Gheorghe SOLCAN Ioan Sorin BEŞCHEA CHIRIAC

Facultatea de Medicină Veterinară Iaşi

TOXICOLOGIE VETERINARĂ
Manual practic

2005
Referenţi ştiinţifici

Prof. dr. Mihai CARP-CĂRARE

Prof. dr. Ovidiu POPESCU
Facultatea de Medicină Veterinară Iaşi
 CUPRINS

1.NOŢIUNI INTRODUCTIVE 9
1.1.Obiectul şi ramurile toxicologiei 9
1.2. Toxicitatea şi factorii care o influenţează 10
1.3. Metabolizarea şi eliminarea toxicelor din organism 14

2. NOŢIUNI DE TOXICOLOGIE EXPERIMENTALĂ 18

2.1. Determinarea experimentală a toxicităţii 18
2.1.1. Determinarea toxicităţii acute 18
2.1.2. Determinarea acţiunii iritante locale şi a sensibilizării
alergice 21
2.1.3. Determinarea acţiunii mutagene 23
2.1.4. Studiul toxicităţii subacute 24
2.1.5. Studiul toxicităţii pe termen lung şi a efectului
cancerigen 26
2.1.6. Studiul embriotoxicităţii şi al efectelor asupra
reproducerii 27
2.1.7. Studiul efectelor toxice asupra sistemului imunitar 28
2.1.8. Teste de ecotoxicitate 29
2.2. Particularităţi privind evaluarea inocuităţii medicamentelor
de uz veterinar 30

3.PRINCIPII GENERALE DE DIAGNOSTIC TOXICOLOGIC 32

3.1 Recoltarea şi expedierea probelor pentru examene
toxicologice de laborator 35
3.2. Metode generale de extracţie şi separare a toxicelor 40
3.2.1.Izolarea toxicelor din aer 40
3.2.2. Izolarea toxicelor din produse biologice şi alte produse 47
3.2.2.1. Izolarea toxicelor volatile 48
3.2.2.2. Izolarea toxicelor nevolatile 51
3.2.2.3. Izolarea toxicelor minerale 58

4. TOXICOLOGIE CLINICĂ ŞI DE DIAGNOSTIC 65

4.1. Conduita terapeutică generală în intoxicaţii 65
4.1.1. Principii de bază ale tratamentului general al unei
intoxicaţii 65
 4.1.2. Tratamentul de urgenţă: restaurarea funcţiilor vitale 65
4.1.3. Limitarea absorţiei toxicului 66
4.1.4. Tratamentul simptomatic de susţinere 70
4.1.5. “Educarea” proprietarului. Instrucţiuni telefonice 71
4.2. Intoxicaţii cu aditivi furajeri 72
4.2.1. Intoxicaţia cu sare-însetarea 72
4.2.2. Intoxicaţia cu uree şi săruri de amoniu 76
4.2.3. Intoxicaţia cu cupru 79
4.2.4. Manifestări adverse determinate de antibioticele
şi chimioterapicele introduse în hrană 84
4.3. Intoxicaţia cu îngrăşăminte chimice azotate 84
4.4. Intoxicaţii cu pesticide 91
4.4.1. Intoxicaţia cu insecticide organoclorurate 92
4.4.2. Intoxicaţia cu insecticide organofosforice şi derivaţi
carbamaţi 98
4.4.3. Intoxicaţia cu insecticide piretrinoide 105
4.4.4. Intoxicaţia cu amitraz 107
4.5. Intoxicaţia cu metaldehidă (metacetaldehidă) 108
4.6. Intoxicaţii cu raticide 109
4.6.1. Intoxicaţia cu derivaţi cumarinici 109
4.6.2. Intoxicaţia cu ANTU (alfanaftiltiouree) 114
4.6.3. Intoxicaţia cu fosfură de zinc şi alţi derivaţi de fosfor 116
4.6.4. Intoxicaţia cu stricnină 118
4.6.5. Intoxicaţia cu crimidină 121
4.7. Intoxicaţii cu erbicide 122
4.7.1. Intoxicaţia cu clorfenoxiderivaţii acizilor graşi 123
4.7.2. Intoxicaţia cu compuşi triazinici 125
4.8. Intoxicaţii cu poluanţi elementari 127
4.8.1. Intoxicaţia cu plumb 127
4.8.2. Intoxicaţia cu mercur 130
4.8.3. Intoxicaţia cu arsen anorganic 132
4.8.4. Intoxicaţia cu seleniu 135
4.8.5. Intoxicaţia cu zinc 140
4.8..6. Intoxicaţia cu fluor 140
4.8.7. Efectele nocive ale radiaţiilor ionizante 144
4.9. Intoxicaţii cu principii toxici din plante 145
4.9.1. Intoxicaţii cu plante care conţin alcaloizi 147
4.9.1. 1. Intoxicaţii cu plante care conţin alcaloizi cu nucleu 147
tropanic
4.9.1. 2. Intoxicaţii cu plante care conţin alcaloizi cu nucleu 148
izochinolinic

4
 4.9.1.3. Intoxicaţii cu plante care conţin alcaloizi cu nucleu 150
piridinic şi piperidinic
4.9.1.4. Intoxicaţii cu plante care conţin alcaloizi terpenoidici 155
4.9. 1. 5. Intoxicaţii cu plante care conţin alcaloizi steroidici 156
4.9.1.6. Intoxicaţii cu plante care conţin alcaloizi cu nucleu 156
chinolizidinic
4.9.1.7. Intoxicaţii cu plante care conţin alcaloizi pirolizidinici 158
4.9.1.8. Alcaloizi neheterociclici 160
4.9.2. Intoxicaţii cu plante care conţin glicozizi 161
4.9.2.1. Intoxicaţii cu plante care conţin glicozizi cianogenetici 162
4.9.2.2. Intoxicaţii cu plante care conţin tioglicozizi 164
4.9.2.3. Intoxicaţii cu plante care conţin glicozizi steroidici 166
4.9.2.4.Intoxicaţii cu plante care conţin glicozizi antracenici 170
4.9.2.5. Intoxicaţii cu plante care conţin glicozizi lactonici 170
4.9.3. Intoxicaţii cu plante care conţin glicoalcaloizi 171
4.9.4. Intoxicaţii cu plante care conţin oxalaţi 175
4.9.4.1.Intoxicaţia cu etilenglicol (lichid antigel) 178
4.9.5. Intoxicaţii cu alte plante care conţin substanţe iritante 181
4.9.6. Intoxicaţii cu plante care conţin substanţe antivitaminice 183
4.9.7. Intoxicaţii cu plante care conţin substanţe fotosensibilizante 186
4.9.8. Intoxicaţii cu taninuri 188
4.9.9. Intoxicaţii cu plante care conţin uleiuri eterice şi rãşini 188
4.9.10. Intoxicaţia cu ceapă 189
4.9.11. Intoxicaţia cu scaieţi (Xanthium spp) 189
4.10. Intoxicaţia prin substanţe medicamentoase 191
4.10.1. Intoxicaţiile cu antiparazitare 193
4.10.1.1. Intoxicaţia cu piperazină 193
4.10.1.2. Intoxicaţia cu tetramisol 194
4.10.1.3. Intoxicaţia cu fenotiazină 194
4.10.1.4. Intoxicaţia cu amprol 195
4.10.1.5. Intoxicaţia cu diminazină (Berenil) 196
4.10.2. Intoxicaţii accidentale cu antibiotice şi chimioterapice 196
4.10.2.1. Intoxicaţii cu antibiotice 196
4.10.2.2. Intoxicaţii cu sulfamide 197
4.10.2.3. Intoxicaţia cu furazolidonă 199
4.10.2.4. Intoxicaţia cu chimioterapice antifungice 200
4.10.2.5. Intoxicaţia cu ionofori 201
4.10.2.6. Intoxicaţia cu citostatice (antineoplazice) 203
4.10.3. Intoxicaţia cu antiinflamatoare non-steroidiene 205
4.10.3.1. Intoxicaţia cu aspirină 205
4.10.3.2. Intoxicaţia cu paracetamol 206

5
 4.10.3.3. Intoxicaţia cu Ibuprofen 207
4.10.3.4. Intoxicaţia cu Naproxen 207
4.10.3.5. Intoxicaţia cu Fenilbutazon 207
4.10.4. Intoxicaţia cu antiinflamatoare steroidiene (corticoizi) 207
4.10.5. Intoxicaţii cu crezoli 210
4.10.6. Intoxicaţia cu halotan 211
BIBLIOGRAFIE 212

6
 Cuvânt înainte

Lucrarea se adresează în primul rând studenţilor de la Facultatea

de Medicină Veterinară şi Colegiul Universitar Agricol, profilul
Medicină Veterinară. Pentru a răspunde cât mai bine cerinţelor pregătirii
generale a medicilor şi asistenţilor veterinari, s-a efectuat o selecţie
riguroasă a celor mai importante toxicoze pentru activitatea practică.
Din aceleaşi considerente, acordăm importanţa cuvenită problemelor
privind recoltarea, conservarea şi expedierea probelor pentru analize
toxicologice de laborator şi metodelor de extracţie şi separare a
toxicelor. Prezentăm totodată unele probleme generale privind
toxicologia experimentală (evaluarea toxicităţii substanţelor noi
introduse pe piaţă) şi evaluarea inacuităţii medicamentelor de uz
veterinar..
În Cap. 4 “Toxicologie clinică şi de diagnostic” insistăm asupra
intoxicaţiilor cele mai importante pentru activitatea practică, incluzând
pesticidele şi medicamentele de dată mai recentă, ca şi asupra metodelor
de analiză toxicologică, prezentând cu predilecţie metodele omologate
de către Comitetul Tehnic de Omologare a Metodelor de Diagnostic
Paraclinic Medical Veterinar (C.T.O.M.D.P.M.V.), utilizate în
laboratoarele sanitare–veterinare din ţară. Nu sunt prezentate
problemele de micotoxicologie, acestea făcând obiectul altei discipline.
Prin conţinut considerăm că lucrarea aduce informaţii utile
medicilor veterinari practicieni şi specialiştilor în creşterea animalelor.
Aşteptăm cu interes orice sugestii menite să contribuie la
îmbunătăţirea conţinutului unei eventuale ediţii viitoare.

7
8
 1. Noţiuni introductive

1.1. Obiectul şi ramurile toxicologiei

Toxicologia reprezintă studiul calitativ şi cantitativ al efectelor

dăunătoare ale unor substanţe de origine biotică sau abiotică sau a unor
agenţi fizici sau chimici.
O definiţie foarte lapidară ar fi:”toxicologia reprezintă studiul
substanţelor toxice şi al efectelor acestora”.
Noţiunea de toxic provine din grecescul ”toxikon”- otravă, acest
termen provenind la rândul său din “toxon”-arc (referire probabilă la
otrava pentru vârful săgeţii). După Plinius termenul ar deriva de la
numele tisei-Taxus bacata- care conţine un alcaloid, taxina, utilizat la
otrăvirea vârfului săgeţii.
Cuvântul otravă provine de la slavonescul “otraviti”-ceva care
produce amărăciune, mâhnire profundă.
În uzul curent termenul de toxic defineşte o substanţă dăunătoare
de origine exogenă.
Toxina este o substanţă nocivă generată în cursul proceselor
biologice (de către organisme vii): toxine bacteriene, micotoxine,
fitotoxine, zootoxine (venin-toxină produsă de reptile, insecte, peşti).
Intoxicaţia este starea patologică determinată de substanţe
toxice exogene (exointoxicaţii) sau endogene (impropriu denumite
autointoxicaţii.).
Termenul de toxicoză în sens larg este sinonim cu intoxicaţia. În
sens restrâns defineşte starea de boală produsă de o toxină, mai ales
generată în organism în cursul unor tulburări de nutriţie şi metabolism.
Toxiemia este starea patologică determinată de acumularea unui
toxic în sânge.
Toxiinfecţia este starea patologică determinată de toxinele
bacteriene.
Iatropatia reprezintă îmbolnăvirea produsă prin intervenţia
personalului medical.

Ramurile toxicologiei.
Progresul tehnic şi ştiinţific a generat o dezvoltare rapidă a
toxicologiei şi apariţia a numeroase ramuri:

9
 1. Toxicologia clinică studiază efectele toxicelor asupra
organismelor animale (în sens larg se ocupă şi cu diagnosticul, terapia şi
profilaxia intoxicaţiilor).
2. Toxicologia analitică se ocupă cu identificarea şi
determinarea cantitativă a toxicelor din diferite substraturi (furaje, apă,
aer, produse biologice).
3. Toxicologia de diagnostic şi toxicologia profilactică s-au
dezvoltat ca ramuri ale toxicologiei clinice.
4. Toxicologia mediului ambiant (ecotoxicologia) este una din
ramurile de strictă actualitate, dezvoltată ca urmare a conştientizării
efectelor nefaste pe care le poate genera vechea politică de “exploatare”
neraţională a mediului. Are unele subramuri aflate într-o continuă
dezvoltare (de ex., toxicologia industrială).
5. Toxicologia judiciară se ocupă cu aspectele juridice generate
de toxice, fiind dezvoltată în medicina omului (toxicologia medico-
legală). În medicina veterinară, primul tratat de specialitate pe plan
mondial a fost elaborat în ţara noastră de către Enache şi col. (1994,
1996).
6. Toxicologia experimentală s-a dezvoltat din necesitatea de a
oferi o fundamentare ştiinţifică celorlalte ramuri ale toxicologiei şi mai
ales din necesităţile de ordin profilactic, în ultimul timp.
7. Toxicologia biochimică studiază modificările biochimice
induse de toxice.
8. Micotoxicologia studiază efectele nocive ale micotoxinelor
(toxine elaborate de miceţi). În medicina veterinară românească, primul
tratat de specialitate a fost elaborat de Coman şi Popescu (1985).

1.2. Toxicitatea şi factorii care o influenţează

Toxicitatea este influenţată de două categorii de factori:

-factori care ţin de substanţă;
-factori care ţin de animal.
Factorii de toxicitate legaţi de substanţă
Starea de agregare şi mărimea particulelor. Substanţele gazoase
sunt mai toxice decât formele lor lichide, deoarece au o energie mai mare
iar pe de altă parte, pătrunzând pe cale respiratorie ating rapid o
concentraţie mare în sânge (şi apoi în ţesuturile ţintă). Substanţele solide
sunt mai toxice când sunt fin pulverizate (sulf). Toxicitatea substanţelor

10
cristaline este mai mică decât în forma amorfă, deoarece necesită consum
de energie pentru desfacerea cristalelor (ex. morfina).
Solubilitatea în apă sau lipide condiţionează absorbţia toxicului
prin membranele celulare. Raportul dintre liposolubilitate şi
hidrosolubilitate este numit coeficient de partiţie (coeficient Overton
Meyer). Se determină cu ajutorul pâlniei de separare. Substanţele
organice sunt clasificate din punct de vedere al coeficientului de partiţie
în 9 clase:
-clasa I-III -solubile în alcool (apă)-coeficient mic;
-clasa IV-VI -solubile în eter-coeficient mijlociu;
-clasa VII-IX -solubile în benzen.
Cele mai toxice sunt substanţele amfofile (cu coeficient mijlociu)-
solubile în eter.
Solventul poate mări toxicitatea prin favorizarea absorbţiei. Ex.
administrarea de lapte sau purgative uleioase în intoxicaţia cu pesticide
organoclorurate, organofosforice, fosfor şi alte substanţe liposolubile
măreşte toxicitatea.
Starea de ionizare. Ionizarea substanţei reduce toxicitatea,
deoarece absorbţia prin membranele celulare se face sub formă
neionizată. Amoniacul ionizează la pH acid, ceea ce explică utilizarea
acidului acetic drept antidot în intoxicaţia cu uree. Barbituricele,
dimpotrivă se absorb mai bine la pH acid (în stomac).
Concentraţia. Toxicitatea majorităţii substanţelor este direct
proporţională cu concentraţia. Unele soluţii (acizi, baze, săruri ale
metalelor grele) au acţiune iritantă sau caustică, în funcţie de
concentraţie. Datorită acţiunii iritante, la carnivore se poate declanşa
voma, scăzând toxicitatea prin reducerea dozei.

Doza ca factor de toxicitate

Dintre factorii de toxicitate, cel mai important este doza, fapt
recunoscut încă din antichitate, de către Paracelsus, care a enunţat
principiul “Dosis sola facit venenum”. Goethe, la rândul său afirma “Nu
există otravă, totul depinde de doză“.
Numeroşi agenţi exogeni se pot comporta ca aliment,
medicament sau otravă, în funcţie de doză. Ex. zahărul, sarea, vitamina
A, oligoelementele (As, Cu, Se, Zn etc.).
Importanţa dozei decurge din faptul că majoritatea substanţelor
se absorb de-a lungul gradientului de concentraţie prin difuziune, fără
consum de energie.

11
 Doza reprezintă cantitatea dintr-o substanţă dată care produce un
anumit efect urmărit (terapeutic, toxic sau letal).
Dozajul reprezintă cantitatea de substanţă raportată la greutatea
corporală şi la timp. Ex. 25 g fenotiazină reprezintă o doză. Administrată
la un cal de 500 kg, se încadrează în dozajul terapeutic (0,05-0,07 g/kg).
Administrată la un cal de 250 kg (dozaj 0,10 g/kg) poate determina
intoxicaţia.
Doza efectivă reprezintă doza care are un anumit efect urmărit
(terapeutic sau nociv). Pentru uniformizarea exprimării, în limbajul
ştiinţific se foloseşte conceptul de DE50, reprezentând doza la care se
înregistrează efectul urmărit la 50% dintr-o populaţie.
În toxicologie, pentru exprimarea toxicităţii acute a unei
substanţe se utilizează DL50.
DL50 reprezintă o doză estimată statistic, care determină efect
letal la 50% dintr-o populaţie, în anumite condiţii de lucru. De obicei
determinarea se face pe şobolani dintr-o anumită linie, de acelaşi sex,
doza administrându-se o singură dată, pe cale orală, în soluţie apoasă (cu
sonda). Determinarea DL50 se face pe grupuri mici (obişnuit de 10
animale), cărora li se administrează doze crescătoare, alese astfel încât
doza minimă să producă efectul letal la un număr mic de animale (1-2)
iar doza maximă să determine efectul la majoritatea animalelor, dar nu la
toate. Efectul se înregistreează după principiul “totul sau nimic”. DL50 se
calculează logaritmic, pe baza variaţiei letalităţii în funcţie de doză.
Pe baza DL50 la şobolan, exprimată în mg/kg, substanţele au fost
clasificate de Hodge şi Sterner în şase grade de toxicitate (Tabelul 1)
Riscul de intoxicaţie (probabilitatea ca un animal să facă o
anumită intoxicaţie) nu depinde în mod esenţial de toxicitatea substanţei
ci de probabilitatea contactului cu aceasta, decurgând din modul ei de
folosire (ex. pentru rumegătoare riscul de intoxicaţie este mai mare în
cazul azotaţilor decât în cazul stricninei).

Dozajul ca factor de toxicitate

La dozaje egale, toxicitatea unei substanţe poate fi influenţată de:
modul de administrare, calea de pătrundere, interacţiunea cu alte
substanţe.
a) Modul de administrare. Divizarea unei doze zilnice permite
intervenţia mai eficace a mecanismelor de detoxifiere.
b) Calea de pătrundere. Calea orală (bucală) este mai puţin
severă, datorită barierei gastro-intestinale şi hepatice. Calea parenterală

12
sau extraorală - intradermică (i.d.), subcutanată (s.c.), intramusculară
(i.m.), intravenoasă (i.v.), intraperitoneală (i.p.) - este cea mai severă,
deoarece toxicele ocolesc bariera hepatică. Este calea pe care se produc
majoritatea intoxicaţiilor iatrogene. Calea respiratorie este de asemenea
severă în cazul toxicelor volatile. Calea transcutanată este severă în cazul
toxicelor liposolubile: OP, OCl.
Tabelul 1
Clasificarea substanţelor în funcţie de toxicitate

Categoria DL50 (mg/kg) Exemple

Extrem de toxice <1 -cianuri

-alcaloizi(stricnina)
Foarte toxice 1-50 paration, metilparation
Moderat toxice 50-500 OCl, azotaţi, unele
metale grele
Slab toxice 500-5000 -Triclorfon, Clortion
Practic netoxice 5000-15000 Aditivii furajeri (NaCl
ş a)
Relativ lipsite de Peste 15000 Substanţele greu
nocitivitate absorbabile

Calea de pătrundere poate influenţa şi tipul de acţiune a

substanţei: MgSO4 pe cale orală este purgativ iar i.v. (doze mai mici)
este sedativ.
c) Interacţiunea dintre două substanţe administrate concomitent
sau succesiv poate determina efecte sinergice şi antagonice. Antidotismul
se bazează pe efectele antagonice.

Efectele dozajelor mici

În 1896, Hueppe, lucrând pe culturi de drojdie, a conchis că:
orice substanţă care omoară protoplasma în anumite concentraţii şi o
inhibă în concentraţii mai mici, acţionează favorabil şi sporeşte vitalitatea
dincolo de un prag de neutralitate. Regula este valabilă şi pentru animale,
mai ales în cazul oligoelementelor (Cu, Zn, Se, Fe, I).
Problema existenţei pragului de neutralitate este o problemă de
statistică, nu de biologie: nu se poate determina efectiv acest nivel, ci se
poate estima valoarea lui, cuprinsă între nivelul efectului celui mai slab şi
nivelul efectului fără semnificaţie (nivelul fără nici un efect advers). Ex.

13
Vitamina A- doza minimă efectivă este de 3,6x1015 molecule/kg. La doze
de 10 ori mai mici apar semnele carenţei.

Factori de toxicitate ce depind de animal

Specia influenţează toxicitatea prin particularităţile anatomo-

fiziologice. Rumegătoarele sunt în general, mai rezistente, datorită
diluţiei toxicelor în rumen şi acţiunii microflorei ruminale. Există însă
unele excepţii: ureea şi azotaţii sunt mai toxice la rumegătoare, ca
urmare a activităţii florei ruminale.
Iepurele este rezistent la atropină, datorită prezenţei în sânge a
atropinesterazei.
Rasa. Rasele perfecţionate sunt, în general, mai sensibile la
toxice decât cele rustice. Exccepţii: oile Merinos sunt mai rezistente la
cupru decât alte rase.
Vârsta. Animalele foarte tinere şi cele bătrâne sunt mai sensibile,
datorită posibilităţilor mai reduse de detoxifiere. DL50 de paration este
1,5 mg/kg la viţel şi 60 mg/kg la adulte.
Greutatea corporală. Toxicitatea majorităţii substanţelor este
direct proporţională cu greutatea corporală. Claude Bernard afirma că
”un iepure mic necesită pe kg greutate mai multă otravă pentru a muri,
tot aşa cum necesită mai mult oxigen pentru a trăi”.
Sexul influenţează toxicitatea prin acţiunea unor hormoni.
Şobolanii masculi sunt mai rezistenţi la paration. Castrarea le reduce
rezistenţa, iar administrarea de testosteron le măreşte rezistenţa.
Eliminarea prin lapte este o posibilitate de detoxifiere.
Plenitudinea tubului digestiv îngreunează absorbţia toxicelor.
Regimul alimentar bogat în grăsimi favorizează absorbţia
toxicelor liposolubile.
Starea de întreţinere bună măreşte rezistenţa la toxice.
Factorii individuali determină apariţia unor fenomene de
hipersensibilizare: idiosincrazia şi anafilaxia.

1.3. Metabolizarea şi eliminarea toxicelor din organism

Absorbţia toxicelor se realizează pe la nivelul căilor de

pătrundere în organism. Cea mai importantă absorbţie se realizează în
tubul digestiv. În cavitatea bucală absorbţia este în general redusă.
Nicotina şi cianurile se pot absorbi totuşi în cantităţi suficiente pentru a

14
provoca intoxicaţia. Alcoolul se absoarbe, de asemenea, începând din
cavitatea bucală.
În prestomace se absoarbe în cea mai mare măsură amoniacul
rezultat din descompunerea ureei.
În stomac absorbţia este redusă datorită pH -ului acid, care
determină ionizarea toxicelor. Substanţele cu pH uşor acid se absorb bine
din stomac (barbituricele, alcoolul). Absorbţia gastrică depinde şi de
gradul de plenitudine al stomacului: toxicele se absorb mai rapid din
stomacul gol, dar unele, care au caracter iritant, pot declanşa voma
(ANTU la câine şi porc). Conţinutul gastric realizează diluţia şi chiar
neutralizarea unor toxice (albuminele din lapte pentru metale grele).
Absorbţia intestinală este cea mai importantă, fiind dependentă de
solubilitatea substanţei. Substanţele hidrosolubile cu moleculă mică se
absorb prin difuzie simplă, pa baza gradientului de concentraţie sau prin
difuzie mediată de proteine transportoare (mecanism de simport, pentru
electoliţi), fără consum de energie. Substanţele liposolubile se absorb ca
şi lipidele alimentare, prin intermediul chilomicronilor. Chilomicronii
sunt micelii coloidale care conţin: triacilgliceroli, acizi graşi liberi,
fosfolipide, colesterol liber şi esterificat etc.
Calea respiratorie este importantă pentru gaze şi aerosoli
(pesticide pulverizate din avion). Toxicele ajung rapid în cordul stâng şi
apoi în circulaţia generală, determinând moartea rapidă. Substanţele
iritante determină strănut, tuse, dispnee, bronhospasm şi sufocare sau
congestie şi edem pulmonar.
Absorbţia transcutanată este importantă pentru toxicele
liposolubile; organofosforice, organoclorurate, unguente cu mercur, iod
etc. Leziunile pielii (plăgi de tuns, castrare, dermatite) favorizează
absorbţia şi a substanţelor hidrosolubile.
Absorbţia parenterală este cea mai rapidă şi este calea pe care se
produc intoxicaţiile iatropatice. Este o cale severă pentru că sunt evitate
toate barierele.
După absorbţie toxicele se distribuie în umori, care reprezintă cca
70% din greutatea corporală: 5% sânge, 15% lichid intercelular şi 50%
lichidul intracelular.
Difuziunea depinde de calea de absorbţie. Substanţele absorbite
pe cale digestivă ajung în ficat unde sunt parţial metabolizate, apoi intră
în circulaţia generală. Cele absorbite pe alte căi (respiratorie,
transcutanată, parenterală) ajung direct în circulaţie. În sânge circulă sub
formă liberă sau cuplate cu proteinele plasmatice, îndeosebi cu
albuminele.

15
 Unele toxice difuzează uniform în ţesuturi (alcoolul), altele
preferenţial, în funcţie de solubilitate (ex. organocloruratele în ţesutul
gras). Metalele grele se stochează în oase (plumbul, stronţiul, cesiul) sau
în fanere (seleniul, arsenul, thaliul).
Unele substanţe se elimină netransformate: metalele şi metaloizii,
substanţele volatile (narcoticele volatile). Majoritatea toxicelor suferă
însă o metabolizare care poate avea ca rezultat detoxifierea (inactivarea)
sau dimpotrivă, creşterea toxicităţii. Inactivarea se poate realiza sub
acţiunea enzimelor bacteriene, din tubul digestiv, sau a enzimelor
endogene, microzomale şi nemicrozomale, în special în ficat , prin
procese de oxidare, hidroliză, conjugare (cu acid glucuronic, sulfat,
aminoacizi, glucation) dezaminare, etc.
Creşterea toxicităţii are loc în special prin epoxidare: paration-
paraoxon, heptaclor-heptaclor epoxid , aflatoxina-epoxid de aflatoxină
etc.
Epoxizii prin reducere ulterioară sunt transformaţi în compuşi
hidroxilaţi, hidrosolubili, care se pot elimina pe cale renală.
O particularitate a metabolismului toxicelor o constituie inducţia
şi inhibiţia enzimatică. Unele substanţe exogene au proprietatea de a
determina stimularea activităţii enzimelor microzomale hepatice,
accelerând rata de metabolizare proprie (inducţie homoloagă) sau a altor
substanţe (inducţie heteroloagă). Inducţia homoloagă a fost observată la
unele organoclorurate (dieldrin).
Prezintă o importanţă practică deosebită inducţia heteroloagă
determinată de fenobarbital şi alte neurodepresoare, faţă de
organoclorurate, organofosforice, cumarinice etc. (Hayes, 1975; Cotrău,
1978; Popescu şi col.,1991).
Eliminarea toxicelor din organism se realizează pe următoarele
căi:
-digestivă- pentru toxicele greu solubile în apă sau insolubile;
-renală-pentru toxice hidrosolubile sau metaboliţii hidrosolubili ai
celor liposolubile;
-pulmonară- pentru toxice volatile;
-mamară- alcaloizi, micotoxine, organoclorurate (substanţe
liposolubile);
-calea cutanată are importanţă redusă, pentru unele metale grele
şi substanţe volatile.
Pentru caracterizarea vitezei de eliminare a toxicelor din
organism se utilizează timpul de înjumătăţire. Acesta reprezintă timpul
necesar pentru eliminarea a jumătate din cantitatea de toxic. Timpul de

16
înjumătăţire este diferit de jumătatea timpului final de eliminare (T1/2 - T
final/2). Eliminarea se face după o lege exponenţială:
Cr=Ci x e-kt
Cr - concentraţia reziduală
Ci - concentraţia iniţială
K- constantă dependentă de substanţă.

17
 2. NOŢIUNI DE TOXICOLOGIE EXPERIMENTALĂ

2.1. Determinarea experimentală a toxicităţii

Toate medicamentele de uz uman şi veterinar, ca şi produsele

fitosanitare, înainte de a fi introduse în uzul curent (lansate pe piaţă),
trebuie testate din punct de vedere al inocuităţii şi toxicităţii. Prin aceste
teste se evaluează riscul de îmbolnăvire pentru persoanele care fabrică,
manipulează, comercializează produsul, pentru persoanele tratate şi
pentru consumatorii în hrana cărora ajung reziduurile din produs.
Studiile de toxicitate experimentală se clasifică în 7 grupe (după
Milhaud şi col., 1994):
-studiul experimental al toxicităţii acute;
-studiul efectului iritant local şi al sensibilizării alergice;
-studiul efectelor mutagene;
-studiul toxicităţii pe termen scurt (subacute);
-studiul toxicităţii pe termen lung şi a efectului carcinogen;
-studiul embriotoxicităţii şi a efectelor asupra reproducţiei;
-studii destinate protecţiei mediului.
Întrucât protocoalele de testare diferă în funcţie de autor, pe plan
mondial se pune problema uniformizării acestora, astfel încât testele să
fie recunoscute de toate ţările care comercializează produsul. Organizaţia
pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, ce cuprinde ţările puternic
industrializate, a elaborat unele protocoale standard.
În studiile de toxicitate se utilizează cel mai frecvent rozătoare de
laborator (şobolani, şoareci, iepuri) şi carnivore.
Tendinţa de limitare a experimentelor pe animale a dus la
dezvoltarea unor “metode alternative”, de testare a toxicităţii pe culturi
de celule, ţesuturi sau embrioni. Aceste metode alternative nu pot însă
înlocui în totalitate testele tradiţionale pe animale vii, având unele
dezavantaje legate de: durata de supravieţuire a culturilor, alegerea
parametrilor revelatori ai toxicităţii şi faptul că o cultură de celule este un
sistem izolat.

2.1.1. Determinarea toxicităţii acute

Toxicitatea acută exprimă efectele nefaste care se manifestă într-

o perioadă dată (obişnuit 14 zile) după administrarea unei doze unice de

18
substanţă. Indicatorii cei mai utilizaţi pentru aprecierea toxicităţii acute
sunt:
-doza letală 50 (DL50);
-concentraţia letală 50 (CL50) şi
-doza maximă tolerabilă (DMT).
DL50 este doza unică, calculată statistic, la care mor 50% din
animalele supuse experienţei. Se exprimă în mg/kg.
CL50 reprezintă concentraţia unei substanţe, calculată statistic,
care provoacă după expunerea pentru o perioadă definită, moartea a
50% din animale într-un interval de timp determinat.
DMT este doza maximă care provoacă semne de intoxicaţie, fără
a avea efecte majore asupra supravieţuirii.
Pentru determinarea DL50 se constituie loturi cât mai omogene de
animale: din aceeaşi suşă, vârstă şi greutate apropiată şi repartiţie egală
pe sexe. Se recomandă să se lucreze cu loturi de 10 animale (5 masculi şi
5 femele). Lotului martor i se administrează excipientul substanţei de
testat. Loturilor experimentale li se administrează doze crescătoare de
toxic, alese astfel încât doza cea mai mică să provoace moartea unui
număr minim de animale (1-2), iar doza cea mai mare să provoace
moartea majorităţii animalelor, dar nu a întregului lot. Administrarea
toxicului se face o singură dată, cu sonda, după o dietă de cel puţin 6
ore. Animalele sunt cazate la o temperatură situată în zona confortului
termic (22 ± 3°C), la o umiditate relativă de 30 – 70% şi regim de
iluminare de 12 ore/ zi. Sunt ţinute în observaţie 14 zile, timp în care se
înregistrează simptomele şi mortalitatea. Se efectuează examenul
necropsic şi histopatologic la animalele care au murit intoxicate. DL50 se
calculează statistic, prin metoda curbei etalon. Calculul este facilitat dacă
se înregistrează rezultatele pe hârtie milimetrică specială, cu scară
logaritmică.
Se poate determina DL50 şi prin administrarea toxicului pe cale
parenterală (i.v., i.m., s.c., i.p. sau transcutanat), menţionându-se calea
utilizată.
Pentru substanţele gazoase sau cele care se utilizează sub formă
de aerosoli, se poate determina DL50 prin inhalaţie, expunerea la toxic
durând 4 ore.
În cazul produselor fitosanitare se impune evaluarea toxicităţii
pentru păsări sălbatice (prepeliţă, potârniche, raţă sălbatică), peşti şi
albine. La păsările sălbatice testarea se face pe tineret, toxicul
administrându-se fie în doze unice, fie timp de 5 zile în hrană, în
concentraţii crescătoare. Alături de loturile experimentale se utilizează un

19
lot martor negativ, care primeşte hrană fără toxic şi un lot martor pozitiv,
care primeşte în hrană o substanţă a cărei toxicitate este cunoscută (de
exemplu, dieldrin).
Toxicitatea pentru peşti se exprimă prin CL50 (concentraţia
substanţei în apă, la care mor 50% din peşti). Aceasta variază în funcţie
de timpul de expunere (24, 48 sau 96 ore), temperatura apei, gradul de
oxigenare şi specia utilizată. Cele mai sensibile sunt Salmonidele: Salmo
gairdneri (păstrăvul curcubeu) ş.a.
Toxicitatea pentru albine trebuie determinată la toate
insecticidele. DL50 se exprimă în µg produs/albină.
Determinarea dozei maxime tolerabile (DMT) se face prin
metoda secvenţială. }inând cont de informaţiile disponibile privind
produsul, se administrează animalelor o primă doză, care n-ar trebui să
determine decât simptome minime. După supravegherea atentă şi
aşteptarea unui timp suficient, se administrează doze crescătoare, până
când se înregistrează simptome evidente de toxicitate (fără să fie afectată
supravieţuirea).
Metodele alternative, de determinare a toxicităţii “in vitro”, pe
culturi celulare, constau în aprecierea concentraţiei toxicului la care
efectul este letal pentru celule şi a concentraţiei la care apar anumite
modificări morfologice.
Pentru reducerea numărului de animale de experienţă, înainte de
determinarea DL50 se recomandă utilizarea “testului limită” (“limit
test”). Zece animale (5 masculi şi 5 femele) primesc pe o cale
determinată (oral sau parental) doza de 2 000 sau 5 000 mg/kg. Dacă
nici un animal nu moare, se apreciază că DL50 este superioară celei
utilizate.
Dacă nu moare nici un animal, se recurge la una din următoarele
metode:
-determinarea intervalului de toxicitate sau
-metoda secvenţială, ascendentă sau descendentă.
Determinarea intervalului de toxicitate constă în administrarea
de doze crescătoare (de exemplu, 40, 200 şi 1 000 mg/kg) la câte un
mascul şi o femelă. În acest fel se poate aprecia că DL50 este situată în
intervalul 40 – 200 sau 200 – 1 000 mg/kg ş.a.m.d., ceea ce permite ca la
determinarea DL50 să se utilizeze un număr mai mic de loturi
experimentale.
Metoda secvenţială constă în administrarea unei doze (d) la un
animal. Dacă acesta supravieţuieşte 24 ore, la un alt animal se

20
administrează o doză superioară de 1,3 ori (d x 1,3). Dacă şi acesta
supravieţuieşte, se continuă cu d x 1,3 x 1,3 ş.a.m.d., până când animalul
de experienţă moare. Dacă animalul a murit la prima doză (d), se
continuă experienţa cu o doză de 1,3 ori mai mică (d/1,3), până la doza
la care animalul nu moare (Milhaud şi col., 1995).
Metoda secvenţială este preferabilă precedentei în pregătirea
pentru determinarea DL50, deoarece numărul de animale sacrificate este
minim, iar intervalul de toxicitate apreciat este mic (d – d x 1,3).

2.1.2. Determinarea acţiunii iritante locale şi a sensibilizării alergice

Studiul efectului iritant local sau alergizant are ca scop protejarea

persoanelor care manipulează produsul, de la fabricaţie până la utilizare
şi cunoaşterea reacţiilor locale ale pielii şi mucoaselor, care pot surveni
după utilizarea produsului. Astfel de testări se fac îndeosebi pentru
produse fitosanitare, medicamente topice, cosmetice şi produse pentru
igiena corporală, de uz uman.
Acţiunea iritantă asupra pielii se testează pe iepure. Se
utilizează 3 – 6 animale. Produsul de testat se aplică pe pielea intactă sau
scarificată şi se menţine în contact 24 ore printr-un plasture, animalele
fiind menţinute în cuşti de contenţie speciale sau contenţionate cu coliere
speciale, care împiedică îndepărtarea produsului prin lins. Se urmăreşte
efectul local după o oră, 24, 48 şi 72 ore. Reacţiile cutanate (eritem
şi/sau edem) se notează după o grilă propusă de Draize (1971), de la 0 la
4. Dacă “scorul” este ≥ 2 (eritem bine definit, respectiv edem uşor, bine
definit), produsul va purta “fraza de risc” R38: “iritant pentru piele”.
Acţiunea iritantă asupra globului ocular se testează pe iepure,
prin depunerea a 100 mg produs în sacul conjunctival al unui ochi. Se
închid pleoapele şi se masează globul ocular 20 secunde. Ochiul
congener serveşte ca martor. Se urmăreşte efectul la o oră şi zilnic, până
la 7 zile. Se notează reacţia corneei, irisului şi a conjunctivei, după grila
propusă de Draize (1971). Dacă “scorul” este ≥ 2 pentru opacitate
corneeană şi/sau ≥ 1 pentru leziunile irisului şi/sau ≥ 2 pentru leziunile
conjunctivei, produsul poartă “fraza de risc“ R36, “iritant pentru ochi”.
Dacă produsul de testat este foarte iritant pentru ochi, imediat
după ce se observă leziunile, globul ocular se spală cu o cantitate mare
de apă.
Acţiunea iritantă pentru mucoase se testează prin aplicarea a
100 mg produs pe mucoasa peniană la iepure. Rezultatele se citesc la 24

21
şi 72 ore, interpretarea făcându-se după aceleaşi criterii ca şi pentru
piele.
Pentru produsele topice care necesită aplicări repetate, în special
pentru cele dermatologice, se poate urmări clinic şi histologic acţiunea
acestora după 20 şi 90 zile de utilizare.

Testele de sensibilizare alergică locală se efectuează de

preferinţă pe cobai. Se utilizează protocoale diverse, dar indiferent de
metodă, experimentul presupune două etape:
-sensibilizarea animalului, prin contacte unice sau repetate cu
produsul (injecţii intradermice sau aplicaţii locale, ca şi în cazul testării
acţiunii iritante);
-declanşarea reacţiei alergice, prin recontact cu produsul,
după o perioadă de repaus de cca. 15 zile, timp în care se dezvoltă
reacţia imunitară.
Testarea se efectuează pe cel puţin 10 animale. Dacă cel puţin
30% reacţionează pozitiv, produsul se etichetează cu Xi, purtând “fraza
de risc” R43: “poate determina sensibilizare prin contact cu pielea”
(Milhaud şi col., 1995).
Acţiunea fototoxică, constând în capacitatea de a mări efectul
razelor ultraviolete asupra pielii şi acţiunea fotoalergizantă se testează
prin aplicarea pe piele a produsului în cantitate de 1/4 - 3/4 din doza
minimă capabilă de a produce eritem, urmată de iradierea cu UV şi
înregistrarea efectului.
În cazul substanţelor foarte acide (pH ≤ 2) sau foarte alcaline
(pH ≥ 11,5) efectul iritant este de la sine înţeles, nefiind necesară
testarea. Produsele de acest fel sunt incluse direct în clasa Xi (iritante).
În scopul reducerii numărului de animale de experienţă, se
recomandă efectuarea prealabilă a testărilor pe un singur iepure.
Dacă reacţiile sunt foarte importante, nu mai este necesară utilizarea
a 3 – 4 animale.
Metodele alternative nu sunt încă complet validate. Se utilizează:
-testul pe membrană corioalantoidă de embrion de găină, în vârstă de
10 zile, apreciindu-se: coagularea proteinelor în şi în jurul vaselor
sanguine. Se estimează viteza apariţiei, gradul şi dimensiunile
leziunilor; testul pe ochi enucleat, constând în depunerea produsului
pe cornee şi urmărirea efectului clinic şi histologic;
-testul pe culturi celulare, pentru materiale biomedicale (catetere,
sonde, proteze). Mici bucăţi de material se introduc în cultura de

22
 fibroblaste şi se apreciază modificările celulare prin examen
microscopic, după coloraţie.

2.1.3. Determinarea acţiunii mutagene

Mutaţiile pot afecta celulele germinative sau somatice. Primele

se transmit la descendenţi, putând determina apariţia de anomalii
(teratogeneză). Mutaţiile somatice pot duce la dezvoltarea tumorilor
maligne, existând o strânsă corelaţie între acţiunea mutagenă şi
acţiunea cancerigenă. Această observaţie a permis înlocuirea testelor de
carcinogenitate pe animale de laborator, care sunt costisitoare şi necesită
timp îndelungat, cu testele de mutageneză (Hayes, 1989; Milhaud şi
col.,1994).
Se cunosc trei tipuri de teste de mutageneză:
teste de mutaţii genice;
teste de mutaţii cromozomiale;
teste de explorare a mecanismelor de reparaţie a AND.
Dintre testele de mutaţii genice, cel mai cunoscut este testul propus de
Ames şi Mc. Cann (1976), constând în utilizarea unor suşe de
Salmonella typhimurium (T98, T100, TA1535, TA1537), care nu se pot
dezvolta pe medii fără histidină. Într-o placă Petri (martor) cu mediu de
cultură solid, lipsit de histidină, se însămânţează 109 bacterii. În alte 3
plăci cu acelaş mediu nutritiv se plasează rozete sau godeuri cu
concentraţii diferite ale substanţei de testat şi se însămânţează, aceeaşi
tulpină de S. typhimurium, în aceeaşi doză ca şi în placa martor. După
incubarea la 37°C, 24 ore, în placa martor se dezvoltă 10 – 30 colonii,
datorită apariţiei de mutante spontane (revertante), capabile să se
dezvolte fără histidină. Testul este pozitiv (substanţa este mutagenă)
dacă în plăcile care conţin substanţa de testat se dezvoltă un număr mare
de colonii (revertante), proporţional cu concentraţia substanţei.
Pentru aprecierea mai fidelă a efectului mutagen asupra
mamiferelor, se utilizează teste pe linii standard de culturi celulare de
hamster, şoarece sau om.
Testele pentru evidenţierea mutaţiilor cromozomiale şi testele de
explorare a mecanismelor de reparaţie a AND sunt mai laborioase şi
necesită experienţă în domeniul citogeneticii, dar legislaţia europeană
impune efectuarea lor pentru medicamentele de uz uman. Mutaţiile
cromozomiale pot fi depistate prin prelevarea de celule din măduva
osoasă a unui hamster tratat şi evidenţierea anomaliilor cromozomiale

23
sau, mai simplu, prin aprecierea proporţiei de eritrocite tinere în care
persistă resturi nucleare.

2.1.4. Studiul toxicităţii subacute

Are ca obiective:
-evidenţierea efectelor nedorite care pot surveni după
administrarea repetată a unui produs, ca urmare a acţiunii cumulative sau
a altor mecanisme;
-precizarea naturii efectelor toxice, a organelor ţintă şi a
timpului de reversibilitate a efectelor adverse;
-determinarea “dozei fără nici un efect advers”.
Durata testării variază în funcţie de produs, dar nu trebuie să
depăşească 1/10 din durata vieţii animalelor de experienţă. De exemplu,
pentru medicamente care se administrează timp de până la 7 zile, testarea
durează 28 zile, pentru medicamente care se administrează 7 – 30 zile,
testarea durează 90 zile, iar pentru medicamente care se administrează
peste 30 zile, ar fi necesară testarea timp de 6 luni.
Calea de administrare diferă în funcţie de calea de contaminare:
orală, transcutanată sau aeriană.
Metoda cea mai uzuală este determinarea DL50 de 90 zile (DL50-
90) la şobolan, pe cale orală. Ca şi în cazul DL50 unice, se constituie loturi
omogene, cărora li se administrează doze diferite (crescătoare) de toxic.
În plus, se utilizează un “lot satelit” de minimum 10 animale, căruia i se
administrează doza cea mai mare utilizată la loturile experimentale. Acest
lot se ţine sub observaţie încă 28 zile după expirarea perioadei de 90 zile,
pentru a urmări reversia manifestărilor de intoxicaţie. Toxicul se
administrează în hrană, timp de 90 zile. Hrana nu trebuie să conţină
substanţe cu acţiune cumulativă (altele decât cea de testat), ca:
micotoxine, reziduuri de pesticide etc.
Animalele se examinează clinic zilnic, urmărind aspectul pielii,
mucoaselor, globilor oculari, ritmul respirator, comportamentul,
vivacitatea etc. Se fac cântăriri săptămânale şi se determină cantitatea de
furaj consumată. Se efectuează examenul oftalmologic la începutul şi la
sfârşitul experienţei.
Se înregistrează mortalitatea pe durata experienţei şi se
calculează statistic DL50-90, după metoda curbei etalon. Se efectuează
examenul necropsic minuţios şi examenul histopatologic, la toate
animalele moarte, inclusiv cântărirea organelor interne.

24
 La sfârşitul experienţei se sacrifică toate animalele rămase în viaţă
(cu excepţia “lotului satelit), efectuându-se examenul hematologic şi
biochimic sanguin şi urinar. Examenul anatomopatologic complet
(inclusiv histopatologic) se efectuează la lotul martor şi la lotul care a
primit cea mai mare doză de toxic. Rezultatele se exprimă statistic.
Doza cea mai mare la care nu se înregistrează modificări ale nici
unuia dintre parametrii menţionaţi este considerată “doza fără efect
advers”.
La examenul anatomopatologic se acordă o atenţie deosebită
leziunilor care ar putea sugera efectul cancerigen al substanţei: necroze
hepatice şi renale, hiperplazia canalelor biliare, proliferări celulare
anormale, noduli de regenerare etc.
Pentru evaluarea riscului de intoxicaţie a personalului care
manipulează produse chimice sau pesticide, se utilizează o variantă a
testului constând în aplicarea toxicului pe pielea rasă (pe cel mult 1/10
din suprafaţa corporală), zilnic, timp de 28 zile la şobolan.
Evaluarea toxicităţii prin inhalaţie presupune expunerea zilnică a
animalelor, timp de 6 ore.
Pentru evaluarea neurotoxicităţii întârziate a organofosforicelor
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică recomandă
testul de 90 zile, pe găini adulte. Se constituie loturi de 6 găini adulte
(de 9 luni), care n-au fost crescute în baterii şi nu prezintă tulburări
locomotorii. Se administrează oral sau injectabil câte o singură doză de
toxic, situată în jurul DL50, astfel încât una din doze să permită
supravieţuirea a cel puţin 3 păsări, timp de 21 zile. După 21 zile se repetă
administrarea aceleiaşi doze. Nu se iau în considerare manifestările de
intoxicaţie acută, care apar până la 48 – 72 ore de la administrare. Pentru
prevenirea mortalităţii este permis tratamentul cu atropină.
Se notează tulburările locomotorii care apar între a 3-a şi a 21-a
zi, după fiecare administrare. La sfârşitul perioadei de 90 zile, păsările se
sacrifică şi se examinează histologic măduva spinării şi nervii sciatici,
pentru a exclude tulburările locomotorii datorate bolii lui Marek.
Pentru evaluarea acţiunii cumulative a unui toxic se calculează
indicele de cronicitate (IC), reprezentând raportul dintre DL50 şi DL50-
90. Teoretic, IC poate avea valori cuprinse între 1 – 90. În practică însă
nu există substanţe total necumulative (IC = 1), nici substanţe total
cumulative (IC = 90). Convenţional se consideră că sunt cumulative
substanţele cu IC≥2. Printre cele mai cumulative toxice se numără
raticidele cumarinice (Warfarina, IC = 20,8), unele chimiosterilizante

25
(Metepa, IC = 18,1), insecticidele organoclorurate (Dieldrin, IC = 12,8)
etc.

2.1.5. Studiul toxicităţii pe termen lung şi a efectului cancerigen

Testarea toxicităţii cronice are aceleaşi obiective ca şi metoda

anterioară, iar protocolul utilizat este apropiat celui pentru DL50-90.
Administrarea toxicului şi înregistrarea efectelor durează mai mult de
1/10 din viaţa animalelor de experienţă: 6 luni, 1 an sau 2 ani. Examenele
oftalmologice, biochimice şi hematologice se efectuează din 3 în 3 luni
sau din 6 în 6 luni, când studiul durează 2 ani. Reversibilitatea efectelor
toxice se urmăreşte la “lotul satelit”, care a primit doza cea mai mare de
toxic. La sfârşitul perioadei experimentale se sacrifică 50% din
supravieţuitori, se îregistrează leziunile, iar după cel puţin 28 zile se
sacrifică restul efectivului, urmărindu-se capacitatea de regenerare a
organelor lezate. Studiul fiind foarte costisitor, se utilizează doar pentru
substanţe cu efecte toxice tardive, puternic cumulative sau care
determină anumite efecte particulare, puţin cunoscute.
Testarea acţiunii cancerigene necesită un protocol riguros şi
foarte costisitor, impunând măsuri deosebite privind:
puritatea produsului de testat şi calitatea hranei administrate;
cunoaşterea susceptibilităţii suşei de animale de experienţă
faţă de tumori spontane;
profilaxia bolilor infecţioase: utilizarea de animale indemne de
germeni patogeni, cuşti sterilizate, ventilaţia cu aer filtrat şi tratat cu UV
etc (Hayes, 1989).
Loturile experimentale sunt constituite din cel puţin 50 animale,
separate pe sexe. Supravegherea animalelor se efectuează pe toată
durata vieţii (convenţional, 18 luni la şoareci şi 2 ani la şobolani) sau
până când mor 75 – 80% din animale, din fiecare lot. Se efectuează
examene hematologice şi biochimice periodice, iar animalele moarte sau
sacrificate se examinează anatomo- şi histopatologic.
După Milhaud şi col. (1995), un studiu de carcinogeneză costa în
1983 2 – 4 milioane franci. Astfel de studii se efectuează doar atunci
când sunt cu adevărat indispensabile, luând în considerare:
-structura produsului;
-rezultatele testelor de mutageneză;
-rezultatele observaţiilor din cadrul determinării DL50-90;
-condiţiile de utilizare şi indicaţiile produsului.

26
 Ca metode alternative se utilizează testele de carcinogeneză pe
peşti (plătică, păstrăv), la care se dezvoltă uşor tumori hepatice şi teste
pe scoici, care pot concentra toxicele.

2.1.6. Studiul embriotoxicităţii şi al efectelor asupra reproducerii

În cazul substanţelor susceptibile de a fi toxice pentru embrioni

sau fetuşi se urmăresc: embrioletalitatea şi teratogenitatea.
Embriotoxicitatea se exercită cel mai bine în perioada
multiplicării zigotului (blastulă), scăzând odată cu avansarea gestaţiei.
Teratogeneza, tradusă prin apariţia de malformaţii, se manifestă
doar în perioada de organogeneză (în prima treime a gestaţiei). La
femelele domestice, perioada de sensibilitate la produsele teratogene este
situată între a 5-a – a 15-a zi de gestaţie la pisică, între a 8-a – a 24-a zi
la căţea, a 9-a – a 35-a zi la la scroafă şi până în a 3-a săptămână la oaie.
La femeie, perioada de risc maxim este între a 13-a – a 50-a zi.
Embrioletalitatea poate masca uneori teratogenitatea, cele două
efecte fiind strâns legate.
Testarea teratogenităţii se face pe loturi de 20 şobolance sau
şoricioaice gestante, sau pe 12 – 20 iepuroaice. Toxicul se administrează
o singură dată, între zilele 3 – 15 de gestaţie la şoricioaică şi şobolancă şi
între zilele 6 – 18 de gestaţie la iepuroaică. Femelele se sacrifică înainte
de data fătării (ziua a 18-a la şoricioaică, a 19-a la şobolancă şi a 28-a la
iepuroaică, pentru a evita consumul nou-născuţilor malformaţi de către
femele. Se înregistrează: numărul de corpi galbeni, numărul de fetuşi vii,
fetuşi morţi, resorbţii embrionare, greutatea fetuşilor şi a placentelor. Se
efectuează examenul extern al fetuşilor, cu lupa, după care aceştia sunt
împărţiţi în două loturi. Jumătate din fetuşi sunt imersaţi în lichid Bouin,
apoi sunt secţionaţi transversal, pentru evidenţierea anomaliilor organelor
interne. Al doilea lot este cufundat în alcool de 70°C, supus unui
tratament alcalin, care face ţesuturile moi transparente, apoi se
efectuează coloraţia cu alizarină. Colorantul se fixează pe schelet,
evidenţiind anomaliile acestuia şi tulburările de osificare.
Efectele toxicelor asupra reproducerii mai sunt urmărite prin:
-studierea parametrilor reproducerii pe mai multe generaţii;
-studierea fecundităţii la masculi şi femele;
-urmărirea toxicităţii asupra fetusului în perioada peri- şi
postsnatală.

27
 Dintre metodele alternative, cele mai bune rezultate se obţin prin
testele pe culturi de embrioni de mamifere. Cei mai utilizaţi sunt
embrionii de şobolancă, prelevaţi în ziua a 9-a de gestaţie. Embrionii se
cultivă timp de 48 ore “in vitro”, în mediu cu substanţa de testat.
Tulburările de dezvoltare se pot decela prin examinare cu lupa. Dacă
produsul de testat nu este solubil în mediu sau nu penetrează embrionii,
rezultatele pot fi fals negative.
S-au mai propus teste de embriotoxicitate efectuate pe ouă sau
amfibieni, peşti, insecte, moluşte, însă nu sunt încă validate.

2.1.7 Studiul efectelor toxice asupra sistemului imunitar

Sunt cunoscute efectele imunosupresoare sau imunotoxice ale

unor medicamente (tetracicline, aminozide, cloramfenicol, fenobarbital
clorpromazină) şi toxice exogene: Pb, Hg, Cd, hidrocarburi aromatice
halogenate etc. Imunotoxicitatea se manifestă prin:
-scăderea rezistenţei la infecţii experimentale sau la implantul
de tumori;
-perturbarea maturării şi diferenţierii limfocitelor T;
-inversarea raportului CD4+/CD8+;
-efect toxic direct asupra macrofagelor;
-inhibiţia funcţiilor polinuclearelor neutrofile;
-scăderea concentraţiei unor imunoglobuline şi
-creşterea incidenţei leucemiei acute (Hayes, 1989; Milhaud şi
col., 1994).
Pentru evidenţierea efectului imunosupresor, Descotes (1992) a
propus 3 etape:
-etapa de “screening” primar;
-etapa evaluării funcţionale a răspunsului imun;
-confirmarea perturbărilor funcţionale.
Prima etapă se realizează odată cu testarea toxicităţii subacute
sau cronice (DL50-90), pe baza numeroşilor parametri studiaţi cu această
ocazie. Se poate suspecta efectul imunotoxic al produsului de testat, pe
baza următoarelor date:
-modificările ponderale şi morfologice ale organelor interne;
-examene imunohistochimice ale ţesuturilor limfoide;
-numărul eritrocitelor şi formula leucocitară;
-dozarea imunogobulinelor serice;
-numărul leucocitelor şi al subpopulaţiilor limfocitare:
limfocite B, Th (CD4+), Ts (CD8+).

28
 În etapa a II-a se efectuează teste specifice pentru imunitatea
umorală şi celulară, “in vitro” şi “in vivo”.
În etapa a III-a se utilizează fie teste complementare celor din
etapa a II-a, fie verificarea “in vivo” a rezistenţei la infecţii sau la tumori
implantate.

2.1.8. Teste de ecotoxicitate

Aprecierea efectelor nocive ale pesticidelor şi ale diverşilor

poluanţi chimici asupra mediului înconjurător se realizează prin trei
categorii de teste de ecotoxicitate:
-teste simple, de ecotoxicitate directă;
-teste integrate;
-teste în condiţii “de teren” (în ecosisteme naturale).
Studiile de ecotoxicitate urmăresc evidenţierea efectelor nocive
induse direct, de către produsul de testat, ca şi a acţiunii metaboliţilor
acestuia, a capacităţii de acumulare şi în special de “magnificaţie”
biologică (creşterea succesivă a concentraţiei reziduurilor în lungul
lanţurilor trofice).
S-a stabilit existenţa unei corelaţii între proprietăţile fizico-
chimice ale substanţelor (solubilitate, tensiune superficială, rezistenţa la
reacţii de hidroliză şi oxido-reducere) şi acţiunea lor asupra mediului.
Testele de ecotoxicitate directă constau în urmărirea efectului
produsului de testat asupra unei singure specii, întreţinută într-un biotop
simplificat (artificial). Cel mai frecvent se utilizează organisme acvatice:
alge, purici de baltă (Daphnia magna), peşti (păstrăv, crap etc.). Se
determină concentraţia în apă a produsului, la care este inhibată
dezvoltarea a 50% din indivizi (CI50) sau concentraţia letală pentru 50%
din indivizi (CL50).
În funcţie de durata expunerii există teste de ecotoxicitate
imediată (expunere de 24 – 96 ore) şi teste pe termen mediu (expunere
de 14 – 28 zile).
Testele integrate urmăresc efectul toxicului asupra unor
microecosisteme artificiale sau asupra unor lanţuri trofice. De exemplu,
se introduce toxicul în bălţi artificiale cu o suprafaţă determinată (cca.
50m2), în anumite concentraţii, urmărindu-se acţiunea asupra
ecosistemului pe o perioadă de 3 luni – 1 an, comparativ cu o baltă
martor, fără toxic. Se mai pot utiliza cuşti din grilaj metalic care separă
anumite specii de restul ecosistemului.

29
 Studiile de ecotoxicitate în condiţii de teren se fac după
aplicarea produsului de testat pe anumite culturi agicole, urmărindu-se
efectele asupra faunei utile şi asupra celei dăunătoare.
În cadrul studiilor de ecotoxicitate se mai urmăreşte procesul de
biodegradare şi de bioacumulare a toxicului. Produsele care se
biodegradează în proporţie de peste 70% în 28 zile sunt considerate uşor
biodegradabile. Bioacumularea este corelată direct cu liposolubilitatea.
Comportamentul toxicului în sol depinde de proprietăţile fizico-
chimice şi încărcătura în substanţe organice ale acestuia. Se efectuează
studii privind adsorbţia toxicului, spălarea acestuia pe coloane de sol,
fotodegradarea, metabolizarea, timpul de înjumătăţire, influenţa asupra
biomasei solului etc.

2.2. Particularităţi privind evaluarea inocuităţii medicamentelor

de uz veterinar

În cazul medicamentelor de uz veterinar, pe lângă testele de

toxicitate pe animale de laborator, înainte de introducerea în uzul curent
se impune testarea inocuităţii pentru speciile de animale cărăra le este
destinat produsul, pentru personalul care-l manipulează, pentru
consumatorii de produse de origine animală şi a efectelor nocive
asupra omului.
Conform Directivei 92/18 a Comunităţii Economice Europene,
studiile privind toleranţa locală şi generală a medicamentelor de uz
veterinar trebuie efectuate pe căile de administrare recomandate de
producător. Medicamentele trebuie să aibă un interval de siguranţă
suficient de mare (doza maximă tolerată să fie suficient de mare) pentru a
nu determina efecte nedorite în cazul creşterii rezonabile a dozei sau în
urma prelungirii duratei de administrare. Se studiază cât mai amănumţit
acţiunea farmacologică şi efectele secundare. În cazul medicamentelor a
căror utilizare comportă anumite riscuri, se fac menţiuni speciale pe
etichetă. De exemplu, pentru substanţele toxice şi stupefiante se
inscipţionează textul “A se elibera numai cu reţetă”, iar pentru
medicamentele remanente, care lasă reziduuri în ţesuturi, se indică
“Respectaţi dozele prescrise”.
Riscurile pentru personalul care manipulează medicamente de uz
veterinar sunt, în general limitate. Sunt necesare unele măsuri de
precauţie în cazul manipulării amestecurilor medicamentoase care conţin
substanţe alergizante (penicilină ş.a.). Antiparazitarele externe şi alte
toxice liposolubile trebuie aplicate cu mănuşi de protecţie.

30
 Limitarea efectelor nocive asupra consumatorilor de produse
animale a impus cercetări privind concordanţa între doza terapeutică şi
nivelul reziduurilor din ţesuturi, stabilindu-se doza zilnică admisă pentru
consumator şi limita maximă a concentraţiei admisă în diverse ţesuturi.
Conform reglementării 2377/90 a Comunităţii Economice
Europene (reactualizată în 18.03.1992), din punct de vedere al limitei
maxime de reziduuri, medicamentele de uz veterinar sunt incluse în 4
anexe (liste);
Anexa I – Lista substanţelor farmacologic active pentru
care limitele maxime de reziduuri sunt fixate, incluzând: toate
substanţele din grupul sulfamidelor, unele antibiotice (benzilpenicilina,
ampicilina, amoxicilina, oxacilina, cloxacilina, dicloxacilina),
cefaquinona, enroflaxacina, closantel şi ivermectinele.
Anexa II – Lista substanţelor care nu impun limite
maxime de reziduuri: peroxidul de hidrogen, sulful şi etiproston–
trometamina.
Anexa III – Lista substanţelor farmacologic active pentru
care s-au stabilit limite maximale provizorii: toate sulfamidele (pentru
reziduuri din lapte), furazolidonă, dimetridazol, ronidazol (pentru carne,
grăsime, ficat, rinichi), dapsone (pentru carne, organe, lapte),
tetracicline, spiramicina, febantel, fenbendazol, oxfendazol, levamisol,
azaperonă, carazolol. Ulterior s-au adăugat numeroase alte
medicamente.
Anexa IV (reactualizată în 1994) – Substanţe farmacologic
active pentru care nu s-au putut fixa limitele maxime admise:
nitrofuranii (cu excepţia furazolidonei) şi cloramfenicolul.
Un comitet mixt F.A.O./ O.M.S. de experţi în aditivi alimentari
evaluează periodic doza zilnică admisă şi limita maximă de reziduuri
admisă, pentru medicamente de uz veterinar. Propunerile comitetului
sunt incluse în Codex Alimentarius şi servesc ca date de referinţă în
schimburile internaţionale de produse alimentare, pentru ţările din cadrul
G.A.T.T. Se urmăreşte armonizarea reglementărilor cu cele din alte ţări.
Majoritatea medicamentelor de uz veterinar nu au efecte
nefavorabile notabile asupra mediului extern, comparativ cu produsele
fitosanitare. Se efectuează studii privind efectele dăunătoare asupra
mediului determinate de utilizarea dezinfectantelor la ferme mari,
medicamentele care se elimină netransformate prin fecale (ivermectinele)
sau urină, reglementându-se condiţiile de utilizare ale acestora.

31
 3. PRINCIPII GENERALE DE DIAGNOSTIC TOXICOLOGIC

Diagnosticul toxicologic se bazează pe coroborarea datelor

epizootologice, clinice, morfopatologice, a rezultatelor analizelor de
laborator şi a testelor biologice.
a) Ancheta epizootologică (toxicologică) urmăreşte în general
tipicul din cadrul patologiei infecţioase, cu atât mai mult cu cât
toxicozele sunt îmbolnăviri cu caracter de masă, ca şi bolile infecţioase.
Ancheta toxicologică are însă unele particularităţi.
Trebuie verificat modul de păstrare, manipulare şi utilizare a
medicamentelor, pesticidelor, îngrăşămintelor chimice, produselor
petroliere sau a altor produse chimice.
Se examinează hrana şi apa pentru descoperirea sursei toxice. În
cazul descoperirii acesteia, trebuie evaluat riscul de intoxicaţie şi gradul
de expunere la toxic.

