7.1.3.

Galactopoeza
Galactopoeza este un proces fiziologic complex pe baza căruia se menţine secreţia şi
ejecţia laptelui, pe durata unei lactaţii. Aşa cum se cunoaşte, desfăşurarea curbei de lactaţie
depinde de o multitudine de factori exogeni şi endogeni.
După parturiţie producţia de lapte la vacă creşte în funcţie de rasă, de starea de întreţinere
şi de alimentaţie, între a doua şi a opta săptămână a perioadei de lactaţie, menţinându-se în platou
1-2 luni. După aceasta producţia de lapte descreşte treptat, până în momentul înţărcării. La unele
specii galactopoeza durează până în momentul înţărcării puilor (căţea, pisică, iapă, iepuroaică,
scroafă). La rumegătoarele domestice galactopoeza durează un timp mult mai îndelungat,
datorită selecţiei efectuate de om. Anestrul post-partum este menţinut de secreţia lactată doar la
ovine, dar în unele cazuri patologice se poate întâlni şi la vacă. După prima parturiţie curbele de
lactaţie la vacă sunt din ce în ce mai ample, cu valori maxime în lactaţiile a III şi a IV, pentru ca
apoi acestea să scadă.
Factorii externi care pot influenţa galactopeza sunt: alimentaţia, condiţiile de întreţinere
şi temperatura ambiantă.
Necesarul nutritiv al unei femele în lactaţie este mult mai mare comparativ cu o femelă în
repaus mamar. O alimentaţie insuficientă şi carenţată produce o scădere în intensitate a
galactopoezei. Valoarea energetică a raţiei furajere trebuie să fie alcătuită în funcţie de curba
lactaţiei. De asemenea structura raţiei influenţează sinteza unor componenţii ai laptelui
(reducerea fibroaselor produce o scădere a sintezei lipidelor din lapte).
Tulburările metabolice în diferite afecţiuni, produc dezechilibre nutriţionale, cu scăderea
producţiei de lapte.
Temperatura ambiantă poate influenţa indirect galactopoeza. Astfel, o temperatură de
30 C sau de 5oC duce la o reducere a secreţiei lactate. Nerespectarea tehnologiilor de creştere sau
o

efectuarea incorectă a mulsului, duc la apariţia unor factori de stres, care scad producţia lactată.
Factorii interni care influenţează în mare măsură galactopoeza sunt cei hormonali.
Hormonul somatotrop (STH) menţine producţia de lapte, prin acţiunea sa indirectă asupra
celulelor epiteliale ale acinilor mamari, stimulând producerea de somatomedine (IGF). Acestea
acţionează la nivelul acinilor mamari prin:
- stimulează multiplicarea celulelor secretoare;
- stimularea producerii de ARNm şi a proteosintezei, facilitând reţinerea glucozei la
nivelul celulei secretoare mamare (Constantin, N., 2003). În cazul reducerii secreţiei de STH se
produce o scădere a producţiei de lapte.
LTH-ul are rol în iniţierea lactogenezei şi un rol galactopoetic în funcţie de specie. Astfel,
este indispensabil în menţinerea lactaţiei (la iepuroaică şi capră) şi stimulează sinteza proteinelor
din lapte şi a lactozei. ACTH-ul intervine în menţinerea galactopoezei şi prin intermediul
hormonilor glucocorticoizi, care stimulează sinteza lactozei şi a cazeinei. Hormonii tiroidieni
iodaţi stimulează capacitatea secretorie a glandei mamare, intensificând în special sinteza
lipidelor din lapte. Parathormonul susţine concentraţia calciului din lapte şi în acelaşi timp
menţine lactaţia. Insulina stimulează captarea glucozei sanguine de către celulele epiteliale
acinare, intensificând şi biosinteza lactozei la rozătoare. Lactogenul placentar menţine
galactopoeza la rumegătoarele gestante.
În afara factorilor endocrini, asupra lactopoezei mai acţionează următorii factori: vârsta
femelei, rasa, alimentaţia, durata lactaţiei şi starea de sănătate.
Galactopoeza este mai puţin intensă la primipare şi la femelele bătrâne. Producţiile cele
mai mari se înregistrează în lactaţiile a 3-a şi a 4-a. La rasele perfecţionate în direcţia producţiei
de lapte se înregistrează o galactopoeză superioară. Un alt factor care influenţează secreţia
lactată este durata lactaţiei. Astfel, s-a constatat că cu cât durata lactaţiei este mai mare, cu atât
intensitatea secreţiei lactate scade. Starea de sănătate a femelei afectează producţia de lapte. În
cazul instalării unor afecţiuni, se produce o inhibiţie a sintezei hormonilor stimulatori ai
lactopoezei, datorată fie durerii care însoţeşte boala, fie stării de anorexie.
Ejecţia laptelui este un proces fiziologic complex, care constă în eliminarea laptelui din
lumenul acinilor şi din sistemul canalicular al glandei mamare, prin orificiul mamelonar, în
timpul suptului sau al mulsului (Constantin, N., 2003). Cantitatea cea mai mare de lapte secretată
de glanda mamară rămâne mai mult timp în alveole şi în canalele galactofore şi numai o parte
ajunge în cisternă. În urma suptului sau a mulsului, laptele ajunge printr-un fenomen activ să fie
expulzat în căile lactifere inferioare. Ejecţia sau eliberarea laptelui are la bază o excitaţie
neurohormonală.
Inhibiţia secreţiei de lapte se poate obţine prin injecţii cu adrenalină. Asemănător
adrenalinei, şi catecolaminele au un efect inhibitor asupra ejecţiei laptelui. În privinţa
mecanismului de inhibiţie, se admit două căi. Prin stimularea alfa-receptorilor localizaţi în
canalele lactofore are loc o vasoconstricţie, care face ca ocitocina să nu fie transportată în
cantităţi suficiente la locul de acţiune. A doua cale prin care s-ar produce lipsa de ejecţie ar fi
relaxarea celulelor mioepiteliale datorită stimulării betareceptorilor şi ca urmare să apară lipsa de
reacţie faţă de ocitocină.
Efectele adrenalinei pot fi evitate prin administrarea unor blocatori ai alfa şi
betareceptorilor.
Pentru obţinerea laptelui rezidual la vacă este necesar să se administreze 10 U.I. pe cale
intravenoasă, 20 U.I. subcutan şi 40 U.I. intramuscular.
Excitaţiile de la nivelul glandei mamare ajung prin intermediul filetelor nervoase la
sistemul nervos central şi de aici la neuronii producători de ocitocină din nucleii paraventriculari
şi supraoptic din hipotalamus. Ca urmare, se eliberează ocitocină şi cantităţi reduse de
vasopresină în neurohipofiză. Apoi ocitocina este eliberată în circuitul sanguin care o transportă
la nivelul acinilor glandulari, respectiv la celulele mioepiteliale. Aceste celule se contractă sub
impulsul ocitocinei şi presează acinul plin cu lapte, făcând să crească presiunea interioară.
Intervalul de timp de la excitaţia de supt sau muls şi până la ejecţia laptelui este de 30-90
secunde. Acest mecanism este asemănător la toate speciile de mamifere.
Ejecţia laptelui poate fi determinată prin excitanţi şi reflexe condiţionate şi
necondiţionate. Excitantul fiziologic adecvat pentru reflexul necondiţionat este suptul, care prin
eliberarea de ocitocină stimulează ejecţia laptelui şi acţionează galactopoetic. Dacă suptul este
absolut necesar pentru menţinerea lactaţiei la şobolancă şi pisică, la oaie şi capră secreţia lactată
se menţine în lipsa oricărei legături nervoase între glanda mamară şi sistemul nervos central. La
vacă, stimulul suptului şi al mulsului nu sunt necesare pentru activarea hipofizei posterioare.
Reflexul de ejecţie a laptelui se poate declanşa şi în urma stimulării cervixului sau a
vaginului. Declanşarea reflexului condiţionat are loc de obicei pe baza senzaţiilor vizuale,
auditive şi olfactive. Pe baza intensităţii acţiunii, s-au apreciat următorii stimuli care acţionează
la vacă ; perceperea vizuală a viţelului (stimulul vizual) ; masajul şi spălarea glandei mamare cu
apă caldă la 400C și suptul. Prin stimulul vizual se poate obţine 60% din totalul laptelui. Stimulii
acustici (vocea mulgătorului, zgomotul vaselor) pot provoca la vaci ejecţia laptelui pe baza
reflexului condiţionat (Groza I.Şt., 2006).
Mărirea producţiei de lapte la vacile în lactaţie fiziologică a putut fi obţinută prin
administrarea hormonului creşterii provenit de la aceiaşi specie, dar nu prin prolactină. Hormonii
tiroidieni măresc producţia de lapte dar, după încetarea lor producţia scade rapid. Inhibiţia
secreţiei laptelui poate fi obţinută cu doze mari de hormoni estrogeni şi progesteron.

