Curs - BCM-2017-02

Universitatea Stefan cel Mare din Suceava
Departamentul de Sănătate și dezvoltare umană

Specializarea Nutriție și Dietetică
BILOLOGIE CELULARĂ
ȘI MOLECULARĂ
ș. l. dr. Lungu Maria Magdalena
AN I
Note de curs
(uz intern pentru studenți)
2017/2018
CUPRINS
CAPITOL 01.
INTRODUCERE ÎN BIOLOGIA CELULARĂ ȘI MOLECULARĂ.
1.1 INTRODUCERE 9
1.1.1 Celula procariotă. Celula eucariotă 9
1.2 Caracteristici ale celulei de tip procariot și ale celulei de tip eucariot 10
1.2.1 Asemănări între cele două categorii de celule (procariote și eucariote). 10
1.2.2 Caracteristici care disting celulele eucariote de cele procariote 10
1.3. Structura celulei eucariote. 10
1.3.1 Organitele celulare 11
1.4 Propietățile fundamentale ale celulelor 12
1.4.1 Celulele au o formă de organizare complexă 12
1.4.2 Celulele dețin program genetic și mijloacele de a-l folosi 12
1.4.2 Celulele achiziționează și folosesc energie 12
1.4.3 Celulele dețin activitate mecanică. 13
1.4.4 Celulele sunt capabile să raspundă la stimuli 13
1.4.5 Capacitatea celulelor de a regla mecanismele interne (aotoreglare) pentru menținerea siguranței
celulare. 13
1.4.6 Celulele au capacitatea de a evolua 13
CAPITOL 02
TIPURI DE CELULE
2.1 Dimensiunea celulelor și a componentelor celulare. 17
2.2 Tipuri de celule 18
2.3 Diverse forme celulare 20
2.4 Celula cerebrală 21
2.5 Celulele epiteliului intestinal 21
CAPITOL 03
STRUCTURA MOLECULARĂ A MEMBRANEI PLASMATICE
3.1 introducere 25
3.2 MEMBRANA PLASMATICĂ (PLASMALEMA) 25
3.1.1 Conceptul de bistrat lipidic. 26
3.1.2 Asimetria bistratului lipidic membranar 26
3.2 COMPONENTA GLUCIDICĂ A MEMBRANEI 27
3.3 PROPRIETĂŢILE MEMBRANELOR CELULARE 28
3.4 FUNCŢIILE PLASMALEMEI 29
3.4.1 Funcția de transport transmembranar 29
3.4.2Funcția de MACROTRANSPORT 30
3.5 Receptorii membranari 31
3.4.1Receptorii membranari ionotropi 32
3.4.2 Receptorii membranari chimiotropi 32
CAPITOL 04
MATRICEA CITOPLASMATICĂ. CITOSCHELET. COMUNICARE CELULARĂ. INTERACȚIUNI ÎNTRE CELULE ȘI ÎN
CELULE ȘI MEDIU.
4.1 introducere 35
4.2 INTERACȚIUNI ÎNTRE CELULE ȘI MEDIU 35
4.2.1 SPAȚIUL EXTRACELULAR AL CELULELOR sau MATRICE EXTRACELULARĂ 36
4.3.2 SELECTINELE 41
4.3.3 Familia de IMUNOGLOBULINE 42
4.3.4 CADERINELE 43
4.4 PLASMODESMA 45
CAPITOL 05
NUCLEUL
5.1 Definitia nucleului 47
5.2 Functiile nucleului 48
5.3 STRUCTURA NUCLEULUI 48
5.3 Invelisul nuclear 50
5.4 Nucleoplasma (Matricea nucleului) 50
5.4 Nucleolul 51
5.6 Cromatina 52
5.7 Porii nucleului 54
CAPITOL 06
MATERIALUL GENETIC. EXPRIMAREA INFORMATIEI GENETICE (ADN, ARN)
6.1Materialul genetic. Genomul. 57
6.2 GENELE 57
6.3 Componenta ADN-ului 59
6.4 Nucleotidele. 59
6.5. Codul genetic 60
6.6 TRANSCRIPTIA 61
6.6.1 Forme de ARN 63
6.7 Sinteza proteinelor la nivelul ribozomilor – Translatia 64
CAPITOL 07
RETICULUL ENDOPLASMIC. COMPLEXUL GOLGI.
7.1 INTRODUCERE 67
7.2 RETICULUL ENDOPLASMIC 67
7.2.1 Structura Reticulului endoplasmic 69
7.3 COMPLEXUL GOLGI 70
7.3.1 Functii specifice ale aparatului Golgi. 71
7.4 Veziculele de transport 72
CAPITOL 08
MITOCONDRIA. PROCESE METABOLICE CELULARE
8.1 Mitocondriile, organite celulare generatoare de energie 75
8.2 Structura si morfologia mitocondriei. 76
8.3 Ce se întâmpla cu principalele substante provenite din nutrienti? 77
8.4 Rolul mitocondriilor. 80
CAPITOL 9
SECRETIA CELULARA
9.1 INTRODUCERE 83
8.2 Tipuri de celule secretorii 84
8.2.1 Celulele mucoase, secretorii de mucus de-a lungul tractului digestiv 84
8.2.2 Secretia gastrica – mucoasa gastrica raspunzatoare de secretia sucului gastric. 85
8.2.3. Secretia pancreatica. 85
8.3 LIZOZOMII 88
8.4 PEROXIZOMII 89
8.5 Vezicule secretorii 89
CAPITOL 10
TRANSPORTUL CELULAR
10.1 introducere 93
10.2 TRANSPORTORII MEMBRANARI 93
10.2.1 Proteine de transport
94
10.2.2 Proteine – canal (canale) 94
10.2.3 Pompele de transport 94
10.3 Clasificarea mecanismelor celulare și moleculare de transport 95
10.4 TRANSPORTUL PASIV (DIFUZIUNEA) versus TRANSPORTUL ACTIV 95
10.4.1 TRANSPORTUL PASIV/ DIFUZIUNEA 96
10.4.2 TRANSPORTUL ACTIV 96
10.5 TRANSPORTUL PASIV (DIFUZIUNEA) PRIN MEMBRANA CELULARA 96
10.5.1 Difuziunea substantelor liposolubile prin bistratul lipidic. 97
10.5.2 Difuziunea apei și a altor molecule insolubile în lipide prin proteinele-canal. 97
10.5.3 Difuziunea prin proteinele-canal 97
10.5.4 Difuziunea facilitata 98
10.6 OSMOZA 99
CAPITOL 11
TRANSPORTUL CELULAR II
11.1 TRANSPORTUL ACTIV AL SUBSTANTELOR PRIN MEMBRANA CELULARA 103
11.1.1 Importanța pompei sodiu-potasiu pentru controlul volumului celular. 105
11.1.2 Transportul activ secundar (cotransport – simport și contratransport - antiport). 106
11.1.3 Co-transportul glucozie și al aminoacizilor împreuna cu ionii de sodiu. 106
11.1.4 Contra-transportul ionilor de calciu și al ionilor de hidrogen împreuna cu ionii de sodiu. 107
11.2 Transportul activ transcelular. 108
11.3 Funcția de MACROTRANSPORT 109
11.3.1 EXOCITOZA 109
11.3.2 ENDOCITOZA 112
CAPITOL 12
CICLUL CELULAR ŞI DIVIZIUNEA CELULARĂ.
12.2 INTERFAZA 115
12.3 MITOZA SI CITOCHINEZA 116
12.3.1 PROFAZA 117
12.3.2 METAFAZA 117
12.3.3 ANAFAZA 117
12.3.4 TELOFAZA 117
12.4 REGLAREA CICLULUI CELULAR 118
12.4.1 Reglarea succesiunii evenimentelor ciclului celular 119
12.5 Gene implicate în controlul ciclului celular 121
12.5.1 Adeziunea celulară 122
12.5.2 Evoluţia celulelor după diviziune
122
12.6 APOPTOZA 123
12.6.1 Apoptoza şi senescenţa 125
CAPITOL 13
TEHNICI DE BIOLOGIE MOLECULARA
13.1 Tehnica PCR (Polymerase Chain Reaction) 129
13.2 Componentele reacţiei PCR 130
13.3 Primeri 130
13.3.1 Principalele probleme ale tehnicii PCR 131
13.4 Variante ale tehnicii PCR 132
13.4.1 Hot Start PCR 132
13.4.2 Touchdown PCR 132
13.4.3 Nested PCR 132
13.4.4 RT-PCR 133
13.4.5 PCR Multiplex 134
13.4.5 PCR-RFLP (Restriction Fragment Lenght Polymorphism) 134
CAPITOL 14
APLICAȚII ALE BIOLOGIEI MOLECULARE
14.1Cuprins 137
14.2 The Human Genome Project 137
14.3 BAZE DE DATE 138
BIBLIOGRAFIE
CAPITOL 01.
INTRODUCERE ÎN BIOLOGIA
CELULARĂ ȘI MOLECULARĂ.
8/Biologie celulara si moleculara/ ș.l. Dr. Lungu Maria Magdalena

1.1 INTRODUCERE
Biologia moleculară are ca principal scop înțelegerea structurilor moleculare și a rolului fiecărei
componente implicate într-o anumită activitate biologică, mijloacele prin care aceste componente
interacționeză.
CELULA este unitatea morfo-funcțională elementară a tuturor organismelor procariote și eucariote. Ea
reprezintă un prim nivel de organizare a materiei vii, dotat cu capacitate de autoreglare, autoconservare
și autoreproducere.
La nivelul celulei au loc multiple și complexe reacții biochimice, riguros reglate și coordonate. Desfășurarea
proceselor fiziologice în celulă este posibilă datorită unei organizări subcelulare extrem de complexe,
fiecare compartiment subcelular având o structură proprie și funcții specifice. Substructurile celulare sunt
în strânsa interrelație ierarhizate în niveluri de organizare subcelulară.
Funcționarea și supraviețuirea celulei, ca și a altor sisteme, necesită un aport continuu de materie și
energie din mediu.
De aceea în compoziția biochimică a celulelor întră 4 tipuri de moleculele:
- carbohidrați
- proteinele
- lipide
- acizi nucleici
În cursul evoluției, primele forme de viață celulară care au populat pământul au fost organismele
procariote anaerobe, apoi au apărut și primele eucariote. Nu se știe cu exactitate când a apărut viața
procariotă pe pământ. Sunt totuși dovezi în scoarța terestră care indică apariția vieții procariote cu circa
2.7 miliarde de ani în urmă.
Aceste două tipuri de organizare celulară au coevoluat și coexistă în biosfera actuală a planetei noastre.
1.1.1 Celula procariotă. Celula eucariotă
Se diferențiază două tipuri fundamentale de celule - procariotă și eucariotă.

Odată cu apariția microscopului electronic, biologii au avut posibilitatea examinării structurii interne a
diverselor tipuri de celule.
În urma studiilor s-au diferențiat două clase fundamentale de celule – procariote și eucariote. Cele
două clase de celule diferă între ele prin mărimea lor, prin structura internă și nu în ultimul rând prin
organitele pe care le conțin.
Celulele de tip procariot – au structură simplă și sunt caracteristice bacteriilor. Celulele procariote sunt
celule primitive, fără organite, cu dimensiuni între 0,1-10 microni (micoplasmele, bacterii, cianobacterii
sau algele albastre) şi din care nucleul lipseşte, astfel că ADN-ul este mai puţin protejat; diviziunea
acestor celule este rapidă.
Celulele de tip eucariot – (gr. carion –nucleu; eu- bine, bun), au o organizare complexă conţin organite
şi nucleu ce adăposteşte materialul genetic şi sunt prezente la protozoare, fungi şi celulele organismelor
din regnul vegetal şi animal.
Biologie celulara si moleculara/ ș.l. Dr. Lungu Maria Magdalena/9

1.2 CARACTERISTICI ALE CELULEI DE TIP PROCARIOT ȘI ALE CELU-
LEI DE TIP EUCARIOT
1.2.1 Asemănări între cele două categorii de celule (procariote și eucariote).
-Membrana plasmatică are costrucție similară.

-Informația genetică este codificată în ADN
-Folosesc mecanisme similare pentru transcripție și translația informației genetice, inclusiv
prezența ribozomilor.
-Aceleași căi metabolice (glicoliza, ciclul acizilor tricarboxilici - Krebs)
-Mecanisme și organite similare pentru conservarea energiei chimice sub formă de ATP (localizate
în membrana plasmatică la procariote și în membrana mitocondrială la eucariote)
-Mecanisme similare pentru fotosinteză – la cianobacterii și plantele verzi.
-Mecanisme similare pentru sinteza și inserarea proteinelor membranare.
-Dispun de structuri similare pentru digestia proteinelor – la arhebacterii și eucariote.
1.2.2 Caracteristici care disting celulele eucariote de cele procariote
- prezența unui nucleu cu citoplasmă proprie (nucleoplasma), separate prin membrană nucleară
ce conține structuri poroase.
- complexul cromozomial format din ADN și proteinele asociate care sunt capabile să formeze o
structură mitotică.
- organite citoplasmatice complexe cu membrană proprie (reticul endoplasmatic, complex Golgi,
lizozomi, endozomi, peroxizomi, glioxizomi).
- organite citoplasmatice specializate pentru respirația aerobă (mitocondria) la organismele
animale) și respectiv fotosinteză (cloroplastele la plante).
- sistem citoscheletic complex format din microfilamente, filamente intermediare și microtubuli.
- prezența complexului de flageli și cili.
- capacitatea de a îngloba substanțe fluide dar și substanțe specifice prin incluziune în vezicule ale
membranei plasmatice ( endocitoză și fagocitoză).
- conținutul în celuloză a cereților celulari la plante.
- diviziunea celulară prin separarea cromozomilor.
- prezența a două copii de gene pentru fiecare celulă (diploidie), câte una pentru fiecare celulă
maternă.
- Prezența polimerazelor – complex de trei enzime diferite implicate în sinteza de ARN (ARN
polimeraze).
- reproducere sexuată prin mitoză și fertilizare.
1.3. STRUCTURA CELULEI EUCARIOTE.

Celula eucariotă prezintă membrană plasmatică la exterior și citoplasmă cu citoschelet la interior.
Citoscheletul cuprinde microtubuli și microfilamente. În citoplasmă se găsesc diverse organite celulare.
Diversele tipuri de celule chiar dacă au formă și conținut diferite, totuși conținutul în organite celulare
este similar tuturor tipurilor de celule. Organitele celulare au o formă și localizare particulară (specifică)
care diferă de la o specie la alta. Fiecare tip de organit are o compoziție macromoleculară dispusă într-un
mod prestabilit.
De exemplu, mitocondria, ca organit celular, este prezentă în toate tipurile de celule la organismele
eucariote (plante și animale), chiar dacă în unele celule poate să aibă o formă mai rotunjită, iar în alte
celule o formă mai alungită. Totuși, diferențele care apar în ce privește numărul organitelor, forma și
poziționare lor, pot fi corelate cu activitățile unui anumit tip de celulă.
1.3.1 Organitele celulare
Organitele celulare aflate în citoplasmă au forme și dimensiuni variate. Organitele celulare

prezintă o mare diversitate, atât în privința structurii, compoziției chimice, cât și în privința funcțiilor pe
care le îndeplinesc.
Organitele celulare se deosebesc între ele și prin prezența sau absența membranei lipoproteice, după
conformația și rolul acesteia.
Organite fără membrană – ribozomi, microtubuli, microfilamente
Organite cu membrană simplă – reticul endoplasmic, aparat Golgi, lizozomi, peroxizomi
Organite cu membrană dublă (numită și anvelopă) – nucleul, mitocondria
În figura de mai jos sunt reprezentate organitele citoplasmatice de la o celulă epitelială de șobolan:
fig 1.1 structura celulei eucariote
- nucleu cu membrană dublă, nucleol și nucleoplasmă,

- complex Golgi
- Reticul endoplasmatic neted- Reticul endoplasmatic rugos
- Mitocondrie
- Ribozomi

- vacuole (lizozomi, peroxizomi)
1.4 PROPIETĂȚILE FUNDAMENTALE ALE CELULELOR
1.4.1 Celulele au o formă de organizare complexă
Complexitatea organizațională a celulei este o proprietate evidentă dar greu de descris.

Pentru început să ne referim la complexitatea în termeni de consistență. Cu cât este mai complexa
o structură cu atât este mai mare numărul componentelor și cu atât este mai mică toleranța erorilor
(în natură și în interacțiunile dintre componente) și nu în ultimul rând cu atât sunt mai mari și mai
complicate sistemele de control și reglare care trebuie să se desfășoare pentru a menține sistemul
în parametri funcționali.
Activitățile celulare se remarcă prin precizie.
ex. duplicarea ADN-ului – poate să apară o eroare la fiecare 10 milioane de nucleotide încorporate,
dar multe dintre aceste erori sunt corectate imediat printr-un mecanism de reparare ce este capabil
să recunoască defectul.
1.4.2 Celulele dețin program genetic și mijloacele de a-l folosi
Organismele sunt constituite pe baza informației codificate la nivelul genelor. Genetica

umană deține suficiente informații astfel încât dacă am converti codul genetic în cuvinte am umple
milioane de pagini de text.
Remarcabil este că acest volum mare de informații este împachetat în cromozomi iar aceștia care
ocupă spațiul din nucleul celulei – de sute de ori mai mic decât dimensiunea punctului de pe litera
i.
Genele sunt locuri de stocare și codificare a informației. Mai mult decât atât genele mai dictează
multe alte procese celulare – construirea structurii celulare, direcția în care se desfășoară activitățile
celulare.
Descoperirea mecanismelor prin care celulele folosesc informația genetică sunt considerate a fi o
achiziție importantă a științei în ultimele decenii.
1.4.2 Celulele achiziționează și folosesc energie
Fiecare proces biologic necesită consum de enrgie. Toată energia utilizată de viața pe
pămant provine de la soare. Apoi energia luminoasă traversează membrana celulelor fotosintetice.
Mai departe energia luminoasă este convertită prin fotosinteză în energie chimică care apoi este
stocată sub formă de carbohidrați ca sucroză sau amidon (molecule cu nivel ănalt de energie).
La om, glucoza este eliberată de către ficat în sânge prin intermediul căruia circulă prin organism
furnizand energia chimică necesară celulelor. Odată ajunsă în celulă, glucoza este dezasamblată
astfel ăncat energia eliberată să fie stocată sub o formă disponibilă celulei (de obicei sub formă de

ATP) ca apoi să poată fi folosită când în diverse procese celulare care necesită consum de energie.
La nivelul celulelor au loc numeroase reacții chimice. Celulele funcționează ca niște plante în miniatură.
Chiar și cea mai simplă celulă bacteriană este capabilă să desfășoare sute de transformări chimice diferite.
Orice modificare chimică la nivel celular necesită enzime. Totalul de reacții chimice dintr-o celulă
reprezintă metabolismul celular.
1.4.3 Celulele dețin activitate mecanică.
Macromoleculele sunt transportate dintr-o parte a membranei în cealaltă, sau chiar la interiorul
celulei, structurile intracelulare sunt asamblate și apoi rapid dezasamblate, și , de multe ori, întreaga celulă
se deplasează. Aceste tipuri de activități se bazează pe schimbările în dinamica celulară, multe dintre ele
fiind schimbări în forma proteinelor de structură. T
1.4.4 Celulele sunt capabile să raspundă la stimuli
Unele celule răspund la stimuli în manieră foarte evidentă, alte celule răspund într-o manieră
mai puțin evidentă. Multe celule sunt acoperite la suprafața membranei celulare cu receptori care
interacționează cu substanțele într-o manieră specifică. Celulele posedă receptori pentru hormoni, factori
de creștere, substanțe extracelulare, substanțe de pe suprafața altor celule (Antigeni). Receptorii celulari
furnizează căile prin care agenții externi pot provoca răspuns specific din partea celulelor țintă. Celulele
pot să răspundă la stimuli specifici prin alterarea activităților metabolice, deplasarea dintr-un loc în altul
sau chiar prin sinucidere/moarte celulară.
1.4.5 Capacitatea celulelor de a regla mecanismele interne (aotoreglare) pentru menținerea sigu-
ranței celulare.
Se referă la modul în care o celulă ăși controlează propriile activități.

Mecanismele celulare de reglare devin mult mai evidente atunci când celulele încep să fie distruse.
De exemplu incapacitatea unei celule de a corecta o greșeală când se replica ADN-ul poate avea ca
rezultat apariția unei mutații, sau o greșeală în controlul de creștere normală poate transforma celula
într-o celulă canceroasă cu capacitatea de a distruge întregul organism.
De exemplu cum o celulă izolată este capabilă să recunoască absența celulelor învecinate, astfel înacat
apar repercursiuni pe parcursul creșterii și dezvoltării ulterioare. (ex. Celula embrională).
1.4.6 Celulele au capacitatea de a evolua
Se presupune că celulele au evoluat dintr-o formă de viață precelulară comună.

Dacă se compară celulele unei bacterii ce trăiește în tractul intestinal al omului și o celulă componentă a
tractului intestinal se constată că ambele au evoluat dintr-o celulă strămoș comun.
Fiecare tip de activitate celulară necesită un set unic de instrumente moleculare de mare complexitate –
selecția naturală și evoluția biologică.

Bibliografie
1. Alberts Bruce, Alexander Johnson, Julian Lewis, David Morgan, Martin Raff, Keith Roberts, Peter Walter
Molecular Biology of the Cell sixth edition,, ed. Garland Science, 2015.
2. Benga & Tager, Biomembranes – Basic and medical research, Springer – Verlag, 1988.
3. Benga Gh., Biologie Celulară şi Moleculară, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1985.
4. Cooper G.M., The Cell - A Molecular Approach, 2nd ed., Sunderland (MA), Sinauer Associates, Inc.; 2000.
5. Gerald Karp, Cell and Molecular Biology Concepts and Experiments, editia a 6-a, 2010, ISBN-13978-0-470-
48337-4, Printed in the United States of America, pdf.

CAPITOL 02
TIPURI DE CELULE

2.1 DIMENSIUNEA CELULELOR ȘI A COMPONENTELOR CELULARE.
Cel mai des folosite în biologia celulară sunt unitățile de măsură exprimate în micrometri (µm) și
nanometru (nm). Un µm reprezintă 10 -6 metri, iar un nm reprezintă 10 -9 metri.
Dimensiunea moleculelor biologice mari se exprimă în nm. Astfel o moleculă de mioglobină, proteină
tipică globulară, este aproximativ 4,5 nm, 3.5 nm. Moleculele de proteine mai mari cum sunt colagenul
sau miozina au dimensiuni de ordinul a 100 nm lungime.
Macromolecule complexe ca ribozomi, microtubuli și microfilamente au dimensiuni între 5 și 25
nm în diametru.
Molecula de ADN este aproximativ de 2 nm grosime.
Dincolo de aceste dimensiuni foarte mici, complexele macromoleculare constituie niște
„nanomașini” sofisticate capabile să execute diverse procese natură mecanică, chimică și electrică.
Dacă pentru molecule și macromolecule se folosesc exprimările în nm, pentru celule și organitele
lor cel mai frecvent sunt întalnite exprimările în micrometri.
- Nucleul de exemplu are dimensiuni de aproximativ 5-10 µm în diametru.
- Mitocondria are 2 µm în lungime
- Celulele procariote tipice au dimensiuni în lungime de la 1 la 5 µm.
Figura 2.1
Dimensiunile relative ale unor structuri celulare de interes în

biologia celulară.

