ROMÂNIA

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI

SPORTULUI
UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ
VETERINARĂ CLUJ-NAPOCA
DEPARTAMENTUL ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ
Str. Mănăştur Nr.3-5, 400372 Cluj-Napoca, România
tel.+ 40-264-596.384; fax + 40-264-593.792

FACULTATEA DE ZOOTEHNIE ŞI BIOTEHNOLOGII

SPECIALIZAREA: ZOOTEHNIE
ANUL II

CENTRUL UNIVERSITAR ŞI CULTURAL

ROMÂN
VITERBO - ITALIA

CURS
REPRODUCŢIA ANIMALELOR 1
PROF. DR. VASILE MICLEA

SEMESTRUL I

Cluj – Napoca
2010

1
 CUPRINS

Introducere 3
1 Biologia sexului 4
1.1. Diferenţierea sexuală 4
1.2. Embriogeneza aparatului genital 5
1.2.1. Geneza şi structuralizarea gonadelor 5
1.2.2. Geneza căilor genitale 6
1.3. Perioadele vieţii sexuale 6
2 Endocrinologia reproducţiei 9
2.1. Morfostructuri hipotalamo-hipofizare implicate 10
în coordonarea funcţiei de reproducţie
2.2. Hormonii hipotalamici 11
2.3. Hormonii gonadotropi hipofizari 12
2.4. Hormonii gonadotropi placentari 13
2.5. Utilizarea hormonilor gonadotropi 14
2.6. Hormonii gonadali 14
2.6.1. Hormonii gonadali polipeptidici 14
2.6.2. Hormonii gonadali steroidici 14
2.6.3. Hormonii uterini 17
2.7. Mecanismul de acţiune al hormonilor 19
2.8. Reglarea neuro-endocrină a funcţiei de 21
reproducţie
3 Manifestările vieţii sexuale 23
3.1. Biologia perioadei prenatale şi neonatale 23
3.2. Pubertatea 23
3.2.1. Factorii care influenţează pubertatea 24
3.3. Biologia reproducţiei la masculi 26
3.3.1. Spermatogeneza 26
3.3.2. Reglarea neuro-endocrină a spermatogenezei 29
3.3.3. Tranzitul, maturarea şi stocarea spermatozoizilor 30
în epididim
3.3.4. Plasma seminală 31
3.3.5. Proprietăţile spermei 31
3.4. Biologia reproducţiei la femele 35
3.4.1. Ciclul sexual (estral) 35
3.4.1.1. Stadiile ciclului sexual 36
3.4.2. Evoluţia foliculilor ovarieni în timpul ciclului 37
sexual
3.4.2.1. Caracteristicile funcţionale ale componentelor 38
foliculare ovarieni
3.4.2.2. Recrutarea, selecţia şi creşterea foliculilor 40
3.4.2.3. Creşterea foliculilor şi fazele ciclului sexual 41
3.4.3. Ovogeneza 42
3.4.4. Ovulaţia 43
3.4.5. Evoluţia corpului galben în timpul ciclului 44
sexual
3.4.6. Modificările căilor genitale în timpul ciclului 47
sexual

2
3.5. Comportamentul sexual la masculi 50
3.5.1. Reflexele sexuale şi tipul de sistem nervos 51
3.6. Monta 52
3.6.1. Tipuri de însămânţare naturală 52
3.6.2. Sisteme de montă 53
3.7. Transportul gameţilor în căile genitale femele 53
3.7.1. Transportul spermatozoizilor în căile genitale 53
femele
3.7.2. Captarea şi transportul ovocitei în oviduct 56
3.8. Fecundaţia 59
3.8.1. Mecanismul fecundaţiei 59
3.9. Gestaţia 61
3.9.1. Diferite tipuri de gestaţie 61
3.9.2. Etapele gestaţiei 62
3.9.2.1. Stadiul embrionar 62
3.9.2.2. Stadiul fetal 65
3.9.3. Circulaţia sangvină la embrion şi făt 67
3.9.4. Situaţia fiziologică a principalelor organe 70
embrio-fetale
3.9.5. Anexele embrio-fetale 70
3.9.6. Modificările organismului matern în timpul 72
gestaţiei
3.9.6.1. Modificări din sfera genitală 73
3.9.6.2. Modificările principalelor funcţii ale 73
organismului matern
3.9.7. Durata gestaţiei şi factorii ce o influenţează 74
3.10. Parturiţia 76
3.10.1. Semnele apropierii fătării (prodromale) 77
3.10.2. Mecanismele parturiţiei 77
3.10.2.1. Declanşarea parturiţiei 77
3.10.2.2. Forţele care concură la expulzarea fătului 78
3.10.2.3. Stadiile parturiţiei 79
3.11. Adaptări post natale ale nou-născutului 81
3.12. Perioada puerperală 81
4 Factorii care influenţează reproducţia 85
4.1. Factorii de mezo şi microclimat 86
4.2. Alimentaţia 87
4.2.1. Influenţa alimentaţiei asupra pubertăţii 87
4.2.2. Influenţa alimentaţiei asupra reproducţiei 87
femelelor adulte
4.2.3. Influenţa alimentaţiei în reproducţia masculilor 88
4.3. Factori sociali 88
Bibliografie 91

3
 INTRODUCERE

Reproducţia, unul din miracolele lumii vii ce face posibilă

perpetuarea şi evoluţia speciilor, este totodată un mijloc eficient de
sporire a producţiilor animalelor de fermă.
Datorită importanţei sale, preocupările pentru cunoaşterea
proceselor biologice care permit formarea gameţilor, iar în urma unirii
lor, constituirea unor noi fiinţe sunt foarte numeroase. Ele au fost
motorul care a determinat apariţia unui volum imens de informaţii ce în
continuare se întregesc într-un ritm ameţitor. Valorificarea acestora în
sfera reproducţiei aplicate este condiţionată, printre alţi factori, şi de
ajungerea lor, într-o formă uşor accesibilă, la specialiştii care îşi
desfăşoară activitatea în domeniul respectiv.
Sfera biologiei reproducţiei este de mare importanţă deoarece
prezintă procesele reproductive din punct de vedere fiziologic,
permiţând cunoaşterea mecanismelor acestora, fiind, prin urmare,
fundamentul generator de noi metode aplicative în creşterea animalelor
sau pentru ştiinţele biologice înrudite.
Pornind de la aceste gânduri lucrarea tratează fenomenele
biologice ce constituie principalele etape ale procesului de reproducţie.
S-a insistat asupra prezentării mecanismelor proceselor fiziologice
reproductive deoarece, numai astfel se pot înţelege şi mai ales valorifica
cunoştinţele acumulate. De asemenea, de o atenţie specială s-au bucurat
factorii de influenţă ai reproducţiei, aceştia fiind trataţi din perspectiva
unor pârghii prin care se poate coordona, între anumite limite
fiziologice, activitatea de reproducţie a principalelor specii de animale
de fermă. Menţionăm că abordarea şi tratarea tematicii s-a făcut conform
instrucţiunilor funcţionării învăţământului la distanţă în învăţământul
superior.

4
Unitatea de învăţare nr.1. Durata 2 ore
Capitolul 1 Biologia sexului
1.1. Diferenţierea sexuală
1.2. Embriogeneza aparatului genital
1.3. Perioadele vieţii sexuale

Obiectivele unităţii de învăţare:

1. Dezvoltarea capacităţii de a identifica şi descrie etapele
procesului de sexualizare
2. Explicarea interdependenţei dintre etapele procesului de
sexualizare.

Reproducţia este actul fiziologic prin care organismele produc

fiinţe asemănătoare lor, fiind esenţială pentru perpetuarea speciilor
indiferent de locul pe care îl ocupă pe scara evoluţiei lumii vii.
Formele inferioare de viaţă sunt mult mai puţin fixate în habitat,
iar reproducţia lor asexuată (sciziparitate, înmugurire şi sporulaţie) este
avantajoasă, deoarece nu impune căutarea şi recunoaşterea unui
partener. Principalul dezavantaj al reproducţiei asexuate este
uniformitatea genotipică al celulelor fice, astfel încât, exceptând
mutaţiile apărute ocazional, fiecare progen este identic cu celula din care
rezultă.
Reproducţia sexuată, specifică organismelor superioare, constă în
unirea ovulului cu un spermatozoid, în procesul fecundaţiei. Cei doi
gameţi sunt produşi de indivizi care au un dimorfism fenotipic,
reproductiv şi social pronunţat, iar evoluţia sexualităţii este o adaptare
treptată a organismelor multicelulare către o funcţie specializată .
Cel mai important avantaj al reproducţiei sexuate este sporirea
variabilităţii genetice. Aceasta apare în procesul meiozei prin formarea
chiasmei (schimbul reciproc de segmente complementare între
cromatide), segregarea întâmplătoare şi recombinarea genelor
cromozomale. Deşi reproducţia sexuată este favorabilă adaptării şi
evoluţiei organismelor, ea presupune un anumit risc, deoarece întâlnirea
celor doi gameţi, în spaţiu şi timp, se poate sau nu realiza. Iată de ce,
chiar şi la cele mai neevoluate specii de animale bisexuale, există stimuli
care tind să sincronizeze masculii şi femelele pentru a produce gameţii
în aproximativ acelaşi timp şi să -i depună într-un loc, care să permită
întâlnirea lor. Un alt risc major îl reprezintă dezvoltarea embrio-fetală
deoarece, în anumite perioade critice, pot apare pierderi importante prin
mortalităţi, dacă progenii nu au capacitatea să le depăşească.

1.1. Diferenţierea sexuală

Sexul cromozomal (genetic). Este determinat de cromozomii
sexului. La animalele de fermă, femelele sunt homogametice,
cromozomii sexului fiind notaţi XX, iar masculii heterogametici au XY.
Spre deosebire de mamifere, păsările au femelele heterogametice (ZW),
iar masculii homogametici (ZZ).

5
 Cromozomii sexului pot fi observaţi prin examinarea nucleilor
celulelor somatice, aflate în interfaza diviziunii mitotice. Exprimarea
genelor de pe unul din cromozomii X ai celulelor somatice femele pare
a fi inactivată sau represată timpuriu, în timpul dezvoltării embrionare
intrauterine. În timpul ovogenezei, cromozomul X inactivat, devine activ
din nou, odată cu parcurgerea etapelor diviziunii meiotice. Astfel,
fiecare ovocită conţine câte un cromozom X activ. Anomaliile
complementare cromozomilor sexului rezultă din nondisjuncţia acestora
în timpul meiozei.
Pentru formarea ovarelor este necesară prezenţa cromozomului
X în dublu exemplar. Cromozomul Y indiferent de numărul
cromozomilor X determină formarea testiculelor.
Concluzia care se desprinde este că, determinarea sexului se face
genetic, în momentul fecundaţiei, de către cromozomii sexuali ai
cuplului de gameţi, care vor forma zigotul.

XX YX
X X Y X

XY XX

Fig.1.Determinismul genetic al sexelor la mamifere

Sexul fenotipic. După nidaţie, sexul genetic determină în

continuare o serie de transformări embrionare caracteristice. Dacă
acestea au loc în sens contrar sexului cromozomial se ajunge la
intersexualitate.Hipofiza, suprarenalele şi tiroida au un rol important în
procesul de sexualizare. Sexul poate fi influenţat în mai mică măsură de
extremele termice, vârsta şi starea de întreţinere a părinţilor, precum şi
de alţi factori.
Fiecare ovulă conţine numai cromozomul X, haploid, în timp ce
spermatozoizii poartă în procente egale (50%) cromozomul X sau Y. În
consecinţă, teoretic 50 % din zigoţi vor fi masculi, iar 50 % femele.
În ultimul timp, cu ajutorul biotehnicilor de reproducţie, cum ar
fi sexarea spermatozoizilor, însămânţarea femelelor cu spermă sexată şi
transferul de embrioni sexaţi, se poate schimba raportul între sexe în
scopul obţinerii de rezultate economice cât mai favorabile.

1.2. Embriogeneza aparatului genital

1.2.1. Geneza şi structuralizarea gonadelor
După stabilirea sexului cromozomial urmează diferenţierea
sexului gonadal, formarea sexului somatic şi a sexului psihic caracterizat
printr-un comportament sexual specific. Geneza şi structuralizarea
gonadelor se face în două perioade numite: faza indiferentă şi faza
sexuată.

6
 Faza indiferentă sexual este caracterizată de transformări
morfologice care formează gonada indiferentă. Aceasta are structurile
necesare evoluţiei către testicul sau ovar.
Faza sexuată corespunde evoluţiei gonadei indiferente
(primitive) în funcţie de sexul genetic.
Morfogeneza testiculului începe cu formarea albugineei,
continuă cu apariţia celulelor Leydig structurarea tubilor seminiferi, a
tubilor drepţi şi organizarea reţelei lui Haller. La parturiţie testiculul are
întreaga gamă de componente anatomice necesare unei ulterioare
maturări funcţionale.
Morfogeneza ovarului se realizează în principal pe seama
corticalei gonadei primitive. Din cordoanele sexuale se organizează
foliculii ovarieni formaţi din ovogonii înconjurate de celule foliculare.
Până la fătare ovogonia atinge stadiul de ovocit primar.

1.2.2. Geneza căilor genitale

Dezvoltarea căilor genitale, precum şi a glandelor anexe
aparatului genital, se realizează sub influenţa gonadelor. După
diferenţiera acestora, din canalele Wolff şi Müller, care în perioada
gonadei indiferente au crescut şi coexistat pe acelaşi individ, se
formează căile genitale interne.
La sexul mascul, canalele Müller involuează pănă la nivelul de
vestigii rudimentare, iar elementele Wolff se dezvoltă morfometric sub
influenţa androgenilor şi a hormonului de inhibare Müllerian, secretaţi
de testiculul nou format.
La femele căile genitale interne se formează pe seama canalelor
Müller, situate în partea centrală a cordonului uro-genital. Ele se unesc
spre partea terminală alcătuind un singur canal uro-genital care se
deschide într-un compartiment comun numit cloacă.
Geneza organelor genitale externe are loc din formaţiunile
existente la nivelul sinusului uro-genital.
După dezvoltare, gonadele migrează pentru a se aşeza topografic
caracteristic adulţilor. Schimbarea de poziţie a testiculelor este mult mai
accentuată decât a ovarelor. Migrarea ovarelor se realizează într-un timp
scurt, direcţia deplasării fiind către intrarea în bazin. Migrarea
testiculelor se realizează în mai multe etape şi se termină de regulă,
înainte de naştere.

1.3. Perioadele vieţii sexuale

Cunoaşterea manifestării vieţii sexuale este de mare importanţă
pentru cei care lucrează în zootehnie, deoarece constituie punctul de
plecare în utilizarea corectă şi economică a mijloacelor, respectiv
metodelor moderne, care permit optimizări ale procesului reproductiv la
masculii şi femelele animalelor de fermă.După fătare, la nou-născut,
toate aparatele şi sistemele organismului încep şi îşi perfecţionează
treptat funcţionalitatea, cu excepţia aparatului genital.
Viaţa sexuală a unui individ parcurge trei etape (perioade)
principale, după cum urmează: pregenitală (prepuberală), genitală şi
postgenitală (climacterium).

7
 Perioada pregenitală (prepuberală) începe după naştere şi
durează până la atingerea maturităţii sexuale. În această perioadă
animalele sunt considerate ca impubere, organele genitale aflându-se în
repaus funcţional relativ.
Etapa de până la atingerea vârstei pubertăţii (maturitate sexuală)
se caracterizează prin creşterea organelor sexuale alături de ajustarea
graduată a activităţii gonadotropice hipofizare. Concomitent se
îmbunătăţeşte treptat, capacitatea gonadelor de a-şi asuma
steroidogeneza şi gametogeneza.
Perioada genitală debutează odată cu apariţia maturităţii
sexuale, durează până la climacterium (menopauză la femele şi
andropauză la masculi) şi se caracterizează prin capacitatea gonadelor de
a produce gameţi apţi pentru fecundare şi posibilitatea căilor genitale de
a găzdui o serie de procese fiziologice (maturarea - migrarea gameţilor,
fecundarea, gestaţia ) care se finalizează prin apariţia unui nou individ.
In condiţii normale de creştere, apariţia maturităţii sexuale
(vârsta pubertăţii respectiv pubertatea) este influenţată de specie, rasă,
individ, fotoperiodism, temperatură, greutate corporală etc. Cunoaşterea
şi folosirea în practica zootehnică a acestor factori este importantă în
scopul inducerii apariţiei timpuri a maturităţii sexuale, prelungindu-se
astfel viaţa reproductivă cu avantaje economice evidente.
Vârsta optimă pentru reproducţie este caracteristică fiecărei specii şi rase
de animale. În general se consideră că se pot folosi la reproducţie
animalele care au ajuns la 70-75% din masa corporală a individului
adult din specia şi rasa respectivă. Ameliorarea continuă a raselor de
animale determină apariţia tendinţei permanente de micşorare a vârstei
optime pentru reproducţie.
Durata vieţii sexuale variază în limite foarte largi fiind
influenţată de o multitudine de factori. La femele aceştia sunt: evoluţia
ciclurilor sexuale, frecvenţa fătărilor, numărul fetuşilor expulzaţi la
fiecare fătare, involuţia organelor genitale după fătare, tehnologia de
exploatare aplicată, îngrijirea şi hrănirea pe măsura necesităţilor
organismului, starea de sănătate.
La masculi, durata vieţii sexuale este influenţată în principal de
intensitatea de folosire la reproducţie. Vârsta până la care se folosesc
animalele la reproducţie nu corespunde, de regulă, cu începutul
perioadei postgenitale deoarece gameţii produşi de animalele bătrâne au
capacitate fecundantă redusă, iar produşii obţinuţi au o slabă
adaptabilitate la mediu. Dacă la toate acestea se adaugă şi declinul
accentuat al producţiei, rezultă că lipsa de rentabilitate în exploatarea
unor astfel de animale impune abatorizarea lor. Se admit la reproducţie,
până la o vârstă înaintată, numai animalele de mare valoare zootehnică

8
 Caracteristicile vieţii sexuale la unele specii ale animalelor de fermă
(prelucrare după diferiţi autori)

Tabelul 1
Specia Vârsta maturităţii Vârsta optimă Vârsta până la care se
sexuale (luni) pentru reproducţie pot folosi la
(luni) reproducţie (ani)
femele masculi femele masculi femele masculi
Taurine 8 - 10 9 - 12 16 - 22 15 - 18 12 - 15 8-9
Bubaline 13,5-24 12 24 - 30 24 - 44 15 - 18 7 - 12
Ovine 6-8 5-7 12 - 18 12 - 18 6-7 5-6
Porcine 4-6 4-6 8 - 11 9 - 12 3 - 3,5 3 - 3,5
Cabaline 12 - 18 12 - 18 20 - 36 36 - 40 15 - 20 15 - 20
Iepuri 4-6 4-6 5-7 6-7 2 - 2,5 1,5 - 2
Căţea 9 - 12 6-9 18 - 20 24 8 - 10 8 - 10
Pisică 6-8 7-8 12 12 - 18 7-8 6-8
Găini 23 - 24 săptămâni 26 săptămâni 64-88 săptămâni
Curci 30 - 32 săptămâni 32 săptămâni 52-74 săptămâni
Raţe 24 săptămâni 26 săptămâni 64 săptămâni
Gâşte 26 - 28 săptămâni 28-30 săptămâni 4 ani

Perioada postgenitală este caracterizată de trecerea treptată a

organelor genitale într-o stare de inactivitate, consecutiv apariţiei unor
modificări vasculare, enzimatice şi hormonale.

Teste de autoevaluare

1. Care este momentul stabilirii sexului genetic (cromozomial)?

a. la fecundare
b. după formarea gonadelor
c. după formarea căilor genitale
2. Gonadele şi căile genitale la masculi şi femele se formează
dintr-o structură comună:
a. numai gonadele
b. numai căile genitale
c. gonadele şi căile genitale
3. Precizaţi principalele procese care au loc în perioada
pregenială la nivelul aparatului de reproducţie:
a. intrarea în funcţie
b. creştere
c. creştere şi intrarea treptată în funcţie
d. niciunul din cele menţionate
4. Durata vieţii sexuale este aceeaşi la toţi indivizii aparţinând
unei rase
a. da, la masculi
b. numai la femele
c. nu pentru că este influenţată de o multitudine de factori

9
Lucrări de verificare

Tema 1: Identificaţi şi descrieţi pe 2 pagini tipărite etapele

procesului de sexualizare
Tema 2. Identificaţi şi explicaţi cel puţin 2 anomalii ale
procesului de sexualizare.
Tema 3. Precizaţi într-o jumatate de pagină importanţa
perioadei pregenitale asupra activităţii de reproducţie a masculilor şi
femelelor.

Sinteza unitate de învătare nr.1

1.Diferenţierea sexuală. Sexul la animalele de fermă se

formează în trei etape şi anume: sexul cromozomal (genetic), sexul
fenotipic şi sexul comportamental.
2. Geneza şi structuralizarea gonadelor se face în două perioade
numite: faza indiferentă şi faza sexuată.
Faza indiferentă sexual are ca rezultat formarea gonadei
nediferenţiate.
Faza sexuată corespunde evoluţiei gonadei indiferente
(primitive) către ovar sau testicul în funcţie de sexul genetic .
Geneza căilor genitale. Dezvoltarea căilor genitale interne se
realizează din canalele Wolff şi Muller prezente la cele două sexe.
Organele genitale externe rezultă din formaţiunile existente la nivelul
sinusului uro-genital.
3. Perioadele vieţii sexuale. Viaţa sexuală a unui individ
parcurge trei etape (perioade) principale: pregenitală (prepuberală),
genitală şi postgenitală (climacterium).

Unitatea de învăţare nr.2. Durata 3 ore

Capitolul 2. Endocrinologia reproducţiei
2.1. Morfostructuri hipotalamo-hipofizare implicate
în coordonarea funcţiei de reproducţie
2.2.Hormonii hipotalamici
2.3. Hormonii gonadotropi hipofizari
2.4. Hormonii gonadotropi placentari
2.5. Utilizarea hormonilor gonadotropi
2.6. Hormonii gonadali

Obiectivele unităţii de învăţare:

1. Definirea structurilor morfologice care sunt implicate în
realizarea funcţiei de reproducţie.
2. Explicarea modului de producere şi descrierea acţiunii
hormonilor gonadotropi şi gonadali.

În ansamblu, funcţiile organismului sunt reglate pe cale neurală

şi umorală, permiţând o adaptare continuă la schimbările, respectiv
solicitările factorilor de mediu.

10
 Sistemul nervos a fost primul cercetat, dar alături şi
complementar acestuia s-a studiat sistemul endocrin. Ele coordonează
împreună întreaga activitate a organismului. Astfel, sistemul nervos
poate servi ca şi cale aferentă de transport a impulsurilor la hipotalamus,
după care, sistemul endocrin eliberează substanţele umorale, care
acţionează periferic. În cadrul sistemului nervos, semnalul care
traversează întregul organism este de aceeaşi natură, indiferent de
efectul pe care îl produce, alegerea căilor determinând rezultatul final.
La sistemul endocrin, calea străbătută de mediatorul umoral este
întotdeauna aceeaşi (sistemul circulator), însă pentru a obţine un anumit
efect, mediatorul umoral se schimbă. Deplasarea substanţelor umorale
pe cale sangvină se realizează încet, pe când transmiterea impulsurilor
nervoase este extrem de rapidă. Exceptînd diferenţele care le separă,
între aceste două sisteme există relaţii de coordonare şi dependenţă
mutuală, în scopul menţinerii homeostaziei organismului. Elementul de
legătură principal îl reprezintă hipotalamusul, ale cărui celule
neurosecretoare primesc stimuli de la nivelul centrilor nervoşi, eliberând
hormoni care activează hipofiza prin intermediul terminaţiilor axonice.
Este constituită astfel o unitate integrată care, cunoscută în profunzime,
dă posibilitatea de a fi influenţată şi coordonată şi prin intermediul
stimulilor externi, ce acţionează asupra sistemului nervos.

2.1. Morfostructuri hipotalamo-hipofizare implicate

în coordonarea funcţiei de reproducţie

Hipotalamusul, fiind o adevărată zonă de intersecţie între

scoarţa cerebrală, sistemul nervos vegetativ şi aparatul endocrin,
realizează o multitudine de conexiuni care aduc informaţii de la toate
sistemele senzoriale. Prin intermediul tijei hipofizare şi a sistemului port
hipotalamo-hipofizar se realizează o legătură directă şi preferenţială cu
hipofiza, împreună constituind esenţa coordonării neuroendocrine a
funcţiei de reproducţie. În acest sistem, hipotalamusul are rol
conducător, iar hipofiza de execuţie.
Diferitele excitaţii venite de la scoarţă (vizuale, olfactive, tactile,
acustice, termice, psihologice, etc.), trecând prin hipotalamus, pot să
influenţeze glandele endocrine. La rândul lor, nivelul secreţiilor, ce se
regăsesc în sistemul circulator, pot determina prin intermediul
hipotalamusului, atât funcţionarea glandelor endocrine cât şi modificări
psihice (comportament sexual în funcţie de locul ocupat de mascul în
ierarhia socială a efectivului de animale).
Pe lângă influenţa sistemului nervos central asupra funcţiei de
reproducţie, la animale este necesar să se ţină seama şi de rolul
sistemului nervos periferic. Ne referim, în special, la zonele lombară şi
sacrală ale măduvei spinării, importantă pentru erecţie şi ejaculare.

11
 Fig.2.Morfostructuri hipotalamo-hipofizare cu rol de reglare
neuroendocrină a reproducţiei (Boitor I., 1979)

Hipofiza, este un organ neuroglandular format din lobii anterior,

intermediar şi posterior. Cu importanţă pentru reproducţie sunt lobii
anterior şi posterior. Hipofiza anterioară (adenohipofiza) prezintă
parenchimul glandular format din celule gonadotrofe secretoare care
produc simultan sau succesiv hormoni gonadotropi. Eliberarea lor în
vasele sangvine poate avea loc pe cale merocrină, holocrină sau
holomerocrină. Hipofiza posterioară (neurohipofiza) este formată din
prelungirile fibrelor neurale amielinice ale neuronilor hipotalamici,
supraoptic şi paraventricular. Între hipotalamus şi hipofiză există
conexiuni vasculare şi neurale.

2.2.Hormonii hipotalamici
Ca zonă de intersecţie între scoarţa cerebrală, sistemul nervos
vegetativ şi aparatul endocrin, hipotalamusul este un organ al cărui
funcţionalitate este influenţată atât de mediul intern cât şi de cel extern.
Dirijarea secreţiilor hipotalamice cu ajutorul factorilor externi, prin
intermediul scoarţei cerebrale, este un mijloc important de coordonare a
reproducţiei mai ales la unele specii a animalelor de fermă. Secreţiile
hipotalamice cu acţiune în sfera reproducţiei sunt reprezentate de

12
hormonii (factorii) de eliberare codificaţi RH (Releasing Hormone),
hormonii (factorii) de inhibiţie, notaţi RIH (Release Inhibiting
Hormone) şi ocitocina.
Ocitocina este sintetizată în nucleii hipotalamici supraoptic şi
paraventricular, de unde ajunge pentru a fi stocată, în neurohipofiză
(hipofiza posterioară). Este produsă, de asemenea, în ovar de corpul
galben. Chimic, ocitocina este o substanţă peptidică. Ocitocina
acţionează de preferinţă, asupra musculaturii uterine stimulând
contracţia acesteia. Reacţia de răspuns a musculaturii uterine este legată
de nivelul estrogenilor. Eliminarea sau reţinerea laptelui se realizează
sub dependenţa ocitocinei. Stimulii mamari tactili, induc eliberarea
sangvină de ocitocină şi ejecţia laptelui.Substanţele ocitocice la vacă,
capră şi iapă au efecte luteolitice prin stimularea secreţiei
prostaglandinei F2 .
Hormonii de eliberare şi inhibiţie (Gn-RH) sunt polipeptide
secretate de nucleii hipotalamici.
Hormonii hipotalamici se administrează numai parenteral,
deoarece sunt distruşi de enzimele proteolitice din tubul digestiv.
Inactivarea este rapidă, realizându-se în hipotalamus, sânge şi ţesuturile
periferice. Astfel, timpul de înjumătăţire a Gn-RH (gonadorelină) este 5-
10 minute.
Gonadorelinele secretate de hipotalamus sunt proteine. Acestea
au putut fi sintetizate în laborator. Acţiunea lor se exercită asupra
hipofizei producând eliberarea de gonadotropine.Efectele Gn-RH sunt
modulate de nivelul sangvin al estrogenilor care în cantităţi mici le induc
iar în cantităţi mari opresc secreţia acestuia. Secreţiile hipotalamice cu
efect inhibitor sunt substanţe care se ataşează la nivelul receptorilor
hipofizari blocând eliberarea de hormoni gonadotropi.

