Cursul nr.

Paraziţi din Clasa Trematoda

Toate speciile de trematode duc o viaţă excusiv parazită, fiind paraziţi externi şi
interni, la nevertebrate şi vertebrate. Bolile produse se numesc trematodoze.
Tramatodele monogene (cu o singură generaţie - fără alternanţă de generaţii)
numite şi monoxene (parazite pe o singură gazdă: monos = una, xenos = gazdă) sunt
ectoparaziţi pe diferite specii de peşti, amfibiaeni, reptile, mamifere acvatice, mai rar pe
crustacee şi cefalopode. Nu parazitează omul.
Trematodele digene – sunt specii endoparazite care au alternanţă de generaţii: o
generaţie sexuată, reprezentată prin adulţi, care deşi sunt hermafrodiţi se împerechează
între ei şi o generaţie sau mai multe asexuate, reprezentate de larve: miracidiu, sporocişti,
redii, cercari şi metacercari. Speciile de digene sunt foarte prolifice, de exemplu Fasciola
hepatica produce în jur de 45000 ouă pe zi, iar dintr-un ou se formează în final câteva
sute de cercari. Trematodele digene se mai numesc şi dixene (di = două, xenos = gazdă),
cu două gazde, una primară (definitivă) şi alta intermediară (secundară). Există şi specii
de digene care au 2 gazde intermediare. Tracerea de la o gazdă la alta se face prin mediul
extern. În această periodă condiţiile nefavorabile pot distruge foarte multe larve. De
asemenea, larvele care nu întâlnesc în scurt timp o gazdă (următoarea gazdă)
intermediară, mor. Dintre speciile de trematode digene care pot parazita şi omul amintim
următoarele: Fasciola hepatica, Dicrocoelium lanceolatum şi Opistorchis felineus, iar
dintre trematodele parazite la om în zonele tropicale amintim speciile genului
Schistosomum ( = Bilharzia).

Fasciola hepatica, viermele de gălbează, este un parazit răspândit pe toate

continentele. Provoacă boala denimită fascioloză. Gazdele definitive sunt erbivorele:
ovinele, caprinele, bovinele, uneori şi alte animale: porcul, calul, măgarul, iepurele şi
chiar omul.
Gazdele intermediare sunt diferite specii de melci acvatici dulcicoli din sublasa
Pulmonata, ordinul Bazomatophora, care trăiesc prin bălţi şi zone mlăştinoase: Galba
truncatula, Limnaea etc. Infestarea erbivorelor se face prin ingerarea metacercarilor, care
reprezintă formele închistate, rezistente. În tubul digestiv al gazdei se distruge membrana
chistică, iar metacercarul ajunge din intestinul gazdei în ficat. Metacercarii de fasciola pot
ajunge în ficat pe trei căi: direct, din intestin prin canalul coledoc; prin sânge, din
intestin în vena intestinală şi apoi în ficat; prin peritoneu, când larvele traversează
peretele intestinului, ajung în cavitatea peritoneală şi de aici în ficat. În ficat se
localizează în căile biliare. După 2-3 luni de la infestare, timp în care se hrănesc cu bilă şi
sânge, indivizii devin adulţi, se împerechează şi depun ouă, care sunt antrenate de bilă în
intestin şi de aici sunt eliminate cu fecalele în mediul extern. Dacă ouăle ajung în apă, din
fiecare ou iese câte o larvă ciliată denumită miracidiu, care caută gazda intermediară.
Larva miracidiu moare, dacă nu întâlneşte gazda intermediară (melcul acvatic) în cel mult
24 ore. Dacă întâlneşte melcul acvatic, larva miracidiu se localizează în hepatopancreasul
melcului şi se transformă în sporocist. Din celulele germinative ale sporocistului se
formează mai multe larve denumite redii, care se hrănesc cu hepatopancresul melcului.
Din celulele germinative din corpul rediilor rezultă alte redii şi în final se formeză

