VALERICA DĂNACU

CITOLOGIE ANIMALĂ

1
2
 VALERICA DĂNACU

CITOLOGIE ANIMALĂ

3
4
CUPRINS

1.NOȚIUNI INTRODUCTIVE ÎN STUDIUL CELULEI 13

1.1 Scurt istoric în studiul celulei 14
1.2 Tehnici de microscopie utilizate în studiul celulei 19
1.2.1 Microscopia optică 19
1.2.2 Microscopia electronică 21

2.ORGANIZAREA GENERALĂ A CELULEI 24

2.1 Organizarea celulelor procariote 27
2.2 Organizarea celulelor eucariote 28

3.ORGANIZAREA MEMBRANELOR BIOLOGICE 31

3.1 Organizarea membranei celulare 32
3.2 Ultrastructura membranei celulare periferice 34
3.2.1 Plasmalema 36
3.2.1.1 Componentele lipidice ale membranei 37
3.2.1.2Componentele proteice ale membranei 38
3.2.1.3 Componentele glucidice ale membranei 40
3.2.2 Glicolema 41
3.2.3 Citoscheletul membranei celulare 43
3.3 Expansiuni ale membranei celulare periferice 45
3.3.1 Expansiuni tranzitorii sau temporare 46
3.3.2 Expansiuni permanente 48
3.4 Joncțiunile celulare 49
3.4.1 Joncțiuni de adezivitate sau desmozomii 52
3.4.2 Joncțiuni impermeabile 55
3.4.3 Joncțiuni de comunicare 56
3.4.4 Complexele joncționale 58
3.5 Receptorii din membrane 59
3.5.1 Receptorii pentru substanțe endogene 59
3.5.2 Receptorii pentru substanțe exogene 59
3.5.3 Efectele celulare ale complexului ligand-receptor 60
3.6 Organizarea schimburilor prin membrana celulară 61

5
 3.6.1 Transportul transmembranar 61
3.6.1.1 Transportul pasiv 63
3.6.1.2 Transportul activ 64
3.6.2 Transportul în masă 69
3.6.2.1 Pinocitoza 73
3.6.2.2 Exocitoza 76
3.6.2.3 Transcitoza 78

4.ORGANIZAREA NUCLEULUI 79
4.1 Caractere morfologice generale 79
4.2 Membrana nucleară, nucleolema sau învelișul nuclear 82
4.3 Matricea nucleară sau nucleoplasma 84
4.4 Cromatina nucleară 87
4.4.1 Eucromatina 88
4.4.2 Heterocromatina 89
4.4.3 Cromozomii 90
4.4.3.1 Cariotipul 93
4.4.3.2 Nucleozomii 94
4.5 Organizarea nucleolului 95
4.5.1 Organizarea ultrastructurală a nucleolului 95
4.5.2 Biogeneza nucleolilor 98
4.5.3 Funcțiile nucleolului 99

5.CITOPLASMA 100
5.1 Matricea citoplasmatică 100
5.2 Citoscheletul 103
5.2.1 Microfilamentele și microtubulii 103
5.2.2 Filamentele intermediare 106
5.2.3 Microtrabeculele 106
5.3 Organitele mișcării celulare 107
5.3.1 Microfilamentele de actină 107
5.3.2 Microfilamentele de miozină 109
5.3.3 Mecanismul mișcărilor celulare 113
5.3.3.1. Mecanismul contracției musculare 113
5.3.3.2 Mișcarea de locomoție ameboidală 116
5.3.3.3 Mișcările microvililor 118
5.3.3.4 Curenții citoplasmatici 119
5.3.4 Microtubulii și miscările bazate pe sistemul
microtubul- dineină 119
5.3.4.1 Microtubulii 119
5.3.4.2 Centriolii 121

6
 5.3.4.3 Fusul de diviziune 122
5.3.4.4 Cilii și flagelul 124
5.4 Mitocondriile 126
5.4.1 Organizarea ultrastructurală a mitocondriei 127
5.4.2 Originea mitocondriilor 131
5.4.3 Funcțiile mitocondriilor 132
5.4.4 Procesele metabolice mitocondriale 132
5.5 Organitele de sinteză și secreție ale celulei 134
5.5.1 Ribozomii 134
5.5.1.1Organizarea ultrastructurală a ribozomilor 136
5.5.1.2 Organizarea chimică a ribozomilor 138
5.5.1.3 Biogeneza și funcțiile ribozomilor 138
5.5.2 Reticulul endoplasmic 139
5.5.2.1 Reticulul endoplasmic rugos 142
5.5.2.2 Reticulul endoplasmic neted 142
5.5.3 Complexul Golgi 145
5.5.3.1 Organizarea ultrastructurală 145
5.5.3.2 Organizarea chimică 147
5.5.4 Ciclul secretor 148
5.6 Organitele de digestie intracelulară 150
5.6.1 Lizozomii 150
5.6.2 Peroxizomii 157
5.7 Incluziunile celulare 160

6.REPRODUCEREA CELULARĂ 163

6.1 Ciclul celular 163
6.2 Diviziunea celulară 167
6.2.1 Diviziunea celulară directă sau amitoza 167
6.2.2 Diviziunea celulară indirectă 168
6.2.2.1 Mitoza 168
6.2.2.2 Meioza 171
7.DIFERENȚIEREA ȘI EVOLUȚIA CELULELOR
7.1 Celulele diferențiate 175
7.2 Celulele nediferențiate 177
7.3 Îmbătrânirea și moartea celulară 178
7.3.1 Apoptoza 178
7.3.1.1 Mecanismele de producere ale apoptozei 182
7.3.1.2 Factorii implicați în reglarea apoptozei 184
7.3.2 Necroza 185
186

7
8.MATRICEA EXTRACELULARĂ 187

8.1 Membrana bazală 188

8.2 Fibrele intercelulare 191
8.2.1 Fibrele de colagen 191
8.2.2 Fibrele elastice 194
8.2.2.1 Biosinteza fibrelor elastice 195
8.2.2.2 Fibrele oxitalanice 196
8.2.3 Fibrele de reticulină 196
8.3 Substanța fundamentală 197
8.3.1 Glicozaminoglicanii 198
8.3.2 Proteoglicanii 200
8.3.3 Glicoproteinele structurale 201
8.4 Integrinele 204

9.BIBLIOGRAFIE 205

8
 Prefaţă

Lucrarea „ Organizare celulară ” este un material didactic,

destinat în primul rând studenţilor de la facultăţile de biologie, medicină
veterinară , biotehnologie, zootehnie, aflaţi la începutul studiilor, fără
a exclude posibilitatea de a fi util şi unor specialişti din aceste domenii.
Pornind de la această adresabilitate, autoarea a selectat cu
talent didactic, noţiunile cele mai adecvate pentru însuşirea de
cunoştinţe teoretice ale nivelului celular, tisular, organic și sistemic de
organizare a organismului animal.
Organismul animal conține o serie de substanțe anorganice
(apă, elemente, săruri minerale etc.) și organice (proteine, glucide,
lipide, enzime, acizi nucleici etc.) care nu formează soluții la întâmplare
ci sunt organizate cu mare precizie, intracelular sau extracelular sub
forma unor structuri și ultrastructuri care îndeplinesc diferite roluri.
La rândul lor , celulele sunt grupate morfologic și funcțional în
structuri organizate, țesuturi sau organe realizând organismul ca tot
unitar.
Se urmărește, astfel, ca instruirea studenților să se realizeze metodic,
de la simplu la complex, încât însușirea cunoștințelor să se facă
rațional și gradual, rezultând o bază solidă de cunoștințe fundamentale,
cu implicații practice, care să permită înțelegerea, perfecționarea
continuă și îmbunătățirea eficacității activităților viitorilor absolvenți.
Pe baza acestor elemente, succint prezentate, apreciez
calitatea didactică a lucrării „Organizare celulară” şi o recomand
celor care doresc să se instruiască în descifrarea secretelor structurilor
microscopice ale animalelor domestice.

Prof. univ. dr. Nicolae Cornilă

Disciplina de Biologie celulară, Histologie şi Embriologie
Laureat al Premiului „Traian Săvulescu” al Academiei Române

9
10
 INTRODUCERE

Manualul de „ ORGANIZARE CELULARĂ ” se adresează

studenților de la Specializarea Biologie a Facultății de Agricultură din
cadrul Universității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din
București.
Acest manual poate fi folosit și de către studenții de la Facultatea
de Medicină Veterinară, studenții de la specializarea Controlul și
Expertiza Produselor Alimentare, Biotehnologie, Zootehnie, precum și
de către specialiștii din aceste domenii de activitate.
Lucrarea de față constituie o relatare a componentelor structurale
a țesuturilor și organelor ce intră în alcătuirea organismului animal.
Oferă cunoștințele de bază în domeniul organizării celulelor
făcându-se frecvente referiri la recente descoperiri și interpretări care se
bazează pe teorii susținute de rezultatele experimentale obținute în urma
cercetărilor științifice .
Fiecare capitol din componența acestei lucrări conține un text
explicativ care facilitează crearea unor deprinderi teoretice pentru
înțelegerea tridimensională a structurilor microscopice pe baza unui
raționament logic.
Astfel,,Organizarea celulară ” studiază structura și ultrastructura
celulelor animale și a componentelor celulare, având ca scop
cunoașterea substratului celular al fenomenelor biologice.
Lucrarea a fost concepută ținând cont de programa analitică a
disciplinei de Organizare celulară, iar ilustrarea este realizată prin
scheme efectuate după preparate histologice din histoteca disciplinei de
Biologie celulară, Histologie și Embriologie de la Facultatea de
Medicină Veterinară din București sau preluate din alte tratate, manuale
universitare și modificate.

Autoarea
11
12
 1.NOȚIUNI INTRODUCTIVE ÎN STUDIUL CELULEI

Organizarea celulară studiază structurile funcționale ale celulei

împreună cu procesele biologice generale de desfășurare a etapelor
vitale .
În ierarhia nivelurilor de organizare a materiei vii, celula
constituie primul sistem biologic deschis care realizeaza schimbul de
substanță și energie cu mediul înconjurător. Viața începe de la celulă,
iar totalitatea manifestărilor vitale au loc pe fundamentul organizării
celulare.
Studiul organizării ultrastructurale a celulelor care alcătuiesc
lumea vie permite identificarea stucturii intime, rolul fiecărui organit în
activitatea ceulară precum și mecanismele esențiale ale unor procese
metabolice celulare.
Un aport esențial în organizarea ultrastructurală celulară îl aduc
interrelațiile organitelor celulare, mecanismele de autoreglare a
proceselor metabolice celulare, creșterea, diferențierea și moartea
celulară.
Celula este primul sistem biologic care manifestă cea mai
importantă caracteristică a materiei vii și anume capacitatea de
autoreproducere.
Ca oricărui alt sistem biologic, sistemului celular i se pot atribui
mai multe caracteristici: caracterul informațional, programul, echilibrul
dinamic, autoreglarea și integralitatea.
Caracterul informațional se bazează pe proprietatea celulelor
de a recepționa, acumula, prelucra și transmite informații.
Programul este o trăsătură legată de capacitățile structurale și
funcționale ale sistemului. În sistemul celular se pot distinge trei
categorii de programe:
a) programe ,,pentru sine” care asigură autoconservarea
sistemului dat;
b) programe inferioare adică programele subsistemelor
componente (de exemplu programele organitelor celulare);
c) programe superioare care asigură existența sistemului
superior (programele țesuturilor și organelor).
Echilibrul dinamic este caracteristic sistemelor biologice, deci
și celulei care se află într-un schimb continuu de materie și energie cu
13
mediul exterior, tinzând mereu spre un regim constant de activitate
numit stare staționară sau echilibru dinamic.
Autoreglarea este caracteristica sistemelor biologice prin care
acestea își controlează procesele interne în funcție de relațiile cu
mediul. Celula posedă mecanisme de autoreglare prin existența a
minimum două componente: unul care comandă și unul efector,
precum și legăturile de comunicare între ele.
Integralitatea constă în faptul că un sistem nu se reduce la
suma însușirilor părților sale componente.
Sistemul privit ca un întreg prezintă însușiri structurale și
funcționale noi pe care nu le au părțile componente luate individual.
Funcțiile biologice fundamentale sunt posibile datorită
integralității.
Aceste funcții sunt: metabolismul, reproducerea, adaptarea și
menținerea stabilității stării diferențiate.
Autonomia celulelor unui organism nu este absolută și se poate
concluziona că sănătatea organismului depinde de mecanismele de
coordonare și de sistemele de comunicare dintre celule.

1.1 Scurt istoric în studiul celulei

Studiul celulei ca sistem deschis urmărește identificarea

componentelor celulare în conexiune cu funcțiile, evoluția și adaptarea
acestora.
Prin utilizarea microscopiei fotonice și a microscopiei electronice
s-a reușit pătrunderea în universul organizării celulare a lumii vii.
Descoperirea microscopului a fost realizată de către opticienii
olandezi ZACHARIAS și HANS JANSSEN care au prezentat în anul
1595 la Middelbourg primul microscop compus dintr-un tub simplu cu
câte o lentilă la fiecare capăt.
Fizicianul englez ROBERT HOOKE (1635-1703) a publicat în
anul 1665 prima lucrare a sa, ,,Micrographia”, care conținea observa-
ții microscopice, telescopice și imagini biologice originale.
El a introdus în biologie termenul de celulă, termen consacrat
ulterior de știința universală, în urma observațiilor sale pe o secțiune
prin scoarța stejarului de plută (Quercus suber) și schițează primul
desen reprezentând celula .

14
Fig.1 Primul microscop optic și prima lucrare apărută despre studiul
celulei în anul 1665 (după www.scientia.ro).

Naturalistul olandez ANTOINE VAN LEEUWENHOEK (1632-

1723) prezintă la Amsterdam în anul 1648 primul microscop ale cărui
lentile aveau o putere de mărire de trei ori.
Cu ajutorul microscopului inventat de el, Anton van
Leeuwenhoek, descoperă protozoarele în anul 1674, apoi bacteriile
(1676), spermatozoizii (1677), descoperă microscopic globulele roşii și
fibrele musculare (1682), astfel punându-se bazele Citologiei ca
ştiinţă.
Mai târziu, în anul 1671, MALPIGHI și GREW, pornind de la
descoperirile lui Hooke, încep studiul structurii plantelor și animalelor.
În anul 1672, olandezul REGNIER de GRAAF a descoperit în
componența ovarului foliculii ovarieni. În anul 1831, ROBERT BROWN
(1773-1858) a descoperit nucleul, studiind celulele orhideelor.
FELIX DUJARDIN (1801-1860) a descris, în anul 1835,
conținutul animalelor unicelulare ca fiind o substanță gelatinoasă,
15
omogenă și elastică, fără urme de organizare. Nucleolul a fost
descoperit la microscopul optic de G. Valentin, în anul 1836 și îl descrie
ca o formațiune corpusculară distinctă și vizibilă în majoritatea celulelor
aflate în interfază.
Fizicianul italian GIOVANNI BATTISTA AMICI, a inventat în
anul 1840 obiectivul cu imersie acromată.
Microtomul a fost inventat de către W. HISS în anul 1870,
permițând studierea pe secțiuni subțiri a organelor luate în studiu. În
perioada 1870-1910 au avut loc numeroase descoperiri în citologie: în
1875-1878 a fost descris pentru prima dată centrul celular de
WALTHER FLEMMING (1843-1905) iar în 1873 a fost descrisă
structura celulară a sistemului nervos de CAMILLO GOLGI. În anul
1880, fizicianul german ERNST KARL ABBE ,construiește și introduce
condensatorul și obiectivul de imersie cu ulei de cedru.

Fig.2 Microscop, Carl Zeiss (1879) –(după http://ro.wikipedia.org).

Inginerul mecanic german CARL ZEISS (1816-1888) construiește

microscopul optic modern.

16
 În paralel cu perfecționarea tehnicii microscopice au fost
continuate investigațiile asupra structurii lumii vii prin experimentarea
metodelor de fixare și de colorare a secțiunilor histologice.
În anul 1848, HOFFMEISTER, a descris cromozomii, iar
denumirea lor a fost atribuită lui HEINRICH W. VON WALDEYER în
anul 1888.
Ulterior, descoperirea microscopului electronic în anul 1939 de
KAUSCHE și H.RUSKA, perfecționarea lui, folosirea metodelor de
analiză chimică și fizică au permis cunoașterea ultrastructurii celulare,
compoziției chimice și a organizării moleculare a organitelor celulare.
Începând cu secolul XX, se realizează progrese semnificative în
studiul celulei prin introducerea tehnicilor noi și anume: tehnica
culturilor de țesuturi ,,in vitro” de către HARRISON în anul 1909,
tehnica microchirurgicală, introdusă de KITE în anul 1911.
WIELAND în 1903 și WARBURG ÎN 1908, aduc contribuții
deosebite în dezvoltarea biochimiei prin descoperirea și descifrarea
oxidărilor celulare și experimentează primele încercări de a le localiza
în particule citoplasmatice.
În anul 1934 BENSLEY și HOERR dezvoltă linia de cercetare
prin promovarea tehnicilor biochimice de fracționare a celulei prin
centrifugare diferențială.
În anul 1937 a fost inventat microscopul electronic dar a fost
utilizat după anul 1954, ducând la descoperirea organizării
ultrastructurale celulare și a detaliilor de organizare submicroscopică.
G.E.Palade, cercetător savant de origine română, este
considerat principalul cartograf al ultrastructurii celulelor din anii 1950,
legându-și numele în mod deosebit de granulele de ribozomi ce îi poară
numele, „granulele Palade”, aducând o contribuție importantă la
mecanismul secreției celulare, permeabilității vasculare, biogenezei
membranelor. Este laureat al premiului Nobel pentru medicină în anul
1974 .
Introducerea microscopiei electronice și a fracționării celulei prin
centrifugare au revoluționat practic studiul celulei ducând la apariția
biologiei celulare.
Progresele spectaculoase în studiul celulei au continuat prin
descifrarea structurii proteinelor și a acizilor nucleici, prin folosirea
difracției cu raze X, a elucidării mecanismului replicării ADN, a biosinte-
zei proteinelor, a transmiterii informației genetice ducând la apariția
unei noi ramuri a științelor biologice și anume biologia moleculară.
Biologia moleculară se preocupă de studierea și interpretarea
fenomenelor biologice la nivel molecular.

17
 În anul 1960 exista deja o disciplină formată de biologie
celulară cu metodologie complexă de cercetare, iar fondatorii acesteia
sunt: Albert Claude, George Emil Palade, Christian de Duve laureați ai
premiului Nobel în 1974.
De asemenea, studiul celulei a progresat treptat prin
dezvoltarea și perfecționarea tehnicilor de citochimie și histochimie
care permit evidențierea acizilor nucleici, proteinelor, glucidelor,
lipidelor etc.
În țara noastră, o contribuție deosebită la cunoașterea
structurilor citologice și histologice o aduce în anul 1839, NICOLAE
KRETZULESCU, LUDOVIC FIALA, GHEORGHE POLIZU, profesorul
dr. DIMITRIE VOINOV (1867-1951), la Universitatea din Cluj-Napoca
de către profesorul dr. IOAN A. SCRIBAN (1879-1937). La dezvoltarea
citologiei se înscriu contribuțiile importante aduse și de alți cercetători
români precum: THEODOR DORNESCU, I. STEOPOE etc.
La Facultatea de Medicină Veterinară din București o contribuție
deosebită o aduce profesorul CONSTANTIN GAVRILESCU în
perioada 1883-1899.
Profesorul ION ATHANASIU și ION DRĂGOI (1905-1923) aduc
contribuții importante în Citofiziologia musculară din care se remarcă
descoperirea tubilor transveși din celulele musculare striate scheletice
și cardiace, rezultate publicate în lucrări științifice înainte de primul
război mondial.
Contribuții importante în acest domeniu aduc: G.NIKITA,
I.T.NICULESCU, ILIE BĂDESCU, ILIE DICULESCU, V.CIUREA,
GH.BORDA, LIGIA DIACONESCU .
Profesorul ILIE DICULESCU publică în anul 1971 monografia
de Biologie celulară și aduce contribuții valoroase prin studiile de
histoenzimologie și citochimie ultrastructurală.
Prof.dr. LIGIA DIACONESCU a elaborat numeroase manuale
universitare și lucrări științifice în domeniu.
Prof.dr.CORNILĂ NICOLAE, în prezent titularul de curs al
disciplinei de Biologie celulară, Histologie și Embriologie la Facultatea
de Medicină Veterinară din București, aduce contribuții valoroase prin
elaborarea mai multor manuale în domeniu, granturi de cercetare
precum și numeroase lucrări științifice publicate.

18
 1.2 Tehnici de microscopie utilizate în studiul celulelor

Observarea celulelor se poate realiza prin utilizarea

microscopiei optice și microscopiei electronice.

1.2.1 Microscopia optică

Microscopia optică are la bază studiul componentelor tisulare

care interacționează cu fasciculul de lumină. Se realizează măriri de
1500-3000 de ori cu o putere de rezoluţie de 0,2 µm, iar elementele
mai mici de 0,2 µm nu pot fi distinse la microscopul optic.

Fig.3 Microscopul optic de laborator Nikon E 100.

Microscoapele optice pot fi de mai multe tipuri (în funcție de

dispozitivele care s-au adaptat): microscopul în câmp luminos,
microscopul în câmp întunecat, microscopul în contrast de fază,
microscopul cu fluorescență și microscopul cu lumină polarizată.
Microscopul în câmp luminos este cel mai utilizat microscop
pentru studiul histologic.Preparatele histologice trebuie să fie colorate
pentru a putea fi vizualizate sau să conțină pigmenți naturali .

19
 Microscopul în câmp întunecat este asemănător cu
microscopul în câmp luminos cu diferența că se închide puțin
diafragma, iar condensatorul este prevăzut cu un disc opac ce
împiedică trecerea luminii centrale.
La acest tip de microscop razele de lumină pătrund oblic și
luminează lateral. Aceste condensatoare prevăzute cu diafragme
centrale împiedică pătrunderea razelor centrale, lăsându-le numai pe
cele laterale realizând condensatorul parabolic.Câmpul microscopic
apare întunecat.
Elementele care reflectă lumina vor apărea strălucitoare pe un
fond întunecat.
Datorită acestui mod de utilizare a razelor oblice, se pot observa
particule foarte fine, care la lumina directă nu se văd distinct (cili,
corpusculi bazali).
Condensatorul pentru câmp întunecat se poate adapta la orice
microscop.
Acest tip de microscop se folosește la examenul elementelor vii precum
și al microbilor în stare vie.
Microscopul în contrast de fază permite examinarea celulelor
și țesuturilor necolorate sau vii și pune în evidență diferențele dintre
indicii de refracție ai componentelor tisulare care nu sunt vizibile la
microscopul optic obișnuit.
Dispozitivele atașate pentru constrastul de fază sunt formate
dintr-o serie de diafragme cu deschidere inelară și dintr-o serie de
obiective speciale care conțin în interiorul lor câte o placă de sticlă cu
un șanț circular. Acest tip de microscop se folosește nu numai pentru
examinarea celulelor și țesuturilor vii, ci și a secțiunilor groase
necolorate.
Microscopul cu fluorescență utilizează secțiuni tisulare
expuse luminii ultraviolete ce evidențiază moleculele fluorescente,
adică emițătoare de lumină care au aspect strălucitor pe fondul
întunecat. Pentru a putea fi observate structurile, se folosesc substanțe
fluorescente numite fluorocromi. Acest tip de microscop se utilizează
pentru a evidenția moleculele cu fluorescență naturală ( vitamina A)
sau a fluorescenței induse (prin colorare cu fluorocromi). Moleculele
specific fluorescente pot fi injectate direct în celulă și folosite ca
markeri. Acest tip de microscop a fost întrebuințat la examinarea
joncțiunilor GAP, la precizarea căilor nervoase adrenergice, în
detectarea markerilor fluorescenți ai creșterii din țesuturile mineralizate
etc.
Microscopul cu lumină polarizată se utilizează în studiul
structurilor alcătuite din molecule cu grad înalt de organizare.
20
 Principiul examenului microscopic în lumina polarizantă se
bazează pe birefringența corpurilor. Cu acest tip de microscop se poate
observa dacă elementele tisulare au birefringență.
În această situație, punând în calea razei polarizate un corp
monorefringent, câmpul rămâne întunecat. Obligând raza polarizată să
treacă printr-un corp birefringent, înainte de a ajunge la analizator, prin
punerea unui preparat cu un corp birefringent pe platină, acesta va
descompune la rândul său vibrația razei polarizate în două raze cu
vibrațiile perpendiculare una pe alta. Rotind preparatul cu ajutorul
platinei vom reuși să aducem o parte din structura corpului paralelă cu
cea a analizatorului. Prin punctul unde s-a creat această situație apare
„lumină” din cauză că structura zonei respective din corp și din planul
de vibrație sunt paralele cu planul de structură al analizatorului.
Acest tip de microscop se folosește în examinarea: tecii de mileină,
oaselor, etc.

1.2.2 Microscopia electronică

Microscoapele electronice sunt : microscopul electronic de transmisie

TEM (Tranmission Electron Microscope), microscopul electronic de
înalt voltaj și microscopul electronic de scanning SEM (Scanning
Electron Microscope).

Microscopul electronic de transmisie (TEM)

Microscopul electronic de transmisie este utilizat în scopul

obținerii de imagini cu rezoluție foarte înaltă (0,01 nm) ce permite
vizualizarea în detaliu a imaginilor, acestea fiind mărite de 100.000
până la 400.000 de ori. Microscopul electronic de transmisie folosește
ca sursă de lumină un fascicul de elctroni ce se propagă în vid.
Componentele unui microscop electronic sunt: catodul,
reprezentat de un filament de tungsten încălzit care constituie sursa de
electroni; anodul, are formă discoidală și prezintă un orificiu central
prin care electronii pătrund în axul optic al microscopului;
condensatorul este format dintr-o lentilă elctromagnetică care
focalizează fasciculul de electroni.
Electronii ajung la lentila obiectiv și formează imaginea apoi
aceasta este proiectată pe un ecran de unde poate fi fotografiată sau
înregistrată cu o cameră video.

21
 Altfel spus, microscopul electronic se compune dintr-un emițător
de electroni (filamentul de tungsten încălzit la incandescență prin
trecerea unui curent electric), un dispozitiv de înaltă tensiune care
accelerează și trimite acești electroni sub formă de raze electronice și
de un sistem de lentile electromagnetice.

Fig.4 Microscop electronic de transmisie

(după https://ro.scribd.com)

Electronii se deplasează fară obstacole în vid cu ajutorul

pompelor de vid.Imaginea obținută este alb-negru deoarece imaginile
obținute sunt rezultatul între electronii ce lovesc ecranul fluorescent și
electronii reținuți în tubul microscopului.

Microscopul electronic de înalt voltaj

Microscopul electronic de înalt voltaj este un aparat mai puternic

decât microscopul electronic de transmisie, cu un tub accelerator în
care este posibilă accelerarea electronilor de 10 ori mai mult decât în
mod obișnuit, la o diferență de potențial de cca. 1.000.000 V.

22
 Imaginea rezultată este o radioscopie cu electroni, ce
evidențiază structura internă a celulei, fără să fie nevoie de secționarea
ei sub 2 µm, așa cum se procedeză penru microscopul electronic
obișnuit.
Acest tip de microscop oferă celulei o imagine tridimensională.
Folosirea acestui instrument a permis vizualizarea arhitecturii celulare
interne și a unor detalii de structură, care nu se puteau observa cu
instrumentele optice obișnuite.

Microscopul electronic de scanning

Microscopul electronic de scanning sau de baleiaj folosește un

fascicul îngust de electroni care se deplasează de la un punct la altul
pe suprafața preparatului, iar electronii nu trec prin preparat pentru a
forma imaginea, se deplasează pe suprafața acesteia realizând
,,scanarea” ei.
Electronii refelectați de această suprafață sunt colectați de un
detector și prelucrați astfel încât să poată fi proiectați pe un monitor,
unde vor da o imagine tridimensională, permițând o gamă variată de
măriri.

Fig.5 Microscopul electronic de scanning (SEM)

(după https://ro.scribd.com)
23
 2.ORGANIZAREA GENERALĂ A CELULEI

Celula este unitatea elementară a lumii vii, produs al evoluției,

cu o structură complexă, aflată într-o relație de autonomie și echilibru
dinamic cu mediul înconjurător, principalele ei proprietăți fiind:
creșterea, dezvoltarea și autoreproducerea.

Fig.6 Organizarea celulei animale-schemă

1-membrana celulară ;2-citoplasmă; 3-nucleul ; 4- complex Golgi ;
5-reticul endoplasmatic neted; 6-reticul endoplasmatic rugos;
7-microfilamente; 8-microtubuli; 9-centrioli; 10-corpuscul bazal; 11-cil;
12-mitocondrie; 13-caveolă;14-nucleol; 15-por nuclear; 16-vacuolă
lipidică; 17-ribozomi.

24
 Numărul celulelor din organismul uman este de câteva
milioane de miliarde.
Celulele sanguine se găsesc în număr de câteva zeci de
miliarde; hepatocitele sunt în număr de aproximativ 150-300 de
miliarde, neuronii proape la fel, iar nevrogliile sunt estimate la peste
1000 de miliarde.
Organismul uman constă dintr-un număr mare de celule (1014 -
1015), aparținând mai multor tipuri celulare(1000).
Celulele eucariote au dimensiuni sub limita de rezoluție a
ochiului uman (0,1 mm).
În imensa lor majoritate celulele prezintă un diametru cuprins
între 10-30 µ. Există celule care au diametrul sub sau deasupra acestei
limite, de exemplu limfocitul are 6,5 µ, celulele stratului granular din
cerebel doar 4 µ, alte celule nervoase sunt în jur de 100 µ, ovocitul
uman are 250 µ.
În lumea animalelor există celule cu diametrul mult mai mare, exemplu
ovocitele la pasăre au diametrul de ordinul cm.
Forma celulelor constituie cu caracter general deosebit de
important, forma celulelor fiind controlată atât de factorii externi
(presiunea mediului înconjurător și acțiunea mecanică a altor celule)
dar și de factori interni (structura, vârsta, activitatea, vâscozitatea
citoplasmatică, tensunea superficială a plasmalemei etc).
Forma celulei este adaptată la funcția acesteia.Celulele care se
află în mediu lichid au formă globuloasă sau ovalară.
Celulele contractile pot fi fusiforme (celulele musculare netede)
sau cilindrice (celulele musculare striate), celulele cu funcție
secretorie au formă de cupă, iar celulele cu funcție de conductibilitate
(neuronii) pot fi stelate, piriforme sau piramidale.
Celulele pot fi prismatice sau poliedrice când sunt așezate în
grupuri sau straturi compacte și alungite când aderă la un substrat
solid.
Interdependența dintre formă și funcție este o caracteristică
esențială, de exemplu la hematie, forma de disc biconcav îi conferă o
suprafață maximă pentru un volum dat.
Celulele pot avea formă variabilă (leucocitele, celulele
musculare, celulele secretorii) sau formă constantă (neuronii, celulele
osoase, eritocitele).

25
 Fig.7 Forme de celule-schemă

A - celule sferice:1 - celulă sferică cu nucleu sferic - ovocit; 2 – celulă

sferică cu nucleu lenticular - adipocitul fibrocitar; 3 - celulă sferică cu
nucleu sferic cu nucleoli - limfocit; 4 - celulă sferică cu nucleu polilobat,
polimorfonuclearul neutrofil; 5 - celulă sferică cu nucleu sferic -limfocitul
mic;
B - celule poliedrice:6- celulă pavimentoasă cu nucleu turtit (mezoteliul
seroaselor);7-celule cubice; 8 - celulă prismatică cu platou striat,
enterocitul; 9 -celulă prismatică cu cili;
C - celule cu ramificații: 10 - neuron multipolar stelat; 11-neuron
piramidal; 12-neuron piriform;
D - celule cu alte forme: 16 - celulă cilindrică - fibra musculară striată;
17 -celulă fusiformă - fibra musculară netedă;18-celule ovalare,
eritrocitele la pasăre.

Volumul celulelor este constant pentru un anumit tip de celulă

și independent de talia și greutatea organismului din care fac parte.
Pentru aprecierea stării funcționale a unor celule similare pot fi
folosiți 3 indicatori: raportul nucleo-citoplasmatic N/C, raportul
26
suprafeței celulare/volumul celular și raportul metabolic sau raportul
dintre metabolism și anabolism.

Durata de viață a celulelor

Fiecare tip de celulă își menține organizarea specifică pe o perioadă

de timp caracteristică asigurându-și continuitatea prin reproducere sau
înmulțire.
Ciclul vieții unei anumite celule, denumit ciclu celular, reprezintă
intervalul de timp de la apariția unei celule până la intrarea în prima ei
diviziune.
Durata vieții celulelor ce compun lumea vie variază de la 10-20
minute la 10 la puterea 9 minute.
Celulele nervoase și celulele musculare cardiace au o durată de
viață care este egală cu cea a individului.
Majoritatea tipurilor de celule au o viață mai scurtă, celulele
epiteliului intestinal se distrug la 2-3 zile, hematiile la 120 zile.
Moleculele și organitele ce compun celula se află într-un flux
continuu de reînnoire (turnover), pe baza acestei proprietăți, celulele
persistă un timp și se adaptează permanent la mediu înlocuind părțile
distruse.
Există două arhetipuri celulare: procariotele și eucariotele .

2.1 Organizarea celulelor procariote

Procariotele sunt forme celulare cu organizare simplă.

Sunt reprezentate de bacterii şi de algele albastre verzi (denumite şi
cianobacterii).
Au dimensiuni mici (1-10 µm) şi sunt lipsite de membrane
intracelulare.
Organitele celulare sunt puţine ( numai ribozomi) sau absente.
Nucleul nu apare distinct, genomul nefiind separat de citoplasmă.
În citoplasmă prezintă un cromozom unic reprezentat de un
ADN circular.
Se înmulţesc prin sciziparitate, nu au aparat mitotic, iar
locomoţia se realizează prin flageli simpli.
Au metabolism aerob sau anaerob. Sunt delimitate de o
membrană plasmatică, ce trimite prelungiri endocelulare, denumite
mezozomi, dublată la exterior de un perete celular.
Nu prezintă citoschelet, nu au curenţi citoplasmatici, iar
endocitoza şi exocitoza sunt absente. De obicei sunt monocelular
27
 Fig.8 Celula procariotă-schemă
1-flagel; 2-citoplasmă; 3-ribozomi; 4-mezozomi; 5-ADN;
6-membrană plasmatică; 7-perete celular.

2.2 Organizarea celulelor eucariote

Eucariotele au o organizare celulară complexă întrucât conțin

un nucleu delimitat de învelișul nuclear, numeroase organite atât
delimitate, cât și nedelimitate de membrane.
Celulele eucariote sunt caracteristice plantelor și animalelor. Pot
fi unicelulare (protozoarele) sau pluricelulare (metazoarele). Au
dimesiuni mai mari decât procariotele ajungând la 100 µm. Prezintă
membrane intracelulare, nucleu distinct, în care este situat genomul
ce cuprinde mai mulţi cromozomi și este delimitat de citoplasmă prin
membrana nucleară. În citoplasmă prezintă organite celulare
reprezentate de: mitocondrii, reticulul endoplasmic, complexul Golgi,
etc. Molecula de ADN este foarte lungă şi conjugată cu proteine, ARN-
ul este sintetizat şi procesat în nucleu, iar proteinele sunt sintetizate în

28
citoplasmă. Au citoschelet, curenţi citoplasmatici şi desfăşoară
procese de endocitoză şi exocitoză. Se divid prin mitoză şi meioză.

Fig.9 Celula eucariotă-schemă

1-membrana celulară;2- citoplasmă; 3-nucleul; 4-reticul endoplasmic
rugos; 5-reticul endoplasmic neted; 6-complex Golgi; 7-
microfilamente; 8-lizozom primar; 9-nucleol; 10-poliribozomi liberi;
11-centrioli;12-picătură lipidică; 13-mitocondrii.
.

Organizarea chimică a celulei eucariote și semnificația ei

biologică

Substațele chimice din celulă se împart în: substanțe anorganice ( apa

și sărurile minerale) și substanțe organice ( proteine, glucide, lipide).
În celule, concentrația elementelor este diferită față de cea din
natură: peste 95% din masa celulei este reprezentată de 4 elemente:
oxigen, carbon, hidrogen și azot; sub 2% sunt macroelemente: calciu,

29
fosfor, sulf, sodiu, fier, magneziu, clor, iar sub 0,02% sunt
oligoelemente.
Apa întră în proporție de 60-90%, cantitate variabilă după
activitatea și vârsta celulei, deși este indispensabilă nu constituie
substratul însuși al desfășurării fenomenelor vitale.
Sărurile minerale deși sunt în cantități mici, joacă un rol
important, realizând condițiile fizico-chimice necesare proceselor
vitale.
Substanțele organice constituie substratul proceselor vitale
reprezentate de molecule organice, în special proteice.
Moleculele organice sunt legate între ele prin legături covalente
pentru a alcătui macromolecule de: proteine, acizi nucleici,
polizaharide și lipide.
Proteinele ocupă locul principal în alcătuirea celulelor fiind
considerate cărămizile constitutive ale tuturor tipurilor de organite
celulare.
Sunt catalizatori enzimatici ai reacțiilor chimice ce stau la baza
proceselor vitale.
Proteinele sunt macromolecule formate prin policondensarea
aminoacizilor uniți prin legături peptidice.
Există 20 de aminoacizi esențiali în proteine, foarte diferiți, unii
hidrofobi, ceea ce explică varietatea proteinelor din diferite celule.
Glucidele sunt în cantități mici fie sub formă de glicogen de
depozit, fie sub formă de complexe împreună cu proteinele
(glicoproteinele) sau cu lipidele (glicolipidele).
Lipidele îndeplinesc în celulă următoarele funcții: constituie
sursă energetică; au rol plastic (intră în alcătuirea plasmalemelor); sunt
reglatoare ca enzime și hormoni.
Lipidele simple apar în concentrație mică în celulă, intrând în
căile de metabolizare: betaoxidare pentru eliberarea energiei,
biosinteza trigliceridelor ( formă de depozit în celulă) sau biosinteza
lipidelor complexe ( fosfolipide, glicolipide).
Acizii nucleici sunt macromolecule formate prin
policondensarea nucleotidelor intrând în alcătuirea cromatinei,
nucleolilor și ribozomilor.
ADN-ul este localizat în nucleu și în citoplasmă. La nivelul
nucleului ADN-ul este localizat în cromozomi și în nucleol.
În citoplasmă ADN-ul este localizat în mitocondrii.

30
 3. ORGANIZAREA MEMBRANELOR BIOLOGICE

Membranele celulare sunt structuri moleculare care delimitează

compartimentul citoplasmatic și controlează schimburile dintre celulă și
mediul extracelular.
De asemenea, membranele biologice sunt ansambluri compuse
din proteine și lipide ce formează structuri continue, cu proprietăți
caracteristice de permeabilitate selectivă.Există următoarele categorii
principale de membrane celulare:
Plasmalema reprezintă partea centrală a membranei celulare
cu structură trilaminată de natură lipoproteică.
Plasmalema conferă individualitate celulei şi participă la
interacţiunile dintre celule și mediul extracelular.
Citomembranele sau endomembranele sunt reprezentate de
membranele organitelor celulare, membrana nucleului cu pori,
membrana reticulului endoplasmic neted și rugos, membrana
complexului Golgi, membrana mitocondriei, membranele lizozomilor și
peroxizomilor;
Membranele speciale sunt reprezentate de membranele tecilor
de mielină ale nervilor, segmentul extern al celulelor cu conuri și
bastonașe din retină.
Membranele îndeplinesc următoarele funcții:
a) funcția de barieră, îndeplinită nu numai de plasmalemă ci și
de membranele organitelor;
b) intervin în metabolismul celulei, în procesele de conversie a
energiei;
c) controleaza fluxul de informații între celulă și mediul
înconjurător;
d) au rol în procesele de apărare a celulelor și organismului și
implicit în imunitate.