2.3. Hormonii gonadotropi hipofizari

Hipofiza secretă, sub coordonare hipotalamică, hormonii
gonadotropi de stimulare foliculară (Follicle Stimulating Hormone,
FSH), de luteinizare (Luteinizing Hormone, LH) şi prolactina (Hormon
Luteotrop, Luteotrofic Hormone,LTH).
Hormonul de stimulare foliculară (FSH, gonadotropina A).
Chimic este formată din două subunităţi, şi . Subunităţile, ca entităţi
de sine stătătoare, nu au activitate biologică. Celulele hipofizare
sintetizează separat cele două subunităţi care sunt legate de hidraţii de
carbon înaintea secreţiei. Unirea subunităţilor şi conferă hormonului
structura terţiară necesară legării în gonade de receptorii specifici.
Hipofiza realizează un nivel tonic şi un nivel preovulator al secreţiei de
FSH. Timpul de înjumătăţire a FSH-ului este de 2 - 2,5 ore dependent de
specie.Acţiunea FSH-ului, la femelele animalelor domestice, este de a
stimula creşterea şi maturarea foliculului terţiar, constituie principalul
factor al creşterii ovarului, determină secreţia de estrogeni ovarieni şi
testiculari numai în prezenţa LH. La masculi, FSH-ul acţionează asupra
celulelor germinale din tubii seminiferi ai testiculului în creştere,
coordonează spermatogeneza până la formarea spermatocitului primar.
Hormonul de luteinizare (LH, gonadotropina B), din punct de
vedere chimic, este o glicoproteină cu greutate moleculară mare, formată

13
din două subunităţi (alfa şi beta), ce au aceleaşi proprietăţi ca şi în cazul
FSH. Secreţia de LH, la nivel tonic şi preovulator, are loc în concordanţă
cu nivelul secreţiei de FSH.
LH-ul induce alături de FSH secreţia de estrogeni foliculari,
produce ovulaţia în momentul realizării unui anumit raport FSH/LH,
asigură formarea şi secreţia ( la unele specii) corpului galben, stimulează
formarea şi secreţia glandei interstiţiale ovariene şi testiculare.
Prolactina (LTH, gonadotropina C) este, din punct de vedere
chimic, o proteină care nu conţine glucide, are structură diferită în
funcţie de specie, deşi acţiunea fiziologică este aceeaşi.. Acţiunea
biologică a prolactinei se referă la: asigurarea secreţia corpului galben
(la unele specii), stimularea dezvoltării glandei mamare, iniţierea
secreţiei lactate - dar nu este strict necesară în menţinerea ei -
influenţarea comportamentul femelei în puerperium prin declanşarea
instinctului matern, are o acţiune antigonadotropă faţă de FSH (femeia
în timpul alăptării are de obicei ciclul menstural suprimat).

2.4. Hormonii gonadotropi placentari

Gonadotropinele produse de placentă sunt: Pregnant Mare
Serum Gonadotropin (PMSG), Human Corionic Gonadotrophin (HCG)
şi Placental Lactogen (PL).
Serul de iapă gestantă (SIG, PMSG, eCG). Din punct de vedere
chimic, nu se deosebeşte de FSH şi LH, dar are un conţinut mai ridicat
în glucide. Este secretată de structurile endometriale ale criptelor
placentare uterine. PMSG apare în serul de iapă gestantă începând cu a
40-a zi, atinge un titru maxim între 60 - 70 zile şi dispare după 140 zile
de gestaţie.
Acţiunea sa biologică la iapa gestantă este de a stimula
dezvoltarea unor foliculi pe ovar, datorită efectului de tip FSH.
Majoritatea lor se transformă în foliculi luteici, sub acţiunea de tip LH.
La femele stimulează creşterea ovarelor şi măreşte cantitatea de estradiol
din sânge, iar la masculi determină dezvoltarea ţesutului testicular
interstiţial şi a glandelor genitale anexe.
Gonadotropina Corionică Umană, (HCG, Prolan) s-a izolat
din urina femeilor gravide. Chimic este o glicoproteină formată din
subunităţile şi , întâlnite la LH şi FSH. A fost determinată în sângele
primatelor la 8 zile după fecundare, atinge maximum între zilele 60-70
de sarcină, menţinându-se apoi la un nivel mai scăzut.
Acţiunea biologică este apropiat de a LH. La femele, HCG
stimulează dezvoltarea celulelor interstiţiale ovariene, provoacă ovulaţia
şi luteinizarea celulelor granuloasei, menţine funcţia luteală a corpului
galben. La masculi, HCG-ul stimulează secreţia androgenilor de către
celulele testiculare interstiţiale.
Hormonul placentar lactogen (PL) este o proteină cu
proprietăţi asemănătoare prolactinei fiind izolată, din ţesutul placentar în
ultimele 3 luni de gestaţie.
Acţiunea biologică exactă a PL nu este cunoscută, dar ar putea
avea rol important în schimburile placentare de nutrienţi precum şi în
stimularea creşterii normale a fătului. La vacile din rasele de lapte cu
producţie ridicată, poate fi important pentru secreţia laptelui după fătare.

14
 2.5. Utilizarea hormonilor gonadotropi
Hormonii gonadotropi se obţin sintetic, din serul de iapă
gestantă, urina primatelor gestante sau prin extragere din glande (în mai
mică măsură).FSH-ul, în prezent, este folosit mai ales pentru stimularea
dezvoltării foliculare în vederea inducerii poliovulaţiei.LH-ul. Deoarece
costurile de extracţie hipofizară sunt mai ridicate decât cele efectuate cu
obţinerea HCG, iar efectele identice, se foloseşte numai gonadotropina
placentară respectivă Prolactina. Deocamdată nu sunt produse
comerciale cu efecte asemănătoare prolactinei.PMSG-ul este utilizat în
fiziologia reproducţiei pentru inducerea superovulaţiei şi provocarea
căldurilor extrasezon la oi. În patologia reproducţiei este folosit în caz de
anafrodizie, chişti ovarieni luteici, corp galben persistent, etc.
Menţionăm că la iapă nu se poate induce superovulaţia cu PMSG.
Preparatele comerciale se pot numi SIG, Serigon, Pregnil, Gestil, etc.
HCG-ul este folosit atât pentru inducerea poliovulaţiei cât şi pentru
tratarea nimfomaniei, hipoplaziei ovariene, agalaxiei după fătare,
chiştilor ovarieni foliculari, căldurilor anovulatorii, etc.

2.6. Hormonii gonadali

2.6.1. Hormonii gonadali polipeptidici
Relaxina este produsă de către corpul galben de gestaţie.La
unele specii este secretată şi de placentă, respectiv uter.
Acţiunea biologică a relaxinei se realizează numai după ce la
nivelul ţesuturilor ţintă au activat estrogenii. Înaintea parturiţiei
determină dilatarea cervixului, vaginului, inhibă contracţiile uterine şi,
alături de estradiol, este cauza dezvoltării glandei mamare. În timpul
parturiţiei mobilizează simfiza pubiană.
Inhibina (foliculostatina), produsă de celulele Sertoli la mascul
şi celulele granuloasei la femelă inhibă secreţia de FSH, fără a afecta
secreţia LH-ului.

2.6.2. Hormonii gonadali steroidici

Aceşti hormoni, au o structură chimică steroidică.Sinteza
hormonilor steroizi se realizează în următoarele etape: colesterol (27 C)
pregnenolon (21 C), progesteron (21 C) testosteron (19 C)
estradiol (18 C). Activitatea de biosinteză se desfăşoară în organe şi
ţesuturi echipate cu enzime specifice.

15
 Fig.3. Numerotarea atomilor de carbon din structura steroizilor

Hormonii androgeni. Testosteronul, principalul hormon

masculin este produs de celulele testiculare Leydig.Androsteronul, este
considerat ca un produs de metabolizare a testosteronului, la nivelul
ficatului de unde se elimină prin urină.Dehidroepiandrosteronul, este un
produs intermediar în biosinteza testosteronului produs de către
corticosuprarenale. La femele, biosinteza de androgeni se face de către
corticosuprarenale, placentă şi ovar.
Acţiune biologică. În apropierea pubertăţii, testosteronul iniţiază
spermiogeneza, iar la adult, asigură desfăşurarea ei în limite fiziologice.
Formarea şi activitatea glandelor anexe aparatului genital mascul sunt de
asemenea sub dependenţa androgenilor. Efectele metabolice se referă la
stimularea sintezei de proteine şi retenţia crescută de azot. Libidoul şi
comportamentul masculilor sunt sub dependenţă androgenică.
Hormonii estrogeni au proprietatea de a induce estrul
(căldurile) la femele. Adevăratul hormon estrogen este considerat
estradiolul, pe când estrona şi estriolul sunt hormoni cu acţiune
estrogenică mai scăzută.
După originea lor hormonii estrogeni se împart în naturali şi
sintetici. La rândul lor, hormonii estrogeni naturali pot fi animali,
vegetali şi minerali. Biosinteza estrogenilor animali de către ovar şi
testicul se realizează după teoria numită "două celule, două
gonadotropine".
Acţiunea biologică. La nivelul aparatului genital estrogenii
produc creşterea masei uterine datorită hiperemiei, hipertrofiei şi
hiperplaziei endometrului şi miometrului acestui compartiment.
Sensibilizează miometrul la acţiunea ocitocinei şi prostaglandinei F2 ,
sporind frecvenţa şi amplitudinea contracţiilor şi determină, la unele
specii, dezvoltarea glandei mamare.

16
 Fig.4. Biosinteza hormonilor steroidici

La nivelul întregului organism acţionează asupra sistemului

nervos central inducând comportamentul de călduri, determină la femele
apariţia caracterelor sexuale secundare, influenţează diferite aspecte ale
metabolismului ( hiperglicemie, hiperlipemie, reţinerea apei, a calciului,
a sodiului şi a fosforului), produc hiperexcitabilitatea sistemului nervos
central.
Hormonii gestageni sunt necesari instalării şi mai ales
menţinerii gestaţiei. Gestagenii naturali sunt produşi de ovar, placentă,
corticosuprarenală şi testicul. Ovarul, prin corpul galben, sintetizează
cele mai mari cantităţi de progesteron. Gestagenii sintetici sunt
substanţe cu sau fără structură steroidică dar cu efecte asemănătoare
progesteronului.
Acţiunea biologică se exercită asupra aparatului genital şi asupra
întregului organism. În sfera genitală, progesteronul pregăteşte uterul

17
pentru implantarea embrionului şi menţinerea gestaţiei, prin
transformarea endometrului proliferativ (indus de estrogeni), în
endometru secretor şi inhibarea motilităţii miometrului. De asemenea,
stimulează dezvoltarea ţesutului alveolar (secretor) din glanda mamară şi
reglează ciclul sexual.La nivelul întregului organism determină
comportamentul sexual specific stadiilor de metestru şi diestru, scade
excitabilitatea sistemului nervos central şi modifică metabolismul.

2.6.3. Hormonii uterini

Biosinteza prostaglandinelor ( hormonilor uterini) are loc pe
seama acizilor graşi esenţiali, de tip arahidonic şi linoleic. Catabolizarea
prostaglandinelor se face rapid, mai ales în ţesuturile care le-au
secretat.La nivelul aparatului genital prostaglandinele acţionează
preponderent prin grupele E şi F. Prostaglandina E2 stimulează
contracţia musculaturii uterine şi a sfertului de oviduct din apropierea
uterului (istm). De asemenea, relaxează musculatura din ampulă -
pavilion oviductal, produce vasodilatare locală şi nu are acţiune
luteolitică. Prostaglandina F2 stimulează contracţia musculaturii
căilor genitale, intervenind în transportul spermei prin căile genitale
mascule şi femele. Determină constricţia vaselor sangvine oviductale şi
implicit reducerea debitului sangvin, la acest nivel cu 50-60 % ,ceea ce
conduce la degenerarea corpului galben ciclic şi a celui de gestaţie.Între
cele două grupe de prostaglandine (E şi F) există sinergism şi
complementaritate de acţiune. Asupra uterului gestant, ambele grupe de
prostaglandine induc contracţia musculaturii.

Fig.5. Structura chimică a PGF2 şi PGE2

Teste de autoevaluare

1. Care sunt structurile neuro-endocrine implicate în

coordonarea funcţiei de reproducţie?
a. hipotalamus, măduva spinării, hipofiză,
b. hipofiză, gonade,
c. hipotalamus, hipofiză, tija hipotalamo-hipofizară

18
 2. Acţiunea hormonilor se manifestă la nivelul:
a. întregului organism
b. numai asupra celulelor şi ţesuturilor ţintă,
c. celulelor, organelor ţintă şi a întregului organism
3. Hormonii gonadotropi sunt caracteristici
a. masculilor,
b. femelelor,
c. comune pentru masculi şi femele.
4. Hormonii steroizi caracteristici funcţiei de reproducţie a
femelelor sunt:
a. estrogeni, androgeni, gestageni,
b. androgeni, gestageni,
c. estrogeni, gestageni.

Lucrări de verificare

Tema 1: Sintetizaţi pe ¾ pagină tipărită descrierea acţiunii

biologice a hormonilor hipotalamici şi hipofizari.
Tema 2: Categorisiţi şi descrieţi în sinteză (1/2 pagină tipărită)
obţinerea şi utilizarea gonadotropinelor extrahipofizare.
Tema 3: Rezumaţi pe ½ pagină descriea şi acţiunea biologică a
hormonilor testiculari şi uterini.
Tema 4: Rezumaţi pe ¾ pagină descrierea şi acţiunea biologică a
hormonilor ovarieni.

Sinteza unitate de învătare nr.2

1. Morfostructuri hipotalamo-hipofizare implicate în coordonarea

funcţiei de reproducţie. Tratează părţile componente ale centrului de
comandă în coordonarea funcţiei de reproducţie şi a legăturii
morfologice dintre hipotalamus şi hipofiză.
2.Hormonii hipotalamici . Ca zonă de intersecţie între scoarţa
cerebrală, sistemul nervos vegetativ şi aparatul endocrin, hipotalamusul
este un organ al cărui funcţionalitate este influenţată atât de mediul
intern cât şi de cel extern. Hormonii secretaţi de hipotalamus sunt
ocitocina şi gonadorelinele (Gn-RH). Acţiunea lor asupra organismului
este specifică.
3. Hormonii gonadotropi hipofizari. Hipofiza secretă, sub
coordonare hipotalamică, hormonii gonadotropi de stimulare foliculară
(FSH), de luteinizare (LH) şi prolactina (LTH), care acţionează specific
în sfera genitală şi la nivelul întregului organism.
4. Hormonii gonadotropi placentari. Gonadotropinele produse
de placentă sunt: Pregnant Mare Serum Gonadotropin (PMSG), Human
Corionic Gonadotrophin (HCG) şi Placental Lactogen (PL). Acţionează
asemănător gonadotropinelor hipofizare. Se obţin din sângele sau urina
femelelor gestante.

19
 5. Utilizarea hormonilor gonadotropi. Se face pentru coordonarea
funcţiei de reproducţie şi tratarea unor boli cu localizare genitală.
6. Hormonii gonadali . Sunt sintetizaţi de gonade, acţionează
asupra căilor genitale şi a întregului organism. Se clasifică din punct de
vedere chimic în polipeptidici şi steroidici.
6.1. Hormonii polipeptidici sunt relaxina şi inhibina.
6.2. Hormonii steroidici. Aceşti hormoni, se sintetizează din
colesterol. Testiculele produc în principal hormoni androgeni, iar
ovarele hormoni estrogeni şi gestageni.
6.3. Hormonii uterini. Biosinteza prostaglandinelor ( hormonilor
uterini) are loc pe seama acizilor graşi esenţiali, de tip arahidonic şi
linoleic. În sfera genitală endometrul şi prostata produc
prostaglandinele E2 şi F2 .

Unitatea de învăţare nr.3, Durata 3 ore

2.7. Mecanismul de acţiune al hormonilor

3.1. Biologia perioadei prenatale şi neonatale
3.2. Pubertatea
Obiectivele învăţării
1.Explicarea modului în care hormonii ajung în organism de la
organele secretoare la organele ţintă.
2.Definirea şi descrierea celulelor ţintă pentru hormoni.
3.Explicarea mecanismului de acţiune al hormonilor în organism.
4. Descrierera principalelor procese care au loc în sfera genitală
în perioadele prenatală şi neonatală.
5.Descrierea principalelor procese din timpul pubertăţii şi
explicarea acţiunii factorilor de influenţă al acesteia.

Transportul hormonilor

Hormonii polipeptidici, după producerea lor de către o anumită

glandă, (ex.hipofiză) sunt de regulă stocaţi în interiorul acesteia, până
când organismul are nevoie de ei, iar eliberarea lor se face la nivelul
capilarelor sangvine eferente sub formă de impulsuri.
Hormonii steroizi nu sunt stocaţi, de regulă eliberându-se în
vasele sangvine imediat după ce sunt sintetizaţi.
În sânge există proteine de transport cunoscute sub denumirea
generică de "globuline de fixare" care leagă atât hormonii peptidici cât
şi pe cei steroidici, fiind specifice fiecăreia dintre cele două grupe.
Cuplajul hormon-proteină plasmatică protejează hormonii împotriva
degradării şi eliminării, restrânge difuzarea lor în ţesuturi şi le
prelungeşte durata de acţiune. Forma legată a unui hormon nu poate
intra ca atare în celulă, motiv pentru care, acesta trebuie să devină liber
înainte de a-şi manifesta funcţia fiziologică. Steroizii sexuali sunt fixaţi
de globulina de fixare a hormonilor steroizi, devenind mult mai solubili
în mediul apos, care este sângele, dar sunt biologic inactivi. Hormonul
cuplat se află în echilibru dinamic cu o anumită cantitate, relativ redusă,
de hormon liber, ce poate fi preluată ca atare de celulele ţintă,

20
diminuându-se astfel nivelul lui sangvin, ceea ce induce decuplarea unei
noi cantităţi din hormonul respectiv.
Receptorii hormonali sunt substanţe cu structură proteică, plasaţi
la nivelul organelor efectoare (ţintă) pe membrana plasmatică sau în
citoplasma celulară. Răspunsul ţesuturilor ţintă la acţiunea hormonilor
este în strânsă legătură cu numărul receptorilor şi durata de menţinere a
complexului hormon-receptor De asemenea ţesuturile ţintă au însuşirea
de a menţine hormonul specific cuplat la receptor, atâta timp cât pot
răspunde activării exercitate de complexul hormon receptor.Majoritatea
hormonilor au un organ ţintă (efector), care răspunde cu mai mare
intensitate decât celelalte ţesuturi acţiunii hormonului respectiv.Unele
procese fiziologice necesită mai mult decât un singur hormon.

Fig.6. Mecanismul de acţiune Fig.7. Mecanismul de acţiune

al hormonilor proteici al hormonilor steroizi
Hafez ,E.S.E.,1985 Hafez ,E.S.E.,1985

Mecanismul de acţiune al hormonilor proteici se desfăşoară în

mai multe etape.
În prima etapă hormonul se cuplează cu receptorul specific
situat la nivelul membranei celulare, după ce anterior s-a disociat de
globulina de transport.
A doua etapă este caracterizată de stimularea enzimei
adenilciclaza (componentă a membranei celulare), de către complexul
hormon - receptor. Ca urmare, adenozin trifosfatul (ATP) este
transformat în 3' 5' adenozin monofosfat ciclic (AMPc), eliberându-se
totodată un nucleu pirofosfat. Adenozin monofosfatul ciclic este
considerat al doilea mesager, primul mesager fiind hormonul. AMP-ul
ciclic acţionează asupra unei enzime AMPc - protein - kinazo
dependentă, formată dintr-o unitate reglatoare şi alta catalitică. AMPc
se combină cu unitatea reglatoare a enzimei desfăcând-o de unitatea

21
catalitică. În forma sa liberă, unitatea catalitică activează, prin
fosforilare, una sau mai multe proteine histonice care denudează o
anumită porţiune din cromozom.
În a treia etapă, prin intermediul ARN-ului mesager care
transcrie informaţia genetică din porţiunea cromozomală denudată,
celula produce enzimele necesare sintezei hormonului steroidic specific.
Hormonul steroidic sintetizat, considerat al treilea mesager, ajunge prin
intermediul sângelui la glanda care a produs hormonul proteic,
modulându-i activitatea.
Adenozin monofosfatul ciclic (AMPc) este inactivat printr-o
reacţie hidrolitică de fosfodiesterază, a cărei activitate este inhibată de
cofeină şi teofilină (alcaloid din cafea şi ceai), prelungindu-se astfel
acţiunea hormonilor proteici, datorită persistenţei AMPc în celulele
stimulate.
Mecanismul de acţiune al hormonilor steroizi se derulează
diferit de cel al hormonilor proteici. Având greutatea moleculară mică,
aceştia pătrund în celule ţintă stimulându-le anumite căi metabolice.
Celulele ţintă au receptori (chimic, de natură proteică) specifici, care se
cuplează cu un anume hormon steroid. Odată ce complexul hormon -
receptor este format, el poate să părăsească citoplasma pentru a ajunge
în nucleu, unde se fixează la nivel cromozomal, pe un locus efector.
Cuplarea hormonului activează segmentul cromozomal respectiv, ce
decalşează sinteza de ARN mesager, prin intermediul căruia, în
citoplasma celulară, se produce un anume tip de proteine (enzime).

2.8. Reglarea neuro - endocrină a funcţiei de

reproducţie
Reglarea funcţiei de reproducţie reprezintă o autoreglare
structurată ierarhic pe patru nivele: hipotalamus, hipofiză, gonade şi căi
genitale. Hipotalamusul şi hipofiza sunt considerate ca şi centru de
comandă, iar gonadele şi căile genitale reprezintă segmentul de
execuţie. Între părţile componente ale sistemului de reglare există
influenţe şi coordonări interne, respectiv externe, care au ca model de
funcţionare mecanismele cibernetice.
Hipotalamusul, constituie organul central al mecanismului de
reglare neuro-endocrină a funcţiei de reproducţie. La acest nivel se
întâlnesc informaţiile interne şi externe, care modelează funcţionarea
hipotalamusului, determinând natura şi cantitatea secreţiilor sale
Hipofiza îşi reglează secreţia sub influenţa hormonilor
hipotalamici de eliberare care determină: formarea de celule cromatofile,
ritmul de diviziune celulară şi tipul de secreţie (merocrină,
holomerocrină şi holocrină).
Secreţia hipotalamică şi gonadală de hormoni este supusă unui
mecanism feed-back caracterizat de existenţa unui centru de comandă
care primeşte, măsoară şi corelează informaţia primită cu semnalele de
dirijare ale mecanismului de corectare.Mecanismul feed-back
influenţează pozitiv - stimulând, sau negativ - inhibând secreţiile
hormonale hipotalamice şi hipofizare. Cele două tipuri de procese feed-
back pot fi cu circuit lung şi scurt. Feed-back-ul lung este realizat de
steroizii sexuali, iar feed-back scurt de către gonadotropinele hipofizare.

22
 Feed-back negativ lung este realizat de estrogeni, androgeni şi
gestageni. Conform acestui concept, o creştere a nivelului hormonilor
sexuali din sânge inhibă, iar o scădere stimulează producerea şi
eliberarea gonadotropinelor
Mecanismul de realizare a feed-back-ului negativ este acelaşi
pentru estrogeni şi androgeni, dar diferit în cazul gestagenilor. Primii
acţionează la nivel hipotalamic reducând producerea şi eliberarea de Gn-
RH, iar gestagenii au ca ţintă lobul anterior al hipofizei reducând
eliberarea LH-ului prin blocarea acţiunii Gn-RH.
Feed-back negativ scurt se întâlneşte în procesul de reglare
dintre hipofiză şi hipotalamus. Secreţia hipofizară de anumiţi hormoni
gonadotropi reduce secreţia hipotalamică a factorilor de eliberare
corespunzători. De asemenea, există referiri asupra prezenţei unor
mecanisme feed-back ultrascurte, prin care hipotalamusul şi hipofiza îşi
autoreglează sinteza şi eliberarea hormonilor proprii.
Feed-back pozitiv lung este caracterizat printr-un efect de
stimulare, exercitat de unele secreţii hormonale gonadale asupra
activităţii hipotalamusului şi hipofizei. Estrogenii secretaţi de foliculii
ovarieni sunt necesari realizării ovulaţiei, deoarece ei sensibilizează
hipofiza anterioară faţă de Gn-RH. În acest fel creşte cantitatea de
gonadotropine (FSH,LH) eliberate de anterohipofiză până la nivelul
cantităţilor reclamate de ovulaţie. Estrogenii influenţează printr-un
feed-back pozitiv lung eliberarea prolactinei din hipofiză. Între
hipotalamus şi hipofiză există probabil un feed-beck pozitiv scurt sau
ultrascurt prin care, fiecare glandă îşi reglează propria secreţie.
Doze mici de progesteron stimulează secreţia gonadotropinelor
hipofizare printr-un feed-back pozitiv lung. Cantităţile sangvine mari de
progesteron inhibă secreţia gonadotropinelor hipofizare printr-un proces
de feed-back negativ lung.În general, estrogenii prezintă un feed-back
pozitiv dacă acţionează înaintea gestagenilor, stimulându-le efectul un
timp limitat (favorizează secreţia de gonadotropină). Dacă acţionează
după gestageni (situaţie ce apare şi în cazul administrării lor
concomitente), feed-back este negativ, fiind inhibată secreţia de
gonadotropină.
Centrul tonic (de fond) hipotalamic al secreţiei de Gn-RH
realizează reglarea unei secreţii continue de FSH şi LH. Datorită acestui
mecanism, în sânge, atât la masculi cât şi la femele, există permanent un
nivel individual caracteristic al celor două gonadotropine..
Centrul preovulator hipotalamic este activ la femele, realizând
vârfuri ale secreţiei de FSH şi LH, premergător ovulaţiei. Stimularea
hipotalamică prin feed-back pozitiv este iniţiată de estrogeni, a căror
concentraţie sangvină creşte în etapa respectivă a ciclului sexual.
În acest fel, prin intermediul celor două centre, hipotalamusul
reglează continuu secreţia şi eliberarea gonadotropinelor din celulele
adenohipofizei, în concordanţă cu mesajele primite de la gonade şi
scoarţa cerebrală. Cu toate că mecanismele reglării neuro-endocrine ale
funcţiei de reproducţie sunt aceleaşi, există mari diferenţe între specii,
rase şi indivizi, în ceea ce priveşte derularea lor.

23
 3. Manifestările vieţii sexuale
3.1. Biologia perioadei prenatale şi neonatale

Perioada prenatală. Hipotalamusul şi hipofiza intră în funcţiune

după diferenţierea sexuală la oaie şi vacă, şi la 1,5 luni după
diferenţierea gonadelor la scroafă. Ca urmare, hipofiza secretă prenatal
FSH şi LH. Cu două luni înaintea fătării acestea scad la taurine
consecutiv atingerii maturităţii funcţionale de către sistemul nervos
central care corelează activitatea hipotalamo-hipofizară cu dezvoltarea
somatică. Testiculele nu-şi schimbă semnificativ structura din momentul
diferenţierii sexului gonadal până la debutul pubertăţii. Ovarul, prezintă
o intensă activitate de multiplicare a celulelor germinale şi formare a
foliculilor primordiali. Atrezia foliculară apare imediat după
constituirea rezervei de foliculi primordiali.
Perioada neonatală. La suine maturitatea sistemului nervos
central se realizează la o lună după fătare. Perioada cu secreţie
hipotalamo -hipofizară scăzută este variabilă, respectiv o lună la ovine
şi porcine, 3 luni la taurine şi 6-7 ani la oameni. Scăderea prepuberală a
nivelului secreţiei gonadotropinelor hipofizare se întâlneşte şi la
animalele castrate timpuriu, se consideră că apariţia fenomenului este
cauzată de feed-back negativ lung, produs de hormonii steroizi.
Declanşarea activităţii gonadotrofo - secretoare se realizează în timp,
graduat, în concordanţă cu dezvoltarea corporală, inclusiv a căilor
genitale. Endocrinic perioada de până la pubertate se concretizează
printr-o secreţie ridicată de steroizi suprarenali. Gonadotropinele
hipofizare se eliberează continuu la un nivel scăzut. La nivel testicular
gonocitele migrează la periferia tubilor seminiferi şi se transformă în
spermatogonii iar din celulele de susţinere rezultă celulele Sertoli
marcând sfârşitul perioadei prepuberale.

3.2. Pubertatea
Pubertatea poate fi definită ca o perioadă de perfecţionări
morfologice şi funcţionale ale sferei reproductive, care îi conferă
animalului capacitatea deplină de a se reproduce. Din acest punct de
vedere se poate discuta de începutul (debutul) şi sfârşitul perioadei
puberale.Pubertatea începe atunci când femelele şi masculii produc
pentru prima dată gameţi (primul ciclu sexual, spermatozoizi în
ejaculat). Sfărşitul perioadei puberale corespunde realizării unei
sincronizări funcţionale perfecte între ovar şi căile genitale. Este vârsta
la care animalele încep să fie folosite la reproducţie.
Odată cu debutul pubertăţii, eliberarea gonadotropinelor se face
sub formă de impulsuri, a căror frecvenţă şi amplitudine este tot mai
ridicată fiind un răspuns hipofizar la secreţiile hormonale gonadale şi,
probabil, reacţia la acţiunea hormonilor de eliberare hipotalamici.
La masculi, ca răspuns la secreţia gonadotropinelor, creşte
progresiv secreţia de testosteron, de la un nivel scăzut până la un nivel
caracteristic adulţilor.
In cazul femelelor, secreţia de estrogeni creşte treptat ca răspuns
la cantităţile din ce în ce mai mari de hormoni hipofizari dar, numai în
concordanţă cu prezenţa şi dezvoltarea foliculilor antrali. Pentru a se

24
produce vârfurile preovulatorii ale secreţiei de LH, este necesar ca
estradiolul să ajungă la o concentraţie sangvină caracteristică ridicată,
care acţionează asupra hipofizei printr-un mecanism feed-back pozitiv
stimulându-i activitatea. Acest mecanism feed-back pozitiv al
estradiolului se stabileşte treptat în perioada pubertăţii, fiind ultimul
realizat la femelă.
Testiculele în perioada pubertăţii, suferă transformări
morfologice şi funcţionale importante.Diferenţierea spermatogoniilor şi
formarea celulelor Sertoli constituie începutul unei creşteri testiculare
rapide. Perfecţionearea procesului de spermatogeneză marchează
sfârşitul pubertăţii ejaculatele putându-se folosi pentru prelucrare.
În ovare dezvoltarea foliculară completă, finalizarea diviziunii
meiotice şi ovulaţia sunt condiţionate de ajungerea nivelului secreţiei de
FSH şi LH la valorile caracteristice animalelor adulte.