7.2. Examenul glandei mamare

Glanda mamară este o glandă anexă a aparatului genital şi funcţionează sub dependenţa
sistemului neuroendocrin.
Datorită importanţei deosebite pe care o prezintă glanda mamară la vacă, aceasta va servi
ca model de studiu anatomoclinic. În mod normal, glanda mamară sau ugerul are o formă
globuloasă, fiind situată în regiunea ingvino-abdominală. Mărimea şi aspectul ei este în funcţie
de starea funcţională, rasă şi vârstă.
Pe lîngă cele patru compartimente sau cartiere, la unele exemplare se pot întâlni 2-4
mameloane suplimentare (politelie), care sunt însă întotdeauna, mai slab dezvoltate. Uneori
acestor mameloane suplimentare le corespund un ţesut glandular suplimentar (polimastie).
Structura glandei mamare este formată din: învelişul cutanat, capsula fibroelastică,
ligamentele suspensoare, stroma glandei mamare şi parenchimul glandular.
Învelişul cutanat (pielea) acoperă la exterior glanda mamară şi poate forma un număr
mare de cute, care se pot observa mai bine în partea posterioară, către marginea perineală. Acesta
conţine în grosimea lui glande sudoripare şi sebacee, fiind acoperită de peri fini. La nivelul
mameloanelor, pielea nu prezintă peri.
Capsula fibroelastică (fascia superficială) se găseşte sub piele şi formează o
îmbrăcăminte comună pentru toate cartierele. Prin faţa sa internă aderă intim de stroma glandei
mamare, ea provenind din tunica abdominală.
Ligamentele suspensoare fixează glanda mamară la faţa externă a peretelui abdominal.
Aceste ligamente sunt în număr de trei şi anume: un ligament median, care provine din tunica
abdominală şi două ligamente laterale.
Stroma glandei mamare este reprezentată de o masă de ţesut conjunctiv şi adipos. Fascia
superficială, care acoperă la exterior parenchimul glandular, trimite spre interior travee
(septumuri), care divizează cartierul în lobi şi lobuli (Coţofan V.,1999).
Ţesutul glandular sau parenchimul glandei este format din acini glandulari, sau alveole şi
canale excretoare. Mai mulţi acini glandulari uniţi la un loc constituie un lobul, care este
delimitat de un septum interlobular. Produsul de secreţie al acinilor glandulari este colectat de un
canalicul excretor numit canal excretor interlobular, care are un traect sinuos în ţesutul
conjunctiv interlobular. Din confluarea mai multor canale interlobulare iau naştere canalele
galactofore, are se deschid în sinusul galactofor.
Sinusul galactofor (cisterna de lapte) este situat în partea inferioară a fiecărui cartier şi
reprezintă un rezervor , cu o capacitate de aproximativ 300 ml. Sinusul galactofor se continuă în
mamelon printr-o altă dilataţie, sinusul mamelonar, urmat de canalul papilar, care se termină cu
orificiul papilar.
Mameloanele reprezintă prelungirile glandei mamare. Peretele mamelonului este format
din piele, ţesut conjunctiv şi fibre musculare netede. La baza mamelonului există un fald circular
al mucoasei.
Extremitatea inferioară a mamelonului, este prevăzută cu un sfincter care nu se relaxează
decât în timpul mulsului sau suptului.
 Acinul glandular este limitat la exterior de o membrană bazală, pe a cărei faţă internă se
găsesc celule glandulare, aşezate pe un singur rând. Din loc în loc, între celulele glandulare şi
membrana bazală, sunt intercalate celulele mioepiteliale.
Celulele glandulare au o formă piramidală. În timpul lactaţiei, celulele glandulare devin
voluminoase, au unu-doi nuclei, iar la polul apical conţin granule grăsoase şi substanţe
albuminoide.
În timpul elaborării laptelui, zona apicală a celulei glandulare se desprinde, eliminând o
dată cu produsul de secreţie şi o parte a citoplasmei, cu unu sau doi nuclei. După ce acinii
mamari au fost goliţi, celulele glandulare se regenerează, începând un nou proces secretor (Cotea
C., 2006).
Celulele mioepiteliale sunt nişte celule aplatizate, care conţin miofibrile, iar prin
contracţia lor se produce eliminarea produsului secretat de celulele glandulare. Celulele
excretoare interlobulare şi canalele galactofore au peretele format dintr-o membrană bazală şi
dintr-un epiteliu stratificat (Cornilă N., 2000).

