CUPRINS

Introducere

CAPITOLUL I: Specificul digestiei și valorificării hranei la taurine

1.1 Particularități anatomo-fiziologice ale tubului digestiv la taurine

1.2 Aspecte specifice de metabolism a substanțelor nutritive

CAPITOLUL II: Probleme speciale de nutriție la taurine

2.1

2.2

Concuzii

Bibliografie
 Introducere

Creșterea animimalelor în condiții de intensivizare a producțiilor presupune între altele

și o reconsiderare a metodelor tradiționale de hrănire.

În unitățile zootehnice specializate, mai ales în cele de tip industrial, animalalele sunt
lipsite de contactul direct cu factorii de mediu natural, iar tratamentele impuse de fluxurile
tehnologice pot cauza dereglări ale echilibrului fiziologic, manifestate clinic prin fenomenul
de stres sau, mai grav, prin bolile de carență. Pentru prevenirea acestor tulburări este necesară
menținerea unui echilibru nutritiv, printr-o hrană cu valoare completă, adică cu rații care să
conțină toate substanțele nutritive, în cantități și relații capabile să satisfacă în intregime
cerințele fiziologice ale animalelor.

Criteriul principal de apreciere a alimentației constă în reacția de răspuns a animalelor,

manifestată prin eficacitatea fiziologică și economică a hranei.

Realizarea unei producții maxime cu un înalt grad de conversie al hranei este

determinată, în principal, de doi factori: potențialul genetic al animalelor și cantitatea și
calitatea hranei.

La rumegătoare, hrana reprezintă factorul determinant al punerii în valoare a întregului

potențial productiv. Progresele realizate până în prezent asigură informațiile științifice
referitoare la valoarea nutritivă a nutrețurilor, la cerințele de energie sau nutrienți cu rol
plastic sau biostimulator, precum și la sortimentele de nutrețuri care sunt adecvate
tehnologiilor de hrănire.

În practică însă, asigurarea cantitativă și calitativă a hranei nu concordă întotdeauna cu

cerințele nutriționale ale animalelor datorită unor factori, uneori obiectivi, dar de cele mai
multe ori subiectivi. Realizarea unei alimentații corespunzătoare care să ducă la rentabilizarea
producției animaliere impune cunoașterea rolului biologic, a cerințelor și a surselor cantitative
și calitative de asigurare a nutrienților energetici, proteici, vitaminici sau minerali ca și
complexitatea interrelațiilor dintre aceștia și organismul animal.

În cazul vacilor de lapte, productivitatea ține de: genetică, alimentație și management.

Trebuie remarcat că, costul alimentației pentru întreținere raportat la litrul de lapte produs
antrenează o creștere aparentă a randamentului alimentar. Astfel, la o producție de 18 l/zi,
57% din aportul nutritiv total este utilizat pentru producție, iar 36 l/zi devine disponibil pentru
producție, 73% din aportul nutritiv total. Tot în acest sens se apreciază că prețul de cost al
alimentației pentru realizarea unui litru de lapte reprezintă în medie 53-55% din prețul de cost
al acestuia.

Apotrul
aport de întreținere aport pentru producția de lapte
nutrienților
UNL pentru
întreținere și
producție

73%
70%
66%
63%
57%

Nivelul producției
kg lapte/zi
18 22 27 32 36

Figura 1. Eficiența aportului nutritiv la vacile de lapte în greutate medie de 550 kg și

producție între 18 – 36 kg lapte pe zi

(Sursa: Stoica I. și Stoica L., 2001)

Alimentația echilibrată reprezintă principalul mijloc de prevenire a bolilor de carență

care pot provoca pagube importante prin scurtarea duratei vieții productive a animalelor, cât și
prin costul medicației. O alimentație corectă sporește rezistența animalelor la acțiunea unor
factori nocivi și la intemperii.

