Sunteți pe pagina 1din 106

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

FACULTATEA DE ZOOTEHNIE SPECIALIZAREA ZOOTEHNIE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

LEONTE DOINA

MATERIAL DE STUDIU ID

ZOOIGIENĂ

ANUL II, SEMESTRUL II

Iaşi, 2006

Cuprins

Cap.

Conţinutul

Pag.

1

IGIENA AERULUI

3

1.1

Atmosfera

3

1.2

Aerul

5

1.2.1

Compoziţia chimică a aerului şi influenţa acesteia asupra organismului

5

1.2.1

.1

Gazele din aer

5

1.2.1

.2

Pulberile din aer

7

1.1.2.3

Microorganismele din aer

10

1.1.2.4.

Gaze cu acţiune nocivă asupra organismului

11

1.3

Proprietăţile fizice ale aerului şi influenţa acestora asupra organismului

13

1.3.1

Temperatura aerului

14

1.3.1.1

Influenţa temperaturii aerului asupra organismului

16

1.3.1.2

Influenţa temperaturii ridicate asupra animalelor

18

1.3.1.3

Influenţa temperaturii scăzute asupra organismului

19

1.3.2

Umiditatea aerului şi acţiunea sa asupra organismului

20

1.3.3

Mişcarea aerului

22

1.3.4

Presiunea atmosferică

23

1.3.5

Efectul nociv asupra organismului a complexului temperatură, umiditate, curenţi de aer

24

1.3.6

Precipitaţile atmosferice şi acţiunea acestora asupra organismului

25

1.3.7

Radiaţiile solare

28

1.3.7.1

Radiaţiile ultraviolete şi influenţa asupra organismului

29

1.3.7.2

Radiaţiile infraroşii şi acţiunea acestora asupra organismului

31

1.3.7.3

Radiaţiile luminoase şi acţiunea lor asupra organismului

33

1.3.8

Factorii meteorologici complecşi ( vremea şi clima) şi influenţa lor asupra organismului

34

1.3.8. 1

Vremea

35

1.3.8.2

Clima

36

2

IGIENA SOLULUI

40

2.1

Importanţa solului

40

2.2

Compoziţia solului

41

2.3

Structura şi proprietăţile fizice ale solului

44

2.4

Apa din sol

46

2.5

Aerul din sol

47

2.6

Proprietăţile calorice ale solului

48

2.7

Poluarea solului şi influenţa acesteia asupra animalelor

49

3

IGIENA APEI

55

3.1

Importanţa apei pentru organism

55

3.2

Conţinutul organismului în apă

55

3.3

Echilibrul hidric şi reglarea lui

56

3.4

Sursele de apă şi calităţile lor igienice

58

3.4 .1

Apa meteorică

58

3.4.2

Apa subterană

58

3.4.3

Apa de suprafaţă

60

1

3.5

Poluarea apei

63

3.5.1

Metode de apreciere a gradului de poluare a apei

66

3.6

Autoepurarea apelor

68

3.7

Condiţii de potabilitate a pei

71

3.8

Tratarea apei

77

4

IGIENA ADĂPOSTURILOR PENTRU ANIMALE

82

4.1

Rolul adăposturilor în creşterea animalelor

82

4.2

Microclimatul din adăposturi

83

4.2.1

Factorii fizici de microclimat

84

4.2.2

Factorii chimici de microclimat

89

4.2.3

Factorii biologici de microclimat

93

5

MĂSURI DE BIOSECURITATE PENTRU ANIMALE

97

5.1

Decontaminarea

97

5.2

Dezinsecţia

100

5.3

Deratizarea

103

 

Bibliografie

105

2

I. IGIENA AERULUI

1.1. ATMOSFERA Învelişul de aer care înconjoară Pământul este cunoscut sub numele de atmosferă. Atmosfera este alcătuită din aer, amestec mecanic de gaze cu vapori de apă, cristale de gheaţă, praf şi impurităţi. Existenţa vieţii pe pământ este condiţionată de prezenţa aerului, care prin compoziţia sa chimică, prin caracterele fizice şi procesele meteorologice din atmosferă influenţează viaţa şi sănătatea plantelor, animalelor şi oamenilor. În cadrul atmosferei se disting 5 straturi principale: troposfera, stratosfera, mezosfera, termosfera, şi exosfera. TROPOSFERA este cel mai jos strat al atmosferei, ce reprezintă cca 2/3 din masa acesteia şi care vine în contact direct cu suprafaţa Pământului. Înălţimea acestui strat variază în funcţie de latitudine şi anotimp: la Ecuator este de cca 18 km, la poli de cca 6 km, iar în zona temperată de cca 11 km. Până la înălţimea de 5 km se găsesc cca 90 % din vaporii de apă, ca şi impurităţile de natură vegetală şi minerală. În acest strat se desfăşoară principalele fenomene meteorologice (formarea norilor, căderea precipitaţiilor, fenomene de turbulenţă), temperatura aerului scăzând cu câte 6,5 °C pe verticală, la fiecare km. Limita superioară a troposferei –tropopauza –cu o grosime de 1-2 km marchează limita altitudinală a biogenosferei – zona ce permite existenţa vieţii. STRATOSFERA este stratul dispus deasupra troposferei pe o înălţime de cca 35 km. Temperatura se menţine constantă, la aproximativ – 56,5 °C, datorită stratului de ozon, ce absoarbe cea mai mare parte a radiaţiilor

3

ultraviolete ale Soarelui. Viteza ridicată cu care se deplasează masele de aer determină o turbulenţă mare. Norii din stratosferă sunt formaţi doar din cristale de gheaţă. MEZOSFERA se întinde de la stratopauză (limita superioară a stratosferei) până la 80-100 km înălţime. Caracteristic mezosferei este fenomenul de invewrsiune termică. Până la altitudinea de 50-55 km, temperatura creşte odată cu înălţimea, în timp ce în ultimul strat al mezosferei, valorile termice scad până la –75°C şi – 95°C. Densitatea aerului în acest strat atmosferic este mai redusă de 1000 ori comparativ cu nivelul mării. Mezosfera se caracterizează printr-o mare conductibilitate electrică. Stratul de ozon existent între altitudinea de 40 şi 50 km (ozonosfera) are capacitatea de a absorbi radiaţiile solare cu lungimi mici de undă (sub 2900 angstromi), ce au acţiune distructivă asupra materiei vii. TERMOSFERA este delimitată de mezosferă prin mezopauză, întinzându-se până la înălţimea de 1000-1200 km. Datorită absorbţiei radiaţiilor solare cu lungime de undă mică, temperatura aerului creşte puternic odată cu înălţimea, de la – 80°C până la peste 2000°C. Între 200 şi 500 km se găsesc două straturi puternic ionizate (ionosfera); rarefierea aerului determină viteze mari de deplasare a moleculelor care, sub influenţa radiaţiei cosmice se ionizează. În ionosferă câmpul magnetic prezintă oscilaţii puternice, aici producându-se aurorele polare. Este cunoscut rolul ionosferei în propagarea undelor radio. EXOSFERA este dispusă până la cca 3000 km, nivel la care gazele uşoare din atmosferă pătrund în spaţiul cosmic. Densitatea exosferei este deosebit de scăzută, fiind apropiată de cea a materiei interastrale.