GE (mg/kg)= C(ppm)xK(kg)
G(kg)
C-concentraţia toxicului în furaj
K-cantitatea de furaj consumat
G-greutatea animalului (sau greutatea medie a lotului)
Se înregistrează numărul de animale moarte sau bolnave (specia,
rasa, sexul, vârsta)
Se culeg informaţii privind cursul evenimentelor legate de
îmbolnăvire (pe zile, ore), antecedentele de boală, informaţii privind
acţiunile efectuate: imunizări, tratamente de grup, deratizări, dezinfecţii;
intervalul de timp scurs de la schimbarea furajului; tipul de păşune, dacă
sunt disponibile substanţe toxice, plante toxice, dacă scoaterea la păşune
s-a făcut fără o pregătire prealabilă; date privind debutul îmbolnăvirii şi
semnele clinice observate până la momentul examinării; terapia efectuată
şi rezultatul ei.
La animalele mici se culeg informaţii privind habitatul, modul de
viaţă, eventualele deparazitări ale animalului sau habitatului etc.
Valoarea anchetei epizootologice este mare dacă se stabileşte cu
certitudine că animalul a fost expus la toxic. Simpla prezenţă a toxicului
nu este un indiciu sigur că animalul l-a ingerat sau că a consumat
cantitatea suficientă pentru a apărea intoxicaţia.

32
 b) Examenul clinic este foarte important în stabilirea
diagnosticului, dar simptomele intoxicaţiilor sunt în general complexe.
Nu sunt semne patognomonice şi există foarte puţine semne
caracteristice pentru anumite intoxicaţii. Trebuie acordată o importanţă
deosebită detaliilor. Ex. manifestări de hiperexcitabilitate
neuromusculară: tremurături, convulsii, contracţii tonice şi clonice apar
în numeroase intoxicaţii. Dacă se înregistrează însă tremurături
musculare fasciculare, se poate suspecta o intoxicaţie cu pesticide
organoclorurate sau organofosforice sistemice, cu componentă clorurată.
Tulburări digestive: vomă, diaree, colici, apar în numeroase intoxicaţii.
Dacă sunt însoţite de hipersalivaţie, mioză, hiperhidroză şi alte semne de
vagotonie se suspectează o intoxicaţie cu organofosforice sau carbamaţi.
Trebuie examinat atent animalul, începând cu cavitatea bucală.
Uneori se pot surprinde leziuni erozive sau ulcerative ale mucoasei
bucale, care sugerează consumul de substanţe iritante sau caustice.
Unele examene paraclinice au valoare orientativă. Examenul
ecografic permite evidenţierea hemoragiilor interne, în intoxicaţii cu
raticide anticoagulante, sau a leziunilor congestive şi degenerative
hepatice şi renale din numeroase intoxicaţii.
Examenul biochimic al urinei dă date foarte preţioase, care permit
aprecierea stării funcţionale atât a aparatului urinar cât şi a unor organe
interne. Un examen rapid se realizează cu benzi reactive (strip-uri), care
după simpla imersie în urină permit detectarea rapidă a unor tulburări
organice. Noi am utilizat cu rezultate foarte bune testele: Combur-8
(Boehringer Manheim), Combina-9 SG (Human), MakroMed etc. Banda
cu reactivi (stripul) se introduce în urină, se menţine maximum o
secundă, iar citirea se face după alte 60 secunde, prin compararea culorii
fiecărei zone reactive cu gama colorimetrică înscrisă pe ambalaj. Testele
permit aprecierea concomitentă, semicantitativă, a 8-10 parametrii
urinari: prezenţa nitriţilor, pH-ul urinei, densitatea, prezenţa albuminelor,
a glucozei, corpilor cetonici, urobilinogenului, bilirubinei şi a sângelui
(hematii sau hemoglobină) şi a leucocitelor.
Albuminuria se întâlneşte îndeosebi în afecţiuni renale (congestii,
nefrite, nefroze), şi hepatice (hepatite, hepatoze). Glicoproteinele
(mucinele) secretate de mucoasa căilor urinare nu influenţează testul. Pot
apărea rezultate fals pozitive în urma perfuziei cu înlocuitori de plasmă
sanguină (polivinil-pirolidonă) sau dacă recipientul în care se recoltează
urina conţine urme de săruri de amoniu cuaternar sau clorhexidină.

33
 Glucozuria se întâlneşte în diabet zaharat, afecţiuni hepatice,
hipercorticism (sindromul lui Cushing), dar şi în miodistrofii, unele
meningoencefalite, stări septicemice etc.
Corpii cetonici apar în urină în cetoze (cetoza vacilor, toxiemia
de gestaţie a oilor), dar şi unele afecţiuni hepatice, endocrine şi în general
în boli însoţite de hipoglicemie sau hiperglicemie (diabet zaharat).
Sensibilitatea mare a testelor permite depistarea la rumegătoare a cetozei
subclinice, care însoţeşte afecţiunile prestomacale.
Pigmenţii biliari apar în urină în sindromul de icter. Diferenţierea
celor trei tipuri de icter (mecanic, hemolitic, hepatocelular) se poate face
prin coroborarea examenului urinei cu examenul clinic. Icterul hemolitic
este însoţit de hemoglobinurie. În icterul hepatocelular se poate întâlni:
albuminurie, glucozurie, cetonurie.
Hematuria se întâlneşte în afecţiuni renale sau ale căilor urinare:
congestii renale, nefrite, nefroza necrotică, cistite acute, hematuria
esenţială a rumegătoarelor, tumori renale sau vezicale, urolitiază,
intoxicaţii cu raticide nticoagulante etc.
c) Examenul morfopatologic este obligatoriu în orice situaţie
când apar îmbolnăviri în masă. Poate confirma o toxicoză suspectată.
Trebuie efectuat cu atenţie, acordând importanţă detaliilor. Unele toxice
dau leziuni intense, altele dau leziuni discrete sau nu produc leziuni.
Unele produc modificări ale sângelui, culoare sau miros caracteristic etc.
d) Analiza chimică este indispensabilă pentru confirmarea
diagnosticului. Poate furniza criteriul cel mai important pentru
diagnostic. Valoarea ei nu trebuie însă absolutizată. Se pot obţine şi
rezultate fals negative sau fals pozitive datorate recoltării defectuoase a
probelor, conservării necorespunzătoare (unele toxice, ca
organofosforicele şi carbamaţii se metabolizează şi în probă; gazele, se
pot elimina) sau necunoaşterii unor particularităţi ale toxicului
(organocloruratele se depozitează în ţesutul gras şi sunt ubicvitare). Pe
de altă parte , pentru unele toxice nu există metode adecvate de analiză.
e) Testarea biologică se utilizează pentru confirmarea
diagnosticului. Ideal ar fi să se reproducă intoxicaţia cu substratul
suspect (furaj, apă), pe animale din specia la care a apărut episodul
morbid. Metodologia este însă costisitoare şi uneori imposibil de aplicat.
De obicei se reproduce intoxicaţia pe şobolani, şoareci (pt.
mamifere) utilizând substratul suspect sau diferite produse patologice.
Ex.: pentru confirmarea intoxicaţiei cu alcaloizi (stricnină) aceştia se pot
extrage din conţinutul digestiv sau urina animalelor moarte, injectându-se

34
la animalul de experienţă. Apariţia simptomelor de intoxicaţie confirmă
diagnosticul, dar lipsa lor nu-l infirmă.
Limitele testelor biologice sunt demonstrate de însuşi modul de
determinare a DL50: 50% animale mor, dar celelalte rămân sănătoase, din
raţiuni necunoscute.
Există şi teste biologice standardizate, cu valoarea recunoscută,
utilizate în diagnosticul micotoxicozelor dar şi a intoxicaţiilor cu unii
alcaloizi.

3.1. Recoltarea şi expedierea probelor pentru examene toxicologice

de laborator

Comitetul Tehnic de Omologare a Metodelor de Diagnostic

Paraclinic Medical Veterinar (C.T.O.M.D.P.M.V.) precizează condiţiile
generale de prelevare a probelor pentru examene toxicologice de
laborator (Neda şi col. 1998).

a. Probe de apă
Probele pentru determinarea caracteristicilor fizice şi chimice
se iau în recipient de sticlă cu dop şlefuit sau din material plastic cu dop
din acelaşi material, cu capacitatea de 1 l. Recipienţii de sticlă trebuie
curăţaţi cu amestec oxidant, apoi cu apă de robinet şi în final cu apă
distilată. Pentru anumite determinări, unde este necesară o spălare
suplimentară, aceasta se indică în standardul de analiză respectiv.
Înainte de luarea probelor, recipienţii se vor clăti de trei ori cu
apa de analizat
Recipienţii se vor umple cu proba până la nivelul dopului.
Probele pentru determinarea caracteristicilor bacteriologice se iau
în recipient de sticlă cu dop şlefuit, cu capacitatea de 0,5 l, sterilizaţi în
prealabil conform STAS 3001-83.
Probele pentru determinarea caracteristicilor biologice se iau în
recipienţi de sticlă cu capacitatea de 1 l, nesterili, conform STAS 6329-
77.
Probele de apă potabilă pentru determinarea caracteristicilor
fizice, chimice, radiochimice, bacteriologice şi biologice se iau din
reţeaua de distribuţie, rezervoare, fântâni şi izvoare. Din reţeaua de
distribuţie, probele se iau după ce s-a lăsat apa să clocotească 10 minute.
Din rezervoarele de apă, probele se iau de la punctul de ieşire. Din puţuri
de captare noi, probele se iau de la punctele de distribuţie după o

35
pompare continuă, până la atingerea debitului de regim al captării şi până
ce conţinutul de cloruri, substanţe organice, fier, din cel puţin 3 probe de
control luate la interval de 1 h în timpul pompării, nu mai variază. Din
fântâni, în cazul extragerii apei prin pompare, probele se iau la gura
pompei, după o pompare de minimum 20 minute; în cazul luării cu
găleata, probele se iau de la adâncimea de 30 cm sub oglinda apei. În
cazul izvorului cu curgere liberă, apa se recoltează de la puntea de
curgere liberă a izvorului, evitând tulburarea şi ridicarea artificială a
oglinzii apei. În cazul izvorului captat, probele se recoltează de la
punctul de distribuţie.
Recipienţii cu probele pentru analiza fizică, chimică şi biologică
se umplu până la semn şi se închid etanş. Recipienţii cu probele pentru
analiza radiochimică şi bacteriologică se umplu până la cca 1 cm sub dop
şi se închid etanş.
Intervalul de timp dintre prelevarea probelor şi efectuarea
analizelor trebuie să fie cât mai scurt, pentru evitarea modificării
caracteristicilor apei. În cazul în care analizele nu se pot efectua în
maximum 4 h de la prelevare, probele se conservă conform tabelului 2.
Conservarea probelor pentru determinarea caracteristicilor
bacteriologice se face prin păstrare la temperatura de 2-40C, timp de
max. 24 h.
Conservarea probelor pentru determinarea caracteristicilor
biologice se face prin adăugarea de 10-12 ml soluţie 4% de formaldehidă
la 1 ml de probă. Proba conservată se poate păstra maximum 7 zile.
Pentru menţinerea organismelor animale microscopice
(ex:protozoare) probele se conservă prin adăugarea de 4 ml amestec 2:1
de glicerină şi alcool etilic 96% vol., la 100 ml probă.
Probele de apă luate pentru determinarea caracteristicilor fizice,
chimice, bacteriologice şi biologice se vor transporta de la locul de
recoltare la locul de analiză, în lăzi izoterme sau truse frigorifice, în
condiţii care să asigure menţinerea temperaturii la maximum 40C.
Fiecare probă va fi însoţită de un buletin care cuprinde
următoarele specificări:
-locul şi caracterizarea sursei de apă potabilă;
-data luării probei (anul, luna, ziua, ora);
-modul de recoltare a probei;
-temperatura apei în momentul luării probei;
-modul de conservare a probei (în cazul conservării);
-numele persoanei care a luat proba;

36
 Tabelul 2
Modul de conservare a probelor de apă pentru analize de laborator
(după Neda şi col.,1998)

Parametrul de Mod de conservare Durata de

analizat conservare
Concentraţia ionilor Se păstrează la o temperatură inferioară 4h
de hidrogen temperaturii de recoltare
Amoniac Se adaugă 1 cm3 H2SO4 d=1,84 la 1 dm3 24 h
probă şi se păstrează la 2-40C
Arsen Proba se aduce la pH=2 cu HCl dă1,19 30 zile
Azotaţi Se adaugă 40 mg HgCl2 la 1 dm3 probă 24 h
sau 4 cm3 CHCl3 la 1 dm3 probă şi se
păstrează la 2-40C
Azotiţi Se adaugă 40 mg HgCl2 la 1 dm3 probă 24 h
sau 4 cm3 CHCl3 la 1 dm3 probă şi se
păstrează la 2-40C
Cianuri libere Se adaugă soluţie 10% NaOH până la 24 h
pH=11 şi se păstrează la 2-40C
Aluminiu Proba se aduce la pH=2 30 zile
Cadmiu Proba se aduce la pH=2 cu HCl dă1,19 30 zile
Cupru Se adaugă 5 cm3 de HCl cu d=1,19 la 1 30 zile
dm3 probă
Plumb Proba se aduce la pH=2 cu HNO3 dă 30 zile
1,4
Zinc Se adaugă 1 cm3 HCl d=1,19 la 0,1 dm3 30 zile
probă
Pesticide
Organoclorurate Se păstrează la2-30C 7 zile
Organofosforice Se păstrează la 2-30C 24 h
Triazine Se păstrează la 2-30C 7 zile
Substanţe organice Se adaugă 15 cm3 H2SO4 d=1,84 diluat 24 h
oxidabile 1-3% la 300 cm3 probă

b. Probe de furaje
Furajele trebuie recoltate şi expediate la laborator în aşa fel încât
proba să reprezinte valoarea medie a furajului.
La formarea probei medii se vor îndepărta obligatoriu părţile
superioare ale furajului, care nu se dau în consum, fiind de obicei
necorespunzătoare. Proba medie se formează din mai multe probe
parţiale, ridicate din puncte cât mai diferite, pentru a reflecta cât mai
exact însuşirile şi compoziţia chimică a diferitelor tipuri de furaje.

37
 Recoltarea probelor medii pentru examen de laborator se va face
de către sau în prezenţa unor organe neutre (sanitare veterinare, poliţie,
consilii populare). La recoltare se întocmeşte un proces verbal în care se
vor menţiona următoarele:
-data recoltării probelor;
-denumirea furajului şi a unităţii care l-a produs;
-modul de depozitare, transport şi ambalare, cantitatea existentă;
-aspectul organoleptic al furajului (culoare, gust, miros);
-modul de recoltare a probelor şi numele persoanelor care au
executat-o;
-măsurile luate (scoaterea din alimentaţie sau nu);
-cazurile care au determinat necesitatea examenelor de laborator,
arătându-se proporţia îmbolnăvirilor, pierderilor prin mortalitate sau
sacrificări de necesitate, semnele clinice, anatomo-patologice, influenţele
înregistrate asupra producţiei animale, perioada când s-au constatat
aceste fenomene;
-nominalizarea analizelor ce se solicită a fi executate de către
laborator.
Din probele parţiale recoltate se va face o probă generală, care se
omogenizează după specificul furajului şi din care se prelevă proba
medie. Acestea se împart în trei porţiuni: una din probe se va trimite
laboratorului pentru analiză, a doua rămâne organului care a recoltat
proba, iar a treia se dă beneficiarului. Ultimele două probe servesc drept
contraprobă pentru eventuale expertize. Acestea se vor păstra în locuri
uscate, răcoroase. Toate cele trei probe se sigilează de către organul
neutru care le-a prelevat.
Fiecare probă se va ambala în saci, săculeţi, pungi de hârtie sau
material plastic sau borcane cu dop şlefuit. În cazul furajelor lichide,
borcanele se umplu 4/5 din volumul lor. Greutatea probelor nu trebuie să
fie mai mare de 1 Kg. Probele uşor alterabile se expediază la laborator în
cel mai scurt timp.
În cazul în care se solicită analiza conţinutului în minerale
(microelemente) trebuie să se aibă în vedere ca probele să nu fie umezite
şi să nu fie impure (nisip, pământ). Probele pentru astfel de analize se
ambalează în borcane de sticlă spălate cu apă distilată şi uscate sau
săculeţi din material plastic.
Probele se trimit la laborator cu adresă la care se anexează o
copie a procesului verbal de recoltare.
Fiecare probă va purta o etichetă cu următoarele date:
-denumirea furajului şi numărul curent al probelor;

38
 -numele unităţii de la care s-a recoltat;
-data recoltării;
Recoltarea probelor:
-din căruţe şi autocamioane cu furaj vrac, probele se scot din 5
puncte diferite şi cât mai adânc;
-din vagoane, probele se scot de la patru colţuri şi la o distanţă de
50-75 cm de perete;
-din silozuri se recoltează din mai multe puncte şi cât mai adânc;
-pentru fibroase se iau din şiră prin smulgere din mai multe
puncte diferite;
-probele din culturi masă verde se recoltează în faza optimă de
vegetaţie, din puncte diferite ale parcelei. Probele se trimit în ambalaje
care să nu permită fermentarea.
Pe lângă proba medie, în episoadele de intoxicaţie de natură
furajeră se recomandă expedierea la laborator a unor probe recoltate din
aşa-zisele “locuri fierbinţi”: locurile de unde au consumat animalele care
au prezentat manifestări severe de intoxicaţie şi au murit sau au fost
sacrificate de necesitate. Aceste probe servesc doar la identificarea
rapidă a toxicului, neavând relevanţă juridică (Popescu, 1996).
c. Probe de material patologic
Conţinutul stomacal se ambalează în borcane de sticlă brune, bine
închise, sau pungi de polietilenă şi se transportă în termose veterinare
pentru a împiedica modificările de pH.
Creierul, ficatul, rinichiul se ambalează în borcane bine închise
sau în pungi de polietilenă, în termose cu gheaţă.
Sângele se recoltează în eprubete (cca 2/3 din volum) pentru
exprimarea serului şi în eprubete cu EDTA.
Urina, laptele, colostrul se recoltează în borcane cu dop sau
eprubete (bine spălate).
Voma şi fecalele se transportă în borcane bine închise.
Adresa de însoţire a probelor trebuie să cuprindă toate datele
anchetei epizootologice precum şi eventualele tratamente individuale sau
de grup, asocierile medicamentoase. Culoarea, mirosul diverselor secreţii
sau excreţii vor fi notate şi caracterizate. La fel modificările
anatomopatologice: ulcerative, hemoragice, culoare, consistenţă.
Se va cerceta cu atenţie habitatul în care s-a produs intoxicaţia şi
se vor recolta momeli, plante, apă, ambalaje de la furaj, aditivi,
medicamente, chimicale de orice fel, etichete şi sticle suspecte, care vor
fi trimise laboratorului împreună cu restul probelor chiar dacă nici una
din acestea nu este încă considerată agentul cauzal al intoxicaţiei. Probele

39
se trimit prin curier, în timp util, pentru a se evita alterarea şi deteriorarea
produselor, asigurându-se totodată securitatea lor.
Pentru precizări suplimentare privind particularităţile de
recoltare, conservare şi expediere a probelor în vederea analizelor
toxicologice de laborator, recomandăm consultarea Legii sanitare
veterinare nr. 60/1974, modificată prin Legea 75/1991 şi a tratatului
“Medicină legală veterinară“ (vol 1 şi 2, Enache şi col., 1994, 1996).

3.2. Metode generale de extracţie şi separare a toxicelor

3.2.1.Izolarea toxicelor din aer

Toxicele din aer sunt detectate din atmosfera poluată sau

determinate după recoltarea probelor de aer.
Detecţia se realizează cu ajutorul hârtiilor, creioanelor sau
tuburilor indicatoare.
Hârtiile indicatoare se prepară prin impregnarea unor benzi sau
rondele de hârtie de filtru cu un reactiv adecvat şi se expun în atmosfera
poluată sau se aspiră aerul de cercetat prin ele. Toxicul este detectat prin
modificarea culorii- rezultată din reacţia dintre toxic şi reactiv - sau
determinat semicantitativ după timpul necesar apariţiei culorii (metodă
statică), volumul de aer aspirat, lungimea porţiunii colorate, intensitatea
coloraţiei (metodă dinamică). Sensibilitatea metodei se măreşte, dacă
reacţia are loc pe o suprafaţă mică de hârtie. În tehnica cu pâlnia Palmer,
aerul este aspirat printr-o rondelă de hârtie de filtru, impregnată cu
reactiv şi fixată între flanşele pâlniei. Pata formată este comparată cu
petele-etalon,
naturale (obţinute cu toxicul corespunzător, dacă coloraţia este stabilă)
sau artificială( reproduse în acuarelă pe hârtie de filtru cu pori mici).
Creioanele indicatoare se prepară prin includerea reactivului
într-un material de umplutură amestecat cu un liant, totul modelat sub
formă de creion. În atmosfera de cercetat se trasează o linie cu creionul,
pe hârtie, lemn, etc şi se deduce prezenţa sau chiar concentraţia
aproximativă a toxicului prin modificarea coloraţiei liniei trase. Metoda,
modernă şi extrem de simplă, are şi avantajul stabilităţii faţă de hârtia
indicatoare, deoarece creionul are o suprafaţă mai mică de degradare a
reactivului.
Tuburi indicatoare: se impregnează cu reactiv o pulbere
absorbantă (silicagel, porţelan), conţinută într-un tub de sticlă. La
aspirarea aerului, culoarea se modifică, datorită reacţiei dintre reactiv şi

40
toxic. Concentraţia toxicului, citită pe o scară gradată lineară, este
proporţională cu lungimea stratului colorat. Astfel de aparate simple,
portabile, pentru determinarea rapidă semicantitativă a unor toxice din
aer, sunt analizoarele universale UG-1 şi UG-2, constituite dintr-un
dispozitiv de absorbţie a aerului, tuburi indicatoare specifice fiecărui
toxic şi o trusă de accesorii pentru prepararea tuburilor indicatoare. De o
construcţie similară sunt tuburile Drager, Auer etc.
Recoltarea probelor de aer se realizează prin mai multe procedee.
a. Recoltarea în recipiente închise (procedeul de moment)
Procedeul este indicat pentru recoltarea toxicelor aflate în
concentraţie mare. Se utilizează recipiente de diferite forme, capacităţi şi
dimensiuni, având însă volum cunoscut, şi anume:
-flacoane de sticlă: flacoane cu dop străbătut de un tub lung
(sifon) şi altul scurt, prevăzute cu robinete, prin care se poate face, la
nevoie, vid; flacoane cu tubulură în T; flacoane simple cu dop rodat;
-pipete de gaz (tonometre): tuburi de sticlă de 200-500 ml, având
la ambele extremităţi robinete sau tuburi de cauciuc închise cu perle sau
baghete de sticlă, sau cu cleme Hoffmann;
-camere, saci, baloane de cauciuc sau de material plastic: au o
utilizare limitată, deoarece unele toxice difuzează prin membrana de
cauciuc (CO2), altele sunt absorbite de aceasta (SO2).
Recoltarea în aceste recipiente se poate face prin trei modalităţi,
în raport cu proprietăţile toxicului şi caracteristicile recipientului.
1. Recoltarea prin dislocuire de lichid
Se umple complet cu apă flaconul cu dop rodat, pipeta de gaz,
etc şi se golesc la locul de recoltare, când aerul de cercetat pătrunde în
locul apei. Metoda se foloseşte atunci când toxicul nu reacţionează cu
apa.
2. Recoltarea prin dislocuire de aer
Se trece prin tubul lung al flaconului, adaptat la un dispozitiv de
aspirare, aer de cercetat, în timp ce aerul iniţial iese prin tubul scurt. Se
introduce un volum de aer de 10 ori mai mare decât volumul iniţial,
pentru a avea siguranţa unei dislocuiri totale. Metoda se foloseşte atunci
când toxicul reacţionează cu apa.
3. Recoltarea prin creare de vid
Se videază recipientul de recoltare (flaconul cu tubulură în T,
flaconul cu tubulură inegală sau pipeta de gaz) pus în legătură cu o
pompă de vid, până când nu se mai observă scădere de presiune în
monometru. Recipientul astfel vidat se deschide la locul de recoltare,
aerul de cercetat pătrunzând în el. Metoda, simplă şi rapidă, se foloseşte

41
atunci când toxicul reacţionează cu apa. Deoarece se creează numai un
vid parţial, iar presiunea remanentă se poate măsura cu manometrul,
trebuie calculat volumul real de aer recoltat, folosind formula de mai jos:
V=V1x(P-Pr)/P
în care:
V-volumul real de aer recoltat, în ml;
V1-volumul recipientului, în ml
P-presiunea aerului, în mm Hg
Pr-presiunea remanentă, în mm Hg.
Recoltarea în recipiente închise are o utilizare limitată deoarece,
pe de o parte, necesită efectuarea imediată a analizelor (probe de
moment) iar pe de altă parte, nu se pot realiza concentrări ale toxicului,
capaciattea maximă a recipientelor fiind de 5 litri.
B. Recoltarea prin aspirare (procedeul continuu)
Procedeul este indicat pentru recoltarea toxicelor aflate în
concentraţie mică în mediu, deoarece prin aspirarea în curentr continuu a
unui volum de aer măsurat, printr-un mediu absorbant, toxicul se
acumulează în acesta, ceea ce permite determinarea chiar a
concentraţiilor mici.
Este necesară o aparatură constituită din: dispozitive de aspirare;
dispozitive de măsurare a volumului de aer aspirat, dispozitive de
reţinere a toxicului. De obicei, dispozitivele de măsurare se interpun între
cele de aspirare şi de reţinere.
1. Dispozitive de aspirare
Aerul se aspiră cu ajutorul dispozitivelor care creează depresiune
în sistemul de reţinere, urmată de pătrunderea aerului în acesta. În funcţie
de cantitatea de aer aspirată, se folosesc aspiratoare hidraulice (1-50 litri)
sau mecanice (peste 100 litri).
a. Aspiratoarele hidraulice sunt utilizate atunci când există o
sursă de apă, dar nu curent electric, şi când se recoltează cu viteze mici,
volume relativ mici de aer. Principalele aspiratoare hidraulice sunt vasele
comunicante şi trompa de apă.
Vasele comunicante sunt reprezentate de două vase de sticlă sau
metal cu capacităţi egale, gradate din 100 în 100 cm3 şi asamblate printr-
un tub de cauciuc pe care se află o clemă, cu ajutorul căreia se reglează
debitul de aspirare. Vasele comunică între ele printr-un dispozitiv de
sifonare sau prin orificii laterale inferioare. Vasul superior se pune în
legătură cu dispozitivul de reţinere, se umple cu apă şi se deschide clema.
Datorită diferenţei de nivel, apa curge în vasul inferior, făcând vid în
vasul superior şi permiţând aspirarea aerului din exterior prin dispozitivul

42
de reţinere, în care se află mediul absorbant. Dacă este necesară aspirarea
unui volum mai mare de aer decât capacitatea unui vas, se schimbă
poziţia vaselor între ele, de mai multe ori. Volumul aspirat este egal cu
produsul dintre numărul vaselor golite şi capacitatea acestora.
Trompa de apă este formată dintr-un tub, care prin extremitatea
sa superioară se adaptează, direct sau prin intermediul unui tub de
cauciuc, la un robinet de apă. În porţiunea mijlocie, tubul se efilează şi
pătrunde în alt tub, care se continuă până la extremitatea inferioară a
trompei. În momentul scurgerii apei, la nivelul piesei mijlocii, are loc o
aspirare de aer. Curentul de aer pătrunde în trompă printr-un tub lateral,
la care se adaptează dispozitivul de reţinere.
b. Aspiratoarele mecanice sunt utilizate pentru recoltările de
lungă durată. De obicei la aspiratoarele cu debit mare se realizează o cale
falsă între pompă şi gazometru.
Aspiratoarele mecanice mai frecvent utilizate sunt: pompele de
vid aspiratoarele de praf şi pompele cu aer comprimat.
Pompele de vid (manuale sau electrice) sunt utile pentru
recoltarea volumelor mari de aer, însă au dezavantajul de a fi grele
(incomode pentru teren) şi supuse corodării prin vaporii acizi şi alcalini,
iar debitul de aer aspirat este uşor modificat, datorită emulsiei apă-ulei
provocată de umiditatea excesivă (Cotrău şi Proca, 1988).
Aspiratoarele de praf sunt pompe electrice de vid modificate, cu
greutate redusă, debit mare de aspirare şi uşor de manipulat. Pentru
utilizare, se fixează la orificiul de aspirare un dop de cauciuc prin care
trec două tuburi: unul în legătură cu gazometrul şi apoi cu dispozitivul de
reţinere, al doilea în legătură cu exteriorul, spre a evita supraîncălzirea
motorului. Aspiratoarele electrice trebuie să fie prevăzute cu dispozitive
“anti-ex” (antiexplozive) pentru locurile de recoltare cu risc de explozie.
Pompele cu aer comprimat sunt indicate pentru locurile de
recoltare cu risc de explozie şi unde există instalaţie de aer comprimat.
2. Dispozitivele de măsurare a volumului de aer sunt
reprezentate de gazometre şi debitmetre.
Gazometrele (contoarele de gaz) indică volumul de aer aspirat,
prin citire directă pe un cadran.
Debitmetrele (reometrele şi rotametrele) marchează debitul de
aspirare, deci cantitatea de aer aspirat în unitatea de timp. Se notează
timpul cât a durat aspirarea şi se calculează volumul, prin multiplicarea
debitului cu timpul.

43
 Calculul volumului de aer adus la condiţii normale.
Deoarece temperatura şi presiunea modifică sensibil volumul de
aer, pentru a obţine rezultate comparabile trebuie făcută corecţia acestuia
la condiţii normale de temperatură şi presiune, adică la 00C şi 760 mm
Hg.
Se utilizează ecuaţia de stare a gazelor perfecte:
PxV=P0V0 (1+αt)
în care:
P= presiunea aerului în momentul recoltării, în mm Hg
P0=presiunea normală=760 mm Hg;
V=volumul aerului aspirat, în litri
V0=volumul aerului aspirat adus în condiţii normale, în litri
α=coeficientul de dilatare volumetrică a aerului=1/273;
t=temperatura aerului în momentul recoltării, în 0C.
Cunoscând valorile lui V, P, t, se poate calcula V0. Există tabele
în care sunt calculate valorile (1+αt) pentru diferite presiuni şi
temperaturi.
Dacă pentru recoltare s-a folosit un recipient vidat, se introduce
în calcul şi presiunea remanentă.
3. Dispozitivele de reţinere
Toxicele sub formă de gaze şi vapori sunt reţinute în medii
absorbante lichide, aflate în absorbitoare.
Absorbitoarele (barbotoarele, vasele spălătoare) sunt recipiente
astfel construite, încât la trecerea aerului prin lichidul absorbant, să se
realizeze o barbotare lentă, permiţând un contact prelungit între aer şi
lichid, cu cedarea toxicului. Totodată, nu trebuie să se aspire lichidul în
exterior.
În raport cu capacitatea, absorbitoarele sunt: microabsorbitoare,
când concentraţiile mici de toxic sunt acumulate prin trecerea unui volum
mare de aer printr-un volum mic de lichid (1-5 ml); macroabsorbitoare,
când concentraţiile mari de toxic sunt reţinute în volume mari de lichid
(50-100 ml); absorbitoare normale, când concentraţiile medii de toxic
sunt reţinute în cantităţi medii de lichid (10-30 ml).
De asemenea în raport cu construcţia, absorbitoarele sunt de
tipuri diferite, însă este obligatorie pătrunderea aerului în recipient printr-
un sistem care să permită dispersarea sa: un tub cu extremitatea, cu bulă
şi orificii, cu placă poroasă etc.

44
 Un tip aparte este impingerul (macro şi micro) prin care aerul
pătrunde în jet puternic şi izbindu-se de fundul recipientului, se divizează,
favorizând reţinerea toxicului.
Mediul absorbant lichid reţine toxicul prin dizolvare sau/şi prin
reacţii chimice. În ultimul caz reprezentând absorbţia propriu-zisă, se
utilizează, de obicei, soluţii de electroliţi, în care toxicul este fixat ca
soluţie sau precipitat. Dacă se utilizează absorbanţi oxidoreducători, se
dozează, în final, compusul eliberat sau consumat, de exemplu iodul,
eliberat de clor sau brom, sau consumat de dioxid de sulf, sau excesul de
absorbant, de exemplu, arsenitul sub acţiunea clorului (Cotrău şi Proca,
1988).
Toxicele sub formă de aerosoli şi pulberi sunt reţinute în medii
absorbante solide , aflate pe diferite suporturi ca: hârtie de filtru,
membrană din material plastic, vată hidrofilă, vată de sticlă etc.
Pâlnia Palmer este alcătuită din două flanşe asamblate printr-un
rodaj între care se plasează o rondelă de hârtie de filtru, se fixează prin
arcuri de oţel sau benzi de cauciuc şi se pune în legătură cu un
gazometru ataşat la un dispozitiv de aspirare.
Alonja este un tub de sticlă cu lungimea de 100 mm şi diametrul
interior de 10 mm, îngustat la una din extremităţi şi prevăzută cu dopuri
rodate la ambele extremităţi. Se introduc aproximativ 0,5 g vată
hidrofilă, astfel tasată încât la trecerea aerului să asigure etanşeitatea
filtrului şi să nu permită ieşirea pulberilor. Se aduce la greutate constantă
prin menţinerea la 1050C la etuvă, se păstrează în exsicator până la
întrebuinţare, iar la locul de recoltare se fixează în poziţie orizontală şi se
pune în legătură cu un gazometru şi un aspirator.
Macro şi microimpingerele funcţionează pe principiul impactului,
încât pulberile sunt reţinute mecanic prin izbirea aerului în jet de fundul
recipientului.
Recoltarea prin aspirare a pulberilor are următoarele avantaje:
realizarea unei recoltări continue, concentrarea pulberilor, includerea în
recoltare şi a pulberilor fine care scapă altor metode de recoltare.
În general la recoltarea prin aspirare, trebuie să se ţină seama de
următoarele condiţii: stabilirea locului şi momentului recoltării (să fie cât
mai reprezentative); volumul de aer recoltat depinde de sensibilitatea
metodei şi de concentraţia presupusă a toxicului (trebuie însă să se poată
determina o cantitate de minimum jumătate din concentraţia maximă
admisă, dacă testările preliminare indică o concentraţie mult deasupra
concentraţiei maxime admise, volumul de aer recoltat se reduce; pentru
asigurarea reţinerii complete a toxicului, se montează în serie 2-3

45
absorbitoare, iar determinarea se face, fie separat pentru fiecare
absorbitor (rezultatele se adună în final), fie pe un amestec alicot (în
proporţii cunoscute) din întregul lichid, deci din toate absorbitoarele
(rezultatul se raportează la cantitatea totală de lichid); se prevede, în
afară de absorbitoarele destinate recoltării de probe, încă un absorbitor
cu soluţie absorbantă, care se transportă în teren fără a aspira aer prin el,
constituind proba martor.

C. Recoltarea direct în aparatul de analiză

În cazul dozării unor concentraţii mari de gaze din aer-
oxid de carbon în condiţii industriale, oxigen şi dioxid de carbon din
atmosferă- se folosesc aparate gaz-volumetrice, în care proba de aer se
aspiră direct în biureta aparatului, punându-se în contact, succesiv, cu
soluţiile absorbante specifice. Volumul gazului din probă se află prin
diferenţa dintre volumul probei iniţiale de aer şi volumul probei după
introducerea sa în soluţia absorbantă.
Analizoarele de gaze
Analizatoarele de gaz folosite în tehnica modernă sunt aparate
care asigură recoltarea, depistarea şi dozarea toxicelor, substanţelor
inflamabile şi explozive, în stare de gaze sau de vapori, individual şi în
amestec, direct din atmosfera poluată.
După gradul de complexitate al aparatelor, există detectoare
simple de gaze, analizoare (cu sau fără dispozitive de înregistrare a
concentraţiilor toxicelor), semnalizatoare de gaze (analizoare prevăzute
cu dispozitive acustice sau optice de semnalizare la depăşirea
concentraţiilor admisibile).
După principiul pe care se bazează, analizoarele sunt: optice,
termochimice şi electrochimice.
Analizoarele optice de gaze măsoară absorbţia luminii de către
toxic sau de către produsul de reacţie dintre toxic şi mediul absorbant,
lichid sau solid. Măsurarea absorbţiei se poate realiza în domeniul vizibil,
ultraviolet şi infraroşu, folosind celule fotoelectrice şi dispozitive de
înregistrare, eventual cu teletransmitere pentru înmagazinare şi
prelucrare. În scopul evitării interferenţelor, se utilizează filtre chimice
selective sau reactivi suplimentari pentru descompunerea sau mascarea
substanţelor interferente. Se determină un singur toxic sau un amestec, în
acest ultim caz fiind, uneori necesară separarea componenţilor prin
microdistilare, microdifuzie, cromatografie, electroforeză. Sensibilitatea
determinărilor este mărită prin utilizarea fluorimetriei în locul
colorimetriei.

46
 Analizoarele termochimice de gaze măsoară energia calorică
rezultată din reacţiile chimice ale toxicelor.
Analizoarele electrochimice de gaze măsoară variaţia
conductivităţii electrice a soluţiei absorbante, după reţinerea toxicului din
amestecul gazos.
Utilizarea analizoarelor de gaze reprezintă o soluţie ideală pentru
supravegherea continuă a atmosferei poluate, permiţând semnalarea
depăşirii concentraţiilor maxime admisibile, ca şi a scăpărilor de gaze şi a
avariilor.
Exprimarea concentraţiei toxicelor din aer se face în:
-greutate/volum (g/v), când toxicul se exprimă în unităţi de
greutate iar aerul în unităţi de volum; de exemplu, mg/litru
-volum/volum (v/v), când atât toxicul cât şi aerul , se exprimă în
unităţi de volum, şi anume:
-procente de volum (% volum), pentru concentraţii peste 0,1
%;
-părţi pe milion (ppm), pentru concentraţii cuprinse între 0,1
ppm şi 100 ppm, reprezintă un volum de toxic la 1 milion de volume de
aer;
-părţi pe bilion (ppb), pentru concentraţii sub 0,1 ppm;
reprezintă un volum de toxic la 1 miliard (bilion) de volume de aer.

3.2.2. Izolarea toxicelor din produse biologice şi alte produse

Toxicele pot fi izolate din proba de analizat (urină , sânge,

conţinut digestiv, alte produse biologice, corpuri delicte, furaje, apă etc)
prin diferite metode, principalele fiind incluse în tabelul 3.
Dintre variantele posibile, se selectează metoda optimă de izolare
în funcţie de următorii factori:
a. Scopul analizei: identificarea sau stabilirea concentraţiei
toxicului (doza letală, doză toxică, doză terapeutică etc.); precizarea
formei de prezentare a toxicului (ca atare, metaboliţi, forme conjugate
sau legate de proteine); identificarea toxicului însuşi sau numai a grupei
căreia îi aparţine ( de exemplu, fenobarbitalul sau derivaţii barbiturici în
general); limitarea ariei de cercetare la o anumită grupă (de exemplu,
numai metale) sau dimpotrivă, extinderea la majoritatea grupelor de
toxice; urgenţa analizei; scopul în care se solicită rezultatul etc.

47
 Tabelul 3
Principalele metode de izolare a toxicelor
(după Cotrău şi Proca, 1988)
Metode de izolare Categoria de toxice

Distilare Toxice volatile

Antrenare cu vapori de apă Toxice volatile
Antrenare prin curent de aer Toxice gazoase (H2S, H3P etc)
Toxice volatile (CS2, HCN, C6H6)
Difuzie simplă Toxice volatile (etanolul)
Macerare cu apă Toxice minerale (unele săruri)
Dializă Toxice minerale (acizi, baze, săruri
alcaline şi alcalinoteroase)
Electrodializă Toxice minerale (fluoruri)
Toxice organice nevolatile
(barbiturice, unii alcaloizi etc)
Mineralizare Toxice minerale (metale şi compuşii
lor)
Extragere cu solvenţi Toxice organice nevolatile

b. Materialul de analizat disponibil: în cantitate mare sau mică;

simplu (apa) sau complex (organe); numărul probelor de analizat din acel
material etc.
c. Natura toxicului: necunoscută sau indicată (individual sau ca
grupă de toxic) în actul de solicitare a analizei ( în cazul unei indicaţii,
mersul analizei depinde de existenţa unor metode deja stabilite sau de
necesitatea elaborării unor tehnici noi de izolare); toxicul se găseşte
singur sau în amestec cu alte toxice etc.
d. Eventualele substanţe interferente: antidoturi, medicamente
sau alte substanţe administrate în scop diagnostic etc.
e. Disponibilităţile laboratorului: aparatura, capacitatea de
lucru, personalul, etc.

3.2.2.1. Izolarea toxicelor volatile

Toxicele volatile sunt izolate prin:

-distilare , când toxicul are punctul de fierbere sub 1000C;
-antrenare cu vapori de apă, când punctul de fierbere este
superior punctului de firbere al apei, sau când produsul se descompune la
temperatura sa de fierbere;

48
 -antrenarea cu un curent de aer, în cazul special a unor toxice
gazoase şi volatile;
-difuzie simplă, când toxicul este uşor volatil.

A. Distilarea
Se folosesc instalaţii adaptate pentru micro- sau macrodistilare în
raport cu cantitatea de produs de analizat.
Balonul de distilare prevăzut cu un termometru este ataşat la un
refrigerent descendent terminat cu o alonjă, al cărui capăt este introdus
în recipientul de colectare (preferabil un balon cotat) conţinând câţiva
mililitri de apă sau alt lichid adecvat.
În cazul toxicelor foarte volatile, recipientul de colectare este
menţinut într-un vas cu gheaţă. Încălzirea se face direct pe sită sau pe
baie electrică, sau într-o baie de clorură de calciu 40%, pentru a evita
descompunerea prin piroliză a produsului, precum şi apariţia unor
compuşi neoformaţi (de exemplu, HCN) rezultaţi din descompunerea
substanţei organice. Dacă toxicul este uşor degradat la căldură, se
preferă distilare la presiune scăzută. Eventuala fosforescenţă a distilatului
este sesizată prin acoperirea refrigerentului cu o carcasă de culoare
neagră, prevăzută cu un orificiu de observare. Spumarea este împiedicată
prin adaos, în balonul de distilare, de parafină solidă, ulei de parafină sau
silicon (nu se utilizează alcoolul octilic).
Când toxicul este necunoscut- în cazul unei analize generale- sunt
necesare două distilări: la prima distilare, în mediu acid, se separă
toxicele acide şi neutre, iar la a doua, în mediu alcalin, toxicele alcaline.
Distilarea în mediu acid. Produsul solid de analizat (10-200 g)
este mărunţit şi omogenizat prin mijloace adecvate şi tratat cu o cantitate
dublă de apă distilată. Se acidulează cu acid sulfuric, azotic sau tartric şi
se supune distilării. Se culege în apă distilată sau în lichid slab alcalin, o
cantitate de distilat aproape egală cu volumul de apă adăugat. Se
completează distilatul la un volum cunoscut. Dacă volumul distilatului
este mare (de exemplu, 200 ml) se redistilează de două ori succesiv,
culegându-se de fiecare dată numai 1/2 din volumul supus distilării, încât
în final, volumul distilatului va fi, în acest caz, de 50 ml.
Produsul lichid de analizat se distilează ca atare după ce, în
prealabil, a fost acidulat.
Distilarea în mediu alcalin. Reziduul din balon, după separarea
toxicelor acide şi neutre, este alcalinizat cu MgO solid sau Na2CO3 10%.
Se adaugă o cantitate dublă de apă faţă de produsul iniţial luat în lucru şi

49
se distilează. Pentru a evita pierderile bazelor organice uşor volatile,
distilatul este cules în H2SO4 0,1 N.
Când toxicul este cunoscut se execută distilarea în mediu acid sau
alcalin, în funcţie de natura toxicului. Se opreşte distilarea atunci când
reacţia de recunoaştere a toxicului este negativă. Dacă volumul
distilatului este prea mare se concentrează, ca mai sus, apoi se aduce la
un volum cunoscut.
Toxicul din distilat este identificat şi dozat, fie în distilatul ca
atare fie în reziduul rezultat din evaporarea unui solvent cu care a fost
epuizat distilatul. Evaporarea solventului se realizează pe baie de apă
(când toxicul este termostabil sau are volatilitate redusă) sau în vid (când
toxicul este termolabil sau foarte volatil).

B. Antrenarea cu vapori de apă

Se bazează pe principiul conform căruia un amestec de două
substanţe volatile emite vapori în cantităţi direct proporţionale cu
tensiunea de vapori proprie fiecărei substanţe. Prin încălzire tensiunea de
vapori a fiecărei substanţe creşte, independent de cealaltă. Când
tensiunea de vapori a amestecului egalează presiunea atmosferică,
amestecul începe să fiarbă şi substanţele distilă. Deoarece suma
tensiunilor de vapori a componentelor amestecului este egală cu
presiunea atmosferică, fiecare component distilează la o temperatură
inferioară faţă de propria sa temperatură de fierbere. Pe baza acestui
principiu, antrenarea cu vapori de apă este obligatorie pentru izolarea:
-substanţelor cu puncte de fierbere ridicate (peste 1000C);
-substanţelor nestabile la punctul de fierbere (de exemplu,
tetraetilul de plumb).
Substanţele antrenabile cu vapori de apă se divid în:
-substanţe insolubile în apă, a căror tensiune de vapori nu este
influenţată de prezenţa apei (de exemplu hidrocarburi);
-substanţe solubile în apă, a căror tensiune de vapori este
micşorată de prezenţa apei (de exemplu acizi, alcooli, fenoli, amine).
Antrenarea cu vapori este perturbată în cazul formării de
amestecuri azeotrope, adică a amestecurilor de concentraţie fixă , cu
punct de fierbere mai scăzut decât punctele de fierbere ale fiecărui
component în parte.
Pentru antrenarea cu vapori de apă se folosesc instalaţii diferite,
constituite dintr-un generator de vapori, un balon de antrenare şi un
refrigerent.

50
 Produsul de analizat omogenizat este introdus în balonul de
antrenare şi tratat cu un volum egal de apă, apoi acidulat. După
conectarea balonului la generatorul de vapori şi la refrigerent, produsul
se supune antrenării până când condensul nu mai dă reacţie pozitivă
pentru toxicul volatil acid cercetat (dacă acesta este cunoscut). După
răcire, reziduul rămas în balonul de distilare este alcalinizat şi supus unei
antrenări pentru izolarea toxicelor volatile alcaline, care sunt colectate în
H2SO4 0,1 N. Condensul, adus la un volum cunoscut, este prelucrat ca şi
distilatul.

C. Antrenarea prin curent de aer

Unele toxice volatile (benzenul, HCN din sânge, hidrocarburile
aromatice din organe, CS2 din cereale etc) pot fi separate prin antrenare
cu un curent de aer.
Instalaţia se compune din : recipientul cu produsul de analizat;
absorbitorul cu reactivul specific toxicului de cercetat; dispozitivul de
aspirare (de exemplu pompă de vid) pus în legătură cu absorbitorul,
dispozitivul de purificare a aerului (dacă este cazul), montat înaintea
recipientului cu produsul de analizat.
Unele toxice gazoase solubile în sânge şi eliminate ca atare pe
cale respiratorie (H2S, H3P) pot fi de asemenea, extrase din sânge prin
antrenare cu un curent de aer, utilizându-se o instalaţie adecvată.
În prezent se pot utiliza metode moderne, ca electroforeza,
cromatografia în strat subţire etc, pentru separarea cantităţilor foarte mici
de toxice, atât de toxicele cu structură foarte asemănătoare ( un derivat
barbituric de alţi derivaţi barbiturici, nicotina de alcaloizii înrudiţi din
tutun etc) cât şi de impurităţile propriu-zise. Identificarea toxicelor
efectuată pe cromatoplacă sau pe hârtie este mult mai sensibilă decât
identificarea în eprubetă sau pe sticla de ceas.

3.2.2.2. Izolarea toxicelor organice nevolatile

Izolarea toxicelor organice nevolatile (medicamente, alcaloizi,

pesticide, acizi organici, aditivi alimentari, toxine vegetale şi animale etc)
din diverse produse, se realizează prin extragere cu solvenţi organici. O
parte din aceste toxice pot fi extrase prin electroliză. De asemenea există
toxice (nicotina, amfetamina etc), care pe lângă extractibilitatea cu
solvenţi orgnici, sunt şi antrenabile cu vapori de apă, operaţie urmată
însă, în final, de extragerea distilatului cu solvenţi organici.

51
 Spre deosebire de izolarea toxicelor volatile şi minerale, izolarea
prin extragere cu solvenţi organici a toxicelor organice nevolatile
prezintă o serie de dificultăţi şi anume: extragerea, concomitent cu
toxicul, şi a unor produşi nedoriţi (proteine, lipide, coloranţi, metaboliţi
proprii etc); pierdere de toxic prin absorbţie pe precipitatele din cursul
operaţiilor de purificare, sau oxidare, volatilizare, extragere incompletă
etc.
Extragerea cu solvenţi organici se bazează pe principiul conform
căruia solubilitatea substanţelor este invers proporţională cu masa
moleculară. Toate substanţele toxice organice, indiferent de
complexitatea moleculei, au masa moleculară cu mult mai mică decât a
macromoleculelor proprii organismului.
În general, se urmăreşte ca solventul să extragă toxicul nealterat,
precipitând în acelaşi timp, proteinele. Pentru a mări eficienţa extractivă a
solventului, se adaugă substanţe adjuvante (acizi sau baze).
Metodele de extracţie cu solvenţi organici se clasifică în raport cu
eficienţa (extracţie prin echilibrare sau exhaustivă) şi cu solventul
(extracţie generală sau selectivă).
Extracţia prin echilibrare se bazează pe agitarea produsului de
analizat cu o anumită cantitate de solvent, când se realizează un echilibru
de repartiţie a toxicului între substrat (produsul de analizat) şi solvent-
deci un echilibru între reţinerea toxicului în substrat şi extragerea lui în
solvent. Din lichidul de extracţie ajuns la echilibru, se determină toxicul.
Extracţia exhaustivă se bazează pe epuizarea produsului de
analizat cu solvent mereu proaspăt, operaţia repetându-se până la
extragerea completă. Se pot folosi extracţia cu solvent care recirculă ( în
aparate Soxhelet, Kumagawa etc) sau extracţia cu solvent care se
reînoieşte (în pâlnia de separare) . Un sistem de extracţie exhaustivă
aplicat pentru lichide, se realizează în percolatoare şi este indicat, în
special, în cazul coeficienţilor mici de repartiţie, care reclamă o extracţie
îndelungată pentru ca operaţia să fie completă. Există două tipuri de
percolatoare, în raport cu densitatea solventului, mai mică sau mai mare
decât a apei.
Extracţia generală se realizează cu solvenţi organici cu
capacitate de dizolvare a unei game largi de toxici şi care , totodată, sunt
şi deproteinizaţi, ca de exemplu, alcoolul etilic. Metoda este indicată în
analiza toxicologică generală, când lipsesc indicaţii asupra naturii
toxicului.
Extracţia selectivă se referă la utilizarea solvenţilor specifici
toxicului cercetat şi presupune cunoaşterea naturii acestuia.

52
 Principalele metode de izolare a toxicelor organice nevolatile
sunt: Stas-Otto-Ogier, Dragendorff, Florence, metoda cu tungstat de
sodiu, metoda proteolizei (Fabre) şi extragerea directă cu solvenţi.
Metoda Stas-Otto-Ogier utilizată în prezent se bazează pe
solubilizarea toxicelor în amestec hidroalcoolic slab acidulat, urmată de
îndepărtarea impurităţilor cu alcool concentrat. După îndepărtarea
alcoolului, se extrag toxicele cu solvenţi organici, întâi în mediu acid,
apoi în mediu bazic.
Modul de lucru. Produsul de analizat (50-100 g)- organe,
conţinut stomacal, corp delict etc- fin divizat şi omogenizat, este introdus
într-un balon termorezistent prevăzut cu refrigerent ascendent .
Se acidulează cu soluţie de acid tartric 5% la pH 4 şi se adaugă
un volum dublu de alcool de 950C (volumul de alcool variază totuşi în
funcţie de consistenţa produsului de analizat, astfel ca în final
concentraţia alcoolului să nu depăşească 50%). Nu se folosesc acizi
minerali, deoarece s-ar forma albuminaţi solubili şi s-ar hidroliza unii
alcaloizi (cocaina, atropina).
Se macerează 6-12 ore pe baia de apă la 500C, sau 3-6 ore la
700C, se răceşte şi se filtrează.
Filtratul se purifică pentru îndepărtarea impurităţilor care ar
deranja cercetatrea toxicelor. Se îndepărtează alcoolul prin distilare sub
presiune scăzută, încălzind pe baia de apă la 500C, sau prin evaporare
într-o capsulă până la obţinerea unui lichid siropos. Se răceşte lichidul şi
se tratează, sub agitare continuă, cu un volum de 3-4 ori mai mare de
alcool de 950C. Se lasă să se aglomereze precipitatele floconoase
proteice, se filtrează, se spală precipitatul cu alcool. Se repetă operaţia
de 3-4 ori, folosindu-se în final alcool absolut. Purificarea este completă
când la adăugarea de alcool absolut nu se mai formează flocoane
proteice. Se filtrează, se îndepărtează alcoolul şi se concentrează pe baia
de apă până la consistenţa siropoasă , apoi se diluează cu apă la 50 ml.
Îndepărtarea alcoolului este necesară pentru a asigura extragerea
completă a toxicelor din faza apoasă, căci , în prezenţa alcoolului,
extracţia cu solvenţi organici a toxicelor nu este completă deoarece o
parte din acestea rămân în faza hidroalcoolică.
Lichidul apos acid astfel obţinut este eliberat de majoritatea
impurităţilor proteice. Pentru a elimina şi restul de impurităţi (grăsimi.,
coloranţi) se extrage lichidul apos acid, într-o pâlnie de separare, cu un
volum egal de eter de petrol. Extractul de eter de petrol conţine pe lângă
impurităţile menţionate şi toxice solubile în eter de petrol: acid salicilic,
camfor, glutetimidă, insecticide organoclorurate etc, încât dacă se

53
cercetează aceste toxice, nu se mai extrage cu eter de petrol, pentru că
toxicele ar fi obţinute impurificate. În continuare, pentru o purificare mai
avansată, se pot îndepărta lecitinele prin precipitare cu acetonă, filtrare şi
eliminarea acetonei prin distilare sau evaporare. Lichidul apos acid
conţine majoritatea toxicelor sub formă de tartraţi (alcaloizi şi
medicamente cu caracter bazic), sub formă liberă (glicozizi, cantaridină,
santonină) sau ca acizi neionizaţi (derivaţi barbiturici, acid salicilic, acid
picric) . Toxicele sunt apoi extrase cu eter etilic, cloroform sau alţi
solvenţi, în mediu acid sau alcalin.
Extracţia în mediu acid se realizează cu eter etilic, în volum
dublu sau triplu, în pâlnia de separare. Se culege extractul eteric şi se
repetă operaţia de 2-3 ori. Lichidul apos acid se păstrează pentru
extracţie în mediu alcalin.
Extractele eterice acide reunite se filtrează prin filtru uscat
conţinând puţin sulfat de sodiu anhidru. Filtratul se evaporă pe baia de
apă. În reeziduul rezultat se reţin toxicele organice nevolatile cu pH acid,
ca acizii salicilic, oxalic, picric, derivaţii barbiturici, cantaridina,
santonina, picrotoxina, sulfamidele, cafeina şi, parţial, teobromina,
teofilina, fenacetina, meprobamatul, glutetimida, colchicina, veratrina,
unele pesticide (paration, DDT, DNOC, ANTU) şi metaboliţii cu
caracter acid sau neutru.
Extracţia în mediu alcalin se realizează prin alcalinizarea
lichidului apos acid (rămas de la extracţia cu eter etilic) la pH 9-10, cu
amoniac 10% sau hidroxid de sodiu 5%, apoi extracţie cu un volum
dublu sau triplu de eter etilic, în pâlnia de separare. Se culege extractul
eteric şi se repetă operaţia de 2-3 ori. Lichidul apos alcalin se păstrează,
iar extractele eterice alcaline reunite se filtrează, apoi filtratul se evaporă.
În această etapă se ţine seama de următoarele reguli:
-la cercetarea stricninei se adaugă mai întâi eterul (sau, preferabil,
cloroform) şi apoi se alcalinizează, sub agitare continuă, deoarece
stricnina eliberată prin alcalinizare trece în formă cristalină, greu
extractibilă de către solvent. Or, alcalinizarea concomitent cu agitarea cu
solvent, împiedică cristalizarea, alcaloidul fiind extras pe măsură ce trece
în formă bazică;
-la cercetarea toxicelor volatile (nicotină, amfetamină), extractul
eteric alcalin se acidulează înainte de evaporare, cu acid sulfuric 10% sau
acid clorhidric 10%, spre a evita pierderile prin evaporare.
Extractul eteric alcalin conţine toxice organice nevolatile alcaline:
alcaloizi (cu excepţia morfinei la alcalinizare cu hidroxid de sodiu şi ,
parţial, a stricninei) şi medicamente cu caracter bazic, naturale sau de

54
sinteză (fenotiazine, benzodiazepine, antidepresive triclicice,
antimalarice, curarizante etc) precum şi metaboliţi cu caracter bazic.

Metoda Dragendorff
Metoda se bazează pe solubilizarea toxicelor în apă acidulată şi
precipitarea proteinelor cu alcool. Din filtrat se extrag toxicele cu
solvenţi organici, atât din mediu acid, cât şi din mediu bazic.
Metoda se pretează pentru o gamă largă de toxice extractibile din
mediu acid şi alcalin, însă este laborioasă şi implică un consum mare de
solvenţi.
Metoda Florence (cu acid tricloracetic)
Metoda se bazează pe solubilizarea toxicelor în apă şi
precipitarea proteinelor cu acid tricloracetic care, totodată, asigură
ionizarea bazelor organice. Din filtratul acid se extrag toxicele cu
solvenţi organici.
Modul de lucru. Se triturează 5-50 g organe cu un volum egal de
acid tricloracetic 20%. Se macerează pe baia de apă la 350C timp de 30
minute, când flocularea proteinelor este completă. Se răceşte la 00C
pentru a se solidifica grăsimile. Sângele (5-10 ml) se tratează cu un
volum egal de acid tricloracetic 20%, se agită puternic şi se lasă în
repaus 15 minute. În ambele cazuri se filtrează şi se spală cu apă
depozitul de pe filtru, adăugând apele de spălare la filtrat. Se
neutralizează filtratul cu hidroxid de amoniu şi se acidulează cu acid
acetic. Se substituie astfel acidul tricloracetic, acid tare şi nevolatil, cu
acidul acetic, acid slab şi volatil, deoarece acidul tricloracetic ar trece în
solventul de extracţie şi ar brunifica reziduul, în timp ce acidul acetic, în
aceste condiţii se volatilizează. Din filtratul acid se extrag toxicele cu
solvenţi organici.
Metoda este simplă şi rapidă. Se pretează pentru extragerea
morfinei, stricninei, sulfamidelor, derivaţilor barbiturici, nu însă a
heterozizilor şi a unor alcaloizi ca atropina, cocaina, care sunt hidrolizaţi
de aciditatea puternică a acidului tricloracetic. Metoda are dezavantajul
de a reţine în coagulul format la deproteinizare cu acid tricloracetic, o
cantitate oarecare de toxic, deci nu se realizează o extracţie completă.
Metoda digestiei acide
Metoda se bazează pe macerarea produsului de analizat cu acid
clorhidric pe baia de apă, când precipită proteinele. Din filtrat se extrag
toxicele cu eter, în mediu alcalin.
Modul de lucru. Se tratează 10 g organe, sânge, urină cu 10 ml
apă şi 16,5 ml HCl concentrat (pentru organe) sau 2 ml apă şi 8 ml HCl

55
concentrat (pentru sânge şi urină). Se macerează 5-15 minute pe baia de
apă la fierbere. Se răceşte la gheaţă şi se aduce la pH alcalin cu NaOH
10%. Se extrage de 2 ori cu câte 500 ml eter (pentru organe) şi 100 ml
eter (pentru sânge şi urină). Fazele eterice reunite se filtrează, se purifică
prin spălare cu 10 ml NaOH 20%, apoi se îndepărtează NaOH prin
spălare de 2 ori cu câte 10 ml apă. Faza eterică rezultată se evaporă, iar
în reziduu se identifică toxicele.
Metoda este recomandată pentru medicamente cu caracter
alcalin (fenotiazine, chinină etc) şi metaboliţii cu caracter alcalin, dar
este contraindicată pentru substanţele uşor hidrolizabile (atropină,
cocaină, aconitină, benzodiazepine, paracetamol etc).
Metoda cu tungstat de sodiu (acid tungstic)
Metoda se bazează pe deproteinizarea produsului de analizat cu
tungstat de sodiu (acid tungstic). Din filtrat se extrag toxicele cu solvenţi
organici.
Extragerea directă cu solvenţi
Odată cu introducerea pe scară largă a metodelor cromatografice
(în strat subţire şi gazoasă) şi spectofotometrice în U.V. şi I.R. s-a lărgit
şi domeniul de utilizare a metodei de extragere a toxicelor cu solvenţi,
direct, fără o deproteinizare prealabilă, metodă folosită altădată numai
atunci când toxicul era cunoscut (barbiturice, tranchilizante etc).
Modul de lucru. Se acidulează produsul de analizat (5-50 g)
lichid cu HCl 2N, iar produsul solid se extrage cu apă acidulată cu HCl 2
N , apoi se filtrează.
Se introduce un volum măsurat din probă într-o pâlnie de
separare şi se extrage cu de 5-10 ori volumul său de eter (dacă volumul
probei este mic) sau de două ori cu câte un volum cel puţin egal (dacă
volumul probei este mare, de exemplu, 50 ml). După un minut de agitare
se separă extractul eteric acid. Lichidul apos rămas în pâlnie se
alcalinizează cu NH4OH 2 N şi se extrage cu cloroform de 5-10 ori
volumul său (dacă volumul de lichid este mic) sau de două ori cu câte un
volum cel puţin egal (dacă volumul de lichid este mare, de exemplu 50
ml). După un minut de agitare se separă extractul cloroformic.
În cazul când proba de analizat este simplă (de exemplu, lichid de
spălătură gastrică) şi dacă se apreciază concentraţia toxicului ca fiind
destul de mare iar testul de identificare atât de sensibil încât să permită
prezenţa unui procent mare de impurităţi, extractele obţinute- eteric acid
şi cloroformic alcalin- sunt deshidratate cu sulfat de sodiu anhidru,
filtrate şi evaporate, iar în reziduu sunt cercetate toxicele
corespunzătoare.

56
 În caz contrar, se trece la separarea fracţiunilor a, b, c din
extractul eteric acid şi d, e, f, din extractul cloroformic.
Extractul eteric acid se epuizează de două ori cu bicarbonat de
sodiu 5% câte 1/10 din volumul său (soluţie proaspăt preparată), când în
faza apoasă trec toxicele cu caracter puternic acid (a). Eterul rămas se
epuizează de două ori cu hidroxid de sodiu 0,4%, câte 1/10 din volumul
iniţial de extract eteric acid când în faza apoasă trec toxicele cu caracter
slab acid sau fenolic (b). Eterul rămas constituie fracţiunea c şi conţine
toxicele neutre. Faza apoasă de NaHCO3 şi faza apoasă de NaOH se
acidulează cu acid clorhidric şi se reextrag cu eter. Fazele eterice a, b şi c
se deshidratează pe sulfat de sodiu anhidru, se filtrează şi se evaporă. În
reziduuri se cercetează toxicele corespunzătoare.
Extractul cloroformic se acidulează uşor cu acid clorhidric 2N
pentru evitarea pierderii prin volatilizare a bazelor volatile (amfetamina,
petidina etc) şi se evaporă la sec. Reziduul, conţinând toxice bazice sub
formă de clorhidraţi, se reia cu apă, se filtrează (la nevoie) şi se extrage
de două ori cu câte un volum egal de cloroform. Faza cloroformică
reprezintă fracţiunea d şi conţine toxice bazice cu săruri solubile în
cloroform (fenotiazine, majoritatea antihistaminicelor, narcoticele de
sinteză, unii alcaloizi, ca papaverina, cocaina, aconitina). Faza apoasă
rămasă se alcalinizează cu hidrohid de sodiu 2 N şi se extrage din nou de
două ori cu câte un volum egal de cloroform. Faza cloroformică
reprezintă fracţiunea e şi conţine majoritatea bazelor azotate. Faza
apoasă alcalină rămasă se acidulează, apoi se alcalinizează cu bicarbonat
de sodiu solid la pH 8,5 şi se extrage de două ori cu acetat de etil sau
amestec cloroform-etanol. Faza organică reprezintă fracţiunea f şi
conţine toxicele amfotere. Fracţiunile d, e, f se deshidratează pe Na2SO4
anhidru, se filtrează şi se evaporă. În reziduuri se cercetează toxicele
corespunzătoare.
Extragerea directă cu solvenţi este simplă şi rapidă dar prezintă
inconvenientul formării de emulsii, în special în cazul cloroformului. În
general, volumul de solvent trebuie să depăşească volumul probei
(maximum de 10 ori), ceea ce, în cazul volumelor mari de probă, este
neeconomic.
Purificarea reziduurilor
Reziduul obţinut după evaporarea solventului organic nu este
pur, adică nu conţine numai toxicul, ci şi diverse impurităţi ca substanţe
proteice, lipide, coloranţi etc, care îngreuiază şi, uneori, împiedică
recunoaşterea toxicului; de exemplu, o cantitate mică de alcaloid pur este

57
mai uşor de recunoscut decât o cantitate de zeci de ori mai mare, dar
impură.
În general, purificarea reziduurilor se realizează prin modificarea
pH-ului mediului (de la acid la alcalin şi invers), îndepărtarea
impurităţilor prin extragere cu solvenţi, apoi revenirea la pH -ul iniţial
(acid sau bazic) şi extragerea toxicului purificat cu solvenţi adecvaţi.
Astfel, reziduurile izolate din mediu acid sunt solubilizate într-o soluţie
alcalină (cu hidroxid, bicarbonat sau fosfat alcalin), pentru a trece toxicul
sub formă ionizată. Din această soluţie, impurităţile sunt extrase cu
solvenţi (eter de petrol, eter etilic, cloroform). Faza organică se
îndepărtează, iar faza apoasă se acidulează şi se extrage toxicul purificat
cu solvenţi adecvaţi. În mod similar, reziduurile izolate din mediu alcalin
sunt solubilizate într-o soluţie de acid mineral, iar din soluţia acidă sunt
extrase impurităţile. După îndepărtarea fazei organice, se alcalinizează
faza apoasă şi se extrage toxicul purificat cu solvenţi adecvaţi.
În cazul special al unor toxice se pot aplica şi alte metode de
purificare, ţinând seama de proprietăţile fizico-chimice ale acestora.
Soluţiile conţinând toxicele neabsorbite pe cărbune activat (acid salicilic,
derivaţi barbiturici) sunt tratate la cald, cu cărbune activat (când se
absorb o serie de impurităţi), apoi filtrate. În final se regăseşte toxicul
debarasat de impurităţi. Reziduurile conţinând glicozizi cardiotonici sunt
solubilizate în apă caldă, soluţia este tratată cu acetat bazic de plumb
10%, apoi filtrată. Alcaloizii proveniţi din produse biologice prelevate de
la cadavre necesită îndepărtarea ptomainelor (alcaloizi cadaverici) .
Reziduul se menţine 24-48 ore la temperatura laboratorului, când se
produce o oxidare şi rezinificare, apoi se adaugă 1-2 ml acid clorhidric
0,1 N. În aceste condiţii, alcaloizii se dizolvă, iar ptomainele rezinificate
rămân în reziduu.
În toate cazurile trebuie să se ţină seama de posibilitatea
producerii de pierderi prin purificare, în special în cazul toxicelor
volatile: amfetamină, metadonă, petidină, unii alcaloizi.