31
 3.1 Organizarea membranei celulare

Membrana celulară este o peliculă foarte subțire și flexibilă

care controlează schimburile cu mediul extern și prezintă substratul
adezivității celulare.
Membrana celulară prezintă diferențieri apicale, latero-bazale
sau bazale cum sunt: microvilii, cilii, flagelii, dispozitivele joncționale
etc.

Repere istorice în cunoașterea organizării membranei

celulare

În evoluția cunoștiințelor despre membrana celulară se disting

următoarele modele sau perioade: modelul initial, modelul
Paucimolecular, modelul membranei „unit”, modelul mozaicului fluid și
modelul actual.

Modelul inițial

În ultima perioadă a secolului trecut și în prima parte a secolului

nostru s-a format părerea că lipidele constituie componenta esențială
a membranelor biologice.
Principalele date care s-au fundamentat acestei concepții relevă
prezența lipidelor în membranele celulare (Overton, 1895) și
constatarea că solvenții organici difuzează mai rapid prin membrane
decât în apă.
În anul 1925 Gorter și Grendel aduc dovada că lipidele în
membrane sunt dispuse în bistrat, deoarece suprafața filmului lipidic
obținut prin extracția din hematii este dublă.

Modelul paucimolecular

A fost elaborat de Danielli și Davson în anul 1930 după ce au

constatat că tensiunea superficială a suprafeței celulare este mai mică
decât a membranelor lipidice artificiale și au dedus că bistratul lipidic
este tapetat cu proteine pe ambele fețe și determină scăderea tensiunii
superficiale.
Au demonstrat că tensiunea superficială poate fi scăzută dacă
se adaugă proteine.
Danielli si Davson (1935) au imaginat un model al organizării
membranelor, modelul Paucimolecular în care toate membranele
32
biologice sunt alcătuite dintr-un centru lipoid format din macromolecule
de lipide aranjate în bistrat cu capete polare hidrofile orientate spre
exterior acoperite de o parte și de alta de proteine.

Modelul membranei „unit”

A fost elaborat de D. Robertson (1958) pe baza cercetărilor

sistematice la microscopul electronic în membranele tecii de mielină.
A stabilit că toate membranele plasmatice au o organizare
ultrastructurală unitară după modelul trilaminat, care implică o bandă
clară delimitată de două benzi dense la fuxul de elctroni.
Modelul „unit” a constituit o verificare a ipotezei modelului
paucimolecular, al lui Danielli și Davson .

Modelul "mozaicului fluid"

Susţine că moleculele componente se mişcă în mod

întâmplător în bistratul lipidic.

Fig.10 Plasmalema-modelul mozaicului fluid

1-moleculă lipidică; 2-moleculă proteică; 3-proteine; 4- fosfolipide

33
 Cercetările ulterioare au arătat că mişcările moleculelor sunt
controlate de citoschelet și sunt limitate la anumite zone ale suprafeței
membranei.
Această teorie a fost elaborată de SINGER și NICOLOSON în
anul 1972, care întărește și confirmă faptul că membranele biologice
conțin un bistrat fosfolipidic, demonstrând că cele două straturi proteice
extrinseci nu sunt continui ci sunt dispuse ca un mozaic, discontinuu.
Noua teorie susține că bistratul fosfolipidic se comportă ca un
cristal lichid, iar pe suprafața și în interiorul acestuia plutesc, uneori
sunt cufundate parțial sau total proteinele.

Modelul actual de membrană acceptat este următorul:

conținutul bilipidic asimetric și fluid este axul întregului edificiu
molecular, iar pe cele două fețe proteinele sunt distribuite asimetric și
în aranjamente caracteristice la fel pentru toate membranele.
Proteinele pot fi atașate conținutului lipidic sau pot să pătrundă în
interiorul acestuia traversând membrana dintr-o parte în alta. Primele
sunt proteine extrinseci, iar celelalte sunt proteine intrinseci
(transmembranare).

3.2 Ultrastructura membranei celulare periferice

Membrana celulară periferică are 3 compartimente:

a) plasmalema (citolema sau membrana plasmatică propriu-
zisă);
b) glicolema, complexul glicoproteic aflat pe fața externă a
membrane celulare, cu aspect de țesătură fibrilară-laxă la
suprafața celulei;
c) citoscheletul membranei format din proteine fosforilate,
așezate pe fața internă a plasmalemei.

34
 Membrana periferică a celulei eucariote
(după N.Cornilă,2007)

Componen- Puţin Conţine:

ta internă 20 densă la Galactoza;
nm fluxul de Galactozamin
elecroni. a;
Manoza;
Glicolema Fucoza;
Glucoza;
(50 nm) Componen- 30 Mai Glucozamina;
ta nm densă la Acidul sialic.
externă fluxul de
electroni
Lamina 2,5 Bandă Conţine:
externă nm densă la Grupările
fluxul de polare
elecroni. hidrofile ale
fosfolipidelor;
Proteine
extriseci.
Membra- Lamina 3 Bandă Conţine:
na Plasma- intermedia nm clară la Fosfolipide-
celulară lema fluxul de 70%;
periferi- (7- 8 nm) electroni Colesterol-
că . 25%;
Glicolipide-
5%.
Lamina 2,5 Bandă Conţine:
internă nm densă la Grupările
fluxul de polare
electroni hidrofile ale
. fosfolipidelor;
Proteine
extrinseci.
Citosche- 5-9 Conţine:
letul nm Actină;
membra- Ankyrină;
nei Spectrină;
Proteina
benzii 4-1.

35
Fig.11 Organizarea ultrastructurală a membranei celulare periferice
1-glicolema; 2-plasmalema; 3- citoscheletul.

3.2.1 Plasmalema

Plasmalema reprezintă partea centrală a membranelor celulare.

Fig.12 Organizarea moleculară a plasmalemei

( după Alberts B, Johnson A, Lewis J, 2002)
1-fosfolipid; 2-proteină intrinsecă; 3-segment hidrofob al unei
proteine α-helix; 4-colesterol; 5-oligozaharide; 6-glicolipide.
36
În imaginile electronomicroscopice (fixată cu permanaganat de
potasiu) are aspect trilaminat ,cu o grosime de 7,5 nm, constituită din
două foițe cu aspect întunecat, despărțite de o foiță mai clară.

3.2.1.1 Componentele lipidice ale membranei

Lipidele din bistrat se organizează în bistrat continuu cu o

grosime de 4nm: stratul extern orientat spre fața externă a membranei
și stratul intern orientat spre fața internă, citoplasmatică a membranei.
Bistraturile lipidice membranare sunt formate din fosfolipide și
glicolipide, acestea constituind bariere de permeabilitate pentru
moleculele hidrosolubile.
Moleculele fosfolipidice au aspect de „cui” în care capul ( alcătuit
de colină) este hidrofil, iar rezidurile de acizi grași sunt hidrofobe.
Aceste molecule, cu un cap hidrofil orientat spre exterior și unul
hidrofob orientat spre interior, sunt denumite molecule amfipate sau
bimodale.
Ele se orientează în monostrat, iar când concentrația
fosfolipidelor este mai mare, se formează micelii.
Dacă o mică cantitate de fosfolipide este în exces de apă se
formează picături lipidice răspândite în mediul apos.
Se poate deduce că: fosfolipidele au tendința de a se organiza
în pelicule sau micelii la interfața dintre medii cu compoziții diferite;
forțele care mențin legăturile sunt de natură electrostatică la capetele
hidrofile și legături hidrofobe ale lanțurilor apolare.
Moleculele de lipide se deplasează foarte rapid, rotindu-se în
jurul propriului ax și difuzând lateral, asigurând fluiditatea de
membrană.
Fluiditatea este asigurată de prezența acizilor grași și a
colesterolului.
La eucariote, proporția lipide/colesterol în membrane plasmatică
este de 1/1, colesterolul aflându-se la extremitatea hidrofilă, având rol
esențial în scăderea fluidității membranelor.
Procesul de formare al acestui bistrat lipidic în mediu apos este
un proces de autoasamblare, rolul major avându-l forța de interacțiune
hidrofobă.
Straturile bilipidice sunt impermeabile pentru ioni și pentru cele
mai multe molecule polare, excepție făcând apa deoarece traversează
foarte rapid aceste membrane.
37
 Pentru traversarea bistratului lipidic o moleculă necesită o
cantitate foarte mare de energie.

3.2.1.2 Componentele proteice ale membranei

Proteinele plasmalemei sunt distribuite în două foițe asimetrice

de-o parte și de alta a bistratului lipidic sau pot pătrunde în interiorul
acestuia, traversându-l dintr-o parte în alta.
În bistratul lipidic plutesc proteine rigide hidrofobe. Proteinele
reprezintă 50% din volumul de membrane.

Fig.13 Organizarea proteinelor membranare-schemă

1-proteină intrinsecă;2-proteină extrinsecă;3- glicoproteină;4-
glicolipid; 5- colesterol;6-carbohidrat;7-elemente ale citoscheletului.

Proteinele mediază următoarele funcții și anume: proteinele din

membrana plasmatică au rol de pompe în transportul transmembranar,

38
receptori, enzime, antigene de membrane, iar proteinele din membrana
internă a mitocondriilor au rol de transductori de energie.
Membranele care îndeplinesc funcții diferite, conțin în structura
lor proteine diferite.
Proteinele pot fi inserate în dublul strat lipidic în diferite moduri.
Acestea pătrund adânc sau chiar traversează stratul de lipide al
membranei. Proteinele execută mișcări de translație (difuziune
laterală) și de rotație.
În plasmalemă au fost identificate două categorii de proteine:
proteine extrinseci dispuse pe ambele fețe ale bistratului lipidic și
proteine intrinseci sau proteine integrale care se află în bistratul lipidic.
Proteinele sunt amfipatice, conținând o regiune hidrofobă care
reacționează cu regiunea hidrofilă lipidică din interiorul stratului lipidic
și o regiune hidrofilă situată la suprafața internă și respectiv externă a
membranei.
Cele două suprafețe de membrană diferă între ele prin
cantitatea de lipide și proteine, realizând o asimetrie funcțională.

Fig.14 Dispunerea proteinelor membranare

( după Alberts B, Johnson A, Lewis J, 2002)
1-proteine periferice; 2- proteine integrale;3-carbohidrat

39
 Proteinele de membrană pot forma pete difuze, se pot deplasa
spre polii celulei unde sunt eliminate sau pot fi blocate în mișcarea lor
laterală, rămânând fixe în plan orizontal.
Proteinele extrinseci pot fi eliberate prin simpla spălare cu
soluții saline sau prin modificări ale pH-ului.
Proteinele intrinseci interacționează strâns cu hidrocarbonații
din lipidele de membrană și nu pot fi dizolvate decât în prezența
detergenților și a solvenților organici.

3.2.1.3 Componentele glucidice ale membranei

Glucidele plasmalemei sunt reprezentate de hexoze,

hexozamine şi acid sialic.
Fragmentele de acid sialic ocupă întotdeuna extremităţile
periferice ale lanţurilor de oligozaharide şi conferă sarcină electrică
negativă suprafeţei celulelor eucariote.
Carbohidrații se întâlnesc pe suprafața tuturor membranelor
plasmatice ale celulelor eucariote și reprezintă 2-10% din greutatea
componentelor membranare.
Carbohidrații sub forma oligozaharidelor și polizaharidelor se
leagă covalent de proteine și lipide formând glicoproteinele și
glicolipidele.
Carbohidrații se întâlnesc și în structura proteoglicanilor,
molecule membranare integrale constituite din lanțuri polizaharidice
lungi legate de un miez proteic.
Proteina din structura proteoglicanilor traversează bistratul
lipidic, iar lanțurile de polizaharide rămân în afara celulei, constituind
parte componentă a matricei extracelulare.
Zaharurile se orientează de obicei spre fața apoasă a
membranei și nu spre miezul hidrofob. Dacă orientarea s-ar face
invers, s-ar realiza cu un consum foarte mare de energie.
Absența acestei energii constituie o barieră puternică în calea
rotirii de tip fleep-flop a moleculei de hidrocarbonat.
Hidrocarbonații de pe suprafața celulară au densitate mare de
structură și au rol în recunoașterea intercelulară.
Glicoproteinele au funcție de receptori, ele primesc informația
din mediul extern și o transmit spre interiorul celulei sub formă de
,,cascade” de reacții biochimice.

40
 Aceste reacții au scopul de a modifica activitatea celulară și
anume activitatea secretorie, activitatea de multiplicare etc.
Glucidele sunt dispuse întotdeauna pe versantul extern al
membranelor celulare formând ceea ce se numește glicocalix.

3.2.2 Glicolema

Glicolema (glicocalixul), reprezintă învelișul glucidic al

celulelor, constituit din structuri oligozaharidice inserate pe lipide sau
proteine.
Glicocalixul constituie partea externă a membranei celulare, cu
o grosime de 50 nm, de natură glicoproteică.
Glicolema este laxă și greu de identificat; ea conferă încărcătură
predominant negativă suprafeței celulare și joacă rol major în controlul
shimburilor ionice transmembranare.
Glicolema este alcătuită dintr-o zonă internă denumită înveliș
de suprafață și o zonă externă numită lamina externă.

Fig.15 Schema glicolemei

1-glicolema; 2-plasmalema; 3-proteoglican transmembranar;
4-glicoproteina absorbtivă; 5-glicoproteina transmembranară;
6-glicolipid; 7-monomeri zaharidici.

41
 Funcțiile glicolemei sunt multiple și complexe :
a) protecţia membranei celulare, previne rupturile membranei apicale
ale celulelor, acţionând ca un filtru prin care sunt eliminate moleculele
mari;
b) intervine în realizarea controlului schimbului ionic transmembranar,
în realizarea adezivității celulare alături de matricea extracelulară;
c) are rol în absorbţie și fixarea anticorpilor ce modifică fagocitoza;
d) inervine în activitatea unor enzime;
e) are rol în depozitarea ionilor de calciu intervenind în controlul
schimburilor ionice transmembranare.

Rolul glicocalixului
Glicocalixul protejează membrana celulară, previne rupturile
membranei apicale ale celulelor, acţionând ca un filtru prin care sunt
eliminate moleculele mari;
Prin componentele acide din structura lor (acizii sialici, acizii
uronici, grupările sulfat), lanțurile oligo (poli) zaharidice ale
glicocalixului participă la sarcina negativă a suprafeței celulare.
Datorită încărcăturii negative a suprafeței celulare, o
caracteristică general valabilă tuturor celulelor, glicocalixul poate
funcționa ca depozit al ionilor de calciu intervenind în controlul
schimburilor ionice transmembranare.
Participarea structurilor glucidice în fenomenele de
recunoaștere celulară reprezintă o explicație pentru care glucoza nu se
găsește în poziție terminală. Glucoza este glucidul liber și ar
competiționa structurile glucidice ale glicocalixului în interacțiunile pe
care ar trebui să le stabilească în diferitele procese de recunoaștere.

Distribuția componentelor membranare

Distribuția asimetrică a moleculelor membranare prezintă importanță în
realizarea funcțiilor celulare.
Distribuția asimetrică a lipidelor pe cele două fețe ale dublului
strat lipidic a fost descoperită în membranele hematiilor.
În stratul intern al membranei predomină fosfotidiletanolamina
și fosfatidilserina, iar în stratul extern predomină fosfatidilcolina și
sfingomielina. Deosebirile dintre aceste lipide se limitează la natura
grupărilor polare, gradul de nesaturare al lanțurilor hidrocarbonate
determinând o fluiditate diferită a celor două straturi lipidice.
De asemenea, există o distribuție asimetrică a sarcinilor
electrice. Fosfatidilserina, singurul fosfolipid cu sarcină electrică
negativă, este localizat în stratul intern al membranei. Activitatea
42
enzimatică a proteinelor asociate structurilor membranare poate fi
condiționată de sarcina electrică a fosfolipidelor.
Localizarea glicolipidelor în stratul extern al membranelor
plasmatice, cât și caracterul lor special sugerează implicarea acestor
molecule ca receptori în comunicarea intercelulară. Proteinele
membranare au o orientare precisă în raport cu fața citoplasmatică și
fața externă a membranei celulare .În anumite celule, distribuția
asimetrică a lipidelor și a proteinelor determină delimitarea unor
domenii specifice în membrana plasmatică.
Membrana celulelor epiteliale este împărțită în următoarele
domenii distincte: domeniul apical și domeniul latero-bazal.
Cele două domenii au un conținut proteic și lipidic diferit.
Datorită joncțiunilor strânse ce funcționează ca o barieră între cele
două domenii membranare, celulele epiteliale au capacitatea de a
împiedica difuzia moleculelor membranare.

3.2.3 Citoscheletul membranelor celulare

Citoscheletul are o grosime de 5-9 nm ce conferă rezistență și

flexibilitate membranei cât și „ecran” de recepție-transmisie al
mesagerilor intracelulari.

Fig.15 Citoscheletul membranar-schemă

1-complex joncțional ; 2-dimer de spectrină; 3-actină ; 4-ankyrină ;
5-proteina benzii 4.1; 6-spectrină ; 7-glicoforină ;8-proteina benzii 3.

43
 Citoscheletul este reprezentat de o rețea de proteine
extrinseci care formează partea internă a membranelor.
Citosheletul este legat de plasmalemă prin intermediul capătului
intern al proteinelor transmembranare, iar spre interiorul celulei se
continuă cu citoscheletul din matricea citoplasmatică.
La microscopul electronic, citoscheletul membranei apare ca o
reţea de microfilamente proteice orientate neregulat, în nodurile reţelei
fiind prezente proteine globulare .

Fig.16 Organizarea moleculară a membranei celulare periferice

-schemă;
1-componente ale matricei extracelulare; 2-glicoproteină;
3-carbohidrat; 4-proteină integrală; 5-colesterol; 6-proteină
periferică; 7-elemente ale citoscheletului.

44
3.3 Expansiuni ( diferențieri) ale membranei celulare periferice

Membrana celulară poate prezenta o serie de modificări ale suprafeței

ce pot avea caracter tranzitoriu (temporar) sau permanent.

3.3.1 Expansiunile tranzitorii sau temporare

Expansiunile tranzitorii sau temporare sunt expansiunile

membranei care apar şi dispar în raport cu anumite momente
funcţionale ale celulei.
Acestea pot avea aspectul unor invaginări ale plasmalemei sau al unor
expansiuni cum ar fi: pseudopodele, vălurile și membranele ondulante
prin care se realizează deplasarea celulelor.
Pseudopodele sunt prelungiri digitiforme emise de celulele
care realizează fenomenul de diapedeză și fagocitoză precum:
neutrofilele, limfocitele etc., expansiuni cu ajutorul cărora leucocitele
aderă la suporturi.
Conţin organite celulare precum: mitocondrii, ribozomi, lizozomi.
Pseudopodele au rol în deplasarea celulelor.

Diferenţieri ale membranei celulare periferice

(Cornilă N.,2007)

cripte
invaginări canalicule
intracelulare
pseudopode filiforme

Diferenţieri
tranzitorii expansiuni digitiforme
sau
procese procese lamelare văluri
membrane
ondulante
microvilozităţi platou striat
Diferenţieri margine în
perie
permanente expansiuni cili
flageli

45
 Vălurile şi membranele ondulante sunt expansiuni ce se
formează în mediul lichid, la care predomină dimensiunile de lățime și
servesc pentru deplasarea celulelor.
Au aspect lamelar, sunt foarte mobile, nu conţin organite şi nu
aderă la suporturi. Se întâlnesc la histiocitele implicate în fagocitoză și
apar în urma unor modificări ale tensiunii superficiale .

3.3.2 Expansiunile permanente ale membranei celulare

Expansiunile permanente sunt reprezentate de microvili

(microvilozități), cili şi flageli.
Microvilii sau microvilozitățile sunt prelungiri ale
membranelor celulare care se află la nivelul polului apical al celulelor
din epiteliul mucoasei intestinale formând platoul striat și al celulelor
din epiteliul tubilor renali formând marginea în perie.

Fig.17 Expansiuni permanente a membranei celulare

-schemă ;
1-celula prismatică ; 2-polul apical al celulei prismatice ;
3-ultrastructura microvilului ;4-membrana celulară ;
5-nucleu; 6-mitocondrie ; 7-complex Golgi ; 8-reticul
endoplasmic rugos; 9-microvili ; 10-microfilamente de actină ;
11-punți proteice de fimbrină; 12-corpusculi de actină și miozină.

46
 Microvilii au rol în procesele de absorbţie prin mărirea suprafeţei
de contact a celulei cu substanţele ce vor fi absorbite şi prin
concentrarea unui număr mare de receptori.Ei pot fi dispuși grupat sau
solitar.

Platoul striat cuprinde numeroşi microvili aflați la nivelul polului

apical al enterocitelor, uniformi ca lungime şi diametru, îmbracați în
glicocalix.
Rolul pe care îl îndeplinesc este acela de a mări suprafața de
contact și capacitatea de absorbție grație faptului că plasmalema
microvililor conține ATP-ază și numeroși transportori de membrană.

Cilii pot fi mobili, vibratili (kinetocilii) şi rigizi sau ficși (stereocili).

Cilii mobili se remarcă la polul apical al celulelor din epiteliul
mucoasei aparatului respirator și în oviduct.

Fig.18 Structura și ultrastructura cililor-schemă ;

1-membrana celulară; 2-cili; 3-nucleu; 4-axonemă; 5-corpusculi
bazali; 6-rădăcina cilului; 7-brațe de dineină( externe);8- brațe
de dineină( interne); 9-punți proteice de nexină; 10-spițe radiare
de nexină; 11-perechea centrală de tubuli; 12-teaca internă;

47
 Cilii sunt formaţiuni filiforme, iar fiecare cil este format din trei
porţiuni: tija, corpusculul bazal şi rădăcina.
Tija prezintă la exterior plasmalema, iar la interior conține
axonema.
Axonema este un complex filamentos axial în componența
căreia intră zece perechi de tubuli din care o pereche este situată
central, iar nouă perechi sunt dispuse periferic în jurul perechii centrale.
Corpusculii bazali sunt elemente componente ale cililor și sunt
formați din doi cilindrii orientați perpendicular unul pe altul .
Fiecare cilindru are pereții formați din nouă dublete sau triplete
de microtubuli, iar perechea centrală lipsește.
Corpusculul bazal are rol în coordonarea mișcărilor pe care le
execută cilii.
Rădăcina cilului ancorează cilul în citoplasmă fiind formată din
dublete sau triplete periferice ale corpusculului bazal care ajung în
citoplasma periferică a polului apical al celulei ciliate.
Are rolul de a conduce stimulii recepționați la nivelul tijei și are
proprietăți contractile.
Cilii rigizi (stereocilii) se întâlnesc la polul apical al celulelor din
epiteliul epididimului, iar în structura acestora lipseşte perechea de
microtubuli centrali, având numai cele nouă dublete periferice.

Flagelii se găsesc la polul caudal al celulelor sexuale mascule

alcătuind coada spermatozoidului.
Prezintă în axonemă o pereche centrală şi nouă perechi
periferice de microtubuli. În jurul axonemei se distribuie mitocondriile
sub formă de triplu filament spiral.

3.4. JONCȚIUNILE CELULARE

Celulele specializate în realizarea unei anumite funcții se

recunosc și interacționează specific formând țesuturile, care, prin
asociere, dau naștere unităților funcționale numite organe.
Această interacțiune dintre celule poate fi joncțională realizată
prin intermediul joncțiunilor celulare sau non-joncțională realizată prin
intermediul moleculelor suprafeței celulare.
Recunoașterea și aderarea intercelulară este posibilă datorită
moleculelor de pe suprafața celulară care pot manifesta specificitate
celulară.Un rol important în stabilirea structurilor tisulare îl deține
matricea extracelulară, o rețea complexă de macromolecule care se

48
află în spațiile interstițiale și care se află în permanență în interrelație
cu celulele.
Ancorarea celulelor în matricea extracelulară se realizează prin
joncțiunile celulă-matrice, în regiuni specializate din membrana
plasmatică.
Implicarea joncțiunilor celulare și a matricei în adezivitatea
celulară este diferită în funcție de tipul celular.
În țesutul epitelial, celulele sunt strâns unite între ele, iar
matricea extracelulară este slab reprezentată.
Astfel, rezistența acestui tip de țesut la forțele mecanice este
realizată de proteinele fibrilare intracelulare care se atașează pe fața
internă a membranei plasmatice și formează joncțiuni specializate cu
suprafața altor celule sau cu matricea extracelulară.
În țesutul conjunctiv, celulele sunt dispersate în matricea
extracelulară care ocupă cea mai mare parte a volumului tisular, astfel,
stabilitatea tisulară fiind asigurată de elementele componente ale
matricei.
Joncțiunile celulare sunt structuri specializate și stabile care
permit sau împiedică schimburile intercelulare și mediază interacțiunile
celulă-celulă și celulă-matrice extracelulară.
Din punct de vedere funcțional, joncțiunile celulare pot fi
clasificate în trei categorii:
I) joncțiuni simple:
a) spații intercelulare;
b) legături intercelulare denticulare;
c) legături intercelulare digitiforme.
II) joncțiuni complexe:
a) joncțiuni de adezivitate (desmozomi);
b) joncțiuni impermeabile;
c) joncțiuni GAP (de comunicare).
III) complexe joncționale reprezentate de sinapse și discurile
intercalare.

3.4.1 Joncțiunile de adezivitate sau dezmozomii se

întâlnesc la nivelul țesuturilor epiteliale de acoperire.
Sunt dispozitive de adezivitate intracelulară foarte puternice,
implicate în schimburile intercelulare.
Se deosebesc trei tipuri:
a) desmozomi în pată (macula adherens);
b) desmozomi în bandă (zonula adherens);
c) hemidesmozomii (semidesmozomii).

49
 Fig.19 Organizarea moleculară a desmozomilor-schemă.
1-membrane plasmatice; 2-spațiu extracelular; 3-filamente de
keratină; 4-caderine; 5-plakoglobină; 6-desmogleină; 7-desmocolină;
8-filamente intermediare.

Desmozomii „în pată” (în spot sau macula adherens)

realizează o legătură puternică între celulele din epiteliile de acoperire
și nu realizează schimburi intercelulare.
Ultrastructural sunt alcătuiți din:
- două plasmaleme ale celor două celule adiacente așezate paralel la
distanța de 25-30 nm;
- un material intercelular dens la fluxul de electroni, bisectat de o
densificare centrală bogată în lipide;
- două discuri intracelulare, care după forma lor au denumirea
desmozomului;
- elemente de legătură numite „linkeri” reprezentați de microfilamente
ce se desprind din materialul dens intracelular și străbat plasmalemele
pentru a se ancora de citoschelet;
- elemente citoscheletale reprezentate fie de tonofilamente, fie de
microfilamente de actină.
Desmozomii „în bandă” (zonula sau fascia adherens) sunt
prezenți la nivelul epiteliului simplu cubic și la nivelul segmentelor
transversale ale discurilor intercalare cardiace.
Ultrastructura lor este asemănătoare cu cea a desmozomilor în
pată cu unele deosebiri: spațiul intercelular este mai mic, de
50
aproximativ 15-25 de nm și densificările de pe fața internă a
plasmalemei nu au formă de disc ci se extind în mod nedefinit.

Fig. 20 Organizarea desmozomilor în bandă.

1-microvili; 2-filamente de actină; 3-zonula adherens;
4-membranele celulelor adiacente; 5-densificări în bandă;
6-polul bazal al celulei.

Hemidesmozomii (semidesmozomii) sunt variante ale

desmozomilor în pată ce realizează joncțiuni cu membranele bazale și
se întâlnesc la nivelul celulelor epiteliale pavimentoase.
Ca structură prezintă numai jumătate din cea a maculei
adherens adică, există numai un disc care se leagă de membrana
bazală.
Placa citoplasmatică constituie situsul de ancorare al
filamentelor de keratină ce intră în alcătuirea citoscheletului celulei
epiteliale.
Legarea plăcii citoplasmatice de lamina bazală este mediată de
o glicoproteină transmembranară.
51
 În țesuturile epiteliale în care sunt prezenți, hemidesmozomii
sunt implicați atât în asigurarea adeziunii celulare, cât și în distribuirea
forțelor mecanice în țesutul epitelial și țesutul conjunctiv subiacent.

Fig. 21 Organizarea moleculară a desmozomilor și

hemidesmozomilor-schemă.
1-membrana bazală; 2- desmozomi în pată;
3- hemidesmozom; 4- filamente de keratină.

3.4.2 Joncţiunile impermeabile

Se mai numesc și joncțiuni strânse, sunt dispuse în panglică,

fapt pentru care se mai numesc zonula occludens (sau joncţiuni
strânse).
Ultrastructural, membranele celor două celule vin în contact
ferm și obliterează complet spaţiul intercelular, deoarece membranele

52
adiacente se apropie complet sau se sudează pentru a forma structuri
pentalaminate sau heptalaminate.
La realizarea acestor joncţiuni participă proteine transmembra-
nare, care se dispun în şiruri gemene pentru a construi dispozitive ce
se conectează "în fermoar" pe feţele externe ale membranelor
adiacente.

Fig. 22 Organizarea moleculară a joncțiunilor impermeabile.

1- membrane plasmatice; 2- proteine transmembranare;
3- spațiu intercelular; 4- fața citoplasmatică a membranei.

Aceste joncţiuni împiedică scurgerea fluidelor printre celule,

împiedică deplasarea moleculelor și a ionilor din lumenul organelor
cavitare în spațiile interstițiale.
Sunt prezente în porţiunile apicale ale celulelor care delimitează
lumenul intestinului.
La polul apical al celulelor din tubul contort proximal al nefronului
joncțiunile au o rezistenţă relativ scăzută, fiind formate numai din unul
sau două şiruri de proteine transmembranare.
53
 Capacitatea de ocluzie variază în funcție de tipul de țesut
epitelial.
Se presupune existența unei relații între numărul șirurilor de
proteine joncționale și gradul de impermeabilitate al joncțiunilor pentru
diferite specii ionice.
În celulele epiteliale sunt pompate selectiv substanțe nutritive
care, în urma unui transport transcelular, difuzează în țesutul
conjunctiv de unde sunt preluate de sânge.
Acest flux al moleculelor din lumen în circulația sanguină este
dependent de distribuirea asimetrică a componentelor membranare
care determină apariția unor domenii separate în zona apicală și latero-
bazală a membranei plasmatice a celulelor epiteliale.
De exemplu, în procesul de absorbție al glucozei din lumenul
intestinal, sunt implicate două tipuri de proteine cu localizare
membranară.
Proteinele din domeniul apical localizate la nivelul feței luminale
a membranei, transportă activ glucoza împingând-o din lumen în
celulele epiteliale.
Prezența joncțiunilor impermeabile la polul apical al celulelor nu
permite retrodifuzarea glucozei din interstiții în lumenul intestinal.
La nivelul celulelor epiteliale din mucoasa vezicii urinare,
joncţiunile strânse conţin şase sau mai multe şiruri de proteine
transmembranare, încât se realizează o joncţiune puternică.
Menținerea polarității acestor celule epiteliale acționează în
sensul împiedicării difuziei prin dublul strat lipidic al moleculelor ce
compun domeniile membranare.
Joncţiunea de tip “ocludens” reprezintă şi bariera
hematoencefalică realizată între celulele endoteliale ale vaselor
sanguine din encefal şi celule nervoase cu care vin în contact.
Aceste joncţiuni strânse de tip “ocludens” se caracterizează
prin:
a) adezivitate intercelulară puternică şi flexibilă;
b) formarea unor bariere chimice şi fizice intercelulare;
c) conferă polaritate celulelor angajate;
d) apar timpuriu sub formă de macule şi se transformă apoi în
zonule.
Joncţiunea focală se întîlneşte în fibrocite și este considerată o
variantă a joncțiunilor strânse.
La acest tip de joncțiune, pe faţa extracelulară a membranei
sunt prezente filamente glicoproteice de fibronectină, iar pe faţa
intracelulară se distribuie fascicule de microfilamente de actină şi
vinculină.
54
 Aceste microfilamente se leagă de plasmalemă prin intermediul
unor densificări adiacente membranei.
Între filamentele de fibronectină şi microfilamentele de actină şi
vinculină se realizează dispozitive transmembranare de legătură
(fibronexuri).

3.4.3 Joncţiunile de comunicare

Joncţiunile de comunicare au o largă răspândire regăsindu-

se în toate țesuturile organismului animal și sunt de două tipuri:
joncţiunile permeabile şi joncțiunile sinaptice.
Se caracterizează prin permisivitatea trecerii unor molecule
mici dintr-o celulă în alta, iar în regiunea acestor joncțiuni membranele
plasmatice adiacente sunt separate de un spațiu îngust întrerupt din
loc în loc de particule cilindrice.
Joncţiunile permeabile (GAP) sunt diferențieri ale
membranelor celulare în formă de macule, cu diametru de 0,1- 10 µm,
unde se realizează transferul direct de mesageri chimici sau fizici de la
o celulă la alta.
Sunt joncțiuni de comunicare ce mediază trecerea unor
molecule mici între două celule.
Joncțiunile permeabile sunt cele mai răspândite fiind realizate
prin intermediul unor structuri proteice numite conexoni, ce străbat
membrana plasmatică și proemină de o parte și de alta a stratului
dublu lipidic.
Fiecare conexon este alcătuit din 6 subunități proteice.
Conexonii din cele două membrane plasmatice se așează cap la cap
realizând astfel canale de comunicare între cele două celule.
Canalul de comunicare are diametru de 2-4 nm și lungimea de
7,5 nm.
Joncțiunile permeabile sunt răspândite la diferite tipuri de
țesuturi: musculare, nervoase, glande endocrine, cât și la celule pe cale
de diferențiere, la embrion.
Caracteristica acestor joncțiuni este schimbul rapid de molecule
între celulele angajate în joncțiune.
Joncțiunile de comunicare sunt structuri cu caracter dinamic,
permeabilitatea acestora fiind dependentă de: valoarea potențialului de
membrană la nivelul joncțiunilor; scăderea ph-ului din citosol; creșterea
concentrației ionilor de calciu din citosol precum și a semnalelor
chimice extracelulare.

55
 Joncțiunile sinaptice sunt legături speciale de comunicare
între celulele nervoase. Prin această joncțiune un axon în creștere se
atașează la celula țintă.
Acest tip de joncțiune este mediat de glicoproteine ce aparțin
caderinelor numite protocaderine.
Numărul crescut de protocaderine ce se asociază în diferite
moduri dau specificitatea sinaptică.
Protocaderinele au rolul de a ține la distanță optimă cele două
componente membranare ale sinapsei și anume: membrana
presinaptică și membrana postsinaptică pentru a facilita transmiterea
sinaptică.

3.4.4 Complexele joncţionale

Complexele joncţionale sunt asocieri de două sau mai multe

tipuri de joncţiuni ce se stabilesc între celulele alăturate.

Fig.23 Complexe joncționale-schemă.

1-joncțiuni strânse; 2-joncțiuni de aderență;
3-desmozomi; 4-joncțiune GAP; 5-hemidesmozom;
6-actină; 7-filamente intermediare.

56
În epiteliile simple cubice şi epiteliile simple prismatice, aceste
complexe joncţionale sunt dispuse de regulă în treimea apicală a
membranelor celulelor învecinate.
Între celulele musculare cardiace adiacente apar discurile
intercalare, numite şi strii Eberth, care sunt de asemenea complexe
joncţionale.
Discurile intercalare sunt constituite din zonula adherens,
desmozomi şi joncţiuni gap.
Întotdeauna între celule se stabilesc acele joncţiuni sau
complexe joncţionale care sunt necesare celulelor respective pentru
îndeplinirea funcţiilor lor specifice.

Fig.24 Joncțiuni intercelulare prezente în celulele columnare.

1-zonula ocludens; 2-zonula aderens; 3-macula aderens;
4-joncțiuni permeabile (GAP) ; 5-mitocondrii; 6-complexul Golgi;
7-reticul endoplasmic neted; 8-reticul endoplasmic rugos;
9-nucleu; 10-nucleol; 11- centru celular; 12-lizozomi.

57
 3.5 RECEPTORII DIN MEMBRANE

Receptorii membranari sunt glicoproteine transmembranare

având funcția de legare specifică a unor substanțe extracelulare numite
liganzi, prin care se induc răspunsuri celulare caracteristice.
Liganzii sunt molecule semnal, al căror efect sau răspuns
celular depinde legarea de un receptor specific.

Receptorii din membrane

(după N.Cornilă,2007)

Liganzi -
mesageri Receptori
Denumire extracelulari (de pentru:
ordinul I)
Mediatori chimici locali
Mediatori chimici
locali
Hormoni hidrofili
(insulina,glucagonul,etc)
Hormoni Hormoni hidrofobi
(Hormoni steroizi sexuali)
a).receptori Acetilcolina;
pentru Adrenalina;
substanţe Neurotransmițători Noradrenalina;
endogene Dopamina, serotonina;
GABA= Acidul gama
aminobutiric;
Acidul aspartic.
Antigene endogene;
Substanțe Anticorpi;
imunogene Componentele
complementului.
b).receptori Virusuri; Adenovirusuri;
pentru Antigene non-self; Mixovirusuri;
substanţe Toxine microbiene; Antigene non-self;
exogene Lectine; etc. Toxine microbiene;
Lectine; etc.

58
Liganzii sunt produși de celule specializate, care acţionează în mod
specific asupra unui grup de celule "ţintă", determinând modificări ale
activităţii acestora.
Au fost denumiţi şi mesageri extracelulari sau mesageri de
ordinul I, cei mai cunoscuţi fiind hormonii şi neurotransmiţătorii.
Receptorii pot fi încadrați în două categorii:
a) receptori pentru substanțe endogene;
b) receptori pentru substanțe exogene.

3.5.1 Receptorii pentru substanțe endogene

Receptorii pentru substanțe endogene sunt:

a) receptori pentru neurotransmițători (receptori pentru acetilcolină,
adrenalină, histamină, etc);
b) receptori pentru hormoni;
c) receptori implicați în reacții imunitare (receptori pentru antigeni,
anticorpi etc.)
Receptorii pentru neurotransmițători sunt situați în
membrana postsinaptică a celulei nervoase, a celulei musculare sau
alte celule efectoare de exemplu receptori pentru acetilcolină,
adrenalină, histamină, dopamină, serotonină, encefalină etc.
Unele molecule acționează strict asupra unei singure celule
postsinaptice, altele pot difuza local, influențând mai multe celule,
adică au efect de mediatori chimici locali.
Receptorii pentru hormoni sunt localizați diferit în celulă, după
cum hormonul este hidrofil sau hidrofob, de exemplu în cazul
hormonilor steroizi și tiroidieni. Aceștia pătrund extrem de ușor prin
plasmalema celulei țintă și se leagă de receptorii intracelulari.
Hormonii hidrofili se leagă de receptorii din plasmalemă și
transmit celulei informația necesară pentru a-și modifica metabolismul.
Din această categorie fac parte receptorii pentru insulină,
glucagonul, adrenalina, hormonii hipofizari, parathormonul etc.
Receptorii implicați în reacții imunitare sunt receptori pentru
antigene endogene, receptori pentru anticorpi, receptori pentru
complement.

3.5.2 Receptorii pentru substanțe exogene

Receptorii pentru substanțe exogene includ:

a) receptori pentru virusuri;
b) receptori pentru antigene străine de organism (non-self);
c) receptori pentru toxine bacteriene;
59
d) receptori pentru medicamente;
e) receptori pentru lectine (substanțe proteice extrase din țesuturi
vegetale sau animale).