1
cercari (larve cu coadă). Cercarii părăsesc corpul melcului, se deplasează în mediul
acvatic, se urcă pe firele de iarbă, îşi pierd coada şi se închistează devenind metacercari.
Metacercarii pot fi ingeraţi de gazda primară odată cu iarba şi ciclul reîncepe. Dintre
gazde, oile se infestează mai uşor decât bovinele, deoarece oile au buzele mai subţiri şi
apucă firul de iarbă mai aproape de baza sa, unde se găsesc metacercarii închistaţi. Omul
se poate infesta ingerând cercarii liberi din apă sau metacercarii închistaţi.
Formele tinere, metacercarii, ajunşi în final în ficat, se fixează în căile biliare şi se
hrănesc cu bilă şi sânge. Parazitul lezează ţesutul hepatic, exercitând o acţiune mecanică,
iritativă, toxică şi alergică. Paraziţii pot transporta microbi din intestin în restul
organismului. Aceşti microbi pot descompune bila şi produc astfel o autointoxicaţie a
organismului gazdă. Prin lezarea ţesutului hepatic sunt distruse numeroase capilare
sanguine şi canale biliare. În locul leziunilor nu se mai reface ţesutul hepatic, el fiind
înlocuit cu ţesut conjunctiv proces care poartă denumirea de fibrozare a ficatului.
Substanţele de excreţie eliminate de paraziţi au acţiune hemolitică în corpul gazdei. Când
fasciolele ajung la stadiul de adult, apar şi fenomene de hipovitaminoză, în special în
cazul vitaminei A. Apare hepatita interstiţială, care în final duce la ciroza ficatului. În
cazul formei acute, fasciolele pătrund în parenchimul ficatului unde produc puternice
leziuni hemoragice şi disfuncţii circulatorii grave. Se distrug în final lobulii hepatici.
S-au întâlnit şi cazuri de localizări aberante ale parazitului, în mucoase, plămân
etc (transportat pe cale sanguină) sau la om pe epiteliul buco-faringian, în urma
consumării de ficat crud şi parazitat.
Simtome. La început fascioloza decurge asimtomatic, dar apoi apar: astenie
progresivă, dureri hepatice, hepato-splenomegalie, pseudosepticemie. Fascioloza devine
fatală prin complicaţiile septice, alergice şi datorită cirozei hepatice provocată în final.
Diagnosticul se pune atât pe baza semnelor clinice, cât şi pe baza analizei
coproparazitologice şi a racţiilor imunologice.
Tratamntul se face cu clorochină, entobex, hexaclorparaxilol, clorhidrat de emetină,
izitinol etc.
Măsurile profilactice constau în depistarea şi tratarea animalelor bolnave,
evitarea păşunatului pe terenuri mlăştinoase, asanarea prealabilă a acestora. Pentru om se
recomandă spălarea zarzavaturilor, evitarea consumului de ficat infestat şi în general de
ficat netratat suficient termic. Evitarea consumării pentru băut a apei din bălţi sau fântâni
care au legături cu zonele mlăştinoase, de unde pot fi antrenaţi metacercari.

Dicrocoelium lanceolatum este o altă specie de trematod digen parazit la

erbivore, cu frecvenţă mare şi răspândire geografică largă. De multe ori cohabitează pe
acelaşi animal împreună cu Fasciola hepatica. Boala produsă de Dicrocoelium
lanceolatum se numeşte dicrocelioză. Ca şi la Fasciola hepatica, ouăle de Dicrocoelium
lanceolatum sunt eliminate în mediul extern odată cu excrementele animalului parazitat.
În interiorul oului se dezvoltă larva miracidiu, dar aceasta nu părăseşte învelişul oului.
Ouăle cu larve în ele sunt înghiţite cu hrana de gazdele intermediare, diferite specii de
gasteropode terestre ca: Hellicella candidula, Zebrina detrina, Theba fruticola etc. În
corpul gasteropodului larva se transformă în sporocist de gradul I şi II. Nu se formează
redii. În sporociştii de gradul II se formează cercari. Durata de dezvoltare în corpul
melcului este de circa 4 luni. Cercarii sunt eliminaţi în grămezi de câte 200-400
exemplare şi sunt ingeraţi de furnici din specia Formica fusca. În corpul furnicii se
transformă în metacercari. În cavitatea abdominală a unei furnici se pot găsi şi până la

2
250 metacercari. Metacercarii se fixează însă în sistemul nervos al furnicilor,
producându-le accese tetaniforme. Seara, după apusul soarelui, furnicile se prind cu
mandibulele de firele de iarbă şi rămân aşa până dimineaţa, când răsare soarele. Sub
acţiunea căldurii şi luminii solare tetania dispare şi furnicile se pot mişca. Contaminarea
masivă a erbivorelor cu metacercari se face în special dimineaţa, înainte ca soarele să
apară şi să scoată furnicile din tetanie. Este posibilă contaminarea şi în timpul zilei,
deorece furnicile se deplasează după hrană şi pot fi ingerate odată cu firele de iarbă.
Metacercarii formaţi în corpul furnicilor reprezintă singura formă infestantă pentru
erbivore. Cercarii care ies din corpul melcilor – prima gazdă intermediară – nu sunt
infestanţi. Aceştia mor dacă în decurs de 3-4 zile nu sunt ingeraţi de către furnici.
Metacercarii ingeraţi de erbivore parcurg aproximativ acelaşi traseu până în ficat ca şi în
cazul speciei Fasciola hepatica.
Simtome. Din punct de vedere clinic dicrocelioza nu se manifestă cu semne
vizibile. În cazul unor infestări puternice, animalele slăbesc şi scade rata creşterii. Boala
este agravată dacă este asociată cu fascioloza.
Diagnosticarea la animalele vii se poate face numai prin examene microscopice
ale bilei sau fecalelor, atât la animale cât şi la om.
Tratamentul se face cu aceleaşi medicamente ca şi în cazul fasciolozei, la indicaţiile
medicului.
Profilaxia este asemănătoare cu profilaxia fasciolozei, iar la om constă în evitarea
ingerării furnicilor, odată cu legumele.