Caracteristicile glandei mamare la animale.

La iapă, glanda mamară se află plasată în regiunea ingvinală. Ea este formată din două
cartiere despărţite printr-un septum şi este acoperită cu o piele pigmentată, foarte bogată în
glande sebacee. Mamelonul este scurt şi este străbătut de două canale papilare. În stare de repaus,
glanda mamară la iapă este mică în volum şi puţin detaşată de peretele abdominal.
La oaie şi capră, glanda mamară este formată din două cartiere complet separate, terminate
fiecare printr-un mamelon, care este străbătut de un singur canal papilar. Sinusul galactofor la
capră este bine dezvoltat ca şi la vacă. Învelişul cutanat al glandei mamare este foarte bogat în
glande sudoripare şi sebacee. La oaie, mameloanele sunt reduse ca lungime.
La scroafă, glanda mamară este reprezentată printr-un lanţ de 5-7 perechi de mamele,
dispuse pe două rânduri în regiunea toraco-abdominală.
Fiecare mamelă este prevăzută cu un mamelon scurt şi conic, străbătut de două canale
papilare.
La căţea, glanda mamară este formată din cinci perechi de mamele aşezate pe două
rânduri astfel: două perechi pectorale, două perechi abdominale şi o pereche ingvinală. Cele
ingvinale sunt dezvoltate şi secretă o cantitate mai mare de lapte decât celelalte. Fiecare
mamelon este străbătut de un număr de 5-8 canale papilare, care se deschid separat la
extremitatea liberă a mamelonului.
La pisică, glanda mamară este compusă din patru perechi de mamele dispuse pe două
rânduri, paralele cu linia albă: două perechi pectorale şi două perechi abdominale. Mameloanele
sunt străbătute fiecare de 4-6 canale papilare.
La iepuroaică, mamelele sunt în număr de trei-cinci perechi aşezate pe două rânduri.
Cele anterioare sunt mai mici decât cele posterioare (Coţofan V.,1999).
Importanţa economică a integrităţii morfo-funcţionale a glandei mamare reclamă
efectuarea unor examene periodice în vederea depistării timpurii a îmbolnăvirilor acestui organ.
Aceste afecţiuni pot avea drept consecinţă scăderea sau suprimarea secreţiei lactate.
Examenul complet al glandei mamare trebuie să cuprindă: anamneza, examenul clinic al
glandei şi examenul secreţiei lactate.
Anamneza. Prin anamneză se culeg date referitoare la: modul cum s-a desfăşurat
parturiţia; starea funcţională a glandei mamare înainte de înţărcare şi după parturiţie; modul cum
s-a făcut înţărcarea; durata perioadei de repaus mamar; existenţa bolilor infecto-contagioase şi a
afecţiunilor ugerului în efectivul de animale; modul cum s-a efectuat tratamentul, cu ce
medicamente s-a intervenit, cine a efectuat tratamentul; cantitatea şi calitatea laptelui, privind
culoarea, mirosul, aspectul, gustul şi modificările care se produc la fierbere.
Examenul clinic al glandei mamare se face prin inspecţie şi palpaţie.
La inspecţie se examinează aspectul glandei mamare, care trebuie observată atât din
părţile laterale cât şi din partea posterioară. Atenţia examinatorului trebuie îndreptată asupra
formei glandei, precum şi asupra învelişului cutanat.
Forma şi mărimea glandei mamare este condiţionată în general de starea funcţională, de
numărul lactaţiei, de producţia de lapte, de specie, rasă şi individ. În timpul lactaţiei aceasta este
mai mare, globuloasă, în timp ce în repaus este micşorată şi flască. De asemenea, se pot observa
asimetria cartierelor sau a mameloanelor.
Învelişul cutanat poate să prezinte plăgi, fistule, cicatrici, erupţii sau alte leziuni.
Culoarea glandei şi a mameloanelor poate indica prezenţa unor stări patologice. Astfel, culoarea
roşie se întâlneşte în mamitele acute şi în hiperemia glandei mamare sau culoarea albăstruie în
cazul traumatismelor când se produc hematoame.
Prin palpaţie se apreciază temperatura locală, sensibilitatea, consistenţa şi prezenţa
eventualelor formaţiuni patologice din profunzimea glandei. Examenul palpatoriu se începe cu
termometria fiecărui cartier în parte, cu faţa dorsală a mâinii, comparând între ele cartierele
anterioare cu cele posterioare. Sensibilitatea se apreciază prin efectuarea unor uşoare presiuni pe
toată suprafaţa organului.
Pielea glandei mamare, în mod normal, este fină, de culoare roz, elastică şi mobilă.
Parenchimul glandular are o consistenţă elastic-buretoasă în funcţie de starea funcţională şi de
plenitudinea glandei cu secreţie lactată. Palparea glandei mamare trebuie să se facă atât înainte cât
şi după efectuarea mulsului. Palparea se recomandă să se efectueze pe animalul în staţiune
patrupodală. Examinatorul, se plasează pe partea dreaptă a vacii (partea pe care se face de obicei
mulsul), prinde cartierul între palme şi apasă uşor cu degetele, începând de la partea superioară a
parenchimului şi continuând cu sinusul mamar. În parenchimul glandei mamare se pot găsi
formaţiuni de diferite mărimi, de la 0,5cm până la câţiva zeci de centrimetri, datorită hipertrofiei
conjunctive nodulare, a chiştilor sau abceselor care se pot dezvolta.
După ce s-a palpat parenchimul glandular se trece la palparea mameloanelor. Pentru
aceasta, se prinde mamelonul respectiv între degete şi se palpează de la bază pînă la vârf. Tot la
examenul palpaţiei este absolut necesar să se aprecieze starea limfonodurilor retromamari, care
de obicei se găsesc la marginea superioară a cartierelor posterioare. În stare normală, ei sunt
mobili, nedureroşi, cu o consistenţă elastică, au formă ovală şi se palpează greu.
În cazul proceselor inflamatorii, aceste limfonodurii se măresc, devin dureroase, imobile
şi indurate.