3.5.3 Efectele celulare ale complexului ligand-receptor

Receptorii din membranele de suprafaţă sunt activaţi în general

de molecule semnal (liganzi) hidrofile.
Moleculele semnal hidrofile nu pot străbate membrana
celulară decât după ce se leagă de receptorii specifici.
Sub influenţa liganzilor se produc modificări metabolice în
celulele ţintă. Ataşarea liganzilor de receptori se realizează prin
legături hidrofobe şi legături de hidrogen.
Legăturile sunt labile şi strict dependente de concentraţia
liganzilor din mediul extracelular.
Efectele acţiunii complexului ligand-receptor asupra celulelor
constau în:
a) modificări structurale ale membranei celulare ;
b) modificări funcţionale ale membranelor.
Modificările structurale ale membranei celulare constau în
redistribuirea receptorilor,aranjați înainte de interacţiunea ligand
receptor.
După contactul ligand-receptor, receptorii se grupează la
suprafaţa membranei în zone delimitate sau "plaje".
Acest fenomen este posibil datorită fluidităţii bistratului lipidic,
încât mai multe molecule de ligand pot acţiona asupra mai multor
receptori învecinaţi.
În limfocitele B, lectinele pot induce formarea unor agregate
receptor-ligand de dimensiuni mari, denumite cupole, unde se
declanşează un proces de endocitoză.
Modificările funcţionale ale membranelor constau în:
a) modificări de permeabilitate a membranei, caracteristice
pentru liganzi de tipul neurotransmiţătorilor. Acetilcolina se leagă de
receptorii din membranele postsinaptice ale fibrelor musculare,
determinând creşterea permeabilităţii membranei pentru ionii din
mediul extracelular ;
b) inducerea endocitozei, care se produce când ligandul este
o substanţă endogenă, vehiculată pe cale umorală;
c) pătrunderea din mediul extracelular a unor ioni cu funcţie
de mesageri de ordinul II.

60
 d) activarea unor enzime din membrana celulară când liganzii
sunt hormoni hidrofili. În acest mod se activează adenilat ciclaza cu
ajutorul unor proteine reglatoare.
Aceasta va cataliza sinteza, pe faţa internă a membranei, a
adenozin 3' - 5' monofosfatului ciclic (AMP-c) sau va determina
fosforilarea proteinelor celulare.
În citosol creşte cantitatea de AMP-c (considerat mesager de
ordinul II) , amplificându-se semnalul hormonal.
În același timp se activează şi o proteinkinază care controlează
fosforilarea mai multor molecule proteice, stimulând procesele
metabolice din celulă.
Sinteza de AMP-c poate fi blocată de unele prostaglandine care
acţionează prin inhibarea acţiunii adenilat ciclazei.
Există afecţiuni ale receptorilor care constau în blocarea funcţiei
autoimune prin autoanticorpi antireceptori.
Un exemplu elocvent îl reprezintă autoanticorpii pentru
receptorii de insulină ce pot acţiona ca insulinomimetici (activând
receptorii) sau ca blocanţi ai acestora (în diabetul insulinorezistent).

3.6 Organizarea schimburilor prin membrana celulară

Prin membrana celulară se realizează schimbul de substanțe,

bistratul fosfolipidic al plasmalemei funcționează ca o barieră de
difuziune pentru apă și moleculele hidrofile.
Moleculele liposolubile (O2 și CO2), traversează foarte ușor
plasmalema, iar pentru alte substanțe (acizii nucleici, macroproteine,
glucide și lipide complexe) membrana celulară este impermeabilă.
Schimbul de substanțe prin membrana celulară se face fie prin
traversarea diferitelor structuri ale membranei celulare, fie prin
transportul în masă prin intermediul veziculelor organizate pe seama
membranelor celulare.

3.6.1 Transportul transmembranar

Dacă ne referim la totalitatea proceselor de transport prin

membrană, cea mai strictă deosebire se poate face între transportul
ionilor și al moleculelor mici precum și cel al macromoleculelor și
particulelor.
Se pot deosebi astfel sisteme de microtransfer și sisteme de
macrotransfer prin membrane.

61
 Astfel ionii și moleculele mici trec cu adevărat prin membrană,
mai rar prin stratul lipidic și mai frecvent prin proteinele intrinseci ale
membranei.
Macromoleculele și particulele trec efectiv odată cu un fragment
din membrană deoarece sunt transportate în vezicule ce se desprind
din plasmalemă.
În cazul sistemelor de microtransfer de la nivelul membranei,
criteriul folosit constă în discriminarea din punct de vedere al
consumului de energie, de regulă provenit prin hidroliza ATP-ului.
Principalul criteriu de clasificare a tipurilor de transport îl
reprezintă dimensiunile substanțelor ce străbat membrana.
În timp ce ionii și moleculele mici traversează dublul strat lipidic
prin difuziune sau implicând proteinele membranare, transportul
macromoleculelor și al particulelor necesită reținerea lor în vezicule de
membrană.
Un alt criteriu de clasificare este consumul de energie
metabolică sub formă de ATP.După acest criteriu se disting astfel
două tipuri de transport: transport pasiv și transport activ.

Fig.25 Organizarea transportului transmembranar.

1-bistrat fosfolipidic al membranei; 2-proteine integrale
care delimitează porii; 3-proteine extrinseci externe;
4- tunel hidrofil.

62
 3.6.1.1 Transportul pasiv

Transportul pasiv efectuează trecerea moleculelor mici prin

membrana celulară în sensul gradientului de concentrație sau, în
cazul unor ioni, în sensul gradientului electrochimic.
Se produce fară consum de energie, substanțele trecând în
sensul gradientului de concentrație pentru molecule neîncărcate
electric și în sensul gradientului electrochimic pentru ioni.
Transportul pasiv se realizează prin difuziune simplă și prin
difuziune facilitată.

Transportul prin difuziune simplă

După legile difuziunii mișcarea moleculelor de pe o față pe alta

a membranei se face din regiunea cu concentrație mai mare spre cea
cu concentrație mai mică.
Pentru moleculele ionizate și pentru cele insolubile în lipide,
bistratul lipidic al plasmalemei se comportă ca o barieră.
Pentru acest fapt s-a sugerat prezența în membrane a unor
mecanisme de transport situate fie în interiorul unor proteine integrate
din plasmalemă, fie la locul de contact dintre mai multe unități proteice.
Canalele și porii par a fi specializați și selectivi. Transportul
prin pori și canale poate fi stimulat prin vasopresină care realizează
creșterea dimensiunii porilor.

Fig.26 Transportul transmembranar prin

pori și canale-schemă.
1-bistrat lipidic; 2-proteine integrale;
3-proteine extrinseci; 4-ionul de Na+.

63
 Transportul prin difuziune facilitată

Transportul prin difuziune facilitată se bazează pe mecanismul

prin care unele substanțe greu solubile în lipide și cu o masă
moleculară relativ mare sunt traversate prin membrană mult mai rapid
decât prin difuziune simplă.
Transportul pasiv al moleculelor prin membrană este mediat de
proteine membranare numite permeaze. Spre deosebire de transportul
prin difuziune simplă, transportul prin difuziune facilitată se
caracterizează prin specificitate față de molecula transportată.
Permeaza leagă reversibil și complementar la un situs activ o
singură specie moleculară. În urma acestei legături ce are loc pe o față
a membranei, se formează un complex moleculă-permează ce
traversează dublul strat lipidic și se disociază pe cealată față a
membranei cu eliberarea moleculei transportate.
Se presupune că în grosimea membranei există molecule
proteice cu rol de cărăuși, care preiau substanțele de pe o față a
membranei și le eliberează pe cealaltă față.
Se întâlnește la nivelul membranei hepatocitului, prin care în
permanență se transportă o cantitate considerabilă de glucoză,
aminoacizi etc.

3.6.1.2 Transportul activ

Transportul activ este modalitatea de transport transmembranar

caracteristic celulelor vii. Pentru a menține homeostazia mediului
intracelular, celula și-a creat mecanisme de transport activ capabile să
deplaseze moleculele și ionii în sens invers gradientelor lor de
concentrație și electrochimic.
Acest tip de transport asigură schimburi rapide împotriva
gradientului de concentrație și se realizează cu consum de energie.
Este mediat de proteine specifice și în funcție de modul în care
este utilizată energia se deosebesc următoarele tipuri de transport
activ :
1)Transportul activ prin pompe ionice, în care transportul
ionilor se efectuează prin intermediul unor protein-enzime din
plasmalemă care transportă ionii împotriva gradientelor de
concentrație.

64
 Molecula transportoare are funcție ATP-azică utilizând direct
energia rezultată în urma hidrolizei ATP în procesul de transport.
2)Trasportul cuplat, în care se foloseşte energia gradientelor
ionice, iar substanţele de transportat (glucide, aminoacizi) sunt cuplate
cu unii ioni (Na+).
În cadrul acestui transport, moleculele și ionii sunt deplasați
împotriva gradientelor lor de concentrație pe seama energiei eliberate
în transportul pasiv al altor molecule și ioni.
În unele cazuri, energia moleculelor de ATP este utilizată
indirect prin intermediul gradientelor ionice.

Transportul prin pompe ionice

Acest tip de transport presupune existența și funcționarea unor

protein-enzime transportoare cu înaltă specificitate.
Aceste molecule de proteine transportoare sunt flexibile din
punct de vedere structural și au fost denumite „pompe”.
Pompele transportă ionii într-o direcţie termodinamică
nefavorabilă, împotriva gradientului electrochimic sau de concentraţie.
În organism se cunosc pompe transportoare pentru ioni sau
cationi, existând pompe pentru un singur ion (Ca2+sau Mg2+) sau
pompe pentru doi ioni (pompa de Na+şi K+).
Pompa de Na+și K+ se bazează pe faptul că plasmalema tuturor
celulelor vii este în mod normal polarizată .
Fața internă a membranei este încărcată cu sarcini electrice
negative, iar cea externă este încărcată cu sarcini electrice pozitive.
În condiţii normale, ionul de potasiu (K+) se găseşte într-o
concentraţie mai mare (de cca. 15 ori) intracelular, în timp ce ionul de
sodiu (Na+) are o concentraţie mai mare extracelular.
Gradientele ionice (diferenţele de concentraţii) sunt
menţinute printr-un sistem special de transport, denumit pompa de
Na+- K+ .
Pompa de Na+- K+ a fost studiată pe membranele hematiilor,
unde s-a constatat o deplasare concomitentă a Na+ extracelular (spre
o concentraţie mai mare), iar a K+ intracelular (tot spre o concentraţie
mai mare), contrar gradientelor de concentraţie.

65
 Fig.27 Organizarea moleculară a pompei ionice Na+- K+.
1-plasmalema; 2-proteine transmembranare α; 3- proteine
transmembranare β; 4-lanțuri oligozaharidice; 5-situsuri de
legare a hormonilor steroizi.

Pomparea ionilor de Na+ și K+ se realizează de către o

enzimă proteică ce hidrolizează ATP-ul numai în prezența acestor
ioni. Această protein-enzimă localizată în plasmalemă, este o proteină
transmembranară de tip integral și a fost denumită
Na+- K+- ATP-ază.
Energia necesară acestui transport se obţine prin hidroliza
ATP-ului, realizată de către enzima Na+- K+- ATP-ază, deoarece
acţionează numai în prezenţa ionilor de Na+, K+ şi a unei concentraţii
favorabile de Mg2+.
Din punct de vedere chimic, această glicoproteină este un
tetramer alcătuit din patru subunități: două subunități alfa și două
subunități beta.
Subunitățile alfa reprezintă componenta integrală a moleculei
ce traversează plasmalema. Subunitățile alfa prezintă la extremitățile
interne câte un locus unde se atașează ionii de Na + și ATP-ul, iar la
extremitățile externe câte un locus de unde se vor atașa hormonii
steroizi.
Subunitățile beta sunt mai mici ca dimensiuni, au o formă
globuloasă, sunt prezente în stratul fosfolipidic extern și conțin grupări
hidrocarbonate.
Funcționarea pompei de Na+- K+ se bazează pe proprietățile
enzimatice ale acestei molecule, care descompune ATP-ul și
eliberează o mare cantitate de energie.

66
 Eliberarea acestei energii determină apariția unor modificări de
conformație ale subunităților alfa. Aceste modificări sunt consecința
unui ciclu de fosforilare prin ATP și de defosforilare a acestor subunități
alfa.

Fig.28 Pompa de ioni Na+- K+ , schemă.

1-bistrat fosfolipidic al membranei celulare; 2-proteinele
transmembranare α; 3- proteinele transmembranare β; 4-lanțuri
oligozaharidice; 5-situsuri de legare a hormonilor steroizi; 6-
situsuri de legare a Na+; 7- situsuri de legare a ATP.

Mecanismul de funcționare al pompei se bazează pe șase

etape.
Prima etapă presupune legarea Na+ la extremitățile
subunităților alfa ;
În a doua etapă are loc fosforilarea prin descompunerea ATP-
ului în ADP și P, apoi cuplarea cu extremitățile subunităților alfa.
Rezultatul acestei descompuneri constă în eliberarea unei cantități
considerabile de energie care modifică conformația celor două
subunități alfa.Cele două subunități alfa se îndepărtează ca brațele
unui clește.
În etapa a treia are loc expulzarea ionilor de Na+ la exterior
printre cele două subunități alfa îndepărtate una de cealaltă.
În etapa a patra are loc preluarea ionilor de K+ din exterior și
dispunerea acestora între cele două subunități alfa.
În etapa a cincea are loc defosforilarea extremităților interne ale
subunităților alfa.

67
 Etapa a șasea constă în revenirea celor două subunități alfa la
conformația inițială și pomparea la exterior a potasiului.

Fig.29 Organizarea pompei de ioni Na+și K+

în membrana celulară

Pompa de Ca2+ funcționează similar, aceasta menține o

concentrație redusă a ionilor de calciu în citosol și o concentrație
ridicată în glicocalix.

68
 Pompa este de fapt o protein-enzimă care transportă activ ionii
de calciu la exteriorul celulei .
Această pompă ionică este un polipeptid constituit din o mie de
resturi de aminoacizi și se întâlnește în plasmalema celulelor
musculare (sarcolemă).
Pompa de Ca2+ sau Ca2+- ATP-aza realizează transportul
ionilor de Ca2+ prin sistemul de membrane ale reticulului endoplasmic
din celulele musculare.
Un alt exemplu de pompă ionică este pompa din membrana
lizozomală, care transportă activ de la interior la exterior ionii de
hidrogen H+.
Alte tipuri de pompe sunt pompele pentru anioni, precum
pompa de clor (Cl-) din celulele parietale ale glandelor gastrice și
pompa de iod (I-) din tiroidă.
Transportul cuplat cunoscut sub denumirea de pompare
moleculară este întâlnit la enterocite și nefrocite.
Prin acest mecanism are loc transportul activ al unor molecule
mai mari de exemplu glucoza și aminoacizii, după ce are loc cuplarea
cu ionii de Na+.
Acesta utilizează pentru transportul moleculelor de glucoză și
aminoacizi, energia care rezultă din mişcarea Na+ împotiva gradientului
de concentraţie şi al gradientului electric. Această energie poate fi
folosită pentru introducerea în celulă a unor substanţe nutritive.
Glucoza este preluată din exteriorul celulei și transportată la interior
de exemplu la enterocite și nefrocite, odată cu ionii de Na + cu ajutorul
unei unităţi proteice de transport pe seama energiei de mișcare a ionilor
de Na +.
În acest mod, ionii de Na + se vor cupla cu moleculele de glucoză
și vor trece prin membrană în interiorul celulei, unde vor rămâne și
deservesc metabolismul celular, ulterior trecând în sânge, iar Na + va
fi pompat la exterior din nou prin pompare activă apoi circuitul se reia.

3.6.2 Transportul în masă

Transportul în masă se realizează prin intermediul unor

vezicule ce se formează pe seama membranei celulare și care se
deplasează în masa de citoplasmă în direcții diferite.
Mecanismele care permit să absoarbă sau să elimine
macromolecule sau particule de dimensiuni mari la nivelul membranei
plasmatice sunt complet diferite de cele ale transportului ionilor sau al
moleculelor mici.

69
 Acest transport se realizează prin trei procese specifice:
endocitoza (când transportul are loc spre interiorul celulei); exocitoza
(din celulă spre exterior) și transcitoza (în care caz, veziculele străbat
celula dintr-o parte în cealaltă).
Endocitoza este procesul prin care celulele preiau din mediul
extern molecule mari (cu greutate moleculară mai mare decât 10
Kdal.), prin intermediul unor vezicule formate din membrană ca urmare
a emiterii unor pseudopode, văluri sau membrane ondulante sau prin
invaginări.
În funcție de natura meterialului endocitat și de mecanismul
înglobării se disting două tipuri de endocitoză: endocitoză de
molecule, particule solide, celule neînsoțite de fluid, microorganisme,
detritus celular numită fagocitoză ( gr. Phagein= a mânca) și
endocitoză de fluid numită pinocitoză (gr. Pinein = a bea) .
Fagocitoza este procesul prin care celulele preiau din mediul
extracelular diverse particule solide precum agregate bacteriene sau
virale, particule interne, resturi celulare etc.Celulele care participă la
fagocitoză se numesc fagocite.
După mărimea particulelor pe care le înglobeză, fagocitele pot fi :
a) microfage care înglobează numai particule mici (exemplu
neutrofilele);
b) macrofage care înglobează particule mari: macrofage mobile (de
exemplu monocitele și limfocitele) sau macrofage fixe (de exemplu
celulele Kupffer din ficat, celulele capilarelor sinusoide din splină, unele
celule din măduva osoasă hematogenă, etc.).
Pentru înglobarea particulelor străine fagocitele prezintă pe
suprafaţa membranei receptori specifici cu ajutorul cărora recunosc
ceea ce este propriu organismului adică "self" de ceea ce este "non-
self", adică străine de organism și se numesc antigeni. De asemenea,
receptorii pentru fagocitoză recunosc ceea ce este sănătos de ceea ce
este alterat reprezentat de celule degenerate, celule maligne, celule
îmbătrânite etc).
În unele situaţii patologice, receptorii celulelor ce intervin în
fagocitoză pierd capacitatea de a diferenţia self-ul de non-self,
acţionând, asfel împotriva proteinelor din organismul propriu şi
determinând apariţia reacţiilor autoimune, care pot genera o serie de
entităţi patologice.
Uneori însă, celulele sistemului fagocitar pierd această abilitate
de diferenţiere a “self-ului” de “non-self” şi atunci acţionează împotriva
celulelor propriului organism.

70
 În astfel de situaţii iau naştere reacţiile autoimune care pot
genera situații patologice.
Deoarece antigenii sunt de natură foarte diferită, recunoaşterea
lor (de către receptorii de membrană) este simplificată de prezenţa în
mediul extracelular, a unor proteine plasmatice numite ,,opsonine”.
Opsoninele sau anticorpii sunt recunoscute de către receptorii
de membrană și se pot combina cu antigenii, formând complexele
,,antigen-opsonină”.
Opsoninele sunt proteine extracelulare care realizează
conexiunea între receptorii membranei fagocitelor şi antigenele ce vor
fi fagocitate. În acest mod se formează complexele antigen-
opsonine sau complexele antigen-anticorp.
Dintre receptorii complexelor antigen-opsonină, cei mai
cunoscuți sunt :
a) receptorul de membrană Fc, care leagă de suprafaţa
membranei antigenele opsonizate cu imunoglobuline G ( Ig G);
b) receptorii C3, care reconosc şi fixează antigenii opsonizaţi cu cel
de al treilea component al complementului;
c) receptorii nespecifici (pentru recunoașterea şi fixarea selfului
alterat).
Fagocitoza neutrofilelor se încadrează în descrierea standard a
etapelor de desfășurare a acestui proces deoarece este celula cea mai
activă din acest punct de vedere.
Etapele de desfășurare ale fagocitozei sunt: chemotaxia și
motilitatea, opsonizarea, ingestia, degranulare şi digestia
intracelulară.
Chemotaxia este proprietatea unei celule mobile (neutrofilului)
de a repera și apoi a se deplasa prin ţesuturi către particulele ţintă, ca
răspuns la diverşi stimuli după ce ţinta a fost recunoscută.
Neutrofilul ca și alte fagocite din țesutul sanguin au capacitatea
de a trece prin porii capilarelor sanguine (prin diapedeză) și migrează
prin țesuturile conjunctive subiacente datorită unor semnale
chemotactice.
Semnalele chemotactice sunt reprezentate de lipide și proteine
bacteriene, proteine serice, componente ale complementului sau o
serie de factori eliberaţi de fagocitele în cauză.

71
Fig.30 Schema fagocitozei la neutrofil.
1-membrana ; 2-nucleu ; 3-mitocondrii ; 4-complex Golgi ;
5-lizozomi ; 6-particula țintă ; 7-pseudopode ; 8-vacuole de transport ;
9-fagozom ; 10-fagolizozom ; 11-corpi reziduali ; 12-exocitoza.

Opsonizarea este procesul de acoperire a bacteriilor sensibilizate de

anticorpi precum imunoglobuline (Ig1, Ig3) şi componente ale
complementului (C3, C5).
Particula respectivă va fi recunoscută de receptorii din
membrana neutrofilului și ca urmare vor fi activați.
În urma activării, receptorii de membrană vor emite
pseudopode la suprafața celulei.
Ingestia microorganismelor are loc după ce acestea au fost
opsonizate.

72
 Pseudopodele emise înconjoară strâns particula ce urmează a
fi fagocitată apoi se unesc și formează vezicule denumite fagozomi
care se deplasează spre interiorul celulei.
Fagozomul conține particula care va fi ulterior digerată, dar
acest proces este posibil numai după ce fagozomul va întâlni un
lizozom primar care conține echipamentul enzimatic complex.
Degranularea neutrofilului se realizează când fagozomii se
unesc cu lizozomii și se formează fagolizozomii.
Fenomenul de degranulare are loc în urma contopirii
granulelor azurofile primare a lizozomilor cu fagozomii şi eliberarea
conţinutului lor în fagolizozomi.
Acest proces se manifestă prin dispariţia de scurtă durată a
granulelor din citoplasmă, reapariția acestora fiind determinată de
activitatea reticulului endoplasmic și a complexului Golgi.
Digestia intracelulară se realizează în lizozomi și este etapa
în care particula înglobată este supusă acţiunii hidrolazelor acide
conţinute în lizozomi, hidrolaze care pot descompune toate substanţele
conţinute în particula fagocitată.
Acest proces se produce fie prin sisteme dependente de
oxigen, mediate de enzime fie prin sisteme independente de
oxigen prin acţiunea lizozimului.
Digestia se produce şi datorită acţiunii unei oxidaze, care
catalizează reacţii din care rezultă în final radicalul liber OH şi O2.

3.6.2.1 Pinocitoza

Pinocitoza este procesul de transport celular în masă a unei

cantități variabile de fluid tisular prin intermediul unei vezicule ce se
formează din membrana celulară.
Pinocitoza este o modalitate de transport celular în masă care
se întâlnește la toate tipurile de celule, fiind una din căile de captare
din fluidul tisular a substanțelor necesare metabolismului.
După mecanismele care intervin în procesul de înglobare a
substanțelor se deosebesc două forme de pinocitoză:
a) pinocitoză independentă de receptori sau endocitoză în fază
fluidă;
b) pinocitoză mediată de receptori, absorbtivă sau selectivă.

73
 Pinocitoza independentă de receptori constă în înglobarea
de fluid ce conține molecule sau particule în invaginări ale membranei,
fără receptori, ce devin vezicule numite pinozomi.
Etapele desfășurării pinocitozei :
1) contactul particulelor fluide tisulare determină activarea unor
puncte de pe suprafaţa celulei, denumite situsuri anionice.
Are ca efect creşterea flexibilităţii membranei celulare prin
agregarea microfilamentelor din citoscheletul membranei.
2) prin flexibilizarea membranei celulare se realizează invaginarea
acesteia cu formarea unor cripte adânci sau chiar a unor canale
intracelulare, în care sunt absorbite particulele fluide ce vor fi
pinocitate.
3) formarea veziculelor din aceste cripte sau canale numite pinozomi.
Pinozomii vor fi antrenaţi spre interiorul celulei de către curentul
intracitoplasmatic.
4) pinozomii întâlnesc lizozomii încărcaţi cu hidrolaze acide, se unesc
cu aceştia şi formează pinolizozomii.
Pinolizozomii conţin picătura pinocitată şi hidrolazele acide
care vor realiza digestia intracelulară .
După mărimea particulelor pinocitate deosebim :
macropinocitoză și micropinocitoză.
Macropinocitoza este modalitatea de transport a unor
particule mari vizibile la microscopul optic.
Poate fi studiată prin injectarea “in vivo” de coloranţi vitali, care se
fixează de proteinele serice.
Complexele formate din proteine serice şi coloranţii vitali
coloidali sunt introduse în citoplasmă împreună cu mici cantităţi de
lichid extracelular, fiind utilizate ca indicator de recunoaştere a
celulelor care manifestă proprietate de pinocitoză la nivelul organelor
şi ţesuturilor.
Micropinocitoza reprezintă modalitatea de transport a
moleculelor mici cu ajutorul veziculelor, vizibile numai la microscopul
electronic.
O parte din veziculele pinocitate pot rămâne în citoplasmă, unde
fuzionează cu lizozomii, în care sunt digerate, iar după ce şi-au
descărcat conţinutul, membranele lizozomale sunt reintegrate în
membrana celulară.
O altă parte din vezicule pinocitate pot traversa citoplasma fără
a fuziona cu lizozomii, descărcându-şi conţinutul pe cealaltă faţă a
citoplasmei.

74
 Fig.31 Organizarea pinocitozei independente de receptori
-schemă
1-membrana celulară; 2-complexul Golgi; 3-mitocondrii; 4-reticul
endoplasmic rugos; 5-reticul endoplasmic neted; 6-lizozomi primari ;
7-lichid intercelular; 8-pinozom; 9-pinolizozom; 10-corp rezidual
exocitat; 11-nucleu.

Pinocitoza mediată de receptori numită pinocitoză

absorbtivă, selectivă sau concentrativă reprezintă înglobarea unor
molecule variate, prin invaginarea unor zone specializate ale
membranei, cu receptorii ce leagă aceste molecule.
În aceste zone specializate membrana celulară conţine
receptori speciali numiți liganzi, care determină formarea unor
vezicule numite caveole acoperite.
Pe faţa internă, liganzii au un înveliş alcătuit dintr-o reţea de
microfilamente, formate dintr-o proteină, denumită clatrină. După
formarea lor, caveolele acoperite se orientează spre interiorul celulei,
pierd învelişul de clatrină şi se numesc receptozomi.

75
 Fig.32 Organizarea pinocitozei mediate de receptorii de
membrană-schemă.
1-membrana celulară ;2-complexul Golgi ;3-mitocondrii ; 4-reticul
endoplasmic rugos ; 5-reticul endoplasmic neted ; 6-lizozomi primari ;
7-nucleu;8-receptori de membrană ; 9-caveolă ; 10-receptozom ; 11-
receptolizozom ; 12-corp rezidual ;13- corp rezidual exocitat.

Receptozomii întâlnesc lizozomii primari şi sunt degradaţi prin

digestie intracelulară de către hidrolazele acide conţinute în lizozomi.
În unele situaţii receptozomii traversează celula fără a întâlni
lizozomii, caz în care sunt exocitaţi.
Acest procedeu este întâlnit la celulele endoteliale care
captează din sânge moleculele de lipide cu densitate redusă, precum
moleculele de colesterol.

3.6.2.2 Exocitoza

Exocitoza este un proces specific celulelor exocrine în care o

serie de substanțe ca proteinele, glicoproteinele sau lipoproteinele sunt
înglobate în vezicule speciale numite granule de secreție.

76
 Fig.33 Organizarea exocitozei la celula caliciformă-schemă.
1-membrana celulară; 2-complex Golgi; 3-nucleu; 4-mitocondrii;
5-reticul endoplasmatic rugos; 6-granule glicoproteice; 7-exocitoză.

Produsele pentru export se colectează în aceste vezicule

intracitoplasmatice, care se deplasează dinspre complexul Golgi
spre membrana celulară.
Această mișcare are loc fie în mod spontan, fie după stimularea
celulei de către un factor secretagog (hormoni, neurotransmiţători,
factori de eliberare).
La final, granulele de secreție ajung în contact cu membrana
polului apical al celulei, apoi în urma desfășurării unor procese
biochimice complexe se deschid la exterior, își elimină conținutul, iar
membrana lor este recuperată și reciclată în procesul secretor.
77
 Acest proces se datoreaza contracţiei microfilamentelor, în
prezenţa moleculelor de ATP, de AMP-c şi a ionilor de Ca2+.
Exocitoza este procesul prin care se produce secreția celulară
de tip merocrin, iar o variantă a acesteia este prezentă şi la nivelul
sinapselor unde veziculele ce conţin mediatori chimici (acetilcolină,
noradrenalină) fuzionează cu membrana presinaptică. Mediatorii sunt
eliberaţi în spaţiul sinaptic, după care se leagă de receptorii specifici
din membrana postsinaptică, producând depolarizarea ei, permițând
trecerea undei de excitație şi transmiterea influxului nervos.

3.6.2.3 Transcitoza

Transcitoza este o formă particulară a transportului în cadrul

căreia veziculele formate prin mecanismele de endocitoză și
pinocitoză străbat citoplasma celulelor respective fără a intra în
contact cu lizozomii primari, iar ulterior veziculele sunt exocitate la
capătul celălalt al celulei.
G.E. Palade (1953) a fost primul care a observat și a descris
acest mecanism la celulele endoteliale.Ulterior s-a demonstrat că
transcitoza se produce fie prin vezicule independente, fie prin
vezicule ce pot forma un canal.Transportul veziculelor se realizează
prin două tipuri: distributivă și conectivă.
Transcitoza distributivă constă în tranzitarea celulei prin
intermediul mai multor vezicule care se dispun sub formă de şiruri,
care se întind dintr-o parte în alta a celulei.
Transcitoza conectivă constă în faptul că veziculele ce s-au
format se vor uni între ele şi vor forma nişte canale care vor tranzita
citoplasma celulei respective.

Fig.34.Organizarea modalităților de transport

prin celula endotelială.
78
 4.ORGANIZAREA NUCLEULUI

4.1 Caractere morfologice generale.

Nucleul este componenta esenţială a celulelor eucariote care
încorporează genomul nuclear, conținând informații pentru toate
structurile și funcțiile celulei.
Nucleul este prezent în toate celulele organismului cu câteva
excepții de exemplu hematiile și trombocitele mamiferelor.
De regulă fiecare celulă are un nucleu dar sunt și excepții. La
om, hepatocitele pot prezenta uneori doi nuclei iar osteoclastele au
zeci de nuclei . Există celule cu câteva sute de nuclei, de exemplu fibra
musculară striată scheletică prezintă 20-40 nuclei pe centimetru de
fibră.

Fig.35 Forme de nuclei.

1-Sferoidal la celula pavimentoasă, cubică și limfocit; 2-Veziculos la
neuron; 3-Ovoidal la celula prismatică,eritrocit,fibroblast și celula cilia-
tă ;4- discoidal la celula caliciformă ; 5- multilobat la neutrofil; 6-
bilobat la eozinofil ; 7-reniform la monocit; 8-alungit la leiocit; 9-
aplatizat la adipocit; 10-bastonaș la rabdocit.

79
 Componentele nucleului
(după N.Cornilă, 2007)

Denumire Componente Formaţiuni ultrastructurale

Membrana
nucleară
externă
A. Membrana Cisterna Complexul por:
nucleară perinucleară Anulus extern
(învelişul Anulus intern
nuclear) Granulă centrală
8 granule proteice
periferice
8 conuri de proteine
fibrilare
Membrana
nucleară internă
Scheletul Matricea fibrilară (granule
B. Nucleoplasma nuclear şi matrixin )
Lamina densă internă
Complexul lamina por
Componenta fibrilară a
nucleolului
Fracţiune labilă
Cromatina Eucromatina
Heterocromatina
C. Nucleolul Componenta Filamente de 5 nm
grosime/30-40 nm

filamentară lungime
Componenta Precursori ribozomiali
granulară
Componenta
amorfă
Cromozomială Cromatina perinucleolară
Cromatina intranucleolară

80
 Forma. De obicei, forma nucleului urmărește forma celulei și de
aceea nucleii apar cu o varietate de forme. Astfel, nucleii pot fi:
a) globuloși în celule izodiametrice(sferice, cubice, poliedrice);
b) ovalari în celulele cilindrice din epiteliul intestinal;
c) turtiți în celulele pavimentoase, celule endoteliale, celule
adipoase;
d) lobați în celulele care se deformează rapid (leucocite
polimorfonucleare);
e) înmuguriți în celulele poliploide (megacariocitele din maduva
osoasă hematogenă).
Nucleul are un oarecare grad de plasticitate (deformabilitate),
ceea ce face ca în anumite situații, din cauza unor condiții mecanice
extracelulare să capete o altă formă (monocitul are nucleul reniform
datorită prezenței în vecinătatea lui a centrozomului).
Așezare. Nucleul poate fi localizat central în hepatocite,
medio-bazal în celulele secretoare și bazal în celulele caliciforme.
Dimensiuni. Dimensiunea nucleilor variază în general între 5-
15 µm.
Nucleul poate prezenta variații dimensionale în funcție de activitate
sau de vârstă. S-a demonstrat că în celula tânără nucleul este mai
mare decât în celula senescentă.
Există variații în ceea ce privește ritmul zi-noapte, astfel
hepatocitele au variații de dimensiuni la diferite ore din zi și din noapte
de aproximativ 20% între ele.
Sunt variații ale nucleilor după gradul de poliploidie. S-a
constatat că există o relație directă între gradul de poliploidie (numărul
de seturi cromozomiale) și dimensiunile nucleilor.
Cu cât gradul de poliploidie este mai mare cu atât nucleul este
mai mare (nucleii hepatocitelor și nucleii megacariocitelor bazofile din
măduva osoasă hematogenă).
În celulele hepatice nucleii pot fi:
a) nuclei mici, cu diametrul de 10 µm, sunt diploizi 2n, reprezintă
80% din hepatocite;
b) nuclei medii cu diametrul de 15µm, sunt tetraplozi 4n,
reprezintă 16%;
c) nuclei mari cu diametrul de 20 µm, octoploizi 8n, reprezintă 4%
din hepatocite.
Seria cea mai largă de poliploide din organismul normal o formează
nucleii megacariocitelor bazofile din maduva osoasă hematogenă, din
care iau naștere trombocitele.

81
 Nucleul este alcătuit din următoarele componente: membrana
nucleară (învelișul nuclear), matricea nucleară, cromatina și
nucleolii.
În compoziția nucleului intră ADN, ARN, două tipuri de proteine
(histonice și nehistonice), diferiți compuși organici și compuși
anorganici.
Lipidele și glucidele sunt în cantități foarte mici, prezente
numai în anumiți componenți nucleari.

4.2 Membrana nucleară, nucleolema sau învelișul nuclear

Membrana nucleară, nucleolema sau învelișul nuclear

constituie o structură lipoproteică care împarte celula în două
compartimente: nucleul și citoplasma.
La microscopul electronic membrana nucleară apare ca o
peliculă fină formată din două foiţe paralele având o grosime de 7-10
nm fiecare.
Cele două foiţe sunt separate de un spaţiu perinuclear denumit
cisterna perinucleară.
Din punct de vedere ultrastructural cisterna perinucleară poate
fi deosebită de restul endomembranelor prin consistența și
continuitatea sa în jurul materialului nuclear.
Membrana externă a învelișului nuclear are grosimea de
aproximativ 10 nm, are o faţă citoplasmatică cu numeroși ribozomi
ataşaţi şi prezintă continuităţi cu reticulul endoplasmic neted (REN) şi
reticulul endoplasmic rugos (RER).
Membrana internă a învelișului nuclear are o grosime de 6-
10 nm, nu are ribozomi atașați şi este în contact strâns cu cromatina
sau cu lamina densă.
Cele două foiţe ale nucleolemei conţin proteine 70% din masa
lor şi lipide de 20% (dintre care 80% fosfolipide, 20% colesterol şi acizi
graşi liberi).
Cele două membrane nucleare se unesc din loc în loc și
formează "porii nucleari" reprezentați de orificii circulare cu o
structură complexă şi un material anular.
Porul nuclear împreună cu materialul anular formează
"complexul por".
Cisterna perinucleară are o grosime ce variază între 10-60 nm
și se află în continuitate luminală din loc în loc cu cisternele reticulului
endoplasmic.

82
 Grosimea spațiului este caracteristică pentru diferite tipuri de
celule, astfel la celulele liniei spermiogenetice are dimensiuni minime
și se poate mări în profaza mitozelor sau în procese patologice.
În acest spațiu se găsesc proteine intracisternale și produse
secretorii.
În structura membranei nucleare se întâlnesc trei tipuri de pori:
pori simpli, pori cu diafragmă şi pori cu anuli sau pori complecşi.
Porii cu anuli sau porii complecşi au o structură specifică,
conţinând o subunitate structurală cilindrică (anul), care traversează
ambele membrane ale învelișului nuclear.
Complexul por cuprinde: o subunitate cilindrică numită anul
formată din două inele dintre care unul este plasat la capătul
citoplasmatic, iar celălalt la capătul nucleoplasmatic al porului nuclear.
Fiecare inel este compus din 8 granule proteice sferoidale
așezate în octogon perfect.

Fig.36 Organizarea nucleului în raport cu unele organite

citoplasmatice-schemă.
1-membrana nucleară externă; 2-membrana nucleară internă;3-cister-
na perinucleară; 4-nucleolul; 5-cromatina; 6-reticul endoplasmic neted;
7-reticul endoplasmic rugos; 8-porii membranei nucleare.

Fiecare pereche de granule este unită printr-o formaţiune

conică, orientată dinspre peretele porului către lumenul său și există 8
formaţiuni conice structurate de diafragma porului nuclear. În centrul

83
lumenului porului se găseşte uneori o particulă centrală de natură
proteică.
În complexul por se mai găsesc şi 8 pachete de filamente
nucleoplasmatice cu o grosime de 4-8 nm, care se prind cu un capăt
de granulele din inelul intern iar cu celălalt se ancorează de elemente
intranucleare ca: nucleolul, cromatina și elemente fibrilare din lamina
densă.
Funcţiile membranei nucleare sunt :
1) delimitează conţinutul nucleului de citoplasmă și reglează
schimburile dintre nucleu şi citoplasmă;
2) formează membranele reticulului endoplasmic și susţine organitele
celulare ;
3) menţine şi stabilizează cromatina, care se ataşează de faţa sa
internă.

4.3 Matricea nucleară sau nucleoplasma

Matricea nucleară reprezintă o structură proteică alcătuită dintr-

o rețea fină și strânsă de fibrile, care ocupă complet spațiile dintre
blocurile de cromatină.
Are rol esențial în organizarea nucleului fiind implicată în
procesul de sinteză a ADN-ului şi ARN-ului.
Matricea nucleară cuprinde: matricea nucleară propriu-zisă și
fracțiunea labilă a matricei nucleare.
Matricea nucleară propriu-zisă reprezintă scheletul sau
rețeaua proteică, care se identifică atât ultrastructural cât și biochimic
prin extragerea totală a cromatinei, precum și a celei mai mari părți de
nucleoli.
Rețeaua proteică este alcătuită din proteine stabile cu mase
moleculare mari.
Fracțiunea labilă a matricei este alcatuită din proteină solubilă
cu masa moleculară mică, molecule organice mici, substanțe
anorganice și apă.
Cea mai mare parte din proteinele ce intră în alcătuirea matricei
sunt reprezentate de proteinele nonhistonice și enzime.
Matricea nucleară propriu-zisă este formată din trei
componente: 1) matricea sau rețeaua fibrilară intranucleară; 2)
componentele fibrilare membranoase ale învelișului nuclear formate
din lamina densă internă și complexul por; 3) componenta fibrilară
nucleolară sau rețeaua fibrilară .