3.2.1. Factorii care influenţează pubertatea

Factorii care influenţează apariţia şi durata pubertăţii sunt:
genetici, de mediu şi nutriţionali. Referitor la factorul genetic, este
important faptul că, în urma selecţiei, a crescut precocitatea reproductivă
la toate animalele de fermă.Lumina, temperatura, umiditatea realizate la
nivele optime grăbesc apariţia şi scurtează pubertatea. Nutriţia
modelează pubertatea prin intermediul vitezei de creştere. Întreţinerea
animalelor separat pe sexe întârzie apariţia pubertăţii, iar creşterea
împreună o grăbeşte. Prezenţa unui vier adult grăbeşte pubertatea în
ambele situaţii. La speciile de animale cu ciclul estral sezonier, vârsta
atingerii pubertăţii este în funcţie de data fătării.Eficienţa reproductivă
deplină nu este atinsă, la nici o specie, la primul ciclu sexual sau ejaculat
existând o perioadă de sterilitate adolescentină, foarte scurtă la animalele
de fermă (câteva săptămâni), şi lungă la om (un an sau mai mult).
Din analiza influenţelor pe care le suportă pubertatea rezultă că,
aceasta poate fi dirijată indirect prin intermediul factorilor amintiţi.

Teste de autoevaluare

1. Mecanismele feed-back de reglare a secreţiei de hormoni sunt:

a. feed-back scurt şi ultrascurt,
b. feed-back lung, scurt şi ultrascurt,
c. feed-back lung, scurt, ultrascurt, positive şi negative
2. Centrul preovulator al secreţiei de gonadotropine este activ la:
a. femele,
b. masculi
c. masculi şi female
3. Cine coordonează creşterea cu intrarea în funcţiune a
aparatului de reproducţie?
a. aparatul digestiv,
b. glandele cu secreţie internă,
c. sistemul nervos.
4. În preajma declanşării pubertăţii se intensifică secreţia de
hormoni gonadotropi?
a. da,

25
 b. nu,
c. numai în anumite situaţii.

Lucrări de verificare

Tema 1:. Precizaţi pe ½ pagină sistemul de transport a

hormonilor în organism şi importanţa acestuia pentru activitatea de
reproducţie.
. Tema 2: Prezentaţi pe ½ pagină caracteristicile celulelor ţintă
pentru hormonii care coordonează funcţia de reproducţie.
Tema 3:. Descrieţi pe ¾ pagină mecanismele feed-back de
acţiune al hormonilor.
Tema 4:Precizaţi cel puţin 5 influenţe ale proceselor care au loc
în sfera genitală în perioada prenatală şi neonatală asupra activităţii de
reproducţie a animalelor adulte.

Sinteza unitate de învătare nr.3

1. Mecanismul de acţiune al hormonilor. Transportul hormonilor
se face prin sânge sub formă legată şi liberă. Receptorii celulelor ţintă
leagă din fracţiunea liberă hormoni caracteristici care determină
activarea anumitor căi metabolice.
2. Reglarea neuro - endocrină a funcţiei de reproducţie. Secreţia
hipotalamică şi gonadală de hormoni este supusă unui mecanism feed-
back care poate fi pozitiv sau negative, lung, scurt şi ultrascurt.
3. Biologia perioadei prenatale şi neonatale. Perioada prenatală
se referă la situaţia din sfera genitală la embrioni şi fetuşi. Perioada
neonatală descrie principalele procese care au loc la nivelul funcţiei de
reproducţie după fătare.
4.Pubertatea. Pubertatea poate fi definită ca o perioadă de
perfecţionări morfologice şi funcţionale ale sferei reproductive, care îi
conferă animalului capacitatea deplină de a se reproduce.
5. Factorii care influenţează pubertatea. Factorii care
influenţează apariţia şi durata pubertăţii sunt: genetici, de mediu şi
nutriţionali.

26
Unitatea de învătare nr.4, Durata 3 ore
3.3. Biologia reproducţiei la masculi
3.3.1. Spermatogeneza
3.3.2. Reglarea neuro - endocrină a spermatogenezei
3.3.3 Tranzitul, maturarea şi stocarea
spermatozoizilor în epididim
3.3.4. Plasma seminală
3.3.5. Proprietăţile spermei

Obiectivele învăţătii
1. Descrierea şi explicarea etapelor procesului de
spermatogeneză.
2. Definirea proprietăţilor spermei şi explicarea importanţei lor
pentru reproducţie

3.3. Biologia reproducţiei la masculi

3.3.1. Spermatogeneza
Spermatogeneza reprezintă totalitatea transformărilor succesive
prin care trec celulele germinale de la stadiul de spermatogonie la cel de
spermatozoid.
Spermatocitogeneza, reprezintă transformarea spermatogoniilor
A0 prin diviziuni mitotice urmate de diviziuni meiotice - în spermatide.
Totodată diviziunile mitotice refac zestrea testiculară de spermatogonii.
Procesul de spermatocitogeneză durează la taur aproximativ 45 zile.
Caracteristic diviziunilor descrise anterior, este faptul că sunt
incomplete, deoarece între celulele unei "clone" (spermatidele provenite
dintr-o spermatogonie A1) rămân mici punţi de legătură citoplasmatice,
importante pentru realizarea unei simultaneităţi în dezvoltarea şi evoluţia
lor ulterioară.
Spermiogeneza cuprinde metamorfozarea spermatidei dintr-o
celulă sferică sau ovoidă într-una flagelată cu proprietăţi cinetice.
Schimbările morfologice se referă la condensarea cromatinei nucleare,
formarea cozii şi formarea acrosomului. S-au delimitat patru faze în
derularea acestui proces fiziologic:Golgi, cap, acrosom şi faza de
maturare.
Spermiaţia se defineşte ca fiind procesul de eliberare a celulelor
germinale (spermatozoizilor) în lumenul tubilor seminiferi.Expulzarea
spermatozoizilor din sinciţiul sertolian se face treptat până în momentul
în care punţile citoplasmatice ale corpilor reziduali (citoplasma şi
legăturile citoplasmatice a spermatozoizilor proveniţi dintr-o
spermatogonie A1) se rup aceştia eliberându-se în lumenul tubilor
seminiferi. La nivelul piesei intermediare, unde spermatozoidul a fost
legat de corpii reziduali după ruperea punţilor citoplasmatice, rămâne
picătura citoplasmatică

27
 Fig.8. Etapele spermatogenezei
(prelucrată după Veterinary Endocrinology and reproduction,
McDonald,L.E., 1986)

Fig.9. Spermiaţia (Fawcett, D.W.,1975)

28
 Ciclul epiteliului seminifer. Celulele germinative sunt
organizate în asocieri celulare, care se găsesc în aproximativ acelaşi
stadiu de dezvoltare. Acestea evoluează sincron, migrând de la
membrana bazală a tubilor seminiferi spre lumen. Asocierile celulare se
succed una după alta în timp, constituind stadiile ciclului epiteliului
seminifer. Un ciclu complet al epiteliului seminifer cuprinde seriile de
modificări prin care trec celulele germinale, între două apariţii succesive
ale aceleiaşi asocieri celulare, în acelaşi loc pe celulele Sertoli. Stadiile
ciclului epiteliului seminifer evoluează nu numai în timp, ci şi de-a
lungul tubilor seminiferi, la nivelul aceleiaşi asocieri de celule
germinative.Durata unui ciclu epitelial este variabilă de la o specie la
alta şi anume: de 9 zile la vier, 10 zile la berbec, 12 zile la armăsar şi 14
zile la taur. De asemenea, în funcţie de specie, se derulează 4-5 cicluri
epiteliale până când, dintr-o spermatogonie de tip A se formează
spermatozoizi.

Fig.10. Celule Sertoli Fig.11.Celule germinale.

Bariera sangvină testiculară împiedică penetrarea tubilor

seminiferi de către vasele de sânge şi limfă, - protejând celulele
germinale de schimbările chimice atât de frecvente ce au loc la nivel
sangvin - şi are o permeabilitate selectivă. Este formată din stratul de
celule musculare situate în jurul tubilor seminiferi şi din joncţiunile
bazale ale celulelor Sertoli.
Lichidul testicular este format din secreţiile celulelor Sertoli
(predominant) şi ale reţelei testiculare. El conţine câteva proteine unice,
cum ar fi proteina de legare al androgenilor, secretată de celulele Sertoli.

29
 Fig.12. Epiteliu seminifer (Fawcett ,D.W.,1975)
1.Compartimentul luminal; 2.Fluid testicular; 3.Compartimentul
adluminal; 4.Celule Sertoli; 5. Membrana bazală; 6.Celule mioide;
7. Joncţiuni celulare; 8. Metaboliţi.

3.3.2. Reglarea neuro - endocrină a spermatogenezei

Desfăşurarea procesului de spermatogeneză reclamă stimularea
ţesutului testicular de către gonadotropine care, la rândul lor, sunt
controlate de către secreţiile hipotalamice, pulsatile, ale hormonilor de
eliberare (GnRH). Suportul hormonal hipofizar este esenţial în
desfăşurarea spermatogenezei. Androgenii testiculari, acţionează în
primul rând asupra celulelor Sertoli şi mai puţin asupra celulelor
germinale.FSH interacţioneză cu receptorii celulelor Sertoli
determinând producerea proteinei de legare a androgenilor, conversia
testosteronului în dehidrotestosteron şi estrogeni, stimularea
spermatocitogenezei, definitivarea spermiaţiei şi secreţia de inhibină.
Proteina de legare a androgenilor (ABP) formează un complex cu aceştia
şi ajunge împreună cu spermatozoizii în epididim, celulele epididimale
necesitând o cantitate ridicată de androgeni pentru funcţionare. Inhibina
transportată de sânge la hipotalamus şi hipofiză exercită un efect de
feed-back negativ numai asupra secreţiei de FSH.

30
 Fig.13. Reglarea neuroendocrină a funcţiei testiculare la mamifere

3.3.3 Tranzitul, maturarea şi stocarea

spermatozoizilor în epididim
Spermatozoizii din testicul trec în epididim unde, în timpul
tranzitului, suferă un proces de maturare, dobândind capacitatea de a
fertiliza ovocitul. Maturarea spermatozoizilor implică unele modificări
funcţionale, incluzând apariţia şi dezvoltarea elementelor necesare
susţinerii mobilităţii, pierderea progresivă a apei şi a picăturii
citoplasmatice. Funcţionalitatea epiteliului epididimal, şi deci
capacitatea acestuia de a determina procesele de maturare spermatică,
este asigurată de androgenii testiculari.Spermatozoizii străbat epididimul
în 7 zile la taur, 12 zile la vier, 16 zile la berbec, dar, în cazul creşterii
frecvenţei ejaculărilor, acest timp poate fi redus cu 10-20 %. Procesele
prin care spermatozoizii dobândesc mobilitate, apar la mijlocul corpului
epididimului, iniţial la câţiva spermatozoizi, cuprinzându-i apoi rapid pe
toţi, pe măsură ce aceştia se apropie de coada epididimului şi canalele
deferente.S-a observat că spermatozoizii maturi din epididim sunt relativ
imobili, dar ei dobândesc rapid capacitatea de a se mişca după ce
părăsesc acest compartiment al căilor genitale. Cauza imobilităţii
spermatozoizilor epididimali este reprezentată de prezenţa unor
substanţe, care se găsesc în secreţiile epiteliului epididimal (imobilina la
unele animale de laborator, factorul de imobilitate la taur, etc.) şi au
rolul de a le prelungi durata vieţii, prin blocarea unei căi metabolice, ce
nu este necesară în acel moment.
Stocarea spermatozoizilor are loc mai ales în coada epididimului.
La acest nivel se află aproximativ 70 % din numărul lor, iar 2 % se
găsesc în canalele deferente. Diferenţa de 28 % este reprezentată de
spermatozoizii din testicul, capul şi corpul epididimului.Păstrarea
calităţii spermatozoizilor depozitaţi este limitată în timp.Cea mai mare

31
parte din spermatozoizii neejaculaţi, datorită folosirii masculilor
pentru recoltare sau montă la intervale prea mari de timp, se elimină
treptat prin urină şi numai un mic procent degenerează total.

3.3.4. Plasma seminală

Plasma seminală reprezintă o componentă de bază a ejaculatului,
având rol important deoarece serveşte ca vector şi protector pentru
spermatozizi. Formarea plasmei seminale se realizează pe baza secreţiile
testiculare, epididimale şi a glandelor anexe.Amestecarea conţinutului
epididimal şi al canalelor deferente ( în principal spermatozoizi) cu
secreţiile glandelor anexe se face treptat, deoarece ejacularea este
asincronă. Inaintea ejaculării se elimină câteva picături, reprezentând
secreţiile glandelor bulbouretrale, cu rol de spălare a canalului uretrei. În
timpul ejaculării propriu-zise se elimină secreţia prostatei amestecată cu
spermatozoizi preluaţi din coada epididimului. La urmă secreţiile
veziculelor seminale antrenează spermatozoizii rămaşi pe uretră.

3.3.5. Proprietăţile spermei

Sperma este un produs biologic complex, rezultat din amestecul
spermatozoizilor cu plasma seminală, ce se caracterizează prin
proprietăţile fizice, biochimice şi biologice care îi definesc calitatea.

Fig.14. Formarea spermei

1.Testicul; 2.Capul epididimului; 3.Coada epididimului; 4.Ampulele
canalelor deferente; 5.Glanda veziculară; 6.Glanda prostată;
7.Glandele bulbo-uretrale; 8.Uretra; 9.Sperma;

32
 Proprietăţile fizice cele mai uzuale sunt: volumul, culoarea, pH-
ul, concentraţie în spermatozoizi, presiunea osmotică şi vâscozitatea.
Proprietăţile biochimice ale spermei se referă la substanţele
conţinute.
Constituienţii anorganici ai spermei se găsesc în spermatozoizi
şi plasma seminală, sub formă legată sau ca electroliţi, respectiv: Na, K,
Ca, Mg, P, N, cloruri, fosfaţi, uree, acid uric, etc. Au rol fiziologic
multiplu şi specific, participând la desfăşurarea principalelor procese
metabolice.
Constituienţii organici ai spermei, cei mai importanţi, sunt
proteinele, lipidele, glucidele, enzimele şi vitaminele. Din grupa
proteinelor fac parte acizii nucleici (se găsesc în capul spermatozoizilor),
aminoacizii (glutamic aspartic, alanină, arginină, serină, etc.),
ergotioneină, alfa,beta şi gama globuline, albumine. Ergotioneina,
secretată mai ales de veziculele seminale, are rol protector asupra
spermatozoizilor datorită grupării sale sulfhidrice reducătoare.Lipidele
se găsesc în spermă sub formă de gliceril fosfatil colină, fosforil colină
şi lipoproteine. Au rol în maturarea spermatozoizilor şi ca sursă de
energie după epuizarea glucidelor din plasmă.

Caracteristici biofizice ale spermei

(date prelucrate după White,1980, Polakovski,1982, Dooley 1986)

Tabelul 2
Specificare Taur Berbec Vier Armăsar Câine
Volum 4,0 1,0 250 70 6,0
-ml- (2,0- (0,7-2,0) (150- (30-800) (2,0-
10,0) 500) 16,0)
Concentraţ 1000 3000 100 120 65
ie (300- (2000- (25-300) (30-800) (10-200)
-mil/ml- 2000) 5000)
Nr.spermat 4000 3000 25000 8400 390
. (2000- (2000- (15000- (3000- (60-
în ejaculat 12000) 11000) 50000 13000) 3000)
-mil-
Spermatoz. 80 87,5 80 75 87,5
morfologic (65-95) (80-95) (70-90) (60-90) (85-90)
normali %
Punctul 061 064 062 060 059
criscopic (054- (055-070) (059- (058- (058-
0
C 073) 063) 062) 060)
pH 6,9 6,9 7,5 7,4 6,4
(6,4-7,8) (5,9-7,3) (6,8-7,9) (7,2-7,8) (6,1-70)

Glucidele au rol principal în furnizarea energiei necesare

mişcării spermatozoizilor. Glucida predominantă din spermă, la taur şi
berbec, este fructoza. La vieri, glucidele sunt reprezentate, în primul
rând, sub formă de inozitol, careeste un polialcool ce participă la sinteza
fosfogliceridelor (rol energetic).Enzimele sunt prezente în spermatozoizi

33
şi plasma seminală. Au rol în metabolismul spermatozoizilor şi în
realizarea unor etape din procesul fecundaţiei. O importanţă deosebită îl
au fosfatazele acidă şi alcalină. Fosfataza acidă, secretată în cea mai
mare parte de prostată, este considerată, ca şi fructoza, un indicator al
activităţii androgene, intervenind în metabolismul glucidelor. Fosfataza
alcalină este secretată îndeosebi de către glandele seminale, contribuind
la derularea metabolismului glucidelor. Mucinazele din sperma de taur
au rolul de a lichefia mucusul cervical. Hialuronidaza, este o enzimă
mucolitică prezentă în acrosomul spermatozoizilor. Cu ajutorul ei
spermatozoizii unor specii penetrează învelişul ovocitar. Se formează în
epiteliul seminifer, şi lipseşte din plasma seminală. Tripsina, se găseşte
în sperma păsărilor domestice (exceptând gâscanul), iar la mamifere
apare numai la câine. Are acţiune asemănătoare hialuronidazei.
Proprietăţile biologice ale spermei. Metabolismul
spermatozoizilor reprezintă procesul biologic prin care aceştia îşi asigură
energia necesară mobilităţii şi supravieţuirii. Prin fructoliză are loc
degradarea fructozei şi apariţia unei importante cantităţi de energie, care
va fi înmagazinată în ATP-ul intracelular. Ulterior desfacerea legăturilor
macroergice din ATP, sub coordonarea AMP-ului ciclic, eliberează
energia depozitată. Ionii de calciu stimulează, iar ionii de magneziu
inhibă desfacerea legăturilor macroergice din ATP.
Spermatozoizii pot utiliza energia înmagazinată în substanţele
chimice din spermă, în mediu anaerob şi aerob. În mediu anaerob,
substratul energetic este format numai din substanţe conţinute de plasma
seminală, respectiv fructoză , glucoză şi manoză. Acestea sunt
descompuse până la acid lactic de un echipament enzimatic specific.
Prin procesul de fructoliză anaerobă, spermatozoizii supravieţuiesc mai
ales în timpul depozitării lor naturale sau artificiale.
Metabolismul aerob se caracterizează printr-o activitate
respiratorie intensă, însoţită de reducerea progresivă a monozaharidelor
şi apariţia în spermă al acidului lactic, din care o parte este oxidat până
la bioxid de carbon şi apă. Rezultă că, în condiţii aerobe sperma
manifestă activitate respiratorie (consum de oxigen) a cărei intensitate
este direct proporţională cu concentraţia spermatozoizilor. Enzimele
necesare desfăşurării respiraţiei se găsesc în mitocondrii. Folosind
această cale metabolică, spermatozoizii obţin mai multă energie decât în
metabolismul anaerob, iar energia rezultată este utilizată preponderent
pentru susţinerea mişcării şi în procesul de transport activ al
substanţelor de la nivelul membranei spermatice, prevenindu-se astfel
pierderea componentelor ionice celulare. În cazul epuizării rezervelor
din plasma seminală, spermatozoizii folosesc fosfolipidele, care
constituie principala sursă intracelulară de energie. Fosfolipidele se
degradează hidrolitic până la acizii graşi, ce sunt metabolizaţi în
continuare, furnizând energia necesară. Ambele reacţii se produc în
condiţii de aerobioză şi sunt însoţite de formarea acidului lactic.
Mobilitatea, reprezintă caracteristica principală prin care
spermatozoizii se deosebesc de celelalte celule animale. Mişcarea
spermatozoizilor este determinată de contracţiile cozii şi forma capului.
Viteza de înaintare a spermatozoizilor este caracteristică fiecărei specii.
Temperatura peste cea corporală acţionează negativ asupra

34
spermatozoizilor. Astfel, la 45-460 C mişcarea spermatozoizilor
încetează. Valorile termice aflate sub nivelul celei corporale diminuează
sau sistează mişcările spermatozoizilor.

Teste de autoevaluare

1. Care este durata medie a spermatogenezei la tauri?

a. 36 zile,
b. 61 zile,
c. 45 zile.
2. Maturarea spermatozoizilor are loc în:
a. testicul,
b. epididim,
c. canale deferente.
3. Plasma seminală este produsă în principal de:
a. testicul
b. epididim
c. glandele anexă

Lucrări de verificare

Tema 1: Prezentaţi şi explicaţi în ½ pagină procesul de

spermatocitogeneză şi importanţa acestuia pentru formarea
spermatozoizilor.
Tema 2: Prezentaţi şi explicaţi în ½ pagină procesul de
spermiogeneză şi importanţa acestuia pentru formarea spermatozoizilor.
Tema 3: Identificaţi cel puţin 4 caracteristici ale plasmei
seminale importante pentru definirea calităţii ejaculatelor.

Sinteza unitatea de învăţare nr.4

1. Spermatogeneza reprezintă totalitatea transformărilor
succesive prin care trec celulele germinale de la stadiul de
spermatogonie la cel de spermatozoid.
Cuprinde două etape, respectiv spermatocitogeneza şi
spermiogeneza.
Ciclul epiteliului seminifer. Celulele germinative se găsesc în
sinciţiul celulelor Sertoli cu care formează epiteliul seminifer. Acesta are
o evoluţie asincronă în lungimea tubilor seminiferi.
Bariera sangvină testiculară . Este formată din stratul de celule
musculare situate în jurul tubilor seminiferi şi din joncţiunile bazale ale
celulelor Sertoli.
Lichidul testicular rezultă din secreţiile celulelor Sertoli
(predominant) şi ale reţelei testiculare.
2. Reglarea neuro - endocrină a spermatogenezei. Desfăşurarea
procesului de spermatogeneză reclamă stimularea ţesutului testicular de
către gonadotropine care, la rândul lor, sunt controlate de către secreţiile
hipotalamice.
3 Tranzitul, maturarea şi stocarea spermatozoizilor în epididim.
Spermatozoizii din testicul trec în epididim unde, în timpul tranzitului,
suferă un proces de maturare, dobândind capacitatea de a fertiliza

35
ovocitul. Coada epididimului depozitează 70% din rezerva de
spermatozoizi.
4. Plasma seminală, se realizează pe baza secreţiilor testiculare,
epididimale şi a glandelor anexe.
5. Proprietăţile spermei. Sperma este un produs biologic
complex, rezultat din amestecul spermatozoizilor cu plasma seminală, ce
se caracterizează prin proprietăţile fizice, biochimice şi biologice care îi
definesc calitatea.
Proprietăţile fizice cele mai uzuale sunt: volumul, culoarea, pH-
ul, concentraţie în spermatozoizi, presiunea osmotică şi vâscozitatea.
Proprietăţile biochimice ale spermei se referă la substanţele
conţinute.
Proprietăţile biologice ale spermei cuprind metabolismul şi
mobilitatea spermatozoizilor

Unitatea de învăţare nr.5, Durata 3 ore

3.4. Biologia reproducţiei la femele

3.4.1. Ciclul sexual (estral)
3.4.2. Evoluţia foliculilor ovarieni în timpul ciclului
sexual
3.4.3 Ovogeneza
3.4.4. Ovulaţia
3.4.5. Evoluţia corpului galben în timpul ciclului
sexual

Obiectivele învăţării
1. Clasificarea şi definirea ciclurilor sexuale ca şi perioade de
pregătire a femelelor pentru instalarea gestaţiei.
2. Descrierea şi urmărirea evoluţiei foliculilor ovarieni în timpul
ciclului sexual.
3. Descrierea şi explicarea principalelor procese care definesc
ovogeneza şi ovulaţia.
4. Descrierea şi explicarea evoluţiei corpului galben în timpul
ciclului sexual.

3.4.1. Ciclul sexual (estral)

Femelele ajunse la vârsta pubertăţii manifestă, în sfera genitală, o

serie de transformări morfologice şi comportamentale ce se repetă
ritmic. Aceste procese fiziologice şi de comportament îşi menţin
ciclitatea întreaga viaţă reproductivă a femelei, fiind întrerupte normal
de gestaţie şi anormal de o multitudine de afecţiuni patologice. Deoarece
schimbările comportamentale sunt mai uşor de observat decât cele
morfologice, convenţional, ciclul sexual este delimitat ca fiind intervalul
de timp cuprins între începutul a două perioade în care femela acceptă
masculul pentru a fi montată.
În concordanţă cu frecvenţa anuală a ciclurilor sexuale, femelele
animalelor de fermă se împart astfel: policiclice, diciclice şi

36
monociclice. Femelele policiclice sunt grupate în policiclice sezoniere şi
anuale.
Există posibilitatea de a clasifica femelele, în privinţa ciclurilor
sexuale, şi în funcţie de schimbările ovariene raportate la actul
copulator. Primul tip este reprezentat de femelele policiclice anuale şi
sezoniere. La aceste femele ovulaţia are loc spontan, corpul galben se
formează imediat, funcţionează o perioadă de timp bine definită după
care, regresează făcând posibilă începerea ciclului estral următor. Al
doilea tip este constituit din femelele cu ovulaţia spontană (şobolan,
şoarece), dar la care, corpul galben format nu devine funcţional dacă nu
a avut loc monta. Astfel, ciclul sexual este scurt, când nu s-a realizat
monta şi lung dacă stimularea cervicală prin copulaţie a avut loc. Al
treilea tip este specific iepuroaicelor şi pisicilor. La iepuroaică, pe ovar
sunt grupe succesive de foliculi ovarieni care evoluează şi degenerează
ritmic, dar în acelaşi timp, un anumit număr de foliculi sunt permanent
capabili să înceapă ovulaţia consecutiv montei. Pisica are o perioadă de
anestru prelungit urmată de un sezon de montă în care se dezvoltă
foliculi ovarieni, producându-se estrogeni ce induc un estru de câteva
zile. Dacă femela nu a fost montată aceşti foliculi regresează, iar
următoarea perioadă de estru revine după câtva timp, în acelaşi sezon de
călduri.
3.4.1.1. Stadiile ciclului sexual
Ciclul sexual la animalele de fermă este format din patru stadii:
proestru, estru, metestru, diestru (anestru fiziologic sau interestrus).
Proestrul este perioada de creştere rapidă a foliculilor, sub
coordonarea gonadotropinei hipofizare FSH, şi de regresie a corpului
galben, format în cadrul ciclului sexual anterior. Hormonal se secretă
predominant estrogeni de către foliculii evolutivi, iar progesteronul
scade treptat.
Estrul reprezintă perioada de acceptare a masculului. Pe ovar,
foliculii produc estrogeni, iar după ce ajung la maturitate ovulează.
Proestrul şi estrul - până la ovulaţie - formează faza foliculară a ciclului
sexual.
Metestrul se poate delimita ca fiind perioada cuprinsă între
ovulaţie (excepţie vaca) şi ajungerea corpului galben la dezvoltarea
maximă, morfologică şi funcţională. Începutul acestui stadiu este
marcat de scăderea bruscă a hormonilor estrogeni în urma ovulaţiei, iar
sfârşitul prin nivelul maxim al progestagenilor secretaţi de corpul
galben.
Diestrul are ca şi caracteristică hormonală predominanţa
progesteronului, care însă, scade treptat din cauza regresiei corpului
galben. Paralel creşte lent nivelul estrogenilor, ca urmare a evoluţiei
foliculilor ovarieni. Metestrul şi diestrul formează faza luteală a ciclului
sexual. Este cel mai lung stadiu sexual la majoritatea speciilor de
animale, durând 13-16 zile. Durata diestrului este influenţată în primul
rând de gestaţie.
Anestrul poate fi definit ca un diestrus prelungit. Anestrul este o
etapă normală la animalele prepubere şi cele ajunse la climacterium. De
asemenea, el are motivare fiziologică la femelele poliestrice gestante.
Femelele negestante, din speciile monoestrice, au caracteristic un

37
anestru fiziologic situat între sezoanele anuale de reproducţie. Alături de
anestrul fiziologic, la toate speciile animalelor de fermă, este prezent
anestrul patologic, apărut în urma acţiunii a numeroşi factori.

3.4.2. Evoluţia foliculilor ovarieni în timpul ciclului

sexual
Ovarul îndeplineşte două funcţii importante în organism. Prima
se referă la producerea ciclică a ovocitelor, iar a doua este sinteza
hormonilor steroizi. Aceştia induc şi susţin transformările căilor
genitale în timpul ciclului sexual, facilitează captarea ovocitelor şi
migrarea embrionilor aflaţi în primele faze ale dezvoltării. De asemenea,
asigură succesul implantării şi dezvoltării ulterioare a produsului de
concepţie în uter. Foliculii sunt formaţiuni evolutive, care dau
posibilitate ovarului să-şi îndeplinească funcţiile sale esenţiale de
gametogeneză şi steroidogeneză.