7.3. Tulburările funcţionale ale glandei mamare

7.3.1. Sidromul de hipogalaxie şi agalaxie
Hipogalaxia constă în reducerea cantitativă a secreţiei lactate, iar agalaxia reprezintă
suprimarea secreţiei laptelui fără alte modificări patologice mamare sau ale laptelui.
Etiologia hipogalaxiei şi agalaxiei este legată de numeroşi factori. Prezenţa hipogalaxiei
la primipare poate fi pusă pe seama unui ţesut secretor insuficient dezvoltat, ca o consecinţă a
intervenţiei unor factori genetici sau ereditari. Hipogalaxia poate fi şi urmarea unor tulburări de
ordin neuroendocrin, în care modificările în echilibrul feed-back al hormonilor hipotalamo-
hipofizari şi ovarieni joacă un rol de prim ordin. Stările de hipogalaxie pot apărea în perioada de
estru sau pot fi consecutive tratamentului cu estrogeni.
La apariţia hipogalaxiei şi agalaxiei, un rol deosebit revine alimentaţiei. Sunt cunoscute
efectele pe care subalimentaţia şi alimentaţia carenţată în principii nutritivi, vitaminici şi minerali
le au asupra funcţiei de reproducţie. Disfuncţiile endocrine în axul hipotalamo-hipofizo-ovarian
se repercutează şi asupra hormonilor lactogeni de origine hipofizară şi ovariană soldându-se fie
cu diminuarea producţiei de lapte (hipogalaxie), fie cu agalaxie.
La scroafă, în sistemul de creştere industrial agalaxia poate îmbraca un aspect enzootic,
în special pe fondul unor tulburări nutriţionale. La carnivorele domestice agalaxia este rară, iar în
cazul apariţiei poate fi cauza dezechilibrelor hormonale de origine nutriţională.
Bolile infecţioase (febra aftoasă, antraxul, virozele, metropatiile gazoase cu origine
infecţioase) au ca simptom general hipogalaxia şi agalaxia.
Aceste afecţiuni pot îmbrăca mai multe forme patologice: hipogalaxia şi agalaxia
congenitală, a stresului de adaptare, senilă, alimentară, climatică şi de exploatare. Aceste forme
nu reprezintă altceva decât principalele cauze ce stau la baza apariţiei acestor tulburări.
Simptomatologia. Secreţia lactată diminuată sau abolită reprezintă principalul simptom al
bolii. De obicei scăderea producţiei de lapte se produce destul de rapid. După încetarea secreţiei
glanda mamară devine flască şi cu învelişul cutanat cutat. Aprecierea gravităţii hipogalaxiei se
face în funcţie de producţiile anterioare şi de condiţiile în care femela a fost hrănită şi exploatată.
Diagnosticul de hipogalaxie sau agalaxie se pune pe seama nivelului producţiei lactate.
Dificilă este însă precizarea etiologiei hipogalaxiei şi agalaxiei recurgându-se în acest caz la
diagnosticul diferenţial cu inflamaţiile glandei mamare precum şi cu retenţia lactată nervoasă.
Prognosticul este rezervat, deoarece în toate afecţiunile se recunosc cauze endocrine,
morfologice sau de natură inflamatorie.
Tratamentul. Hipogalaxia şi agalaxia de natură alimentară va fi tratată prin echilibrarea
raţiilor atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ. Vor fi tratate afecţiunile ce generează
scăderea sau abolirea secreţiei lactate (boli localizate la nivelul aparatului genital, digestiv sau
boli infecţioase). Se vor analiza condiţiile de exploatare a animalelor (funcţionarea corectă a
aparaturii de muls sau greşeli în nerespectarea tehnologiei de creştere).
Tratamentul medicamentos va urmări suplinirea hormonilor hipofizari deficitari, prin
inocularea de gonadostimuline (Receptal, Fertagyl). Acest deziderat se poate realiza şi prin
administrarea de hormoni corionici (Chorulon, Gonacor) inoculaţi în doză de 5000 UI la vacă şi
iapă, cu repetare la 24 de ore. Tot la vacă se poate administra ocitocină în doză de 15-25 UI, cu
10 minute înainte de muls.
La scroafă se inoculează 10-20 UI ocitocină i.v. înaintea suptului, gonadotropină
corionică 500 UI cu repetare la 24 ore sau corticoterapie (prednison 25mg).
La această specie, agalaxia este asociată sindromului mamită-metrită-agalaxie (M.M.A)
şi recunoaşte drept agenţi etiologici o multitudine de factori: alimentari, infecţioşi, genetici şi
endocrini. Remedierea acestei afecţiuni – cu grave repercusiuni economice în creşterea
industrială a porcilor – se face prin îmbunătăţirea condiţiilor de zooigienă, microclimat şi
exploatare, prin combaterea bolilor infecţioase și a afecțiunilor puerperale şi prin inocularea de
substanţe hormonale.
La carnasiere, hipogalaxia îşi are originea în factorii de întreţinere
(la animalele de apartament), în alimentaţia unilaterală, care se repercutează asupra sistemului
endocrin lacto-secretor. Remedierea se realizează prin inocularea prolactinei (50-100 UI) sau
Chorulon (500 UI).
 7.3.2. Retenţia lactată
Retenţia laptelui se caracterizează prin imposibilitatea eliminării acestuia, deşi procesele
de secreţie nu sunt afectate. Prin muls se elimină numai o mică cantitate – cea acumulată în
sinusul galactofor. Afecţiunea este întâlnită la vacă, bivoliţă şi rar la scroafă şi capră.
Etiologia retenţiei lactate are la bază în special factori de natură externă: schimbarea
mulgătorului, înţărcarea bruscă a puilor şi schimbarea mediului. La acestea se asociază unele
leziuni sau inflamaţii de la nivelul glandei mamare care provoacă dureri la muls, iar animalele
reacţionează prin hipogalaxie, sau agalaxie prin retenţie lactată.
Simptomatologia. Semnele de retenţie a laptelui sunt în general locale. La inspecţie se
constată mărirea în volum a glandei mamare în special în timpul mulsului. Palpaţia relevă
turgescenţa cisternei mamelonului şi a sistemului galactofor. Încercările de muls se soldează cu
obţinerea unei cantităţi mici de lapte, iar glanda mamară îşi păstrează volumul şi turgescenţa
iniţială.
Diagnosticul se stabileşte pe baza semnelor locale şi mai ales a aspectului de plenitudine
a glandei mamare chiar după încercarea de muls.
Tratamentul urmăreşte înlăturarea cauzelor care au generat retenţia lactată. Astfel se vor
trata leziunile de la nivelul mameloanelor sau a inflamaţilor, iar mulsul va fi efectuat cu blândeţe
şi va fi însoţit de un masaj al glandei mamare. Un rol important îl are stimularea ejecţiei laptelui
acumulat în glanda mamară, prin inocularea ocitocicelor, în doză de 40-50 UI sau a masajului
utero-vaginal (la vacă) în vederea stimulării – pe cale reflexă genito-hipotalamo-hipofizară – a
secreţiei de ocitocină.