84
 Fig.37 Stuctura porului nuclear-schemă.
1-granule ale complexului nuclear; 2-proteina globulară centrală
a complexului; 3-membrana externă; 4-membrana internă;

Matricea fibrilară apare la microscopul electronic ca o rețea de

filamente dispusă pe toată aria nucleului fiind formată din particule
electronodense și pachete de fibrile. Particulele electronodense sunt
denumite particule sau granule matriceale. Fibrilele sunt denumite
matrixim având un diametru de 5 nm.
Componentele fibrilare membranoase sunt reprezentate de
lamina densă internă și complexul por.
Lamina densă internă se află pe fața nucleară a membranei
interne a învelișului nuclear.
Complexul por este constituit din structuri inelare caracteristice,
din granule centrale ale porului și din filamente radiare conectate la
masele anulare inelare și centrale.
Lamina densa internă a nucleolemei împreună cu complexul por
realizează partea scheletului nuclear denumită complexul lamina-
por.
Complexul este realizat din fibrile ce realizează trei rețele: fibrile
ale laminei densa interconexate cu fibrile ale porului formează o rețea
în planul membranei nucleare interne; fibrile internucleare atașate
complexului por și orientate perpendicular pe învelișul nuclear; fibrile

85
intranucleare care structurează regiunea ocupată de heterocromatina
periferică.

Fig.38 Organizarea complexului por.

1-membrană nucleară externă; 2 membrană nucleară internă;
3-spaţiu cisternal; 4-anul intern; 5-formaţiune conică; 6-anul
extern; 7-granulă centrală; 8-filamente nucleoplasmatice.

Componenta fibrilară nucleolară este formată dintr-o rețea de

filtrare ce se întinde pe toată aria ce corespunde la partea fibroasă și
partea granuloasă din nucleol.
Rețeaua este mai densă în partea externă a părții granuloasei.
Rolul matricei nucleare constă în menținerea formei
nucleului și stabilitatea sa în interfază.
De asemenea, matricea nucleară asigură flexibilitatea
nucleului permițând realizarea unor modificări structurale în ceea ce
privește organizarea cromatinei, replicarea ADN-ului, transcripția
și transportul intranuclear al ARN-ului.
Asigură contractilitatea, independentă de ATP, dar influenţată
de ionii bivalenţi (Ca2+, Mg2+) ce permite realizarea unor variaţii ale
volumlui nuclear și constituie suport pentru depozitarea granulelor
ribozomale.

86
 4.4 Cromatina nucleară

Cromatina reprezintă forma de existenţă în interfază a ADN-

ului, respectiv a cromozomilor.

Fig.39 Organizarea cromatinei nucleare.

A. Cromatina nucleară la microscopul optic:
1-cruste; 2-granule; 3-nevuri; 4-nucleu hipercromatic; 5-nucleu
hipocromatic.
B. Cromatina nucleară la microscopul electronic:
1- cromatină periferică; 2-cromatină insulară; 3-cromatina asociată
nucleolului; 4-nucleol; 5-membrană nucleară; 6-spaţiu perinuclear;
7-pori.

87
Compoziţia chimică a cromatinei cuprinde ADN, proteine histonice,
mici cantităţi de ARN şi proteine nehistonice.
Cantitatea de ADN din nucleu este constantă pentru o anumită
specie şi reprezintă genomul acelei specii.
Histonele reprezintă proteinele bazice, prezente numai în
genomul eucariotelor.
În funcţie de conţinutul în arginină şi lizină există cinci tipuri de histone,
denumite H1, H2A, H2B, H3, H4, iar fiecare tip prezintă mai multe
subtipuri.
Histonele prezintă următoarele caracteristici: au masă
moleculară mică; sunt puternic bazice, datorită conţinutului mare de
aminoacizi bazici (10-20%) de exemplu lizine şi arginine; sunt
purtătoare de sarcini electrice pozitive, care le permit să se lege de
sarcinile negative ale grupărilor fosfat din ADN; sunt proteine cu
evoluţie filogenetică moleculară definitivă.
Histonele îndeplinesc un rol major în împachetarea ADN-ului
în nucleu, în realizarea organizării supramoleculare a ADN-ului sub
formă de nucleozomi.

Organizarea histologică a cromatinei. Cromatina se

evidențiază sub formă de particule de dimensiuni mai mari sau mai
mici în strucura matricei în nucleii interfazici fixați și colorați cu
coloranţi bazici (albastru de toluidină, hematoxilină, albastru de metil),
sau sub formă de blocuri în jurul nucleolului.
Aspectul morfologic al cromatinei este asemănător la nucleii
aparţinând aceluiaşi tip celular, dar variază în funcţie de tipul celular
şi de stadiul funcţional, fiind un criteriu important pentru identificarea
celulelor la microscopul optic.
Cromatina se poate prezenta sub diferite aspecte: grămezi sau
grămăjoare de granule fine și neregulate, reţele de filamente,
corpusculi cromocentrici (sau cariozomi).
În funcție de gradul condensării cromozomiale, cromatina se
poate prezenta sub două forme: eucromatina și heterocromatina.

4.4.1 Eucromatina

Eucromatina este purtatoare de gene structurale și constituie

porțiunea activă a cromatinei. Se poate clasifica în: eucromatina
activă și eucromatina permisivă.
Eucromatina activă reprezintă fracțiunea din eucromatină de
pe care se face continuu transcripția. Această fracţiune asigură viața
normală a celulei.
88
 Eucromatina permisivă este fracţiunea de cromatină
potenţial activă, care poate deveni activă ca urmare a acţiunii unor
semnale modulatoare (hormoni), dar care, în condiţii normale, este
blocată de către agenţii represori şi depresori.
Agenţii represori şi depresori sunt reprezentaţi prin
proteinele nehistonice cu rol în transcriptibilitatea informaţiei
genetice active .
La microscopul optic eucromatina apare colorată pal iar în
imaginile de microscopie electronică, eucromatina apare sub formă
de granulații fine dispersate.

4.4.2 Heterocromatina

Heterocromatina reprezintă cromatina puternic condensată,

care se colorează intens cu coloranţii bazici sub forma unor aglomerări
bazofile la microscopul optic.
Heterocromatina poate fi: constitutivă și facultativă.
Heterocromatina constitutivă este cromatina constant
condensată în interfază. Ea este genetic inactivă, nu conține gene
structurale și pe ea nu se face niciodată transcripția.
Heterocromatina constitutivă conține așa numitul ADN repetitiv
sau satelit, care este un ADN în care secvențele nucleotidice se repetă
de un număr mare de ori.
Localizarea heterocromatinei constitutive este identică pe
cromozomii omologi, de obicei în imediata vecinătate a centromerului
(se poate pune în evidență prin tehnica de bandare C a
cromozomilor).Se presupune că heterocromatina constitutivă
determină specificitatea centromerului în cromozomi.
Heterocromatina facultativă reprezintă o cromatină
condensată care conține gene structurale dar inactivate (nu se face
transcripția pe ele).
Se cunosc două tipuri de heterocromatină facultativă:
a) heterocromatina facultativă autozomală;
b) heterocromatina facultativă gonozomică (cromatina de
sex sau corpusculul Barr).
Heterocromatina facultativă autozomală se întâlneşte la
cromozomii somatici (autozomi) şi se găsește la nivelul
centromerului.
Heterocromatina facultativă gonozomală se întâlnește la
cromozomii ce determină sexul reprezentată de cromatina "X" la
sexul femel și cromatina "Y" la sexul mascul. Cromozomii sexului se
mai numesc şi heterocromozomi sau gonozomi.
89
 Corpusculul Barr (cromatina de sex sau cromatina X) este un
corpuscul cromatinian prezent în nucleii celulelor somatice ale
femelelor și reprezintă condensarea interfazică a unuia dintre cei doi
cromozomi sexuali ai sexului femel.
Corpusculul Barr provine din inactivarea brațului lung al unuia
din cei doi cromozomi X din celulele somatice ale organismelor de sex
femel.
Dimensiunea corpusculilor Barr este de 1µm și apare sub forma
unei mici granule atașate de învelișul nuclear.
La leucocitele neutrofile apare o formațiune cu aspect de „băț
de tobă” („drum-stick”) echivalentul corpusculului Barr, formațiune
atașată de unul din lobii nucleului.

4.4.3 Cromozomii

Cromozomii sunt considerați bazele materiale ale eredității și

reprezintă cromatina condensată care devine vizibilă în timpul
diviziunii celulare.
Cromozomii pot fi observați la microscopul optic în timpul
mitozei; iar din acest punct de vedere pot fi clasificați în: cromozomi
interfazici, necondensați, mai puțin vizibili la microscop și cromozomi
mitotici, condensați ce se pot observa ușor la microscop.
În cadrul mitozei cromozomii pot fi studiați la microscop cel mai
bine în cursul metafazei de aceea sunt denumiți cromozomi
metafazici.
Cromozomii metafazici sunt constituiți din: cromatide,
centromer, constricțiile secundare și sateliții.
Cromatidele reprezintă cele două filamente longitudinale (jumă-
tăți), genetic identice unite printr-o zonă mai îngustă numită constricție
primară ce structurează centromerul.
Fiecare cromatidă corespunde unei molecule de ADN.
Extremitățile terminale se numesc telomere având rol de a preveni
fuzionarea cromozomilor și mențin o anumită ordine a cromozomilor
interfazici în interiorul nucleului prin asocierea lor la membrana
nucleară internă.
Centromerul constituie locul de unire al cromatidelor fiind o
regiune cu conținut scăzut de ADN.
Kinetocorii sunt structuri discoidale prin intermediul cărora
fiecare cromatidă se leagă de microtubulii fusului de diviziune.
Un centromer are doi kinetocori; iar fiecare cromatidă are câte
un kinetocor ca loc de atașare pentru microtubulii fusului de diviziune.

90
 Fig.40 Structura cromozomilor la eucariote.
1-cromatide;2-membranacromozomială;3-matrice cromozomială;
4-constricție primară; 5-centrioli; 6-cinetocori; 7-constricțiesecun-
dară; 8-cromoneme; 9-cromomere;

În funcție de poziția centromerului se disting patru tipuri de

cromozomi:
a) cromozomi metacentrici, cu centromerul situat imediat sau în
centrul cromozomului si ca urmare brațele sunt aproximativ
egale;
b) cromozomi submetacentrici, cu centromerul plasat excentric
împărțind cromozomul în două brațe lungi;
c) cromozomi acrocentrici, în care centromerul este plasat foarte
excentric, subterminal astfel încât brațele scurte să fie abia
vizibile; se mai numesc și subtelocentrici;
d) cromozomi telocentrici, cu centromerul este dispus la unul din
capete fără să existe brațe scurte.

91
 Fig. 41 Reprezentarea schematică a tipurilor de
cromozomi:
1-cromozom metacentric; 2- cromozom submetacentric;
3-cromozom subtelocentric; 4- cromozom telocentric.
a-cromatide; b-centromer; c-satelit; d-constricție secundară.

Constricțiile secundare sunt prezente la nivelul brațelor

cromozomiale, iar sateliții sunt mici fiind atașați brațelor scurte.
Numărul cromozomilor variază în funcție de specie dar este
constant pentru aceiaşi specie : la cal 64, la bovine 60, la ovine 54, la
suine 38, la feline 38, la canide 78, iar la om 46 cromozomi.
Celulele sexuale sau gameţii (ovulul și spermatozoidul) conţin
un singur set de cromozomi, notat cu ,,n", iar aceste celule sunt
haploide.
Celulele somatice conţin două seturi ,,2n" de cromozomi dintre
care un set este matern, iar altul este patern și sunt diploide.
Fiecare cromozom dintr-un set are un corespondent în setul
opus, identic structurat morfologic şi genetic.
Cei doi cromozomi identici formează o pereche și se numesc
cromozomi omologi sau autozomi.
În fiecare celulă somatică există câte o pereche de cromozomi
ai sexului și anume la sexul femel XX, iar la sexul masculin XY.
Cromozomii de sex se mai numesc și heterocromozomi sau
gonozomi. Heterocromozomii( gonozomii) nu sunt omologi, ei fiind
diferiți din punct de vedere morfologic.
92
Totalitatea caracterelor morfologice (mărime, număr, formă, poziția
centromerului, constricțiile dintr-un set cromozomial) alcătuiesc
cariotipul caracteristic fiecarei specii. Acesta poate fi reprezentat
printr-o hartă numită idiogramă în care perechile de cromozomi sunt
așezate în ordine descrescândă.
Precizarea locurilor pe care le ocupă genele pe cromozomi
poartă numele de hartă cromozomială.

4.4.3.1 Cariotipul

Cariotipul unei specii se obţine prin fotografierea cromozomilor

metafazici.
Din fotografiile obţinute se decupează cromozomii şi se
aranjează în cariotip, identificând grupele de cromozomi, făra a se
putea preciza perechea.
Identificarea fiecărei perechi se face prin folosirea tehnicilor de
bandare, tehnici care permit punerea în evidenţă a unor benzi
transversale de-a lungul cromozomilor, benzi care sunt caracteristice
pentru fiecare cromozom.
Se folosesc două tipuri de tehnici de bandare:
a) tehnici cu fluorescenţă prin care se obţin benzile ,,Q"
fluorescente;
b) tehnici bazate pe tratarea cromozomilor cu diferiţi agenţi
fizici şi chimici, urmate de coloraţia Giemsa.
Determinarea cariotipului prezintă o importanţă deosebită în
practica medicală, pentru diagnosticul unor boli congenitale, de
exemplu:
• trisomia perechii 21, care determină Sindromul Down;
• dirijarea împerecherilor la animale;
• diagnosticul diferenţial al unor anomalii sexuale cu
determinare genetică, sindromul Turner (ce produce
sterilitate), sindromul Kleinefelter (XXX, în loc de XY), ce se
manifestă prin testicule atrofiate, sterilitate;
• diagnosticul unor boli ale sângelui, precum leucemia mieloidă;
• diagnosticul de paternitate, prin măsurarea lungimii
cromozomului Y, care trebuie să fie aceeaşi la făt ca şi la
presupusul tată.

93
 4.4.3.2 Nucleozomii

Nucleozomii reprezintă unități ultrastructurale supramole-

culare de organizare a cromatinei. Cromatina indiferent de starea în
care se află (laxă, condensată sau hipercondensată) poate fi
descompusă până la fibrilă de cromatină.
Nucleozomul este un octomer histonic de forma unui cilindru
turtit care este înconjurat de două spire de ADN, dispus dublu
helicoidal.
Cele două spire de ADN dublu helicoidal conţin 200 de
perechi de baze azotate sau perechi de nucleotide.
Cilindrul histonic al nucleozomului este format din patru proteine
histonice: H2A; H2B; H3 şi H4, fiecare cu câte două molecule.
Legătura dintre nucleozomi se realizează prin intermediul
duplexului de ADN. Fragmentul care leagă doi nucleozomi dispuşi
succesiv se numeşte ADN–linker (ADN de legătură).
Nucleozomii se repetă şi se înşiră ca ,,mărgelele" structurând în
acest mod filamentul subţire de cromatină. Cromatina se găseşte
sub formă de fibre de cromatină rezultate din răsucirea filamentului
subţire de cromatină în spirală.
Histona H1 nu face parte din structura nucleozomului, este
situată lateral în contact cu intrarea și ieșirea ADN-ului și ar fi implicată
în spiralizarea fibrei de cromatină ajungându-se astfel la formarea unei
,,bobine” sau a unui ,,solenoid”.
Fibra de cromatină formează un solenoid cu grosimea de 3 nm,
fiecare tur al spirei corespunzând la 6 nucleozomi.
Împachetarea ADN-ului pe nucleozomi (fibra de 10 nm) și
împachetarea nucleozomilor sub formă de solenoid (fibre de 30 nm)
asigură împachetarea cromatinei în nucleul interfazic.
Eucromatina corespunde filamentului nucleozomic de 10
nm,iar heterocromatina corespunde solenoidului de 30 nm.
Nucleozomul este o unitate de împachetare a ADN-ului nu
este o unitate de informaţie genetică . ADN-ul care este înfăşurat pe
un nucleozom având 146 nucleotide este prea scurt pentru a
corespunde unei gene structurale.
Gena structurală este constituită din aproximativ 1000 perechi
de nucleotide, iar ADN-ul înfăşurat pe un nucleozom conţine 200 de
perechi de baze azotate.
În celulele eucariote, genele structurale sunt discontinue în
sensul că alternează secvenţele care codifică aminoacizii cu cele care
nu codifică aminoacizii.

94
 Secvenţele de genă care codifică aminoacizii se numesc
"exoni", iar cele care nu codifică aminoacizii se numesc "introni".
Intronii sunt atașați înaintea ARNm și trec prin complexul por al
membranei nucleare în citoplasmă.

4.5 Organizarea nucleolului

Nucleolul este o structură sferică intranucleară prezentă numai

în interfază, a cărei funcție esențială este biogeneza ribozomilor
citoplasmatici.
Nucleolii sunt prezenți în toate celulele eucariote în el se
rezumă principalele procese care au loc în nucleu: replicare,
transcripție, transport.
Nucleul conține în mod obișnuit câte un nucleol pentru fiecare
set cromozomial.
Celulele diploide care au câte două seturi cromozomiale
(2n) reprezentând majoritatea celulelor din organismul animal, conțin
în nucleu câte doi nucleoli. Nu există nucleu fără nucleol.
Numărul nucleolilor crește în raport direct cu gradul de
poliploidie: de exemplu hepatocitele au doi nucleoli în celulele
diploide și patru nucleoli în celulele tetraploide.
Nucleolul are dimensiuni cuprinse între 1-2 µm și ocupă în
general 3% din volumul celulei.
Forma nucleolului este rotund-ovalară și este de obicei plasat
central sau paracentral, uneori se poate deplasa și poate veni în
contact cu membrana nucleară internă fiind cea mai densă structură
din celulă.
La microscopul în contrast de fază, la celulele vii, nucleolul este
puternic refringent, cu contur neregulat și un conținut heterogen.
În celulele fixate apare sub aspectul unui corpuscul bazofil, ca
o „insulă heterocromatică într-un lac eurocromatic”. Nucleolul nu este
delimitat de membrană.
Folosind impregnații argentice în stuctura nucleolului s-au pus
în evidență următoarele componente: componenta fibrilară
reprezentată de nucleolonemă, formațiune răsucită ca un ghem,
componenta granulară, componenta cromozomială și
componenta astructurată (pars amorfa).

95
 Fig.42 Forma și poziția nucleolului în diferite celule.
1-celulă cubică cu nucleoli sferici dispuși periferic; 2-celulă
prismatică cu doi nucleoli; 3-celulă stelată cu nucleol sferic dispus
excentric; 4-celulă piriformă cu nucleol veziculos situat central; 5-celulă
piramidală cu nucleol sferic plasat central,6-ovocit cu nucleol mare
dispus ușor excentric.

4.5.1 Organizarea ultrastructurală a nucleolului

La examinarea cu microscopul electronic în alcătuirea

nucleolului sunt evidențiate următoarele componente:
1) componenta fibrilară (pars fibrosa) formată din filamente grupate
în pachete și organizate ca o rețea;
Această componentă nucleolară este reprezentată de ADN-ul
care conține informația genetică necesară pentru sinteza ARN-ului
ribozomal (ARNr) și de produsul primar al acestei sinteze (ARNr-45
S).La nivelul hepatocitului componenta fibrilară a nucleolului reprezintă
aproximativ 15%.
2) componenta granulară (pars granulosa) este alcătuită din granule
de 20 nm diametru, similare dar nu identice cu ribozomii citoplasmatici
(subunități ribozomale mici, nematurate) și constituie precursorii
ribozomilor;
Componenta granulară este dominantă în hepatocit, ea reprezentând
aproximativ 70%.
3) componenta cromozomială (pars cromozoma) este alcatuită din
filamente de 10 nm repartizată la periferia nucleolului care pătrund în
96
interior sub aspectul unor benzi (formate din ADN); În hepatocit,
componenta cromozomială reprezintă 5% din volumul nucleolului.
4) componenta astructurată (pars amorpha) este omogenă, având
densitate medie și este considerată matricea nucleolară.
Nucleolul nu conţine membrane şi nu este delimitat de
membrane.
Componenta filamentoasă şi cea granulară se pot asocia formând
benzi ce apar la microscopul optic ca nucleolemă.
Porţiunea periferică a componentei cromozomiale corespunde
cromatinei asociate nucleolului.

Fig.43 Organizarea ultrastructurală a nucleolului .

1-componenta filamentară; 2-componenta granulară;
3-componenta cromozomială; 4-componenta astructurată.

În urma studiilor de microscopie electronică, au fost puși în evidență

mai multe tipuri de nucleoli:
a) nucleoli reticulari, cu cele patru componente distincte (cei
mai comuni);
b) nucleoli compacţi, în care nu se disting componentele (de
exemplu la limfocite);
c) nucleoli inelari, cu componeneta fibrilară şi cea granulară
distribuite sub aspectul unui inel periferic, care înconjoară o
lacună centrală.
Compoziţia chimică a nucleolului este reprezentată de: ARN
(7%), ADN (3%), proteine (90% din greutatea uscată), cantităţi mici
foarte mici de lipide şi minerale (magneziu, calciu, zinc, etc.).
97
 Bazofilia nucleolului constituie principala sa caracteristică,
vizibilă la microscopul optic datorită conţinutului relativ mare de ARN şi
ADN.ADN-ul este reprezentat de pars cromozoma și pars fibrosa,
fiind format din părțile cromozomilor unde se află genele care poartă
informația genetică necesară pentru sinteza ARN-ului ribozomal.
ARN-ul din nucleol este în principal ARN ribozomal aflat în
diterite faze de maturare. Se presupune că nucleolul este o staţie
intermediară obligatorie în tranzitul spre citoplasmă al ARN-ului
mesager şi al celui de transfer.În nucleol există diferite tipuri de ARN,
ce diferă după coeficientul lor de sedimentare (exprimat în unităţi
Svedberg), precum ARN 45 S, ARN 41 S, ARN 20 S, ARN 28 S, ARN
32 S. Aceste tipuri corespund diferitelor etape de maturare a ARN-lui.
Proteinele nucleolare provin din citoplasmă şi sunt repezentate
în cea mai mare parte de enzime implicate în sinteza şi maturarea
ARN ribozomal, ARN-polimeraza-ADN dependentă sau ARN-
polimeraza I, etc.

4.5.2 Biogeneza nucleolilor

Nucleolul este vizibil numai în interfază, dispărând în profază şi

reapărând în interfază. Un rol esenţial în biogeneza nucleolului îi
revine organizatorului nucleolar, care este o zonă cromozomială
distinctă, slab colarabilă, situată în vecinătatea constricţiei secundare,
având un grad mai redus de înfăşurare a fibrei de cromatină. Numărul
cromozomilor care prezintă organizatori nucleolari este limitat şi
variabil în funcţie de specie.
Teoriile clasice privind biogeneza nucleolului susţin:
1) continuitatea sau persistenţa nucleolului în cursul diviziunii
celulare sub formă de granule sau filamente fine denumite
corpusculi nucleolari, ataşate de cromozomi. Corpusculii nucleolari
se repartizează în celulele fiice, după care sunt asamblaţi de
organizatorii nucleolari;
2) formarea de novo, deoarece materialul nucleolar se dezintegrează
complet în cursul mitozei, fără a fi încorporat în noii nucleoli.
Teoriile actuale realizează un compromis raţional din punct de
vedere molecular, susținând continuitatea componenetei cromozomale
și neoformarea rapidă a componentelor fibrilară, granulară şi amorfă
în faza G1 a ciclului celular, când cistronii sunt reactivaţi pentru
transcripţie.

98
4.5.3 Funcţiile nucleolului

Funcţiile nucleolului sunt: sinteza ARN-ului ribozomal (ARNr) şi

biogeneza ribozomilor; reglarea sintezei de ARNr; transferul ARN-
ului mesager şi a ARN-ului de transport în citoplasmă și pregătirea
mitozei. În sinteza de ARNr, ADN-ul din nucleol joacă rolul de matriţă,
și reprezintă organizatorul nucleolar.
Prin acțiunea ARN-polimerazei asupra ADN-ului nucleolar, se
va sintetiza un ARNr precursor și anume ARNr-45S.Molecula de
ARNr-45S este apoi fragmentată de către o enzimă numită
endonucleaza şi rezultă o moleculă mai mică şi anume ARNr-41S.
Acest ARN va fi supus ulterior acţiunii unei convertaze şi va rezulta
ARNr-20S şi ARNr-32S. În continuare ARNr-20S este metilat (prin
intervenţia unei metilaze) şi transformat prin fragmentare în ARNr-18S.
Acest ARNr-18S va părăsi nucleolul, se va combina în nucleu
cu proteinele ribozomale specifice care au fost sintetizate în citoplasmă
pe alţi ribozomi.După ce se vor forma complexele ribonucleoproteice
acestea vor trece prin porii membranei nucleare în citoplasmă unde se
va structura subunitatea ribozomală mică (Sm-40S) a ribozomului .
Cele două subunităţi ribozomale (mare şi mică) se unesc în
citoplasmă formând ribozomii maturi, care se pot dispune izolat sau
se cuplează cu ARNm, formând astfel poliribozomii sau polizomii.
Reglarea biosintezei de ARNr se realizează printr-un
mecanism de conexiune inversă (feed-back). În nucleolul celulei se
vor forma numai ribozomii necesari pentru realizarea procesului de
sinteză a proteinelor. Dacă activitatea biosintetică a celulei se
diminuează, atunci biogeneza ribozomilor prin nucleol se va reduce
sau se va opri. Când biosinteza proteică este reluată sau
intensificată, numărul de ribozomi va creşte evident printr-o activitate
sporită la nivelul nucleolului. Prezenţa unui nucleol funcţional în nucleul
celular este o condiţie obligatorie pentru a se realiza transferul ARN-
ului mesager (ARNm) şi a ARN-ului de transport (ARNt) din nucleu în
citoplasmă.
În interfază (perioada dintre două diviziuni succesive), prezenţa
nucleolului în nucleu este indispensabilă având în vedere rolul lui în
pregătirea sintezei de proteine. Sinteza de proteine alături de sinteza
de lipide, glucide, enzime, etc., care se regăseşte în procesul de
acumulare din celulă duce la îndeplinirea condiţiilor care determină
declanşarea diviziunii celulare.
Distrugerea nucleolului produce blocarea celulei în faza G2,
care precede mitoza.

99
 5.4 MITOCONDRIILE

Mitocondriile sunt organite specializate în producerea energiei

necesare activității celulei, fiind considerate „fabricile de ATP” ale
celulei. În celulele animale se află două sisteme generatoare de ATP:
glicoliza localizată în citosol și fosforilarea oxidativă localizată în
mitocondrii. Mitocondriile sunt organite prezente în toate tipurile de
celule, cu excepția hematiei.
Numărul mitocondriilor este diferit de la o celulă la alta,
depinzând de intensitatea activității funcționale a celulei. Cu cât o
celulă este mai activă, cu atât numărul de mitocondrii este mai mare.
Referitor la numărul mitocondriilor dintr-o celulă, există o relație
directă de proporționalitate între intensitatea proceselor metabolice din
celule și numărul de mitocondrii din celule, astfel: hepatocitul poate
avea 1000-3000 mitocondrii, nefrocitele 300, spermatozoidul 20-24
mitocondrii, în celula musculară cardiacă 5000 –10000.
În ceea ce privește poziția mitocondriilor în celule, se poate
spune că acest aspect este variabil.
De obicei, mitocondriile sunt răspândite în întreg citosolul.
În celulele cu poli activi mitocondriile se concentrează în jurul
acestora. În nefrocite, organitele sunt aglomerate la polul bazal al
celulei, în timp ce în enterocite se găsesc la polul absorbant.
În spermatozoid mitocondriile sunt dispuse helicoidal în jurul
axonemei flagelului, iar în neuroni mitocondriile sunt diseminate în
toată celula dar predomină în regiunile sinaptice.
În rabdocit și în celula musculară cardiacă, mitocondriile sunt
răspândite printre miofibrile.
Mitocondriile își pot schimba în permanență poziția în
citoplasmă, ele se pot alătura pentru moment altor organite care
desfășoară o activitate metabolică intensă furnizându-le energia
necesară. Mitocondriile sunt corpusculi granulari sau filamentoși la
microscopul optic.

100
 Fig.55 Aspecte ale mitocondriilor la microscopul optic
1-mitocondrii în hepatocite; 2-condriomite;
3-condrioconte localizate bipolar în enterocit;
4-bastonașe Heidenhein; 5-condrioconte.

Forma mitocondriilor este variabilă: alungită sau virgule

(condrioconţi),granule sferice individualizate, diseminate în citoplasmă,
granule dispuse în şirag (condriomite). Majoritatea mitocondriilor au
forme ovalare și sferice. Ele măsoară 0,3- 0,5 µm în diametru și până
la 10 µm în lungime.
Mitocondriile se ramifică și pot fuziona una cu alta formând
rețele mari sau se pot fragmenta formând corpusculi granulari izolați.
În majoritatea celulelor volumul mitocondriilor este de aproximativ
5%, dar pot atinge valori mari în celulele a căror activitate necesită o
producție mare de ATP (de exemplu în hepatocite 20%, celulele
musculare ale miocardului 30%).

Conţinutul biochimic al mitocondriilor este de 60-70%

proteine, 25-28% lipide, 0,5% ARN, 0,5% ADN, mici cantităţi de
glucide, ioni şi apă.
Într-o mitocondrie toate proteinele ca şi toate lipidele sunt
înlocuite la aproximativ 20 de zile.

5.4.1 Organizarea ultrastructurală a mitocondriilor

La microscopul electronic, mitocondriile prezintă aceeași

organizare fiind delimitate de o membrană mitocondrială externă și de
o membrană mitocondrială internă.
Membrana externă apare netedă, iar membrana internă
formează o serie de pliuri, denumite criste mitocondriale, care

101
proemină în matricea mitocondrială, mărind suprafaţa acestei
membrane.
Membrana externă este subțire de 7- 8 nm, având o structură
trilaminară tip mozaic fluid, de natură lipoproteică.
Proteinele din membrana externă sunt în proporție de 60%,
reprezentând 4% din totalul proteinelor mitocondriale.
O bună parte din proteinele matricei sintetizate în ribozomii
citoplasmatici, sunt translocate apoi în mitocondrie prin membrana
externă, printr-un mecanism care necesită energie, proces numit
proces vectorial.
Lipidele sunt în proporție de 40%, cu un procent ridicat de
colesterol. Fosfolipidele se găsesc în proporție mai mare decât în
membrana internă.
Pe membrana externă își desfășoară activitatea o serie de
enzime: coenzima A(CoA); ligaze (care formează esteri cu acizii grași
aflați în citoplasmă și coenzima A, pentru a ușura în felul acesta
trecerea lor prin membranele mitocondriale până în matricea
organitului); sistemul NADH2-citocrom-c-reductază; monoaminoxidază
(MAO) – enzimă considerată marker al acestei structuri.

Fig.56 Aspecte ale mitocondriilor la microscopul electronic.

1- membrana externă; 2-membrana internă;
3- criste mitocondriale; 4- matrice sau stromă.

102
 Membrana internă are grosimea de 6-7 nm și este o formațiune
lipoproteică. Proteinele sunt în proporție de 80% și reprezintă 1/5 din
totalul proteinelor mitocondriale.
Lipidele există în proporție de 20% având colesterolul în
procent scăzut și cardiolipin într-o concentrație mai mare față de
membrana externă.
Aceasta face ca membrana internă mitocondrială să fie mai
puțin permeabilă, constituind un fel de barieră între matricea
mitocondrială și restul organitului.
Prin membrana internă trec spre spațiul intern ionii de calciu
Ca++ și magneziu Mg++, molecule de ADP și ATP necesare procesului
de fosforilare oxidativă, acizi grași, aminoacizi. Acești produși sunt
transportați prin membrane de cărăuși sau translocatori.
Oraganizarea ultrastructurală a membranei interne este diferită
de cea a membranei externe. La nivelul membranei interne s-au
evidențiat subunități de membrane denumite particule elementare
sau particule F1.
O astfel de particulă este formată din trei piese: bază, gât și
corp. Particulele elementare se apropie prin bazele lor până la distanța
de 10 nm, constituind astfel prin repetare membrana internă
mitocondrială. Fiecare particulă elementară conține lanțul enzimatic
respirator, cât și unele enzime ale ciclului Krebs. Pe membrana internă
sunt localizate și enzimele procesului de cuplare a oxidării cu
fosforilarea, a fosforilării ADP și ATP.

Fig.57 Schema organizării ultrastructurale a

mitocondriei.
1-membrana externă; 2-membrana internă;
3-criste; 4-ADN; 5-ribozomi; 6-F1-ATP-ază;
7-spațiu intramembranar; 8-matrice; 9-incluziuni.
103
 După detașarea membranei externe prin digitonină, din organit
rămâne membrana internă și matricea mitocondrială, formațiune
numită mitoplast.
Cristele mitocondriale sunt structuri ce aparțin membranei
interne. Numărul lor este diferit de la o mitocondrie la alta, sau în
mitocondriile unor celule față de ale altor celule. Cu cât celulele sunt
mai active, cu atât dimensiunile mitocondriilor sunt mai mari, iar cristele
mitocondriale mai numeroase. Într-o celulă în repaus mitocondriile sunt
mici, iar numărul cristelor este redus.

Fig.58 Organizarea membranei interne a cristelor mitocondriale

la microscopul electronic.
1-membrana externă; 2-membrana internă; 3-oxizomi sau particule
elementare F1 localizați pe membrana internă; 4-secțiune transversală
printr-o cristă mitocondrială și modul de dispunere al particulelor
elementare.

În ceea ce privește poziția cristelor, acestea pot fi

perpendiculare sau paralele cu axul mare al organitului. După forma lor
cristele pot fi: lamelate, tubulare (sub formă de cilindrii) și mai rar
veziculoase.
Cristele lamelate pot fi atașate de membrana internă
mitocondrială sau pot fi libere.
Ambele tipuri pot fi simple fenestrate sau simple nefenestrate și
ramificate fenestrate sau ramificate nefenestrate.

104
 Cristele tubulare au un traiect helicoidal (în tribușon), găsindu-
se ca și cele veziculoase în celulele care secretă hormoni steroizi (cum
sunt celulele corticosuprarenale și celulele glandelor interstițiale din
ovar, testicul).
Compartimentul extern are o grosime de 7-8 nm și este
localizat între cele două membrane (internă și externă).
Este deosebit de activ, la nivelul lui având loc schimburile
continue între mitocondrie și citosol prin intermediul membranei
externe. În cazuri patologice, în acest spațiu se depun materiale
anorganice de exemplu sărurile de calciu.
Compartimentul intern (matricea mitocondrială) are aspect
omogen. Este format din proteine structurale și proteine contractile
care contribuie la realizarea funcției mitocondriei, precum și din
proteine-enzime .
La microscopul electronic se observă în matrice granule
osmofile (30-40 nm), cu funcție necunoscută. Tot în matrice au fost
evidențiați și acizii nucleici mitocondriali care se prezintă sub formă
de ADN mitocondrial.
Molecula de ADN este bicatenară, helicoidală și circulară, spre
deosebire de molecula de ADN din nucleu care este lineară. ADN-ul
mitocondrial se aseamănă cu cel al procariotelor prin forma sa circulară
și prin raportul bazelor purinice și pirimidinice. Replicarea moleculei de
ADN mitocondrial nu este sincronă cu replicarea ADN-ului nuclear și
nici nu este continuă. Sinteza ADN-ului mitocondrial se produce mai
lent decât în cazul ADN-ului nuclear şi independent de acesta. ADN-ul
mitocondrial este sintetizat independent în matricea mitocondrială,fapt
demonstrat prin evidenţierea în matrice a enzimei care catalizează
biosinteza ADN-ului, enzimă denumită ADN-polimeraza.
Enzimele mitocondriale și alte multe proteine sunt codificate de
ADN nuclear. Datorită prezenței acizilor nucleici, organitul posedă o
parțială autonomie genetică.
Organizarea chimică. Mitocondria este formată din 65-70%
proteine (30% sunt proteine structurale și enzime 70%), 25-29 % lipide,
0,5% ARN, ADN în cantitate redusă, glucide, ioni, apă și vitamina C.
Într-o mitocondrie toate proteinele sunt înlocuite în timp de 20
de zile . În celule, mitocondria se reînnoiește continuu, iar organitele
ieșite din funcție se îndepărtează prin autofagie cu ajutorul lizozomilor.

5.4.2 Originea mitocondriilor

Filogenetic, primele mitocondrii care au apărut în celulele

animale ar fi fost niște bacterii intrate în citoplasmă, care s-au
105
înconjurat de o a doua membrană, și-au pierdut virulența și s-au
adaptat metabolismului celulei gazdă.
Fondatorii acestei teorii s-au bazat pe faptul că mitocondria
prezintă un ADN circular.

5.4.3 Funcțiile mitocondriilor

Mitocondriile joacă un rol important în metabolismul energetic al

celulelor vii. Ele prezintă o dinamică morfologică dependentă de stări
metabolice, de proliferare și diferențiere celulară, cat și de stări
patologice.
În aceste organite se generează energia necesară desfașurării
oricărei activități celulare (diviziune, contracție, secreție, etc).
În ceea ce privește metabolismul mitocondrial, s-a demonstrat
că în mitocondrie are loc metabolismul celular aerob care se bazează
pe trei procese biochimice esenţiale: ciclul KREBS sau ciclul acidului
citric, beta-oxidarea acizilor graşi şi fosforilarea oxidativă, prin
care, în mitocondrii se sintetizează ATP, care este folosit ca sursă de
energie în celulă.
În lipsa mitocondriilor, celulele animale ar depinde de procesul
de glicoliză anaerobă. Din glicoliza anaerobă fiecare moleculă de
glucoză este descompusă în două molecule de ATP.
În urma degradării complete a moleculei de glucoză prin
intermediul lanţurilor enzimatice vor rezulta 36 molecule ATP precum
şi bioxid de carbon şi apă.

5.4.4 Procesele metabolice mitocondriale

Procesele metabolice localizate în mitocondrii cuprind:

1) metabolismul energetic mitocondrial;
2) biosinteza mitocondrială.
Metabolismul energetic mitocondrial cuprinde totalitatea
reacţiilor biochimice prin care substanţele energetice ca: glucoza, acizii
graşi și aminoacizii, pun la dispoziţie energia necesară pentru sinteza
ATP-ului prin descompunerea lor.
Participarea mitocondriilor la realizarea unor procese metabo-
lice este posibilă datorită prezenței unui mozaic complex de enzime,
localizate în membrana externă, membrana internă, spaţiul intermem-
branar şi matricea mitocondrială.
Enzimele care intervin în ciclul KREBS şi în beta-oxidarea
acizilor graşi sunt localizate în membrana externă şi în matricea
mitocondriilor.
106
 Enzimele şi alţi factori care participă la procesul de fosforilare
oxidativă sunt localizate în membrana internă, în cristele mitocondriale.
Aceste procese sunt facilitate de faptul că acest organit celular
dispune de o anumită cantitate de informaţie genetică (ADN-mitocon-
drial) ca şi de posibilitatea de a transfera această informaţie (ARN-
mitocondrial) la nivelul ribozomilor mitocondriali, unde au loc procesele
de biosinteză.
Prin procesul de beta-oxidare, acizii graşi cu lanţuri scurte sau
lungi vor fi descompuși și se eliberează Acetil-coenzima A.
În urma descompunerii glucozei prin glicoliză aerobă rezultă
piruvatul şi ulterior acetil-coenzima A.

Fig.59 Schema ciclului fiziologic de balonare-contracție al

mitocondriei.
A-mitocondrie în stare normală; B- mitocondrie în stare de contracție-
condensare; C-mitocondrie balonizată; D-mitocondrie în proces de
revenire la starea normală; 1-membrana externă; 2-membrana
internă;3-spațiu intramembranar; 4-matrice mitocondrială.