S-a demonstrat influiența pozitivă sau negativă a alimentației asupra fecundității,

prolificității, vitalității produșilor de fătare, precum și a intensității de creștere și dezvoltării
corporale a animalelor.

În procesul de ameliorare, fără o alimentație corespunzătoare, lucrările de selecție, de

creare de linii, tipuri și rase noi nu-și poate atinge scopul.
 Realizarea producțiilor planificate se face numai în cazul asigurării unei hrane
corespinzătoare cantitativ și calitativ. Animalele nu-și pot manifesta potențialul productiv
decât în urma unei hrăniri echilibrate.

Nutriția și alimentația animalelor este o știință biologică și are ca metode de cercetare,

metoda experimentală și metoda statistică. În cadrul acestei științe se studiază:

- Compoziția chimică și valoarea nutritivă a nutrețurilor;

- Cunoașterea resurselor furajere și caracteristicile nutritive ale acestora;
- Tehnologiile de preparare și conservare a nutrețurilor;
- Cunoașterea certințelor de substanțe nutritive animale, diferențiat pe specii,
categorii de vârstă, stare fiziologică sau formă de producție;
- Principiile privind hrănirea rațională a animalelor (Stoica I. și Stoica L., 2001).
CAPITOLUL I: SPECIFICUL DIGESTIEI ȘI VALORIFICĂRII HRANEI
LA TAURINE

1.1 Particularități anatomo-fiziologice ale tubului digestiv la taurine

Tractusul gastrointestinal al mamiferelor este compus din: gură (și glande anexă),
esofag, stomac, intestin subțire și intestin gros (inclusiv cecumul la unele specii). În legătură
strânsă cu tractusul gastro-intestinal, respectiv cu digestia și absorbția, sunt ficatul ( care
secretă bila) și pancreasul (care secretă enzimele pancreatice).

Particularitățile anatomo-fiziologice ale taurinelor determină diferențierea proceselor

digestive comparativ cu alte specii de animale:

STOMACUL

- într-un timp scurt și după o sumară mesticație sunt ingerate cantități mari de furaje care se
depozitează într-un compartiment special al stomacului (rumen) după care sunt readuse în
gură, remasticate și redegluțite;

- stomac contituit din patru compartimente: rumen, rețea, foios și cheag, are o capacitate de
250 - 300 litri, reprezentând 70 – 75% din volumul total al tubului digestiv (fig. 1.1, fig. 1.2)
(Pop I. și Halga P., 2006).

Rumenul:
- reprezintă aproximativ 70% din volumul total al tubului digestiv cu o capacitate de 120 –
200 litri;
- pereții rumenului sunt formați dintr-o tunică musculară care asigură mărunțirea continuă a
furajelor și o mucoasă bogat vascularizată, care face posibilă absorbția la nivel ruminal.
Mucoasa prezintă numeroase papile care măresc suprafața de contact cu furajele. Mucoasa
rumenului este lipsită de glande și de țesut limfoid.
 Rețeaua:
- este cel mai mic compartiment al stomacului având o capacitate de 7 – 12 litri;
- pereții interiori prezintă numeroase alveole asemănătoare fagurilor de albine, care măresc
suprafața de contact cu furajul;
- nu posedă glande digestive;
- este în general locul unde se opresc corpurile străine în special cele metalice ingerate
accidental, care pătrund în pereții rețelei și pot să atingă inimaprovocând moartea prin
pericardită;
- rețeaua joacă un rol de tăiere, nelasând să treacă spre foios decât particulele sufcient
mărunțite.
Foiosul:
- este mai voluminos decât rețeaua, reprezentând aproximativ 7% din volumul gastric total;
- pereții săi interiori au numeroase lamele mucoase, asemănătoare foilor de cărți, de unde și
numele său. Lamelele sunt dispuse paralel în sensul de pasaj al fracțiunilor de furaje,
constitund un fel de filtru care nu permite trecerea decât a furajelor bine mărunțite;
- nu posedă glande digestive.
Cheagul:
- este stomacul propriu-zis al taurinelor, care secretă sucurile digestive având o mucoasă
pepsică comparabilă cu a altor mamifere;
- este singurul compartiment care posedă glande digestive și constituie aproximativ 8% din
volumul gastric total;
- mucoasa internă prezintă numeroase pliuri, acoperite cu un mucus abundent foarte acid,
dispuse sub forma unor valve care se opun refluxului furajelor;
- absorbția apei și a substanțelor minerale la acest nivel este intensă.
 Figura 1.1 Topografia stomacului la taurine
sursa: http://schoolbag.info