2.2 TIPURI DE CELULE
La organismele pluricelulare diversele activități sunt coordonate de diverse tipuri de celule
specializate.
Celulele specializate se formează printr-un proces numit DIFERENȚIERE. La om de
exemplu, celula ou fertilizată va evolua printr-o serie de procese pe parcursul fazelor de dezvoltare
embrională ce vor avea ca rezultat formarea a circa 250 de tipuri diferite de celule diferențiate.
Unele dintre aceste celule vor face parte din glandele digestive, altele vor fi componente
ale mușchiului scheletic, altele vor intra în structura medulară și așa mai departe (Figura ...).
Căile de diferențiere urmate de fiecare celulă embrională depind în primul rând de
semnalele recepționate de la celulele din mediul ce o înconjoară. Aceste semnale depind de
poziția fiecărei celule în cadrul embrionului. Cercetătorii studiază cum să controleze procesul de
diferențiere celulară în culturi de celule in vitro și apoi cum să aplice aceste cunoștințe pentru a
servi în tratarea unor patologii umane complexe.
Ca rezultat al diferențierii, tipuri diferite de celule capătă un aspect diferit și un conținut
molecular diferit. În continuare vor fi evidențiate câteva exemple de celule diferite cu formă și
compoziție diferită.
• Celulele scheletului muscular conțin o rețea de filamente cu un aliniament precis și cu o
compoziție unică pe bază de proteine contractile (actina, miozina).
• Celulele cartilaginoase devin înconjurate de o matrice caracteristică ce conține polizaharide
și colagenul ca proteină, împreună conferind susținere mecanica.
• Celulele roșii ale țesutului sanguin dobândesc formă de disc biconcav și conțin hemoglobina
ca principală proteină, ce are rolul de a transporta oxigenul.
La făt sunt prezente mai multe căi de diferențiere celulară ce duc la formarea diverselor
tipuri de celule.
1. celule nervoase
2. celulele roșii ale sângelui
3. celulele musculare netede
4. celulele musculaturii striate
5. celule adipoase (grase)
6. celulele epiteliului intestinal
6. celulele măduvei osoase cu osteocite
8. celulele țesutului conjunctiv și fibroblaste
Capacitatea de multiplicare și diferențiere celulară a celulelor stem în tipuri celulare
diferite.
Măduva osoasă poate regenera țesutul sanguin deoarece conține un procent mic de celule
care pot prolifera și pot repopula țesutul medular cu celule generatoare de celule sanguine. Aceste
celule care pot regenera sângele din măduva osoasă poartă numele de celule stem hematopoietice

Figura.2.2
Căi de diferențiere celulară. Câteva tipuri de celule

diferențiate la făt. (MICROGRAPHS COURTESY OF
MICHAEL ROSS UNIVERSITY OF FLORIDA.)
(HSCs hematopoietic stem cells).

Ele sunt răspunzătoare de regenerarea a milioane de celule roșii și albe din sânge care trăiesc și
mor în fiecare minut în corpurile noastre.
Celulele stem sunt definite ca celule nediferențiate și pluripotente.
- nediferențiate pentru că sunt capabile de reînnoire, producând mai multe celule noi.
- pluripotente pentru că sunt capabile de diferențiere în două sau mai multe tipuri de celule mature.
Astfel din celulele stem placentare se pot diferenția următoarele tipuri de celule:
- celule endoteliale
- celule musculare
- celule cartilaginoase
- celule hepatice
- celule sanguine
- celule cardiace
- celule pancreatice
- celule osoase
Figura.2.3
Celule Stem

În țesutul adipos adult și în măduva osoasă se găsesc celule stem capabile de diferențiere
în celule adipoase.
Figura2.4
Celule stem adulte în curs de diferențiere în celule adipoase (grase) în cultură. COUR-
TESY SCIENTIFIC, FROM NATURE 451:855, 2008.)
2.3 DIVERSE FORME CELULARE

Celulă poliedrică -Ficatul - celula hepatică
Celulă cubică-Rinichiul -tubi uriniferi-epiteliul
Celulă rotundă- Ovar-Folicul ovarian- Ovocitul este celula cea mai mare din organism -la om 250
microni, conține principii nutritive, substanţe de rezervă glucidice, lipidice.
Celulă pavimentoasă- mezenterul. Celulele au forma de pietre de pavaj, de paviment, neregulate,
poliedrice.
Celulă stelată-maduva spinării- neuronul multipolar. Neuronii au formă stelată şi după cum trece
sectiunea aceasta poate să taie prelungirile lor sau poate să treacă deasupra nucleului şi acesta
se va observa, rezultând cele mai diferite forme.
fig 2.5
Diferențierea elementelor figurate din

plasma sanguină.

Celula prismatică- Epiteliul vezicii biliare. Vezica biliară prezintă un epiteliu unistratificat format din
celule columnare sau prismatice situat spre lumenul vezicii biliare şi care constituie primul strat al mucoasei.
Sub stratul de celule epiteliale se găseşte membrana bazală care le desparte de ţesutul conjunctiv, toate
la un loc formând mucoasa. Prin intermediul membranei bazale se leagă celulele epiteliale de ţesutul
conjunctiv subiacent.
2.4 CELULA CEREBRALĂ

Pe lângă neuroni mai sunt și alte tipuri de celule nervoase. În jurul neuronilor apar punctiforme,
o multitudine de nuclee ale celulelor gliale la care nu se observă bine citoplasma. Celulele gliale sunt în
număr foarte mare şi sunt reprezentate de diferite categorii de astrocite.
Neuroglia (lipici nervos) sau celulele gliale sunt de 50 de ori mai numeroase decât neuronii. Celulele
gliale nu au axoni sau sinapse.
Functiile acestor celule pentru neuron sunt foarte diverse și ajuta inclusiv la recuperarea
neuronului în urma unor leziuni, formarea sinapselor și producerea mielinei.
Exista mai multe tipuri de celule gliale, iar fiecare are o alta funcție.
• Celulele Schwann și oligodendroglia asigura mielina neuronilor din sistemul nervos central și,
respectiv, din cel periferic.
• Astrocitele, în forma de stea asigura substanțele nutritive pentru neuroni, ăi mențin la locul lor,
digeră părți din neuonii morți.
2.5 CELULELE EPITELIULUI INTESTINAL

Responsabile de transferul nutrienților din tractul gastrointestinal. Celulele epiteliale localizate
de-a lungul intestinului sunt strâns legate între ele. Terminația apicală a acestor celule care acoperă
intestinul, sunt dotate cu niște prelungiri lungi numite microvili care facilitează absorbția nutrienților.
Microvilii ies în afara celulei prin zona terminală apicală datorită structurii skeletice interne
formată din filamente, care sunt formate dintr-o proteină monomerică (actina) polimerizată într-o
f
ig 2.6
Schema procedurii de transplant de celule diferenți-

ate.

manieră specifică. La capătul bazal terminal, celulele intestinale au numeroase mitocondrii care
furnizează energia necesară să proceseze diversele procese de transport membranar. Fiecare
mitocondrie deține o membrană internă specifică, cu numeroase proteine inclusiv un mecanism
de sinteză a ATP-ului.
Toate aceste nivele de organizare a celulei intestinale sunt reprezentate în figura de mai
jos.
Diferențierea celulară controlată in vitro
În prezent există proceduri pentru obținerea celulelor cu scopul de a le folosi în terapia de
transplant de celule. O porțiune mică de țesut prelevat de la un pacient și o celulă somatică
fuzionate cu un ovocit donator al cărui nucleu propriu a fost eliminat anterior. Rezultatul constă
în obținerea unei celule ovocit (ou) cu nucleul pacientului. Acest lucru permite obținerea unui nou
embrion iar apoi celulele sunt crescute în cultură. Apoi celulele sunt direcționate spre diferențiere
într-un anumit tip de celule necesare, care apoi sunt trasnplantate pacientului pentru a restabili
funcționarea unui anumit organ.
fig 2.7
Schema procedurii de transplant de celule diferenți-

ate.
Bibliografie
Conferenţiar Dr. Med. Alexandra Crişu Bota, Asistent univ. Dr. Cezar Bologa, Universitatea ,,Lucian Blaga” din Sibiu
Facultatea de Medicină ,,Victor Papilian”Biologie celulară, Îndrumător de lucrări practice, 2010
Arthur S. Bard, Dr. Mitchell G. Bard, Sa înțelegem creierul, traducere de Ioana Banner, Ed. Curtea veche, Bucuresti,
2006.

CAPITOL 03
STRUCTURA MOLECULARĂ A
MEMBRANEI PLASMATICE

3.1 INTRODUCERE
Învelișul celular este alcătuit din trei zone principale (figura 1).
• Glicocalix- învelișul dulce al celulei (suprafața externa a învelișului celular, alcătuita din compo-
nentele glucidice ale macromoleculelor membranare, expuse pe suprafața externa a membranei)
• Plasmalema, sau membrana celulara propriu-zisa (stratul mijlociu, componenta de baza
lipo-proteică a învelișului celular)
• Citoschelet membranar (aflat pe faţa citoplasmatica, intracelulara, a plasmalemei)
figura 3.1. reprezentare schematică a principalelor componente ale învelișului celular.
fig 3.1
Invelisul celular
3.2 MEMBRANA PLASMATICĂ (PLASMALEMA)

Membrana plasmatică este alcatuită din două componente majore, lipide și proteine, cu
rol structural care determină și definesc structura și proprietățile membranare.
LIPIDELE
Principala componentă a membranei plasmatice o reprezintă lipidele distribuite sub for-
ma unui bistrat lipidic (fosfolipidic), impermeabil pentru majoritatea moleculelor solubile în apă
(hidrosolubile).
PROTEINELE din structura membranei îndeplinesc funcții complexe:
- de transport selectiv, de la exteriorul către interiorul celulei și invers, de ioni, molecule mari și
molecule mici
Cercetările efectuate pe membrana plasmatică au permis descrierea organizării structur-
ale a acesteia.
De asemenea, studiile efectuate pe membrana plasmatica stau la baza conceptului că
toate membranele biologice au aceeași organizare structurală.
Eritrocitele au fost printre primele celule studiate ce au contribuit la elaborarea unui
model de structură pentru membranara plasmatică. Acest lucru a fost posibil ca urmare a struc-
turii simple a eritrocitului (fără nuclei și fără organite celulare), procesul de izolare a membranei
plasmatice fiind ușor accesibil, permițând ulterior evidențierea componentelor chimice structur-
ale (lipide și proteine membranare).
Clasificarea proteinelor membranare după structură.
• Proteine globulare -rezulta din plierea lanturilor polipeptidice (în general proteinele intergrate
în membrană)
• Proteine fibrilare – lanţuri polipeptidice liniare (localizate pe superfaţă înternă sau externă a
Biologie celulara si moleculara/ ș.l Dr. Lungu Maria Magdalena/25
membranei, alcătuiesc structura MEC sau fac parte din citoscheletul membranar)
3.1.1 Conceptul de bistrat lipidic.
Acest concept are la baza studiul, a doi oameni de știința (Gortel și Grendel,
1925), care a presupus extragerea lipidelor membranare dintr-un anumit număr de eri-
trocite astfel încât s-a putut calcula suprafața membranară a eritrocitelor considerate în
studiu. Lipidele extrase au fost transferate pe apă formând la suprafața acesteia o pelicula
de molecule. S-a constatat că suprafața peliculei era dublă față de suprafața eritrocitelor
luate în studiu și s-a elaborat conceptul conform căruia membrana celulară este alcătuită
dintr-un strat dublu de lipide.
Conceptul de bistrat lipidic este confirmat de observațiile obținute la microscopul
electronic unde membrana plasmatica apare sub forma a două linii dense separate de un
spațiu.
A fost astfel elaborat modelul de „mozaic fluid”
fig 3.2
Modul de autoasamblare a lipidelor membranare în mediile apoase
3.1.2 Asimetria bistratului lipidic membranar
Componenta lipidică
Lipidele din structura membranei plasmatice se regăsesc sub diverse forme:
1. fosfolipide,
2. colesterol,
3. glicolipidele.
1. Fosfolipidele
Principalele fosfolipide din compoziția membranei plasmatice sunt:
- fosfatidilcolina,
- fosfatidiletanolamina,
- fosfatidilserina,
- sfingomielina.
Cele patru fosfolipide prezentate mai sus reprezintă peste 50% din totalul lipidelor mem-

branare.
În membrana plamatică fosfolipidele au o distribuție asimetrica între cele doua fețe ale
bistratului.
Astfel stratul extern al membranei conține în special fosfatidilcolina și sfingomielina,
iar stratul intern conține mai ales fosfatidiletanolamina și fosfatidilserina. În stratul intern al
membranei plasmatice se află fosfatidilinozitolul, care deși prezent în cantitate mică are un rol
important în semnalizarea celulară.
Stratul membranar din vecinătatea citosolului celular (la interior) are o încărcare neg-
ativă ca urmare a grupărilor polare ale fosfatidilserinei și fosfatidilinozitolului, acestea fiind
predominante cantitativ în stratul intern.
Pe lângă distribuția inegală a compoziției chimice la nivelul membranei celulare se iden-
tifică și o distribuție inegală a funcțiilor membranare. Stratului extern îi revin funcțiile de ade-
ziune, recepție si apărare, iar stratului intern în special funcția enzimatică
2. Colesterolul este un component major al membranei plasmatice, fiind prezent aproape
în aceeași cantitate ca și fosfolipidele.
3. Glicolipidele prezente întotdeauna în stratul extern au porțiunile oligozaharidice ex-
puse la suprafața celulei și se regăsesc în proporție mult mai mica, doar 2% din totalul lipidelor
membranare.
Citoscheletul asociat membranei este o rețea de endoproteine cu ochiuri și noduri, soli-
dară membranei prin atașarea la endodomeniul unor proteine transmembranare.
Grosimea acestei structuri membranare este de 5-10nm. Citoscheletul asociat membranei este
solidar și cu citoscheletul celular fiind responsabil de menținerea ș/sau modificarea formei ce-
lulelor, ca și de geometria membranei (de exemplu: forma biconcavă a eritrocitului, structurarea
specializărilor de membrană cum ar fi microvili, stereocili, cili, flageli).
Dintre proteine, spectrina este componenta de bază a citoscheletului asociat membranei.
Mobilitatea proteinelor membranare constă în mișcări de rotație și mișcări de translație.
Mișcarea de rotație a proteinelor membranare, în jurul propriei axe, denumită și difuzie ro-
tațională, este de cel puțin 1000 de ori mai lentă cedat a lipidelor. Acest lucru se datorează și
diferențelor mari de dimensiuni între lipide și proteine.
Mișcarea de translație a proteinelor, numită și difuzie laterală, este de asemeni mult mai lentă
decât cea a lipidelor.
3.2 COMPONENTA GLUCIDICĂ A MEMBRANEI
Pe lângă lipide și proteine, în compoziția moleculară a membranelor se regăsesc și glu-

cidele, care formează componenta glucidică a membranei celulare. Se folosește termenul de
componentă glucidică deoarece în structura membranelor celulare glucidele nu se regăsesc ca
și molecule sau macromolecule individuale, ci sunt legate la o structură de natură lipidică sau

proteică, sub formă de oligozaharide.
Polizaharidele sunt mai rar întâlnite în compoziția membranelor celulare.
Glucidele din componența membranei celulare se regăsesc la exteriorul membra-
nei și formează un înveliș numit GLICOCALIX.
GLICOCALIXUL este învelișul glucidic al celulelor, constituit din structuri oli-
gozaharidice inserate pe lipide, sau proteine.
Componentele glicocalixului sunt:
- glicolipidele,
- glicoproteinele,
- proteoglicanii.
Grosimea glicocalixului variază de la 20 la 50 nm.
Variațiile de grosime a glicocalixului sunt și în funcție de tipul de celulă dar și în
cadrul aceleiași celule de la o zonă celulară la alta.
Exemplu la celulele epiteliilor unistratificate apar variații între polul apical și cel
latero-bazal.
Cu cât glicocalixul este mai gros cu atât celulele sunt mai puțin implicate în inter-
relațiile cu alte celule sau cu matricea extracelulară.
Nu toate monozaharidele din natură intră în structura glicocalixului. Doar nouă

dintre monozaharide participă la formarea lanțurilor oligozaharidice ale glicolipidelor și
glicoproteinelor.
- glucoza (Glc),
- galactoza (Gal),
- manoza (Man),
- fucoza (Fuc),
- N -acetil-glucozamina (Glc N Ac),
- N -acetil-galactozamina (Gal N Ac)
- acizii sialici (SA)
- xiloza
- acizii uronici (acid glucuronic, acid iduronic).
3.3 PROPRIETĂŢILE MEMBRANELOR CELULARE
1. Membranele celulare sunt structuri dinamice, lipidele şi proteinele sunt mobile.

Ele işi pot schimba poziția în membrană, deplasându-se după mai multe principii:
- Difuzie laterală (deplasarea libera a lipidelor şi proteinelor în plan orizontal, în cadrul
aceluiaşi strat membranar).

Coeficientul de difuze a lipidelor este mai mare decât cel al proteinelor;
- Difuzie rotaționala (răsucirea lipidelor și proteinelor în jurul propriei axe)
- Difuzie transversala, inversiune sau deplasare de tip flip-flop (schimbul de molecule între cele
doua monostraturi ale bistratului lipidic.
2. Membranele celulare sunt structuri fluide:
– Creșterea conținutului de colesterol în membrană - scade fluiditatea;
– Creșterea lungimii catenelor din structura acizilor grasi – scade fluiditatea;
– Creșterea gradului de saturație al acizilor graşi din structura lipidelor – scade fluiditatea;
– Creșterea conținutului membranar în glicolipide polare (gangliozide) – scade fluiditatea
3. Asimetria membranelor din punct de vedere chimic și funcțional.
Distribuția inegală a tipurilor de lipide în cele doua straturi lipidice. În stratul extern predomi-
na glicolipidele, fosfatidilcolina și sfingomielina, iar în stratul intern – fosfatidiletanolamina si
fosfatidilserina;
Distribuția inegală a sarcinilor electrice;
Distribuția inegaăa a functiilor membranare. Stratului extern îi revin funcţiile de adeziune, re-
ceptive si apărare, iar stratului intern – în special funcţia enzimatică
3.4 FUNCŢIILE PLASMALEMEI
Unele dintre funcţiile plasmalemei sunt asigurate de proteinelele membranare.
fig. 3.3
proteine membranare
3.4.1 Funcția de transport transmembranar
– pasiv, activ, microtransport, macrotransport

Controlul fluxului de informaţie
– recunoasterea, recepţia si transmiterea moleculelor semnal
Formarea conexiunilor intercelulare si cu matricea extacelulara (MEC)
– joncţiuni adeziune,
– joncţiuni de comunicare,
– joncţiuni strânse
– joncţiuni de ancorarea la MEC
Transportorii membranari
-sunt proteine intrinseci ale membranei celulare care permit pasajul metaboliților.
-sunt selective

În scopul evitării pierderii conținutului celular și pentru separarea celor 2 medii:
extra de cel intracelular, membrana este impermeabilă pentru moleculele hidrofile.
Dar, cum reacțiile chimice se desfășoară în soluții apoase, transportorii intervin
pentru a ajuta la traversarea membranei; ei sunt trei categorii:
- moleculele cărăuș („carrier”),
- canalele
- pompele.
Canalele -Sunt proteine membranare permeabile selective, pentru unul sau mai mulți ioni
Cel mai puțin selectiv este canalul nicotinic, implicat în stimularea musculară și
care permite pasajul tuturor ionilor pozitivi monovalenți.
Cele mai multe canale sunt pentru un singur ion (calciu, sodiu, potasiu, clor, etc.)
-Asigură transportul pasiv, după legile difuziunii, în timp ce pompele transportă contra
unui gradient.
-Se deschid și se închid funcție de diverși stimuli – electric, chimic, mecanic.
-Sunt prezente în toate membranele celulare, având un rol particular în fiziologia celulelor
excitabile (neuron, celula musculara).
3.4.2FUNCȚIA DE MACROTRANSPORT
ENDOCITOZA ȘI EXOCITOZA
Exocitoza este procesul prin care celulele transportă proteinele şi lipidele nou-sintetizate
către membrana celulară. Transportul proteinelor solubile ce vor fi secretate în
mediul extracelular şi al componentelor membranei celulare are loc în structuri
veziculare (~50 nm în diametru) sau tubulare.
Endocitoza este procesul de internalizare de către celule a unor macromolecule, particule
sau chiar a altor celule.
fig. 3.4
endocitoza
fig. 3.5
exocitoza

Materialul extracelular este înconjurat progresiv de către membrana celulară care apoi formează
o invaginaţie înspre interiorul celulei şi apoi se desprinde, formând o veziculă endocitică ce
conţine substanţa ingerată.
În funcţie de mărimea veziculelor se disting două tipuri de endocitoză:
- fagocitoza (ingestia unor particule mari, cum ar fi microorganismele);
- pinocitoza (ingestia de fluide).
Particulele internalizate sunt transportate în mare parte către lizozomi. Membranele
internalizate pot fi reciclate către membrana celulară.
fig. 3.6
Funcția de semnalizare
celulară
3.5 RECEPTORII MEMBRANARI
Pe membrana celulară se află localizați diverși receptori membranari (proteine mem-

branare).
Alți receptori celulari sunt localizați în citoplasmă și la nivelul nucleului.
• Receptori citoplasmatici (proteine-enzime citoplasmatice)
• Receptori nucleari (proteine reglatoare de gene).
Sunt proteine transmembranare
Recunosc specific o anumita molecula – ligand specific
Legătura ligand - receptor se caracterizează printr-o afinitate mare o concentraţie foarte mica
(10 -9 –10 -11 Mol) a ligandului poate fi detectată de receptor şi poate declanşa fenomenele
intracelulare de transmitere a mesajului
Mecanismele de acțiune intacelulare ale receptorilor membranari sunt de tip ionotrop sau chi-
miotrop.

3.4.1Receptorii membranari ionotropi
- Sunt proteine membranare, care leagă un ligand specific, iar legatura ligand-receptor
duce la deschiderea unui canal ionic.
- Deschiderea canalului ionic modifică permeabilitatea membranei pentru un ion specific.
- Mai pot fi denumite și canale ionice cu poartă dependentă de ligand.
Exemple:
- receptorul nicotinic pentru acetilcolină (Ach) – deschiderea canalelor de Na +.
- receptorul pentru acidul--aminobutiric (GABA) – deschiderea canalelor pentru Cl -.
- receptorul glutaminic (glutamate analogue N-Methyl-D-Aspartate - NMDAr) – de-
schiderea canalelor ionice pentru Ca 2+
3.4.2 Receptorii membranari chimiotropi
Sunt proteine membranare cuplate funcţional cu proteine de tip G sau alte en-
zime. Declanşează reacţii enzimatice intracelulare, în cascadă, prin care pot activa sau
inhiba anumite raspunsuri celulare.
Exemple:
- receptorii cuplaţi cu proteinele G (receptorul muscarinic pentru Ach, receptorii adren-
ergici, receptorul serotoninergic, dopaminergici, receptorii opeoizi, hormoni peptidici și
altele).
- receptorii cu activitate enzimatică (receptorii pentru factorii de creştere tisulara).
- receptorii asociaţi cu enzime membranare, altele decât proteinele G (receptori pentru
citokine, în particular interleukine -IL).
fig. 3.7
Receptor membranar

Bibliografie
Alberts Bruce, Alexander Johnson, Julian Lewis, David Morgan, Martin Raff, Keith Roberts, Peter Walter Molecular Biology
of the Cell sixth edition,, ed. Garland Science, 2015.
Guyton & Hall, editori Dr. Gh. P. Cuculici, Dr. Anca W. Gheorghiu, Tratat de Fiziologie a omului, editia a 11-a, Ed. Medi-
cală Callisto, Bucureşti, pdf.
Gerald Karp, Cell and Molecular Biology Concepts and Experiments, editia a 6-a, 2010,

CAPITOL 04
MATRICEA CITOPLASMATICĂ.
CITOSCHELET. COMUNICARE
CELULARĂ. INTERACȚIUNI
ÎNTRE CELULE ȘI ÎNTRE CELULE
ȘI MEDIU.

4.1 INTRODUCERE
CITOPLASMA
Este o soluție ionica ce conține:
- ca principali ioni potasiu, clor, calciu
- proteine citoplasmatice
- metaboliți
Componenții citoplasmatici sunt: citoscheletul și organitele celulare.
CITOSCHELETUL – este un sistem de microtubuli si microfilamente ce îndeplinește funcția

principală de menținere a formei celulelor. În plus, intervine și în transportul intracelular.
ORGANITE CELULARE
În funcție de rolul lor, organitele celulare pot fi clasificate astfel:
1. Organite cu rol în sinteza proteinelor:

• Ribozomi
• Reticul endoplasmic
• Aparat Golgi
2. Organite cu rol în energetica celulară:

• Mitocondriile
3. Organite cu rol metabolic (participă la digestia intracelulară moleculară):

• Lizozomi - conțin enzime lizozomale cu rol în digestia celulară.
• Endozomii – sunt vezicule de tranzit sau depozitare
4.2 INTERACȚIUNI ÎNTRE CELULE ȘI MEDIU
Chiar dacă membrana plasmatică (despre care s-a discutat în capitolul anterior) reprez-
intă o barieră între celula vie și mediul exterior (fără viață), componentele de la exteriorul mem-
branei îndeplinesc un rol important în viața celulei.
Majoritatea celulelor dintr-un organism multicelular cum sunt plantele și animalele sunt
organizate în țesuturi la nivelul cărora componentele celulare mențin sunt în strânsa legătură
unele cu celelalte dar și cu elementele extracelulare ce se regăsesc între celule.