107
 Prin procesele biosintetice mitocondriile îşi sintetizează o parte
dintre enzimele necesare reacţiilor metabolice şi pot controla unele
etape ale sintezei hemului şi a hormonilor steroizi.
În cadrul acestor reacţii, mitocondriile suferă modificări
structurale alternative şi reversibile care formează ciclul de balonizare-
contracţie pe baza unor modificări suferite de membrana internă.
Sub acţiunea proteinelor contractile pe care le conţine,
mitocondria se transformă într-o stare condensată, în care volumul
organitului se reduce mult.
Compartimentul extern se şterge, cristele mitocondriale se
netezesc şi se alipesc de membrana externă, iar mitocondria apare ca
un corp dens şi întunecat la fluxul de electroni.
Aceste procese sunt fiziologice şi reversibile, în cursul desfăşu-
rării ciclului mitocondrial, mitocondriile putând suferi frecvente repetări
ale etapelor respective.
Starea de umflare este determinată de raportul de la suprafața
externă a mitocondriei a ATP/ADP. Organitul acumulează o cantitate
sporită de apă, volumul se mărește, cristele se șterg, iar mitocondria
pierde capacitatea de a concentra ioni și nu mai poate desfășura
fosforilarea oxidativă.

5.5 Organitele de sinteză și secreție ale celulei

5.5.1 Ribozomii

Ribozomii sunt organite intracitoplasmatice prezente în toate

celulele procariote și eucariote cu excepția hematiilor adulte. Ribozomii
constituie echipamente obligatorii pentru sinteza de proteine.
Deși organizați după un plan comun, ribozomii procariotelor
diferă ca mărime și grad de complexitate biochimică, ei fiind mai mici
și mai simpli.
Întrucât au dimensiuni foarte mici (de ordinul zecilor de
nanometri), sunt vizibili numai la microscopul electronic.
Ribozomii se află liberi, izolaţi, grupaţi, sau ataşaţi de membra-
nele reticulului endoplasmatic ori pe faţa externă a membranei nuclea-
re externe. Ribozomii grupaţi, poartă denumirea de polizomi sau
poliribozomi.

108
 Fig.60 Aspectul ribozomilor la microscopul optic
1-ergastoplasmă; 2-corpii Berg în hepatocit;
3-Corpusculii nissl în neuroni.

Numărul ribozomilor variază în funcţie de intensitatea proceselor

biosintetice din celule: în celulele care sintetizează proteine pentru
export există un număr foarte mare de ribozomi ataşaţi de membranele
reticului endoplasmatic granular.
În alte celule, de exemplu celulele glandei suprarenale care
secretă hormoni steroizi, ribozomii se găsesc liberi în citoplasmă şi se
află într-un număr mai mic.

Fig.61 Dispunerea intracitoplasmatică a ribozomilor

1-membrana celulară; 2-nucleul; 3-mitocondrii;
4-complexul Golgi; 5-reticul endoplasmic rugos;
6-vezicule de condensare; 7-poliribozomi.

109
 Ribozomii au rol esenţial în coordonarea procesului de
traducere a codului genetic, în sinteza de proteine, putând fi socotiţi
ca fiind veritabile "uzine de asamblare" a proteinelor din aminoacizi.

5.5.1.1 Organizarea ultrastructurală a ribozomilor

Ribozomii sunt formaţi din două subunităţi inegale ca mărime,

compoziţie chimică şi nivel de sedimentare.
Ribozomii se formează în nucleol, de unde sunt transferaţi prin
porii membranei nucleare în citoplasmă, unde are loc procesul de
maturare a lor.

Fig.62 Aspect ultrastructural al ribozomilor

la microscopul electronic;
1-ribozomi liberi; 2-ribozomi atașați la reticulul
endoplasmatic; 3- poliribozomi;4-ribozomi atașați
pe fața externă a membranei nucleare.

Ribozomul procariotelor este un ribozom de tipul 70 S.

Acest tip de ribozom are o constantă de sedimentare de 70
unități SVEDBERG și este format din două subunități:
1) o subunitate mică cu constanta de sedimentare de 30
unități SVEDBERG (30S);
2) o subunitate mare cu constanta de sedimentare de 50
unități SVEDBERG (50S).
Cele două subunităţi ribozomale sunt separate atunci când nu
participă la sinteza de proteine sau când, în citoplasmă, concentraţia
110
ionilor de magneziu (Mg2+) scade sub 10-3 sau în prezenţa unor
inhibitori ai sintezei de proteine ca puromicina sau etionina.
Când concentraţia ionilor de magneziu creşte peste 10 -3 se
produce agregarea ribozomilor în grupuri denumite polimeri (di, tri,
tetra) care nu au o funcţie specială în celulă. Atunci când concentraţia
ionilor de magneziu revine la normal în citoplasmă, se produce
desfacerea polimerilor şi individualizarea ribozomilor.
În timpul proceselor de biosinteză a proteinelor mai mulţi
ribozomi se dispun de-a lungul unei molecule de ARN mesager
(ARNm), formând cu un poliribozom sau un polizom.
ARNm se amplasează în spaţiul dintre cele două subunităţi ale
ribozomului şi introduce mesajul genetic în secvenţa de aminoacizi a
proteinelor ce se sintetizează.
Ribozomii eucariotelor dispuși în matricea citoplasmatică,
constau din molecule mai mari și mai numeroase de ARNr și proteine
ribozomale.
În esență sunt formați din:
1) o subunitate mică ce prezintă un coeficient de sedimentare 40 S;
2) o subunitate mare ce prezintă un coeficient de sedimentare 60 S .
Cele două subunități se separă, ducând la discocierea
granulelor ribozomale când în citoplasmă se modifică concentrația
unor ioni (scăderea ionilor de MG2 + sub MG2 + sub 10 ˉ3), sau
prezența în celulă a unor inhibitori ai sintezei de proteine.
Ca și la procariote, marea majoritate a particulelor ribozomale
se găsesc asamblate tot timpul în polizomi și numai o mică parte se
găsesc ca unități disociate libere.
Există două categorii distincte de polizomi și anume polizomi
liberi care sunt răspândiți în matricea citoplasmatică și polizomi
atașați de membrana reticulului endoplasmic.
Polizomii atașați formează un număr mic de structuri caracte-
ristice pe versantul citoplasmatic al membranei reticulului endoplasmic,
cele mai frecvente fiind bucle, cercuri, rozete, spirale, șiruri duble la
care iau parte un număr variabil de ribozomi.
La unele tipuri de celule predomină un singur tip și anume
spirale la plasmocite, șiruri duble de fibroblaști etc.
Polizomii liberi sintetizează proteine destinate să funcționeze
intracelular, iar polizomii atașați de membrane sintetizează proteine
pentru export cât și proteine integrale din plasmalemă.

111
 Fig.63 Schema organizării ribozomilor și structura unui
polizom.
1-subunitate mică; 2-subunitate mare;
3-molecula de ARN mesager.

5.5.1.2 Organizarea chimică a ribozomilor

Ribozomii conțin ARN și proteine (în părți aproape egale),

cantități mici de apă, ioni de calciu și ioni de magneziu.
Moleculele de ARN apar ușor spiralate prezentând segmente
bicatenare care alternează cu segmente monocatenare nespiralate.
Proteinele ribozomale sunt legate mai strâns sau mai larg de
ARN și sunt localizate în interiorul subunităților. Proteinele ribozomale
îndeplinesc rol structural unele intervenind în asamblarea unităților
ribozomale, iar altele sunt implicate în realizarea funcțiilor specifice
ribozomilor.

5.5.1.3 Biogeneza și funcțiile ribozomilor

Ribozomii au rol în sinteza tuturor tipurilor de proteine fiind

considerați sediul sintezei proteice din celulă.
Pe parcursul desfășurării proceselor de sinteză a proteinelor,
ribozomii se atașează de moleculele de ARN mesager și formează

112
poliribozomii sau polizomii. Ribozomii care se atașează de molecula
de ARN mesager apar ca un ,,șirag de mărgele pe ață”.
Biogeneza și asamblarea ribozomilor începe în nucleol și se
termină în citoplasmă. Asamblarea ribozomilor este precedată de
sinteza unui ARN precursor tot la nivelul nucleolului.
Sinteza ARN-ului precursor se face pe baza informației
genetice ce se află în ADN-ul din nucleol. ARN-ul ribozomal precursor
având 45 S constanta de sedimentare va genera rapid sub acțiunea
enzimelor specifice ARNr 28 S și ARNr 18 S dintr-o parte a moleculei
și ARNr 5S și ARNr 5,8 S din altă parte a moleculei.
Fracțiunile de ARNr 18 S şi ARNr 28 S se vor cupla cu o parte
din proteinele ribozomale sintetizate în citoplasmă și migrate în nucleu
prin porii membranei nucleare. Împreună vor forma unitatea ribozomală
mare care va migra în citoplasmă și se va matura rapid. Fracțiunile de
ARNr 5 S şi ARNr 5,8 S vor migra și ele în citoplasmă, se vor cupla cu
proteinele ribozomale specifice și vor forma subunitățile ribozomale
mici. După trecerea în citoplasmă, cele două subunităţi, încă imature,
se maturează foarte repede, se asamblează şi se asociază cu proteine
citoplasmatice specifice ribozomului, formând ribozomii activi.
Funcţia ribozomilor constă în sinteza proteinelor celulare.
Ribozomii ataşaţi membranelor reticulului endoplasmic sintetizează
proteinele pentru export iar poliribozomii liberi, neataşaţi, sintetizează:
proteinele de structură (ce constituie materialul biologic în timpul
diviziunii şi creşterii, precum și în înlocuirea organitelor uzate)
proteinele speciale: actina, miozina, mioglobinele,hemoglobinele etc.

5.5.2 Reticulul endoplasmic

Reticulul endoplasmic este un organit comun format dintr-un

complex de membrane intracelulare care delimitează un sistem de
canalicule. Este prezent în toate tipurile de celule exceptând hematia.
Reticulul endoplasmic se prezintă ca o rețea de canale
mărginite de membrană, care se extinde în toată citoplasma între
nucleu și plasmalemă formând în jurul nucleului cisterna perinucleară
sau învelișul nuclear. Reticulul endoplasmic a fost observat la
microscopul optic în celulele nervoase, sub forma unor granulaţii
bazofile unde formează substanţa tigroidă sau corpusculii Nissl. În
celulele pancreatice formează o zonă bazofilă cu striaţii longitudinale
numită ergastoplasmă, iar în celulele hepatice, reticulul endoplasmic
apare sub forma unor zone sferice și bazofile denumite corpii Berg. În
celulele glandei suprarenale și în plasmocite, reticulul endoplasmic
113
apare foarte dezvoltat, sub forma unei rețele complexe de tubuli,
vacuole etc.
Reticulul endoplasmic este mai bine reprezentat în celulele
active implicate în procesul de sinteză a proteinelor, lipidelor și
glucidelor, fiind foarte dezvoltat în celulele secretorii exocrine şi
endocrine. În interiorul celulei este situat cu precădere în zona internă
şi mijlocie a citoplasmei, ce formează endoplasma şi mai puţin în zona
externă.
Organizarea ultrastructurală a reticulului endoplasmic
cupride un sistem de endomembrane care formează o rețea de tubuli,
cisterne și vezicule de diferite dimensiuni care traversează întreaga
citoplasmă fiind dispuse tridimensional între nucleu și plasmalemă.
Rețeaua de canalicule este limitată de o membrană subțire
(6nm) de natură lipoproteică care separă conținutul lor de matricea
citoplasmatică.

Fig.64 Organizarea tridimensională a reticulului

endoplasmic-schemă;
1-nucleu; 2-reticul endoplasmic rugos; 3-reticul
endoplasmic neted; 4-cromatina nucleară; 5-nucleol.

114
 Formațiunile tubulare și canaliculele au diametrul de aproximativ
50 nm. Apar deseori încolăcite și anastomozate, iar cisternele și
veziculele au diametrul lumenului cuprins între 50-500 nm. Când sunt
numeroase, cisternele tind să se dispună paralel, în pachete ce
maschează existența rețelei.
Reticulul endoplasmic este de două feluri: reticulul endoplas-
mic rugos sau granulos (RER), ce prezintă ribozomi ataşaţi de
endomembrane, și reticulul endoplasmic neted (REN), ce nu prezin-
tă ribozomi ataşaţi de endomembrane.

Fig.65 Aspectul, poziția și structura reticulului

endoplasmic rugos în celule;
A-celula pancreatică; B-celula nervoasă;
C-aspect ultrastructural în celula pancreatică;
D-imagine tridimensională în celula nervoasă.
1-membrana celulară; 2-nucleu; 3-nucleol;
4-vezicule de secreție; 5-ergastoplasma;

115
 În RER predomină cisternele, iar în REN sunt mai frecvente
tuburile şi canalele interconectate în reţea. Membrana REN se
continuă cu membrana RER, iar membrana RER se continuă cu foiţa
externă a învelişului nuclear.
Lumenul RER comunică cu spaţiul perinuclear, iar REN se
întinde spre periferia celulei fără a atinge plasmalema.
Reticulul endoplasmic conține 60% proteine, din care o parte
sunt incluse în structurile organitului. Lipidele sunt în proporție de 40%
predominând lecitinele și cefalinele.

5.5.2.1 Reticulul endoplasmic rugos

Reticulul endoplasmic rugos prezintă pe suprafaţa externă a

membranelor sale ribozomi izolaţi sau grupaţi.
Ribozomii se așează pe suprafața externă a membranelor RER
prin intermediul subunității mari, iar subunitatea mică rămâne liberă.
Legarea ribozomilor de membranele RER este strict dependen-
tă de prezența unei glicoproteine transmembranare cunoscută sub
denumirea de RIBOFORINA I şi II.
Subunitatea mare a ribozomului este străbătută de un canal ce
se deschide în lumenul tubulilor, cisternelor și veziculelor.
Ribozomii ataşaţi se vor aglomera în lungul moleculei de ARNm
apoi se vor cupla cu membranele RER. Aceștia conferă o puternică
bazofilie celulei respective. R.E.R. este specializat în sinteza
proteinelor.
Funcția esențială a RER constă în sinteza proteinelor de export,
dar și sinteza proteinelor de membrană destinate membranelor organi-
telor celulare și plasmalemei.
RER apare foarte bine dezvoltat în: neuroni, unde are rolul unei
,,fabrici de membrane”; celulele seroase ale pancreasului exocrin ce
secretă enzime digestive; plasmocitele ce sintetizează imunoglobuline;
hepatocitele care produc albumine.
RER este considerat fabrica de membrane a celulei eucariote.

5.5.2.2 Reticulul endoplasmic neted

Reticulul endoplasmic neted (REN) este acea parte a sistemului

de tubuli fără ribozomi atașați, organizat într-o rețea strânsă.
Reticulul endoplasmic neted apare mai dezvoltat în celulele care
sintetizează hormoni steroizi (glande suprarenale, celule interstițiale
din ovar și testicul), în celule care produc glucide (hepatocite, celule
musculare), în celulele care formează pigmenți.
116
 Un aspect particular, morfologic și funcțional al REN se
întâlnește în fibra musculară striată, reticulul sarcoplasmic, acesta are
rol în cuplarea excitației cu contracția.
În celulele pigmentare ale retinei, REN ocupă 50% din
citoplasmă luând, pe lângă aspectul tubular normal, și aspectul unor
formațiuni biconvexe denumite corpi nucleoizi.
Aceștia sunt așezați în grupuri de 5-6, format fiecare din saci
turtiți cu lamele plasați în apropierea nucleului, PAS pozitivi,
birefringenți ca și segmentul extern al conurilor și bastonașelor.
Reticulul endoplasmic neted formează un vast sistem circulator
intracitoplasmatic care vehiculează substanțe în toată citoplasma,
precum și în alte structuri cu care comunică (complexul Golgi). În
același mod sunt prelucrate și enzimele echipamentului lizozomal.
Reticulul endoplasmic neted participă la metabolismul
glucidelor, intervenind în glicogeneză în hepatocite și în glicogeno-
liză, intervine în metabolismul lipidelor, participă la sinteza
trigliceridelor sau complexelor lipoproteice.
În celulele intestinale, REN sintetizează trigliceridele ce pot fi
evidențiate sub formă de chilomicroni sau picături de grăsime;
participă la sinteza hormonilor steroizi în celulele corticosuprarenalei,
în celulele glandei interstițiale din ovar și testicul; participă la
fotorecepție, în celulele pigmentare din retină; intervine în procesele de
detoxifiere prin enzimele localizate în citomembranele sale;
metabolizează sărurile biliare, colesterolul, hemoglobina, unele
medicamente etc.; intervine în biosinteza acidului clorhidric în celulele
parietale ale glandelor fundice.
Funcțiile reticulului endoplasmic se referă atât la funcțiile comune cât
și la funcții specifice.
Funcțiile comune:
a) reticulul endoplasmic structurează un sistem circulator
intracitoplasmatic, prin care difuzează în permanență substanțe în
citoplasmă precum și la alte organite sau structuri celulare cu care
comunică de exemplu, complexul Golgi și cisterna perinucleară;
b) reticulul endoplasmic are rol mecanic dispunându-se în toată
citoplasma și contribuind împreună cu alte organite citoplasmatice atât
la menținerea formei celulare cât și la compartimentarea celulei;
c) reticulul endoplasmic realizează schimburi active cu
citosolul prin citomembranele sale care desfășoară o permeabilitate
selectivă, datorită structurii și fluidității acestora;
d) sinteza fosfolipidelor, biogeneza membranelor şi a
organitelor citoplasmatice cu membrană;

117
 e) sinteza proteinelor şi fosfolipidelor componente ale
endomembranelor şi plasmalemei precum şi în sinteza enzimelor din
lizozomi şi peroxizomi sau a proteinelor enzime destinate exportului
celular.
Funcţiile diferenţiate constituie funcţiile specifice pentru
fiecare dintre cele două forme ale reticulului endoplasmatic.
Funcțiile reticulul endoplasmic rugos (RER):
a) RER este implicat în procesul de sinteză a proteinelor- enzime de
export ca şi a celor de membrană de aceea RER este foarte dezvoltat
în: celulele seroase ale pancreasului exocrin care produc enzime
proteolitice digestive; în plasmocite cu rol în producerea de anticorpi;
în celulele hepatice care produc albumine serice;
b) RER este considerat a fi ,,fabrica de membrane” a celulei eucariote
deoarece în celulele nervoase, produce și întreține o suprafață mare
de membrane, datorită prelungirilor care produc mediatori chimici.
Funcțiile reticulul endoplasmic neted (REN):
a) sinteza hormonilor steroizi, de exemplu: celulele zonei reticulate
a corticosuprarenalei, celulele tecale din foliculii ovarieni , celulele
Leydig din testicul;
b) biosinteza lipidelor precum și biosinteza unor lipoproteine de
exemplu: trigliceride sau complexe lipoproteice. În celulele intestinale,
REN este foarte dezvoltat şi sintetizează trigliceride din substanțele
absorbite.Acestea pot fi evidențiate în REN sub formă de chilimicroni
și apar sub aspectul unor picături de grăsime;
c) implicarea directă în metabolismul glucidic, astfel în hepatocite
REN intervine în desfășurarea procesului de glicogenoliză (în care
glicogenul este descompus sub acțiunea fosforilazei până la glucozo-
6-fosfat și apoi mai departe la glucoză) și a procesului de
glicogenogeneză;
d) REN intervine în procesul de detoxifiere a celulei prin oxidarea,
hidroliza, reducerea sau conjugarea substanțelor toxice. De exemplu,
în hepatocite, se realizează neutralizarea de toxine endogene sau
exogene: medicamente, substanțe poluante etc.;
e) implicarea în cuplarea procesului de excitație cu cel de contracție
musculară în leiocite și rabdocite conducând, prin sistemul tubilor T,
excitația de la suprafața plasmalemei la miofilamentele contractile;
f) implicarea în biosinteza acidului clorhidric în celulele parietale ale
glandelor fundice din stomac;
g) participă la sinteza pigmenţilor vizuali iodopsina şi rodopsina în
celulele cu conuri și bastonașe din structura retinei.

118
 5.5.3 COMPLEXUL GOLGI

Complexul Golgi este un organit celular prezent în citoplasma

tuturor celulelor eucariote cu excepția hematiei adulte. Se găsește în
celulă în mai multe exemplare distincte. A fost descoperit în 1898 de
Camillo Golgi, în neuronii pseudounipolari din ganglionul spinal de la
pisică și în neuronii piriformi (Purkinje) din cerebel.
La microscopul optic complexul Golgi poate fi evidențiat în celula
proaspătă cu colorantul roșu neutru, iar în celulă fixată prin săruri de
argint și osmiu.
Poziția complexului Golgi în celulă este diferită după tipul și
activitatea acesteia. În celulele nervoase, complexul Golgi este dispus
perinuclear, iar în celulele secretorii exocrine apare situat între nucleu
și polul apical al acesteia. În unele celule specializate (celulele
foliculilor tiroidieni) care au dublă polaritate funcțională, complexul
Golgi apare sub formă de dictiozomi.

Fig.66 Aspecte ale complexului Golgi la microscopul optic.

1-rețea perinucleară; 2-aspect ramificat ; 3-aspect de cârlig
în celulele cubice ale foliculului tiroidian; 4-vezicule
în celula caliciformă; 5-aspect de coardă răsucită.

La microscopul optic complexul Golgi se prezintă sub diferite aspecte:

rețea, formată din canalicule anastomozate, vacuole de diferite mărimi
și bastonașe (dictiozomi).

5.5.3.1 Organizarea ultrastructurală a complexului Golgi

Complexul Golgi este format din ,,stive” de 10-30 saci aplatizați,

macrovezicule și microvezicule. Structurile complexului Golgi sunt
delimitate de endomembrane cu grosimea de 6-8 nm.

119
 Complexul Golgi prezintă:
1) o față convexă proximală, imatură sau fața cis, formatoare,
de obicei în strânsă legătură cu RER. Pe această față se observă
microvezicule asociate cu saci turtiți ce converg către complexul Golgi;
2) o față concavă distală, de maturare sau fața trans, situată
în plan opus feței formatoare, unde se formează vezicule mari de
secreție. Există o mișcare continuă între aceste structuri în sensul
migrării lor de la față imatură la față de maturare.
Microveziculele dau naștere la sacii golgieni, din aceștia se
structurează macroveziculele și apoi veziculele secretorii.

Fig.67 Organizare ultrastructurală a complexului Golgi

1-lame golgiene; 2-macrovezicule; 3-microvezicule;
4-lame golgiene imature; 5-extremitățile lamelor golgiene;

Microveziculele sunt cavități sferoidale, numite și elemente

tradiționale, au un diametru de 20-80 nm, înconjurate de o membrană
subțire de 6 nm și așezate pe fața imatură cis.
Ele iau naștere prin gâtuirea capetelor dilatate ale RER, de care
se desprind și își pierd ribozomii de pe fața externă. Cea mai mare
parte dintre microveziculele formate și ajunse pe fața cis a lamelor
golgiene se vor contopi și vor forma noi lame sau cisterne specifice
acestui organit. O parte din acestea prezintă o membrană mai groasă
120
decât a primilor saci golgieni și sunt pozitive la reacția pentru fosfataza
acidă, încât sunt considerate a fi lizozomi primari .
Sacii sau cisternele formează componenta majoră a
complexului Golgi, fiind disociate, în număr de 3-12, uneori până la 20.
Au aspect turtit, sunt paralele unele față de altele și apar
separate prin spații de 20-30 nm. Părțile centrale sunt turtite, iar cele
periferice apar destinse cu produse de secreție.
Sacii conțin un material dens, omogen, fin granular sau fin
fibrilar; către fața imatură sacii sunt de dimensiuni mai mici, mai
îngustați apoi devin mai largi, cu segmente mai dilatate către fața de
maturare.
Macroveziculele au aspect ovoidal sau sferic cu diametrul
cuprins între 200-600 nm. Macroveziculele iau naștere din dilatațiile
laterale ale sacilor golgieni.
Sunt înconjurate de o membrană groasă de 8 nm și au în interior
un conținut amorf sau granulo-heterogen cu material mai condensat.
Macroveziculele se găsesc pe fața de maturare trans fiind
considerate vacuole de secreție sau corpi de condensare ai produsului
secretat de celulă.

5.5.3.2 Organizarea chimică a complexului Golgi

Complexul Golgi conține proteine de structură și proteine-

enzime aproximativ 60% precum și lipide 40%. Enzima marker pentru
complexul Golgi este tiaminpirofosfataza (TPP), localizată pe fața
trans și nucleoziddifosfataza (NDP), localizată în interiorul sacilor
golgieni intermediari.
Originea complexului Golgi se află la nivelul reticulului
endoplasmic neted și rugos dar structurile complexului Golgi se
formează din membranele preexistente ale sacilor golgieni.
Funcțiile complexului Golgi sunt :
a) implicarea în procesul de secreție intracelulară apoi complexul
Golgi concentrează și condensează produsul de sinteză primit de la
reticulul endoplasmic, îl maturează și îl împachetează prin reacții
enzimatice în vacuole sau vezicule secretorii în vederea exportului
celular. Produsul de secreție ajunge la formațiunile golgiene prin
microvezicule ce se detașează din reticulul endoplasmic rugos.
Microveziculele funcționează că un sistem de ,,navetă” cu frecvente
deplasări unidirecționale între reticulul endoplasmic și sacii golgieni;
b) complexul Golgi formează membrane pentru veziculele secretorii și
din acestea pentru plasmalemă. La nivelul organitului există o continuă
mișcare și transformare ultrastructurală, chimică și funcțională a
121
membranelor de la fața imatură către fața matură de definitivare a
veziculelor secretorii; Complexul Golgi are rolul de stație de reînnoire
a endomembranelor,a membranelor plasmatice și participă activ la
fluxul de membrane din citosol la citolemă;
c) complexul Golgi este implicat în sinteza glicoproteinelor, formarea
proteoglicanilor sulfatați și glicoproteinelor sulfatate prin procesul de
sulfatare a glicoproteinelor;
d) complexul Golgi realizează maturarea lipoproteinelor și
albuminelor sintetizate în REN prin glicolizarea lipidelor destinate
endomembranelor celulare și plasmalemei;
e) participă la formarea lizozomilor primari. Enzimele lizozomale sunt
sintetizate în RER apoi sunt transportate pe fața imatură a lamelor
golgiene pătrunzând în lumenul cisternelor unde vor suferi procesul de
maturare și condensare.
Ulterior acestea se vor desprinde de pe fața trans și vor deveni lizozomi
primari. Există și sistemul GERL de formare a lizozomilor primari, fiind
considerat o excepție de la ciclul secretor;
f) implicarea în procesul de formare al acrozomului în cadrul procesului
de spermiogeneză. În gameții sexuali masculini, complexul Golgi este
dispus supranuclear, apoi se modifică și formează acrozomul.
Acrozomul la spermatozoidul matur conține un echipament enzimatic
complex bogat în enzime litice care străbat spațiul cuprins în coroana
radiată a ovulului.

5.5.4 Ciclul secretor

Ciclul secretor sau procesul secretor reprezintă totalitatea

etapelor pe care le parcurg proteinele de la locul de sinteză în celulă și
până în mediul extracelular.
Acest ciclu se desfășoară pe parcursul următoarelor etape:
sinteza și segregarea proteinelor de export, transportul intracelular al
proteinelor, condensarea și maturarea proteinelor, depozitarea
intracelulară și exocitoza.
Sinteza și segregarea proteinelor de export are loc pe
polizomi la nivelul RER, lanțul polipeptidic fiind adăpostit în tunelul
existent la nivelul subunității mari a ribozomului. La un anumit stadiu
de formare al acestui lanț, ribozomii se atașează de membrane,
atașare determinată de o anumită secvența numită semnal, de la
capătul terminal amino- al peptidei ce ia naștere. Acest semnal este
interpretat de proteine specifice din membrana reticulului cunoscute
122
sub denumirea de riboforine care descifrează semnalul adus de
ARNm. În momentul atașării polizomilor se formează un tunel și în
membranele RER în continuarea celui din subunitatea mare. Tunelul
este delimitat de o parte și de alta de proteinele asociate specifice și
prin ele trec în spațiul endoplasmic lanțurile polipeptidice nou formate
Transportul intracelular al proteinelor se realizează prin
tubulii și cisternele RER până la complexul Golgi. Acesta durează 20-
24 minute, proces care se se realizează și prin intermediul micro-
veziculelor golgiene.

Fig.68 Organizarea ciclului secretor în celula de tip secretor

1-membrana celulară; 2-complexul Golgi; 3-mitocondrii;
4-vezicule secretorii; 5-nucleu; 6-reticul endoplasmic rugos;
7- reticul endoplasmic neted; 8-nucleol; 9-eliminarea prin
exocitoză a granulelor de secreție; 10-lizozomi primari;
11-microvili.

Condensarea și maturarea proteinelor în structurile golgiene

în care ajung cu ajutorul microveziculelor. Microveziculele încărcate cu
proteine sintetizate de polizomi se îndreaptă spre complexul Golgi

123
unde are loc condensarea. Maturarea se realizează prin interacțiunea
proteinelor cu un peptidoglican sulfatat. Din această interacțiune se
formează agregate osmotic inactive, însoțite de eliberarea apei din
proteinele nou formate.
Depozitarea intracelulară sub formă de vezicule secretorii care
rămân temporar în citoplasmă apoi trec în ectoplasmă de unde sunt
eliminate în mediul extracelular.
Exocitoza depinde de concentrația intracelulară a substanțelor
și a ionilor de calciu , a moleculelor de ATP și a AMP-ului ciclic.
Prin acest proces veziculele secretorii sunt trecute în mediul
extracelular împreună cu o serie de substanțe: hormoni, imuno-
globuline, lipoproteine, neurotransmițători, fragmente de membrane,
corpi reziduali etc.

5.6 Organitele de digestie intracelulară

Prin digestie intracelulară se înțelege totalitatea proceselor care

conduc la degradarea moleculelor pătrunse în citoplasmă prin
endocitoză, degradarea organitelor celulare uzate sau a unor
macromolecule celulare.
În procesul de digestie celulară sunt implicaţi lizozomii şi
peroxizomii.

5.6.1 Lizozomii

Lizozomii sunt organite celulare de formă sferică sau ovoidală

prezenți în citoplasma tuturor celulelor și funcționează ca sistem
digestiv intracelular.
Lizozomii au fost descoperiți de De Duve (1950) și prin folosirea
tehnicilor de fracționare celulară au fost redescriși de Novikoff în 1956.
Diametrul lor este variabil fiind situat între 0,2-0,3 µm.
Lizozomii sunt organite care conțin un echipament enzimatic
destul de complex bogat în enzime litice, de aceea au fost denumiți
corpi litici sau „saci de sinucidere”.
Organizarea ultrastructurală este complexă, la exterior
prezintă o membrană lizozomală, iar la interior o matrice lizozomală.
Membrana lizozomală are structură comună endomem-
branelor, de natură lipo-proteică cu structură trilaminată de tip mozaic
fluid cu grosimea de 7-8 nm.

124
 Membrana lizozomală acţionează ca o barieră de protecţie între
enzimele digestive conţinute în lizozomi şi citosol.
Au fost puse în evidență substanțe care acționează ca
stabilizatori ai membranei lizozomale cu rolul de a menține și apăra
integritatea acesteia, de exemplu: cortizonul, colchicina etc.
Matricea lizozomală apare diferit la microscopul electronic
având aspect omogen, fin granular sau heterogen determinând
polimorfismul lizozomal.

Fig.69 Organizarea ultrastructurală a lizozomilor

A- lizozomi primari; B-Lizozomi secundari; C-localizarea
lizozomilor în celulă în raport cu alte organite celulare.
1-membrana lizozomală; 2-matricea omogenă, fin granulară a
lizozomilor primari; 3-matricea heterogenă granulară a
lizozomilor secundari; 4-membrana celulară; 5-complexul Golgi;
6-mitocondrii; 7-reticul endoplasmic rugos; 8-reticul
endoplasmic neted; 9-vezicule secretorii; 10-lizozomi primari;
11-lizozomii secundari.

125
 Matricea lizozomală conține peste 45 de enzime digestive
dintre care se pot aminti: proteaze, nucleaze, glicozidaze, fosfolipaze,
sulfataze, fosfataze, lipaze, peptidaze etc.
Aceste enzime se găsesc în interiorul lizozomilor, într-o stare
latentă fiind inactive. Acest aspect este specific lizozomilor cu acest
set de enzime, lizozomii fiind capabili să digere majoritatea
constituenților celulelor și țesuturilor până la aminoacizi, mono-
zaharide și acizi grași.
Marea majoritate a enzimelor sunt hidrolaze acide. Hidrolazele
acide lizozomale sunt reținute în lizozom de către membrana
organitului care este impermeabilă opunându-se trecerii lor în citosol.
Eliberarea enzimelor în mediul extracelular are loc prin
modificarea membranei lizozomale de către diferiți agenți toxici,
chimici, fizici (temperaturi foarte joase), raze ultraviolete, vitamina K,
detergenți care rup membrana celulară, provoacă liza acesteia urmată
de moartea celulei.
Eliberarea enzimelor lizozomale în celulă are loc în mod normal
în unele fenomene de involuție fiziologică (de exemplu uterul în post
partum, glanda mamară în perioada de post lactație). Pe lângă enzime,
lizozomii mai conțin în cantități reduse lipide și proteine de structură și
în proporții foarte reduse glicolipide și acid hialuronic.
În celula eucariotă se întâlnesc două tipuri de lizozomi: lizozomi
primari (omogeni) și lizozomi secundari (heterogeni).
Lizozomii primari sunt lizozomii care nu au fost angajați în
activitate. Lizozomii primari se formează în complexul Golgi după
sintetiza enzimelor conţinute la nivelul RER.
Dimensiunile acestor lizozomi sunt reduse, diametrul fiind de
200-400 nm. Au o matrice omogenă sau fin granulară și adeseori un
set incomplet de hidrolaze acide. Sunt lizozomi tineri care au o viață
mai scurtă de 24-48 de ore.
Lizozomii secundari sunt lizozomi funcționali, cu activități
enzimatice digestive. Lizozomii secundari sunt heterogeni,au mărimi
mai mari,diametrul lor variind între 500-1000 nm, iar durata lor de viaţă
este mai lungă (de la câteva zile la câteva săptămâni).
Lizozomii secundari se formează prin fuzionarea lizozomilor
primari cu diferite substanțe rezultate din procesul de fagocitoză sau
pinocitoză (fagozomi, pinozomi, receptozomi).
Principala funcţie a lizozomilor este de participare la digestia
celulară.
Există mai multe tipuri de lizozomi secundari: heterofagozomii
reprezentați de lizozomi primari cu material ingerat de celulă prin
126
endocitoză; autofagozomi reprezentați de lizozomi primari ce conțin
porțiuni din celulă sau organite celulare digerate; corpii reziduali
reprezentați de vacuole cu reziduri celulare nedigerabile.
Organizarea chimică a lizozomilor include peste 50 de hidrolaze
acide care pot degrada componentele celulare: proteinele pot fi
degradate prin prin colagenază, glicogenul prin alfa-glicozidază,
mucopolizaharidele prin alfa-monozidază etc.
Enzimele marker pentru identificarea lizozomilor în țesuturi
sunt fosfataza acidă şi arilsulfataza, iar enzimele marker pentru
identificarea lizozomilor în fracționarea celulară sunt: fosfataza acidă,
catepsina C, N-acetil-beta-glucozaminidaza.
Un lizozom nu conține tot setul de enzime hidrolitice,
heterogenitatea lizozomilor fiind dată de numărul, concentrația unor
enzime din matrice și membrana lizozomală.
Lizozomii conțin conponente de origine extra sau intracelulară,
supuse digestiei și aflate în diferite stadii de degradare. Pentru
identificarea lizozomilor trebuie ținut cont de enzimele marker, atât la
examinarea la microscopul electronic, cât și la examinarea prin
fracționare celulară.
Ph-ul optim pentru activitatea enzimelor lizozomale este
asigurat de membrana lizozomilor care conține o proteină ce grupează
ionii de hidrogen în lumenul lizozomilor folosind energia rezultată din
hidroliza ATP.
Alături de enzimele hidrolitice acide, în lizozomi se mai găsesc
în cantități reduse lipide și proteine de structură, iar în proporții foarte
reduse glicolipide, acid hialuronic etc.
Lizozomii sunt considerați ,,saci de sinucidere” ce conțin
anumite enzime și anume hidrolaze acide. Acestea sunt eliberate în
mediul intracelular, fie prin modificarea membranei lizozomale de către
agenți toxici, chimici sau fizici (temperaturi foarte joase, raze
ultraviolete, vitamina K), fie de anumiți detergenți care rup membrana.
După eliberarea în citoplasmă enzimele produc liza celulei.
Tipuri de digestie lizozomală: heterofagia, autofagia şi crinofagia.
Heterofagia se realizează prin introducerea în citoplasmă prin
endocitoză (fagocitoză, pinocitoză) a substanţelor nutritive, bacterii,
virusuri, macromolecule şi înglobarea acestora în fagozomi (în
procesul de fagocitoză), pinozomi (în procesul de pinocitoză fără
receptori) și receptozomi (în procesul de pinocitoză mediată de
receptori).
Aceste vezicule se contopesc în citoplasmă cu lizozomii primari,
formând lizozomii secundari (fagolizozomii şi pinolizozomii).

127
 În interiorul acestor lizozomi secundari se va produce procesul
de digestie intracelulară pe seama enzimelor specifice pe care le
conţin, reprezentate de hidrolaze acide.
Substanţele rezultate în urma procesului de heterofagie, trec în
citoplasmă, de unde vor fi utilizate de celulă. În unele situaţii, aceste
substanţe sunt încărcate în microvezicule înglobate ulterior în lizozomii
secundari.

Fig.70 Organizarea procesului de heterofagie

A-Fagocitoza; B-Pinocitoza; C-Exocitoza;
1-membrana; 2-complexul Golgi; 3-mitocondrii;
4-reticul endoplasmic rugos; 5-reticul endoplasmic
neted; 6-lizozomi primari; 7-lizozomi secundari;
8-molecule rezultate din digestia lizozomală;
9-fagozom; 10-fagolizozom; 11-pinozom;
12-pinolizozom; 13-vezicule secretorii.

128
 Autofagia constituie procesul de digestie intracelulară cu
ajutorul enzimelor lizozomale a organitelor celulare uzate și epuizate
reprezentate de fragmente de RER, ribozomi, macromolecule alterate.
Prin împachetarea acestui material uzat se formează vezicule
de izolare, vacuole autofagice sau autofagozomi. În momentul în care
autofagozomii întâlnesc lizozomii primari, se contopesc cu aceştia
formând autofagolizozomii, în interiorul cărora se produce un proces
de digestie intracelulară similar heterofagiei.
Autofagia asigură în celule reînnoirea continuă a componentelor
şi organitelor citoplasmatice. S-a evidenţiat faptul că mitocondriile
trăiesc circa 12 zile, peroxizomii 2-3 zile, iar ribozomii 10 zile, după care
aceste organite sunt înlocuite. Procesele de autofagie sunt accelerate
în timpul perioadelor de inaniție, când se constată o creștere a
numărului de vacuole autofagice sau în perioada de inactivitate (în
țesutul muscular).

Fig.71 Organizarea procesului de autofagie-schemă;

1-membrana; 2-complexul Golgi; 3-mitocondrii;
4-reticul endoplasmic rugos; 5-reticul endoplasmic
neted; 6-lizozomi primari; 7-incluziuni citoplasmatice;
8-molecule rezultate din digestia lizozomală;
9-autofagozom; 10-autofagolizozom; 11-corpi reziduali;
12-corpi multiveziculari;13-exocitoza.
129
Crinofagia este un mecanism de reglare caracteristic celulelor
secretorii exocrine şi endocrine.În hiperactivitate, în aceste celule se
acumulează un surplus de vezicule secretorii, care nu sunt exocitate,
ci digerate.
Acest surplus de vezicule secretorii va fi digerat cu ajutorul
lizozomilor primari care vor fuziona cu veziculele secretorii și formează
crinofagolizozomii.