7.3.3. Lactaţia nervoasă

Declanşarea spontană a lactaţiei, în afara gestaţiei şi a parturiţiei, apare de regulă la femelele
cu gestaţie falsă. Este o psihoză puerperală care este mai frecventă la căţea şi pisică şi rar la alte
specii (scroafă, iapă, vacă şi capră).
Simptomatologia constă în apariţia modificărilor caracteristice lactaţiei normale. Laptele
secretat are caractere normale. În evoluţia clinică la căţea, se disting două forme: pseudogestaţia
adevărată şi pseudogestaţia latentă.
Pseudogestaţia adevărată se caracterizează prin modificări fizice, comportamentale şi
pseudolactaţie. Modificările fizice sunt localizate la nivelul glandelor mamare, la nivelul cărora
se observă hipertrofie şi congestie. Comportamental, femela devine nervoasă, poate prezenta
anorexie şi îşi face cuib într-un loc retras, adunând în cuib diferite obiecte. În cadrul
pseudogestaţiei latente nu se observă manifestări clinice evidente. Modificările aparatului genital
sunt tipice stadiului de metestru (Cernescu, H., 2004). Fără tratament, modificările
comportamentale dispar în 8-10 zile, iar cele mamare pot persista timp de 30-40 zile, cu riscul
apariției unor complicații.
Diagnosticul se stabileşte pe baza semnelor clinice şi a modificărilor comportamentale.
Prognosticul este favorabil.
Tratamentul urmăreşte suprimarea lactaţiei şi combaterea modificărilor comportamentale.
Tratamentul dă rezultate mai bune dacă este aplicat precoce. Dacă lactaţia s-a instalat, cu greu se
poate produce reducerea secreţiei lactate sau încetarea acesteia. Măsurile igienice au cea mai
mare importanţă şi ele trebuie să realizeze un şoc „psihologic” pentru căţea. În acest sens se va
institui o dietă alimentară completă timp de 24 ore şi o dietă hidrică parţială de 48 ore , plimbări
frecvente şi retragerea tuturor obiectelor care întreţin instinctul matern (Moraillon, E. şi colab.,
1988; Paerez, V., 1993 ; Lawler, D.F., 1999). Tratamentul diuretic se recomandă pentru
diminuarea secreţiei lactate şi constă în administrarea de Furosemid 4 mg/kg greutate
corporală/zi, per os, timp de 5 zile.
În scopul reducerii şi opririi lactaţiei se utilizează medicaţia agalactogenă, aplicată local
sau pe cale generală, ca şi hormonoterapia. Camforul aplicat pe glanda mamară, în unguente cu o
concentraţie de 5-10%, asociat cu compresele reci, constituie terapia cea mai obişnuită. În
cadrul terapiei hormonale se pot utiliza hormoni estrogeni, androgeni sau progestageni. Datorită
efectelor secundare acest tratament hormonal nu se prea recomandă. Rezultate bune s-au obţinut
cu Fecundan (enantat de testosteron 90 mg şi valerianat de estradiol 4 mg/ml) 0,5-1 ml
subcutanat. Tratamentul cu Bromocriptină, inhibă secreţia hipofizară de prolactină (PRL). Doza
recomandată este de 20 -30 micrograme/kg greutate corporală/zi timp de 14 zile. Acest tratament
induce oprirea lactaţiei şi dispariţia modificărilor comportamentale în 4-5zile. Singurul
incovenient al acestui tratament cu bromcriptină constă în efectul său emetizant asupra femelei.
În prezent, se obţin rezultate bune cu o nouă moleculă steroidienă (Regonyl), care are
aceeaşi eficienţă cu a bromocriptinei, dar fără inconvenientele acesteia şi nici ale steroizilor
sexuali (care pot produce revenirea ciclului sexual, hipertrofie clitoridiană, metropatii) (Lawer,
D.F., 1999). În ultima perioadă de timp au apărut preparate noi pentru combaterea
pseudogestaţiei şi pseudolactaţiei ca de exemplu: Stopcanilact, Lactafug, Tari –Dog, Sesoral D,
Dogalact, Nevrolac, Ovarid, Geskan sau Opolaiteux.