Acest lucru este valabil și pentru celulele care nu sunt fixate în cadrul unui țesut
solid (cum sunt de exemplu celulele țesutului sanguin – unde celulele albe circulă în tot
corpul și interacționează în mod specific cu celelalte celule și cu elementele extracelulare
cu care intră în contact).
Aceste interacțiuni reglează diverse activități cum sunt:
- migrarea celulară
- creșterea celulară
- diferențierea celulară
Interacțiunile celulare determină și organizare tridimensională a țesuturilor și or-
ganelor ce survine pe parcursul dezvoltării embrionare.
4.2.1 SPAȚIUL EXTRACELULAR AL CELULELOR sau MATRICE EXTRACELU-

LARĂ
Tipurile de interacțiuni în care sunt implicate celulele. Interacțiuni între celule și inter-
acțiunea celulelor cu elementele extracelulare
Figura de mai jos este o reprezentare a unei secțiuni prin pielea umană și oferă o
privire de ansamblu a câtorva dintre subiectele ce vor fi luate în discuție în ceea ce ur-
mează.
fig.4.1
sectiune prin stratul de piele
Stratul de celule de la suprafața pielii, numit epidermă, este un tip de țesut epitelial. Ca
orice epiteliu, epiderma este formată dintr-un strat de celule mari și foarte apropiate între
ele și dintr-un strat acelular reprezentat de legături specializate.
Componentele matricei extracelulare – fibronectina, laminina, proteoglicani, co-
lagen – au capacitatea de a se lega la receptori situați pe suprafața celulară.
Cea mai importantă familie de receptori care leagă celulele la mediul extracelular
este reprezentată de INTEGRINE.

4.3 INTERACȚIUNEA CELULELOR CU ALTE CELULELOR
Examinarea unei secțiuni subțiri printr-un organ al unui organism animal dezvăluie o ar-
hitectură complexă care implică o varietate de tipuri diferite de celule. Se cunoaște relativ puțin
despre mecanismele responsabile pentru generarea complexului tri-dimensional al aranjamen-
telor celulare din cadrul organelor în curs de dezvoltare. Se presupune că acest proces depinde
în mare măsură de interacțiunile selective dintre celulele de același tip, precum și între celule
de tipuri diferite. Este evident că celulele pot recunoaște suprafețele altor celule, interacționând
cu unele și ignorând-ule pe altele.
Erau puține informații, despre natura moleculelor care mediază adeziunea celulă-celulă,
până la dezvoltarea unor tehnici de purificare a proteinelor membranare integrale și mult mai
recent, a unor tehnici pentru izolarea și clonarea genelor care codifica pentru aceste proteine.
În prezent, zeci de astfel de proteine implicate în adeziunea celulară au fost identificate.
Astfel, patru familii distincte de proteine integrale membranare joacă un rol major în
medierea adeziunii celulă-celulă:
1. INTEGRINELE
2. SELECTINELE
3. câțiva membri ai din familia de IMUNOGLOBULINE
4. CADERINELE
4.3.1 INTEGRINELE
Integrinele sunt o clasă de proteine membranare prezente doar la celulele eucariote de

origine animală și joacă un rol important în integrarea mediilor extracelulare, respectiv intrace-
lulare.
Pe fața exterioară a membranei plasmatice, integrinele se leagă la o varietate remarca-
bilă de molecule (numite liganzi) din mediul extracelular. Pe fața intracelulară a membranei
plasmatice, integrinele interacționează în mod direct sau indirect cu diverse proteine.
Din punct de vedere molecular, integrinele sunt formate din două lanțuri polipeptidice,
un lanț alfa (18 unități alfa) și un lanț beta (8 subunități beta), legate între ele necovalent.
O clasificare a integrinelor este prezentată în tabelul de mai jos.
Fiecare integrină poate lega un anumit număr de cationi bivalenți cum sunt cei de Ca 2+, Mg
2+ , și Mn 2+.
Rolul integrinelor:
Integrinele sunt implicate în două tipuri majore de activități:
- adeziunea celulelor la substratul lor, sau la alte celulele

- transmiterea semnalelor din mediul extern al celulei către interior

fig. 4.2
conformatia integrinelor
Întrebări de verificare.
1. Distinguish between the glycocalyx, a basement membrane, and the extracellular ma-
trix of cartilage tissue.
2. Contrast the roles of collagen and proteoglycans in the extracellular space. How do
fibronectin and laminin con- tribute to embryonic development?
3. List a few of the functions of the extracellular matrix în animal tissues.
Tabelul de mai jos evidențiază o serie de integrine cunoscute și ligandul cheie extracelular
de care se leagă. Legătura dintre integrine și liganzi mediază legătura dintre celule și me-
diul lor. O celulă poate prezenta diverse integrine suprafața celulară, ceea ce înseamnă că
este capabilă să lege o varietate de componente extracelulare.
fig. 4.3
Clasificarea receptorilor de integrină în funcție

de recunoașterea secvenței RGD.
fig. 4.4
Model de activare a integrinei. Reprezentare

schematică a moleculei de integrină. În stânga
conformația inactivă, iar în dreapta conformația
activă.

Schimbarea conformației moleculei de integrină se datorează legării unei proteine (talina) în
domeniul citoplasmatic al subunității beta. Legarea talinei induce separarea celor două subu-
nități și conversia moleculei la conformația activă.
Ligandul extracelular, în modelul din figura de mai sus, este reprezentat de fibra de co-
lagen, legată între cele două subunități în regiunea capului formei activate a integrinei.
fig. 4.5
Plachete sanguine ce aderă între ele (agregare plachetară) și punți

de fibrinogen ce se leagă la integrinele plachetelor. În prezența unor
peptide RGD nu se mai formează punțile de fibrinogen de legătură.
Domeniul citoplasmatic al integrinelor conține zone

de legătură pentru diverse proteine citoplasmatice, inclusiv pentru unele proteine ce intervin în
legarea integrinelor la filamentele de actină ale citoscheletului (figura de mai sus). Rolul integ-
rinelor în realizarea legăturilor între exteriorul membranei celulare și citoschelet este observat
prin apariția a două tipuri de structuri specializate – adeziuni (aderențe centrale) și hemides-
mozomi.
fig.4.6
ce este

fig.4.7
ce este
Adeziunile sunt locusuri în care celulele aderă la substratul lor și trimit semnale către inte-
riorul celulei. În imaginea (a), o celulă cultivată pe un substrat, a fost colorată cu anticorpi
fluorescenți pentru a reda localizarea filamentelor de actină (gri-verde) și a integrinelor
(roșu). Integrinele sunt localizate în zone mici ce corespund locusurilor de adeziune.
(c) Reprezentare schematică a unei adeziuni centrale arătând interacșiunile mol-
eculelor de integrină cu alte proteinei pe ambele fețe ale bistratului lipidic. Legăturile li-
ganzilor extracelulari, cum sunt colagenul și fibronectina, induc modificări conformațion-
ale la nivelul integrinelor citoplasmatice ceea ce face ca integrinele să se lege la filamentele
de actină ale citoscheletului. Legăturile cu citoscheletul sunt mediate de diverse proteine
de legătură pentru actină, cum sunt talina și alfa actinina, care se leagă la subunitatea beta
a integrinei.
fig.4.8
În imaginea de mai jos sunt reprezentați schematic

componenții majori ai hemidesmozomilor ce leagă
epiderma la stratul de celule ale dermei.

4.3.2 SELECTINELE
Sunt o familie de glicoproteine membranare integrale ce recunosc și leagă o structură

specifică de zaharuri ale oligozaharidelor prezentate de către suprafața altor celule.
Numele acestei clase de receptori de pe suprafața celulară derivă de la cuvântul lectină,
(termen general pentru un compus ce se leagă la un grup specific de carbohidrați).
fig. 4.10
fig. 4.11 Desen schematic ce prezintă trei tipuri cunoscute de selectine.
fig, 4.12 Fiecare dintre ele recunoaște și leagă un carbohidrat similar de la capătul lanțului oligozaharidic din moleculele de
glicoproteine și structura detaliată a unui ligand de tip carbohidrat.

Experiment demonstrativ pentru recunoașterea celulă-celulă.
Când celulele din diferite părți ale unui embrion sunt disociate și apoi amestecate
între ele, celulele inițial agregă și apoi se sortează (ordonează) prin asocierea cu alte celule
ale aceluiași tip. În imaginile de mai sus sunt prezentate rezultatele a două astfel de
experimente clasice.
a) În primul experiment două regiuni ale unui embrion precoce de amfibian (ectoderm și
mezoderm) au fost disociate pana la celule singulare și ulterior acestea au fost combinate.
Celulele de tip ectodermal (cu roșu) s-au deplasat către suprafața exterioară a agregatului
celular, fiind același loc în care erau poziționate în cadrul embrionului. Celulele mezoder-
male (de culoare violet) s-au deplasat către interior, de asemeni aceeași poziție pe care au
avut-o inițial în cadrul embrionului. Ulterior ambele tipuri de celule s-au diferențiat în
tipuri de structuri pe care le-ar fi dat și în mod normal.
(b) Micrografie cu lumină ce prezintă rezultatele unui experiment în care celule de precar-
tilaj de la nivelul membrelor de pui au fost amestecate cu celulele de ventricul de la inima
de pui. Se observă și în acest experiment că celulele de același tip se sortează singure, se
asociază cu celulele de același tip și formează conglomerate celulare de același tip.
4.3.3 Familia de IMUNOGLOBULINE
Anticorpii, sunt proteine numite imunoglobuline (Ig) cu structură pe bază de

lanțuri polipeptidice cu domenii similare. Fiecare dintre aceste domenii ale imunoglob-
ulinelor sunt formate din 70 pana la 110 aminoacizi organizați în structuri strânse, ca în
figura de mai jos. Genomul uman codifică pentru 765 de domenii distincte ale imuno-
globulinelor (fiind astfel cel mai abundent domeniu în proteinele umane). Considerân-
du-le ca un grup, aceste proteine sunt membri ai superfamiliei de imunoglobuline. Cei
mai mulți membri ai acestei superfamilii sunt implicați în diverse aspecte ale funcțiilor
imunitare, însă unele dintre aceste proteine mediază
adeziunea celulă-celulă calciu-dependentă.
Figura 4.13
Model de adeziune între celule ca urmare a interacțiunilor specifice

între domeniile imunoglobulinelor.

4.3.4 CADERINELE
Caderinele sunt o familie de glicoproteine ce mediază adeziunea celulă-celulă Ca2+

dependentă și transmite semnale de la exteriorul membranei celulare către citoplasmă.
Figura 4.14
alăturată prezintă caderinele și adeziunea celulară. Reprez-

entare schematică a două celule ce aderă una la cealaltă ca
rezultat al intercațiunilor dintre tipuri similare de caderine
prezentate de membrana plasmatică a fiecărei celule.
Ancorarea unor celule la alte celule. Joncțiuni de aderare și desmozomi

Celulele a numeroase țesuturi, îndeosebi cele din componența epiteliului și a mușchiului
cardiac, sunt foarte greu de separat unele de celelalte deoarece sunt legate între ele foarte strâns
prin joncțiuni adezive specializate calciu-dependente. Sunt două tipuri principale de joncțiuni
de adeziune celulă-celulă: JONCȚIUNI ADERENTE și DESMOZOMI.
Figura 4.15
Model de complex joncțional intercelular pentru celulele epiteliale.

Medierea comunicării intercelulare prin joncțiuni de tip Gap.
O joncțiune de tip gap prezință 6 subunități care împreună formează un conexon
– acesta la rândul lui conține jumătate din canalele ce conectează citoplasma a două celule
adiacente. Fiecare subunitate de conexină este o proteină integrală transmembranară.
Figura 4.16
Joncțiuni de tip Gap. (a) Imagine micro-

scopică a unei secțiuni printr-o joncțiune
de tip gap perpendiculară pe planul a două
membrane adiacente. (b) Model schematic a
unei joncțiuni gap în care se pot vedea cele 6
subunități ce formează un conexon.

4.4 PLASMODESMA
Spre deosebire de celulele de origine animală, care sunt în contact intim unele cu cele-
lalte, celulele de origine vegetală sunt separate unele de celelalte printr-o barieră considerabilă
reprezentată de peretele celular. La plante lipsesc moleculele de adeziunea celulară despre care
am vorbit mai sus, specifice celulelor animale. Celulele vegetale sunt conectate între ele prin
PLASMODESMĂ – canale citoplasmatice care străbat peretele celular al celulelor alăturate
(adiacente).
Figura 4.17
imagine microscopică a
peretelui celular la plante.
Bibliografie
Gerald Karp, Cell and Molecular Biology Concepts and Experiments, editia a 6-a, 2010, ISBN-

CAPITOL 05
NUCLEUL

5.1 DEFINITIA NUCLEULUI
1. Nucleul celular este o structura celulara intracitoplasmatica cu membrana proprie prezent în

toate celulele eukariote cu excepţia hematiilor adulte.
Fig. 5.1.
Structura schematica a nucleului.
- Doar celulele eukariote au nucleu

- Celulele procarite nu contin nucleu delimitat într-o membrana proprie (exemplu: celula
bacteriana, fig. 5.2.).
fig. 5.2
Nucleul din celula bacteriana
- Nucleul celular este principalul organit celular care controleaza întreaga celula.
- Nucleul participa inclusiv la reproducerea celulara
- Nucleul celular este principalul organit celular care controleaza întreaga celula.
- Nucleul participa inclusiv la reproducerea celulara

5.2 FUNCTIILE NUCLEULUI
-Centru de comanda pentru celule

-Controlul tuturor activitatilor celulare, indiferent de natura și tipul lor:
- respirație
- metabolism
- sinteza proteica
- diviziune celulara
- reproducere
Doua dintre cele mai importante functii ale nucleului sunt enuntate mai jos:
- principala functia a celulei de tip eucariot este cea de depozitare a majoritatii informaţiei
genetice din celulă stocata sub forma de ADN , deoarece la nivelul nucleului se regaseste
circa 98% din ADN-ul celular;
- functia de control şi reglare a activitatii celulei.
5.3 STRUCTURA NUCLEULUI
Nucleul este alcătuit din matrice sau suc nuclear (nucleoplasma), cromatină sau cromo-
zomi, nucleoli, anvelopă nucleară, pori. La nivel molecular, in compoziţia nucleului intră
moleculele de ADN si ARN, două tipuri de proteine (histone şi non-histone), diferiţi
compuşi organici şi anorganici. Lipidele şi glucidele se regasesc în cantităţi foarte mici si
sunt prezente doar în anumite componente ale nucleului.
In figura 5.3
Structura schematica a nucleului cu principalele lui componente, iar in figura 5. 4 este o prezentare detaliata a struc-
turii nucleului.

Fig. 5.4. Imagine dintr-o sectiune a unui nucleu. (A) Sectiune prin nucleu de celule fibroblastice umane, văzută la mi-
croscopul electronic. (B) Reprezentare shematica ce evidentiaza invelisul nucleului cu cele doua membrane, cea de la exterior
continuandu-se cu membrana reticulului endoplasmic.
În galben este reprezentat spațiul de la interiorul reticulului endoplasmic (lumenul RE). Stratul
bilipidic al celor doua membrane ale nucleului este conectat la nivelul fiecarui por nuclear. Cu
maro sunt reprezentate filamentele interne ce formeaza lamina nucleară și confera suport me-
canic membranei nucleului. Cu negru este repreze tata heterocromatina ce conține regiuni de
ADN condensate. Nucleul este centrul coordonator al celulei eucariote, funcţionând ca un com-
puter chimic prevăzut cu un program (ADN) şi memorie (ARN). Ca centru informaţional,
nucleul coordonează toate reacţiile chimice de desfăşurare a proceselor vitale prin controlul sin-
tezei proteinelor – enzime celulare, iar organizarea celulei – prin sinteza proteinelor de structură.
În fluxul informaţional există rei puncte cheie: replicarea ADN, transcripţia ARN şi traducerea
mesajului genetic. Autoreplicarea şi transcripţia se efectuează în nucleu, iar traducerea mesaju-
lui – în citoplasmă.
Comparație intre dimensiunile organismelor precelulare și dimensiunile unei celule din or-
ganismul uman
fig.5.5
dimensiuni comparative pentru celulele umane

5.3 INVELISUL NUCLEAR
Membrana dubla care inconjoara complet nucleul
- membrana interna
- membrana externa
Membrana externa
- Este una din cele doua membrane care invelesc și delimiteaza nucleul de citoplas-
ma celulara
Membrana interna
- Cea de-a doua membrana ce inveleste nucleul la interior și separa matricea nucle-
ară de spațiul intermembranar
5.4 NUCLEOPLASMA (MATRICEA NUCLEULUI)

- Este un model de protoplasma
- este acoperită de membrana nucleară
- este o masa aproape lichida ce inconjoara cromozomii și nucleolii.
Matricea nucleară este denumirea atribuită scheletului de natură proteică care înglobează
cromatina şi nucleolii şi care se sprijină pe membrana nucleară. Ea are un rol esenţial în
organizarea nucleului şi sinteza ADN sau ARN, în medierea semnalelor hormonale, div-
iziune şi alte funcţii nucleare.
Matricea nucleară este compusă din două părţi:
• matricea nucleară propriu-zisă reprezentată de scheletul sau reţeaua proteică şi alcătuită
din proteine stabile cu masă moleculară mare;
• fracţiunea labilă a matricei care este legată lax de reţeaua proteică şi conţine proteine
solubile cu masă moleculară mică, molecule organice mici, substanţe anorganice şi apă.
Cea mai mare parte din proteinele ce intră în alcătuirea matricei nucleare (atât în matricea
propriu – zisă, cât şi în fracţia labilă) este reprezentată de aşa-numitele proteine nehis-
tonice, la care se adaugă şi enzimele nucleare. Proteinele nehistonice sunt o familie de
proteine foarte heterogene atât ca masă moleculară, cât şi ca particularităţi chimice. Spre
deosebire de histone, o mare parte din acest grup de proteine sunt bogate în triptofan; ele
au un turnover foarte rapid, fluctuând în limite foarte largi de la o stare funcţională la alta.
Enzimele nucleare catalizează în mod special sinteza ADN, ARN şi processingul. Matri-
cea nucleară propriu zisă sau scheletul nuclear este formată din trei componente:
• matricea sau reţeaua f ibrilară intranucleară, intercromatică
şi pericromatică;
• componentele nemembranoase ale învelişului nuclear,
formate din lamina densa (lamina f ibroasa) internă şi
complexele por;

• componenta nucleolară sau reţeaua f iblirală din pars f ibrosa
şi pars garanulosa a nucleolului.
Lamina densa interna se află pe faţa nucleară a membranei interne din învelişul nuclear. Se
prezintă sub forma unei reţele fibrilare conexate la reţeaua matricei nucleare, precum şi la co
ponentele fibrilare ale complexului por. Lamina densa internă a nucleolemei împreună cu co
plexul por formează partea scheletului nuclear denumită complex lamina-por. Complexul este
alcătuit din fibrile ce realizează trei reţele:
1. f ibrile ale laminei densa interconexate cu fibrile ale porului, formează o reţea în planul mem-
branei interne nucleare sau imediat adiacent acesteia;
2. f ibrile intranucleare ataşate complexului por orientate perpendicular pe învelişul nuclear;
3. f ibrile intranucleare care structurează regiunea ocupată de heterocromatina periferică din
nucleul intact. Această reţea 98diferă de la o celulă la alta după cantitatea de heterocromatină în
nucleul respectiv. Nucleoscheletul complexului lamina-por conţine 2-3% din totalul proteinelor
din nucleu. Este alcătuit în principal din proteine nehistone (95%), între care predomină cele
acide. Pe aţa internă a complexului lamină-por se realizează activitatea nucleozid-trifosfatazei,
considerată a fi implicată în transportul ARN către citoplasmă. Matricea nucleară menţine fo
ma nucleului şi stabilitatea sa în interfază. Modificările matricei nucleare sunt strâns cuplate
cu funcţiile nucleului: organizarea cromatinei, replicarea ADN, transcripţia şi transportul in-
tranuclear al ARN. Matricea nucleară poate modula fluiditatea membranei nucleare, fluiditate
necesară la rândul ei funcţiei matricei nucleare, în special în cea de transport al subunităţilor
ribozomale prin porii nucleari. Matricea nucleară poate modifica structura cromatinei, fenomen
important pentru realizarea replicării ADN, transcripţiei ARN (activarea sau inactivarea gen-
elor). În timpul mitozei 95% din proteinele matricei nucleare sunt distribuite în citoplasmă. În
refacerea nucleului după diviziune un rol important îl joacă glicozilarea acestor proteine
la nivelul AG.
În nucleol scheletul ar avea rol de suport pentru depozitarea subunităţilor ribozomale.
5.4 NUCLEOLUL
- de obicei localizat în centrul nucleului

- format din proteine și acizi nucleici
Obs: nucleul și nucleolul nu sunt unul și același lucru
Nucleolul nu este separat prin membrană de restul nucleului. Numărul şi volumul nucleolilor
depinde de etapa funcţională a nucleului (în celulele omului teoretic pot fi maximal 10 nucleoli
mici la începutul interfazei şi un nucleol mare la sfârşitul interfazei). Nucleolii ocupă circa 30%
din volumul nucleului. Există un raport determinat între volumul nucleului şi cel al nucleolului
numit volum nucleolo-nuclear. Cu cât mai activă este celula în ce priveşte sinteza proteinelor
cu atât acest raport este mai mare. La microscopul electronic se disting 3 zone componente ale
nucleolului:

- componentul granular - particule cu diametrul 15-20 nm, ce
reprezintă precursorii ribozomali;
- componentul f ibrilar - din fibre de ADN de 5 nm (pe care
se sintetizează ARNr) şi fibre de transcripţi;
- componenta amorfă a spaţiilor dintre fibre şi granule, se
găseşte la periferia nucleolului.
Rolul nucleolului este sinteza ARNr şi asamblarea precursorilor ribozomali. Segmentul
de ADN (cromozom) în care se conţin gene ce codifică pentru ARNr poartă denumirea
de organizator nucleolar. La om există 5 perechi de cromozomi cu organizatori nucleolari
care controlează formarea nucleolilor la sfârşitul mitozei (perechile: 13, 14, 15, 21, 22).
5.5 Biogeneza ribozomilor
Nucleolul e prezent in toate celulele eucariote (mai putin la nivelul celulelor blastomeri
lor), la care se desfasoara procesul de biosinteza a proteinelor proprii. În nucleol are loc
sinteza a trei fracţii de ARNr (5,8S; 18S; 28S) şi stocarea precursorilor ribozomali. De
pe ADN se transcrie un precursor - ARNr 45S, care este procesat în trei fracţii mai mici
(28S; 18S; 5,8S). ARNr 5S este sintetizat în afara nucleolilor. Moleculele de ARNr se
asociază cu proteine ribozomale sintetizate în citoplasmă şi importate în nucleu.
Particulele ribonucleoproteice (RNP) sunt transportate în citoplasmă sub formă de subu-
nităţi ale ribozomilor (40S şi 60S)
5.6 CROMATINA
Este formata din catene (lanturi) lungi de ADN și deține informația și instrucțiunile
necesare pentru a controla doua procese celulare de importanța majora:
- METABOLISMUL CELULAR
- EREDITATEA
Cromatina este compusă din ADN, proteine histone, proteine nehistone şi ARN (fig. 5. ..
). Astfel, cromatina poate fi considerată o nucleoproteidă în care proteinele histone şi ne-
histone interacţionează atât între ele, cât şi cu ADN-ul. Cromatina se caracterizează prin
forma extinsă şi despiralizată a cromozomilor în interfază. La microscopul optic se pot
fi observate granule, reţele de filamente şi corpusculi numiţi cariozomi, care se colorează
cu coloranţi bazici. Din punct de vedere al interacţiunii cu coloranţii bazici, cromatina se
clasifică în două categorii:
1. eucromatina care se colorează slab cu coloranţi bazici;
2. heterocromatina care se colorează foarte intens cu coloranţi bazici.
Eucromatina reprezintă regiunea cromatinei care conţine gene structurale şi este porţi-
unea funcţional activă a ADN-ului, de pe care are loc transcripţia. Aceasta este slab con-
densată şi, deci, se replică timpuriu, la începutul perioadei S a interfazei.

