Producţia de lapte şi carne (2 ore)

1. Lactaţia şi decurgerea ei
3.Factorii care influenţează producţia de lapte
4. Noţiunea despre producţia de carne şi factorii
de influenţă

Bibliografie
1.Gavriil Stanciu Tehnologia creşterii bovinelor, Timisoara.
1999.
2.Constantin Velea, Gheorghe Mărgineanu Producţia,
Reproducţia şi ameliorarea taurinelor, Vol. IV, Bucureşti. 2009
1. Noţiuni despre lactaţie.
Producţia de lapte se caracterizează prin cantitatea şi
calitatea laptelui obţinut într-o anumită perioadă de timp: pe
lactaţie, an calendaristic,media pe câteva lactaţii, producţia pe
toată viaţa. Spre deosebire de alte glande cea mamară nu
funcţionează permanent.
Perioada de la fătare până la înţărcare se numeşte lactaţie
.Perioada când laptele nu se formează se numeşte înţărcare.
Perioada de la înţărcare până la fătare se numeşte repaus
mamar. Perioada de la fătare până la însămânţarea fecundă se
numeşte service- period.
 La vacile de rasă sub influința mulsului şi condiţiilor
favorabile de alimentaţie şi întreţinere durata lactaţiei este de 305
zile şi mai mult. Normală se consideră durata lactaţiei de 300-
305 zile, repausul mamar de 60-65 zile şi de la fiecare vacă anual
să se obţină câte un viţel.
Cantitatea de lapte variază în cursul lactaţiei de la o lună la
alta şi chiar de la o zi la alta.
Prin repartizarea grafică a cantităţii de lapte zilnică sau lunară
pe parcursul lactaţiei se obţine curba de lactaţie care prezintă trei
faze: ascendentă, de platou şi descendentă.
 Faza ascendentă durează de la fătare până la atingerea
producţiei zilnice maxime, de obicei primele două luni de lactaţie
.Creşterea cantităţii de lapte se datorează multiplicării ţesutului
alveolar din uger şi stabilirii unui nou echilibru hormonal
caracteristic lactaţiei. Cantitatea maximă zilnică de lapte reprezintă
1/220 din cantitatea de lapte pe lactaţie normală la primipare şi 1/200
la vacile adulte.
Faza de platou se caracterizează prin menţinerea relativ constantă a
producţiei de lapte şi durează 1 – 7 săptămâni.
Faza descendentă semnifică scăderea producţiei de lapte, la început
lent apoi tot mai pronunţat până la înţărcare.
 Dinamica producţiei de lapte (Curba de lactaţie)

Fătarea 1
 Rata normală de scădere este considerată de 10% pe lună la
vacile gestante şi 4-6 la cele ne gestante. Scăderea se datorează
mai multor cauze printre care involuţia ţesutului glandular al
ugerului şi starea de gestaţie.
La începutul lactaţiei factorii care determină sinteza laptelui
sunt puternici şi capabili să atenueze mulţi factori ne favorabili de
mediu (nutriţie, întreţinere, muls) ceea ce face ca producţia să se
menţină relativ ridicată. În faza descendentă a curbei de lactaţie
orice factori tehnologici ne asiguraţi la nivelul corespunzător
reduce mult producţia de lapte.
 Mulsul zilnic la unele vaci pe parcursul lactaţiei se
schimbă neânsemnat la altele în mare măsură. Curba de lactaţie
este condiţionată de nivelul producţiei de lapte, particularităţile
individuale, starea fiziologică şi condiţiile de alimentaţie şi
întreţinere.
După caracterul curbei de lactaţie există trei categorii de vaci:
1) cu activitatea de lactaţie înaltă şi stabilă. Vacile din acest tip au
producţie înaltă de lapte şi bine utilizează furajele.
2. Cu activitatea de lactaţie înaltă dar ne stabilă, cu scădere
bruscă. Producţia înaltă de lapte după fătare scade brusc. Sistemul
cardiovascular la astfel de vaci nu este adaptat la funcţionare
îndelungată în regim intensiv.
3) Cu activitatea de lactaţie stabilă dar joasă. Vacile cu aşa curbă
de lactaţie au producţie scăzută de lapte.
Producţia de lapte este în funcţie de durata, nivelul maxim
al producţiei după fătare şi caracterul scăderi ei spre sfârşitul
lactaţiei. Producţia de lapte pe lactaţie aproximativ 25% este în
funcţie de mulsul zilnic maxim şi 75% de caracterul scăderii
curbei de lactaţie. La vacile cu producţia după obţinerea
producţiei maxime scăderea în lunile următoare constituie circa
6% şi la vacile cu producţia joasă 9-12% pe lună. Despre curba
de lactaţie se poete afirma după constanţa ei.
 În acest scop producţia din a doua 100 zile de lactaţie se
exprimă în procente faţă de primele 100 zile. La vaci cu producţie
mare constanţa lactaţiei alcătuieşte 97-99% şi la vacile cu scăderea
bruscă a producţiei 75-78% .
Constanţa lactaţiei poate fi determinată şi u ajutorul indicelui
lactaţiei cu ajutorul formulei lui V.B.Veselovschii
IL=
La vacile cu lactaţia constantă el alcătuieşte 70 şi mai mult, la
vacile cu scăderea bruscă a lactaţiei 50 şi mai puţin.
Luând în considerare legătura între producţia de lapte şi
tipul curbei de lactaţie la selecţia şi potrivirea perechilor prioritate se
acordă vacilor cu curba de lactaţie constantă şi mulsul zilnic înalt.
 1.Particularităţile formării şi eliminării laptelui
Laptele este un produs al glandei mamare de culoare alb-
gălbuie, cu un gust dulceag şi miros caracteristic. La vacă, este
împărţit în doua jumătăţi şi patru sferturi terminate cu câte un sfârc
sau mamelon. În structura sa intră doua categorii de ţesuturi: unul
glandular, bogat vascularizat şi altul conjunctiv adipos cu rol de
susţinere. Ţesutul glandular se compune din numeroase alveole
(acini) glandulare, care constituie unităţile secretoare de bază.
Laptele secretat de ele este colectat de o reţea de canaliculare şi
canale galactofore, care confluează într-o cavitate situată la baza
sferturilor numită „cisterna laptelui” sau „sinusul galactogorm”.
