Importanta

Zootehnia prin definiţie este o ramură economică superioară din punct de

vedere calitativ şi cu un grad mai înalt de rentabilitate decât agricultura.
Beneficiile zootehniei sunt aduse de o calitate si valoare biologică ridicată a
materiilor prime şi a produselor, utilizările intensive şi complete a activelor de
producţie (carne, lapte, ouă, blană, piele), permanenţa şi constanţa producţiei (nu
sunt culturi sezoniere), asigurând totodată şi o continuitate în utilizarea şi
remunerarea forţei de muncă implicate.
Cu atât mai mult, creşterea iepurilor este mai productivă decât alte
sectoare zootehnice datorită faptului că femelele nu au doar anumite perioade
din an de fertilitate şi perioada de gestaţie este extrem de scurtă, iar numărul de
pui la o fătare este dintre cele mai mari înregistrate. În funcţie de direcţia de
orientare a fermei de iepuri de casă (iepuri de companie, iepuri pentru carne,
iepuri pentru omologarea unor noi rase etc), posibilităţile economice sunt mai
vaste ori mai restrânse. În funcţie de tipul de creştere practicat (extensivă, semi-
intensivă, intensivă ori foarte intensivă) rezultatele sunt mai mari ori mai reduse
cantitativ.
Iepurii sunt mici fabrici de carne si blanita ce folosesc furajele existente în
orice gospodarie, oricat de saraca ar fi: furaje verzi, fânuri si sfecla pe timp de
iarna si putine boabe. Avantajul cresterii iepurilor il reprezinta si inmultirea
rapida, gestatia durând doar 30-31 de zile. De asemenea, iepurii pot fi crescuti
cel mai bine in încaperi cu mai multe niveluri, numarul nivelurilor putand sa
ajunga pana la 3 si chiar 4 etaje, facandu-se astfel economie de spatiu.
Creşterea de iepuri este o afacere în care amortizările se observă extrem
de repede, ferma (în condiţii optime) aducând profit din al doilea an de
funcţionare. Facilităţile curente pentru noii agenţi economici în exploatarea
agricolă constituie un avantaj formidabil, iar corecta lor explorare şi utilizare
uşurează povara financiară iniţială, contribuind şi la etapele post-producţiei prin
instituţiile, organismele şi organizaţiile care stau în prezent la dispoziţia
fermierilor. Se pot obţine finanţări parţial ori integral nerambursabile, se pot
atrage fonduri europene, iar ulterior se poate apela la diverse structuri pentru
orientarea şi protejarea afacerii şi a produselor obţinute.
Momentul înfiinţării unor crescătorii complexe de iepuri de casă este mai
mult decât oportun, piaţa este foarte permisivă în acest sens şi concurenţa
limitată la culturi semi-intensive. Ne putem inspira din iniţiativele tinerilor din
Republica Moldova, unde această ramură zootehnică este în plină dezvoltare,
potenţialul economic şi avantajele fiind corect anticipate. Motivaţiile sunt uneori
de ordin personal (pasiuni şi admiraţii ale diverselor specii) iar alteori de ordin
pecuniar sau avangardist (sesizarea necesităţii cărnii şi preparatelor din carne pe
piaţa internă, gradul înalt de rentabilitate al afacerii, ambiţia de a pune la punct
un sistem ecologic funcţional şi eficient, dorinţa de a introduce noi specii de
iepuri domesticiţi în teritoriu etc.), iar rezultatele întotdeauna încurajatoare.
Achiziţionarea de animale pentru bazele fermei nu este costisitoare,
spaţiul necesar nu este foarte vast, cuştile se pot fabrica inclusiv manual, furajele
şi nutreţul sunt la îndemnână şi nu au preţuri ridicate (unele plante se pot cultiva
chiar de către fermier pe terenul propriu, asigurând un circuit complet şi
ecologic), iar forţa de muncă nu implică un mare număr de angajaţi (de cele mai
multe ori o persoană sau două acoperă necesarul unei ferme de dimensiune
medie). Conform asociaţiei Compassion in World Farming (organizaţie
caritabilă britanică) în cadrul Uniunii Europene sunt crescuţi 326 milioane de
iepuri de casă / an (pentru carne şi blană), respectiv mai mult decât totalul de
porcine şi bovine de carne la un loc.
În termeni statistici, marile progrese şi chiar salturi în producţia de carne
de iepure s-au constatat în jurul anului 1990. Prezentăm mai jos o situaţie
concretă preluată din arhivele Organizaţiei pentru Hrană şi Agricultură a
Naţiunilor Unite:
 Producţia globală a avut o creştere de la aproximativ 120 000 tone în 1975
până la aproape 300 000 tone în 1990.
După cum se observă, România nu impresionează printr-o cantitate
extraordinară, însă era cotată printre primii 22 producători majori ai lumii, nu
doar ai Europei. Interesant este că la acea dată România nu efectua importuri,
din contră, exporta echivalentul a 1 000 000 tone / an. Printre importatorii de
bază a produselor din carne de iepure exportate de ţara noastră se numărau Italia
(consumatorul 1 mondial) şi Franţa.

