
mere coapte), un gust acrişor-dulceag, aromat, o structură apropiată de cea iniţială
a plantelor, valoarea pH între 3,8-4,5, cantitatea totală de acizi între 1,5-2,5%, din
care cel puţin 2/3 să fie acid lactic, acidul acetic maximum 1/3, iar acidul butiric
să lipsească. La un siloz şi semisiloz de bună calitate, conţinutul în acid lactic
trebuie să fie cuprins între 6 - 11% din substanţa uscată.

401
402
 BIBLIOGRAFIE SELECTIV|

1. Anghel Gh. şi col., 1984, Pajişti intensive. Editura Ceres, Bucureşti.

2. Axinte M. şi col., 2006, Fitotehnie. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
3. Bărbulescu C. şi col., 1991, Cultura pajiştilor şi a plantelor furajere. Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
4. Bărbulescu C. şi Motcă Gh., 1983, Păşunile munţilor înalţi. Editura Ceres,
Bucureşti.
5. Bărbulescu C., Motcă Gh., 1987, Pajiştile de deal din România. Editura
Ceres, Bucureşti.
6. Bîlteanu Gh., 2003, Fitotehnie, vol. 1. Editura Ceres, Bucureşti.
7. Breazu I. şi col., 1997, Aspecte privind ameliorarea gramineelor perene de
pajişte la I.C.P.C.P. Braşov. Lucr. şt. I.C.P.C.P. Măgurele-Braşov.
8. Breazu I. şi col., 1987, Contribuţia trifoiului alb în aprovizionarea pajiştilor cu
azot. Lucr. şt. ale I.C.P.C.P. Măgurele-Braşov, vol. XII.
9. Burlacu Gh., 1991, Metode şi tehnici pentru măsurarea valorii nutritive a
nutreţurilor. Editura Ceres, Bucuireşti.
10. Cîrnu I., 1968, Plante melifere. Editura Agrosilvică Bucureşti.
11. Cardaşol V. şi col., 1985, Pajiştile din Munţii Bucegi. Lucr. şt. I.C.P.C.P.
Măgurele-Braşov, vol. X.
12. Cardaşol V. şi col., 1987, Supraînsămânţarea pajiştilor degradate. Buletin de
informare tehnică şi economică. Ministerul Agriculturii, nr. 13 (1).
13. Cardaşol V. şi col., 1988, Efectul aplicării îngrăşămintelor chimice asupra
producţiei şi calităţii unor pajişti permanente şi temporare din România. Lucr.
şt. ale I.C.P.C.P. Măgurele-Braşov, vol. XIII.
14. Ciubotariu C. şi col., 1994, Influenţa fertilizării şi amendării de lungă durată
asupra principalelor tipuri de pajişti din România. Lucr. şt. I.C.P.C.P.
Măgurele-Braşov, vol. XVI.
15. Cotigă C., 1996, Culturi furajere. Tipografia Universităţii din Craiova.
16. Creţu A. şi col., 1986, Contribuţii la tehnologia culturilor succesive pe
terenurile irigate din zona colinară a Moldovei. Lucr. şt. I. A. Iaşi, seria
Agronomie, vol. 30
17. Csüros Şt. şi col., 1970, Stadiul actual al cercetărilor fitocenologice din
Transilvania. Contribuţii botanice, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj.
18. Daccord R., 1990, Evolution au cours de la période de végétation de la valeur
nutritive de l’herbe de prairies naturelles de montagne. Herba, nr. 3.
19. Demarquilly C., 1973, Valeur alimentaire des ensilages de graminées et de
legumineuses. Fourrages, nr. 55.
20. Dragomir N. şi col., 2004, Tehnologii de cultivare a gramineelor furajere
anuale şi perene. Editura Waldpress, Timişoara.
21. Dragomir N. şi col., 2004, Tehnologii de cultivare a leguminoaselor furajere
perene. Editura Waldpress, Timişoara.