Fig.72 Organizarea procesului de crinofagie-schemă;

1-membrana; 2-complexul Golgi; 3-mitocondrii;
4-reticul endoplasmic rugos; 5-reticul endoplasmic
neted; 6-lizozomi primari; 7-nucleu; 8-nucleol;
9-vezicule secretorii; 10-ribozomi liberi;
11-crinofagolizozomi; 12-corpi multiveziculari;
13-exocitoza.

130
 Moleculele rezultate în urma digestiei trec în citosol, iar apoi pot
fi reutilizate.
Lizozomii care mai conţin particule ce nu pot fi digerate după
terminarea digestiei se numesc lizozomi terţiari sau corpi reziduali.
Ei sunt eliminaţi prin procesul de exocitoză. În celulele care nu
se divid de exemplu neuroni, rabdocite, corpii reziduali acumulaţi în
timp, formează nişte granule denumite granule de lipofuscină.
Funcțiile lizozomilor sunt următoarele:
1) apărare prin fagocitarea microorganismelor de granulocite
macrofage;
2) repararea și reînnoirea plasmalemei;
3) reînnoirea celulelor prin fagocitarea resturilor celulare îmbătrânite
și îndepărtarea lor de către lizozomii macrofagelor.
4) absorbția proteinelor (de exemplu recuperarea proteinelor
plasmatice filtrate de către nefrocitele tubului contort proximal);
5) controlul activității de secreție celulară prin care lizozomii
finalizează produșii de secreție sintetizați în celulele endocrine și
exocrine;
6) catabolismul glicoproteinelor prin care glicoproteinele alterate din
circulația sanguină sunt degradate în hepatocite;
7) reglarea metabolismului celular al colesterolului prin care
moleculele de LDL sunt supuse acțiunii lizozomilor, eliberând
colesterolul care difuzează în citosol, unde sintetizează producția de
colesterol;
8) intervin în procesul de apoptoză (moarte celulară programată);
9) secreția unor hormoni (scindarea unor hormoni tiroidieni din
stocurile tireoglobulinice);
10) regenerarea bastonașelor din celulele vizuale ale retinei.

5.6.2 Peroxizomii

Peroxizomii sunt organite celulare prezente în citosolul tuturor

celulelor animale și vegetale şi se caracterizează printr-un conţinut
bogat de peroxidaze (enzime care intervin în procesele de sinteză şi
descompunere a peroxidului de hidrogen sau a apei oxigenate).
Ei au fost observați la microscopul electronic în rinichi și
identificați ca structuri celulare „microbodies” în celulele epiteliale ale
nefronului și în hepatocite.
Numărul peroxizomilor în celule variază funcţie de tipul celular
şi de activitatea celulei. În hepatocit numărul peroxizomilor este mai
131
mare decât al lizozomilor, aceste organite fiind implicate în procesele
de detoxifiere ale organismului.
Forma peroxizomilor este sferică sau ovalară uneori se
întâlnesc și forme neregulate. În nefrocite și hepatocite, peroxizomii
apar sub formă de corpusculi globulari, având un diametru de 1,5 nm.
Dimensiunile peroxizomilor sunt de aproximativ 0,5-1 nm,
putând varia de la o celulă la alta.
În funcție de mărime se deosebesc două categorii de
peroxizomi: macroperoxizomi cu diametrul cuprins între 0,5-1,5 nm și
microperoxizomi cu diametrul de 0,1-0,4 nm.

Fig.73 Organizarea ultrastructurală a peroxizomilor

-schemă;
1-membrană; 2-matrice; 3-cristaloid.

Organizarea ultrastructurală. Peroxizomii sunt delimitați de o

endomembrană groasă de 6,5-8 nm și conțin o matrice fină, granulară,
ce poate conține o zonă centrală densă numită miez sau cristaloid.
Cristaloidul este format din mănunchiuri paralele de tuburi
dense la fluxul de electroni, iar în secțiune transversală prezintă
imaginea unui fagure de miere. Cristaloidul apare numai la anumite
specii și conține uratoxidaza.
Matricea peroxizomilor apare mai întunecată la fluxul de
electroni decât matricea lizozomilor. Endomembrana peroxizomilor
este diferită față de membrana reticulului endoplasmic prin prezența
polipeptidelor şi enzimelor din structura sa.
Uneori s-a putut identifica o continuitate între membrana
microperoxizomilor şi a reticulului endoplasmic neted, dar şi o
132
continuitate a membranei de la un peroxizom la altul, formând un
reticul peroxizomal, ce apare diferit de reticulul endoplasmic.
Biogeneza peroxizomilor se realizează din reticulul
endoplasmic prin dilatarea şi desprinderea unor părţi terminale ale
cisternelor, care sunt pozitive pentru catalază. Peroxizomii se
formează prin reticulul endoplasmic și complexul Golgi.O parte din
enzimele peroxizomale se pot sintetiza în reticulul endoplasmic rugos,
iar altele cum ar fi catalaza și uricaza se sintetizează în ribozomii liberi,
după care sunt dirijate spre peroxizomi direct prin citosol.
Din punct de vedere chimic peroxizomii conţin proteine
astructurale, lipide şi enzime speciale: catalaza, uratoxidaza, D-
aminoacidoxidaza, enzimele ciclului glioxilat.
Catalaza este enzima marker a peroxizomilor. Aceste enzime
diferă ca număr şi specificitate de la un peroxizom la altul. Astfel,
peroxizomii renali nu conţin sistemul enzimatic al beta-oxidării.
Peroxizomii au funcţii multiple, cea mai importantă fiind
funcţia respiratorie, realizată prin intermediul oxidazelor.
Acestea folosesc oxigenul molecular pentru oxidarea directă a
unor substraturi variate, producând peroxidul de hidrogen (H 2O2),
acesta fiind un produs toxic pentru celule şi va fi descompus prin
intermediul catalazelor până la oxigen şi apă.
O altă funcţie a peroxizomilor este cea de intervenţie în
metabolismul acizilor nucleici, prin intermediul uratoxidazei putând
descompune bazele purinice ca adenina şi guanina.
Peroxizomii intervin împreună cu mitocondriile în procesul de
beta-oxidare a acizilor graşi sub acţiunea enzimei acetil-Co-A-
oxidaza, rezultând peroxidul de hidrogen (H2O2) .
O funcţie importantă a peroxizomilor este cea de detoxifiere a
organismului, prin posibilitatea acestor organite de a neutraliza o serie
de molecule toxice precum alcoolul, fenolii, acidul formic,
formaldehidele.Participă la reglarea metabolismului glucozei, prin
enzima denumită alfa-hidroxiacidoxidaza, care catalizează oxidarea
lactatului la piruvat.
Peroxizomii participă şi la procesul de gluconeogeneză în urma
căruia se sintetizează glucoză pe seama unor precursori neglucidici.
Pentru realizarea acestui proces sunt necesare enzimele: alfa-
hidroxiacid-oxidaza şi D-amino-acidoxidaza (sau aminotransferaza).
Aceste enzime realizează transferul ireversibil al grupărilor
amino- de la unii aminoacizi cum ar fi leucina și fenilalanina, formându-
se în acest fel alfa-cetoacizii care reprezintă substratul pentru
gluconeogeneză.

133
 Peroxizomii au rol şi în procesul de termogeneză. În ţesutul
adipos brun există un număr mai mare de peroxizomi, comparativ cu
alte celule.

5.7 Incluziunile celulare

Incluziunile celulare, sau citoplasmice sunt formaţiuni prezente

în matricea citoplasmatică în care pot fi depozitaţi temporar sau
definitiv diferiți produşi ai metabolismului.
Incluziunile sunt constituite din: substanţe de rezervă
reprezentate de proteine, glucide, lipide, vitamine, minerale, cristale şi
cristaloizi; produşi de elaborare reprezentate de granule de zimogen,
granule de mucus, granule de pigment etc.; produşi de dezasimilaţie
de exemplu pigmentul lipofuscinic.

Fig.74 Incluziuni citoplasmatice-schemă;

• glicogen: 1-granule; 2-blocuri; 3-depozite perinucleare;
• protide: 4-granule de keratohialină; 5-mucopoliozide neutre
prezente în glandele uterine;
• lipide: 6-picătura lipidică în adipocit alb; 7-cristale Reinke în
celulele glandei interstițiale din testicul; 8-granule de zimogen în
celulele seroase; 9- melanina în melanocite.

134
 Proteinele de rezervă se depozitează în fibrele musculare, în
hepatocite şi în ovulul de mamifer și pasăre. Se pot prezenta ca granule
fine sau mase omogene, iar la impregnație argentică apar brune.
Lipidele reprezentate de trigliceride, se prezintă sub forma unor
picături sferice de diferite mărimi. Ele se evidenţiază în secţiuni,
obţinute la criostat, unde se pot colora în galben (cu Sudan III), în roşu
(cu SARLACH), în negru (cu Sudan negru).
Lipidele de rezervă apar în mod frecvent: în hepatocite în
cantităţi diferite în stări fiziologice şi patologice; în celulele elaboratoare
de hormoni steroizi din corticosuprarenală, ovar, corp luteal, testicul, în
ţesutul adipos alb, în ţesutul adipos brun sub formă de picături mici.
Glucidele apar sub formă de granule de glicogen, mai ales în
hepatocite şi în fibrele musculare. La microscopul optic se evidenţiază
histochimic prin metoda PAS (Periodic Acid Schiff) sau prin metoda
Carmin BEST, când apar în nuanțe de roșu intens, organizate în
grupuri.
La microscopul electronic glicogenul apare sub formă de
particule mari denumite particule alfa cu aspect neregulat sau de
rozetă cu diametrul de 150 nm și particule mici, cu formă de bastonaşe
lungi de 20 - 30 nm care se mai numesc particule beta.
Vitaminele sunt prezente în numeroase celule, ele se pot
evidenţia prin fluorescenţă naturală în celulele epiteliale în cazul
vitaminei A, sau prin impregnaţie argentică în celulele
corticosuprarenalei, în gonade, hepatocite şi fibre musculare ca în
cazul vitaminei C.
Incluziile minerale reprezentate de granule de fier, cupru,
potasiu, calciu se pot evidenţia prin metode citochimice.
În citoplasma celulelor interstiţiale Leydig au fost evidențiate
incluziuni cristaloide fine denumite cristalele REINKE cu aspect
polimorf.
Incluziuni citoplasmatice reprezintă și produșii de elaborare
ai celulelor. Astfel, sunt granulele de zimogen care se acumulează la
polul apical al celulelor seroase din pancreas; granulele de mucigen
care se întâlnesc la polul apical al celulelor mucoase şi în celulele
caliciforme; hormonii, în celulele glandelor endocrine; pigmenții
reprezentați de pigmentul de melanină în melanocite.
Pigmenţii sunt de două categorii: pigmenți endogeni și pigmenți
exogeni.
Pigmenții endogeni sunt: pigmenții carotenoizi, pigmenții
cromolipoizi, pigmenţii melanici și pigmenții cu nucleu tetrazolic.

135
 Pigmenții carotenoizi apar asociaţi cu lipidele şi din această
categorie fac parte: pigmentul lipocrom care se întâlnește în
pigmentul țesutului adipos la cabaline, luteina prezentă în celulele
corpului galben din ovarul mamiferelor, carotenproteinele
reprezentată de iodopsină şi rodopsină din celulele cu conuri şi
bastonaş din retină.
Pigmenții cromolipoizi sunt pigmenţi de culoare brună sau
neagră de exemplu lipofuscina, care rezultă în urma dezasimilaţiei în
neuroni, hepatocite, celulele din zona reticulară a corticosuprarenalei,
miocard, celulele interstiţiale Leydig etc.
Pigmenţii melanici au nuanțe diferite și pot fi negrii, bruni sau
galbeni. Cel mai cunoscut este melanina, prezentă în melanocitele
pielii, irisului, stratului pigmentar din retină etc.
Pigmenţii cu nucleu tetrazolic sunt reprezentaţi de:
hemoglobină în eritrocite, mioglobina în muşchi, hemosiderina în
celulele sistemului macrofagic monocitar din măduva hematogenă,
splină, ficat etc.
Pigmenţii exogeni provin din mediul extern şi sunt încorporaţi
prin aer sau prin furaje. Se pot prelua o serie de substanțe colorate de
diferite origini care se acumulează în țesuturi și produc impregnarea
acestora determinând devieri de la coloraţia naturală specifică.
Impregnarea cu particule de praf de cărbune produce
antracoza, întâlnită la toate speciile, dar cu localizări mai frecvente în
pulmoni la carnasiere, la nivelul ganglionilor bronşici, la taurine şi la
nivelul mucoasei duodenale la păsări;
La nivelul acestor organe particulele sunt reținute de către
macrofage.
La animalele aflate în zonele mai bogate în pulberi de fier s-a
putut diagnostica sideroza care prezintă localizare pulmonară sau în
celulele epiteliale ale mucoasei arborelui bronșic.
Animalele care se hrănesc de pe terenurile cu nisipuri foarte
fine prezintă silicoză.
Când hrănirea animalelor este făcută cu furaje bogate în
pigmenți naturali precum furajele bogate în caroten din morcov, se
poate constata o coloraţie gălbuie a ficatului și a celorlalte ţesuturi.
Acest fenomen a fost pus în evidență la suinele de reproducție
care au fost hrănite cu cantități mari de morcovi.

136
 6. Reproducerea celulară

Reproducerea celulară reprezintă substratul material al eredității

care asigură continuitatea în timp a celulelor de-a lungul generațiilor.
Celula are capacitatea de reproducere și păstrare identică a
structurii și implicit păstrarea identică a caracterelor organismelor din
care provin.
Acest proces are loc în timpul diviziunii celulare în urma unor
fenomene de reproducere biochimică sau moleculară realizate prin:
aport la nivelul celulei de materiale nutritive, prezența unor fenomene
de producere a energiei necesare acestor procese și informația
genetică existentă prin acizii nucleici la nivelul fiecărei celule. Prin
reproducere biochimică rezultă dublarea masei celulare și a
componentelor celulare.
Reproducerea biochimică se desfășoară pe parcursul a patru etape:
a) etapa de acumulare a unor substanțe anorganice utilizate ca
materiale nutritive în procesul de reproducere;
b) etapa de sinteză a substanțelor organice din materiale
anorganice, de exemplu: aminoacizi și monozaharide;
c) etapa de biosinteză a proteinelor;
d) etapa de sinteză de ADN care se realizează prin: replicarea ADN-
ului prin condensarea cromozomilor; diferențierea cromozomilor prin
formarea fusului de diviziune; dispunerea cromozomilor pe filamentele
fusului de diviziune; separarea cromozomilor; formarea celor două
celule fiice.

6.1 Ciclul celular

Reproducerea celulară implică evenimente multiple și complexe

care se succed ciclic și constituie ciclul celular.
Ciclul celular este perioada de timp scursă între momentul
apariției unei celule și momentul încheierii propriei sale diviziuni.
Ciclul celular se împarte în două mari perioade distincte și
anume :
1) interfaza sau intercineza reprezentată de perioada situată
între două diviziuni succesive.
2) diviziunea celulară reprezentată prin amitoză, mitoză și
meioză.
Interfaza constituie perioada cu activitate metabolică cea mai
intensă, deoarece acum se sintetizează ADN, ARN și proteine. Sinteza
ARN-ului și a proteinelor are loc în toată interfaza, pe când sinteza
137
ADN-ului are loc numai într-o anumită perioadă numită perioada
sintetică (S). Înaintea perioadei sintetice (S) există o perioadă
presintetică (G1), iar după aceasta urmează o perioadă postsintetică
(G2).
Ciclul celular cuprinde 4 perioade succesive:
• G1-intervalul de timp de la sfârșitul mitozei până la începutul
sintezei de ADN;
• S - perioada sintezei de ADN (duplicația ADN-ului);
• G2- intervalul de timp dintre sfârșitul sintezei de ADN și
începutul diviziunii celulei;
• M- mitotică.
În ambele perioade G are loc o creștere considerabilă a celulei
dublându-se toate componentele celulare.
Durata ciclului variază în funcție de specie, de tipul celular, astfel
la celulele eucariote este de 10-25 ore, diviziunea durând 1 oră.
Perioada G1 este cea mai variabilă de la o specie la alta.Pe
parcursul acestei perioade nu se înregistrează noi sinteze de ADN, iar
celulele conțin cantitatea de ADN caracteristică speciei sau a țesutului
respectiv.
La om, cantitatea de ADN a nucleilor diploizi rămâne constantă
pe parcursul perioadei G1. Fibra nucleozomală unitară formează în
anumite locuri de-a lungul cromozomilor împachetări mai voluminoase,
denumite cromomere în raport cu proteinele matriceale.
Aglomerarea mai multor cromomere dă naștere blocurilor de
heterocromatină. Fibrele de cromatină dintre blocurile heterocromati-
nice sunt mai puțin împachetate, constituind eucromatina.
Biosinteza proteică depinde de activitatea genică transcripțio-
nală de eucromatină, care elaborează diferiți mesageri sub formă de
ARNm care au rol în biosinteza proteică citoplasmatică.
Perioada S este constantă pentru un anumit tip celular.În
această etapă are loc dublarea cantității de ADN. Această replicare
necesită separarea celor două lanțuri de ADN în punctele de inițiere.
Fiecare lanț devine model complementar al altui lanț nou care se
sintetizează enzimatic.
Perioada G2 începe odată cu terminarea replicării
heterocromatinei. Sintezele de ADN persistă, iar cantitatea de ADN
este dublă față de G1.
Perioada M sau mitotică se caracterizează prin separarea
duplexurilor de cromozomi în cele două celule fiice, în care
materialul genetic se va distribui în mod egal după care celulele trec în
perioada G1 reluându-se ciclul celular.

138
 Durata ciclului celular variază considerabil în funcție de specie,
de tipul și funcțiile celulei, precum și de condițiile de mediu. Această
variație se remarcă numai în ceea ce privește durata perioadei G 1, în
care unele celule pot rămâne chiar ani de zile.
După depășirea perioadei G1, perioada de timp necesară pentru
parcurgerea perioadei S și perioadei G2, este relativ constantă pentru
toate tipurile celulare.
Pentru o celulă de mamifer, în cultură, durata ciclului celular este
de 16 ore: perioada G1-durează 5 ore; perioada S ( a sintezei de
ADN) este de 7 ore; perioada G2 se desfășoară timp de 3 ore și
perioada M durează 1 oră.
Parcurgerea ciclului celular de către celule este reglată de o
serie de molecule de semnalizare intracelulare și extracelulare care
monitorizează și coordonează toate procesele manifestate în acest
interval de timp.
Efectul factorilor de creștere asupra proliferării celulelor animale
reprezintă un exemplu de reglare a ciclului celular prin semnale
extracelulare. Diferite procese celulare cum ar fi: creșterea celulară,
replicarea moleculelor de ADN și mitoza sunt coordonate pe tot
parcursul ciclului celular. Această coordonare se realizează trecând
printr-o serie de puncte de restricție sau control care reglează
parcurgerea fazelor ciclului celular.
Cel mai important punct de restricție este cel de trecere din
etapa G1 în S. Depășirea acestuia este variabilă de la o celulă la alta.
Se presupune că există o proteină instabilă care se acumulează în
citoplasmă, denumită proteina U, care la o anumită concentrație
determină inițierea replicării ADN-ului.
Celulele se pot afla la un moment dat în condiţii nefavorabile,
care pot stopa sinteza de proteine în general şi implicit sinteza proteinei
U; în acest caz faza S nu se declanşează, celula supravieţuiește
sintetizându-şi minimul proteic de întreţinere.
Al doilea punct de restricție în ciclul celular este cel de trecere
din G2 la mitoza M, și este legat de începerea procesului de
condensare a cromatinei, fenomen care trebuie să preceadă
declanșarea mitozei.
În celule există o proteină specială (proteinkinaza solubilă), care
catalizează fosforilarea histonelor H1 începând astfel condensarea
cromatinei şi evidenţierea cromozomilor.
În funcție de modul în care celulele parcurg ciclul celular, se pot
clasifica în 3 categorii:

139
 1) celule oprite în faza G1 care după diferențierea în cursul
dezvoltării embrionare și-au pierdut capacitatea de a se divide pe toată
durata vieții (neuronii, miocardocitele, rabdocitele, leiocitele, hematiile);
2) celule care au o durată de viață scurtă și se divid foarte rapid
(celulele stem din măduva osoasă hematogenă, epiderm, epiteliul
mucoasei intestinale, celulele liniei seminale etc.).
3) celule cu capacitate moderată de multiplicare, dar care în
anumite condiții se divid rapid (hepatocite, fibroblastele din piele,
celulele endoteliale ale vaselor de sânge, celulele glandelor endocrine
etc.);
Aceste celule se pot găsi în două compartimente la nivelul
țesuturilor : primul compartiment este reprezentat de compartimentul
proliferativ ce cuprinde celulele care se divid foarte rapid, iar al doilea
compartiment este reprezentat de compartimentul neproliferativ
constituit din celule care nu se divid decât sub influența anumitor factori
(celule stem).
Trecerea celulelor prin fazele ciclului celular este controlată de
anumite complexe de cicline și protein-kinaze dependente de cicline.
Modificările apărute ca urmare a interacțiunilor dintre cele două
componente, declanșează evenimentele ciclului celular.
Aceste evenimente se clasifică în :
a) evenimente declanșate de depășirea punctului de start :
- inițierea replicării ADN-ului;
- replicarea centrilor organizatori ai microtubulilor.
b) evenimente care au loc pe parcursul derulării replicării ADN.
c) evenimente inițiate în momentul intrării celulei în mitoză:
- asamblarea fusului de diviziune;
- condensarea cromatinei;
- dezorganizarea membranei nucleare.
d) evenimente ce marchează finalizarea procesului mitotic:
- dezasamblarea fusului de diviziune;
- segregarea cromozomilor;
- decondensarea cromatinei;
- reorganizarea membranei nucleare;
- citokineza.

Ciclinele constituie un grup restrâns de proteine a căror sinteză

se realizează dependent de perioadele ciclului celular. Acestea
activează kinazele formând cu acestea complexe ce prezintă activitate
kinazică. Pe parcursul formării complexelor, ciclinele induc modificări
conformaționale și de locație a kinazelor ceea ce conferă acestora
specificitate în fosforilarea diferitelor substrate.
140
 Specificitatea activității catalitice a complexelor ciclină/kinază se
află la baza parcurgerii de către celulă a ciclului celular.
Ciclinele se clasifică în trei grupe:
a) ciclinele perioadei G1: ciclinele D și E;
b) ciclinele perioadei S: ciclina A;
c) ciclinele perioadei M (cicline mitotice): ciclina B.
Protein-kinazele dependente de cicline au un rol important în
controlul ciclului celular, operând la nivelul punctelor de graniță G1/S și
G2/M, fiind prezente pe tot parcursul ciclului celular.

6.2 Diviziunea celulară

Diviziunea celulară constă în totalitatea fenomenelor biologice

care conduc la formarea dintr-o celulă mamă a două celule fiice.
În esență, diviziunea celulară este etapa ciclului celular în care
se distribuie materialul biologic celular la cele două celule fiice.
Aceasta se poate realiza în două moduri: diviziune directă
(amitoza) și diviziune indirectă : mitoza și meioza.

6.2.1 Diviziunea celulară directă sau amitoza

Diviziunea directă sau amitoza este un tip de diviziune

caracteristic organismelor unicelulare. Amitoza se descrie la
metazoare și la mamifere în condiţii patologice (în ţesuturile pe cale de
regenerare şi în procese tumorale).
Diviziunea se caracterizează prin lipsa aparentă a aparatului
mitotic. Din amitoză rezultă celule în care distribuţia materialului
genetic este inegală. Cele mai frecvente tipuri de amitoză sunt:
amitoza prin strangulare şi amitoza prin clivare.
Amitoza prin strangulare întâlnită la organismele inferioare se
caracterizează prin producerea unei strangulări a nucleului şi
citoplasmei în regiunea ecuatorială. Acest fenomen are loc simultan,
de cele mai multe ori.
În urma acestei amitoze rezultă două celule care pot fi egale
sau inegale morfologic și genetic.
Amitoza prin clivare constă în “fisurarea” (clivarea)
nucleului şi citoplasmei după o linie meridională. Amitoza prin
clivare a fost observată la celulele Leydig din glanda interstiţială a
testiculului.

141
 6.2.2 Diviziunea celulară indirectă

Diviziunea celulară indirectă este un proces biologic complex

caracterizat prin modificări sincrone în citoplasmă şi nucleu, care
determină împărţirea egală la cele două celule fiice, a materialului
genetic.
Diviziunea indirectă este de două tipuri: mitoza şi meioza.
Mitoza sau diviziunea ecuațională este întâlnită la celulele somatice cu
excepţia celor care nu se divid.
O caracteristică esențială constă în faptul că cele două celule
fiice rezultate din diviziunea celulei parentale, au aceeaşi cantitate de
ADN și implicit acelaşi număr de cromozomi ca şi celula din care
provin.
Meioza este o diviziune de tip reducţional, care se
caracterizează prin reducerea la jumătate a numărului de cromozomi
în celulele fiice și este specifică procesului de gametogeneză .

6.2.2.1 Mitoza

Mitoza este o diviziune ecuațională sau diploidă precedată de

un stadiu preparativ numit interfază sau intercineză. Este
caracteristică celulelor somatice, iar pe parcursul acesteia celulele își
sintetizează proteinele, fosfolipidele, acizii nucleici.
Mitoza costituie stadiul distributiv și se desfășoară în
următoarele faze: profaza (împreună cu prometafaza), metafaza,
anafaza şi telofaza.
Durata mitozei la om este de aproximativ 60 minute : profaza
durează 30 minute (50%), metafaza 8 minute (13,4%), anafaza 4
minute (6,6%) şi telofaza 10 minute (30%).
Profaza se caracterizează prin evidențierea în citoplasmă a
primului semn al intrării celulei în diviziune mitotică și anume diviziunea
centrului celular sau centrozomului. Acest proces începe cu
îndepărtarea celor doi centrioli ce migrează spre cei doi poli ai celulei,
iar între ei se formează o serie de filamente alcătuite din microtubuli
ce dau aspect de fus.
Fusul de diviziune este format din filamente sau fibre.Fiecare
fibră este constituită din 100 de microtubuli împreună cu proteinele
asociate acestora. Fibrele care alcătuiesc fusul de diviziune sunt de
două feluri:
a) fibrele polare sunt mai lungi, leagă cei doi centrozomi între
ei şi se întind între cei doi poli ai celulei;

142
 b) fibrele scurte sau cinetocorice se prind cu un capăt de
cromatidele cromozomilor şi cu celălalt de centrozom și servesc la
aşezarea în poziţie a cromozomilor şi la deplasarea lor ulterioară către
cei doi poli.
În nucleu se produc următoarele fenomene: nucleolul dispare,
cromatina nucleară se condensează şi se spiralizează sub forma unui
ghem numit spirem.
Se poate observa apariţia treptată a cromozomilor, sub formă
de bastonaşe. Dispariţia nucleolului este cauzată de separarea celor
patru componente a acestuia, când partea fibroasă, granuloasă şi
cromozomică se ataşează la fragmentele SAT ale cromozomilor, iar
partea amorfă se amestecă cu nucleoplasma.
Prometafaza se caracterizează prin dispariţia nucleolemei sub
acţiunea unei enzime denumită proteinkinaza solubilă.
Această proteină se află în lizozomi și produce fosforilarea
proteinelor componente ale membranei nucleare şi dezasamblarea
învelişului nuclear. Are loc şi interacţiunea cromozomilor care s-au
individualizat complet cu fibrele fusului de diviziune. Cromozomii se vor
îndrepta spre zona ecuatorială a acestuia, cu viteză de deplasare
diferită, cromozomul "X” fiind ultimul care ajunge.
Metafaza se caracterizează prin clivarea longitudinală a
cromozomilor, prin care se despart cele două cromatide fiice. Datorită
clivajului longitudinal are loc dublarea numărului de cromozomi şi
repartizarea în mod egal a materialului genetic la cele două celule
fiice.
Metafaza se caracterizează prin faptul că cromozomii apar
puternic spiralizaţi şi condensaţi şi se ataşează de fibrele scurte
ale fusului de diviziune. Cromozomii se dispun în zona ecuatorială a
fusului de diviziune şi formează placa ecuatorială sau placa
metafazică prin dispunerea acestora perpendicular pe axa fusului
nuclear de diviziune.
Se produce clivajul longitudinal al acelor două cromatide
surori, iar la finalul metafazei se desăvârşeşte acest clivaj şi la nivelul
centromerului, care se divide şi el rezultând un număr dublu de
cromozomi.
Acest proces creează premisele pentru o repartizare egală a
materialului genetic în cele două celule fiice.
Anafaza se caracterizează prin deplasarea cromozomilor
spre cei doi poli ai celulei și anume jumătate din cromozomi se
deplasează la un pol, iar jumătate spre celălalt pol. Această deplasare
a cromozomilor este realizată în urma mișcării spre cei doi poli celulari
a fibrelor cinetocorice care trag după ele cromatidele atașate și
143
alungirii fibrelor polare care împing cei doi cromozomi
îndepărtându-i unul de celălalt.
Telofaza începe în momentul în care cele două grupe
cromozomiale au ajuns la cei doi poli ai celulei. Cromozomii fuzionează
într-un spirem, în jurul căruia se formează câte o membrană nucleară.
Sistemul se transformă într-o reţea de cromatină şi în paralel, are loc
despicarea citoplasmei la nivelul plăcii ecuatoriale, fenomenul fiind
denumit citodiereză.
Citodiereza debutează prin apariția unui șanț de diviziune
denumit fragmoplast pe suprafața celulară.
Fragmoplastul este legat de existența sub plasmalemă a unui
inel contractil de actină care interacționează cu miozina globulară.În
prezența ionilor de calciu inelul se contractă, își micșorează lumenul și
astfel va împărți celula în două fragmente egale pe linie ecuatorială. În
felul acesta au rezultat două celule fiice care vor avea suprafaţa
membranelor mai mare decât a celulei mame. Celula mamă îşi
,,pregăteşte”din timp o rezervă de membrane, iar înaintea declanşării
diviziunii, celula prezintă un număr mare de microvili, văluri şi
membrane ondulante.
Prin mitoză dintr-o celulă mamă se formează două celule fiice,
fiecare având o cantitate de ADN egal cu celula mamă și același număr
de cromozomi.
După gradul de asemănare între celulele fiice şi celula mamă se
descriu patru forme de mitoze:
Mitoza homoplastică (homotipică) este mitoza în care din
diviziune rezultă două celule fiice egale între ele şi egale cu celula
mamă. Se întâlneşte numai la celulele foarte tinere, celulele
mezenchimale.
Mitoza heteroplastică (heterotipică) este mitoza în care din
diviziune rezultă cele două celule care sunt similare între ele dar mai
mature decât celula mamă. Acest tip de mitoză se mai numește
mitoză de diferenţiere.
Mitoza homoheteroplastică (asimetrică) este mitoza din care
rezultă cele două celule fiice, diferite, una având talie mai mare iar
cealaltă are talie mai mică, una seamănă cu celula mamă, iar cealaltă
este diferită.
Mitoza de diferenţiere (de întinerire) este mitoza în urma căreia
din celula mamă iau naștere două celule fiice tinere mult mai active
(de exemplu din diviziunea limfocitului se formează două limfoblaste).
Mitoza este determinată de o serie de factori şi anume: factori
generali, factori intracelulari şi factori intercelulari.

144
 Factorii generali sunt reprezentaţi de: temperatură, lumină,
vitamine sau hormoni (tiroidieni, hipofizari etc).
Factorii intracelulari sunt reprezentaţi de modificarea
raportului nucleo-nucleolar, nucleo-plasmatic ca urmarea proceselor
de sinteză intracelulară, ducând la mărirea volumului celular, iar ca
urmare nu mai poate fi controlat de către nucleu și este necesară
diviziunea celulei.
Factorii intercelulari relevă că în fiecare ţesut există un anumit
raport optim între celulele mature (care funcţionează normal), celulele
bătrâne (uzate) şi celulele care se divid. Modificarea acestui raport prin
moartea unei celule sau a unui grup de celule determină declanşarea
diviziunii mitotice în alt grup de celule, astfel că raportul între cele trei
grupe celulare rămâne aproximativ constant .

6.2.2.2 Meioza

Meioza (diviziunea reducţională) este diviziunea de formare a celor

doi gameţi: spermatozoidul şi ovulul. Meioza se caracterizează prin
faptul că în celulele fiice numărul de cromozomi se reduce la
jumătate , astfel că de la celule diploide se ajunge la celule haploide
ce vor avea doar un singur set de cromozomi, câte unul din fiecare
pereche de omologi şi câte un cromozom de sex.
Este important, deoarece în procesul de fecundaţie, din două celule
haploide rezultă o celulă diploidă și se reface zestrea de cromozomi a
speciei.
Meioza are o semnificaţie biologică profundă. Reducerea la
jumătate a numărului de cromozomi, are loc prin două diviziuni
indirecte succesive, meioza I şi meioza II.
Meioza I este o diviziune indirectă de tip reducţional în timp ce
meioza II este de tip nereducţional fiind o mitoză homoplastică.
Astfel, din fiecare celulă diploidă care intră în meioză, rezultă patru
celule haploide respectiv patru spermatide la sexul mascul şi trei
globuli polari împreună cu un ovul matur la sexul femel.
Meioza I cuprinde următoarele faze: profaza, metafaza, anafaza şi
telofaza. Meioza I este un proces foarte complicat, în care fenomenele
caracteristice se desfășoară pe parcursul profazei.
Această fază este de lungă durată deoarece meioza I poate să se
dureze de la câteva zile, luni sau câţiva ani (în funcţie de specie),iar
profaza reprezintă 90% din durata totală a acesteia.
Fenomenele caracteristice profazei au loc mai ales la nivelul
nucleului. Profaza I este deosebit de complexă și se produc o serie de

145
evenimente biologice. Profaza are următoarele subfaze: leptonema,
zigonema, pachinema, diplonema şi diachinesis.
Leptonema (leptos= subţire, nema= filament) este prima fază
în care se produce condensarea cromatinei, iar cromozomii au
aspectul unor filamente foarte subţiri. Cromozomii sunt în număr
diploid, ataşaţi cu un capăt de membrana nucleară și sunt neclivaţi
longitudinal. Spre finalul acestei perioade începe procesul de
spiralizare şi condensare a cromozomilor şi ca urmare ei devin tot
mai vizibili prezentând îngroşări pe lungime.
Zigonema este faza în care cromozomii omologi, unul din setul
matern şi unul din setul patern se apropie între ei şi se alipesc dar fără
a fuziona. Această apropiere şi alipire se numește conjugarea
cromozomilor sau "sinapsa”. Conjugarea poate începe de la capete
sau de la mijloc, fenomenul de alipire se aseamănă cu "închiderea unui
fermoar”. Pe parcursul aceastei faze cromozomii sunt dedublaţi, iar în
fiecare cromatidă se află o cantitate dublă de ADN. Cromozomii
omologi sunt uniţi prin una sau mai multe sinapse care care formează
complexul sinaptonemal şi formează cromozomii bivalenţi sau
tetradele. Complexul sinaptonemal este o reţea de proteine care
realizează o aliniere perfectă a genelor, astfel că genele alele vin faţă
în faţă necesar realizării fenomenului de "crossing-over”.
Pachinema (pachys = gros) este faza în care cromozomii
bivalenţi apar foarte groşi fiind dubli, iar cel mai important în această
subfază este fenomenul de "crossing-over”. Acest fenomen se
caracterizează prin ruperea unui segment dintr-o cromatidă maternă
și ruperea unui segment dintr-o cromatidă paternă. Prin unirea
încrucişată a celor două segmente dizlocate se realizează un schimb
reciproc de gene între cromozomii angajaţi în conjugare.
Acest schimb de gene între cromozomii omologi are o
importanţă deosebită în ereditate, ducând la formarea unor cromozomi
şi respectiv gameţi recombinaţi genetic. În urma crossingover-ului,în
cromozomul bivalent, vor exista 4 cromatide din care una este pură
maternă alta este pură paternă şi două sunt recombinate. Schimbul de
gene între cromozomii omologi denumit recombinare genetică sau
crossing-over, are importanță în transmiterea caracterelor
ereditare și este universal.
În diplonemă (diplos = dublu) cromozomii omologi încep să se
separe, cromatidele rămânând unite numai în anumite puncte care se
numesc chiasme, locul unde se produce crossing-overul. Are loc o
despiralizare a cromozomilor care face posibilă sinteza de ARNm,
copierea informaţiei genetice de pe ADN şi sinteza de proteine
necesară vieţii celulei.
146
 În diachinesis are loc încetarea sintezei de ARN,
recondensarea cromozomilor, care se şi detaşează de învelișul nuclear
intern. În această fază fiecare cromozom bivalent conţine patru
cromatide, din care două sunt surori şi două sunt omoloage, nesurori.
Cromatidele surori sunt unite prin centromeri, iar cele omoloage sunt
unite prin chiasme.

Fig.75 Comparația între mitoză și meioză-schemă.

Prometafaza I se caracterizează prin dispariţia membranei

nucleare şi a nucleolului, iar în citoplasmă are loc diviziunea
centrozomului şi organizarea fusului de diviziune.
În metafaza I cromozomii bivalenţi se orientează spre fusul de
diviziune şi se ataşează de fibrele acestuia, formându-se placa
metafazică sau placa ecuatorială.

147
 Anafaza I începe prin deplasarea cromozomului bicromatidic
către un pol al celulei, iar celălalt cromozom, bicromatidic se
deplasează către polul opus. Cromatidele fiecărui cromozom nu se
despart și ca urmare ele rămân atașate la nivelul centromerului. Ca
urmare a fenomenelor din profaza I, numărul cromozomilor care ajung
la fiecare din cei doi poli ai celulei este egal cu jumătate din numărul
iniţial de cromozomi ai celulei parentale.
După terminarea meiozei I, urmează interfaza, pe parcursul
căreia nu se mai sintetizează ADN şi este urmată imediat de o mitoză
homoplastică care este de fapt meioza II.
Meioza II este considerată o mitoză obişnuită, ecvațională, ce
asigură repartizarea egală a copiilor cromozomiale din cele două celule
fiice și în consecință formarea gameților. Etapele celulare sunt similare
cu cele întâlnite în cadrul diviziunii mitotice.
În profaza II intră cele două celule haploide rezultate din prima
parte a diviziunii reducţionale după gradul de asemănare între celulele
fiice şi celula mamă, se organizează fusul de diviziune apoi dispar
membranele nucleare și nucleolii.
În metafaza II cromozomii dedublaţi şi recombinaţi se dispun pe
placa metafazică iar la finalul acesteia se produce clivajul longitudinal
al cromatidelor, astfel că va rezulta un număr dublu de cromozomi.
În anafaza II, cromozomii se îndreaptă spre cei doi poli. Are loc
organizarea spiremului, iar membrana nucleară şi nucleolul se
structurează din nou.
În telofaza II se produce şi citodiereza, astfel că în finalul
meiozei II rezultă patru celule haploide (n cromozomi).