Schema anatomica a glandei mamare la vaca ( dupa Shamanencov)
1.- artera, 2.- cordoane nervoase, 3.- vena, 4.- canale galactofore,
5.- cisterna mamara, 6.- canal papilar, 7.-sfincterul mamelonar,
8.- pielea glandei mamare, 9.- vase limfatice, 10.ganglioni limfatici
1.- ligament suspensor, 2.- capsula conjunctiva proprie, 3.-
cisterna glandei mamare, 4.- cisterna mamelonara, 5.-
ligamentul lateral
Schema structurii alveolei mamare ( dupa Shamanencov)
1.- artera, 2.- lumen, 3.- capilar sanguin, 4.- celule
epiteliale secretoare de lapte, 5.- vena, 6.- celule musculare
ale peretelui canalului galactofor, 7.- canal galactofor, 8.-
canalicul, 9.- celule mioepiteliale
 Formarea laptelui are loc in perioada dintre doua
mulsori. Intervalul dintre mulsori, daca este calculate greșit, poate
avea repercusiuni asupra producției de lapte. Numărul normal de
mulsori este apreciat intre 2 – 3.
Laptele comparativ cu plasma sângelui conţine de 90 – 95 ori
mai multă glucoză, grăsimi de 20 ori, calciu de14 ori, potasiu de 9 ori
totodată conţine mai puţină proteină de 2 ori, sodiu de 7 ori.
Laptele conţine lactoză care lipseşte în sânge, iar albumina,
cazeina, grăsimile din lapte se deosebesc de cele din sânge.
 Glanda mamară dispune de o reţea sanguină bine
dezvoltată. Pentru formarea 1 kg de lapte prin uger trece 400+-
500 kg de sânge. Substanţele din lapte se sintetizează de alveolele
epiteliale ale sistemului alveolar din uger. Prin secreţie se
subînțelege formarea laptelui în protoplasma epiteliului glandei
mamare din substanţele nutritive transportate la uger cu sângele.
Mecanismul de formare a laptelui nu este bine cunoscut.
Se ştie doar că vitaminele şi fermenţii, hormonii şi substanţele
minerale din sânge trec în lapte acesta fiind un proces fiziologic
activ şi nu simplă filtrare a sângelui.
 Eliminarea laptelui. Laptele se acumulează în alveole de
unde prin canale lactice ajunge la cisterna glandei şi
mamelonului. La începutul mulsului circa 25% din lapte se află
în cisternă iar restul în alveole. Laptele din cisternă se poate
obţine prin introducerea unui cateter în canalul mamelonului, iar
cel din alveole se obţine acţionând activ ugerul în procesul
mulsului.
 Reflexul de eliminare se manifestă prin două faze.
Prima –neuro - reflectoră şi are loc după 1-4 sec de la
excitarea mamelonului în timp ce laptele se scurge din canale în
cisternă.
Faza a doua (neuro - humorală) are loc sub influenţa
ocitocinei care acţionează epiteliul alveolelor. Semnele
receptorilor ajung la hipotalamus şi hipofiză care elimină în sânge
ocitocină. Prin sânge ocitocina ajunge la uger unde provoacă
contractarea mioepiteliului alveolar şi eliminarea din ele a
laptelui. Reflexul de eliberare durează 5-6 minute după ce
ocitocina îşi pierde activitatea şi se descompune.
 Ca rezultat se opreşte eliminarea laptelui indiferent a fost
vaca deplin mulsă sau parţial. Dacă vaca nu este mulsă sau suptă
de viţel sinteza laptelui se stopează ceea ce duce la înţărcarea
vacilor. Numai mulsul periodic contribuie la formarea laptelui.
Însă şi după mulsul minuţios în uger rămâne circa 20% din lapte
care a fost numit lapte rezidual.
Evidenta productiei de lapte. Este necesară la fermele de
prăsilă şi de producţie . Datele evidenţei sunt necesare la
aprecierea şi selecţia vacilor, testarea taurilor, organizarea hrănirii
etc.
Vacile se apreciază după producţia pe an calendaristic sau pe 305
zile de lactaţie. Cantitatea de lapte pe lactaţie poate fi determinată
prin cântărirea zilnică a laptelui muls sau petrecerea mulsorilor de
control peste 5,10; 15,20 şi 30 zile.
Cea mai precisă metodă este prin evidenţa zilnică şi însumarea pe
lactaţie. Prin zile de control evidenţa este mai puţin precisă. Cu
cât este mai mic intervalul între mulsorile de control cu atât mai
precis va fi determinată productivitatea. Producţia pe perioada
 Producţia pe perioada între datele de control se determină
înmulţind cantitatea de lapte în ziua de control la numărul zilelor în
perioadă. Aproximativ producţia de lapte pe 305 zile se poate
determina după mulsul zilnic maxim sau pe fragmente de lactaţie.
S-a stabilit o corelaţie înaltă între producţia pe primele 3 luni şi 305
zile. Pentru aceasta cantitatea de lapte pe primele 3 luni se
înmulţeşte la coeficientul 2,6. Pentru vacile care alăptează viţeii
prin supt natural producţia de lapte se determină prin mulgerea a
două sferturi şi două le suge viţelul. Cantitatea obţinută din două
sferturi se înmulţeşte cu 2.
Producţia de lapte la o vacă furajată se determină în modul următor:
1. Se află numărul zilelor furajate la fiecare vacă
2. Se determină numărul junincilor trecute în vaci şi zilele furajate
Numărul total de zile furajate se împart la 365 zile şi se obţine numărul vacilor
furajate
4. Volumul total de lapte obţinut pe fermă în decursul anului se împarte la
numărul vacilor furajate şi se obţine cantitatea de lapte la o vacă furajată pe an.
În practica cercetărilor ştiinţifice deseori folosesc producţia de lapte corectată,
adică lapte cu 4% grăsime. Calcularea se efectuează după relaţia
PC=PL(0,4+Gx0,15). Caloricitatea 1 kg de lapte cu 4% grăsime este 747,5
kalorii. Procentul de grăsime la fermele de prăsilă se determină o dat pe lună, iar
la cele de producţie o dată în două luni.