Taxonomia speciei
Iepurii sunt mamifere încadrate în ordinul rozătoarelor şi în subordinul
Lagomorpha (denumire alternativă Duplicidentata). Particularitatea acestor
mamifere (vertebrate, homeoterme, nasc pui vii pe care îi şi alăptează şi au
corpul acoperit cu păr) este dentiţia aparte, adaptată pentru ros rădăcini, fructe şi
grăunţe, care prezintă două perechi de incisivi pe maxilarul superior. Incisivii
mari, laţi şi prelungi care au reprezentat trăsătura de bază pentru foarte multe
personaje din desene animate (spre exemplu, Bugs Bunny) dunt dublaţi de o a
doua pereche de incisivi, mai mici şi poziţionaţi în spatele lor astfel încât la o
privire exterioară nu se observă.
Prin popularitatea câştigată în urma asocierii cu Sfintele Sarbători Pascale,
chiar şi copiii pot identifica trăsăturile marcante ale iepurilor: urechi şi ochi
mari, incisivi lungi, membrele posterioare mai lungi decât membrele anterioare,
buza superioară despicată central,coada scurtă şi pufoasă, bot lat şi gheare pe
care nu le foloseşte. Toate aceste elemente fizionomico-biologice plasează
iepurii în familia Leporidelor.
Este arhicunoscut faptul că sunt extrem de multe rase de iepuri, însă este
mai puţin cunoscut numărul speciilor. De multe ori apare confuzia între specie şi
rasă. Conform DEX, specia este categoria sistematică fundamentală, inferioară
genului şi superioară subspeciei, rasei, genului şi formei.
Cea mai bine aclimatizată şi mai răspândită specie este Lepus Cuniculus,
pentru că a fost prima domesticită de călugării francezi – iepurele de vizuină
este cel care devenit domesticit, cel pe care îl cunoaştem ca imagine-simbol a
iepurelui propriu-zis. Lepus Cuniculus Domesticus sau Oryctolagus
Cuniculus este specia pe care o numim iepure de casă. În urma domesticirii1 nu
şi-a pierdut din caracteristici, însă a dezvoltat o mai mare sensibilitate la boli
cauzate de îngrijirea deficitară şi de condiţiile insalubre în care cunicultura se
realiza anterior (cuşti prea mici, spaţii metalice care răneau animalele, gruparea
prea multor exemplare într-o singură cuşcă, indiferenţa la rata mortalităţii de
20% in anii 1980, lipsa de aerisire corectă şi de igienizare/dezinfectare a
cuştilor).
Totodată, se pare că au devenit şi mai fertili decât erau în mediul şi
condiţiile iniţiale. Interesant de constatat este faptul că iepurele sălbatic de câmp
(Lepus Cuniculus) este mult mai răspândit în natură decât iepurele sălbatic de
pădure (Lepus Europeus) şi cu toate acestea nu el a fost cel domesticit de către
populaţie. Diferenţele între specii sunt majore:

În cadrul speciei domesticite, rasele se clasifică pe două axe: dimensiune

şi lungimea părului. În funcţie de dimensiune se disting trei grupe: rase mari,
medii şi mici. Criteriul lungimii părului creează o separare simplistă: rase cu păr
scurt şi rase cu păr lung. În total există peste 100 de rase.
Principalele rase de iepuri de casa
Rase mari de iepuri de casa (+5 kg)
Denumirea sugestivă de rase mari nu este una capcană. Iepurii încadraţi la
rasele mari sunt cei mai mari ca dimensiuni şi greutate, chiar uriaşe prin
comparaţie cu restul. În general termenii "mare", "gigant" sau "uriaş" apare în
însăşi denumirea rasei. Acestea sunt aşa-zisele rase de carne şi mixte (carne +
blană).
Rase medii/ mijlocii de iepuri de casa (3,5-5 kg)
Rase mici de iepuri de casa (2-3 kg; rasele pitice- sub 2 kg)

Multe dintre rasele mici au şi sub-rasele pitice, care sunt decorative,

crescute pentru expoziţii şi pentru a fi vândute ca animale de companie.
Respectiv, vom întâlni şi Teddy pitic, Rex pitic (maxim 2 kg), Olandez pitic,
Fluture pitic (2-3 kg), Chinchilla pitic (2,75 kg), Berbec pitic (1,4 – 2 kg),
Hermelin pitic, Cap de leu pitic, Angora pitic ş.a.m.d.
Este importantă documentarea asupra raselor alese deoarece specificitatea
lor, profilul biologic şi detaliile distinctive vor decide modul lor de îngrijire şi
echipamentul necesar. Respectiv, organizarea cuştilor (dimensiuni, materiale
recomandate, gruparea familiilor), dar şi exploatarea, valorificarea etc. În funcţie
de dimensiunile pe care iepurii de casă le pot atinge la maturitate cuştile trebuie
să fie mai mici ori mai mari, mai bine aerisite, pe un nivel ori două, iar în funcţie
de proprietăţile blănii trebuie alese materialele – pentru a proteja se vor alege
pereţi din lemn / placaj şi nu grilaje metalice – şi numărul de iepuri care vor fi
ţinuţi într-o unitate astfel încât să nu se rănească între ei şi blana să nu se
distrugă în timp. Pe baza informaţiilor despre numărul de pui fătaţi în medie pe
an se pot estima cantităţile livrate abatoarelor, laboratoarelor ori magazinelor de
animale. Compelxitatea datelor conduce la o mai bună planificare a costurilor şi
cheltuielilor de întreţinere – tipul de nutreţ recomandat, frecvenţa meselor dar şi
la posibilitatea de adaptare a locaţiei de la început pentru a evita o rată a
mortalităţii ridicate (rasele mai sensibile la frig nu vor fi ţinute în permanenţă
sub cerul liber etc.). Dacă se doreşte axarea pe iepuri ca animale de companie ori
pentru participarea la concursuri sau înfiinţarea de asociaţii şi cluburi de profil,
este util să cunoaştem detalii despre părinţii exemplarelor achiziţionate –
campioni, premii, distincţii obţinute, linie genealogică etc.
Nu doar în acest sens este util să fiţi informaţi cu privire la detaliile rasei,
ci şi pentru a putea recunoaşte dacă iepurii pe care doriţi să-i achiziţionaţi sunt
rasă pură şi fără deviaţii de la standard. Nu este indicat să pornim de la premisa
că putem fi înşelaţi, dar este esenţial să putem confirma ori infirma ceea ce ni se
ofertă drept certitudini şi să putem pune întrebările corecte furnizorilor.
Totodată, trebuie să puteţi aprecia corect momentul oportun sacrificării ori
prelevării blăniţelor – vârsta şi greutatea să fie cele corecte, lungimea firului de
păr etc. Trebuie să pueţi decide asupra exemplarelor care vor fi păstrate pentru
înmulţire – dar şi câţi ani - şi care sunt cele mai potrivite pentru montă. (În
general se consideră că un mascul este alocat pentru maxim 9 sau 10 femele.)
Nici un amănunt nu este supreflu, nu negljaţi nici un aspect, chiar dacă în
primă instanţă vă apare de prisos. Informaţia înseamnă putere, după cum bine
spuneau şi antecesorii noştri.

