UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ

VETERINARĂ ,, ION IONESCU DE LA BRAD” IAȘI

FACULTATEA DE ZOOTEHNIE

MANAGEMENTUL
REPRODUCȚIEI LA
ANIMALE

Coordonator:
Șef lucr. dr. Gherasim NACU
Student:
CIOBANU Vlad-Claudiu

2018
MANAGEMENTUL
GESTAȚIEI ȘI
PARTURIȚIEI LA
SCROAFĂ
 Gestaţia este un proces fiziologic care determină în organismul femelei multiple
şi complexe modificări adaptative, morfologice şi funcţionale, la nivelul tuturor
ţesuturilor, organelor şi sistemelor, pentru a asigura acceptarea, creşterea şi
dezvoltarea produsului de concepţie.
Modificările adaptative ale organismului matern în cursul creşterii şi dezvoltării
produsului de concepţie implică o integrare extrem de complexă din partea sistemului
neuro-endocrin, umoral, metabolic şi cardio-vascular.
Datorită acestei integrări, în perioada gestaţiei se instalează o nouă reactivitate a
sistemului nervos, un nou echilibru umoral endocrin, imunologic şi o hemodinamică
adaptativă care protejează activitatea diverselor funcţii materne în continuă creştere la
solicitările fetale tot mai crescânde, pe măsura definitivării dezvoltării corporale şi
funcţionale.
Perioada de dezvoltare a embrionului în organismul matern se numeşte perioadă
de gestaţie.
Parturiţia cuprinde ansamblul fenomenelor mecanice şi fiziologice care au drept
consecin ţă expulzarea fetuşilor şi a anexelor fetale în afara căilor genitale femele, la
termenul gestaţiei. Spre deosebire de alte procese fiziologice, parturiţia este însoţită de
durere.
Fătarea este fiziologică (eutocie) atunci când femela reuşeşte cu forţe proprii să
expulzeze la termen produsul sau produşii de concepţie. Când femela nu poate elimina
cu forţe proprii fetuşii, necesitând intervenţii din exterior, vorbim de distocie.

1. GESTAȚIA

Principii şi metode de diagnosticare a gestaţiei

Diagnosticul gestaţiei reprezintă o acţiune care se desfăşoară în toate unităţile zootehnice precum
şi pentru animalele crescute în gospodăriile populaţiei. Cunoaşterea stării fiziologice a animalelor
permite specialistului sau proprietarului efectuarea unei munci planificate şi rentabile. Astfel,
femelelor gestante trebuie să li se asigure o tehnologie corespunzătoare de alimentaţie şi exploatare.
Diagnosticul gestaţiei permite o întocmire pe baze reale a planului de însămânţări şi produ şi şi o
exploatare eficientă şi raţională a spaţiilor destinate maternităţilor sau a boxelor de fătare.
Prin stabilirea diagnosticului de gestaţie se creează posibilitatea realizării unor avantaje economice
prin obţinerea unor sporuri de preţ la vânzarea animalelor de reproducţie. Prin legislaţia în vigoare se
interzice sacrificarea animalelor gestante deoarece se scontează obţinerea unuia sau mai multor
produşi vii şi viabili, precum şi pe continuarea ciclului reproductiv al femelelor gestante, după
parturiţie.
Diagnosticul gestaţiei permite, totodată, depistarea femelelor cu diferite tulburări ale funcţiei de
reproducţie, cu ocazia examenelor clinice şi paraclinice efectuate. Femelele cu afecţiuni congenitale
sau dobândite vor putea fi scoase de la reproducţie. Diagnosticul de gestaţie are cea mai mare valoare
dacă se stabileşte cât mai curând posibil.
Diagnosticul gestaţiei se poate stabili prin metode clinice şi de laborator (paraclinice).

Metode clinice
Diagnosticul gestaţiei prin metode clinice este foarte răspândit atât în ţara noastră cât şi pe plan
mondial. Diagnosticul clinic se bazează pe datele anamnetice şi pe examenul clinic extern şi intern al
femelei. Înainte de a se efectua examenul clinic propriu-zis se iau datele anamnetice care oferă o serie
de indicaţii pa baza cărora se poate pune diagnosticul probabil de gestaţie care se confirmă sau se
infirmă prin examenul clinic extern sau intern al femelei.
Prin inspecţie se apreciază unele semne probabile şi alte semne sigure ale stării de gestaţie.
Proba palpației se poate face în luna a treaia la scroafe.