Fig.15. Tipuri morfologice de foliculi ovarieni

(adaptate după Dvorak, M.1980; şi I.Dumitrescu,1982)
1.Membrană bazală; 2.Ovocit în stadiul de dictiat; 3.Celule granuloase;
4.Ovocit complet dezvoltată; 5.Zona pelucida; 6.Celule tecale
secretoare de steroizi ; 7.Antrum; 8.Vase de sânge; 9.Straturi multiple de
celule granuloase; 10.Teaca internă; 11.Capilare tecale;

In ovarul femelei mature se identifică, din punct de vedere

morfologic, mai multe tipuri de foliculi ovarieni: foliculi primordiali,

38
foliculi primari, foliculi secundari şi foliculi terţiari sau cavitari
(antrali).
Foliculii primordiali sunt alcătuiţi din ovocita primară - aflată în
profaza diviziunii meiotice - şi câteva straturi de celule foliculare. O
parte a foliculilor primordiali degenerează printr-un proces de atrezie
foliculară, iar cei rămaşi vor evolua în timpul vieţii reproductive, puţini
ajungând până la ovulaţie.
Foliculii primari se află la începutul procesului de creştere,
apărând pe ovar în preajma pubertăţii. Morfologic se caracterizează
printr-o ovocită mare, învelită în zona pelucida, la exteriorul căreia se
dispune un strat de celule foliculare înconjurat, asemănător foliculilor
primordiali, de membrana bazală. Creşterea foliculilor primari se face pe
seama ovocitei, care devine mai voluminoasă, şi prin multiplicarea
straturilor de celule foliculare care formează granuloasa.
Foliculii secundari se diferenţiază de foliculii primari ca
alcătuire, prin mărimea ovocitei şi numărul mai mare a straturilor de
celule foliculare. Fiziologic, foliculii primordiali, primari şi secundari nu
sunt influenţaţi de gonadotropinele hipofizare. Evoluţia lor se realizează
sub acţiunea unor factori ovarieni.
Foliculii terţiari (foliculi veziculari, cavitari) se prezintă sub
forma unei vezicule a cărei dimensiuni, la aceiaşi specie, variază în
funcţie de etapa de creştere în care se găseşte. Sunt formaţi dintr-o
ovocită mare, sferică, dispusă excentric. Ea este învelită la exterior de
membrana vitelită, în jurul căreia se găseşte zona pelucida, la exteriorul
căreia este dispusă coroana radiată.Granuloasa reprezintă un înveliş
folicular format din mai multe straturi de celule cuboidale. Delimitează
la interior cavitatea foliculară în care este dispusă ovocita. În cavitatea
foliculară există lichid folicular secretat de celulele granuloasei. La
exteriorul granuloasei este dispusă teaca internă între cele două găsindu-
se membrana bazală (membrana lui Slavianschi).Teaca internă
înconjoară membrana bazală, fiind constituită din ţesut conjunctiv, bogat
în celule poliedrice, având activitate secretorie şi vase sangvine.Teaca
externă este formată din ţesutul conjunctiv al stromei ovariene.
Foliculii terţiari evoluează din faza de folicul timpuriu la faza de
folicul dehiscent. Foliculii terţiari timpurii sunt mai mici şi se deosebesc
morfologic de cei dehiscenţi prin numărul redus al straturilor de celule
ale granuloasei şi cavitate foliculară redusă. Foliculii terţiari cresc sub
coordonarea gonadotropinelor hipofizare.

3.4.2.1.Caracteristicile funcţionale ale componentelor

foliculilor ovarieni
Teaca internă, produce androgenii, ca răspuns la creşterea
nivelului bazal de LH.
Granuloasa sub influenţa FSH produce estrogeni şi lichid
folicular. Ovocitele neînvelite în celulele granuloase continuă meioza
foliculii devenind atretici.
Cumulus ooforus reprezintă o aglomerare de celule ale
granuloasei în jurul ovocitei. O parte dintre celulele cumulus ooforus au
prelungiri citoplasmatice, care traversează zona pelucida venind în
contact cu membrana ovocitei formând coroana radiata. Rolul celulelor

39
cumulus ooforus şi ale coroanei radiate este de a realiza schimburi
metabolice cu ovocita, previn polispermia, ghidează spermatozoizii.
Ovocita creşte rapid în foliculi primari şi lent în secundari.
Creşterea ovocitei se face prin acumularea de citoplasmă şi deutoplasmă
(substanţe nutritive de rezervă, respectiv gălbenuş). La atingerea
dimensiunilor maxime, ovocita intră în profaza diviziunii meiotice.Tot
acum, în jurul ovocitei se formează zona pelucida. Debutul acestor
procese ovocitare, reprezintă semnalul pentru declanşarea mitozei
celulelor granuloasei şi proliferarea celorlalte straturi foliculare, iar
maturarea funcţională a ovocitei are loc după definitivarea diviziunii
meiotice.

Fig.16. Ovula la bovine

1.Zona pelucida; 2.Spaţiul perivitelin; 3. Nucleu; 4.Celule foliculare.

Zona pelucida este o structură densă, acelulară, de natură

glicoproteică, dispusă la ovocitele în creştere, între membrana vitelină şi
celulele granuloasei. La unele specii este formată din mai multe straturi
cu o structură chimică variabilă. În primele etape ale fecundaţiei are
rolul de a recunoaşte spermatozoizii şi de a realiza ataşarea acestora. Se
constituie ca un schelet extern al ovocitei şi embrionului, în primele
stadii de dezvoltare, ceea ce permite efectuarea manoperelor tipice
biotehnologiei transferului de embrioni.
Lichidul folicular îşi are originea în serul sangvin care
traversează pereţii vaselor sangvine din teaca internă şi prin membrana
bazală. Funcţiile lichidului folicular se referă la inducerea şi susţinerea
transformărilor fiziologice, biochimice şi metabolice din ovocit, reglarea
funcţionării celulelor granuloasei, iniţierea steroidogenezei, ovulaţie,
transportul ovulei în oviduct, luteinizarea foliculului după dehiscenţă.
Este un component important al fluidului oviductal, contribuind la
asigurarea mediului necesar susţinerii metabolismului şi capacitării

40
spermatozoizilor, respectiv pentru derularea primelor stadii ale
dezvoltării embrionare.

3.4.2.2. Recrutarea, selecţia şi creşterea foliculilor

Din numeroşii foliculi primordiali existenţi pe ovar, la fiecare
ciclu sexual, un grup începe să crească. Alegerea acestora precum şi
evoluţia lor până la formarea cavităţii foliculare este controlată
preponderent, de factori ovarieni necunoscuţi şi, într-o mică măsură de
factori externi, cum sunt gonadotropinele hipofizare. La femelele
hipofizectomizate, foliculii primordiali cresc până la stadiul de folicul
precavitar, dar într-un ritm mult încetinit. Din grupul foliculilor
primordiali recrutaţi pentru a se dezvolta, numai unul sau câteva zeci
ajung să ovuleze, ceilalţi degenerând, fenomen cunoscut sub denumirea
de atrezie foliculară. Selecţia foliculilor care continuă dezvoltarea, are
loc fără a fi remarcate schimbări sesizabile în concentraţia receptorilor
hormonali sau a nivelului hormonilor din ser şi sânge.
Numărul foliculilor care se dezvoltă într-un ciclu sexual,
depinde de caracteristicile ereditare (specie, rasă, individ) şi de anumiţi
factori de mediu (alimentaţie, îngrijire, microclimat). La vacă şi iapă, de
regulă, un folicul se dezvoltă mai rapid şi ajunge să ovuleze, iar ceilalţi
involuează, devenind atrezici. La suine, la fiecare estru se maturează 10
-25 foliculi, iar la ovine numărul lor este cuprins între 1-3, dependent de
rasă, vârstă, sezon. Creşterea foliculilor se realizează prin multiplicarea
numărului şi straturilor celulelor granuloasei, formarea tecii interne,
sinteza lichidului folicular şi delimitarea cavităţii foliculare. În urma
acestor transformări, ovocita migrează dintr-o poziţie centrală, în cuibul
de celule cumulus ooforus, situat excentric, lângă granuloasă. Prima fază
de creştere (până la formarea antrumului) este mai lungă decât a doua
(de la apariţia cavităţii foliculare până la ovulaţie).
După ce foliculii primordiali au fost eliberaţi din rezerva
ovariană, încep să crească concomitent cu ovocita pe care o conţin.
Creşterea ovocitară este aproape terminată atunci când începe
formarea cavităţii foliculare. După creşterea ovocitei, are loc maturarea
acesteia prin maturarea nucleului şi a citoplasmei. Maturarea nucleului
începe în ovarul fetal, dar se opreşte înainte de fătare, în profaza primei
diviziuni meiotice (ovocite dictiate). În preajma pubertăţii, la un grup
de ovocite meioza se reia, progresând de la profaza primei diviziuni
meiotice la metafaza celei de a doua diviziuni, când se opreşte din nou,
iar ca urmare a transformărilor nucleare, se eliberează în spaţiul
perivitelin, primul globul polar.
Maturarea citoplasmei constă în finalizarea meiozei, după
pierderea celulelor foliculare de către ovocită. Nemaiexistând acţiunea
lor inhibitoare, se declanşează a doua diviziune meiotică, ovocita
devenind capabilă de a fi fecundată.
Maturarea foliculară deplină este realizată după ce în zona
apexului straturile peretelui devin mult mai subţiri, evaginează, formând
o papilă exterioară avasculară şi proeminentă, purtând denumirea de
stigmă. La ovulaţie aceasta se rupe eliberând ovocita şi o parte din
lichidul folicular.
Reglarea endocrină a creşterii foliculilor

41
 Creşterea şi maturarea foliculilor, ovulaţia şi formarea corpului
galben depind de realizarea unui anumit model al secreţiei hipofizare,
care coordonează atingerea concentraţiei şi raportului caracteristic de
FSH şi LH în serul sangvin.
FSH-ul, alături de factorii intraovarieni contribuie la recrutarea,
iniţierea creşterii, stimularea creşterii foliculilor preantrali formarea
cavităţii foliculare, intensificarea procesului de sinteză a lichidului
folicular, inhibarea atreziei foliculilor cavitari. Mecanismul de
accelerare a ritmului în care celulele granuloasei se divid, este
reprezentat de intensificarea activităţii receptorilor FSH de pe
membrana acestor celule, fără ca numărul lor să crească. Celulele
granuloasei sunt sensibilizate de FSH la acţiunea LH, datorită creşterii
numărului de receptori LH. Creşterea numărului receptorilor LH
pregăteşte celulele granuloasei pentru metaplazie, după ovulaţie, în
celule luteice. LH -ul grăbeşte atrezia foliculilor cavitari, numărul
receptorilor LH din teaca internă fiind mare, încă de la formarea
acesteia Aceasta arată că activitatea celulelor tecii interne este de
timpuriu ridicată şi că se desfăşoară preponderent sub dependenţă LH.
Estrogenii au efect sinergic cu FSH asupra procesului de
creştere şi diferenţiere foliculară. Androgenii grăbesc procesul de atrezie
a foliculilor cavitari. Progesteronul reduce ritmul de creştere a foliculilor
cavitari.
Factorii intraovarieni coordonează numărul foliculilor în
creştere de pe cele două ovare. Astfel, hemicastrarea induce sporirea
frecvenţei cu care foliculii primordiali sunt recrutaţi pentru creştere. Pe
de altă parte, factorii intraovarieni corelează numărul foliculilor în
creştere cu ritmul în care se realizează acest proces.
Steroidogeneza foliculară este corelată cu acţiunea LH asupra
tecii interne şi a FSH asupra granulosei. Foliculul ovarian secretă în
primul rând 17- - estradiol , dar produce şi andogeni. Raportul
estrogeni - androgeni din lichidul folicular arată integritatea funcţională
şi viabilitatea foliculului ovarian..

3.4.2.3.Creşterea foliculilor şi fazele ciclului sexual

Faza luteală a ciclului sexual este mult mai lungă decât faza
estrală, dar prezenţa foliculilor cavitari pe ovar în perioada corpului
galben activ, arată că ele se întrepătrund. Creşterea foliculilor care
urmează să ovuleze, începe încă din faza luteală, fiind dirijată de
nivelul bazal al FSH şi LH.
La femelele animalelor de fermă, există un al doilea val al
secreţiei hipofizare de FSH, plasat la 20-30 ore după descărcarea
preovulatorie de FSH şi LH. Această secreţie postovulatorie de FSH
induce formarea antrumului, la foliculii candidaţi pentru a ovula în
următoarele 1-2 cicluri estrale. S-a constatat că al doilea vârf de FSH
este corelat pozitiv cu numărul foliculilor ovulaţi anterior şi numărul
foliculilor antrali existenţi pe ovar la următoarea ovulaţie.
Dintre foliculii cavitari, formaţi sub acţiunea secreţiei
postovulatorii de FSH, o parte încep să devină atretici, când concentraţia
FSH-ului scade la nivelul bazal. Injectarea de PMSG anterior declanşării
atreziei, determină dezvoltarea majorităţii foliculilor cavitari, permiţând

42
superovulaţia. Sub influenţa progesteronului secretat de corpul galben
este încetinită dezvoltarea foliculilor în creştere.Scăderea drastică a
nivelului sangvin de progesteron determină accelerarea imediată a
proceselor de creştere şi maturare foliculară. Pe acest fenomen fiziologic
se bazează intervenţiile de sincronizare a căldurilor la femelele
animalelor de fermă.
Atrezia foliculară reprezintă totalitatea proceselor degenerative
care alterează integritatea morfologică şi funcţională a foliculilor
ovarieni. Ca urmare, ovulaţia nu se mai realizează , pierderile ovocitare
fiind iminente. Atrezia are loc în toate etapele de creştere a ovocitei şi
ale ciclului sexual, dar frecvenţa este mult mai mare în ultimele stadii de
creştere foliculară.

3.4.3 Ovogeneza
Reprezintă transformările succesive ale ovogoniei până la
stadiul de celulă matură (ovulă) aptă pentru a fi fecundată. În acest
proces sunt trei perioade: germinativă, de creştere şi de maturare.
Perioada germinativă sau de multiplicare, se desfăşoară în
stadiul embrio-fetal când epiteliul germinativ proliferează şi se
invaginează în parenchinul ovarian. Cordoanele celulare se
fragmentează formând foliculii primordiali. Zestrea de foliculi
primordiali constituită în viaţa intrauterină este de din 60000 - 100000
la animalele de fermă ( femeie peste 40000) .Ovocita primară are
citoplasmă (ovoplasmă, vitelus ) şi un nucleu mare, sferic, numit
veziculă germinativă. Nucleul rămâne în stadiul dictiat până când
ovocita ajunge la maturitate funcţională deplină în foliculul dehiscent.
Perioada de creştere se derulează numai la ovocitele conţinute
în foliculii recrutaţi pentru a ovula la ciclul sau ciclurile sexuale
următoare. Creşterea ovocitei constă într-o mărire a volumului pe seama
acumulărilor de citoplasmă şi deutoplasmă (substanţe de rezervă) şi
formarea zonei pelucida. În perioada de creştere celulele granuloasei
produc factori de inhibare a maturităţii ovocitare (substanţe de natură
proteică) a căror concentraţie în lichidul folicular este mare la foliculii
în creştere, scade la foliculii maturi şi lipsesc la foliculi ovulatori.
Perioada de maturare este constituită din etapele caracteristice
primei şi celei de a doua diviziuni meiotice (de maturare) în urma cărora
se reduc la jumătate numărul de cromozomi şi se eliberează globuli
polari. La majoritatea speciilor prima diviziune meiotică se încheie cu
câteva ore înaintea ovulaţiei. A doua diviziune meiotică se derulează în
oviduct, însă numai la ovocitele activate de spermatozoizii care
penetrează zona pelucida.Ovocitele nefecundate părăsesc oviductul la 3-
6 zile după ovulaţie (exceptând iapa) . În uter acestea suferă un proces
de degradare şi fragmentare.

43
 Fig.17. Reprezentarea schematică a ovogenezei
1.Ovogonii; 2.Ovocit primar; 3.Ovocite secundare; 4.Primul globul
polar; 5.Spermatozoid; 6. Al doilea globul polar; 7.Embrion.

3.4.4. Ovulaţia
Ovulaţia poate fi definită ca fiind procesul de rupere a peretelui
folicular şi de expulzare a ovocitei mature, împreună cu unele
componente ale acestuia .
Foliculul preovulator găzduieşte, în timpul ovulaţiei, trei procese
majore: 1.maturarea ovocitei; 2. slăbirea legăturilor dintre celulele
granuloasei şi distrugerea lor la nivelul cumullusului ooforus; 3.
subţierea şi ruperea peretelui folicular extern. La majoritatea speciilor,
toate aceste schimbări apar în urma valului preovulator de LH, care
modifică metabolismul folicular.Referitor la ovarul care găzduieşte
foliculul ovulator la vacă, iapă şi oaie , nu s-a remarcat o alternanţă
ovariană a ovulaţiei. Rezultă că ovulaţia poate avea loc chiar pe ovarul
pe care se găseşte corpul galben aferent ciclului sexual anterior.
Mecanismul ovulaţiei cuprinde procese fizice, biochimice,
neuromusculare şi neuroendocrine.
Procesele fizice se referă la sporirea debitului sangvin şi limfatic,
creşterea permeabilităţii capilare, intensificarea metabolismului
folicular şi creşterea presiunii intrafoliculare ca urmare a transvazării
serului sangvin către cavitatea foliculului, slăbirea legăturilor dintre
celulele cumulus ooforus.
Procesele biochimice sunt rezultatul intensificării
metabolismului folicular precum şi a corelării căilor metabolice cu
necesităţile de ovulaţie ale foliculului.
Procesele neuromusculare se bazează pe contracţia
numeroaselor fibre musculare netede din teaca externă.

44
 Fig.18 Diagrama mecanismelor morfologice, fiziologice,
citologice şi biochimice implicate în ovulaţie
1.Stigmă; 2.Enzime litice; 3.Presiune hidrostatică; 4.Activare celulară
gonadotropă; 5.Lizozomi; 6.Sinteză de proteine; 7.Creşterea
permeabilităţii vasculare; 8.Contracţia musculaturii netede.

3.4.5. Evoluţia corpului galben în timpul ciclului

sexual
După ovulaţie, din componentele foliculare rămase şi din
cheagul de sânge format, se organizează o nouă structură ovariană cu rol
endocrin numită corpul galben sau corpus luteum. El este de formă
sferică, având, la unele specii, o consistenţă buretoasă elastică şi culoare
galbenă, sau cenuşiu-roşiatică la altele. În timpul diestrului corpul
galben produce cantităţi maxime de progesteron. Dacă în uter nu există
embrioni viabili, după câteva zile, corpul galben involuează. Excepţie
fac căţeaua şi pisica, la care se instalează starea de pseudogestaţie în
lipsa fecundaţiei, datorată continuării secreţiei progesteronului de către
corpului galben, astfel menţinându-se, timp indelungat, stadiul de
diestru a ciclului sexual.

Fig.19. Formarea corpului galben (Boitor, I.,1979)

1.Celule luteinice, de 8 ori mai mari decât cele foliculare; 2.Cavitatea
centrală; 3.Capsula corp galben; 4.Teaca externă; 5.Teaca internă;
6.Membrana bazală; 7.Granuloasa.

45
 Organizarea şi evoluţia corpului galben distinge fazele de:
organizare, eflorescenţă şi regresie. Faza de organizare debutează
imediat după ovulaţie. Celulele granuloasei şi a tecii interne se
hipertrofiază, iau o formă poliedrică (cresc în volum de până la opt ori)
şi se încarcă cu substanţe lipoide, granule albuminoidice, pigmenţi
carotenoizi şi substanţe xantofile. În urma acestor transformãri celulele
granuloasei devin celule luteice. Alături de acestea mai există celule
mici, care provin din teaca internă , numite celule luteice
tecale.Vascularizarea noii formaţiuni se intensifică treptat.
Faza de eflorescenţă se caracterizează prin continuarea creşterii
celulelor secretorii (luteale), atingerea capacităţii funcţionale maxime şi
înmulţirea celulelor stromei.
Faza de regresie sau de involuţie, la vacă începe după 11-13 zile
de activitate şi durează 50-60 zile. În această perioadă corpul galben
trece prin stadiile de rubrum, nigricans şi albicans. Regresia este
urmarea unui proces de degenerare grasă. Corpul galben degenerează
concomitent cu reducerea circulaţiei sangvine, degenerarea fizică fiind
mult mai înceată decât degradarea funcţională.După modul de evoluţie
se deosebesc trei forme de corp galben, respectiv: ciclic (de călduri),
gestativ şi persistent.

Teste de autoevaluare

1. Care sunt stadiile ciclului sexual?

a. estru, metestru, anestru, diestru,
b. metestru, diestru, proestru, anestru,
c. estru, metestru, diestru, proestru,
2. Rolul foliculilor ovarieni este de a :
a.produce hormoni,
b. creşterea ovocitei şi realizarea primei diviziuni de
maturare a acesteia,
c. producerea de hormoni, creşterea şi maturarea parţială
a ovocitei.
3. Recrutarea, creşterea şi maturarea foliculilor ovarieni este
coordonată de:
a. hormoni,
b. factori intraovarieni,
c. factori intraovarieni şi hormoni
4. În care stadiu al ciclului sexual are loc ovulaţia?
a. la început de estru,
b. la sfârşitul estrului (exceptând vaca),
c. în proestru.

Lucrări de verificare

Tema 1. Identificaţi cel puţin 2 criterii majore de clasificare a

ciclurilor sexuale şi descrieţi stadiile şi fazele acestora.

46
 Tema 2. Definiţi pe ½ pagină principalele tipurile de foliculi
ovarieni prezentaţi în ordinea evoluţiei lor pe ovar.
Tema 3. Descrieţi pe o pagină părţile componente ale foliculului
ovarian matur însistând asupra funcţiilor îndeplinite de acestea.
Tema 4. Identificaţi şi explicaţi momentul şi mecanismele care
determină recrutarea, selecţia şi creşterea foliculilor ovarieni în timpul
ciclului sexual.
Tema 5. Descrieţi pe ½ pagină părţile componente ale corpului
galben însistând asupra funcţiilor îndeplinite de acestea.

Sinteză unitatea nr.5

1. Ciclul sexual (estral). Femelele ajunse la vârsta pubertăţii
manifestă, în sfera genitală, o serie de transformări morfologice şi
comportamentale ce se repetă ritmic, întreaga viaţă reproductivă.
2. Stadiile ciclului sexual. Ciclul sexual la animalele de fermă
este format din patru stadii: proestru, estru, metestru, diestru (anestru
fiziologic sau interestrus). Stadiile proestru şi estru formează faza
foliculinică, iar metestru şi diestru faza luteică a ciclului sexual.
3. Evoluţia foliculilor ovarieni în timpul ciclului sexual. In
ovarul femelei mature se identifică, din punct de vedere morfologic, mai
multe tipuri de foliculi ovarieni: foliculi primordiali, foliculi primari,
foliculi secundari şi foliculi terţiari sau cavitari (antrali). Aceştia se
diferenţiază morfologic şi funcţional.
4.Caracteristicile funcţionale ale componentelor foliculilor
ovarieni. În cuprinsul subcapitolului se face prezentarea părţilor
componente ale foliculilor ovarieni evidenţiindu-se rolul acestora în
realizarea funcţionalităţii aparatului genital.
5. Recrutarea, selecţia şi creşterea foliculilor. Din numeroşii
foliculi primordiali existenţi pe ovar, la fiecare ciclu sexual, un grup
începe să crească. Alegerea acestora precum şi evoluţia lor până la
formarea cavităţii foliculare este controlată preponderent, de factori
ovarieni necunoscuţi şi, într-o mică măsură de factori externi, cum sunt
gonadotropinele hipofizare.
Reglarea endocrină a creşterii foliculilor. Creşterea şi
maturarea foliculilor, ovulaţia şi formarea corpului galben depind de
realizarea unui anumit model al secreţiei hipofizare, care coordonează
atingerea concentraţiei şi raportului caracteristic de FSH şi LH în serul
sangvin.
6.Creşterea foliculilor şi fazele ciclului sexual. Faza luteală şi
foliculară a ciclului sexual se întrepătrund.
Atrezia foliculară reprezintă totalitatea proceselor degenerative
care alterează integritatea morfologică şi funcţională a foliculilor
ovarieni.
7. Ovogeneza. Reprezintă transformările succesive ale
ovogoniei până la stadiul de celulă matură (ovulă) aptă pentru a fi
fecundată. În acest proces sunt trei perioade: germinativă, de creştere şi
de maturare.
8 Ovulaţia. Ovulaţia poate fi definită ca fiind procesul de rupere
a peretelui folicular şi de expulzare a ovocitei mature, împreună cu

47
unele componente ale acestuia . Este realizată prin procese fizice,
biochimice şi neuro-musculare.
9 Evoluţia corpului galben în timpul ciclului sexual. Acesta
parcurge fazele de organizare, eflorescenţă, regresie

Unitatea de învăţare nr.6, Durata 3 ore

3.4.6. Modificările căilor genitale în timpul ciclului
sexual
3.5. Comportamentul sexual la masculi
3.5.1.Reflexele sexuale şi tipul de sistem nervos
3.6. Monta
3.6.1. Tipuri de însămânţare naturală
3.6.2. Sisteme de montă
3.7. Transportul gameţilor în căile genitale femele
3.7.1. Transportul spermatozoizilor în căile genitale
femele
3.7.2. Captarea şi transportul ovocitei în oviduct

Obiectivele învăţării
1. Identificarea şi descrierea modificării căilor genitale în timpul
ciclului sexual
2. Descrierea reflexelor sexuale şi explicarea corelaţiei
manifestării acestora cu tipul de sistem nervos.
3. Explicarea specificului montei la speciile de fermă.
4. Descrierea mecanismului de transport şi identificarea
transformărilor fiziologice suferite de spermatozoizi în timpul migrării
lor prin căile genitale femele.
5. Prezentarea mecanismului captării şi tranportului ovocitei în
ovidut

3.4.6. Modificările căilor genitale în timpul ciclului

sexual
În urma evoluţiei pe ovar a foliculilor şi corpilor galbeni, într-o
succesiune strictă şi condiţionată reciproc printr-un sinergism de
continuitate, la nivelul căilor genitale apar transformări morfologice şi
funcţionale, care crează condiţiile realizării etapelor reproductive
necesare obţinerii unui nou produs de concepţie.
Oviductulele, funcţional sunt unice deoarece pot transporta
ovula şi spermatozoizii, concomitent în direcţii opuse. Embrionul
rămâne în oviduct câteva zile - dependent de specie, rasă, individ - după
care este transportat în uter. Transportul ovocitei şi a embrionului se
realizează de către contracţiile mezosalpinxului, musculaturii oviductale,
faldurilor mucoasei şi cu ajutorul mişcărilor cililor de pe celulele ciliate
ale mucoasei, toate găsindu-se sub coordonarea hormonilor ovarieni şi
uterini.

48
 Fig.20. Celule ciliate şi secretorii din mucoasa oviductului
(Dirksen,E.R.,1975)
A.Celule ciliate; B.Celule secretorii.