 Factorii care influenţează producţia individuală de lapte
- Specia
- Tipul fiziologic
Genetici
- Rasa
- Individualitatea
- Vârsta (ordinea lactaţiei)
- Stadiul (momentul) lactaţiei
Factori interni - Dezvoltarea corporală
- Gestaţia
Fiziologici - Vârsta la prima fătare
- Conformaţia corporală
- Constituţia şi temperamentul
- Longevitatea productivă
- Starea de sănătate
- Hrănirea
- Adăparea
- Mulgerea
- Intervalul dintre fătări
Factori de exploatare
- Condiţia (starea de întreţinere)
Factori externi
- Regimul de mişcare
- Odihna
- Programul activităţilor zilnice
Factori de - Sezonul fătării
mediu ambiant - Factori climatici
 Specia. Producţia cea mai mare de lapte o realizează taurinele,
urmate de bubaline, zebu, yak şi bibovine.
Rasa. Producţia cantitativă de lapte şi calitatea acestuia variază în
limite mari de la o rasă la alta. Cea mai înaltă producţie de lapte o au
rasele de lapte( Holştein, Bălţată cu negru, Roşie daneză, Ayrshire
etc). Producţia lor de lapte constituie peste 4000-7000 kg. La rasele
mixte este dezvoltată capacitatea de a produce lapte şi carne
(Simmental, Schwyz). Producţia lor de lapte este 4000-6000kg.
Între rase există diferenţe marcante şi în ceea ce priveşte conţinutul
de grăsime al laptelui. Există rase cu procent foarte ridicat de grăsime
în lapte (Jersey, Gernsey 5-6%).
 În condiţii de exploatare improprii rasele perfecţionate nu-şi
pot valorifica potenţialul pe care îl au, dând producţii inferioare
unor rase cu grad de ameliorare mai scăzut.
Influenţa vârstei la prima fătare. Vârsta la prima fătare
influenţează producţia de lapte în special la prima lactaţie şi chiar
pe următoarele lactaţii. La fiecare rasă există o vârstă optimă la
prima fătare. Care depinde de precocitate, capacitatea de
reproducţie şi nivelul de creştere a tineretului. Însămânţarea
timpurie a viţelelor în special a celor slab dezvoltate reţine
creşterea lor, aduce la scăderea masei vii şi a producţiei de lapte.
 Pe viitor la o alimentaţie şi întreţinere normală ele măresc
producţia însă pierderile din primele lactaţii nu pot fi compensate
Însămânţarea prea tardivă a viţelelor tot nu este dorită fiindcă se
cheltuie o cantitate mai mare de furaje. De la aceste vaci pe parcursul
vieţii se obţine mai puţin lapte şi viţei. Viţelele raselor precoce
(Jersey, Bălţată cu negru) la dezvoltare normală se însămânţează la o
vârstă mai timpurie. În funcţie de precocitatea rasei prima
însămânţare se petrece la 16-18 luni. Afară de vârstă se ia în
considerare masa corporală. Se consideră normal când masa
constituie nu mai puţin de 70% din masa de adult. În condiţiile
tehnologiilor intensive la prima lactaţie trebuie de obţinut producţie
înaltă de lapte.
Aceasta se poate realiza prin creşterea intensivă a viţelelor.
Influenţa vârstei vacilor. Cea mai redusă producţie de lapte se
obţine la prima lactaţie, creşte apoi până la atingerea nivelului
maxim, după care începe din nou să scadă. Creşterea are loc până
la vârsta adultă, perioada în care sporeşte dezvoltarea corporală şi
capacitatea tubului digestiv. Ugerul nu este deplin format după
prima fătare mărindu-se greutatea,capacitatea, îmbunătăţindu-şi
structura histologică în primele lactaţii. Cele mai mari modificări
au loc între lactaţia I şi a II-a. Scăderea producţiei se datorează
îmbătrânirii datorită căruia scade capacitatea de consum şi
digestie a furajelor şi mai ales capacitatea de refacere a sistemului
alveolar în perioada repausului mamar.
 Producţia maximă se obţine la vârste diferite în funcţie de
precocitatea rasei. Astfel la rasele precoce şi specializate pentru
lapte (Holştein, Jersey) producţia maximă se obţine la lactaţia a
III-a, a IV-a ,iar la rasele mixte (Simmental, Schwuz) maximul de
producţie se realizează la lactaţia a V- VI-a.
Producţia de lapte la prima lactaţie la rasele precoce este de 75-
80% din producţia maximă pe când la rasele cu precocitate
mijlocie este de 65-70%.
 Influenţa vârstei în mare măsură este determinată de
capacităţile individuale. Sporirea producţiei de lapte la I lactaţie
până la maximală constituie 20-30%.. Obţinerea producţiei
maximale este influenţată de nivelul de hrănire şi sistemul de
creştere a viţelelor şi junincelor. În cadrul aceleiaşi rase producţia
maximală se obţine mai timpuriu dacă vacile sau aflat în condiţii
optimale de hrănire şi întreţinere. Au existat cazuri când
producţia maximală s-a obţinut la 8-10 lactaţie. Reducerea
producţiei de lapte este legată cu diminuarea activităţii
funcţionale nu numai
a ugerului dar şi altor organe. Cu vârsta se reduce cantitatea
ţesutului alveolar ţesutului alveolar în uger. Sporirea producţiei
de lapte (în mediu) de la I la a II lactaţie constituie 13%, de la a II
la a III-8,2% de la a III-la a IV -3,2%, de la a IV la a V-2,1%, de
la a V la a VI -2% de la a VI la a VII-0% după ce urmează
reducere de la a VII la a VIII-2% de la a VII la a IX -4%, de la a
IX la a X -6%, de la a X la a XI -9% şi %. Pentru compararea
vacilor de diferită vârstă după producţia de lapte se folosesc
coeficienţi de corecţie pentru fiecare rasă însă ei sunt orientativi
şi pentru fiecare efectiv trebuie de calculat aceşti coeficienţi.
 Conţinutul de grăsime şi albumină cu vârsta se modifică
neesenţial (0,1-0,2%). Repetabilitatea la I lactaţie şi a V-VI în
medie constituie 0,6-0,9 la grăsime, iar la producţia de lapte
numai 0,3-0,5.
Producţia de lapte la primipare cu vârsta se măreşte
concomitent se măreşte şi producţia de grăsime şi albumină însă
ultimele nu se manifestă întotdeauna. Trebuie de luat în
considerare particularităţile efectivului fiindcă această legitate
depinde de mulţi factori şi poate fi caracteristică numai pentru
unele efective şi rase.
 Dezvoltarea corporală. Între dezvoltarea corporală şi
producţia de lapte există o corelaţie pozitivă întrucât vacile cu
masa mai mare au mai bine dezvoltate organele interne şi pot
ingera o cantitate mai mare de furaje. Corelaţia pozitivă între
masa corporală şi producţia de lapte se menţine numai până la o
anumită limită care diferă cu rasa, depăşind această limită de
greutate producţia începe să scadă, întrucât se schimbă
metabolismul spre tipul anabolic.