403
22. Dragomir N., 2005, Pajişti şi plante furajere. Tehnologii de cultivare. Editura
Eurobit, Timişoara.
23. Dumitrescu N., 1991, Cultura pajiştilor şi a plantelor furajere. C.M. Inst.
Agronomic Iaşi.
24. Dumitrescu N. şi col., 1979, Pajişti degradate de eroziune şi ameliorarea lor.
Editura Ceres, Bucureşti.
25. Dumitrescu N. şi col., 1996, Cultura pajiştilor şi a plantelor furajere -
Îndrumător de lucrări practice. Centrul de multiplicare U.A.M.V. Iaşi.
26. Dumitrescu N., 2007, Ameliorarea pajiştilor erodate din Moldova. Editura Ion
Ionescu de la Brad, Iaşi.
27. Dumitrescu N., Vintu V., Samuil C., Iacob T., 2014, Ameliorarea pajiștilor
degradate din zona de silvostepă. Editura Ion Ionescu de la Brad Iaşi.
28. Enică Gh., 1974, Contribuţii la stabilirea tehnologiei de cultură a plantelor
furajere în culturi succesive, în condiţiile pedoclimatice ale Dobrogei. Teză de
doctorat, I.A.N.B., Bucureşti
29. Erdelyi St. şi col., 1990, Producerea şi conservarea furajelor. Tipo Agronomia
Cluj-Napoca.
30. Grîneanu A., 1973, Întreţinerea şi folosirea pajiştilor de deal. Editura Ceres,
Bucureşti.
31. Hălălău D. şi col., 1980, Cuscutele din România şi combaterea lor. Editura
Ceres, Bucureşti.
32. Hedin, L., şi col., 1972, Ecologie de la prairie permanente française. Masson
et comp., Paris.
33. Iacob T. şi col, 2000, Tehnologia producerii şi conservării furajelor. Editura
,,Ion Ionescu de la Brad" Iaşi.
34. Iacob T., Dumitrescu N., Vintu V., Samuil C., 2014, Pajiștile halofile
caracterizare, ameliorare. Editura Ion Ionescu de la Brad Iaşi.
35. Iacob T., Vintu V., Samuil C., Dumitrescu N., 2015, Pajiștea – caracterizare,
îmbunătățire, folosire. Editura Ion Ionescu de la Brad Iaşi.
36. Iacob T., Vintu V., Samuil C., 2015, Plante furajere – tehnologii de cultivare.
Editura Ion Ionescu de la Brad Iaşi, ISBN 978-973-147-189-1, 166 pagini.
37. Iacob Viorica, 2003, Fitopatologie agricolă. Editura ,,Ion Ionescu de la Brad"
Iaşi.
38. Ionel A. şi col., 1988, Comportarea topinamburului pe terenurile supuse
eroziunii şi sărăturoase din Podişul Central Moldovenesc. Lucr. şt. Inst.
Agronomic Iaşi, seria Zootehnie, vol. 31.
39. Ionel A., 1997, Cultura pajiştilor şi a plantelor furajere. Editura Dosoftei, Iaşi.
40. Ionel A., Zanoschi V., Pascal P., 2000, Plante furajere, toxice şi medicinale.
Editura A92.
41. Ionel A., Vîntu V., Samuil C., 2002, Cultura pajiştilor şi a plantelor furajere -
Îndrumător de lucrări practice. Editura U.A.M.V. Iaşi.
42. Ionescu I., 1976, Contribuţii privind cultura lui Lotus corniculatus în nordul
Olteniei. Teză de doctorat, I.A.N.B. Bucureşti.