Heterocromatina reprezintă segmente de cromatină inactivă genetic, care nu se supune tran-
scripţiei. Este mai puternic condensată şi se replică tardiv în faza S. Se disting două tipuri
de heterocromatină: constitutivă şi facultativă. Heterocromatina facultativă reprezintă secvenţe
care în anumite condiţii se pot despiraliza şi transforma în eucromatină. Heterocromatina co
stitutivă conţine ADN repetitiv sau satelit. Acest tip nu se transformă niciodată în eucromatină.
Localizarea segmentelor heterocromatice în cromozomii omologi este identică. ADN (30%-
40%) – în cei 46 de cromozomi din setul diploid al celulei somatice umane se conţin 46 de
molecule liniare de ADN cu o lungime de 7 X 10 9 p.b. Proteine histonice (40%) - polipeptide
bazice, ce conţin peste 22% aminoacizi bazici, în special arginină şi lizină. Există cinci fracţii de
histone: H1, H2A, H2B, H3, H4 (tabel 5….). Proteinele histonice nu au specificitate de ţesut.
Tabel 5.
Tipuri de histone.
Proteinele histone stabilizează dublul helix de ADN, inducând o structură terţiară – nivel ele-
mentar de organizare a ADN la eucariote. Din punct de vedere funcţional ele represează nespe-
cific transcripţia, împiedicând unirea ARN-polimerazei la ADN. Proteinele nonhistone - pro-
teine acide (20%) cu un conţinut mărit de aminoacizi acizi (acid glutamic şi acid aspartic). Sunt
heterogene, au o mobilitate mare, îndeplinesc funcţii catalitice în metabolismul ADN-ului şi
expresia informaţiei genetice (polimeraze, ligaze, topoizomeraze, SAR, factori de transcripţie).
O cantitate mare a proteinelor nonhistonice este prezentă în ţesuturile active, pe când histonele
sunt prezente în cantităţi egale în ţesuturile active şi inactive. ARN – este prezent în cromatină
fiind produsul de sinteză de pe ADN, în special transcripţi primari şi ARNsn (de ex., ARN din
compoziţia primazei, telomerazei, etc.). Nivelul de organizare al cromozomilor The complete
set of human chromosomes. These chromosomes, from a female, were isolated from a cell un-
dergoing nuclear division (mitosis) and are therefore highly compacted. Each chromosome has
been “painted” a different color to permit its unambiguous identification under the fluorescence
microscope, using a technique called “spectral karyotyping.” Chromosome painting can be per-
formed by exposing the chromosomes to a large collection of DNA molecules whose sequence
matches known DNA sequences from the human genome. Cromozomii. Organismul uman are
22 de cromozomi.

Fig. 5.6.
22 de cromozomi ai organismului uman.
Fig. 5. 7.
Cromozomul uman 22 in conformatie

mitotica, format din doua catene duble
de ADN, fiecare cu o lungime de 48 x 10
6 perechi de nucleotide.
Organizarea genelor la cromozomul uman
Cromozomul 22 prezentat în figura 5.7 este unul dintre cei mai mici cromozomi umani,
continand 48 x 10 6 perechi de nucleotide și formeaza circa 1,5% din genomul uman.
Detalierea schematica în culorile roșu (predicted genes) și maro închis (gene cunoscute)
sunt reprezentarea unei porțiuni din cromozomul 22, fiind indicate în jur de 40 de gene.
Urmează dealierea unei porțiuni de 4 gene. Cu galben este evidentiata dispunerea intron–
exon la nivelul unei gene după o expansiune de ordinul 10.
5.7 PORII NUCLEULUI

Porii nucleului sunt complexe proteice mari ce strabat invelisul nuclear. Structura și com-
ponentele unui por sunt prezentate în figura 5. 8. Complexul porului este compus din
porul propriu-zis de formă octagonală cu un diametru de 60 nm, trei inele (annulus) cu
diametrul de 120 nm. Inelul e format din opt granule proteice globulare cu diametrul de
15 nm care dau formă o octagonală. În centru e prezentă granula centrală cu rol de dia-

fragmă fină, care, conform unor ipoteze, de fapt reprezintă molecule sau particule în tranziţie.
Canalul porului are lungimea de 15 nm şi diametrul de 9 nm. Porul nuclear interacţionează cu
matricea nucleară prin intermediul unor filamente cu diametrul de 4-8 nm, care se termină cu
o extremitate pe inelul intern.
Fig. 5. 8.
Structura porului nuclear
Funcţia porilor: prin intermediul lor se realizează în special transportul macromoleculelor din
nucleu în citoplasmă şi invers:
1. din citoplasmă sunt importate în nucleu proteine ale matricei nucleare, enzime de sinteză a
acizilor nucleici, proteine ce fac parte din componenţa cromatinei, proteine ribozomale;
2. din nucleu în citoplasmă se exportă precursorii ribozomilor, particule formate din complexe
de ARNm cu proteine speciale, ARNt.
Bibliografie
„Chromatin Structure & Function Page” Chromatin Structure and Function (Online).
www.uniprot.org
Igor Cemortan, Svetlana Capcelea, Larisa Ţaranov, Dumitru Amoaşii, Curs de Biologie moleculara, 2000, USMF “NICO-
LAE TESTEMIŢANU”, CHIŞINĂU 2000. (pag. 94 – 108).

CAPITOL 06
MATERIALUL GENETIC.
EXPRIMAREA INFORMATIEI
GENETICE (ADN, ARN)

6.1MATERIALUL GENETIC. GENOMUL.
Odată cu publicarea secventei complete a genomului uman în 2004, a devenit posibila studierea
și vizualizarea în detaliu a genelor dispuse de-a lungul fiecărui cromozom (fig. 6.1).
fig 6.1.
Statistici pentru genomul uman.
Dacă se deseneaza toate perechile de nucleotide cu o distanța de 1 mm intre ele, genomul uman
se poate intande pe o suprafața de aproximativ 3200 Km, suficient cât sa traverseze centrul
Africii.
Fig. 6.2.
Scala genomului uman.
6.2 GENELE
Genele, localizate la nivelul nucleului celulelor organismului, au capacitatea de a contro-

la transmiterea ereditara a informatiei genetice de la părinți la urmași.
Genele sunt raspunzatoare de controlarea în permanenta a funcționarii tuturor celulelor

organismului.
Genele controleaza functiile celulare și determina tipul de componente sintetizate
de către celule (elemente structurale, enzime și alte molecule, macromolecule, substante
chimice).
Fiecare gena care este alcatuita dintr-un acid nucleic numit acid dezoxiribonucleic
(ADN), controleaza automat formarea unui alt acid nucleic, acidul ribonucleic (ARN).
Molecula de ARN se distribuie în celula (în organite celulare) și controleaza for-
marea unei proteine specifice.
Exista peste 30000 de gene diferite la nivelul fiecarei celule, motiv pentru care este
posibil, teoretic, ca în fiecare celula să fie sintetizat un numar foarte mare de proteine.
Unele dintre proteinele din celula sunt proteine structurale, care în asociere cu
diferite lipide și carbohidrati, alcatuiesc diferitele organite celulare.
Majoritatea proteinelor sunt enzime care catalizeaza diverse reactii chimice din
metabolismul la nivel celular (fig. 6.3).
Astfel, enzimele sunt responsabile de desfasurarea tuturor reactiilor oxidative care
asigura energia celulei, precum și de sinteza tuturor substantelor chimice din celula, cum
sunt lipidele, glicogenul, ATP.
Fig. 6.3
Schema ilustreaza modul cum genele controleaza

functiile celulare
La nivelul nucleului celular se găsesc foarte multe gene dispuse cap la cap sub forma unor
molecule foarte lungi de ADN dublu catenar elicoidal, având fiecare greutatea moleculara
de ordinul miliardelor de daltoni. Un segment foarte mic al unei asfel de molecule este
ilustrat în figura de mai jos (Fig. 6.4).
Fig. 6.4
Structura elicoidala, dublu-catenara a unei gene.

Exteriorul catenelor este alcătuit din acid fosforic și dezoxiriboza (molecula de zahăr). La inte-
rior moleculele de baze azotate purinice și pirimidinice care leagă cele doua catene ale helixului.
Acestea din urma, prin ordinea de dispunere a lor, determina (dicteaza) codul genei.
Aceasta molecula este alcatuita din numerosi compusi chimici cu structura simpla, conectați
într-o maniera regulata.
6.3 COMPONENTA ADN-ULUI
- acidul fosforic
- dezoxiriboza (un zahăr)
- baze azotate (adenina, guanina, citozina, timina)
Acidul fosforic și dezoxiriboza alcatuiesc cele doua catene elicoidale care formaza struc-
tura de rezistenta a moleculei de ADN.
Cele patru bazea zotate se dispun intre cele doua catene și realizeaza legături intre ele,
așa cum este reprezentat în figura 6.5
Fig. 6.5
ADN dublu catenar.
6.4 NUCLEOTIDELE.
Prima etapa în sinteza ADN este combinarea unei molecule de acid fosforic cu o mo-
lecula de dezoxiriboza și cu una dintre cele patru baze azotate pentru a forma un nucleotid.
Sunt sintetizate astfel patru tipuri de nucleotide, care corespund fiecareia dintre cele patru baze
azotate.
Dispunerea nucleotidelor pentru a forma cele doua catene de ADN.
Nucleotidele se unesc intre ele prin legături slabe pentru a forma doua catene de ADN (molec-
ula de ADN dublu catena ADNdc).

Structura de rezistenta a fiecare catene de ADN este alcatuita din molecule ce al-
terneaza intre ele (acidul fosforic și dezoxiriboza) ca în figura 6.6. Baezele azotate purinice
și pirimidinice sunt legate de zonele laterale ale moleculelor de dezoxiriboza. Ulterior,
prin intermediul legaturilor slabe de hidrogen ce se formeaza dintre bazelele purinice și
pirimidinice, cele doua catene de ADN sunt pastrate unite intre ele.
- Fiecare nucleotid care conține o baza purinica (adenina - A) se leagă întotdeauna la un
nucleotid din catena opusa care conține o baza pirimidinica (timina - T).
- Fiecare nucleotid care conține o baza purinica (guanina - G) se leagă întotdeauna la un
nucleotid din catena opusa care conține o baza pirimidinica (citozina- C)
exemplu de secvența de baze complemetare CG, CG, GC, TA, CG, TA, GC, AT, AT.
Datorita forței reduse a legaturilor de hidrogen, cele doua catene se pot separa cu
ușurința, fenomen care se pr mp functionarii lor în celula.
produce frecvent în timpul
Fig. 6.6
Dispunerea schematica a
dezoxiribonucleotidelor la
nivelul moleculei de ADN.
șt drept
Catena de ADN initiala servește ep matrice(fig
e( g 6.7)
7)
Fig 6.7.
Catena de ADN matrice.
6.5. CODUL GENETIC
Importanța ADN-ului deriva din capacitatea acestuia de a controla sinteza pro-

teinelor, care se realizeaza prin intermediul codului genetic. Când cele doua catene ale
moleculei de ADN sunt separate, bazele purinice și pirimidinice sunt expuse la nivelul
fiecarei catene, situație evidentiata la nivelul catenei superioare.
Codul genetic este alcătuit din triplete succesive de baze, fiecare triplet reprez-
entând un cuvand codificat. Aceste triplete succesive controleaza secvența aminoacizilor

din molecula proteica ce urmează să fie sintetizata în celula. Catena superioara de ADN din
figura 4, citind de la stânga la dreapta, conține codul genetic cu trei triplete GGC, AGA, CTT.
Tripletele sunt separate intre ele prin săgeți. Urmărind același cod, în figurile următoare (7 și 8),
se observa ca cele trei triplete sunt responsabile pentru adaugarea succesiva a trei aminoacizi –
prolina, serina, acid glutamic – la noua molecula de proteina ce se formeaza.
Fig. 6.8.
Combinatia ribonucleotidelor cu o catena de ADN pentru a forma o molecula de ARN care transporta codul genetic de la
nivelul genei în citoplasma. Enzima ARN-polimeraza se deplaseaza de-a lungul catenei de ADN și sintetizeaza molecula de
ARN.
Fig. 6.9
Un segment din molecula de ARN, cu evidentierea a trei codoni ARN (CCG, UCU, GAA) care controleaza atasarea ami-
noacizilor prolina, serina, acid glutamic la nivelul lanțului proteic în formare.
6.6 TRANSCRIPTIA
Prin transcriere sau transcriptie, codul genetic ADN din nucleu este transferat în cito-
plasma în cod ARN.
ADN-ul este localizat în nucleul celulei, iar majoritatea proceselor celulare se desfășoară
în citoplasma. Din acest motiv este necesar sa existe o modalitate prin care genele de la nivelul

nucleului sa poată controla procesele metabolice din citoplasma. Acest lucru este posibil
prin intermediul celui de-al doilea tip de acid nucleic, acidul ribonucleic (ARN) a carui
sinteza este de asemeni controlata de ADN-ul nuclear.
Codul este transferat spre ARN proces numit TRANSCRIPTIE sau TRAN-
SCRIERE a codului ADN în cod ARN.
Apoi ARN-ul difuzeaza din nucleu prin porii nucleari spre compartimentul cito-
plasmatic, unde controleaza sinteza proteinelor.
Sinteza de ARN-ului.
În timpul sintezei de ARN, cele doua catene ale moleculei de ADN dublu catenar
se separa temporar. Una dintre catene va fi utilizata ca matrita (model de tiparire) pentru
sinteza unei molecule de ARN.
Tripletele ADN controleaza formarea unor triplete complementare (denumite co-
doni) la nivelul ARN. Mai departe, acești codoni vor controla secvența de aminoacizi din
proteina care urmează a fi sintetizata în citoplasma celulei.
Unitățile elementare din care este alcătuit ARN-ul sunt aproape identice cu cele din care
este format ADN-ul, cu excepția a doua diferente.
1. zaharul utilizat de ARN este riboza și nu dezoxiriboza ca în cazul ADN-ului.
2. nucleotidele din componenta ARN contin o baza azotata diferita: uracil în loc de timi-
na de la ADN.
Pentru sinteza de ARN este apoi necesara o etapa de activare a ribonucleotidelor de către
o polimeraza (enzima numita ARN polimeraza). În aceasta etapa are loc adaugarea la fie-
care nucleotid a câte doi radicali fosforici suplimentari, cu formarea consecutiva de trifos-
fati. Acești doi radicali fosforici sunt atasati nucleotidului prin intermediul unor legături
fosfatmacroergice create cu ajutorul energiei obtinute din ATP.
În urma procesului de activare se furnizeaza o cantitate mare de energie fiecarui
nucleoti, energie utilizata pentru desfasurarea reactiilor chimice prin care la extremitatea
moleculei de ARN în formare sunt adaugate ribonucleotide noi.
Etapele procesului de transcriere a ADN-ului și de formare a moleculei de ARN.
1. La nivelu catenei ADN, imediat înaintea primei gene, se găsește o secvența de nucleo-
tide denumita promotor. ARN polimeraza are o structura complementara capabila sa re-
cunoască promotorul și se ataseaza la nivelul acestuia. Aceasta este etapa esentiala pentru
initierea formarii moleculei de ARN.
2. După atasarea ARN-polimerazei de promotor, aceasta determina derularea dublului
helix ADN pe o distanța de aproximativ doua rotatii, urmata de separarea segmentelor
derulate de cele doua catene.
3. Polimeraza începe să se deplaseze de-a lungul catenei ADN, deruland și saparand cele
doua catene ADN în timp ce inainteaza. Pe măsura ce avanseaza adauga câte un ribonu-

cleotid activat la extremitatea noii molecule de ARN în formare, urmând etapele de mai jos:
- formarea unei legături de hidrogen intre baza azotata din ADN și baza unui ribonucleotid
complementar din citoplasma.
- ARN polimeraza scindeaza succesiv doi dintre cei trei radicali fosforici care se găsesc pe fiecare
ribonucleotid activat, cu eliberarea unor cantitati mari de enrgie din legăturile fosfat-macroer-
gice. Energia este apoi utilizata pentru realizarea legăturii covalente dintre radicalul fosforic
restant pe nucleotid și riboza aflata la extremitatea lanțului ARN în formare.
- când ARN polimera ajunge la capatul genei ADN, întâlnește o noua secvența de dezoxiribo-
nucleotide numita secvența de terminare a lanțului (terminator). Aceasta face ca ARN polime-
raza și lantul nou format de ARN să se separe de catena de ADN. Ulterior polimeraza poate fi
reutilizata în mod repetat pentru sinteza altor molecule de ARN.
- Pe măsura ce noua catena de ARN est esintetizata, legăturile slabe de hidrogen dintre aceasta
și matrita ADN se rup datorită faptului ca matrita ADN are afinitate crescuta pentru reunirea
cu catena ADN complementara. Astfel, lantul ARN este forțat să se desprinda de ADN, fiind
eliberat în nucleoplasma.
În acest fel, codul genetic inscris în catena de ADN este în final transmis sub forma
complementara în lantul ARN.
6.6.1 Forme de ARN
ARN-ul este prezent sub trei fore, fiecare cu rol independent și bine definit în sinteza de pro-
teine.
1. ARN mesager – transfera codul genetic în citoplasma, și dicteaza tipul de proteina sintetizata
2.ARN de transfer – transporta aminoacizii activați la nivelul ribozomilor, unde aceștia sunt
utilizati pentru sinteza noii molecule proteice
3. ARN ribozomal – în asociere cu aproximativ 75 proteine diferite formeaza ribozomii, struc-
turie fizicochimice la nivelul cărora se produce sinteza propriu-zisa a proteinelor.
Deoarece functia ARN de transfer este de a determina atasarea unu aminoacid specific
la nivelul lanțului proteic în formare, este esential ca fiecare tip de ARN de transfer sa prezinte
specificitate și pentru un anumit codon din ARN mesager. Elemenul specific de la nivelul ARN
de transfer care-i permie acestuia sa recunoască un anumit codon este reprezentat de un triplet
de nucleotide numit anticodon. Acesta este localizat în zona de mijloc a moleculei de ARN de
transfer (fig 6.10).
Fig. 6.10
Deplasarea unei molecule de ARN mesager monocatenar prin doi

ribozomi.

Pe măsura ce fiecare codon traverseaza ribozomii, le nivelul lanțului proteic în formare
este adaugat un aminoacid. Fiecare aminoacid specific este transportat la locul de formare
al noii molecule proteice de către o molecula de ARN de transfer.
6.7 SINTEZA PROTEINELOR LA NIVELUL RIBOZOMILOR – TRANS-

LATIA
Când molecula de ARN mesager (din citoplasma) vine în contact cu un ribozom,

aceasta se deplaseaza prin interiorul ribozomului. În acest timp este sintetizata o molecula
proteica prin procesul numit translatie.
Translatia presupune traducerea mesajului codificat și purtat de ARN mesager în
proteina.

Acest lucru este posibil prin capacitatea ribozomului de a citi codonii la nivelul ARN-ul-
ui mesager într-o maniera similara citirii unei benzi de casetofon.
Aparitia unui codon stop la nivelul ribozomului reprezintă semnalul de oprire a sintezei
moleculei de proteina. Dupa ce proteina a fost sintetizata ea va fi eleiberata de către ribozom în
citoplasma celulara.
Ribozomii se ataseaza la membrana reticulului endoplasmic. În figura 6.11 se observa
procesul de translatie care se desfășoară simultan la nivelul mai multor ribozomi care utilizeaza
aceeași catena de ARN mesager. Noua proteina strabate membrana RE și pătrunde în matricea
pl
endoplasmica.
Fig. 6.11.
Relatia functionala a ribozomilor cu ARN mesager, ARN de transfer și ARN ribozonal
Bibliografie
Guyton Arthur G., Fiziologie, Ed. Medicală, Bucureşti, 1996

CAPITOL 07
RETICULUL ENDOPLASMIC.
COMPLEXUL GOLGI.

7.1 INTRODUCERE
Cele doua tipuri de organite celulare, reticulul endoplasmic și complexul Golgi, sunt situate în
imediata vecinatate a nucleului, în citoplasma celulara (fig 7.1).
fig 7.1
Dispunerea reticulului endoplasmic și a complexului Golgi în

citoplasma celulara.
7.2 RETICULUL ENDOPLASMIC
Reticulul endoplasmic (RE) este împărțit în doua compartimente:

- reticul endoplasmic rugos (RER), sau granular (figura 7.2).
- reticul endoplasmic neted, agranular (figura 7.3).
Ambele tipuri de RE sunt formate dintr-o rețea citoplasmatica de structuri veziculare și tubu-
lare aplatizate, unde tubulii și veziculele sunt interconectate. Pereții lor sunt alcătuiți din mem-
brane lipidice în strat dublu la nivelul cărora se găsesc cantitati mari de proteine, fiind astfel
similari membranei celulare.

Figura 7.2.
Reticul endoplasmic rugos (RER). a).- reprezentare schematica a RE. b), c). – imagini la microscopul electronic. d). –
imagine capturata la microscopie cu fluorescenta – RE – culoare rosie.
Figura 7.3.
Reticul endoplasmic neted, imagine de microscopie electronica.
Reticulul endoplasmic neted este dezvoltat în unele celule cum sunt: celulele mus-
culaturii scheletice, tubii renali, celulele glandelor endocrine producatoare de steroizi.

7.2.1 Structura Reticulului endoplasmic
Figura 7.4.
Reprezentare a structurii reticulului endoplas-

mic rugos și neted.
Functiile RE neted:
- sinteza de hormoni steroidieni la nivelul celulelor endocrine.
- Sinteza lipidelor în special fosfolipide si colesterol. Acestea sunt rapid incorporate in mem-
brana lipidica in dublul strat al reticulului, determinand astfel cresterea acestuia în dimensiuni.
Pentru a impiedica dezvoltarea reticulului endoplasmic in exces fata de necesitatile celulei, mici
vezicule denumite vezicule endoplasmice sau vevezicule de transport se desprind continuu de la
nivelul reticulului neted; majoritatea acestora migreaza rapid spre aparatul Golgi.
- detoxifierea celulelor ficatului de o gama larga de compusi organici (barbiturice, etanol), ceea
ce poate sa duca la proliferarea RE neted la nivelul celulelor ficatului.
- reținerea ionilor de calciu în citoplasma celulara Eliberarea regulata a ionilor de calciu la nive-
lul celulelor musculalaturii scheletice și cardiace are rol în contractia musculaturii.
Functiile RE rugos:
La nivelul reticulului endoplasmic rugos sunt sintetizate proteinele, aceasta fiind functia princi-
pala a RER. Componenta granulara a reticulului endoplasmic se caracterizeaza printr-un numar
mare de ribozomi atasati la nivelul supraferelor exterioare ale membranei reticulare.
Moleculele proteice sunt sintetizate la nivelul ribozomilor. De la nivelul ribozomilor, unele mol-
ecule proteice sunt eliberate direct in citosol, insa majoritatea sunt transportate prin peretele
reticulului endoplasmic in interiorul veziculelor si tubulilor acestuia, deci in matricea endoplas-
mica.
Alte functii ale reticulului endoplasmic.
- furnizeaza enzimele care controleaza scindarea glicogenului când acesta urmează a fi utilizat

pentru producerea de energie
- conține numeroase enzime cu rol de detoxifiere a diverselor substante (ex. medica-
mente) ce ar putea degrada celula.
7.3 COMPLEXUL GOLGI
- Este strâns inrudit cu RE. Membranele sale sunt asemănătoare RE neted.

- Este localizat în apropierea unui pol al nucleului și este de obicei alcătuit din patru sau
mai multe straturi, fiecare strat constand din mai multe vezicule subtiri și aplatizate (fig-
ura 7.5).
fig. 7.5
Structura complexului Golgi
Figura 7.6
Complexul Golgi. (a) Model

schematic al unei porțiuni din
complexul Golgi. (b) Imagine de
microscopie electronica pentru
complexul Golgi. (c) Aparatul
Golgi văzut cu ajutorul micros-
copiei de fluorescenta (culoare
roșie).

- este prezent și bine reprezentat în celulele secretorii
- localizat la polul celular la nivelul caruia sunt eliberate substantele secretate.
- funcționează în asociere cu RE.
7.3.1 Functii specifice ale aparatului Golgi.
A) functia de sinteza a unor carbohidrati care nu pot fi sintetizati la nivelul RE.

Cei mai importanti produsi de acest tip sunt ACIDUL HIALURONIC și CONDROITIN-
SULFATUL.
B) Functia de procesare a produsilor de secretie ai RE si formare a veziculelor – este principala
funcție a aparatului Golgi.
Mecanismul de funcționare al RE în interrelatie cu aparatul Golgi este reprezentat schematic
în figura 7.7.
Figura 7.7.
Sinteza proteinelor si a lipidelor si formarea

veziculelor celulare la nivelul reticulului endo-
plasmic si aparatului Golgi.
Pe măsura ce substantele sunt sintetizate în RE, în special proteinele, acestea sunt transportate
prin tubuli spre reticulul endoplasmic neted care se găsește în apropierea aparatlui Golgi. La
acest nivel, mici vezicule de transport alcătuite din porțiuni din membrana RE neted se de-
sprind continuu și difuzeaza spre stratul cel mai profund al aparatului Golgi.

