RETROVIROZE

Leucozele aviare
(Avian leukosis)
Leucozele aviare sunt boli infecțioase de natură virală, care afectează galinaceele,
caracterizate clinic printr‐o evoluție lentă, cu o simptomatologie polimorfă, iar
anatomopatologic fie prin modificări ale elementelor figurate ale sângelui (leucoze leucemice
sau intravasculare), fie prin procese tumorale în diferite țesuturi şi organe (leucoze aleucemice
sau extravasculare).
• Leucozele aviare au fost semnalate pe toate continentele, incidența fiind condiționată de
densitatea şi circulația materialului avicol şi de sistemul de creştere aplicat. Adoptarea
sistemelor intensive de creştere şi exploatare, ca şi schimburile masive de păsări şi produse
avicole a contribuit substanțial la lărgirea ariei geografice a bolii.
• În România, leucoza a fost semnalată prima dată de Cernăianu (1934), sub formă de cazuri
sporadice. Mai târziu, importul de pui din Olanda, destinat popularii unităților avicole a
însemnat înregistrarea sub formă enzootică a leucozelor aviare şi răspândirea în toate
regiunile țării. Leucozele aviare constituie o problemă pentru toate țările cu avicultura
avansată.
Etiologie
• Virusurile leucozice aviare (Avian leukosis viruses ‐VLA), au formă sferoidă sau uşor
deformată sau de aspect spermatozoidic şi cu dimensiuni de 80‐100 nm. Genomul viral este
constituit din ARN si posedă enzima reverstranscriptaza necesară formării unui ADN
provirus, care se integrează în genomul celular al gazdei în timpul replicării virale.
• Virusurile au un mod identic de sinteză, ele rămân ataşate de membrana celulei gazde, în
citoplasmă, sau se acumulează în vacuole citoplasmatice, dar niciodată în nucleul celular.
Particulele virale se eliberează din celulă printr‐un proces de „înmugurire” la nivelul
membranei celulare infectate.
• Virusurile leucozei aviare au fos clasificate în 10 subgrupe notate cu literele mari ale
alfabetului (A‐J).
• Virusurile se cultivă pe fibroblaşti din embrioni de găină sau curcă, prepeliță japoneză,
gâscă, rață şi pe embrioni de 8‐11 zile. În culturi celulare nu se produc modificări morfologice
esențiale la un simplu examen microscopic, dar prezența virusurilor se poate decela prin alte
procedee.
• O particularitate a virusurilor este capacitatea de a determina mai multe forme de leucoză,
numită „multipotență” şi se exprimă printr‐o varietate de forme morfoclinice pe care pot să le
genereze.
• Virusurile leucemice aviare afectează sistemul reticulohistiocitar şi hematopoetic.
• Cele mai larg răspândite în teren sunt virusurile din subgrupele A şi B. Cele din subgrupele
C şi D au fost semnalate mai rar.
Caractere epizootologice
• Receptivitatea cea mai ridicată o manifestă galinaceele, în special găina, în timp ce la curcă,
bibilică şi fazan cazurile sunt mult mai rar semnalate. La alte specii (porumbei, papagali,
canari, rațe, gâşte) cazurile sunt mult mai rare. Cazuri izolate au fost semnalate şi la lebădă,
cocostârc, vultur şi alte specii.
• Rasele specializate sunt mai receptive la infecție şi fac forme mai grave, în timp ce rasele
rustice sunt mult mai rezistente (Leghorn, Starcross, Rock şi Cornish).
• Receptivitate maximă se înregistrează la vârsta de o zi, pentru ca apoi să descrească treptat.
• Un rol deosebit îl joacă susceptibilitatea genetică, strâns legată de linia genetică a păsărilor
în cauză, care se reflectă în rezistența la infecție.
• Dacă contactul cu virusul are loc în cursul dezvoltării embrionare (datorită transmisiei
verticale a infecției), se produce fenomenul de toleranță imunologică şi ca urmare nu se
produc anticorpi specifici.
• In virtutea acestei situații particulare, după Rubin şi col.(1961), păsările pot fi clasificate în
patru categorii:
– păsări neinfectate, deci neviremice şi fără anticorpi (V‐A‐);
– păsări neviremice cu anticorpi (V‐A+);
– păsări viremice cu anticorpi (V+ A+);
– păsări viremice fără anticorpi (V+A‐).