Mucoasa oviductului formează spre lumen falduri primare

secundare şi terţiare. Unele celule ale mucoasei au suprafaţa apicală
acoperită cu chinocili. Mişcarea cililor este influenţată de hormonii
ovarieni. Ea este maximă la ovulaţie şi scăzută în continuare. Bătăile
acestora, sincronizate cu activitatea contractilă a musculaturii
oviductale, asigură ovulelor o rotaţie continuă, esenţială, pentru a
realiza un cât mai bun contact cu spermatozoizii. Ulterior, acelaşi
mecanism previne implantarea oviductală.Celulele secretorii ale
mucoasei oviductului au activitatea secretorie controlată de hormonii
ovarieni. S-a observat că aceasta este mai intensă în jurul ovulei .
Lichidul oviductal are rolul de a hărni ovocita imediat după ce a
fost ovulată, contribuie la capacitarea spermatozoizilor, la asigurarea
condiţiilor pentru desfăşurarea fecundaţiei şi a dezvoltării embrionului
înainte de nidaţie, transportă embrionul în uter. Caracteristicile fizice şi
biochimiceale lichidului oviductul sunt adaptate la cerinţele gameţilor-
embrionilor şi se află sub dependenţa hormonilor ovarieni.
Uterul. Sub influenţa estrogenilor miometrul uterin îşi sporeşte
potenţialul contractil, creşte receptivitatea la ocitocină, acetil-colină şi
excitaţii mecanice . Progesteronul nu influenţează rezervele contractile
ale miometrului (glicogen, fosfolipide, ATP, creatin fosfat,
actinomiozină), dar măreşte potenţialul de repaus al membranei celulare
musculare. El blochează legătura (mediată de sodiu) dintre receptori şi
proteinele contractile, precum şi transmiterea excitaţiei la nivelul
miometrului.
Endometrul, sub influenţa hormonilor steroizi suferă modificări
ciclice, care sunt expresia unor profunde transformări de ordin
histologic şi vascular. În faza estrogenică proliferativă (proestrus),
consecutiv cantităţilor tot mai ridicate de estrogeni secretaţi de foliculi
evolutivi, endometrul proliferează activ, glandele cresc şi îşi sporesc
activitatea secretorie. Metabolismul endometrului se desfăşoară sub

49
acţiunea steroizilor ovarieni. Acesta este concretizat printr-o serie de
reacţii chimice, care au ca rezultat final eliberarea substanţelor necesare
asigurării condiţiilor migrării spermatozoizilor, supravieţuirii ovulei,
realizării fecundaţiei, nidaţiei, creşterii şi dezvoltării produsului de
concepţie.
Volumul şi compoziţia biochimică a secreţiilor uterine prezintă
variaţii în funcţie de stadiul ciclului sexual. În timpul estrului, secreţiile
uterine sunt mai ridicate cantitativ decât cele oviductale, dar maximul
secretor este atins numai în faza luteală a ciclului sexual. Secreţia
preovulatorie ridicată de estrogeni este asociată cu sporirea volumului şi
sintezei de substanţe componente ale lichidului uterin, producând un
mediu optim necesar supravieţuirii, capacitării spermatozoizilor şi
formării blastocistului. Odată cu producerea de progesteron în cantităţi
tot mai mari, structura chimică a secreţiei endometriale se modifică,
lichidul uterin fiind o importantă sursă nutritivă pentru embrion, înainte
şi imediat după fixarea lui în peretele uterin.
Cervixul. Mucoasa cervicală are cripte primare şi secundare şi
falduri.Celulele de la baza faldurilor mucoasei şi din criptele secundare
reacţionează mai intens la stimulul estrogenic din perioada estrală a
ciclului sexual, decât celulele aflate mai aproape de lumenul cervixului
(vârful şi laturile faldurilor mucoasei). Mucusul secretat de aceste celule
(de la baza faldurilor), facilitează migrarea spermatozoizilor spre
criptele primare şi apoi, la locul de staţionare în criptele secundare,
datorită consistenţei apoase. Putem afirma că astfel se realizează de fapt
o ghidare fizică a spermatozoizilor.
Mucusul cervical conţine lichid peritoneal, folicular, oviductal şi
endometrial, dar cel mai bine reprezentate cantitativ sunt secreţiile
colului uterin. Secreţia mucusului cervical este stimulată de hormonii
estrogeni şi inhibată de progesteron. Schimbările cantitative a
proprietăţilor biofizice şi biochimice ale mucusului cervical din timpul
ciclului sexual crează, periodic, condiţii favorabile de pătrundere a
spermatozoizilor în conductul cervical. În timpul ciclului sexual,
morfofiziologia cervixului prezintă şi alte variaţii, guvernate de
hormonii estrogeni. Sub influenţa estrogenilor, în perioada estrală,
celulele secretorii ale cervixului se măresc în volum şi secretă cantităţi
mari de mucus filant, clar, care cristalizează sub formă de frunză de
ferigă. În urma hiperemierii şi edemaţierii estrogenice, cervixul devine
mai elastic, canalul cervical se permeabilizează, iar musculatura îşi
măreşte contractilitatea. Progesteronul anulează modificările produse de
estrogeni. Canalul cervical se îngustează treptat, devine rigid şi apoi se
închide, protejându-se cu un mucus vâscos.
Vaginul. Ciclul ovarian produce modificări evidente, dar mai
puţin ample comparativ celorlalte compartimente genitale care reflectă
acţiunea estrogenilor şi progesteronului. Estrogenii favorizează mitoza şi
proliferarea epiteliului, urmată de cheratinizarea celulelor superficiale.
Fluidul vaginal se lichefiază în estru. Mărimea canalului vaginal,
proprietăţile biochimice şi microbiologice ale mediului din vagin,
protejează căile genitale superioare împotriva populării cu
microorganisme.

50
 Vestibulul vaginal. La acest nivel acţiunea estrogenilor se
manifestă preponderent asupra epiteliului. Acesta proliferează, se
edematiază, iar glandele Bartholini devin mai active, secretă un lichid
dens şi lipicios. Progesteronul anulează transformările menţionate.
Vulva în estru, are labiile tumefiate, congestionate şi îngroşate
iar, clitorisul (organ erectil cu origine embrionară identică penisului de
la masculi) se congestionează, delimitându-se clar de epiteliul vestibular.
Modificările morfofiziologice ale căilor genitale externe, din
stadiul de estru, sunt deosebit de importante pentru depistarea femelelor
în călduri. Există, de la individ la individ, diferenţe importante privind
amplitudinea şi dinamica acestor transformări. Sunt femele la care
vulva se tumefiază accentuat şi într-un ritm rapid. De obicei, ele
manifestă şi un instinct genezic pronunţat. La alte femele, din contră,
edematierea vulvei este slabă, iar dorinţa de împerechere stearsă. Cauza
aspectelor menţionate sunt particularităţile genetice ale indivizilor şi o
serie de factori zootehnici cu acţiune asupra reproducţiei.

3.5. Comportamentul sexual la masculi

Comportamentul sexual la masculi variază de la o specie la alta.
În cadrul aceleaşi specii intensitatea de manifestare a elementelor sale
componente se diferenţiază cu rasa şi individul, dar după un model de o
similitudine remarcabilă. Masculii tuturor speciilor animalelor de fermă
se apropie de femela în călduri, o abordează, timp în care se realizează
erecţia, după care efectuează saltul, intromisiunea şi depunerea
materialului spermatic într-un compartiment specific al căilor genitale
female (vagin, cervix, oviduct). Toate etapele menţionate se constituie
ca reflexe sexuale la masculi. Corectitudinea şi intensitatea lor de
manifestare oferă indicii importante, dar nu exclusive, asupra valorii de
reproducţie a masculilor.
În cadrul comportamentului sexual al masculilor, pe lângă cele cinci
reflexe sexuale (apropiere, erecţie, salt, intromisiune şi ejaculare) există
şi aspectele legate de potenţa sexuală. Ea reprezintă capacitatea
masculului de a efectua succesiv mai multe monte, până la epuizare.
Reflexele sexuale se manifestă la efectuarea montei, dar şi la
recoltarea spermei pentru însămânţări artificiale, când pot suferi unele
modificări.
Reflexul de apropiere este format din totalitatea manifestărilor
comportamentale a masculilor în prezenţa femelei în călduri.
Reflexul de erecţie constă în totalitatea modificărilor de formă,
mărime şi consistenţă, care determină îngroşarea, alungirea şi rigidizarea
penisului, astfel încât este posibilă efectuarea montei.Erecţia este un
reflex înăscut care se desfăşoară sub coordonarea sistemului nervos
central. Excitabilitatea centrului erecţiei este coordonată de testicul, sub
modelarea sistemului nervos central. Stările febrile, emoţiile puternice,
durerea, etc., frânează erecţia.
Reflexul de îmbrăţişare (cuprindere, salt), se manifestă prin saltul
masculului pe femelă. Este un reflex înăscut, care se formează în timp.
Nu este specific, masculul putând efectua saltul pe alţi masculi, femele
care nu sunt în călduri sau pe femelele din alte specii.

51
 Reflexul de împerechere (intromisiune, coit), face parte din
grupul reflexelor înăscute şi constă în introducerea penisului în vaginul
femelei după efectuarea saltului.. Mişcarea penisului în vagin este
favorizată de secreţiile vaginale şi ale glandelor bulbo-uretrale.
Reflexul de ejaculare constă în eliberarea spermei din căile
genitale mascule şi depunerea ei într-un compartiment specific al căilor
genitale femele şi este un reflex înnăscut. Contracţiile peristaltice
succesive ale musculaturii netede din căile genitale şi glandele anexe
împing masa seminală până la expulzarea ei în exterior.

Fig.21. Reflexe sexuale la ţap (Hart, B.L., şi Jones ,1975)

A.Reflexul de apropiere; B.Reflexul de îmbrăţişare;
C.Reflexul de intromisiune;

3.5.1.Reflexele sexuale şi tipul de sistem nervos

Reflexele sexuale se derulează pe baza informaţiilor ajunse la
sistemul nervos central din sfera genitală şi mediul ambiant (culese de
analizorii olfactiv, vizual, auditiv). Acesta trimite răspunsuri comandă la
centrii spinali şi hipotalamus. Interrelaţiile hipotalamus-hipofiză arată
că hormonii gonadotropi şi sexuali intervin major în modul de
manifestare a reflexelor sexuale, dar rolul hotărâtor îl are sistemul
nervos.Animalele cu tip nervos echilibrat au temperament vioi sau
liniştit. Masculii cu temperament vioi se caracterizează printr-o
constituţie robustă, excitare rapidă, montă energică, potenţă ridicată.
Reacţionează pozitiv la condiţiile noi de montă şi recoltare. Deoarece
reflexele pozitive şi inhibitoare se formează repede, vor fi evitate
greşelile în tehnologia reproducerii. Datorită aptitudinilor reproductive
deosebit de favorabile, sunt cei mai apreciaţi masculi.Masculii cu
temperament liniştit au constituţie robustă sau grosolană, timpul de
excitare relativ lung, efectuează monta corect, iar potenţa este bună.

52
Condiţiile noi de montă sau recoltare, iniţial induc o stare de inhibiţie,
după care survine acomodarea. Au predispoziţie pentru îngrăşare, însă
sunt destul de bine apreciaţi pentru reproducţie mai ales că ejaculatul
este cel mai bine reprezentat cantitaiv.

Corelaţii între tipul de penis şi unele caracteristici reproductive la

masculi
Tabelul 3
Specia Tipul de Volumul Tipul de Locul
penis ejaculatul ejaculare depunerii
ui (ml) spermei
Taur fibroelastic 4,00 rapid vagin
Berbec fibroelastic 1,00 rapid vagin
Vier fibroelastic 250,00 lung uter
Armăsar vascular 70,00 lung uter
Câine vascular 6,00 lung vagin
(os penian)
Cotoi vascular 0,06 rapid vagin
(os penian)

Animalele cu tip nervos neechilibrat, sunt cu temperament

nereţinut şi slab. Masculii cu temperament nereţinut au constituţia fină,
timp de excitare foarte scurt , efectuează monta energic, dar potenţa este
scăzută. Condiţiile noi de montă sau recoltare nu produc reflexe de
frânare ale activităţii sexuale. Deoarece se epuizează repede, frecvenţa
de folosire la montă va fi mai scăzută. Folosiţi intens devin repede retivi
şi greu de manevrat. Masculii cu temperament slab sunt caracterizaţi
printr-o constituţie debilă, se excită greu, efectuează monta
necorespunzător, iar potenţa este foarte scăzută. Refuză monta în
prezenţa persoanelor străine, când este zgomot sau femela este
neliniştită. Se obişnuiesc foarte greu la recoltarea cu vagina artificială.
Acesti masculi, de regulă, nu se utilizează la reproducţie.

3.6. Monta
Monta la animalele de fermă este definită ca fiind împreunarea a
doi indivizi de sex opus. Se poate realiza numai dacă masculul
manifestă instinct genezic, prezintă potenţă sexuală, iar femela este în
călduri. Actul montei, în practică, are diferite denumiri populare în
funcţie de specie. La taurine se numeşte gonit, la suine vierit, la ovine
mârlit, la caprine pârcit, la păsări călcat.

3.6.1. Tipuri de însămânţare naturală

Animalele cu tip de însămânţare vaginal sunt vaca, oaia, capra,
căţeaua şi iepuroica. Actul sexual este caracterizat prin: durata scurtă,
ejaculare imediat după introducerea penisului în vagin, volum redus al
ejaculatului şi densitate ridicată.
Animalele cu tip de însămânţare uterin sunt iapa şi scroafa.
Aceste specii prezintă actul sexual lung, volum mare a ejaculatului,

53
număr de spermatozoizi redus pe unitatea de volum, dar deosebit de
ridicat în total ejaculat.
Animalele cu însămânţare de tip tubar sunt păsările. Durata
actului sexual este redusă. Sperma foarte deasă şi slab reprezentată
cantitativ ajunge direct în oviduct.

3.6.2. Sisteme de montă

În practica creşterii animalelor se cunosc două sisteme de montă:
liberă şi dirijată.
Monta liberă constă în întreţinerea masculilor împreună cu
femelele, acestea fiind montate pe măsură ce intră în călduri
Monta dirijată, numită şi monta la mână, se face sub
supravegherea omului care realizează întâlnirea dintre femela în călduri
şi masculul destinat să o monteze. Rezultă că cei doi parteneri sunt aleşi
de crescător pe baza unor criterii zootehnice, realizându-se aşa numita
potrivire a perechilor. Monta dirijată cunoaşte două variante: monta
ambulantă sau rulantă şi monta cu sediul fix.
Obţinerea de rezultate favorabile în activitatea de montă este
legată de utilizarea masculilor şi femelelor la reproducţie numai după ce
au ajuns la o vârstă optimă, reproducătorii să corespundă genotipic şi
fenotipic exigenţelor crescătorilor, iar alimentaţia să le asigure
permanent condiţia de reproducţie.

3.7. Transportul gameţilor în căile genitale femele

Durata păstrării capacităţii fecundante a gameţilor este scurtă.
Spermatozoizii rămân activi mai multe ore decât ovulele. La majoritatea
femelelor speciilor de fermă, depunerea spermatozoizilor precede
captarea ovulei.

3.7.1. Transportul spermatozoizilor în căile genitale

femele
Spermatozoizii părăsesc vaginul în cel mult 1-2 ore. Trecerea
spermatozoizilor în cervix se realizează prin mişcările proprii şi
contracţiile cervicale.
În transportul spermatozoizilor se cunosc două posibilităţi:
transportul rapid, colonizarea rezervoarelor de spermatozoizi urmată de
eliberarea lentă din rezervoare şi transportul spre oviduct.
Transportul rapid Imediat după ejaculare o parte dintre
spermatozoizi străbat structura micelară a mucusului cervical,
pătrunzând în canalul cervical. Această fază durează 2-10 minute. Ei
străbat conductul cervical în 1,5 - 3 minute, putând ajunge, în scurt timp,
în ampula oviductală. Fecundarea ovulei existentă aici se face numai
dacă numărul spermatozoizilor din transportul rapid atinge pragul critic
necesar.
Colonizarea rezervoarelor de spermatozoizi. Spermatozoizii
ajunşi în canalul cervical, exceptând pe cei din transportul rapid, sunt
blocaţi şi dirijaţi de structura micelară a mucusului cervical spre criptele
cervicale unde se formează adevărate rezervoare. Aici îşi păstrează
nealterate capacităţile cinetice şi metabolice. Din rezervoare,
spermatozoizii se desprind treptat asigurându-se astfel, timp mai

54
îndelungat, concentraţia oviductală necesară realizării fecundaţiei.La
speciile cu ejaculare uterină rezervoarele spermatice sunt localizate la
nivelul joncţiunii utero-tubare (scroafă), sau în glandele endometriale
(căţea).După formarea rezervoarelor, spermatozoizii sunt eliberaţi
secvenţial o perioadă mai lungă de timp. Eliberarea lor se face sub
acţiunea mobilităţii proprii şi a activităţii contractile desfăşurată de
miometru şi mezosalpinx. Nu toţi spermatozoizii desprinşi ajung în
oviduct deoarece o mare parte sunt distruşi prin intermediul anumitor
mecanisme fiziologice care, împiedică probabil şi polispermia.Pierderile
de spermatozoizi mai importante sunt cele vaginale şi uterine.

Fig.22. Criptele cervicale la vacă (Hunter,F.,1983)

1.Vagin; 2.Cervix; 3.Criptă cervicală; 4.Uter.

Transportul spermatozoizilor în uter Contracţiile vaginale

din timpul copulaţiei şi cele ale miometrului au un rol major în
transportul spermatozoizilor spre şi dinspre uter Prezenţa
spermatozoizilor în uter declanşează răspunsul leucocitar. Activitatea
acestora de fagocitare a spermatozoizilor este nu numai un proces de
evitare a polispermiei, dar şi un mecanism eficient de eliberare a
cavităţii uterine de spermatozoizi după ce fecundaţia a avut loc.
Contracţiile miometrului şi mişcările spermatozoizilor sunt forţele care
fac posibilă deplasarea acestora din uter în oviduct.
Transportul spermatozoizilor în oviduct. Mecanismele de
realizare a transportului spermatozoizilor în oviduct sunt următoarele:
peristaltismul şi antiperistaltismul musculaturii oviductului, contracţiile
complexe ale mucoasei şi mezosalpinxului, curenţii şi contracurenţii din
lichidul oviductal, şi mişcările proprii.
Controlul transportului spermei în căile genitale femele este,
mai ales, de natură endocrină. Hormonii ovarieni determină structura şi
activitatea secretorie a vaginului, cervixului, uterului şi oviductului. Ei
coordonează activitatea contractilă a musculaturii utero-tubare,
determină caracteristicile cantitative şi calitative a secreţiilor cervicale,
uterine şi tubare. Schimbările calitative ale secreţiilor căilor genitale se
referă mai ales la conţinutul acestora în proteine şi electroliţi,

55
modificarea activităţii enzimatice, tensiunii superficiale şi a
conductibilităţii.
Capacitarea spermatozoizilor este recunoscută ca un proces de
trecere a spermatozoizilor printr-un complex de reacţii biochimice şi
fiziologice. Stadiul de început al capacitării constă în înlăturarea şi
alterarea componentelor glicoproteice dobîndite în tubii seminiferi,
epididim, vase deferente şi plasma seminală, care au fost adsorbite de
membrana spermatozoizilor ceea ce schimbă proprietăţile suprafeţei
exterioare a membranei plasmatice. Acest proces este reversibil.
Hiperactivarea spermatozoizilor implică o transformare
radicală a mobilităţii, în sensul că bătăile cozii devin viguroase şi
asimetrice. Mişcarea hiperactivă este caracterizată şi de creşterea
flexibilităţii cozii, iar ca urmare sinuozităţile descrise de aceasta, devin
mai ample, apărînd frecvente schimbări ale direcţiei de înaintare.
Hiperactivarea conferă spermatozoizilor o serie de noi avantaje cum ar
fi: abilitatea de a rămâne liberi în lumenul oviductului (nu se ataşază de
epiteliul mucoasei), creşterea manevrabilităţii în lumenul oviductal atât
de neregulat, a capacităţii de mişcare prin lichidul din oviduct, devenit
mai vâscos în urma ovulaţiei.
Transportul spermei şi fertilitatea Eliberarea spermatozoizilor
din rezervoare este corelată cu fagocitarea lor în uter şi pierderile
abdominale de la nivelul discontinuităţii anatomice fimbrie-bursă
ovariană. În oviduct, procentul de spermatozoizi morfologic normali este
deosebit de ridicat, mult mai favorabil fecundaţiei decât în uter sau
ejaculat. Rezultă că filtrarea spermatozoizilor morţi, anormali
morfologic şi funcţional, de-a lungul tractului genital, asigură realizarea
fecundării ovulei şi potenţial fiziologic ridicat (vigurozitate) pentru
zigot. Păstrarea viabilităţii şi rata transportului spermatozoizilor în
căile genitale femele se reduce la oricare dereglare a ciclului sexual şi în
cazul intervenţiilor pentru corectarea lor.
Viabilitatea spermatozoizilor în căile genitale femele este
limitată. O parte din componentele plasmei seminale stimulează
mobilitatea, iar altele o inhibă. Păstrarea mobilităţii spermatozoizilor nu
înseamnă şi menţinerea capacităţii lor fecundante, aceasta pierzîndu-se
mult înaintea mobilităţii. Trecerea spermatozoizilor prin
compartimentele căilor genitale cu pH diferit are acţiune favorabilă nu
numai asupra mobilităţii.În medie, se consideră că spermatozoizii de
taur îşi păstrează puterea fertilizantă 25 - 48 ore, iar cei de berbec 30-48
ore. La iapă rămân fertili chiar şi 120 ore, dar procentul de fecunditate
este scăzut. Procente de fecunditate de peste 50 % se obţin numai dacă
armăsarul a montat cu cel mult trei zile înaintea ovulaţiei.
Spermatozoizii de vier nu îşi alterează major capacitatea fecundantă cel
mult 24 ore, chiar dacă pot trăi până la 72 ore. Găinile şi curcile produc
ouă fecunde şi la 42 zile, respectiv 70 zile după ultimul călcat sau
însămînţare. Se consideră că spermatozoizii rămân fertili fără a afecta
procentul de fecunditate 7 zile la găini şi 14 zile în cazul
curcilor.Condiţiile de supravieţuire şi păstrare a fecundităţii
spermatozoizilor sunt mai favorabile în timpul căldurilor impunându-se
ca monta să preceadă ovulaţia. Căile genitale, în segmentele lor
superioare, oferă condiţii mai favorabile spermatozoizilor. Stările

56
patologice ale organelor genitale precum şi alte tulburări generale a
funcţiilor organismului femel, influenţează negativ viabilitatea
spermatozoizilor

3.7.2. Captarea şi transportul ovocitei în oviduct

La ovulaţie, ovarul execută mişcări ce se desfăşoară
concomitent cu cele ale oviductului pentru a facilita captarea ovocitei.
Astfel, se roteşte încet în jurul axei longitudinale. Poziţionarea fimbriei
pe deschiderea bursei şi rotirea acestuia, elimină discontinuitatea ovar-
oviduct şi îmbunătăţeşte posibilitatea de captare a ovocitei. din foliculul
dehiscent. Ovocita este expulzată împreună cu o parte din lichidul
folicular. Aceasta, înconjurată de o masă consistentă şi lipicioasă,
formată de celulele cumulus ooforus, se îndepărtează de ovar fiind
captată de fimbrie, sau rămâne ataşată în zona stigmei. Ovocitele ce nu
au reuşit să se îndepărteze de ovar din cauza presiunii mai mici a
lichidului folicular, pot fi eliberate şi preluate de fimbrie cu ajutorul
chinocililor, sau rămân ataşate, suferind în continuare procese
degenerative. Transportul ovocitei din fimbrie spre ostiumul oviductal şi
în primii milimetrii ai ampulei, este realizat de mişcarea chinocililor.
Mecanismul transportului prin oviduct este realizat de contracţiile
musculaturii şi a ligamentelor oviductului, mişcările cililor şi a faldurilor
mucoasei, cantitatea şi proprietăţile biofizice ale lichidelor lumenale.
Durata transportului ovocitei (până la fecundare) şi a embrionilor ( după
fecundare) în oviduct, este caracteristică fiecărei specii ale animalelor de
fermă. Viteza de transport este mai ridicată în infundibilum şi ampulă,
decât în istm. Întârzierile în transportul de la nivelul istmului, sunt
coordonate cu schimbările uterine ce crează condiţiile reclamate de
embrionii aflaţi într-un stadiu specific de dezvoltare. Reţinerea
embrionilor de către sistemul sfincter al joncţiunii istm- ampulă,
coordonată de asemenea hormonal, induce un anumit ritm de trecere a
embrionilor în uter, caracteristic fiecărei specii.

Fig.23. Mecanismul captării ovocitei

A. Înaintea ovulaţiei; B. În preajma momentului ovulaţiei;
C. La ovulaţie, (Hafez, E.S.E., 1986)

Păstrarea fecundabilităţii şi viabilităţii ovocitei este

importantă pentru planificarea montelor şi însămânţărilor. La toate
speciile de fermă ovocita pierde fecundabilitatea înaintea viabilităţii. De
regulă, la majoritatea femelelor, ovocita este aptă pentru a fi fecundată
12 - 24 ore; pierzându-şi parţial această capacitate la nivelul istmului şi
complet în uter.
Durata vieţii fertile a celor doi gameţi în tractul genital
femel se reduce progresiv chiar şi pe parcursul unei singure ore.Dacă

57
ovocitele nu sunt fecundate, suferă un proces de distrugere prin
fragmentare celulară inegală, în multe cazuri ele asemănându-se cu
ovocita fecundată. Toate ovulele nefecundate sau fragmentate, ajung în
uter, unde sunt distruse prin fagocitare.

Teste de autoevaluare

1.Care dintre comportamentele morfologice ale căilor genitale se

modifică cel mai mult în timpul ciclului sexual?
a. seroasa,
b. musculoasa,
c. mucoasa
2. În timpul transportului spermatozoizilor are loc reducerea
numărului acestora?
a. numai în cazuri patologice,
b. diminuarea numerică este nesemnificativă,
c. se reduce drastic pentru evitarea polispermiei
3. Transformările suferite de spermatoizoizi în timpul
transportului sunt importante pentru:
a. păstrarea viabilităţii
b. ajungerea în oviduct şi realizarea fecundaţiei,
c. fecundarea ovocitei
4. Cunoaşterea duratei păstrării capacităţii fecundante a
spermatozoizilor în căile genitale femele pentru:
a. însămânţarea femelelor la momentul optim,
b. însămânţarea şi repetarea acesteia la intervale optime,
c. nu prezintă importanţă
5. Care dintre gameţi îşi pierd mai repede fecundabilitatea şi
viabilitatea în căile genitale femele?
a. ovocitele,
b. spermatozoizii,
c. nu există diferenţe.

Lucrări de verificare

Tema 1. Identificaţi şi descrieţi în rezumat principalele

modificări ale căilor genitale în timpul ciclului sexual
Tema 2. Prezentaţi cel puţi 5 criterii de alegere a masculilor
pentru reproducţie în funcţie de comportamentul sexual.
Tema 3. Descrieţi pe ½ pagină principiile montei dirijate şi
prezentaţi situaţiile în care este recomandată utilizarea ei.
Tema 4. Identificaţi transformările sferite de spermatozoizi în
căile genitale femele şi descrieţi una dintre acestea.
Tema 5. Descrieţi pe ½ pagină mecanismul captării şi
tranportului ovocitei în ovidut şi transformările acesteia cu implicaţii
asupra fecundaţiei.

Sinteză unitate nr.6

1. Modificările căilor genitale în timpul ciclului sexual. În urma
evoluţiei pe ovar a foliculilor şi corpilor galbeni, la nivelul căilor

58
genitale apar transformări morfologice şi funcţionale, care crează
condiţiile realizării etapelor reproductive necesare obţinerii unui nou
produs de concepţie.
2. Comportamentul sexual la masculi. Masculii tuturor speciilor
animalelor de fermă se apropie de femela în călduri, o abordează, timp
în care se realizează erecţia, după care efectuează saltul, intromisiunea şi
depunerea materialului spermatic într-un compartiment specific al căilor
genitale female (vagin, cervix, oviduct). Toate etapele menţionate se
constituie ca reflexe sexuale la masculi.
3.Reflexele sexuale şi tipul de sistem nervos. Interrelaţiile
hipotalamus-hipofiză arată că hormonii gonadotropi şi sexuali intervin
major în modul de manifestare a reflexelor sexuale, dar rolul hotărâtor îl
are sistemul nervos
4.Monta. Monta la animalele de fermă este definită ca fiind
împreunarea a doi indivizi de sex opus. Se poate realiza numai dacă
masculul manifestă instinct genezic, prezintă potenţă sexuală, iar femela
este în călduri.
5. Tipuri de însămânţare naturală. La animalele de fermă se
recunosc următoarele tipuri de depunere a materialului spermatic:
vaginal ,uterin, tubar
6. Sisteme de montă. În practica creşterii animalelor se cunosc
două sisteme de montă: liberă şi dirijată.
7. Transportul gameţilor în căile genitale female. Durata păstrării
capacităţii fecundante a gameţilor este scurtă. Spermatozoizii rămân
activi mai multe ore decât ovulele.
8. Transportul spermatozoizilor în căile genitale femele, se
realizează prin mişcările proprii şi contracţiile căilor genitale, având
modalităţi caracteristice.
Capacitarea spermatozoizilor este recunoscută ca un proces ce
schimbă proprietăţile suprafeţei exterioare a membranei plasmatice.
Hiperactivarea spermatozoizilor implică o transformare radicală
a mobilităţii, în sensul că bătăile cozii devin viguroase şi asimetrice.
Transportul spermei şi fertilitatea. Filtrarea spermatozoizilor
morţi, anormali morfologic şi funcţional, de-a lungul tractului genital,
asigură realizarea fecundării ovulei şi potenţial fiziologic ridicat
(vigurozitate) pentru zigot.
Viabilitatea spermatozoizilor în căile genitale femele este
limitată.
9. Captarea şi transportul ovocitei în oviduct. La ovulaţie, ovarul
şi oviductul execută mişcări coordonate pentru a facilita captarea
ovocitei.
Păstrarea fecundabilităţii şi viabilităţii ovocitei . De regulă, la
majoritatea femelelor, ovocita este aptă pentru a fi fecundată 12 - 24
ore.

59
Unitatea de învăţare nr.7, Durata 3 ore

3.8. Fecundaţia
3.8.1. Mecanismul fecundaţiei
3.9. Gestaţia
3.9.1. Diferite tipuri de gestaţie
3.9.2. Etapele gestaţiei
3.9.2.1. Stadiul embrionar
3.9.2.2 Stadiul fetal

Obiectivele învăţării
1. Descrierea etapelor şi explicarea formelor anormale ale
fecundaţiei.
2.Descrierea proceselor care se desfăşoară în stadiul embrionar al
gestaţiei şi identificarea factorilor de influenţă ai acesteia .
3. Prezentarea principalelor procese din stadiul fetal al gestaţiei
şi descrierea acţiunii factorilor care influenţează rata creşterii fetuşilor.