3.2.2.3. Izolarea toxicelor minerale

Toxicele minerale pot exista în organism sub formă ionică sau

sub formă de combinaţii complexe (proteinaţi ai metalelor grele), puţin
sau deloc ionizabile.
Compuşii ionizabili pot fi puşi în evidenţă în maceratul apos al
produsului de analizat, în timp ce combinaţiile proteice ale metalelor

58
grele neionizabile nu pot fi depistate direct. În acest caz se impune
mineralizarea- distrugerea substanţei organice- pentru a elimina acţiunea
perturbatoare a substanţei proteice şi a ioniza din nou toxicul mineral.
În consecinţă, toxicele minerale sunt izolate din produsele
organice prin: dializă, electrodializă, mineralizare.
Dializa
Toxicele minerale disociabile (acizi, baze, săruri) din resturi
alimentare, conţinut stomacal, mai rar ţesuturi (în care o parte din toxic
se găseşte sub formă legată ca proteinaţi) se izolează prin macerare cu
apă a produsului, apoi filtrare sau supunere la dializă.
Modul de lucru: dializorul este un tub de sticlă cu diametrul de
3-4 cm. Prin una dintre extremităţi, liberă, se introduce maceratul sau
filtratul. Cealaltă extremitate, acoperită cu o membrană semipermeabilă,
este introdusă într-un cristalizor cu apă distilată, în care toxicul difuzează
treptat. Dializatul, concentrat (dacă este posibil) prin evaporare, este
adus la un volum cunoscut pentru dozare sau serveşte ca atare pentru
identificarea toxicului.
Electrodializa
Unele toxice disociabile minerale (de exemplu, fluorurile) sau
substanţe organice nevolatile (alcaloizi, derivaţi barbiturici) se pot izola
din produse biologice prin electrodializă.
Electrodializa se bazează pe migrarea toxicelor spre anod sau
catod, pe baza polarităţii, din produsul biologic plasat între două
membrane semipermeabile, în recipiente cu apă distilată. Trecerea
curentului electric facilitează eliberarea toxicului din combinaţia proteică
în care se află.
Modul de lucru. Electrodializorul se compune din trei recipiente
separate prin membrane semipermeabile (celofan rezistent). În
recipientul central, se plasează produsul de analizat (de exemplu organe)
fin divizat şi triturat, în amestec cu apă distilată, pentru a forma o pastă
semifluidă şi adus la pH-ul optim de disociere a toxicului respectiv.
Recipientele anodic şi catodic conţin apă distilată şi electrozii
corespunzători. Un sistem din tuburi din sticlă goale, în care circulă apa,
asigură răcirea masei încălzite prin trecerea curentului electric şi totodată
formează suporturi pentru menţinerea distanţei potrivite între recipiente.
Un miliampermetru indică intensitatea curentului (iniţial câţiva
miliamperi, crescând treptat până la aproximativ 150 miliamperi şi
scăzând la sfârşitul operaţiei).
Dacă materialul de analizat conţine toxice organice (alcaloizi,
derivaţi barbiturici), acestea, din cauza disocierii la pH-ul corespunzător,

59
se orientează spre unul din poli. Eliberarea din combinaţia organică fiind
favorizată de trecerea curentului electric şi masa moleculară fiind mult
mai mică decât a proteinelor, toxicul traversează selectiv membrana
semipermeabilă, acumulându-se în recipientul anodic (derivaţii
barbiturici) sau catodic (alcaloizii). Lichidele din recipiente sunt apoi
extrase cu un solvent adecvat.
Dacă materialul de analizat conţine toxice minerale, acestea
disociază şi traversează membrana, concentrându-se în recipientul
corespunzător. Deoarece ionii minerali dau naştere la reacţii secundare
(oxidări, reduceri etc), în lichidele anodice sau catodice aflate în contact
cu electrozii, se plasează electrodul respectiv într-un al patrulea
recipient, de protecţie. În acest caz , majoritatea produsului dializat este
sustras reacţiilor secundare.
Electrodializa prezintă avantajul izolării cantitative şi a obţinerii
toxicului în stare pură. Operaţia durează 24-48 ore.
Mineralizarea
Mineralizarea se realizează pe cale uscată (calcinare) sau umedă.
Principalele metode de mineralizare sunt următoarele:
a) Mineralizarea pe cale uscată (calcinare)
-Calcinare simplă (directă)
-Calcinare cu adaos de oxidanţi
Azotat de potasiu (tehnica Orfila)
Oxid de magneziu (tehnica Geneuil)
Carbonat de sodiu şi azotat de potasiu
Oxid de magneziu şi azotat de magneziu (tehnica Monthule,
Kohn-Abrest)
Calcinare în curent de oxigen
b) Mineralizarea pe cale umedă
Mineralizarea cu clor (clorat de potasiu şi acid clorhidric- tehnica
Fresenius-Babo-Ogier-Stepanov)
Mineralizare cu acid sulfuric, acid azotic, alte adaosuri:
Acid sulfuric şi acid azotic (tehnica sulfonitrică Deniges)
Acid sulfuric, acid azotic şi acid percloric (tehnica
Kahane)
Acid azotic şi acid percloric
Acid sulfuric (sau azotic) şi pemanganat de K
Acid sulfuric şi perhidrol
Alte metode de mineralizare
Condiţiile obligatorii pentru o mineralizare satisfăcătoare sunt
următoarele:

60
 -obţinerea unei mineralizări complete, cu eliberarea totală a
toxicului din combinaţia organominerală;
-eliminarea pierderii de toxic prin volatilizare (mercur, fluor),
deflagrare, absorbţie etc;
-evitarea utilizării reactivilor în cantităţi mari pentru a nu dilua
produsul de analizat, în care deja toxicul se găseşte în cantităţi mici
dispersat în masa mare de produs;
-evitarea transformării toxicului în forme netoxice, care ar scăpa
astfel analizei (de exemplu, trecerea fosforului şi hipofosfitului în acid
fosforic component normal al organismului);
-folosirea reactivilor cu un grad de puritate corespunzător şi a
sticlăriei neutre, spre a împiedica introducerea, pe această cale, a
elementelor cercetate (Pb, As etc);
-evitarea unei tehnici laborioase sau costisitoare.
a. Calcinarea
Fiecare dintre variante are avantajele şi dezavantajele sale.
Calcinarea simplă (directă) are avantajele obţinerii unei cenuşi
fără reziduu organic, în care metalul se găseşte, în majoritate sub formă
de carbonat şi, de asemenea, a unei concentraţii maxime a toxicului.
Prezintă dezavantaje ca: operaţia este laborioasă şi de lungă durată,
necesitând uscare prealabilă; au loc pierderi de toxic, atât prin creşterea
volumului şi debordare, cât şi prin volatilizarea metalelor (Zn, Cd), a
oxizilor metalici (As), a unor săruri, în special cloruri (As, Sb);
distrugerea este incompletă atunci când cărbunele este introdus în
topitura carbonaţilor alcalini.
Pentru remedierea acestor inconveniente s-a recurs la diferite
adaosuri.
Calcinarea cu adaos de oxidanţi a fost iniţiată de Orfila, care a
folosit ca oxidant azotatul de potasiu. În acest mod faza reducătoare, în
care compuşii sunt reduşi la metale (uneori volatile) este micşorată la
maximum; totuşi rămâne pericolul pierderii de toxic prin deflagrare (
deoarece cărbunele, împreună cu azotatul de potasiu formează un
amestec exploziv) . Ulterior, Geneuil a folosit, ca oxidant şi alcalinizant,
oxidul de magneziu care conferă porozitate masei de calcinat, facilitând
oxidarea cu oxigen atmosferic. În plus se micşorează temperatura de
combustie, minimalizând pierderile, deoarece metalele oxiacide (As) ar
trece în săruri volatile în absenţa oxidului de magneziu. Tehnica a fost
ameliorată de Monthule, apoi de Kohn Abrest, prin adăugare, la oxidul
de magneziu, a azotatului de magneziu. Altă variantă a calcinării este cu
adaos de amestec de carbonat de sodiu şi azotat de potasiu.

61
 Calcinarea în curent de oxigen asigură o mineralizare mai rapidă,
însă se pot produce pierderi de toxice prin volatilizare; de aceea trebuie
utilizată o aparatură specială pentru recuperarea produşilor minerali
volatili.
Indiferent de variantă, calcinarea este exclusă pentru cercetarea
mercurului.
Modul de lucru (tehnica Monthule, Kohn Abrest). Se divizează
fin 2 g produs de analizat şi se triturează cu 4 g oxid de magneziu, apoi
se adaugă, în porţiuni succesive, azotat de magneziu soluţie 20% , până
la obţinerea unei mase omogene. Se trece masa într-un creuzet şi se
usucă la etuvă la 105-1100C, apoi în cuptorul de calcinare la 500-6000C.
Se adaugă 2 ml acid sulfuric concentrat şi se încălzeşte pentru a
îndepărta azotatul. Se dizolvă reziduul în HCl 10% şi se filtrează. În
soluţie se determină toxicul.
Tehnica se aplică în special pentru arsen în concentraţii mici în
produsul biologic, când arsenul trece, datorită combustiei substanţei
organice, în arseniat de magneziu, nevolatil.
Mineralizarea cu clor (tehnica Fresenius-Babo-Stepanov).
Clorul rezultat din acid clorhidric şi clorat de potasiu, acţionează
asupra substanţei organice, mineralizând-o şi permiţând trecerea
metalelor sub formă ionică.
Mineralizarea sulfonitrică (tehnica Deniges)
Metoda se bazează pe acţiunea deshidratantă şi oxidantă a
amestecului de acid sulfuric concentrat şi acid azotic concentrat.
Modul de lucru. Se utilizează un balon Kjeldahl, deasupra căruia
se găseşte o pâlnie simplă, prin care se introduce în balon acid azotic
aflat într-o pâlnie de siguranţă.
Se introduc în balon 50-100 g material solid de analizat, proaspăt
fin divizat, sau 10-20 g material deshidratat. Dacă materialul este lichid,
se concentrează prin evaporare (prin aceasta se îndepărtează şi alcoolul,
eventual prezent în material). Se adaugă în balon 8-16 ml acid sulfuric
concentrat şi câteva perle de sticlă pentru reglarea fierberii şi se
încălzeşte pe sită la flacără mică (sau pe baia de nisip) sub nişă, urmărind
să nu debordeze prin spumare. După carbonizare , se adaugă, cu
picătura, acid azotic concentrat din pâlnia de picurare, continuându-se
încălzirea. Operaţia se continuă până când lichidul devine clar şi îşi
menţine culoarea galben-deschis, timp de 10-15 minute după încetarea
adaosului de acid azotic. Se verifică absenţa substanţelor organice, astfel:
1-2 picături din soluţia din balon se trec pe o sticlă de ceas, se diluează
cu 1-2 ml apă distilată şi se adaugă 1-2 picături de permanganat de

62
potasiu 2%; în cazul mineralizării complete, lichidul rămâne roz. Vaporii
nitroşi, aflaţi sub formă de acid nitrozilsulfuric sunt eliminaţi prin diluarea
lichidului din balon cu 50 ml apă, când se formează, prin hidroliză, acid
sulfuric şi acid azotos.
Acidul azotos se distruge prin adăugare de uree, sulfamat de
amoniu, azidă de sodiu sau prin încălzire 10-15 minute:
Absenţa vaporilor nitroşi se cercetează cu difenilamină sulfurică.
Operaţia completă de mineralizare durează câteva ore, în raport cu
materialul de analizat.
În lichidul final, toxicii minerali se găsesc sub formă de sulfaţi sau
sub formă de anioni în stare de oxidare superioară faţă de starea iniţială
(de exemplu, arseniaţi, dicromaţi etc).
Avantajul metodei de mineralizare sulfonitrică constă în
distrugerea completă a substanţelor organice, indiferent de natura lor.
Mineralizarea sulfonitroperclorică
Metoda se bazează pe marea capacitate oxidantă a acidului
percloric la temperatura de fierbere a acidului sulfuric, asupra produsului
carbonizat în prealabil, de amestecul sulfonitric.
Instalaţia constă dintr-un balon termorezistent , prin al cărui dop
rodat trece tija unei pâlnii de separare. Tubul lateral al dopului se
continuă cu un refrigerent descendent fixat la un balon Kitasato, în
legătură cu o trompă de vid.
Produsul de analizat se tratează cu acid azotic concentrat, acid
sulfuric concentrat şi acid percloric. Reacţia este puternic exotermă.
Există pericolul de explozie, prin adaos de acid percloric în exces sau
prin supraîncălzire locală.

63
64
 4. TOXICOLOGIE CLINICĂ ŞI DE DIAGNOSTIC

4.1. CONDUITA TERAPEUTICĂ GENERALĂ ÎN INTOXICAŢII

Un diagnostic de intoxicaţie este adesea prezumtiv, toxicul

implicat rămânând necunoscut, dar aplicarea corectă a măsurilor
terapeutice generale ar putea permite salvarea animalului. În caz de
intoxicaţie sau de suspiciune de intoxicaţie, este forte important să tratăm
pacientul (semnele şi simptomele pe care le prezintă) şi nu neapărat să
cunoaştem toxicul. În accelaşi timp, încercarea de a preciza diagnosticul
şi de a determina natura toxicului implicat rămâne de importanţă
secundară. Scopul intervenţiei în urgenţe toxicologice este:
-determinarea sursei de intoxicaţie şi protejarea celorlalte animale
şi a oamenilor care ar putea intra în contact cu toxicul;
-limitarea absorbţiei toxicului şi tratamentul simptomatic;
- utilizarea eventuală a unui antidot specific;
- furnizarea unei dovezi a intoxicaţiei căci la nivel medico-legal,
semnele clinice singure nu sunt o dovadă.
Pentru identificarea toxicului este necesară prelevarea de probe pentru
determinarea toxicului implicate (sânge, urină, conţinut digestiv) şi probe
din sursa de toxic.

4.1.1. Principii de bază ale tratamentului general al unei intoxicaţii

1. Separarea animalului de sursa de toxic. Transportul animalului la o

clinică veterinară realizează în general acest obiectiv. În cazul unui animal
netransportabil, ar trebui schimbate apa şi alimentele.
2. Restaurarea funcţiilor vitale şi restabilizarea animalului
3. Acţionarea asupra toxicului; -limitarea absorţiei sale; -utilizarea unui
antidot specific; -accelerarea eliminării sale
4. Efectuarea unui tratament simptomatic de susţinere şi urmărirea stării
animalului
5. Educarea clientului
Toate intoxicaţiile trebuie să fie considerate o urgenţă . Trebuie acţionat
repede şi raţional.

4.1.2. Tratamentul de urgenţă : restaurarea funcţiilor vitale

Funcţia respiratorie: menţinerea căilor aeriene funcţionale şi o bună

ventilaţie. Se poate recurge la:

65
 - intubarea endotraheală, la un animal comatos sau anesteziat;
- respiraţie artificială cu ajutorul unui aparat de oxigenoterapie (utilizarea
unui amestec 50 % aer- 50% oxigen) sau prin compresie manuală a toracelui
cu frecvenţa de cca. 1/secundă şi tracţiuni concomitente ale limbii.
Funcţia cardio-vasculară: menţinerea unui volum circulant, a unei
funcţii cardiace, a unei prefuzii tisulare corecte. În caz de hipovolemie:
- datorată unei hemoragii –transfuzie de sânge, până la restaurarea unui
hematocrit egal cu 75 % din cel normal;
- datorată unei pierderi de fluide, prin vomă sau diaree: perfuzia cu
Ringer lactat.
Resuscitarea activităţii cardiace prin:
- masaje cardiace;
- administrarea de substanţe inotrope şi cronotrope pozitive cum ar fi
gluconatul de calciu (IV foarte lent) cu supravegherea activităţii electrice
a inimii.
În cazul tulburărilor grave ale perfuziei tisulare: corticosteroizi
precum Hidrocortizon hemisuccinat, 2-3 mg/kg sau Dexametazon.

4.1.3. Limitarea absorţiei toxicului

Metodele utilizate variază în funcţie de calea de contaminare, dar

în toate cazurile, este necesară îndepărtarea animalului de sursa
de toxic.
După ingestie limitarea absobţiei digestive a toxicului ingerat se
face prin diferite procedee:
a. provocarea vomei, la speciile care pot vomita: câine, pisică, porc;
trebuie acţionat cât mai repede posibil, întrucât după 4 ore de la ingestie,
cea mai mare parte din toxic a trecut de stomac. Este contraindicată
după ingestia de substanţe caustice (acizi, baze) şi hidrocarburi (benzină),
care lezează mucoasa esofagiană şi în plus fragilizează peretele
stomacului. Inducerea vomei după ingerarea acestui tip de substanţe
poate determine ruptură de stomac şi esofag.
Provocarea vomei se realizează cu vomitive reflexe: sare cu
muştar la baza limbii, administrarea de apă sărată, sulfatiazol i.v., până
când animalul vomită etc. Apa oxigenată (soluţie 3%) poate fi utilizată la
pisică şi la câine, per os 1-2 ml/Kg, iar dacă vomitarea nu are loc după
10 minute, doza mai poate fi repetată odată.
Apormorfina, emetic cu acţiune centrală, este ineficace în stările
depresive. Se utilizează la cîini şi porci, 0,03 mg/kg i.v. sau 0,04 mg/kg
i.m. Se preferă calea intravenoasă.

66
 Xylazina este un tranchilizant cu efect secundar emetic, foarte
eficace la pisică-1,1 mg/kg i.m. sau s.c. Are efect inhibitor asupra
centrului respirator şi cardiomotor bulbar. Aceste efecte secundare sunt
împiedicate cu yohimbină în doză redusă (0,1 mg/kg i.v.)
Sulfatul de veratrină este un emetic cu acţiune periferică, foarte
eficace la porc-7,5 mg s.c., contraindicat la pisică şi câine.
Materialul vomitat se recoltează pentru analize.
b. Spălătura gastrică este indicată la cal, dar şi la animalele mici, dacă
vomitivele sunt contraindicate. Se face când nu se reuşeşte inducerea
vomei, după ingestia de antiemetice. Este contraindicată după ingestia de
substanţe caustice, în caz de convulsii sau depresie severă. Eficacitatea
spălăturii este condiţionată de corectitudinea efectuării. Animalul trebuie
anesteziat uşor, dacă nu este depresat. Se asociază intubaţia traheală,
pentru a evita aspirarea conţinutului stomacal. Sonda trebuie să fie
introdus pe o lungime egală cu distanţa existentă între vârful nasului şi
apendicele xifoid. Se folosesc lichide călduţe: apă simplă sau uşor sărată,
asociată cu cărbune activ, câte 5-10 ml/kg pentru fiecare ciclu de
umplere-golire şi se repetă de 8-15 ori, până când lichidul de spălare este
limpede. La ultima spălătură, se lasă un sfert din suspensia de cărbune
activ în stomac.
c. accelerarea tranzitului prin folosirea purgativelor se
efectuează cu purgative saline sau uleioase. Dintre cele saline se
utilizează: sulfat de Na sau sulfat de Mg, 1 g/ kg. Se preferă,
sulfatul de Na căci la sulfatul de Mg există riscul de depresie a
SNC, din cauza absorţiei Mg şi hipermagneziei. Aceste purgative
se recomandă în asociaţie cu cărbune activ. Pot agrava
deshidratarea prin efectul osmotic.
Purgativele uleioase pot fi utilizate, fiind însă contraindicate în
caz de intoxicaţie cu substanţe liposolubile (Popescu, 1996). Se preferă
uleiul mineral (de parafină). Uleiurile vegetale nu sunt recomandate căci
ele pot fi solubile la nivelul mucoasei digestive. La 30-40 minute după
purgativul uleios se recomandă un purgativ salin.
d. Spălătura intestinală este recomandată în intoxicaţii cu compuşi care
nu au fost absorbiţi în porţiunea proximală a intestinului. În plus,
potenţează activitatea purgativelor. Se utilizează apa sărată încălzită, fără
a se exercita presiune, cu atenţie asupra riscului de deshidratare şi de
dezechilibrul electrolitic.
e. Utilizarea adsorbantelor poate limita absorbţia digestivă a toxicului.
Combinată cu un emetic sau spălătura gastrică şi un purgativ salin, are

67
efect sporit. Cărbunele activ de origine vegetală este adsorbantul cel mai
eficace. Cel de origine minerală sau animală este mai puţin activ, chiar
nerecomandat. Cărbunele activ este capabil să adsorbă cea mai mare
parte dintre toxice: insecticide, erbicide, alcaloizi, barbiturice ;i alte
medicamente, etilenglicol etc.; este inactiv asupra cianurilor. Pulberea ete
forma cea mai eficace, utilizată în suspensie în apă: 1-4 g/kg corp
suspensie 1 g /5 ml apă, administrată oral sau prin sondă gastrică.
Comprimatele sunt mai puţin eficace decât pulberea, dar mai uşor de
manipulat. La 30 minute după administrarea cărbunelui activ se
recomandă un purgativ salin. Eficacitatea cărbunelui activ este mult
diminuată prin de purgativele uleioase. Aşa-zisul „antidot universal” (2
părţi cărbune activ, 1 parte hidroxid de Mg, 1 parte acid tanic) este mult
mai puţin eficace decât cărbunele simplu.
f. Neutralizarea toxicelor în tubul digestiv se realizeză cu:
- adsorbanţi, cărbunele vegetal activat fiind considerat cel mai
eficient. Alţi absorbanţi: magnezie calcinată, caolin etc au un
interes secundar.
- Antidoturile chimice generale sunt substanţe care pot forma cu
toxicele combinaţii sub formă de precipitaţi insolubili şi să le
neutralizeze în tractsul digestiv. Adesea au efecte limitate şi
discutabile. Se recomandă :
- laptele, adesea considerat ca antidotul general prin excelenţă.
De fapt laptele favorizează absorţia gastro-intentinală a
toxicelor liposolubile. Pe de altă parte, administrat la animalele
cu inhibiţie corticală sau şocate, poate pătrunde pe căile
respiratorii.
- - apă albuminată (4-6 albuşuri de ou bătute, la 1 l apă),
preparată ex tempore dă combinaţii insolubile cu metalele grele
şi neutralizează acizii şi bazele. Administrarea trebuie urmată de
un purgativ, întrucât albuminele intră în procesul de digestie,
eliberând treptat toxicul.
- tanin urile precipită metalele grele, alcaloizii
- hidratul feric-are acceaşi acţiune
g. Utilizarea antidoturilor care acţionează local
Dacă se cunoaşte natura toxicului, se poate limita absorţia sa prin
folosirea substanţelor capabile să precipite, să inactiveze, să chelateze
sau să neutralizeze toxicul neabsorbit. De exemplu, taninul precipită
metalele grele, alcaloizii etc.

68
După contaminarea cutanată se acţionează pentru limitarea absorţiei
transcutanate şi digestive (ca urmare a linsului) eliminând toxicul de pe
blana sau penajul animalului, prin spălarea suprafeţei corporale cu apă
sau apă cu săpun. Nu se utilizează solvenţi pentru că aceştia favorizează
absorbţia transcutanată. Dacă animalul este în starea de şoc, se
manipulează cu precauţie, iar persoana care lucrează cu animalul trebuie
să se protejeze purtând mănuşi.
După contaminarea oculară se spală ochiul cu apă limpede sau
cu apă ser fiziologic timp de 20-30 minute.
h. Utilizarea unui antidot sistemic specific
Dacă şi doar dacă se cunoaşte natura toxicului , şi în cazul în care
există un antidot specific, acesta trebuie să fie utilzat. Atenţie:
antidoturile sunt adesea ele însele toxice, nu se utilizează la întâmplare.
Utilizarea unui antidot specific nu dispensează etapele precedente şi
următoare. Antidoturile specifice acţionează în diferite moduri:
- blochează grupările active ale toxicului, inactivându-l, de exemplu:
dimerca ptopropanolul ( B.A.L.) aupra arsenicului
- accelerează conversia metabolică a toxicului într-un compus netoxic,
exemplu: tiosulfatul asupra cianurilor.
- accelerarea specifică a excreţiei toxicului, exemplu: clorura asupra
bromurei
- prin competiţie cu toxicul la nivelul principalilor receptori, de exemplu:
vit K1 şi derivaţii cumarinici
- blochează receptorii responsabili de efectele toxice, exemplu: sulfatul
de atropină contra inhibitorilor colinesterazelor.
- restaurează o funcţie normală înlăturând efectele toxicelor,
exemplu: albastru de metil în methemoglobinemia indusă de
către nitraţi.

Accelerarea eliminării toxicului absorbit

Se realizează prin:
-stimularea excreţiei renale, prin utilizarea diureticelor. Aceasta impune
precauţii în sensul că starea de hidratare şi funcţia renală trebuie să fie
normale. Produse utilizate:
- manitol-2 g/kg/h în perfuzie
- furosemid- 2 mg/kg odată la 6-8 ore. Este foarte important controlul
debitului urinar în urma administrării diureticelor. Aceasta trebuie să fie
de minimum 0,1 ml/kg/minut.
Modificarearea ph-ului urinar are ca principiu faptul că în stare
ionizată, compuşi nu pot să tranverseze membranele celulare şi deci nu

69
sunt supuşi resorbţiei tubulare. Modificând Ph-ul urinar, se poate acţiona
asupra gradului de ionizare a acizilor şi a bazelor şi de asemenea
„prinderea lor în capcană” în urină. Acizii slabi, cum ar fi acidul
acetilsalicilic, unele barbiturice, etilenglicolul rămân ionizaţi în urina
alcalinizată. Bazele slabe, cum ar fi amfetaminele, stricnina rămân
ionizate într-o urină acidifiată. Acizii şi bazele tari se găsesc natural în
stare ionizată în urină.
Agenţi acidifianţi: clorura de amoniu (50 mg la 6 h)
Alcalinizanţi: bicarbonatul de sodiu (5 mgEq/kg/h în perfuzie).
Obligatoriu trebuie urmărit statusul acido-bazic al animalului.
-dializa peritoneală
Principiu: suprafaţa largă a peritoneului este utilizată ca
membrană de schimb între fluidele plasate în cavitatea peritoneală şi
sângele care perfuzează organele abdominale. Eficacitatea depinde de
caracteristicile toxicului: mărime moleculară; grad de legătură între
proteinele plasmatice; farmacocinetica -cu cât volumul de distribuţie este
mai larg, cu atât mai mult se diminiuează capacitatea dializei.
Indicaţii: în caz de oligurie sau anurie. Este dificil de aplicat sau
neeconomică la animalele mari. Metoda este laborioasă, dar poate fi
foarte eficace, mai ales în cazul intoxicaţiilor cu etilenglicol şi cu
barbiturice.
Soluţia pentru dializă (ser Ringer lactat) este încălzită la
temperatur corporală. Se inoculeză 10 – 20 ml/kg soluţie în cavitatea
peitoneală. După 30 – 60 minute se extrage. Se repetă operaţiunea timp
de 12 – 14 h. sau până la restaurarea funcţiei renale. PH-ul soluţiei poate
fi modificat alternativ, pentru a menţine toxicul în stare ionizată.

4.1.4. Tratamentul simptomatic de susţinere

Se face în funcţie de simptomele şi exprimate de către animal,

vizând:
-susţinerea funcţiei respiratorii
-susţinerea funcţiei cardio-vasculare
-controlul temperaturii corpului: - în hipotermie se menţine animalul într-
un mediu cald, fără curenţi de aer, plasat pe o pernă cu apă caldă sau
acoperit cu o pătură încălzitoare chirurgicală. Se poate utiliza lampa cu
infraroşii, cu precauţie (risc de arsuri şi deshidratare) doar sub
supraveghere permanentă. Hipotermia încetineşte reacţiile metabolice şi
deci şi procesele de detoxifiere; este deci foarte important să fie
combătută.

70
 În hipertermie de natură toxică, utilizarea antipireticelor nu este
indicată. Se recomandă băi reci, spălături cu soluţii reci, dializă
peritoneală cu soluţie rece sau chiar saci conţinând gheaţă. Temperatura
trebuie măsurată foarte frecvent, având permanent în vedere să nu scadă
prea mult.
Echilibrul acido – bazic. Dezechilbrul cel mai frecvent întâlnit în
caz de intoxicaţie este acidoza metabolică. Se corectează cu bicarbonat
de Na i.v. Alcaloza metabolică (foarte rară), se corectează cu clorură de
amoniu, oral.
Tulburările nervoase sunt dificil de corectat, întrucât adesea se
trece repede de la o stare depresivă la una de hiperreactivitate şi invers.
Depresia SNC se controlează în acelaşi mod ca şi o depresie
respiratorie. Se preferă preferaţi respiraţia artificială şi mai puţin
analepticele în caz de intoxicaţie. În cazul hiperactivităţii şi convulsiilor
se recomandă: diazepam, 0,5 mg/kg i.v. sau i.m., odată la 10 minute,
maximum de 3 ori; dacă nu are efect, se recurge la fenobarbital sodic, 6
mg/kg i.v., apoi dacă nu are efect, pentobarbital pentru a induce
anestezia. Animalul se menţine într-o cameră liniştită şi întunecată.
Tratamentul simptomatic şi adjuvant este foarte variat în funcţie
de tulburările funcţionale observate, dar una din preocupările majore ale
practicianului este susţinerea funcţiilor importante, respiratorie şi
cardiacă. Printre compuşii cei mai utilizaţi se numără: cafeina, teofilina,
analeptice cardiovasculare şi respiratorii, cu acţiune diuretică;
nicetamida, analeptic respirator; heptamidol, cardiotonic sau produse
comerciale care asociază teofilina şi heptaminolul.
În concluzie, chiar fără a cunoaşte natura toxicului şi deci fără a
utiliza un tratament specific, avem şanse de a salva animalul, cu condiţia
să acţionăm repede şi în manieră raţională.

4.1.5. “Educarea” proprietarului. Instrucţiuni telefonice

Foarte adesea, un proprietar suspectând o intoxicaţiei,

contactează medicul veterinar prin telefon. Atunci ar trebui acţionat în
următoarea succesiune:
- chestionarea rapidă a propietarului privind: otrava suspectată,
când a avut loc contaminarea, manifestările clinice observte.
Trebuie ştiut că diverse produse nu sunt toxice după ingestie.
Animalul trebuie să ajungă la clinică, cel mai rapid posibil.
- Se recomandă propietarului:

71
 - să transporte animalul cu calm ferindu-se de eventualele zgârieturi sau
muşcături (comportamentul animalului poate fi mult modificat);
- să aducă sursa otrăvirii suspectate şi sau conţinutul său;
- să recolteze, în caz de vomismente, voma într-o pungă sau recipient
adecvat.
În caz de extremă urgenţă, poate fi mai bine ca primul ajutor să fie dat de
proprietar:
- în caz de contaminare oculară, spălarea imediată a ochiului cu apă
curată timp de 20-30 minute.
- în caz de ingestie a unei presupuse otrăvi se recomandă
provocarea vomei.
- nu se recomandă administrarea de lapte la un animal intoxicat,
deoarece există riscul de bronhopneumonie ab ingestis sau
acela că laptele favorizează absorţia toxicelor liposolubile.

4.2. INTOXICAŢII CU ADITIVI FURAJERI

4.2.1. Intoxicaţia cu sare-însetarea

Cele mai sensibile la sare sunt păsările (mai ales curcile), apoi
suinele, dar intoxicaţia poate apărea şi la rumegătoare şi la alte specii.
Sursele de toxic sunt pentru păsări, furajele cu o concentraţie
crescută de sare. Intoxicaţia se produce la peste 0,5% NaCl în furaj la
pui şi 0,7-1% la adulte. Furajele insuficient omogenizate sau decantarea
sării în timpul transportului constituie factori de risc. Furajele preparate
cu făină din peşte saramurat, reprezintă o altă sursă de toxic.
La porci intoxicaţia se poate produce după administrarea în hrană
a saramurii care a fost folosită la conservarea brânzeturilor, peştelui etc.
La rumegătoare intoxicaţia se poate produce prin consumul de
apă sărată din regiuni cu soluri sărăturoase, pe timp călduros, sau prin
consumul exagerat de sare la animalele cu alotriofagie (după un regim
carenţat).
La carnivorele pentru blană sursa principală de toxic o constituie
carnea şi peştele sărate.
La toate speciile, factorul de risc cel mai important este limitarea
accesului la apă prin: defecţiuni ale sistemului de adăpare,
supraaglomerare în adăpost, neobişnuirea animalelor cu sistemul de
adăpare în cazul transferului de la o fază de creştere la alta, în adăposturi
cu un alt sistem de adăpare sau cu o altă plasare în boxă. Popescu

72
Valeria şi col (1980) arată că puii de 6 săptămâni tolerează chiar doze de
4 grame sare/kg dacă au acces nelimitat la apă, dar mor 60% dacă se
întrerupe adăparea 6 ore, în perioada de activitate maximă (orele 8-14);
o concentraţie de 2% sare în furaj, timp de 10 zile, nu determină
intoxicaţia ci o uşoară creştere în greutate, dacă apa este asigurată ad
libitum.
Patogeneză. Toxicitatea sării se datorează ionului de sodiu, care
are o acţiune osmotică generală şi o acţiune ionică specială. În tubul
digestiv are loc un aflux sporit de lichide , la care se adaugă acţiunea
iritantă a Na+. Creşterea concentraţiei Na+. în sânge, determină
deshidratarea celulelor , perturbarea metabolismului, cel mai sensibil fiind
SNC. Are loc o creştere importantă a excitabilităţii celulei nervoase.
Acţiunea osmotică a Na+ duce la acumularea excesivă de lichid în spaţiul
perineuronal şi perivascular (edem cerebral). Ulterior se instituie
encefaloza toxică acută.
Simptome. La toate speciile, primul semn este setea exagerată.
La păsări apare pseudovomitare (scurgeri filante pe cioc), diaree,
tulburări nervoase: tremurături, atitudini forţate, ataxie, retropulsie,
decubit lateral, pareze şi paralizii ale membrelor , stare de prostraţie.
La suine apare hipersalivaţie, masticaţii în gol, vomituriţii, diaree
sau constipaţie, fenomene de excitaţie corticală şi neuromotorie
(agresivitate, tremurături, contracţii tonico-clonice) alternând cu
perioade de somnolenţă, scrâşniri din dinţi, antero- sau retropulsie,
paralizia faringelui şi a laringelui (afonie), amauroză, midriază,
exoftalmie. Se poate întâlni forma cronică -la administrarea prelungită a
1g sare/kg- cu slăbire, anemie, inapetenţă, incoordonare în mers, moartea
survenind printr-un episod acut.
La bovine apar, de asemenea, manifestările encefalozei toxice,
constând iniţial din hiperexcitabilitate (mugete, tremurături, crampe
musculare, colici) urmate de inhibiţie (amauroză, parapareză). Mucoasa
bucală este uscată, iar saliva cleioasă.
Morfopatologic se întâlnesc leziuni necaracteristice: congestii
generalizate, inflamaţii catarale ale tubului digestiv. Prezintă importanţă
congestia şi edemul cerebral, care se constată mai uşor la examenul
histopatologic. La porc între 24-48 ore de la debutul intoxicaţiei se poate
constata meningoencefalita eozinofilică, leziune considerată patogno-
monică.
Diagnosticul presupune coroborarea datelor epizootologice,
clinice şi morfopatologice cu rezultatele analizelor de laborator ale

73
furajului, apei şi a ţesuturilor recoltate de la animalele moarte. Se
confirmă intoxicaţia dacă Na+. în creier depăşeşte 150 mg/100 g
(Bohosiewicz,1970). Determinarea NaCl din tubul digestiv are valoare
redusă de diagnostic.
În ţara noastră, Comitetul Tehnic de Omologare a Metodelor de
Diagnostic Paraclinic Medical Veterinar (C.T.O.M.D.P.M.V.) a avizat
determinarea Na din furaje prin metoda spectrometriei de emisie în
flacără, descrisă de Bianu şi Nica (1998).
Principiul metodei
Cenuşa rezultată în urma calcinării probei se dizolvă în acid clorhidric,
iar soluţia acidă obţinută se pulverizează în flacăra unui flamfotometu sau
spectrometru cu emisie în flacără. Se măsoară intensitatea radiaţiei emise la 589
nm, comparativ cu intensitatea radiaţiilor obţinute pentru soluţiile de etalonare,
cu un conţinut cunoscut de sodiu şi a căror aciditate este identică cu a soluţiei
de probă supusă analizei.
Modul de lucru
a. Trasarea curbei de etalonare
Etalonarea aparatului
Se reglează aparatul conform instrucţiunilor de lucru, se aprinde
flacăra şi se lasă 15-20 minute pentru stabilizare. Se ajustează înălţimea
arzătorului, debitele de gaze şi lungimea de undă a monocromatorului sau se
alege filtrul pentru sodiu. În cazul flamfotometrului, pentru a obţine semnalul
maxim se pulverizează soluţia etalon de lucru cu concentraţia cea mai mare.
Se pulverizează în flacăra aparatului soluţia etalon 1 şi se aduce
aparatul la 0. Se pulverizează soluţia etalon 6 şi se reglează aparatul pentru
semnalul maxim. Se pulverizează din nou soluţia 1 şi se aduce aparatul la 0.
Prepararea etaloanelor şi trasarea curbei de etalonare.
În 6 baloane cotate de 100 ml se introduc separat, măsurând cu biureta,
soluţie etalon de sodiu, soluţie tampon de ionizare şi soluţie de acid clorhidric
0,1 m conform tabelului 4.
Se pulverizează succesiv în flacără, soluţiile etalon de lucru şi se
măsoară intensitatea radiaţiilor emise pentru fiecare soluţie.
Se trasează curba de etalonare înscriind pe abscisă conţinutul de sodiu
în µg/ml, iar pe ordonată intensităţile radiaţiilor emise.
Se cântăresc 5 g probă într-o capsulă de porţelan, cântărită în prealabil.
Proba se calcinează la temperatura de 525±25oC într-un cuptor termoreglabil,
până la obţinerea cenuşei brune conform STAS 9597/4-76. Cenuşa obţinută
prin calcinarea probei se răceşte, se tratează cu 2-3 ml acid clorhidric (d=1,19)
şi se evaporă lent pe o baie de apă sau de nisip. Se adaugă 5-7 ml acid
clorhidric diluat 1/1. După răcire se transferă cantitativ într-un balon cotat de
100 ml, se diluează cu apă până la semn, se omogenizează şi se filtrează, printr-
un filtru cu porozitate medie sau mare, într-un vas conic de 100 ml.

74
 Tabelul 4
Prepararea etaloanelor pentru determinarea sodiului
(după Bianu şi Nica,1998)
Numărul de ordine al U 1 2 3 4 5 6
etalonului, respectiv al M
balonului cotat
Soluţie etalon de lucru cu ml 0 1 2 3 4 5
conţinut de sodiu de
100µg/ml
Soluţie tampon de ml 10 10 10 10 10 10
ionizare
Acid clorhirdic 0,1 m ml 90 89 88 87 86 87
Conţinutul de sodiu al µg/ 0 1,0 2,0 3,0 4,0 5,0
etalonului ml

Din această soluţie, în funcţie de conţinutul presupus de sodiu, se ia un

volum conform tabelului 5, în aşa fel încât soluţia finală să aibă un conţinut de
sodiu între 0 şi 5 µg.
Tabelul 5
Volumul soluţiei de lucru, în funcţie de concentraţia sodiului
Conţinutul presupus de sodiu Volum (ml)
0,005-0,05 20
0,05-0,10 10
0,01-0,20 5
0,20-0,50 2
0,50-1,00 1

Într-un balon cotat de 100 ml se pipetează volumul stabilit (conform

tabelului 5), se adaugă 10 ml soluţie tampon de ionizare, se diluează cu apă
până la semn şi se omogenizează.
Se etalonează aparatul conform modului arătat.
Se pulverizează soluţia obţinută în flacăra aparatului şi se măsoară
intensitatea radiaţiei emise.
După fiecare probă se pulverizează apă în arzător şi apoi cu soluţia
etalon 1 se aduce aparatul la 0.
După fiecare grup de 6-10 probe se reetalonează aparatul cu una sau
cu două din soluţiile etalon, astfel încât indicaţiile aparatului de măsură să
coincidă cu cele de la trasarea curbei de etalonare. Pentru fiecare probă se fac
două determinări paralele.

75
 Observaţii
1. În flacără se stabileşte un echilibru între atomii de sodiu liberi şi ionii
de sodiu. Pentru a deplasa echilibrul spre starea de atomi se adaugă o soluţie
tampon de ionizare (1,9066g KCl în 100 ml acid clorhidric 0,1 m) care conţine
în exces un element uşor ionizabil, atât la soluţiile de etalonare, cât şi la soluţiile
de probă.
2. Se recomandă ca soluţiile etalon să aibă aceeaşi aciditate ca şi
soluţiile de probă. Diferenţele în concentraţia acidului duc la diferenţe ale
vâscozităţii şi tensiunii superficiale, care la rândul lor afectează eficienţa
pulverizării şi în final la corectitudinea rezultatelor obţinute.
Calculul rezultatelor şi modul de exprimare
Conţinutul de sodiu se exprimă în procente şi se calculează cu formula

Conţinutul de sodiu (Na) = V1xV3xC x100

mxV2x10
în care
V1=volumul soluţiei din balonul cotat la care se adaugă proba, în ml
V2=volumul luat din soluţia V1 pentru determinare, în ml
V3=volumul soluţiei din balonul cotat din care se face pulverizarea în
flacără, în ml
C=conţinutul de sodiu din soluţia probei, citit pe curba de etalonare în
µg/ml
m=masa probei, în g
Conţinutul de sodiu al probei se obţine prin media aritmetică a două
determinări.
Popescu, 1994, recomandă pentru confirmarea diagnosticului de
intoxicaţie cu sare, determinarea Na şi K din serul sanguin şi din lichidul
cefalorahidian, prin spectroscopie de absorbţie atomică.
Diagnosticul diferenţial se face faţă de encefalitele infecţioase şi
diverse encefaloze toxice (organoclorurate, mercur, solanină etc.).
Tratamentul constă în îdepărtarea sursei toxice, asigurarea apei
la discreţie şi medicaţie simptomatică (calmante, energizante etc).

4.2.2. Intoxicaţia cu uree şi săruri de amoniu

Ureea şi unele săruri de amoniu (fosfat, lactat, acetat etc) sunt

utilizate ca aditivi furajeri la rumegătoare. Acestea, datorită florei
ruminale au posibilitatea de a sintetiza proteine din precursori rezultaţi
din metabolizarea ruminală a celulozei şi a altor glucide, utilizând ca
sursă de azot NH3 rezultat din descompunerea ureei sau a sărurilor
amoniacale.

76
 Sunt susceptibile la intoxicaţie rumegătoarele, după dezvoltarea
completă a prestomacelor. Sursa de toxic o reprezintă furajul care
conţine uree insuficient omogenizată. În furajele concentrate ureea se
poate decanta în timpul transportului. Diferite concentrate în care este
înglobată ureea (PVM, TUM) pot constitui surse de toxic. Soluţiile de
uree care se folosesc la stropitul furajelor fibroase pot determina
intoxicaţia mai ales în sezonul rece, când o parte din toxic cristalizează la
fundul vasului.
Un factor de risc major îl reprezintă lipsa de obişnuire a
animalelor cu consumul de uree. Doza maximă admisă este de 0,24 g/kg
corp, dar obişnuirea animalelor se face în cca 2 săptămâni, începând cu
1/3 din doză. Întreruperea administrării ureei sau unele boli curente
însoţite de inapetenţă duc la pierderea obişnuinţei, necesitând
reintroducerea treptată a ureei. Furajul însilozat şi furajele bogate în
proteine, în special şrotul de soia, reduc toleranţa la uree.
Patogeneză În rumen ureea este scindată de către ureaza
bacteriană sau din furaje (şrot de soia) în NH3 şi CO2. Excesul de NH3
din rumen se absoarbe în sânge, fiind un toxic puternic pentru sistemul
nervos, sistemul excitoconducător al inimii şi iritant pentru aparatul
respirator şi în general, pentru toate epiteliile. Detoxifierea excesului de
NH3 se realizează în ficat, prin resinteză de uree (care se elimină pe cale
renală), sau prin combinarea cu acidul oxaloacetic şi α-cetoglutaric,
rezultând acid aspartic, asparagină, respectiv acid glutamic şi glutamină.
Consumul excesiv al acidului oxaloacetic şi α-cetoglutaric, intermediari
ai ciclului Krebs, determină recurgerea la glicoliza anaerobă, ceea ce are
drept consecinţă apariţia acidozei metabolice.
Toxicitatea ureei este favorizată de pH-ul alcalin al conţinutului
ruminal şi este redusă la pH acid, când se produce transformarea NH3 în
NH4+, greu absorbabil.
Scăderea temperaturii conţinutului ruminal prin administrarea de
apă rece (cu sonda) reduce viteza de descompunere a ureei şi măreşte
rata de eliminare a NH3 pe cale renală, prin sporirea diurezei.
Simptomatologie. Intoxicaţia evoluează supraacut sau acut,
manifestările apărând la 20 minute, până la câteva ore de la consumul
furajului. Intoxicaţia debutează prin facies speriat, clipiri dese din ochi,
hiperexcitabilitate, tremurături începând de la musculatura facială şi
cervicală, urinări frecvente, hipersalivaţie cu salivă spumoasă, colici
manifestate prin gemete, scrâşniri din dinţi etc. Ulterior apar tetanii,
manifestate printr-o atitudine foarte caracteristicăµ animalele au tendinţa

77
de a se trage în lanţ, cu gâtul şi membrele anterioare întinse, până când
ating podeaua cu sternul (Şuţeanu şi col.,1977). În final animalele cad în
decubit, prezentând contracţii tonico-clonice, convulsii, tahiaritmie
cardiacă, dispnee şi chiar perioade de apnee. Timpanismul acut
contribuie la agravarea insuficienţei cardio-respiratorii.
Analogia clinică cu tetania de iarbă şi intoxicaţia cu stricnină este
frapantă (Espinasse,1984).
Modificările anatomopatologice sunt necaracteristice. Este util
pentru diagnostic mirosul amoniacal şi pH-ul alcalin (peste 8) al
conţinutului ruminal. Carnea degajă la proba fierberii miros de amoniac.
Se poate constata congestie şi edem pulmonar, congestia pereţilor
ruminali şi prezenţa de hemoragii fine subendocandice şi subepicardice.
Diagnosticul se bazează pe coroborarea datelor anamnetice şi
cliniceµ apariţia manifestărilor de hiperexcitabilitate şi tetanie la 15-20
minute de la consumul furajului cu uree.
Examenul de laborator prezintă doar importanţă juridică. Pentru
dozarea amoniacului se recomandă expedierea la laborator a 5 ml sânge
integral, 100 g conţinut ruminal şi 5ml urină. Probele se ambalează în
containere etanşe, se congelează sau se conservă chimic,prin adaosul a 1-2
picături de soluţie concentrată deHgCl2 (Popescu,1994). Concentraţia de peste
80g amoniu/100g conţinut ruminal şi peste 4 mg azot amoniacal/100 ml sânge
confirmă diagnosticul (Popescu, 1996).
Pentru determinarea ureei din furaje, C.T.O.M.D.P.M.V. a omologat
metoda fotocolorimetrică, descrisă de Bianu si Nica (1998).
Principiul metodei. Ureea formează cu para-dimetilamino-benzaldehida
(DMAB) un complex de culoare galbenă; intensitatea culorii este dependentă de
concentraţia în uree şi se măsoară la lungimea de undă de 435 nm.
Modul de lucru. Se cântăreşte 1 g furaj fin măcinat, se adaugă 1 g
cărbune vegetal pentru decolorarea extractului, cca 250 ml apă distilată, 5 ml
soluţie acetat de zinc (22% în acid acetic 3%), 5 ml soluţie ferocianură de
potasiu (10,6g în 500 ml apă), după care se completează până la semn cu
tampon fosfat, într-un balon cotat la 500 ml. Se agită conţinutul balonului timp
de 30 minute, după care se filtrează. Din filtru se iau 5 ml care se pun într-o
eprubetă şi se adaugă 5 ml soluţie DMAB preparată prin dizolvarea a 1,66g
DMAB în 100 ml alcool etilic, la care se adaugă 10 ml HCl concentrat). Se lasă
10 minute la 25oC, după care se face citirea la Spekol, la lungimea de undă de
435 nm.
Trasarea curbei de etalonare. Din soluţia de uree 5%0 se iau cantităţi
de: 2,5 ml; 5 ml; 7,5 ml; 10 ml, 12,5 ml; 20 ml; 25 ml. Se pun în baloane cotate
de 250 ml şi se completează la semn cu soluţie tampon fosfat; în acest fel se

78
obţin soluţii cu următoarele concentraţii de uree: 0; 0,15; 0,20; 0,25; 0,30;
0,40; 0,50 mg/ml.
Din fiecare soluţie se iau 5 ml, se pun într-o eprubetă şi se adaugă 5 ml
soluţie DMAB, se agită fiecare eprubetă, se lasă apoi 10 minute la temperatura
de 250C după care se citeşte extincţia la Spekol, la lungimea de undă de 435
nm, folosind cuvele cu drum optic de 1 cm, faţă de un martor format din 5 ml
DMAB şi 5 ml tampon fosfat . Se trasează curba de etalonare.
Calculul rezultatelor
% uree=Cx500x100/mx1000'C/mx50
C=concentraţia în mg/ml de uree ce rezultă din curba de etalonare
corespunzătoare extincţiei citite
M=cantitatea de furaj luată în lucru, în g.
Tratamentul trebuie aplicat cât mai precoce. Se bazează pe
administrarea orală a unei soluţii de acid acetic 2-3% (oţet diluat 1/1 -
1/2) 3-5 litri la bovine şi 0,5-1 l la ovine. Pentru oprirea descompunerii
ureei se poate administra apă rece cu sonda, 30 l.
Combaterea timpanismului se realizează prin ruminocenteză,
asociată cu administrarea intraruminală de formol 5%, 30-60 ml. Se mai
recomandă combaterea acidozei metabolice, cu bicarbonat de Na i.v.
administrarea sărurilor de Ca, Mg, acid glutamic 100-200 g (diluat cu
multă apă) pe cale orală, administrarea de melasă sau zahăr etc.

4.2.3. Intoxicaţia cu cupru

Sărurile de cupru sunt folosite ca aditivi furajeri la purcei , la

care concentraţia de 250 ppm are efect de stimulare a creşterii. La toate
celelalte specii o astfel de concentraţie este toxică. Sărurile de cupru mai
sunt utilizate în tratamente antiparazitare, mai ales la ovine. Cele mai
sensibile la intoxicaţie sunt rumegătoarele. Doza toxică acută unică de
CuSO4 este de 0,02-0,1 g/kg la ovine şi 0,2-0,8g/kg la bovine.
Toxicitatea cuprului este dependentă în cea mai mare măsură de
conţinutul în molibden al raţiei. În lipsa molibdenului intoxicaţia se poate
produce chiar la concentraţii de 8-11 ppm Cu în raţie.
Surse de toxic. Pentru erbivore o sursă importantă de toxic o
reprezintă furajul combinat preparat pentru porcine, introdus în hrană din
greşeală sau din neştiinţă. Intoxicaţia se mai poate produceµ în cazul
păşunatului pe terenuri tratate cu sulfat de cupru (păşuni, vii, livezi) sau
după tratamente sanitar-veterinare cu săruri de cupru. Poluarea
industrială cu Cu poate fi o cauză a intoxicaţiei cronice.

79
 Mecanism de acţiune. În intoxicaţia acută intervine efectul
nemijlocit al Cu asupra epiteliului: astringent, iritant sau caustic, în
funcţie de concentraţie. În intoxiaţia cronică intervine capacitatea
ficatului de a stoca şi metaboliza cuprul, dependentă de prezenţa Na şi a
sulfaţilor. Ficatul poate stoca până la 150ppm Cu. La concentraţii mai
mari se produce “sifonarea”întregii cantităţi de Cu în sânge, ceea ce
determină o hemoliză intensă.
Simptomatologie. În intoxicaţia acută, manifestările se datorează
necrozei de coagulare a mucoasei digestive şi constau în µ diaree brun-
verzuie sau hemoragică, colici, colaps şi şoc toxic datorat deshidratării
severe şi acidozei metabolice. La speciile care pot vomita, semnul de
debut este vomitarea, sulfatul de cupru fiind de altfel utilizat ca vomitiv.
Sindromul cronic, denumire improprie datorată intoxicaţiei lente ,
cumulative, se manifestă de fapt prin anemie hemolitică acută. Boala
debutează brusc prin anorexie, hipodinamie, tremurături musculare,
asociate cu icter, hemoglobinemie şi hemoglobinurie (ultima poate lipsi).
Scade foarte mult numărul de hematii (1,8mil/mm3) şi hematocritul -20%
(Bârză, 1970; Şuţeanu şi col., 1977).
Leziuni. În intoxicaţia acută predomină leziunile congestivo-
hemoragice ale tractusului digestiv, dar şi ale organelor predominant
parenchimatoase. În forma cronică se constată icter generalizat,
hepatomegalie , splenomegalie. Rinichii au o culoare brună-albăstruie, iar
vezica urinară conţine urină de culoare brună-închisă.
Diagnosticul se stabileşte prin coroborarea datelor
epizootologice, clinice, morfopatologice, confirmându-se prin dozarea
cuprului din conţinutul digestiv în forma acută (peste 400 ppm) şi din
ficat (peste 150 ppm) şi rinichi (peste 15 ppm) în forma cronică.
C.T.O.M.D.P.M.V. a omologat determinarea conţinutului în cupru din
probele de păr de la taurine prin metoda colorimetrică pe bază de
dietilditiocarbamat de sodiu, descrisă de Tănăsescu şi Avram (1998).
Principiul metodei. Ionii de cupru în prezenţa dietilditio-carbamatului
de sodiu, la pH 8, formează un complex colorat în galben, a cărui intensitate,
direct proporţională cu cantitatea de cupru, se determină spectrofotometric la
lungimea de undă de 440 nm.
Reactivi necesari:
-acid sulfuric 2N: 58,2 ml acid sulfuric concentrat (d=1,83) se diluează
până la 1000 ml cu apă bidistilată;
-amoniac 25%;

80
 -tartrat de sodiu şi potasiu (sare Seignette) 50%: 50 gr tartrat de sodiu
şi potasiu trec cantitativ într-un balon cotat de 100 ml, se dizolvă în cca 60 ml
apă bidistilată şi după dizolvarea completă, soluţia se aduce la semn.
-dietilditiocarbamat de sodiu 0,1%: 0,1 g dietilditiocarbamat de sodiu
cântărite în balanţa analitică, se trec cantitativ într-un balon cotat de 100 ml, se
solubilizează şi se aduce la semn cu apă bidistilată;
-sulfat de cupru (CuSO4x5H2O) pentru soluţia standard de cupru;
-a. soluţie standard de cupru (100µg Cu/ml): se cântăresc 0,3929 g
CuSO4x5H2O cu o precizie de 0,0001g, la balanţa analitică, se trec cantitativ
într-un balon cotat de 1000 ml cu acid sulfuric 2N şi după solubilizare completă
se aduce la semn cu aceeaşi soluţie; 1ml soluţie conţine 100µg Cu.
Observaţie: soluţia standard de cupru se păstrează în recipiente de
plastic etanşeizat, timp de 6 luni.
b. soluţie standard de lucru (10µg Cu/ml): din soluţia standard a.
(100µgCu/ml) se iau 10 ml şi se aduc într-un balon cotat de 100 ml cu acid
sulfuric 2N. 1 ml soluţie conţine 10µg Cu
Materialul supus examinării. Prelevarea probelor de păr trebuie să se
facă din aceeaşi zonă a corpului, cât mai aproape de piele şi într-o cantitate
suficientă care să permită şi păstrarea unei cantităţi de rezervă.
La taurine, prelevarea părului se face din regiunea frunţii, în cantitate
de aproximativ 5-7 g.
Probele de păr prelevate sunt ambalate în plicuri pungi de hârtie sau de
plastic, individualizate cu numărul matricol al animalului de la care s-a făcut
prelevarea, după care, însoţite de tabelul anexat sunt transportate la laborator.
Părul nu necesită condiţii speciale de ambalare, conservare şi transport.
Probele de păr sunt spălate şi degresate în eter etilic anhidru, timp de 2-
3 ore, prin agitare în mai multe vase de sticlă (pahare Berzelius de 600 ml),
până când soluţia respectivă rămâne incoloră.
După degresarea şi îndepărtarea impurităţilor, probele se clătesc de mai
multe ori cu apă distilată şi apoi cu apă bidistilată, evitându-se pe cât posibil
pierderile de păr.
Se elimină excesul de apă prin presarea părului în palmă , apoi se
introduc probele în pahare Berzelius de 150 ml şi se usucă în etuva
termoreglabilă la 1050C, cca 8 h. Probele pot fi examinate în prealabil
macroscopic, culoarea, lungimea, apectul firelor (luciu, elasticitate) oferind date
informative asupra perturbărilor metabolismului microelementelor. Acest
examen trebuie însoţit obligatoriu de investigaţii de laborator. Pentru analiza
cuprului se recomandă mineralizarea uscată.
Modul de lucru. Trasarea curbei etalon pentru cupruµ din soluţia
standard de lucru (10µg Cu/ml)se pipetează în eprubete gradate cantităţile de
reactivi, conform tabelului 6, astfel încât concentraţiile obţinute să fie cuprinse
între 0,1-2µg Cu/ml.

81
 Se omogenizează conţinutul fiecărei eprubete apoi se măsoară
densitatea optică a fiecărei probe faţă de martor, într-o cuvă cu grosimea de 1
cm, la 440 nm.
Pe o hârtie milimetrică se trasează curba etalon pentru cupruµ pe
abscisă se trasează concentraţiile în cupru în µg/ml, iar pe ordonată extincţiile
corespunzătoare.
Determinarea conţinutului în cupru din probele de păr.
Cenuşa obţinută prin mineralizarea probelor de păr (preferabil 4g) se
solubilizează cu 15-30 ml acid clorhidric 25%, se filtrează şi se aduce la 50 ml
cu apă bidistilată fierbinte. Din soluţia clorhidrică obţinută se iau cu o pipetă
10-15 ml de soluţie (V2) în funcţie de conţinutul în cupru şi se introduc într-un
balon cotat de 25 ml (V3). Se adaugă 3 ml amoniac 25% , 3 ml sare Seignette
50% şi se aduce la semn cu amoniac. Se obţine un precipitat care se filtrează.
Din acest filtrat se iau într-o eprubetă gradată un volum de 8 ml (V4) şi se
adaugă 2 ml dietilditiocarbamat de sodiu 0,1%, obţinându-se un volum total de
10 ml (V5) care se omogenizează.
Rezultă un compus galben a cărui intensitate se măsoară la 440 nm,
într-o cuvă cu drum optic de 1 cm, faţă de o soluţie martor.
Proba martor se prepară asemănător, numai că în locul soluţiei
clorhidrice foloseşte apă bidistilată.

Tabelul 6
Trasarea curbei etalon pentru cupru

Nr Sol.std.l Amonia Sare Apă Dietilditio Conc.

ucru c 25% Seignett bidist. carbamat µgCu/ml
10µ (ml) e 50% (ml) de sodiu
Cu/ml (ml) 0,1% (ml)
(ml)
1 0,1 1,5 1,5 4,9 2 0,1
2 0,2 1,5 1,5 4,8 2 0,2
3 0,3 1,5 1,5 4,7 2 0,3
4 0,4 1,5 1,5 4,6 2 0,4
5 0,5 1,5 1,5 4,5 2 0,5
6 0,6 1,5 1,5 4,4 2 0,6
7 0,7 1,5 1,5 4,3 2 0,7
8 0,8 1,5 1,5 4,2 2 0,8
9 0,9 1,5 1,5 4,1 2 0,9
10 1 1,5 1,5 4 2 1
11 2 1,5 1,5 3 2 2
M - 1,5 1,5 5 2 0

82
 Calculul rezultatelor şi modul de exprimare
Conţinutul în cupru se exprimă în ppm şi se poate calcula cu ajutorul
formulei următoareµ

Cu (ppm)= V1xV3xV5xCx1000
mxV2xV4x1000
în care:
V1=volumul la care se aduce proba după calcinare, în ml (50)
V2=volumul cotei părţi din soluţia V1 care se ia în lucru, în ml (10-15)
V3=volumul total la care se aduce cota parte, în ml (25)
V4=volumul cotei părţi care se ia din soluţia V3, în ml (8)
V5=volumul soluţiei care se supune colorimetrării, în ml (10)
C=concentraţia în cupru citită pe curba de etalonare, corespunzătoare
extincţiei probei analizate, în µg/ml
m=cantitatea de probă luată în lucru, în g (4)
Observaţii. Complexul colorat care rezultă în urma contactului
dietilditiocarbamatului de sodiu cu ionii de cupru din probă, fiind fotosensibil,
se va evita expunerea la lumină directă, colorimetrarea făcându-se imediat după
adăugarea reactivului menţionat.
Pentru stabilizarea coloraţiei se poate utiliza una din următoarele
metodeµ:
-adăugarea unui coloid protector (pectină, gumă arabică);
-mărirea solubilităţii prin adăugare de alcool;
-extragerea complexului colorat într-un solvent organic: tetraclorură de
carbon, cloroform, alcool amilic etc. În acest caz se procedează astfelµ după
adăugarea reactivilor menţionaţi, se adaugă 5-10 ml cloroform şi se agită
puternic timp de 1 minut, într-o pâlnie de separare de 50 ml. Se lasă să se
separe straturile şi se determină spectrofotometric stratul cloroformic faţă de
cloroform ca martor.
Valori normale: 10-18 ppm Cu
Diagnosticul diferenţial se face, în intoxicaţia cronică, faţă de
alte anemii hemolitice: hemosporidioze, intoxicaţii cu fenotiazină. În
forma acută se impune diferenţierea faţă de intoxicaţiile cu As anorganic
, Pb, Hg, Th.
Tratamentul este simptomatic. În forma acută se urmăreşte
calmarea durerilor cu analgezice, administrarea de apă abuminată, lapte,
pansamente gastrointestinale şi combaterea şocului toxic.
În forma cronică singurul remediu eficace ar fi hemototransfuzia.
Profilactic se recomandă ca la animalele care păşunează pe terenuri

83
bogate în cupru să se administreze, înaintea scoaterii la păşunat (cu 3
săptămâni), 50-500 mg molibdat de amoniu şi 0,3-1g tiosulfat de
sodiu/zi.