4

În literatura de specialitate este întâlnită şi următoarea împărţire pe verticală a atmosferei:

- atmosfera inferioară – care se află între sol şi limita de formare

a norilor; aici este locul unde au loc cele mai multe fenomene meteorologice. - atmosfera liberă (superioară) – care este situată deasupra limitei de formare a norilor.

1.2. AERUL

1.2.1 Compoziţia chimică a aerului şi influenţa acesteia

asupra organismului

Aerul este un amestec de gaze – unele prezente în cantităţi şi proporţii constante, altele apărând periodic sau întâmplător. Pe lângă aceste gaze, în aer se întâlnesc şi o serie de pulberi organice şi anorganice. În amestecul de gaze din aer, ponderea cea mai mare o reprezintă azotul (78- 79 %), oxigenul (20-21 %) şi bioxidul de carbon (0,03 – 0,04 %), gazele rare (xenon, neon, krypton, radon, taron) însumând doar 0,01 %.

1.2.1.1 Gazele din aer Azotul este un gaz inert care, în general este impropriu pentru întreţinerea vieţii. În atmosferă are proprietatea de a “dilua” oxigenul pur, anulându-I în acest mod acţiunea nocivă. Inhalarea azotului în cantităţi ridicate are efect sedativ al sistemului respirator, iar sub presiune produce fenomene nervoase (amnezii, halucinaţii). Oxigenul reprezintă elementul indispensabil vieţii. Între

consumul oxigenului de către om şi animale ca şi prin procesele oxidative din natură şi eliberarea de oxigen prin asimilaţia clorofiliană

a plantelor există un echilibru, astfel că, în atmosferă, variaţiile cantitative ale O 2 nu depăşesc 0,5 %.

5

Consumul de oxigen este determinat de specie, categorie, stare fiziologică, producţie, nivelul energetic al raţiei. Consumul de oxigen este mai mare pentru raţiile de hrană cu nivel proteic ridicat, comparativ cu raţiile bogate în glucide. Reducerea cantităţii de oxigen cu câteva procente nu are ca efect apariţia imediată a unor tulburări grave.

O scădere a concentraţiei de oxigen din aer până la 15-16 %

determină apariţia dispneei (respiraţie greoaie), iar între 16-20 % provoacă tulburări accentuate, până la pierderea cunoştinţei. Într-o atmosferă cu o concentraţie în oxigen de 11-12 % viaţa este posibilă, în timp ce sub 7 % se produce moartea prin asfixie. Astfel de fenomene apar însă accidental: în cazul transportului animalelor în vagoane supraaglomerate şi închise ermetic, înghesuirea în saivane slab ventilate a oilor tunse şi îmbăiate sau introducerea

puilor de o zi în adăposturi fără a se asigura confortul termic (ceea ce determină aglomerarea puilor în colţuri şi moartea acestora prin asfixie).

În cazurile menţionate, mortalităţile survin ca urmare a asocierii

scăderii cantităţii de oxigen cu alţi factori dăunători organismului (creştera temperaturii şi umidităţii aerului, a concentraţiei de bioxid de carbon, apariţia unor gaze nocive). Bioxidul de carbon este un gaz incolor, inodor, cu o greutate specifică mai mare faţă de cea a aerului.Concentraţia în care bioxidul

de carbon se găseşte în atmosferă nu afectează starea de sănătate a oamenilor şi animalelor. În organism, bioxidul de carbon are funcţia de regulator al respiraţiei (fiind denumit şi hormon respirator), fiind utilizat în amestec de 3-5 % în oxigenoterapie, în urma excitării centrului respirator. Ridicarea concentraţiei de bioxidul de carbon din aer până la 2% determină creşterea amplitudinii respiratorii şi dispnee, la 4-7 % se

6

produce tahicardia, agitaţia, mărirea tensiunii arteriale, polipnee, stare de apatie, iar la peste 8-10 % apar fenomene asemănătoare celor de narcoză, pierderea cunoştinţei şi moarte.

În practică apar destul de rar concentraţii ridicate de bioxidul de

carbon. Concentraţiile uşor crescute de bioxidul de carbon pe o perioadă mai mare de timp determină reducerea proceselor de oxidare din organism (hipotermie, scăderea apetitului, a nivelului producţiei şi masei corporale) precum şi creşterea acidităţii tisulare şi dismenarizarea scheletului (la vaci cu producţii ridicate de lapte), producerea de ouă fără coajă. Ozonul este o stare alotropică a oxigenului ce se formează în

urma descărcărilor electrice sau sub acţiunea radiaţiilor cosmice, ultraviolete prin ataşarea atomilor la moleculele de oxigen. Acest gaz este instabil, eliberând oxigenul atomic, care are efect bactericid, bacteriostatic şi sterilizant, datorită acţiunii sale oxidante. Ozonul este tolerat de către om în cantităţi până la 0,001 mg/l aer pe perioade scurte. Creşterea cantităţii de ozon peste 0,018 mg/l aer determină iritarea mucoaselor respiratorii, apariţia de pneumonii, iar la cantităţi de peste 50 mg/l aer survine moartea. Gazele rare din aer au fost mai puţin studiate, acţiunea lor biologică nefiind complet cunoscută.

O serie de cercetări au evidenţiat că heliul împiedică apariţia

malformaţiilor congenitale, iar xenonul are acţiune anestezică.

1.2.1.2 Pulberile din aer Pe lângă componentele gazoase permanente sau temporare, în aer se găsesc şi o serie de particule de diferite dimensiuni şi origini, cunoscute sub denumirea de praf atmosferic.