7.3.4. Lactoreea (incontinentia lactis)

Lactoreea reprezintă eliminarea spontană a laptelui în afara suptului sau mulsului.
Această tulburare este mai frecventă la vacile bune producătoare de lapte; la acestea, pierderea
unei cantităţi de lapte reprezintă un serios prejudiciu economic. Afecţiunea se mai întâlneşte la
iapă şi capră.
Etiologia lactoreei este destul de complexă. În producerea tulburării sunt incriminaţi o
serie de factori locali, de exploatare, de microclimat şi endocrini. Astfel, se constată că
incontinenţa eliminării laptelui apare în urma atrofiei, a leziunilor sau a slăbirii sfincterului
mamelonar, când plenititudinea glandei mamare face ca aceasta să cedeze, laptele fiind eliminat
la exterior, sub formă de picătură sau de jet. Lactoreea poate fi de asemenea, consecinţa
nerespectării regimului orar de muls la care femelele şi-au format reflexele condiţionate.
Condiţiile de mediu – frigul excesiv sau căldura excesivă – fac să se producă modificări
circulatorii la nivelul glandei mamare în lactaţie şi ca o consecinţă, se produce eliminarea
spontană a laptelui.
Factorii endocrini incriminaţi în apariţia lactoreei acţionează prin intermediul reflexelor
hipotalamo-hipofizo-mamare. Hormonii estrogeni, prin acţiunea lor congestivă pot favoriza
apariţia lactoreei, după cum şi perturbarea echilibrului de feed-back, poate duce la dereglări
ovariene şi corticosuprarenale.
Simptomatologia este locală şi constă în eliminarea laptelui din unul sau mai multe
mameloane, în formă de jet sau picături. Lactoreea apare mai frecvent în timpul verii şi în special
în apropierea orelor de muls.
Diagnosticul se precizează cu uşurinţă, având însă grijă pentru a stabilii şi etiologia
afecțiunii.
Prognosticul este favorabil în cazul în care lactoreea este consecinţa unor cauze de ordin
funcţional sau de exploatare. Dacă tulburarea este urmarea unor disfuncţii ale sfincterului
mamelonar sau a unor tumori sau cicatrici dezvoltate la acest nivel, prognosticul este rezervat.
 Tratamentul urmăreşte în primul rând înlăturarea cauzelor care au stat la baza
îmbolnăvirii. În cazul în care lactoreea apare ca urmare a unor cauze legate de modul defectuos
de exploatare a femelelor (muls fără un program riguros respectat) frig sau căldură excesivă,
remedierea acestora se soldează cu vindecarea animalului.
În cazul în care lactoreea este consecinţa unor afecţiuni locale (la nivelul mamelonului),
se va preciza cauza şi apoi aplica tratamentul adecvat.
Astfel, dacă lactoreea este consecinţa parezei sfincterului mamelonar se recomandă să se
efctueze masajul mamelonului. În cazul existenţei unor tumori se va efectua ablaţia acestora.
Unii autori recomandă ligaturarea temporară a mamelonului în scopul suprimării ejecţiei laptelui
sau aplicarea unei picături de colodiu la nivelul ostiumului papilar. Se mai recomandă
cauterizarea în mai multe puncte, prin injectarea cu o seringă cu ac intradermic, în peretele
mamelonului, a câte 3-4 picături de parafină topită, soluţie Lugol, nitrat de argint 1/10 sau esenţă
de terebentină. Odată cu producerea unei inflamaţii, canalul mamelonar se îngustează, iar laptele
este reţinut în glanda mamară. Se recomandă ca intervenţia să fie practicată pe glanda mamară în
repaus, în afara lactaţiei.

7.4. Bolile tegumentului glandei mamare şi a

mameloanelor
7.4.1. Tumorile glandei mamare
Tumorile glandei mamare se întâlnesc la toate speciile de animale, cu o frecvenţă mai
mare la carnivore unde pot evolua sub formă benignă sau malignă.
Papilomatoza internă
Este o afecţiune care se întâlneşte mai frecvent la vacă, fiind localizată la nivelul
sinusului mamelonar şi galactofor, sub forma unor formaţiuni sesile sau pediculate.
Diagnostic. În faza incipientă singurul semn este colorarea în roz-pal a laptelui în timpul
mulsului, iar prin sedimentare stratul inferior apare de culoare roşie. În formele mai avansate se
sesizează, la palpaţie, formaţiuni nodulare care prin muls se pot rupe, rezultând mici coaguli de
sânge, mai ales la sfârşitul mulsului. Aceste formaţiuni proliferează continuu, atingând dimensiuni
mari şi pot bloca sinusul mamelonar sau canalul papilar.
Prognosticul este rezervat.
Tratamentul urmăreşte extirparea acestor formaţiuni tumorale cu ajutorul sondelor
harpon sau prin deschiderea chirurgicală a mamelonului deasupra canalului papilar, în perioada
repausului mamar.
Fig. 7.1. Tumori mamare la pisică

Fig. 7.2. Tumori mamare la căţea

 Papilomatoza mamară externă
Se presupune că agentul cauzal este un virus filtrabil, care este transmis prin insecte
hematofage sau prin soluţiile de continuitate provocate la muls, de aparatura de muls defectă sau
de diferiţi factori traumatici.

Fig.7.3. Papilomatoză externă la vacă.

Diagnostic. La examenul clinic se observă, la nivelul mameloanelor, prezenţa unor

excrescenţe aciforme sau pediculate, neregulate cu aspect verucos sau conopidiform, acoperite
uneori cu o secreţie purulentă care formează cruste groase (fig.7.3.).
Evoluţia papilomatozei externe mamare se prezintă sub două forme: una de proliferare-
dezvoltare şi alta degenerativă, care se termină prin vindecare.
Prognosticul este în funcţie de răspândirea, forma, mărimea şi numărul formaţiunilor
tumorale.
Tratamentul. Papiloamele mici se excizează chirurgical şi apoi se cauterizează. Dacă sunt
multiple se poate încerca autoimunizarea, prin administrarea subcutanată sau intradermică (1-2
ml) dintr-un triturat de papiloame în faza proliferativă, zilnic timp de 10-15 zile. Rezultate bune
se obţin şi prin administrarea i.v. de clorură de magneziu sol.25% sau sulfat de magneziu (se
poate administra per os în furaje, în cantitate de 20 g/zi).