Întreţinerea iepurilor
Spaţiul este printre primele preocupări pentru oricine, în orice context. Şi
pentru crescătoria de iepuri, alegerea terenului este vitală. În primul rând, este
preferabil să nu alegeţi o zonă din imediata apropiere a unor alte ferme de
animale (se evită transmiterea de boli şi stresarea iepurilor de casă), unde se
poate asigura furnizarea de apă potabilă şi electricitate şi unde să nu ajungă
sunete puternice ori deranjante (iepurii sunt animale sensibile, sperioase care nu
reacţionează bine la zgomote ori la prezenţa foarte multor factori de perturbare).
Deoarece în general iepurii sunt ţinuţi în aer liber este bine ca regiunea
cuştilor să fie la adăpost de vânturi puternice, de zăpadă ori ploi care ar atinge
direct animalele. Este recomandat să existe şi o zonă – numită zonă de carantină
în continuare – care să reprezinte unitatea veterinară, unde se îngrijesc şi se
supraveghează eventualele animale care suferă de boli ori care necesită atenţie
specială. Este bine ca în apropierea fermei să existe un cabinet veterinar la care
să se poată apela în situaţii de urgenţă ori pentru consultări în sensul îngrijirii. O
opţiune pertinentă este încheierea unui contract de servicii care să presupună
vizite regulate pentru a verifica starea de sănătate a iepurilor din crescătorie.
Legea este extrem de permisivă în acest sens deoarece cunicultura nu este
încă în vizorul concret al instituţiilor intrenaţionale – nu există norme exact şi
indicaţii de înaltă precizie, doar menţiuni vagi şi laxe. Deşi acest lucru poate
apărea drept un mare avantaj, este bine-venită prevederea – legislaţie se poate
modifica în orice moment şi câteva măsuri de siguranţă de la bun început nu pot
decât să se dovedească utile. Respectiv, vă recomandăm să nu vă limitaţi la
minimul posibil, ci să procedaţi cât mai complex şi mai atent pentru a preveni
eventualele neplăceri ulterioare.
Eroii principali. Nu este uşor să alegi primele exemplare cu ajutorul
cărora se vor pune bazele unei crescătorii. Iată ce trebuie avut în vedere: starea
sănătăţii şi calităţile. Se porneşte de regulă cu o serie de adulţi care se pot
înmulţi şi nu cu pui. Nu este indicată achiziţionarea unui iepure cu vârsta sub 5-
8 luni (în funcţie de rasă) deoarece nu se poate stabili cu exactitate condiţia
biologică şi parametri. (Sunt cazuri în care se achiziţionează pui de la 10-12
săptămâni, dar atunci este omisă certitudinea unui "produs de calitate".)
Semnalmentele pentru un iepure de casă sănătos şi vivace sunt următoarele3:
ochi vioi, ageri, privirea curioasă, mişcările agile, greutate mare în concordanţă
cu graficul aferent varietăţii (pentru fiecare rasă există anumite greutăţi
ideale/corecte în funcţie de vârstă), corpul lung şi cu aspect sănătos, blana
îngrijită şi curată, muşchii bine dezvoltaţi, osatura robustă şi viguroasă. Numărul
de femele şi masculi pe care îl veţi achiziţiona în prima etapă trebuie să ia în
considerare şi o rată a mortalităţii (la noile familii) de 7-15%. Numărul de
femele şi masculi se hotărăşte în funcţie de tipul de cunicultură vizată. Spre
exemplu, pentru un tip de cunicultură semi-intensivă, se pot selecta din start un
număr de 100 femele şi 15 masculi, iar pentru proiecte mai modeste şi
cunicultură extensivă se poate porni cu 10 femele şi 1-2 masculi. Pentru o fermă
de proporţii cu cunicultră foarte intensivă se poate începe cu un număr de 500
femele si 55-60 masculi. Se vor estima 6-7 fătări pe an, inclusiv în decursul
primului an, femelele fiind apte pentru montă imediat după fătare, dar un
interval de minim 2 săptămâni fiind indicat între fătare şi montă. Idealul este să
nu se epuizeze rapid femelele astfel încât să nu fie afectată nici calitatea şi nici
gena transmisă.
În momentul aducerii iepurilor, trebuie ca ferma să fie dotată cu toate
echipamentele, să fie perfect funcţională. Respectiv, numărul de cuşti trebuie să
fie adecvat, nu să se intervină ulterior aducerii iepurilor pentru a construi noi
cuşti. Erorile din neglijenţă trebuie eradicate.