7

Cele mai ridicate cantităţi de pulberi din aer se întâlnesc în apropierea centrelor urbane industrializate, în timpul sezonului cald şi

în timpul precipitaţiilor.pulberile din aer se pot clasifica în funcţie de origine şi în funcţie de dimensiuni. După natura şi originea lor, se pot întâlni:

- pulberi anorganice (de cărbune, calcar, grafit,fier, cupru,,

siliciu, cuartz), care reprezintă cca 70 % din totalul pulberilor;

- pulberi organice (bacterii, spori, granule de polen, amidon,

fibre vegetale), ce constituie cca 30 % din totalul pulberilor. În funcţie de dimensiuni, pulberile se clasifică în:

- praful propriu-zis – cu particule ce au diametrul mai mare de

10 µ, ce sedimentează în aerul lipsit de curenţi, cu viteză uniform

accelerată;

- norul sau ceaţa, format din aerosoli ce au dimensiuni între 10 şi 0,1 µ şi care sedimentează cu viteză uniformă;

- fumul, ce cuprinde aerosoli de 0,0,001 µ.

Aerosolii din praf şi nor nu au capacitatea de a difuza în aer, în timp ce aerosolii din fum au putere ridicată de difuzie şi nu sedimentează. Acţiunea pulberilor din aer asupra organismului diferă în funcţie de natura, cantitatea şi compoziţia lor chimică, de locul de acţiune şi de receptivitatea organismului. Cele mai puternice efecte nocive sunt ale poluanţilor ajunşi în organism pe cale respiratorie, datorită absorbţiei rapide şi a lipsei unei acţiuni de detoxifiere, ca de exemplu în cazul ficatului pentru substanţele toxice absorbite pe cale digestivă. În funcţie de modul în care afectează organismul, acţiunea poluanţilor poate fi: iritantă, toxică, infectantă (sau infestantă), imunologică, alergică şi chiar cancerigenă.

8

Unele pulberi reprezintă agenţi etiologici pentru unele boli cu evoluţie clinică şi modificări anatomopatologice specifice. Denumirea generică a bolilor produse de pulberi este de conioze (dermatoconioze, oftalmoconioze, enteroconioze, pneumoconioze). Cele mai frecvente conioze întâlnite la oameni şi la animale sunt:

silicoza (datorată pulberilor de bioxid de siliciu), berilioza, antracoza (produse de pulberile de cărbune), sideroza (datorată pulberilor de fier) şi azbestoza (produsă de pulberile de azbest). La animale, pulberile pot determina îmbolnăviri la nivelul diferitelor regiuni, ţesuturi sau organe. La nivelul pielii, pulberile depuse provoacă reacţii inflamatorii (acnee, piodermite) şi influenţează negativ termoreglarea. Pulberile caustice (var, sodă) pot provoca ulceraţii, crevase, în special în zonele cu piele mai fină (zonele ano-genitale, axile, pliul iei).

La nivelul ochilor pulberile pot provoca iritaţii, inflamaţii şi chiar leziunea mucoasei conjunctivale(conjunctivite), a corneei (cheratite) şi cristalinului (cataracta). Pulberile caustice se dizolvă uşor în lichidul lacrimal, putând provoca de asemeni iritaţii puternice, arsuri şi cheratite. La nivelul aparatului digestiv pulberile au acţiune chimică importantă, fie dizolvându-se în lichide organice, fie acumulându-se în diferite ţesuturi şi apoi eliminându-se prin produse. Acţiune toxică deosebită au plumbul şi fluorul, ce afectează atât animalele cât şi oamenii care consumă produsele în care aceste substanţe s-au acumulat (unt, carne). La nivelul aparatului respirator pulberile de praf pot traumatiza mucoasele căilor respiratorii, facilitând astfel acţiunea microorganismelor şi declanşarea diferitelor procese inflamatorii şi infecţioase (rinite, laringite, traheite, bronşite…).

9

Cele mai dăunătoare particule pentru acest aparat sunt cele cu dimensiuni de 0,2 până la 5 µ, care se pot depozita în pulmoni în proporţie de 60-100 %. O parte dintre aceste particule pot fi eliminate de către fagocite; particulele care nu sunt eliminate blochează alveolele pulmonare, formând nodulu fibroşi. Se consideră, în general că pneumopatiile stau la originea unor cazuri de tuberculoză la animale.

1.1.2.3 Microorganismele din aer Aerul nu reprezintă, în sine, un mediu favorabil pentru microorganisme, datorită uscăciunii, radiaţiilor ultraviolete şi absenţei substanţelor nutritive. Particulele de fum,, praf sau vapori de apă înglobează însă microorganisme sub următoarele forme:

picăturile de secreţie, rezultate din tusea, strănutul sau mugetul animalelor, au dimensiuni de 10 până la 1 µ şi pot fi proiectate până la o distanţă de 5 m; “nucleii” de picături, eliminaţi împreună cu picăturile de secreţie, au o stabilitate mai ridicată faţă de acestea şi dimensiuni mult mai reduse; “praful” bacterian, format din particulele de praf pe care sunt absorbite microorganismele şi provine din pulberile rezultate din uscarea secreţiilor patologice, a dejecţiilor, etc. În atmosferă, flora microbiană se găseşte sub forma microorganismelor saprofite şi a germenilor patogeni, provenite de la oameni şi animale bolnave – la 1 m 3 de aer existând între 500 şi 10.000 germeni. Microorganismele din adăposturile pentru animale provin fie direct din atmosferă -eliminate de animale prin expiraţie, fie indirect din secreţii şi excreţii. De asemeni, din nutreţurile contaminate sau

10

alterate ca şi prin diverşi vectori, se pot introduce în adăposturi diferiţi germeni patogeni. Puritatea aerului se apreciază pe baza numărului de microorganisme. Dintre bolile infecţioase datorate agenţilor etiologici transmişi pe calea aerului (boli aerogene) se pot aminti: tuberculoza, morva, gripa, jigodia, pasteurelozele, virozele respiratori. Ca urmare a tratamentelor îndelungate cu antibiotice şi chimioterapice, germenii au dobândit o antibiorezistenţă multiplă. În adăposturile în care bacteriile, virusurile sau miceţii aflaţi în concentraţii ridicate sunt deosebit de patogene, apar aşa-numite afecţiuni de grajd, faţă de care sunt deosebit de sensibile în special animalele tinere sau cele introduse recent în efectiv. Pentru prevenirea îmbolnăvirilor animalelor în marile exploataţii zootehnice, sunt necesare măsuri de impurificare a aerului cu pulberi şi microorganisme, prin crearea de zone de protecţie şi prin utilizarea unor ventilatoare eficiente, amplasate corespunzător.