Metode de laborator
Se bazează pe evidenţierea modificărilor de natură histologică, hormonală, ale compoziţiei
sângelui, ale mucusului cervical, care survin în perioada de gestaţie în organismul femelei.
După caracterul tehnicilor de laborator şi al scopului investigaţiilor, metodele pot fi încadrate în
fizice, fizico-chimice, chimice, biochimice, histologice, biologice, imunologice, hormonale.
Cea mai folosită metodă de diagnosticare a gestației în ferme se bazează pe revenirea în călduri la
21 și 42 de zile.

1.1 Dezvoltarea embrionară

În dezvoltarea oului sau zigotului se deosebesc trei stadii: ovular (zigotal), embrionar şi fetal.
Stadiul ovular: Se caracterizează printr-o evoluţie liberă a ouălor în timpul căreia se produce
migrarea, repartiţia în uter şi segmentarea acestora.
După fecundaţie, zigotul pătrunde în uter după 3-4 zile, diferenţiat cu specia: 2-4 zile la suine
şi rumegătoare, 5-7 zile la iapă.
Activitatea cinetică provocată în ou de fecundaţie, continuă printr-o succesiune de mitoze
însoţite de separarea citoplasmei, astfel încât oul se compartimentează în elemente din ce în ce mai
mici, pe măsură ce se multiplică.
Pentru ou ăle oligolecite, cum sunt cele ale mamiferelor placentare, segmentaţia este mitotică,
holoblastică, inegală şi asincronă.
În urma primei segmentări rezultă două celule mici, numite blastomere, inegale, una fiind mai
mare şi cu citoplasma clară, numită macromeră, iar cealaltă mai mică şi cu citoplasma mai întunecată,
numită micromeră. Prezenţa zigoţilor cu număr impar de blastomere indică o segmentaţie asincronă.
După 12-36 de ore de la fecundaţie (funcţie de specie) oul mamiferelor efectuează prima
diviziune de segmentaţie şi se găseşte în stadiul de zigot cu două blastomere şi se află la nivelul
istmului oviductului. A doua diviziune de segmentare care are loc tot la nivelul istmului se desfăşoară
la 40-72 de ore de la fecundaţie. Stadiul de 8 celule este atins la 3-4 zile de la fecundaţie. Stadiul de
dezvoltare al oului în momentul pătrunderii în cornul uterin este de morulă la pisică, şoarece; de
blastocist la iepure, şobolan sau, uneori, la câine. Zigoţii ajunşi în uter se opresc la nivelul vârfului
cornual cam la 10-15 cm de joncţiunea utero-tubară. Începând cu stadiul de 8 celule, aspectul general
al oului este cel de morulă, cu blastomerele uşor inegale. Acest stadiu de morulă este atins la 3-4 zile
la majoritatea speciilor. În a 4-a zi la iepure, a 5-a zi la suine sau a 7-a zi la vacă, blastomerele încep să
secrete un lichid care se infiltrează printre masa de celule şi formează o cavitate plină cu lichid. Paralel
cu formarea acestei cavităţi, macromerele se grupează la un pol al morulei şi formează butonul
embrionar (embrioblastul) din care va rezulta corpul embrionului. Micromerele se dispun într-un
singur strat la faţa internă a zonei pelucide şi formează trofoblastul, cu rol nutritiv. Cavitatea rezultată
reprezintă lecitocelul sau cavitatea de segmentare, din care se va forma vezicula ombilicală.
În această fază, întreaga formaţiune din interiorul zonei pelucide are forma unei vezicule şi se
numeşte blastocel (blastulă). Stadiul de blastulă este atins la 5-6 zile la suine, rumegătoare şi
carnasiere sau la 4 zile la iepure. În stadiul de blastulă, din cauza intensificării segmentărilor, zona
pelucidă cedează presiunii interioare create şi permite ieşirea blastocistului. Totodată încep şi
interacţiunile specifice dintre trofoblast şi endometru care se vor încheia cu ovoimplantarea sau
nidaţia.
După ieşirea din membrana pelucidă încep procesele de organogeneză. Pe seama
embrioblastului se vor forma foiţele embrionare care stau la baza genezei corpului fătului şi a
învelitorilor fetale. Când au apărut cele trei foiţe embrionare, formaţiunea respectivă trece în faza de
gastrulă, blastula schimbându-şi forma din sferică în tubulară. Alungirea blastulei opreşte deplasarea
în uter şi ajută la fixarea de peretele acestuia.
În timp ce oul realizează migraţia tubară şi se segmentează, mediul uterin se transformă pentru
nidaţie. Astfel, uterul suferă o serie de modificări morfologice şi transformări fiziologice (Vaissaire,
1977).
Modificări morfologice: proliferarea epiteliului endometrial (exemplu: dantela uterină la
iepuroaică); hiperplazia miometrului; modificări vasculare etc.
Transformări fiziologice: celulele conjunctive endometriale se transformă în celule deciduale,
sub influenţa progesteronului. La rozătoare şi primate unde trofoblastul pătrunde pân ă în vasele
endometrului decidualizarea acestuia este evidentă. Sub acţiunea traumatizantă a blastocistului,