Tumorile glandei mamare la căţea şi pisică

Sunt afecţiuni cu o incidenţă mai mare la această specie, cu localizare mai frecventă la
glandele mamare abdominale şi ingvinale şi rară la cele toracice sau la întregul lanţ mamar
(fig.7.1; 7.2.).
Există o mare variabilitate în ceea ce priveşte tipul (pot fi maligne, benigne sau asociate),
forma, mărimea, numărul, poziţia, consistenţa şi volumul.
Etiologia este complexă şi puţin cunoscută, factorii incriminaţi de unii autori sunt
contestaţi de alţii.
Printre factorii potenţiali sunt: numărul de parturiţiii, lactaţia nervoasă sau
pseudogestaţia, variaţiile valorilor FSH-ului, LH-ului şi a prolactinei, administrarea de
progestageni aşa cum sunt Covinanul, Megestrolul, Clormadinolul şi Medroxiprogesteronul, sau
de estrogeni mai ales în intervenţiile de convenienţă.
Rolul estrogenilor în etiologia tumorilor mamare la căţea a fost confirmat indirect prin
efectul profilactic pe care îl are ovariectomia efectuată la căţelele tinere înaintea apariţiei
pubertăţii. Aceasta reduce riscul tumorilor mamare la aceste femele sub 0,5 % comparativ cu
căţelele necastrate . Dacă intervenţia este mai tardivă, după 2,5 ani, avantajul oferit de
ovariectomie (lipsa estrogenilor), devine aproape nul. Diseminarea carcinoamelor mamare, atât
la căţea, căt şi la pisică, se realizează în principal la limfonodurile regionale şi la pulmoni. La
căţea, 5-10% din carcinoamele mamare, pot produce metastaze osoase (Cernescu, H.,
2004,Burtan L.,2010).
Simptomatologia este foarte variată şi este în funcţie de aspectul tumorii sau tumorilor,
poziţia şi structura lor.
Astfel pot fi de talie mică, aspect caracteristic tumorilor benigne, sau de talie mare şi
foarte mare aşa cum sunt în general cele maligne. Tumorile pot fi bine delimitate sau difuze,
aderente sau mobile, iar la palpaţie pot avea o temperatură normală sau crescută, cu o zonă
inflamatorie adiacentă. Ele pot fi singulare, multiple, sau metastazate în ganglionii regionali sau
în organele vitale. Suprafaţa tumorilor este de obicei neregulată, de culoare gri, cu o consistenţă
crescută şi foarte vascularizate (fig.7.1.,7.2.).
Semnele locale pot fi însoţite şi de semnele generale. Astfel, în cazul metastazelor
pulmonare (80 %) respiraţia este dispneică, iar în cazul metastazelor în alte organe ca ficat,
rinichi, splină sau mai rar creier, semnele generale reflectă mai mult sau mai puţin gradul de
afectare a lor.
Tumorile maligne de dimensiuni mari şi foarte mari, datorită acţiunii asupra lor a unor
factori traumatici, pot afecta unele zone expuse făcând să apară în acest fel ulceraţii pe zone mai
mult sau mai puţin întinse. La pisică tumorile mamare se întâlnesc mai frecvent la femelele
bătrâne (peste 9-10 ani) şi la cele care nu au fost gestante niciodată sau nu au fost castrate. Cel
mai frecvent tip de tumoră mamară la pisică este carcinomul. Clasificarea histologică a tumorilor
mamare la canine a fost făcută de Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi cuprinde: carcinoame cu
şase tipuri şi subtipuri adiţionale; sarcoame cu patru tipuri; carcinosarcoame şi adenoame
benigne. Această clasificare a fost făcută în funcţie de extinderea tumorii, cuprinderea
limfonodurilor şi prezenţa metastazelor.
Diagnosticul se stabileşte pe baza datelor anamnetice, data apariţiei formaţiunilor
tumorale, eventualele tratamente hormonale la care a fost supusă femela, rapiditatea cu care au
evoluat şi alte semne observate de propietar. Semnele constatate la examenul clinic sunt cele de
certitudine, ele confirmând sau infirmând datele anamnetice. Un ajutor preţios în stabilirea
tipului tumorii îl aduce biopsia mamară şi a ganglionilor locoregionali şi efectuarea examenului
histopatologic, care permite stabilirea precisă a tipului tumorii, dacă este benignă sau malignă,
precum şi evoluţia ei în timp. Astfel, sunt considerate benigne adenoamele, papiloamele,
fibroadenoamele, tumorile mixte şi tumorile ţesutului conjunctiv, iar maligne epitelioamele
glandulare sau trabeculare sau sarcoamele (osteosarcoamele sau fibrosarcoamele).
Prin examenul histopatologic al ţesutului mamar şi ganglionar obţinut prin biopsie se pot
obţine următoarele date:
- diferenţierea tumorilor benigne de cele maligne în cadrul unui grup de cancere şi
posibilitatea prognozării speranţei de supravieţuire ;
- precizarea dacă a avut loc diseminarea celulelor tumorale în ţesuturile periferice sau
ganglionii regionali, prin existenţa de infiltraţii vasculare-limfatice sau sangvine ;
- stabilirea gradului de malignitate după modul de dezvoltare şi diferenţiere a tumorii.
Este necesar să se facă un diagnostic diferenţial faţă de :
- mamita gangrenoasă la începutul evoluţiei (apare de obicei după parturiţie, iar procesul
de gangrenă a ţesutului mamar atins evoluează rapid);
- mastoza care se manifestă clinic prin apariţia şi dezvoltarea în ţesutul mamar de chişti
mici sau noduli duri şi care la căţelele tinere involuează sau chiar dispar după aplicarea
tratamentului.
 Prognosticul este dat de rapiditatea evoluţiei şi de modul de dezvoltare a tumorii.
Un prognostic favorabil îl au tumorile cu o creştere mai lentă, mai mici de 5 centimetri,
care nu au produs metastaze şi sunt însoţite de hipertrofie ganglionară. Tumorile cu creştere
rapidă, cu diametrul de peste 10 centimetri, infiltrate şi cu metastaze în ganglionii regionali şi
pulmoni, au un prognostic defavorabil mai ales dacă şi la examenul histopatologic sunt
confirmate ca maligne.
Evoluţia cancerului mamar la carnivore este foarte variabilă fiind în funcţie în primul
rând de tipul de cancer-malign sau benign, de prezenţa metastazelor în ganglioni (60%) şi
pulmonii (80%) sau alte organe ca ficat, rinichi, splină, creier, schelet, sau prin contiguitate la
mamelele adiacente. În general, 25 pînă la 50% din cancerele maligne confirmate histopatologic
dau metastaze după exereză în anul următor. Supravieţuirea variază după tipul histologic al
tumorii, de la câteva săptămâni până la 2 ani.
Tratamentul în cazul tumorilor dense, localizate şi superficiale cu dimensiuni mici este
exereza chirurgicală largă. De asemenea vor fi înlăturate glandele mamare care comunică pe cale
limfatică cu cea bolnavă. În cazul tumorilor multiple se recomandă ablaţia celor două lanţuri
mamare prin două intervenţii succesive la interval de 3 săptămîni, pentru a preveni necroza pielii
dintre cele două plăgi şi a grăbi procesul de cicatrizare.
Complicaţiile cele mai frecvente ale intervenţiei chirurgicale sunt hematomul datorită
hemostazei incorect executate şi edemul cu acumularea de serozităţi în plaga operatorie.
De obicei cauza acestei complicaţii este perturbarea circulaţiei venoase şi limfatice. O
altă complicaţie este abcesul datorită unei asepsii defectuase sau lingerea precoce a plăgii
operatorii neprotejate de către femelă.
Pentru a prelungi supravieţuirea după exereza chirurgicală sau când aceasta nu se poate
realiza din diferite motive, se folosesc mijloace terapeutice complementare ca roentgenterapia,
chimioterapia, imunoterapia şi hormonoterapia.
Roentgenterapia, (5-6 şedinţe a câte 300 r) mai rar folosită în cancerele mamare la căţea,
are două indicaţii mai importante: în faza preoperatorie, pentru a facilita intervenţia în cazul
tumorilor infiltrante, iar postoperator după exereza unui ganglion axilar hipertrofiat.
Chimioterapia utilizează diferite medicaţii antimitotice aplicate postoperator în cazul
metastazelor pulmonare (Vincristine 0,025mg/kg i.v. o dată pe săptămână la căţea).
Imunoterapia are drept scop regresia celulelor tumorale atunci cînd tumorile sunt de
dimensiuni mici sau ca mijloc complementar după operaţie.
Hormonoterapia anticanceroasă împiedică creşterea celulelor tumorale
hormonodependente. Pentru ca o celulă să fie hormonodependentă trebuie să posede receptori
pentru estrogeni sau pentru progesteron; în jur de 50% din tumorile benigne şi maligne posedă
aceşti receptori, iar aplicarea în acest caz a unui tratament hormonal poate încetini evoluţia
tumorii şi apariţia metastazelor. Dar pentru a recurge la hormonoterapie este necesar ca în
prealabil să se stabilească dacă celulele tumorale posedă receptori hormonali.
În cazul tumorilor estrogenodependente se rcomandă utilizarea antiestrogenilor sau o
combinaţie de hormoni estrogen-progesteron, pentru blocarea receptorilor. Majoritatea autorilor
recomandă efectuarea ovariectomiei (Moraillon, R., 1997,Burtan L.,2010).