4.2.4. Manifestări adverse determinate de antibioticele

şi chimioterapicele introduse în hrană

În creşterea intensivă a animalelor se practică introducerea în

hrană a antibioticelor sau a reziduurilor de la fabricarea antibioticelor, fie
ca stimulente ale creşterii, fie pentru prevenirea sau combaterea unor boli
infecţioase şi parazitare.
Prezenţa repetată a dozelor mici de antibiotice în hrană poate
avea efecte negative atât asupra animalelor cât şi asupra omului. În
primul rând dozele mici de antibiotice “selectează“ tulpini
antibiorezistente ale diferiţilor germeni patogeni, tulpini care-şi transmit
ereditar antibiorezistenţa, prin factorul R şi pot deveni periculoase pentru
animale sau om. În al doilea rând reziduurile de antibiotice şi impurităţile
asociate acestora pot determina reacţii alergice la animale şi la
consumatorii de produse de origine animală.
Administrarea îndelungată în hrană a antibioticelor , mai ales a
celor cu spectrul larg (tetracicline, cloramfenicol) a sulfamidelor şi
chimioterapicelor determină un dismicrobism digestiv tradus prin
reducerea sintezei intestinale a vitaminelor din compexul B a vitaminei K
şi C. Manifestări clinice ale carenţei acestor vitamine, induse de utilizarea
excesivă a antibioticelor în hrană se cunosc îndeosebi la păsări şi porci.
Carenţa în vitaminele B se manifestă prin tulburări nervoase, dermatoze ,
etc. Carenţa în vitamina K determină sindrom hemoragipar.
Antibioticele şi chimioterapicele introduse în hrană mai pot avea
efect hepatotoxic, nefrotoxic, neurotoxic, fotosensibilizant, alergizant
etc. (vezi cap. 4.9)

4.3 INTOXICAŢIA CU ÎNGRĂŞĂMINTE CHIMICE AZOTATE

Îngrăşămintele chimice azotate cele mai utilizate în agricultură

suntµ azotatul de amoniu, de sodiu, de calciu, de potasiu, etc.
Sunt receptive toate speciile, dar riscul de intoxicaţie este mai
mare la rumegătoare.
Sursele de toxic sunt numeroase, cele mai periculoase fiind
îngrăşămintele chimice sau amendamentele solului (nitrocalcar)

84
depozitate necorespunzător, la care animalele pot avea acces. Apele
pluviale care spală terenurile tratate şi se acumulează în bălţi, lacuri etc.
pot fi o sursă de toxic. Intoxicaţia se mai poate produce prinµ consumul
plantelor de cultură tratate, care au capacitatea de a încorpora doze mari
de nitraţi-nitriţi: orzul, ovăzul, secara, porumbul masă verde şi siloz,
rapiţa, muştarul, sfecla etc.
Apa potabilă poluată cu azotaţi reprezintă o sursă pentru
intoxicaţia cronică. La purcei intoxicaţia se poate produce prin consumul
purinului.
Mecanism de acţiune. Nitraţii sunt puţini toxici ca atare.
Toxicitatea se datorează reducerii lor la nitriţi, transformare care are loc
în tubul digestiv, în special în rumen. Cel mai important este efectul
methemoglobinizant al nitriţilor, în urma căruia rezultă o anoxie tisulară
severă, capabilă să provoace moartea. Nitriţii mai au o importantă
acţiune vasodilatatoare, care se poate solda cu colaps vascular. La
acestea se adaugă acţiunea iritantă asupra epiteliilor şi, după Buruiană şi
col. (1976) o uşoară acţiune anticolinesterazică.
În intoxicaţia cronică efectul cel mai important pare a fi blocarea
sintezei vitaminei A.
Gazele de azot rezultate din reducerea azotaţilor în furajul
însilozat, au efect toxic în special asupra aparatului respirator.
Doza toxică de azotat de sodiu este de 0,65-0,75 g/kg la bovine
iar cea de azotit de sodiu este de 0,15-0,17g/kg. Concentraţia de 0,5% în
furaje (raportată la SU) poate determina intoxicaţia.
Simptomatologie Manifestările cele mai caracteristice se
datorează methemoglobinemieiµ la 40% methemoglobină sângele are
culoare ciocolatie, la 50-60% apar semnele hipoxiei tisulare iar la 80%
animalele mor (Şuţeanu şi col., 1977). Hipoxia se manifestă prinµ
nelinişte, polipnee şi dispnee, culoarea lividă a mucoaselor şi a pielii
depigmentate la purcei, cord accelerat şi pocnitor. Mai aparµ vomituriţii
sau vomitări, diaree, colici, poliurie sau polachiurie, tremurături, vertij,
astazie, crampe musculare, puls slab, filiform şi colaps periferic. Femelele
gestante avortează.
Intoxicaţia cronică se manifestă în principal prin tulburări de
reproducţieµ avort, fătări de produşi neviabili. La tineret apar indigestii
recidivante şi întârzieri în creştere.
Modificări anatomopatologice. Elementul caracteristic îl
constituie culoarea ciocolatie a sângelui, dar uneori prin formarea
nitroxihemoglobinei acesta poate fi roşu deschis. Apar leziuni

85
congestivo-hemoragice generalizate, necaracteristice. Mai poate atrage
atenţia vasodilataţia generalizată şi eventual, mirosul înţepător al gazelor
de azot. În intoxicaţia cronică, la avortoni apar focare necrotice în ficat
şi splină, ascită şi hidratorax, necroze circumscrise ale învelitorilor fetale
(printre cotiledoane).
Diagnosticul se bazează pe aspectele clinice şi morfopatologice
asociate cu dozarea methemoblobinemiei şi dozarea nitraţilor şi nitriţilor
din tubul digestiv, sânge, urină, furaje şi apa potabilă.
Pentru dozarea methemoglobinei, C.T.O.M.D.M.V. a omologat metoda
spectrofotometrică, descrisă de Bianu şi Nica (1998).
Principiul metodei. Methemoglobina prezintă un maxim de absorbţie
caracteristic la 630 nm. Transformând methemoglobina în cianmethemoglobină
( cu cianură de potasiu) acel maxim dispare. În proba A se transformă toată
hemoglobina în methemoglobină, cu ajutorul fericianurii de potasiu. După
adăugarea cianurii hemoglobina se transformă toată în cianmethemoglobină. În
proba B se transformă în cianmethe-moglobină numai methemoglobina
prezentă. Diferenţa de extincţie la 630 nm este direct proporţională cu
concentraţia methemoglobinei.
Modul de lucru. Se hemolizează 0,2 ml sânge în 5 ml apă distilată.
După 10 minute se adaugă 5 ml tampon fosfat. Se centrifughează 10 minute la
3000 turaţii/minut. În continuare se procedează conform tabelului 7 a.
Tabelul 7 a
Modul de lucru pentru dozarea methemoglobinei

PROBA A PROBA B
Supernatant (ml) 3 3
Soluţie de fericianură de potasiu 1 picătură -
Apă distilată - 1 picătură
Se citeşte extincţia la 630 nm E1A E1B
Soluţie de cianură de potasiu 1 picătură 1 picătură
După cel puţin 5 minute se citesc extincţiile E2A E2B
la 630 nm

Calculul rezultatelor şi modul de exprimare

% methemoglobină= (E1B-E2B)x100
E1A-E2A
Pentru dozarea nitriţilor (azotiţilor) din apă, C.T.O.M.D.M.V. a
omologat metoda spectrofotometrică, descrisă de Bianu şi Nica (1998).
Principiul metodei. Ionii de nitrit reacţionează cu acidul sulfanilic, în
mediu puternic acid, formând compuşi de diazoniu, care apoi se cuplează la
pH=2,0-2,5 cu alfa-naftilamină, cu formarea unei coloraţii roşii purpurii
(colorant azoic). Intensitatea coloraţiei se măsoară colorimetric la 520 nm.

86
 Modul de lucru Proba de apă de analizat se aduce la pH=7 (verificat cu
hârtie indicator universală), prin adăugare de acid acetic sau hidroxid de sodiu.
Într-un vas Erlenmayer se introduc 50 ml probă neutralizată, se adaugă 1 ml
soluţie acid sulfanilic şi se agită bine. După 5 minute se adaugă 1 ml soluţie
clorhidrat de alfa-naftilamină şi 1 ml soluţie de acetat de sodiu, agitând
continuu. Soluţia astfel tamponată (care are pH=2,0-2,5) se lasă să stea la
întuneric şi după exact 30 minute se determină extincţia la 520 nm, faţă de o
probă de analizat. Valoarea obţinută pentru extincţie se citeşte pe curba de
etalonare şi se află concentraţia de nitriţi din probă.
Trasarea curbei de etalonareµ din soluţia etalon de lucru pentru azotiţi
se măsoară cu o biuretă 0; 1,0; 2,0; 3,0; 5,0; 7,0 şi 9,0 ml din soluţia etalon II
de lucru şi 1,0; 2,0; 3,0 şi 4,0 ml din soluţia I de lucru. Fiecare porţiune se
introduce în câte un vas Erlenmayer şi se diluează cu apă bidistilată la 50 ml,
după care se continuă ca mai sus. Soluţiile finale ale probelor etalon conţin: 0;
0,001; 0,002; 0,003; 0,005; 0,007 şi 0,009 ml NO2 şi respectiv 0,010; 0,020;
0,030 şi 0,040 mg NO2. Curba se trasează scriind pe ordonată extincţiile
probelor etalon iar pe abscisă concentraţiile corespunzătoare de nitriţi , în mg
NO2.
Calculul rezultatelor şi modul de exprimare
Nitriţi (NO2) =(c/V)x1000 (mg/l)
în careµ
c=conţinutul de nitriţi în probă, în mg
V=volumul iniţial al probei de apă luat pentru determinare, în ml
Valori maxime admiseµ 0 sau excepţional 0,3 mg/l valoare valabilă
numai pentru ape din surse subterane, provenite de la adâncimi mai mari de 60
m, neclorizate, cu condiţia ca apa să fie corespunzătoare din punct de vedere
bacteriologic (STAS 1342-91).
Pentru determinarea nitraţilor din apă, C.T.O.M.D.M.V. a omologat
metoda spectrofotometrică, descrisă de Bianu şi Nica (1998).
Principiul metodei. Ionii de nitrat (NO3) reacţionează cu acidul
fenoldisulfonic, formând derivat fenolsulfonic, de culoare galbenă. Intensitatea
culorii se măsoară fotometric, la lungimea de undă de 410 nm pentru
conţinuturi de până la 10 mg NO3/l şi la lungimea de undă de 480 nm, pentru
conţinuturi de 10-100 mg NO3/l.
Modul de lucru. Se iau 10 ml probă de apă de analizat, se introduc
într-o capsulă de porţelan şi se evaporă la sec, pe baia de apă. Se adaugă 0,5 ml
acid fenoldisulfonic, rotind capsula, astfel încât aceasta să vină în contact cu tot
reziduul din capsulă. Se lasă 15 minute în repaus şi se adaugă soluţie de
amoniac, în porţiuni de câte 1 ml, până când se obţine intensitatea maximă a
culorii. Conţinutul capsulei se introduce într-un cilindru gradat şi se
completează până la 10 ml. Soluţia obţinută se fotometrează, în cuve cu
grosimea stratului de 1 cm, la 410 nm pentru conţinuturi sub 10 mg NO3/l şi la

87
480 nm pentru conţinuturi între 10-100 mg NO3/l. Ca soluţie de referinţă se
foloseşte o soluţie pregătită în mod identic cu proba de analizat, însă cu apă
bidistilată în locul probei de apă. Valoarea obţinută pentru extincţie se citeşte
pe curba de etalonare şi se află concentraţia de azotaţi în mg.
Trasarea curbei de etalonareµ în baloane cotate de 100 ml se introduc
câte 0; 0,5; 1; 5; 10; 25; 50; 75; 100 ml soluţie etalon pentru nitraţi,
completându-se cu apă până la semn. Soluţiile conţin 0; 0,05; 0,1; 5; 1,0; 2,5;
5; 7,5 şi 10,0 mg NO3. Se trasează curba la fel ca şi pentru nitriţi.
Se spectrofotometrează soluţiile faţă de soluţia zero, ca soluţie de
referinţă, iar valorile obţinute se înscriu pe curba etalon.
Calculul rezultatelor şi modul de exprimare
Nitraţi (NO3) = (c/V)x1000 (mg/l)
în care:
c=conţinutul de azotaţi în soluţia fotometrică, citit pe curba de
etalonare, în mg
V=volumul probei de apă luat în lucru, în ml
Valori maxime admise: 45 mg/l (STAS 1342-91)
Pentru dozarea nitraţilor şi a nitriţilor din furaje, C.T.O.M.D.M.V. a
omologat metoda fotocolorimetrică, descrisă de Bianu şi Nica (1998).
Principiul metodei
Extracţia nitriţilor din proba de analizat cu apă caldă, deproteinizarea
extractului, formarea unui complex de culoare roz-roşie rezultat în urma
reacţiei dintre nitriţi, clorură de sulfanilamidă şi diclorhidrat de N (naphyl-1)
ethylene diamină şi fotocolorimetrarea la lungimea de undă de 538 nm a
complexului colorat obţinut.
Determinarea nitraţilor se face prin reducerea lor la nitriţi (după
extracţie şi deproteinizare) în prezenţa cadmiului metalic, urmată de reacţia de
culoare şi colorimetrare ca la nitriţi.
Reactivi necesari:
-tetraborat disodic, soluţie saturată: 50 g tetraborat disodic decahidratat
se dizolvă în 1000 ml apă călduţă şi se lasă să se răcească la temperatura
ambiantă;
-ferocianură de potasiu: 106 g ferocianură de potasiu trihidratată se
completează la 1000 ml apă;
-soluţii pentru dezvoltarea culorii:
-soluţia 1: se dizolvă 0,4 g sulfanilamidă în 160 ml apă,
încălzind pe baie de apă fierbinte. După răcire se adaugă sub
agitare 20 ml acid clorhidric concentrat şi se completează la
200 ml apă
-soluţia 2: 0,1 g N (naphyl-1) ethylene diamină se aduc la 100
ml cu apă

88
 -soluţia 3: 445 ml acid clorhidric concentrat se aduc la 1000 ml
cu apă.
Notă: Soluţiile 1 şi 2 pot fi păstrate la frigider în flacoane brune, bine
închise, timp de o săptămână.
-sulfat de cadmiu, soluţie 20%; 200g sulfat de cadmiu se aduc la 1000
ml cu apă;
-cadmiu pulverulent: baghete de zinc cu lungimea de 15 cm şi diametrul
de 5-7 mm se introduc în soluţie de sulfat de cadmiu. După depunere, cadmiul
se colectează de pe baghetele de zinc cu ajutorul unei baghete de sticlă. Se
adaugă peste cadmiu 50 ml soluţie acid clorhidric 0,1 N pentru îndepărtarea
urmelor de zinc. Înainte de utilizare se spală cu acid clorhidric 0,1 N şi de mai
multe ori cu apă.
-amoniac, soluţie tampon cu pH-ul 9,6µ 37,4 g clorură de amoniu se
dizolvă în aproximativ 900 ml apă. Se corectează pH-ul la valoarea 9,6 cu o
soluţie concentrată de hidroxid de amoniu şi se completează la 1000 ml cu apă.
-soluţie etalon stoc: se cântăresc 1,5 g azotit de sodiu uscat în prealabil
şi se completează la 1000 ml cu apă. Soluţia conţine 1 mg nitrit de sodiu pe
mililitru
-soluţie etalon de lucru: din soluţia etalon stoc se iau 2 ml şi se aduc la
1000 ml cu apă. Soluţia conţine 2µg nitrit pe mililitru.
Mod de lucru
Etalonarea aparatului(Tabelul 7 b)
Se reglează aparatul conform instrucţiunilor de lucru ale acestuia şi se
calibrează cu proba martor, constituită din apă, la care se adaugă reactivi de
culoare ca la proba de lucru.

Tabelul 7b
Prepararea etaloanelor pentru determinarea nitraţilor şi nitriţilor din furaje

Numărul de ordine al
etalonului, respectiv 1 2 3 4 5 6 7 8 9
al balonului
Soluţie etalon cu
conţinut de 2µg 0,0 0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 5,0 10,0 15,0
NO2/ml,ml
Soluţia 1 pentru
5,0 5,0 5,0 5,0 5,0 5,0 5,0 5,0 5,0
culoare, ml
Soluţia 2 pentru
1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0
culoare, ml
Soluţia 3 pentru
3,0 3,0 3,0 3,0 3,0 3,0 3,0 3,0 3,0
culoare, ml
Apă distilată,ml 41,0 40,5 40,0 39,5 39,0 38,5 36,0 31,0 26,0
Conţinutul în nitriţi al 0 0,02 0,04 0,06 0,08 0,1 0,2 0,4 0,6
etalonului, în µg/ml

89
 Prepararea etaloanelor şi trasarea curbei de etalonare
În nouă baloane cotate de 50 ml se introduc separat cu ajutorul unei
biurete, soluţie etalon de lucru de nitriţi, reactivi pentru dezvoltarea culorii
soluţiile 1, 2 şi 3 şi apă conform tabelului 7b.
Se înregistrează extincţiile obţinute pe aparat la lungimea de undă de
538 nm, pentru fiecare etalon de concentraţie cunoscută. Se trasează curba de
etalonare înscriind pe abscisă concentraţia în nitriţi (µg NO2/ml), iar pe
ordonată extincţiile corespunzătoare.
Extracţia nitriţilor şi nitraţilor
Se cântăreşte o probă măcinată de 1-10 g, în funcţie de conţinutul
presupus în nitriţi. Se trece cantitativ, într-un balon cotat de 200 ml cu
aproximativ 100 ml apă caldă. Se adaugă 5 ml soluţie tetraborat de sodiu, se
încălzeşte 15 minute pe baia de apă la fierbere, agitând din când în când. Se
adaugă 10 ml soluţie de ferocianură de potasiu şi 10 ml soluţie acetat de zinc,
agitând după fiecare adăugare. Se aduce cu apă la semn şi se filtrează (f1).

Determinarea nitriţilor
Se pipetează 10 ml (V1) filtrat (f1) într-un balon cotat de 50 ml, în care
se adaugă 20 ml apă, 5 mldin soluţia 1 şi 3 ml din soluţia 3. Se adaugă 1 ml din
soluţia 2, se omogenizează, se aduce la semn cu apă şi se păstrează la întuneric
15 minute. Se citeşte la aparat la lungimea de undă de 538 nm şi conform
extincţiilor obţinute se stabileşte pe curba etalon concentraţia în nitriţi (C1).
Reducerea nitraţilor
Se pipetează 10 ml filtrat (f1) într-un balon cotat de 50 ml, în care
s-au introdus în prealabil 2 g cadmiu metalic pulbere şi 5 ml soluţie tampon
amoniac. Se agită 5 minute, se filtrează şi se aduce filtratul cantitativ la 50 ml,
cu apă (f2).
Determinarea sumei nitriţi + nitraţi
Se pipetează 10 ml din filtratul obţinut (f2) şi se procedează ca şi la
determinarea nitriţilor.
Proba se analizează la aparat la lungimea de undă de 538 nm şi
conform extincţiilor obţinute, se citeşte pe curba de etalonare concentraţia în
nitriţi (C2).
Notă Periodic se verifică randamentul reducerii nitraţilor la nitriţi, care
trebuie să fie de minim 95%.
Calculul rezultatelor şi modul de exprimare al acestora
Conţinutul de nitriţi (NO2-) şi de nitraţi (NO3-) se exprimă în mg/1000
g produs (ppm) şi se calculează cu ajutorul formulelor următoare:

NO2- (mg/1000 g)=(V1x5xC1)/m

NO3- (mg/1000 g)=1,384xV1x25x(C2-C1)/m

90
 în care:
m-masa probei luată în lucru, în grame;
V1-volumul de extracţie, în mililitri;
5 şi 25 -valori obţinute din diluţie;
C1-concentraţia în nitriţi (NO2-) citită pe curba etalon, în micrograme pe
mililitru;
C2-concentraţia în nitriţi (NO2-) citită pe curba etalon care corespunde
sumei nitriţi+nitraţi, în micrograme pe mililitru;
1,384-factor de transformare a nitriţilor în nitraţi;
Reproductibilitate
Diferenţa între rezultatele obţinute în două laboratoare diferite pe
aceeaşi probă nu trebuie să depăşească 3% în valoare absolută.

Tratamentul intoxicaţiei Antidoturile sunt substanţele

reducătoare. Cel mai eficace este albastrul de metilen, administrat i.v.,
soluţie 2%, în doză de 4-9mg/kg. În acelaşi scop se mai pot utilizaµ
tiosulfatul de Na i.v. , soluţie 20%, vitamina C în doze mari, eventual
asociată cu glucoză. Efectul terapeutic se instalează rapid, dar animalele
trebuie ţinute sub observaţie, pentru a interveni prompt când
manifestările clinice se reiau datorită absorbţiei în continuare a toxicului
din tubul digestiv.
Adăparea abundentă şi utilizarea purgativelor uleioase
favorizează eliminarea toxicului.
Profilaxia vizează în primul rând depozitarea şi manipularea
corectă a îngrăşămintelor azotate şi controlul periodic a apei potabile şi a
furajelor.

4.4. INTOXICAŢII CU PESTICIDE

Pesticidele sunt definite ca:

a) orice substanţe sau amestecuri de substanţe destinate
prevenirii, reducerii sau respingerii oricărei pesteµ insecte, rozătoare,
nematode, buruieni, alte plante acvatice sau terestre, microorganismeµ
bacterii, virusuri, fungi, alte microorganisme , cu excepţia celor care
trăiesc în sau pe om şi animale;
b) orice substanţă sau amestec de substanţe utilizate în scopul
limitării creşterii plantelor, ca defoliante sau desicante (Hayes, 1975).

91
 Beneficiile utilizării pesticidelor:
-prevenirea sau combaterea unor boli grave la om: malaria,
holera, tifosul exantematic, frigurile galbene etc;
-sporirea recoltelor şi îmbunătăţirea lor calitativă;
-protejarea stocurilor de alimente împotriva dăunătorilor.
Dezavantaje:
-contaminarea alimentelor, furajelor şi animalelor până la niveluri
la care devin dăunătoare pentru consumatori (animale şi om);
-crearea unor dezechilibre ecologice;
-distrugerea unor recolte sensibile la o substanţă chimică ce se
constituie în nor şi ajunge accidental pe culturi.

4.4. 1. Intoxicaţii cu insecticide organoclorurate

Organocloruratele (OCl) sunt substanţe organice cu structură

alchilică, ciclică sau aromatică, substituite cu unul sau mai mulţi atomi de
clor. Primul OCl sintetizat a fost DDT. Ulterior gama OCl s-a îmbogăţit
cu derivaţi ai DDT (DDD), HCH, Aldrin, Dieldrin, Toxofen etc.
Actualmente OCl au fost prohibite în majoritatea ţărilor, singurii compuşi
care se mai utilizează fiind derivaţii HCH (Lindan).
Sursele de toxic sunt OCl utilizate în tratamentele fitosanitare şi
sanitar-veterinare (intoxicaţie iatrogenă). OCl, mai ales din grupul DDT,
au o remanenţă mare în sol, putând trece în furaje, reprezentând astfel o
sursă de contaminare a animalelor şi a omului. Omul este expus la
intoxicaţia cronică prin consumul de carne, lapte, dar mai ales unt şi
smântână.
Patogenie Calea de pătrundere în organism a OCl este în primul
rând cea digestivă, însă datorită liposolubilităţii, calea transcutanată este
de egală importanţă. Intoxicaţia transcutanată este favorizată de leziunile
pielii (dermatite, plăgi de tuns, de castrare etc). Absorbţia din tubul
digestiv se realizează odată cu lipidele din compoziţia furajelor, sub
formă de chilomicroni. În organism sunt depozitate de preferinţă în
ţesutul gras. Există riscul ca la animalele în stare bună de întreţinere, în
urma slăbirii datorate unei boli intercurente, OCl să se mobilizeze din
depozitele adipoase, determinând toxicoza acută.
Mecanismul de acţiune toxică nu este încă bine stabilit. Diferite
ipoteze au fost emise. Organocloruratele formează împreună cu
proteinele membranelor fibrelor nervoase complexe zise “complexe de
transfer de încărcături“ modificând permeabilitatea la ionii de Na+ şi K+,
şi perturbează trecerea influxului nervos.

92
 La ora actuală se crede că Lindanul acţionează drept competitor
al receptorului acidului gama aminobutiric (GABA), neuromediator.
În general OCl sunt toxice cu acţiune asupra sistemului nervos central,
tradusă prin manifestări de excitaţie şi inhibiţie nervoasă, asociată
encefalozei toxice.
Simptomatologia depinde de doză şi structura chimică a
toxicului, caracteristică fiind evoluţia sub formă de accese de excitaţie şi
inhibiţie a sistemului nervos central, asociate cu tulburări
neuromusculare. Crizele sunt întrerupte de perioade de relativă
normalitate, de ordinul minutelor, orelor sau zilelor.
Intoxicaţia acută apare de obicei în primele 24 ore de la
expunere şi are evoluţie progresivă. Debutează cu facies speriat,
hiperestezie şi chiar furie. Apar tremurături fasciculare ale musculaturii
faciale, care progresează spre musculatura cervicală, a trenului anterior şi
apoi a trenului posterior. Ulterior apar accese de contractură tonică sau
clonică, întrerupte de fenomene de depresiune corticală. Animalele
prezintă incoordonări în mers, halucinaţii, mers în manej, piruetare
urmată de cădere şi convulsii, dromomanie etc. Se mai pot observa
masticaţii în gol, prelungite. Atrag atenţia atitudinile forţate (opistotonus,
emprostotonus, ortotonus etc.). La unele animale apare coma, care
persistă până la moarte sau este întreruptă de perioade de revenire. La
speciile care vomită uşor, apare voma, cu miros caracteristic toxicului
ingerat.
Se mai constată şi tulburări vegetative: tahicardie, aritmii, puls
slab, dispnee, hipertermie.
Intoxicaţia cronică diferă de cea acută prin intensitatea
exteriorizării simptomelor şi modul insidios de instalare. Se manifestă
prinµ inapetenţă, slăbire, parezia prestomacelor, tremurături musculare
ale capului şi gâtului, accese convulsive întrerupte de pauze mari de
linişte, apoi pareze, paralizii, depresiune corticală şi moarte.
Modificările anatomopatologice sunt necaracteristice iar în
formele cu evoluţie rapidă lipsesc. În forma acută se constată prezenţa
contuziilor la nivelul proeminenţelor osoase şi congestii ale organelor
predominant parenchimatoaseµ ficat, rinichi, pulmon. În forma cronică se
întâlneşte distrofia grasă hepatică, iar în rinichi, congestii, hemoragii şi
chiar necroze.
Diagnosticul se stabileşte prin coroborarea simptomelor cu
datele necropsice şi anamnetice, confirmarea realizându-se prin analiză
de laborator a OCl. La laborator se trimit probe deµ grăsime epiploică,

93
100g, conţinut stomacal sau ruminal, 100 g, rinichi, 50g, sânge integral,
10ml (Popescu, 1994). Examenul chimic calitativ permite depistarea
reziduurilor de OCl dar nu confirmă diagnosticul, întrucât datorită
remanenţei în mediu şi utilizării intensive în anii anteriori, OCl au devenit
aproape ubicvitare. Pentru confirmarea intoxicaţiei este necesară analiza
cantitativă a OCl.
Pentru identificarea pesticidelor organoclorurate din apă, furaje,
conţinut gastric şi albine, C.T.O.M.D.P.M.V. a omologat metoda
cromatografiei în strat subţire, descrisă de Bianu şi Nica (1998).
Principiul metodei. Pesticidele OCl sunt extrase din proba de analizat
cu eter de petrol, după care extractele obţinute se purifică pe coloană cu florisil,
se concentrează şi se spotează pe placa cromatografică, unde sunt puse în
evidenţă cu ajutorul unui reactiv de culoare specific.
Modul de lucru. a. Extracţia şi purificarea probelor
1. Apă: se iau pentru analiză 200-500 ml apă, aceasta se extrage în
pâlnie de separare, de două ori cu câte 20 ml eter de petrol, apoi încă o dată cu
10 ml. Extractul eteric se usucă trecându-se pe o coloană de Na2SO4 anhidru,
după care se concentrează la un evaporator rotativ până la volumul de 1-5 ml.
În cazul extractelor de ape curgătoare sau de lacuri, în general nu este necesară
o purificare. Dacă acestea conţin totuşi substanţe organice ce ar putea stânjeni
determinarea, se poate face o purificare pe coloană cu florisil sau celită.
2. Furaje uscate, conţinut gastric: 20-25 g probă de analizat se extrag
cu cca 100 ml eter de petrol, timp de 4-5 ore, agitând din când în când energic.
Extractul se filtrează şi se concentrează la cca 20 ml, după care se supune
partiţiei cu acetonitril.
b. Partiţia cu acetonitril. Extractul concentrat se trece într-o pâlnie de
separare de 100 ml, transferul efectuându-se cu eter de petrol, astfel ca volumul
final să fie de cca 25 ml. Se adaugă 25 ml acetonitril saturat cu eter de petrol,
se agită energic şi apoi se lasă în repaus să se separe straturile. Partiţia
acetonitril-eter de petrol permite separarea reziduurilor de pesticide (care trec în
acetonitril) de grăsimi (care rămân în eter de petrol). Extracţia cu acetonitril se
repetă, iar extractele reunite se trec într-o pâlnie de separare de 500 ml, care
conţine 300 ml soluţie apoasă de sulfat de sodiu 2%. Pâlnia de 500 ml (care
conţine faza apoasă şi organică) se agită puternic 1 minut şi se lasă în repaus
cel puţin 30 minute. După separare, stratul organic care conţine pesticidele se
purifică pe o coloană cu florisil.
c. Purificarea pe coloana cu florisil. Coloana de sticlă cu o lungime de
300 mm şi cu un diametru de 20-25 mm, prevăzută cu o frită sau cu un dop de
vată, se umple cu un strat de 10 cm florisil activat care se acoperă cu un alt
strat de 1 cm de sulfat de sodiu anhidru.

94
 Coloana se umectează cu 50 ml eter de petrol, reglându-se viteza de
curgere a lichidului prin coloană la 5ml/minut, după care se introduce extractul
eteric al reziduurilor de pesticide.
Eluarea coloanei se face cu 200 ml amestec 6% eter etilic în eter de
petrol. Eluatul astfel obţinut se concentrează la 5-10 ml. Acest eluat conţine în
general toate reziduurile de pesticide OCl, cu excepţia dieldrinului şi a
endrinului.
După colectarea primului eluat se mai poate face o eluţie a coloanei cu
200 ml 15% eter etilic în eter de petrol. Acest din urmă eluat conţine dieldrin şi
endrin şi se reuneşte cu primul eluat.
3. Plante, furaje verzi, albine: se introduc 20-25 g probă mărunţită
într-un mixer, peste care se adaugă 350 ml amestec de 35% apă în acetonitril.
Se omogenizează timp de 5 minute, se iau 250 ml filtrat şi se introduc într-o
pâlnie de separare. Peste extractul apos se adaugă 100 ml eter de petrol. Se
agită amestecul 2 minute. Se adaugă 10 ml soluţie saturată de clorură de sodiu
şi 600 ml apă, agitându-se energic, după care se lasă să se separe straturile. Se
scurge apa, iar stratul de solvent se spală de două ori cu 100 ml apă. Faza
eterică se trece într-un pahar Erlenmayer de 100 ml cu dop. Se adaugă 15 g
Na2SO4 anhidru şi se agită. Nu se lasă mai mult de o oră cu Na2SO4 deoarece
poate avea loc o absorbţie a reziduurilor de insecticide OCl pe acesta. Extractul
se filtrează şi se concentrează la un volum de câţiva ml.
Observaţie: dacă extractul este colorat se poate purifica pe o coloană
cu florisil.
d. Separarea cromatografică. Extractele obţinute sunt supuse
separărilor cromatografice pe cromatoplăci cu dimensiuni de 20x20 cm,
acoperite cu silicagel G sau alumină. Grosimea stratului absorbant este
cuprinsă între 0,25-0,50 mm. Plăcile se activează la 1100C timp de o oră.
Spoturile se aplică la 1,5 cm de marginea inferioară a plăcii. Distanţa de
migrare este de aprox. 17 cm, în care interval se obţine o separare convenabilă.
Pentru o apreciere calitativă aplicarea spoturilor se face cu o pipetă
Pasteur bine efilată şi uscarea consecutivă a depozitului spotat, pentru a
împiedica împrăştierea solventului pe o suprafaţă mai mare de 0,5 cm diametru,
chiar dacă aplicaţia se repetă (cazul extractelor foarte diluate).
Alături de spoturile probei de analizat se pun spoturi dintr-o soluţie
etalon de insecticide individuale sau mixtură.
Cromatografia se execută în sistem ascendent, în tancuri etanşe, care
se saturează în prealabil pentru echilibrare, prin căptuşire cu hârtie de filtru
îmbibată cu solvenţi.
Ca amestec de eluţie se foloseşte sistemul eter de petrolµ eter etilic în
raportul de 2/1. După eluţie plăcile se usucă la temperatura camerei. Revelarea
se face prin stropirea plăcilor cu o soluţie alcoolică 0,5% de difenilamină,
urmată de iradiere în ultraviolet timp de câteva minute.

95
 Limita de detecţie este de 0,5 µg.
Determinarea cantitativă a OCl se face prin gaz-cromatografie,
necesitând dotarea corespunzătoare a laboratorului.
Diagnosticul diferenţial al intoxicaţiei se face faţă de encefalitele
infecţioase sau nespecifice şi diverse encefaloze toxice.
Tratamentul este simptomatic, neexistând un antidot specific.
Pentru prevenirea sau combaterea fenomenelor convulsive se recomandă
fenobarbital 10-15 mg/kg sau cloral hidrat 0,1 g/kg.
În funcţie de starea animalului şi calea de expunere se pot utiliza
diferite mijloace de detoxificare µ spălarea suprafeţei corporale cu săpun
sau detergent, purgative saline. Sunt contraindicate purgativele uleioase
(cu excepţia uleiului de parafină) şi laptele.
Se mai recomandăµ tonice, cardiace, analeptice respiratorii,
rehidratarea şi resalinizarea animalului, regim alimentar sărac în grăsimi,
adăpostirea în locuri liniştite, ferite de excitanţi. Reducerea reziduurilor
de OCl din ţesuturile animalelor de consum- în scopul reducerii
contaminării omului- se poate realiza prin utilizarea de inductori
enzimatici (fenobarbital), asociaţi cu cărbune medicinal (Popescu şi
col.,1989, 1991).
Profilaxia intoxicaţiei rezidă în controlul riguros al modului de
depozitare, manipulare şi utilizare a toxicelor.
Având în vedere remanenţa mare a OCl în ţesuturi (riscurile
pentru consumatori), produsele alimentare provenite de la enimalele
intoxicate se confiscă şi se denaturează. Peştii intoxicaţi nu pot fi folosiţi
la fabricarea de făinuri furajere. Limitele maxime admise de pesticide OCl
în produsele alimentare diferă de la ţară la ţară. În ţara noastră se admit,
pentru diverse OCl, concentraţii de 0,006-0,02 ppm în lapte, 0,01-0,05
ppm în ouă şi în unele produse vegetale şi 0,20-0,50 ppm în ulei, carne şi
în grăsimi de origine animală (39).

Efectele utilizării de durată a pesticidelor OCl asupra mediului

1) Reziduurile de OCl din mediu. OCl, mai ales cele din grupul
DDT sunt substanţe cu proprietăţi cumulative, cu T 1/2 în mediul extern
de ani sau zeci de ani. Din acest motiv ele au devenit aproape ubicvitareµ
se găsesc în sol, apă etc, fiind preluate de către plantele de cultură sau
din flora spontană şi de vietăţile acvatice, acestea fiind o sursă de
contaminare pentru animalele de interes economic şi om. Numeroase
lucrări demonstrează prezenţa în plantele de cultură şi în ţesuturile
animalelor a reziduurilor de OCl la intervale de ordinul anilor sau zecilor
de ani după încetarea utilizării lor (Hayes, 1975; Şuţeanu şi col.,1977,

96
1995; Popescu şi col., 1989, 1991). Deşi utilizarea OCl este actualmente
prohibită în majoritatea ţărilor, pe plan internaţional funcţionează încă
normative foarte riguroase privind cantităţile maxime de pesticide admise
în diferite produse alimentare (Codex Alimentarium-FAO-OMS). În ţara
noastră limitele maxime admise de pesticide OCl în produsele alimentare
sunt precizate prin Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 611/3.04.1995 (v.
mai sus).
2) Sporirea biologică a concentraţiei OCl în lungul lanţului
trofic (magnificaţia biologică). S-a constatat că reziduurile de OCl
cresc, de la niveluri reduse în mediul extern şi în vieţuitoarele situate la
baza piramidei trofice, la nivele din ce în ce mai mari către vârful
piramidei, unde se află şi omul. Fenomenul este valabil şi pentru alte
toxice cumulative, liposolubile. Exempluµ cazul Clear Lake din
California. Pentru combaterea unor insecte ale căror larve trăiau în apa
lacului (specii de ţânţari) s-a utilizat insecticidul DDD, în trei etape
succesive, la intervale de 5 şi respectiv 3 ani. După ultima aplicare au
început să moară păsările ihtiofage (cufundac).
S-a constatat că în apă concentraţia DDD era de 0,02ppm, în plancton
0,5 ppm, în peştii planctonofagi 5-8 ppm, în peşti ihtiofagi 190 ppm iar în
păsări 2000 ppm (Şuţeanu şi col.,1977).
Fenomenul are o importanţă practică deosebită. Animalele de
interes economic se află spre vârful piramidei trofice, concentrând OCl în
lapte, carne şi respectiv ouă.
3) Producerea unor dezechilibre ecologice.
Reziduurile de OCl din mediu au afectat supravieţuirea unor
specii, mai ales dintre cele situate în vârful piramidei trofice. În unele ţări
dezvoltate (SUA., Marea Britanie) a devenit alarmantă scăderea
populaţiei unuor păsări răpitoare. Această scădere este consecinţa a două
tipuri de efecte ale reziduurilor de OCl:
-efecte asupra reproducţiei;
-efecte asupra comportamentului.
Cel mai cunoscut efect , care se instalează precoce şi a fost
observat atât experimental cât şi în condiţii naturale, este subţierea
cochiliei ouălor, ceea ce duce la spargerea lor în timpul clocirii. La
diferite specii s-a mai constatat: reducerea numărului de ouă pe pontă,
mortalitate embrionară şi reducerea eclozionabilităţii, întârzierea pontei,
sterilitate la masculi sau femele etc (Burgat şi col, 1993).
4) Inducţia enzimatică determinată de majoritatea OCl are drept
consecinţă sporirea distrugerii în organism atât a substanţelor exogene,
cât şi a celor endogene (metaboliţi, hormoni etc). Ex: DDD inhibă

97
sinteza de corticosteroizi, fiind utilizat în tratamentul sindromului
Cushing, dar în condiţii naturale poate induce dezechilibre hormonale cu
efecte imprevizibile asupra echilibrului ecologic.

4.4.2 Intoxicaţia cu insecticide organofosforice şi derivaţi carbamaţi

Insecticidele organofosforice şi carbamaţii sunt pesticide frecvent

utilizate în agricultură şi în medicina veterinară, care acţionează prin
blocarea acetilcolinesterazei, determinând creşterea exagerată a tonusului
vegetativ parasimpatic, asociată cu manifestări de excitaţie şi inhibiţie
corticală, hiper- şi hipokinezii.
Organofosforicele (OP) sunt esteri ai acidului fosforic sau
tiofosforic. Primul compus din această clasă produs la scară industrială a
fost tetraetilpirofosfatul (TEPP), utilizat în timpul celui de al doilea
război mondial ca substanţă toxică de luptă. Este cel mai toxic OP.
Ulterior s-a sintetizat parationul. La ora actuală se cunosc peste 200 de
compuşi, printre cei mai utilizaţi fiind: parationul, malationul, neguvonul,
clorofosul, diclorvosul, cumafosul, ruelenul, dimetoatul, neocidolul etc.
Carbamaţii sunt derivaţi ai unei substanţe ipotetice- acidul
carbamic, în care unul sau mai mulţi atomi de H sunt substituiţi cu
radicali organici. În medicina veterinară se utilizează produsele: Carbaryl,
Carbofuran, Propoxur etc. Unii carbamaţi sunt foarte utilizaţi în
agricultură, în locul OP, faţă de care au avantajul remanenţei mai mici în
mediul extern.
Intoxicaţia cu organofosforice şi carbamaţi este, cel mai adesea,
de natură iatrogenă, determinată de greşelile de dozare în tratamentul
endo- şi ectoparazitozelor. Mai rar intoxicaţia se datorează neglijenţelor
în păstrarea şi manipularea pesticidelor.
Căile de pătrundere în organism sunt: calea digestivă şi
transcutanată. Datorită liposolubilităţii acestor pesticide, calea
transcutanată este de o egală importanţă cu cea digestivă ( tabelul 8),
ceea ce implică măsuri de protecţie a personalului care manipulează
aceste toxice.
Toxicitatea OP depinde de specie, vârstă, particularităţi
individuale şi de factori de mediu (intervenţia unor factori de stress). Ex:
pentru paration DL50 la şobolanul mascul este de 13,6 mg/kg, în timp ce
la femele aceasta este de 3,6 mg/kg; la viţei DL minimă este 1,5 mg/kg,
iar la bovine adulte 75 mg/kg (Clarke şi Clarke, 1975).

98
 Tabelul 8.
Toxicitatea acută a unor OP la şobolani,
după Gaines ,1969 (cit.de Mosha ,1993)

Compusul DL50orală(mg/kg) DL50cutanată

TEPP 1,1 2,4
Paration 3,6 6,8
Metilparation 24 67
Dichlorvos 56 75
Coumaphos 41 860

Toxicitatea unor OP este potenţată de alcoolul etilic, existent în

borhoturi, de fenotiazină şi tranchilizante fenotiazinice (clorpromazina) şi
chiar de vitamina A.
Toxicitatea selectivă a OP se exprimă prin raportul dintre DL50
pentru şobolan şi DL50 pentru musca de casă. Acest raport este de 4
pentru paration, 5 pentru clorfenvinfos, 20 pentru metilparation, 390
pentru dimetoat şi 1315 pentru ronnel (Mosha, 1993).
Metabolizarea OP în organism se realizează prin reacţii de
hidroliză, oxidare, reducere şi izomerizare, catalizate de esterazele
hepatice şi serice. Prin hidroliză rezultă compuşi cu o toxicitate mai
redusă. Prin oxidare apar metaboliţi foarte toxici (oxoni, tioeteri,
oxisulfuri) dar cu stabilitate redusă şi eliminare rapidă.
Reziduurile de OP în ţesuturile vegetale şi animale depind de
natura compusului, fiind în general detectabile la 14 zile şi absente la 21
zile de la expunere (Mosha,1993).
Patogenie Organofosforicele, carbamaţii şi bazele cuaternare de
amoniu sunt inhibitori ai acetilcolinesterazei (AChE) şi ai pseudo-
colinesterazelor. AChE este enzima care hidrolizează aproape
instantaneu acetilcolina la nivelul terminaţiilor nervoase colinergice şi al
joncţiunii neuromusculare.
Pseudocolinesterazele sunt enzime capabile să hidrolizeze
acetilcolina, care se găsesc în encefal, ficat şi plasma sanguină.
Inhibiţia acetilcolinesterazei se realizează prin înlocuirea unei
grupări OH dintr-un aminoacid de tipul serinei, din lanţul polipeptidic al
enzimei, cu radicalul fosforil sau carbamil. Reactivarea spontană a
enzimei este foarte lentă în cazul OP (T1/2- 36 ore pentru dietilfosfaţi,
după Mosha,1993), dar este relativ rapidă pentru carbamaţi. Animalele
pot tolera o reducere importantă a activităţii AChE dacă aceasta este

99
produsă lent. Se presupune că în expunerea cronică receptorii devin mai
puţin sensibili la acetilcolină.
Un rol patogenic important revine produşilor rezultaţi din
descompunerea paraziţilor omorâţi de insecticide. Larvele de Hypoderma
spp moarte pot induce reacţii anafilactice sau reacţii inflamatorii
importante (esofagite, meningomielite).
Simptomatologie. În general, intoxicaţia este acută şi se
datorează acţiunii anticolinesterazice, respectiv acumulării excesive de
acetilcolină. Semnele clinice sunt grupate în trei categorii: muscarinice,
nicotinice şi ale sistemului nervos central.
Semnele muscarinice sunt cele ale excitării parasimpaticului:
salivaţie abundentă, vomitare, diaree, colici (crampe intestinale), epiforă,
hiperhidroză, dispnee (determinată de bronhospasm, bronhoree şi
laringospasm), bradicardie, mioză, cianoza extremităţilor, incontinenţă
urinară şi de fecale.
Semnele nicotinice reflectă hiperexcitabilitatea musculaturii
somatice şi se manifestă sub formă de contracturi ale musculaturii feţei,
orbicularilor pleoapelor, limbii şi în final prin contracturi ale întregii
musculaturi, inclusiv a diafragmului (tetanie generalizată). Faza de
hiperexcitabilitate este urmată de inhibiţie: astenie, pareze şi paralizii.
Semnele nervoase centrale sunt fie manifestări de excitaţie
corticală, fie de inhibiţie corticală, cel mai frecvent intervenind alternări
ale celor două faze.
De obicei, manifestările clinice apar sub formă de crize de 10-40
minute, cu reveniri scurte şi cu sfârşit adesea letal. Moartea se produce
prin şoc, bloc atrioventricular şi asfixie datorită paraliziei muşchilor
respiratori.
Sunt descrise şi forme cu evoluţie subacută şi cronică, mai ales în
cazul intoxicării lente şi de durată cu pesticide provenite din tratamente
fitosanitare. Se deosebesc de forma acută doar prin intensitatea
exteriorizării simptomelor. Predomină hipersecreţia şi hipermotilitatea
digestivă, convulsiile tonice şi clonice, slăbirea progresivă, deshidratarea
şi uneori semnele bronhopneumoniilor secundare.
OP sistemice, care conţin în moleculă şi atomi de clor, (cumafos,
ruelen) determină manifestări clinice comune intoxicaţiei cu OP şi OCl .
Neurotoxicitatea întârziată este o manifestare particulară a
toxicităţii unor OP (triortocrezilfosfat, mipafos, trichloronat etc.)
caracterizată prin degenerarea focală distală a axonilor, asociată cu
demielinizarea. Leziunile sunt ireversibile, cele mai afectate sunt fibrele
nervoase cele mai lungi şi mai groase. Există o relaţie între apariţia

100
simptomelor şi inhibiţia unei enzime denumită esterază neurotoxică,
prezentă în encefal şi nervii periferici (Mosha,1993). Speciile cele mai
sensibile sunt: omul, galinaceele, viţeii, pisica, mielul, iepurele.
Manifestările apar la 8-14 zile după expunerea la o singură doză de toxic
şi sunt de tip polinevritic, asemănătoare celor determinate de carenţa în
tiamină sau acid nicotinic, dar administrarea acestor vitamine nu întârzie
instalarea sindromului.
Modificările anatomopatologice sunt necaracteristice. În
formele cu evoluţie rapidă acestea pot lipsi. În formele cu evoluţie mai
îndelungată apar leziuni congestive: congestie şi edem pulmonar,
congestie şi necroză hepatică, renală, congestii şi hemoragii digestive,
icter etc, alături de leziunile microscopice ale ţesutului nervos.
Diagnosticul se bazează pe coroborarea datelor anamnetice,
clinice şi necropsice. Confirmarea se face prin determinarea activităţii
AChE, prin metoda Michael modificată, utilizând ca substrat sângele.
Reducerea activităţii colinesterazice sanguine nu este însă direct
proporţională cu intensitatea manifestărilor clinice.
Metoda are ca principiu hidroliza unei soluţii standard de
acetilcolină sub acţiunea enzimei din proba de analizat. Prin hidroliză
rezultă acid acetic, acesta producând acidifierea mediului. Când enzima
este blocată de OP sau carbamaţi, hidroliza nu se produce, pH-ul
mediului rămânând neschimbat.
Datorită instabilităţii pesticidelor se recomandă ca în cazul în care
analiza probelor nu poate fi făcută imediat, acestea să fie păstrate la
temperatură scăzută (-5-100C).
Pentru identificarea propriu-zisă a pesticidelor OP, din apă,
furaje, plante verzi, conţinut gastric şi albine C.T.O.M.D.P.M.V. a
omologat metoda cromatografiei în strat subţire, descrisă de Bianu şi
Nica, 1998.
Principiul metodei. Pesticidele OP sunt extrase din proba de analizat
cu eter de petrol după care extractele obţinute se purifică pe coloană cu florisil,
se concentrează şi se spotează pe placa cromatografică unde compuşii OP sunt
puşi în evidenţă cu ajutorul unor reactivi de culoare specifici.
Reactivi necesari: eter de petrol; acetonitril pentru cromatografie,
saturat cu eter de petrol; sulfat de sodiu anhidru; cloroform; florisil (60-80
mesh), activat 2 ore la 6500C; silicagel 60 G; amidon; benzen; acetonă; hexan;
alcool etilic; eter etilic; brom; clorură ferică sol. 0,1 % în etanol 80%; acid
sulfosalicilic sol 1% în etanol 80%; acid acetic glacial; tetrabromofenolftalein
ethyl ester sol. 0,2 % în acetonă; soluţie de azotat de argint (0,5 g azotat de
argint se dizolvă în 25 ml apă şi se diluează la 100 ml cu acetonă); soluţie de

101
acid citric (5 g acid citric se dizolvă în 50 ml apă şi se diluează la 100 ml cu
acetonă); soluţie de 2,6- dibromchinon-4-clorimid (1 g de 2,6 dibromchinon-4-
clorimid se dizolvă în 100 ml de alcool etilic, acidulat cu 1 ml acid acetic
glacial); etaloane de pesticide OP.
Modul de lucru
1. Extracţia probelor
Apă: se iau pentru analiză 1000 ml apă şi se trec într-o pâlnie de
separare de 2 l. În pâlnie se mai adaugă 10 ml soluţie saturată de clorură de
sodiu şi apoi se extrage succesiv cu eter de petrol în porţiuni de 100, 50 şi 50
ml. Extractul eteric se usucă pe o coloană cu 40 g Na2SO4 anhidru şi se
concentrează la un volum corespunzător determinării.
Pentru extracţie se mai pot folosi şi alţi solvenţi cum ar fi: benzen,
cloroform, clorură de metilen etc.
Furaje, conţinut gastric: 20-25 g probă de analizat se extrag cu cca
100 ml eter de petrol timp de 4-5 ore, agitând energic din când în când.
Extractul se filtrează şi se concentrează la cca 20 ml, după care se supune
partiţiei cu acetonitril.
2. Partiţia cu acetonitril
Extractul concentrat se trece într-o pâlnie de separare de 100 ml,
transferul efectuându-se cu eter de petrol, astfel ca volumul final să fie de cca
25 ml. Se adaugă 25 ml acetonitril saturat cu eter de petrol, se agită energic şi
apoi se lasă în repaus pentru separarea straturilor. Partiţia acetonitril-eter de
petrol permite separarea reziduurilor de pesticide (care trec în acetonitril) de
grăsimi (care rămân în eter de petrol). Extracţia cu acetonitril se repetă, iar
extractele reunite se trec într-o pâlnie de separare de 500 ml, care conţine 300
ml soluţie apoasă de sulfat de sodiu 2%. Pâlnia de 500 ml (conţine faza apoasă
şi organică) se agită puternic 1 minut şi se lasă în repaus cel puţin 30 minute.
După separare, stratul organic, care conţine pesticidele se purifică pe o coloană
cu florisil.
3. Purificarea pe coloană cu florisil
Coloana de sticlă, lungă de 300 mm şi cu un diametru de 20-25 mm,
prevăzută cu frită sau cu dop de vată, se umple cu un strat de 10 cm de florisil
activat, care se acoperă cu un alt strat de 1 cm de sulfat de sodiu anhidru.
Coloana se umectează cu 50 ml eter de petrol, reglându-se viteza de curgere a
lichidului prin coloană la 5 m/minut, după care se introduce extractul eteric al
reziduurilor de pesticide.
Eluarea reziduurilor de insecticide OP de pe coloana cu florisil se face
succesiv cu următoarele amestecuri de solvenţi : 200 ml eter etilic 6% în eter de
petrol; 200 ml eter etilic 15% în eter de petrol şi 200 ml eter etilic 50% în eter
de petrol. După eluţie, cele trei porţiuni de eluat se concentrează la un volum de
1-5 ml şi se trece la determinarea propriu-zisă a insecticidelor.

102
 Pentru probele de plante, furaje verzi şi albine se procedează astfel: se
introduc 20-25 g de probă mărunţită într-un mixer, peste care se adaugă 350 ml
amestec de 35% apă în acetonitril. Se omogenizează timp 5 minute, se iau
250ml filtrat şi se introduc într-o pâlnie de separare. Peste extractul apos se
adaugă 100 ml eter de petrol. Se agită amestecul 2 minute. Se adaugă 10 ml
soluţie saturată de NaCl şi 600 ml apă, agitându-se energic, după care se lasă
straturile să se separe. Se aruncă faza apoasă, iar stratul de solvent se spală de
două ori cu câte 100 ml apă. Faza eterică se trece într-un pahar Erlenmayer de
100 ml cu dop. Se adaugă 15 g Na2SO4 anhidru şi se agită. Nu se lasă mai mult
de o oră cu Na2SO4 , deoarece poate avea loc o absorbţie a reziduurilor de
insecticide pe acesta.
Extractul se filtrează şi se concentrează la un volum de câţiva ml.
Observaţie: dacă extractul este colorat, se poate purifica pe o coloană
cu florisil.
4. Separarea cromatografică
Extractele obţinute sunt supuse separării cromatografice pe
cromatoplăci cu diametrul de 20 x 20 cm, acoperite cu silicagel G sau alumină.
Grosimea stratului absorbant este cuprinsă între 0,25-0,50 mm. Plăcile se
activează la 1100C timp de o oră. Spoturile se aplică la 1,5 cm de marginea
inferioară a plăcii. Distanţa de migrare este de aproximativ 17 cm, astfel încât
să se obţină o separare convenabilă.
Pentru aprecierea calitativă, aplicarea spoturilor se face cu pipete
Pasteur bine efilate, după care depozitul spotat se usucă sub curent de aer,
pentru a împiedica împrăştierea solventului pe o suprafaţă mai mare de 0,5 cm
diametru, chiar dacă aplicarea se repetă (cazul extractelor foarte diluate).
Alături de spoturile probei de analizat se pun spoturi dintr-o soluţie
etalon de insecticide individuale sau în mixtură.
Cromatografia se execută în sistem ascendent, în tancuri etanşe care se
saturează în prealabil pentru echilibrare, prin căptuşire cu hârtie de filtru
îmbibată cu solvenţi.
Ca amestec de eluţie se foloseşte sistemul benzen-acetonă în raport 4:1.
După uscare se expune placa la vapori de brom şi după 10-15 minute se
spreiază cu o soluţie de clorură ferică 0,1%. După încă 15 minute se spreiază
cu o soluţie de acid sulfosalicilic 1%, când apar spoturi caracteristice alb-
gălbui, pe fondul mov-lila al plăcii.
O altă posibilitate de a pune în evidenţă pesticidele OP este următoarea:
se eluează placa cu un amestec de hexan/acetonă în raport 4:1. După uscare, se
pulverizează uniform cu o soluţie de 0,2 % ester etilic de tetrabromfenolftaleină.
Placa devenită albastră se pulverizează apoi cu o soluţie de azotat de argint
0,5%. După alte 2 minute plăcile se spreiază cu o soluţie de acid citric 5%.
Apar spoturi albastre şi purpurii pe fond galben.

103
 Un alt reactiv de culoare caracteristic pentru compuşii organofosforici
este 2,6-dibromchinon-4-clorimid. După eluarea plăcii cu hexan: acetonă şi
uscare, aceasta se pulverizează cu o soluţie de 2,6-dibromchinon-4-clorimid 1%
în alcool. Apar spoturi galbene, roşii sau brune, caracteristice diverselor grupe
de compuşi OP. Pentru intensificarea culorii spoturilor placa se încălzeşte 5
minute la 1100C.
Limita de detecţie este de 1 µg.
Diagnosticul diferenţial se face faţă de: intoxicaţiile cu nitraţi şi
nitriţi, cianuri, alcaloizi conţinuţi de plante din genul Veratrum, nicotină,
meteorismul ruminal acut, acidoza ruminală, eteropatiile şi pneumopatiile
tineretului.
Tratament. Antidotul farmacologic este atropina, care reversează
efectele excesului de acetilcolină. Se utilizează în doze de 0,05-0,1
mg/kg, fără a depăşi doza totală de 65 mg la cal şi 2 mg la câine.
Este indicat ca 1/4 din doză să se injecteze i.v. Efectul terapeutic
al atropinei are o durată limitată în timp. Animalele trebuie
supravegheate iar când reapar simptomele intoxicaţiei (sau pentru
evitarea reapariţiei lor), la 4-6 ore după prima administrare se
reinoculează atropina.
Pentru reactivarea acetilcolinesterazei, în intoxicaţiile cu OP se
utilizează antidoturi specifice - substanţe din clasa acizilor hidroximici
sau a oximelor: pralidoximă, obidoxim, toxogonin etc. În intoxicaţiile cu
carbamaţi utilizarea acestor produse nu este necesară, reactivarea
acetilcolinesterazei făcându-se spontan, într-un timp relativ scurt.
Oximele nu pot substitui efectul terapeutic al atropinei. Pe de altă
parte, atropina potenţează activitatea oximelor (Mosha ,1993).
În cazul intoxicaţiilor transcutanate, pentru detoxicarea
animalelor se recomandă spălarea suprafeţei cutanate cu soluţii alcaline
(carbonat de sodiu 2%).
Carnea provenită de la animalele intoxicate cu OP se poate da în
consum numai dacă nu prezintă modificări organoleptice şi nu prezintă
reziduuri detectabile de OP, după o prealabilă conservare la frig timp de
două săptămâni (pentru inactivarea eventualelor urme de toxic). Carnea
cu modificari organoleptice şi toate organele interne se confiscă,
putându-se utiliza la fabricarea de făinuri furajere. Animalele remise după
intoxicaţie, pot fi sacrificate după 60 zile. Laptele provenit de la
animalele intoxicate nu se dă în consum timp de 15 zile (Crivineanu şi
col.,1996).
Animalele deparazitate cu carbamaţi (Carbaryl) pot fi sacrificate
după 7-8 zile de la tratament. Prin prelucrarea cărnii, laptelui, ouălor

104
etc.,reziduurile de carbamaţi se reduc cu 50-60% (Crivineanu şi
col.,1996).

4.4.3. Intoxicaţia cu insecticide piretrinoide

Piretrinele sunt un grup de principii activi extraşi din capitulele

florale ale piretrului de Dalmaţia. Substanţele analoage de sinteză se
numesc piretrinoide. Din punct de vedere chimic sunt esteri ai unui acid
carboxilic cu nucleu ciclopropanic substituit (acidul crizantemic) cu un
alcool sau fenol complex. Au acţiune insecticidă imediată şi toxicitate
redusă pentru homeoterme.
Permetrina I, naturală este foarte instabilă la lumina solară,
utilizarea acesteia fiind limitată.
Piretrinoidele sintetice sunt mult mai stabile în mediu, fiind
utilizate ca insecticide în agricultură şi în medicina veterinară. Tind să
înlocuiască insecticidele organoclorurate şi organofosforice faţă de care
au avantajul unei remanenţe mult mai mici în mediu, riscul de inducere a
dezechilibrelor ecologice fiind mult redus.
În medicina veterinară se utilizează ca antiparazitare externe, sub
diferite forme comerciale (pulberi, soluţii, sprayuri, şampoane etc)
produse pe bază de: deltametrin (Decis, Butox), cipermetrin (Ectomin),
cihalotrin, ciflutrin, fenvalerat etc. Aceleaşi produse sunt utilizate uneori
pentru dezinsecţia locuinţelor.
Riscul de intoxicaţie este cel mai crescut la pisici şi la câinii de
talie mică, dar intoxicaţia poate apărea la orice altă specie.
Ca şi alte insecticide, piretrinoidele sunt extrem de toxice pentru
albine şi viermi de mătase.
Pătrunse în organism pe cale digestivă se metabolizează în cea
mai mare parte în ficat, prin oxidare sau prin hidroliza legăturii esterice.
Străbat cu dificultate bariera hematoencefalică. La şobolan şi câine, DL50
este de cca 5 mg/Kg i.v. şi peste 500 mg/Kg pe cale orală.
Penetraţia transcutanată este redusă.
Intoxicaţia pe cale respiratorie- cu spray-uri este cea mai severă.
Mecanismul intim de acţiune a fost elucidat iniţial la insecte dar
este valabil şi pentru mamifere. Piretrinoidele sunt substanţe neurotoxice,
acţionând asupra canalelor sodice. Întârzie închiderea acestor canale şi
perturbă curentul de depolarizare. Derivaţii cianici (cipermetrin, ciflutrin,
deltametrin etc) pot menţine chiar deschise canalele sodice (Milhaud şi
col. 1995).

105
 Experimental, la şobolani, prin administrarea de doze mari s-au
reprodus două sindroame, extrapolabile şi la celelalte specii de mamifere:
sindromul T -caracterizat prin agresivitate moderată,
hipersensibilitate la stimulii externi, tremurături generalizate, care se
intensifică progresiv, urmate de prostraţie şi
-sindromul CS, care începe prin hiperchinezii ale membrelor
anterioare, hipersalivaţie şi tremurături cu evoluţie cronică. Acest
sindrom se întâlneşte predominant în cazul piretrinoidelor cianate.
Intoxicaţia spontană este rară, cele mai susceptibile fiind
animalele mici şi tineretul.
Manifestările clinice depind de natura compusului. Permetrinul
este cel mai frecvent implicat în intoxicaţii spontane, datorită utilizării
frecvente sub formă de aerosoli. La animalele mici pulverizarea trebuie
să dureze cca 3 secunde. Intoxicaţia apare după pulverizări de peste 10
secunde.
Manifestările clinice debutează la câteva minute până la 24 ore de
la contactul cu toxicul (obişnuit la 6 ore) şi se exteriorizează sub forma
sindromului T, prin: hiperexcitabilitate nervoasă, tremurături musculare,
convulsii şi ataxie. Frecvent se asociază tulburări digestive: hipersalivaţie,
vomă , diaree.
Mortalitatea este rară (sub 10%) şi se datorează complicaţiilor
cardio-respiratorii.
Derivaţii cianaţi (cipermetrin ş.a.) produc manifestări de tipul
sindromului CS, predominând hipersalivaţia, voma şi diareea, manifestări
parţial comune cu cele produse de organofosforice.
Tratamentul este simptomatic, constând în administrarea de
sedative (Diazepam) i.v., barbiturice, iar când predomină semne de tip
CS, se utilizează atropina.
Deşi au o remanenţă redusă în mediul extern, piretrinoidele pot
induce dezechilibre ecologice în cazul utilizării neraţionale, fiind foarte
toxice pentru insecte, artropode acvatice şi pentru unele specii de peşti.
Se afirmă că piretrinoidele sunt mult mai toxice pentru păstrăvul
curcubeu decât organofosforicele şi carbonaţii (Milhaud şi col. 1995).
Concentraţia maximă de piretrinoide admisă în produsele
alimentare este de 0,05 ppm în legume şi fructe, 0,02-0,05 ppm în lapte
şi 0,02-0,5 ppm în grăsimea din carne şi organe.

106
 4.4.4. Intoxicaţia cu amitraz

Amitrazul este un derivat din substituitul metilaminei: N1N

dimetilamină (2,4 xilil iminometil) .
Este un acaricid puternic şi specific, activ şi faţă de unii acarieni
rezistenţi la organofosforice. Se foloseşte în agricultură şi în medicina
veterinară pentru combaterea acarienilor, râilor şi a căpuşelor.
Este acaricidul de elecţie pentru tratamentul demodicozei. Se mai
utilizează pentru combaterea varoozei albinelor.
Amitrazul este comercializat sub diferite forme şi denumiri
comerciale, cel mai adesea sub formă de concentrat emulsionabil: Taktic,
Scabatox, Semcar, Mitaban, Varachet (ultimul pentru combaterea
varoozei).
Toxicitatea diferă în funcţie de specie, DL50 fiind de 125-250
mg/kg pentru şobolan şi 100 mg/kg pentru iepure şi câine. Produsul este
contraindicat la ecvine şi feline.
Patogenie Amitrazul are pH alcalin şi se descompune uşor în
mediu acid. După pătrunderea pe cale orală se absoarbe în proporţie de
60-80%. Absorbţia transcutanată este mai redusă, depinzând de natura
excipientului.
Acţiunea principală constă în inhibiţia monoaminooxidazei la
nivelul sistemului nervos central ducând la depresiune nervoasă.
Simptomatologie Manifestările principale constau în: inhibiţie
corticală, anorexie, hipersalivaţie, tremurături musculare, scăderea
calităţilor pulsului şi hipotermie. Uneori se mai constată midriază.
Pătrunderea toxicului pe cale digestivă mai determină vomitări şi
hipotonie digestivă (meteorism).
Aplicarea locală a emulsiei prea concentrate mai determină eritem
şi prurit.
Diagnosticul este dificil, orientarea făcându-se după datele
anamnetice, coroborate cu semnele clinice.
Este necesară diferenţierea faţă de intoxicaţiile cu medicamente
depresoare ale sistemului nervos central: barbiturice, benzodiazepine,
etc.
La examenul toxicologic al sângelui sau al urinei se pot identifica
diverşi metaboliţi, singurul mai persistent fiind xililmetilformamidina.
Tratament Pentru limitarea absorbţiei se recomandă vomitive şi
absorbante (cărbune medicinal). În cazul contaminării transcutanate este

107
necesară spălarea suprafeţei corporale. Acidifierea soluţiei de spălare
(acid acetic 1%) grăbeşte hidroliza toxicului rămas pe piele.
Antidotul specific este un alfa 2 antagonist: Yohimbina, 0,1
mg/kg/zi, administrată oral 3-5 zile. Aceasta se asociază cu atipamezol
(Antisedan) i.m. 0,2 mg/kg. Se mai recomandă analeptice
cardiorespiratorii.