 Cu creşterea masei corporale se măreşte şi consumul de
substanţe nutritive pentru întreţinerea funcţiilor vitale şi surplusul
de lapte obţinut la vacile cu masa corporală foarte mare poate
deveni neeconomic.
Dezvoltarea corporală optimă care asigură şi eficienţa
economică maximă se stabileşte prin calcularea indicelui somato-
productiv (indicele lapte). El este dat de raportul între masa
corporală şi cantitatea de lapte pe lactaţie. La rasele de lapte
indicele lapte are valori medii de 1/8-1/10 iar la rasele mixte 1/6-
1/7.
 Se remarcă o mare variabilitate individuală a indicelui
somato-productiv, la vacile recordiste fiind de peste 1/15. Majorarea
masei va influenţa pozitiv asupra producţiei până când animalul îşi
păstrează tipul de lapte.
Influenţa hrănirii. Rănirea este cel mai important factor de
exploatare care condiţionează producţia de lapte. Pe parcursul
lactaţiei din organism prin lapte se elimină o cantitate mare de
substanţe hrănitoare. La o producţie de 3000 kg lapte din organism se
elimină 390 kg substanţă uscată, la 4000 kg peste 500 kg. Din aceste
motive raţia trebuie să fie suficientă cantitativ, să aibă structură
corespunzătoare şi să asigure toate elementele nutritive necesare.
 Subnutriţia influenţează negativ asupra producţiei de
lapte. Importanţă are nivelul subnutriţiei şi durata acesteia.
Deficit de furaje chiar pe perioade scurte fac ca revenirea la
producţia iniţială să fie lentă şi de multe ori nu se atinge nivelul
anterior de producţie mai ales dacă vacile sunt în jumătatea a
doua a lactaţiei. Subnutriţia poate reduce producţia de lapte cu
25-50%.
Suprafurajarea tot este nedorită fiindcă nu duce la
creşterea producţiei dar se măreşte consumul de furaje, ca
urmare a îngrăşării vacilor, se poate deregla funcţia de
reproducţie.
 Furajarea influenţează şi componentele chimice ale
laptelui în special conţinutul de grăsime. Astfel raţiile bogate în
concentrate, cele cu cantităţi insuficiente de grosiere, nutreţul
verde în stadiul tânăr de vegetaţie cauzează scăderea conţinutului
de grăsime în lapte. Pentru a preveni reducerea grăsimii în lapte
raţia trebuie să conţină suficientă celuloză (17-32%).
Aşadar hrănirea influenţează atât producţia de lapte cât ş
conţinutul de grăsime şi în general compoziţia laptelui.
Hrănirea insuficientă reduce în primul rând producţia de
lapte, conţinutul de grăsime se poate puţin ridica iar apoi şi el se
reduce.
 La balansarea proteică a raţiei se măreşte producţia, se
îmbunătăţeşte calitatea şi în primul rând conţinutul de grăsime.
Utilizarea în alimentaţie a macuhului de floarea soarelui, bumbac,
in, ridică % de grăsime cu 0,2-0,4%, iar din raps, mac, cânepă se
reduce. Aceasta se explică prin cantitatea, calitatea şi însuşirile
uleiurilor care le conţin.
Nutreţurile care pozitiv influenţează cantitatea şi componenţa
laptelui sunt macuh de floarea soarelui şi in, fânul din iarba tânără,
masă verde de boboase sau amestec de boboase şi graminee.
Utilizarea nutreţurilor verzi şi păşunilor primăvara – vara şi
silozului calitativ şi senajului – iarna asigură obţinerea laptelui
bogat în caroten şi vitamina A. Negativ influenţează producţia de
lapte şi hrănirea insuficientă în perioada repaus-mamar şi primele
luni de lactaţie.
Crearea condiţiilor normale de hrănire poate dubla
producţia de lapte pe lactaţie.
Potenţialul productiv în republică se realizează până la 50%
şi se explică în primul rând de nivelul redus şi nebalansat al
hrănirii. Raportul hidraţi de carbon – proteină trebuie să fie 1-1,5:1.
Pentru vaci lactante la 1 UN trebuie să se asigure 100-2-120 g
proteină digestibilă.
 Trebuie de luat în consideraţie că folosirea cantităţilor mari de
rădăcinoase (sfeclă furajeră, frunză de sfeclă) provoacă gust amar
al laptelui. Componenţa şi capacităţile laptelui se înrăutăţesc la
folosirea furajelor necalitative. La aceleaşi rezultate poate aduce
cantităţile mari de reziduuri de la producerea alcoolului, tăiţeii de
sfeclă acri. Din acest lapte nu se poate obţine caşcaval de calitate
bună.
Laptele de la vaci întreţinute pe păşuni de graminee +
boboase şi pe păşuni montane are aromat specific şi se obţin
produse calitative.
 Primăvara deseori are loc reducerea % de grăsime la trecerea la nutreţ
verde fiindcă în iarbă se conţine multă proteină – 25% şi puţină celuloză – 12%
ce influenţează procesul de fermentare în rumen, se reduce formarea acidului
acetic şi negativ influenţează la sinteza grăsimii. Pentru excluderea acestui
fenomen trebuie de introdus fân în raţie pe decade: I – 5 kg, II – 3 kg, III – 1 kg.
Durata repausului mamar. Dezvoltarea glandei mamare are un caracter ciclic
ce este condiţionată de starea fiziologică a vacii. Cu începerea gestaţiei treptat
are loc involuţia ţesutului alveolar al ugerului însoţit de absorbţia alveolelor. Mai
intensiv are loc acest proces începând cu luna a 5-a a gestaţiei. Înainte de fătare
ţesutul alveolar atinge o dezvoltare completă şi în primele luni a lactaţiei
funcţionează activ. De obicei primele zile după fătare vacile nu sunt în stare să
utilizeze cantitatea de nutreţuri necesară de aceea cheltue substanţele hrănitoare
din rezerva corporală pentru producerea laptelui.
 Din aceste motive este necesară pregătirea lor pentru fătare.