7.4.2. Furunculoza mamară şi abcesul mamar

 Furunculoza glandei mamare apare mai ales în perioada de lactaţie, fiind favorizată de
condiţiile precare de zooigienă şi exploatare.
Etiologia. Furunculoza mamară este consecinţa următorilor factori favorizanţi: condiţiile
de igienă necorespunzătoare, alimentaţia deficitară şi scăderea rezistenţei organismului şi
exploatarea neraţională. Factorii determinanţi sunt reprezentaţi de agentul specific (stafilococul
hemolitic şi uneori streptococi). Boala se transmite prin mulgători sau prin aparatele de muls, de
la un animal la altul, dar şi de la animale la om, fiind considerată o zoonoză.
Simptomatologia se caracterizează prin apariţia unor focare inflamatorii mai ales în şanţul
intermamar, de obicei la rădăcina unui fir de păr. În această zonă pielea are o culoare roşie sau
gălbuie, furunculul putând avea dimensiuni variabile, iar în centru se poate observa o zonă cu
fluctuaţie, de culoare deschisă. Furunculele mature se deschid de obicei spontan, iar prin secreţia
purulentă eliminată se contaminează şi zonele învecinate (fig. 7.4.). În alte cazuri, se produce o
proliferare conjunctivă în jurul focarului sau chiar organizarea şi calcifierea conţinutului.
Furunculoza este însoţită de o sensibilitate locală mare, mulsul este dificil de executat, iar
secreţia lactată scade mult.
Tratamentul constă în primul rând în aplicarea unor condiţii igienice optime. Se va
urmări maturarea furunculilor şi deschiderea chirurgicală a acestora. Datorită posibilităţilor de
difuzare rapidă a bolii în efective, animalele bolnave se izolează respectându-se igiena mulsului
şi a instalaţiilor de muls.
În cazul în care furunculoza evoluează ca o enzootie se recomandă administrarea de
anatoxină stafilococică, subcutanat în doze de 10,15,20 mlla interval de 4-5 zile, 7-8 administrări
. De asemenea, bune rezultate se pot obţine prin administrarea unui vaccin preparat pe baza florei
bacteriene izolate din focar.

Fig. 7.4. Abces mamar consecutiv mastitei streptococice la vacă.