fibroblastele din corionul mucoasei uterine se transformă în celule deciduale voluminoase, la început
diploide apoi poliploide. Această metaplazie deciduală rămâne localizată la zonele de agresiune,
formând mici tumori tranzitorii numite deciduoame.
Pe lângă modificările morfologice şi transformările fiziologice, uterul secretă embriotroful
numit şi lapte uterin, sub influenţa progesteronului şi a estrogenilor care trebuie să se găsească într-un
anumit raport.
Embriotroful reprezintă secreţia uterină care conţine substanţe simple pe care trofoblastul le
poate absorbi şi utiliza.
În timpul gestaţiei, prelungirea activităţii corpului galben şi a secreţiei sale de progesteron este
dependentă de prezenţa embrionilor vii. În general, embrionul semnalizează mamei, prin anumite
procese active, prezenţa lui în uter, răspunsul mamei fiind declanşarea sintezei de hormoni steroizi.
Semnalul menţinerii şi secreţiei corpului galben este datorat celulelor trofoblastice spre sfârşitul
stadiului în care blastocistul se află liber în mediul uterin.
Nidaţia (implantarea; ovo-implantarea; cuibărirea).
Nidaţia constă în fixarea oului în uter, endometrul găsindu-se într-o anumită impregnare
hormonală determinată printr-un anumit raport estrogeni/progesteron.
Anatomic, nidaţia constă în penetrarea activă, mai mult sau mai puţin completă, a oului în
endometrul pregătit în acest scop. Fiziologic, ovo-implantarea răspunde necesităţii absolute pentru oul
fără rezerve nutritive de a găsi în organismul matern elementele nutritive indispensabile dezvoltării
sale.
Nidaţia constituie în cursul ontogenezei o perioadă critică şi capitală, reuşita gestaţiei
depinzând în cea mai mare parte de desfăşurarea nidaţiei.
În cazul suinelor avem de-a face cu o nidație centrală care constă în aceea că blastocistul
rămâne în cavitatea uterină şi prin intermediul vilozităţilor coriale de pe suprafaţa trofoblastului
stabileşte legătura cu endometrul.
Invazia constă în proliferarea trofoblastică la contactul cu endometrul care pătrunde mai mult
sau mai puţin, funcţie de specie, în endometru. Pe baza acestei însuşiri se clasifică diferitele tipuri
histologice de placentă.
Trofoblastul reprezintă prima schiţă a placentei. Odată cu implantarea oului, procesele de proliferare şi
dezvoltare devin mult mai intense.
 Stadiul embrionar
Durează din momentul nidaţiei şi până la formarea placentei definitive. Se caracterizează prin
schiţarea şi formarea celor mai multe părţi şi organe ale produsului de concepţie precum şi a
membranelor extraembrionare, prin intermediul cărora embrionul se fixează de endometru pentru a se
nutri.
În stadiul de gastrulă, butonul embrionar se turteşte şi devine discoidal, iar prin procesul de
delaminare celulele se orientează în trei straturi: extern (ectoblastul); mijlociu (mezoblastul); intern
(endoblastul).
Mezoblastul se dedublează în două foiţe, una externă care căptuşeşte ectoblastul şi formează
somatopleura şi alta internă care acoperă endodermul şi formează splanchnopleura.
Discul embrionar tridermic este înconjurat de trofoblast care va suferi transformări în vederea
formării placentei.
La cele două extremităţi ale discului embrionar, celulele ectodermice, prin procese
proliferative, vor da naştere la doi noduli embrionari, unul anterior numit nodulul lui Hensen şi altul
posterior. Cei doi noduli sunt uniţi printr-o linie mai întunecată numită linia primitivă. Nodulii vor sta
la baza formării centurii scapulare şi pelviene a fetusului, iar linia primitivă şi şanţul ei va forma
coloana vertebrală.
De la nodulul lui Hensen porneşte anterior o altă condensare liniară (prelungirea cefalică) în
continuarea liniei primitive, care se plasează între ecto- şi endoblast. La început, această prelungire
este formată numai din ectoblast care ulterior este căptuşit la faţa internă de o foiţă mezodernică. În
lungul acestei formaţiuni va apare un şanţ ce se va închide şi va constitui canalul neural, din care se va
dezvolta, ulterior, sistemul nervos. În acest stadiu embrionul are aspect tubular-fusiform.
Într-un stadiu ulterior, procesul de proliferare continuă, embrionul se încurbează în forma
literei “C” până ce capetele se apropie şi închid în interior o parte din cavitatea blastocelică. Partea
închisă între extremităţile embrionului va deveni cavitatea toraco-abdominală iar endoblastul de pe
faţa inferioară şi mezoblastul închise vor da naştere organelor splanchnice. Partea rămasă în exterior
va da naştere veziculei ombilicale. Tot în acest stadiu are loc şi morfogeneza anexelor fetale şi a
placentei.