3.8. Fecundaţia
Fecundaţia este un proces biologic complex, care constă în
contopirea ovulei cu un singur spermatozoid, urmată de formarea oului
sau zigotului şi declanşarea rapidă a segmentării (Dumitrescu I., şi
col.,1982). Din punct de vedere genetic, prin fecundaţie, în urma
contopirii a două celule cu număr haploid de cromozomi, rezultă o
celulă cu număr diploid de cromozomi, în care genele determină
caractere şi însuşiri asemănătoare cu ale părinţilor. La mamifere,
fecundarea ovulei de către spermatozoid are loc în treimea superioară a
ampulei oviductului.Viabilitatea spermatozoizilor în căile genitale
femele este mai lungă decât durata estrului, dar cele mai bune procente
de fecunditate se realizează dacă spermatozoizii ajung în oviduct numai
cu puţin timp înaintea ovulaţiei.Deşi masculii ejaculează miliarde de
spermatozoizi în vagin sau uter, numai 100 până la 1000 spermatozoizi
ajung în ampulă, după 8-12ore de la montă.

3.8.1. Mecanismul fecundaţiei

Fecundaţia reprezintă o serie de procese morfo-fiziologice care
se referă în principal la: pătrunderea spermatozoizilor prin celulele
cumulus ooforus (dacă sunt prezente), ataşarea şi pătrunderea
spermatozoizilor prin zona pelucida, fuzionarea (contopirea ) gameţilor.
Pătrunderea prin celulele cumulus ooforus. După ajungerea
ovocitei în treimea anterioară a ampulei oviductului spermatozoizii
traversează celule periovocitare (foliculare), la carnasiene şi rozătoare,
iar la femelele animalelor de fermă, procesul apare numai dacă acestea
nu s-au desprins în mod natural (în mod obişnuit după 3-4 ore de la
ovulaţie). Enzimele necesare penetrării coroanei radiata sunt prezente în
acrozomul spermatozoizilor tuturor speciilor de animale. Această etapă
se caracterizează prin participarea unui număr mare de spermatozoizi şi
absenţa oricărei acţiuni selective.
Ataşarea şi pătrunderea spermatozoizilor prin zona pelucidă
. Ataşarea spermei la zona pelucida se realizează datorită prezenţei

60
receptorilor pe suprafaţa acesteia. Receptorii sunt caracteristici fiecărei
specii, dar s-a remarcat că există posibilitatea ataşării spermatozoizilor
altor specii la zona pelucida a ovocitelor heterologe.Spermatozoizii se
leagă de receptorii ovocitei cu zona lor ecuatorială. În urma ataşării are
loc reacţia acrozomală. Ea constă în realizarea de multiple puncte de
legătură între membrana plasmatică şi membrana acrozomală externă
care ulterior se fragmentează, rezultând vezicule pline cu substanţele
litice conţinute de acrozom. Acestea sunt utilizate de spermatozoid
pentru a tuneliza zona pelucida. Pătrunderea spermatozoizilor prin
zona pelucida se realizează în 5-15 minute, în oricare parte a acesteia.
Prin tunelul săpat enzimatic spermatozoidul înaintează datorită
proprietăţilor sale cinetice. Pierderea acestora stopează înaintarea şi
ajungerea spermatozoidului în spaţiul perivitelin. De menţionat este
prezenţa, la fiecare specie de fermă, a unui timp optim în care zona
pelucida poate fi penetrată de spermatozoizi. Transformările de la
nivelul oviductal (intregirea straturilor zonei pelucida formate în folicul
cu substanţe provenite din oviduct) diminuează treptat şansele penetrării,
până la dispariţia acestora.

Fig.24 . Interacţiunea gameţilor la fecundare (Gordon, I.,1994)

1.Zona pelucida; 2.Spermatozoizi; 3.Spaţiu perivitelin; 4. Reacţia
acrozomală; 5.Penetrarea zonei pelucida; 6.Primul globul polar;
7.Spermatozoidul fuzionează cu membrana ovoplasmatică;
8.Granulele corticale; 9.Eliberarea conţinutului granulelor corticale.

Fuzionarea gameţilor. În timpul pătrunderii spermatozoizilor

prin zona pelucida se declanşează procesele prin care, granulele corticale
plasate sub membrana vitelină încep să fie înglobate de aceasta, pentru a
realiza în final reacţia corticală. Ea constă în descărcarea conţinutului
acestora la suprafaţa oolemei, după intrarea spermatozoidului în
citoplasma ovocitei, pentru a împiedeca polispermia.
După penetrarea zonei pelucida, spermatozoidul intră în spaţiul
perivitelin, unde vine în contact cu membrana vitelină, care este

61
acoperită cu microvili, exceptând zona pe unde va fi eliminat, cel de al
doilea globul polar. Prinderea spermatozoidului de membrana vitelină se
face şi în zona cu sau fără microvili, dar numai de partea ecuatorială a
capului. Fuzionarea membranelor celor doi gameţi implică doar
membrana plasmatică ecuatorială sau subecuatorială a capului
spermatozoidului. Ca urmare, această parte a membranei
spermatozoidului este incorporată în membrana vitelină. Legarea celor
două membrane plasmatice face posibilă pătrunderea întregului conţinut
a spermatozoidului în citoplasma ovocitei.Pătrunderea
spermatozoidului în ovocită determină completarea meiozei cu cea de a
doua diviziune şi eliminarea celui de al doilea globul polar. În acest
timp, cromozomii masculi se decondensează, capul spermatozoidului se
măreşte în volum, iar coada se detaşează. Pronucleul mascul şi femel
migrează spre centrul ovulei şi se apropie mult unul de celălalt alipindu-
se pe o orbită centrală sau subcentrală. În final se formează o singură
membrană nucleară, în interiorul căreia elementele infrastructurale şi
biochimice a celor doi pronuclei se amestecă prin asimilaţie reciprocă,
rezultând zigotul. Imediat după acest moment, cromozomii se dispun în
plan ecuatorial pe fusul de segmentaţie, intrând într-un proces de
multiplicare celulară, care marchează începutul dezvoltării embrionare.
Durata fecundaţiei la animale este de 12-16 ore.
Formele anormale ale fecundaţiei sunt: polispermia, poliginia,
fecundarea interspecifică. Polispermia reprezintă pătrunderea mai multor
spermatozoizi în ovocită, rezultând embrioni poliploizi care mor
timpuriu. Dereglarea meiozei ovocitei împiedică diviziunea
reducţională. Ovocita diploidă fecundată (poliginie) formează embrionii
poliploizi care nu au capacitatea de a se dezvolta. Fecundarea
interspecifică apare la încrucişarea între specii diferite. Majoritatea
embrionilor mor în perioada de blastocist datorită neconcordanţei dintre
procesele fiziologice pe care le induce noua informaţie genetică şi
secreţiile căilor genitale materne.Încrucişarea unor specii de animale
înrudite pot da produşi , dar majoritatea sunt infecunzi.
Partenogeneza reprezintă dezvoltare embrionară fără ca
fecundarea să fi avut loc. Ovocitele mamiferelor pot declanşa ocazional
dezvoltarea partenogenetică fără nici o motivare cunoscută. Sunt specii
de animale a căror ovocite manifestă o tendinţă accentuată de a se divide
fără a fi fertilizate, dar entităţile rezultate mor timpuriu .

3.9. Gestaţia
Este un proces fiziologic complex care începe din momentul
fecundaţiei şi se termină odată cu expulzarea fătului complet dezvoltat.

3.9.1. Diferite tipuri de gestaţie

După modul de evoluţie, gestaţia poate fi fiziologică şi
patologică. În funcţie de numărul fetuşilor se deosebeşte gestaţia
simplă, când femela are un singur produs şi gestaţia multiplă în care se
dezvoltă concomitent mai mulţi produşi. Femelele care de regulă, au
gestaţie simplă se numesc monotocice, iar cele cu gestaţie multiplă sunt
politocice. Dacă în uterul unei femele unipare se dezvoltă doi sau mai
mulţi produşi gestaţia este gemelară, respectiv multigemelară.Raportat

62
la numărul de ovule din care provin fetuşii gemeni pot fi monoovulari
(monovitelini) şi biovulari (bivitelini). După locul unde se dezvoltă noul
produs în organismul matern se distinge gestaţia topică (uterină) şi
gestaţia ectopică (extrauterină).Raportat la numărul de fătări, femelele
sunt numite primipare, când au fătat o singură dată; multipare, dacă au
fătat de două sau mai multe ori, şi nulipare dacă n-au fătat niciodată.

3.9.2. Etapele gestaţiei

Pentru obţinerea nou născutului se parcurg două etape (stadii),
respectiv stadiul embrionar şi fetal.
3.9.2.1. Stadiul embrionar
Începutul stadiului embrionar este marcat de prima diviziune de
multiplicare a zigotului, iar finalul este stabilit de formarea placentei
definitive.

Durata unor etape ale dezvoltării embrionare la animalele

de fermă (Hafez,E.S.E., 1980)

Tabelul 4
Specificare Vacă Iapă Oaie Scroafă

Viabilitatea gameţilor în căile genitale femele (ore)

-spermatozoizi 30-48 72-120 30-48 24-72

-ovule 20-24 6-8 16-24 8-10

Dezvoltarea embrionară timpurie (zile)

2 celule 1 1 1 3-4 ore

4 celule 1,5 1,5 1,3 1
8 celule 3 3 1,5 2,5
Blastrulă 7-10 7-9 5-7 5-6
Ecloziune 9-11 8 7-8 6
Dezvoltarea embrionului în oviduct

durată (ore) 72-84 140-144 66-72 46-49

stadiu 8-16 - 8-16 4
(nr.celule)
Nidaţie (zile)
- 22 37 15 13

Dezvoltarea embrionului în oviduct este urmarea diviziunilor

celulare succesive care se multiplică în progresie geometrică. Aceste
diviziuni sunt mitotice, totale, inegale şi asincrone. Unele celule
rezultate sunt mari fiind numite macromere, iar altele mici se numesc
micromere. Blastomerele rezultate din primele diviziuni sunt celule
stem (multipotente), adică capabile să formeze fiecare câte un embrion
din care să rezulte noi- născuţi viabili. La sfârşitul acestei faze a

63
dezvoltării embrionare rezultă o formaţiune numită morulă. Morula
învelită în zona pelucida este doar cu puţin mai mare decât ovocita.
Dezvoltarea embrionului în uter.Trecerea embrionului din
oviduct în uter are loc la vacă, când acesta are 8-16 celule, respectiv
după 72-84 ore de la fecundare. Între dezvoltarea embrionului şi
condiţiile pe care cornul uterin le asigură există o legătură strânsă.
Această corelare este realizată de mecanismele de transport
oviductale.Rezultă că embrionul aflat în faza de morulă timpurie, ajunge
în coarnele uterine unde îşi definitivează prima fază de
dezvoltare.Formarea blastulei este un proces complex care se derulează
în timp.La un moment dat blastomerele încep să secrete un lichid, care
rămâne în spaţiile dintre ele. Treptat, prin migrări celulare, la un pol al
blastulei se dispun un grup de celule care formează butonul embrionar,
iar sub zona pelucida sunt plasate un rând de celule ce formează
procorionul sau trofoblastul. Între butonul embrionar şi trofoblast se
delimitează cavitatea blastocelică (lecitocel) unde, este acumulat
lichidul secretat anterior. Blastula este învelită la exterior în zona
pelucida care apare mai subţire datorită extinderii în urma presiunilor
interne şi a digestiei enzimatice suferite. Ea se rupe (proces numit
ecloziune) şi eliberează conţinutul în lumenul uterului. Învelişul
embrionar extern de după ruperea zonei pelucida este realizat de
trofoblast . Nutriţia embrionului până la ecloziune se face pe baza
rezervelor ovocitare şi a substanţelor pătrunse din fluidul uterin prin
difuziune.În perioada de blastulă alungită (eclozionată), nutriţia
embrionului se intensifică substanţele provenite din cavitatea uterină
traversând mai uşor trofoblastul prin osmoză şi difuziune. În faza de
gastrulă se formează foiţele embrionare, ectodermul, mezodermul şi
endodermul, din care vor rezulta corpul embrionului şi anexele
embrionare în procesul de organogeneză. Foiţele de la nivelul butonului
embrionar se vor diferenţia de straturile dermice din afara lui,
delimitându-se astfel zona embrionară şi zona extraembrionară. Din
zona embrionară se formează fătul, iar din zona extraembrionară rezultă
anexele embrio-fetale. În mod obişnuit la femelele unipare blastula
rămâne în cornul uterin ipsilateral ovarului care a produs ovocita. Numai
în rare cazuri migrează în cornul uterin opus, înainte de a se fixa de
peretele uterin. La femelele pluripare migraţia intrauterină este esenţială
pentru supravieţuirea embrionilor, deoarece este mijlocul prin care se
realizează spaţiile necesare dezvoltării ulterioare.

64
Fig.25. A. Morulă; B. Blastulă timpurie; C.Blastulă înainte de ecloziune
(Dumitrescu I. şi col., 1982).
1.Blastomere; 2. Zona pelucida; 3. Arie embrionară;
4.Trofoblast; 5.Blastocel; 6. Ectoderm;

Fig.26. Ecloziunea blastocistului,(Gordon, I., 1994).

Nidaţia sau implantarea este procesul de fixare a embrionului în

mucoasa uterină. În raport cu specia se poate realiza în trei moduri:
central, excentric şi interstiţial. Implantarea centrală, presupune
rămânerea embrionului în lumenul uterin (aproape virtual) şi realizarea
de legături multiple cu o parte sau toată suprafaţa endometrului, prin

65
intermediul unor prelungiri trofoblastice, care sunt viitoarele viloziţăţi
coriale. Se întâlneşte la rumegătoare, cabaline, suine şi
carnivore.Implantarea excentrică se caracterizează prin fixarea
embrionului într-o cută adâncă a endometrului şi se întâlneşte la
rozătoare. Implantarea interstiţială constă în angrenarea embrionului în
profunzimea endometrului şi liza parţială a acestei zone, fiind întâlnită la
primate şi cobai.
În timpul nidaţiei, mezodermul extraembrionar creşte rapid şi se
învaginează între trofoblast şi endoderm. Acest strat mezodermal se
dedublează. Partea dinspre trofoblast (trofoderm) se leagă de acesta
formând corionul, iar partea dinspre endoderm va constitui, împreună cu
acesta, sacul vitelin. Mezodermul extraembrionar va participa şi la
formarea celorlalte anexe embriofetale. Realizarea nidaţiei face ca
endometrul să producă un semnal de natură hormonală sau proteică,
necesar menţinerii corpului galben pe ovar şi continuării propriei
activităţi secretorii.
La sfârşitul stadiului embrionar sunt formate principalele
ţesuturi, organe şi sisteme, iar părţile morfologice ale corpului
embrionar pot fi uşor diferenţiate, încât să fie recunoscută specia căreia
îi aparţin.

3.9.2.2 Stadiul fetal

Această etapă a gestaţiei începe de la instalarea circulaţiei
placentare definitive şi ţine până la parturiţie. Este o perioadă în care
produsul de concepţie îşi definitivează structuralizarea, dar mai ales
creşte intens. Ca urmare, legăturile cu organismul matern sunt tot mai
strânse, iar solicitările fetale deosebit de ridicate.
Rata creşterii diferitelor organe şi componente anatomice ale
fetusului variază de la un stadiu la altul. Astfel, în dezvoltarea timpurie a
fătului, regiunea cefalică creşte rapid, şi ca urmare, capul este mult mai
mare comparativ celorlalte regiuni corporale. La fătare capul şi
membrele sunt cel mai bine dezvoltate. Unele organe fetale cresc mai
intens la începutul gestaţiei, iar altele mai târziu. Ordinea în care
ţesuturile fetusului ating ritmul maxim al dezvoltării este următoarea:
sistemul nervos central, ţesutul osos, ţesutul muscular şi la urmă ţesutul
adipos.
Carenţele nutriţionale nu afectează egal organele şi ţesuturile
fătului. Încetinirea creşterii acestora este dependentă de etapa gestaţiei în
care se manifestă carenţele nutriţionale. La fetuşii rămaşi în urmă,
privind greutatea corporală, inima şi sistemul nervos central (aceste
organe apar timpuriu) sunt puţin afectate, iar ficatul este afectat mai mult
decât masa corporală.
Factorii care influenţează rata creşterii fetuşilor sunt:
genetici, de mediu şi hormonali.

Teste de autoevaluare
1. Fecundaţia reprezintă:
a. pătrunderea spermatozoidului în ovocită,
b. formarea zigotului,

66
 c. pătrunderea unui spermatozoid în ovocită, formarea
zigotului şi declanşarea segmentării.
2. Embrionii rezultaţi din forme anormale ale fecundaţiei mor
pentru că:
a. sunt prea mari
b. au alte cerinţe faţă de cerinţa maternă,
c. nu corespund morfologic
3. Nutriţia embrionului până la ecloziune se realizează pe seama:
a. fluidului oviductal şi uterin,
b. rezervelor accumulate în ovocită,
c. preponderent foloseşte rezervele interne care sunt
completate de substanţele provenite din fluidul căilor genitale
4. Nidaţia are ca rezultat:
a. intensificarea schimburilor materno-embrionare,
b. fixarea embrionului în uter
c. fixare şi intensificarea schimburilor materno-
embrionare pentru satisfacerea cerinţelor în creştere.

Lucrări de verificare

Tema 1. Rezumaţi pe o pagină etapele fecundaţiei.

Tema 2.Explicaţi pe o pagină principalele procese din stadiul
embrionar al gestaţiei.
Tema 3. Definiţi formele anormale ale fecundaţiei şi erxplicaţi
cauza apariţiei acestora pe ½ pagină.
Tema 4. Rezumaţi pe o pagină principalele procese din stadiul
fetal al gestaţiei şi acţiunea factorilor care influenţează rata creşterii
fetuşilor.

Sinteză unitatea nr.7

1. Fecundaţia este contopirea ovocitei cu spermatozoidul şi
formarea zigotului.
2. Mecanismul fecundaţiei. Procesele morfo-fiziologice care
definesc fecundaţia sunt: pătrunderea spermatozoizilor prin celulele
cumulus ooforus, ataşarea şi pătrunderea spermatozoizilor prin zona
pellucida şi fuzionarea gameţilor.
Formele anormale ale fecundaţiei sunt: polispermia, poliginia,
fecundarea interspecifică. Polispermia reprezintă pătrunderea mai multor
spermatozoizi în ovocită, rezultând embrioni poliploizi care mor
timpuriu.
Partenogeneza reprezintă dezvoltare embrionară fără ca
fecundarea să fi avut loc.
3. Gestaţia. Este un proces fiziologic complex care începe din
momentul fecundaţiei şi se termină odată cu expulzarea fătului complet
dezvoltat.
4.Diferite tipuri de gestaţie: fiziologică, patologică, simplă,
multiplă.
5. Etapele gestaţiei. Pentru obţinerea nou născutului se parcurg
două etape (stadii), respectiv stadiul embrionar şi fetal.

67
 6. Stadiul embrionar. Începutul stadiului embrionar este marcat
de prima diviziune de multiplicare a zigotului, iar finalul este stabilit de
formarea placentei definitive.
Dezvoltarea embrionului în oviduct. Prin diviziuni mitotice se
ajunge de la zigot la morulă
Dezvoltarea embrionului în uter. Principalele procese sunt de
diviziune şi organizare celulară, formându-se blastula, gastrula şi în final
embrionul diferenţiat morfologic.
Nidaţia sau implantarea este procesul de fixare a embrionului în
mucoasa uterină.
7. Stadiul fetal. Este o perioadă în care produsul de concepţie îşi
definitivează structuralizarea, dar mai ales creşte intens.
Factorii care influenţează rata creşterii fetuşilor sunt: genetici,
de mediu şi hormonali.

Unitatea de învăţare nr.8, Durata 3 ore

3.9.3.Circulaţia sangvină la embrion şi făt
3.9.4. Situaţia fiziologică a principalelor organe
embrio-fetale
3.9.5. Anexele embrio-fetale
3.9.6. Modificările organismului matern în timpul
gestaţiei
3.9.6.1. Modificări din sfera genitală
3.9.6.2. Modificările principalelor funcţii ale
organismului matern
3.9.7. Durata gestaţiei şi factorii ce o influenţează

Obiectivele învăţării
1. Explicarea modului de realizare şi rolului circulaţiei sangvine
existente la nivelul embrionului şi fătului.
2. Descrierea şi identificarea situaţiei fiziologice a organelor
embrio-fetale.
3. Explicarea funcţiei anexelor embrio-fetale.
4. Identificarea şi explicarea necesităţii apariţiei modificărilor
organismului matern în timpul gestaţiei.
5. Gruparea şi descrierea acţiunii factorilor care indfluenţează
durata gestaţiei.

3.9.3.Circulaţia sangvină la embrion şi făt

Circulaţia omfalomezenterică. Formarea veziculei ombilicale,
care are vase de sânge, şi constituirea primelor cotiledoane pe corion,
crează mijloace perfecţionate de nutriţie cu substanţe din rezerve proprii
şi din uter. Sacul vitelin înglobează rezervele ovocitare de substanţe
nutritive prin intermediul endodermului extraembrionar. La exteriorul
acestuia, spre trofoblast se dispune mezodermul extraembrionar (foiţa
numită splahnopleură). Aici se formează insule sangvine, care apoi se
unesc în vasele viteline. Datorită situării lor sub procorion, stabilesc cu
acesta legături sangvine, constituind aşa numita omfalo-

68
placentăConcomitent în procesul de organogeneză, embrionul îşi
formează cordul. La început el este bicameral şi are o frecvenţă a
contracţiilor de 120-160 bătăi pe minut. Începe să funcţioneze devreme,
din ziua a 10-a la rumegătoare şi la 30 ore după ce ouăle găinilor au fost
puse pentru incubaţie. Substanţele nutritive din embriotrof trec prin
osmoză şi difuziune în capilarele existente în peretele veziculei
ombilicale, iar de aici în vena ombilicală care se varsă în atriul
endocardic. În continuare, atriul contractându-se, împinge sângele în
ventricul, iar acesta îl dirijează înspre aortă, care îl distribuie parţial la
embrion şi parţial în artera ombilicală. Aceasta din urmă, se ramifică în
capilarele ombilicale, circuitul reluându-se. Consumarea substanţelor de
rezervă şi creşterea în volum a embrionului face ca, treptat, contactul
dintre procorion şi vasele circulaţiei omfalo-mezenterice să se reducă,
funcţia fiind preluată de alantoidă. Între dezvoltarea alantoidei, respectiv
pătrunderea ei între sacul vitelin şi corion, şi reducerea mărimii acestuia
este o coordonare strictă, care permite circulaţiei alantoidiene să preia
treptat funcţia circulaţiei omfalo-mezenterice. La păsări circulaţia
omfalo-mezenterică (vitelină) asigură schimburile nutriţionale şi
respiratorii până la ecloziune.

Fig.27.Circulaţia omfalo-mezenterică ,(Dumitrescu, I. şi col., 1982).

1.Vase uterine; 2.Plex vascular embrionar; 3.Alantoidă; 4.Aortă
posterioară; 5.Venă cavă posterioară; 6.Aortă; 7.Sinus venos;
8.Vena cavă anterioară; 9.Artera carotidă; 10.Bulb arterial;
11.Ventricul; 12.Atriu comun; 13.Veziculă ombilicală;
14.Artera ombilicală; 15.Vena ombilicală.

Circulaţia placentară se realizează treptat, consecutiv

dezvoltării alantoidei. Aceasta aduce pe faţa sa externă, imediat sub
corion, cea de-a doua foiţă mezodermală, respectiv splahnopleura, la
nivelul căreia se organizează o bogată reţea vasculară.Capilarele
venoase ale vilozităţilor coriale se unesc în venule şi apoi formează

69
venele (una sau două) ombilicale. Până la nivelul inelului ombilical, la
rumegătoare, porcine şi carnivore apar două vene ombilicale, iar la
celelalte specii de fermă numai una.
După pătrundere în cavitatea abdominală sângele din vena
ombilicală ajunge la ficat prin canalul "Arantius" sau venele
subhepatice , în funcţie de specie. Sângele arterial adus de vena
ombilicală se amestecă în vena cavă posterioară cu sângele venos, cules
din partea posterioară a corpului, la care se adaugă sângele venos din
vena portă şi se varsă în atriul drept. Între atriul drept şi stâng există o
comunicare, denumită gaura lui Botall, prevăzută cu o valvulă care se
deschide spre atriul stâng.Contracţia atriului drept împinge sângele în
ventriculul drept şi în în atriul stâng. De aici, ajunge în ventriculul stâng
care îl trimite în aorta posterioară.Sângele din artera pulmonară, prin
canalul Botall se varsă în aorta posterioară deoarece pulmonul nu
funcţionează.Din aorta posterioară sângele, împrospătat cu substanţe
nutritive şi oxigen, este distribuit parţial în corpul fetal, iar cealaltă parte
se întoarce prin două artere ombilicale la placentă.Ruperea cordonului
ombilical la naştere întrerupe circulaţia sangvină placentară. Odată cu
prima inspiraţie, alveolele pulmonare se dilată şi intră în funcţie mica
circulaţie sangvină.

Fig.28.Circulaţia fetală , (Dumitrescu, I.,1982).

1.Vena ombilicală; 2.Artere ombilicale; 3.Canalul lui Arantius;
4.Orificiul lui Botall; 5.Valvula lui Eustache; 6.Canalul lui Bottal;
7.Valvula lui Stassman ; C.Corion; I.O.= Inel ombilical ; V.P. =
Vena portă ; F = Ficat ; A.P.= Aortă posterioară ; C.P. = Vena cavă
posterioară ; P.D.=Pulmon drept ; P.S.= Pulmon stâng ; A.D. =Atriu
drept ; A.S.= Atriu stâng ;V.D.=Ventricul drept ;V.S.= Ventricul stâng
.

70
 3.9.4. Situaţia fiziologică a principalelor organe
embrio-fetale
Pulmonul nu funcţionează, schimburile respiratorii realizându-se
prin intermediul placentei. Spre sfârşitul gestaţiei fătul răspunde la
stimuli externi prin mişcări energice coordonate de reflexele medulare.
Aparatul digestiv nu funcţionează, dar în a doua parte a
gestaţiei, în urma pătrunderii lichidului amniotic în cavitatea bucală, este
stimulată deglutiţia şi tranzitul intestinal. Ficatul începe să
funcţioneze din primele săptămâni ale gestaţiei, când are o intensă
activitate hematopoetică. Spre sfârşitul gestaţiei sunt filtrate cantităţi
mici de urină ce ajung în vezica urinară, iar de aici prin canalul urac, în
lichidul alantoidian. Hipofiza este prima glandă ce îşi începe activitatea.

3.9.5. Anexele embrio-fetale

Anexele embrionare sunt structuri extraembrionare care se
formează în urma delimitării zonei embrionare. Ele asigură nutriţia,
respiraţia, excreţia şi protecţia embrionului, respectiv a fătului, fiind în
general, (excepţie amniosul) bine vascularizate şi realizând o unitate
morfofuncţională cu embrionul. Se diferenţiază precoce în raport cu
funcţia pe care o au de îndeplinit.
Vezicula ombilicală (sacul vitelin) are rol în nutriţia timpurie a
embrionului.
Amniosul are rol protector contra şocurilor mecanice, fereşte
uscarea embrionului, împiedică aderenţa şi fricţiunea embrionului de
înveluşurile sale înlesnindu-i mişcările, asigură presiuneuniform
distribuită, temperatură egală şi constantă pe toată suprafaţa embrionului
şi fătului.
Alantoida complet formată prezintă o regiune intraembrionară,
regiunea mijlocie, şi regiunea extra embrionară.
Corionul este învelitoarea care delimitează la exterior embrionul.
Pe faţa sa externăse formează şi dezvoltă vilozităţile coriale
bogat vascularizate.
Cordonul ombilical se dezvoltă concomitent cu alantoida. El este
format dintr-un ţesut de susţinere, de origine mezodermică, gelatinos,
porţiunea tubulară a alantoidei (canalul urac) şi vasele ombilicale
(arterele şi vena sau venele ombilicale). Vasele ombilicale au la nivelul
cordonului ombilical un traiect foarte sinuos.
Placenta este legătura dintre mamă şi făt, formată din ţesuturi
proprii celor două organisme, care asigură desfăşurarea schimburilor şi
produce substanţe biologic active, necesare menţinerii şi dezvoltării
intrauterine a produsului de concepţie.La formarea placentei vilozităţile
coriale nu îşi pierd integritatea morfologică, pe când endometrul suferă
procese degenerative de diferite grade.

71
 Fig 29. Formarea anexelor embrio-fetale (Lunca, N. şi alţii, 1971).
1.Embrion; 2.Amnios; 3.Cavitatea amniotică; 4.Somatopleură;
5.Alantoidă; 6.Capul embrionului;7.Cord; 8.Vezica ombilicală;
9.Intestin primitiv; 10.Cavitatea alantoidiană; 11.Cordon
ombilical; 12.Cavitate extraembrionară; 13.Splahnopleură .