1.1.2.4. Gaze cu acţiune nocivă asupra organismului Amoniacul (NH 3 ), aflat în stare liberă în aerul de la nivelul solului, în cantitate de 2 mg/100 m 3 aer, nu afectează organismul oamenilor şi animalelor, nefiind sesizabile prin miros. În adăposturile pentru animale, în concentraţii ridicate, amoniacul este sesizabil prin miros, putând avea acţiune iritativă la nivelul mucoaselor (oculară, nazală, faringiană, traheo-bronşică) şi produce lăcrimare abundentă, tuse, strănut şi chiar procese inflamatorii ca şi diferite afecţiuni (conjunctivite pseudomembranoase, perforaţii corneene, catar traheobronşic, edem glotic, edem pulmonar). La concentrate deosebit de ridicate (1-3 mg/l aer) amoniacul trece parţial în sânge şi provoacă excitaţii puternice la nivelul

11

sistemului nervos central, spasme ale glotei, hipertensiune arterială (la om) şi comă, succedată de moarte prin paralizia centrului respirator sau prin apariţia unui edem pulmonar supraacut. Se consideră că nivelul maxim de amoniac admis în adăposturi, de 0,02 mg/l, trebuie redus. Hidrogenul sulfurat (H 2 S) rezultă din descompunerea substanţelor organice care conţin sulf sau în urma unor activităţi de producţie (la fabrici de acid sulfhidric şi acid clorhidric, cauciuc, vâscoză, celofan, sau fabrici de zahăr, hârtie, tăbăcării, instalaţii de decantare şi canalizare…). Asupra organismului omului şi animalelor hidrogenul sulfurat are efect extrem de nociv. În organism H 2 S pătrunde pe cale respiratorie, de unde, odată ajuns în circulaţie este în mare parte oxidat şi apoi eliminat sub formă de sulfaţi şi tiosulfaţi prin urină. Expunerea organismului perioade îndelungate la concentraţii scăzute de hidrogen sulfurat are efect iritativ, apărând senzaţii de uscăciune la nivelul conjunctivei, nasului şi traheei şi totodată jetaj nazal, tuse, dispnee. Concentraţiile scăzute de hidrogen sulfurat dar permanente provoacă intoxicaţie cronică, manifestată prin astenie, ameţeli, anxietate, iritabilitate, inapetenţă, scăderi de producţie şi în greutate; la bovine apare o transpiraţie rece, iar părul îşi pierde luciul. Acţiunea directă a hodrogenului sulfurat provoacă intoxicaţie acută, manifestată preponderent la nivelul sistemului nervos central. La concentrate ce depăşesc 1 mg/l are loc pierderea bruscă a cunoştinţei, hiperpnee urmată de respiraţie convulsivă şi apnee. Poate surveni moarte în câteva minute, dacă nu se intervine prin scoaterea imediată la aer curat, efectuarea respiraţiei articiale. Hidrogenul sulfurat provoacă reducerea numărului de globule roşii şi a cantităţii de hemoglobină şi implicit anemierea organismului. În adăposturile pentru animale sunt permise concentraţii de până la 0,001 mg hidrogen sulfurat /l aer.

12

Oxidul de carbon (CO) este un gaz toxic, rezultat în urma

arderilor incomplete ale carburanţilor şi combustibililor. Pătrunde în

organism pe cale respiratorie, trecând în sânge şi formând

carboxihemoglobina (COHb). Intoxicaţia cu oxid de carbon se

manifestă prin tulburări grave ale vederii, auzului şi percepţiei,

pierderea rapidă a cunoştinţei, comă, cu respiraţie accelerată,

superficială, urmată de moarte. Intoxicaţiile cu oxid de carbon pot

apare în adăposturile încălzite cu gaz metan sau sobe, la care sistemul

de evacuare a noxelor este defectuos. În adăposturile pentru animale

sunt acceptate valori maxime de 0,02 mg oxid de carbon /l aer.

Gaze şi vapori toxici. O serie de gaze şi vapori toxici precum

bioxidul de sulf, tioxidul de sulf, acidul sulfuric, oxizi de azot, clor,

acid clorhidric, formaldehida, fluoruri, acid fluorhidric se pot întâlni în

atmosfera din jurul diferitelor fabrici. Animalele din exploataţiile

aflate în apropierea unor astfel de unităţi, pot pezenta diferite tulburări

şi modificări ale sistemului respirator; acestea debutează cu modificări

funcţionale (hipersecreţie de mucus, paralizia cililor vibratili, spasme

bronşice) şi evoluează până la leziuni inflamatorii (bronşite cronice,

emfizem pulmonar).

Purtate de curenţii de aer, aceste substanţe se depun pe plantele

consumate de animale; după ce ajung în tubul digestiv, cele mai

solubile pătrund în sânge şi acţionează negativ asupra organismului.

1.3 PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE AERULUI ŞI INFLUENŢA ACESTORA ASUPRA ORGANISMULUI

Aerul atmosferic influenţează sănătatea şi performanţele

productive ale animalelor, atât prin compoziţia sa chimică, cât şi prin

însuşirile fizice. Dintre trăsăturile fizice ale aerului cu interes major

pentru pentru sănătatea animalelor amintim: temperatura, umiditatea,

presiunea atmosferică, mişcarea aerului, precipitaţiile, electricitatea,

starea de ionizare a aerului, radiaţia solară şi magnetismul terestru.

13

Aceşti factori acţionează direct sau indirect asupra animalelor, influenţând metabolismul energetic, echilibrul termic dintre organism şi mediul ambiant, având în acelaşi timp şi rol de excitanţi ai funcţiei de termoreglare.