În funcţie de vârstă şi producţia de lapte repausul mamar durează 40-
60 zile. O durată mai lungă poate fi admisă pentru vacile tinere şi cu
producţia înaltă. La reducerea lui se reduce producţia de lapte, viţeii
se nasc mai mici. Dacă lipseşte repausul mamar după fătare vacile
nu au colostru. În fermele unde alimentaţia este valoroasă repausul
mamar poate fi 40-45 zile.
Durata service-periodului. Cu cât mai repede după fătare se va
însămânţa vaca cu atât mai scurtă are să fie lactaţia. Cu cât mai
lung va fi service-periodul cu atât timp la nivelul înalt se va
menţine curba de lactaţie.

În legătură cu dezvoltarea fetusului în perioada gestaţiei

funcţiile fiziologice se modifică şi cantitatea laptelui se reduce cu
15-20% comparativ cu vacile sterpe. Aceasta nu înseamnă că
vacile trebuie însămânţate la al 4-5 ciclu de călduri. Dacă lactaţia
este prea lungă (450 zile) mulsul zilnic va constitui 85% adică
lactaţii prea lungi se va pierde 15% din producţie. Din aceste
considerente însămânţarea trebuie efectuată în a doua lună după
fătare.
Masajul ugerului acţionează pozitiv asupra dezvoltării glandei
mamare, ameliorează circulaţia de sânge şi aprovizionarea ei cu
substanţe hrănitoare. Masajul de încheiere permite de a obţine
lapte cu conţinut ridicat de grăsime.
Se cunosc 2 metode de mulgenre
Mulsul manual este mai eficient cu mâna plină. La mulsul vacilor
eliminarea laptelui se începe în acelaşi timp din toate sferturile.
Din această cauză cea mai bună metodă este mecanică fiindcă se
mulg toate sferturile simultan.
Pregătirea şi mulsul corect permite de a extrage din uger cantitatea
maximală de lapte. Mulgerea incorectă aduce la aceea că în uger
rămâne o cantitate mare de lapte şi ca rezultat se reduce producţia.
Frecvenţa mulsorilor. Laptele se sintetizează în uger
neîntrerupt în decurs de 24 ore. La umplerea ugerului presiunea creşte
şi la o anumită presiune acumularea lui se opreşte.
Producţia de lapte este determinată de volumul ugerului, cu cât
volumul este mai mare cu atât şi producţia va fi mai mare şi invers.
Volumul ugerului se determină după cantitate de lapte la o mulsoare cu
intervalul între mulsori de 12-14 ore. La mărirea frecvenţii mulsorilor
în funcţie de nivelul producţiei ea sporeşte cu 5-20%.
 La producţia de 2000 kg trecerea de la 2 la 3 mulsori nu
măreşte producţia. La 3000 kg această trecere măreşte producţia
cu 8-10%, la 4000 kg şi peste – cu 12-15%.
Reacţia la frecvenţa mulsorilor în mare măsură este
determinată de rasă şi capacităţile individuale. Multe vaci şi
efective în întregime au producţii record la 2 mulsori (Ubre
Blanca 27674 kg pe lactaţie, pe zi 110,9 kg). La două mulsori pe
zi productivitatea muncii creşte cu 30%, iar durata mulsului
vacilor se reduce cu 25%.
Influenţa formei ugerului la eliberarea laptelui. Producţii de
lapte mai mari se obţin de la vaci cu uger vană şi cupă. La ele
producţia de lapte este mai mare cu 15-20% comparativ cu forma
rotunjită; cu 25-30% de capră şi de 35-40% forma primitivă.
Forma ugerului şi viteza de muls sunt legate între ele, mai
mare este viteza de muls la forma vană şi cupă comparativ cu
rotunjită şi de capră.
La vaci cu producţia de 25-30 kg viteza de muls este de 2 ori
mai mare ca la vaci cu producţia sub 12 kg. Viteza de muls este
legată cu particularităţile individuale şi variază de la 0,5 la 2,5
kg/min (media fiind 1,6-1,8 kg/min). Indicele mamar trebuie să
constituie 40-45%.
Influenţa sezonului fătării. De determinat gradul influenţii asupra
producţiei de lapte este greu fiindcă în acelaşi timp acţionează un şir
de factori (alimentaţia, temperatura, umiditatea aerului etc.). Mulţi
autori sunt de părerea că la hrănirea şi întreţinerea normală sezonul
fătării nu influenţează producţia de lapte. Însă luând în consideraţie
că condiţiile de alimentaţie şi climaterice în diferite regiuni sunt
diverse sezonul fătării trebuie luat în consideraţie. În zonele cu
temperaturi ridicate vacile care fată toamna târziu sau la începutul
iernii au producţie mai mare de lapte comparativ cu cele care fată
primăvara şi în special vara. La fătările de toamnă-iarnă producţia
de lapte este stimulată în partea a doua a lactaţiei de nutreţul verde.
Sezonul fătării influenţează şi asupra procentului de grăsime din
lapte. Cel mai înalt procent de grăsime se obţine la fătările de iarnă,
scade la vacile care fată în lunile aprilie-mai şi atinge valoarea cea
mai redusă la vacile care fată în lunile iulie-august..
Influenţa condiţiilor de întreţinere.
Microclimatul optimal pentru vaci t0 5-150C,
umiditatea relativă 70-75%,
viteza curenţilor de aer 0,5m/sec.
Concentraţia bioxidului de carbon 0,25%,
amoniacului 20mg/m3.
La temperaturi scăzute se măresc cheltuielile de furaj şi scade
productivitatea. Temperatura critică este aceea când încep să se
reflecte acţiunile ei negative asupra animalelor. Pentru vaci cu
producţia de 8-10 kg, alimentaţie moderată temperatura critică este 50
C, iar pentru cele cu producţie înaltă (20-25 kg) şi alimentaţie
abundentă ea este mai joasă.
 Totodată vacile înalt productive mai negativ reacţionează
la ridicarea temperaturii peste 250 C. Umiditatea înaltă a aerului
(>75%) în îmbinare cu temperatură înaltă înrăutăţeşte starea
animalelor, producţia se reduce. La întreţinerea liberă asupra
productivităţii influenţează formarea şi schimbarea componenţei
grupei. Aceasta reduce producţia cu 5-10% şi nivelul iniţial se
restabileşte peste 5-7 zile.
Stimularea producţiei de lapte în primele luni după fătare.
Are importanţă în lucrul de prăsilă şi ridicarea producţiei de lapte.
Începând cu 10-12 zile după fătare vacile sunt hrănite stimulativ,
adică norma pentru producţia de lapte este mărită cu 1,5-2,5 U.N.