4.5. INTOXICAŢIA CU METALDEHIDĂ

(METACETALDEHIDĂ)

Metaldehida este un tretamer al acetaldehidei obţinut prin

polimerizare. Se prezintă sub formă de cristale albe, cu miros de formol.
Este insolubilă în apă, solubilă în solvenţi organici (benzen, cloroform),
inflamabilă. Sublimează la temperaturi de peste 1100C.
Se foloseşte în mod curent ca moluscid (pentru combaterea
melcilor de grădină), dar în ţara noastră este mai puţin cunoscută.
Se comercializează sub formă de momeli cu diferite forme de
prezentare, mai frecvent ca microcilindrii sau granule de culoare albastră,
cu 5-10% substanţă activă. Mai are utilizare limitată ca şi combustibil
("cărbune alb" "alcool solidificat").
Intoxicaţia se întâlneşte la carnivore şi la ierbivore după consumul
produselor comerciale depozitate necorespunzător sau a plantelor de
cultură tratate.
Mecanism de acţiune. Metaldehida se absoarbe rapid din tubul
digestiv şi este transformată în acetaldehidă. Aceasta este instabilă şi nu
se regăseşte în sângele sau urina animalelor intoxicate; se oxidează până
la acid acetic.
Mecanismul intim de acţiune este incomplet cunoscut. La
animalele intoxicate se constată scăderea concentraţiei unor
neurotransmiţători: GABA (mediatorul presinaptic inhibitor al
motoneuronului), noradrenalina, norepinefrina (mediatorii simpaticului),
5 hidroxitriptamina. Creşte activitatea monoaminooxidazei (MAO).
Întrucât acetaldehida este un metabolit al alcoolului etilic unele
manifestări sunt asemănătoare etilismului (Milhaud şi col., 1995).
Simptomatologie Intoxicaţia debutează prin stare de ebrietate:
tulburări de echilibru, frică sau agresivitate, vomitări la care se asociază
ptialismul şi dispneea. Ulterior apar convulsii continue: contracturi
generalizate necoordonate, mişcări de pedalare, dispneea şi ptialismul, se
agravează. Convulsiile asociate cu relaxarea sfincterelor determină
eliminarea involuntară de fecale şi urină.

108
 Se instituie depresiunea corticală progresivă. Dacă animalul
supravieţuieşte, se poate instala hepatoza toxică tardivă.
Leziunile sunt puţin caracteristice fiind reprezentate de congestii
ale organelor interne. Ingestia substanţei pure, utilizată drept
combustibil, determină hemoragii gastro-duodenale şi uneori edem
pulmonar.
Diagnosticul orientativ se pune prin coroborarea datelor
anamnetice şi clinice.
Intoxicaţia cu metaldehidă trebuie diferenţiată de alte toxicoze cu
semne de tip convulsiv, în special faţă de intoxicaţiile cu stricnină şi cu
crimidină; în cazul acestora convulsiile sunt întrerupte de perioade de
revenire. Ptialismul şi relaxarea sfincterelor mai pun problema
diferenţierii faţă de intoxicaţia cu organofosforice; în aceasta din urmă
există şi alte semne de vagotonie bine exprimate: mioză, hiperhidroză,
bradicardie, bradipnee etc.
Metaldehida poate fi izolată doar din materialul vomitat sau din
produsele comerciale care o conţin. Extracţia se face cu solvenţi
organici: benzen şi cloroform. Identificarea se face după sublimare (la
peste 1100C), prin reacţia de culoare, cu reactivul Deniges: Gaiacol +
acid sulfuric.
Tratamentul se face cu anticonvulsivante: diazepam, 2mg/kg i.v.
sau barbiturice: Pentobarbital , 5-10 mg/kg, Fenobarbital 10-15 mg/kg
etc.

4.6. INTOXICAŢII CU RATICIDE

4.6.1. Intoxicaţia cu derivaţi cumarinici

Cumarina este substanţa aromatizantă a plantelor din genul

Melilotus (sulfină), producând mirosul caracteristic al fânului proaspăt
cosit. Un derivat hidroxilat, bishidroxicumarina, produs în cursul
mucegăirii fânurilor de leguminoase (trifoi) a fost implicat în apariţia unui
sindrom hemoragipar la bovine, în SUA. S-a dovedit că
bishidroxicumarina determină sindromul hemoragipar prin blocarea
sintezei protrombinei în ficat. Ulterior s-au sintetizat o serie de derivaţi
cumarinici a căror proprietate anticoagulantă a fost utilizată în scopuri
medicale (în tratamentul bolii trombotice la om) sau sanitar veterinare
(raticide).

109
 Raticidele cumarinice cele mai utilizate în ţara noastră sunt:
warfarina (ratitox), oxicumarin, dicumarol, cumaclor, lanirat etc.
Sursele de toxic sunt în special momelile utilizate pentru
combaterea rozătoarelor şi cadavrele animalelor moarte prin intoxicaţia
cu derivaţi cumarinici.
Plantele care conţin cumarină (sulfina, trifoiul, vinariţa), mai ales
când sunt supuse acţiunii unor mucegaiuri, pot determina intoxicaţia.
Sunt receptive la derivaţi cumarinici toate speciile de mamifere şi
păsări, cele mai expuse fiind carnivorele şi suinele. Intoxicaţia este
favorizată de afecţiunile hepatice, renale şi de carenţa în vitamina K
indusă prin tratamentele prelungite cu antibiotice şi chimioterapice.
Mecanism de acţiune. Pătrunderea în organism a derivaţilor
cumarinici are loc pe cale digestivă. Absorbţia are loc îndeosebi în
intestin, fiind favorizată de pH-ul alcalin. Metabolizarea se face lent (în
decurs de 2-4 zile) în ficat, ceea ce explică efectul puternic cumulativ al
cumarinicelor.
Acţiunea principală a derivaţilor cumarinici este inhibiţia sintezei
hepatice de protrombină, prin interferenţă cu vitamina K. Warfarina
inhibă şi sinteza factorilor VI, IX şi X ai coagulării. Bishidroxicumarina,
în doze toxice produce şi leziuni vasculare, ale ţesutului limfoid şi ale
măduvei hematogene (Goodman şi Gilman, 1960). De asemenea,
derivaţii cumarinici reduc aglutinarea plachetelor sanguine (Şuţeanu şi
col. 1977).
Efectul final este sindromul hemoragipar. De obicei este
necesară o perioadă de latenţă de 24-96 ore pentru instilarea acţiunii
anticoagulante maxime. Hemoragiile pot avea loc în orice regiune, dar
cel mai frecvent afectează mucoasele, pielea şi organele interne. Sunt
predispuse la hemoragii ţesuturile lezate anterior sau expuse la
traumatisme.
Simptomatologie Intoxicaţia evoluează supraacut, acut, subacut
sau cronic în funcţie de doza de toxic şi localizarea hemoragiilor.
Intoxicaţia supraacută apare când hemoragiile sunt situate în
encefal (ictus apoplectic, comă), pericard (hemopericard), cavitatea
toracică (hemotorax). Animalele pot fi găsite moarte, fără să se observe
semnele clinice.
Cel mai frecvent intoxicaţia este acută şi debutează cu abatere
sau nelinişte, tremurături musculare, urmate de tulburări de mers (mers în
manej, ataxie), dureri articulare, hemoragii subcutanate la cele mai
uşoare atingeri, mai ales la nivelul articulaţiilor membrelor sau

110
proeminenţelor osoase, hematoame cu sânge necoagulat pe cap, urechi,
vulvă, coapse, abdomen, gingivoragii, hemoragii intraoculare, epistaxis,
hematurie, hematemeză, hemoptizie, melenă, hemoperitoneu,
hematorahis, dispnee, tahicardie şi sufluri endocardice funcţionale.
În formele subacute şi cronice apar semnele anemiei
posthemoragice cronice, asociate cu hemoragii mai discrete dar care au ,
în general, aceeaşi localizare ca în forma acută. Predomină hemoragiile
subcutanate, îndeosebi pe zonele expuse microtraumatismelor. În toate
formele creşte timpul de sângerare şi timpul de coagulare. Femelele
gestante pot avorta.
Modificările anatomopatologice sunt caracteristice sindromului
hemoragipar. În funcţie de forma clinică, se constată apariţia de
hematoame de diferite dimensiuni şi hemoragii intracavitare cu sânge
necoagulat sau hemoragii discrete generalizate sub mucoase, sub seroase
şi subcutanate.
În formele cu evoluţie îndelungată apar necroze hepatice
centrolobulare, însoţite de icter generalizat.
Diagnosticul se stabileşte pe baza aspectelor clinice şi lezionale,
coroborate cu datele anamnetice şi rezultatele analizelor de laborator.
Pentru examenul de laborator se trimit probe de: ficat, conţinut gastric,
furaje şi momeli, minim câte 100g.
Identificarea warfarinei se face prin cromatografie în strat
subţire (Bianu şi Nica, 1998).
Principiul metodei. Warfarina este extrasă din proba de analizat cu
acetonă, după care extractul respectiv se purifică, se concentrează şi se
spotează pe placa cromatografică, unde warfarina este pusă în evidenţă cu
ajutorul unor reactivi de culoare specifici.

Modul de lucru
A.Extracţia
a) Extracţia din produse biologice: se triturează într-un mojar 5 g probă
cu puţin nisip purificat, apoi se adaugă 1 g acid tartric şi sulfat de sodiu
anhidru, până la obţinerea unei mase pulverulente. Se trece această masă într-
un flacon Erlenmayer cu dop rodat şi se extrage prin agitare 15-20 minute, cu
25 ml dicloretan sau acetonă. Se lasă în repaus 15 minute, apoi se filtrează
printr-un filtru uscat. Se spală filtrul cu câţiva mililitri soluţie care se adaugă la
filtrat. Se evaporă filtratul la sec, pe baia de apă.
b) extracţia din furaje: 25-30 g furaj se extrag în 75-100 ml acetonă
timp de 2 ore, agitând din timp în timp. Se filtrează, iar filtratul se trece pe o
coloană cu Celită 545. Coloana se eluează cu aprox. 200 ml acetonă, după care
eluatul se concentrează la sec.

111
 B. Identificare
1. Reacţii de culoare
Reziduul este tratat cu reactiv Lieberman (10 g KNO3 în 100 ml H2SO4
concentrat); dacă warfarina este prezentă, apare culoare portocalie.
2. Cromatografie în strat subţire
Se dizolvă reziduul în 0,2-0,5 ml cloroform sau alcool etilic şi se
spotează placa cromatografică, în paralel cu un martor.
Sistemul de migrare este:
-eter de petrol: anhidridă acetică: cloroform: etanol (10:5:7:1)
-eter de petrol:eter etilic:cloroform:acid acetic glacial (10:5:7:1).
Revelarea se realizează prin pulverizare cu soluţie de fericianură de
potasiu 1% şi soluţie de clorură ferică 1% (2:1). Ambele soluţii se prepară în
etanol 50% iar amestecul se prepară extemporaneu.
După uscare cromatograma se poate expune la vapori de amoniac
pentru menţinerea coloraţiei sau preferabil să se pulverizeze cromatograma cu
fluoresceinat de sodiu 0,04% în apă: hidroxid de amoniu în proporţie de 4:1.
Limita de detecţie este de 5 µg.
Pentru determinarea warfarinei din momeli, C.T.O.M.D.M.V.
a omologat metoda spectrofotometrică (Bianu şi Nica, 1998).
Metoda se aplică la momeli cu conţinut de cel puţin 0,025%
warfarină. Nu se poate aplica la cereale tratate (momeli) cu soluţie
alcoolică de warfarină (îndulcită cu zahăr) şi apoi uscate.
Reactivi necesari:
-pirofosfat de sodiu 1%: în 500 ml apă distilată se dizolvă 5 g
pirofosfat de sodiu Na4P2O7x10 H2O;
-eter de petrol purificat: 200 ml eter de petrol se spală cu trei porţii de
câte 20% soluţie pirofosfat de sodiu 1%;
-soluţie etalon de warfarină- 10 µg/ml: 100 mg warfarină pură se
dizolvă în 100 ml soluţie pirofosfat de sodiu 1%; 10 ml din această soluţie se
diluează până la 100 ml cu soluţie pirofosfat de sodiu 1% ; se mai diluează încă
o dată 10 ml din soluţia obţinută până la 100 ml cu soluţie pirofosfat de sodiu
1%.
Modul de lucru. Într-un pahar Erlenmayer de 125 ml sau într-un tub de
centrifugă de 100 ml se cântăresc 10 g probă (cu conţinut de 0,025%
warfarină), 0,600 g probă (cu conţinut de 0,5% warfarină) sau o cantitate
echivalentă astfel încât concentraţia warfarinei din aceasta să fie de minim
0,025%. Se adaugă cu pipeta 50 ml eter de petrol, se închide flaconul şi se agită
mecanic 30 minute. Într-un tub se transferă 5 sau 10 ml supernatant, se acoperă
şi se centrifughează 5 minute la viteză mare sau până când acesta este limpede.
Observaţie: se va evita evaporarea eterului de petrol.
Într-o eprubetă de 16 x 150 mm se pipetează 10 ml soluţie de pirofosfat
de sodiu 1% şi apoi se adaugă 2 ml din extractul eteric limpede. Se acoperă şi

112
se agită viguros 2 minute. Se centrfughează la viteză mare până când stratul
apos este limpede. Stratul eteric este îndepărtat cu ajutorul unui tub fin de sticlă
ataşat la aspirator. Se adaugă 2 ml eter de petrol, se agită viguros şi apoi se
îndepărtează stratul eteric. Operaţia se repetă de încă două ori, folosind eter de
petrol purificat.
Blancul se prepară în acelaşi mod, utilizând 2 ml eter de petrol
purificat, în loc de extractul eteric al probei.
Se determină extincţia probei la 308 nm, folosind cuve de cuarţ cu
drum optic de 1 cm faţă de blanc. Se determină extincţia probei faţă de soluţia
de pirofosfat de sodiu.
Calculul şi modul de exprimare al rezultatelor
% warfarină= Epx0,25
Eetxm
în care:
Ep= extincţia probei
Eet= extincţia etalonului
-m= masa probei, în g.
Diagnosticul diferenţial al intoxicaţiei se face faţă de:
-aflatoxicoza acută- întâlnită rar;
-hipovitaminoza K- întâlnită mai ales la păsări şi suine, secundar
tratamentelor prelungite cu antibiotice şi chimioterapice introduse în
hrană;
-dizenteriile infecţioase (parvoviroză la câine, dizenterie treponemică la
suine, enterotoxiemii anaerobe) şi parazitare (coccidioze).
Tratamentul Animalele afectate trebuie manevrate cât mai puţin
şi adăpostite în locuri liniştite, pentru a minimaliza traumele.
Administrarea sedativelor este utilă în acest scop.
Curativ se urmăreşte suplinirea factorilor coagulării deficitari.
Acest obiectiv poate fi îndeplinit eficient doar prin transfuzie de sânge
integral, recoltat de la un animal sănătos, citratat 0,5 1%, administrat i.v.
în doză de 20 ml/kg, jumătate rapid iar restul lent, perfuzabil, cu o viteză
de 2 ml/minut (Şuţeanu şi col, 1995). Se mai pot utiliza: vitamina K
(fitomenadiona) în doză de 1 mg/kg/zi, timp de 4-6 zile, de preferat sub
formă de suspensie 5% în glucoză 5% şi sărurile de calciu în dozele
uzuale, vitamina C în doze mari. Link, 1945, în experienţe pe cobai a
dovedit că dozele mari de vitamina C protejează animalele împotriva
bishidroxicumarinei şi intensifică acţiunea antagonistă a vitaminei K faţă
de aceasta.

113
 Carnea, organele şi laptele provenit de la animalele intoxicate se
confiscă. Ouăle se dau în consum, dacă nu prezintă modificări
organoleptice.

4.6.2. Intoxicaţia cu ANTU (alfanaftiltiouree)

ANTU este un raticid de sinteză care se prezintă sub forma unei

pulberi cenuşiu-brune sau cenuşiu-violete, foarte puţin solubilă în apă,
nehigroscopică, instabilă la lumină şi aer.
Sursele de toxic sunt momelile preparate în scopul combaterii
rozătoarelor. Riscul de intoxicaţie este crescut la carnivore şi suine.
ANTU este un toxic selectiv pentru rozătoarele pubere,
toxicitatea fiind cea mai mare pentru şobolanul negru : 2,5-10 mg/kg,
faţă de 1-50 mg/kg la câine şi 2000 mg/kg la maimuţă). Toxicitatea
produsului este influenţată de:
-mărimea particulei: aparent particulele mai mari (50-100 µm)
sunt mai toxice decât cele mici (5µm)
-vârstă: animalele mature sunt mai sensibile decât tineretul;
-gradul de plenitudine al stomacului: animalele cu stomacul
parţial plin sunt mai susceptibile decât cele cu stomacul gol, care pot
vomita chiar după ingerarea unor cantităţi mici de toxic.
Patogenie . ANTU produce creşterea permeabilităţii capilarelor
pulmonare, probabil prin inhibiţia tirozinazei şi în consecinţă a proceselor
oxidative. Este perturbată oxidarea acidului ascorbic , care intervine în
formarea cimentului celular. Se produce astfel edemul pulmonar acut şi
moartea prin asfixie.
Pe de altă parte, ANTU este un vomitiv puternic, atât datorită
efectului iritant local cât şi datorită acţiunii centrale a toxicului. Din acest
motiv speciile care nu pot vomita, printre care şi rozătoarele, sunt mai
susceptibile.
Simptomatologie .Primele manifestări sunt salivaţia şi voma,
care apar la câteva minute sau ore după ingerarea toxicului. Ulterior
apare edemul pulmonar acut, manifestat prin dispnee severă, tuse umedă,
jetaj spumos, abundent, raluri crepitante alveolare umede (raluri “în
ploaie”). Mai poate apărea hidropericard, tradus prin diminuarea şocului
şi a zgomotelor cardiace, creşterea ariei de matitate cardiacă, tahicardie
pronunţată etc. Diareea, hipotermia şi cianoza pronunţată a extremităţilor
înbogăţesc tabloul clinic. Animalul moare în cel mult 12 ore de la

114
ingerarea toxicului, prin asfixie sau insuficienţă cardiacă acută.
Supravieţuirea peste 12 ore este de bun augur.
Modificările anatomopatologice cele mai frecvent întâlnite
sunt: edemul pulmonar, hidrotoraxul, hidropericardul, catarul mucoasei
gastrointestinale, congestia renală, cianoza pielii şi a mucoaselor.
Diagnosticul se bazează pe semnele clinice şi modificările
anatomopatologice, coroborate cu datele anamnetice şi rezultatele
analizelor de laborator. Testele chimice sunt concludente, dacă se
efectuează până la 24 ore de la ingerarea toxicului. Pentru examenul de
laborator se trimit:conţinut gastric sau intestinal 200 g, ficat, 200g şi
momeli, 100-200g.
Pentru identificarea alfa-naftiltioureei din pulberi, seminţe tratate,
momeli, organe şi conţinut stomacal, C.T.O.M.D.P.M.V. a omologat
metoda reacţiei de culoare, cu para-nitroanilină.
Principiul metodei
Alfa-naftiltioureea încălzită la fierbere cu hidroxid de potasiu soluţie
alcoolică formează, la adaos de para-nitroanilină diazotată cu un mic excces de
acid clorhidric, un precipitat roşu floconos. Reacţia este specifică şi sensibilă.
Modul de lucru
A. Izolare
ANTU se izolează din mediul acid cu solvenţi organici.
1. Izolare din pulberi, seminţe tratate: se extrag 5-10 g produs cu 25
ml alcool etilic fierbinte. Se răceşte şi se filtrează. Extractul alcoolic este
evaporat la sec pe baia de apă.
2. Izolare din momeli (ANTU înglobat în produse alimentare grase): se
triturează o cantitate de produs cu sulfat de sodiu anhidru, până la obţinerea
unei mase pulverulente. Se introduce această masă într-o alonjă de sticlă şi se
degresează cu eter de petrol, care se îndepărtează. Urmele de eter de petrol
rămase în alonjă sunt eliminate cu un curent de aer. Se extrage masa din alonjă
cu cloroform. Extractul cloroformic este evaporat la sec pe baia de apă.
3. Izolarea din organe sau conţinut stomacal se tratează probele (fin
divizate) cu alcool etilic, pe baie de apă cu refrigerent ascendent. Se filtrează şi
se evaporă la sec. Se extrage reziduul cu cloroform, în care trec grăsimile şi
ANTU. Se evaporă cloroformul. Reziduul se saponifică cu hidroxid de potasiu
soluţie alcoolică, apoi se diluează cu apă, se acidulează şi se extrage cu eter
etilic. Extractul etilic se spală de 2 - 3 ori cu hidroxid de sodiu soluţie normală,
pentru îndepărtarea acizilor graşi, apoi se usucă cu sulfat de sodiu anhidru şi se
evaporă la sec. Reziduul conţine ANTU aproape pur.
B. Identificare
Prepararea reactivului de culoare:

115
 a. Prepararea soluţiei de para-nitroanilină: într-un balon cotat de 200
ml se cântăresc 0,5 g de para-nitroanilină, se adaugă 50 ml acid clorhidric
concentrat, cu densitatea 1,19 şi se completează până la semn cu apă distilată.
Se păstrează în sticle brune bine închise.
b. Se dizolvă 0,5 g azotit de sodiu în 100 ml apă distilată.
În momentul folosirii se amestecă soluţiile a şi b în proporţie de 2 la 1,
răcite în prealabil în curent de apă rece.
Peste reziduul obţinut se adaugă 10 ml de hidroxid de potasiu soluţie
alcoolică 0,1% şi se aduce la fierbere, pe baie de apă. Se trage apoi soluţia
fierbinte într-o eprubetă şi se adaugă 3-5 picături de reactiv de culoare.
Apariţia unui precipitat roşu floconos indică prezenţa ANTU-ului.
Tratament. Nu există antidot specific. Utilizarea tehnicilor de
detoxificare ( spălătură gastrică, administrarea de vomitive) dă rezultate
bune în funcţie de precocitatea intervenţiei.
Tratamentul simptomatic nu dă întotdeauna rezultate
satisfăcătoare. Se recomandă : amilmercaptan sau alte substanţe tiolice
(care conţin gruparea SH: ex. tiosulfat de Na), aerosoli cu siliconi pe cale
nazală, pentru împiedicarea formării spumozităţilor, doze mari de
vitamina C i. v. Se mai recomandă venisecţia, utilizarea atropinei şi a
hormonilor glucocorticoizi.
Profilaxia constă în efectuarea corectă a acţiunilor de deratizare,
astfel încât animalele să nu aibă acces la momeli, inclusiv distrugerea
cadavrelor rozătoarelor intoxicate.
Carnea şi organele animalelor intoxicate, cu excepţia pulmonilor,
se dau în consum condiţionat, local sau la fabricarea de preparate, dacă
nu prezintă modificări organoleptice şi prin examenul de laborator nu se
detectează urme de toxic. Laptele nu se dă în consum, dacă prezintă
modificări organoleptice. Ouăle se dau în consum necondiţionat
(Crivineanu şi col., 1996).

4.6.3. Intoxicaţia cu fosfură de zinc şi alţi derivaţi de fosfor

Dintre derivaţii fosforului la ora actuală se utilizează mai frecvent

ca raticide fosfura de zinc (Zn2P3), denumită comercial zintan şi fosfura
de aluminiu (AlP). Sunt raticide preferate datorită acţiunii rapide
(şobolanii mor în spaţii deschise, putând fi colectaţi) şi datorită
descompunerii rapide, cadavrele nefiind surse toxice. Prezintă importanţă
toxicologică îndeosebi fosfura de zinc, utilizată sub formă de momeli.
Fosfura de aluminiu este utilizată pentru gazarea spaţiilor închise,

116
descompunându-se rapid cu producere de hidrogen fosforat, în prezenţa
umidităţii atmosferice. Hidrogenul fosforat este un gaz foarte inflamabil.
Toxicitatea fosfurii de zinc depinde de specie şi în cea mai mare
măsură de aciditatea sucului gastric (gradul de plenitudine al
stomacului). Administrată pe stomacul gol, când aciditatea gastrică este
redusă, substanţa este mult mai bine tolerată decât dacă este administrată
odată cu hrana, care stimulează secreţia de suc gastric.
Patogenie. Toxicitatea fosfurii de zinc se datorează eliberării
hidrogenului fosforat, în mediul acid:
P2Zn3 +6 HCl 2PH3 +3ZnCl2
Hidrogenul fosforat se absoarbe în circulaţie, exercitându-şi
acţiunea toxică asupra encefalului, glandelor endocrine, elementelor
figurate ale sângelui, ficatului, rinichilor, pulmonilor etc.
Simptomatologie. Manifestările intoxicaţiei se instalează rapid, în
circa 15-60 minute de la ingerarea toxicului. La animalele care pot
vomita apare voma, conţinutul gastric putând fi hemoragic. Materialul
vomitat are miros aliaceu, caracteristic. La cal apar colici iar la
rumegătoare timpanism acut.
Se constată dispnee, tahipnee, respiraţia devenind ulterior
stertoroasă, determinând tendinţa la asfixie. Aerul expirat are miros
aliaceu. Mai apar manifestări nervoase: ataxie, adinamie, decubit şi crize
convulsive periodice.
La câine predomină manifestările nervoase de hiperexcitabilitate,
asemănătoare celor din encefalite (turbare).
Modificări anatomopatologice Se constată congestie şi edem
pulmonar, uneori hemoragii subpleurale, hidrotorax, congestie hepatică
şi renală. Atrage atenţia mirosul aliaceu al conţinutului gastric.
Diagnosticul se bazează pe semnele clinice coroborate cu datele
anamnetice şi identificarea hidrogenului fosforat din conţinutul digestiv,
materialul vomitat sau momeli. În acest scop se foloseşte metoda
Wilmet.
Principiul metodei. Hidrogenul fosforat eliberat de fosfurile metalice în
mediu acid, formează cu acidul selenios (reactiv Wilmet) o coloraţie roşie.
Reacţia este negativă pentru hidrogen arseniat (H3As), servind la diferenţierea
acestuia de H3P.
Modul de lucru. Se dizolvă 0,9g biselenit de sodiu (NaHSeO3) în 8,6
ml apă distilată şI se adaugă 0,5 ml HCl concentrat (dă1,19). Cu această soluţie
se îmbibă benzi de hârtie indicatoare de 10x60 mm,care se usucă şi se păstrează
în sticle bine închise la întuneric.

117
 Din materialul de cercetat se iau 5-10g, care se introduc într-un pahar
conic,cu dop rodat. Se adaugă câţiva ml HCl concentrat (dă1,19) şi se astupă
imediat cu dopul, de care se fixează hârtia îmbibată cu reactiv Wilmet. Dacă în
probă există fosfură metalică, aceasta eliberează H3P, care colorează hârtia
indicatoare în roşu (Bianu şi Nica, 1998).
Evoluţia intoxicaţiei este rapidă spre exitus. Cel mai frecvent
animalele mor în primele ore de la consumul toxicului şi rar
supravieţuiesc 2 zile.
Tratament . Nu există antidot specific. Se poate încerca
spălătura gastrică cu soluţie de bicarbonat de sodiu, care concomitent
neutralizează aciditatea gastrică. Se mai recomandă administrarea i.v. a
lactatului de sodiu pentru combaterea acidozei umorale, administrarea
glucozei, a gluconatului de calciu, a tiosulfatului de sodiu şi a factorilor
lipotropi.

Fosforul alb- utilizat ca raticid- are acţiune citotoxică atât la

nivelul mucoaselor cât şi asupra hematiilor, tradusă prin tulburări
digestive, congestie şi edem pulmonar, diateză hemoragipară. Materialul
vomitat este fosforescent şi are miros aliaceu.
Antidot- oxidante: KMnO4, apă oxigenată, spălături gastrice cu
CuSO4 0,29 %. Sunt contraindicate: laptele şi purgativele uleioase.
Carnea animalelor intoxicate acut cu fosfor se poate da în
consum condiţionat, local. În intoxicaţia subacută sau cronică, carnea şi
organele prezintă modificări organoleptice şi se confiscă (Crivineanu şi
col., 1996).

4.6.4. Intoxicaţia cu stricnină

Stricnina este un alcaloid extras din seminţele arborelui Strychnos

nux vomica, originar din India. În stare pură este puţin solubilă în apă,
solubilă în alcool etilic, benzen şi cloroform.
Seminţele “nux vomica” au fost introduse în Germania în secolul
XVI, fiind utilizate pentru combaterea rozătoarelor. Actualmente această
utilizare a stricninei este limitată. Alcaloidul este un puternic stimulator
al sistemului nervos central, preparatele farmaceutice care-l conţin fiind
utilizate în acest scop. Stricnina mai intră în componenţa unor preparate
eupeptice (stimulează apetitul şi secreţiile digestive, datorită gustului
amar) şi ruminatorii, deşi acţiunea stimulatoare asupra musculaturii
netede a tubului digestiv este controversată (Goodman şi Gilman, 1960).

118
 Stricnina mai este utilizată, sub formă de pilule cu 50-100 mg
substanţă activă, pentru uciderea câinilor vagabonzi. În afara
intoxicaţiilor deliberate produse pe această cale, mai pot apărea
intoxicaţii prin consumul cadavrelor animalelor stricnizate şi prin
supradozarea preparatelor farmaceutice. Stricnina este o substanţă foarte
toxică, dozele letale orale pentru mamifere fiind de 0,5-1mg/kg, iar
pentru păsări 5 mg/kg. Dozele letale injectabile sunt de 2-10 mai mici
decât cele orale (foarte apropiate de doza terapeutică). Este citat
(Şuţeanu şi col. 1977) cazul unei vaci care a murit la doza unică de 33
mg stricnină.
Mecanism de acţiune. Stricnina se absoarbe uşor din tubul
digestiv şi este inactivată relativ repede în ficat . Circa 20% se elimină
netransformată, prin urină. Eliminarea din organism este aproape
completă în 10 ore. În 24 ore pot fi metabolizate şi eliminate două doze
letale de stricnină (administrate fracţionat), fără apariţia manifestărilor de
intoxicaţie sau a efectelor cumulative (Goodman şi Gilman , 1960).
Stricnina acţionează la nivel medular, prin blocarea funcţiei de
inhibiţie a motoneuronului, realizată de către celula lui Renshaw
(neuronul inhibitor post-sinaptic al motoneuronului). Mediatorul celulei
lui Renshaw este glicocolul (glicina) faţă de care stricnina acţionează ca
antagonist competitiv, fixându-se pe receptorii acestuia, (Toxina tetanică
acţionează la acelaşi nivel prin inhibiţia eliberării de glicocol la nivel
sinaptic). Ca urmare este împiedicată inhibiţia recurentă a
motoneuronilor ceea ce duce la răspuns motor exagerat, faţă de orice
excitanţi. Stimularea senzorială medie determină contracţie musculară
violentă, predominând activitatea grupelor musculare mai puternice, ceea
ce explică hiperextensia (Milhaud şi colab. 1995).
Efectul final este răspunsul exagerat la excitanţi de intensitate
mică. În vitro s-a mai demonstrat că stricnina inhibă activitatea
colinesterazei, dar convulsiile provocate de stricnină nu sunt influenţate
de administrarea atropinei.
Simptomatologie . Manifestările clinice apar la câteve minute
până la 2 ore de la ingestia toxicului şi se traduc iniţial prin frică,
nervozitate, hiperestezie urmate de hipertonie musculară, atitudini rigide
şi apariţia crizelor de tetanie generalizată, la acţiunea unor stimuli de
intensitate mică: atingerea animalului, provocarea unor zgomote,
ameninţare, lumină puternică. În timpul crizei animalul cade în decubit,
apar emisiuni involuntare de fecale şi urină, respiraţia devine tot mai
superficială (culminând cu apnee şi uneori moarte prin asfixie).

119
Încercările animalelor de a se ridica din decubit declanşează noi crize. La
doze mari moartea survine prin inhibiţie bulbară, animalul fiind relaxat.
Leziuni. Atrage atenţia rigiditatea cadaverică foarte pronunţată,
care se instalează rapid după moarte. Apar leziuni postraumatice,
echimoze, peteşii şi cianoza pronunţată a mucoaselor. Unii autori
consideră patognomonice hemoragiile din pancreas şi timus.
Diagnosticul se poate stabili pe baza semnelor clinice.
Confirmarea diagnosticului se poate face prin identificarea stricninei din
materiale patologice şi din momeli, coroborată cu testul biologic.
Identificarea stricninei
Izolarea din conţinut gastric, vomă, momeli etc se realizează prin
extracţie cu cloroform (4 părţi cloroform la 1 parte probă) după alcalinizare
(pH=10) cu NaOH 10%. Stricnina se identifică pe reziduul obţinut prin
evaporarea la sec a extractului cloroformic.
Reacţii de precipitare : dă precipitate cu reactivii generali ai
alcaloizilor (v.cap. 4.1). Cu acidul picric dă cristale în formă de dinţi de
fierăstrău.
Reacţii de culoare
- a. reacţia Bauer (cu bicromat de potasiu şi acid sulfuric). Peste
reziduul de pe sticla de ceas se adaugă o picătură soluţie de bicromat de
potasiu soluţie 10% şi se evaporă la sec pe baie de apă. Reziduul se reia cu acid
sulfuric hidratat (H2SO4) format dintr-un amestec de 98 g H2SO4 concentrat şi
36 g apă. În condiţiile acestea reacţia se produce mai lent, însă nu apare decât
culoarea violetă dată de stricnină şi nu culori interferente provocate de
carbonizarea impurităţilor de către H2SO4 concentrat (Bianu şi Nica, 1998).
Culoarea violetă este fugace, trecând prin roşu-cireşiu la incolor.
O variantă a acestei reacţii este următoarea: peste reziduul de pe sticla
de ceas se adaugă puţină pulbere de bicromat de potasiu şi câteva picături de
H2SO4 concentrat. Cu o baghetă se trag dâre pe sticla de ceas; în urma beghetei
apar urme colorate violet, care virează în roşu şi apoi dispar. În cazul când
purificarea nu a fost suficientă coloraţia violetă este mascată de o coloraţie
brună datorată carbonizării materiei organice de către H2SO4.
b) Cu reactivul Mandelin (sulfovanadat de amoniu) stricnina dă o
coloraţie albastră-violetă, ce virează la roşu prin adăugare de apă sau soluţie
alcalină.
Testul biologic. Pentru aceasta se recoltează câţiva ml de conţinut
gastric sau urină, care se tratează cu o cantitate egală de acid clorhidric sau
sulfuric. Proba se filtrează, se neutralizează la pH 7-8 cu hidroxid de amoniu şi
din filtratul neutralizat se inoculează 0,5 ml în sacul limfatic dorsal la o broască
sau intraperitoneal la un şoarece. Testul este pozitiv dacă apar contracţiile
tipice intoxicaţiei cu stricnină la câteva minute după inoculare (Şuţeanu şi
col.,1977).

120
 Tratament. Combaterea convulsiilor se realizează cu depresoare
ale SNC. Cele mai indicate sunt barbituricele, în formele comerciale
hidrosolubile (fenobarbital sodic), care pot fi inoculate i.v., în doze de
20-30 mg/kg. Preparatul comercial fenobarbital- soluţie în propilenglicol-
nu se recomandă datorită absorbţiei lente. Se mai pot utiliza hipnoticele
din grupul benzodiazepinelor (diazepam). Pentru menţinerea animalului
în stare de sedaţie mai poate fi utilizată narcoza prin inhalaţie.
După sedarea animalului se recomandă spălarea gastrică cu
permanganat de potasiu 1/1000-1/2000 sau acid tanic 2%. Pentru a grăbi
eliminarea pe cale urinară a toxicului se recomandă injectarea i.v. de
glucoză 5%, manitol 5% în ser fiziologic 7 ml/kg/oră sau administrarea
orală a clorurii de amoniu, 0,10-0,15 g/kg. Animalul va fi plasat într-un
loc liniştit, în semiobscuritate şi la temperatura situată în limitele
confortului termic.

4.6.5. Intoxicaţia cu crimidină

Crimidina este un derivat clorurat de sinteză al pirimidinei: 2 clor

4 metil 6 dimetilamino-pirimidină. Se utilează ca radenticid.
Se comercializează sub formă de momeli pe bază de boabe de
cereale, cu 0,1% substanţă activă.
Crimidina este o substanţă cu o toxicitate apropiată de cea a
stricni-nei:DL50 pe cale orală este de 1-2 mg/kg la şobolan, 0,5 mg/kg la
şoarece şi 0,5-1 mg/kg la câine.
Intoxicaţia apare mai frecvent la carnivore prin consumul de
rozătoare otrăvite sau momeli. Este rară la animalele de fermă.
Mecanismul de acţiune Crimidina acţionează ca antagonistă a
piridoxalu-lui (vitamina B6), care este coenzimă pentru metabolismul a
numeroşi aminoacizi. Este inhibată în special producerea acidului
gamaaminobutiric (GABA) din acid glutamic. GABA este un mediator al
neuronului presinaptic inhibitor al motoneuronilor, lipsa lui duce la
hiperexcitabilitatea motoneuronilor din măduva spinării.
Simptomatologie. Manifestările clinice apar la 30 minute-3 ore
de la consumului toxicului, debutând prin tulburări de comportament
(frică sau, dimpotrivă agresivitatea), mers ebrios şi vomitări. Urmează
instalarea convulsiilor generalizate, manifestate prin două faze:
-o fază tonică, în care se constată emprostotomus şi arcuirea
coloanei vertebrale şi
- o fază clonică, tradusă prin mişcări de pedalare şi masticaţii în
gol. Se mai constată ptialism.

121
 Crizele se succed la intervale de câteva minute sau ore, pe un
fond de depresiune corticală. Evoluţia este de 48 ore.
Consecutiv crizelor convulsive se constată uşoară hipertermie şi
perturbări metabolice: acidoză umorală, hipoglicemie, hipoxie. Se poate
instala edemul cerebral. Moartea se datorează paraliziei muşchilor
respiratori.
Leziunile sunt puţin caracteristice: rigiditatea cadaverică se
instalează rapid după moarte, iar la necropsie se constată congestie
generalizată a organelor interne, peteşii cardiace şi pleurale.
Diagnosticul se bazează pe coroborarea datelor anamnetice şi
clinice.
Extracţia toxicului din momeli se face cu solvenţi organici:
metanol, cloroform, benzen. Este insolubil în apă. Identificarea se poate
face prin reacţiile generale utilizate pentru alcaloizi.
Determinarea cantitativă se face prin spectrofotometrie, spectrul
de absorbţie a U.V. fiind de 210-251 nm. Diferenţierea faţă de intoxicaţia
cu stricnină se bazează pe evoluţia mai rapidă a acesteia din urmă,
păstrarea cunoştinţei şi atitudinea de opistotonus, cu extensia coloanei
vertebrale.
Tratamentul Limitarea absorbţiei toxicului, prin administrarea
de vomiti-ve sau prin spălătură gastrică, se poate face doar înainte de
declanşarea manifestărilor nervoase sau după combaterea convulsiilor.
Pentru combaterea convulsiilor, cele mai recomandate sunt
benzodia-zepinele: diazepan, 2mg/kg i.v. În caz de necesitate se repetă
administrarea a unui mg/kg. Dacă persistă crizele, se recomandă
barbiturice: pentobarbital sodic (Pentotal) 5-10 mg/kg i.v.
Ca antidot specific se recomandă vitamina B6, 20-25 mg/kg i.v.
sau 250 mg/kg s.c. (Milhaul şi colab., 1995).

4.7. INTOXICAŢII CU ERBICIDE

Erbicidele sunt pesticide utilizate în agriculturâ, pentru

distrugerea buruienilor sau ca defoliante.
Dintre erbicidele anorganice fac parte derivaţi de arsen, cupru,
mercur, bor şi cloraţii. Intoxicaţiile cu As, Cu şi Hg sunt prezentate în
cap. 4.6. Cloraţii de K şi Na au efecte toxice asemânâtoare nitriţilor:
acţiune iritantâ şi oxidantâ (methemoglobinizantâ).
Dintre erbicidele organice, sunt mai frecvent utilizaţi:
clorfenoxiderivaţii acizilor graşi, compuşii triazinici, derivaţii benzoici,

122
compuşii de uree substituitâ, dinitrofenolii, compuşii dipiridilici şi
tiocarbamaţii.

4.7..1. Intoxicaţii cu clorfenoxiderivaţii acizilor graşi

Clorfenoxiderivaţii acizilor graşi cu acţiune erbicidă pot fi grupaţi

în -a) acizi clorfenoxiacetici;
-b) acizi clorfenoxipropionici şi
-c) acizi clorfenoxibutirici, substituiţi cu atomi de clor sau de
metil şi clor.
Principalii exponenţi sunt pentru grupa a) acidul 2,4-diclor-
fenoxiacetic (2,4-D), acidul 2-metil-4 clor-fenoxiacetic (MCPA, MCP,
Methoxon, Phomox), acidul 2,4,5-triclor-fenoxiacetic (2,4,5-T); pentru
grupa b) acidul 2,4-diclor-fenoxipropionic şi acidul 2,4,5-triclor-
fenoxipropionic (2,4,-TP, Silvex), iar pentru grupa c) acidul 2,4-diclor-
fenoxibutiric (2,4-DB, Butoxone, Butyrac) şi acidul 2-metil-4 clor-
fenoxibutiric.
Clorfenoxiderivaţii acizilor graşi au acţiune iritantâ asupra
epiteliilor, neurotoxică şi hepatotoxică. În plus, ei modifică metabolismul
plantelor tratate (se comportă ca hormoni vegetali), crescând acumularea
de nitraţi, mârind astfel riscul de intoxicaţie cu aceşti compuşi.
Intoxicaţia cu 2,4-D se traduce la rumegătoare prin depresiune
nervoasâ, atonie ruminalâ, hipotonie muscularâ şi uneori diaree. La câini
apar miopatii, depresiune nervoasâ, uneori vomâ şi diaree, chiar
hemoragicâ.
Leziunile constau în eroziuni şi ulceraţii ale mucoaselor digestive
(începând de la mucoasa bucalâ) şi ale celeipituitare, în forma cronicâ.
Intoxicaţia cu 2,4,5-T se manifestâ prin anorexie, depresiune
corticalâ, hipotonie muscularâ şi atonia prestomacelor. Leziunile constau
în, congestie, edem şi hemoragii în ficat, rinichi, pulmon, chiar
pneumonie şi nefritâ (Popescu, 1996).
Intoxicaţia cu 2,4,5-TP (Silvex) se manifestâ asemânâtor cu
intoxicaţia cu 2,4,5-T, dar leziunile ceva sunt mai severe: inflamaţia
limfonodurilor, congestia musculaturii, congestie şi edem hepatic şi renal,
hemoragii sub epicard, hepatozâ.
Diagnosticul prezumtiv al intoxicaţiilor cu erbicidele din aceastâ
clasâ, se bazeazâ pe datele anamnetice şi morfoclinice.

123
 Confirmarea se realizeazâ prin identificarea şi determinarea
erbicidelor, din furaje, apâ şi conţinut digestiv, prin cromatografie în
strat subţire (Bianu şi Nica, 1998).
Principiul metodei. Erbicidele se izolează din proba de analizat prin
extracţie cu solvenţi organici adecvaţi, după care extractul se concentrează şi se
spotează pe placa cromatografică, unde sunt puşi în evidenţă cu ajutorul unor
reactivi de culoare specifici.
Modul de lucru
Extracţia
a) Material vegetal, 100 g probă de analizat se omogenizează 3 minute
în mixer cu turaţie mare, cu 10 ml H2SO4 soluţie 10%, 25% ml alcool etilic, 50
ml eter de petrol şi 150 ml eter etilic. Pentru separarea solventului se
centrifughează amestecul 10 minute la o viteză de 1500 rotaţii/ minut.
Supernatantul se filtrează peste un strat de Na2SO4 anhidru şi cu eter
etilic se aduce la 250 ml, soluţia eterică se spală cu 15 ml soluţie Na2CO3 2N
sau NaOH 2N, prin agitare 1 minut şi se centrifughează din nou.
Faza organică conţine cantitatea maximă de compuşi fenoxieterici şi
constituie extractul iniţial. Faza apoasă se extrage o dată cu 25 ml eter etilic şi
de două ori cu câte 50 ml eter de petrol, centrifugându-se de fiecare dată.
Soluţiile eterice se adaugă la extractul iniţial.
Soluţia apoasă se acidulează cu 25 ml soluţie H2SO4 10% şi se
reextrage de trei ori cu câte 30 ml cloroform. Soluţia în cloroform se amestecă
cu soluţia eterică şi amestecul se evaporă la sec.
În cazul probelor prea bogate în clorofilă se recomandă o purificare
prin repartiţie între benzen şi 2-propanol, clorfenoxiderivaţii trecând în
izopropanol, iar clorofila în benzen.
b) Apă: 250-500 ml apă se acidulează la pH=1, cu HCl concentrat,
adăugând încă 10 ml acid în plus. Se extrage apoi cu cloroform, de trei ori cu
câte 50 ml. Extractele în cloroform se trec peste Na2SO4 anhidru şi se evaporă
la sec.
Determinarea
Se folosesc plăci acoperite cu silicagel G ( cu grosimea de 0,5 mm)
activate 2 ore, la 1100C.
Probele de analizat se spotează pe placa cromatografă în paralel cu
substanţa de referinţă. Ca sisteme de eluţie se pot folosi:
-ciclohexan: acid acetic în raport 1:1;
-benzen: eter de petrol în raport 1:1;
-benzen: acid acetic glacial: eter de petrol în raport 3:2:15.
Revelarea compuşilor se realizează prin pulverizarea plăcii
cromatografice cu:

124
 a) amestec extemporaneu de soluţie de azotat de argint 0,1 N; amoniac
25%; (1:1), urmată de expunere la lumină ultravioletă. Apar spoturi cenuşii pe
fond alb;
b) soluţie de bicromat de potasiu 0,1M acidulat cu acid acetic
concentrat, uscare în curent de aer şi tratare cu o soluţie de azotat de argint 0,1
N. Apar spoturi colorate în galben pe fond roşcat.
Limita de detecţie este de 5µg.
Tratamentul intoxicaţiei este simptomatic, neexistând antidot
specific.
Concentraţia maximă admisă de reziduuri de 2,4,5-T în produsele
alimentare este de 0,05 ppm (39).

4.7.2. Intoxicaţia cu compuşi triazinici

Dintre compuşii triazinici, cei mai utilizaţi în agriculturâ sunt:

Atrazinul (Aatrex, Atratol, Primatol A), Propazinul (Primatol P),
Simazinul (Primatol S), Prometonul, Prometrynul etc. Toxicitatea
variazâ în funcţie de compus, doza toxică minimă fiind de 10-50 mg/Kg.
Rumegătoarele sunt cele mai susceptibile, taurinele fâcând
intoxicaţie acutădupă 8 doze zilnice de 25 mg Atrazin/Kg corp (Radeleff,
1970).
Clinic, intoxicaţia se manifestâ prin: hipotonie muscularâ
generalizatâ, tremurâturi musculare, mers dificil, hipersalivaţie, colici,
uneori diaree, depresiune corticală, dispnee etc.
Leziuni: congestie şi/sau edem pulmonar, congestie renalâ, mici
hemoragii subepicardice, hemoragii renale subcapsulare, hepatomegalie
şi distrofie hepaticâ etc.
Diagnosticul prezumtiv se bazeazâ pe datele anamnetice şi
morfoclinice.
Confirmarea se face prin identificarea reziduurilor de pesticide
triazinice, prin cromatografie în strat subţire (Bianu şi Nica, 1998).
Principiul metodei
Erbicidele triazinice se izolează din proba de analizat prin extracţie în
acetonă şi metanol, se purifică pe coloană, se concentrează şi se spotează pe
placa cromatografică, unde sunt puse în evidenţă cu ajutorul unor reactivi de
culoare specifici.
Modul de lucru
Extracţia
20-50 g probă se agită timp de 4-5 ore cu 100 ml acetonă sau metanol
80% în apă. Se filtrează extractul, se trece într-o pâlnie de separare, se adaugă

125
50 ml apă distilată şi 10 ml soluţie saturată de clorură de sodiu şi se extrage de
două ori cu câte 70 ml cloroform, agitându-se de fiecare dată timp de 2 minute.
Extractul în cloroform se trece peste sulfat de sodiu anhidru şi se
evaporă la sec.
Purificarea
Extractul se reia în 5 ml ciclohexan şi se trece pe o coloană umplută cu
un strat de absorbant de 7 cm oxid de aluminiu bazic, cu gradul V de activitate
(100 g alumină+19 g apă). În continuare se trec iniţial 75 ml hexan, după care
triazinele se eluează cantitativ cu un amestec de 50 ml hexan şi 25 ml eter etilic.
Solventul se evaporă la sec.
Determinarea
Se utilizează plăci de sticlă acoperite cu Silicagel G. Grosimea optimă
a stratului este de 0,25 mm. Plăcile cromatografice se activează în prealabil 45
minute la 1100C.
Extractele purificate se redizolvă în 5 ml benzen şi se aplică pe placa
cromatografică, împreună cu soluţii standard de triazine.
Ca sisteme de eluţie se pot folosi:
-benzen-cloroform-acetat de etil (2:2:1);
-benzen-cloroform-acetat de etil (5:4:1);
-alcool n butilic-acid acetic-apă (4:1:8);
După eluţie plăcile se usucă cu un curent de aer.
Pentru evidenţierea compuşilor, plăcile se pulverizează cu o soluţie 0,1
N azotat de argint şi se expun la o lampă de ultraviolete prevăzute cu un filtru
de 237 nm.
Limita de detecţie este de 5 µg.
Tratamentul intoxicaţiei este simptomatic, neexistând antidot
specific.
Concentraţia maximă admisă de reziduuri de compuşi triazinici în
produsele alimentare este cuprinsă între 0,02-0,10 ppm (40).

126
 4.8. INTOXICAŢII CU POLUANŢI ELEMENTARI

4.8.1. Intoxicaţia cu plumb

Cele mai sensibile la plumb sunt bovinele, la care intoxicaţia cu

plumb este considerată cea mai importantă dintre intoxicaţiile cu metale.
Sursele de toxic sunt foarte numeroase, cea mai comună pentru
bovine fiind miniul de plumb utilizat pentru vopsirea suprafeţelor
metalice din adăposturi. Tetraetilul de plumb utilizat pentru mărirea cifrei
octanice a benzinei, constituie prin intermediul gazelor de eşapament, o
sursă de toxic pentru animalele care păşunează în vecinătatea şoselelor.
Emanaţiile de la uzinele de prelucrare a minereurilor de plumb, de la
fabricile de cauciuc, linoleum, uleiuri minerale etc poluează de semenea
păşunile.
Toxicitatea diferă în funcţie de forma chimică. DL unică pentru
acetatul de plumb ( forma cea mai hidrosolubilă) este de 400-600 mg/kg
la viţei, dar s-au înregistrat efecte letale şi la 4,8 mg/kg oxid de Pb
(formă mai puţin solubilă).
Mecanism de acţiune. Plumbul pătrunde în organism pe cale
digestivă, dar absorbţia este limitată la cca 2% din cantitatea ingerată. O
mare parte este transformat în tubul digestiv, în sulfură de plumb
insolubilă, de culoare neagră. Tetraetilul de plumb poate străbate pielea
intactă.
Plumbul este un toxic puternic cumulativ. În cazul expunerii
cronice, la bovine poate atinge concentraţii de 200 ppm în ţesutul osos,
raportat la S.U. Eliminarea se face lent, T1/2 fiind de cca 30 zile din sânge
şi ţesuturile moi şi de luni sau chiar ani de zile din ţesutul osos
(Mehennaoui şi col., 1988)
Asupra tubului digestiv plumbul are efect caustic. Absorbit în
circuaţie, este depozitat în ficat, rinichi, ţesutul nervos şi mai ales în
sistemul osos, având efect citotoxic asupra ţesuturilor, în special asupra
măduvei hematogene. Un efect util pentru diagnosticul intoxicaţiei este
interferenţa cu acidul aminolevulinic, care este transformat în acid delta-
aminolevulinic, care poate fi pus în evidenţă în urina animalelor
intoxicate.
Efectele toxice generale sunt: în intoxicaţia acută encefaloza
toxică şi gastroenterita severă iar în intoxicaţia cronică, anemia,
perturbarea metabolismului calciului, distrofia hepatică, renală şi
miocardică.

127
 Simptomatologie. La taurine intoxicaţia poate avea o formă
acută la viţei şi subacută la adulte. Forma acută debutează brusc cu
manifestări de excitaţie nervoase: tremurături musculare, masticaţii în
gol, spume la gură, nistagmus, ataxii, cădere în decubit cu convulsii
tonico-clonice, opistotonus, midriază, diminuarea acuităţii vizuale până la
orbire. Atrage atenţia hiperexcitabilitatea neuromusculară.
Forma subacută se manifestă prin inapetenţă, apatie, abatere
profundă, semne proprii encefalozei toxice: sindrom de imobilitate,
ataxie, orbire, dromomanie cu lovirea de obstacole, crize epileptiforme.
Mai apar tulburări digestive, stomatită ulceroasă, colici intense, denumite
“colici de plumb”, constipaţie urmată de diaree, cu fecale negricioase,
datorită sulfurii de plumb.
Mortalitatea este foarte mare şi se datorează în special
manifestărilor nervoase.
La ovinele adulte predomină forma subacută, cu manifestări
digestive asemănătoare celor de la taurine, fără tulburări nervoase. La
miei este descrisă o formă cronică tradusă prin osteoporoză lombară, cu
două tipuri de manifestări consecutive compresiunii medulare:
-pareză spastică (incompletă flexie a jaretelor);
-parapareză şi paraplegie flască.
La cabaline cea mai frecventă este forma cronică, denumită
saturnism, cunoscută iniţial la animalele care lucrau în minele de plumb.
Intoxicaţia se manifestă prin semne de encefaloză toxică localizată:
cornaj laringian datorat paraliziei recurentului, disfagie faringiană,
paralizia buzelor etc. Poate apărea şi paralizia nervilor periferici
(paralizia trenului posterior). Mai apare anemia, astenia, părul devine mat
iar animalele preferă decubitul (fapt neobişnuit pentru cabaline). Un semn
considerat cracteristic pentru saturnism este liziera albastră a gingiilor,
datorată depunerilor masive de tartru care compresează gingiile,
determinând cianoză pronunţată.
Uneori se poate instala encefaloza difuză, manifestată prin crize
convulsive, urmate de paralizii.
La suine intoxicaţia este rară şi se manifestă prin hiperestezie
(guiţat strident), tremurături musculare, crize convulsive, urmate de
apatie, anorexie, slăbire. Mai sunt descrise tumefacţii ale articulaţiilor
carpiene. Moartea se produce prin şoc toxic.
La carnivore intoxicaţia este rară. Forma acută se manifestă prin
tulburări digestive: vomitări, constipaţie urmată de diaree negricioasă
fetidă, colici etc, urmate de manifestări de encefaloză toxică. În forma

128
cronică apar polinevrite, manifestate prin dureri ambulatorii, de tip
reumatic (“reumatism saturnic”).
La păsări este semnalată intoxicaţia cronică, tradusă prin scădere
în greutate, ataxie, dispnee, cianoza extremităţilor, scăderea producţiei
de ouă şi a greutăţii ouălor, creşterea mortalităţii embrionare (Brar şi
col., 1997; Vodela şi col., 1997). Biochimic se constată creşterea
uricemiei, a creatininemiei, scăderea albuminemiei, a glicemiei şi a
colesterolemiei. Knowles (1998) arată că plumbul induce imunosupresie,
prin perturbarea metabolismului eicosanoidelor şi inhibiţia potenţialului
fagocitar al macrofagelor.
Noi am semnalat un episod de intoxicaţie cronică la găinile
ouătoare, manifestată prin slăbire, anemie, scăderea producţiei şi
producerea de ouă moi, lipsite de cochilie, asociată cu gută viscerală şi
creşterea proporţiei infecţiilor cu germeni condiţionat patogeni: E. coli,
Salmonella spp. etc. (Paul şi col.,1996).
Modificări anatomopatologice În intoxicaţia acută leziunile pot
lipsi sau apar leziuni de gastroenterită corozivă, mucoasa tractusului
digestiv având culoare roşie sau, pe alocuri, gri negricioasă datorată
sulfurii de plumb. Se mai întâlnesc: congestie hepatică şi renală,
hemoragii pe seroase şi sub mucoase.
În forma cronică se constată slăbirea avansată şi distrofii sau
chiar scleroze hepatice, renale, musculare, vasculare , etc. În intoxicaţia
întâlnită de noi la găini s-a constatat gută viscerală, însoţită de anomalii
renale grave, respectiv hipoplazia a 1-5 lobi şi hiperplazia compensatorie
a lobilor restanţi.
Diagnosticul se stabileşte pe baza semnelor clinice şi a leziunilor,
coroborate cu datele epizootologice (identificarea sursei toxice).
Confirmarea se realizează prin determinarea plumbului din fecale
sau conţinutul digestiv, urină, sânge, organe şi din ţesutul osos, prin
spectrofotometrie de absorbţie atomică. Se trasează curba de etalonare,
utilizând soluţie de azotat de plumb, cu concentraţii de 0; 0,1; 0,5; 1; 2,5;
5 şi 10 µg/ml Pb.Se citeşte absorbţia radiaţiei probei de analizat,
comparativ cu cea a soluţiilor etalon, la lungimea de undă de 217nm.
Diagnosticul diferenţial se face faţă de alte encefaloze toxice
(intoxicaţia cu pesticide organoclorurate, cu sare etc.) şi carenţiale.
Tratamentul vizează limitarea absorbţiei toxicului prin utilizarea
de antidoturi generale: apă albuminată, lapte, cărbune medicinal, tanin,
purgative. Se poate recurge chiar şi la ruminotomie, dacă starea clinică a
animalului o permite.

129
 Tratamentul simptomatic constă în calmarea animalelor cu
barbiturice, cloral hidrat etc, asociată cu rehidratare, administrarea de
pansamente digestive. Antidotul specific este EDTA, în doze de 75
mg/kg/zi în două reprize, două zile, urmat de o pauză şi apoi, eventual,
alte două zile. EDTA este un chelatant puternic al plumbului aflat în
circulaţie, determinând eliminarea lui pe cale renală. Se mai recomandă
antitoxice generale: vitamina C, hepatoprotectoane (cisteină, colină,
metionină) etc.
Carnea rezultată din sacrificări de necesitate poate fi dată în
consum, dacă nu prezintă modificări organoleptice, iar conţinutul în
plumb nu depăşeşte 1 ppm. Oasele, capul şi organele se confiscă. Ordinul
Ministerului Sănătăţii nr. 611/3.04.1995 prevede limitele maxime admise
de Pb pentru diferite produse alimentare, acestea fiind cuprinse între 0,1-
5 ppm.

4.8.2. Intoxicaţia cu mercur

Diferiţi compuşi anorganici sau organici ai mercurului sunt

folosiţi în medicina veterinară şi agricultură, putând provoca intoxicaţii
accidentale. În medicina veterinară se utilizează mai frecvent sublimatul
coroziv ca antiseptic şi biiodura de mercur ca vezicătoare.
Compuşii organomercurici sunt folosiţi în agricultură ca
fungicide, pentru tratarea seminţelor de cereale, având diverse denumiri
comerciale: germidan, ceresan, granodin, micodin, mercuran etc.
Poluarea industrială cu mercur, realizată de fabricile de pesticide,
faianţă, industria electronică, industria pielăriei şi mai ales întreprinderile
prelucrătoare de minereuri nefieroase, constituie sursa pentru intoxicaţia
cronică (hidrargirism).
Cele mai sensibile la toxic sunt rumegătoarele, apoi păsările,
cabalinele, suinele etc.
Mecanism de acţiune. Mercurul acţioneză prin coagularea
proteinelor, în funcţie de concentraţie fiind iritant, vezicant sau caustic.
Compuşii organici de mercur sunt liposolubili şi se acumulează în ţesutul
nervos, (fără a avea efecte pronunţate la poarta de intrare), producând de
asemenea coagularea proteinelor (encefaloză).
Simptomatologie. Intoxicaţia acută se manifestă prin semne de:
-gastroenterită hemoragică: colici severe, diaree, deshidratare;
-nefrită acută: albuminurie, oligurie sau anurie, uremie;
-encefaloză acută: crize de excitaţie nervoasă, alternând cu
depresiune (astenie, tulburări vizuale).

130
 Mai apar tulburări respiratorii, cardiovasculare, leziuni cutanate
în cazul aplicării locale a vezicătorilor etc. (Bârză, 1970; Popescu, 1996).
În intoxicaţia cronică manifestările sunt iniţial mai şterse,
agravându-se progresiv. Se constată sialoree, epiforă, ulcere bucale,
disfagie, colici, sindrom de imobilitate, pareze şi paralizii.
În cazul intoxicaţiei pe cale respiratorie ( cu vapori de mercur)
predomină manifestările respiratorii (epistaxis, jetaj muco-hemoragic,
emfizem pulmonar), asociate cu cele nervoase.
Modificările anatomopatologice sunt foarte pronunţate în cazul
intoxicaţiei cu compuşi anorganici ai mercurului, constând în leziuni
congestivo-hemoragice ale tractusului digestiv (începând de la cavitatea
bucală) ca şi ale rinichilor. În intoxicaţiile produse pe cale respiratorie
predomină congestia şi edemul pulmonar sau emfizemul pulmonar.
Diagnosticul se poate stabili pe baza simptomelor şi a leziunilor,
coroborate cu datele anamnetice.
Confirmarea se realizează prin dozarea Hg din organele de stocaj
(ficat, rinichi), prin spectrofotometrie de absorbţie atomică.
Concentraţiile de peste 15 ppm Hg au valoare de diagnostic (Şuţeanu şi
col.,1995).
Identificarea pesticidelor organo-mercurice din seminţe tratate,
se poate face prin cromatografie în strat subţire (Bianu şi Nica, 1998).
Principiul metodei. Reziduurile de fungicide organo-mercurice se
izolează din proba de analizat, prin extracţie în soluţie de ditizonă în eter etilic,
se concentrează şi se spotează pe placa cromatografică unde sunt evidenţiate cu
reactivi de culoare specifici.
Modul de lucru
Se iau în lucru 5-10 g probă, care se spală de două ori cu amestec de
10 ml alcool izopropilic şi 5 ml clorhidrat de cisteină alcalină (1% în soluţie
amoniacală, pH 8). Soluţia se separă prin decantare şi se centrifughează 5
minute la 2500 rotaţii / minut. Supernatantul se trece într-o pâlnie de separare
care conţine 700 ml soluţie 4% sulfat de sodiu şi se spală de 3 ori cu câte 50 ml
eter etilic, reţinând soluţia apoasă. Din aceasta compuşii organo-mercurici se
extrag de 3 ori cu câte 25 ml soluţie de 0,005% ditizonă în eter etilic. Extractul
eteric se concentrează pe baie de apă la 2-3 ml.
Pentru cromatografie se folosesc plăci acoperite cu Silicagel G
(grosime 0,50 mm) activate în prealabil la 1100C timp de o oră.
Probele de analizat se spotează pe placa cromatografică în paralel cu
substanţa standard. Ca sisteme de eluţie se pot folosi:
-hexan: acetonă 9:1;
-eter de petrol: acetonă 9:1.

131
 Placa se usucă la temperatura camerei. Revelarea spoturilor se
realizează prin:
1. Pulverizare cu o soluţie de ditizonă 0,05% în cloroform.
2. Pulverizare cu o soluţie de sulfat de cupru anhidru 20% în acid
clorhidric 1 N, urmată de o nouă spreiere a plăcii cu un amestec de 5 g iodură
de potasiu şi 20 g sulfit de sodiu, dizolvat în 100 ml apă distilată. Apar spoturi
roşii pe fondul alb al plăcii. Limita de detecţie este de 3 µg.
Tratamentul urmăreşte în primul rând eliminarea toxicului din
tubul digestiv, ca şi în cazul intoxicaţiei cu plumb, utilizându-se: apa
albuminată, laptele, cărbunele medical, urmate de purgative. Se utilizează
de asemenea, terapia simptomatică. Antidoturile specifice, chelatante, ca
EDTA, BAL se pot utiliza dar au eficacitate mai redusă decât în
intoxicaţiile cu alte metale grele (Pb, As). Se mai recomandă tiosulfatul
de sodiu i.v. , 40-80 ml 20% la bovine.
Carnea animalelor intoxicate se confiscă. Limitele maxime admise
de Hg pentru diferite produse alimentare, conform Ordinului Ministerului
Sănătăţii nr. 611/3.04.1995 sunt cuprinse între 0,005-0,01 ppm.