Figura 1.2 Apectul intern al celor patru compartimente gastrice la taurine

sursa: http://vettechnerd.tumblr.com
INTESTINUL SUBȚIRE:
- este un tub foarte flexuos și aproape uniform calibrat formet din trei segmente inegale
diferențiate morfologic și funcțional în duoden, jejun și ileon.
INTESTINUL GROS:
- cu 11% din volumul total are trei segmente succesive: cecul, colonul și rectul care deși au o
morfologie distinctă se caracterizează prin unitate funcțională (Drinceanu D. și colab., 2003).

Dintre aspectele caracteristice ale digestiei la taurine sunt:

Ingestia:
- reglarea ingestiei de hrană se face prin mecanisme fizice și chimice (gastrice, glicostatice,
termostatice etc.) care reprezintă modalități de reglare energetică a consumului voluntar. De
aici și importanța raportului dintre energie și substanțele nutritive din rație pentru a se
satisface cerințele energetice și materiale ale animalelor, fără însă a se depăși capacitatea de
adaptare a acestora.
Consumul de hrană poate fi influiențat de numeroși factori, care pot dependenți de
animal (rasă, vârstă, stare fiziologică etc.) și dependenți de furaj (structura rației, conținutul
nutritiv al rației, conservarea și prepararea furajelor etc.).
Durata ingestiei este de 8 – 9 ore pe zi, perioadele de consum al furajelor
alternând cu cele de rumegare.
Rumegarea:
- este un fenomen ciclic cu o durată medie de un minut prin care se asigură: readucerea
bolului alimentar în gură, deglutiția lichidelor, eructația gazelor și o remărunțire și redeglutiție
a furajelor. Durata de rumegare este de 7 – 9 ore pe zi.
- în procesul de rumegare un rol esențial îl are rețeaua care asigură motricitatea
compartimentelor gastrice, face selecția particulelor, lăsându-le să treacă doar pe cele
suficient mărunțite.
Digestia în rumen și în rețea:
- hrana ajunsă în rumen este diluată în apa de băut și saliva secretată;
- saliva are și un rol esențial în tamponarea pH-ului ruminal, prin bicarbonații de sodiu și
potasiu pe care îi conține;
- remasticația determină reducerea dimensiunilor particulelor furajere și creșterea suprafeței
de contact cu microorganismele ruminale;
- temperatura mediului ruminal este constantă iar conținutul în oxigen redus;
- fermentațiile ruminale se bazează pe activitatea diferitelor specii de bacterii și de protozoare;
- bacteriile sunt responsabile de cea mai mare parte a degradărilor suferite de furaje în rumen,
fiind clasificate în general după natura substanței pe care o atacă sau după produsele pe care le
formează;
- importanță deosebită o au bacteriile celulozoidice, în schimb pentru a avea o activitate
maximă au nevoie de surse de azot, în special de aminoacizi;
- bacteriile sunt furnizoare de vitamine din complexul B, pe care unele specii le pot sintetiza;
- protozoarele își asigură energia din glucidele ușor fermentescibile, apoi din ingerarea și
digerarea grăuncioarelor de amidon, și în mică măsură din țesuturile celulozice;
- necesarul de azot pentru protozoare se asigură din surse vegetale și din bacteriile ingerate,
eliberând o parte din azotul ingerat sub formă de aminoacizi;
- structura rațiilor administrate determină realizarea unei anumite populații microbiene, stare
de echilibru fragil, care poate fi modificată chiar și prin repartizarea rației într-un număr
diferit de tainuri.
Schimbarea structurii rațiilor, a modului de administrare a acestora, poate determina