404
43. Ionescu I., 1996, Cultura pajiştilor pe terenurile nisipoase. Editura Sitech,
Craiova.
44. Ionescu I., 2003, Cultura pajiştilor. Editura Sitech, Craiova.
45. Ionescu I., 2003, Pajiştile temporare în zona subcarpatică a Olteniei. Editura
Sitech, Craiova.
46. Javorka S. şi col., 1934, A magyar flora kepekben, Copyright by ,,Studium"
Budapest.
47. Kellner E. şi col., 1973, Probleme actuale ale culturii gramineelor pentru
sămânţă. Probleme agricole, nr. 10.
48. Lăpuşan A. şi col., 1975, Aplicarea amendamentelor calcaroase şi
îngrăşămintelor pe pajiştile naturale şi semănate din R.S.România. Lucr. şt.
S.C.C.P. Măgurele-Braşov, vol. I.
49. Lăpuşan A. şi col., 1982, Valorificarea prin păşunat a pajiştilor de câmpie şi
de deal din R.S.România. Lucr. şt. ale I.C.P.C.P. Măgurele-Braşov, vol. VIII.
50. Laza Gh., 1980, Cercetări privind îmbunătăţirea pajiştilor de Nardus stricta
din Masivul muntos Bihor. Teză de doctorat I.A. Cluj-Napoca.
51. Lazu Şt., 2014, Pajiştile de luncă din Republica Moldova. Tipografia
Academiei de Stiinţe a Moldovei.
52. Maruşca T., 2001, Elemente de gradientică şi ecologie montană. Editura
Universităţii Transilvania, Braşov.
53. Maruşca T., 2016, Praticultura pe înţelesul tuturor. Tipografia Coprint,
Bucureşti.
54. Maruşca T. şi col., 2018, Îndrumar de bune practici pentru agricultura
ecologică montană. Braşov.
55. Mateiaş M. C., 1997, Bolile şi dăunătorii plantelor furajere. S.C. Geea S.A.
Bucureşti.
56. Miloş M. şi col., 1983, Probleme speciale de preparare şi controlul calităţii
nutreţurilor. Edit. Didactică şi pedagogigă Bucureşti.
57. Moisuc Al., Dragan D., 2002, Cultura plantelor furajere. Editura Orizonturi
Universitare. Timişoara.
58. Moga I. şi col., 1996, Plante furajere. Editura Ceres Bucureşti.
59. Moga I., Mateiaş M.C., 2000, Cultura plantelor furajere, Editura Agris,
Bucureşti.
60. Motcă Gh. şi col., 1986, Influenţa fertilizării de lungă durată asupra pajiştilor
de Agrostis capillaris. Lucr. şt. ale SCPCP, Măgurele, Braşov, vol., XI.
61. Motcă Gh. şi col., 1994, Pajiştile României. Tipologie şi tehnologie. Editura
Tehnică Agricolă, Bucureşti.
62. Muntean L.S. şi col., 2003, Fitotehnie. Editura “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.
63. Murariu Daniela, Plăcintă Domnica Daniela, 20017, Ovăzul. Editura Pim Iaşi.
64. Oancea I., 1998, Tratat de tehnologii agricole. Editura Ceres, Bucureşti.
65. Oancea I., 2005, Tehnologii agricole performante. Editura Ceres, Bucureşti.
66. Oprin C., 1997, Rezultate experimentale obţinute cu unele culturi succesive.
Lucr. şt. I. A. Timişoara, seria Agronomie, vol. XIV.

405
67. Pavel C.şi col., 1988, Cercetări privind aplicarea fracţionată a azotului pe
pajişti. Lucr. şt. I.C.P.C.P. Măgurele-Braşov, vol. XIII.
68. Păcurar Fl, Rotar I., 2014, Metode de studiu şi interpretare a vegetaţiei
pajiştilor. Editura Risoprint, Cluj Napoca.
69. Popovici D. şi col., 1978, Contribuţii la tehnologia culturilor semincere de
graminee perene. Lucr. şt. S.C.C.P. Măgurele-Braşov, vol. IV.
70. Popovici D. şi col., 1997, Pajiştile din Bucovina. Editura Helios, Iaşi.
71. Popovici D., Ciubotariu C., 1982, Productivitatea unor amestecuri complexe
de graminee şi leguminoase în condiţiile din Podişul Sucevei. Lucr. şt. ale
I.C.P.C.P. Măgurele-Braşov, vol. VIII.
72. Puia I. şi col., 1984, Producerea şi păstrarea furajelor. Editura Didactică şi
pedagogică, Bucureşti.
73. Puia I. şi col., 1989, Aspecte privind competiţia inter-specifică şi
productivitatea unor specii furajere cultivate în amestecuri simple şi
complexe. Lucr. şt. ale I.C.P.C.P. Măgurele-Braşov, vol. XIV.
74. Resmeriţă I. şi col., 1973, Monografia trifoiului din România. Editura
Academiei R.S.România.
75. Rotar I. şi col., 1995, Cultura pajiştilor şi a plantelor furajere. Îndrumător de
lucrări practice, Tipo Agronomia Cluj-Napoca.
76. Rotar I. Vidican Roxana, 2003, Cultura pajiştilor. Editura Poliam Cluj
Napoca.
77. Rotar I. şi col, 2005, Cultura pajiştilor şi a plantelor furajere - ghid practic.
Editura Risoprint, Cluj Napoca.
78. Samfira I., Moisuc Al, 2007, Ecopratotehnica. Editura Eurobit, Timişoara.
79. Samuil C., 1999, Influenţa fertilizării pajiştilor temporare, situate pe terenuri
în pantă, supuse eroziunii, din Câmpia Moldovei asupra producţiei, evoluţiei
covorului vegetal şi fertilităţii solului. Teză de doctorat.
80. Samuil, C., 2004, Tehnologii de cultură a pajiştilor şi a plantelor furajere,
Editura Ion Ionescu de la Brad Iaşi, ISBN 973-7921-08-9.
81. Samuil, C., 2010, Producerea şi conservarea furajelor, Editura Ion Ionescu de
la Brad Iaşi, ISBN 978-973-147-055-9, 440 pagini.
82. Savatti M., Rotar I. şi col., 2014, Monografia trifoiului roşu. Editura
Academic Pres, Cluj Napoca.
83. Sima N., 2006, Ecopratologie. Editura Accent., Cluj Napoca.
84. Sima N., 2015, Valorificarea pajiştilor permanente – Pajişti de Festuca rubra
din Munţii Cindrel. Editura Risoprint, Cluj Napoca.
85. Simtea N. şi colab., 1994, O nouă standardizare a amestecurilor de ierburi
pentru reînsămânţarea şi supraînsămânţarea pajiştilor. Lucrări ştiinţifice ale
I.C.P.C.P. Măgurele-Braşov, vol. XVI, Bucureşti.
86. Simtea N. şi col., 1980, Tehnologia înfiinţării, întreţinerii şi exploatării
pajiştilor semănate. Casa Agronomului Deva.
87. Simtea N. şi col., 1990, Reînsămânţarea şi supraînsămânţarea pajiştilor.
I.C.P.C.P. Braşov.