Controlul producţiei şi conectarea raţiilor se efectuează la fiecare
10 zile. Astfel de hrănire se efectuează până când vacile măresc
producţia de lapte. Utilizarea în această perioadă a trei mulsori pe
zi pozitiv influenţează asupra producţiei de lapte.
Gestaţia. La mamifere între gestaţie şi lactaţie există un
antagonism fiziologic, ca urmare a hormonilor secretaţi de corpul
galben şi placentă. Acţiunea depresivă asupra cantităţii de lapte se
manifestă mai ales după 4 luni de la instalaţia gestaţiei şi este mai
pronunţată cu avansarea gestaţiei.
 3. Noţiunea despre producţia de carne şi factorii de
influenţă
În R. Moldova carnea de bovină se produce în baza animalelor
adulte reformate şi tineretului care nu se foloseşte pentru
reproducţie.
Carnea de bovină se deosebeşte prin calităţi gustative deosebite
în special a raselor de carne. Valoarea alimentară este condiţionată
de conţinutul aminoacizilor importanţi (arghinină, lizină,
triptofan), diferite substanţe minerale, extractive, vitamine.
Digestibilitatea şi asimilarea depăşesc 95%.
 Recepţia animalelor la abator se efectuează prin două
metode:
1)conform masei vii luând în consideraţie sexul animalului, vârsta şi
starea de îngrăşare
2) conform calităţii şi cantităţii cărnii.
Conform standardului bovinele pentru sacrificare se împart în
următoarele grupe: I – vaci şi boi II – tauri III – tineret cu vârsta de la
trei luni până la trei ani IV – viţei în vârstă de la 14 zile până la 3
luni. Starea de îngrăşare se determină pe viu şi după sacrificarea
animalelor.
 Pe viu se determină după conformaţia corporală, dezvoltarea
musculaturii şi depunerile de grăsime.
După sacrificare starea de îngrăşare se determină după
dezvoltarea musculaturii şi depunerile de grăsime. La vaci, boi şi
tineret starea de îngrăşare poate fi: superioară, medie, submedie şi
slabă. Pentru tauri şi viţei există două categorii I şi II.
Indicii care caracterizează producţia de carne pe viu sunt: masa
corporală, starea de îngrăşare, sporul în greutate, consumul specific.
Indicii care caracterizează producţia de carne după sacrificare
sunt: masa carcasei, masa grăsimii interne, masa subproduselor de I
categorie (ficatul, rinichii, limba, inima, ugerul, diafragma) şi a doua
categorie (plămânii, rumenul, splina).
 Carcasa este alcătuită din următoarele ţesuturi: muscular,
adipos, osos şi conjunctiv.
Ţesutul muscular. În componenţa lui intră proteinele valoroase care
conţin aminoacizi esenţiali (lizină, metionină, triptofan). Conţinutul
proteinei în ţesutul muscular diferă de la 13 la 22%. Unul din indicii
care caracterizează calitatea cărnii este raportul între acizii esenţiali
şi neesenţiali. Cu cât acest raport este mai mare (4,8-5 şi peste) cu
atât biologic carnea este mai valoroasă.
Pe parcursul creşterii animalelor lungimea ş diametrul
fibrelor musculare se măresc. În primele luni de viaţă numărul
fibrelor musculare se măreşte, unindu-se ele formează fascicole
musculare care cu vârsta devin mai mari şi aspre
 Masa ţesutului muscular la animalele tinere alcătuieşte
circa 70% la îngrăşare şi la animalele adulte îngrăşate – 42%.
Ţesutul adipos – este unul din ţesuturile principale a
carcasei. El alcătuieşte 12-30% din greutatea carcasei la tineret
şi până la 35-40% la animalele adulte. În prezent se consideră
valoroasă carnea cu conţinut de grăsime de 12-18%. Vârsta,
rasa şi alimentaţia influenţează conţinutul şi repartizarea
grăsimii în carcase. Grăsimea de bovină se împarte în
următoarele categorii:
Grăsime subcutanată – acoperă carcasa cu grăsime în cea mai mare
parte
Grăsime intermusculară – se depune între muşchi în special în
locurile unde-i dezvoltat ţesutul conjunctiv.
Grăsime intramusculară se află între fibrele musculare
Grăsime internă (rinichi, rumen, intestine).
Grăsimea intermusculară şi intramusculară are influenţă
importanţă asupra calităţii cărnii. Carnea marmorată are calităţi
înalt gustative şi este de valoare înaltă.
 Ţesutul conjunctiv. Formează în carne
tendoanele, ligamente, fascii (11-14%).
Ţesutul osos. Îndeplineşte funcţiile de
sprijin. Masa scheletului la bovine constituie de la
23% la naştere până la 10% la adulte. În mediu la
naştere masa osaturii variază între 25-24% din masa
carcasei, la tineret de 18 luni – 16-20%, la animale
adulte îngrăşate 10-13%.
 2. Factorii care influenţează producţia de
carne

Interni: Externi:
1. Specia 1. Alimentaţia;
2. Adăparea;
2. Rasa;
3. Sistemul de îngrăşare;
3. Tipul morfo - productiv;
4. Starea de îngrăşare;
4.Vârsta;
5. Temperatura;
5. Sexul;
6. Condiţii de întreţinere;
6. Starea de sănătate
7. Umiditatea;
7. Comportamentul
8. Luminozitatea.
 Specia. Taurinele propriu-zise realizează cei mai înalţi
indici cantitativi şi calitativi (spor 500-1300 g/zi, carcase 180-500
kg, randament la tăiere 45-65%) furnizând o carne suculentă,
marmorată, gust şi aromă plăcute. Celelalte bovine (taurine cu
cocoaşă, bubalinele, yakul) realizează indici mai reduşi cu peste
10% iar carnea este de calitate mai inferioară. Greutatea
bubalinelor la tăiere este cu 17-29% mai mică, ponderea cărnii în
carcasă mai redusă cu 2-4% iar a oaselor mai mare cu 1-2%,
raportul carne oase 3,3-1 însă cantitatea de grăsime subcutanată
este mai mare.
 Rasa. Printre factorii care influenţează producţia de carne o
mare importanţă are rasa şi conformaţia corporală. Rasele specializate
pentru carne se caracterizează prin precocitate, au spor zilnic mai
mare şi randament mai ridicat. La 1 kg de spor cheltuie mai puţine
furaje ca rasele mixte şi de lapte. La rasele de carne mai timpuriu se
finisează creşterea musculaturii şi începe intensiv formarea grăsimii.