modificarea structurii populațiilor microbiene. Acest fapt impune instituirea unei perioade de
tranziție de la un tip de alimentație la altul, durata acestei perioade de acomodare fiind
dependentă de nivelul modificărilor practicate.
Metabolizarea ruminală
a) glucidele:
- gucidele simple mono și diglucidele sunt utilizate rapid și în totalitate de
micoorganismele din rumen;
- amidonul este degradat de bacteriile amilolitice, însă viteza de degradare depinde de
natura furajului, de tratamentele tehnologice aplicate precum și de cantitatea existentă și de
activitatea populației microbiene, fiind necesară o perioadă de adaptare și un aport suficient
de substanțe azotate;
- celuloza brută, în rumen celuloza este degradată de microsimbionții ruminali,
respectiv de enzimele secretate de aceștia, care pot hidroliza și țesuturile lignificate.
b) substanțele azotate:
- suferă o degradare mai mult sau mai puțin rapidă, cu producere de amoniac;
- degradarea este foarte rapidă pentru substanțele azotate neproteice;
- degrabilitatea proteinei din furaje este foarte diferită fapt ce justifică în cazul unor
surse proteice, protecția proteinei împotriva activității microbiene de utilizare a proteinei
propriu-zise ca sursă de azot amoniacal.
c) lipidele:
-populațiile microbiene hidrolizează trigliceridele și hidrogenează dublele legături ale
acizilor grași nesaturați. De asemenea transformă glicerolul și galactoza în acizi grași volatili;
- acizii grași cu lanțuri lungi nu sunt absorbiți în rumen.
d) substanțele minerale:
- concentrația minerală la nivelul rumenului depinde de aportul furajer și de cantitatea
absorbită prin mucoasa ruminală;
- aportul insuficient în unele macro și microelemente poate determina reducerea
activității microsimbionților din rumen.
Produsele finale ale metabolismului ruminal
Datorită activității microbiene asupra furajelor rezultă acizi grași volatili (acidul acetic,
acidul propionic, acidul butiric, acidul izobutiric, acidul metilbutiric, acidul valerianic și
acidul izovalerianic) și gaze (dioxid de carbon, metan, hidrogen, hidrogenul sulfurat și
oxigenul).
Digestia în foios
Substanțele nutritive și lichidele trec în foios în urma contracțiilor rețelei în timpul
ingestiei. Particulele cu mărimi suficient de mici sunt supuse unei spălări continue de către
lichidele care trec prin foios, precum și acțiunii lamelelor foiosului.
Digestia în stomacul propriu-zis (cheag)
Conținutul digestiv ajuns în cheag este diluat și acidulat de către secreția continuă și
abundentă de acid clorhidric și pepsină.
Pepsina din sucul gastric declanșează începerea digestiei proteinelor microbiene, se
continuă absorbția acizilor grași volatili neabsorbiți în foios.
Digestia în intestinul subțire
Digestia în intestinul subțire se realizează ca și la monogastrice sub acțiunea enzimelor
pancreatice și ale mucoasei intestinale, dar apar și enzim specifice digestiei acizilor nucleici
microbieni.
Digestia în intestinul gros
Secreția enzimatică în intestinul gros lipsește. Flora existentă supune resturile rezultate
din digestia în intestinul subțire unor procese fermentative asemănătoare celor din rumen cu
producere de acizi grași volatili, dar în cantități reduse (Drinceanu D. și colab., 2003).

1.2 Aspecte specifice de metabolism a substanțelor nutritive

http://schoolbag.info/biology/living/209.html
http://vettechnerd.tumblr.com/post/116752596144/seeingpractice-sections-of-the-
different