1.3.1 Temperatura aerului Aerul reţine o parte scăzută din radiaţile solare, astfel încât, atmosfera se încălzeşte indirect datorită căldurii pe care Pământul o primeşte de la Soare, o înmagazinează şi ulterior o cedează sub diferite forme. Căldura acumulată de scoarţa terestră se transmite în atmosferă prin: conductibilitate termică moleculară, radiaţie calorică, convecţie, advecţie, turbulenţă şi prin transformările de fază ale apei. Conductibilitatea temică moleculară şi radiaţia calorică influenţează doar încălzirea unui strat subţire de aer din imediata apropiere a solului, deoarece aerul nu este, în general, bun conducător de căldură. Pe cale radiativă, căldura este transmisă straturilor superioare, în mos permanent, atât în timpul zilei cât şi în timpul nopţii. Convecţia este transmiterea căldurii pe verticală. Aerul din imediata apropiere a solului se încălzeşte şi devine mai puţin dens. Devenind mai uşor, se ridică, iar locul său este luat de aerul mai rece şi mai greu. Convecţia realizează cel mai intens schimb caloric vertical, determinând amestecul aerului până în partea superioară a atmosferei. Advecţia este cel mai important mod de încălzire a aerului pe orizontală. Datorită vântului aerul cald se deplasează şe se amestecă apoi cu aerul mai rece, pe care îl încălzeşte. Turbulenţa este o modalitate de propagare a căldurii din atmosferă, cu ajutorul turbulent al maselor de aer, ce au temperaturi diferite. Prin intermediul vânturilor, mişcările turbulente se deplasează

14

în toate sensurile. Condensarea vaporilor de apă favorizează cedarea căldurii din aer într-o măsură deosebit de ridicată (1 g de vapori de apă cedează 600 calorii). În funcţie de intensitatea radiaţiei solare, latitudine geografică, altitudine, nebulozitate se înregistrează variaţii anuale, şi diurne ale temperaturii. Şi latitudinea geografică influenţează temperatura aerului: aceasta creşte spre ecuator şi scade către poli. În funcţie de altitudine, temperatura aerului scade cu 0,5° C la fiecare 100 m până la înălţimea de 5 km şi cu 0,7° C de la 5 la 7 km. În cursul zilei, aerul care este în contact cu solul se încălzeşte şi devine astfel mai uşor; ridicându-se, produce curenţi de convecţie iar locul său este luat de aerul rece aflat în straturile superioare. Acest fenomen are loc până la încetarea radiaţiei solare, când aerul şi solul se răcesc. Când soarele răsare din nou, reâncepe încălzirea solului şi aerului, temperatura aerului variind odată cu temperatura scoarţei terestre. S-a observat că în cursul unei zile, puţin înainte de a răsări soarele se înregistrează temperatura minimă a aerului, după care aceasta creşte (uşor mai încet faţă de temperatura solului), între orele 13 şi 15 înregistrându-se valoarea maximă. Până la apusul soarelui urmează o scădere relativ rapidă a temperaturii aerului, care continuă până la valoarea minimă, ce se înregistrează dimineaţa. Diferenţa dintre maxima şi minima unei zile reprezintă amplitudinea variaţiei diurne. Valoarea amplitudinii variaţiei diurne este influenţată de o serie de factori, printre care: latitudinea geografică, anotimpul, altitudinea, relieful, natura suprafeţei terestre, nebulozitatea. Latitudinea: valoarea amplitudinii diurne este mai ridicată în regiunile intertropicale şi în scădere spre poli. Anotimpul: în timpul verii amplitudinea este ridicată la latidini mijlocii şi superioare şi scăzută în timpul iernii.

15

Altitudinea: amplitudinea variaţiei diurne se reduce pe măsura creşterii altitudinii, datorită faptului că scoarţa terestră are o inluenţă tot mai scăzută, ca urmare a scăderii influenţei scăderii influenţei scoarţei terestre. Relieful: amplitudinea variaţiei diurne este mai ridicată în văi, depresiuni închise (forme de relief concave) faţă de munţi (forme de relief convexe). Natura suprafeţei terestre: amplitudinea variaţiei diurne este mai mare deasupra uscatului decât deasupra apelor. Valoare mai ridicată a amplitudinii se înregistrează la nivelul solurilor nisipoase faţă de vegetaţia bogată. Nebulozitatea: în zilele senine se înregistrează variaţii mai ridicate ale amplitudinii variaţiei diurne comparativ cu zilele noroase.Pe parcursul unui an, valoarea temperaturii aerului se apreciază pe baza mediei lunare. Media lunară a temperaturii este influenţată de asemeni de latitudine, anotimp, altitudine, relief, natura suprafeţei terestre, nebulozitate. În România, media lunară maximă se înregistrează în luna iulie, iar media lunară minimă se înregistrează în luna ianuarie. Amplitudinea anuală a temperaturii creşte de la ecuator spre poli. În diferite locuri (puncte) de pe Glob se înregistrează aceeaşi valoare în acelaşi timp sau inteval de timp. Unindu-se aceste puncte se obţin linii izoterme, care alcătuiesc hărţile cu izoterme. În schimburile de animale se folosesc hărţile cu izoterme (întocmite pentru lunile în care se înregistrează temperatura maximă şi cea minimă) precum şi hărţile izoterme anuale.

1.3.1.1 Influenţa temperaturii aerului asupra organismului Prin acţiunea sa, temperatura aerului influenţează în mod deosebit toate organismele vii (micro şi macroorganisme).

16

Se disting două categorii de animale, în funcţie de modul în care acestea îşi reglează temperatura corporală: animale homeoterme (cu sânge cald) şi animale poichiloterme (cu sânge rece). Animalele homeoterme îşi pot menţine temperatura corporală relativ constantă în condiţii variate de temperatură ale mediului ambiant. Aceasta se poate realiza printr-un mecanism morfofiziologic numit sistem de termoreglare, aflat sub controlul sistemului nervos şi endocrin. Prin termogeneză, animalele se pot adapta la temperaturi scăzute atat pe cale chimică (prin intensificarea proceselor oxidative în ţesuturile cu potenţial termogenerator) cât şi pe cale fizică (prin creşterea activităţii musculaturii striate). Animalele pot face faţă temperaturilor ridicate prin termoliză, cu ajutorul unor mijloace compensatorii (evaporarea apei, iradiere, conducţie, convecţie) din ficat, creier, intestin, cord, muşchi scheletici. În reglarea temperaturii corporale un rol inportant îl are şi comportamentul animalelor. De exemplu, în cazul temperaturii ridicate a aerului, aniamlele se îndepărtează unele de altele, îşi extind extremităţile, se retrag la umbră, se “scaldă” în pământul mai rece (găinile) sau în apă şi noroi (porcii) iar în cazul temperaturii scăzute ale ambientului purceii şi puii de găină se adună putându-se încălzi unul pe celălalt. Prin sistemul propriu de termoreglare, animalele îşi pot menţine constantă temperatura corpului până la o anumită valoare maximă valoare minimă a temperaturii mediului ambiant (punct critic superior) sau minimă a temperaturii mediului ambiant (punct critic inferior) . Capacitatea de termoreglare a organismului poate fi depăşită atât în situaţia în care temperatura aerului ajunge sub punctul critic inferior – caz în care animalul moare prin hipotermie, deoarece capacitatea sa de termoreglare este depăşită – cât şi atunci când temperatura aerului este mai mare faţă de punctul critic superior – caz în care animalul moare prin hipertermie.