• În determinarea receptivității şi gravității cu care evoluează boala pot interveni şi alți factori
favorizanți, printre care cei mai importanți sunt :
– suprapopularea adăposturilor,
– forțajul alimentar,
– excesul de proteine în rație şi mai ales al făinii de carne,
– surplusurile de săruri minerale ca sulfat de cupru, fier, mangan, etc., în apa de băut sau în
furaje,
– carența în vitamina E,
– infestațiile parazitare, etc.
• Principalele surse de infecție sunt păsările bolnave şi cele infectate, aparent sănătoase,
cadavrele sau carcasele provenite de la acestea, precum şi toate elementele mediului extern
contaminate cu materii virulente.
• Transmiterea infecției se poate face vertical şi orizontal.
– Infecția pe verticală are loc de la păsările care elimină ALV exogen din oviduct în albumen
şi de aici trece în embrion şi în puiul eclozionat.
• Păsările bolnave elimină virusul prin toate secrețiile şi excrețiile (salivă, secreții nazale şi
conjunctivale, fecale), ca şi prin ouă.
• Puii proveniți din ouă infectate fac viremie, elimină mari cantități de virus prin secrețiile
nazale (65‐75% din aceştia) şi materiile fecale, dar nu dezvoltă anticorpi neutralizanți.
• Păsările infectate orizontal fac viremie tranzitorie şi dezvoltă anticorpi neutralizanți. Păsările
tinere, până la vârsta de un an, elimină cantități mari de virus comparativ cu cele adulte.
• Căile principale de pătrundere a virusului în organism sunt cea respiratorie (mai
importantă la pui) şi digestivă, dar este posibilă şi cea transcutanată prin diverse operațiuni ca
vaccinări, recoltări de sânge, marcări, paraziți,etc.
Patogeneza
• Pătruns în organism pe una din căile menționate, virusul ajunge la celulele de predilecție
(celule‐țintă), susceptibile de a‐1 replica.
• Mecanismele intime prin care are loc transformarea neoplazică a celulelor, ca şi acelea prin
care virusul induce această transformare, au fost formulate prin două terorii şi anume:
– Teoria virogeniei oncogene, postulată de Huebner şi col., (1969);
– Teoria protovirusului, emisă de Temin (1971).
• Teoria virogenei oncogene este bazată pe ideea că aceste celule conțin în genomul lor
informația genetică de transformare neoplazică.
• Conform acestei teorii, materialul genetic al virusurilor tumorale, numit "virogene", care
codifică informația pentru producerea de particule virale de tip C, se găseşte în toate celulele
normale şi este transmis ereditar.
• Teoria protovirusului se bazează pe aserțiunea că celulele normale fie că nu posedă gene
responsabile de transformarea neoplazică, fie că acestea sunt menținute într‐o formă represată,
sau că genele respective nu dispun de informația completă care să conducă la oncogeneză.
• Ca urmare a replicării virusului se produce la început perturbarea metabolismului celular, iar
mai târziu hiperplazia şi metaplazia celulelor sistemului reticulo‐histiocitar din diferite
țesuturi şi organe (măduva osoasă, splină, etc).
• Ca o consecință a tulburărilor de hematopoeză, are loc apariția în sânge a unui număr
anormal de eritrocite, granulocite şi limfocite nemature, care determină infiltrații masive în
diverse țesuturi şi organe şi modificări cantitative şi calitative ale tabloului sanguin, urmate de
tulburări de metabolism şi moartea păsărilor.

LEUCOZA LIMFOIDĂ

• Leucoza limfoidă, denumită leucoza limfatică, limfadenom, limfomatoză, limfomatoză