Stadiul fetal
Începe odată cu instalarea circulaţiei placentare. Se caracterizează prin definitivarea conturului
corporal şi continuarea creşterii şi dezvoltării organelor şi aparatelor fătului, pe măsura avansării gesta
ţiei. În acest stadiu, creşterea în greutate este apreciabilă. În ultima treime a gestaţiei, fetuşii
înregistrează o creştere în greutate de 60% din greutatea la naştere.
Zigotul, până la stadiul de morulă, foloseşte substanţele nutritive proprii în procesul de
segmentare, timp în care greutatea lui nu se modifică. După dispariţia membranei pelucide, nutriţia
embrionului se realizează pe seama embriotrofului. Capacitatea de absorbţie a embrionului creşte pe
măsură ce trofoblastul se transformă în procorion, respectiv odată cu apariţia vilozităţilor primare iar
transportul substanţelor nutritive se realizează prin circulaţia omfalo-mezenterică. În momentul în care
vilozităţile primare se vascularizează şi devin vilozităţi secundare, se instalează circulaţia placentară
sau fetală.

1.2 Avortul
În perioada gestaţiei, între organismul matern şi produsul de concepţie trebuie să existe o stare
de echilibru, de interdependenţă şi de toleranţă, care face posibilă evoluţia normală a gestaţiei.
Intervenţia diferiţilor factori nocivi ai mediului extern sau intern poate întrerupe gestaţia în faza de ou,
de embrion sau de făt. Produsul de concepţie poate fi expulzat mort sau viu, dar neviabil, după cum
poate rămâne în uter şi să sufere procese de resorbţie, maceraţie, mumifiere sau putrefacţie. Prin
avorton se înţelege produsul de concepţie eliminat mort sau viu dar neviabil sau reţinut.
Avorturile neinfecțioase sunt produse de o multitudine de factori exogeni şi endogeni care
acţionează singuri sau în asociaţie, între care menţionăm: anomaliile învelitorilor fetale sau ale
placentei, factorii neurohormonali, factorii de ordin alimentar, factori traumatici, factori genetici.
Avorturile cauzate de tulburări la nivelul complexului feto-placentar sunt mai rar întâlnite la
femelele animalelor domestice. La nivelul placentei survin o serie de tulburări şi anomalii care pot
provoca avortul. Între acestea menţionăm: hemoragiile placentare, dezvoltarea incompletă a
vilozităţilor coriale, lipsa parţială sau totală a carunculilor, placenta accesoria, molla chistică, molla
cărnoasă şi molla distructivă.
Avortul cauzat de factori neuro-hormonali: în gestaţie este necesar un echilibru între hormonii
estrogeni şi gestageni. În acest scop un rol important revine axului hipotalamo-hipofizo-ovarien, la
care se adaugă tiroida, suprarenala şi epifiza.
Avortul cauzat de factori alimentari şi toxialimentari: evoluţia normală a gestaţiei este
condiţionată, în mare măsură, de cantitatea şi calitatea nutreţurilor administrate în hrana femelelor