17

Intervalul între cele două puncte critice (superior şi inferior) se numeşte zona de acomodare a homeotermiei, in care organismele îşi menţin temperatura corpului constantă pe baza sistemului de termoreglare. În interiorul acesteia se găseşte zona de neutralitate termică, în care homeotermia este menţinută prin solicitarea extrem de redusă a sistemului de termoreglare. În cadrul zonei de neutralitate termică se află o zonă deosebit de restrânsă, zona confortului termic, care, asociată cu asigurarea tuturor condiţiilor de mediu, permite animalelor să-şi exprime la maxim capacitatea productivă. Zona de neutralitate termică este specifică fiecărei specii şi este determinată de o serie de factori precum vârsta, sexul, starea de sănătate. Se consideră că zona de neutralitate termică este de 13-14°C la oaie, 16-25 °C la găină, 20-28 °C la capră, 25 °C la câine, 27-28°C la iepure, 12-24 °C la om (Man, 1986).

1.3.1.2 Influenţa temperaturii ridicate asupra animalelor Expunerea animalelor la temperaturi ridicateare influenţă negativă asupra organismului: creşte temperatura corporală şi cutanată, se intensifică respiraţia pulmonară şi schimbul de oxigen, au loc modificări ale metabolismului hidro-mineral şi ale concentraţiei hemoglobinei din sânge. Senzaţia de sete se intensifică iar apetitul scade, în acelaşi timp reducându-se şi producţia la toate speciile. În timpul verii, când sunt temperaturi deosebit de ridicate, sau în cazul transportului animalelor în vehicule foarte aglomerate sau slab ventilate, ca şi în suprapopularea adăposturilor prin nerespectarea recomandărilor tehnologice privind densitatea animalelor pe metru pătrat, se creează condiţii pentru apariţia şocului caloric, datorită lipsei curenţilor de aer şi a creşterii umidităţii. Rezistenţa animalelor la şocul caloric este diferită, cele mai predispuse fiind păsările, ovinele şi

18

porcinele, iar cele mai puţin sensibile fiind cabalinele. Spre exemplu, temperatura corporală maximă care determină moartea prin hipertermie a puilor şi găinilor este de 47,6° C (Man, C., 1972). Temperatura ridicată a aerului asociată cu umiditate excesivă creează condiţii optime pentru dezvoltarea germenilor patogeni. Creşterea temperaturii aerului în lipsa umidităţii influenţează negativ dezvoltarea vegetaţiei şi are consecinţe directe asupra creşterii animalelor. Pentru evitarea efectului dăunător al temperaturii ridicate trebuie luate o serie de măsuri preventive: asigurarea unei bune ventilaţii în adăposturi şi mijloace de transport, construirea pe păşuni de şoproane deschise şi umbrare, asigurarea animalelor cu apă proaspătă şi suficientă; animalele nu se vor folosi la muncă şi se va administra un tratament pentru stresul termic – la puii de găină cu vitamina C sau bicarbonat de sodiu, iar la porcine cu vitamina B1 şi vitamina C.

1.3.1.3 Influenţa temperaturii scăzute asupra organismului În cazul scăderii uşoare a temperaturii sub zona de confort termic are loc intensificarea metabolismului, creşterea poftei de mâncare, îmbunătăţirea conversiei hranei şi implicit creşterea producţiei. Scăderea temperaturii mult sub limita inferioară a zonei de confort termic determină scăderea rezistenţei organismului la infecţii, apariţia de tulburări vasculare (în cazul aerului rece şi uscat) şi defecţiuni ale aparatului respirator (când atmosfera este rece şi umedă). Faţă de temperaturile scăzute cea mai ridicată sensibilitate o prezintă tineretul sugar, animalele slabe, în convalescenţă, iar cea mare rezistenţă se înregistrează la ovine. În cazul în care expunerea animalelor la frig se prelungeşte, scade rezistenţa generală a organismului, creşte consumul de hrană, iar producţia scade. Temperatura scăzută determină hipotermia şi în final

19

moartea animalelor. La puii de găină moartea survine la temperatura corporală de 17,1-25,6° C. Prevenirea efectelor negative ale temperaturii scăzute se poate face prin întreţinerea animalelor în adăposturi bine etanşeizate, utilizarea de instalaţii de încălzire a aerului, administrarea de nutreţuri cu nivel glucidic ridicat. De asemeni, trebuie evitate mişcările bruşte de temperatură, care scad capacitatea de rezistenţă a corpului şi favorizează evoluţia anumitor boli (bronhopneumonii, pasteureloza…). La toate speciile de animale temperatura este factorul de microclimat care are cea mai mare influenţă asupra sănătăţii şi producţiei.

1.3.2 Umiditatea aerului şi acţiunea sa asupra organismului Umiditatea aerului este determinată de încărcătura de vapori pe care-i conţine la un moment dat.Vaporii de apă se formează prin transpiraţia plantelor, animalelor şi omului precum şi din evaporarea apei râurilor, lacurilor, mărilor şi oceanelor şi a apei din sol. Umiditatea aerului se exprimă prin diferite mărimi higrometrice:

Umiditatea absolută- este cantitatea de vapori existentă într-un m 3 de aer la un moment dat (g/m 3 );

Umiditatea maximă – reprezintă cantitatea maximă de vapori de apă (tensiunea vaporilor de apă) dintr-un m3 de aer, la o anumită temperatură, fără producerea condensului; este denumită şi punct de saturaţie deoarece surplusul de vapori se condensează sub formă de ceaţă, rouă, nori.

Umiditatea specifică – este cantiatea de vapori de apă dintr-un kg de aer la un moment dat (g/kg).

Umiditatea relativă - exprimă gradul de saturaţie al aerului în vapori de apă, calculându-se prin raportul procentual dintre Umiditatea absolută şi Umiditatea maximă.

20

Deficitul de saturaţie – reprezintă diferenţa dintre Umiditatea maximă şi Umiditatea absolută.