viscerală se caracterizează prin proliferarea progresivă malignă a limfocitelor la păsări, fiind
aproape exclusiv aleucemică.
• Mult timp a fost confundată cu forma neurală a bolii lui Marek, sub numele de
neurolimfomatoză. În 1929, Papenheimer a arătat că 26% din păsările cu polinevrită aveau
tumori limfoide în organele viscerale.
• Ulterior, Furth (1933) reuşeşte să transmită limfomatoza cu filtrate acelulare, diagnosticând
atât leucemia limfoblastică, cât şi proliferarea malignă a acestora la nivelul ficatului.
• În România, Surdan şi col.(1952) descriu mai multe cazuri de leucoză limfoidă la un efectiv
de găini adus din Olanda.
Etiologie
• Virusurile leucozei limfoide (VLL) sunt virusuri defective cu capacități transformatoare
lente, care induc procese limfoproliferative, exprimate prin apariția de limfoame de tip B,
după o perioadă de incubație lungă (în general 4 4‐8 luni postinfecție). Virusurile leucozei
limfoide includ tulpinile RIF, RAV şi virusurile asociate. Aceste virusuri sunt cunoscute
pentru oncogenitatea lor pluripotentă.
• O importanță specială o are virusul limfoblastozei numit RIF (resisternce inducing factor)
care nu este patogen pentru culturile celulare din embrion de găină (ca de altfel toate
virusurile limfomatozei), dar acestea dobândesc calitatea de a deveni rezistente față de RSV
(virusul sarcomului lui Rous), recunoscut ca transformator evident al celulelor normale în
celule tumorale.
• Tropismul virusului în leucoza limfoidă este de 100% pentru limfocitele de tip B, pe care le
transformă blastic. Procesul poate fi întrerupt de perioade în care tabloul sanguin revine la
aspectul normal, cunoscute sub numele de "remisiune hematologică”.
Tabloul clinic
• Perioada de incubație, în condiții naturale, este de cel puțin 14 săptămâni. Incidența maximă
a bolii a fost remarcată în jurul vârstei maturității sexuale.
Boala poate exprima
• formă leucemică cu creşterea semnificativă a numărului de elemente figurate albe (mai ales
a celor din seria limfoidă),
• formă aleucemică cu acumularea de elemente limfoide în diferite țesuturi, unde generează
procese cu caracter neoplazic şi, în fine,
• formă mixtă, în care apar ambele tipuri de modificări.
• Forma leucemică, numită şi anemică, relativ rară, se caracterizează prin anemie, paliditatea
crestei şi bărbițelor şi slăbire progresivă. Sângele este hidremic, numărul eritrocitelor normal
sau de 2‐3 ori mai mic, hemoglobina scăzută. Se constată, însă, prezența în sânge a unui
număr mare de elemente nemature din seria limfocitară (limfoblaşti). Durata bolii este destul
de scurta, moartea survenind adesea prin hemoragie internă.
• Forma aleucemică evoluează lent, asimptomatic, constituind surprize de necropsie. Alteori
pasărea prezintă inapetență, anemie, slăbire progresivă, ascită, ptoză abdominală şi în ultima
fază a bolii, poziție de pinguin, ca o consecință a hepatomegaliei care poate fi sesizată prin
palpare. Uneori, după Spencer (1991) infecția cu VLA (virusul leucozei aviare) este asociată
cu reduceri semnificative ale sporului de greutate la puii de carne, chiar dacă replicarea
virusului nu este însoțită de dezvoltarea de procese tumorale decelabile clinic sau la
necropsie. Evoluția este scurtă.
Păsările mor datorită hemoragiilor interne.
Tabloul anatomopatologic
• Leziunile macroscopice sunt fie de tip infiltrativ, difuz, fie nodular. Mai frecvent sunt
afectate ficatul, splina, rinichiul, ovarul, dar practic oricare organ sau țesut poate fi sediul
leziunilor leucemice.
• În forma infiltrativă, difuză, ficatul este puternic hipertrofiat (uneori de 4‐5 ori), de culoare
galbenă‐cenuşie, luând aspectul de ficat de gâscă îngrăşată, cu suprafața netedă, capsula
întinsă, consistența friabilă, uneori cu pete echimotice sau benzi roşietice pe un fond gălbui.
• În forma tumorală, pe suprafața ficatului apar formațiuni nodulare de aspect şi dimensiuni
diferite, izolate sau confluente, bine delimitate, de culoare cenuşie ‐ gălbuie, de consistență
moale, slăninoase pe secțiune cu o structură amorfă. Între formațiunile tumorale, adesea
parenchimul hepatic apare macroscopic normal.
Splina este sediul unor modificări asemănătoare celor din ficat, mai frecvent cu hipertrofie
difuză, când organul poate depăşi de 5-20 ori dimensiunea normală.
• Ovarul poate fi afectat în totalitate, sau numai parțial. În primul caz acesta apare
transformat într‐o masă diformă cu aspect neoplazic, iar în al doilea, alături de foliculi
normali, se observă foliculi tumorali deformați.
• Tumori limfoide sunt frecvent prezente şi în bursa Fabricius. Aceasta apare, în volum