gestante. Nutriţia femelelor gestante cu raţii echilibrate în funcţie de perioada de gestaţie şi de
producţie contribuie la menţinerea echilibrului feto-maternal şi, implicit, la desfăşurarea normală a
gestaţiei.
Avortul traumatic se produce în urma intervenţiei directe a factorului traumatic asupra
aparatului genital mai ales în partea a doua a gestaţiei şi indirect, pe cale reflexă, cînd traumatismul şi
durerea consecutivă lui pleacă dintr-o altă parte a organismului.
Avortul determinat de factori genetici: factorii genetici sunt responsabili în multe cazuri de
provocarea avortului în diferite stadii de gestaţie. Unele anomalii cromozomiale cum sunt monosomia,
trisomia, triploidia şi tetraploidia provoacă avortul embrionar. Diferite mutaţii genetice provoacă
avortul prin schimbarea secvenţei nucleotizilor în lungul catenei de ADN. Atunci când mutaţia
genetică interesează un caracter fenotipic esenţial pentru existenţa organismului are loc avortul.
Avortul de natură imunologică: toleranţa imunologică dintre trofoblast, embrion sau făt, pe de
o parte şi organismul matern, pe de altă parte, asigură menţinerea şi dezvoltarea produsului de
concepţie până la completa lui maturitate. Depăşirea pragului de toleranţă imunologică va determina
avortul.
Avorturi de natură infecţioasă: sunt determinate de agenţi infecţioşi (bacterii şi virusuri) cu un
tropism deosebit pentru învelitorile fetale, placentă şi fetus. De regulă, avortul apare la mai multe
femele din aceeaşi unitate şi poate fi de tip enzootic sau epizootic. Cele mai frecvente avorturi de acest
gen sunt: avortul brucelic, campylobacterian, salmonelic, iar dintre avorturile de natură parazitară mai
frecvente sunt cele toxoplasmice şi trichomonotice.

2. Parturiția
Parturiţia are la bază teoria neuro-umorală. În conformitate cu această teorie, expulzarea
fetuşilor se datoreşte unor schimbări bruşte în raportul hormonal. Declanşarea fătării este caracterizată
de mărirea intensităţii şi frecvenţei contracţiilor uterine. Explicaţia declanşării parturiţiei la sfârşitul
evoluţiei gestaţiei constă în: scăderea bruscă a nivelului progesteronului care inhibă contracţiile
uterine, creşte nivelul hormonilor estrogeni care măresc excitabilitatea miometrului prin modificarea
structurii moleculare a mioplasmei celulelor musculare făcându-le mai sensibile la acţiunea
ocitocicelor şi măresc energia contractilă prin creşterea cantităţii de actomiozină şi glicogen şi,
totodată, contribuie la sinteza compuşilor fosforici (motorul energetic), creşte nivelul ionilor de Ca şi
K care măresc excitabilitatea miometrului, la unele specii creşte presiunea intraabdominală la sfârşitul
evoluţiei gestaţiei, creşte nivelul hormonilor corticosteroizi, creşte nivelul luteolizinei (PGF2α), creşte
nivelul hormonilor excitomotori.