Punctul de rouă – este temperatura la care aerul atmosferic atinge starea de saturaţie ca urmare a scăderii temperaturi la presiune constantă. Pentru aprecierea microclimatului din adăposturile de animale este utilizată Umiditatea relativă, deoarece aceasta exprimă adevărata stare higrometrică a aerului. Asupra animalelor umiditatea nu are acţiune deosebită ca factor fizic de sine-stătător, ci ca parte dintr-un complex de factori fizici. Există o anumită corelaţie între temperatura şi umiditatea aerului, factorii care influenţează temperatura (altitudine, latitudine, vegetaţie), acţionând şi asupra umidităţii. Acţiune directă asupra sănătăţii animalelor au precipitaţiile atmosferice. Efect pozitiv au ploile calde de vară, care curăţă pielea de impurităţi, deschid porii şi activează circulaţia periferică, iar efect negativ au ploile reci de primăvară şi toamnă, animalele fiind predispuse la boli “a frigore”. În urma ploilor abundente solul se îmbibă cu apă, iar cornul copitelor şi ongloanelor se macerează, determinând apariţia necrobacilozei. Acţiunea indirectă a precipitaţiilor poate avea, de asemeni, asupra animalelor efect favorabil (ploaia având rolul de a purifica aerul) sau efect dăunător (excesul de precipitaţii determinând negativ recoltarea şi conservarea furajelor- cu implicaţii asupra sănătăţii şi creşterii animalelor). Umiditatea scăzută asociată cu temperatura ridicată determină deshidratarea organismului, creştera senzaţiei de sete, scăderea apetitului, reducerea capacităţii imuno-biologice a mucoaselor şi tegumentului datorită uscării acestora. Umiditatea ridicată asociată cu temperatura ridicată favorizează apariţia şocului termic, termoliza fiind foarte dificilă, iar umiditatea ridicată asociată cu temparatura scăzută sporeşte incidenţa bolilor microbiene şi virotice.

21

În adăposturile pentru animale umiditatea excesivă este foarte dăunătoare, determinând scăderea producţiei, incidenţa crescută a afecţiunilor respiratorii şi chiar mortalitatea. La nivelul Globului, animalele s-au adaptat la climatul specific zonelor în care trăiesc: în zonele uscate au în general osatură şi greutate scăzută, iar în zonele umede sunt mai robuste, având scheletul mai bine dezvoltat şi greutatea corporală ridicată.

1.3.3 Mişcarea aerului Datorită căldurii primită de la pământ, masele de aer se află într-o mişcare permanentă, ca urmare a schimbărilor de temperatură şi densităţii în diferite zone de pe Glob. Prin deplasarea aerului pe verticală se produc curenţii aerieni ascendenţi şi descendenţi (de convecţie), iar prin mişcarea aerului în direcţie orizontală se formează vânturile. În clădiri (adăposturi pentru animale, locuinţe umane) ca urmare a diferenţei de temperatură şi presiune dintre interior şi exterior au loc mişcări ale aerului, cunoscute sub numele de curenţi de aer. Asupra organismului mişcarea aerului poate avea acţiune directă şi indirectă. Pe timp călduros, acţionând direct asupra organismului, vântul favorizează funcţia de termoreglare prin creşterea radiaţiei căldurii corporale şi facilitarea evaporării transpiraţiei. Curenţii de aer sub 0,3 m/sec. şi vânturile slabe au efect favorabil asupra organismului, atenuând influenţa negativă a temperaturii şi umidităţii crescute. În condiţii de temperatură scăzută şi umiditate crescută în anotimpul rece, ca urmare a mişcărilor de aer organismul pierede importante cantităţi de energie calorică, fiind predispus la boli “a frigore”. Acţiunea indirectă a vânturilor are asupra animalelor atât efect pozitiv, prin omogenizarea componentelor aerului, curăţarea aerului de gaze şi pulberi toxice, îmbunătăţirea ventilaţiei naturale a

22

adăposturilor, cât şi efect negativ deoarece diseminează microorganismele, usucă solul şi distruge vegetaţia. În adăposturile pentru animale, asocirea curenţilor de aer cu temperatură şi umiditate ridicată are efect pozitiv asupra organismului, facilitând îndepărtarea surplusului de căldură, iar prezenţa curenţilor de aer în condiţii de temperatură scăzută şi umiditatet ridicată atenuează efectul negativ al acestora. Pentru atenuarea efectelor negative ale mişcărilor de aer este necesară amplasarea corectă a adăposturilor, în funcţie de direcţia dominantă a vânturilor şi plantarea de copaci ca şi perdele de protecţie.

1.3.4 Presiunea atmosferică Forţa cu care aerul apasă asupra scoarţei terestre şi a obiectelor şi vieţuitoerelor de pe Glob, reprezintă presiune a atmosferică. Unitatea de măsură a presiunii atmosferice este reprezentată de coloana de aer care apasă asupra unei suprafeţe de 1 cm 2 la nivelul mării, la latitudinea de 45° şi la temperatura de 0° C, situaţie în care presiunea este echivalentă cu o coloană de mercur cu înălţimea de 760 mm/cm 2 cu greutatea de 1,o33 kg. Valoarea unui mm coloană de mercur este denumită torr. Pentru presiune se utilizează ca unitate de măsură şi milibarul. Coloana de mercur de 760 torr echivalează cu 1013,25 milibari (mb). Asupra corpului unui animal de talie mare se exercită o presiune de aproximativ 60.000 kg – valoare normală, care nu este dăunătoare organismului, deoarece este exercitată din toate direcţiile asupra părţii externe a corpului şi a cavităţilor interne şi organelor care comunică direct cu exteriorul (sinusurile frontale, maxilare şi sfenoidale, căile respiratorii, timpanul, tractusul digestiv). Variaţiile zilnice ale presiunii atmosferice nu au influenţă asupra oxigenării sângelui şi a proceselor respiratorii decât în conexiune cu alţi factori meteorologici

23

(temperatură, precipitaţii, vânturi puternice). Dăunătoare pentru

organism sunt variaţiile mari de presiune. De exemplu, scăderile mari

de presiune produc tulburări ca urmare a reducerii cantităţii de oxigen

din aer. Variaţiile presiunii atmosferice sunt determinate de altitudine,

latitudine, compoziţia, temperatura şi densitatea aerului, anotimp ş.a şi

pot fi periodice (diurnă, anuală) sau neperiodice (interdiurnă, tendinţă

barică). În ţara noastră variaţia diurnă prezintă două minime (la

răsăritul soarelui şi la orele 14-16) şi două maxime (la orele 9-10 şi la

ora 22).În cursul unui an minima variaţiei diurne se înregistrează în

timpul verii, iar maxima în timpul iernii. Altitudinea are cea mai

importanţă influenţă asupra presiunii atmosferice, aceasta scăzând cu

1 mmHg la fiecare 11 m înălţime. Prin unirea punctelor de pe Glob

care au aceeaşi presiune se întocmesc hărţi izobarice pe baza cărora se

analizează distribuţia presiunii pe suprafeţe mari.