deformată, cu suprafața de secțiune slăninoasă şi de culoare cenuşiu‐gălbuie.
• Rinichii apar măriți în volum, în totalitate sau numai unii dintre lobi. Aceştia depăşesc
vizibil lojile renale şi sunt foarte friabili.
• La nivelul seroaselor, procesele neoplazice apar ca formațiuni proliferative tumorale, mai
mult sau mai puțin numeroase, de dimensiuni variabile, de la câțiva mm la câțiva cm
diametru, izolate sau confluente, generând uneori mase compacte cu caracter slăninos pe
secțiune, uniforme fără a avea în centru țesuturi necrozate.
• Virusul limfoleucozei poate induce o miocardită infiltrativă limfocitară, cu caracter cronic şi
cu prezența unor incluzii în celulele miocardice.
• Din punct de vedere histopatologic, leziunile constau în infiltrații de intensități variabile, cu
celule limfoide aflate în diferite stadii ale procesului de maturare, de la limfoblaste la
limfocite adulte. Cele care predomină sunt limfoblastele, limfocitoblastele sau
reticulolimfocitele.
Diagnosticul
• Diagnosticul are drept scop identificarea antigenelor virale, punerea în evidență a
anticorpilor antivirali şi caracterizarea efectelor patogene apărute după inocularea puilor de o
zi.
• Pentru diagnostic se utilizează plasmă, ser sau triturat din tumoră, în funcție de scopul
urmărit. Se pot folosi următoarele teste :
• Testul de fixare a complementului (COFAL) este capabil să identifice antigenul specific de
grup ("gs”) şi are la bază proprietatea pe care o au anticorpii ca în prezența antigenului viral
specific să fixeze complementul, care nu mai poate fi pus la dispoziția sistemului hemolitic.
• Testul RIF (Resistance Including Test) se bazează pe rezistența fibroblastelor embrionare
de pui infectate cu VLA față de o reinfecție cu virusul sarcomului Rous. Se execută pe
fibroblaste embrionare de găină şi constă în inducerea factorului de rezistență de către virusul
leucemic față de citoliza executată de virusul Rous.
• Testul ELISA poate fi folosit pentru detectarea antigenelor de grup specifice "gs"(p27), în
diferite materiale patologice : albuş de ou, sânge, fecale, lichide cloacale, extracte embrionare,
foliculi plumiferi, etc.
• Testul de imunofluorescență se bazează pe recunoaşterea markerilor antigenici de pe
suprafața celulei cu ajutorul unor conjugate imunoglobulinice fluorescente.
• Testul de imunoprecipitare în gel de agar a fost folosit pentru detectarea anticorpilor
specifici în serul puilor cu infecție leucozică.
• Testul de neutralizare a virusului poate fi folosit pentru diferențierea variatelor subgrupe de
virus.
• Caracterizarea subgrupelor de virusuri (VLA) se face şi prin metoda interferenței virale şi
prin reacția în lanț a polimerazei –PCR.
• Pentru izolarea virusului se utilizeaza limfocitele din sângele periferic, plasma, serul, în
fecale şi albuşul din ouăle proaspete, în embrioni din ouă produse de găini care transmit
virusul vertical, în foliculul plumos şi material seminal. Aceste probe sunt inoculate pe culturi
celulare (fibroblaste) care sunt rar rezistente genetic la subgrupul E‐ALV (lipsesc receptorii
celulari specifici pentru ALV endogene).
Diagnosticul diferențial
• Trebuie făcut cu entitățile infecțioase în care lezional şi hematologic se întâlnesc modificări
asemănătoare. Astfel, leucoza limfoidă viscerală, trebuie diferențiată de boala lui Marek, de
tuberculoză, coligranulomatoză, tifopuloroză.
• În toate aceste entități diagnosticul poate fi suspicionat prin localizări şi/sau structura
morfologică (evidențiabilă inclusiv prin examen histopatologic) şi confirmată prin teste
specifice de laborator.
Prognosticul este grav.
Profilaxia
• Prevenirea bolii se realizează exclusiv prin măsuri sanitare veterinare:
– se vor asigura condiții optime de igienă şi alimentație;
– ouăle pentru incubat vor preveni din efective "libere" de boală;
– puii, cel puțin până la vârsta de 5 luni, se vor creşte complet izolați de păsările adulte;
– se vor efectua dezinfecții profilactice periodice;
– vaccinurile vii folosite în imunoprofilaxia diverselor boli vor fi preparate numai pe ouă
provenite de la păsări indemne de leucoză.
Combaterea
• În focar se aplică urmatoarele măsuri:
– se elimină păsările viremice, cele serologic pozitive şi se face selecția celor rezistente;
– asanarea gospodăriilor contaminate prin lichidarea efectivelor, urmată de executarea
dezinfecției riguroase şi repopularea cu material avicol indemn.
– dacă acest procedeu nu este posibil, se vor elimina cele cu semne clinice, trierea urmând să
se facă periodic.