Activitatea cinetică în parturiţie

Activitatea depusă de musculatura uterin ă şi abdominală în vederea expulzării fătului şi a
anexelor fetale reprezintă activitatea cinetică. Forţele care participă la desfăşurarea parturiţiei sunt:
contracţiile uterine, tonusul uterin şi presa abdominală.
Contracţiile uterine reprezintă principala forţă a fătării şi sunt prezente în toate stadiile. Aceste
contracţii sunt involuntare, peristaltice, intermitente şi progresive. Centrul reflex şi regulator al
contracţiilor uterine se găseşte la nivelul măduvei dorsale însă sunt şi centri intrauterini autonomi
(baroreceptori). Durata contracţiilor uterine se măreşte progresiv de la 1-2 sec la începutul fătării până
la 1-2 minute în stadiul de expulzare a fetuşilor.
Tonusul uterin participă la fătare prin menţinerea fătului în poziţia în care a fost deplasat de
contracţia uterină. Tonusul uterin participă la expulzarea fătului numai în intervalul dintre două
contracţii uterine, respectiv în perioadele intercalare.
Presa abdominală reprezintă cea de a treia forţă care participă la fătare. Este reprezentată de
contracţiile muşchilor abdominali la care se asociază contracţia diafragmei şi a muşchilor spinali.
Participă numai în stadiul de expulzare a fătului.

Stadiile parturiției
Conformaţia bazinului şi a fetuşilor corespunde unei fătări uşoare şi rapide. Stadiul deschiderii
gâtului uterin durează, în medie, 4-8 ore, principalul rol revenind fetusului, deoarece pe traiectul
coarnelor uterine la scroafă există delimitate mai multe loji, iar fibrele longitudinale nu au o dispoziţie
favorabilă unei dilatări mecanice propriu-zise. Pungile fetale nu pot avea un rol în deschiderea gâtului
uterin, cantitatea de lichide fetale scăzând spre sfârşitul gestaţiei (lichidul alantoidian se resoarbe
aproape complet înainte de fătare).
Stadiul de expulzare a fetuşilor durează 1-4 ore putându-se, uneori, prelungi până la 12-24 de
ore dacă contracţiile uterine au o intensitate scăzută sau se produce distocie prin aşezarea transversală
a unui fetus. Intervalul dintre doi purcei succesivi este de 5-10 minute iar în cazul fătărilor prelungite
până la 1-2 ore. Expulzarea fetuşilor se face alternativ din ambele coarne, în 60% din cazuri purceii
având prezentare anterioară. Uneori purceii sunt expulzaţi cu punga amniotică pe bot, ceea ce poate
duce la asfixie motiv pentru care se asigură asistenţa la fătare şi pentru prevenirea fetofagiei din partea
scroafei.
Stadiul de expulzare a placentei se poate desfăşura în trei variante:
 placenta se elimină după expulzarea tuturor purceilor, semn clinic că fătarea s-a încheiat;
 placenta se elimină în două reprize: după expulzarea unor fetuşi se elimină şi placentele
corespunzătoare iar celelalte placente după expulzarea celorlalţi purcei;
 mai rar, în cazul avorturilor, placentele se pot elimina după fiecare purcel sau după câte 2-3
purcei, când printre fetuşii normali sunt şi fetuşi anormali (morţi, mumifiaţi).

Tulburări ale parturiției

Parturiţia este o rezultantă a sincronizării funcţionale a factorilor materni, fetali şi placentari.
Factorii materni se referă la forţele care concură la actul fătării, la succesiunea stadiilor parturiţiei, la
conformaţia normală a bazinului şi a conductului pelvi-genital. Factorii fetali constau într-o dezvoltare
şi conformaţie normale ale fetusului şi o acomodare fiziologică în bazin. Factorii placentari se referă la
păstrarea integrităţii morfo-fiziologice a placentei pe toată perioada fătării. Orice perturbare a acestor
mecanisme se repercutează în sens negativ asupra desfăşurării normale a parturiţiei.
 Distocii de origine maternală: cauzele acestor distocii pot fi tulburări ale dinamicii uterine cât
şi angustia pelvină. Tulburările de dinamică uterină au la bază lipsa forţelor de contracţie sau
exagerarea acestora.
Diminuarea şi lipsa forţelor de contracţie (hipokinezie, akinezie), se caracterizează prin
reducerea sau absenţa forţelor de contracţie ale miometrului. În aceste cazuri se constată hipotonie şi
hipokinezie uterină, asociate deseori, cu diminuarea presei abdominale.
Exagerarea forţelor de contracţie (hiperkinezia) constă în contracţii dese şi intense ale uterului,
cu pauze mici, contracţii care pot deveni tetaniforme.
Distocii de origine fetală: au o incidenţă mai ridicată comparativ cu cele de natură maternală.
Distociile pot fi determinate de aşezări, prezentări, poziţii vicioase, de diverse reţineri şi de devieri ale
membrelor şi capului, de diverse anomalii de dezvoltare ale fetuşilor. La scroafă, carnasiere şi
rozătoare distociile prin aşezare, prezentare şi reţineri sunt mai rare, majoritatea distociilor fiind
cauzate de fetuşi morţi şi emfizematoşi, de excesul de volum fetal, de monstruozităţi şi prin tulburări
de dinamică uterină.