4.8.3. Intoxicaţia cu arsen anorganic

Sursele toxice sunt reprezentate de pesticidele pe bază de arsen:

metanarsenatul mono şi disodic, verdele de Paris (acetoarsenitul de
cupru) etc. ca şi poluarea industrială, mai ales cea secundară prelucrării
piritelor.
Mecanism de acţiune. Formele solubile- arseniţii - sunt uşor
absorbite pe toate suprafeţele. Arsenul interferează cu grupările tiolice
ale enzimelor, inhibând sistemele redox celulare. Are acţiune nocivă
asupra epiteliului digestiv, renal, cutanat , a ţesutului hepatic, pulmonar
şi a endoteliului vascular.
Simptomatologie. Intoxicaţia supraacută şi acută se manifestă
prin semnele unei gastroenterite severe (colici severe, vomă, diaree,
dizenterie, atonia prestomacelor) asociată cu colaps vascular, ataxie etc.
În forma subacută apare anorexia, diareea apoasă, oligurie cu
albuminurie, tremurături musculare, convulsii, dermatoză.
Leziuni. În forma acută predomină leziunile severe gastro-
intestinale. Uneori apar ulcere preforante şi peritonită. În forma subacută
mai apare hepatoza, nefroza, asociate cu colecţii lichide cavitare.
Diagnosticul se stabileşte pe baza semnelor clinice şi a leziunilor.
Confirmarea se realizează prin dozarea arsenului din furaje,

132
material patologic (ficat, rinichi, urină, sânge şi păr), prin metoda
spectrofotometrică (Bianu şi Nica, 1998)
Principiul metodei. Arsenul este redus la As3+ şi degajat ca H3As.
As2O5 + 4KI + 4HCl = As2O3+2I2 + 4KCl + 2H2O
As2O3 + 6H2 = 2H3As + 3H2O
Hidrogenul arseniat reacţionează cu dietilditiocarbamatul de argint în
piridină, cu formarea unui complex roşu-violaceu colorimetrabil. Sensibilitatea
metodei este de 0,5 µg As/ml.
Modul de lucru
1. Mineralizarea umedă: se poate aplica pentru furaje, material
patologic, ser, păr.
- sânge: într-un flacon Erlenmayer se iau 10 ml sânge şi 10 ml acid
azotic. Se acoperă cu o sticlă de ceas şi se încălzeşte pe baia de nisip până ce
volumul scade la 2-3 ml. După răcire se adaugă 5 ml apă şi 10 ml acid azotic şi
se continuă încălzirea pe baie de nisip până ce lichidul devine limpede, galben-
deschis şi nu mai emite vapori bruni. Dacă înainte de aceasta lichidul s-a
evaporat, se mai adaugă câţiva ml de apă şi 2-3 ml acid azotic, apoi se continuă
încălzirea cu grijă ca să nu se carbonizeze. După răcire se adaugă la lichidul
final (câţiva ml) 1 ml acid percloric şi 2-3 ml apă şi se continuă încălzirea
flaconului acoperit cu sticla de ceas până la decolorarea completă. Pentru
îndepărtarea urmelor de acid percloric se reia reziduul în 2-3 ml apă de 4-5 ori
şi se evaporă. Reziduul trebuie să fie cristalin şi perfect alb.
-păr: pentru degresare se menţin aproximativ 3 g păr în eter etilic. Se
filtrează, se spală cu apă şi detergent: se clăteşte cu apă distilată şi în final cu
etanol. Se usucă la temperatura laboratorului între două hârtii de filtru. După
uscare se cântăresc 2 g păr şi se introduc într-un balon Erlenmayer împreună cu
10 ml acid azotic, se acoperă cu o sticlă de ceas şi se continuă ca la sânge.
furaje şi material patologic: într-un flacon Erlenmayer se introduc 2,5 g
probă se adaugă 10 ml acid azotic şi se acoperă cu o sticlă de ceas apoi se
continuă ca la sânge.
2. Mineralizarea uscată: se aplică pentru furaje, material patologic.
Într-un creuzet de porţelan se cântăresc 5-15 g din proba bine omogenizată, se
adaugă câte 2 g azotat de magneziu pulbere pentru fiecare 5 g probă, se
omogenizează şi apoi se calcinează la 550@C până la obţinerea unei cenuşi albe,
fără puncte negre. După răcire se umectează cenuşa cu acid azotic 50% şi se
mai pune la aceeaşi temperatură pentru 30 minute.
În toate cazurile, reziduul obţinut la mineralizare se dizolvă în 20 ml
acid clorhidric 10%. Dacă nu s-a dizolvat complet se filtrează printr-un filtru
mic de vată de sticlă. Se lucrează cu toată proba sau cu un alicot adus la 20 ml
cu acid clorhidric 10%. Pentru apă se iau în lucru 20 ml peste care se adaugă 5
ml acid clorhidric concentrat (d=1,19).

133
 Peste soluţia de acid clorhidric a probei de analizat se adaugă 5 ml acid
clorhidric concentrat, 2 ml iodură de potasiu 15%, 1 ml SnCl2 40% şi câteva
cristale de sulfat de cupru. SnCl2 în soluţie clorhidrică se separă sub formă de
precipitat amorf brun-negru; excesul de acid clorhidric este necesar pentru
formarea AsCl3, care cu hidrogenul în stare născândă trece în H3As volatil.
Soluţia astfel pregătită se lasă 30 minute pentru ca reducerea să fie completă.
Dacă în acest timp proba s-a îngălbenit (s-a degajat iod), înseamnă că reziduul
mineralizat mai conţine urme de oxidanţi de la mineralizare şi în acest caz se
mai adaugă câteva picături de SnCl2.
Proba astfel pregătită se trece cantitativ în vasul de degajare. În tubul
de legătură se amplasează, pe o lungime de 3 cm, vată (moderat îndesată)
îmbibată cu acetat de plumb. În eprubeta de captare se iau 4 ml soluţie de
dietilditiocarbamat de argint soluţie 0,5 % în piridină. În vasul de degajare se
introduc aproximativ 3 g zinc, se face imediat legătura cu eprubeta de captare şi
se lasă să se degaje H3As, timp de o oră, după care se citeşte extincţia la 530
nm.
Curba de standardizare se întocmeşte între 5-15 µg As prin puncte din
0,25 în 0,25 ( se iau 0,5; 0,75;1,0; 1,25; 1,50 ml soluţie standard de lucru şi se
prelucrează în condiţiile probelor inclusiv degajarea). Se citeşte extincţia la 530
nm în cuva cu drum optic de 1 cm, faţă de soluţia de dietilditiocarbamat de
argint 0,5 % în piridină. Se trasează curba extincţiei faţă de concentraţie.
Extincţia probelor se raportează la curba de standardizare obţinându-se
concentraţia C a arsenului în µg în probă.
Calculul rezultatelor:
-pentru sânge: As (ppm)= C/V
-pentru apă : As (ppm)= C/V
-pentru păr , material patologic, furaje: As (ppm) = C/m
în care:
C=concentraţia de As în mg;
V=volumul de sânge sau de apă luat în lucru, în ml;
M=masa de probă luată în lucru , în g.
Concentraţia de peste 10 ppm As în ficat şi rinichi are valoare de
diagnostic (Şuţeanu şi col., 1995).
Tratamentul se realizează ca şi în celelalte intoxicaţii cu metale
grele, utilizând antidoturi generale şi medicaţia simptomatică.
Antidotul specific este Dimercaptopropanolul (BAL), utilizat în
doze de 3 mg/kg i.m., odată la 4 ore în primele două zile, la 6 ore în a III
a zi şi la 12 ore în următoarele 10 zile, până la revenirea completă.
Carnea animalelor intoxicate acut se confiscă. Limitele maxime
admise de As pentru diferite produse alimentare, conform Ordinului
Ministerului Sănătăţii nr. 611/3.04.1995, sunt cuprinse între 0,1-3 ppm.

134
 4.8.4. Intoxicaţia cu seleniu

Seleniul face parte dintre microelemente (oligoelemente), carenţa

lui, asociată cu deficienţa vitaminei E, determinând o serie de tulburări
distrofice mai ales la tineretul mamifer şi aviar: miodistrofii nutriţionale,
hepatoze etc. De aceea, sărurile de seleniu (selenitul de Na ş.a.) sunt
introduse în furaje pentru prevenirea acestor boli, sau se administrează
injectabil, la purcei, viţei şi miei. Supradozarea, mai ales în cazul
preparatelor injectabile, poate provoca intoxicaţia acută.
Poluarea industrială cu Se şi concentraţia crescută a Se în unele
soluri pot constitui surse pentru intoxicaţia cronică sau chiar acută.
Există plante “selenifere”, mai ales exotice, care au capacitatea de a
concentra Se în ţesuturile proprii până la concentraţii de 1000-15000
ppm (Astragalus spp, Atriplex spp).
În ţara noastră intoxicaţia de natură telurică este cunoscută în
unele zone din Transilvania, în care solul conţine peste 1ppm Se.
Cele mai sensibile la toxic sunt suinele, apoi taurinele, ovinele,
cabalinele şi păsările. Concentraţia de peste 5 ppm în furaj este
considerată toxică, dar intoxicaţia poate apărea şi la 1 ppm.
Mecanism de acţiune Calea de pătrundere poate fi bucală,
parenterală în intoxicaţiile iatrogene şi respiratorie în cazul poluării
industriale. Se depozitează mai ales în ficat, rinichi şi splină.
Acţiunea toxică principală constă în blocarea grupărilor
sulfhidrice ale enzimelor şi ale proteinelor în general, blocând respiraţia
tisulară. Au acţiune antagonistă Se: sulfaţii, compuşii As şi Cd, unii
dintre aceşti compuşi putând fi utilizaţi în terapia intoxicaţiei.
Simptomatologie Intoxicaţia acută pe cale orală se manifestă
prin anorexie, diaree, colici, timpanism la rumegătoare, poliurie, dispnee
severă, cianoza mucoaselor, tahicardie şi instalarea progresivă a şocului
toxic (hipo sau areactivitate, puls slab). Moartea se datorează
insuficienţei respiratorii acute.
Intoxicaţia acută iatrogenă (parenterală) se manifestă prin
depresiune corticală, ataxie, dispnee, congestie şi edem pulmonar, şoc
toxic.
Intoxicaţia subacută, denumită colocvial “Blind staggers”, se
manifestă prin encefaloză toxică progresivă: mers nesigur (ataxie),
deplasare în cerc, scăderea acuităţii vizuale, chiar orbire, cu lovire de
obstacole. Se mai constată: hipersalivaţie, lăcrimare, disfagie, colici
severe paralizie progresivă şi moarte prin insuficienţă respiratorie. Fetuşii

135
proveniţi din mame afectate pot prezenta anomalii acropodiale (Both,
1991; Popescu, 1996).
Intoxicaţia cronică-”Alkali disease”se manifestă printr-o
dermatoză cronică, tradusă prin căderea perilor lungi, din coamă, coadă
şi moţ (la cal), restul părului fiind aspru, sfărâmicios. Apar deformări ale
copitelor sau ongloanelor (şanţurilor transversale, creştere deformată) şi
slăbire progresivă. La scurt timp de la debutul intoxicaţiei se instalează
anemia.(Clarke şi Clarke, 1975).
Leziuni. În forma acută predomină leziunile congestivo-
hemoragice ale mucoaselor digestive, pulmonului, pe seroase, distrofii şi
necroze hepatice, hemoragii renale.
În intoxicaţia subacută şi cronică poate apărea ciroza hepatică,
ascită, congestie şi edem cerebral, nefroză şi miocardoză.
Diagnosticul Se suspicionează intoxicaţia cu Se dacă apar
manifestări clinice într-o zonă recunoscută ca seleniferă. Confirmarea se
face prin dozarea Se din ser sanguin, lapte, ficat, rinichi, şi furaje, prin
metoda fluorimetrică (Bianu şi Nica,1998).
Principiul metodei. Probele care iau naştere prin atac acid direct, ce
conţin Se (VI) sau Se (IV), sunt reduse cu 2,3 diaminonaftalină (DAN). Astfel
se formează 4,5-benzpiazoselenol care va fi determinat fluorimetric la 375 nm.
Reactivi necesari:
-acid azotic concentrat
-acid percloric concentrat
-acid sulfuric concentrat
-amestec de acizi: se prepară un amestec de acizi azotic, percloric şi
sulfuric a căror raport în volume va fi de 9:3:1.
-acid clorhidric concentrat şi diluat, soluţii 6M, 0,6M şi 0,1M
-amoniac concentrat şi diluat 2,5%
-Kresol purpur, soluţie 0,2%
-agent de complexare (CHK); 1g chelaplex III şi 2 g clorhidrat de
hidroxilamină se dizolvă în 25 ml apă distilată, se adaugă 25 ml soluţie Kresol
purpur şi se completează până la 1000 ml cu apă distilată, într-un balon cotat.
-ciclohexan, purificat prin distilare (fracţia obţinută la 80,80C)
-diaminonaftalină, soluţie 0,01% în HCl 0,1M
-soluţie standard stoc de seleniu: 0,3513 g SeO2 se tratează cu un
amestec de 3 picături acid azotic concentrat, în apă şi se dizolvă. Soluţia
obţinută se completează cu apă distilată până la un volum de 1000 ml şi are o
concentraţie de 0,25 g Se/1000ml (soluţia A).
-soluţia standard de lucru: din soluţia stoc de seleniu se măsoară 2 ml,
care se aduc cu apă distilată acidulată cu 3 picături de acid azotic concentrat la

136
1000 ml. Soluţia astfel obţinută are o concentraţie de 0,5mg Se /1000 ml
(soluţia B).
Materialele supuse examinării:
-ser sanguin aprox. 1 ml;
-lapte aprox. 1 ml;
-organe şi ţesuturi proaspăt recoltate (1-2 g), fin mărunţite şi
omogenizate din punct de vedere al compoziţiei chimice, prin mixare cu un
turmix;
-furaje (1-2 g) de asemenea mărunţite fin;
Prelevarea probelor de sânge, organe, furaje se face conform metodelor
oficializate.
Modul de lucru
1. Mineralizarea
În funcţie de natura probei, aceasta este supusă unui tratament chimic
adecvat, conform tabelului 9 (a, b, c, d).
Tabelul 9 a.
Prelucrarea probelor de ser sanguin pentru determinarea Se

Probă Standard Blanc

Ser sanguin (ml) 1,0 - -
Soluţie standard de lucru (B) (ml) - 1,0 -
Apă distilată (ml) - - 1,0
Amestec de acizi (ml) 4,0 4,0 4,0

Mineralizarea se face pe plită electrică (cca.2000C) în nişă, până la

obţinerea unui lichid incolor, fiind urmată de răcire.
Soluţia obţinută se transferă cantitativ într-un balon cotat de 10 ml
(soluţie S1).

Tabelul 9 b.
Prelucrarea probelor de lapte pentru determinarea Se

Probă Standard Blanc

Lapte (ml) 2,0 - -
Soluţie standard de lucru (B) (ml) - 2,0 -
Apă distilată (ml) - - 2,0
Amestec de acizi (ml) 6,0 6,0 6,0

Mineralizarea se face pe plită electrică (cca 2000C) în nişă, până la

obţinerea unui lichid incolor, fiind urmată de răcire.
Soluţia obţinută se transferă cantitativ într-un balon cotat 10 ml
(soluţia L1).

137
 Tabelul 9 c.
Prelucrarea probelor de organe şi ţesuturi pentru determinarea Se

Probă Standard Blanc

Probă organe (g) 1,0 - -
Soluţie standard de lucru (B) (ml) - 1,0 -
Apă distilată (ml) - - 1,0
Amestec de acizi (ml) 5,0 5,0 5,0

Mineralizarea se face pe plită electrică (cca 2000C) în nişă, până la

obţinerea unui lichid incolor, fiind urmată de răcire.
Soluţia obţinută se transferă cantitativ într-un balon cotat de 10 ml
(soluţia O1).

Tabelul 9 d.
Prelucrarea probelor de furaje pentru determinarea Se

Probă Standard Blanc

Furaj mixat (g) 1,0 - -
Soluţie standard de lucru (B) (ml) - 1,0 -
Apă distilată (ml) - - 1,0
Amestec de acizi (ml) 10 10 10
Mineralizarea se face pe plită electrică (cca 2000C) în nişă, până la
obţinerea unui lichid incolor, fiind urmată de răcire.
Soluţia obţinută se transferă cantitativ într-un balon cotat de 10 ml
(soluţia F1).
2. Extracţia seleniului
Din soluţiile S1, L1, O1 sau F1 se măsoară, în pahare Erlenmayer, câte 1
ml, care se prelucrează conform tabelului 10.
Tabelul 10.
Prelucrarea probelor pentru extracţia şi determinarea
propriu-zisă a Se
Reactivi Probă Standard Blanc
Soluţiile S1, L1, O1 sau F1 (ml) 1,0 1,0 1,0
Soluţie CHK (ml) 1,0 1,0 1,0
Soluţie amoniac 2,5% (ml) 1,0 1,0 1,0
Agitare, corecţie pH la 2-3
Diaminonaftalină (ml) 2,0 2,0 2,0
0
Agitare, termostatare la 60 C timp de 30 minute, răcire
Ciclohexan (ml) 2,0 2,0 2,0
Agitare uşoară 15 minute
Măsurarea fluorescenţei extractului în ciclohexan la o lungime de undă de 366
nm

138
 Calculul rezultatelor şi modul de exprimare
Conţinutul de seleniu în ser sanguin şi lapte, exprimat în ppm, se
calculează cu formula:
Seleniu, (ppm)= (X-B)xC/(S-B)x1/nx10
unde:
X- valoarea fluorescenţei probei
B- valoarea fluorescenţei blancului
S- valoarea fluorescenţei soluţiei standard
C- concentraţia în ppm, corespunzătoare soluţiei standard utilizate
n- volumul de probă luat în lucru
10- factor de diluţie
Conţinutul de seleniu în probe de organe, ţesuturi şi furaje, exprimat în
ppm, se calculează cu formula:
Seleniu, (ppm)=(X-B)xC/(S-B)x1/gx10
unde:
-g-masa probei luată în lucru, în grame
-X, B, C, au aceeaşi semnificaţie ca mai sus
-10 -factor de diluţie
Valori de referinţă
-ser de bovine 0,04-0,1 µg/ml
-ser de porcine 0,17-0,32 µg/ml
-ser de ovine 0,1-0,2 µg/ml
-păr de bovine 1-4 ppm
-furaje 0,1-1 ppm (substanţă uscată)
Concentraţiile de peste 1 ppm Se în serul sanguin şi peste 5 ppm
Se în ficat, rinichi şi furaje confirmă intoxicaţia.
Diagnosticul diferenţial se face faţă de intoxicaţia cu As, Pb, OCl,
afecţiuni podale etc.
Tratamentul este ineficace în formele acute. Se încearcă
tratamentul simptomatic.
În intoxicaţia subacută se utilizează nevrostenice (stricnina,
bromură de neostigmină) şi apă caldă pe cale orală.
În intoxicaţiile cronice au efect favorabil sărurile de As: arsenit de
Na, acid arsanilic 50-100 ppm în furaj şi îmbogăţirea raţiei în proteine.
În zonele în care cresc plante selenifere se poate administra, în
scop profilactic, sulfat de Na oral.

139
 4.8.5. Intoxicaţia cu zinc

Zincul este un oligoelement esenţial, ca şi seleniul, dar carenţa sa

este mai puţin gravă. Determină paracheratoză, mai ales la purcei dar şi
la alte specii.
Intoxicaţia se produce datorită poluării industriale în jurul
întreprinderilor prelucrătoare (de obicei asociată cu intoxicaţii cu alte
metale, mai ales Pb) dar şi datorită exccesului de ZnO în alimentaţie.
Mecanismul de acţiune. Calea de pătrundere este calea digestvă,
mai rar cea respiratorie. Mecanismul intim de acţiune este puţin
cunoscut. Pe cale digestivă-este iritant al mucoasei gastro-intestinale. În
intoxicaţia cronică împiedică utilizarea Fe şi Cu, determinând anemie.
Simptomatologie. Intoxicaţia acută: vomitări, colici, diaree,
colaps
Intoxicaţia cronică: întârziere în creştere, anemie, rahitism însoţit
de şchiopături; la porc gastroenterită cronică. Intoxicaţia pe cale
respiratorie cu ZnO se manifestă prin dispnee, emfizem pulmonar.
Leziuni. În cazul pătrunderii toxicului pe cale digestivă se
constată leziuni congestivo-hemoragice ale stomacului şi intestinului,
rinichilor, distrofie hepatică,icter. În intoxicaţia cronică, pe lângă gastrita
cronică se semnalează la porci artroze scapulo-humerale, hemoragii
subcutanate, mai ales în regiunea axilară, hemoragii în ventriculii
cerebrali,splină şI limfonoduri (Popescu, 1996).
Diagnosticul se bazează pe dozarea Zn din ficat, rinichi, sânge şi
furaje, prin spectrofotometrie de absorbţie atomică. Curba de etalonare
se trasează utilizând soluţii cu concentraţii de: 0; 0,1; 0,5; 1; 2,5; 5 şi
10µg Zn/ml. citirea extincţiei se face la 213,9 nm.
Tratamentul este simptomatic: mucilagii, apă albuminată,
cărbune medicinal, purgative. În intoxicaţia cronică se face tratament
concomitent şi pentru intoxicaţia cu Pb.
Limitele maxime ale concentraţiei zincului admise în produsele
alimentare sunt cuprinse între 5-50 ppm.

4.8.6. Intoxicaţia cu fluor

Fluorul este cel mai reactiv element din natură. Tinde să se

combine imediat ce a fost eliberat , cu aproape toate elementele, cu
exccepţia C, O şi N.

140
 Este prezent în sol, apă, furaje şi organismul animalelor sub
formă de fluoruri.
Intoxicaţia apare datorită poluării cu F, determinată de uzinele de
Al, fabrici de îngrăşăminte fosfatice, ceramică, sticlă, HF, oţelării,
termocentrale (arderea cărbunelui).
Mai pot determina intoxicaţii unele pesticide pe bază de F. La
porc, NaF a fost utilizată ca antiparazitar.
Cel mai frecvent intoxicaţia se produce prin consumul de furaje şi
apă, poluate.
Sunt receptive toate speciile în ordinea: taurine, ovine, caprine,
porcine, cabaline, carnivore, păsări.
Intoxicaţia este favorizată de carenţa în Ca şi P, vitamine,
proteine şi de solubilitatea compusului fluorurat, cea mai toxică fiind
NaF. Clima umedă(ceaţa) măreşte gradul de poluare cu F a plantelor
furajere şi a solului.
Mecanism de acţiune Pătrunderea în organism se realizează pe
cale digestivă, absorbţia depinzând de solubilitate. Prezenţa unor
elemente în raţie (Al, Ca., Mg) reduce absorbţia.
În stomac, fluorul formează HF, foarte iritant.
Circa 95-98% din fluorul absorbit din tubul digestiv se
depozitează în oase şi dinţi, determinând tulburări de mineralizare.
Simptomatologie. Intoxicaţia acută este mai frecventă la porc,
determinată de NaF. Se manifestă prin vomitări, colici, diaree, hipotonie
musculară,şoc toxic şi uneori convulsii clonice (Popescu, 1996).
Intoxicaţia cronică , mai frecventă la ierbivore, se manifestă prin
neregularităţi dentare şi hiperostoză, care afectează iniţial treimea
superioară a metatarselor, mandibulele, metacarpele şi coastele, la nivelul
cărora apar exostoze.
Leziuni. În forma acută se întâlneşte gastrită acută, chiar
hemoragică, congestie hepatică şi renală.
În forma cronică se observă leziuni dentare: coloraţie brună-
negricioasă, abraziuni ale smalţului, fracturi dentare şi leziuni ale oaselor:
aspect cretaceu, îngroşarea şi congestia periostului, aspect gelatinos al
măduvei osoase, care determină anemie aplastică (Popescu, 1996).
Diagnosticul prezumtiv se bazează pe tabloul morfoclinic şi
aspectul radiologic al oaselor.
Confirmarea se face prin analiza fluorului din apa potabilă şi din
urină, oase,dinţi, păr etc..

141
 Pentru determinarea fluorului din apă este omologată metoda
titrimetrică, cu azotat de thoriu (Bianu şi Nica,1998)
Principiul metodei. Ionii de fluor reacţionează cu azotatul de thoriu cu
care formează un complex stabil , neionizabil. Când toţi atomii de fluor au fost
complexaţi, azotatul de thoriu adăugat va reacţiona cu alizarin-sulfonatul de
sodiu cu care formează un lac colorat în roz care va indica sfârşitul reacţiei
dintre fluor şi azotatul de thoriu.
Th(NO3)4+ 6NaF2 =Na2(ThF6)+ 4NaNO3
Modul de lucru
Se iau trei flacoane Erlenmayer de 100 ml identice, care se notează cu
A, B, C şi se realizează amestecurile din tabelul 11:
În vasul A se introduce cu ajutorul unei microbiurete picătură cu
picătură soluţie de azotat de thoriu, până se ajunge la un ml ( dacă virajul nu
este prea clar de la galben-citrin la galben portocaliu se poate folosi o cantitate
mai mare de azotat de thoriu de care trebuie să ţinem seama la calcul, notându-
se cantitatea de azotat de thoriu folosită cu V1).

Tabelul 11
Determinarea fluorului din apă

Reactivi A B C

Apă bidistilată ml 50 48 -
Soluţie etalon fluor ml - 2 -
(0,02mg/ml)
Apă de analizat ml - - 50
Soluţie saturată de ml 1 1 1
clorură de calciu
Indicator alizarin ml 1 1 1
HCl 0,1 N Se adaugă cu picătura până se obţine culoarea
galben-citrin, apoi un exces de 2 ml

Culoarea obţinută în vasul A foloseşte pentru compararea culorii din

celelalte două vase (B şi C).
În vasul B se adaugă azotat de thoriu 0,2%o picătură cu picătură, până
se obţine culoare asemănătoare soluţiei din vasul A. Se notează cantitatea de
azotat de thoriu folosită cu V2.
În vasul C se adaugă azotat de thoriu cu picătura până se obţine
culoarea asemănătoare soluţiei din vasul A. Se notează cantitatea de azotat de
thoriu folosită la titrare cu V3.
Calculul rezultatelor şi modul de exprimare
mgF/l = (V3-V1)Tx1000/V
V3=cantitatea de azotat de thoriu folosită la titrarea vasului C, în ml

142
 V1= cantitatea de azotat de thoriu folosită pentru vasul A
T=titrul soluţiei de azotat de thoriu, exprimat în mg F
V=cantitatea de apă de analizat luată în lucru, în ml
Calculul titrului soluţiei de azotat de thoriu exprimată în mg F se face
cu ajutorul formulei următoare:
T=0,04/(V2-V1)
în care:
V2=cantitatea de azotat de thoriu folosită pentru vasul B, exprimată în
ml;
V1=cantitatea de azotat de thoriu folosită pentru vasul A, exprimată în
ml
0,04=mg F conţinuţi în 2 ml soluţie etalon de fluorură de sodiu
Valoarea maximă admisă: 1,2 mg F/l apă (STAS 1342-91).
Pentru determinarea fluorului din medii solide este omologată
metoda spectrofotometrică, precedată de separare prin microdifuziune
(Serdaru,1998).
Metoda se foloseşte la determinarea conţinutului de fluor din:
furaje, organe, păr, oase, dinţi.
Principiul metodei
Ionii de fluor sunt separaţi, sub formă de acid fluorhidric prin tratarea
probei cu acid percloric şi fixarea lor pe o peliculă de hidroxid de sodiu, sub
formă de fluorură de sodiu. Determinarea se face folosind lacul de
eriocromcianin R şi oxiclorură de zirconiu care este decolorată proporţional cu
concentraţia de fluor.
Valori de referinţă
apă: 1,2 ppm
urină: 10 ppm
ser sanguin 0,1 ppm
lapte de vacă: 0,5 ppm
Concentraţia de peste 15-20 ppm în urină este asociată cu semne de
fluoroză.
În cenuşa din os, conţinutul în fluor este la taurine de 400-1200
ppm, în timp ce în fluoroză depăşeşte 3000 ppm (Popescu, 1996).
Tratament. Nu există un antidot specific al fluorului. Efectele
excesului de fluoruri pot fi totuşi limitate de sulfatul de aluminiu, clorura
de aluminiu, aluminatul de calciu şi carbonatul de calciu.

143
 4.8.7. Efectele nocive ale radiaţiilor ionizante

Sursele de radiaţii sunt naturale: radiaţiile cosmice (centurile van

Allen la 3 şi 16 mii Km de Pământ), radiaţiile terestre şi artificiale. Cele
mai importante sunt sursele artificiale: poluarea radioactivă realizată de
exploziile nucleare, centralele atomoelectrice, aparatele R`entgen,
izotopii radioactivi utilizaţi în cercetare etc.
Radiaţiile îşi exercită efectul nociv prin puterea ionizantă şi
energia foarte mare de care dispun. Se cunosc 3 tipuri de radiaţii:
-α42+, nuclee de heliu- cu putere de ionizare mare, dar putere de
penetraţie foarte mică. Străbat doar câţiva cm aer. Au efect foarte nociv
la locul de contact, când pătrund prin ingestie sau inhalaţie;
-β0(±)1- electroni sau pozitroni- au putere de ionizare mai mică,
dar putere de penetraţie mai mare. Străbat ţesuturile
-γ-fotoni-asemănători cu razele X - nu au putere de ionizare dar
au cea mai mare putere de penetraţie.
Acţiunea nocivă a radiaţiilor asupra ţesuturilor vii se datorează în
principal apariţiei de ioni anormali care produc perturbări ale
metabolismului celular, până la moatea celulei. O importanţă deosebită
prezintă alterarea mesajului genetic, putând duce la apariţia bolilor
tumorale.
Cele mai afectate sunt ţesuturile cu o rată rapidă de autoreînoire:
epiteliile mucoaselor şi al pielii, ţesutul limfoid, măduva osoasă,
gonadele. În toate aceste ţesuturi radiaţiile determină stagnarea diviziunii
celulare.
În general, boala de iradiere se manifestă prin leucopenie severă,
cu valoare de diagnostic şi prognostic ( prognosticul este grav dacă
leucocitele scad sub 50% la 72 ore de la expunere), trombocitopenie,
anemie neregenerativă, sindrom hemoragipar ( datorită
hipocoagulabilităţii sanguine şi leziunilor vasculare), ulcere digestive,
prin care bacteriile pătrund în circulaţie (septicemie), azoospermie
(sterilitate la masculi), leziuni cutanate etc. În expunerea cronică la doze
mici se instalează efectul mutagen (carcinogen, teratogen etc.).

144
 4.9. INTOXICAŢII CU PRINCIPII TOXICI DIN PLANTE

4.9.1. Intoxicatii cu plante care contin alcaloizi

Alcaloizii sunt compuşi organici de naturã vegetalã sau de

sintezã, care au caracter bazic, imprimat de prezenţa în moleculã a
azotului. Atomul de azot este legat în moleculã într-un heterociclu, în
cazul alcaloizilor propriu-zişi (heterociclici) sau în catena lateralã
(alcaloizi neheterociclici). Aceştia din urmã sunt reprezentaţi de amine,
amide şi betaine.
Numele alcaloizilor derivã de la numele ştiinţific al genului sau
al speciei plantei. Alcaloizii au stabilitate chimicã relativ crescutã la
factorii de mediu, intoxicaţiile putându-se produce atât prin consumul
plantelor în stare verde, cât şi în stare uscatã.
Diagnosticul intoxicaţiilor cu plante care conţin alcaloizi
Diagnosticul prezumtiv se bazeazã pe datele anamnetice,
coroborate cu analiza botanicã a pãşunii sau a furajelor, semnele clinice
şi anatomopatologice.
Confirmarea diagnosticului se realizeazã prin identificarea şi
dozarea alcaloizilor din furaje şi din materiale patologice (conţinut
digestiv, urinã, lapte etc.).
În ţara noastră, pentru identificarea alcaloizilor din conţinut gastric,
plante verzi şi alte materiale (momeli) este omologată metoda descrisă de
Bianu şi Nica (1998).
Principiul metodei Alcaloizii se extrag într-un solvent adecvat, după
care se identifică prin reacţii generale de precipitare sau prin reacţii speciale,
proprii fiecărui alcaloid.
Reactivi necesari:
-reactivul Buchardat: se dizolvă 2 g iodură de potasiu în cãţiva ml de
apă, se adaugă 2 g iod şi după dizolvare se aduce la 100 ml cu apă;
-reactivul Mayer: la 20 ml soluţie iodură de potasiu 5% se adaugă 50
ml soluţie fierbinte de clorură mercurică 10%. Se răceşte, se filtrează şi se
completează cu apă pãnă la 100 ml.
-reactivul Hager: soluţie de acid picric 1%
-reactivul Dragendorff: se suspendă 5 g carbonat de bismut în 50 ml
apă. Se adaugă 10 ml acid clorhidric concentrat şi 25 g iodură de potasiu în 40
ml apă. Iodura de bismut formată, Bil3, neagră-brună, se dizolvă în excesul de
iodură de potasiu, apărãnd o coloraţie roşie-portocalie
-reactivul Mandelin: 1 g sulfovanadat de amoniu în 100 ml acid
sulfuric concentrat.

145
 -acetonă;
-acid sulfuric concentrat;
-bicromat de potasiu;
-alcool etilic;
-sulfat de sodiu anhidru.
Modul de lucru
Izolarea alcaloizilor din mediile biologice sau din corpuri delicte
(tablete, capsule etc) se face prin extracţie cu eter sau cloroform (sau alţi
solvenţi organici potriviţi) în mediu alcalin (pH =8).
Lichidele biologice pot fi folosite fără alte prelucrări, doar după o
simplă diluare cu apă. Materialele solide se omogenizează prin mojarare şi se
dizolvă sau se suspendă într-o cantitate mică de apă (aproximativ 25 ml).
Probele de conţinut stomacal sau chiar alimentele se omogenizează prin
triturare, într-un mojar cu o cantitate mică de apă. Soluţia rezultată se filtrează
la vid printr-o pâlnie Buchner, iar filtratul apos se supune extracţiei.
Pentru a efectua extracţia alcalină, extractul apos se alcalinizează la
pH=8 cu soluţie de hidroxid de sodiu sau carbonat de sodiu 10%, după care se
extrage de mai multe ori în pâlnie de separare sau în vas de extracţie cu agitare
magnetică, cu eter sau cloroform, prin agitare blãndă.
Extractele reunite se usucă pe sulfat de sodiu anhidru şi se filtrează. În
continuare, reziduul rămas pe sticla de ceas după evaporarea solventului se
reia cu câteva picături de acid clorhidric sau acid sulfuric diluat şi se evaporă
la sec, pe baia de apă. Reziduul, care reprezintă alcaloidul salifiat va fi supus
reacţiilor generale de precipitare a alcaloizilor.
Pentru identificarea alcaloizilor se folosesc în practica de laborator
reactivi generali, care dau precipitate sau coloraţii specifice cu cantităţi foarte
mici de alcaloizi. Aceste reacţii nu au însă valoare absolută deoarece în
extractul organic pot trece din soluţia alcalină şi unele proteine sau produsele
lor de degradare, cu care reactivii generali ai alcaloizilor dau reacţii fals
pozitive. În plus , precipitatele obţinute sunt solubile uneori în exces de
reactiv, reacţia negativãndu-se de multe ori chiar în momentul obţinerii unui
test pozitiv. De aceea este necesară efectuarea mai multor reacţii de
identificare pe aceeaşi probă.
Reacţiile se execută pe lamă de microscop sau sticlă de ceas. Peste
reziduul care reprezintă alcaloidul salifiat, se adaugă cãteva picături de reactiv
de precipitare, cãnd în prezenţa alcaloizilor pot să apară: opalescenţă,
precipitat sau zone colorate.
Principalii reactivi de precipitare ai alcaloizilor sunt următorii:
-reactivul Bouchardat, care formează cu alcaloizii precipitate roşii-
brune sau brune, solubile în alcool şi în iodură de potasiu 10-20%;
-reactivul Mayer formează cu alcaloizii precipitate albe sau alb-
gălbui, cristaline sau amorfe
-reactivul Dragendorff formează cu alcaloizii precipitate roşii amorfe
solubile în alcool, eter şi alţi solvenţi organici

146
 -reactivul Hager formează cu alcaloizii precipitate galbene, solubile la
cald, care reprecipită la răcire.

4.9.1. 1. Intoxicaţii cu plante care conţin alcaloizi cu nucleu tropanic

Alcaloizii cu nucleu tropanic sunt reprezentaţi de atropinã şi

substanţele înrudite (tropina, apoatropina, beladonina, scopina,
scopolamina, hiosciamina, hioscina). Se gãsesc în: Atropa belladonna
(mãtrãgunã, nãdrugalã, cireaşa lupului), Datura stramonium (laur,
ciumãfaie), Hyosciamus niger (mãselariţã, nebunariţã), Scopolia
carniolica (mãtrãguna micã) (Fig. 1, 2).

Fig 1. Atropa belladonna Fig. 2. Datura stramonium

Alcaloizii din acest grup au acţiune parasimpaticoliticã şi
excitantã asupra sistemului nervos central. Intoxicaţia poate apãrea la
majoritatea speciilor de animale domestice, fie prin consumul plantelor,
fie prin supradozarea preparatelor medicamentoase care conţin alcaloizii
menţionaţi.
Clinic se constatã: uscãciunea mucoaselor, eritem, tahicardie
foarte pronunţatã, tahipnee, hipertermie, midriazã, fotofobie,
hiperestezie, manifestãri de excitaţie corticalã (agitaţie, halucinaţii),
incoordonãri în mers. Reducerea secreţiilor digestive şi a
peristaltismului determinã coprostazã şi colici.
Leziunile sunt necaracteristice. Se evidenţiazã uscãciunea
conţinutului digestiv.

147
 Tratament. Pentru inactivarea alcaloizilor din tubul digestiv se
recomandã spãlãtura gastricã cu soluţie de permanganat de potasiu 0,5 –
1‰. Se grãbeşte evacuarea tubului digestiv prin administrarea de
purgative şi clismã înaltã.
Antidoturile specifice sunt parasimpaticomimeticele (arecolina,
pilocarpina, vasoperif), dar administrarea acestora se face dupã
combaterea coprostazei sau a împâstãrii rumenului.

4.9.1. 2. Intoxicaţii cu plante care conţin alcaloizi cu nucleu

izochinolinic

Aceşti alcaloizi au ca reprezentanţi principali substanţele extrase

din opiu: morfina, papaverina, codeina, laudanina, narcotina etc. Opiul
brut este constituit din latexul uscat al macului de culturã (Papaver
somniferum) şi al macului de câmp (P. rhoeas).
Alcaloizii din opiu au, fie acţiune excitantã, fie inhibitorie
(analgezicã, narcoticã) asupra sistemului nervos central. La cal
predominã manifestãrile de inhibiţie corticalã, timp ce la rumegãtoare
este preponderent sinndromul de excitaţie corticalã. Dozele mari de
toxic determinã moartea prin inhibiţia centrului respirator bulbar.
Dintre alcaloizii cu nucleu izochinolitic mai menţionãm:
canabinolul (Canabis sp.) berberina şi berbamina, care se gãsesc în
Berberis vulgaris (dracilã) şi chelidonina, care se gãseşte în
Chelidonium majus (rostopascã, negelariţã). Aceasta din urmã mai
conţine în latex substanţe foarte iritante şi un principiu antimitotic.
Intoxicaţia cu rostopascã în stare proaspãtã se manifestã prin
vomã, purgaţii violente, diaree sanguinolentã şi colici.
Cânepa indiană
Mult timp s-a afirmat că specia cuprinde două varietăţi: sativa şi
indica. De fapt, dacă nici o diferenţă morfologică nu este vizibilă,
fenotipurile există, definite prin criterii chimice: cânepa cu răşina, “tip
drog”, foarte bogată în delta 9-tetrahidrocanabinol (cantitatea de THC
mai mare de 0,5 %) şi săracă în canabinol, cultivată în ţările cu climat
cald (Mexic, India). În aceste regiuni este cultivată ilegal, din cauza
proprietăţilor psihotrope ale răşinii sale.
Cannabis sativa – var. indica – cânepa de cultură (Fig. 3)
Principii toxici. Chimia cânepei este foarte complexă.
Canabinoidele (identificate, până acum, 52) reprezintă cea mai
importantă clasă de compuşi din Cannbis sativa. Aceştia sunt compuşi
fenolici ai seriei terpenice, de mai multe tipuri: canabidiol, canabinol şi
delta 9-tetrahidrocanabinol (THC). Acesta din urmă este cel mai activ.

148
El este concentrat în bracteele încărcate cu răşină al vârfurilor înflorite.
Le găsim în cantitate mai mică în seminţe şi frunze.

Fig. 3. Canabis sativa

Acţiunea farmacologică constă în inhibarea sistemului
parasimpatic la nivelul receptorilor de acetilcolină. O activitate asupra
metabolismului GABA a fost, de asemenea, observată. Foarte
liposolubile, canabinoidele sunt rapid absorbite de organism. THC este
hidroxilat la nivel hepatic, în metaboliţi activi; aceştia din urmă sunt
eliminaţi pe cale urinară. THC are un efect inhibitor asupra
transformării fosfolipidelor membranelor plasmice a limfocitelor. El are
şi un efect toxic asupra tuturor fazelor ciclului celular (creşterea sintezei
celulare de ADN şi diviziunea celulară).
Intoxicaţia se produce prin ingestia drogului sub formă de
bulgăraşe sau plăcuţe, descoperite din întâmplare de către animal sau
uneori, atunci când toxicomanul suflă fumul ţigării de haşiş asupra
nasului animalului domestic, pentru a se amuza de reacţiile sale.
Absorbţia directă din plante este foarte rară. Câinii utilizaţi pentru
depistarea drogurilor pot fi şi ei victime. La o oră după absorbţia
drogului câinele prezintă o modificare a comportamentului său psihic şi
motor: poate să nu se mai supună stăpânului sau devine agresiv. Latră
fără nici o cauză, îi este greu să se ridice, se deplasează cu mişcări

149
instabile, se sprijină sau se ciocneşte de mobile sau chiar cade la
pământ. Pare să resimtă o mare slăbiciune musculară generală,
întreruptă de tremurături intermitente. Animalul pare când deprimat, cu
faze de somnolenţă, când hiperexcitat. Stările de vigilenţă corespund
perioadelor de hiperestezie: animalul este atent la orice. Victimă a
halucinaţiilor, capul său şi privirea par să urmărească o mişcare
invizibilă în cameră. În timpul momentelor de hipoestezie pare
insensibil la tot şi este aproape adormit. Acestea pot evoca o
meningoencefalită sau o altă problemă cerebrală. Ochii au aspectul
sticlos, reacţionând după un timp la lumină. Examenul oftalmologic nu
semnalează nici o altă anomalie.
Tratamentul. Este numai simptomatic şi vizează eliminarea
toxicelor din tubul digestiv şi menţinerea funcţiilor vitale: se poate
provoca vomă animalului (apomorfină subcutanat sau intramuscular
0,05 – 0,1 mg/kg) şi administrarea de absorbante digestive (cărbune
vegetal activ). Perfuzia cu soluţii Ringer lactate accelerează eliminarea
urinară. Unii autori recomandă administrarea de diazepam (pentru
calmarea hiperexcitabilităţii şi agresivităţii 0,5 mg/kg), corticoide sau
atropină. Pot fi folosite şi analeptice cardio-respiratorii (cafeină,
teofilină). Practicienii trebuie să fie înştiinţaţi despre posibilitatea unui
astfel de incident. Din cauza fricii de repercusiuni legale, un client va fi
aproape întotdeauna reticent să afirme că animalul a absorbit haşiş. Un
examen atent al animalului şi o interogare minuţioasă a proprietarului
permit uneori orientarea diagnosticului în direcţie corectă. Acest
sindrom clinic este dificil de ataşat unei alte afecţiuni cunoscute, din
cauza particularităţilor simptomatologice - depresia sistemului nervos
central, ataxie şi perturbarea comportamentului.

4.9.1.3. Intoxicaţii cu plante care conţin alcaloizi cu nucleu piridinic

şi piperidinic

a. Coniina, conicina, conhidrina se gãsesc în Conium

maculatum (cucuta, dudaia) (Fig. 4) şi Aethusa cynapium (cucuta micã,
pãtrunjelul câinelui).
Cucuta este o plantă erbacee bianuală comună la marginea
drumurilor, printre dărâmături, pe malul râurilor.
Principii toxici. Cucuta mare conţine 5 alcaloizi cu nucleu
piperidinic. Principalul este conicina sau x-propilpiperidina. Mai găsim
metil-conicina, conhidrină (oxiconicină), pseudo-conhidrină izomeră,
oxiconicină şi coniceină derivată din tetrahidropiridină. Toţi aceşti
alcaloizi sunt toxici, dar cucuta datorează maxima sa toxicitate conicinei

150
(Zanoschi si col., 1985). Conicina are acţiune neuroparalitică,
asemănătoare curarei şi nicotinei (Popescu, 1996). Toate părţile plantei
sunt toxice. După înflorire, fructul se îmbogăţeşte la început cu
conicină, apoi o pierde când ajunge la maturitate şi se usucă. Planta în
întregime uscată, în picioare sau amestecată cu fân, îşi pierde
cvasitotalitatea toxicităţii sale, conicina fiind foarte volatilă. Frunzele
înainte de înflorire şi fructele tinere au 2 % conicină.

Fig. 4. Conium maculatum (după Bruneton, 1996)

Toate animalele sunt susceptibile la intoxicaţia cu cucută, dar
sunt mai puţin susceptibile decât omul.
După Cornevin, doza mortală la cal este de ordinul a 2 kg frunze
proaspete şi de 4 – 5 kg la bovine. După Poll, doza letală la raţă este de
50 – 70 g frunze. Rumegătoarele mici par să fie foarte rezistente.
Ingestia de plante proaspete este accidentală, din cauza mirosului urât al
plantelor..
Simptome Intoxicaţia se întâlneşte la cabaline, rumegătoare,
porci, iepuri, manifestându-se prin hipersalivaţie, tremurături musculare
generalizate, convulsii ale musculaturii feţei şi gâtului, hiperhidroză,
tahipnee, apoi hipotonie musculară, pareze, ataxie, astazie, bradipnee,
perioade de apnee. La rumegătoare contractura este mai accentuată la
nivelul membrelor. Se asociază timpanismul şi avortul. Moartea se
produce prin paralizia musculaturii respiratorii.

151
 Alcaloizii au şi acţiune teratogenă, determinând anomalii
articulare la viţei şãi purcei (scoliozã, artrogripozã). La purcei se mai
constatã fisuri palatine (Bruneton, 1996).
La pãsãri se constatã o stare hipochineticã extremã (Popescu, 1996).
Leziuni. Sunt minime şi necaracteristice, conicina acţionând mai
ales asupra centrilor nervoşi. Se poate observa o congestie uşoară a
mucoaselor digestive şi leziuni secundare insuficientei cardiace acute
(congestie pulmonară). Urina are un miros asemănător plantei proaspete
(miros de şoarece).
Tratament. Administrarea de tanin. Terapia simptomatică:
excitanţi generali, stricnină, analeptice respiratorii.

b. Cicutoxina, din Cicuta virosa (cucuta de baltã, Fig. 5) şi

oenantotoxina, din Oenanthe aquatica (cucuţica de baltã).

Fig. 5. Cicuta virosa (după Zanoschi şi col., 1981)

a. frunză; b. rizom; c. fruct
Determinã intoxicaţii traduse prin hipersalivaţie, slãbiciune
muscularã, urmatã de o succesiune de crize convulsive violente.
Miopatia se relevã prin creşterea creatin-fosfokinazei şi a lactat-

152
dehidrogenazei (Bruneton, 1996). Caracteristic este mirosul de şoarece
(urinã de şoarece) emanat de animal prin toate secreţiile şi excreţiile.
Adameşteanu (1955) aratã cã alcaloizii din cucutã se eliminã
prin lapte, putând determina intoxicaţii pe acestã cale.

c. Nicotina din Nicotiana tabacum (tutun) şi lobelina, din

Lobelia inflata au acţiune excitantã, iar la doze mari paralizantã asupra
ganglionilor nervoşi şi a plãcii neuromusculare.
Intoxicaţia cu nicotinã apare sporadic în urma consumului de
tutun şi mai frecvent ca urmare a utilizãrii extractelor de tutun ca
insecticide, în medicina veterinarã sau în agriculturã.
Clinic, intoxicaţia se manifestã prin: hipersalivaţie, vomã, colici,
diaree, dispnee, puls slab, aritmic, filiform, congestie perifericã,
tremurãturi, convulsii, urmate de paralizii şi colaps. Moartea se
datoreazã paraliziei muşchilor respiratori (Bârzã, 1970; Adameşteanu şi
col.,1971).
Necropsic se constatã leziuni congestivo-hemoragice ale tubului
digestiv şi congestie generalizatã consecutivã insuficienţei cardiace
Tratamentul urmãreşte neutralizarea toxicului la poarta de
intrare, prin spãlãturã gastricã cu permanganat de potasiu 0,5 – 1‰ sau
spãlarea suprafeţei corporale, în cazul contaminãrii transcutanate. Se
administreazã medicaţia simptomaticã.

d. Ricinina se gãseşte în Ricinnus communis (ricin, Fig. 6),

îndeosebi în seminţe. Este extrem de toxicã, având efecte asemãnãtoare
unor toxine bacteriene.
Ricinus communis. este cultivat în ţările tropicale şi în regiunile
mediteraneene. Numele său latin “ricinus”, înseamnă “căpuşă”, în raport
cu forma seminţelor sale. Îi mai este dată denumirea comună de “palma
lui Hristos”; englezii o numesc “castor bean”, sămânţă de castor. Este o
plantă anuală, erbacee, de 1,5 – 2 m înălţime. În regiunile tropicale ea
este plurianuală. Varietăţile puţine sunt utilizate ca plante decorative,
pentru frumuseţea frunzelor lor, adesea acoperite de pigmenţi roşii.
Frunzele sunt palmatilobate, divizate în lobi ascuţiţi şi dinţaţi, purtate de
lungi peţiole.
Principiul toxic al ricinului este o fototoxină glicoproteică,
ricina. Este una din substanţele toxice cele mai violente (dintre cele mai
cunoscute). Ea a fost izolată prin neutralizarea unui extract clorhidric al
seminţelor, cu ajutorul carbonatului de sodiu. Se obţine astfel un
precipitat care conţine ricină. Acest principiu activ este localizat în
albumina seminţei şi dispare în cursul germinaţiei. Turtele sunt un

153
subprodus al tratamentului industrial al seminţelor, în vederea obţinerii
uleiului de ricin.

Fig. 6. Ricinus communis (după Zanoschi şi col., 1981)

a. inflorescenţă; b. frunză
Patogeneză. Fitotoxinele au o putere antigenică şi induc
formarea anticorpilor protectori din partea organismului animal în care
ele sunt introduse. Ricina irită mucoasele gastrice şi intestinale dar este,
contrar majorităţii altor toxine, absorbită de către peretele tubului
digestiv. Ea declanşează şi tulburări ale sistemului nervos şi a aparatelor
cardio-vascular şi urinar. Posedă, de asemenea, capacitatea de
hemoaglutinare şi de coagulare a fibrinelor la vertebrate. Inhibă sinteza
enzimelor hepatice şi, prin acţiunea sa toxică la nivelul celulei, provoacă
leziuni hepatice şi renale. Consumarea orală a seminţelor este la
originea accidentelor toxicologice. Evoluţia şi prognosticul depind de
maniera în care au fost ele ingerate: tegumentul dur, extern, împiedică
eliberarea ricinei. Întârzierea apariţiei simptomelor nu este legată de
cantitatea de toxine.
Simptomatologie. Timpul de latenţă între ingestia toxinei şi
apariţia primelor simptome poate fi variabil. Acestea pot să apară după
câteva ore sau chiar zile. După absorbţia câtorva seminţe se pot observa:
o arsură a cavităţii bucale, vomismente repetate, durere abdominală la
palpare însoţită de colici violente. Semnele generale constau în:
mucoase palide, prostraţie, slăbiciune generală, paraplegie şi

154
hipotermie. Se constată, de asemenea, nefroză mai mult sau mai puţin
gravă, cu proteinurie şi albuminurie.
Tratament. Trebuie evitată consumarea seminţelor şi
reziduurilor rezultate în urma presării, de către animale. Turtele se pot
supune acţiunii unui tratament termic, asociat cu diferite metode de
extragere. Coagularea prin căldură inhibă complet toxicitatea ricinei.
Tratamentul simptomatic este adesea ineficace. Se încearcă imediat
eliminarea toxinelor cu o spălătură stomacală sau administrarea de
purgative, ţinând cont de vomismentele şi diareea provocate de
intoxicaţie. Cărbunele activ limitează absorbţia ricinei, pansamentele
digestive şi antidiareicele contribuie la tratamentul gastro-enteritei. Se
combate acidoza metabolică cu bicarbonat de sodiu, intravenos. Starea
de şoc trebuie să fie combătută, perfuziile permiţând restabilirea
echilibrului hidro-electric.

4.9.1.4. Intoxicaţii cu plante care conţin alcaloizi terpenoidici

Aceştia sunt reprezentaţi de aconitinã şi substanţele înrudite.

Aconitina, aconina şi napelina se gãsesc în Aconitum napellus,
A. tauricum (Fig. 7), A. moldavicum (aconit, omag, iarbã rea), dar şi în
plante din genul Delphinium: D. consolida (nemţişor de câmp) şi D.
ajacis (nemţişor de grãdinã, surgug). Acestea din urmã însã conţin
preponderent delfininã, delzolinã, ajaconinã, ajacinã şi alţi alcaloizi
înrudiţi cu aconitina (Paul, 2000).

Fig. 7. Aconitum tauricum (după

Zanoschi şi col., 1981)

155
 Aconitina este consideratã una dintre cele mai toxice otrăvuri
naturale, doza letalã fiind de 10 – 12 mg pentru cal (300 – 400 g
rãdãcinã proaspãtã de aconit) sau 2 – 3 mg pentru câine (Zanoschi şi
col., 1981).
Alcaloidul are acţiune iritantã asupra mucoaselor şi paralizantã
asupra sistemului nervos central, paralizia având un caracter
descendent, invers celei determinate de coniinã.
Clinic, intoxicaţia se manifestã prin hipersalivaţie, vomitãri,
colici, dispnee, trismus, convulsii, midriazã, tahicardie, urmatã de
bradicardie (datoratã fibrilaţiei ventriculare), parestezie, anestezie,
paralizie descendentã. Moartea se produce prin paralizie bulbarã.
Morfopatologic se constatã leziuni congestivo-hemoragice ale
tractusului digestiv şi congestii generalizate, secundare insuficienţei
cardio-respiratorii acute.

4.9. 1. 5. Intoxicaţii cu plante care conţin alcaloizi steroidici

Alcaloizii steroidici sunt reprezentaţi de veratrinã,

protoveratrinã, germeninã, veratraloinã etc., care se gãsesc în plante
din genul Veratrum, în Europa întâlnindu-se V. album şi V. nigrum
(ştirigoaie, Fig. 8). Doza letalã este de 1 g rãdãcinã proaspãtã/ kg la
cabaline şi 2 g/kg la rumegãtoare.
Veratrina are acţiune extrem de iritantã (chiar vezicantã) şi
neurotoxicã.
Clinic, intoxicaţia se manifestã prin hipersalivaţie, diaree, colici,
poliurie, hiperhidrozã, anxietate, tremurãturi generalizate, convulsii,
respiraţie rarã şi profundã, hipotermie. Moartea se produce prin inhibiţia
centrilor bubari (Zanoschi şi col.,1981; Bruneton, 1996).
Morfopatologic se constatã leziuni congestivo-hemoragice şi
inflamatorii ale mucoasei digestive, congestie şi distrofii renale.

4.9.1.6. Intoxicaţii cu plante care conţin alcaloizi cu nucleu

chinolizidinic

Alcaloizii cu nucleu chinolizidinic au ca reprezentanţi principali

lupinina, lupanina, citisina, sparteina, care se gãsesc în Lupinus spp.
(lupin), Cytisus spp. (drob), Laburnum anagyroides (salcâm galben),
Spartium junceum (bucsãu).
Alcaloizii se gãsesc în concentraţia cea mai mare în seminţe.
Recoltarea lupinului în scop furajer trebuie fãcutã în perioada de
înflorire.

156
 Fig. 8. Veratrum album (după Zanoschi şi col., 1981)
a. ramură cu fructe
Intoxicaţia se întâlneşte mai frecvent la ovine, apoi la taurine şi
cabaline. Debuteazã cu inapetenţã, dispnee, urmate de
hiperexcitabilitate şi convulsii (Bruneton, 1996). Moartea se poate
datora paraliziei muşchilor respiratori, dar animalele pot supravieţui
uneori, datoritã eliminãrii alcaloizilor prin urinã. Eliminarea alcaloizilor
prin lapte îi conferã gust amar.
Alcaloizii chinolizidinici mai au acţiune teratogenã.
Administrarea plantelor la vacile aflate între a 40-a şi a 70-a zi de
gestaţie determinã fãtarea de viţei cu anomalii ale scheletului:
artrogripozã şi scoliozã (Radeleff, 1970; Bruneton, 1996).
Existã unele controverse privind acţiunea hepatotoxicã şi
fotosensibilizantã a alcaloizilor din lupin (1, 8, 29).
Pe vrejii de lupin se dezvoltã micetul Phomopsis
leptostromiformis, care elaboreazã micotoxine denumite fomopsine -
hexapeptide parţial ciclizate - care se fixeazã specific pe tubulina
hepatocitelor (Bruneton, 1996), determinând hepatozã toxicã cronicã,
mai ales în perioada de stabulaţie (9, 19, 26).

157
 4.9.1.7. Intoxicaţii cu plante care conţin alcaloizi
pirolizidinici

Alcaloizii cu nucleu pirolizidinic: jacobina, jacolina, jaconina

şi senecionina, se gãsesc în Senecio jacobaea (rugina, lemnul
domnului), S. vulgaris (cruciuliţã, spãlãcioasã).
Senecio jacobaea (rugina, lemnul domnului, Fig. 9) este o plantă
erbacee vivace cu tija ridicată de la 30 cm la 1 m înălţime, foarte
comună în toate zonele, abundentă în câmpiile rău întreţinute.
Senecio vulgaris L.
(cruciuliţă, spălăcioasă, Fig. 10) –
plantă erbacee anuală, de 10 – 60
cm, foarte comună în locurile
cultivate.
Principii toxici. Plantele din
genul Senecio conţin alcaloizi
hepatotoxici. După Leonard, aceşti
alcaloizi, în număr de 65, dau prin
hidroliză un derivat al pirolizidinei
(necină) şi un acid mono- sau
dicarboxilic (acid necic). Aceşti
alcaloizi au proprietăţi
hepatotoxice, cumulative. S.
vulgaris este relativ sărac în
alcaloizi. Aceştia se găsesc mai ales
în rădăcină. S. jacobea este mult
mai toxic. Planta are maximum de
toxicitate în primele stadii de
vegetaţie. Uscarea nu modifică
toxicitatea. Toate speciile pot fi
toxice.
Calul este cel mai sensibil,
rumegătoarele mai puţin, având
posibilitatea de a distruge o parte
din alcaloizi de către
microorganismele din rumen. S-au
semnalat chiar în Africa de Sud
Fig 9. Senecio jacobaea (după intoxicaţii la om, datorate
Zanoschi şi col., 1981) consumării de pâine făcută din
făină conţinând seminţe de Senecio.

158
 Fig 10. Senecio vulgaris (după Bruneton, 1996)
Accidentele pot să se producă frecvent prin ingestia de furaje
conservate, mult mai rar prin consumarea plantei verzi. O mare cantitate
consumată o dată sau de două ori poate produce o intoxicaţie, dar cele
mai multe din accidente apar în urma ingestiei repetate a unor cantităţi
mai mici timp de câteva săptămâni. Leziunile hepatice pot fi induse cu
50 – 100 g/zi timp de 7 – 8 săptămâni (Zanoschi şi col., 1981).
Simptome. În cea mai mare parte din cazuri intoxicaţia este
cronică. Incubaţia poate dura de la 5 zile la 5 luni. Simptomele sunt
puţin caracteristice: inapetenţă, constipaţie, slăbiciune progresivă,
mucoasa oculară subicterică. La sfârşit se observă căscături,
somnolenţă, ataxie. În intoxicaţiile acute, rar, se observă o accelerare a
pulsului şi a respiraţiei, colici, icter. Moartea poate surveni în câteva zile
sau câteva ore.
Leziuni. Leziunea caracteristică este o ciroză hipertrofică, cu
megalocitoză. Ea poate fi însoţită de degenerescenţă renală, leziuni

159
hemoragice pe mucoasa intestinului subţire şi, la rumegătoare edemul
cheagului.
Tratament. Unii autori obţin rezultate bune în urma
administrării de metionină în doză puternică. De fapt, în cele mai multe
cazuri nu există tratament eficace.

Alţi alcaloizi heterociclici care pot provoca sporadic intoxicaţii

la animale se gãsesc în numeroase specii de plante: ghiocei, narcise,
tisã, merişor etc., ca şi în unele specii de macromicete din genul
Amanita (muscariţã, pãlãria şarpelui, bureţi pestriţi, buretele viperei),
Boletus satanas (hrib ţigãnesc), Clitocybe spp., Inocybe spp.,
Rhodophyllus spp., Russula emetica (pâinişoarã pipãratã, scuipatul
dracului) etc.
Alcaloizii elaboraţi de micromicete (Claviceps spp.,
Acremonium spp. ş.a.) fac obiectul disciplinei de micotoxicologie.

4.9.1.8. Alcaloizii neheteroclitici

Dintre aceştia prezintã importanţã pentru medicina veterinarã

amidele aciclice galegina şi guanidina, care se gãsesc în Galega
officinalis (ciumãrea, iarba ciumii, scrântitoare) şi amidele ciclice –
colchicina, colchiceina, din Colchicum autumnale (brânduşa de toamnã,
ceapa ciorii, Fig. 11) şi palustrina din Equisetum arvense (coada
calului).
Intoxicaţia cu galeginã este descrisã la ovine, traducându-se
prin convulsii de tip tetaniform, opistotonus, spumozitãţi bucale
vâscoase, dispnee profundã şi insuficienţã cardiacã acutã: aritmii
cardiace, colaps central (Râpeanu şi Gavrilã, 1964).
Colchicina are acţiune citostaticã, neurotoxicã şi foarte iritantã
pentru epitelii.
Doza letalã este de 1 mg/kg (8 – 10 g frunze proaspete sau 2 – 3
g frunze uscate/kg).
Intoxicaţia se manifestã prin hipersalivaţie, gastroenteritã severã
(vomitãri la monogastrice, colici, diaree uneori sanguinolentã, parezie
acutã a prestomacelor), nefrozã toxicã (poliurie, hematurie, urmatã de
anurie), hiperchinezii, apoi hipochinezie, depresiune corticalã şi şoc
toxic.
Colchicina se eliminã şi prin lapte, producând intoxicaţii la
tineret şi la oameni.

160
 Fig. 11. Colchicum autumnale (după Bruneton, 1996)

4.9.2. Intoxicatii cu plante care contin glicozizi

Glicozizii sunt reprezentaţi de numeroase substanţe organice

de naturã vegetalã, care prin hidroliza enzimaticã sau acidã se
descompun în:
-componenta glucidicã, netoxicã (una sau mai multe -oze) şi
-componenta neglucidicã, denumitã aglicon sau geninã,
responsabilã de acţiunea toxicã.
Toxicitatea majoritãţii glicozizilor scade foarte mult prin uscarea
plantelor.
Plantele conţin în ţesuturile proprii unele enzime care participã
la hidroliza glicozidului (mirozinaze), care sunt puse în libertate prin
zdrobirea ţesuturilor vegetale în timpul masticaţiei.

161
 Dupã natura chimicã a agliconului, glicozizii mai importanţi
pentru medicina veterinarã se pot grupa în: cianogenetici, tioglicozizi
(cu sulf), steroidici, antracenici, lactonici şi glicoalcaloizi.