148
 7. DIFERENȚIEREA ȘI EVOLUȚIA CELULELOR

Diferențierea celulară constă în procesul de specializare a

celulelor nediferențiate, care nu au funcții specifice. Prin acest proces
celulele capătă structuri specializate care permit dezvoltarea unor
funcții specifice.
Dezvoltarea celulelor începe de la o singură celulă sușă apoi se
activează dezvoltarea celulară sub acțiunea ADN-ului.
În urma acestui proces se formează tipuri celulare stabile
pornindu-se de la o singură celulă apoi noi indivizi într-o specie în urma
procesului de reproducere.
De asemenea, se realizează creşterea şi dezvoltarea
organismelor, are loc regenerarea celulelor, a ţesuturilor lezate sau
uzate și evoluţia speciilor prin adaptarea organismelor la mediu.
Diferenţierea celulară este prezentă la toate speciile de plante și
animale având caracter universal în lumea vie. Se desfăşoară pe tot
parcursul vieţii individului, realizând o intensitate maximă în embrioge-
neză. La mamifere, diferenţierea celulară are caracter ireversibil, în
sensul că o celulă diferenţiată nu-şi mai poate redobândi caracterele
embrionare.
La mamifere diferențierea debutează cu fertilizarea oului care
urmează a se divide. După primele două diviziuni apare prin
diferențiere oricare din tipurile celulare funcționale ale adultului.
Celulele care au un potențial maxim de diferențiere sunt
denumite celule pluripotente. Soarta acestor celule se decide pe
parcursul embriogenezei când fiecare celulă este obligată să evolueze
spre un anumit tip de celulă specializată în urma intervenției unor
factori extrinseci.
Celulele care au suferit influența acestor factori se numesc
celule determinate sau direcționate, iar factorul care acționează
asupra celulei se numește factor determinant.
Determinarea micșorează progresiv numărul de celule
specializate. Factorii ce impun celulei selectarea unui anumit parcurs
evolutiv se numesc factori inductivi.
Pentru ca acțiunea lor asupra celulelor să fie posibilă, „celulele
țintă” trebuie să primească anumite mesaje pentru a deveni celule
permisive. Permisivitatea apare ca urmare a unor modificări genetice
și structurale la nivelul membranei celulare determinate de acțiunea
unui alt inductor anterior.

149
 Actiunea primului inductor reprezintă momentul cheie. În funcție
de specie acest fenomen este diferit ca timp, diferențierea celulară
realizându-se prin intervenția unui grup heterogen de factori inductori
ce acționează inițial asupra unei populații de celule pluripotente apoi
asupra unor celule determinate.
În ontogeneză, numărul determinărilor succesive coincide cu
numărul inductorilor. Inductorii și determinarea creează celulele stem
din care iau naștere anumite tipuri celulare specializate.
Astfel, celulele stem din maduva roșie sunt capăt de serie pentru
hematii, leucocite, trombocite.

Etapele diferenţierii celulelor

(după N. Cornilă, 2007)
Etapă Denumirea Exemple Caracteristici Factori
celulei
Iniţială Celula totipo- Zigotul Toate genele Factori
tentă şi primele sunt active determi-
(pluripotentă) 8-16 (derepresate). nanţi.
Blastomere.
Determinării Celule Celule Au gene active Factori
determinate foiţelor şi gene inductori.
(direcţionate) embrionare. inactive
(represate).
Apariţia Celule Celule Sunt permisive; Factori
celulelor stem Creşte inductori.
mezenchimale;
permisive multipotente numărul
Hemohistioblast; genelor
represate.
Hemocitoblast.
Apariţia Celule stem Celule Creşte Factori
celulelor direcţionate multipotenţiale numărul inductori.
progenitoare (formatoare limfoide; genelor
de colonii) Celule represate.
multipotenţiale
mieloide.
Apariţia Celule Proeritroblast; Creşte Factori
celuleor tinere numărul inductori.
Mieloblast;
precursoare (blaşti) genelor
Monoblast;
represate.
Limfoblast .
Apariţia Celulele Neuroni, Numărul de
celulelor mature celule gene active
specializate musculare, este carac-
eritrocite, teristic fiecărui
leucocite. tip celular.

150
 Celulele diferențiale din epiteliu sunt capăt de serie pentru
tipurile de epitelii. Celulele pluripotente nu se întâlnesc la organismul
adult, dar fiecare țesut sau organ are rezerve de celule stem incomplet
diferențiate cu excepția țesutului nervos și muscular.
Diferențierea celulară se produce în două etape:
1) etapa intracelulară ;
2) etapa intercelulară.
Etapa intracelulară se caracterizează prin apariția în interiorul
celulei a unor modificări structurale succesive ce determină apariția
formei și structurii celulare diferențiate.
Etapa intercelulară se realizează între celulele inițiale și
caracterele celulelor provenite din celulele inițiale.
Rezultatul diferenţierii celulare constă în apariția funcţiilor
specifice fiecărui tip celular constituit, contractilitatea celulelor
musculare, mobilitatea spermatozoidului, etc.

7.1 Celulele diferenţiate

Celulele diferenţiate prezintă următoarele caracteristici:

a) specializarea funcţională, ce constituie principalul obiectiv al
diferenţierii celulare;
b) morfologia celulelor diferenţiate (dezvoltarea accentuată a
organitelor celulare este necesară îndeplinirii funcţiilor specifice);
c) compoziţia chimică se datorează acumulării unor proteine
specifice și desfăşurării unor activităţi enzimatice specifice;
d) adezivitatea pe substrat, ce determină formarea ţesuturilor şi
organelor;
e) joncţiunile prin care se realizează legătura dintre celule.
Celulele diferenţiate sunt greu divizibile sau nu se pot divide (de
exemplu neuronul, hematia, celula musculară cardiacă etc).
Celulele diferenţiate divizibile îşi pot regla ritmul de diviziune în
funcţie de necesităţi.Capacitatea de diviziune este mai întârziată sau
inhibată în cazul celulelor cu grad de specializare avansat.
În ţesuturile în care celulele specializate au o durată de viaţă
foarte scurtă, ca urmare a solicitărilor intense se întâlnesc celule tinere,
incomplet diferenţiate, care se pot divide pentru refacerea celulelor
adulte specializate, epuizate.
Când densitatea celulelor atinge un anumit grad într-un ţesut, în
regenerarea epiteliilor sau în culturile de celule, apare inhibiția de
contact când celulele sunt oprite din migrare şi proliferare.

151
 7.2 Celulele nediferenţiate

Celulele nediferenţiate prezintă următoarele particularități:

a) celulele nu au funcţii specifice, acestea pot genera diverse
tipuri de celule specializate în urma determinărilor succesive;
b) celulele nu prezintă structură specifică, ele se aseamănă
între ele și prezintă nucleul mare, eucromatic, o citoplasmă redusă
cantitativ, slab bazofilă datorită numărului scăzut de ribozomi;
c) nu au compoziţii chimice specifice și prezintă adezivitate
pe substrat, încât pot să adere formând ţesuturi sau organe;
d) realizează joncţiuni de tip gap cu alte celule;
e) au capacitate mare de diviziune.
Celulele nediferențiate prezintă inhibiţie de contact, iar când iau
contact cu alte tipuri de celule, se opresc din migrare, putând să
realizeze ţesuturi şi organe.
Celulele mature pot suferi fenomenul de modulaţie şi de
metaplazie.
Modulaţia constă în apariția modificărilor structurale şi
funcţionale în celulele mature, care le fac să semene cu celula tânără
din care au provenit. În culturile de celule fibrocitele se pot transforma
în fibroblaste când se creează anumite condiţii de mediu.
Metaplazia constă în transformare celulelor diferenţiate de un
tip în celule diferenţiate de alt tip. Acest fenomen apare la ţesutul
epitelial şi țesutul conjunctiv.

7.3 Îmbătrânirea și moartea celulară

Îmbătrânirea celulară se caracterizează prin schimbări

structurale și funcționale ce survin într-un organism odată cu depășirea
perioadelor de dezvoltare și maturitate, în așa numita perioadă
a postmaturității. Aceasta se caracterizează printr-o vulnerabilitate în
creștere la solicitarile mediului, cauzată și însoțită de un declin al
funcțiilor fiziologice și adaptative ale organismului ce se datoresc la
rândul lor modificărilor moleculare și morfologice de la nivel celular.
Organismul trebuie să îndepărteze celulele senescente, deteriorate
sau anormale care ar putea sa influențeze buna funcționare a unui
organ .

152
 Viata populațiilor celulare din organism poate fi împarțită în
patru faze :
a) funcţionarea normală;
b) îmbătrânirea;
c) agonia;
d) moartea celulară;
Modificările morfologice și biochimice caracteristice
celulelor îmbătrânite sunt :
a) scăderea volumului celular;
b)modificări ale nucleului, de exemplu retractarea și
condensarea nucleilor ce apar intens colorați cu detaliile de structură
dispărute (picnoza), carioliza (dispariția nucleului), cariorexis
(fragmentarea nucleului), anormalități cromozomiale, reducerea ratei
transcripției, translației și degradării proteice;
c) scăderea bazofiliei citoplasmei cu acumulare de pigmenți
și lipide urmată de vacuolizarea ei;
d) creșterea numărului și mărimii lizozomilor;
e) acumularea unor forme alterate ale proteinelor structurale
ce determină perturbarea funcțiilor celulare;
f) scăderea sensibilității la o mare varietate de factori de
creștere și hormoni datorată fie reducerii odată cu vârsta a numărului
de receptori celulari fie alterării căilor de transducție a semnalului.
Evenimentele importante legate de îmbătrânirea celulară sunt:
diminuarea potențialului proliferativ și scăderea masei celulare.
Aceasta rarefiere celulară progresivă afectează majoritatea organelor
fiind evidentă în special la nivelul pielii, mușchilor, rinichilor, creierului
și sângelui, fiind însoțită și de o creștere a concentrației de ADN.
Aceasta scădere a masei celulare la organismele senescente este
probabil de natură apoptotică. Studiile efectuate pentru înțelegerea
bazelor biologice ale senescenței au condus la ipoteza că
mecanismele de inducție ale apoptozei sau morții celulare programate
sunt activate de anumite modificări caracteristice îmbătrânirii celulare.
Moartea celulară se produce instantaneu și apar numai
modificări post-mortem: celule cu forma sferică, retractarea
pseudopodelor, colorarea difuză a nucleului și citoplasmei cu coloranții
vitali, dispariția mitocondriilor,cariorexis, carioliza nucleară.
Cauzele senescenței celulare sunt determinate de două categorii
principale de factori:
a) factori extrinseci (influența mediului);
b) factori intrinseci (procese primare de îmbătrânire determinate
genetic).

153
 În funcție de aceste două categorii de factori, au apărut o serie de
teorii privind cauzele îmbătrânirii celulare.
Teoriile pasive consideră că îmbătrânirea celulară ar fi
consecința acumulării pasive de erori la nivelul constituenților celulari
(ADN, ARN, proteine și lipide) ce se datorează unor agresiuni ale
factorilor de mediu.
Teoriile active consideră îmbătrânirea celulară ca un fenomen
activ, programat genetic. Aceste două teorii sunt în strânsă
interdependență, de exemplu prezența proteinelor alterate în interiorul
celulelor poate determina modificarea expresiei genetice.
Teoriile pasive diferă între ele sub aspectul tipurilor de macromolecule
modificate care determină îmbătrânirea celulară cât și mecanismele
care detremină apariția acestor modificări macromoleculare.
Teoriile bazate pe acumularea pasivă de erori se concentrează pe:
mutații somatice, proteine imperfecte, lipide distruse precum și
combinații de macromolecule alterate.
Principalele teorii pasive sunt:
a) teoria ratei de supraviețuire, se bazează pe corelația strânsă
dintre rata metabolică și rata îmbătrânirii la diferite specii de animale.
Folosirea de „combustibil” este un proces biologic de bază esențial
vieții, dar care poate avea și consecinte nefavorabile. S-a demonstrat
că rata metabolică este în relație inversă cu durata vieții, fiind o
componentă a îmbătrânirii. Experimental, s-a demonstrat la animale că
atunci când rata metabolică este redusă, durata lor de viață crește.
b) teoria mutațiilor somatice se bazează pe faptul că numărul
anomaliilor cromozomiale crește în celulele senescente datorită fie
diminuării eficacității mecanismelor celulare de reparare a ADN-ului, fie
acumulării cu vârsta a unui număr mare de agenți distructivi.
c) teoria acumulării de reziduuri se referă în special la
acumularea odată cu avansarea în vârsta a lipofuscinei
în lizozomii secundari ai celulelor postmitotice.
Lipofuscina provine din glicozilarea non-enzimatică a
proteinelor cu rata de supraviețuire mare cât și a ADN-ului.
Această glicozilare a ADN-ului depinde de posibilitatea de întâlnire
dintre moleculele de glucoză circulante și grupările amino libere de la
capatul N-terminal al lanțurilor polipeptidice sau lanțurilor laterale de
lizină.
Reacțiile sunt mult mai frecvente în spațiile extracelulare și
țesuturile conjunctive deoarece glucoza circulă liber prin aceste spații.
În interiorul celulelor nivelul glucozei este mult mai atent controlat, iar
proteinele acestor zone, de exemplu: colagenul, fibronectina și elastina
au durata de viață relativ lungă.
154
 d) teoria legăturilor încrucișate se referă la existența unui proces
progresiv cu vârsta, de legare încrucișată a unor macromolecule intra
și extracelulare.
Intensificarea acestui fenomen, caracteristică celulelor senes-
cente, poate fi generată de unii agenți oxidanți, radicali liberi produși
etc. Creșterea odată cu vârsta a numărului de legături încrucișate a
colagenului cu alte macromolecule ar putea explica scăderea
elasticiății țesuturilor organismelor senescente.
e) teoria radicalilor liberi se referă la: oxidarea lipidelor și anume
a acizilor grași nesaturați aparținând fosfolipidelor membranare ce
determină alterări ale structurii plasmalemei, ale fluidității,
conducând la perturbarea funcțiilor acesteia; oxidarea proteinelor
crește sensibilitatea acestora la proteoliză.
În mod normal organismul dispune de sisteme naturale
de protecție împotriva radicalilor liberi, cele mai importante fiind
localizate intracelular. Există un sistem primar de apărare numit și de
prevenire ce diminuă rata de inițiere a reacțiilor radicalilor liberi prin
descreșterea concentrațiilor și un sistem secundar ce stopează
efectele lor toxice chiar din stadiile incipiente. Din sistemul primar de
aparare fac parte o serie de enzime cum ar fi: catalaza, glutation-
peroxidaza, glutation-reductaza, etc., unele proteine cât și unele
molecule mici răspândite în sistemele biologice care pot elimina
radicalii liberi pe căi neenzimatice de exemplu vitamina C, acidul
uric, etc.
Sistemul secundar de apărare cuprinde enzime cum ar fi:
glutation-transferaze,oxido-reductaze și alte enzime proteolitice.
Din sistemul secundar de apărare împotriva radicalilor liberi,
fac parte și alte molecule cum ar fi vitamina E, fiind principalul
antioxidant lipidic solubil prezent în toate plasmalemele ce
protejează împotriva peroxidării lipidelor.
Datorită localizării predominant intracelulare a acestor
sisteme, radicalii liberi formați în spațiul extracelular în special în
țesutul conjunctiv, au o durata de viață mult mai lungă și o posibilitate
mult mai mare de a exercita efecte toxice.
Moartea celulară programată consideră că fiecare tip de celulă
are înscris în programul genetic o anumită durată de viaţă, după care
celula moare.
Îmbătrânirea celulară este un proces ce poate avea semnificaţii
structurale şi funcţionale variate pentru celulele existente în organism.
Celulele care au un ritm rapid de diviziune au procesul de îmbătrânire
cu un mecanism de producere diferit faţă de unele celule nedivizibile.
Celulele care pot fi divizibile parcurg în timpul vieţii organismului un
155
număr stabilit de diviziuni programate genetic, iar îmbătrânirea constă
în scăderea ritmului sau chiar oprirea completă a procesului de
diviziune.
În cazul celulelor nedivizibile, de exemplu neuronul și celulele
musculare, îmbătrânirea celulară se realizează prin acumularea de
macromolecule cu proprietăţi diferite de cele iniţiale sau prin
acumularea de substanţe nedegradabile .
Îmbătrânirea organismului este rezultatul îmbătrânirii fiecărui
sistem în parte şi este considerat rezultatul îmbătrânirii moleculelor,
celulelor, ţesuturilor şi organelor.
Exemple ale morții celulare fiziologice au fost observate la
aproximativ toate tipurile celulare pe parcursul dezvoltării și maturării.
În timpul dezvoltării embrionare atât organogeneza cât și modelarea
celulară specifică sunt realizate prin procesele de proliferare și moarte
celulară.
Moartea selectivă a celulelor este esențială pentru dezvoltarea,
reglarea și funcționarea sistemului imun, prin eliminarea timocitelor
reactive precum și selecția negativă a limfocitelor T și a limfocitelor B.
Procesul de moarte celulară este mediat de un set comun de
evenimente și se desfășoară prin procedee biochimice similare
determinînd o anumită dispunere a modificărilor structurale.
Modificările care au loc în urma morții celulare sunt rezultatul
eliberării enzimelor din lizozomii alteraţi prin încetarea circulaţiei
sanguine şi se caracterizează prin:
a) adoptarea formei sferice a celulei;
b) nucleul şi citoplasma apar colorați difuz prin folosirea
coloranţilor vitali;
c) mitocondriile apar balonate şi apoi dispar;
d) picnoza, cariorexis şi carioliza nucleară.
Tipurile de moarte celulară sunt: moartea celulară programată,
apoptoza şi necroza.
Moartea celulară programată (oncoza) apare în cursul
dezvoltării ontogenetice embrio-foetale, în involuţia glandei mamare, la
încheierea unui ciclu de lactaţie, în involuţia uterului la încetarea stării
de gestaţie etc. Aceasta constă în autodistrugerea celulei prin
activarea unui program genetic specific.

7.3.1 Apoptoza
Apoptoza este un proces înnăscut, conservat din punct de
vedere evolutiv, prin care celulele, sistematic își inactivează, își
dezasamblează și își degradează propriile componente structurale și
funcționale pentru desăvârșirea propriului lor deces. Acest proces
156
poate fi activat intracelular printr-un program de dezvoltare definit
genetic sau extracelular prin intermediul proteinelor endogene,
citokinelor și hormonilor ca și de componente xenobiotice, radiații,
stresul oxidativ și hipoxia. Abilitatea unei celule de a intra în apoptoză
depinde de statusul său proliferativ, poziția ciclului celular și de
expresia controlată a genelor care promovează, inhibă și afectează
programul de moarte.
Reglarea strictă a acestor parametri modulatori ai morții trebuie
menținută pentru asigurarea contextului fiziologic propice apariției
apoptozei. Importanța apoptozei derivă din natura sa activă și din
potențialul său de a controla sistemele biologice.
Apoptoza a fost descoperită la embrion, iar moartea celulară
programată este considerată un fenomen util morfogenezei.
Procesul apoptotic poate fi împărțit în trei etape distincte:
- angajarea, în care celula care a primit un stimul apoptotic letal
devine ireversibil angajată pe calea morții;
- executarea, pe parcursul căreia apar majoritatea modificărilor
structurale;
-clearance-ul, în cadrul căruia resturile celulare sunt îndepartate
prin fagocitoză.
Apoptoza se realizează pe parcursul următoarelor stadii :
stadiul membranar și citoplasmatic sau stadiul molecular, stadiul
de clivaj în corpi apoptotici şi stadiul de fagocitoză și eliminare a
corpilor apoptotici.
Stadiul membranar și citoplasmatic sau stadiul molecular
se caracterizează prin modificări ale membranei şi citoplasmei iar
celula are posibilitatea să recepţioneze semnale ce produc modificarea
permeabilităţii membranelor celulare, dispariţia microvililor, a
joncţiunilor ducând la pierderea contactului cu celulele adiacente.
Stadiul de clivaj în corpi apoptotici se caracterizează prin
vacuolizarea cisternelor reticulului endoplasmic şi o mare parte a
sacilor golgieni, prin fragmentarea fibrei de cromatină sub acţiunea
unor endonucleaze. Corpii apototici au aspectul unor fragmente
celulare delimitate de plamalemă ,conţin citosol și organite celulare.
Stadiul de fagocitoză şi de eliminare a corpilor apoptotici
este de scurtă durată, deoarece corpii apoptotici sunt recunoscuţi
imediat de lectine şi receptorii macrofagelor apoi eliminaţi prin
fagocitoză.
Fagocitarea rapidă a corpilor apoptotici de către celulele
adiacente, pentru prevenirea inflamației și lezării țesuturilor în care se
formează, în special când procesul apare în condiții fiziologice necesită
implicarea unui mecanism de recunoaștere specific. Macrofagele sunt
157
fagocitele ce îndepartează celulele și corpii apoptotici, la acest proces
pot participa și alte tipuri celulare, ca de exemplu celule epiteliale și
tumorale ce pot îngloba celule apoptotice vecine.

7.3.1.1 Mecanismele de producere ale apoptozei

Pe parcursul desfășurării procesului de apoptoză, arhitectura

tisulară și celulară este păstrată intactă și umple spațiile lăsate libere
de celula apoptotică. În celulele apoptotice cromatina este adunată și
redistribuită sub forma unei mase compacte care rămâne pe
membrana nucleară, urmând apoi zbârcirea suprafeței celulare.
Organitele celulare în special mitocondriile sunt bine
conservate, iar celula apoptotică se rupe în corpi apoptotici.Corpii
apoptotici au rolul de a transporta antigene, care în condiții anormale
pot deveni responsabile pentru dezvoltarea autoanticorpilor.
Procesul de producere al apoptozei se desfășoară în trei etape:
1) etapa inițială în care celulele individuale din țesutul normal
pierd legăturile cu celulele vecine, cromatina nucleară se
condensează rezultând fragmentarea ADN-ului celular. Celulele
se retractă din cauza pierderii de conținut citoplasmatic și a
condensării proteinei citoplasmatice,iar organitele citoplasmati-
ce rămân intacte.
2) etapa a doua se caracterizează prin zbârcirea membranei
celulare, găurirea și fragmentarea acesteia iar ulterior se
formează corpii apoptotici care conțin resturi nucleare.
3) etapa finală constă în fagocitarea fragmentelor până la
degradarea lor completă de către macrofage și celulele vecine.
Procesul de apoptoză este foarte rapid, durează câteva ore și
necesită atât energie sub formă de ATP cât și sinteză de ARN și
proteine. Recunoașterea celulelor apoptotice și fagocitarea lor de
către celulele fagocite sunt mediate de numeroși receptori ca
vitronectina și tromboplastina de pe celulele degenerate.
Genele implicate în procesul apoptotic sunt de două categorii: genele
letale și genele supraviețuirii.
Apoptoza este considerată a fi un proces fiziologic normal față
de influențele mediului extern. Acest proces este mediat de o serie de
transducții de semnale la suprafața celulară, printr-un program genetic
orientat împotriva unei stări antiproliferative. S-a demonstrat că multe
gene letale sunt activate pe parcursul apoptozei.
158
 La mamifere s-a demonstrat că gena proto-oncogenă c-myc,
care în mod normal stimulează diviziunea celulară, este implicată și în
inducerea apoptozei. De asemenea, s-a demonstrat că în toate
celulele normale există un virus integrat în cromozomi denumit
provirus. La un moment dat se produce activarea uneia dintre genele
virale denumită oncogenă, care codifică proteine ce pot transforma o
celulă normală într-o celulă malignă.
Se presupune că o creștere a concentrației ionilor de Ca2+ în
citosol ar avea un rol important în funcția de reglare a apoptozei.
Genele supraviețuirii sunt genele care împiedică procesul de
moarte celulară normală. Dacă aceste gene sunt inactive printr-o
mutație, multe celule ar trăi în mod normal mai departe sau vor fi
supuse apoptozei.
La mamifere s-a descris o proteină din constituția membranei
interne a mitocondriilor și anume proteina bcl-2 care poate determina
inhibarea apoptozei. Această proteină bcl-2 nu stimulează proliferarea
celulară, ci favorizează supraviețiurea celulară. În procesul de
embriogenează și dezvoltare, echilibrul apoptotic joacă un rol destul de
important.
Astfel exprimarea fiziologică a genei bcl-2 este prezentă în
țesuturile fetale în care are un rol important în dezvoltarea și
morfogeneza normală.
Important pentru organism este menținerea balanței între
genele letale și genele de supraviețuire, dar modul în care se menține
această balanță este mai puțin cunoscut.

7.3.1.2 Factorii implicați în reglarea apoptozei

Factorii implicați în reglarea apoptozei sunt: factori inductori și

factori inhibitori.
Factorii inductori sunt: tiroxina, glucocorticoizii, retinoizii etc.
Aceștia interacționează cu receptorii nucleari determinând activarea
transcrierii genelor legate de inducerea apoptozei. S-a demonstrat că
un antigen de suprafață al timocitelor denumit antigenul Fas este
implicat în procesul de apoptoză.
Factorii inhibitori ai apoptozei sunt: factorii de creștere, factorii
de activare ai macrofagelor, factorii serici, citokinele etc.
În cursul morfogenezei și dezvoltării a fost evidențiată existența
unui timing caracterizat prin intrarea în funcție la un moment precis al
apoptozei. Aceste aspecte sunt foarte greu de urmărit și clarificat
deoarece citoplasma și nucleul celulei sunt potențial autonome în
procesul de declanșare al apoptozei . Celelele fără nucleu pot declanșa
159
apoptoza dar și nucleii pot declanșa modificări caracteristice de
apoptoză în ADN-ul unor celule intacte.

7.3.2 Necroza

Necroza reprezintă moartea celulară patologică care apare într-un

teritoriu dintr-un organism viu sub acțiunea unor noxe celulare, având
drept consecință leziuni grave.
Necroza apare la un număr mai mare de celule iar celulele necrotice
suferă o alterare critică a organitelor celulare.
Se produce dilatarea reticulului endoplasmic, creșterea volumului
mitocondriilor, coagularea cromatinei nucleare, inflamarea celulelor
apoi ruperea precoce a membranei şi diseminarea conţinutului în
spaţiul extracelular.
Inițial celula se tumefiază, lizozomii eliberează hidrolazele
acide, celulele se lizează și produc o reacţie inflamatorie în teritoriile
învecinate.
Nucleii suferă modificări profunde : devin picnotici şi denşi, apoi
se fragmentează în blocuri (cariorexis) şi se dizolvă (carioliză) iar
celulele necrozate îşi măresc volumul.
Există două tipuri majore de necroză : necroza de coagulare
(uscată) şi necroza de colicvaţie (umedă).
Necroza de coagulare apare în organele solide cu circulaţie
vasculară terminală.
Necroza de colicvaţie apare în ţesuturile bogate în apă şi lipide
(creier sau măduva spinării).
Ingestia fagocitară de celule necrozate este însoțită de
eliberarea de mediatori chimici ai inflamației care induc un răspuns de
tip inflamator.
Aceste aspecte se explică prin existența unui set diferit de
semnale implicat în fagocitoza celulelor apoptotice comparativ cu setul
de semnale implicat în fagocitarea celulelor necrotice.

160
 8. MATRICEA EXTRACELULARĂ

Matricea extracelulară reprezintă o rețea complexă de

carbohidrați și proteine ce ocupă spațiul interstițial în care se află
diferitele tipuri de celule. Considerată ca fiind un suport inert ce oferă
doar stabilitate fizică țesuturilor, matricea extracelulară se prezintă ca
o structură dinamică cu rol esențial în dezvoltarea, migrarea,
proliferarea, forma și funcțiile metabolice ale celulelor cu care se află
în contact permanent.
Matricea extracelulară
(după N.Cornilă, 2007)

Componente Ultrastructură Compoziţie moleculară

a) lamina bazală
Membrana (lamina lucida + lamina colagen IV,
bazală reticularis) proteoglicani,
b)lamina reticularis (perlecan)
fibronectină,
laminină.
fibre de colagen colagen fibrilar
(I, II, III ),
colageni asociaţi
fibrilelor ( IX, XII)
Fibre intercelulare fibre elastice(oxitalanice, de elastina,
elaunină) fibrilina,
elaunina.
fibre de reticulină colagen III
Glicozaminaglicani:acidul
hialuronic, condroitin sulfaţii,
keratan sulfaţii, heparina;
Substanţă astructurată
fundamentală proteoglicanii:
agrecan,sindecan;
glicoproteinele
structurale:
fibronectina, laminina,
condronectina,uvomorulina,
glicoproteina 115;
Lichid tisular astructurat apă, ioni, micromolecule
de proteine;

161
Matricea extracelulară este alcătuită dintr-o diversitate de molecule,
care sunt asamblate într-o reţea. Această rețea realizează raporturi
strânse cu suprafaţa celulelor care le sintetizează.
Rolul matricei extracelulare :
1) contribuie la stabilizarea structurii fizice a ţesuturilor;
2) amortizează şocurile mecanice şi asigură elasticitatea ţesuturilor
şi organelor;
3) realizează adezivitatea celulară;
4) influenţează şi controlează creşterea, diferenţierea, proliferarea şi
migrarea celulelor;
5) asigură un rol metabolic activ.
La microscopul optic, în alcătuirea matricei extracelulare pot fi
observate următoarele componente:
a) membrana bazală;
b) fibrele intercelulare (fibrele de colagen, fibrele elastice şi fibrele de
reticulină);
c) substanţa fundamentală a matricei.

8.1 MEMBRANA BAZALĂ

Membrana bazală sau lamina bazală este o structură

histologică situată între țesutul epitelial și țesutul conjunctiv.
Țesutul epitelial, prezintă membrane bazale de formă lamelară,
având grosimea de ordinul zecilor de nanometri (40-120 nm, în
epiderm și în epiteliul căilor respiratorii).
Membrane bazale mai groase (de câţiva micrometri) sunt
prezente la nivelul epiteliilor corneei și cristalinului.
În epiteliul vezicii urinare, existenţa membranei bazale a fost
pusă la îndoială în histologia clasică, grosimea ei fiind sub puterea de
rezoluţie a microscopului optic.
În glomerulul renal și anume în foiţa viscerală a capsulei
Bowman sau în epiteliul alveolar, membrana bazală este singura care
se interpune între epiteliul respectiv şi endoteliul capilarelor sanguine,
acţionând ca un filtru selectiv.
Ultrastructural, membrana bazală este formată din: lamina
lucida, lamina densa și lamina reticularis.
Lamina lucida și lamina densa formează împreună lamina
bazală.

162
 Lamina bazală este sintetizată de țesutul epitelial, iar lamina
reticularis este sintetizată de țesutul conjunctiv.
Lamina lucida este o zonă aparent clară, de 45 nm grosime, în
care apar condensări moderate în zonele corespunzatoare
hemidesmozomilor. Aceste condensări constau din filamente foarte
fine, numite filamente de ancorare, care traversează lamina lucida.
Din punct de vedere biochimic, la acest nivel au fost identificate
următoarele glicoproteine: laminina, entactina, glicoproteina de
membrană bazală precum și proteine transmembranare din familia
integrinelor care se proiectează din membrana celulară epitelială în
lamina bazală.
Lamina densa este un strat de material fin granular sau
filamentos, de 50 nm grosime.
Din punct de vedere biochimic lamina densa este formată
din laminină și colagen tip IV, aranjate sub forma de “gard de plasă
metalică” și înconjurate de proteoglicani de tipul perlecanului; lanțurile
laterale ale heparansulfatului, care se prelungesc din miezul proteic al
perlecanului, au capacitatea de a forma polianioni și de a lega
proteinele, limitând trecerea printre ele.
Sunt prezente și componente extrinseci: fibronectina, colagen
tip V, molecule de adeziune din familia integrinelor.
În lamina densa mai există inserate anse mici de fibrile bandate
fin denumite fibrile de ancorare, formate din colagen tip VII, prin care
trec fibrilele de colagen tip I și III din lamina reticulară. Se realizează
astfel, un atașament flexibil.
Lamina reticularis este formată din colagen tip I și colagen tip
III. Ea se interpune între membrana bazală și țesutul conjunctiv
subiacent, grosimea ei variind în raport cu forțele care se exercită la
nivel epiteliului.
Fibrele de colagen tip I si III fac anse în lamina reticularis.
Acestea interacționează și sunt legate la microfibrilele
de fibrilină și la fibrilele de ancorare din lamina densa.
Grupările bazice ale fibrilelor de colagen formează legături cu grupările
acide ale glicozaminoglicanilor din lamina densa.
Domeniile care leagă colagenul și domeniile pentru
glicozaminoglicani ale fibronectinei facilitează și mai mult ancorarea
laminei bazale de lamina reticularis.

163
 Fig.76 Membrana bazală-schemă (după Gartner, 1997).

Membrana bazală are următoarele funcţii:

1) filtru semipermeabil selectiv, reglând trecerea macromoleculelor.
Heparan-sulfatul joacă un rol important în realizarea acestei funcţii,
încât atunci când lanţurile de glicozaminoglicani sunt distruse
enzimatic, funcţia de filtru selectiv este distrusă.
2) barieră celulară în epitelii, oprind trecerea fibroblastelor, fără a
ajunge în contact direct cu celulele epiteliale, permițând trecerea
macrofagelor și a limfocitelor.
3) contribuie la regenerarea ţesuturilor lezionate( ţesutul epitelial,
ţesutul muscular, ţesutul nervos), funcţionând ca un suport pentru
deplasarea celulelor în cursul regenerării ţesuturilor epiteliale, a
joncţiunilor neuromusculare.
În cazul joncţiunii neuromusculare, membrana bazală care
înconjoară celula musculară prezintă o porţiune joncţională care se
interpune între terminaţiile neuronului motor şi plasmalema celulei
musculare. Această porţiune are un rol central în refacerea sinapsei
după lezarea nervului sau a muşchiului.
4) participă la recunoaşterea intercelulară şi la ghidarea celulelor, în
timpul dezvoltarii embrionului.

164
5) membranele bazale induc diferenţierea celulară, determină polarita-
tea celulară, influenţează metabolismul celular, organizează proteinele
din membrana plasmatică adiacentă să constituie o cale specifică
pentru migrarea celulelor.

8.2 Fibrele intercelulare

Fibrele intercelulare sunt următoarele: fibrele de colagen, fibrele

elastice şi fibrele de reticulină.

8.2.1 Fibrele de colagen

Colagenul reprezintă o familie de proteine fibrilare insolubile,

sintetizate în fibroblaste și reprezentate în toate organismele animale
la nivelul matricei extracelulare și a țesutului conjunctiv. Colagenul
este principala componentă a matricei extracelulare.
Colagenul reprezintă 25% din totalul proteinelor structurale și
6% din greutatea corpului.Fibrele de colagen sunt alcătuite din proteine
fibroase sau scleroproteine, constituite din molecule de colagen.
Molecula de colagen are un aspect de bastonaș, având o
lungime de 300 nm şi un diametru de 1,5 nm. Este formată din trei
lanţuri polipeptidice numite lanţuri alfa, răsucite în triplu helix.
Configuraţia de triplu helix a moleculei de colagen este
stabilizată prin punţi de hidrogen şi legături bisulfidice, realizate între
cele trei lanţuri, din care două lanţuri alfa 1 (1) sunt asemănătoare
între ele prin frecvenţa aminoacizilor, dar diferă de cel de al treilea lanţ
denumit lanţ alfa 2 (2).
Există 25 lanţuri  care pot fi asamblate în mai mult de 10.000
tipuri de molecule de colagen, dintre care numai 15 sunt mai bine
cunoscute.
În funcție de raportul dintre colagen și matrice deosebim :
- colagen fibrilar, care se organizează în fibrile și formează
fibre de colagen sau fibre de reticulină;
- colagen afibrilar, care nu formează fibrile deoarece atât la
capul amino terminal cât și la cel carboxi terminal prezintă
domenii globulare, care împiedică polimerizarea în fibrile.
Principalele tipuri de colagen fibrilar din ţesutul conjuctiv sunt:
colagenul de tip I, II, III,IV, V şi XI.
Colagenul de tip I este alcătuit din două lanturi a1(I) și un
lanț a2(I) sau din trei lanțuri a1(I).

165
 Are cea mai largă răspândire (aprox. 90% din tot colagenul),
fiind localizat în țesutul conjunctiv din piele, tendon, ligament, dentină,
fascia musculară, capsula organelor. Este rezistent la întindere și
tensiune.
Colagenul de tip II sau colagenul cartilajului, este alcătuit din
trei lanțuri a1(II) și se găsește în cartilajul hialin și elastic, notocord și
discurile intervertebrale. El asigură forma și rezistența la deformare.
Colagenul de tip III este format din trei lanțuri a1(III).
Se găseste în stroma conjunctivă a unor organe: uter, ficat,
splina, rinichi, în structura mușchiului neted, a vaselor sangvine etc.
El intră în componența fibrelor de reticulină.
Colagenul de tip IV este format din trei lanțuri de tip a1(IV) sau
din trei lanțuri de tip a2(IV). Este colagenul amorf din laminele bazale
ale epiteliilor, endoteliilor vasculare, epiteliilor din glomerulii renali etc .
Are rol de suport și de barieră de filtrare.
Colagenul de tip V este format din două lanțuri de tip a1(V) și un
lanț de tip a2(V).
Intră în componența laminelor bazale ale celulelor musculare
striate și netede, laminelor bazale ale celulelor Schwann, celulelor
gliale și epiteliului placentar. Are rol de suport.
Colagenul de tip VII formează dimeri, care întră în structura
fibrilelor de ancorare, mai abundente în piele şi care ajută la ancorarea
membranei bazale a epidermului la ţesutul conjunctiv subiacent.
Colagenii de tip IX şi XII, denumiţi colageni asociaţi fibrilelor
acoperă suprafaţa acestora şi participă la legarea fibrilelor atât între
ele, cât şi de alţi componenţi ai matricei extracelulare.
În mediul extracelular, moleculele de colagen polimerizează,
formând microfibrile de colagen, cu diametrul de 10-300 nm, lungi de
mai multe sute de microni.
Fiecare microfibrilă de colagen prezintă o alternanţă regulată de
benzi clare şi întunecate, ce se succed cu o periodicitate de 67 nm,
datorită dispunerii ordonate a moleculelor.
În microfibrile, moleculele de colagen sunt dispuse paralel între
ele şi “în scară”, apărând astfel, de-a lungul microfibrilei, zone lacunare
(gap) de 35 nm ce alternează regulat cu zone de suprapunere.
Microfibrilele de colagen se leagă între ele, prin interacţiuni
covalente transversale, ce se stabilesc între radicalii de lizină din
moleculele constituiente, formând fibrilele de colagen, groase de 0,2 -
0,5 m. Fibrilele au diametre variate şi se organizează diferit.
În piele se dispun în reţele pentru a rezista la tracţiuni pe mai
multe direcţii. În tendoane, se dispun în benzi parale, orientate în axul

166
major al tensiunii. În osul matur şi în cornee, se dispun în lamele, iar
fibrilele dintr-o lamelă sunt paralele între ele, dar perpendiculare pe
cele din lamela învecinată.
Colagenii asociaţi fibrilelor diferă de colagenii fibrilari prin :
- structura triplu helicoidală întreruptă de unul sau două domenii
nonhelicoidale, ceea ce le conferă mai multă flexibilitate;
- reţin propeptidele după secreţie;
- nu se grupează pentru a forma fibrile;
- se leagă periodic de suprafaţa fibrilelor din colagenii fibrilari.
Un număr variabil de fibrile de colagen se asociază şi formează
fibre de colagen, cu grosimi între 1 şi 20 m.
Fibrele de colagen sunt cilindrice, lungi şi sinuoase cu capete
care se pierd în matricea extracelulară.
Sunt denumite şi fibre albe şi nu se anastomozează între ele,
dar se pot grupa în benzi, în unele ţesuturi conjunctive.
Sunt foarte rezistente, dar pot fi degradate sub acţiunea enzimei
colagenazeină, care eliberează molecula de tropocolagen la un anumit
nivel şi împarte triplul helix în două fragmente inegale.