Gestionarea fătărilor
În unitățile de tip industrial, transferul din sectorul de montă-gestație se face cu 2-4 zile înainte
de fătare, după ce acestea au fost spălate și dezinfectate.
Temperatura optimă din adăposturi, variază între 15-18 grade Celsius, umiditatea relativă între
70-75%, concentrația maximă a aerului în gaze nocive este de 0,3% pentru dioxidul de carbon, de
0,03% la amoniac și 0,002% pentru hidrogenul sulfurat.
În sectorul de maternitate conviețuiesc scroafele și purceii sugari, iar boxa trebuie să rezolve
multiple cerințe pentru aceste două categorii și cele 3 stări fiziologice ale scroafelor.

3. Perioada puerperală
După expulzarea fetusului (-şilor) şi a anexelor fetale ansamblul modificărilor
morfofiziologice de la nivelul aparatului genital din perioada de gestaţie suferă o regresie fiziologică
pentru a reveni la starea anterioară gestaţiei în vederea reluării ciclului reproductiv. Intervalul de timp
dintre fătare şi involuţia completă a aparatului genital se numeşte perioadă puerperală sau puerperium.
Timpul necesar refacerii este condiţionat de o serie de factori, cei mai importanţi fiind: condiţia fizică
şi de sănătate a mamei; modul cum a decurs parturiţia; condiţiile de mediu (factorii stresanţi, igiena
parturiţiei şi a adăpostului etc); calitatea ajutorului acordat la parturiţie şi calitatea supravegherii
puerperiumului.
Procesele fiziologice mai importante care au loc în puerperium se referă la: involuţia uterină;
eliminarea loşiilor; reluarea activităţii ovariene; dispariţia proceselor infiltrative.
Involuţia uterină este un proces fiziologic prin care aparatul genital, care în gestaţie a suferit
modificări de volum, formă, consistenţă şi de raporturi topografice, revine treptat la forma, poziţia şi
dimensiunile avute înainte de gestaţie. În această perioadă are loc involuţia uterului sub raport
macroscopic şi regenerarea acestuia din punct de vedere microscopic. Involuţia se traduce prin
resorbţia vaselor de neoformaţie, degenerarea celulelor epiteliale, refacerea glandelor uterine, retracţia
şi contracţia fibrelor musculare ale miometrului.
Eliminarea loşiilor: după fătare, în cavitatea uterină există o masă fluidă alcătuită din lichid şi
fragmente anexiale neeliminate, sânge provenit din vasele ombilicale rupte în timpul parturiţiei,
detritusuri celulare provenite în urma proceselor degenerative, mucus secretat de glandele uterine etc.
Această masă fluidă care se elimină continuu la exterior este cunoscută sub numele de loşii.
 Hrănirea şi îngrijirea femelelor în perioada puerperală: evoluţia fiziologică a puerperiumului
este condiţionată de nutriţia şi îngrijirea optimă a femelelor în timpul gestaţiei şi mai ales în partea a
doua a acesteia, de respectarea tehnologiilor din maternitate, de o furajare şi îngrijire în cele mai bune
condiţii a femelelor în perioada puerperală. Aceasta se impune cu atât mai mult cu cât femela se
găseşte în cea mai critică etapă, la hotarul dintre fiziologic şi patologic.
La scroafă, puerperiumul durează 2-8 zile fiind mascat de lactaţie. În prima săptămână după
fătare, are loc o involuţie rapidă a corpilor galbeni de gestaţie. Epiteliul uterin regenerează, procesul
fiind evident la 7 zile şi aproape terminat la 21 de zile. Loşiile au la început o culoare roz-gălbuie
pentru ca, în final, să capete un aspect transparent-mucos. Persistenţa elimin ării loşiilor peste limita de
timp admisibilă atestă o infecţie uterină acută, consecutivă traumatismelor tractusului genital în timpul
parturiţiei.
Lactaţia are o acţiune inhibitoare asupra apariţiei căldurilor, datorită antagonismului dintre
prolactină şi FSH. Când lactaţia durează peste 30 de zile căldurile apar, de regulă, într-un interval
mediu de 6-7 zile după înţărcare. Dacă lactaţia durează sub trei săptămâni, ciclurile se reiau ca după o
lactaţie de 21 de zile. O lactaţie de 21 de zile condiţionează reapariţia căldurilor după 6-7 zile de la
înţărcare, însă intrarea în călduri a scroafelor este neregulată.
Perioada puerperală la scroafă fiind dominată de lactaţ ie, procesele involutive rămân
inaparente şi greu de controlat. Scroafa poate să manifeste estru la 3-4 zile după fătare, dar acesta este
infecund. Scroafele care nu alăptează prezintă estru ovulator în primele 15 zile.
Perturbările endocrine întârzie retracţia uterină şi determină hipotonie şi hipochinezie uterină
urmate de stagnarea loşiilor cu menţinerea deschiderii cervixului creând posibilitatea producerii
infecţiei uterine.
Apariţia căldurilor la scroafă este dependentă şi de temperatura mediului, de acţiunea
factorilor stresanţi şi de folosirea sau nefolosirea vierilor genitostimulatori.