Datorită dezvoltării mai bune a ţesutului muscular şi adipos
masa relativă a ţesutului osos şi conjunctiv este mai redus comparativ
cu rasele de lapte şi mixte. La rasele de carne se depun cantităţi mai
mari de grăsime intramusculară şi intermusculară. De aceea
caloricitatea cărnii este mai mare.
Tipul morfo-productiv –
La taurine se disting trei tipuri morfo - productive:
Tipul morfo-productiv de carne - se caracterizează prin dezvoltare
corporală mare, vacile având la maturitate între 500-800 kg,
musculatura bine evidenţiată. Predomină constituţia robusto-
afânată, temperamentul liniştit, iar precocitatea ridicată. Tineretul
supus îngrăşării realizează sporuri mari de 1,0-1,4 kg, cu
randamentul la tăiere de peste 60%, iar raportul carne oase e de
4,8:1.
Taurinele din această grupă, având tipul fiziologic digestiv
şi metabolismul anabolic, valorificând economic furajele în
procesul de îngrăşare.
Tipul morfo-productiv mixt cu deosebire cel de carne-lapte, se
caracterizează prin tip fiziologic digestivo-respirator. Taurinele
din acest tip productiv au dezvoltare corporală mare, vacile ating
la maturitate masa corporală de 500-700kg, musculatura
trunchiului este bine dezvoltată.
Tineretul supus îngrăşării realizează sporuri de 0,8-1,3kg.
Cu randamentul la tăiere de 52-58%, iar raportul carne-oase este
de 4,2:1. Carnea are calităţi organoleptice superioare, cu depuneri
moderate de grăsime în carcasă.
Tipul morfo-productiv de lapte realizează producţii reduse de
carne, au dezvoltare corporală mică, sporul mediu zilnic în
procesul îngrăşării este de numai 0,5-0,8 kg, randamentul la tăiere
este scăzut, de 45-52%, iar raportul de carne-oase este de 3,6:1.
Carnea obţinută este de calitate inferioară celorlalte tipuri.
 Vârsta influenţează toţi parametrii producţiei de carne. Masa
corporală a animalului este corelată pozitiv cu vârsta, valoarea
maximă fiind atinsă la maturitatea somatică. Tineretul raselor
ameliorate poate realiza la vârsta de un an cca. 50% din dezvoltarea
de adult, la vârsta de 2 ani 75%, la 3 ani 90%, iar la 4-5 ani 100%.
Ca atare, ritmul acumulării de masă corporală se reduce pe măsura
înaintării în vârstă, la vârsta de un an sporul masei corporale faţă de
adult fiind de cca. 40%, în perioada de vârstă 1-2 ani – 25%, între
vârsta de 2-3 ani 15% iar în continuare până la maturitatea somatică
de numai 10%. Acumularea zilinică de masă vie are o evoluţie
ascendentă până la vârsta de 14-15 luni, după care e reduce
consecutiv modificării metabolismului
 Calitatea cărnii diferită în funcţie de vârstă. Astfel carnea de
viţel sub o lună este apoasă, gelatinoasă, slab nutritivă. Carnea de
viţel la vârsta până la 4 luni are un conţinut în apă şi proteină ridicat
(70% respectiv 20%) de grăsime redus (6%), fiind fragedă, suculentă
şu gustoasă. Carnea de tineret (10-18 luni) este echilibrată în
elemente nutriţionale (substanţă uscată 33-54%, proteine 19-17%,
grăsime 11-34%) fiind perselată, marmorată, culoare şi gust plăcute şi
cu cea mai mare digestibilitate.
Vârsta influenţează şi economicitatea îngrăşării, prin consum
specific. Pe măsura înaintării în vârstă consumul specific creşte de la
3-3,5 U.N./kg por la vârsta de 3 luni, ajunge la 6-7 U. N./kg spor la
vârsta de un an, şi la 10-14 U.N./kg spor la maturitate somatică.
Sexul. Între sexe există diferenţe semnificative în privinţa producţiei
de carne în special datorită profilurilor hormonale şi metabolice
specifice. Astfel testosteronul specific masculilor necastraţi
stimulează creşterea şi valorificarea mai bună a furajelor, în schimb
estrogenii din organismul femelelor inhibă procesul de creştere şi
măreşte consumul. Diferenţe între femele şi masculi se înregistrează
după vârsta de 7-8 luni, iar între masculi castraţi şi necastraţi după
10-12 luni de la naştere.
 Tăuraşii au spor şi greutate mai ridicat cu 10-20% faţă de
femele, mai bine valorifică furajele, randamentul la tăiere este mai
mare datorită capacităţii mai mici a tubului digestiv şi musculaturii
mai dezvoltate, ponderea cărnii în carcase este mai mare cu 5-10%
faţă de femele şi conţinutul de substanţă uscată al cărnii mai mic cu
2% în special datorită grăsimii care este aproape la jumătate cu cea
la femele. Carnea obţinută de la masculi este inferioară faţă de a
femelelor având fibra musculară mai groasă, culoarea mai închisă şi
gust mai puţin plăcut.
 Masculi castraţi au spor în creştere mai mic cu 20-25% faţă de
cei necastraţi, consum de hrană mai mare cu 20-30% însă carnea este
de calitate mai bună. Energia mai mică de creştere se datorează stresului
operaţiei şi absenţei hormonilor androgeni. Din punct de vedere
calitativ carnea este mai bună faţă de a tăuraşilor, dar inferioară faţă de
a femelelor.
Femelele. Au greutate la tăiere, randament şi carcase mai mici decât la
tăuraşi, dar vârsta de maturitate comercială este mai precoce, deoarece
depun mai timpuriu grăsime în carcasă. Carnea comestibilă are o
pondere mai redusă la femele în schimb însuşirile organoleptice sunt
mai favorabile. Carnea este mai marmorată, mai fragedă, mai suculentă,
mai deschisă, cu gust şi aromă mai plăcute, consistenţă mai moale
 Factorii externi (de mediu)
Alimentaţia. În corespundere cu tipul şi nivelul de hrănire se
schimbă masa corporală, compoziţia morfologică a
sporului în greutate şi cheltuielile de nutreţuri la 1 kg de
spor. Scăderea nivelului de hrănire influenţează în primul
rând asupra regiunilor corporale care se dezvoltă mai
intensiv în momentul dat. Alimentaţia deficitară
influenţează negativ în primul rând asupra creşterii
musculaturii regiunii posterioară care condiţionează
producţia de carne.