Biosinteza colagenului

Colagenul este sintetizat de către fibroblaste în ţesuturile

conjunctive, condroblaste în cartilaj și osteoblaste în ţesutul osos.
Secreția colagenului se realizează în două etape: etapa
intracelulară şi etapa extracelulară.
În etapa intracelulară are loc:
1) formarea veziculelor de endocitoză prin care își preia prolina
și lizina;
2) transcripția și traducerea în sinteza lanţurilor pro ;
Lanțurile a1 si a2 sunt codificate de gene de pe cromozomii 17 (a1) și
7 (a2). Ele sunt copiate pe molecule de ARNm care vor ajunge în
citoplasmă la nivelul ribozomilor atasați reticulului endoplasmic.
Ribozomii sunt atasați reticulului endoplasmic deoarece se
produc proteine de export. Aici are loc traducerea în urma căreia
rezultă lanțurile proa1 și proa2 care sunt foarte lungi și foarte grele.
3) hidroxilarea reziduurilor de prolină și lizină;
Procesul este catalizat de două enzime: peptidil-prolin hidroxilaza și
peptidil-lizin hidroxilaza.
4) glicozilarea polipeptidului, care are loc la hidroxilizină;
Se face cu ajutorul enzimelor galactozil transferaza și glucozil
transferaza.

167
 5) formarea triplului helix de procolagen;
Lanțurile a se spiralizează în jurul unui ax propriu iar apoi se
spiralizează unul în raport cu celălalt și rezultă triplul helix.
Între lanțuri apar legături covalente și de hidrogen care vor
stabiliza molecula nou formată, procolagenul.
Această moleculă are doar partea centrală organizată în triplu
helix, parțile laterale fiind paralele și spiralizate doar în jurul axei proprii.
6) împachetarea procolagenului în macrovezicule golgiene;
7) deplasarea macroveziculelor în ectoplasma periferică care
se face cu ajutorul microfilamentelor și al microtubulilor;
8) exocitoza procolagenului în mediul extracelular;
Etapa extracelulară constă în formarea tropocolagenului din
molecule de procolagen care, ajunse în spațiul extracelular, sunt
clivate sub acțiunea unor procolagen peptidaze.
Clivarea are loc la capetele nespiralizate în triplu helix, unde se
îndepartează jumatate din capetele nespiralizate și rezultă astfel
tropocolagenul. Pentru colagenul fibrilar, mai departe va avea
loc polimerizarea ce constă în asamblarea în fibrile și apoi în fibre de
colagen .
Fibrilele de colagen se depun pe suprafaţa celulei care le-a
produs în înfundările plasmalemei, formate prin fuziunea veziculelor
secretorii cu suprafaţa celulei.
Citoscheletul din citoplasma periferică influenţează poziţia,
numărul şi orientarea ansamblului de fibrile. Organizarea fibrilelor
diferă de la un țesut la altul. De exemplu, în tendoane, fibrilele
formează mănunchiuri de fibre de colagen. Fibrele sunt dispuse paralel
și orientate pe direcția forței ce acționează asupra tendonului.

8.2.2 Fibrele elastice

Fibrele elastice sau fibrele galbene sunt mai subţiri decât cele
de colagen având diametrul de 1 nm. Fibrele elastice sunt monofibri-
lare, se ramifică şi se anastomozează formând reţele neregulate.
Fibrele elastice sunt rezistente şi extensibile, având proprietatea de a
reveni la lungimea iniţială, după ce tracţiunea asupra lor a încetat.
Se află în pereţii vaselor sanguine, în pulmon, în piele şi în
ţesutul conjunctiv lax. Odată cu înaintarea în vârstă se răresc
provocând disfuncţia organelor respective.
Fibrele elastice sunt de trei feluri: oxitalanice, de elaunină şi
elastice propiu-zise.
Componentul principal al fibelor elastice este elastina, o
proteină foarte hidrofilă cu o lungime de circa 750 resturi (radicali) de
168
aminoacizi. Elastina este bogată în glicină (33%) și prolină (10-13%).
Spre deosebire de colagen, are un conținut scăzut de lizină. În matricea
extracelulară, resturile de lizină ale moleculei proteice participă la
formarea legăturilor covalente încrucișate care stabilizează elastina
într-o rețea ale cărei ochiuri își modifică forma în raport cu direcția forței
ce acționează asupra sa.
Desmozina și izodesmozina sunt responsabile de caracterul
puternic hidrofob al moleculei și de caracterul său elastic. Componentul
minor al fibrelor elastice este o glicoproteină care intervine în
organizarea moleculelor de elastină.
La microscopul electronic, fibrele elastice prezintă în centru o
masă amorfă, astructurată, ce conţine elastina, înconjurată de o teacă
de microtubuli dispuşi în benzi. Microtubulii sunt formaţi din
glicoproteine şi au rolul de a orienta depunerea elastinei în regiunea
amorfă centrală.

8.2.2.1 Biosinteza fibrelor elastice

Biosinteza fibrelor elastice se realizează în două etape: etapa

intracelulară și etapa extracelulară.
În etapa intracelulară are loc sintetizarea elastinei ca
precursor de către fibroblastele din piele şi tendoane sau de către
celulele musculare netede din pereţii vaselor mari. Sub formă
nefibrilară, elastina este prezentă în lamele elastice din pereţii unor
vase sanguine.
Proelastina, o moleculă globulară cu masa de 70 kDa, este
eliminată în matricea extracelulară, unde, în înfundăturile de pe
suprafaţa membranei plasmatice are loc polimerizarea în fibre
elastice.
Elastina este rezistentă la fierbere, la extracţia cu acizi şi baze
diluate precum şi la acţiunea tripsinei.
Elastina este hidrolizată de o enzimă denumită elastaza,
secretată de pancreas.
Moleculele de elastină, sinuoase şi polimorfe, sunt legate între
ele prin punţi necovalente slabe, ca şi prin punţi covalente distanţate,
care permit reţelei să fie elastică.
În organism, elastina poate servi ca matrice pentru calcifiere,
de exemplu în formarea plăcilor ateromatoase şi calcifierea unor
ţesuturi. Miezul de elastină este acoperit de o teacă de microfibrile, cu
diametrul de 10 nm.

169
 Microfibrilele sunt compuse dintr-un număr de glicoproteine,
predomominantă fiind fibrilina. Microfibrilele joacă un rol important în
asamblarea fibrelor elastice.
În etapa extracelulară tropoelastina va polimeriza. Este nevoie mai
întâi de o dezaminare a lizinei realizată cu ajutorul liziloxidazei.
Rezultă astfel aldehide reactive între care se vor forma punți
covalente și necovalente.Punțile covalente mențin distanțate
moleculele de elastină în polimer, atât în întindere cât și în relaxare.

8.2.2.2 Fibrele oxitalanice

Fibrele oxitalanice sunt o varietate de fibre elastice, foarte

rezistente la acizi. Sunt mai groase şi mai rigide decât fibrele elastice.
Se găsesc în număr mare în zonele de maximă rezistență:
ligamentele alveolo-dentare, derm fiind dispersate printre fibrele de
colagen şi reticulină.
O formă aparte de fibre elasice sunt fibrele de elaunină, care se
găsesc în jurul glandelor sudoripare şi în derm. Ele sunt alcătuite din
microfibrile de fibrilină și cantități variabile de elastină polimerizată care
se dispune sub formă de spoturi policiclice disociind microfibrilele de
fibrilină. Pe măsură ce elastina crește, este eliminată extracelular, iar
microfibrilele de elastină confluează și se dispun în mijlocul fibrei.
Microfibrilele de fibrilină se dispun radial iar în urma acestui
aranjament se formează fibra elastică matură.
Fibrele oxitalanice și fibrele de elaunină sunt precursori ai
fibrelor elastice mature dar ele se găsesc atât în țesutul embrionar cât
și țesutul adult.

8.2.3 Fibrele de reticulină

Fibrele de reticulină nu sunt grupate în fascicule, dar sunt

ramificate şi formează reţele. Au un diametru mai redus, între 0,5 - 2
m, apărând foarte subţiri.
Fibrele de reticulină conţin, molecule de colagen de tip III,
asociat cu glicoproteine, proteoglicani şi alte tipuri de colagen.
Ultrastructural, apar formate din fibrile groase de 35 nm, strâns
împachetate şi legate între ele prin punţi de proteoglicani şi
glicoproteine.
Fibrele de reticulină iau naştere în fibroblaste, unde are loc
sinteza de molecule de colagen tip III, ce vor fi exocitate şi polimerizate
extracelular.

170
 Se întâlnesc în muşchii netezei, în măduva osoasă, splină,
organele limfoide, în jurul capilarelor, în membranele bazale, în
glandele endocrine, în ficat, în rinichi etc .
Datorită diametrului redus şi dispunerii în reţea laxă şi flexibilă
a fibrelor reticulare, au loc modificări de formă şi volum a unor organe,
precum splina, ficatul, arterele, musculatura uterină şi intestinală.
În cursul embriogenezei, fibrele de reticulină pot fi înlocuite de fibre de
colagen.

8.3 Substanţa fundamentală a matricei extracelulare

Substanța fundamentală constituie mediul biologic în care au loc

schimburile dintre mediul intern și lichidul intercelular. Difuziunea
plasmei sangvine încărcate cu substanțe nutritive înspre spațiul celular
se face prin intermediul substanței fundamentale a țesutului conjunctiv.
Gradul de difuziune al lichidului intersițial depinde de gradul de
vâscozitate al substanței fundamentale.
Vâscozitatea substanței fundamentale poate fi diminuată prin
administrarea de vitamina C sau prin intermediul anumitor hormoni.
Substanța fundamentală servește ca depozit pentru substanțele
minerale și proteine contribuind la menținerea homeostaziei mediului
intern. Intervine în apărarea organismului în procesele inflamatorii și în
procesul imunologic.
Substanța fundamentală este constituită dintr-o componentă
amorfă, omogenă, transparentă în care starea fizică oscilează între gel
și soluție apoasă. Poate fi mai mult sau mai puțin reprezentată în
funcție de varietatea țesutului conjunctiv. La microscopul electronic se
observă că substanța fundamentală este constituită din:
macromolecule filamentoase, ramificate cu aspect de rețea și
macromoleculele globuloase.
Tot în substanța fundamentală se găsesc proteine ce rezultă din
metabolismul celulelor conjunctive sau pot avea origine sangvină
găsindu-se liber sau combinate cu polizaharide. Acestea sunt
reprezentate de colagenul solubil, proteine plasmatice, acizi aminați și
polipeptide simple.
Substanța fundamentală are o compoziție chimică complexă,
conţine diferite molecule de glicozaminoglicani, de obicei legaţi
covalent de o proteină, formând proteoglicani şi proteine fibrilare.
Proteinele fibrilare sunt de două feluri:
1) proteine structurale: colagenul și elastina;
2) proteine de adeziune: fibronectina şi laminina.

171
Proteinele fibrilare dispuse în rețea sunt responsabile de organizarea
matricei, conferindu-i totodată rezistență mecanică. Starea de soluție
apoasă a substanței fundamentale permite difuzia metaboliților,
hormonilor etc. în spațiul dintre celule și capilarele sanguine.

8.3.1 Glicozaminoglicanii

Glicozaminoglicanii (GAG) reprezintă lanţuri poliglucidice

neramificate alcătuite din unități repetitive de diglucide a căror unitate
structurală este un diglucid.
În mod obligatoriu, unul din componentele diglucidului este un
amino-glucid de tipul N-acetilglucozamina iar al doilea glucid este
acidul uronic.
Glicozaminoglicanii, cu excepţia hialuronanului, sunt sintetizaţi
direct pe un miez proteic, de aceea ei nu se întâlnesc ca lanţuri libere
de poliglucide.
Atât grupările sulfat cât şi grupările carboxil ale acidului uronic
conferă glicozaminoglicanilor încărcare electrică negativă reţinând o
mare cantitate de apă în matricea extracelulară. Ca rezultat al acțiunii
forțelor electrostatice, moleculele leagă diferiți cationi, în special Na + .
Cationii fiind specii ionice osmotice active, cresc gradul de
hidratare al matricei având ca rezultat creșterea turgescenței matricei
extracelulare și conferă structurii rezistență la forțele de compresie.
Lanţurile de poliglucide sunt intens hidrofile şi inflexibile, încât
nu se pot plia în structuri globulare și adoptă o conformație de,,încolă-
cire aleatorie”. Deși glicozaminoglicanii reprezintă 10% din masa
proteinelor fibrilare, datorită conformației adoptate aceste molecule
ocupă cea mai mare parte a spațiului interstițial, formând geluri şi la
concentraţii foarte mici.
În ţesutul conjunctiv, glicozaminoglicanii reprezintă mai puţin de
10% din cantitatea de proteine fibroase, ei întâlnindu-se în spaţiul
extracelular.
În fibrele de colagen şi elastice sunt reprezentați de: acidul
hialuronic, condroitin-sulfaţii, heparan-sulfaţii, keratan sulfaţii şi
heparina. Glicozaminoglicanii se leagă covalent de o proteină formând
molecule de proteoglicani (excepţie făcând acidul hialuronic) .
În ţesutul conjunctiv, glicozaminoglicanii şi proteoglicanii
formează un gel hidratat, rezistent la compresiuni, în care sunt cuprinse
proteinele fibroase.
În funcție tipul de radicali de glucide, a legăturilor dintre acestea, a
numărului şi a localizării grupărilor sulfat se disting patru tipuri
principale de glicozaminoglicani:
172
 1) acidul hialuronic sau hialuronanul;
2) condroitin sulfat şi dermatan sulfat;
3) heparan sulfatul şi heparina;
4) keratan sulfatul.
Cu excepția acidului hialuronic, celelalte trei tipuri de
glicozaminoglicani prezintă caracteristici comune:
• conțin grupări sulfat legate de reziduuri glucidice;
• conțin unități diglucidice diferite dispuse într-o secvență
complexă;
• sunt molecule scurte (conțin mai puțin de 300 de reziduri
glucidice);
• formează proteoglicani.
Glicozaminoglicanii reprezintă suport mecanic pentru ţesuturi şi
permit o rapidă difuziune a moleculelor solubile în apă ca : nutrienţi,
metaboliţi, hormoni sau deplasarea celulelor.
Acidul hialuronic este o componentă majoră a matricei
extracelulare care înconjoară celulele proliferative şi migratoare, fiind
mai abundent în ţesuturile embrionare. Acidul hialuronic reprezintă
componentul structural dominant al proteoglicanilor care se găsesc
în matricea extracelulară al cartilajelor.
O moleculă de acid hialuronic este formată din aproximativ
50.000 de unităţi repetitive ale unui dizaharid format din acid glucuronic
şi N-acetil glucozamină.
Acidul hialuronic are greutatea moleculară cea mai mare dintre
toţi glicozaminoglicanii; nu este legat covalent de miezul proteic și nu
este sintetizat în complexul Golgi ca ceilalţi glicozaminoglicani.
Acidul hialuronic este sintetizat direct prin membrana plasmatică
și este prezent în ţesut pe suprafaţa celulară.
În comparație cu ceilalţi glicozaminoglicani, acidul hialuronic nu
conţine dizaharide sulfatate, secvenţele fiind mai simple,iar lanţurile
mai scurte conținând mai puţin de 300 resturi glucidice.
Acidul hialuronic asigură rezistenţa mecanică în ţesuturi şi
articulaţii; se întinde pe toată suprafața rămasă liberă în timpul
dezvoltării embrionare, permiţând modificarea formelor şi structurilor;
deoarece este produs de zona bazală a epiteliilor, seveşte la crearea
unui spaţiu liber, în care celulele vor migra, ca în cazul formării cordului,
corneei etc. Când migrarea celulelor s-a finalizat, excesul de hialuro-
nan este degradat de hialuronidază.
Hialuronanul este produs în cantităţi mari în timpul cicatrizării
leziunilor fiind considerat lubrefiant al lichidului articular.

173
 8.3.2 Proteoglicanii

Proteoglicanii sunt macromolecule formate dintr-un miez

proteic, la care se ataşează covalent una sau mai multe molecule de
glicozaminoglicani, de acelaşi tip sau de tip diferit.
Miezul proteic al proteoglicanilor este sintetizat pe ribozomii de
pe membranele RER şi introdus în lumenul acestuia, iar lanţurile
polizaharidice sunt asamblate în complexul Golgi.
Proteoglicanii apar foarte heterogeni, în ceea ce priveşte
conţinutul proteic, mărimea moleculei şi număr, dar prezintă o repetare
a diglucidelor similare.
Miezul proteic al unui proteoglican este de obicei o glicoproteină
în care carbohidraţii reprezintă aproximativ 95% din greutatea sa,
având formă de lanţuri lungi și neramificate.
Agrecanul este o componentă majoră a matricei cartilaginoase,
care conferă cartilajului proprităţile sale caracteristice: consistenţă
asemănătoare unui gel şi rezistenţă la deformare. Componenta
centrală a agregatelor de proteoglicani, o formează o moleculă foarte
lungă de acid hialuronic. La el se leagă strâns , cu ajutorul unei
proteine linker, la intervale de 40 nm, proteinele miez ale
proteoglicanilor de condroitin-sulfat şi keratan sulfat.
Proteoglicanii simpli sunt formaţi dintr-un miez proteic cu
greutate moleculară de 2 x 108 daltoni, la care se ataşează lanţuri de
heparan sulfat stabilizate de proteine de legare.
Proteoglicanii neagregați se întâlnesc în toate ţesuturile
conjunctive inclusiv în țesutul cartilaginos. Conţin un miez proteic
cu unul sau trei lanţuri covalent linkate de condroitin-sulfat dermatan-
sulfat, keratan-sulfat.
Proteoglicanii de pe suprafaţa celulară se află pe suprafaţa
celulelor endoteliale, vasculare. La miezul proteic se asociază pe
suprafaţa extracelulară 3-8 molecule de heparan sulfat. Aceşti
proteoglicani leagă colagenul tip I, III, IV, V ,dar nu şi tipul II.
Proteoglicanii au rol în menţinerea hidratării spaţiului intercelular
și intervin în ,,comunicarea chimică” dintre celule.
De asemenea, contribuie la legarea diferitelor molecule semnal
produse de celule, cum ar fi unii factori de creştere, modificându-le
activitatea.
Glicozaminoglicanii şi proteoglicanii se asociază pentru a forma
complexe polimerice de dimensiuni mari în matricea extracelulară

174
(molecula de agrecan din ţesutul cartilaginos formează împreună cu
acidul hialuronic un complex mai mare decât o bacterie).
Glicozaminoglicanii şi proteoglicanii se asociază cu colagenul,
realizând structuri extrem de complexe. Dispunerea spaţială a
moleculelor de proteoglicani este intens determinată în ţesuturile vii.
Proteoglicanul intracelular ,,serglycina” este un constituient al
veziculelor secretorii intracelulare, care ajută la împachetarea şi
stocarea moleculelor secretate. Alți proteoglicani sunt componente
integrate în membranele plasmatice, având miezul proteic inserat
transversal în bistratul lipidic sau ataşat la bistratul lipidic.
Astfel, sindecanii au un miez proteic ce traversează membrana
plasmatică, iar de domeniul lor extracelular se leagă condroitin
sulfatul şi heparan sulfatul, în timp ce domeniul lor intracelular
interacţionează cu actina citoscheletului.
Sindecanii se află pe suprafaţa mai multor tipuri de celule
(fibroblaste, celule epiteliale), unde îndeplinesc, alături de integrine,
rolul de receptori pentru colagen, fibronectină şi alte proteine
matriceale, de care ei se leagă. Sindecanii se mai leagă de factorul de
creştere a fibroblastelor fiind prezenţi în receptori.
Sindecanii sunt organizaţi în gel hidratat, încât lanţul de
glicozaminoglicani difuzează repede între celule, facilitând migrarea
celulelor şi formarea prelungirilor celulare.
Proteoglicanii au următoarele roluri:
• participă la realizarea adezivităţii celulare faţă de matrice;
• conferă populaţiilor celulare elasticitate şi rezistenţă la
presiune;
• reglează deplasarea moleculelor mari şi mici în spaţiul
interstiţial;
• modelează homeostazia tisulară și interacţionează cu
lipoproteinele sanguine.

8.3.3 Glicoproteinele structurale

Glicoproteinele structurale sunt molecule multifuncţionale, care

interacţionează cu unele componente ale matricei extracelulare şi cu
suprafaţa celulară prin domenii specifice de legare numite proteine de
ancorare .
Glicoproteinele structurale mediază organizarea matricei
celulare, au abilitatea de a se asocia între ele și de a se lega de alte
componente ale matricei celulare.

175
 Glicoproteinele structurale sunt formate dintr-un miez proteic la
care se ataşează glucide cu structură ramificată.
Sunt reprezentate de: fibronectină, laminină, tenasceină,
trombospon-dinină și condronectină.
Cele mai cunoscute din punct de vedere structural și funcțional sunt:
• fibronectinele - prezente în matricea tuturor tipurilor de ţesuturi
conjunctive şi în cele mai multe membrane bazale;
• lamininele - prezente în membranele bazale.
• condronectinele -prezente în matricea cartilaginoasă;
Fibronectinele constituie o clasă mare de glicoproteine care sunt
prezente în toate ţesuturile conjunctive. Au o greutate medie de 222-
240 kDa, alcătuită din două subunități legate prin punţi bisulfidice, în
apropierea terminaţiei carboxil.
Fiecare subunitate prezintă domenii funcţionale distincte, separate
prin domenii polipetidice flexibile.
Domeniile sunt constituite din mici module repetabile, codificate de
codoni separaţi deoarece gena fibronectinei prezintă multiple duplicaţii
ale exonilor, asemănându-se cu genele colagenului. Un domeniu leagă
colagenul, altul heparina, iar altul se leagă de diverşi receptori specifici
de pe suprafaţa unor variate tipuri de celule.
Atunci când un domeniu cu activitate de legare a fost identificat de
receptori, secvenţa sa de aminoacizi determină sinteza unor peptide
care îi corespund.
Există următoarele forme de fibronectină:
• fibronectina dimerică sau plasmatică, solubilă, prezentă în
sânge şi alte lichide din corp, intervine în coagularea sângelui ,
în vindecarea rănilor şi în fagocitoză;
• fibronectina multimerică sau filamentoasă, asamblată pe
suprafaţa celulelor şi depozitată în matrice.
Fibronectina este produsă de fibroblaste, de celulele endoteliale uneori
şi de unele celule epiteliale.
Fibronectina are următoarele roluri:
• mediază aderarea celulelor la colagen sau la alte componente
ale matricei extracelulare;
• organizarea spațială a citoscheletului;
• contribuie la migrarea celulelor în cursul diferenţierii embrionare;
• ghidează deplasarea celulelor, ajutând celulele să se ataşeze
de matrice, fără să fie imobilizate în ea.
Laminina este glicoproteina majoră din membranele bazale şi este
localizată în lamina rară. Este compusă din trei lanţuri alfa şi un lanţ

176
beta ce formează o moleculă foarte mare cu o greutate de 1 milion
daltoni, ce posedă locuri specifice de legare.
Molecula de laminină are aspectul unei,,cruci ” cu un braţ lung şi
trei braţe scurte. Pe fiecare braţ scurt apar două domenii globulare la
capete, iar la capătul braţului lung apare un singur domeniu globular.
Condronectina este sintetizată de condrocite și constituie o
glicoproteină serică ce mediază specific ataşarea condrocitelor de
colagenul de tip II din cartilaj, fibronectină, laminină și agrecan.
Uvomorulina este o glicoproteină care se întâlneşte la embrion, în
faza de morulă și implicată în adezivitatea celulelor embrionare. La
adult, se află în spaţiul intercelular al epiteliului intestinal, în jurul
domeniului laterobazal al celulelor.
Refacerea moleculelor matricei extracelulare este continuă şi
prezintă o importanță deosebită pentru multe procese biologice.
Esențialul îl constituie realizarea unui echilibru între degradare şi
resinteză.
Degradarea rapidă se produce în timpul involuţiei uterine post
partum.
Degradările localizate sunt necesare atunci când unele celule de
exemplu leucocitele trec prin memebrana bazală în ţesuturi, iar celulele
canceroase migrează la distanţă, dând metastaze.
Componentele matricei sunt degradate de enzimele proteolitice
care sunt produse şi eliberate local de celule precum și de proteaze
serice.
Acestea cooperează pentru a degrada proteinele matriceale și
anume: colagenul, laminina, fibronectina.
Degradarea componentelor matriceale este controlată strâns
prin mai multe mecanisme ca:
• secreţia unor proteaze ca precursori inactivi;
• activitatea proteazelor este limitată la anumite arii de
inhibitori specifici;
• inhibitorii sunt produşi de celulele de la marginea ariilor
cu degradări active, având scopul de a conserva
matricea neimplicată.
Înhibitorii protejează de asemenea şi proteinele de pe suprafaţa
celulelor, care sunt necesare pentru adeziune şi migrare.

177
 8.4 Integrinele

Integrinele sunt o familie de proteine transmembranare care

leagă colagenul, fibronectina şi laminina.
Integrinele îndeplinesc un rol esențial pentru adeziunea şi
cooperarea celulelor cu matricea extracelulară. Unele integrine leagă
numai o macromoleculă din matrice de exemplu fibronectina sau
laminina, iar altele pot lega mai multe. De exemplu o integrină prezentă
pe suprafaţa fibroblastelor leagă colagenul, fibronectina şi laminina
dar, aceeaşi moleculă de integrină, în alte tipuri de celule, poate lega
diferite molecule.
Integrinele funcţionează ca linkeri transmembranari (sau
integratori) care mediază interacţiunea dintre citoschelet şi matricea
extracelulară. Ataşarea transmembranară la citoschelet este
importantă atât pentru adeziunea celulelor la matrice, cât şi pentru
adeziunile intercelulare. În lipsa unei ancorări interne adeziunile sunt
slabe și fără rezistență.
Integrinele mediază interacţiuni transmembranare, între
citoschelet şi matricea extracelulară jucând un rol important în
orientarea celulelor şi matricei în ţesuturi.
La rândul său, matricea extracelulară poate influenţa
organizarea citoscheletului, determinând în fibroblastele transformate
din culturi apariţia intracelulară a fibrelor de stres, prin organizarea
filamentelor de actină şi producerea unei cantităţi mai reduse de
fibronectină. Citoscheletul exercită forţe care orientează moleculele
matricei pe care celulele o produc, iar acestea influenţează
organizarea citoscheletului.Celulele regleză activitatea integrinelor
pe care le produc. Astfel, integrinele celulelor sanguine trebuie să fie
activate pentru a media adeziunea celulară, permițând acestora să
circule libere până când sunt activate rapid de un stimul specific,
deoarece integrinele lor nu trebuie sintetizate, ele existând deja sub
formă inactivă. Moleculele matricei extracelulare influenţează puternic
comportarea celulelor în culturi, modificându-le forma, mişcarea,
metabolismul, dezvoltarea şi funcţiile acestora.
Integrinele de la locul de contact cu matricea sau cu altă celulă
pot activa mai multe căi de semnalizare intracelulară. Se produce,
astfel un semnal complex pe faţa internă a membranei, care determină
intrarea în activitate a unor receptori intracelulari. În urma acestor
evenimente, numai celulele ataşate prin integrine la moleculele
matricei extracelulare reacţionează, declaşând o cascadă de semnale
care se traduc prin modificări în comportamentul celulelor şi prin
proliferări celulare.
178
 BIBLIOGRAFIE

1. Alberts B.,Johnson A. –Molecular biology of the cell 5th ed,

New York ,Garland Science,2008.
2. Aughey E.,Free F.L .- Comparative Veterynary Histology with
Clinical Correlatees, Manson publishing,2010.
3. Bacha,J.JR;Wood LM- Color atlas of veterinary histology.Third
ed.,Ed.Willy-Blackwell,2011.
4. Becker W.M.-The world of the cell,4th ed. Benjamin /Cummings,
2000.
5. Bell S.,Morris K. -An Introduction to Microscopy.Taylor
&Francis Group,CRC Press,2010.
6. Bergmann M.,Wrobel, K. H. - Male reproductive system. In:
Dellmann´s Textbook of Veterinary Histology, Blackwell
Publishing, USA, 2006.
7. Bogdan A.T.,Mantea S.T.,Dorina Bogdan-Tratat de
reproducţie şi însămânţări artificiale la suine. Ed Tehnică
Agricolă Bucureşti, 1999.
8. Casotti G.,Lindberg K.K.,Braun E.J.-Funktional morphology of
the avian medullar cone, Am.J.Physiol. Regul. Integr. Comp.
Physyl.,279,2000.
9. Cazimir Iuliana, Cornilă N., Predoi Ştefania - Noţiuni practice
de morfologie microscopică, vol.I, Ed.Ceres, Bucureşti, 2008.
10. Cazimir Iuliana, Cornilă N. - Noţiuni practice de morfologie
microscopică, vol.II, Ed.Ceres, Bucureşti, 2011.
11. Clever O.,Krieg P.A.-Notocord patterning of the endoderm,
Develop.Biol., 234:1-12, 2001.
12. Coman T.,Cornilă N. – Structura şi ultrastructura ţesuturilor la
animale, Ed.Fundaţiei ,,România de mâine ", 2002.
13. Coman T.,Tănase P., – Histologie practică, vol I, Microscopie–
tehnică microscopică–ţesuturi, Ed.Fundaţiei ,,România de
mâine ",2009.
14. Cornilă, N., Raita Ștefania Mariana-Biologie celulară, histologie
și embriologie, Vol II, Ed.Ceres București, 2013.
15. Cornilă, N.- Morfologia microscopica a animalelor domestice.
Vol I.Ed.BIC ALL,Bucuresti 2000.
16. Cornila, N- Morfologia microscopica a animalelor domestice.
Vol II.Ed.BIC ALL,Bucuresti 2001.
17. Cornilă N., Diaconescu Ligia, Dănacu Valerica, Pîrjol
Nicoleta – Histologie practică, Ed.Printech, Bucureşti, 2005.

179
18. Cornilă N., Diaconescu Ligia, Dănacu Valerica, Mocanu
Nicoleta – Lucrări practice de biologie celulară, histologie şi
embriologie – Ed. Printech, Bucureşti,2006.
19. Cotea C.- Biologie celulară,Embriologie generală,Histologie
generală, Ed.Tehnopress, Iaşi,2001.
20. Cotea C.-Histologie specială,Ed.Tehnopress,Iaşi,2006.
21. Cotea C.,Cotea I.– Atlas of hystology,Ed.tehnopress,Iaşi,2006.
22. Cui D.,Naftel J.P. – Atlas of hystology,with functional and
clinical correlations,Lippincot Williams &Wilkins,2011.
23. Dănacu Valerica - Studiu privind morfologia funcţională a
testiculului la suine, Teză de doctorat,USAMV București,2001.
24. Dănacu Valerica – Morfologia microscopică a testiculului la
vierii de reproducţie în scopul menţinerii biodiversităţii
zootehnice, Lucrare postdoctorală, Academia Română,
București 2012.
25. Dănacu Valerica, Ioniţă Lucian, Ioniţă Carmen, Grigore
Alice, Oncioiu Ionica, Braticevici Bogdan – Research on the
use of monoclonal antibodies regarding to the study of swine’s
testicular parenchyma, Romanian Biotechnological Letters,
Vol.19, 2014.
26. Dănacu Valerica, A. T.Bogdan, N Cornilă, A.Sonea,V. Dănacu,
G.Bărboi, L. Ioniță, Iudith Ipate - Studies on the influence of
hormones cell cultures obtained from the testicular parenchima
from pigs. Lucrări Științifice USAMV, Bucuresti 2011.
27. Dănacu Valerica, N. Cornilă, Nicoleta Mocanu, Ștefania Predoi,
M.Cornilă-Microscopic studies of the seminiferous tubules and
interstitial gland at the cocks 90-120 days old-Bulletin UASMV
Veterinary Medicine, 67(1),Cluj-Napoca 2010.
28. Dănacu Valerica, A. T. Bogdan, N Cornilă, A.Sonea,Iudith
Ipate, Carmen Ioniță - Microscopic morphology of the seminal
line cells at boar the age of 35 days on smears and testicular
fingerprint. Scientific Works, Bucuresti 2010.
29. Dănacu Valerica, A. T.Bogdan, N Cornilă, A.Sonea,Carmen
Ioniță–Contributions to the study of electron comparative
cytomorphological differences between Sertoli cells and Leydig
cells in the reproductive boars. Lucrări Științifice USAMV IASI,
2011.
30. Dănacu Viorel– Cercetări morfotopografice comparative privind
sistemul limfatic la leporide, Teză de doctorat, USAMV
București, 2000.
31. Diaconescu Ligia–Histologia veterinară în imagini,Ed. Printech
Bucureşti, 2002.
180
32. Diaconescu Ligia, Steluța Dumitrescu, Dănacu Valerica -
Histologie pentru colegiu. AMD, Bucureşti, 1999.
33. Dickersin G.R.-Diagnostic Electron Microscopy,a text/atlas
second edition,Springer-Verlag,new York, Berlin, Heidelberg,
2000.
34. Eroschenco V.P.–Atlas of histology with Functional
Correlations, Ed.Lippincot Williams&Wilkins,Wolther Kluwer
company, 2003.
35. Eurell,Jo Ann–Veterinary Histology,1st edition, Ed.Tenton,
Neurmedia, 2003.
36. Eurell,Jo Ann, Frapper L.B.–Delmann's Textbook of veterinary
Histology,6-th edition, Ed.Wiley-Blackwell,2006.
37. Gartner I P.,Hiatt J.L.-Concise Histology,Saunders
Elsevier,2011.
38. Georgescu Bogdan,Raita Ștefania Mariana-Morfologia
microscopică a cărnii și organelor, Ed.Ceres București,2014.
39. Grapin-Botton A.,Melton D.A.-Endoderm development from
pattering to organogenesis,Trend in Genetique,16(3):124-
131,2000.
40. Griffin J.W.,Thompson W.J.-Biology and pathology of
nonmyelinating Schann cells,Glia 56.1518-1531,2008.
41. Grisson D.R.,Song J.W.-Deja Rewiew Histology & Cell
Biology,second Edition,Sd.Mc Graw Hill Education,2010.
42. Junqueira L.C.,Carneiro J.- Basic Histology 10th Ed. Appletin
and Lang, Stanfotd, Connecticut 2003.
43. Junqueira L.C.,Carneiro J. (editori Cuculici P.Gh., Anca
W.Gheorghiu) - Histologie, Tratat și Atlas, ed.a 11-a, Editura
Medicală Callisto, București, 2008.
44. Kalcheim C.,Ben-Yair R.-Cell rearrangements during
development of the somite and its derivatives, Curr. Opin. Gen.
Develop.,2005.
45. Karp G.-Cell and Molecular Biology: Concepts and
Experiments,2007.
46. Kiernan J.A.-Histological and Histochemical Metods.Theory
and Practice,Scion Publishing Ltd.,2008.
47. Kierszenbaum A.,-Histology and Cell Biology:An introduction to
Pathology .Ed.Elsevier Healt Sciences,2011.
48. Kuhnel W.-Color Atlas Of Cytology,Histology and Microscopic
Anatomy,4th edition revised and enlarled,Stuttgart,New York,
2003.
49. Langbein L.,Grund C.,Kulin C.,Praetzel S.,Kartenbeck
J.,Bardner J.M.,Moll I.,Franke W.-Tight junctions and
181
 compositionally related junctional structures on mammalian
stratified epithelial and cell cultures derived there
form,Europ.,J.Cell Biol.,2002.
50. Liebich H.-Functionelle histologie der haussaugetiere,Shatt
auer gmbH, Stuttgart, Germania,2004.
51. Manolache Viorica,Neagu A.N.-Histologia organelor ,vol.II,Ed.
Universității București,2008.
52. Mescher A.L.-Junquheira's Basic Histology,Twelfth Edition,The
Mc Graw-Hill Companies,2010.
53. Miclăuș V.-Histologie,Ed.Academic Press,Cluj Napoca,2008.
54. Militaru Manuella-Anatomie patologică generală veterinară
Ed.Elisavaros,București,2006.
55. Mills S.E.-Histology for Pathologists,Third Edition,Lippincott
Williams & Wilkins,2007.
56. Mirancea N. & Mirancea D-Ultrastructura celulelor și țesuturilor,
Editura Ars Docendi, București, 2010.
57. Murphy D. B. - Fundamental of light microscopy and Electronic
imaging. Ed.Wiley-liss, New York,2001.
58. Pavelka M.,Roth I.-Functional Ultrastructure-An Atlas of tissue
Biology and Pathology,Springer Verlag,Wien,New York,2005.
59. Paulsen D.-Histology and Cell biology:Examination and Board
Rewiew,fifth Edition,Mc Graw-Hill Companies,Inc 2010.
60. Pîrjol (Mocanu) Nicoleta-Cercetări histologice privind aparatul
genital la cocoș, Teză de doctorat USAMV București,2005.
61. Prisecaru Maria, Cristea Tina Oana, Voicu Roxana-Biologie
celulară și moleculară,Ed.Alma Mater, Bacău, 2011.
62. Radu Georgeta-Structura funcțională a aparatului respirator la
galinacee,Teză de doctorat USAMV București,2003.
63. Raica M., Moderle O.,Căruntu I.D., Pântea A., Chindris A.M.-
Histologie teoretică și practică, Ed.Brumar, Timișoara, 2004.
64. Ronald W.D.-High Yeld Histology, Lippincott Williams &
Wilkins,Baltimore Philadelphia,2000.
65. Ross M., Pawlina W.-Histology: a Text and Atlas with
Correlated Cell and Molecular biology (international edition),
Sixt edition, Lippincott Williams & Wilkins,2011.
66. Sadler T.W.-Langman's Medical embriology, 8th edition
Lippincott Williams & Wilkins,Philadelphia,2000.
67. Samuelson A.D.-Textbook of veterinary Histology 1st
edition,W.B.saunders Company,2006.
68. Schoenwolf G.C., Bleyl S.B., Brauer P.R., Francis-West
P.H.-Larsen's human Embryology,Churchill Livingstone
Elsevier,2009.
182
69. Solcan Carmen-Histologie și Embriologie, Ed.Performantica,
Iași, 2006.
70. Străvescu-Bedivan Mala Maria,Tesio C.D.-Zoologia
vertebratelor,Editura Ceres, București,2011.
71. Tallits R.B.,Guastaferi R.S.-Histology:An identification manual,
Mosby Inc.,2009.
72. Teușan V.-Biologie celulară animală,Editura ,,Ion Ionescu de la
Brad ” Iași,2000.
73. Teușan V.,Leonte D.,Radu-Rusu R.,Teușan A-Biologie
celulară animală,Editura Alfa,Iași,2007.
74. Toba G. F., Groza I. S., Bogdan A. T., Vintila I.,Szabo L.,
Craciun N., Roman M., Danacu Valerica, Paraschivescu M.
Th., Sonea C., Ochea M., Serea R.S. -Use of mobile
laboratories for application of reproductive biotechnologies in
farm animals, Bulletin UASMV Veterinary Medicine,Cluj-Napoca
2013.
75. Tudor Despina,Constantinescu GH.M.,Constantinescu
Ileana,Cornilă N.-Nomina Histologica și Embryologica
Veterinaria, Ed.Vergiliu,București,2005.
76. Șincai Mariana-Biologie celulară,Ed.Mirton,Timișoara,2000.
77. Șincai Mariana-Histologie veterinară,vol II:Organe și
Embriologie, Ed.Mirton, Timișoara,2000.
78. Șincai Mariana-Citohistologie și tehnici de specialitate
,Ed.Mirton,Timișoara,2003.
79. Zărnescu Otilia-Histologie animală generală,Editura Universi-
tății din București,2012.
80. Zărnescu Otilia-Biologia moleculară a dezvoltării. Partea a II-a,
Editura Universității din București,2002.
81. Zărnescu Otilia-Embriologie experimentală, Editura
Universității din București,2003.
82. Zinca Victoria,Cîrlan M.-Citologia comparativă și citogenetica
aparatului de reproducere femel la mamifere.Ed.Alfa Iași,2003.
83. Păcală N– Biologia reproducerii animalelor. Ed. Mirton,
Timişoara, 2000.
84. Young B., Heath W. J.- Wheater's Functional Histology. A text
and colour atlas. Fourth edition, Churchill Livingstone,
Edinburgh – London – New York – Philadelphia – St. Luis –
Sydney – Toronto, 2001.

183