4. Managing Sows In Gestation and parturition

Sow herd management is generally broken into the three phases of a sow's life — gestating a
litter, nursing a litter and not pregnant but getting ready for the next litter.
Central to managing gestation effectively is the proper care and feeding of sows and gilts.
Done well, females will remain productive through numerous parities. Poor management in this
critical stage will result in high sow culling rates and excessive mortalities.
A percentage of sows in any breeding herd will fail. Some will be culled voluntarily for poor
prolificacy or poor disposition. Others will be culled involuntarily — most commonly for reproductive
failure.

The farrowing process

This can range from 3 to 8 hours and piglets are usually delivered every 10 to 20 minutes but
there is a wide variation. Consult the sow and litter card to see if there have been any previous
problems at farrowing. For example if a sow has had high stillbirth rates, monitor her more closely and
take any necessary actions. There is often a gap between the first and second piglet of up to three
quarters of an hour. The majority of pigs are born head first but there are more pigs presented
backwards towards the end of the farrowing period. Immediately prior to the presentation of a pig the
sow lays on her side, often shivering and lifting the upper back leg. This is an important point to take
note of because it may indicate the presence of a stillborn pig. Twitching of the tail is seen just as a pig
is about to be born.
 Delivery of the placenta: this usually takes place over a period of one to four hours and is an
indication that the sow has finished farrowing although some afterbirth will sometimes be passed
during the process of farrowing. Once the sow has completed the farrowing process there are certain
signs that should be observed.
After the placenta has been delivered there will be a slight but sometimes heavy discharge for
the next 3 to 5 days. Provided the udder is normal, the sow is normal and eating well ignore it, it is a
natural post-farrowing process. Occasionally a pathogenic organism enters the uterus causing
inflammation (endometritis). This may cause illness, requiring treatment.
 BIBLIOGRAFIE

1. Nacu G. și Tănase D., 2005. Biologia reproducerii animalelor, vol I și

II. Editura Alfa, Iași.
2. Stan T. și Păsărin B., 2001. Creșterea suinelor. Editura Vasiliana ’98,
Iași.
3. Tănase D., Nacu G. și colab., 2000. Biotehnici și biotehnologii de
reproducție în zootehnie. Editura “Ion Ionescu De La Brad”, Iași.
4. www.thepigsite.com/pighealth/article/220/parturition-farrowing/