La altitudini mari, datorită scădrii tensiunii parţiale a oxigenului se

produc tulburări ca urmare a anoxemiei şi anoxiei (rău de munte, rău de

aer). Pentru a proteja animalele contra căderilor bruşte de presiune se

recomană deplasarea turmelor spre păşunile montane sau dinspre

acestea, doar cu staţionări pe parcursul drumului, în vederea adaptării

organismului la noile condiţii. Deoarece în adăposturi, în condiţii de

presiune scăzută există pericolul ca gazele nocive din canalizare să

vicieze aerul, este necesar ca toate instalaţiile de canalizare pentru

scurgerea şi colectara lichidelor să fie prevăzute cu sifoane hidraulice.

1.3.5 Efectul nociv asupra organismului a complexului temperatură, umiditate, curenţi de aer

Schimbul de căldură dintre organism şi mediul ambiant sunt

influenţate de asocierea sub diverse forme a temperaturii, umidităţii şi

curenţilor de aer. Asocierea temperaturii ridicate şi a curenţilor de aer

cu viteză scăzută favorizează apariţia şocului caloric, neputându-se

24

produce evaporarea apei şi reducându-se cedarea căldurii prin

convecţie. Creşterea vitezei curenţilor de aer în condiţii de

temperatură şi umiditate ridicată facilitează într-o oarecare măsură

termoreglarea. Complexul temperatură ridicată, miditate scăzută,

curenţi de aer mari acţionează favorabil asupra organismului pe timp

călduros, favorizând termoreglarea.

Lipsa curenţilor de aer în condiţii de temperatură ridicată şi

umiditate scăzută are ca efect deshidtratarea organismului, sete,

reducerea apetitului, scăderea producţiei. Condiţiile de temperatură

scăzută, umiditate ridicată şi curenţi de aer cu viteze mari sunt

nefavorabile termoreglării, pierderile rapide de căldură facilitând apariţia

hipotermiei (la pui, viţei), a bolilor “a frigore” (la animalele adulte)

precum şi creşterea virulenţei germenilor patogeni. Asocierea

temperaturii, umidităţii şi curenţilor de aer cu valori scăzute este

favorabilă pentru animalele adulte, la care se întăreşte capacitatea de

adaptare a organismului, se intensifică metabolismul, creşte consumul de

hrană şi implicit producţia. Dacă temperatura nu are valori foarte

scăzute, animalele tinere se adaptează relativ uşor. Cunoscând acţiunea

asociată a temperaturii, umidităţii şi curenţilor de aer, în exploataţiile

zootehnice se pot lua măsurile corespunzătoare pentru corectarea

efectului negativ al unui factor, prin asocierea acestuia cu altul. De

exemplu, în timp ce vara se recomandă umezirea artificială a aerului şi

creşterea vitezei curenţilor de aer pentru asigurarea răcoririi aerului, iarna

se caută soluţii pentru scăderea umidităţii şi a vitezei curenţilor de aer.

1.3.6 Precipitaţile atmosferice şi acţiunea acestora asupra organismului

Ca urmare a scăderii temperaturii aerului până la punctul de

rouă apar fenomenele de condensare -la temperaturi ale aerului de

peste 10°C- şi de sublimare – la temperaturi mai mici de 0°C.

25

Unele produse de condensare şi de sublimare se menţin în atmosferă un anumit timp (ceaţa, norii), altele, prin cădere liberă din nori ajung la suprafaţa solului sub formă de precipitaţii atmosferice (ploaia, zăpada), iar altele se formează pe suprafaţa solului, precum roua (când temperatura la care se ajunge la punctul de rouă este pozitivă), bruma chiciura, poleiul (când temperatura la care se ajunge la punctul de rouă are valori negative). Ceaţa este alcătuită din particule foarte fine (5-20 µ) şi se formează foarte aproape de pământ. Particulele de ceaţă plutesc în aer şi sunt purtate de curenţii de aer în diferite zone. Norii sunt formaţi din particule foarte fine cu dimensiuni cuprinse între 2,5-10 µ, aflate în suspensie deasupra scoarţei terestre. Norii sunt formaţi din picături de apă - atunci când temperatura aerului depăşeşte 0°C, din picături de apă şi cristale de gheaţă – când aerul are temperatura cupărinsă între 0 şi 30°C şi numai din cristale de gheaţă la temperatura de –40°C până la –50°C. Gradul de acoperire a cerului reprezintă nebulozitatea, care poate fi apreciată vizual şi exprimată în grade de la 0 (pentru absenţa norilor de pe cer) până la 10 (pentru cerul acoperit complet cu nori). Nebulozitatea prezintă o variaţie diurnă şi una anuală. În cursul zilei se înregistrează două maxime: una dimineaţa şi cealaltă după-amiaza. În cursul nebulozitatea variază în funcţie de latitudine, la latitudine medie având un minim vara şi un maxim iarna. Forma sub care ajung precipitaţiile la suprafaţa solului este determinată de temperatura de la baza norului şi de temperatura dintre baza norului şi suprafaţa scoarţei terestre. Criteriile după care se pot clasifica precipitaţiile atmosferice

sunt:

- geneza şi forma sub care ajung la suprafaţa pământului- în această categorie distingându-se ploaia, zăpada, lapoviţa (amestec

26

format din picături de apă şi cristale de gheaţă, care marchează începutul şi sfârşitul anotimpului rece), burniţa (picături foarte fine care provin din masele de aer cald de origine maritimă), măzărichea (cristale de gheaţă mici şi rotunde care cad în anotimpul rece), grindina (particule de gheaţă de forme şi mărimi diferite, care cad vara); - intensitatea lor – remarcându-se precipitaţii continue şi sub formă de averse. În cursul zilei valorile maxime de precipitaţii se înregistrează după amiaza, iar valorile minime – noaptea, iar în cursul anului se înregistrează </