406
88. Simtea N., 1979, Contribuţii la stabilirea efectului arboricidelor asupra unor
specii lemnoase din pajişti. Lucr. şt. S.C.C.P.C.P. Măgurele-Braşov, vol. V.
89. Şarpe N. şicol., 1986, Erbicide. Editura Ceres. Bucureşti.
90. Şarpe N., 1987, Combaterea integrală a buruienilor, din culturile agricole.
Editura Ceres, Bucureşti.
91. Teaci D. şi colab., 1980, Resursele de terenuri de pajişti din R.S. România
şi problemele principale ale productivităţii actuale şi de persepctivă. Lucrări
ştiinţifice S.C.C.P. Măgurele-Braşov, vol. VI, Bucureşti.
92. Timirgaziu C., 1994, Contribuţii la alcătuirea conveierelor furajere în
silvostepa judeţelor Bacău şi Neamţ. Teză de doctorat, Bucureşti.
93. Ţucra I.şi col., 1987, Principalele tipuri de pajişti din R.S.România.
Redacţia de Propagandă Tehnică Agricolă, Bucureşti.
94. Varga P. şi col., 1973, Lucerna. Editura Ceres, Bucureşti.
95. Varga P., 1993, Producerea furajelor - ghid practic. Editura Ceres,
Bucureşti.
96. Varga P. şi col., 1998, Ameliorarea plantelşor furajere şi producerea
seminţelor. Editura Lumina.
97. Vintilă M., 1989 - Tehnologii actuale de însilozare a nutreţurilor. Editura
Ceres, Bucureşti.
98. Vîntu V. şi col., 2004, Cultura pajiştilor şi plantelor furajere. Editura Ion
Ionescu de la Brad Iaşi.
99. Vîntu V., Samuil C., Stavarache M., 2017, Cultura pajiştilor şi a plantelor
furajere, îndrumător de lucrări practice. Editura Ion Ionescu de la Brad Iaşi,
ISBN 978-973-147-65-2, 254 pagini.
100. Zanoschi V. şi col., 1981, Plante toxice din România. Editura Ceres,
Bucureşti.
101. *** - Anuarul statistic al României, 2017.
102. *** - Anuar Statistic FAO, 2017.
103. Catalogul oficial al soiurilor, 2018.
104. *** - Dicţionar enciclopedic, 2004.
105. *** - Flora R.S.România - vol. I-XIII, 1952-1976, Editura Academiei
R.S.România.

407
Consilier editorial: Vasile VÎNTU
Tehnoredactor: Mihai STAVARACHE
Corector: Teodor IACOB
Coperta: Constantin CROITORU

Bun de tipar: 22.02.2019

Apărut: 2017, Format 70x100-16
Editura: “Ion Ionescu de la Brad”
Aleea M. Sadoveanu 3, Iaşi, 700490
E-mail: editura@uaiasi.ro

ISBN: 978-973-147-317-8

Tipărit la:

408