7.4 VEZICULELE DE TRANSPORT
În interiorul acestor vezicule se găsesc proteinele nou sintetizate și alți produsi de

la nivelul reticulului endoplasmic.
Aceste vezicule fuzioneaza instantaneu cu aparatul Golgi și își descarca continutul
în spatiile veziculare ale acestuia.
Utilizarea veziculelor intracelulare pentru refacerea membranelor celulare. Unele
dintre veziculele intracelulare formate la nivelul aparatului Golgi fuzioneaza cu mem-
brana celulara sau cu membranele structurilor intracelulare (cum sunt mitocondriile sau
reticulul endoplasmic). Acest proces creste suprafața acestor membrane și astfel le reface
pe masura ce se consuma. De exemplu, membrana celulara pierde o mare parte din ma-
terialul din care este alcatuita de fiecare data când da naștere unei vezicule de fagocitoza
sau de pinocitoza, iar membranele veziculare ale aparatului Golgi refac in permanenta
membrana celulara.
Bibliografie
Alberts Bruce, Alexander Johnson, Julian Lewis, David Morgan, Martin Raff, Keith Roberts, Peter Walter Molecular
Biology of the Cell sixth edition,, ed. Garland Science, 2015.
Guyton & Hall, editori Dr. Gh. P. Cuculici, Dr. Anca W. Gheorghiu, Tratat de Fiziologie a omului, editia a 11-a, Ed.
Medicală Callisto, Bucureşti, pdf.

CAPITOL 08
MITOCONDRIA. PROCESE
METABOLICE CELULARE

8.1 MITOCONDRIILE, ORGANITE CELULARE GENERATOARE DE ENER-
GIE
Mitocondriile sunt organite celulare prezente in toate celulele aerobe de la organismele

animale, vegetale și fungi și au capacitatea de a arde moleculele provenite din nutrienti, pentru a
produce ATP prin fosforilare oxidativa. Îndeplinesc rolul de inmagazinare a energiei sub forma
de adenozin-trifosfat (ATP), energie rezultata prin oxidarea enzimatica substantelor nutritive.
Exceptie face hematia.
Mitocondriile unei celule ocupa pana la 20% din volumul total al citoplasmei la celulele
eukariote.
Mitocondriile au dimensiuni suficient de mari cât sa poată fi observate cu ajutorul mi-
croscopului optic, ele fiind identificate în secolul 19. Înțelegerea structurii interne și a functiilor
mitocondriei a fost posibila cu ajutorul procedurilor biochimice dezvoltate în anii 1984 pentru
izolarea mitocondriei intacte. Alături de aceste proceduri, de un real folos este și microscopul
electronic, care a fost folosit în paralel pentru observarea celulei și a organitelor celulare.
De cele mai multe ori mitocondria este asociata/atasata la structura de mictrotubuli a
citoscheletului celular, acesta din urma fiind elementul celular care determina orientarea și dis-
tribuirea mitocondriilor în diferite tipuri de celule. (figura 1).
Astfel, la nivelul celulelor neuronale, mitocondria poate ocupa suprafete mari (ca urmare
a suprafetelor mari ale neuronilor cu extensiile axonale și a citoscheletului microtubular care
ocupa suprafete mari și da forma neuronilor cu axoni și dendrite).
La nivelul altor celule, mitocondriile rămân pozitionate în puncte cu cerere mare de en-
ergie. De exemplu, celulele muschiului scheletic și a muschiului cardiac, mitocondriile se găsesc
aglomerate printre miofibrile.
Figura 1.
Relația dintre mitocondrie și microtubuluii citoscheletului celular. A. imaginea microscopica a lanturilor prelungite de mi-
tocondrii (cu rosu). Celulele din cultura au fost colorate cu un colorant fluorescent (rhodamine 123) specific pentru eviden-
tierea mitocondriilor în celulele mamifere. B. imagine la microscopul cu fluorescenta, a aceleiasi celule, după fixare, evidenti-
ind în verde structura microtubulara a citoscheletului. Mitocondria tinde să se regaseasca de-a lungul microtubulilor.

Mitocondriile au capacitatea de a interactiona cu sistemul membranar al altor
organite celulare, cum este reticululul endoplasmic. Contactul direct dintre mitocondrii
și RE duce la crearea unor zone prin care este facilitat schimbul de lipide intre cele doua
sisteme membranare (figura 8.2).
Figura 8.2.
Relația intre RE și mitocondrie
8.2 STRUCTURA SI MORFOLOGIA MITOCONDRIEI.

Mitocondriile se prezinta sub forma filamentoasa sau granulara (la nivelul hepa-
tocitelor).
Forma mitocondriilor variaza în funcție de poziția pe care o ocupa în celula. Astfel,
in enterocite, mitocondriile sunt dispuse bipolar: la polul apical au aspect filamentos, iar la
polul bazal granular.
Peretele mitocondrial este format din doua endomembrane separate de un spatiu
denumit camera externa.
Figura 8.3.
Structura mitocondriei la mi-

croscopul electronic (după C. V.
Cotea, 1984). 1 – mitocondrie, 2
– structura mitocondriei, 3- criste
mitocondriale, 4- sferele membra-
nei interne, 5 – sectiune transverala
printr-o crista mitocondriala și
orientarea sferelor.

- Membrana externa are structura endomembranelor și prezinta proteine globulare.
- Membrana interna are structura diferita de cea externa. Aceasta conține proteine intrinseci și
particule elementare extramembranare, legate de proteinele intrinseci printr-o tija.
- Camera interna (matricea sau spațiul matriceal).
Membrana interna se invagineaza în saculi care pătrund profund în matricea mitocondriala
formand o serie de criste sau cripte.
Figura 8. 4.
Microscopie electronica pentru mitocondrie de la nivelul celulelor cardiace de soarece. B. mitocondrie de la o drojdie. C.
Reprezentare schematica a mitocondriei cu membrana externa (gri) și membrana interna (galben).
Membrana interna a mitocondriei este o bariera de difuzie pentru ioni și molecule de

dimensiuni mici. Cu toate acestea, unii ioni (protoni și ioni fosfat) și unii metaboliti esentiali
cum sunt moleculele de ADP și ATP, pot traversa membrana interna a mitocondriei prin inter-
mediul unor proteine speciale de transport.
Mecanismele pentru transoprtul de electroni și pentru sinteza de ATP se reasesc la nive-
lul cristelor membranei interne a mitocondriei.
8.3 CE SE ÎNTÂMPLA CU PRINCIPALELE SUBSTANTE PROVENITE DIN

NUTRIENTI?
Principalele substante din care celulele obțin energie sunt cei trei constituienti alimentari
majori care au capacitatea de a reacționa chimic cu oxigenul: CARBOHIDRATI, LIPIDE,
PROTEINE (figura 8.5).
În organismul uman practic toți carbohidratii sunt transformati în GLUCOZA la nive-
lul tractului digestiv și la nivelul ficatului, înainte de a ajunge la celelalte celule ale tesuturilor
corpului.
În mod similar,
PROTEINELE sunt transformate în AMINOACIZI, și

GRASIMILE în ACIZI GRASI.
Piruvatul și acizii grasi sunt elementele care pătrund în mitocondrie și sunt me-
tabolizate la acetil CoA. În continuare, acetil CoA este metabolizata de ciclul acizilor
tricarboxilici (ciclul Krebs) care reduce NAD + la NADH, care apoi transfera electronii
încărcați energetic primului complex din cadrul lanțului transportatorilor de electroni.
Figura 8.5.
Schema metabolismului energetic

la nivelul mitocondriei.
În procesul de fosforilare oxidativa acești electroni traverseaza lanțul transportator

de electroni de la nivelul membranei interne și sunt cedati către oxigen (O2). Transportul
de electroni genereaza un gradient de protoni care conduce la pr producerea de ATP de către
enzima ATP sintaza (figura 8. 6).
Figura 8.6.
ATP sintaza incadrata în bistratul lipidic al mem-

branei (galben), gestioneza gradientul electrochimic
de protoni generat prin membrana și conduce la
sinteza de ATP.

În celula pătrunde oxigenul și nutrientii degradati din alimente (glucoza, acizi grasi,
aminoacizi). În interiorul celulei, aceștia din urma reacționează chimic cu oxigenul sub influența
enzimelor care controleaza reactiile și care distribuie energia eliberata în direcția potrivita, ceru-
ta de tesuturile organismului.
Figura 8.7.
Formarea intracelulara a ATP.
Aproape toate reactiile oxidative se desfășoară în interiorul MITOCONDRIILOR, iar

energia eliberata este utilizata pentru sinteza unui compus macroergic și anume ATP (adenozin
trifosfat). Ulterior, ATP-ul (și nu constituientii alimentari initiali) este utilizat la nivelul întregii
celule ca substrat energetic pentru toate reactiile metabolice intracelulare.
Eliberarea energiei din ATP presupune indepartarea unui radical fosforic și formarea de
ADP (adenozin difosfat). Energia eliberata este practic utilizata pentru:
1. alimentarea tuturor celorlalte funcții celulare,
2. precum sinteza diferitelor substante și
3. contractia musculara.
Pentru refacearea ATP-ului celular consumat, energia obtinuta din substantele nutritive
este utilizata pentru recombinarea ADP cu radicalul fosforic pentru a forma o noua molecula
de ATP, întregul proces repetandu-se în permanenta. ATP-ul este consumat și refacut în mod
continuu la nivel celular, având un turn-over de numai câteva minute.
Atunci când pătrunde în celule, glucoza este supusa actiunii enzimelor citoplasmatice,
care o transforma în acid piruvic prin procesul numit GLICOLIZA. O cantitate mica de ADP
este transformata în ATP utilizand energia eliberata în timpul acestei conversii, însă aceasta
energie reprezintă mai puțin de 5% din energia totala produsa de celula.

8.4 ROLUL MITOCONDRIILOR.
Principalul rol al mitocondriilor este cel de participare la procesul de respirație
celulara si obtinere a energiei, la nivel celular, din elementele nutritive.
Energia rezultata la nivel celular este necesara indeplinirii a trei funcții impor-
tante la nivel celular:
- transportul membranar
- sinteza proteinelor
- contractia musculara (figura 8.8)
Figura 8.8.
Utilizarea ATP-ului sintetizat în

mitocondrie.
Celulele și întregul organism depind de mitocondrie prin mai multe cai meta-
bolice celulare.
Pe lângă generarea de ATP, mitocondria mai indeplineste și alte roluri esentiale la
nivelul metabolismului celular.
a). Unul dintre rolurile mitocondriei este și acela de a furniza alte resurse esentiale
pentru biosinteza și creșterea celulara.
b). Ciclul ureei este o cale metabolica importanța ce converteste AMONIACUL
rezultat din degradarea compusilor ce contin radical nitrat (cum sunt aminoacizii) la
UREE care apoi este eliminata prin urina. Doua dintre fazele ciclului ureei se desfășoară la
nivelul mitocondriei celulelor hepatice, iar restul fazelor în citosolul celular.
c). Mitocondria mai indeplineste un rol important și în adaptarea metabolismului
celular la diferite condiții nutritionale. De exemplu, în condiții de infometare, proteinele

din corp sunt degradate la aminoacizi, iar apoi aminoacizii sunt preluați de mitocodria celulara
și oxidati pentru a produce NADH pentru producerea finala de ATP.
d). Biosinteza grupului hem are un rol important în transferul de electroni ce se des-
fășoară la nivelul mitocondriei.
e). Mitocondria intervine și în procesul de biosinteza de membrane. Cardiolipina este un
fosfolipid de la nivelul membranei interne mitocondriale. Mitocondria este și o sursa importata
de fosfolipide pentru generarea altor membrane celulare. Astfel, la nivelul mitocondriei are loc
sinteza de: fosfatidiletanolamina, fosfatidilglicerol, acid fosfatidic.
f ). Mitocondriile pot fi uneori cauza instabilitatii genomului de la nivelul nucleului celu-
lar, ca urmare a urmare a degradarii functiilor unor proteine celulare din categoria proteinelor
ce contin fier-sulf.
g). Mitocondria funcționează ca un tampon pentru reglarea concentratiei de calciu, prel-
uand calciul de la RE și de la reticulul sarcoplasmic la nivelul jonctiunilor membranare dintre
aceste doua organite (mitocondrie-RE). Concentratia de calciu de la nivel celular controleaza
contractia musculara și alterarea concentratiei calciului este implicata în degenerarea la nivel
neuronal și apoptoza celulara.
Bibliografie

CAPITOL 9
SECRETIA CELULARA

9.1 INTRODUCERE
Secretia celulara este o funcţie întâlnită la toate speciile. În urma procesului de secretie
celulara se formeaza diverse componente celulare:
- matricea extracelulară
- proteinele din sânge
- mucusul din arborele respirator
- enzimele de la nivelul tubul digestiv
- transpiratia la nivelul glandelor sudoripare
- neurotransmiţătorii şi neurohormonii - secretaţi de neuroni
- hormonii secretaţi de glandele endocrine
dele endocrine
scheletul extern secretat la artropode
Secretiile celulelor de la nivelul aparatului digestiv sunt:
I. Secretia salivara - saliva
II. Secretia gastrica - sucul gastric
III. Secretia pancreatica - sucul pancreatice
IV. bila
V. sucul intestinal
fig 8.1
ce este
fig 8.2
ce este

8.2 TIPURI DE CELULE SECRETORII
Celulele mucoase, secretorii de mucus de-a lungul tractului digestiv (figura 3).
Celule care secretă cantitati mari de proteine.
fig 8.3
Celulele acinare ale pancreasului
8.2.1 Celulele mucoase, secretorii de mucus de-a lungul tractului digestiv
fig 8.4
Dispunerea organitelor celulare în celulele secretorii. a). celula secretoare de mucus de la nivelul intestinului la
soarece. b). Imagine la microscopul electronic pentru o celula secretoare de mucus de la nivelul intestinului de
soarece.
Imagine de microscopie electronica pentru celulele acinare ale pancreasului, în sectiune.

Activitatea secretorie este evidentiata la nivelul RER.

8.2.2 Secretia gastrica – mucoasa gastrica raspunzatoare de secretia sucului gastric.
Tipuri de celule secretorii de la nivelul mucoasei gastrice

La nivelul mucoasei gastrice se găsescurmatoarele tipuri de celule secretorii evidentiate în fig 8.5
fig 8.5
celule secretorii
- celulele producatoare de mucus,

- celule parietale producatoare de acid clorhidric
- celulele zimogene raspunzatoare de secretia de pepsina
- celulele endocrine raspunzatoare de secretia de gastrina
8.2.3. Secretia pancreatica.
Citoplasma celulei pancreatice conține vezicule cu insulina. Veziculele sunt mentinute în celula
de reteaua periferica de microfilamente din ectoplasma. Prin ochiurile acesteia trec în perma-
nenta vezicule, care fuzioneaza cu plasmalema și rezultatul este secretia bazala de insulina.
Din imaginile de microscopie electronica a diverselor tipuri de celule epiteliale secretorii se
observa dispunerea organitelor celulare în celula către unul dintre capetele celulei rezultand o
polaritate evidenta.
Reticulul endoplasmic rugos este punctul de pornire a caii de biosinteza. RER este locul
de sinteza pentru PROTEINE, LANTURI DE CARBOHIDRATI, FOSFOLIPIDE. Toate
aceste macromolecule sintetizate vor migra apoi prin citoplasma celulei spre membrana celulara,
pe care o vor traversa.

fig 8.6
este prezentata o diagrama ce expune deplasarea proteinelor noi secretate (marcate cu roșu) în cadrul unei celule ac-
inare pancreatice secretorii. În ultima faza veziculele concentrate în granule secretorii încep să fie eliberate în tractul
pancreatic.
One of many possible glycosyla-tion pathways is shown in Figure 8.22. Unlike the
N-linked oligosaccharides, whose synthesis begins in the ER, those at- tached to proteins
by O-linkages (Figure 4.11) are assembled entirely within the Golgi complex.
The Golgi complex is also the site of synthesis of most of a cell’s complex polysac-
charides, including the glycosamino- glycan chains of the proteoglycan shown in fig 8.7
Fig8.7
Steps in the glycosylation of a typical mammalian
N-linked oligosaccharide in the Golgi complex. Following the removal of the three glu-
cose residues, various mannose residues are subsequently removed, while a variety of sug-
ars (N-acetylglucosamine, galactose, fucose,and sialic acid) are added to the oligosaccha-
ride by specific glycosyl- transferases. These enzymes are integral membrane proteins
whose active sites face the lumen of the Golgi cisternae. This is only one of numerous
glycosylation pathways. Secretie celulară, din karp cap 8

fig 8.8
secretie celulara
fig 8.9
model schematic propus pentru deplasarea materialului secretat de

către veziculele de transport inte compartimentele membranare în
cadrul cailor de biosinteza/secretie.
(a) The three different types of coated vesicles indicated in this schematic drawing are thought
to have distinct transport roles. COPII- coated vesicles mediate transport from the ER to the
ERGIC and Golgi complex. COPI-coated vesicles return proteins from the ERGIC and
Golgi complex to the ER. COPI-coated vesicles also transport Golgi enzymes between cister-

nae in a retrograde direction. Clathrin-coated vesicles mediate transport from the TGN
to endosomes and lysosomes.
Transport of materials along the endocytic pathway is not shown in this drawing.
(b) Schematic drawing of the assembly of a COPII-coated vesicle. Assembly begins when
Sar1 is recruited to the ER membrane and activated by exchange of its bound GDP with
a bound GTP. These steps are shown in Figure 8.26. Cargo proteins of the ER lumen (red
spheres and diamonds) bind to the luminal ends of transmembrane cargo receptors. These
receptors are then concentrated within the coated vesicle through interaction of their
cytosolic tails with components of the COPII coat. ER resident proteins (e.g., BiP) are
generally excluded
from the coated vesicles. Those that do happen to become included in a coated vesicle are
returned to the ER as described later in the text. One of the COPII coat proteins, namely
Sec24, can exist in at least four different isoforms. It is likely that different isoforms of
this protein recog- nize and bind membrane proteins with different sorting signals, thus
broadening the specificity in types of materials that can be transported by COPII vesicles.
8.3 LIZOZOMII
Lizozomii sunt organite veziculare care se formeaza prin desprinderea de la nivelul

aparatului Golgi, raspandindu-se de la acest nivel în citoplasma.
Lizozomii reprezintă sistemul digestiv intracelular, care permite celulei sa digere:
- structuri celulare lezate
- particule nutritive ingerate de celulara
- materiale nedorite (particule infectioase: ex. particule virale, bacterii etc.)
Lizozomii variaza considerabil în funcție de tipul celular, însă de obicei diametrul lor este
cuprins intre 250-270 nm. Fiecare lizozom este delimitat de o membrana lipidica în dublu
strat și conține numeroase granule mici, cu diametrul de 5-8 nm, acestea fiind agregate
proteice la nivelul cărora se găsesc pana la 40 de enzime hidrolitice (digestive) diferite.
Fiecare enzima hidrolitica poate scinda un compus organic în doua sau mai multe părți
prin combinarea hidrogenului dintr-o molecula de apa cu o parte a compusului organic și
prin combinarea componentei hidroxil a moleculei de apa cu cealalt aparte a compusului
organic. Astfel:
- proteinele sunt hidrolizate și formeaza aminoacizi,
- glicogenul este hidrolizat și se formeaza glucoza
- lipidele sunt hidrolizate și rezulta acizi grasi și glicerol.
De obicei, membranele care delimiteaza lizozomii împiedica contactul dintre enzimele
hidrolitice și celelalte substante celulare, prevenind astfel acțiunea de digestie a acestora.
Totuși, în anumite condiții, membranele unora dintre lizozomi se rup, cu eliberarea con-

secutiva a enzimelor digestive. Aceste enzime scindeaza ulterior substraturile organice cu care
vin în contact în componente mici, înalt difuzabile, cum sunt aminoacizii și glucoza.
8.4 PEROXIZOMII
Sunt organite celulare similare din punct de vedere fizic cu lizozomii, însă difera de aceștia prin
doua aspecte importante.
1. Se presupune ca peroxizomii se formeaza prin autoreplicare sau probabil prin inmugurire/
desprindere la nivelul reticulului endoplasmic neted și nu la nivelul aparatului Golgi.
2. Peroxizomii contin OXIDAZE și nu hodrolaze ca lizozomii.
Multe dintre oxidaze sunt capabile de a combina oxigenul cu ioni de hidrogen proveniti de la
diferite substante chimice celulare pentru a forma peroxid de hidrogen (H2O2).
Apa oxigenata este o substanta cu acțiune intens oxidanta ce este utilizata în asociere
cu catalaza, o alta oxidaza care se găsește în cantitati mari în peroxizomi, pentru oxidarea a nu-
meroase substante care altfel ar fi toxice pentru celula. De exemplu, aproximativ jumătate din
cantitatea de alcool ingerata de o persoana este detoxficata de peroxizomii hepatocitelor în acest
mod. O alta enzima cu rol asemănător este peroxidaza.
8.5 VEZICULE SECRETORII
Una dintre functiile importante ale multor celule este secretia unor substante chimice
speciale. Aproape toate aceste substante secretate sunt sintetizate în sistemul reprezentat de
reticulul endoplasmic și aparatul Golgi și sunt ulterior eliberate de la nivelul aparatului Golgi în
citoplasma sub forma de vezicule secretorii sau granule secretorii.
Vezicule secretorii tipice sunt reprezentate în figura ..... pentru celule acinare pancre-
atice. Aceste vezicule contin proenzime (enzime care încă nu sunt active). Proenzimele sunt
secretate ulterior prin membrana celulara în ductul pancreatic și de aici aung în duoden, unde
sunt activate și își desfășoară acțiunea digestiva
ig asupra
pr alimentelor din tractul intestinal.
fig 8.10
Vezicule secretorii sau granule secretorii în

celule acinare pancreatice.

Sistemul membranos al reticulului endoplasmic și al aparatului Golgi are un metabolism
foarte activ, capabil de aforma structuri intracelulare noi și de a sintetiza substante care
urmează a fi secretate la exteriorul celulei.
Unele vezicule secretate sunt destinate utilizarii intracelulare pentru refacerea
membranelor celulare. Unele vezicule intracelulare formate la nivelul aparatului Golgi
fuzioneaza cu membrana celulara sau cu membranele structurilor intracelulare cum sunt
mitocondriile sau reticulul endoplasmic. Acest proces crește suprafața acestor membrane
și astfel le reface pe măsura ce se consuma.
Bibliografie
Alberts Bruce, Alexander Johnson, Julian Lewis, David Morgan, Martin Raff, Keith Roberts, Peter Walter Molecular
Biology of the Cell sixth edition,, ed. Garland Science, 2015.
Guyton & Hall, editori Dr. Gh. P. Cuculici, Dr. Anca W. Gheorghiu, Tratat de Fiziologie a omului, editia a 11-a, Ed.
Medicală Callisto, Bucureşti, pdf.