4.9.2.1. Intoxicaţii cu plante care conţin glicozizi cianogenetici

Glicozizii cianogenetici au fost identificaţi în peste 1 000 de

specii de plante (Zanoschi şi col., 1981). Reprezentanţii principali sunt:
amigdalina, din Amigdalus communis (migdal) şi toţi
sâmburii cu aromã de migdale (sâmburii de piersici, caise, cireşe, prune,
mere, pere etc.);
dhurina din Sorghum spp. (sorg, costrei), Glyceria maxima
(mana de apã);
linamarina, din Linum asitatissimus (in);
lotusaustralina, din Trifolium repens (trifoi alb târâtor).
Alţi glicozizi cianogeni se mai gãsesc în: mãzãriche, soc, boz,
rogoz, pipirig, porumb etc.
Glicozizii cianogenetici pun în libertate, prin hidrolizã, anionul
cian (CN-). Acesta blocheazã citocromoxidaza, ultima enzimã din lanţul
transportorilor de electroni, împiedicând astfel utilizarea metabolicã a
oxigenului din sânge. Acumularea excesivã a oxihemoglobinei în sânge
duce la scãderea presiunii parţiale a dioxidului de carbon (“hormonul
respirator”) şi inhibiţia centrului respirator bulbar.
Celulele nervoase, în special cele ale centrilor bulbari, sunt
primele victime, căci ele au mare nevoie de oxigen. Combinarea cianurii
cu citocromul fiind reversibilă, această proprietate este folosită în
tratament. Se pot utiliza, pentru disocierea complexului, substanţe având
o mai mare afinitate decât hemoglobina pentru ionul cianic, cum ar fi
methemoglobina. Organismul încearcă de asemenea să reacţioneze prin
eliminarea pulmonară a otrăvii, transformând-o în compuşi sulfocianici.
Simptomatologie Intoxicaţia are evoluţie rapidã, traducându-se
prin anxietate, tahipnee, tahicardie pronunţatã, convulsii, urmate de
depresiune nervoasã, ataxie, astazie, midriazã, respiraţie rarã şi
superficialã, decubit şi asfixie. Mucoasele au culoare roşie deschisã.
Sângele venos are aceeaşi culoare deschisã, asemãnãtoare sângelui
arterial.
Morfopatologic se constatã congestie şi edem pulmonar, mici
hemoragii sub endocard şi sub epicard şi mirosul de migdale amare al
conţinutului digestiv.
Diagnosticul prezumtiv se bazează pe datele anamnetice,
analiza botanică a furajului, semne clinice şi leziuni.

162
 Confirmarea se face prin identificarea şi dozarea acidului
cianhidric şi a cianurilor din furaje şi din conţinutul digestiv.
Identificarea acidului cianhidric şi a cianurilor se poate face cu hãrtie
picrosodică sau cu sulfat feros (Bianu şi Nica,1998).
Reactivi necesari:
-acid picric soluţie 10%;
-carbonat de sodiu soluţie 10%;
-acid clorhidric 0,1 N;
-hãrtie picrosodică: o bandă de hãrtie de filtru cantitativă de 10mm x
60mm se îmbibă cu o soluţie de acid picric 10%, se usucă, apoi se umezeşte cu
o soluţie de carbonat de sodiu 10%. Se usucă la temperatura camerei şi se
păstrează în sticle bine închise, la întuneric. Banda de hãrtie se umectează cu
apă distilată la introducerea ei în vasul de reacţie
-acid tricloracetic soluţie 20%;
-acid ortofosforic soluţie 20%;
-sulfat feros soluţie 20%;
-hidroxid de sodiu soluţie 10%;
-hãrtie îmbibată cu sulfat feros: o bandă de hãrtie de filtru cantitativă
de 10x60 mm, se îmbibă cu sulfat feros 20% timp de 10 minute, se usucă şi
apoi se umezeşte cu o soluţie de hidroxid de sodiu 10%, se usucă din nou şi se
păstrează în sticle bine închise. Pentru folosire se umectează banda de hãrtie cu
apă distilată.
Modul de lucru. 1. Reacţia Guignard
Probele proaspete se introduc într-un pahar Erlenmayer care se astupă
cu un dop, de care se prinde hãrtia picrosodică. Se încălzeşte uşor pe baia de
apă. Dacă există acid cianhidric în probă, se obţine o culoare roşietică a
hãrtiei picrosodice prin formarea izopurpuratului. Intensitatea coloraţiei este
proporţională cu concentraţia acidului cianhidric.
Probele uscate se lucrează la fel, dar se umezesc şi se acidulează cu o
soluţie HCl N/10. Se procedează apoi ca mai sus.
Timpul de reacţie este de 24 ore.
2. Metoda de identificare a ionului cian prin formarea albastrului de
Prusia
Materialul de analizat se acidulează cu precauţie (sub nişă) cu acid
tricloracetic 20 %, se suspendă în vasul de reacţie o bandă de hãrtie de filtru cu
sulfat feros preparată ca mai sus, umectată cu apă distilată şi se încălzeşte
vasul pe baia de apă. După 10 minute timp în care se degajă vaporii de acid
cianhidric, banda de hãrtie se scoate şi se introduce într-o soluţie de acid
ortofosforic 20%. Apariţia unei coloraţii albastre a cărei intensitate este
proporţională cu concentraţia, arată prezenţa acidului cianhidric în probă.
Pentru reacţiile de identificare a ionului în probă, materialul de
cercetat trebuie să fie foarte proaspăt; dacă este vechi, acidul cianhidric , care
este un acid volatil, se pierde în atmosferă şi o reacţie negativă nu este
concludentă în acest caz.

163
 Determinarea cantitativă a HCN şi a anionului CN- din aer se poate
face spectrofotometric. Determinarea din furaje şi materiale patologice se
poate face titrimetric, cu AgNO3 0,01N.
Tratamentul este specific, dar adesea neaplicabil şi foarte puţin
eficace, având în vedere evoluţia rapidă a intoxicaţiei.
Presupune principiile următoare: prevenirea inhibiţiei de către
ionii cian a citocromoxidazei, prin provocarea formării de
methemoglobină; formarea sulfocianaţilor atoxici prin administrarea
după methemoglobinizante a compuşilor sulfaţi. În sfârşit, sub acţiunea
unei enzime, rhodenaza, cianurile suferă o detoxificare transformându-
se în sulfocianaţi. Constã în administrarea i.v. a unui amestec de 1 ml
nitrit de sodiu 20% şi 3 ml tiosulfat de sodiu 20%/50 kg greutate
corporalã.

4.9.2.2. Intoxicaţii cu plante care conţin tioglicozizi

Glicozizii cu sulf (tioglicozizii) au ca agliconi substanţe

sulfurate de tipul
R–N=C=S, numite sevenoli. Se gãsesc în special în plantele din familia
Cruciferae: Sinapis spp., Brassica spp., Raphanus spp. (muştar, rapiţã,
varzã, ridiche sãlbaticã etc.), cãrora le imprimã mirosul înţepãtor
caracteristic.
Principalii tioglicozizi sunt sinigrina şi sinalbina. Sevenolii
eliberaţi prin hidrolizã sunt volatili, iritanţi pentru toate epiteliile.
Plantele furajere din familia Cruciferae trebuie recoltate înainte
de scuturarea florilor, conţinutul în glicozizi fiind mai mare în seminţe.
Intoxicaţia este acutã şi se manifestã prin tulburãri digestive
(hipersalivaţie, colici, diaree, chiar sanguinolentã), edem pulmonar acut
(tuse, dispnee severã, jetaj spumos, raluri bronhice şi alveolare umede),
nefrozã (poliurie, albuminurie, hematurie), icter, insuficienţã cardiacã
acutã.
Brassica oleracea var. acephala Dc. (varza furajeră) este o
cultură furajeră care poate furniza până la 50 t masă verde/ha. Frunzele
şi tijele verzei constituie o excelentă hrană pentru vacile în lactaţie.
Principii toxici. Varza conţine în toate părţile sale tioglicozizi:
sinigrosină, gluco-brasicină, progroitină, care dau prin hidroliză
izotiocianat de alil, 3–indoilmetil, 2-hidrox-3-butenil. Acesta din urmă
se transformă în viniltio-oxazolidonă sau goitrină, care este un puternic
antitiroidian.
Ionii tiocianaţi au, de asemenea, caracteristici antitiroidiene,
frunzele de varză conţinând 7 – 100 mg/kg. Cantitatea este maximă

164
primăvara. Varza are şi 0,3 – 0,4 % nitraţi. Principiul responsabil de
anemia hemolitică nu a fost izolat.
Varza este susceptibilă să provoace mai multe tipuri de
probleme care sunt în relaţie cu prezenţa tiocianaţilor sau din cauza unor
principii necunoscuţi.
a) Anemia bovinelor – a fost descrisă de Rosenberger la vacile
în lactaţie care consumă cantităţi mari de varză, 20 – 50 kg/zi, sau în
timpul unei lungi perioade. Principiul responsabil este necunoscut.
Această anemie nu apare foarte frecvent. Afecţiunea pare să fie
favorizată de afosforoză, prin distribuirea verzei îngheţate.
Simptome şi leziuni – principala manifestare este o anemie
foarte severă. Numărul de globule roşii scade de la 6 la 1,5
milioane/mm3. Hemoglobinuria este un simptom frecvent şi precoce.
Secreţia laptelui este diminuată. Animalele slăbesc şi se deplasează
foarte greu. Dacă distribuirea verzei continuă, moartea survine frecvent.
b) Acţiunea antitiroidiană se pare că se reflectă asupra omului
care bea lapte de vacă, hrănită cu mari cantităţi de varză. Tioglicozizii
din varzã sunt metabolizaţi pânã la substanţe antitiroidiene, care induc
hipotiroidie la tineretul animalelor şi la copii (Adameşteanu şi
col.,1971; Popescu, 1996).
Goitrina poate trece în lapte şi, deci, poate fi absorbită de om.
Guşa endemică a fost atribuită utilizării verzei.Alţi autori consideră că
goitrina care se găseşte în lapte este insuficientă pentru a provoca guşa
la om. S-a observat un procent ridicat de guşă şi mortalitate la mieii
născuţi de mame care au consumat mari cantităţi de varză.
c) Intoxicaţia acută prin plantele înflorite survine în urma
consumării excesive a vârfurilor înflorite, sau de un consum mediu timp
de mai multe zile. Se datorează tiocianaţilor, care pot determina
congestie şi edem pulmonar. Intoxicaţia debutează printr-o dispnee
intensă însoţită de o tuse seacă, dureroasă şi de emisia unui jetaj
spumos. Aceste semne sunt însoţite de lipsa rumegării, mucoasa oculară
roşie – violacee. Problemele pot regresa în 3 – 5 zile, sau, dimpotrivă,
pot să se agraveze. Moartea poate surveni prin asfixie.
Profilaxie şi tratament. Anemia hemolitică: administrarea de
fosfor, magneziu, fier şi cupru. Intoxicaţia cu vârfuri înflorite:
venisecţie, analeptice cardiace şi respiratorii; tratament cu ruminatorii.
Este prudent să nu se dea cantităţi mari de varză la femelele gestante şi
de a veghea echilibrul mineral al raţiilor.

165
 4.9.2.3. Intoxicaţii cu plante care conţin glicozizi steroidici

Glicozizii steroidici se împart în douã grupe: glicozizi

cardiotonici şi saponine, care se pot gãsi simultan în aceeaşi plantã.
Se cunosc peste 50 glicozizi cardiotonici, cei mai importanţi
fiind: digoxina, digitoxina din Digitalis spp. (digitalã, Fig. 12),
adonitoxina din Adonis spp. (ruscuţa de primãvarã şi de varã, Fig. 13),
oleandrina din Nerium oleander (laur, oleandru, Fig. 14), scilarenul din
Scilla maritima (ceapa de mare), convalatoxina din Convallaria majalis
(lãcrãmioare) etc.

Fig. 12. Digitalis purpurea (după Fig. 13. Adonis vernalis (după
Bruneton, 1996) Zanoschi şi col., 1981)
a. frunză ; b. fruct
Plantele sunt toxice atât în stare proaspãtã, cât şi uscate. Doza
letalã de frunze uscate de digitalã este de 25 g la cal şi 5 g la câine.
Glicozizii cardiotonici interacţionează direct fără disociere moleculară
prealabilă (contrar celor cianogenetici).
Acţiunea glicozizilor de tip digitalic este vasoconstrictoare şi
inotropă pozitivă. Conducerea stimlului cardiac devine slabă, antrenând
o contracţie ventriculară prematură, tahicardie sau fibrilaţii ale
ventriculului. Patogenia probabilă a acestor toxine ar fi inhibarea unei
pompe membranare enzimatice Na+ K+-ATP, având drept consecinţă o

166
creştere intracelulară a ionilor Na+ şi a ionilor Ca++; aceasta conduce la
creşterea contracţiilor ţesutului muscular cardiac.
Deoarece alãturi de glicozizii cardiotonici plantele conţin şi
saponine, cu acţiune foarte iritantã pentru epitelii, primele manifestãri
clinice sunt cele digestive şi urinare: hipersalivaţie, vomitãri, colici,
diaree, poliurie, albuminurie şi chiar hematurie.
Ulterior apar manifestãrile cardiovasculare: bradicardie
alternând cu tahicardie pronunţatã, zgomote cardiace cu caracter
pocnitor, aritmii extrasistolice, hipertensiune arterialã, urmatã de
hipotensiune. Se mai pot constata manifestãri de hiperexcitabilitate
corticalã, urmate de abatere, adinamie, hipochinezii (Bârzã, 1970;
Lorgue şi col., 1987).
Leziunile sugereazã oprirea cordului în sistolã: dilatarea atriilor,
contractura şi golirea ventriculelor, pulmon de stazã.
Convallaria majalis. (lăcrămioara). Înflorind, în stare sălbatică,
din aprilie până în mai, această plantă creşte spontan în apropierea
pădurilor din emisfera noastră sau este cultivată ca plantă ornamentală,
pentru flori sau pentru esenţa florală. În medicină este utilizată ca şi
cardiotonic sau ca diuretic. Rădăcinile, frunzele, florile şi fructele
(bacele) conţin circa 15 glucozide cardiotonice. Concentraţiile cele mai
ridicate se găsesc în seminţe, care conţin aproximativ 0,45% , urmate de
flori (0,4% din greutatea lor uscată) şi frunze (0,13% - 0,2%).
Convalatoxina – sau convalatoxoridul (localizat în principal în frunze)
şi convalamarina sau convalamarozida (concentrată, în special, în flori),
sunt cele mai toxice. Ele aparţin grupei cardenolidelor, foarte active.
Tipul cardenolid posedă un inel lactonic pentagonal fixat pe
carbonul 17 al nodului ciclo-pentano-perhidrofenantrenic. Convalarina
sau convalarosida este o saponină glucosidică, conţinută în flori şi în
pericarpul bacelor.
Patogeneza. Acţiunea glicozizilor este de acelaşi tip ca cea a
digitalinei, cu un efect vasoconstrictor şi inotrop pozitiv. Practicianul nu
trebuie să caute numaidecât tropismul miocardic căci simptomatologia
dominantă este adeseori digestivă şi nervoasă, problemele cardiace
neapărând decât mai târziu.
Semnele clinice. Intoxicaţia se produce prin consumul plantelor
înflorite, a frunzelor sau a fructelor. Este menţionat un caz la un copil
care a băut apa dintr-un vas care conţinuse un buchet. Manifestările
digestive şi cardiorespiratorii sunt dominante: vomă, spumoasă sau
conţinând sânge, diaree şi polipnee; se mai constată bradicardie sau
tahicardie şi dispnee. Sunt descrise variaţii ale temperaturii corporale:

167
hipotermie şi stare de şoc sau hipertermie. Uneori se mai observă
midriază.
Tratament. Atropină pe cale intravenoasă sau subcutanată,
recomandat 0,05 mg/kg. Ea posedă o acţiune parasimpatolitică,
anticolinergică, antisecretoare şi antispasmotică. Dacă intervenţia are
loc la mai puţin de două ore de la ingestie, spălătura gastrică şi
administrarea de cărbune activ sunt recomandate pentru evacuarea şi
neutralizarea principiilor active. În primele momente, putem de
asemenea să provocăm vomă animalului şi să utilizăm purgative. Apoi
vom prescrie pansamente gastrice şi antivomitive. O supraveghere
cardiacă va fi efectuată şi va fi eventual injectate pe cale parenterală
anti-aritmice şi analeptice cardiorespiratorii. Perfuzia cu glucoză
izotonică va facilita eliminarea pe cale urinară a compuşilor toxici.
Nerium oleander. (laurul roz, leandrul, fig. 14) este un arbust
ornamental. Frunzele pot fi consumate accidental de animalele de
companie.
Toate părţile proaspete sunt toxice: lemnul, coaja, frunzele şi
florile. Acestea din urmă îşi păstrează toxicitatea după opărire şi uscare
(florile uscate rămân toxice şi după 7 ani). Scoarţa şi frunzele sunt însă
părţile cele mai active. Trei substanţe sunt responsabile de toxicitate:
oleandrosida sau oleandrosina, neriosida sau nereina, neriantosida sau
oneriantina, care sunt heterosizi cardiotoxici steroidici apropiaţi de
digitalină. Aceste două substanţe diminuează calitatea transmisibilităţii
influxului nervos. Prin hidroliză oleandrosida dă oleandroză
(dezoximetilpentoză) şi oleandrigenină sau acetil-16-gitoxigenină.
Patogeneză: Substanţele active au o activitate toxică asupra
musculaturii cardiace. Practic, toate animalele sunt sensibile.
Oleandrosida la specia canină are o acţiune hipertensivă marcantă. În
revanşă, ea are puţine efecte asupra încetinirii ritmului cardiac şi este
puţin diuretică. Neriosida, dimpotrivă, la câine are o acţiune slabă
asupra presiunii sanguine dar are o acţiune cardiacă netă şi prelungită
căci încetineşte ritmul cardiac, măreşte amplitudinea contracţiilor şi
posedă o acţiune diuretică marcantă. Pragul de intoleranţă este semnalat
prin apariţia vomelor şi a tulburărilor intestinale. Doza mortală este la
această specie de 2 mg/kg. Conţine, în plus, saponine care sunt şi ele
glucoside, care formează soluţii coloidale în apă şi care au proprietăţi
emulsionante. Ele provoacă local o iritaţie a tractusului digestiv, iar
după absorbţie, hemoliză.
Simptomatologie. Între câteva minute şi una sau două ore apar la
câine: probleme digestive foarte violente la început (vome care pot dura
timp de câteva ore), diaree uneori hemoragică, colici foarte dureroase;

168
apar apoi tulburări nervoase şi cardiace: subiectul este agitat apoi
prostrat, prezintă necoordonare în mers şi convulsii; inconştient el intră
apoi în comă.

Fig. 14 Nerium oleander

Tratament. Se procedează întâi la evacuarea toxicelor provocând

vomă animalului şi folosind o spălătură gastrică. Apoi se tratează
problemele digestive cu medicaţie cu proprietăţi absorbante (cărbune
activ) şi antispastice, restaurându-se echilibrul hidro-electrolitic prin
perfuzii. Se combat efectele digitalice cu sulfat de atropină intravenos şi
intramuscular (0,04 mg/kg) de 2 – 6 ori pe zi. În caz de aritmie se pot
injecta analeptice cardio-respiratorii intravenos sau intramuscular
(propranolol 1 mg/kg, de 2 – 6 ori pe zi), procainamidă, fenitoidă sau
lidocaină.

Tulipa sp: laleaua – plantă erbacee decorativă, nu are decât o

floare (ce înfloreşte primăvara). Intoxicaţiile se fac în principal prin
ingestia bulbilor şi mai rar a florilor şi frunzelor. Bulbul conţine un
alcaloid, tulipina, glucoside cu activitate cardiacă, tulipasidele A şi B şi
micro-cristale de oxalat de calciu. La specia canină, simptomatologia

169
este digestivă, dominată de vome, stomatită cu hipersalivaţie importantă
şi iritaţii gastro- enterice.
Tratamentul este simptomatic. Accidente implicând dermatite
alergice sunt descrise la persoanele care manipulează mulţi bulbi.

Saponinele au în comun agliconi (sapogenine) cu proprietãţi

tensioactive. Saponinele steroidice sunt reprezentate de digaloninã,
digitoninã şi tigoninã, care se gãsesc în Digitalis spp. Mai prezintã
importanţã toxicologicã saponinele triterpenoidice: escina, din
Aesculum hippocastanum (castan sãlbatic), gitaginsaponina din
Agrostema githago (neghinã), hederina din Hedera helix etc.
Acţiunea toxicã a saponinelor este variatã. Majoritatea sunt
iritante pentru epiteliul tractusului digestiv, iar absorbite în circulaţie
determinã hemolizã. Pot inhiba unele enzime digestive. Plantele furajere
din familia Leguminosae conţin saponine implicate în producerea
meteorismului ruminal.

4.9.2.4.Intoxicaţii cu plante care conţin glicozizi antracenici

Aceştia au ca aglicon un polifenol cu nucleu antracenic. Se

gãsesc în plante ca: Rhamnus frangula (cruşin, paţachinã), R..cathartica
(verigariu, spinul cerbului), unele plante din familia Liliaceae,
Rubiaceae, Polygonaceae. Au efect iritant asupra mucoasei digestive, în
doze mari producând purgaţii violente.

4.9.2.5. Intoxicaţii cu plante care conţin glicozizi lactonici

Aceştia au ca reprezentant principal ranunculina, care se gãseşte în

numeroase specii de plante din familia Ranunculaceae: Anemone spp.
(floarea paştelui, pãştiţã, oiţã), Pulsatilla spp. (dediţel), Ranunculus spp.
(boglari, leuşteanul broaştei, floare broşteascã, gãlbenele, piciorul
cocoşului - fig. 15, scãişor), Caltha laeta (calcea calului), Trolius
europaeus (bulbuci) etc.
Ranunculina, sub acţiunea enzimelor eliberate prin zdrobirea
plantelor în timpul masticaţiei, se transformã în protoanemoninã,
substanţã cu acţiune vezicantã. Prin uscarea plantelor, ranunculina se
transformã în anemoninã netoxicã (Zanoschi şi col., 1981).
Intoxicaţia se manifestã prin eritem sau dermatitã peribucalã,
stomatitã, gastroenteritã (hipersalivaţie, colici, constipaţie, urmatã de
diaree negricioasã, fetidã), hematurie. Consumul unor cantitãţi mari de

170
plante determinã apariţia de tulburãri nervoase: midriazã, tremurãturi,
convulsii şi moarte în cca. 12 ore.

Fig. 15. Ranunculus acris (după Bruneton, 1996)

4.9.3. Intoxicaţii cu plante care conţin glicoalcaloizi

Familia Solanacee cuprinde numeroase specii, care conţin ca

principiu toxic solanina: Solanum dulcamara, S. nigrum (lãsnicior,
zârnã, poama câinelui, Fig. 16), S. licopersicum (roşii), S. tuberosum,
(cartof), Physalis alkekengi (pãpãlãu de pãdure) etc.
S. dulcamara este o buruiană foarte comună la marginea
drumurilor, pe câmpurile necultivate. Este o plantă de 80 cm – 1 m.
Frunzele alternante, simple, au un limb la marginea foarte dinţată.
Florile sunt grupate câte 3 sau 5, de-a lungul tijei. Ele sunt albe, cu
corola plată, formată din 5 petale sudate. Cele 5 etamine sunt sudate de

171
antere şi formează o masă alungită, galbenă în centrul florii. Fructul este
o bacă sferică galben-verde şi apoi neagră. Planta conţine cca 0 – 1,1 %
solanină din substanţa uscată. Fructele necoapte au cea mai mare
cantitate. Fructul copt nu prezintă nici un pericol. Procentul de gluco-
alcaloizi este foarte diferit, în funcţie de locul unde planta creşte şi de
anotimp.

Fig. 16. Solanum nigrum (după Bruneton, 1996)

Intoxicaţiile cu zârnă sunt rare la animalele domestice. Ele au
fost semnalate la bovine, porc şi păsări. Este imposibil să fixăm doza
toxică cu precizie, cu atât mai mult cu cât aceasta variază foarte mult în
funcţie de stadiul de vegetaţie al plantei şi locul unde creşte. Atunci
când planta este acoperită cu fructe necoapte, toxicitatea este maximă.
La om se semnalează otrăvirea unui copil cu 10 fructe.
În cartof concentraţia cea mai mare de solaninã se gãseşte în
fructe (bace), vreji, frunze şi colţi. În tuberculi concentraţia este mare în
coajã şi creşte prin expunerea la luminã (înverzire) sau depozitarea
necorespunzãtoare, în pivniţe umede (Zanoschi şi col., 1981). Solanina
se solubilizeazã în apa de fierbere a cartofilor. Solanina şi solanidina
sunt prezente în mod normal în coaja cartofilor maturizaţi, în proporţie

172
de 1%. Cantitatea creşte în cartofii încolţiţi pãnă la 2-4% toamna şi
iarna şi pãnă la 10-20% primăvara. Cartofii cu conţinut anormal de
ridicat prezintă culoare verde la suprafaţa cojii şi în zona de lãngă coajă
(1-5 mm), precum şi gust amar şi iute. Cauzele determinante ale
creşterii conţinutului de solanină şi solanidină sunt: administrarea de
cantităţi mari de azot în sol, temperaturi scăzute şi insuficienţă de apă
în perioada vegetaţiei, efectul unor antidăunători cãnd în procesul de
biosinteză, alături de clorofilă, se sintetizează şi alcaloizii solaninici
(Bianu şi Nica, 1998).
Solanum capsicastrum şi Solanum pseudocapsicum: mărul
dragostei (cu fructe roşii), originar din America de Sud, este cultivat ca
plantă ornamentală. Putem confunda fructele sale cu nişte mici ardei
iuţi. Se mai numeşte cireşul de iarnă, cireşul de Ierusalim. Fructele
conţin gluco-alcaloizi steroidici, solanină şi solanocapsină.
Patogeneză.Acţiunea toxicã este complexã: iritantã pentru
mucoase, hemoliticã, excitantã sau inhibitorie asupra sistemului nervos
central.
Nehidrolizată, solanina traversează dificil mucoasa intestinală;
ea este responsabilă de iritaţii, traducându-se printr-o diaree acută. După
disociere, partea sa alcaloidă liberă (solanidina), absorbită, antrenează
semnele intoxicaţiei generale. Ea posedă proprietăţi toxice apropiate de
cele ale saponinelor şi exercită o acţiune iritantă asupra mucoasei
tubului digestiv, iar după absorbţie, provoacă hemoliză. Are, printre
altele, o acţiune asupra sistemului nervos, cu faze de stimulare urmate
de depresia centrilor motori şi respiratori. În doză puternică, ea
provoacă oprirea inimii.
Simptome. Sunt descrise trei forme clinice de intoxicaţie cu
solaninã (Popescu, 1996):
forma nervoasã, care este dominantã la cabaline, taurine,
porcine şi pãsãri, caracterizatã prin prostraţie, indiferenţã totalã la ceea
ce se petrece în jur, asociatã cu convulsii;
forma digestivã, tradusã prin hipersalivaţie, diaree, vomã,
colici;
forma exantematoasã, caracterizatã prin stomatitã ulcerativã,
conjunctivitã, diaree şi exantem veziculo-crustos al membrelor. Aceastã
formã este descrisã la taurine şi porcine.
La bovine, în urma ingestiei de zârnă, s-au observat următoarele
simptome: edem voluminos al pieptului şi gâtului, scăderea temperaturii
cu 10 C, lipsa poftei de mâncare, diaree, o diminuare a secreţiei laptelui,
midriază, nefroză cu prezenţa albuminei în urină. În general, evoluţia
este favorabilă. Această plantă provoacă la cele mai multe specii

173
probleme intestinale severe, tristeţe şi prostraţie, necoordonarea
mişcărilor, tahicardie şi tahipnee.
La câine, primele simptome sunt digestive: vomă, diaree,
hipersalivaţie, colici cu dureri abdominale şi scăderea apetitului. Apoi,
apar semne ale sistemului neuro-vegetativ: midriază, tahicardie,
dispnee, hipotermie (350 C), ataxie şi în intoxicaţiile grave, convulsii
clonice, pierderea conştiinţei şi moartea.
Morfopatologic se întâlnesc leziuni congestive ale mucoaselor
digestive, meningelor, rinichiului şi vezicii urinare, asociate uneori cu
mici hemoragii.
Diagnosticul intoxicaţiei cu solaninã se stabileşte prin
coroborarea datelor anamnetice,clinice şi morfopatologice cu
identificarea şi determinarea solaninei din plante sau din materialele
patologice.
Solanina şi solanidina se izolează cu solvenţi organici, în mediu
alcalin, preferabil cu alcool amilic, după care se identifică fie prin reacţii de
culoare sau prin cromatografie în strat subţire.
Modul de lucru
A. Izolare din cartofi : se cãntăresc 50 g cartofi curăţaţi de coajă (sau
piureu de cartofi), se mărunţesc, se mojarează şi se aduc cantitativ într-un
balon cu dop rodat de 500 ml. Se adaugă 150 ml alcool amilic alcalinizat (pH
= 11), se agită cu un agitator magnetic timp de 30 minute. Se lasă în repaus 15
minute apoi se decantează supernatantul. Reziduul din balon se spală de două
ori cu cãte 25 ml alcool amilic, adăugãnd lichidele de spălare la supernatant.
Extractul în alcool amilic alcalinizat este concentrat pãnă la 5 ml pe baia de
apă, sub vid sau la un evaporator rotativ sub vid.
Extragerea alcaloizilor din proba de cartofi mojarată poate fi realizată
şi la aparatul Soxhelet cu alcool amilic alcalinizat, iar extractul este concentrat
sub vid. În paralel se execută o probă martor din cartofi neclorofilizaţi, albi ,
cu gust normal.
B. Identificare.
1.Reacţia de culoare. Prepararea reactivului paraformaldehidă-acid
fosforic: se dizolvă 1 g paraformaldehidă în acid fosforic 90% şi se
completează la 100 ml cu acid fosforic. Se păstrează în sticle brune, la frigider.
Se adaugă la 1 ml concentrat , 2 ml reactiv paraformaldehidă-acid
fosforic. Se agită 2-5 minute, cãnd culoarea galbenă trece, în prezenţa
alcaloizilor în albastru-cenuşiu (culoarea oţelului). În proba martor, executată
cu concentrat din cartofi normali, culoarea este galbenă, uşor maronie. Se
apreciază coloraţia din probă, faţă de martor intens pozitiv (++++), pozitiv
(+++) sau slab pozitiv (++,+).
2. Cromatografie în strat subţire
Se spotează 0,2-0,5 ml din amestecul 2 ml concentrat- 1 ml acid acetic
2 N pe cromatogramă, în paralel cu martori.

174
 Sistemul de migrare este: amoniac-metanol (1,5:100). Timpul de
migrare este de o oră.
Revelarea se realizează prin pulverizare cu reactiv iod-tetraclorură de
carbon (1 g iod dizolvat în tetraclorură de carbon şi adus la 100 ml cu
tetraclorură de carbon). Se expune la lumina U.V. (λ=254 nm) şi se măsoară
Rf-urile spoturilor colorate. Teoretic, Rf pentru solanină este de 0,52, iar
pentru solanidină 0,68.
Tratamentul este simptomatic. Se urmăreşte eliminarea
toxicelor cu ajutorul vomitivelor (apomorfină 0,2 mg/kg subcutanat),
spălătură gastrică şi laxative. Se poate încerca adsorbţia toxicelor cu
cărbune vegetal activat, administrarea de tanin, mucilagii de in sau orez
etc.
Se pot administra antispastice, neuroleptice şi tranchilizante.
Trebuie, eventual, reechilibrată balanţa hidro-electrolitică.
În cazul cartofului, cea mai simplă şi eficace măsură profilactică
este aruncarea apei de fierbere şi evitarea administrării tuberculilor
înverziţi sau încolţiţi.

4.9.4. Intoxicaţii cu plante care conţin oxalaţi

Acidul oxalic şi oxalaţii se gãsesc în mãcrişuri din genurile:

Oxalis, Rumex (Fig. 17), în Amaranthus spp. (ştiruri), Beta vulgaris
(sfecla de zahãr) şi unele plante ornamentale: Dieffenbachia spp.,
Philodendron spp.(Fig. 18).

Fig. 17. Rumex sp. (ştevie)

175
 În ţara noastră, sursa toxică cea mai importantă o constituie
sfecla, în care oxalaţii se gãsesc în colete şi frunze. Dezvolatarea
micetului Aspergillus niger pe fibroasele şi paiele depozitate
necorespunzãtor determinã producerea de oxalat.
Acţiunea toxicã principalã a acidului oxalic şi a oxalaţilor
solubili (de K) constã în cuplarea cu ionii de Ca2+ şi transformarea în
oxalat de Ca, insolubil, care formeazã cristale aciculare, cu efect iritant
mecanic, atât asupra mucoaselor digestive, cât şi asupra epiteliului
tubilor uriniferi, ducãnd la blocaj renal. Cuplarea cu Ca2+ din sânge mai
determinã hipocalcemie acutã.
Morfopatologic se constatã mici hemoragii pe mucoasele
digestive, congestie şi edem pulmonar; rinichii sunt palizi edematoşi,
prezentând pe secţiune striaţii corespunzãtoare precipitatelor de oxalat
de calciu. Histologic se pot evidenţia cristale de oxalat în pereţii vaselor
ruminale şi cerebrale (Popescu, 1996).
Familia Aracee. Dieffenbachia
Toate speciile din această familie conţin în celulele lor pachete
de cristale de oxalat de calciu în ace foarte fine. După genuri, plantele
conţin, de asemenea, enzime proteolitice, glucozide iritante şi alte
substanţe al căror rol patogenic nu este bine cunoscut. Foarte răspândită,
această plantă este caracterizată printr-o tijă dreaptă şi groasă. Frunzele
largi, de formă eliptică, cu o nervură centrală, foarte proeminentă, sunt
foarte decorative, ele au panaşuri, marmoraţii albe sau crem pe fond
verde.
Rădăcinile, frunzele, dar mai des tijele conţin un suc, foarte
iritant pentru mucoase. Acesta conţine cristale de monohidrat de oxalat
de calciu, care au numele de rufide. Se mai găsesc, printre altele, acid
oxalic liber şi oxalaţi. Există o relaţie între cantitatea oxalat/cristale de
oxalat şi toxicitatea relativă a plantei. Tija este mai toxică decât peţiolul,
el însuşi mai activ decât frunzele. Dozele letale au fost determinate la
cobai, prin administrarea sucului de Dieffenbacha picta. Acesta este
obţinut de la tijă sau peţiol proaspăt. D L 50 este pentru tije: 0,6 – 0,9
g/24 ore; peţiol: 1,44 g/24 ore; pe cale intraperitoneală 1 g/24 ore.
Ipoteza cea mai realistă pare să fie combinaţia unei iritări
mecanice în momentul efracţiei tisulare şi a altor constituenţi, cum ar fi
acidul oxalic şi enzimele. Acestea din urmă contribuie la inflamaţie,
provocând degranularea mastocitelor şi descărcarea histaminei. In SUA,
ea reprezintă aproape 8 % din cazurile de intoxicaţie în care sunt
incriminate planele. Ea se produce în timpul proiecţiei sevei în ochi, pe
piele sau după mestecarea unei părţi vegetale, cel mai adesea frunze sau
tije.

176
 Semnele clinice constau în vomă, diaree, colici şi disfagie,
însoţite de semne de iritare şi inflamare a mucoaselor digestive:
hipersalivaţie, ulceraţii bucale, gastrită sau enterită; animalul poate fi
temporar anorexic din cauza durerii cauzate de inflamaţie. Problemele
neurologice, mai puţin frecvente, au fost în general observate la pisică:
inhibiţie corticală, prostraţie, ataxie, parapareză sau paraplegie, atitudini
anormale, decubit şi vomă. S-au observat, de asemenea, simptome ca
tremurături musculare şi hiperexcitabilitate.
La pisică, la nivelul aparatului urinar, nefritele sunt legate de
mărirea creatininei, dar mai ales al uremiei. S-a semnalat hematurie la
2,7 % din cazuri. Dispneea este problema respiratorie cea mai des
întâlnită. Probleme cardio-respiratorii au apărut la feline. Atunci când
seva este proiectată în ochiul unui câine sau al unei pisici, durerea este
imediată şi intensă. În cazul proiecţiei oculare se recomandă spălarea
ochilor imediat şi abundent, cu apă, ser fiziologic sau cu colire. Un
examen oftalmologic minuţios este indispensabil.
În cazul simptomelor digestive se recomandă clătire abundentă
cu apă caldă a botului animalului şi a gurii cu gluconat de calciu de mai
multe ori; spălarea stomacală pe animalul inconştient (sub anestezie
generală), după intubaţie traheală. Capul este plasat în poziţie joasă şi
spălătura se face cu soluţie izotonică NaCl 5 – 10 ml/kg conţinând în
suspensie un absorbant – cărbune vegetal activ 5 – 50 g. Se mai
recomandă pansamente gastrointestinale (de genul hidroxidului de
aluminiu); antivomitive (metoclopramid 1– 3 mg/kg, intramuscular);
antispastice; pentru scăderea durerii, animalul va fi hrănit cu o
alimentaţie lichidă sau cu o dietă hidrică pe timpul necesar atenuării
durerilor.
Un tratament general poate consta în: antiseptice şi/sau
antiinfecţioase gatrointestinale, în special în cazul diareii hemoragice
(sulfamide, quinolone şi derivaţi), sedative (clorpromazină 0,5 mg/kg,
intramuscular), analgezice pentru scăderea durerii, antihistaminice
(prometazină 2 mg/kg), difenhidramină (4 mg/kg).
Filodendronul (fig. 18)
Acest gen grupează în jur de 120 de specii, cu vegetaţie
căţărătoare de tip liană (atingând mai mulţi metri lungime) care
formează rădăcini aeriene la nivelul fiecărui nod. Filodendronul conţine
aproximativ 0,7 % oxalat sub formă de cristale calcice. La carnivorele
domestice, ingestia sa duce la apariţia unui sindrom digestiv (diaree,
vomă, colici). La pisică, această plantă verde este responsabilă de
intoxicaţii mortale (50 % din cazuri). Simptomele de insuficienţă renală
şi uneori de encefalită (nervozitate, tremurături, convulsii) se pot asocia

177
adesea problemelor digestive. Toxicitatea sa este cumulativă şi
manifestările se menţin timp de o lună. Moartea survine în urma alterării
funcţiilor hepatice.

Fig. 18. Philodendron scadens (după Bruneton, 1996)

4.9.4.1.Intoxicaţia cu etilenglicol (lichid antigel)

Etilenglicolul este cel mai simplu diol, având formula

moleculară CH2OH-CH2OH. Are un mecanism de acţiune ţn mare parte
comun cu al plantelor care conţin oxalaţi, acesta fiind motivul pentru
care prezentăm intoxicaţia capitolul de faţă. Este utilizat ca lichid
antigel în radiatoarele autovehiculelor şi în roţile tractoarelor de mare
putere, care se umplu cu apă. Mai intră în compoziţia unor soluţii a
revelatorului fotografic, a unor produse comerciale utilizate pentru
spălarea geamurilor sau pentru asigurarea supleţei textilelor.

178
 Se prezintă ca un lichid siropos cu gust dulce. Soluţia comercială
are o concentraţie de 95%.
Intoxicaţia se întâlneşte cel mai frecvent la câine şi pisică, în
urma consumului accidental al lichidului deversat din radiator. La
rumegătoare intoxicaţia se poate produce ca urmare a deversării
neglijente pe păşune a lichidului din pneurile tractoarelor. Mai sunt
semnalate intoxicaţii din cauza tratării greşite a furajului însilozat cu
etilenglicol, prin confuzie cu acidul formic sau prin consumul de apă
dintr-o piscină în care se introdusese antigel (Milhaud şi col., 1995).
Este un produs foarte toxic, DL50 pe cale orală fiind de 7,4
ml/Kg la şobolan, 6,6 ml/kg la câine, 1,5 ml/kg la pisică, 6 ml/kg la
bovine şi 7-8 ml/kg la păsări.
Mecanism de acţiune. Ca orice alcool, etilenglicolul se
absoarbe uşor din tubul digestiv şi difuzează rapid în întreg organismul,
exercitându-şi iniţial efectul asupra sistemului nervos central, ca şi
alcoolul etilic.
Este biotransformat lent la nivel hepatic (cca 50% din doză în
12-24 ore) sub acţiunea alcool dehidrogenazei şi a oxidazelor, până la
acid oxalic. Metaboliţii intermediari- aldehida şi acidul glicolic, acidul
glioxalic- au acţiune neurotoxică şi citotoxică la nivel renal. Ultimul
mai induce hipocalcemie. Acidul oxalic se combină cu ionii de calciu
din sânge, dând precipitate de oxalat de calciu, care se pot depozita în
toate ţesuturile, îndeosebi la nivelul tubilor renali, determinând
tubulonefroză şi blocaj renal.
Metaboliţii acizi formaţi contribuie la instalarea acidozei
metabolice. Etilenglicolul, aldehida glicolică şi oxalaţii mai au efect
citotoxic la nivelul miocardului. Tulburările cardiace sunt agravate de
hipocalcemie şi de hiperpotasiemia secundară insuficienţei renale,
putând determina moartea prin stop cardiac.
Acţiunea conjugată- asupra sistemului nervos- a acidului
glicolic, acidozei metabolice, a hiperosmolarităţii plasmatice, a uremiei,
hipocalcemiei şi uneori a cristalelor de oxalat de calciu care se depun în
jurul vaselor cerebrale, determină convulsii în ultimele stadii ale
intoxicaţiei.
Etilenglicolul netransformat din sânge se elimină pe la nivel
renal şi nu se reabsoarbe, inducând hiperosmolaritate, sete accentuată şi
creşterea diurezei la debutul intoxicaţiei. Ulterior datorită acţiunii
nefrotoxice a metaboliţilor se instituie oliguria şi uremia.
Simptomatologie Intoxicaţia este acută. Indiferent de specie, se
pot întâlni 4 tipuri de manifestări: digestive, nervoase, cardiovasculare
şi urinare. Tulburările digestive apar primele, la 1-6 ore până la 12 ore

179
de la consumul toxicului şi constau în: vomitări, colici abdominale şi
polidipsie, secundară deshidratării.
Vomitările reapar la finalul intoxicaţiei, consecutiv uremiei.
Tulburările nervoase apar după cele digestive şi constau în
agitaţie, mers ebrios, apoi torpoare. La doze mari se poate institui coma
"alcoolică" sau apar semne de insuficienţă cardiorespiratorie acută:
tahicardie, aritmii cardiace, puls slab, polipnee, cianoza mucoaselor şi
uneori edem pulmonar acut.
Dacă doza ingerată este situată sub DL50 (în jur de 3-5 ml/kg)
tulburările nervoase sunt urmate de remisie aparentă după care apar
semnele urinare şi din nou, manifestările nervoase.
La început se constată poliurie, albuminurie, hematurie, uneori
glucozurie, cilindrurie şi cristalurie. Cristalele de oxalaţi pot fi detectate
în urină, la carnivore, începând de la 6 ore după consumul toxicului. La
ierbivore însă, urina poate să conţină în mod normal oxalaţi, datorită
prezenţei acidului oxalic şi a oxalaţilor solubili în plantele consumate
(colete de sfeclă, ştir, ştevie, lobodă, măcriş etc.).
Ulterior se constată oligurie, iar la examenul biochimic al
sângelui hiperfosfatemie, hiperpotasemie (peste 5,5 mg/l),
hipercreatinemie (cca 300 µmoli/l). Uremia poate atinge 200 mmoli/l,
alături de celelalte tulburări biochimice determinând reapariţia semnelor
digestive (vomitări, diaree, ulcere bucale), cardiorespiratorii (tahipnee,
dispnee) şi nervoase (tremurături musculare, convulsii şi comă).
Moartea poate surveni în primele 6-36 ore, datorită depresiunii
nervoase, în special a centrilor respiratori bulbari şi acidozei metabolice,
sau ulterior în 2-7 zile, ca urmare a insuficienţei renale acute ori a opririi
cordului.
Morfopatologic se constată congestia mucoaselor digestive,
congestie pulmonară, cerebrală, renală uneori hepatică şi splenică.
Sunt semnificative pentru diagnostic leziunile histologice ale
rinichiului şi encefalului. Se evidenţiază degenerescenţă vacuolară a
epiteliului tubilor renali, necroza epiteliului şi prezenţa cristalelor de
oxalat de calciu, care străbat membrana bazală tubulară şi obstruează
tubii contorţi proximali, dispunându-se adesea în rozetă.
Celulele endoteliale ale arteriolelor şi capilarelor cerebrale par
hipertrofiate iar în adventicea capilarelor şi în spaţiile perivasculare se
evidenţiază cristalele de oxalat de calciu. Se mai poate întâlni
degenerescenţa şi chiar necroza cerebelului. Cristalele de oxalat se
depun în spaţiile perivasculare din toate ţesuturile.
Diagnosticul este dificil în condiţii de teren, bazându-se pe
coroborarea datelor anamnetice şi clinice cu datele examenului

180
biochimic al sângelui şi cu examenul sedimentului urinar. Din sânge sau
urină se poate identifica etilenglicolul şi metaboliţii săi.
Tratamentul trebuie făcut cât mai precoce. Dacă animalul este
surprins în primele două ore de la consumul toxicului, se încearcă
eliminarea toxicului prin provocarea vomei sau administrarea de
cărbune medicinal pe cale orală, 1-2 g/kg, urmată de spălătura gastrică.
Antidotul specific este alcoolul etilic. Acesta intră în competiţie
cu etilenglicolul pentru alcool dehidrogenază. Enzima are afinitate mult
mai mare pentru alcoolul etilic, etilenglicolul eliminându-se
nemetabolizat, pe cale renală. Etanolul este eficace dacă se
administrează în primele 4 ore de la ingestia toxicului. Se inoculează
i.v., în doză de 1 ml/kg soluţie 30%. Pentru menţinerea unei concentraţii
plasmatice eficace, se repetă administrarea la intervale de 4 ore, de 5 ori
cu doza redusă la jumătate, apoi se continuă tratamentul la intervale de
6 ore, timp de încă 24 ore (Milhaud şi col., 1995).
Pentru prevenirea hiperglicemiei, a deshidratării şi a acidozei
metabolice, se asociază glucoza, soluţia clorurosodică fiziologică şi
alcalinizante (bicarbonat sau lactat de sodiu). Se mai recomandă
vitaminele B1 şi B6 în doze de 100 mg şi respectiv 50 mg la câine, de 4
ori/zi în primele două zile. Acestea au capacitatea de a devia
metabolismul glioxilatului pe o cale mai puţin nocivă (Milhaud şi col.,
1995).
În medicina umană se mai utilizează ca antidot un inhibitor al
alcooldehidrogenazei: 4-metilpirazol, în doză de 20 mg/kg, i.v. lent,
repetat la 12 şi 24 ore, câte 15 mg/kg, apoi la 36 ore, 5 mg/kg.
Dacă animalul este prezentat tardiv, după 4-8 ore de la consumul
toxicului, tratamentul este simptomatic, constând în combaterea
acidozei metabolice cu bicarbonat de sodiu i.v., soluţie 5%, 6 mg/kg,
din 4 în 4 ore, favorizarea diurezei cu manitol (eventual dializa
peritoneală) şi combaterea hipocalcemiei, cu gluconat de calciu în doze
uzuale: 1ml/kg/zi, soluţie 10%.
Animalele care supravieţuiesc rămân cu tare renale sau
nervoase, necesitând un regim alimentar hipoproteic.

4.9.5. Intoxicaţii cu alte plante care conţin substanţe iritante

Codialum variegatum. (crotonul)

Această plantă cu frunze pătate cu roşu, galben şi verde, dă
seminţe marmorate ca la ricin, dar de culoare întunecată. La carnivorele
domestice ingestia de frunze provoacă, după câteva ore de latenţă,
tulburări digestive (colici, diaree hemoragică, vomă), hipertermie,

181
tahicardie, tremurături musculare, contracţii tetanice, apatie şi o
midriază foarte importantă. La nivel urinar se poate observa proteinurie
şi cilindrurie.
Diesterii conţinuţi provoacă iritaţii locale ale pielii şi ale
mucoaselor (dermatite de contact). S-a observat că mestecarea
rădăcinilor provoacă senzaţii de arsură bucală; mestecarea florilor
cauzează, de asemenea, iritaţie.

Euphorbia spp. (alior, laptele câinelui, Fig. 19)

Genul cuprinde numeroase specii, caracterizate prin faptul că
latexul şi seminţele conţin euforbiosteroizi, euforboni şi triterpeni care
sunt substanţe foarte iritante, chiar vezicante. Poate determina leziuni
locale cutanate sau oculare: eritem, dermatită veziculoasă sau
conjunctivită dacă sucul său este aplicat pe piele sau proiectat în ochi.
Seminţele sunt utilizate ca purgativ drastic. În caz de ingestie rezultă o
stomatită, vomă sau diaree care dispar cu un tratament simptomatic.

Fig. 19. Euphorbia cyparissias

182
 Familia Ficacee. Ficus elastica. (Ficusul de apartament)
Este originar din Asia tropicală (Malaiezia şi Indiile orientale),
unde este cultivat ca arbore ornamental. Înălţimea sa atinge 25 – 30 m.
Frunzele sale mari sunt alungite, lanceolate, persistente, de culoare
verde întunecat. Excepţional în zonele noastre, plantele vârstnice pot
înflori şi produc fructe asemănătoare cu smochinele comestibile.
Ficus lirata sau pandurata – are o alură similară cu Ficus
elastica, dar are frunze mari în formă de toc de viară, de 30 cm lungime
pe 23 cm lăţime.
Ficus benjamina – acest arbust posedă mici frunze ovale,
lanceolate, verzi. Ele sunt abundente şi măsoară în jur de 8 cm lungime
şi 2,5 cm lăţime. Smochinul este o altă plantă din aceeaşi familie.
Principii toxici. Sucul tuturor plantelor din această familie
conţine substanţe vezicante, corozive pentru piele şi mucoase. Ele
posedă şi proprietăţi emetocatartice pentru sistemul digestiv. Sucul
smochinelor verzi şi a tijelor din smochinul cultivat era utilizat pe
vremuri drept cheag (conţine enzime care coagulează laptele) şi pentru
tratamentul negilor. Frunzele sale conţin de asemenea furocumarine
fotosensibilizante.
Intoxicaţia se produce prin ingestia sau mestecarea frunzelor sau
eventual prin lingerea sevei.
După ingestia sau mestecarea frunzelor la carnivorele domestice
se observă semne digestive ca diareea şi voma, uneori semne urinare.
Contactul sau proiectarea sevei antrenează iritaţii cutanate sau oculare.
Se observă o erupţie cutanată tip urticarie, conjunctivită, rinită sau astm.
Intoxicaţia pe cale orală poate fi letală. S-a constatat mortalitate
la feline.
Tratamentul este simptomatic: antivomitive şi antidiareice,
pansamente gastrice şi absorbante.
Dermatita se tratează simptomatic: spălare cu apă şi săpun;
alcool mentolat, corticoizi local sau general.

4.9.6. Intoxicaţii cu plante care conţin substanţe

antivitaminice

Numeroase plante din familia Leguminosae, cu valoare furajerã

ridicatã (Melilotus spp.-sulfina, Trifolium spp. trifoi), ca şi unele plante
din familia Gramineae (Anthoxantum odoratum) conţin cumarinã. Sub
acţiunea unor miceţi care se dezvoltã pe fânul recoltat şi depozitat
necorespunzãtor, cumarina se transformã în bishidroxicumarinã, cu
toxicitate mult sporitã. Cumarina şi derivaţii sãi acţioneazã ca

183
antivitamine K, determinând sindrom hemoragipar (v. Intoxicaţia cu
derivaţi cumarinici).
Speciile de Equisetum (coada calului, barba ursului, barba
ursului de baltã, Fig. 20) şi Pteridium aquilinum (feriga de câmp, ţolul
lupului) conţin tiaminazã (antivitamina B1).
Equisetum palustre şi arvensis. (Coada calului, barba ursului).
Principii toxici – chimia plantei este foarte complexă şi confuză.
Conţine, ca şi feriga, o tiaminază cu activitate antivitaminică B1,
intoxicaţiile fiind mai frecvent observate la cal. Mai conţine un complex
alcaloidic insuficient cunoscut.
Intoxicaţia survine la cal şi la bovine după consumarea fânului,
care conţine Equisetum. De fapt, cel mai adesea, animalele le evită pe
păşune. Se pot semnala, cu toate acestea, câteva cazuri de intoxicaţie în
urma consumării plantei din zonele mlăştinoase, unde aceasta creşte
abundent. O cantitate de 5 % în fân poate declanşa intoxicaţia, care se
manifestă după câteva zile sau chiar săptămâni de la consumarea fânului
toxic. Doar în cazul unei ingestii masive a acestor plante pe păşune,
intoxicaţia se declanşează în câteva ore.
Simptome. În majoritatea cazurilor, evoluţia intoxicaţiei este
subacută sau cronică. La cal, simptomele care domină sunt cele
nervoase: necoordonare motorie, dificultate de a sta în picioare (astazie)
şi uneori hiperexcitabilitate. Animalul slăbit îşi pierde puterile,
conservându-şi totuşi un apetit normal. La început, evoluţia este uşor
reversibilă prin simpla schimbare a regimului.
Se mai semnalează manifestări diverse de polinevrite (arcuirea
gâtului şi a spatelui, abducţia membrelor, contracţii clonice, opistotonus
etc.) care cedeazã la tratamentul cu vitamina B1.
La rumegãtoare semnul principal de intoxicare este diminuarea
brutală a lactaţiei, asociată cu o scădere a apetitului, lipsa rumegării,
reducerea tonusului muscular, care se traduce prin dificultate la ridicare.
Intoxicaţia evolueazã apoi cu un sindrom enteric (dizenterie, anemie,
diatezã hemoragicã, icter, leucopenie, febrã) şi un sindrom laringian
(edem laringian), care nu cedeazã la vitamina B1, dar se trateazã cu eter
α-octantecilgliceric, principiu activ din mãduva osoasã galbenã, eficace
în tratamentul agranulocitozei şi leucopeniei din boala de iradiere la om
(Popescu, 1996).
Aceste semne sunt însoţite adesea de hemoglobinurie. În
cazurile mai grave, animalul devine tot mai astenic, intoxicaţia putând fi
fatală.
Leziuni. La toate speciile se observă gastroenterită catarală,
hepatoză şi nefroză toxică (Paul, 2000).

184
 Fig. 20. Equisetum arvense
(după Zanoschi şi col., 1981)
a. tulpină fertilă;
b. tulpină sterilă

Tratament. Singurul tratament eficace la cal, combătând efectele

tiaminazei, este administrarea timp de patru zile consecutive a unei doze
mari de vitamina B1 sau drojdie de bere (50 – 250 g/zi). La vaci:
cafeină, stricnină, veratrină, sulfat de sodiu, iodură de potasiu în formele
cronice.
Pteridium aquilium (sinonim Pteris aquilina L.): feriga de
câmp, feriga mare. Această ferigă este foarte comună pe terenurile
nisipoase.
Principii toxici. Feriga de câmp conţine o tiaminază, provocând
scindarea vitaminei B1, în părţile sale pirimidice şi tiazolice. Tiaminaza
intervine în sindromul nervos observat la monogastrice, asemănător
celui determinat de Equisetum, dar nu joacă nici un rol în determinismul
sindromului hemoragic constatat la bovine. Acesta din urmă este datorat
unui factor izolat de Evans provocând anemia aplastică. Natura sa
chimică exactă este încă necunoscută.
Intoxicaţia afectează tineretul bovin de la trei la optsprezece
luni, mult mai rar bovinele adulte. Boala nu se observă decât la

185
animalele în stabulaţie, după consumarea ferigii utilizate ca aşternut, cel
puţin cincisprezece zile pe lună sau prezentă în fân.
Simptome. Tabloul clinic, în cazurile clasice, este caracteristic:
depresiune profundă, febră cu temperatură ridicată (41 – 42,50 C) apoi,
după câteva zile, apariţia unei stări hemoragice caracterizată prin peteşii
pe mucoasa bucală şi nazală, rinoragie, hemoragii cutanate aglutinând
părul de pe cap şi de pe spate, semănând a adevărate “transpiraţii cu
sânge” (hemathidroză), edeme subglosiene, diaree hemoragică.
Animalul slăbeşte şi moare între a şasea şi a zecea zi după apariţia
simptomelor.
Leziuni. Ulceraţii în cheag şi intestinul subţire, sindrom
hemoragic: sufuziuni sangvine în muşchi, ganglioni hemoragici,
pichetaj hemoragic pe rinichi şi cord. La cal se observă doar simptome
nervoase: slăbiciune, astenie, contracţia muşchilor feţei şi a gâtului,
midriază.
Tratament. La cal, vitamina B1 în doză mare. La bovine:
administrarea de alcool butilic, stimulant al măduvei osoase (contestat
de către Dalton), injecţii pe cale intravenoasă cu albastru de toluidină,
antihistaminice, antibioterapie de precauţie contra eventualelor
complicaţii septice. Aceste diverse tratamente sunt ineficace într-un
stadiu avansat de intoxicaţie.

4.9.7. Intoxicaţii cu plante care conţin substanţe

fotosensibilizante

Dermatita de fotosensibilizare este un sindrom cu etiopatogenie

complexã, indus de numeroase substanţe fotodinamic active, de origine
exogenã sau endogenã. Printre substanţele capabile sã determine
fotosensibilizare se numãrã: hipericina, din Hypericum perforatum
(sunãtoare), fagopirina din Fagopyrum spp. (hrişcã, hrişcã urcãtoare) şi
substanţe înrudite din plante din genul Polygonum (iarbã roşie, piper de
baltã etc.). Dupã consumul unor astfel de plante, dacã animalele sunt
expuse la soare fac dermatitã de diverse grade, de la eritem pânã la
gangrenã uscatã şi sfacelare. Leziunile cutanate sunt localizate pe
suprafeţele neprotejate de pigment (zonele albe) sau de producţii piloase
bogate (suprafeţele acoperite cu jar, la ovine).
Trifolium spp.
Acest gen cuprinde numeroase specii de trifoi, dintre care unele
sunt spontane în pajişti. Patru specii au fost selectate şi utilizate ca
plante furajere.

186
 Trifolium repens L – trifoiul târâtor, trifoiul alb. Este trifoiul cel
mai comun în păşunile naturale. Tija sa târâtoare poartă frunze foarte
lung peţiolate, cu foliole aproape izodiametrice cu flori albe purtate de
un peduncul foarte lung.
Principiul toxic al trifoiului hibrid responsabil cu trifolioza la cal
este necunoscut. Se consideră unele manifestări ale trifoliozei ca
accidente de fotosensibilizare. De fapt, aceste accidente sunt secundare
unei leziuni hepatice. S-a emis ipoteza că trifoiul hibrid are alcaloizi
hepatotoxici analogi cu cei din lupin. Nici o verificare experimentală nu
a fost făcută. Trifoiul alb are un glucozid cianogenetic: lotaustralina.
Cantitatea de acid cianhidric variază în funcţie de varietăţile cultivate.
Planta tânără, în cursul stadiului de creştere activă, este cea mai bogată
în acid cianhidric. Acesta dispare la înflorire. Trifoiul mai conţine
saponine şi derivaţi flavonici, activi asupra musculaturii netede a
intestinului.
Trifolioza, care afectează calul, survine ca urmare a distribuirii
trifoiului ca singur furaj, timp de mai multe săptămâni.
Simptome. Sunt de trei tipuri: nervoase, digestive şi cutanate.
Animalele prezintă alternanţe de perioade de depresie în timpul cărora
sunt foarte triste, somnolente, transpiraţie abundentă, delir furios şi
convulsii epileptiforme. Paralel, ele prezintă colici, constipaţie,
mucoasele sunt subicterice, o stomatită semnalată printr-un ptialism
abundent. Simptomele cutanate sunt mai puţin constante; ele sunt
reprezentate printr-o dermatită localizată în locurile unde pielea fină
este depigmentată, mai ales în jurul ochilor. Aceste accidente cutanate
sunt de origine fotodinamică. Ele sunt datorate acumulării de filo-
eritrină, produs prin degradarea clorofilei din cauza leziunilor hepatice.
Boala poate lua şi o formă acută sau cronică şi să ducă la moartea
animalului dacă administrarea de trifoi nu a fost oprită la timp.
Leziuni. Degenerescenţa grasă şi hipertrofia ficatului (boala este
denumită “big liver disease”).
Tratament. În trifolioză: schimbarea regimului; ducerea turmei
la umbră; purgative; diuretice. Tratamentul dermatitei se bazează pe
antiinflamatoare şi antiinfecţioase (corticoizi şi antibiotice), local sau
general. Cremele fotoprotectoare de uz uman sunt utile, dar scumpe.
În intoxicaţia cu Trifolium repens: tratament clasic al
meteorismului şi, în cazurile mai grave, al intoxicaţiei cu glicozizi
cianogenetici.

187
 4.9.8. Intoxicaţii cu taninuri

Taninurile sunt substanţe vegetale cu caracter fenolic. Au

acţiune astringentã, precipitând proteinele din soluţiile lor apoase,
coloidale. Se împart în:
-taninuri hidrolizabile, care dau prin hidrolizã o monoglucidã şi
acid galic sau elagic. Acidul galic prin decarboxilare se transformã în
pirogalol.
-taninuri nehidrolizabile.
Taninurile au o rãspândire aproape universalã în regnul vegetal.
Concentraţii mai mari se gãsesc în unele specii de arbori: Quercus spp.
(stejar), Aesculus hippocastanum (castan sãlbatic), Fraxinus spp.
(frasin), dar şi în plante erbacee ca: Potentilla erecta (sclipeţi), P.
anserina (coada racului). Ultima ar conţine pânã la 20 – 25% tanin,
raportat la substanţa uscatã (Zanoschi şi col., 1981).
Taninurile, prin efectul astringent sunt utile în tratamentul
tulburãrilor digestive şi a unor intoxicaţii (reduc absorbţia din tubul
digestiv). În doze mari determinã constipaţia. Tainurile hidrolizabile au
efect hemolitic.

4.9.9. Intoxicaţii cu plante care conţin uleiuri eterice şi rãşini

Uleiurile eterice şi rãşinile sunt amestecuri de numeroase

substanţe organice, reprezentate în special de terpene. Bârzã (1970) le
clasificã în:
- uleiuri eterice fãrã oxigen (terpene): esenţa de terebentinã,
tujen, sabinen;
- uleiuri eterice cu oxigen sau “camfori“, reprezentaţi de
terpene oxidate: alcool tujilic, tujona, sabinolul etc.
- uleiuri eterice cu sulf, reprezentate de fapt de tioglicozizi.
Se gãsesc în numeroase specii de plante: arbori şi arbuşti din
subîncrengãtura Gimnospermae: Juniperus spp. (ienupãr), Tuja spp.
(tuia) şi plante erbacee din subîncrengãtura Angiospermae: Oenanthe
spp. (mãrãraş, cucuţica de baltã, pãtrunjelul broaştelor), Aetusa
cynapium (pãtrunjelul câinelui), Heracleum sphondylium (brânca
ursului, crucea pãmântului, pãstârnacul vacii).
Uleiurile eterice sunt volatile, având acţiune iritantã pentru toate
epiteliile şi excitantã asupra sistemului nervos central.
Intoxicaţiile se manifestã prin tulburãri digestive, respiratorii,
urinare (semne de nefrozã şi cistitã), sindrom de excitaţie corticalã,
hiperchinezii, icter, fotodermatozã etc.

188
 Morfopatologic se întâlnesc leziuni congestivo-hemoragice
generalizate, nefrozã, hepatozã, icter, iar în formele cronice, slãbire,
pânã la caşexie. Se poate sesiza mirosul caracteristic plantelor toxice,
atât la animalul în viaţã, cât şi la deschiderea cadavrului.
Datoritã volatilitãţii uleiurilor eterice, prin uscare
majoritatea plantelor îşi pierd toxicitatea. Unele specii însã conţin şi
alcaloizi, a cãror toxicitate se pãstreazã şi dupã uscare sau însilozare.

4.9.10. Intoxicaţia cu ceapă

Ceapa de bucătărie (Alium cepa) conţine un derivat sulfat,

disulfura de alil propil care acţionează asupra hematiilor. El antrenează
o denaturare oxidativă ireversibilă a hemoglobinei, cu formarea corpilor
Heinz, oxidarea a lipidelor membranare şi formarea methemoglobinei.
Această patogenie este la originea unei anemii hemolitice, semnalată la
câine, dar şi la rumegătoare (Bârză şi col., 1981). După consumul în
exces a cepei crude sau prăjite se observă în 24 – 48 de ore o pierdere a
apetitului, paloarea a mucoaselor sau subicter, stare de oboseală,
prostraţie şi uneori diaree (putând conţine sânge). Mai pot apare vome,
tahicardie, parezie a trenului posterior sau convulsii. Urinările sunt puţin
abundente, întunecate, cu hemoglobinurie, hematurie şi bilirubinurie. La
rumegătoare mai apare parezia acută a prestomacelor.
Tratamentul constă în favorizarea eliminării digestive, cu ulei
de parafină şi stimularea diurezei. Se recomandă vitaminoterapie şi fier,
intramuscular. La un animal puternic intoxicat se recomandă transfuzie
de sânge integral.

4.9.11. Intoxicaţia cu scaieţi (Xanthium spp)

Scaieţii (Xanthium spp., Fig 21) sunt destul de răspândiţi pe

pajiştile din ţara noastră, ca de altfel şi din alte ţări. Sunt de obicei
ocoliţi de animale. În perioadele secetoase, când păşunile sunt mai
sărace în ierburi comestibile, scaieţii pot ajunge în hrana rumegătoarelor
şi uneori chiar a suinelor, determinând intoxicaţii.
Principiul toxic este un carboxiatractilozid, prezent în
cotiledoane şi achene. Doza minimă letală este în general de 0,3% din
greutatea corporală la animalele adulte şi 2% la tineret (Bruneton,
1996).
Morfopatologic se constată hepatită toxică acută, manifestată la
unele animale prin steatoză severă şi la altele prin necroze ale

189
cordoanelor Remak, la început predominant centrolobular apoi
cuprinzând lobulul în întregime (Paul, 2000).