Opistorchis felineus – este un trematod digen parazit frecvent în canalele biliare

ale ficatului de la următoarele gazde definitive: pisică, câine, vulpe, excepţional la porc şi
accidental la om. A fost semnalat şi la om în Europa şi Africa. Gazdele intermediare: un
melc din genul Bithynia şi peştii dulcicoli: crap, lin, roşioară, plătică, mreană etc.
Ciclul biologic se desfăşoară într-o gazdă definitivă şi două gazde intermediare.
În ouăle eliminate de gazda definitivă se formează larva miracidiu şi ouăle respective pot
fi ingerate de melcul acvatic Bithynia leachi. În corpul melcului, din ou, iese larva
miracidiu şi se transformă în sporocist. Din sporocist se formează redii, care migrează în
hepatopancreas, unde dau naştere la cercari. Cercarii, după maturizare părăsesc melcul şi
ies în apă, unde întâlnesc cea dea doua gazdă, respectiv o specie de peşti: linul, roşioara,
plătica, crapul, mreana etc. Cercarii se fixează de tegumentul peştelui, se închistează,
după 4-6 săptămâni se transformă ân metacercari. Aceştia reprezintă formele infestante
ale parazitului, care ajung în intestinul gazdei definitive (care poate fi şi omul), prin
consumarea peştelui a cărui carne a fost insuficient tratată termic. În intestin metacercarii
părăsesc chistul şi migrează în ficat în canalele biliare. Semnele clinice sunt reduse,
uneori boala trece neobservată. După o lună de la infestare, apar însă dureri în etajul
superior al abdomenului, insoţite de inapetenţă, greţuri, cefalee, erupţii alergice,
eozinofilie.
Diagnosticul, numai pe baza examenului microscopic al bilei sau fecalelor.
Tratamentul este ca la fascioloză şi dicrocelioză.
Profilaxie. Evitarea popuării apelor cu dejecţiile omului sau animalelor infestate,
respectarea regulilor de igienă, evitarea consumării de peşte crud în general şi în special
în zonele infestate.

3
 Dintre trematodele parazite la om în zonele tropicale amintim speciile de
Schistosomum ( = Bilharzia). S. haematobium, care parazitează în vasele vezicii urinare
şi produce schistosomiaza vezicală, în Africa (mai ales în Egipt), Asia Mică şi Sudul
Europei, S. japonicum, care parazitează în venele ficatului şi produce schistosomiaza
hepatică, în Japonia, China şi Filipine şi S. mansoni, care parazitează în venele
intestinale şi produce schistosmiaza intestinală ( = rectală), în Orientul Apropiat, Africa
şi America Centrală şi de Sud. Adulţii trăiesc în perechi, masculul purtând femela într-un
canal numit ginecofor, format de marginile laterale ale corpului îndoite pe faţa ventrală.
Ouăle străbat peretele vezicii urinare producând hematurie şi se elimină odată cu urina la
S. haematobium, iar la celelalte două specii ajung în intestin de unde sunt eliminate la
exterior odată cu fecalele. Larvele miracidiu eclozate în apă îşi continuă dezvoltarea în
gasteropodele acvatice, apoi cercarii trec din nou în apă de unde pot pătrunde în pielea
omului în timpul înotului, a spălatului rufelor, a muncii în sistemul de irigaţii etc.
Simtomele sunt variate: febră, dureri abdominale, sensibilitate hepatică, hepato-
splenomegalie, tulburări dizenteriforme. Evoluţia schistosomiazei este cronică durând 20-
30 de ani.
Diagnosticul – pe baza examenului microscopic al urinii (sau fecalelor) în care se
găsesc ouăle parazitului.
Tratamentul se face cu medicamente care conţin antimoniu: Lucaton, Astiban, Fuadina,
Ambilhar etc.
Profilaxie. Se recomandă ca în focarele endemice omul să nu facă baie în bălţi cu
moluşte sau în canale de irigaţie, să bea numai apă fiartă şi chiar apa de spălat să fie
dezinfectată sau bine fiartă în prealabil. Distrugerea moluştelor infestate prin secarea
bălţilor, asanare, sau cu moluscocide (sulfat de Cu, pentaclorfenolat de Na, Perscon etc).