CAPITOL 10
TRANSPORTUL CELULAR

10.1 INTRODUCERE
Pe măsura ce substantele sunt sintetizate în reticulul endoplasmic, în special proteinele,

acestea sunt transportate prin tubuli spre reticulul endoplasmic neted care se găsește în ap-
ropierea aparatului Golgi. La acest nivel, mici vezicule de transport alcătuite din porțiuni din
membrana reticulului endoplasmic neted se desprind continuu și difuzeaza spre stratul cel mai
profund al aparatului Golgi. În interiorul acestor vezicule se găsesc proteinele sintetizate și alți
produsi de la nivelul reticulului endoplasmic.
Veziculele de transport fuzioneaza instrantaneu cu aparatul Golgi și își descarca con-
tinutul în spatiile veziculare ale acestuia. La acest nivel, la moleculele sintetizate sunt adăugați
carbohidrati. Apoi, aparatul Golgi compacteaza produsii de secretie ai reticulului endoplasmic
neted în pachete foarte concentrate. Pe măsura ce produsii de secretie se deplaseaza spre stra-
turile cele mai externe ale aparatului Golgi, au loc procesele de compactare și modificare. În
final, atât vezicule mici cât și vezicule mari se desprind la nivelul aparatului Golgi și difuzeaza
în întreaga celula, transportand substantele secretate compactate.
Structura membranei care delimiteaza fiecare celula a organismului a fost discutata an-
terior. Membrana celulara este alcatuita aproape în întregime dintr-un bistrat lipidic, însă con-
tine și numeroase molecule proteice, dintre care multe strabat integral membrana (figura 1).
Bistratul lipidic nu este miscibil nici cu lichidul extracelular și nici cu lichidul intrace-
lular. De aceea, el constituie o bariera în calea deplasarii moleculelor de apa și a substantelor
hidrosolubile între compartimentele extracelular și intracelular. Totuși, unele substante pot sa
strabata acest bistrat lipidic, difuzand direct prin membrana, fenomen valabil în special pentru
substantele liposolubile.
10.2 TRANSPORTORII MEMBRANARI
În scopul evitării pierderii conținutului celular și pentru separarea celor 2 medii: extra de
cel intracelular, membrana este impermeabilă pentru moleculele hidrofile.
Transportorii membranari sunt proteine intrinseci, selective, ale membranei celulare care
permit pasajul metaboliților. Dar, cum reacțiile chimice se desfășoară în soluții apoase, transpor-
torii intervin pentru a ajuta la traversarea membranei. Sunt trei categorii de transportatori:
1. proteine de transport (moleculele cărăuș sau „carrier”),
2. canalele
3. pompele.
Moleculele proteice membranare au proprietăți complet diferite în ceea ce privește
transportul substantelor. Structurile lor moleculare întrerup continuitatea bistratului lipidic,
constituind o cale alternativa de penetrare a membranei celulare. Majoritatea acestor proteine
integrale de membrana pot astfel funcționa ca proteine de transport.
Diferitele proteine funcționează în moduri diferite. Unele prezinta canale (sau pori)

care permit astfel deplasarea libera a apei precum și a anumitor ioni sau molecule și sunt
numite proteine-canal.
10.2.1 Proteine de transport
Proteinele de transport, formeaza legături cu molecule sau ioni care urmează a fi

transportati. În urma modificarilor conformationale reversibile, moleculele proteice de-
plaseaza aceste substante prin spatiile interstitiale spre partea opusa a membranei. Atât
proteinele canal cât și proteinele de transport sunt de obicei foarte selective în ceea ce
privește tipurile de molecule de ioni cărora le permit sa traverseze membrana (figura 11.1).
fig 10.1
Proteine de transport.
10.2.2 Proteine – canal (canale)
Sunt proteine membranare permeabile selective, pentru unul sau mai mulți ioni.
Cel mai puțin selectiv este canalul nicotinic, implicat în stimularea musculară și
care permite pasajul tuturor ionilor pozitivi monovalenți.
Cele mai multe canale sunt specifice, pentru transportul unui singur ion (calciu,
sodiu, potasiu, clor, etc.).
Asigură transportul pasiv, după legile difuziunii.
10.2.3 Pompele de transport
Pompele de transport difera de canalele de transport. La nivelul lor transportul are

loc împotriva unui gradient, cu consum de energie.
Se deschid și se închid in funcție de diverși stimuli – electric, chimic, mecanic.
Sunt prezente în toate membranele celulare, însă un rol particular îndeplinesc
la nivelul celulelor excitabile (neuron, celula musculara).

10.3 CLASIFICAREA MECANISMELOR CELULARE ȘI MOLECULARE DE
TRANSPORT
Transportul membranar se poate realiza prin mai multe mecanisme celulare și molecu-
lare:
1. Continue:
-transport pasiv (difuziune)
-transport activ
2. Discontinue:
-endocitoza
-exocitoza
-transcitoza
10.4 TRANSPORTUL PASIV (DIFUZIUNEA) VERSUS TRANSPORTUL ACTIV

Transportul prin membrana celulara, fie direct fie mediat de proteine, se produce prin
unul din urmatoarele procese elementare: DIFUZIUNE sau TRANSPORT ACTIV (figura
10.2).
Exista totusi numeroase variatii ale celor doua mecanisme elementare (difuziune activa,
pasiva, etc.).
Figura 11.2.
Caile de transport prin membrana celulara și principalele mecanisme de transport la acest nivel.

10.4.1 TRANSPORTUL PASIV/ DIFUZIUNEA
Defineste deplasarea aleatorie a moleculelor de substanta prin spatiile intermo-

leculare de la nivelul membranei sau prin combinatia cu o proteina de transport. Energia
necesara procesului de difuziune este energia cinetica a moleculelor de substanta.
Difuziunea este o forma de TRANSPORT PASIV și constă în mișcarea transmembra-
nară a ionilor și moleculelor fără consum de energie, prin gradient electrochimic.
10.4.2 TRANSPORTUL ACTIV
Presupune deplasarea ionilor sau a altor substante prin membrana în asociere cu o

proteina de transport care permite deplasarea substantei împotriva unui gradient energet-
ic, de exemplu dintr-o zona cu concentratie scazuta către o zona cu concentratie ridicată.
Aceasta deplasare necesita o sursa suplimentara de energie în afara de energia cinetica.
10.5 TRANSPORTUL PASIV (DIFUZIUNEA) PRIN MEMBRANA CELU-

LARA
Difuziunea prin membrana celulara este impartita în doua subtipuri denumite
difuziune simpla și difuziune facilitata.
Transportul pasiv se prezinta sub mai multe forme:
- Difuzia simpla
- Difuzia facilitata
- Filtrarea
- Osmoza
DIFUZIUNEA SIMPLA se refera la deplasarea moleculelor sau ionilor printr-o de-
schidere membranara sau prin spatiile intermoleculare fără ca aceștia sa interacționeze cu
proteine membranare de transport.
Rata difuziunii este determinata de:
- cantitatea de substanta disponibila,
- energia cinetica a moleculelor și
- numărul și dimensiunile deschiderilor membranare prin care ionii și moleculele se pot
deplasa.
DIFUZIUNEA FACILITATA necesita interacțiunea moleculelor cu o proteina de trans-
port. Aceasta are rol de adjuvant în transportul moleculelor sau ionilor prin membrana
celulara prin formarea de legături chimice cu aceștia, iar complexul rezultat traverseaza
membrana.
DIFUZIUNEA SIMPLA prin membrana celulara se poate produce pe doua cai:
1. prin spatiile interstitiale ale bistratului lipidic, dacă substanta care difuzeaza este
liposolubila

2. prin canalele hidrice delimitate de unele proteine mari de transport (figura 2 în partea
stanga).
10.5.1 Difuziunea substantelor liposolubile prin bistratul lipidic.
Unul dintre cei mai importanti factori care determina viteza cu care difuzeaza o substan-
ta prin bistratul lipidic este liposolubilitatea substantei. De exemplu, gradul de liposolubilitate al
oxigenului, azotului, dioxidului de carbon și alcoolului este mare, astfel încât toate aceste substante
se pot dizolva direct în bistratul lipidic și pot difuza prin membrana celulara în aceeași maniera
în care difuziunea substantele hidrosolubile se produce într-o soluție apoasa. Rata difuziunii
prin membrana este direct proportionala cu liposolubilitatea ei. În acest fel pot fi transporatate
cantitati mari de oxigen. De aceea oxigenul pătrunde în interiorul celulelor ca și cum membrana
celulara nu ar exista.
10.5.2 Difuziunea apei și a altor molecule insolubile în lipide prin proteinele-canal.
Chiar dacă apa este insolubila în lipidele membranare, aceasta strabate cu ușurința can-
alele proteice care traverseaza integral membrana. Rapiditatea cu care moleculele de apa se
deplaseaza prin cele mai multe membrane celulare este uimitoare. De exemplu, cantitatea totala
de apa care difuzeaza în fiecare direcție prin membrana unui eritrocit în fiecare secunda este
de aproximativ 100 de ori mai mare decât volumul propriu-zis al eritrocitului. Pe măsura ce
dimensiunile moleculelor cresc, viteza de penetrare a membranei se reduce rapid. De exemplu,
diametrul unei molecule de uree este cu 20% mai mare decât diametrul moleculei de apa, însă
cu toate acestea, ureea strabate porii membranei celulare de 1000 de ori mai lent.
10.5.3 Difuziunea prin proteinele-canal
Substantele se pot deplasa prin difuziune simpla direct prin aceste canale dintr-o parte
în alta a membranei celulare. Canalele proteice au doua caracteristici distinctive:
- de obicei au permeabilitate selectiva pentru anumite substante
- multe dintre canale pot f i deschise sau inchise de porți (canale cu poarta).
Permeabilitatea selectiva a canalelor proteice. Multe dintre canalele proteice (figura 3) sunt înalt
selective pentru transportul unuia sau mai multor ioni sau molecule specifice. Aceasta selectivi-
tate se datorează caracteristicilor intrinseci ale canalului:
- cum ar fi diametrul,
- forma și natura sarcinilor electrice și
- a legaturilor chimice existente de-a lungul suprafetelor interne.
Canalul de sodiu. Canalul de potasiu.
Este unul dintre cele mai importante canale proteice, cu diametrul cuprins intre 0.3
– 0.5 nm. Suprafetele interne ale acestui canal sunt puternic electronegative. Electronegativ-
itatea puternica poate sa atragă în aceste canale ioni de sodiu deshidratati care au dimensi-
uni reduse, separand astfel ionii de sodiu de moleculele de apa care-i hidrateaza.

Alte canale sunt se-
lective pentru ionii de pota-
siu.
fig 10.3
Transportul ionilor de sodiu și poatsiu

prin proteinele-canal.
10.5.4 Difuziunea facilitata
Difuziunea facilitata este denumita și difuziune mediata de proteinele de trans-

port, deoarece substantele transportate astfel strabat membrana cu ajutorul unei proteine
specifice de transport. Proteina de transport faciliteaza difuziunea acestor substante de
partea opusa a membranei celulare.
Difuziunea facilitata difera de difuziunea simpla. Pe măsura ce concetrantia sub-
stantei care difuzeaza crește, rata difuziunii simple continua sa crească proportional, însă
în cazul difuziunii facilitate rata difuziunii nu poate crește peste un nivel maxim.
În figura 11.4 este ilustrata o proteina de transport cu un por suficient de mare
pentru a transporta partial prin membrana o molecula specifica. Mai este evidentiat un
receptor de legare pe partea interna a proteinei de transport. Molecula care urmează
a fi transportata pătrunde în por și se leagă de acest receptor. Ulterior, într-o fractiune
de secunda, se produc modificari conformationale sau chimice la nivelul proteinei de
transport, astfel încât porul se va deschide spre partea opusa a membranei. Deoarece
forța care uneste substanta transportata de receptor este slaba, agitatia termica a mol-
eculei atasate determina desprinderea acesteia, cu eliberarea consecutiva pe fata opu-
sa a membranei. Rata cu care moleculele pot fi transportate prin acest mecanism nu
poate fi niciodată mai mare decât rata cu care proteina de transport se poate modifica

intre cele doua stari ale sale.
Mecanismul permite deplasarea moleculei transportate (difuziunea) spre ambele
fete ale membranei.
Printre substantele cele mai importante care strabat membranele celulare prin difuziune fa-
cilitata se număra GLUCOZA și majoritatea AMINOACIZILOR. Mai pot f i transportate prin
membrana celulara și numeroase alte monozaharide care au structuri similare cu cea a glucozei, in-
clusiv GALACTOZA.
INSULINA poate crește te
rata difuziunii facilitate a glucozei de
pana la 10-20 de ori. Acesta este me-
canismul principal prin care insulinaa
controleaza utilizarea glucozei în or-
ganism.
fig 10.4.
Mecanismul molecular al difuziunii facilitate.
10.6 OSMOZA
Osmoza, este difuzia molecul-
elor de apă printr-o membrană semi-
permeabilă din spațiul cu diluție mare
re
(concentratie mica, mediu diluat) spre
re
cel cu diluție mică (concentratie mare,
mediu concentrat).
Mecanismul celular al os-

mozei este prezentat schematic în figura 10.5
fig 10.5
Reprezentare schematica a mecanismului celular al osmozei
Substanta cea mai

abundenta care difuzeaza
prin membrana celulara
este apa. Prin membrana
fiecarui eritrocit difuzeaza
de obicei suficienta apa în
fiecare direcție și în fiecare
secunda încât volmul ei (al
apei) este de 100 de ori mai
mare decât volumul pro-
priu-zis al celulei. În mod
normal, cantitatile care di-
fuzeaza în ambele directii
sunt însă atât de bine echilibrate încât nu exista o deplasare neta a apei. De aceea volumul
celulei rămână constant (isotonic). În anumite condiții însă poate sa apara de o parte și
de alta a membranei o diferența de concentratie a apei într-o maniera similara cu aparitia
diferentelor de concentratie ale altor substante. În aceasta situatie se realizeaza deplasarea
neta a apei prin membrana celulara, conducând la marirea sau la micsorarea celulei, în
funcție de sensul deplasarii. Procesul deplasari nete a apei cauzate de diferența de concen-
tratie a acesteia este denumit OSMOZA.
fig 11.6
Osmoza la nivelul unei membrane atunci cad de o parte a acesteia se afla o soluție de clorura de sodiu, iar de cealaltă
parte se afla apa.

Pentru a da un exemplu de osmoza, se considera conditiile prezentate în figura 6, în care exista
apa pura de o parte a membranei celulare și o soluție de clorura de sodiu de cealaltă parte. Mol-
eculele de apa pot strabate cu ușurința membrana celulara în ambele sensuri, în timp ce ionii de
sodiu și clor pot traversa membrana numai cu dificultate. De aceea, soluția de clorura de sodiu
reprezintă practic un amestec de molecule difuzibile de apa și ioni nedifuzibili de sodiu și clor,
iar despre membrana se afirma ca are permeabilitate selectiva pentru apa, fiind mult mai puțin
permeabila pentru ionii de sodiu și clor. Prezenta ionilor deplaseaza unele molecule de apa din
zona în care se găsesc aceștia, reducand astfel concentratia moleculelor de apa la o valoare mai
mica decât cea a apei pure. În consecinta, mai multe molecule de apa lovesc canalele dinspre par-
tea stânga (figura 6) unde se găsește apa pura, decât dinspre partea dreapta, unde concentratia
apei este mai mica. Astfel, deplasarea neta a apei se realizeaza de la stânga la dreapta – cu alte
cuvinte osmoza se produce dinspre apa pura spre soluția de clorura de sodiu.
Bibliografie:


CAPITOL 11
TRANSPORTUL CELULAR II

11.1 TRANSPORTUL ACTIV AL SUBSTANTELOR PRIN MEMBRANA CELU-
LARA
Uneori, în lichidul intracelular este necesara prezenta unei substante în concentratie

ridicată, cu toate ca în lichidul extracelular substanta respectiva se afla în concentratie redusa.
De exemplu, acest fapt este valabil pentru ionii de potasiu. În mod contrar, este important ca
în celula concentratiile altor ioni să fie mentinue la valori foarte scăzute, cu toate ca în lichidul
extracelular concentratiile respectivilor ioni sunt foarte mari. Acest fapt este valabil în special
pentru ionii de sodiu. Nici unul dintre aceste deziderate nu ar putea fi realizat numai prin difu-
ziune simpla, deoarece difuziunea simpla conduce în final la echilibrarea concentratiilor ionice
intre cele doua compartimente delimitate de membrana. În schimb, consumul de energie de-
termina deplasarea în exces a ionilor de potasiu spre interiorul celulei și a ionilor de sodiu spre
exteriorul acesteia. Când o membrana celulara deplaseaza molecule sau ioni împotriva unui
gradient de concentratie (sau a unui gradient electric sau de presiune), procesul este denumit
TRANSPORT ACTIV.
Diferitele substante care sunt transportate activ la nivelul unor membrane celulare in-
clud:
- ionii de sodiu,
- ionii de potasiu,
- ionii de calciu,
- fier,
- hidrogen,
- clor,
- iod,
- urat,
- diferite glucide și
- majoritatea aminoacizilor.
TRANSPORTUL ACTIV se diferentiaza sub doua forme:
A. TRANSPORT ACTIV PRIMAR
B. TRANSPORT ACTIV SECUNDAR
Împărțirea transportului activ în cele doua tipuri este in funcție de sursa de energie uti-
lizata pentru realizarea sa.
În transportul activ primar energia este obtinuta direct din scindarea adenozin trifosfat-
ului (ATP) sau a altor compusi ce contin legături fosfat-macroergice.
În transportul activ secundar energia este obtinuta din gradientul transmembranar de
concentratie al unei molecule secundare sau al unor ioni, gradient realizat prin acțiunea trans-
portului activ primar.
În ambele cazuri transportul este realizat de proteine de transport care strabat integral
membrana celulara, ca și în cazul difuziunii facilitate.

În cazul transportului activ, proteina de transport funcționează diferit de proteinele
care realizeaza difuziunea facilitata, deoarece este capabila sa transfere o parte din energie
substantei transportate pentru a o deplasa împotriva gradientului electrochimic.
Exemple de transport activ primar și secundare
Pompa de sodiu-potasiu (Transport activ primar)
Printre substantele care sunt transportate prin transport activ primar se număra
ionii de sodiu, potasiu, calciu, hidrogen, clor, precum și alți ioni.
Mecanismul de transport activ a fost studiat pe larg în cazul pompei de so-
diu-potasiu (Na+ - K+), care pompeaza ionii de sodiu în spațiul extracelular și simultan
deplaseaza ionii de potasiu de la exteriorul spre interiorul celulelor. Aceasta pompa
este responsabila atât pentru mentinerea diferentelor transmembranare de concen-
tratie pentru ionii de sodiu și potasiu, cât și pentru mentinerea unei încărcături nega-
tive în interiorul celulei. In figura 11.1 este prezentat mecanismul ipotetic al function-
arii pompei de sodiu-potasiu.

fig 11.1
Mecanismul ipotetic al functionarii pompei de sodiu-potasiu.
Proteina de transport, din cadrul pompei de transport sodiu-potasiu, este un com-

plex alcătuit din doua proteine globulare separate: o proteina mai mare denumita subuni-
tatea alfa (cu greutate moleculara mare de circa 100.000) și o proteina mai mica denumita

subunitatea beta, cu greutate moleculara mai mica (55.000).
Subunitatea beta are trei caracteristici specifice importante pentru funcționarea pompei.
1. are trei receptori pentru ionii de sodiu la nivelul segmentului intracelular;
2. are doi receptori pentru ionii de potasiu la nivelul segmentului extracelular;
3. segmentul intern al acestei proteine, localizat în apropierea receptorilor pentru ionii de sodiu,
are activitatea ATP-azica.
Modul în care funcționează aceasta pompa este următorul: atunci când doi ioni de pota-
siu se leagă la nivelul segmentului extracelular al proteinei și trei ioni de sodiu la nivelul segmen-
tului intracelular, este activata functia ATP-azica a pompei. Urmează scindarea unei molecule
de ATP, cu formarea de adenozin difisfat (ADP) și eliberarea energiei sticate în legătura macro-
ergica scindata. Se considera ca aceasta energie determina producerea de modificari conforma-
tionale și chimice ale proteinei de transport, rezultatul fiind eliberarea celor trei ioni de sodiu în
spațiul extracelular și a celor doi ioni de potasiu în spațiul intracelular.
Pompa de sodiu- potasiu poate sa funcționeze și în sens invers. Dacă gradientele electro-
chimice pentru ionii de sodiu și potasiu sunt crescute experimental suficient de mult, astfel încât
energia lor să fie mai mare decât energia obtinuta prin hidroliza ATP, acești ioni se vor deplasa
în sensul gradientelor lor de concentratie, iar pompa sodiu-potasiu va sintetiza ATP din ADP
și fosfat. Forma fosforilata a pompei sodiu-potasiu își poate astfel transfera fosfatul la nivelul
ADP, cu sinteza consecutiva a ATP, sau poate folosi energia fosfatului pentru a-si modifica
conformatia și a pompa ioni de sodiu în afara celulei și ioni de potasiu în celula. Concentratiile
relative ale ATP, ADP și fosfat, precum și gradientele electrochimice pentru sodiu și potasiu,
determina direcția derularii reactiei enzimatice.
În unele celule, de exemplu în neuroni (celule active electric), 60-70% din consumul en-
ergetic celular poate fi destinat pomparii ionilor de sodiu în afara celulei și a ionilor de potasiu
din celula.
11.1.1 Importanța pompei sodiu-potasiu pentru controlul volumului celular.
Una dintre cele mai importante funcții ale pompei sodiu-potasiu este controlul volumu-
lui celular. În absenta functionarii acestei pompe, majoritatea celulelor organismului și-ar mari
volumul pana când s-ar produce liza lor. Mecanismul de control al volumului celular este ur-
matorul: în interiorul celulei se găsesc numeroase proteine și alte molecule organice care nu pot
părăsi celula. Majoritatea acestora sunt încărcate negativ, atragand astfel numerosi ioni pozitivi,
în special de sodiu și potasiu. Toate aceste molecule și ioni determina pătrunderea prin osmoza
a apei în celula. Dacă aceste procese nu sunt controlate, celula își va mari volumul continuu pana
în momentul în care se va liza. Mecanismul normal pentru prevenirea acestui eveniment este
reprezentat de funcționarea pompei sodiu-potasiu. Acest dispozitiv celular pompeaza trei ioni
de sodiu în spațiul extracelular pentru fiecare doi ioni de potasiu pompati în spațiul intracelular.
Membrana este mult mai permeabila pentru ionii de sodiu decât pentru ionii de potasiu, astfel
încât odată ce ionii de sodiu se găsesc în afara celulei, aceștia au tendinta puternica de a se acu-

mula la acest nivel. Astfel, se produce o pierdere neta de ioni spre exteriorul celulei, fapt ce
initiaza deplasarea prin osmoza a apei din celula spre spațiul extracelular.
Dacă volumul unei celule începe sa crească dintr-o cauza oarecare, acest eveni-
ment activeaza pompa de sodiu-potasiu, transportand un numar mai mare de ioni în
afara celulei, apa deplasandu-se odată cu aceștia. Astfel, pompa sodiu-potasiu realizeaza
supravegherea continua a volumului celular, intervenind pentru mentinerea constanta a
acestuia.
11.1.2 Transportul activ secundar (cotransport – simport și contratransport - antiport).
Atunci când ionii de sodiu sunt deplasati în afara celulelor prin transport activ
primar, se fromeaza un gradient transmembranar mare de concentratie – exista o con-
centratie ridicată de ioni de sodiu la exetriorul celulei și o concentratie foarte mica la
interior. Acest gradient reprezintă un depozit de energie deoarece ionii de sodiu în exces
din spațiul extracelular au în permanenta tendinta de a difuza spre interiorul celulei. În
condiții adecvate, aceasta energie poate asigura și transportul altor substante împreuna cu
ionii de sodiu prin membrana celulara. Fenomenul este numit co-transport și reprezintă o
forma de transport activ secundar.
Pentru ca ionii de sodiu sa transporte o alta substanta împreuna cu ei, este necesara
existența unui mecanism de cuplare. Acesta este reprezentat de o alta proteina de trans-
port de la nivelul membranei celulare.
Transportorul servește în acest caz ca loc de atasare atât pentru ionii de sodiucat și
pentru substanta care urmează a fi co-transportata. După legarea ambelor substante, ener-
gia continuta în gradientul de sodiu determina atât ionii de sodiu cât și cealaltă substanta
să fie transportate împreuna în interiorul celulei.
În cazul contra-transportului, ionii de sodiu au tendinta de a difuza spre interiorul
celulei datorită gradientului mare de concentratie. De data aceasta însă, substanta care va
fi transporttaa se găsește în interiorul celulei și trebuie transportata la exterior. De aceea,
ionii de sodiu se ataseaza la proteina de transport pe fata externa a membranei, în timp ce
substanta care urmează a fi contra-transportata se ataseaza la proteina de transport pe fata
interna a membranei. După atasarea ambilor compusi se produce o modificare conforma-
tionala a proteinei de transport, iar energia eliberata în urma deplasarii ionului de sodiu
spre interior (în sensul gradientului de concentratie) deplaseasza cealaltă substanta spre
exterior.
11.1.3 Co-transportul glucozie și al aminoacizilor împreuna cu ionii de sodiu.
Glucoza și mulți aminoacizi sunt transportati în majoritatea celulelor împotriva

unor gradiente foarte mari de concentratie: mecanismul de transport este reprezentat în