Numărul straturilor de ţesut rămase între cele două circulaţii

sangvine este propriu fiecărui tip de placentă şi constituie bariera
placentară, care controlează transferul substanţelor înspre şi dinspre făt.
Oxigenul trece uşor bariera placentară datorită afinităţii crescute pentru
acesta a hemoglobinei din sângele fetal.Bioxidul de carbon difuzează
liber dinspre făt spre circulaţia sangvină maternă ca urmare al aceluiaşi
mecanism.Placenta este străbătută prin difuziune de apă şi electroliţi.
Sodiul este pompat activ din făt în fluidele extracelulare
materne.Potasiul difuzează destul de uşor prin placentă acumulându-se
în fetus, iar clorurile au o concentraţie mai mică în ţesuturile fătului
comparativ cu ale mamei.Calciul şi fosforul pătrund în sângele fetal
contra gradientului de concentraţie.Bariera placentară poate limita, prin
diferite mecanisme, mişcarea liberă a ionilor ceea ce-i permite noului
produs să supravieţuiască în condiţiile creşterii concentraţiei anumitor
ioni în sângele şi ţesuturile materne. Glucoza reprezintă principalul
substrat energetic al fătului, ea fiind transferată la acesta prin placentă,
de către un sistem activ de transport însă nivelul sangvin al glucozei este
mai mic la făt comparativ mamei. Placenta conţine şi importante
cantităţi de glicogen sintetizate mai ales din surse materne.Fructoza

72
fetală este produsă de placentă din glucoză şi reprezintă 70-80 % din
glucidele sângelui fetusului. Acizii graşi liberi străbat placenta prin
difuziune, însă la rumegătoare intensitatea transportului placentar al
acizilor graşi este foarte redusă.Proteinele nu penetrează bariera
placentară, pe când aminoacizii trec rapid prin placentă contra
gradientului de concentraţie..Imunoglobulinele nu străbat bariera
placentară la animalele de fermă, iar vitaminele liposolubile traversează
placenta mult mai greu faţă de vitaminele hidrosolubile.Hormonii
tiroidieni nu pot depăşi bariera placentară. Cortizonul trece de la mamă
la făt la majoritatea speciilor de animale exceptând oaia şi capra.
Steroizii nelegaţi, traversează bariera placentară repede, dar majoritatea
suferă însă alterări enzimatice care fac posibilă trecerea lor spre fetus.
În final, se poate concluziona că placenta cuprinde pentru făt,
într-un singur organ, funcţii îndeplinite la animalele adulte de organe
distincte şi total diferite. Astfel, ea asigură respiraţia, excreţia, realizează
anumite procese digestive şi secreţia de hormoni.

Transportul diferitelor grupe de substanţe prin placentă

(prelucrare după diferiţi autori)

Tabelul 5
Substanţa Rolul biologic Mecanism
Electroliţi, Menţinerea Difuziune rapidă
apă,O2,CO2 homeostaziei
biochimice şi
respiraţie
Aminoacizii , Nutritiv Predomină
zaharuri şi transportul activ
cele mai multe
vitamine
hidrosolubile
Hormoni Creşterea fătului, Difuziune
menţinerea gestaţiei înceată
Proteine Imunologic Pinocitoză
plasmatice,
anticorpi

Medicamente şi Acţiune toxică Difuziune rapidă

anestezice

3.9.6. Modificările organismului matern în timpul

gestaţiei
După fecundaţie, în organismul matern au loc importante
modificări morfofiziologice, situate în sfera genitală şi la nivelul altor
organe.

73
 3.9.6.1. Modificări din sfera genitală
Aceste modificări se referă la recunoaşterea de către organismul
femelei a instalării gestaţiei şi la cele situate la nivelul căilor genitale,
respectiv a glandei mamare.
Vulva şi vaginul prezintă schimbări morfologice în ultima
jumătate a gestaţiei. Cervixul este închis de un dop de mucus, care se
lichefiază parţial numai la fătare. Uterul creşte treptat în volum
coordonat cu dezvoltarea fătului şi a anexelor sale.Ovarul are
caracteristic menţinerea corpului galben, care blochează ciclul sexual,
determinând starea de anestru fiziologic. La iapă corpul galben primar
ca şi cei accesorii regresează după luna a 7-a de gestaţie.Glanda mamară
are modificări variabile ca dinamică în funcţie de specie şi vârsta
femelei. La primigeste glanda mamară începe să crească în volum încă
din prima parte a gestaţiei, pe seama dezvoltării ţesutului conjunctiv. În
ultima parte a gestaţiei se organizează şi multiplică acinii glandulari,
apărând înaintea fătării secreţia colostrală.

3.9.6.2. Modificările principalelor funcţii ale

organismului matern
Hormonii, în timpul gestaţiei, au rolul de a regla supravieţuirea
embrionilor în primele etape ale dezvoltării, realizarea nidaţiei,
menţinerea gestaţiei, pregătirea parturiţiei, adaptarea organismului
mamei la modificările interne, induse de existenţa şi dezvoltarea fătului.
Pe ovar corpul galben ciclic devine, după fecundaţie, corp galben
de gestaţie. La majoritatea speciilor corpul galben atinge mărimea
maximă după implantare secretând, spre exemplu, la oaie de 10 ori mai
mult progesteron decât în faza luteală a ciclului sexual. Factorul
endocrin luteotrop, care stimulează creşterea şi secreţia corpului galben,
este LH-ul, exceptând rozătoarele unde această funcţie este îndeplinită
de prolactină. Unele specii au nevoie de hipofiză numai la începutul
gestaţiei, după care, luteotropinele placentare sunt suficiente pentru
stimularea activităţii secretorii a corpului galben.
După formarea placentei, aceasta secretă cantităţi importante de
progesteron şi estrogeni. Dinamica estrogenilor sangvini şi urinari la
femelele gestante este proprie fiecărei specii, comun fiind doar nivelul
maxim din preajma fătării. Rolul lor este de a participa la realizarea
mecanismelor care declanşează şi susţin parturiţia.Pe lângă
transformările endocrine din sfera genitală, gestaţia determină
activizarea multor glande cu secreţie internă, în vederea realizării
homeostaziei şi susţinerea dezvoltării noului produs, fapt care este
considerat o modalitate de reactivare şi perfecţionare funcţională
endocrină la femele.
Aparatul circulator este solicitat mai mult decât la femela
negestantă, circulaţia sangvină uterină se intensifică. Dacă la femelele
negestante, în general doar 2 % din sângele pompat de inimă ajunge în
circulaţia uterină, la femelele gestante această valoare atinge 20%,
intensificarea circulaţiei sangvine uterine fiind corelată cu dinamica
creşterii fătului şi nu cu greutatea placentei. Presiunea sangvină tinde să
scadă în ultima parte a gestaţiei, iar bătăile inimii se intensifică.

74
Volumul sângelui creşte cu 21 %, cordul se hipertrofiază, numărul de
hematii pe unitatea de volum se reduce, iar viteza de coagulare sporeşte.
În concluzie, rezultă că aparatul circulator este supus la un efort
din ce în ce mai mare pe măsura avansării gestaţiei.
Sistemul nervos se află sub influenţa progesteronului, femela
fiind mai puţin receptivă la diverşi factori de disconfort. Reducerea
excitabilităţii nervoase favorizează menţinerea şi susţinerea gestaţiei.
Activitatea metabolică prezintă modificări importante în sensul
predominanţei anabolismului, ca urmare a acţiunii progesteronului. Ca
rezultat, femela se îngraşă în prima parte a gestaţiei, când solicitările
embriofetale sunt reduse. În a doua parte a gestaţiei, femelele slăbesc
datorită solicitărilor crescute din partea fătului.
Activitatea renală şi hepatică se amplifică treptat, prelungindu-se
şi eliminându-se produşii rezultaţi în urma metabolismului organismului
femel şi al fetuşilor.

3.9.7. Durata gestaţiei şi factorii ce o influenţează

Factorii materni. Femelele primipare şi cele bătrâne au durata
gestaţiei mai mare decât a celor aflate în vârful activităţii reproductive.
Factorii fetali cuprind: numărul fetuşilor, sexul produsului,
activitatea endocrină a fătului. Gestaţia multiplă la femelele unipare
scurtează durata gestaţiei, iar fătarea gemelară la vacă scurtează gestaţia
cu 3-6 zile. Atunci când la unipare produsul este mascul gestaţia se
prelungeşte.

Durata gestaţiei la diferite specii

Tabelul 6
Specificare Durata medie în Limite
Femela Rasa luni zile zile
Vacă - 9,5 285 240-311
Brună - 290 270-306
Holstein - 279 262-309
Jersey - 279 270-285
Hereford - 285 243-316
Bivoliţă - 10,5 315 300-315
Oaie - 5 150 140-159
Capră - 5 150 142-164
Scroafă - 4 115 102-128
Iapă - 11,5 340 300-275
- 337 301-371
Măgăriţă - 12 360 348-390
Căţea - 2 62 59-65
Pisică - 2 58 55-60
Iepuroaic - 1 30 23-33
ă de casă
Vulpe - 2 62 59-65
Nurcă - - 42 42-78
Nutrie - - 132 -

75
 Factorii de mediu sunt reprezentaţi de mezo şi microclimat,
respectiv furajarea femelelor gestante. S-a remarcat că montele fecunde
din a doua jumătate a verii şi de toamnă, prelungesc gestaţia iepelor, pe
când cele de primăvară devreme o scurtează.Îngrijirea şi furajarea la
nivelul cerinţelor scurtează gestaţia la majoritatea speciilor animalelor
de fermă. Carenţele nutriţionale în iod şi vitamina A determină
prelungirea gestaţiei cu 1-14 zile, iar supunerea femelelor la efort fizic
intens în ultima perioadă a gestaţiei o scurtează cu până la 10 zile.
Factorii genetici. Din analiza tabelului se observă că există
diferenţe mari de la o specie la alta, încât, rasele aparţinătoare aceleaşi
specii pot avea durata gestaţiei diferită.

Teste de autoevaluare

1. Ce rol au anexele embrio-fetale în ansamblul lor?

a. protecţie , respiraţie,
b. nutriţie, excreţie,
c. respiraţie, nutriţie, excreţie şi protecţie
2. În ce structuri morfologice feto-materne se realizează
placenta?
a. corion – musculoasa uterină
b. sac vitelin – seroasă
c. corion edometru
3. Principalele sisteme şi aparate ale organismului femelei
gestante îşi intensifică activitatea fiziologică?
a. numai sistemul nervos şi endocrin
b. numai aparatul circulator
c. toate sistemele şi aparatele organismului

Lucrări de verificare
Tema 1. Rezumaţi pe o pagină modul de realizare şi rolul
circulaţiei sangvine existente la nivelul embrionului şi fătulu.
Tema 2. Numerotaţi ordinea intrării în funcţie a organelor
embrio-fetale. Rezumaţi necesitatea funcţionării organuilui respectiv
pentru dezvoltarea produsului de concepţie.
Tema 3. Precizaţi pe o pagină anexele embrio-fetale indicând
rolul îndeplinit de acestea pentru dezvoltarea produsului de concepţie.
Tema 4. Descrieţi pe o pagină modificările din sfera genitală în
timpul gestaţiei.
Tema 5. Menţionaţi pe ½ pagină acţiunea principalilor factori
care influenţează durata gestaţiei.

Sinteza unitatea nr.8

1.Circulaţia sangvină la embrion şi făt.
Circulaţia omfalomezenterică este organizată la nivelul sacului
vitelin.
Circulaţia placentară se realizează treptat, consecutiv dezvoltării
alantoidei.
2. Situaţia fiziologică a principalelor organe embrio-fetale.
Majoritatea organelor nu funcţionează până în preajma parturiţiei.

76
 3. Anexele embrio-fetale. Anexele embrionare asigură nutriţia,
respiraţia, excreţia şi protecţia produsului de concepţie. Ele sunt vezicula
ombilicală, amniosul, alantoida, corionul, cordonul ombilical.
Placenta este legătura dintre mamă şi făt, formată din ţesuturi
proprii celor două organisme, care asigură desfăşurarea schimburilor şi
produce substanţe biologic active.
4. Modificările organismului matern în timpul gestaţiei. După
fecundaţie, în organismul matern au loc importante modificări
morfofiziologice, situate în sfera genitală şi la nivelul altor organe.
5. Modificări din sfera genitală. Aceste modificări se referă la
recunoaşterea de către organismul femelei a instalării gestaţiei şi la cele
situate la nivelul căilor genitale, respectiv a glandei mamare.
6. Modificările principalelor funcţii ale organismului matern . Se
referă la hormoni, aparatul circulşator, sistemul nervos, activitatea
metabolică, renală şi hepatică.
7. Durata gestaţiei şi factorii ce o influenţează. Este caracteristică
fiecărei specii fiind influenţată între anumite limite de factori genetici,
materni, fetali, de mediu.

Unitatea de învăţare nr.9, Durata 3 ore

3.10. Parturiţia
3.10.1. Semnele apropierii fătării (prodromale)
3.10.2. Mecanismele parturiţiei
3.10.2.1. Declanşarea parturiţiei
3.10.2.2. Forţele care concură la expulzarea fătului
3.10.2.3. Stadiile parturiţiei
3.11. Adaptări post natale ale nou - născutului
3.12. Perioada puerperală

Obiectivele învăţării
1. Descrierea modalităţii de recunoaştere a apropierii parturiţiei
şi explicarea mecanismului declanşării acesteia.
2. Explicarea principalelor procese de realizare a stadiilor
parturiţiei
3. Prezentarea proceselor prin care nou–născutul se adaptează la
viaţa extrauterină
4. Descrierea involuţiei aparatului genital în perioada puerperală.

3.10. Parturiţia
Parturiţia, sau fătarea este actul fiziologic prin care la sfârşitul
perioadei de gestaţie din uter este eliminat fătul şi anexele fetale.
Expulzarea fetuşilor neviabili, înainte de termen se numeşte avort,
acesta putând fi embrionar şi fetal.După modul în care se desfăşoară
fătarea poate fi: eutocică atunci când expulzarea fătului şi a anexelor se
face prin forţe proprii femelei; fătare distocică în care trebuie să
intervină specialistul; uşoară dacă decurge într-o perioadă scurtă de
timp; laborioasă desfăşurată într-o perioadă lungă de timp, cu eforturi

77
mari din partea femelei. Raportat la durata gestaţiei fătarea este: la
termen, prematură şi tardivă.

3.10.1. Semnele apropierii fătării (prodromale)

La nivelul bazinului se realizează relaxarea ligamentelor sacro-
iliace, a articulaţiilor, coborârea sacrumului şi a bazei cozii. Coada are o
mobilitate excesivă. Punerea în evidenţă a relaxării ligamentelor sacro-
iliace se face prin palparea marginilor posterioare a acestora.Vulva se
edemaţiază, ştergându-se complet pliurile existente pe suprafaţa ei (la
vacă), iar cu una două zile înaintea fătării, la nivelul comisurii vulvare
inferioare, apare un mucus filant gălbui opalescent. Glanda mamară
este mult mărită în volum Înaintea fătării apare secreţia de colostru.
Comportamentul femelei este caracterizat prin instalarea unei stări de
agitaţie cu intensitatea manifestării în funcţie de individ. Vacile şi oile,
înaintea începerii fătării caută să se izoleze, iar scroafele încearcă să-şi
amenajeze cuibul de fătare. Iapa transpiră abundent în regiunea
scapulară şi a flancului.

3.10.2. Mecanismele parturiţiei

Pentru menţinerea fătului o perioadă atât de lungă în organismul
femelei gestante intervin factori care frânează multiplicarea şi reacţiile
limfocitelor materne.

3.10.2.1. Declanşarea parturiţiei

Poate fi considerată urmarea dereglării mecanismului fiziologic
de păstrare a toleranţei imunologice prin intervenţia factorilor neuro-
hormonale, metabolici şi fizici. Conform teoriei neuro-hormonale, în
iniţierea parturiţiei sunt implicaţi cinci hormoni: progesteronul,
estrogenii, ocitocina, prostaglandinele şi relaxina.
Progesteronul scade în preajma fătării datorită involuţiei
morfologice a corpului galben (vacă , scroafă, capră). La oaie,
progesteronul sintetizat de placentă este transformat, în preajma fătării,
în estrogeni de către enzima 17 hidroxilază, activată de cortizolul
fetal. Estrogenii, cresc cantitativ brusc înaintea declanşării parturiţiei,
ceea ce duce la apariţia spontană a contracţiilor miometrului, precum şi
sensibilizarea sa rapidă şi completă, la acţiunea ocitocinei.Ocitocina
realizează un maxim în timpul expulzării fătului, după care
scade.Prostaglandinele induc contracţiile uterine puternice din stadiul de
expulzare a fătului, contribuind şi la dilatarea cervixului, produc liza
corpului galben, induce secreţia relaxinei.Relaxina participă la
mecanismul parturiţiei mobilizând articulaţiile bazinului şi contribuind
la dilatarea cervixului prin înmuierea structurilor sale.
Alături de modificările hormonale menţionate şi sub influenţa
lor, spre sfârşitul gestaţiei creşte conţinutul miometrului în ioni de calciu
şi potasiu, în concordanţă cu reducerea concentraţiei ionilor de
magneziu, ceea ce determină sporirea gradului de excitabilitate. De
asemenea, în perioada de gestaţie se realizează treptat creşterea
capacităţii contractile, prin sporirea cantităţii de creatinină, fosfagen,
actinomiozină şi glicogen în fibrele miometrului. În ultimele zile de

78
gestaţie creşte cantitatea de acetil colină liberă. Se constată, de
asemenea, sporirea excitabilităţii miometrului la diferiţi stimuli
hormonali, fizici, neurali şi sensibilitate accentuată la mişcările
fătului.Ca rezultantă a tuturor acestor mecanisme apare prima contracţie
a miometrului care, provoacă automat, pe cale neurală, o altă contracţie,
astfel fiind iniţiată parturiţia.

Fig.30. Reglarea neuroendocrină a parturiţiei la vacă (Boitor, I., 1979).

1.Sistem nervos central, hipotalamus, hipofiză; 2.Influenţa factorilor
externi; 3.Hipotalamus şi hipofiză fetală; 4.Ocitocină şi corticosteroizi
fetali; 5.Corticosuprarenală; 6.Învelitori fetale; 7.Endometru;
8.Ganglion simpatic; 9.Creşterea nivelului prostaglandinei F2 ;
10.Creşterea nivelului estrogenilor ; 11.Scăderea nivelului
progesteronului; 12.Mecanism neural de stimulare a căilor genitale;
13.Inervaţie senzorială ; 14.Vagin; 15.Cervix.

3.10.2.2. Forţele care concură la expulzarea fătului

Acestea sunt contracţiile uterine, tonusul uterin şi presa
abdominală la care se adaugă mişcările de acomodare a fătului pe
traiectul conductului pelvin. Intensitatea şi modul de acţiune a fiecăreia
dintre forţe variază în funcţie de stadiile fătării.
Contracţiile uterine care reprezintă principala forţă a fătării are
următoarele caracteristici: sunt involuntare, peristaltice, intermitente şi
progresive.La începutul parturiţiei contracţiile se succed la intervale de
15-20 minute şi au o intensitate redusă. Pe măsură ce fătul şi anexele
fetale se angajează în conductul pelvin devin mai dese, repetându-se la
1-2 minute, iar intensitatea lor creşte. Intensitatea maximă a
contracţiilor uterine se înregistrează în momentul expulzării fătului din
conductul pelvin când şi durata este cea mai lungă.
Tonusul uterin participă la fătare prin menţinerea fătului în
poziţia în care a fost deplasat de contracţia uterină anterioară. În timpul
parturiţiei tonusul este mult mai ridicat (70 mmHg) decât tonusul uterin
de gestaţie (30-40 mmHg).

79
 Presa abdominală este constituită din contracţia muşchilor
abdominali asociată cu a muşchilor spinali şi a diafragmei. Contracţia
acestor grupe musculare realizează o presiune de 70 mmHg, care se
exercită asupra fătului prin intermediul viscerelor. Această forţă
participă la fătare când fătul este angajat în conductul pelvin. Senzaţiile
de durere, la parturiţie, apar în timpul contracţiilor uterine şi a celor
abdominale, ca urmare a compresiunii exercitată asupra filetelor
nervoase din uter şi cavitatea pelvină. Eforturile cele mai mari şi în
consecinţă şi durerile cele mai intense se înregistrează la angajarea,
respectiv trecerea capului, centurii scapulare şi pelvine fetale prin
conductul pelvin matern.

3.10.2.3. Stadiile parturiţiei

Fiecare stadiu prezintă caracteristici comune tuturor femelelor
animalelor de fermă, precum şi particularităţi specifice. Ele se pot
desfăşura fiziologic sau patologic.
Stadiul de deschidere a gâtului uterin ţine de la declanşarea
fătării până la realizarea canalului utero-vaginal prin distensia completă
a cervixului. Este precedat de o hiperemie pasivă însoţită de procese
infiltrative, care conduc la scăderea rigidităţii. Cervixului. Concomitent,
fibrele musculare uterine longitudinale încep să se contracte dezvoltând
o forţă de tracţiune radiară care deschide treptat gâtul uterin. La
formarea canalului utero-vaginal participă şi pungile apelor, care
presează asupra pereţilor gâtului uterin, după ce au pătruns treptat în
deschiderea realizată de contracţia fibrelor musculare uterine
longitudinale.Punga amniotică, împreună cu regiuni anatomice fetale
anterioare sau posterioare, formează conul fetal. Acesta continuă şi
intensifică presiunea mecanică asupra gâtului uterin deschizându-l
complet .
În timpul deschiderii gâtului uterin se desfăşoară etapa de
acomodare a fătului. Ea reprezintă trecerea fătului din poziţia în care a
stat în timpul vieţii intrauterine (decubit lateral la vacă şi decubit dorsal
la iapă) la poziţia dorso sau lombosacrală favorabilă, expulzării. Practic,
sub influenţa contracţiilor uterine fătul se roteşte cu 900 (vacă) sau 1800
(iapă). Dacă rotaţia se face incorect rezultă poziţii distocice. Durata
deschiderii gâtului uterin variază între 3-5 ore la scroafă şi 24-48 ore la
iapă. Femela este de obicei liniştită în această perioadă de timp,
deoarece durerile nu sunt încă intense. Spre sfârşitul stadiului, unele
femele se scoală şi se culcă repetat, urinează frecvent, întorc capul spre
regiunea flancului.
Stadiul de angajare şi expulzare a fătului începe prin formarea
conului fetal. În cazul prezentării anterioare, membrele se întind în
prelungirea corpului, capul se aşează pe ele cu regiunea ganaşelor, iar
membrele posterioare sunt situate subabdominal. În cazul prezentării
posterioare, membrele respective se întind în prelungirea corpului, iar
membrele anterioare sunt flexate substernal. În faţa ongloanelor se
găseşte o parte din punga apelor care, împreună cu extremitatea
anterioară a membrelor (plus capul la prezentarea anterioară) formează
conul fetal.Expulzarea propriu-zisă este marcată de momentul în care,
centura scapulară sau pelvină se află la nivelul canalului cervical. În

80
această etapă se declanşează pe cale reflexă şi presa abdominală.După
expulzarea fătului femela se linişteşte, dar este într-o stare de oboseală
avansată, uneori fiind complet extenuată. Durata stadiului este de până
la 3-4 ore, în funcţie de numărul produşilor. În acest stadiu pot apare
tulburări de cinetică uterină, care împiedică expulzarea fătului prin forţe
proprii. Intervenţia constă în efectuarea de tracţiuni obstreticale,
adoptându-se o conduită specifică. Staţionarea fătului în cavitatea
pelvină poate fi asociată cu o compresie a cordonului ombilical care să
întrerupă circulaţia sangvină de la acest nivel, ceea ce impune
rezolvarea rapidă a tulburărilor de dinamică uterină.

Fig 31. Angajarea fătului în conductul pelvin

(Tavernier, H., 1955).

Stadiul de expulzare a anexelor fetale este intervalul de timp

dintre expulzarea fătului şi eliminarea din cavitatea uterină a
învelitorilor fetale. Spre sfârşitul gestaţiei apar procese fiziologice care
determină, pe lângă declanşarea parturiţiei, şi alterarea legăturilor
placentare. După ruperea cordonului ombilical, vilozităţile coriale îşi
reduc volumul, iar criptele uterine devenind mult prea mari. Sub
influenţa contracţiilor la nivelul vârfului cornului uterin, începe
desprinderea şi răsfrângerea spre interior a învelitorilor fetale. Prezenţa
anexelor desprinse în cavitatea uterină contribuie la detaşarea altor zone
şi, în final, la eliminarea lor.
Timpul de expulzare a placentei diferă de la o specie la alta
prezentând chiar şi variaţiile individuale. De regulă, la iapă placenta se
elimină în prima oră după fătare, iar la vacă se realizează în 2-12 ore.
Neeliminarea învelitorilor fetale în intervalul fiziologic caracteristic se
consideră retenţie placentară, impunându-se extragerea lor manuală.

81
 3.11. Adaptări post natale ale nou - născutului
Fetusul , în timpul fătării a putut suferi o serie de agresiuni
întâmplătoare, cum ar fi traumele mecanice şi asfixie, care pot reduce
sau compromite capacitatea sa de adaptare la noile condiţii de viaţă.
La nivelul sistemului circulator, odată cu secţionarea cordonului
ombilical, intră în funcţiune circulaţia sangvină pulmonară, închizându-
se comunicarea acesteia cu aorta descendentă. De asemenea, scade rapid
presiunea sângelui din auriculul drept şi creşte în auriculul stâng (din
cauza intrării în funcţiune a circulaţiei pulmonare), determinând
închiderea găurii lui Botall în câteva ore la mânz şi la sfârşitul primei
săptămâni de viaţă a mielului.
Plămânii, suferă un proces de distensie; ei îşi măresc mult
volumul primind structura caracteristică adultului, ceea ce favorizează
realizarea schimbului respirator.
Mecanismele de termoreglare, blocate intrauterin, intră în
funcţie, iar eficienţa lor este dependentă, în primul rând, de nivelul
maturităţii fiziologice a acestor mecanisme, rezervelor de glicogen şi
prezenţa stratului adipos subcutanat.În perioada dintre naştere şi primul
supt, susţinerea metabolismului nou-născutului se face pe baza
rezervelor proprii de glicogen din ficat şi muşchii.Echipamentul de
anticorpi necesari menţinerii homeostaziei este dobândit de nou-născut
prin supt, la majoritatea animalelor de fermă. Deoarece intestinul noului
produs este permeabil pentru imunoglobuline numai 24-36 ore, acesta
trebuie să sugă cât mai des în perioada respectivă.
Ingrijirea nou-născutului trebuie să ţină seama de toate
adaptările amintite în sensul realizării condiţiilor necesare realizării
lor.De regulă, nou-născuţii scad în greutate cu circa 4 % în primele 6-7
zile de viaţă datorită deshidratării şi imperfecţiunilor funcţionale, după
care acumulările de masă corporală au loc într-un ritm accelerat.Când
femela nu are colostru, se administrează colostru de la alte femele sau
înlocuitori ai acestuia.

3.12. Perioada puerperală

Puerperiumul, sau perioada postpartum, este cuprinsă între fătare
şi momentul când organismul matern a revenit la statutul de femelă
negestantă. Deoarece la iapă şi vacă se urmăreşte reinstalarea gestaţiei
cât mai timpuriu posibil, o mai completă definiţie a perioadei puerperale
ar fi reprezentată de intervalul de timp dintre parturiţie şi primul ciclu
estral cu însămânţare sau montă fecundă.Procesele care au loc la nivelul
aparatului genital, în puerperium sunt: involuţia uterină, eliminarea
loşiilor, dispariţia proceselor infiltrative şi reluarea activităţii ovariene.
Involuţia uterului este determinată de contracţiile miometrului
uterin, sterilizarea cavităţii uterine, refacerea endometrului şi depinde de
modificările hormonale şi neuro-vegetative, care apar după eliminarea
fătului şi anexelor fetale.După fătare la nivelul uterului încep procese de
retracţie vasculară, scurtarea şi reducerea în volum a fibrelor musculare
din miometru, degenerarea celulelor epiteliale endometriale. Ca urmare,
volumul uterului se reduce treptat revenind la poziţia topografică avută
înaintea instalării gestaţiei. În primele trei zile după fătare pereţii uterini

82
se îngroaşă de 4-5 ori, la animalele mari, iar volumul se micşorează de
2-3 ori.Toate transformările sunt datorate unei secreţii susţinute de PGF
2 . Concomitent cu involuţia uterină are loc închiderea gâtului uterin,
regenerarea endometrului şi sterilizarea cavităţii uterine. Încheierea
involuţiei uterine presupune existenţa contracţiilor uterine, refacerea
completă a endometrului şi a glandelor endometriale, capabile să
secrete embriotrof în ciclul sexual ce se va relua. Refacerea glandelor
uterine este unul din semnele care marchează finalizarea involuţiei.