LEUCOZA ERITROIDĂ

Leucoza eritroidă, denumită şi eritroblastoza, eritromieloza, eritroleucoza, a fost descrisă

pentru prima oară de către Erllerman şi col. In 1908. Se caracterizează prin proliferarea
exagerată a elementelor figurate din seria eritrocitară.
• Boala apare sub formă de cazuri sporadice la păsări peste vârsta de 4‐6 luni, având
difuzibilitate redusă în focar.
• Este produsă de retrovirusuri (virusul eritroblastozei aviare –AEV), din genul
Alpharetrovirus, reprezentat de două tulpini principale R şi ES‐4. Ele induc la 1‐2 săptămâni
de la inocularea intravenoasă tulburări caracteristice eritroblastozei.
 • Clinic, poate fi întâlnită o formă leucemică (cea mai frecventă) şi una aleucemică.
• În forma leucemică se constată anemie, icter, astenie. Creasta şi bărbițele sunt palide,
gălbui, de nuanța lămâii; pasărea mănâncă până aproape de moarte, este abătută, se mişcă
greu, ouatul scade sau este suprimat, uneori prezintă şi diaree. Durata bolii este de 20‐30 de
zile şi sfârşeşte prin moarte datorită anemiei avansate sau adesea în urma hemoragiilor
interne.
• Examenul sângelui relevă aspectul hidremic, o coagulabilitate diminuată, descreşterea
numărului de eritrocite, uneori chiar sub 1 milion/mm3, cu anizocitoză, anizocromie, cu
numeroase forme tinere (eritroblaste bazofile, şi policromatofile, atipice, cu citoplasma
vacuolară din lipsă de hemoglobină) şi cu trombocitopenie variabilă ca gravitate.
• Examenul necropsic, evidențiază paloarea mucoaselor mucoaselor, a tegumentelor, crestei,
bărbițelor, precum şi a muşchilor corpului. Ficatul este mărit de 5‐6 ori față de aspectul
normal.
• La examenul histologic se constata dilatări capilare în numeroase organe şi țesuturi (în
special a capilarelor sinusoide din ficat), care apar pline cu eritroblaşti, cu atrofia elementelor
parenchimatoase limitrofe. De asemenea, se evidențiază şi hiperplazia timusului şi bursa lui
Fabricius.

LEUCOZA MIEOLIDĂ

Leucoza mieloidă, cunoscută şi sub denumirile de mieloleucoza, mieloblastoza,

granuloblastoză, granulomatoză se caracterizează prin înmulțirea anarhică a leucocitelor, mai
precis a celor din seria granulocitară, dominate de mielocite.
• A fost observată pentru prima oară şi transmisă experimental de Schneisse (1915) şi apoi de
Furth (1931), etc.
• Sub numele de leucoclorom, Matheus (3929) a descris o localizare periostală, nodulară, de
culoare gri‐verzuie, friabilă, diseminată pe coaste, lângă articulația costovertebrală, vertebre şi
pe bazin, de natură mieloblastică.
• Boala este produsă de virusul leucozei aviare (VLA), denumit (după tipul de boală
neoplazică provocat) virusul mieloblastozei aviare (AVM ‐ avium myeloblastosis virus),
virusul mielocitomatozei (AMV).
• Acestea sunt virusuri mielogene defective care cauzează leucemii mieloblastice la pui, iar in
vitro transformă celulele hematopoetice mieloide, dar nu fibroblaştii. Celulele țintă sunt
celulele embrio‐reticulare şi hemoblaştii nediferențiați (celule precursoare, promieloblaşti,
limfoblaşti B), care sunt prezenți numai la puii proaspăt eclozionați. Se presupune că genomul
viral acționează prin blocarea proceselor de diferențiere celulară în aceste celule
pluripotențiale.
• Boala apare sporadic şi afectează păsările în vârstă de 5‐6 luni, la începutul ouatului.
Clinic, evoluează sub o formă leucemică şi o formă aleucemică, extravasculară care
predomină.
• Forma leucemică se manifestă prin semne vagi de anemie.
Păsările sunt somnolente, indiferente, cu exitus subit datorită hemoragiei interne. La unele
păsări se pot decela hemoragii ale foliculilor plumiferi. Sângele apare apos, greu coagulabil,
cu un număr crescut de elemente albe, care pot atinge chiar valori de 2milioane/mm3, în
marea lor majoritate (96%) apaținând seriei mielocitare, în diferite faze ale procesului de
maturare (mielocite, promielocite, mieloblaste). Creşterea exagerată a numărului de elemente
ale seriei albe are ca urmare anemia secundară, cu descreşterea proporției de hemoglobină
(chiar 1,87%).
• Forma aleucemică evoluează cu semne discrete, nespecifice, şchiopături coprostaze,
scăderea sau chiar sistarea ouatului, anemie şi slăbire progresivă.