întregime de co-transport, după cum este ilustrat în figura 11.2
Proteina de transport are doi receptori pe fata externa, unul pentru ionii de sodiu și unul
pentru glucoza. De asemenea, concentratia ionilor de sodiu este foarte mare pe fata externa și
foarte redusa pe fat ainterna a membranei, fapt ce asigura energia necesara pentru transport.
Pana în momentul atasarii unei molecule de glucoza la proteina transportatoare nu se va pro-
duce nici o modificare conformationala a transportorului care sa permita pătrunderea ionilor
de sodiu în celula. Când ambele molecule sunt atasate, modificarea conformationala se produce
automat, iar ionii de sodiu și glucoza sunt transportati în celula simultan. De aici provine denu-
mirea de co-transport sodiu-glucoza.
fig 11.2
Mecanismul ipotetic pentru co-transportul sodiu-glucoza
Co-transportul sodiu-aminoacizi se deruleaza similar cu cel al glucozei, cu excepția

faptului ca este efectuat de un set diferit de proteine transportoare. Au fost identificate cinci
proteine de transport pentru aminoacizi, fiecare fiind responsabila pentru transportul unei sub-
categorii de aminoacizi având caracteristici moleculare diferite.
Co-transportul ionilor de sodiu împreuna cu glucoza și aminoacizii este întâlnit în spe-
cial la nivelul epiteliului intestinal și la nivelul tubilor renali, fiind astfel favorizata absorbtia
acestor substante în sânge.
Alte mecanisme importante de co-transport (cel puțin în anumite celule) sunt cele pen-
tru ionii de clor, iod, fier și urat.
11.1.4 Contra-transportul ionilor de calciu și al ionilor de hidrogen împreuna cu ionii de sodiu.
Doua mecanisme importante de contra-transport (transportul unei substante în sens

opus sensului de transport al ionului primar) sunt cele pentru:
a). contra-transportul sodiu-calciu
b). contra-transportul sodiu-hidrogen.
a). Contra-transportul sodiu-calciu este întâlnit la nivelul tuturor (sau aproape tuturor)
membranelor celulare, ionii de sodiu deplasandu-se spre interiorul celulei și ionii de cal-
ciu spre exterior, ambii ioni atasandu-se la aceeași proteina de transport în regiuni opuse.
Acest mecanism este aditional transportului activ al ionilor de calciu întâlnit în unele
celule.
b). Contra-transportul sodiu-hidrogen este întâlnit în numeroase tesuturi. Un exemplu
deosebit de important este transportul de la nivelul tubilor renali proximali, unde ionii de
sodiu se deplaseaza din lumenul tubilor în interiorul celulei tubulare, în timp ce ionii de
hidrogen sunt deplasati prin contra-transport spre lumenul tubular. Ca mecanism pentru
concentrarea ionilor de hidrogen, contra-transportul nu este nici pe departe atât de po-
tent în comparație cu transportul activ primar al ionilor de hidrogen întâlnit în porțiunea
distala a tubilor renali, însă poate asigura transportul unui numar foarte mare de ioni de
hidrogen, astfel încât reprezintă un element cheie pentru controlul concentratiei acestora
în lichidele organismului.
11.2 TRANSPORTUL ACTIV TRANSCELULAR.
În numeroase regiuni ale organismului substantele trebuie să fie transportate prin-

tr-un strat de celule și nu doar prin membrana celulara. Acest tip de transport este întâlnit
la:
- epiteliul intestinal
- epiteliul tubilor renali
- epiteliul tuturor glandelor exocrine
- epiteliul vezicii biliare
- membrana plexului coroid cerebral
- la nivelul altor membrane.
Mecanismul fundamental de transport al unei substante printr-un strat de celule
consta în:
1. transportul activ prin membrana celulara la nivelul unui pol al celulelor transportoare
din strat
2. difuziunea simpla sau difuziunea facilitata prin membrana de la nivelul polului celular
opus.
În figura 11.3 este ilustrat un mecanism pentru transportul ionilor de sodiu prin
epiteliul intestinului, al vezicii biliare și al tubilor renali. În aceasta figura se poate ob-

serva faptul ca celulele epiteliale sunt strâns unite intre ele la nivelul polului luminal, prin in-
termediul unor jonctiuni celulare numite „jonctiuni stranse”. Marginea în perie a suprafetelor
luminale ale celulelor este permeabila atât pentru ionii de sodiu cât și pentru apa. De aceea
ionii de sodiu și apa difuzeaza cu ușurința din lumen spre imteriorul celulei. Ulterior, la nive-
lul portiunilor latero-bazale ale membranelor celulare, ionii de sodiu sunt transportati activ
în lichidul extracelular al tesutului conjunctiv inconjurator și în vasele sanguine. Se creeaza
astfel un înalt gradient transmembranar de concentratie pentru ionii de sodiu, gradinet care
determina pătrunderea apei în celula prin mecanism osmotic. Astfel, transportul pasiv al
ionilor de sodiu la nivelul portiunilor latero-bazale ale membranelor celulelor epiteliale de-
termina nu numai deplasarea transcelulara a ionilor de sodiu, ci și a apei.
Acestea sunt mecanismele prin care aproape toate elementele nutritive, toți ion-
ii și toate celelalte substante sunt absorbite în sânge de la nivel intestinal; tot prin aceste
mecanisme, aceleași sub-
stante sunt reabsorbite
din filtratul glomerular la
nivelul tubilor renali.
fig 11.3
Mecanismul elementar pentru

transportul activ transcelular al
substantelor.
11.3 Funcția de MACROTRANSPORT
Este realizata la nivel celular prin doua mecanisme: ENDOCITOZA și EXOCITOZA (figura
10.)
11.3.1 EXOCITOZA
Definitie:
Exocitoza este procesul prin care celulele transportă proteinele şi lipidele nou-sintetizate către
membrana celulară. Transportul proteinelor solubile ce vor f i secretate în mediul extracelular şi al
componentelor membranei celulare are loc în structuri veziculare (~50 nm în diametru) sau
tubulare.
Tipuri de exocitoza
1.neconstitutivă, dependentă de Ca2+
2.constitutivă, independentă de Ca2+
Exocitoza ce are loc la sinapsele chimice neuronale este dependentă de Ca2+ şi deserveşte
semnalizarea interneuronală. Exocitoza constitutivă are loc în toate celulele şi serveşte fie
la
eliberarea unor substanţe în afara celulei, fie la livrarea către membrana celulară a unor
proteine
nou-sintetizate.
Rolurile exocitozei:
-in secreţia enzimelor, hormonilor si anticorpilor din celule
-in menţinerea şi reînnoirea membranei celulare
-in eliberarea de neurotransmițători din presinapsele neuronale
-in transportul proteinelor membranare integrale
-in reacţia acrozomală în timpul fertilizarii ovulului
-in prezentarea anticorpilor în timpul răspunsului imun
or
-in reciclarea receptorilor
membranari
- in comunicarea dintre celule
e,
(în cazul sinapsei neuronale,
impulsul electric e convertitt
în informație chimică (elib-
erarea/secreţia unor neuro-
transmiţători) prin interme-
diul exocitozei.
Figura 11.4
Endocitoza

\
fig 11.5
Exocitoza.
Etapele exocitozei:
1. Proteinele sintetizate în reticulul endoplasmic sunt transportate în carausi veziculari

microscopici la aparatul Golgi, unde suferă modificări secundare. La ieşirea din aparatul Golgi,
proteinele sunt din nou încorporate în vezicule ce le vor transporta, de-a lungul fibrelor de ac-
tina sau tubulina, către periferia celulei. Încorporarea în anumite tipuri de vezicule, ale căror
membrane au compoziţii unice şi specifice, depinde de alcătuirea şi structura proteinei în cauză
(care îi permite interacţiunea cu o complicată maşinărie ce coordonează aceste procese).
2. Capturarea veziculelor lângă membrana ţintă.
Odată ajunse lângă membrana ţintă, molecule asociate acesteia interacţionează cu mol-
ecule
asociate membranei veziculare, limitând în acest fel mobilitatea cărăuşilor. Acest ancoraj iniţial
al
veziculelor nu este foarte rigid, el permiţând mişcarea pe distanţe de aproximativ 100 nm, şi este
facilitat de complexe macromoleculare.
3. Ancorarea veziculelor la membrane descrie alăturarea la distanţe mai mici de 5-10
nm şi interacţiunea stabilă a unor membrane. Acest proces depinde de un complex numit
SNARE,alcătuit din molecule alungite, care se asociază temporar alcătuind o structură ase-
mănătoare a doi şerpi încolăciţi unul în jurul celuilalt, astfel fixând vezicula lângă membrană.
4. Condiţionarea
Condiţionarea defineşte modificările locale ce preced fuziunea. Este considerată ca fiind
caracteristică unor tipuri specializate de exocitoză, cum ar fi secreţia sinaptică.
5. Fuziunea
Reprezintă unirea celor două membrane (veziculară şi ţintă), fiind finalizată fie prin
eliberarea conţinutului veziculei (enzime, hormoni, neurotransmiţători, toxine) în spaţiul ex-
tracelular, fie de încorporarea unor componente ale membranei veziculare (proteine, lipide) în
membrana ţintă (de exemplu membrana celulară). Ultimul proces e important pentru menţi-
nerea compoziţiei/dimensiunilor membranei celulare, sau dimpotrivă, pentru schimbarea rapidă
a acestora ca răspuns la semnale exterioare. Mai mult, în acest fel se asigură creşterea suprafeţei
membranei în timpul creşterii.

După fuziune, componente veziculare sunt reciclate către interiorul celulei prin
endocitoză.
11.3.2 ENDOCITOZA
Definitie:
Endocitoza este procesul de internalizare de către celule a unor macromolecule, parti-
cule sau chiar a altor celule.
Materialul extracelular este înconjurat progresiv de către membrana celulară
care apoi formează o invaginaţie înspre interiorul celulei şi apoi se desprinde, formând
o veziculă endocitică ce conţine substanţa ingerată.
În funcţie de mărimea veziculelor se disting două tipuri de endocitoză:
- fagocitoza (ingestia unor particule mari, cum ar fi microorganismele);
- pinocitoza (ingestia de fluide).

Particulele internalizate sunt transportate în mare parte către lizozomi. Mem-
branele internalizate pot fi reciclate către membrana celulară.
Mecanismul endocitozei este prezentat schematic în figura de mai jos (figura 12.5),
cu cele 4 faze:
1. Faza de atracție

2. Faza de aderare
3. Faza de ingestie
4. Faza de digestie.
Figura 11.6
Reprezentare schematica a mecanismului de endocitoza.
Bibliografie
1. Alberts Bruce, Alexander Johnson, Julian Lewis, David Morgan, Martin Raff, Keith Roberts, Peter Walter Molecular Biol-
ogy of the Cell sixth edition,, ed. Garland Science, 2015.
2. Gerald Karp, Cell and Molecular Biology Concepts and Experiments, editia a 6-a, 2010, ISBN-13978-0-470-48337-4,
Printed in the United States of America, pdf.
3.Guyton & Hall, editori Dr. Gh. P. Cuculici, Dr. Anca W. Gheorghiu, Tratat de Fiziologie a omului, editia a 11-a, Ed. Med-
icală Callisto, Bucureşti, pdf.

CAPITOL 12
CICLUL CELULAR ŞI DIVIZIUNEA
CELULARĂ.

12.1 APOPTOZA. CELULA MALIGNĂ. BIOLOGIA MOLECULARA A PROCE-
SULUI NEOPLAZIC
Organismele vii sunt compuse din celule, a căror creştere şi diviziune necesită succe-
siunea programată a unor evenimente şi procese care formează ciclul celular. Unele din aceste
procese sunt
continue, ca de exemplu sinteza proteinelor sau a lipidelor. Altele, de exemplu sinteza ADN,
din contra, sunt procese discontinui şi depind de procesul de diviziune celulară. Fiecare ciclu
celular cuprinde două perioade dinamic şi calitativ distincte: interfaza şi mitoza(figura13.1).
fig. 12.1.
Etapele ciclului celular.
Procesul multiplicării celulare are la origine replicarea ADN-ului cromozomial, replicare care
are loc în perioada interfazică S.
12.2 INTERFAZA
Interfaza ocupă cea mai mare parte din durata ciclului celular (90%), constituie perioada
în care celula desfăşoară o susţinută activitate biosintetică (sinteza de ADN, ARN, proteine),
asigurând
condiţiile necesare realizării diviziunii celulare. In cadrul acestei etape au fost descrise trei peri-
oade distincte
Perioada G1–perioada presintetică sau postmitotică, se caracterizează prin:
- intensificarea transcripţiei şi a proteosintezei, procese aproape blocate în perioada mitotică;
- decondensarea cromatinei – proces important pentru activarea transcripţiei genelor;
- reorganizarea nucleolilor;
- cromozomii sunt monocromatidieni şi se caracterizează prin set diploid (2n = 2c).
Perioada S – perioada sintetică, se caracterizează prin:
- replicarea semiconservativă asincronă a moleculelor de ADN;
- dublarea cantitatăţii de ADN ;
- cromozomi bicromatidieni (2n = 4c);
- sinteza simultană de proteine histone şi nehistone implicate în sinteza şi compactizarea
ADN;
- dublarea centriolilor (fig ).
(figura 12.2).
fig 12.2.
Ciclul centriolilor.
Perioada G2 – perioada postsintetică sau premitotică – care se caracterizează prin:

- transcripţia şi sinteza proteinelor cu aceeaşi intensitate ca şi în G1, asigurându-se
condiţiile necesare intrării celulei în mitoză.
12.3 MITOZA SI CITOCHINEZA
Diviziunea celulară debutează prin diviziunea nucleară sau mitoza, se încheie cu

diviziunea citoplasmei sau citochineza.
Mitoza şi citochineza ocupă o scurtă perioadă de timp(10%) din durata desfăşurării
ciclului celular, numită perioada mitotică (M). Mitoza, odată declanşată, este un proces
continuu.
Dar pentru studiu şi descriere, a fost împărţită în patru etape: profaza, metafaza,
anafaza şi telofaza

12.3.1 PROFAZA
Se caracterizează prin prezenţa în nucleu a cromozomilor bicromatidieni (2n=4c). Aceste

cromatide, unite la nivelul centromerului, reprezintă imaginea citologică a procesului chimic de
replicare a ADN-ului. Cromozomii se condensează puternic, se îngroaşă şi devin vizibili. Pe
ambele părţi ale centromerilor se maturizează câte un kinetocor.
La sfârşitul profazei nucleolul dispare iar membrana nucleară disociază. Concomitent se
organizează aparatul de diviziune: centriolii se deplasează spre polii opuşi ai celulei, se formează
fusul de diviziune prin asamblarea microtubulilor
12.3.2 METAFAZA
Firele fusului de diviziune unesc centriolii şi cromozomii prin intermediul kinetocorilor.

Cromozomii sunt dispuşi în plan ecuatorial, formând placa ecuatorială. La această fază cromo-
zomii sunt maximal condensaţi şi prezintă forma optimă pentru studiul citologic.
12.3.3 ANAFAZA
Începe prin clivarea longitudinală a centromerului fiecărui cromozom, separarea celor

două cromatide surori şi migrarea lor simultană spre polii opuşi ai celulei (figura 12.3). La
această fază cromozomii devin monocromatidieni, iar celula are un set tetraploid de cromozomi
(4n = 4c).
fig. 12.3
Mecanismul miscarii filamentelor fusului

de diviziune.
12.3.4 TELOFAZA
In telofază se încheie migrarea cromozomilor fii către polii celulei, fiecare pol conţinând 2n
cromozomi monocromatidieni (set diploid).
Începe decondensarea progresivă a cromozomilor şi revenirea la starea cromatinei
interfazice a materialului ereditar.
Fibrele fusului acromatic disociază.
Se reasamblează membrana nucleară în jurul fiecărui grup de cromozomi. Reapar nucleolii.

Citochineza defineşte fenomenul de diviziune, în care are loc separarea masei citoplas-
matice în două jumătăţi şi a organitelor citoplasmatice în cele două celule. La celulele
animale diviziunea citoplasmatică se realizează prin clivare. Fiecare celulă fiică moşteneşte
în urma citochinezei un set de componente celulare. Deoarece, cu excepţia nucleului,
organitele celulare nu se pot duplica în absenţa unei copii preexistente, în celula paren-
tală are loc dublarea constituenţilor celulari înaintea declanşării citochinezei. Duplicarea
organitelor celulare se realizează prin mecanisme diferite. Mitocondriile cresc şi se divid
prin fisiune semiautonom.
Aparatul Golgi şi RE se fragmentează în vezicule din care vor fi constituite noile
organite celulare, în timp ce ribozomii se multiplică prin asamblarea elementelor constit-
uente (ARNr şi proteine ribozomale). Se apreciază că celula nu dispune de un mecanism
specializat de distribuire a organitelor celulare, astfel încât celulele fiice nu sunt identice
după conţinutul citoplasmatic.
Totodată replicarea ADN în interfază şi mitoza asigură formarea celulelor identice genet-
ic atât între ele cât şi cu celula mamă.
Diviziunea mitotică stă la baza înmulţirii celulelor somatice, asigură creşterea or-
ganismului pluricelular, determină biomasa organismului şi regenerarea ţesuturilor.
12.4 REGLAREA CICLULUI CELULAR
Durata ciclului celular.

Este variabilă în funcţie de specie şi tip celular, ba chiar şi pentru celulelr aceluiaşi
ţesut.
Există celule în organism care se divid foarte rapid, parcurgând întregul ciclu ce-
lular în 8 ore, pe când altele se divid rar, cu ciclul celular de 100 zile sau chiar mai mult.
La eucariotele superioare ciclul celular durează 10-25 ore, din care diviziunea celulară
durează o oră.
Perioada G1 are durata cea mai variabilă, în timp ce perioada S este cea mai con-
stantă pentru un anumit tip celular.
După ce au depăşit perioada G1, timpul necesar pentru perioada S şi G2, deci
până la începutul diviziunii este foarte constant pentru diferite celule. De acea s-a introdus
noţiunea de
punct de restricţie (punct R) pentru momentul imediat, urmat de sfârşitul perioadei G1,
care trebuie depăşit pentru ca celula să poată parcurge etapele următoare ale ciclului ce-
lular (figura 13.4). Un alt punct de restricţie se află spre sfârşitul perioadei G2. Inhibarea
sintezei proteinelor în această fază împiedică intrarea celulei în mitoză. Se consideră că o
proteinkinază solubilă (o enzimă ce catalizează fosforilarea proteinelor) este activată spre
sfârşitul perioadei G2 şi acţionează asupra

proteinelor din lamina nucleară şi asupra histonelor H1.
Fosforilarea proteinelor din lamina nucleară induce dezasamblarea învelişului nuclear,
pe când fosforilarea histonelor H1 produce condensarea cromozomilor, fenomen caracteristic
mitozei.
fig 12.4
Reglarea ciclului celular.
12.4.1 Reglarea succesiunii evenimentelor ciclului celular
Acurateţea proceselor de replicare şi segregare a ADN depinde de succesiunea eveni-

mentelor ciclului celular într-o ordine strictă, astfel încât, declanşarea unui nou eveniment să
survină doar în urma încheierii complete a evenimentului precedent.
Există mecanisme şi factori reglatori, ce controlează trei evenimente cheie ale ciclului celular:
- iniţierea sintezei ADN este controlată de complexul activator al perioadei S
- derularea replicării materialului genetic nuclear este controlat de alt factor – semnal de întâr-
ziere a perioadei mitotice;
- declanşarea procesului mitotic, în care are loc segregarea materialului genetic, este dirijată de
factorul de activare a mitozei (M-phase promoting factor: MPF)
Factorii de creștere
S-au descris mitogene specifice ca: eritropoietina, factorii de creştere ai unor celule
(nervilor, fibroblastelor), poliamine (putrescina), hormoni (în special estrogenii). Există şi fac-
tori tisulari, care inhibă diviziunile celulare cum sunt chalonele (peptide sau glicoproteine) (ta-
belul 1).
Competiţia celulelor pentru factorii de creştere menţine constantă densitatea populaţiei
celulare. În momentul în care densitatea populaţiei celulare depăşeşte o valoare prag, concen-
traţia
factorilor de creştere scade şi în consecinţă diviziunea celulară este oprită.

Tabelul 1.
Factorii de creștere și acțiunea lor asupra celulelor ținta.
2.5 CICLINELE
Descoperirea ciclinelor şi a protein-kinazelor dependente de cicline (cdk) a permis

interpretarea corectă a mecanismelor ce reglează ciclul celular.
Ciclinele reprezintă un grup restrâns de proteine a căror sinteză se realizează în-
tr-un mod dependentă de perioadele ciclului celular. Ele activează cdk, formând cu acestea
complexe ce prezintă activitate kinazică. Pe parcursul formării complexelor, ciclinele induc
modificări
conformaţionale şi de locaţie a cdk ceea ce conferă acestora specificitate în folosirea dif-
eritelor substraturi. Specificitatea activităţii catalitice a complexelor ciclina /cdk stă la baza
parcurgerii de către celulă a ciclului celular.
Evenimentele ce marchează intrarea celulei în perioada mitotică sunt rezultatul
fosforilării directe sau indirecte a unor proteine de către MPF. Prin fosforilarea lamine-
lor nucleare, MPF declanşează dezorganizarea membranei nucleare. Fosforilarea histonei

H1, proces ce iniţiază condensarea cromatinei, este catalizată de proteinkinază, enzimă activată
prin fosforilare de către MPF. Se consideră că un mecanism indirect similar de fosforilare stă la
baza asamblării fusului de diviziune.
Ciclinele şi protein-kinazele dependente de cicline constituie componentele motorului ciclului
celular (figura 4).
Ciclinele se clasifică în trei grupe (figura 5):
1. ciclinele perioadei G1 – ciclinele D şi E;
2. ciclinele perioadei S – ciclina A;
3. ciclinele perioadei G2 – ciclina B.
fig 12.5
Activarea ciclinelor în ciclul celular.
12.5 GENE IMPLICATE ÎN CONTROLUL CICLULUI CELULAR
Organismele multicelulare şi - au dezvoltat sisteme complexe de comunicare între ce-

lulele care le alcătuiesc. Prin intermediul acestor sisteme se asigură reglarea dezvoltării şi organ-
izării ţesuturilor, controlul creşterii şi proliferării, coordonarea activităţii celulelor, ţesuturilor şi
organelor. Sunt descrise două clase principale de gene care codifică proteine implicate în
reglarea ciclului celular: protoncogenele şi genele supresoare de tumori (antioncogene).
Protooncogenele reprezintă o clasă eterogenă de secvenţe de ADN, aflate în celulele nor-
male, ale căror funcţii se exercită în cadrul proceselor de creştere, proliferare şi diferenţiere celu-
lară. Acestea codifică factori de creştere, receptori ai factorilor de creştere, cicline şi alţi mitogeni.
Protooncogenele sunt active în celulele embrionare, iar la adult – doar în celulele ţesuturilor
proliferative (celulele epiteliale, celulele hematopoezei).
Prin mutaţii, eveniment accidental, protooncogenele se pot transforma în oncogene. (de
ex., c-bcl, c-myc, c-ras, c-jun etc.).
Oncogena este, deci, forma anormală, activată, a unei protooncogene, care se caracter-
izează prin capacitatea de a induce şi/sau promova proliferarea anormală (în exces) –caracter

specific celulelor canceroase.
Genele supresoare de tumori (GST) au roluri cruciale în fiziologia celulelor. Produşii
lor proteici alcătuiesc reţele de semnalizare intracelulare cu funcţii diametral opuse celor
pe care le îndeplinesc reţelele formate din proteinele codificate de protooncogene. GST
funcţionează inhibând proliferarea şi diferenţierea celulară. Unele GST codifică factori
proteici ce controlează replicarea şi reparaţia ADN şi stopează intrarea celulei în mitoză
atât timp cât aceste procese nu iau sfârşit.
Pierderea sau inactivarea GST (de ex., prin hipermetilarea unor secvenţe ADN
reglatoare ale unor unităţi transcripţionale) conferă celulelor capacitatea proliferării auto-
nome.
12.5.1 Adeziunea celulară
La majoritatea celulelor organismelor vertebrate, formarea adeziunilor intercelu-

lare şi celula-matrice este o condiţie importantă în depăşirea punctului de restricţie. După
intrarea în perioada sintetică, până la încheierea mitozei, celulele pierd parţial legăturile ce
le stabilizează în ţesut şi se rotunjesc (figura 13.6)
S-a constatat că celulele cultivate în suspensie, supuse unei agitări permanente,
devin sferice şi îşi pierd capacitatea proliferativă, fenomen numit dependenţă de ancorare
a diviziunii celulare.
fig.12.6
. Configuratia celulei în
diferite etape ale ciclului
celular.
12.5.2 Evoluţia celulelor după diviziune
În dependenţă de perioada ontogenetică şi tipul ţesutului după diviziune celulele

pot avea o evoluţie diferită, controlată genetic. Celulele ţesuturilor proliferative se divid
intens, producând populaţii noi de celule. Alte celule părăsesc ciclul celular pentru o
diferenţiere (specializare) terminală şi rămân într-o perioadă de activitate metabolică de
susţinere G0.
Celulele care şi-au epuizat programul de supravieţuire sunt eliminate din ţesut
prin apoptoză. Pe lângă proliferare şi diferenţiere, în organism, celulele a căror funcţie este
epuizată, sunt înlăturate şi înlocuite de celule tinere. Procesul de înlăturare este un proces
fiziologic şi a fost denumit apoptoză sau moarte celulară programată.