Fig. 21. Xantium strumarium

Leziunile hepatice se însoţesc de focare de steatoză miocardică
şi accentuată steatoză a anselor ascendente ale lui Henle. Unii tubi
uriniferi pot conţine cilindrii albuminoşi (Smith. şi col. 1972).
Simptomele principale sunt cele de insuficienţă hepatică şi
renală. Consumul de plante tinere sau seminţe de către purcei, determină
Tulburări nervoase, traduse prin depresiune corticală sau crize
convulsive, urmate de moarte. Aceleaşi simptome au fost reproduse
experimental la suine. La examenul biochimic al sângelui, datele cele
mai importante sunt: hipoglicemia şi creşterea transaminazelor
(Bruneton, 1996).
Tratamentul este simptomatic, adresat tulburărilor nervoase şi
disfuncţiei hepatice.

190
 4.10. INTOXICAŢIA PRIN SUBSTANŢE
MEDICAMENTOASE

Generalităţi
Intoxicaţiile medicamentoase constituie un domeniu relativ
important al toxicologiei veterinare la animalele de companie. În anul
1990, 25 % din apelurile ajunse la Centrul Naţional de Informaţii
Toxicologice Veterinare (CNITV) din Lyon erau în legătură cu
intoxicaţii medicamentoase la câine şi pisică. Statistici asemănătoare
provin din multe zone ale globului. În afara câtorva exemple clasice,
cum ar fi sensibilitatea pisicii la aspirină sau streptomicină, riscurile
legate de administrarea medicamentelor sunt încă puţin cunoscute de
public.
Factori epidemiologici
Frecvenţa relativ ridicată a accidentelor medicamentoase în
medicina veterinară este datorată unor factori epidemiologici şi
toxicologici, care pot favoriza apariţia lor. Se disting pe plan etiologic
mai multe tipuri de intoxicaţii:
a) Intoxicaţii de origine terapeutică din cauza toxicităţii
importante a unor principii active pentru anumite specii,
îndeosebi pentru animalele de companie şi agrement sau cele
mai adesea ca urmare a supradozajului. Cantităţile de
medicamente echivalente a mai multor doze, în cazul unei
posologii obişnuite, pot fi administrate animalului.
Accidentele toxice pot surveni şi ca urmare a administrării
de către proprietarii animalului a unor medicamente umane a
căror principii activi nu au fost încă studiaţi în terapeutica
veterinară.
b) Intoxicaţii de origine accidentală.
c) Efecte adverse care pot apare în cadrul unei utilizări normale
a medicamentului.
d) Reacţii alergice. Sulfadiazina (sulfamidantibacteriană) poate
antrena reacţii de hipersensibilitate de tip III cu poliartrită
însoţită de glomerulonefrită, dermită, anemie, febră,
leucopenie.
e) Perturbări ale florei digestive. Semnalăm, în legătură cu
acest subiect, proastă toleranţă la tetracicline la pisici, dacă
posologia zilnică este administrată într-o singură doză.

191
 Factori toxicologici. Factori intrinseci ţinând de animal şi
factori extrinseci relativi la substanţele administrate intervin în geneza
intoxicaţiilor medicamentoase.
1. Factori intrinseci:
Toxicitatea unei substanţe variază în funcţie de anumiţi factori de
origine genetică (specie, rasă) şi patologică.
a) Specie: variaţiile specifice sunt importante în medicina
veterinară. Căile şi intensitatea biotransformărilor sunt
adeseori diferite de la o specie animală la alta putând explica
diferenţele de sensibilitate la medicamente. Pisica prezintă o
slabă putere de glucurono-conjugare care o face foarte
sensibilă la acizii aromatici (acid acetilsalicilic, acid benzoic)
şi la derivaţii fenolici.
b) Rasa: poate explica, de asemenea, variaţiile de sensibilitate
la substanţele chimice, datorate diferenţelor echipamentului
enzimatic de biotransformare. Rasele de ogari Greyhund şi
Whippet sunt foarte sensibile la insecticidele
organofosforice, Collie la invermeticină, şi Beagle la
antiinflamatoarele non-steroidiene.
c) Vârstă: la noul născut, imaturitatea funcţiei renale peste fi o
sursă de toxicitate în primele luni de viaţă. La animalele în
vârstă, reacţiile de biotransformare sunt foarte încetinite,
ceea ce explică marea lor sensibilitate la medicamente.
d) Starea patologică: leziunile preexistente la nivelul
rinichiului sau a sistemului nervos central favorizează
apariţia de accidente toxice în timpul administrării de
piperazină la pisică. În general, insuficienţele hepatice (icter,
parazitism etc) pot antrena o sensibilitate ridicată la
substanţele chimice în urma unei modificări a reacţiilor de
biotransformare.
2. Factori extrinseci
a) Natura principului activ: Unele medicamente veterinare
prezintă o toxicitate relativ ridicată. De fapt, indicele
terapeutic ( DL 50 / DE 50) a unor principii active este
relativ slab. Indicele slab terapeutic al tetramisolului ( 2 la 4)
la cele mai multe din speciile animale explică marele număr
de accidente observate la acest compus. Pe de altă parte,
anumite antiinflamatoare non steroidiene utilizate în
terapeutica umană nu trebuie folosite în medicina veterinară.
Este cazul indometacinului care provoacă la câine, la o doză
de 0,5 mg/kg, ulcere perforante mortale, în timp ce doza

192
 uzuală la om este de 2 mg/kg. Acelaşi lucru se întâmplă în
cazul piroxicamului, foarte rău tolerat de câine (provoacă
ulcere digestive).
b) Excipienţi. Acidul benzoic este un excipient foarte puţin
tolerat de pisică.
c) Interacţiuni farmacocinetice. Cloramfenicolul inhibă
enzimele microzomale hepatice care intervin în reacţiile de
biotransformare a medicamentelor. La carnivore se observă o
inhibiţie enzimatică aproape imediat după administrarea unei
doze terapeutice de cloramfenicol (30 – 50 mg/kg). Durata
anesteziei indusă de fenobarbital este prelungită cu 120 % la
câine şi 260 % la pisică. Cloramfenicolul inhibă şi
biotransformările fenitoinei (antiepileptic). Cazuri de
intoxicaţie au fost semnalate la câine în timpul administrării
simultane a acestor doi compuşi.

4.10.1. Intoxicaţiile cu antiparazitare

Antiparazitarele interne şi externe, antiinflamatoarele non-

steroidiene, hipnoticele şi tranchilizantele constituie clasele terapeutice
cel mai ades incriminate în intoxicaţiile medicamentoase la animalele de
companie. Aceasta se poate explica prin larga lor utilizare şi prin
toxicitatea unor principii active.
Intoxicaţiile cu insecticide organofosforice, organoclorurate,
carbamaţi, piretroide, amitraz, au fost descrise anterior.

4.10.1.1. Intoxicaţia cu piperazină

Piperazina este utilizată în mod curent la animalele mici pentru

tratamentul ascaridiozelor. Se utilizează sub forma diferitelor săruri
(adipat, citrat, fosfat).
Circumstanţele intoxicaţiilor: intoxicaţiile survin în urma
administrării medicamentelor veterinare destinate păsărilor, la porc sau
la ecvine, în dozele recomandate (110 mg/kg).
Doze toxice: DL 50 de adipat de piperazină la şobolanul adult
este de 114 g/kg. Doza terapeutică la carnivorele mici este de 45 – 65
mg/kg. În acelaşi timp, piperazina este substanţa care antrenează cel mai
adesea accidente toxice la pisică, mai ales în cazul leziunilor
preexistente la nivelul rinichiului sau a sistemului nervos central.

193
 Simptomele sunt esenţial nervoase: ataxie, slăbiciune musculară,
tremurături ale capului şi gâtului, convulsii epileptiforme, hiperestezie.
Apar, de asemenea, diaree şi vomitări.
Tratamentul constă în: provocarea vomei (dacă nu există
contraindicaţii) prin administrarea xilazinei (soluţie 2 %) pe cale
subcutanată, 0,25 – 0,50 ml/animal, la pisică; favorizarea eliminării
toxicului pe cale digestivă prin administrarea de laxative şi pe cale
urinară prin administrarea unui diuretic acidifiant cum ar fi clorura de
amoniu; tratarea convulsiilor cu diazepam (Valium) în doză de 1 – 5
mg/kg, pe cale intravenoasă.

4.10.1.2. Intoxicaţia cu tetramisol

Tetramisolul este un antihelmintic, derivat din nodul imidazo-

tiazol. Tetramisolul este un amestec racemic din 2 izomeri optici:
dextrogir şi levogir. Se utilizează pentru tratarea ascaridiozei la câine.
Circumstanţele intoxicaţiei – majoritatea intoxicaţiilor, adesea
mortale, se observă la rasele mari de câini, în urma unei supradoze
medicamentoase din cauza unei erori în estimarea greutăţii corporale a
animalului.
Patogeneză– tetramisolul posedă o acţiune anticolinesterazică.
Provoacă o acumulare de acetilcolină şi antrenează manifestări
asemănătoare celor observate în urma intoxicaţiilor cu insecticide
organofosforice.
Simptomele se observă la 2 – 6 ore după administrare:
- tulburări respiratorii: tuse, polipnee, dispnee, datorate
unei bronhoconstricţii şi a măririi secreţiilor (bronhoree);
- tulburări digestive: ptialism, colici abdominale, diaree;
- tulburări nervoase: excitabilitate cu hiperestezie,
excitaţie;
- tulburări motorii: tremurături musculare, ataxie.
Tratamentul constă în administrarea de atropină în doze uzuale
(0,05 mg/kg).

4.10.1.3. Intoxicaţia cu fenotiazină

Fenotiazina este un antihelmintic utilizat pe scară largă la

mijlocul acestui secol. Dacă substanţa pură era considerată ca fiind doar
fotosensibilizantă, impuritatea ei poate provoca stări de intoxicaţie. Cele
mai sensibile s-au dovedit a fi cabalinele urmate de taurine şi suine,
păsările şi ovinele fiind mai rezistente (Licperta, 1954). Toxicitatea este

194
influenţată de compoziţia raţiei, raţiile sărace în proteine determinând
intoxicaţii mult mai severe decât raţiile echilibrate sau chiar
hiperproteice (Smith şi colab., 1972, cit. de Paul, 2000).
Intoxicaţia la cal se manifestă prin anemie hemolitică, icter
evident la cabaline, hemoglobinurie, hepatită toxică acută, cu
depresiune corticală, coprostază, nefroză, cu oligurie, puls slab şi rapid.
La rumegătoare, dar şi la suine şi carnivore principale sunt
fenomenele de fotosensibilizare , dermatita fiind localizată pe regiunile
neprotejate de pigment sau păr: faţă, bot, urechi, dar şi cheratită, cu
orbire. (Adameşteanu şi colab., 1980, Popescu, 1996). La bovine este
caracteristică, la rasele bălţate, localizarea dermatitei aproape exclusiv
pe zonele albe. Popescu (1996) mai menţioneză efectul bacteriostatic al
fenotiazinei eliminate prin lapte, care-l face necoagulabil, iar la oi,
colorarea galbenă roşcată a lânii, prin contactul cu urina sau fecalele.
Leziuni Ficatul este galben lutos şi cu nuanţă icterică,
miocardoză, congestie renală, encefaloză şi uneori edem pulmonar,
hemoliză (Paul, 2000).
Tratamentul este simptomatic.

4.10.1.4. Intoxicaţia cu amprol

Amprolul (Amprolium), cu diferite forme comerciale, este un

coccidiostatic utilizat în avicultură dar şi la tineretul mamiferelor.
Toxicitatea lui este redusă, dar în doze mari (8,23-23,8 g/kg la capre sau
300 mg/kg la viţei) poate produce intoxicaţii letale (Tanwar şi
colab.,1993, cit. de Paul, 2000).
La rumegătoare acţiunea principală constă în inhibiţia sinteyei
ruminale de vitamine din grupul B, în special B1.
Simptomele sunt predominant nervoase, asemănătoare celor din
hipotiaminoză (hipovitaminoza B1):excitaţie corticală şi neuromotorie,
atitudini forţate, îndeosebi opistotonus, urmată de inhibiţie corticală,
pareze şi paralizii Semnele digestive ţin de boala primară (enterita
parazitară).
La păsările ouătoare este interzisă utilizarea amprolului, întrucât
inhibă ouatul.
Leziuni. Macroscopic se constată congestie şi hemoragii
meningeale, tumefierea circumvoluţiunilor cerebrale şi prezenţa unor
focare cenuşii gălbui la nivelul lor.
Examenul histologic relevă limitarea leziunilor la substanţa
cenuşie a cerebelului, cortexului cerebral şi a talamusului, manifestate

195
prin retractări neuronale, necroza neuronilor, edem perineuronal şi
perivascular, satelitoză, noduli gliali şi glioză difuză.
Pereţii vaselor sanguine sunt îngroşaţi prin tumefierea şi
hiperplazia celulelor endoteliale şi adventiţiale. În creierul median se
observă zone simetrice de malacie.
Examenul la microscopul cu fluorescenţă a unor fragmente de
creier fixate în formaldehidă tamponată evidenţiază urme de amproliu
cu fluorescenţă naturală. Atenţie ca animalele în cauză să nu fi fost
tratate cu tetracicline, care şi ele au fluorescenţă naturală. (Paul, 2000).
Tratamentul se face cu vitamina B1 în doze mari şi medicaţie
simptomatică a tulburărilor nervoase.

4.10.1.5. Intoxicaţia cu diminazină (Berenil)

Diminazina (Berenil) aparţine grupei amidinelor aromatice. Este

utilizată la câine în tratamentul piroplasmozelor şi a babesiozei.
Circumstanţele intoxicaţiei: numeroase accidente terapeutice
grave, adesea mortale, au fost observate la specia canină. Intoxicaţia
poate apărea după o supradoză (marja terapeutică a medicamentului este
slabă) sau o administrare repetată într-un interval de 48 de ore.
Simptomele apar la 48 – 72 de ore după ultima administrare,
atunci când câinele pare vindecat de afecţiunea parazitară.
Simptomatologia, dominant nervoasă, este gravă: vome, ataxie
locomotoare, rigiditatea membrelor, tetanie, mişcări de pedalare.
Leziuni: la necropsie se remarcă leziuni necrotice şi hemoragice
ale sistemului nervos central.
Tratamentul este aleatoriu din cauza caracterului ireversibil al
leziunilor nervoase.

4.10.2. Intoxicaţii accidentale cu antibiotice şi chimioterapice

4.10.2.1. Intoxicaţii cu antibiotice

În cazul administrărilor îndelungate şi în cantităţi mult

superioare celor recomandate de producător, antibioticele şi
chimioterapicele au efecte nedorite multiple: alergizant, creşterea
rezistenţei le antibiotice a unor tulpini bacteriene etc., dar şi effect toxic
direct, în cazul supradozării. Este bine cunoscută nefrotoxicitatea unor
aminoglicozide ca: neomicină, kanamicină, gentamicină, streptomicină,
şi a tetraciclinelor care eliminate prin filtrul glomerular se acumulează

196
la nivelul tubilor contorţi proximali şi determină degenerarea şi necroza
acestora (Paul, 2000).
Încă în 1972, Adameşteanu şi col. au subliniat nefrotoxicitatea
unor antibiotice care pe de o parte prin blocajul mecanic al rinichilor şi
pe de altă parte prin severe modificări celulare la nivelul tubilor uriniferi
şi a glomerulilor duc la sindromul de retenţie azotată, la purcei şi la
viţei.
Fadel şi Larkin, 1996, (cit. de Paul, 2000) au reprodus
nefrotoxicoza cu gentamicină la miei tradusă prin accentuată necroză
tubulară, cu dilatarea lumenului tubilor uriniferi.
Griseofulvina este un antibiotic fungistatic, activ faţă de
dermatofiţi din genurile: Epidermophyton, Microsporum, Trichophyton
şi specia Sporothrix schenckii. Administrată oral, traversează bariera
intestinală şi se depozitează în celulele precursoare ale epidermului şi
fanerelor. Dozajul diferă în funcţie de forma comercială. În mod
obişnuit se recomandă doze de 20-50 mg/kg/zi, în 2-3 prize , dar pentru
formele micronizate doza se poate reduce la 5-10 mg/kg. Nu se
administrează la femelele gestante, având efect teratogen. În cazul
utilizării prelungite se pot întâlni efecte secundare ca: anemie,
leucopenie, depresiune corticală, hepatotoxicitate.
Se recomandă monitorizarea parametrilor hematologici din 2 în
2 săptămîni, pentru a surprinde debutul toxicităţii medicamentului
(Müller şi col., 1989, Scott şi col., 1995).

4.10.2.2. Intoxicaţii cu sulfamide

Foarte expresive din punct de vedere morfopatologic sunt

intoxicaţiile cu sulfonamide, semnalate la toate speciile. Ele se
caracterizează prin aşa-numita "nefropatie cristalină" , tradusă prin
mărirea în volum a rinichilor, congestia lor şi acumularea la nivelul
papilelor renale, în bazinet sau în pelvis, la taurine, şi uneori în vezica
urinară a unor depozite cenuşii-gălbui, reprezentate de cristale de
sulfonamide înglobate într-o masă albuminoasă. Precipitarea cristalelor
începe la nivelul tubilor contorţi proximali şi treptat afectează nefronii
în totalitate.
Macroscopic se constată strii cenuşii distribuite radiar în toată
zona medulară.
Histologic, prin tehnologia comună de confecţionare a
preparatelor cristalele se dizolvă, dar epiteliul capsulei Bowman şi în
continuare cel al tubilor uriniferi este degenerat sau chiar necrozat şi
compensator prezintă zone de neoformare epitelială, care la nivelul

197
tubilor colectori pot forma adevărate proeminenţe papilare. La procesul
alterativ necrotic participă şi interstiţiul, mai ales cel situat la limita
dintre zona corticală şi medulară (Maxie, 1985, cit de Paul, 2000).
Modificărilor renale, li asociază şi unele demielinizări ale
sistemului nervos central şi periferic, iar la şobolancele gestante
tulburări ale osificării fetuşilor.
Sulfamerazina produce întârzierea în creştere şi necroza ficatului
şi a splinei la puii de găină. Cea mai toxică ar fi sulfametazina iar
sulfquinoxalina ar fi cea mai recomandabilă, la păsări.
Macroscopic se constată hemoragii cutanate, musculare şi relativ
frecvent în marile organe şi în lungul tractusului digestiv. Ficatul este
tumefiat, gălbui, cu hemoragii şi necroze focale, splina este mărită şi
adesea cu infarcte roşii. În splină, ficat şi rinichi se constată focare
miliare cenuşii-albicioase.
Examenul histologic relevă la nivelul acestor focare o zonă
centrală de necroză înconjurată de celule gigante şi la periferie afluenţă
limfoheterofilică, deci veritabile granuloame de corp străin. În ficat se
adaugă infiltraţii de mononucleare şi hiperplazia căilor biliare.
Glomerulii renali sunt hiperplaziaţi sau chistizaţi, iar tubii
uriniferi sunt degeneraţi sau necrozaţi, cu cilindri albuminoşi în lumen.
Interstiţiul este infiltrat cu celule limfoide.
Măduva osoasă, gălbuie la examenul macroscopic, relevă la
examenul histologic scăderea eritropoiezei şi creşterea limfopoiezei,
concomitent cu existenţa unor zone de necroză şi fibroplazie.
În toate organele, inclusiv în măduva osoasă, se constată
histologic cantităţi variabile de hemosiderină, consecinţa eritrocitolizei
produse de aceste substanţe. Sunt considerentele care au determinat
utilizarea lor tot mai redusă în practica avicolă (Paul, 2000).
Clinic toxicitatea sulfamidelor se poate manifesta cut sau cronic.
Intoxicaţia acută se datorează inoculării i.v. prea rapide sau supradozării
şi se manifestă prin tulburări nervoase: midriază cu tulburări ale vederii,
ataxie, hipotonie musculară şi uneori colaps şi moarte. La câine mai
sunt descrise manifestări de excitaţie corticală: agitaţie, convulsii,
contracturi spastice , accese epileptiforme, ataxie, vomă. Aceleaşi
menifestări pot fi produse în cazul utilizării sulfamidelor în tratamentul
otitei externe.
Nefroza toxică produsă de sulfamide evoluează acut sau cronic
şi se manifestă prin poliurie, albuminurie, ulterior cristalurie, cilindrurie,
oligurie şi blocaj renal cu tulburări nervoase consecutive uremiei şi
acidozei metabolice. Toxicitatea renală depinde de solubilitatea
sulfamidei, volumul şi pH-ul urinei: pH-ul acid favorizează pecipitarea

198
sulfamidei, iar cel alcalin, solubilizarea şi eliminarea renală (Popescu,
1996).
Toxicitatea cronică se manifestă şi prin sindroame diverse, cu
patogeneză complexă şi incomplet elucidată:
- reducerea sporului în greutate
- agranulocitoză
- hipoprotrombinemie şi sindrom hemoragipar, datorat
inhibiţiei sintezei intestinale de vit. K, îndeosebi în cazul
sulfaquinoxalinei
- inhibiţia anhidrazei carbonice, cu deformarea ochiliei ouălor
sau lipsa formării acestora, dar şi acidoză respiratorie
- methemoglobinemie, mai ales în czul sulfanilamidei
- erupţii cutanate alergice
- effect guşogen
- febra medicamentoasă
- scăderea ouatului
- atrofie testiculară şi a glandelor anexe, în cazul şobolanilor
trataţi cronic cu sulfametazină
- effect teratogen şi mortalitate embrionară, la puii de găină şi
şobolani (Popescu, 1996).
Pentru profilaxia toxicităţii renale se recomandă: utilizarea
sulfamidelor mai solubile, amestecuri de sulfamide, mai solubile
decât produsele individuale, utilizarea sulfamidelor cu absorbţie
şi eliminare lentă, asigurarea apei la discreţie, asocierea cu
alcalinizanţi (bicarbonat de sodium) şi controlul pH-ului uinar pe
durata trtamentului (Popescu, 1996).
Tratamentul este simptomatic. În faza de poliurie şi
cristalurie este eficace administrarea de alcalinizante şi
fluidoterapia susţinută, eventual dezobstruarea uretrei în caz de
calculoză. În faza de blocaj renal, fluidoterapia este
contraindicată, fiind recomandată dializa peritoneală, pentru
recondiţionarea prin abatorizare.

4.10.2.3. Intoxicaţia cu furazolidonă

Furazolidona este un nitrofuran cu activitate antimicrobiană faţă

de Clostridium spp., Salmonella spp., Staphylococcus spp., Escherichia
coli şi chiar faţă de unele protozoare ca: Eimeria spp., Histomonas spp.
În ţara noastră a fost utilizată sub denumirea comercială de Pasersan în
controlul acestor boli la păsări. Efectele pozitive sunt anulate prin
apariţia la curci, dar uneori şi la găini, după administrarea mai

199
îndelungată a substanţei a unor grave modificări cardiace, cunoscute sub
denumirea de "boala cordului rotund" (round-heart disease-RHD-).
Toxicitatea acută a Pasersanului, respectiv a furazolidonei, a fost
cercetată de Nemţeanu şi col., 1981, (cit. de Paul, 2000) care au
evidenţiat sensibilitatea mai mare a puilor de curcă faţă de cei de găină.
Sindromul a fost reprodus experimental cu furazolidonă de către
numeroşi cercetători. Etiologia lui este încă discutată, pe lângă
furazolidonă intervenind factori genetici care cresc sensibilitatea
păsărilor la frig, căldură, gaze toxice, carenţe vitaminice etc.
În sindromul apărut spontan şi în cel experimental se constată
cardiomegalie prin accentuată dilataţie a ventriculului stâng la păsările
adulte şi a celui drept la tineret, asociată cu îngroşarea sau alteori
subţierea pereţilor ventriculari. Electronomicroscopic, Czarnecki şi
Grahn (1980) au semnalat scăderea numărului de mitocondrii din fibrele
miocardice şi depozitarea la nivelul lor a unor cantităţi variabile de
glicogen, scăderea şi dezorganizarea miocardocitelor şi mai ales a
filamentelor de miozină din unităţile contractile (căsuţele lui Krause).
Insuficienţa miocardică atrage după sine apariţia ascitei,
edemului pulmonar, a hemoragiilor hepatice, tumefierea şi paloarea
rinichilor şi la masculi modificări distrofice testiculare. Se mai constată
slăbire şi anemie. Leziunile, ca şi manifestările clinice sunt exacerbate
de aportul de NaCl.
Furazolidona este toxică şi pentru viţei. Astfel, administrarea
prelungită induce un sindrom de diateză hemoragipară, probabil prin
acelaşi mecanism ca şi în cazul sulfamidelor (Inhibiţia sintezei
intestinale de vit. K).

4.10.2.4. Intoxicaţia cu chimioterapice antifungice

Derivaţii imidazolici Ketoconazolul (Nizoral) este un antifungic

utilizat atât în terapia micozelor sistemice, cât şi sub formă de preparate
topice. Este activ împotriva levurilor (Candida, Malassezia), împotriva
fungilor dermatofiţi (Microsporum, Trichophyton, Epidermophyton) ca
şi în numeroase micoze sistemice: coccidioidomicoza, blastomicoza,
histoplasmoza, paracoccidioidomicoză. În micozele sistemice severe se
poate utiliza în asociere cu amfotericina B. Dozele obişnuite, pe cale
orală, sunt de 10-20 mg/kg, dar în micozele sistemice se poate ajunge la
30-40 mg/kg/zi. În cazul utilizării de durată poate determina tulburări
digestive, hepatice, nervoase, şi endocrine. Poate avea efect teratogen.
Derivatii triazolici:-sunt antimicotice mai noi,preferate faţă de
derivaţii imidazolici, datorită reacţiilor adverse mult mai raduse.

200
 Itraconazolul,se administrează exclusiv pe cale orală, în doză de
10mg/kg/zi(1-2 prize) fiind indicat atât în tratamentul micozelor
sistemice,cât şi a celor cutaneo-mucoase. Este contraindicată asocierea
medicamentului cu astemizol (hismanal) şi terfenadină,cărora le
potenţează cardiotoxicitatea precum şi asocierea cu ciclosporină, căreia-
i potenţează nefrotoxicitatea(Coman şi Mareş 2000)

4.10.2.5. Intoxicaţia cu ionofori

Ionoforii sunt compuşi polieteri cu activitate antibiotică

introduşi în ultimele decenii în practica avicolă pentru prevenirea
eimeriozei. Cei mai utilizaţi sunt: monenzinul, salinomicinul, narazinul
(ionofori monovalenţi) şi lasalocidul (ionofor bivalent). Este unanim
admisă toxicitatea acestor substanţe pentru ţesutul miocardic şi probabil
pentru ţesutul muscular în general (Dowling, 1992). Toxicitatea lor se
explică prin creşterea calciului intracelular şi stocarea lui la nivelul
mitocondriilor, inducând modificări degenerative ale fibrelor
miocardice. Toxicitatea creşte prin asociere cu alte substanţe
antimicrobiene ca: tiamulin, cloramfenicol, eritromicină etc (Paul,
2000).
Intoxicaţia cu monenzin
Intoxicaţia cu monenzin este bine studiată, atât la păsări cât şi la
mamifere (Hulland, 1985). Dintre ultimele, cabalinele sunt cele mai
susceptibile, fiind urmate în ordine descrescândă de: câini, ovine, suine,
caprine, taurine.
DL50 ar fi de: 2-3 mg/kg la cabaline, 10-20 la câini, 11,9 la
ovine, 16,7-50 la suine, 24-26,4 la caprine, 21,9-80 la taurine, 40 la
şobolanii masculi, 28,6 la femele, 70 la şoriceii masculi, 96 la femele şi
200 la găini (Hatch, 1991, cit. de Paul, 2000). La mamifere intoxicaţia
este mai severă când se administrează furaje concentrate cu monenzin,
preparate pentru păsări.
În general, la toate mamiferele se constată distrofia miofibrilelor
cardiace şi somatice, care determină insuficienţă cardiacă, acută,
adesea mortală la animalele tinere, în timp ce la animalele în vârstă se
pot observa şi supravieţuitori cu insuficienţe cardiace cronice.
Cabalinele intoxicate cu monenzin prezintă manifestări de
insuficienţă cardiacă congestivă: astenie, oboseală, tuse umedă, dispnee,
turgescenţa venelor jugulare, edem subabdominal, hidropericard,
hidrotorax, ascită, hemoragii cardiace de diferite dimensiuni.
Histologic se constată necroze miocardice severe, infiltraţii
celulare şi fibroză. Rinichii au grade variate de nefroză tubulară şi

201
tumefieri glomerulare. Aceeaşi distrofie vacuolară se observă şi în ficat.
Diafragmul poate prezenta şi el focare de necroză (Paul, 2000).
La taurine se observă hemoragii gastrointestinale, congestie
pulmonară, hemoragii şi necroze în diferite organe. La animalele care
supravieţuiesc, cordul este mărit, rinichii şi ficatul sunt degeneraţi,
musculatura somatică şi cardiacă poate prezenta focare de fibroză
(Hatch, 1991, cit. de Paul, 2000).
La ovine s-a constatat moartea subită la cazurile la care se
depăşeşte de 3 ori doza terapeutică. La 20-40 % din cadavre s-a
observat miocardită necrozantă în focare, de intensităţi variabile
(Bastianello, 1988). Animalele care supravieţuiesc rămân cu atrofii
musculare, urmate de fibroză şi calcificare (Hatch, 1991).
La suine se constată leziuni necrotice în muşchii cei mai activi
(diafragm, tricepşi, m. dorsali şi mai puţin în cord).
Câinii prezintă şi ei degenerări ale musculaturii scheletice şi
cardiace, cu manifestări clinice de insuficienţă cardiacă.
La păsări, se observă emacierea treptată, congestie generalizată,
mărirea în volum a cordului prin dilatarea ventriculilor, paloarea şi
flascitatea acestuia. Administrarea eronată la păsările ouătoare
determină reducerea pronunţată a producţiei, iar la tineret, întârzierea
începerii ouatului.
Histologic se observă infiltraţia grasă intermiofibrilară, aflux de
macrofage şi heterofile, hialinoza fibrelor musculare cu granularea,
vacuolizarea şi fragmentarea acestora.
La nivelul musculaturii scheletice sunt mai afectaţi muşchii
cervicali şi ai picioarelor, cu modificări degenerative asemănătoare
celor de la nivelul cordului (Paul, 2000). Leziuni similare se constată şi
în cazul intervenţiei altor ionofori.
Intoxicaţia cu narazin
Intoxicaţia cu narazin este foarte asemănătoare celei cu
monenzin. A fost descrisă la purcei în 1992 sub o formă foarte severă,
tradusă post mortem prin degenerarea musculaturii miocardice la
cazurile spontane şi asociată cu degenerarea muşchilor lombari şi
gluteali la cazurile experimentale (Armie şi colab., 1997, cit. de Paul,
2000).
Intoxicaţia a fost reprodusă experimental şi la viţei de către
Wouters şi col.1997, (cit. de Paul, 2000), fiind manifestată prin
cardiomiopatie degenerativă în focare, asociată cu edem pulmonar,
hidrotorax şi degenerarea musculaturii somatice.

202
 4.10.2.6. Intoxicaţia cu citostatice (antineoplazice)

Chimioterapia antitumorală, introdusă de peste 30 de ani în

medicina umană, a evoluat rapid şi se utilizează în mod curent şi în
medicina veterinară. Agenţii chimici anticanceroşi împiedică
multiplicarea şi funcţionarea celulelor prin perturbarea sintezei ADN,
ARN, a proteinelor sau blocarea migrării cromozomilor în timpul
diviziunii. Se utilizează diferite clase de compuşi:
-agenţii alchilanţi, capabili să denatureze molecula ADN.
Principalul reprezentant este ciclofosfamida;
-agenţii intercalanţi, care se intercalează între două baze azotate
ale ADN, determinând schimbarea structurii şi funcţiei moleculei
(Adriamicina);
-antimetaboliţii sunt analogi ai purinelor şi pirimidinelor, care
blochează sinteza bazelor corespondente, sau analogi ai folatului
(Metotrexat) care blochează sinteza aceloraşi baze;
-agenţii mitostatici inhibă sinteza tubulinei şi formarea tubului
de diviziune (Vincristina);
-derivaţii de platine (Cisplatine) constituie o clasă aparte de
compuşi, care intervin prin cuplarea cu ADN.
Unii agenţi antimitotici acţionează concomitent prin mai multe
mecanisme (Delisle, 1990; Both şi Mc Donald, 1997).
Corticoizii posedă o activitate citolitică ce poate fi utilizată în
terapia unor tumori.
Acţiunea antimitoticelor este maximă în faza activă a ciclului
celular. Orice agent antimitotic induce două fenomene succesive opuse:
reducerea populaţiei celulare, proporţională cu doza, urmată de
restaurarea ţesutului tumoral pe baza celulelor supravieţuitoare. Acest
fapt explică de ce chimioterapia simplă nu poate face să dispară
niciodată masa tumorală. Cel mai important factor limitant al
chimioterapiei tumorale îl constituie nespecificitatea agenţilor
antimitotici, constând în afectarea tuturor ţesuturilor cu turnover
ridicat. Cel mai afectat este sistemul hematopoietic, epiteliul digestiv şi
mai puţin epiteliul cutanat.
În practică se utilizează fie chimioterapia primară (de primă
intenţie), fie chimioterapia adjuvantă. Antimitoticele cele mai utilizate
în medicina veterinară sunt: Ciclofosfamida, Vincristina, Adriamicina,
Cisplastina, 5 fluorouracilul şi corticoizii (Prednisonul).
Adriamicina (dexorubicina) este o antraciclină antineoplazică,
utilizată din ce în ce mai frecvent atât în medicina omului cât şi în
medicina canină (Vial şi colab, 1991).

203
 Toxicitatea acută se manifestă prin tulburări reversibile ale
ritmului cardiac, legate de peroxidare membranară şi creşterea
concentraţiei de calciu în miocardocite.
Toxicitatea cronică induce dilatarea cardiacă, mai ales la câinii
din rasele Doberman, Boxer, Dog german etc. Mai determină inhibiţia
activităţii măduvei hematoformatoare la cca. 66% din pacienţii trataţi
(Dobrescu, 1989). Aceasta se traduce prin anemie aplastică,
trombocitopenie, hipocoagulabilitate sanguină.
La rasele de câini cu părul lung (Caniche, Collie) produce
alopecie, începând din regiunea capului şi apoi faţa ventrală a toracelui
şi a abdomenului. În ultima fază rămân acoperite cu păr numai
extremităţile membrelor.
Eliminarea toxicului (10%) pe calea urinară, determină şi un
anumit grad de nefrotoxicitate (Paul, 2000). Ca şi alte citostatice, mai
are şi acţiune hepatotoxică.
Vincristina este un alcaloid dimeric derivat din Vinca rosia
(saschiu).
Induce o scădere tranzitorie a numărului de plachete sanguine, urmată
de activarea megacariocitopoiezei şi apoi a plachetopoiezei, cu picul la
8 zile după administrare.
Efectele vincristinei sunt de importanţă predominant ştiinţifică
având implicaţii nesemnificative asupra agregării plachetare, retractării
cheagului şi a timpului de sângerare (Mackin şi col., 1995, cit. de Paul,
2000).
La om se menţionează ca efecte toxice: astenie, cefalee,
nevralgii, pareze, paralizii, dureri abdominale , constipaţie, sindrom
depresiv, depresie medulară redusă şi alopecie (Dobrescu, 1989).
Metotrexatul este un antagonist al acidului folic, recomandat în
tratamentul leucemiilor şi al tumorilor ţesuturilor moi, ale capului şi
gâtului, al cancerului mamar şi de colon. Are efecte inhibitoare asupra
măduvei hematoformatoare, tradusă prin anemie aplastică,
trombocitopenie, hipocoagulabilitate sanguină, sindrom hemoragipar,
leucopenie. Mai determină ulceraţii bucale şi gastrointestinale. Noi l-am
utilizat în tratamentul limfosarcomului la câine şi s-a constatat
enteroragie (ulceraţii gastrointestinale) la 3 săptămâni de tratament, care
a cedat la întreruperea Metotrexatului şi tratament simptomatic
(Ranitidină, antibiotice, rehidratare) iar ulterior alopecie şi ulcere atone
în dreptul proeminenţelor osoase.

204
 4.10.3. Intoxicaţia cu antiinflamatoare non-steroidiene

Antiinflamatoarele non-steroidiene sunt utilizate pentru

proprietăţile lor antireumatismale, analgezice şi antipiretice. Ele nu sunt
tolerate bine de carnivore din cauza unei eliminări mai lente în urma
unui deficit de glucurono-conjugare la pisică şi de existenţa unui ciclu
entero-hepatic la câine. Principalele produse din acest grup, implicate în
intoxicaţiile medicamentoase sunt aspirina şi paracetamolul.

4.10.3.1. Intoxicaţia cu aspirină

Circumstanţele intoxicaţiilor – accidentele toxice cu acid

acetilsalicilic sunt consecinţele supradozelor sau ingestiei accidentale.
Ele survin mai ales în cazul pisicilor tinere (mai mici de o lună) şi la
câinii adulţi de rasă mică.
Doze toxice: la câine, doza terapeutică este de 10 – 20 mg/kg la
12 ore; la pisică ea este de 10 – 20 mg/kg la 48 de ore.
Patogeneză: toxicitatea antiinflamatoarelor non-steroidiene (şi a
aspirinei) este în raport cu modul lor de acţiune – inhibiţia sintezei de
prostaglandine (PG E2). Inhibiţia acestei sinteze antrenează o
hipersecreţie gastrică, ducând la formarea ulcerelor. Aspirina mai
provoacă vome, prin stimularea centrului bulbar al vomei.
Simptome: intoxicaţia acută se caracterizează prin greţuri şi
vomă, hiperpnee (acţiune stimulantă a salicililor asupra centrului
respirator), hipertermie (acţiune a salicililor asupra centrilor termo-
regulatori). Creşterea debitului respirator antrenează o diminuare a
presiunii parţiale a gazului carbonic şi o alcaloză respiratorie. În acelaşi
timp, apare şi o acidoză metabolică datorită acumulării de acizi organici.
Apar, consecutiv, semne de hiperexcitabilitate şi convulsii. Animalul
cade în comă, care precede moartea. Durata evoluţiei intoxicaţiei nu
depăşeşte câteva ore.
Leziuni. Stomacul prezintă ulcere în partea fundică. Ficatul este
decolorat şi prezintă necroză centrolobulară. Sunt posibile şi ulcere
intestinale.
Tratament: dacă ingestia este recentă se va efectua spălătură
gastrică pentru golirea stomacului, urmată de administrarea cărbunelui
activ. Tratamentul convulsiilor se va face prin administrarea de
diazepam (Valium). Antiacizii (antihistaminice H2) ca cimetidina,
ranitidina vor fi prescrise pentru diminuarea iritaţiilor gastro-intestinale
şi a ulceraţiilor. Sucralfatul, protector al mucoasei gastrice este şi el util.

205
Acidoza metabolică va fi tratată prin administrarea de bicarbonat de
sodiu, intravenos. Hipertermia va fi combătută prin băi cu apă rece.

4.10.3.2. Intoxicaţia cu paracetamol

Paracetamolul (acetaminofen) este foarte utilizat în medicina

umană pentru proprietăţile antialgice şi antipiretice.
Intoxicaţia apare din cauza administrării la pisică, a acestei
substanţe, de către proprietarul animalului.
Doze toxice: o doză de 46 mg/kg este toxică la pisică. Această
doză poate fi atinsă prin administrarea unei jumătăţi de paracetamol
(comprimat de 325 mg) la o pisică de 3 – 5 kg.
Patogeneză – paracetamolul este biotransformat la cea mai mare
parte a speciilor animale prin reacţii de oxidare, de glucurono-conjugare
şi de sulfo-conjugare. Acestea două din urmă antrenează formarea
metaboliţilor non-toxici, eliminaţi prin urină şi bilă. Totuşi, pisica este
puţin capabilă să efectueze reacţii de glucurono-conjugare din cauza
procentului mic de glucuronil-transferază-hepatică. Paracetamolul este
oxidat la pisică prin intermediul citocromului P450 şi transformat într-un
metabolit toxic N-acetil benzochinoneimina. Acest compus este apoi
unit cu glutationul pentru a forma acidul mercapturic, non-toxic. Când
rezervele de glutation sunt epuizate, metaboliţii toxici se fixează prin
covalenţă pe proteinele hepatice şi antrenează necroze centrolobulare a
ficatului. Acest metabolit favorizează şi transformarea hemoglobinei în
methemoglobină.
Simptome: la pisică, simptomele intoxicaţiei sunt caracterizate
prin slăbiciune, stare de letargie. Se observă o cianoză a mucoaselor,
edem al feţei şi al conjunctivelor, edeme ale membrelor. Culoarea maro
a sângelui („cicolatie”) este un semn al methemoglobinemiei. Alte
semne clinice: vomă, hipotermie, icter, hemoglobinurie.
La câine sunt frecvente tulburări gastrointestinale traduse prin
hematemeză şi melenă.
Leziuni: sângele are o culoare maro, indicând
methemoglobinemie. Pe un eşantion de sânge colorat cu albastru de
cresil, se pot pune în evidenţă numeroase corpuri Heinz (precipitări
intraglobulare de hemoglobină oxidată). La pisică ei pot fi observaţi
şi la animalele sănătoase în mai puţin de 10% din hematii.
Tratament: dacă pisica este examinată la mai puţin de două ore
de la ingestie şi nu prezintă încă simptome, trebuie provocată voma şi
apoi administrat cărbune activ (1 g/kg). N-acetil-cisteina va fi
administrată pentru similitudinea sa cu glutationul (prezenţa grupărilor

206
sulfurate). Va fi administrată o doză iniţială de 140 mg/kg, urmată de o
doză de 70 mg/kg la fiecare 6 ore, timp de 36 de ore. În cazul în care
acest produs nu este disponibil, va fi administrat pe cale intravenoasă
lentă tiosulfat de sodiu într-o concentraţie de 1,6 % la fiecare 4 ore, cu
un total de 3 administrări. Reducerea methemoglobinei în hemoglobină
va fi obţinută prin administrarea de acid ascorbic (vitamina C) – 30
mg/kg pe cale intravenoasă, sau albastru de metil 4 – 9 mg/kg. În cazul
unei cianoze importante se va administra oxigen.

4.10.3.3. Intoxicaţia cu Ibuprofen

Acesta este utilizat ca analgezic la câine, cu o posologie de 5
mg/kg, repartizat în două prize. Produsul prezintă o slabă marjă de
securitate terapeutică la câine. O doză de 8 mg/kg duce la o iritare
gastrointestinală şi hemoragii gastrice.

4.10.3.4 Intoxicaţia cu Naproxen

Produsul este utilizat cu precauţie la câini (timpul de
înjumătăţire plasmatică este de 74 de ore). Intoxicaţiile au fost
semnalate la o posologie de 5,6 mg/kg/zi, timp de 7 zile, manifestându-
se prin gastrită acută, urmată de ulcere.

4.10.3.5. Intoxicaţia cu Fenilbutazon

Doza terapeutică de fenilbutazon la câine este de 10 mg/kg de
două ori pe zi. El este bine tolerat la câine, până la 100 mg/kg. Din
contră, fenilbutazonul duce la accidente toxice la pisică dacă posologia
depăşeşte 40 mg/kg.

4.10.4. Intoxicaţia cu antiinflamatoare steroidiene (corticoizi)

Glucocorticoizii sunt cei mai puternici agenţi antiinflamatori,

motiv pentru care au o largă utilizare, atât în medicina umană, cât şi în
cea veterinară. Corticoterapia sistemică este indicată în toate bolile cu
substrat imun dar şi în alte afecţiuni inflamatorii: dermatite alergice,
boli autoimune (pemfigus, lupus, pemfigoid bulos), afecţiuni
reumatismale, sindromul de şoc, cetozş la bovine, afecţiuni respiratorii
la toate speciile, furbură la cal etc. Se utilizează însă, uneori abuziv, în
numeroaseafecţiuni inflamatorii.
Acţiunea antiinflamatoare se realizează prin mecanisme multiple şi
incomplet cunoscute: reducerea producţiei de eozinofile, limfocite,
reducerea producţiei de IL1, IL2, IL3, IL4, IL5, IL6 şi IFNδ; reducerea

207
numărului, inhibiţia eliberării de IL1 şi TNFα; blochează acţiunea
fosfolipazei A2 asupra membranei celulare, inhibând producerea
metaboliţilor acidului arahidonic (leucotriene şi tromboxani). Se pare că
este fenomenul cu cel mai puternic impact antiinflamator. Reduc, de
asemenea, producţia factorului de activare a plachetelor (PAF); reduc
permeabilitatea vasculară şi cresc numărul de receptori β adrenergici
exprimaţi pe suprafaţa celulelor, prin mecanisme incomplet cunoscute
(Carlotti şi col., 1988, Scott şi col., 1995).
Acţiunea antiinflamatoare este însă contracarată de o serie de
efecte secundare nedorite, în cadrul utilizării abuzive. Corticoizii nu
acţionează asupra cauzei primare a maladiei inflamatorii, efectul lor
fiind paleativ.
Efectele secundare ale corticoterapiei sunt numeroase şi severe
la câine, pisica fiind mai tolerantă. Noi am întâlnit însă un caz de diabet
steroidic la pisică (datorat tratamentului abuziv, efectuat de către
proprietar). Cel mai adesea, abuzul de corticoizi determină sindromul
Cushing.
Simptomele sunt foarte variate, legate de disfuncţia unui mare
număr de organe, predominarea unora sau a altora din semne
îngreunând diagnosticul clinic (Tabelul.12).
Dintre semnele cutanate, cea mai frecventă este alopecia
simetrică, bilaterală, care se instalează progresiv, putând cuprinde
întreaga suprafaţă corporală, cu excepţia capului şi a extremităţilor.
Apare hiperpigmentaţie focală sau difuză, îngroşarea pielii, cu pierderea
elasticităţii, peteşii, teleangiectazie, flebectazie. Adesea se observă
seboree şi comedoane.
Un semn foarte caracteristic, considerat patognomonic de unii
autori, este calcinoza cutanată, dar aceasta apare doar la circa 4-8% din
câinii bolnavi şi nu se întâlneşte la pisică (Carlotti şi col., 1988).
Leziunile cutanate pot fi însoţite de prurit sau durere. Ca urmare
a gratajului şi pe fondul imunodepresiei induse de corticoizi, pot surveni
piodermite superficiale sau profunde.
La examenul histologic al pielii se constată hipercheratoză şi
hiperpigmentare. Foliculii piloşi apar dilataţi datorită hipercheratozei.
Adesea sunt atrofici şi lipsiţi de fire de păr, sau predomină părul
telogen. Glandele sebacee sunt atrofiate. Subţierea dermului se
întâlneşte la peste 50% din cazuri şi este foarte evocatoare pentru
sindromul lui Cushing. Calcinoza cutanată, caracterizată prin depunerea
sărurilor de calciu la nivelul fibrelor de colagen, a membranelor bazale

208
şi la suprafaţa epidermului, se descoperă histologic de două ori mai
frecvent decât macroscopic.

Tabelul 12
Simptomatologia sindromului lui Cushing la câine şi pisică

Prevalenţa (%)
Simptome
Câine 1 Pisică 2
Poliurie-polidipsie 82 94
Abdomen pendular 67 94
Hepatomegalie 67 56
Alopecie 63 72
Letargie 62 *
Polifagie 57 89
Astenie 57 67
Anestru la femele 54 *
Obezitate 47 61
Atrofie musculară 35 *
Comedoane 34 *
Polipnee 31 *
Atrofie testiculară 29 *
Hiperpigmentaţie cutanată 23 *
Calcinoză cutanată 8 Absentă
Paralizie facială 7 Absentă
Hiperglicemie 67 93
Glicozurie * 87
Hipercolesterolemie 82,9 71
Eozinopenie 64,9 64
Neutrofilie 31,6 64
1.După Carlotti şi col. (1988)
2.După Bourdeau şi Poitout (1992)
* simptome nerelatate în %

La pisici sindromul lui Cushing este foarte rar de natură

iatrogenă.
Diagnosticul se stabileşte prin coroborarea datelor anamnetice
şi clinice cu rezultatele examenelor paraclinice.
La examenul hematologic obişnuit se poate constata eozinopenie
(sub 200 celule/ mm3), limfopenie (sub 1.200 limfocite/mm3),
neutrofilie, monocitoză şi eritrocitoză.
La examenul biochimic al sângelui se poate constata: creşterea
colesterolemiei (peste 8 nmoli/l), creşterea enzimelor hepatice, în

209
special a fosfatazelor alcaline, dar şi a alanin-aminotransferazei,
hiperglicemie şi uneori scăderea valorii T4 (tiroxina).
Testele specifice de explorare a funcţiei corticosuprarenalei sunt:
-testul de stimulare, cu ACTH (testul Thorn);
-testul de frenaj, cu dexametazon.
Alte efecte secundare semnalate în literatura de specialitate
(Bourdeau şi Poitout, 1992, Scott şi col. 1995) sunt: ulceraţii
gastrointestinale, chiar perforante, pancreatită, miopatie după inoculări
repetate intramuscular, alopecie, tulburări de pigmentare, hipotrofie
cutanată după administrarea subcutanată, tulburări comportamentale
(depresiune sau dimpotrivă, hiperreactivitate şi agresivitate), diaree.
Un efect secundar important, care trebuie avut în vedere la toate
speciile, atât în cazul corticoterapiei generale cât şi a celei locale, este
imunodepresia. Aceasta determină scăderea rezistenţei la infecţii virale,
bacteriene sau micotice. Asocierea corticoterapiei cu antibioterapia nu
protejează animalul decât de anumite bacterii sensibile, creând “cale
liberă” pentru levuri (Candida spp., Malassezia spp.) sau bacterii
antibiorezistente (Pseudmononas spp., Proteus spp. etc). Efectele
secundare se redresează spontant, după oprirea corticoterapiei.
Profilaxie şi tratament. Când se recurge la corticoizi trebuie
ţinut seama că aceştia reprezintă doar o parte a terapiei. Având în vedere
efectele secundare, corticoterapia trebuie să respecte următoarele reguli:
-să se utilizeze cât mai rar posibil;
-să se utilizeze în dozele cele mai mici posibile;
-să se utilizeze numai atunci când celelalte mijloace terapeutice
s-au dovedit ineficace (Scott şi col., 1995).
O cale modernă de reducere a dozei de corticoizi şi implicit a
efectelor secundare, fără afectarea eficacităţii terapeutice, constă în
includerea acestora în lipsomi, care permit eliberarea medicamentelor
direct în celulele ţintă.
Întreruperea administrării corticoizilor se impune întotdeauna la
primele efecte secundare.

4.10.5. Intoxicaţii cu crezoli

Crezolii sunt compuşi fenolici, derivaţi ai gudronului, folosiţi în

medicina veterinară ca dezinfectanţi. Rar, ei pot fi absorbiţi prin piele şi
determină intoxicaţii acute la suine, cu moartea animalelor în câteva
minute sau mai multe zile. Pe lângă leziunile corosive cutanate,
necropsic se mai constată icter, ascită, hidrotorax şi modificări severe
ale ficatului traduse prin hepatită toxică acută (Paul, 2000).

210
 În cazul expunerii cronice, mai ales la om, au effect cancerigen.
Intoxicaţia a fost semnalată şi la păsări (Peckham, 1972, cit. de
Paul, 2000), leziunile fiind în raport cu severitatea şi durata contactului
cu toxicul. Ţesutul conjunctiv subcutanat ventral este infiltrat cu
transsudat gălbui. Musculatura pectorală este palidă. n cavitatea
toracoabdominală asemănător suinelor se constată ascită. Ficatul este
adesea îmbrăcat într-o peliculă fibrinoasă de consistenţă moale şi pe
măsură ce boala progresează se atrofiază şi devine cirotic. Rinichii sunt
tumefiaţi şi palizi. Se mai constată miocardoză şi edem pulmonar sau
chiar pneumonie cu focare de hepatizaţie. West (1957, cit. de Paul,
2000) a relevat şi paliditatea şi lichefierea măduvei osoase. Mortalitatea
poate ajunge la 56%.
Diagnosticul se bazează pe corelarea tabloului morfopatologic
cu ancheta toxicologică. Pentru confirmare, Popescu (1994) recomandă
trimiterea la laboratoarele de profil a 500 g conţinut stomacal sau
ruminal.
Tratamentul este simptomatic.

4.10.6. Intoxicaţia cu halotan

Halotanul este un anestezic care a fost utilizat frecvent, pentru

anestezia prin intubaţie. La ora actuală este înlocuit cu produşi mai
siguri (fluoretan ş.a.).
Uneori produce necroze hepatice masive cu moartea animalelor
după cca 4 zile cu semne de hepatoencefalomalacie. Mecanismul
intoxicaţiei încă nu este complet elucidat. Se presupune că hipoxia
hepatică influenţează reducerea halotanului cu producerea de radicali
liberi care ar fi principalii responsabili de leziunile constatate, respectiv
necroza hepatică centrolobulară asociată cu necroza tubilor contorţi
proximali, ulcere abomazale şi hepatoencefalopatie (Smith şi Sherman,
1994, cit. de Paul, 2000 ).

211
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Adameşteanu I.: Yatropatiile în medicina veterinară.Ed.Ceres, Bucureşti,

1974.
2. Adameşteanu I., Adameşteanu C., Bârză H., Paraipan V, Blidariu T. :
Diagnostic morfoclinic veterinar pe specii şi sindroame. Ceres
Bucureşti, 1980.
3. Banerji N., Li X., Klausner S.J., Kapur V., Kanjilal S. – Evaluation of in
vitro chemosensitivity of vaccine associated feline sarcoma cell lines to
vincristine and paclitaxel – Am.J.Vet.Res., 2002, 63, 5, 728-732
4. Blood D.C., Henderson J.A.-”Veterinary Medicine”-fourth edition,
Williams and Wilkins Co, Baltimore, 1974
5. Boiseau J.-Le controle des residus de medicaments veterinaires dans les
denrees alimentaires d’origine animale-18 es Journees Nationales des
GTV, Paris, 6-7 oct 1989, 15-21
6. Both N.H., Mc Donald L.E. –Veterinary Pharmacology and Therapeutics,
6thed, ISU Press, Ames, Iowa, 1997
7. Bourdeau P.- La corticotherapie en dermatologie des carnivores
Rec.Med.Vet., 1992, 168 (8-9), 627-644
8. Bruneton J.: Plante toxiques.Vegetaux dangereux pour l'home et les
animaux. Lavoisier Tec. Doc., Paris, 1996.
9. Bruja N.Z., Ionescu Vişan Ileana- Diagnosticul de laborator în
intoxicaţiile acute. Ed. Militară, Bucureşti , 1987
10. Buck W.B., Osweiller G.A., Van Gelder W.A. -Clinical and Diagnostic
Veterinary Toxicology, Iowa State University Press, Dubuque, Iowa ,
U.S.A., 1974
11. Burfonsse F., Gault G., Pineau X., Lorgue G.-Dominantes
toxicologiques de l’ete a partir des donnees du CNITV-Lyon. Point
Vet.,1993, 25 (153), 207-212
12. Burgat Sacaze V., Benard P., Petit C., Guerre P., Dossin O.- Impact
subletal des polluants sur l’environnement: exemple du DDT. Revue
Med. Vet. 1993, 144, 6, 515-522
13. Carlton W.W., Mc Gavin M.D.: Thomson's Special Veterinary Pathology
2th ed., Mosby, Baltimore, 1995.
14. Carlotti D.N., Legeay Y, Audry A - Sindrome de Cushing spontane et
d'origine iatrogene chez le chien: diagnostic et traitement. Point
Vet.,1988, 20, 111, 5-14.
15. Chappuis Ph.(edit): Les oligoélements en médécine et biologie. Lavoisier
Tec. et Doc. Paris, 1991.
16. Clarke E.G.C., Clarke L. Myra- Veterinary Toxicology. Bailliere Tindal,
London, 1975

212
17. Coman I., Popescu O- Micotoxine şi micotoxicoze. Ed. Ceres Bucureşti,
1985
18. Cotrău M.-Toxicologie, principii generale. Ed. Junimea, Iaşi, 1978
19. Cotrău M., Proca Maria -Toxicologie analitică. Ed. Medicală, Bucureşti,
1988
20. Crivineanu V., Râpeanu M., Crivineanu Maria - Toxicologie sanitară-
veterinară, Ed.Coral Sanivet, Bucureşti, 1995
21. Davis L.E. – Adverse drug reactions, in Ettinger S.J., Textbook of
Veterinary Internal Medicine, 499 – 512;
22. Delisle F. - Chimiotherapie anticancereuse. Rec.Med.Vet., 1990, 166, 11,
1009-1022
23.Dobrescu D. - Farmacoterapie practică. vol.I.-II., Ed.Medicală, Bucureşti,
1989
24. Enache T., Paul I., Stănescu V., Popescu O., Iordache I.-Medicină
legală veterinară. Ed. ALL , Bucureşti, 1994
25. Espinasse J. -Intoxication ammoniacale chez les ruminantes. Point Vet
1984, 16, 85, 599-604
26. Ghergariu S.-Oligominerale şi oligomineraloze. Ed. Academiei,
Bucureşti, 1980
27.Gogny M., Puyt J.D. - Effets secondaires des antiinflamatoires steroidiens
.Rec.Med.Vet., 1992, 168 (8-9), 609-614
28. Hagiu N.- Patologie şi clinică medicală veterinară, vol II.Lito Inst. Agr.
Iaşi, 1993
29. Hatch R.C.: Veterinary toxicology. In Booth N.H., Mc Donald L.E.:
Veterinary Pharmacology and Therapeutics 6th ed., Ames, Iowa, 1991.
30. Hayes W.J. Jr.- Toxicology of Pesticides. Williams & Wilkins Co,
Baltimore, U.S.A., 1975
31. Jones L.M.- Veterinary Pharmacology and Therapeutics. I.S.U. Press,
Ames,Iowa,1965
32. Jones T.C., Hunt R.D.,King N.M.: Veterinary Pathology, 6th ed. Williams
and Willkins, Baltimore, 1998.
33. Jubb K.V.F., Kennedy P.C., Palmer N. -Pathology of Domestic Animals.
Academic Press Inc, New York, 1993
34. Kammerer M., Pinault L., Puyt J.D.: Intoxication par Rodenticides a
base de colecalciferol. In Toxiques minereaux, Rodenticides, Toxiques
provocant l' annoxie cellulaire. ENV, Alfort, 1994/95.
35. Keck G., Puyt D.: Toxicologie du plomb.In Toxiques minereaux,
Rodenticides, Toxiques provocant l' annoxie cellulaire. ENV Alfort,
1994/95.
36. Leman A.D., Straw B.E., Mengeling W.L., D' Allaire G., Taylor D.J.
(edit) Diseases of swine. 7th ed. Iowa State University Press, Ames,
Iowa, 1992.
213
37. Mac Ewen E.G., Rosenthal R.C. – Aproach to treatment of cancer
patients, in Ettinger, S.J., Textbook of Veterinary Internal Medicine,
W.B. Saunders Co., Philadelphia, 1989, vol. I, 527 – 548;
38. Milhaud G.E. .-Diagnostic et traitement des intoxications. E.N.V. Alfort,
U.P. de Pharmacie et Toxicologie, 1995
39. Milhaud G.E. .- Evoluation de l’innocuite (medicaments veterinaires,
anabolisants, pesticides) E.N.V. Alfort, U.P. de Pharmacie et
Toxicologie, 1994-1995
40. Milhaud G.E. et col.-Les toxiques neurotropes.E.N.V. Alfort, U.P. de
Pharmacie et Toxicologie, 1995
41. Milhaud G.E. et col.- Toxiques mineraux. Rodenticides .Toxiques
provoquant l’anoxie cellulaire. E.N.V. Alfort, U.P. de Pharmacie et
Toxicologie, 1994-1995.
42. Milhaud G.E. , Mehennaoui S. -Indicators of Lead, Zinc and Cadmiu.
Exposure in Cattle. I. Results in a Polluted Area. Vet. Hum. Toxicol,
1988, 36 (6), 513-517.
43. Moraillon R., Fourrier P., Legeay Y., Lapeire C. –Dictionnaire
pratique de thérapeutique canine et feline. 4e ed, Masson, Paris, 1997
44. Mosha R.D.- The toxicology of organophosphorus insecticides: a review.
Veterinary Bulletin, 1993, 63, 11, 1039-1050
45. M.V.M.: The Merck veterinary manual. Merck and Co., Rahway, New
York, 1993.
46. Oprean O.Z. – Diagnosticul necropsic la carnivorele de companie, Ed.
„Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi, 2002;
47. Paul I. – Etiomorfopatologie veterinară, vol. II, III, Ed. „Ion Ionescu de la
Brad”, Iaşi, 2000, 2001;
48. Popa G., Dumitrache S., Apostol C., Segal B., Segal Rodica, Teodoru
V. -Toxicologia produselor alimentare. Ed. Academiei RSR, Bucureşti ,
1986
49. Popescu A. Gr.(Ed.) - Actualităţi în toxicologia de urgenţă. Ed. Militară
Bucureşti, 1980
50. Popescu O.: Toxicologie clinică veterinară şi de diagnostic.In Medicină
legală veterinară, vol.II, Enache T., Popescu O., Ed.All, Bucureşti,
1996.
51. Popescu O., Solcan Gh., Hagiu N.-Intoxicaţia cu carbamaţi. Zootehnie şi
Medicină Veterinară, 1995, 2-3, 23-24
52. Popescu O., Solcan Gh., Hagiu N., Marcu Elena, Câmpan Aurora,
Câmpan V., Totolin M -Reducerea concentraţiei reziduurilor de
pesticide organoclorurate prin inducţie enzimatică încrucişată în
ţesuturile iepurilor broiler. Lucr. Şt. Univ. Agr. Iaşi, seria
Zootehnie.Med.Vet., 1991, 33-34, 116-118

214
53. Pouliquen E., Puyt J.D., Joseph-Enriquez B.: L'intoxication par le
chloralose. In Toxiques neurotropes. ENV Alfort, 1995.
54. Râpeanu M.D. Toxice şi toxine din alimente şi furaje. Ceres, Bucureşti,
1975.
55. Puyt J.D.,Gogny M.,Joseph-Enriquez Brigitte-Les antiinflammatoires en
medecine veterinaire. Presentation generale et pharmacocinetique. Rec.
Med.Vet., 1992, 168(8-9), 577-590
56. Radeleff R.R. -Veterinary Toxicology, 2 nd ed, Lea and Febiger,
Philadelphia, 1970
57. Radostis, O. M.; Blood, D. C.; Gay, J. 2000, Veterinary Medicine
Bailliere Tindall, New York
58. Râpeanu M.D. - Intoxicaţii la animale, Ed.Ceres , Bucureşti, 1970
59. Scott D.W., Miller W.H., Griffin C.E. –“Muller and Kirk's Small
Animal Dermatology", 5th ed, WB Saunders Co, Philadelphia, 1995
60. Solcan Gh.: Toxicologie. Ed. Vasiliana'98, Iaşi, 1998
61. Solcan, Gh., Teste urinare rapide pentru diagnosticul bolilor interne Rev.
Zootehnie şi Medicină Veterinară, 1996, Nr. 9, p. 32-33
62. Solcan Gh., Mitrea I.L., Miron L., Solcan Carmen- Dermatopatologia
animalelor de companie Ed. "Ion Ionescu de la Brad", Iaşi, 2003
63. Stahr H.M. (Ed) - Analytical Toxicology Methods Manual. Iowa State
University Press, Ames, Iowa, 1977
64. Şuţeanu E., Gherdan A., Ghergariu S., Popescu O. -Toxicologie şi
toxicoze. Ed. Didactică şi pedagogică Bucureşti 1977
65. Şuţeanu E., Danielescu N., Popescu O., Trif Alexandra - Toxicologie şi
toxicoze. Ed. Did. şi Pedag. , Bucureşti, 1995
66.Theilen G.H.,Madewell B.R.-Veterinary Cancer Medicine. Lea & Febiger,
Philadelphia, 1987
67. Turenschi E., Sîrbu C., Paraschiv Luminiţa Nicoleta: Plante medicinale
şi toxice. Univ. Agron. şi de Med. Vet. Iaşi, 1999
68. Vlăduţiu O., Tomescu V., Gluhovschi N., Munţiu N., Poll E., Bârză H.,
Simionescu E.: Bolile bovinelor. Ceres Bucureşti, 1970.
69. Whiteman C.E., Bickford A.A.: Avian Diseases Manual. 3th ed. American
Association of Avian Pathologists, Pennsylvania, 1989.
70. Zanoschi V. , Turenschi E., Toma M.: Plante toxice din România. Ceres,
Bucureşti, 1981.
71. xxx Comitetul Tehnic de Omologare a Metodelor de Diagnostic Paraclinic
Veterinar-Metode Toxicologice LCSVD Bucureşti, 1998
72 xxx Ministerul Sănătăţii Ordin pentru aprobarea normelor de igienă
privind alimentele şi protecţia sanitară a acestora, Nr611/3.04.1995
73 xxx Recueil de Medicine Veterinaire, nr. special: Toxicologie des carnivores
domestiques, 1995, 171, 2-3, 99-192.

215