Ea influenţează în primul rând asupra creşteri ţesutului
muscular şi adipos şi apoi osos şi conjunctiv. Creşterea
intensivă nu numai sporeşte masa corporală dar
considerabil modifică compoziţia morfologică a cărnii (tab.
3).
 Cu ridicarea stării de îngrăşare se reduce conţinutul
relativ al apei în carcasă (slabă – 74,1; medie – 68,3; grasă –
58,5%), se măreşte cantitatea de substanţă uscată şi esenţial
spor caloricitatea cărnii (slabă 1214 kcal, medie – 1815 kcal
şi grasă – 2856 kcal). La nivel scăzut de alimentaţie
consumul specific se măreşte cu 0,2-1,0 U.N. în comparaţie
cu nivelul mediu. Utilizarea tipului voluminos de hrănire
permite de a obţine spor înalt (800 g), tăuraşii ating greutate
înaltă, organele de digestie sunt mai mari. La utilizarea
tipului concentrat de alimentaţie în carne se conţine mai
multă grăsime şi mai puţină apă. Tipul concentrat permite de
a forma animale mai precoce şi grăbeşte depunerile de
grăsime.
Adăparea. Apa are rol important în procesul de digestie, respectiv
în desfăşurarea proceselor biochimice şi metabolice. Un consum
restricționat de apă reduce consumul de furaje şi implicit indicii
producţiei de carne. Consumul de apă este condiţionat de structura
raţiei, masa corporală a animalului şi temperatura mediului
ambiant. Procesul de îngrăşare este favorabil dacă se asigură
apă la discreţie, cu calităţi igienice corespunzătoare şi la
temperatura optimă (15-18C). Taurine in general refuză apa cu
temperatura de sub 8C şi cea care depășește 32 C.
Factorii organizatorici
Sistemul de exploatare (îngrăşare)
Îngrăşarea taurinelor se poate realiza în trei sisteme de exploatare:
intensiv
semiintensiv
 extensiv
Care se diferenţiază în raport cu indicii tehnico-economici realizaţi.

Sistemul intensiv de exploatare - se caracterizează prin

valorificarea tineretului la vârsta de 18 luni, la greutăţi de 450-550
kg. Sporul mediu zilnic pe durata îngrăşării este de 900 g, cu un
consum specific de 7 U.N., iar randamentul la tăiere este de 55%.
Se obţin carcase mari, carne de calitate foarte bună, iar proporţia
acesteia în carcasă este ridicată.
Sistemul semiintensiv de îngrăşare – Valorificarea tineretului se face
la vârsta de 20-24 de luni, la greutăţi de 450-500 kg. Pe durata
îngrăşării realizează sporuri medii zilnice de 700-900 g, cu un
consum specific de 8-10 U.N., randamentul la tăiere fiind de 53-55
%. Carcasele sunt mari, calitatea cărnii este bună, dar ponderea cărnii
în carcasă este mai redusă comparativ cu îngrăşarea intensivă.
Sistemul extensiv de îngrăşare - Valorificarea tineretului are
loc la vîrsta de 24-30 luni la greutăţi de 450-500kg. Pe parcursul
îngrăşării se realizează sporuri medii zilnice mai reduse, de 500-700
g, cu un consum de 10-14 U.N. pe kg spor, iar randamentul la tăiere
este de 51-53%. Calitatea cărnii este inferioară sistemelor intensiv şi
semiintensiv de îngrăşare.
Starea de îngrăşare - Starea de îngrăşare este caracterizată de gradul
de îmbrăcare cu musculatură a trunchiului şi a depunerilor de seu.
Ea influențează calitatea cărnii şi constituie criteriul de bază în
clasificarea animalelor la valorificare de care depinde preţul de
realizare pe kg masă vie.
În raport cu starea de îngrăşare bovinele se clasifică în 3 categorii:
-Bine îngrăşate
-Mediu îngrăşate
-Slabe.
Bovinele bine îngrăşate - au musculatură bine dezvoltată, sunt
evidente majoritatea maniamentelor,carnea este de calitate foarte
superioară. În comparaţie cu animalele slabe la aceiaşi vârstă şi
masă corporală randamentul la sacrificare este mai mare cu 5-
10%,ponderea cărnii în carcasă este mai mare cu 30-40%, cu o
valoare energetică de 3200kcal/kg.
Bovine mediu îngrăşate - au o stare bună de întreţinere cu
musculatură evidentă, sunt prezente mai ales maniamentele trenului
posterior. Carnea este mai bogată în apă şi proteină, dar cu un
conţinut redus de grăsime şi cu o valoare energetică mai scăzută,
comparativ cu animalele bine îngrăşate.
Bovine slabe - se caracterizează prin absenţa punctelor de
maniament, ţesut adipos este redus, ponderea cărnii în carcasă este
scăzută, iar valoarea energetică a cărnii este de 1800 kcal/kg.
Carnea are calităţi organoleptice inferioare.
Sistemele de întreţinere influenţând asupra proceselor de creştere
şi îngrăşare.
La îngrăşarea taurinelor în stabulaţie se practică ambele
sisteme de întreţinere,respectiv întreţinerea liberă şi întreţinerea
legată.
Factorii climaterici
Între animal şi factorii climaterici există o relaţie de
interacţiune reciprocă, care influenţează în mare măsură indicii
tehnico-economici ai îngrăşării. Se impune deci asigurarea în
adăposturi a unui microclimat optim.
Temperatura. Taurinele sunt homeoterme. Adăposturile trebuie să
asigure temperatura de 10-15˚C, S-a constatat,spre exemplu că la
temperaturi de 32C,menţinută timp de 3 săptămâni, sporul mediu
zilnic s-a redus cu cca 64%, iar după 6 săptămâni scăderea a fost de
88%.
Temperaturile sub limita confortului termic sunt mai uşor
suportate de taurine la îngrăşat. Astfel, la temperaturi de până la
0C nu este afectat sporul zilnic, dar se măreşte consumul zilnic
specific cu 5-10%.
Umiditatea relativă a aerului este optimă la valori de 70-75%.,
curenţii de aer au efect negativ dacă depăşesc viteza optimă,
respectiv de până la 0,3m/s iarna şi până la 1 m/s vara.