Involuţia uterină la femelele animalelor de fermă

(după Hunter, 1982)

Tabelul 7
Femela Specificare Zilele de la fătare
Vacă Iniţierea reducerii dimensiunilor 7-8
uterului
--------------------------------------------- --------------------------
Oprirea sângerării şi reducerea 10-12
dimensiunilor criptelor de la suprafaţa
carunculilor.Incheierea involuţiei
carunculilor
--------------------------------------------- --------------------------
Epiteliul mucoasei uterine format 25-30
--------------------------------------------- --------------------------
Uterul involuat complet 40-45
Oaie Incheierea eliminării resturilor 7-8
necrotice şi oprirea sângerării
carunculilor
Epiteliul mucoasei uterine regenerat 25-30
--------------------------------------------- --------------------------
Uterul ajunge la dimensiuunile 30-35
anterioare gestaţiei.Poate fi întârziat
de anestrul sezonal
Scroafă Procesele involutive importante încep -
la o săptămână după fătare
--------------------------------------------- --------------------------
Nu există sângerări ale mucoasei -
endometriale ca la rumegătoare
--------------------------------------------- --------------------------
Mucoasa uterină este unistratificată 21
şi are un aspect cilindric
--------------------------------------------- --------------------------
Uterul complet involuat 21-28

83
 Durata perioadei puerperale la diferite specii de fermă (zile)

Tabelul 8
Specia Durată Eliminarea Prima ovulaţie
medie limite loşiilor medie limite
Vacă 45 21 - 50 15-16 30 14 - 110
Bivoliţă 35 16 - 60 15-16 75 35 - 180
Oaie 27 - 7 -10 20 -
Iapă 6 4 - 44 3 7 5 - 45
Scroafă 21 - 2 -5 - 3 - 5

Loşiile reprezintă lichidele care se scurg de la nivelul căilor

genitale în perioada puerperală şi sunt formate dintr-un amestec de
lichide provenite din anexele fetale, sânge, mucus secretat de glandele
uterine, fragmentate neeliminate ale anexelor fetale şi detritus
celulare.Imediat după fătare, loşiile au culoarea roşie-brunie, după care
încep să se decoloreze treptat devenind gălbui, iar în final sunt
transparente, reduse cantitativ, cu aspect mucos. Abaterile de la evoluţia
menţionată constituie un indiciu al instalării unui puerperium patologic.
Reluarea activităţii ovarului are loc în urma regresiei corpului
galben de gestaţie şi dezvoltării în paralel a foliculilor ovarieni. Cu cât
activitatea ovarului începe mai repede cu atât involuţia uterină,
eliminarea loşiilor precum şi refacerea morfofuncţională a endometrului
au loc mai devreme. Estrogenii, produşi de foliculi, în cooperare cu
ocitocina au rolul principal în realizarea unui puerperium fiziologic.
La vacă, modificările ovariene sunt detectabile la 5 -7 zile post
partum prin creşterea foliculilor. În mod normal, la această specie
(I.Boitor, 1977) apar două ovulaţii în primele 30-35 zile post-partum.
Perioada medie dintre fătare şi prima ovulaţie este de 14 zile (influenţată
de starea de întreţinere şi producţia de lapte poate ajunge la 35 de zile),
dar numai 14-35 % dintre vaci manifestă călduri. După 15 zile de la
prima ovulaţie are loc a doua ovulaţie, iar în următoarele 21 zile se
realizează a treia ovulaţie.

Durata perioadei puerperale la diferite specii de fermă (zile)

Tabelul 9
Specia Durată Eliminarea Prima ovulaţie
medie limite loşiilor medie limite
Vacă 45 21 - 50 15-16 30 14 - 110
Bivoliţă 35 16 - 60 15-16 75 35 - 180
Oaie 27 - 7 -10 20 -
Iapă 6 4 - 44 3 7 5 - 45
Scroafă 21 - 2 -5 4 3 - 5

La scroafe apare frecvent un estru fără ovulaţie la 3 - 5zile după

fătare, în continuare estrul şi ovulaţia sunt de regulă inhibate de lactaţie.
După înţărcarea purceilor, foliculii ovarieni cresc rapid, mai ales în
zilele 3 şi 4, putând apare ovulaţia la 3-5 zile de la separarea purceilor.

84
Endoteliul uterin începe să se regenereze din a 7-a zi a puerperiumului şi
este complet refăcut la 21 zile de la fătare, când pot apare călduri, dar
manifestarea lor este ştearsă din cauza alăptării.
Iapa manifestă primele călduri după fătare la 4-10 zile. În
practică se obişnuieşte să fie dată la montă acum, chiar dacă rata
concepţiei este mai scăzută, iar incidenţa apariţiei avorturilor şi a
mânjilor neviabili mai ridicată.

Teste de autoevaluare
1. Ce forţe intervin pentru expulzarea fătului?
a. contracţiile uterine şi a musculaturii pelvine,
b. contracţiile uterine şi a muculaturii abdominale,
c. contracţiile uterine, tonusul uterin şi presa abdominală.
2. În etapa de acomodare fătul realizează:
a. intrarea în cavitatea pelvină,
b. răsucire pentru a ocupa poziţia favorabilă fătării,
c. deschiderea completă a gâtului uterin.
3. Cunoaşterea adaptărilor post natale ale nou născutului sunt
importante pentru:
a. mamă,
b. îngrijirea nou- născutului,
c. nu prezintă importanţă
4. Care este procesul care marchează sfârşitul involuţiei uterine?
a. nu se mai elimină loşii,
b. manifestarea căldurilor.
c. refacerea glandelor endometriale (uterine).
5. Care este durata puerperiumului la scroafă?
a. 21-28 zile,
b. 42 zile,
c. 56 zile.

Lucrări de verificare
Tema 1. Descrieţi pe ½ pagină principalele semne după care de
recunoaştere a apropierii parturiţiei
Tema 2. Rezumaţi pe o pagină acţiunea hormonilor care intervin
în declanşarea parturiţiei.
Tema 3. Prezentaţi în rezumat principalele procese de realizare a
stadiilor parturiţiei
Tema 4. Descrieţi şi motivaţi succesiunea etapelor de îngrijire a
nou-născutului ( spaţiu alocat este de o pagină).
Tema 5. Prezentaţi pe ½ pagină corelaţia dintre eliminarea
losiilor şi involuţia aparatului genital in perioada puerperală.
Tema 6. Descrieţi în rezumat involuţia uterului în perioada
puerperală.

Sinteza unitatea nr.9

1. Parturiţia. Parturiţia, sau fătarea este actul fiziologic prin care

la sfârşitul perioadei de gestaţie din uter este eliminat fătul şi anexele
fetale. Poate fi la termen, prematură, eutocică, distocică, uşoară, grea.

85
 2. Semnele apropierii fătării (prodromale). Sunt localizate la
nivelul bazinului, vulvei, glandei mamare. Se modifică de asemenea
comportamentul femelei.
3. Mecanismele parturiţiei. Cuprinde etape caracteristice.
4. Declanşarea parturiţiei. Poate fi considerată urmarea dereglării
mecanismului fiziologic de păstrare a toleranţei imunologice prin
intervenţia factorilor neuro-hormonale, metabolici şi fizici. Conform
teoriei neuro-hormonale, în iniţierea parturiţiei sunt implicaţi cinci
hormoni: progesteronul, estrogenii, ocitocina, prostaglandinele şi
relaxina.
5. Forţele care concură la expulzarea fătului. Acestea sunt
contracţiile uterine, tonusul uterin şi presa abdominală la care se
adaugă mişcările de acomodare a fătului pe traiectul conductului pelvin.
6. Stadiile parturiţiei. Prezintă caracteristici comune tuturor
femelelor animalelor de fermă, precum şi particularităţi specifice.
Stadiul de deschidere a gâtului uterin ţine de la declanşarea
fătării până la realizarea canalului utero-vaginal.
Stadiul de angajare şi expulzare a fătului începe prin formarea
conului fetal şi ţine până la expulzarea fătului.
Stadiul de expulzare a anexelor fetale este intervalul de timp dintre
expulzarea fătului şi eliminarea din cavitatea uterină a învelitorilor
fetale.
7 Adaptări post natale ale nou – născutului. Se referă la intrarea
în funcţiune a plămânilor, aparatului digestive şi transformări ale
aparatului circulator. Sunt importante mecanismele de termoreglare.
8. Perioada puerperală. Puerperiumul, sau perioada postpartum,
este cuprinsă între fătare şi momentul când organismul matern a revenit
la statutul de femelă negestantă. Cuprinde involuţia uterină, refacerea
endometrului, reluarea activităţii ovariene şi eliminarea loşiilor.

Unitatea de învăţare nr.10, Durata 3 ore

4.1. Factorii de mezo- şi microclimat

4.2. Alimentaţia
4.2.1. Influenţa alimentaţiei asupra pubertăţii
4.2.2. Influenţa alimentaţiei asupra reproducţiei
femelelor adulte
4.2.3. Influenţa alimentaţiei în reproducţia masculilor
4.3. Factorii sociali

Obiectivele învăţării
1. Descrierea şi explicarea influenţei factorilor de mezo şi
microclimat asupra activităţii de reproducţie a masculilor şi femelelor
2. Descrierea şi explicarea influenţei alimentaţiei asupra
reproducţiei masculilor şi femelelor
3. Descrierea şi explicarea influenţei factorilor sociali asupra
reproducţiei masculilor şi femelelor.

86
 4.1. Factorii de mezo- şi microclimat
Temperatura acţionează asupra sferei reproductive în corelaţie
cu ceilalţi factori climatici, în mod diferenţiat de la o specie la alta. De
asemenea, sunt de menţionat variaţii individuale destul de mari.
Temperaturile ridicate provoacă tulburări în toate etapele vieţii
reproductive, la ambele sexe, cu intensitate de manifestare specifică.
La vaci temperatura ambiantă de peste 330 C determină tulburări
hormonale care dereglează sistemul de păstrare a temperaturii uterine
estrale în limite fiziologice. Spre exemplu, scade viteza şi debitul
sângelui în artera uterină medie ceea ce diminuează cantitatea de
substanţe nutritive şi oxigen care ajunge la embrion, provocându-i
moartea, dacă fecundaţia a avut loc.Oile se comportă asemănător vacilor
din punct de vedere reproductiv, la temperaturi peste nivelul de confort
fiziologic. Temperaturile ridicate din a doua parte a gestaţiei, chiar dacă
sunt de scurtă durată, determinată reducerea greutăţii mieilor la fătare, a
numărului oilor care fată şi a greutăţii placentei. La ambele specii,
estrogenii şi progesteronul sunt principalii reglatori ai fluxului sangvin
uterin, ceea ce demonstrează apariţia unor dereglări în sinteza,
transportul şi acţiunea hormonilor respectivi. La scroafe temperaturile
ridicate sunt asociate cu reducerea fertilităţii şi mortalitate embrionară
crescută. Acţiunea stresului termic în a doua parte a gestaţiei determină
reducerea greutăţii purceilor la fătare.
Masculii întreţinuţi în ambianţe calde au libidoul mai slab
manifestat, iar calitatea spermei se reduce. Efectele temperaturilor
ridicate se menţin o perioadă de 7-9 săptămâni.
Ambientul rece acţionează diferenţiat asupra funcţiei de
reproducţie de la o specie la alta. În general, dacă temperaturile nu sunt
prea scăzute, iar acţiunea lor este limitată ca durată influenţează
reproducţia la femele mai puţin decât temperaturile ridicate. Suinele sunt
specia la care indicii de reproducţie nu scad, chiar dacă temperaturile
scăzute acţionează o mai lungă perioadă de timp.Temperaturile scăzute
la masculi exceptând vierii reduc semnificativ volumul ejaculatelor şi
densitatea spermei.
Umiditatea influenţează funcţia de reproducţie la cele două
sexe în mod indirect, prin intensificarea efectelor temperaturii.
Lumina este de mare importanţă pentru controlul reproducţiei.
Răspunsul animalelor la lumină se explică prin acţiunea ei stimulatoare
asupra scoarţei şi hipotalamusului. Animalele reacţionează mai intens la
creşterea duratei comparativ cu sporirea intensităţii luminoase.Din
punct de vedere al influenţei luminii asupra reproducţiei, animalele de
fermă sunt grupate în specii de zi lungă şi specii de zi scurtă. Din prima
categorie fac parte taurinele , cabalinele, suinele, iar din a doua ovinele
şi caprinele.
Presiunea atmosferică intervine în procesul reproductiv prin
gradul de oxigenare a sângelui. Creşterea presiunii atmosferice
favorizează manifestarea instinctului genezic şi activitatea gonadelor.

87
 4.2. Alimentaţia
4.2.1. Influenţa alimentaţiei asupra pubertăţii
La rumegătoare, instalarea pubertăţii este determinată în primul
rând de greutatea corporală şi numai în al doilea rând de vârstă. Nivelul
nutriţiei afectează deci, prin sporul în greutate realizat, vărsta
Porcinele au pubertatea influenţată mai mult de vărstă decât de
greutate.În perioada puberală reducerea ingestiei de energie şi
dezechilibrele furajere ciclice dereglează sinteza sau/şi eliberarea
gonadotropinelor hipofizare şi răspunsul organelor ţintă la acţiunea
acestora. În carenţele alimentare severe testiculele continuă să crească în
volum, apar tubii seminiferi normal dezvoltaţi, dar celulele interstiţiale
regresează până când devin, din punct de vedere histologic, de
nerecunoscut. Revenirea la furajare normală, după o perioadă de
restricţie furajeră, atât la masculi cât şi la femele reinstalează rapid
funcţia endocrină, dezvoltarea căilor genitale fiind reluată. Subnutriţia
severă şi de lungă durată, în perioada puberală, poate compromite
definitiv funcţia de reproducţie la animalele de fermă.

4.2.2. Influenţa alimentaţiei asupra reproducţiei

femelelor adulte
Instalarea căldurilor este influenţată semnificativ de nivelul
hrănirii. Restricţia energetică la rumegătoare poate determina lipsa
căldurilor, călduri anovulatorii sau ovulaţie fără estru.
Nivelul nutriţiei înainte şi după fătare influenţează la vaci
reluarea ciclurilor sexuale şi intervalul de timp de la fătare la prima
montă fecundă.Reducerea ingestei de proteină întârzie apariţia primului
estru postpartum. Administraţia la discreţie a concentratelor la vacile cu
producţii ridicate măreşte incidenţa apariţiei chiştilor foliculari.La ovine
o hrănire abundentă, înainte şi după fătare, grăbeşte ovulaţia, femelele
respective fiind montate la începutul sezonului de reproducţie.Scroafele
hrănite după înţărcare cu furaje bogate în energie manifestă mai târziu
căldurile. Lipsa totală a proteinei, la unele specii provoacă dereglarea şi
chiar întreruperea totală a ciclurilor sexuale.
Sulfatul de cupru, în dietă, intensifică ritmul maturării foliculare
şi măreşte acţiunea gonadotropinei serice. La oi, fosforul în exces
provoacă cicluri sexuale neregulate sau chiar stoparea acestora.
Suplimentarea raţiei cu vitaminele A, E şi C a mărit proporţia vacilor
intrate în călduri.
Rata ovulaţiei este influnţată de nivelul nutriţiei sau de
schimburile bruşte ale acestuia. Scrofiţele hrănite la discreţie, înaintea
instalării maturităţii sexuale, au rata ovulaţiei ridicată. La scroafe,
răspunsul la îmbunătăţirea cantitativă a furajării este valabil, dar, în
general, crescând nivelul nutriţional mai mult de 21 zile sau cu 4-6 zile
înaintea estrului, rata ovulaţiei se îmbunătăţeşte.Aportul proteic nu
influenţează rata ovulaţiei dacă se menţine între anumite limite.Deoarece
numărul de foliculi care ovulează într-un ciclu estral este la vaci, oi şi
capre mult mai mic decât în cazul scroafelor, rata ovulaţiei este puţin
influenţată de nivelul nutriţional, aceasta fiind dependentă mai ales de
greutatea corporală a femelelor acestor specii.

88
 Mortalitatea embrionară din zilele 9 - 25 de gestaţie este
favorizată de nivelele energetice ridicate ale reţetelor furajere utilizate
pentru hrănirea scrofiţelor, anterior montei şi imediat după aceasta. La
vaci, pierderile de masă corporală de peste 10-15 % din timpul iernii,
înainte de fătare, pot reduce rata concepţiei. Obezitatea reduce mult
fertilitatea. Hrănirea vacilor cu nivele proteice foarte reduse a afectat
negativ rata concepţiei, acelaşi efect avându-l şi excesul proteic.
În condiţii de carenţă nutritivă, suplimentarea cu macro şi micro
minerale sau vitamine îmbunătăţeşte rata concepţiei, atât la vaci cât şi la
iepe. Astfel, s-a remarcat efectul pozitiv al adausului de fosfor, calciu,
iod, cupru, zinc , cobalt şi mangan, respectiv de vitamine A, E şi C.

4.2.3. Influenţa alimentaţiei în reproducţia masculilor

Masculii adulţi sunt rezistenţi la stresul nutriţional. În practică,
problemele de infertilitate la masculi datorate nutriţiei apar foarte rar.
Masculii tineri au o rezistenţă mult mai scăzută la stresul furajer
comparativ adulţilor.
Libidoul, este afectat de stresul furajer, datorită diminuării
sintezei de androgeni. Subalimentaţia berbecilor a diminuat libidoul o
perioadă de 5-10 săptămâni. Durata dezinteresului sexual creşte, dacă
condiţiile de subnutriţie se menţin.Supra-alimentaţia şi obezitatea pot
conduce la pierderea libidoului mai ales în perioadele
calde.Suplimentarea reţelei furajere în iod, cobalt, cupru şi zinc conduc
la creşterea activităţii sexuale a masculilor.
Spermatogeneza şi calitatea spermei sunt influenţate de
furajarea masculilor. Subalimentaţia prelungită încetineşte sau opreşte
procesul de spermatogeză, testiculele se reduc în volum, iar glanda
interstiţială se atrofiază. În consecinţă, volumul ejaculatului scade, iar
densitatea, viabilitatea şi mobilitatea spermatozoizilor se reduce. Creşte,
de asemenea, proporţia spermatozoizilor cu anomalii morfologice
primare şi secundare. Toate aceste transformări sunt reversibile, iar
revenirea la o furajare optimă anulează efectele nedorite ale
subalimentaţiei. Cantitatea şi calitatea proteinei din furaje este
importantă mai ales pentru masculii speciilor monogastrice.
Carenţele în vitamina A, de lungă durată, inhibă spermatogeneza
şi diminuează calitatea spermei. Vitamina E şi acizii graşi sunt necesari
pentru păstrarea integrităţii morfo-funcţionale a testiculelor, mai ales la
animalele mici.Suplimentarea reţetelor furajere cu microminerale
(cupru, cobalt, zinc, mangan şi iod) determină creşteri cantitative şi
calitative ale producţiei spermatice.

4.3. Factorii sociali

Efectul interacţiunii dintre animalele aceleaşi specii asupra
reproducţiei este mult mai pronunţat la masculi comparativ femelelor.
Activitatea sexuală a masculilor se intensifică la intrarea în călduri a
unor noi femele, iar prezenţa unor masculi care efectuează saltul
îmbunătăţeşte libidoul celorlalţi masculi din efectiv. Ierarhia socială
intervine când există o singură femelă în călduri. Dominanţa socială nu
este corelată cu performanţa reproductivă. Densitatea mare sporeşte
competiţia dintre masculi şi astfel, de multe ori, aceştia se împiedică

89
unii pe alţii în realizarea montei.Eficienţa împerecherii este influenţată
de experienţa sexuală a mascului şi femelei.
Întreţinerea tineretului grupat pe sexe influenţează negativ
libidoul. La masculii tineri descoperirea femelei în călduri şi
comportamentul sexual în prezenţa acesteia se îmbunătăţeşte treptat pe
măsura câştigării de experienţă.
Prezenţa masculilor în efectivul de femele în călduri reduce
durata estrului ovulaţia având loc mai devreme.

Teste de autoevaluare
1. Dereglarea activităţii de reproducţie a femelelor întreţinute la
temperaturi ridicate se datorează:
a. diminuării apetitului,
b. consumului excesiv de apă,
c. reducerii debitului de sânge în artera uterină medie.
2. Lumina influenţează reproducţia prin:
a. durată
b. intensitate,
c. durată şi intensitate
3. Carenţele nutriţionale la animalele pubere perturbă:
a. sinteza şi eliberarea gonadotropinelor hipofizare
b. realizarea structurilor morfologice ale aparatului
genital,
c. producerea de hormoni şi răspunsul organelor ţintă la
acţiunea acestora.
4. În furajarea masculilor este mai importantă cantitatea sau
calitatea nutreţurilor?
a. calitatea
b. cantitatea
c. cantitatea şi calitatea
5. Putem influenţa prin intermediul factorilor sociali activitatea
de reproducţie a masculilor şi femelelor?
a. da,
b. nu
c. numai în cazul animalelor tinere

Lucrări de verificare
Tema: 1. Prezentaţi pe ½ pagină influenţa temperaturii ridicate
asupra activităţii de reproducţie a masculilor şi femelelor
Tema 2. Descrieţi şi motivaţi pe o pagină influenţa alimentaţiei
asupra pubertăţii.
Tema 3. Descrieţi şi motivaţi pe o pagină influenţa alimentaţiei
asupra activităţii de reproducţie a masculilor şi femelelor adulte.
Tema 4. Rezumaţi pe ½ pagină posibilitatea dirijării pubertăţii şi
reproducţiei prin intermediul factorilor sociali.

90
Sinteză unitatea 10

1. Factorii de mezo- şi microclimat. Sunt temperatura,

umiditatea, lumina, presiunea atmosferică. Acţiunea lor se manifestă
specific şi numai atunci când depăşesc limitele de confort.
2. Alimentaţia
3 Influenţa alimentaţiei asupra pubertăţii se manifestă prin
intermediul realizării greutăţii corporale caracteristice instalării
maturităţii sexuale.
4. Influenţa alimentaţiei asupra reproducţiei femelelor adulte este
observată în cazul tuturor proceselor de reproducţie fiind determinată
atât de abaterile cantitative cât şi calitative de la optim
5. Influenţa alimentaţiei în reproducţia masculilor. Masculii
adulţi sunt rezistenţi la stresul nutriţional de scurtă durată. Calitatea
furajelor determină pe perioade lungi de timp derularea activităţii de
reproducţie.
6. Factorii sociali. Efectul interacţiunii dintre animalele aceleaşi
specii asupra reproducţiei este importantă, dar mult mai pronunţat la
masculi comparativ femelelor.

Răspuns teste de autoevaluare

1–a 3–c 2–c 3–c

2–a 4–a 3–b 1–c
3–c 1–c 4–b 2–b
4–c 2–b 5–a 3–b
1–a 3–c 1–c 4–c
2–c 1–c 2–b 5–a
3–c 2–c 3–c 1–c
4–a 3–c 4–c 2–c
1–c 4–b 1–c 3–c
2-a 1-c 2-c 4–a
5-a

91
 BIBLIOGRAFIE

1. Arhtur, G.H., (1975)- Veterinary reproduction and obstetrics.

E.L.B.S. Edition
2. Bogdan, A.T., I. Târnovean, Dorina Bogdan, (1984)- Fertilitatea,
Natalitatea şi Prolificitatea în Zootehnie. vol. I, Ed.
Dacia, Cluj-Napoca
3. Bogdan, A.T., M.Bistriceanu, C.Majina (1981)- Reproducţia
animalelor de ferma. Ed. Scrisul Romanesc, Craiova
4. Bogdan, A.T., I. Târnovean, Dorina Salanţiu- Bogdan, (1985)-
Fertilitatea, Natalitatea şi Prolificitatea în Zootehnie.
vol. II, Ed.Dacia, Cluj- Napoca.
5. Bunaciu, P. (1977)- Însămânţarea artificială a găinilor de
reproducţie crescute în baterii. Revista de creştere a
animalelor, nr.10
6. Brackett, B.G., G.E .Seidel., Sarah, Seidel (1981)- New
Technologies in Animal Breeding. Academic Press, New-
York
7. Cole, H.H., P.T.Cupps (1977)- Reproduction in domestic
animals. Academic Press New York, San Francisco,
London
8. Dumitrescu, I., A. Bogdan, M. Năforniţă, O. Turliuc, (1982)-
Reproducţie animală. Ed. Didactică şi Pedagogică
Bucureşti
9. Filea, I. Ivana (1983)- Reproducţia normală şi patologică la
animale mici. Ed.Ceres Bucureşti
10. Fraser, A.F., J.G.Robertson (1968)- Pregnancy diagnosis and
detection of foetal life in sheep and pigs by an
ultrasonic method. Br.vet.J. 124, 239
11. Gluhovschi, N., (1983)- Biologia şi patologia placentei la
animale. Ed. Ceres, Bucureşti
12. Groza, I.S., (1996)- Actualităţi şi perspective în biotehnologia
transferului de embrioni la specia ovină. Ed.Ceres,
Bucureşti
13. Groza, I., M.Muntean, (2002)- Elemente de fiziologia
reproducţiei la animale. Ed. Academic Press, Cluj-
Napoca
14. Hafez, E.S.E. (1986)- Reproduction in farm animals, 5th Edition
15. Hafez, E.S.E. (1970)- Reproduction and Breeding technics in
laboratory animals
16. Hârceagă, L., M.Roman, Oachiş Adriana, (2001)- Ghidul
operatorului însămânţător la bovine.Casa de Editură Mureş
17. Hogan, Brigid, Rosa Beddington, F.Costantini, Elizabeth Lacy,
(1994)- Manipulating the Mouse Embryo a
laboratory manual.Cold Spring Harbor Laboratory Press
18. Liciu, Gh., A. Boureanu, N. Lunca, O. Roşca, (1985)- Ghid
tehnic al operatorului de însămânţări artificiale la taurine.
Ed. Ceres, Bucureşti

92
19. Liciu, Gh., O. Roşca, (1999)- Însămânţarea artificială la porcine.
Ghid practic. Ed. Ceres, Bucureşti
20. Lunca, N., P. Popescu, N. Gluhovschi, (1967)- Reproducţie,
obstetrică şi însămânţările artificiale la animale. Ed.
Didactică şi Pedagogică Bucureşti
21. Magni, L., (1993)- Inseminatione strumentale nel cavallo. La
goliardica Pavese s.r.l.
22. McKay, G.W., (1990)- Anatomy of the male reproductive tract.
Bovine Artificial Insemination Technical Manual,
CAAB, 35-38
23. McDonald, L.E., (1986)- Veterinary endocrinology and
reproduction. USA, Athens, Giorgia
24. Miclea, V., (1997)- Biologia reproducţiei în creşterea păsărilor
Ed.
Baha’ I , Cluj-Napoca
25. Miclea, V., (2003)- Însămânţarea artificială la animale de fermă.
Ed.Argonaut, Cluj-Napoca
26. Miclea, V., I. Ladoşi (1997)- Biologia reproducţiei animalelor de
fermă. Ed. Baha I, Cluj-Napoca
27. Miclea, V., (1997)- Curs. Biologia reproducţiei şi însămânţări
artificiale. Tipo Agronomia, Cluj-Napoca
28. Miclea, V., I.Ladoşi, Ecaterina Angi, Daniela Ladoşi, (1995)-
Recherche sur la dynamique de l'estradiole et du
progesteron aux hases. Bul.USAMV seria ZMV, vol.49
29. Millar, G.W., (1990)- Primary examination pre-insemination.
Bovine Artificial Insemination Technical Manual, CAAB,
38-46
30. Mina, C.G. Davies Morel, (1993)- Equine reproductive
physiology, breeding and stud Management. Farming Press
31. Mireşan, Vioara, Adel Ersek, Camelia Răducu (2002)- Fiziologia
animalelor domestice. Ed.Risoprint, Cluj-Napoca
32. Munteanu, M., Groza I., (1995)- Patologia aparatului genital şi a
glandei mamare la carnivorele domestice-
Aparatul genital şi glanda mamară la femele. Tipo
Agronomia, Cluj- Napoca
33. Munteanu, M., Groza I., Şonea A., (1996)- Patologia aparatului
genital şi a glandei mamare la carnivorele
domestice. Tipo Agronomia, Cluj- Napoca
34. Paştea, E., G.H. Constantinescu, E. Mureşianu, V. Coţofan,
(1978)- Anatomia comparativă şi topografică a
animalelor domestice. Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
35. Păcală, N.,(2000)- Biologia reproducerii animalelor. Ed. Mirton,
Timişoara
36. Penner, W.K., (1990)- Insemination of the cow or heifer. Bovine
Artificial Insemination Technical Manual,
CAAB,47-54
37. Popescu, P., V. Oţel (1962)- Diagnosticul gestaţiei la animale.
Ed. Agro- Silvică Bucureşti

93
38. Raja, R., D.J. Ambrose, B. Burton, (1994)- Clinica land research
applications of real-time ultrasonography in bovine
reproduction: A review. Can. Vet. J., 35:563-572
39. Salisbury, G.W., N.L. VanDemark, J.R. Lodge, (1978)-
Physyology of reproduction and artificial insemination of
cattle. W.H. Freeman and company San Francisco
40. Sexton, T.J., (1980)- Recent advances in semen storage of the
fowl and turkey. International Congress an Animal
Reproduction and Artificial Insemination (Madrid), vol.II
41. Stoica, Angela, P.Tăpăloagă, Drăguţ Paula, (2003)- Reproducţia
animalelor domestice -în scheme şi imagini- Ed.
Cărţii de Agribusines – ECA
42. Taftă, V., I.Vintilă, Stela Zamfirescu, (1997)- Producţia,
ameliorarea şi reproducţia ovinelor Editura Ceres,
Bucureşti
43. Velea, C., I.Bud, A.Tăpăloagă, (1983)- Creşterea bovinelor. Ed.
Ceres Bucureşti.
44. Velea, C., (1999)- Producţia, reproducţia şi ameliorarea
taurinelor, Vol.II. Ed. Tehnică Agricolă Bucureşti
45. Velea, C., Gh. Mărginean, (2004)- Producţia, Reproducţia şi
Ameliorarea taurinelor. Vol. III. Ed. Agrotehnica
46. Zăhan, M., V. Miclea, C. Man, P. Raica, (2002)- Investigation
on in vitro maturation of sow oocytes by adding of Na
piruvate, FCS, NBCS and PEF to the culture
medium. Bul. USAMV, Cluj-Napoca, seria ZB, Vol.57
47. ***American Breeders Service A.I. Management Manual 1991
48. ***CAAB First Edition 1990- Bovine Artificial Insemination-
Technical Manual
49. ***Guide Practique- Insemination Artificielle equine

94