Diferenţierea celulară
Toate celulele unui organism pluricelular pornesc de la o celulă zigot cu setul de gene
capabil să asigure creşterea şi dezvoltarea unui organism complex format din diferite ţesuturi.
Replicarea ADN şi mitoza asigură transmiterea aceleaşi informaţii genetice tuturor celulelor
care vor rezulta din diviziunea zigotului. În diferite perioade ontogenetice celulele îşi modifică
aspectul, compoziţia şi ca rezultat – funcţiile. Diferite celule se deosebesc între ele prin setul de
proteine necesare pentru activitatea celulei şi setul specializat de proteine necesare pentru înde-
plinirea unor funcţii specifice ţesutului dat.
De exemplu:
- în celulele dermului se sintetizează keratină,
- în eritrocite – hemoglobina,
- în celulele intestinului – fermenţi digestivi,
- în celulele retinei – opsine etc.
Conţinutul diferenţiat de proteine în diferite celule este determinat de expresia difer-
enţiată a genelor în timp şi spaţiu. Astfel, diferenţierea celulară este determinată de “conectarea”
sau “deconectarea” unor gene cu expresie diferenţiată în timp şi spaţiu.
12.6 APOPTOZA
Homeostazia tisulară necesită un echilibru între moartea şi proliferarea celulară. În gen-

eral, sinuciderea celulară este activată pentru a elimina selectiv celulele devenite indezirabile
(“nedorite”). Acestea pot fi: celule lezate sau senescente (polinucleare acumulate la nivelul si-
tusului inflamator), celule recunoscute ca străine sau preneoplazice (a căror apoptoză este indusă
de celule citotoxice) sau celule care au pierdut contactul cu mediul lor înconjurător (de exemplu,
celulele epidermice, care au migrat, în urma unui traumatism în ţesutul subcutanat), sau celule
în exces care intră în competiţie cu alte celule pentru un semnal inhibitor.
S-a demonstrat că apoptoza are loc în:
- cursul dezvoltării normale a embrionului;
- regresia organelor la larve în timpul metamorfozei;
- pierderea celulelor din spaţiul interdigital al mânii la embrionul uman;
- eliminarea celulelor senescente sau lezate din ţesuturi;
- eliminarea celulelor transformate (canceroase);
- în sistemul imun - prin apoptoză se realizează îndepărtarea unor clone limfocitare şi selecţia
altora.
Fiecare celulă primeşte multiple semnale (hormoni, citokine) prin intermediul recepto-
rilor specifici. Aceste semnale pot induce intrarea celulei în ciclul celular sau în apoptoză. De
exemplu, glucocorticoizii sau ionoforul de Ca2+ induc apoptoza în TIMOCITE. Acest proces
este inhibat prin activarea protein-kinazei C de către un ester forbol sau de către IL1. Alterarea
unui receptor specific ar putea determina apariţia unei clone maligne, dezechilibrând această

relaţie între semnalele inductoare şi represoare ale apoptozei şi ale proliferării.
Caracteristica esenţială a apoptozei este reprezentată de clivajul ADN dublu–ca-
tenar la nivelul linker-ilor intranucleozomici (figura 7 și 8).
Modificările din nucleu ce afectează în principal moleculele de ADN, sunt pro-
duse în urma activării sau inducţiei unei endonucleaze care este dependentă de ionii de
Ca2+ şi Mg2+. Această enzimă este prezentă în mod constitutiv, în unele tipuri de celule
(timocitele din cortex), însă ea apare indusă în alte tipuri de celule. Această endonuclează
clivează ADN internucleozomal, dând naştere la o serie de fragmente formate din 180-
200 perechi de baze.
După clivarea ADN urmează fragmentarea nucleului urmată de fragmentarea ce-
lulei şi formarea corpilor apoptotici. Aceştia sunt fagocitaţi de celulele vecine sau de lim-
focte.
Fagocitarea corpilor apoptotici se realizează în urma recunoaşterii de către celulele fagoc-
itare a noilor molecule, care sunt expuse pe suprafaţa membranei corpilor apoptotici (de
ex., glicani bogaţi în reziduuri de N-acetil-glucozamină). În mecanismul declanşării aces-
tui proces au fost identificate o serie de gene. Din categoria acestor gene s-a demonstrat
rolul a două grupuri principale:
- oncogenele (myc, ras, bcl-2) şi
- unele gene supresoare ale creşterii tumorale (p53) care pot fi implicate în iniţierea sau
blocarea apoptozei.
fig 12.7
Schema evenimentelor din apoptoza.

Unele proto-oncogene (c-bcl-2) blochează specific moartea fiziologică a celulei (apoptoza).
Supraexpresia oncogenelor mutante c-ras poate produce acelaşi efect blocant, chiar dacă celulele
au fost expuse la diferiţi factori de creştere, la care ele sunt sensibile şi care în condiţii normale
ar fi condus la moartea lor prin apoptoză. În schimb, gena supresoare a creşterii tumorale, p53,
are un efect opus, ea induce apoptoza în celulele susceptibile.
fig 12.8
Reglarea apoptozei.
12.6.1 Apoptoza şi senescenţa
În timpul îmbătrânirii (senescenţei), s-a observat în majoritatea organelor o scădere a

numărului de celule, ca rezultat al încetinirii ritmului de creştere a celulelor şi al eliminării lor
prin apoptoză. Acestea ar putea fi consecinţe ale unei deficienţe de factori de creştere, a unor
anomalii de transmitere a semnalelor inter- şi intracelulare şi a modificării ciclului celular.
Apoptoza intervine în eliminarea celulelor senescente alterate. Dacă apoptoza este pertur-
bată, poate fi antrenată eliminarea celulelor sănătoase şi păstrarea celulelor anormale. Încursul
îmbătrânirii apoptoza ar permite eliminarea celulelor cu funcţionare deficitară – apoptoza nor-
mală.Mecanismele reglatoare ale apoptozei (figura 8) ar fi activate de către o leziune celulară
incompatibilă cu supravieţuirea celulei. În alt caz, activarea aceloraşi mecanisme va avea drept
consecinţă dispariţia celulelor normale – apoptoza abuzivă. De exemplu, diminuarea progresivă
a sintezei anumitor factori de creştere şi/sau de supravieţuire o dată cu vârsta nu ar permite
menţinerea decât a unei populaţii celulare din ce în ce mai redusă numeric. În alte cazuri, me-
canismele de control ale apoptozei ar fi ele înseşi afectate de îmbătrânire şi activarea lor ar putea
determina deleţia neadecvată a celulelor normale – apoptoză aberantă.
Activarea inoportună şi/sau disfuncţia mecanismului apoptotic ar contribui la moartea
celulară în exces, fenomen caracteristic senescenţei.

Întrebări de verificare.
1. Definiţi noţiunile: ciclu celular, mitoză, interfază, kinetocor, punct de restricţie, cicline,
factor de creştere, apoptoză.
2. Care sunt perioadele ciclului celular?
3. Ce procese au loc în interfază?
4. Care este durata ciclului celular?
5. Ce factori controlează evenimentele din interfază?
6. Ce factori induc mitoza?
7. Care este rolul biologic al mitozei?
8. Care este soarta celulelor după diviziune?
9. În ce constă rolul biologic al apoptozei?
Bibliografie:
Igor Cemortan, Svetlana Capcelea, Larisa Ţaranov, Dumitru Amoaşii, Curs de Biologie moleculara, 2000, USMF
“NICOLAE TESTEMIŢANU”, CHIŞINĂU 2000. (pag. 204 – 219).

CAPITOL 13
TEHNICI DE BIOLOGIE
MOLECULARA

13.1 TEHNICA PCR (POLYMERASE CHAIN REACTION)
• Pusă la punct de către K. Mullis şi echipa sa. Nu se foloseau ADN polimeraze termostabile şi
nici aparate automate pentru reproducerea ciclurilor de temperatură.
• Publicarea cercetărilor se face în 1985.
• În 1991 apare primul număr dintr-o revistă consacrată în întregime tehnicii PCR (PCR -
Methods and Applications).
• În 1993, Mullis primeşte Premiul Nobel pentru Chimie.
Principiu
• Practic are loc amplificarea unui fragment dintr-o matriţă ADN utilizând primeri sintetici
desemnaţi pe bază de complementaritate.
• Numărul de copii ale secvenţei alese pentru amplificare este dublat la fiecare replicare.
Biologie celulara si moleculara/ Dr. s.l. Lungu Maria Magdalena/129

13.2 COMPONENTELE REACŢIEI PCR
Matrita ADN/ (materialul ADN)

Poate proveni dintr-o mare varietate de probe biologice.
Trebuie să aibă un grad înalt de puritate – verificare spectrofotometrică (A260/
A280).
Cantitatea necesară este foarte mica.
ADN polimeraza
Polimeraze termostabile - Taq/Amplitaq ADN polimeraza – izolate din Thermus
aquaticus, modificată şi clonată în E. coli. Viteză – 35-100 nucleotide pe secundă, T opti-
mă – 70-80oC, activitate 5’-3’ exonucleazică.
Pfu ADN polimeraza – izolată din Pyrococcus furiosus, are activitate 5’-3’ şi 3’-5’
exonucleazică (proof reading), specificitate de 10 ori mai mare decât Taq polimeraza, uti-
lizare în reacţiile de secvenţiere.
Tth ADN polimeraza – izolată din Thermus thermophilus, modificată şi clonată
în E. coli, în prezenţa ionilor de Mn poate fi folosită ca şi reverstranscriptază, iar în
prezenţa ionilor de Mg îşi reia activitatea ADN
polimerazică.
Amestecul de nucleotide
Nucleotidele necesare reactiei PCR sunt livrate fie separat, sub formă de soluţii
stoc de dATP, dCTP, dGTP şi dTTP, fie sub formă soluţie amestec a celor patru nucleo-
tide.
Concentraţiile optime depind de lungimea fragmentului ce trebuie amplificat şi de
numărul de cicluri de amplificare.
Soluţia tampon a polimerazei
Conţine TRIS, HCl, KCl şi are pH 8,3.
Există şi variante de tampon care includ clorura de magneziu (MgCl 2). Ionii de magne-
ziu sunt activatori ai polimerazelor.
Apă ultrapură – fără nucleaze.
13.3 PRIMERI
Reguli de desemnare a primerilor:

- sunt complementari cu matriţa ADN;
- au de obicei între 18 şi 33 de nucleotide;
- este recomandat să conţină un număr egal din cele 4 baze;
- trebuie evitată formarea de structuri secundare la nivelul lor;
- trebuie evitată formarea de dimeri între primeri;

- fragmentul amplificat trebuie să aibă maxim 1500 pb, pentru un PCR normal;
- trebuie optimizată Ta (Anneling Temperature) pentru a obţine o amplificare corectă.
13.3.1 Principalele probleme ale tehnicii PCR
1. Contaminarea matriţei ADN sau a reactivilor folosiţi.

- Lipsa amplificării
- Imposibilitatea obţinerii fragmentelor de interes.
2. Lipsa de f idelitate a polimerazei - Încorporarea greşită a unor baze.
3. Amplif icările parazite - Obţinerea de produşi secundari de amplif icare.

13.4 VARIANTE ALE TEHNICII PCR
13.4.1 Hot Start PCR
Principiul acestei variante este de a adăuga polimeraza după o primă etapă de denaturare.
Astfel denaturarea poate fi mai lungă în timp şi permite o bună separare a matriţei ADN,
fără a altera polimeraza.
În prezent există enzime (AmpliTaq Gold) modificate genetic care au nevoie de o primă
etapă de activare la 95 C.
13.4.2 Touchdown PCR
Tehnica urmăreşte eliminarea la maxim a amplificărilor nespecifice.

Se porneşte de la temperaturi crescute de hibridizare în primele cicluri, acestea scăzând
treptat către sfârşitul reacţiei. De asemenea, se folosesc diverse substanţe cu rolul de a
elimina supraîncolăcirile ADN din zonele bogate în GC.
13.4.3 Nested PCR
Este o metoda de amplificare ce constă în realizarea a două amplificări succesive, utilizând

două perechi diferite de primeri, dintre care a doua flanchează o secvenţă inclusă în cea
care a fost amplificată cu prima pereche.

13.4.4 RT-PCR
R
Se porneşte de la ARNm. Utilizează la început o revers transcriptază care copiază ARN într-un
ADNc. Apoi urmează o reacţie PCR clasică folosind drept matriţă ADNc.

13.4.5 PCR Multiplex
În acest caz, în reacţie se introduc mai multe perechi de primeri. Acest lucru per-
mite amplificarea mai multor secvenţe de intres în acelaşi timp. Necesită o calculare foarte
precisă “ramp time” şi a Ta pentru fiecare pereche de primeri.
13.4.5 PCR-RFLP (Restriction Fragment Lenght Polymorphism)
Izolarea şi purificarea ADN: se poate face din probe de sânge, fire de păr, material
seminal, etc. cu ajutorul kiturilor sau a procedeului clasic de extracţie.
Puritatea şi concentraţia ADN extras este verificată spectrofotometric (DO260/280
nm).
ADN izolat este amplificat prin PCR.
Ampliconii rezultaţi sunt supuşi digestiei enzimatice cu ajutorul enzimelor de re-
stricţie.
Vizualizarea produşilor rezultaţi în urma digestiei enzimatice se face prin electro-
foreză în gel de agaroză sau de poliacrilamidă.

BIBLIOGRAFIE
1. Molecular Biology of the Cell sixth edition , Bruce Alberts, Alexander Johnson, Julian Lewis, David Morgan, Martin Raff,
Keith Roberts, Peter Walter, ed. Garland Science, 2015, pdf.
2. Cell and Molecular Biology Concepts and Experiments , editia a 6-a, Gerald Karp, 2010, ISBN-13978-0-470-48337-4,
3. LUCRĂRI PRACTICE BIOCHIMIA ACIZILOR NUCLEICI ŞI BIOLOGIE MOLECULARĂ, Sergiu Emil
GEORGESCU si Marieta COSTACHE, Univ. din Bucuresti, Facultatea de Biologie, Departamentul de Biochimie si Biolo-
gie moleculara, ed. Bucuresti, 2009.
Referinte electronice:
• http://www.ncbi.nlm.nih.gov/entrez/query.fcgi?db=Books&itool=toolbar
• http://www.cellsalive.com
• http://www.pubmed.com

CAPITOL 14
APLICAȚII ALE BIOLOGIEI
MOLECULARE

14.1CUPRINS
Aplicații ale biologiei moleculare

- The Human Genome Project
- The Human Microbiome Project
- Inginerii genetice
Tehnici de biologie moleculara
- secventierea acizilor nucleici (ADN)
- amplificarea acizilor nucleici – PCR, real time PCR, quantitative PCR
- Clonare de gene
- Vectori
- Transfectii
14.2 THE HUMAN GENOME PROJECT
- proiect desfasurat pe durata a 13 ani: 1990-2003

- initiat de U.S. Dept. of Energy + National Institute of Health
- Partener major: Wellcome Trust (UK)
- Alte contributii: Japonia, Franta, Germania, China etc.
OBIECTIVELE pentru „the Human Genome Project”:
- Identificarea tuturor genelor din ADN-ul uman (in total 20- 25000)
- Determinarea intregii secvente de nucleotide din ADN-ul uman (aprox. 3 miliarde)
- Crearea unor baze de date cu aceste informatii
- Perfectionarea unor instrumente pentru analiza ADN
- Transferul tehnologiilor catre sectorul privat
- Identificarea problemelor legale si etice care pot apărea si propunerea de soluții
Continutul informational al genomului uman
Probleme speciale legate de identificarea și localizarea genelor

CENTROMERII – contin secvente cu grad înalt de repetitivitate, dificil de mapat cu tehnicile
actuale
TELOMERELE – contin la rândul lor secvente repetitive, de multe ori sunt incomplete și se
pierd partial la replicarea ADN-ului

Existența multigenelor – locusuri cromozomiale care contin gene multiple, corelate func-
tional, dificil de identificat individual.
Aproximativ 93% din ADN a fost efectiv cartografiat în prezent.
14.3 BAZE DE DATE

NCBI Human Genome Sequencing Progress
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/projects/genome/guide/human/
University of California (Santa Cruz)

http://genome.ucsc.edu/
Ensembl Genome Browser (Wellcome Trust Sanger Institute & EMBL-European Bioinfor-
matics Institute
http://www.ensembl.org/
EMBL-Bank (European Molecular Biology Laboratory’s Nucleotide Sequence Data-

base)
http://www.ebi.ac.uk/embl/index.html

Human Genome
Cromozomul 20

Banca de gene (GenBank)

Căutarea/Alinierea unei gene

Gene bank – conține informația pentru genomul uman
BIBLIOGRAFIE
• http://www.ncbi.nlm.nih.gov/entrez/query.fcgi?db=Books&itool=toolbar
• http://www.cellsalive.com
• http://www.pubmed.com

BIBLIOGRAFIE
144/Biologie celulara si moleculara/ Dr. Lungu Maria Magdalena

1. Alberts Bruce, Alexander Johnson, Julian Lewis, David Morgan, Martin Raff, Keith Roberts, Peter Walter Molecular Biol-
ogy of the Cell sixth edition,, ed. Garland Science, 2015.
2.Arthur S. Bard, Dr. Mitchell G. Bard, Sa înțelegem creierul, traducere de Ioana Banner, Ed. Curtea veche, Bucuresti, 2006.
3. Benga & Tager, Biomembranes – Basic and medical research, Springer – Verlag, 1988.
4. Benga Gh., Biologie Celulară şi Moleculară, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1985.
5. Cooper G.M., The Cell - A Molecular Approach, 2nd ed., Sunderland (MA), Sinauer Associates, Inc.; 2000.
6. Gerald Karp, Cell and Molecular Biology Concepts and Experiments, editia a 6-a, 2010, ISBN-13978-0-470-48337-4,
7.Conferenţiar Dr. Med. Alexandra Crişu Bota, Asistent univ. Dr. Cezar Bologa, Universitatea ,,Lucian Blaga” din Sibiu
Facultatea de Medicină ,,Victor Papilian”Biologie celulară, Îndrumător de lucrări practice, 2010
8.Guyton Arthur G., Fiziologie, Ed. Medicală, Bucureşti, 1996
9.Guyton & Hall, editori Dr. Gh. P. Cuculici, Dr. Anca W. Gheorghiu, Tratat de Fiziologie a omului, editia a 11-a, Ed. Med-
icală Callisto, Bucureşti, pdf.
10. Igor Cemortan, Svetlana Capcelea, Larisa Ţaranov, Dumitru Amoaşii, Curs de Biologie moleculara, 2000, USMF
“NICOLAE TESTEMIŢANU”, CHIŞINĂU 2000. (pag. 94 – 108) (pag. 204 – 219).
11. Molecular Biology of the Cell, 4th, Alberts B., Johnson A., Lewis J., Raff M., Roberts K., Walter P., ed., New York, Gar-
land Publishing, 2002.
12. LUCRĂRI PRACTICE BIOCHIMIA ACIZILOR NUCLEICI ŞI BIOLOGIE MOLECULARĂ, Sergiu Emil
GEORGESCU si Marieta COSTACHE, Univ. din Bucuresti, Facultatea de Biologie, Departamentul de Biochimie si Biolo-
gie moleculara, ed. Bucuresti, 2009.
13. BIOLOGIE CELULARA INDRUMATOR DE LUCRARI PRACTICE, Conferenţiar Dr. Med. Alexandra Crişu
Bota, Universitatea ,,Lucian Blaga” din Sibiu, Facultatea de Medicină ,,Victor Papilian”, 2010
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/entrez/query.fcgi?db=Books&itool=toolbar
http://www.cellsalive.com
http://www.pubmed.com
„Chromatin Structure & Function Page” Chromatin Structure and Function (Online).
www.uniprot.org
Biologie celulara si moleculara/ Dr. Lungu Maria Magdalena/145

Curs - BCM-2017-02

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs - BCM-2017-02

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea Stefan cel Mare din Suceava

Departamentul de Sănătate și dezvoltare umană

8/Biologie celulara si moleculara/ ș.l. Dr. Lungu Maria Magdalena

1.1.1 Celula procariotă. Celula eucariotă

Se diferențiază două tipuri fundamentale de celule - procariotă și eucariotă.

Biologie celulara si moleculara/ ș.l. Dr. Lungu Maria Magdalena/9

1.2.1 Asemănări între cele două categorii de celule (procariote și eucariote).

-Membrana plasmatică are costrucție similară.

1.2.2 Caracteristici care disting celulele eucariote de cele procariote

1.3. STRUCTURA CELULEI EUCARIOTE.

10/Biologie celulara si moleculara/ ș.l. Dr. Lungu Maria Magdalena

1.3.1 Organitele celulare

Organitele celulare aflate în citoplasmă au forme și dimensiuni variate. Organitele celulare

ﬁg 1.1 structura celulei eucariote

- nucleu cu membrană dublă, nucleol și nucleoplasmă,

Biologie celulara si moleculara/ ș.l. Dr. Lungu Maria Magdalena/11

1.4 PROPIETĂȚILE FUNDAMENTALE ALE CELULELOR

1.4.1 Celulele au o formă de organizare complexă

Complexitatea organizațională a celulei este o proprietate evidentă dar greu de descris.

1.4.2 Celulele dețin program genetic și mijloacele de a-l folosi

Organismele sunt constituite pe baza informației codificate la nivelul genelor. Genetica

1.4.2 Celulele achiziționează și folosesc energie

12/Biologie celulara si moleculara/ ș.l. Dr. Lungu Maria Magdalena

1.4.3 Celulele dețin activitate mecanică.

1.4.4 Celulele sunt capabile să raspundă la stimuli

Se referă la modul în care o celulă ăși controlează propriile activități.

1.4.6 Celulele au capacitatea de a evolua

Se presupune că celulele au evoluat dintr-o formă de viață precelulară comună.

Biologie celulara si moleculara/ ș.l. Dr. Lungu Maria Magdalena/13

14/Biologie celulara si moleculara/ ș.l. Dr. Lungu Maria Magdalena

16/Biologie celulara si moleculara/ ș.l. Dr. Lungu Maria Magdalena

Dimensiunile relative ale unor structuri celulare de interes în

Biologie celulara si moleculara/ ș.l. Dr. Lungu Maria Magdalena/17

18/Biologie celulara si moleculara/ ș.l. Dr. Lungu Maria Magdalena

Căi de diferențiere celulară. Câteva tipuri de celule

(HSCs hematopoietic stem cells).

Biologie celulara si moleculara/ ș.l. Dr. Lungu Maria Magdalena/19

2.3 DIVERSE FORME CELULARE

Diferențierea elementelor ﬁgurate din

20/Biologie celulara si moleculara/ ș.l. Dr. Lungu Maria Magdalena

2.4 CELULA CEREBRALĂ

2.5 CELULELE EPITELIULUI INTESTINAL

Schema procedurii de transplant de celule diferenți-

Biologie celulara si moleculara/ ș.l. Dr. Lungu Maria Magdalena/21

Schema procedurii de transplant de celule diferenți-

22/Biologie celulara si moleculara/ ș.l. Dr. Lungu Maria Magdalena

24/Biologie celulara si moleculara/ ș.l. Dr. Lungu Maria Magdalena

3.2 MEMBRANA PLASMATICĂ (PLASMALEMA)

3.1.1 Conceptul de bistrat lipidic.

Modul de autoasamblare a lipidelor membranare în mediile apoase

3.1.2 Asimetria bistratului lipidic membranar

26/Biologie celulara si moleculara/ ș.l. Dr. Lungu Maria Magdalena

3.2 COMPONENTA GLUCIDICĂ A MEMBRANEI

Pe lângă lipide și proteine, în compoziția moleculară a membranelor se regăsesc și glu-

Biologie celulara si moleculara/ ș.l Dr. Lungu Maria Magdalena/27

Nu toate monozaharidele din natură intră în structura glicocalixului. Doar nouă

3.3 PROPRIETĂŢILE MEMBRANELOR CELULARE

1. Membranele celulare sunt structuri dinamice, lipidele şi proteinele sunt mobile.

28/Biologie celulara si moleculara/ ș.l. Dr. Lungu Maria Magdalena

3.4 FUNCŢIILE PLASMALEMEI

Unele dintre funcţiile plasmalemei sunt asigurate de proteinelele membranare.

3.4.1 Funcția de transport transmembranar

– pasiv, activ, microtransport, macrotransport