Ferma în aer liber. Iepuri în libertate.

Dacă terenul alocat permite acest lucru, creşterea iepurilor de casă sub
cerul deschis este forma de bază a cuniculturii. Iepurii se hrănesc cu iarba pe
care şi trăiesc, îngrădiţi de garduri speciale. Iarna li se administrează furaje
vegetariene. Apa este distribuită în zone uşor accesibile, din vase adecvate şi
menţinută curată şi proaspătă. Pentru verificări, selecţie în vederea sacrificării
ori pentru recoltarea blănii, iepurii de casă astfel crescuţi sunt prinşi cu ajutorul
capcanelor (cu mâncare). Suprafaţa considerată adecvată pentru acest timp de
crescătorie se va calcula la scara de 1 ha după următoarea analogie1:
20 femele + 3-4 masculi – intervale cu masă verde redusă
60 femele + 8-9 masculi – păşune bogată, hrănitoare
Acest tip de cunicultură nu este însă cel mai practic deoarece gestionarea
devine dificilă, uneori chiar problematică. Totodată, unele rase de iepuri de casă
sunt mai sensibile la condiţiile mutarea iepurilor care nu rezistă bine la
temperaturile scăzute – a se vedea noile schimbări climatice, căludra excesivă
din timpul sezonului cald şi frigul profund din timpul iernii. Iepurilor de casă nu
le priesc extremele, având în vedere zecile de ani de captivitate şi diminuarea
rezistenţei generale şi a instinctelor fireşti.
Este dificil de controlat procesul de înmulţire, care nu se mai realizează
planificat ori cu masculul şi femela alese de către proprietar. În timp, genele pot
fi modificate şi exemplarele rezultate să nu mai corespundă standar-delor.
Un alt risc este expunerea animalelor la prădători (păsări răpitoare, pisici,
câini, lupi etc.) atâta timp cât spaţiul nu poate fi surpavegheat în permanenţă şi
nici nu se pot monta senzori perfect
eficienţi (senzori de mişcare, de detectare a animalelor de mari dimensiuni –
doar de sol, nu şi pentru pericolele care apar din înaltul cerului).
Se montează din loc în loc adăposturi la nivelul solului, conţinând paie
(pentru un plus de căldură) care vor fi folosite pe perioada iernii, locuri unde
iepurii să se poată retrage şi ascunde în cazul vreunei sperieturi dar şi unde
femelele vor da naştere puilor şi îi vor ţine cel mai probabil până la înţărcare.
Cunicultura în libertate completă este aplicată în crescătoriile extensive
ori în afacerile de familie de tip gospodăresc, în care sunt implicate numere
reduse de familii de iepuri. Pentru o fermă de succes cu activitate îndelungată nu
o recomandăm.

Cunicultura în semi-libertate
Calea de mijloc să fie într-adevăr cea mai bună? În cazul cuniculturii, da!
În situaţia fermelor medii şi mici (nu industriale sau de mare anvergură). Semi-
libertatea înseamnă cuşti şi padocuri în aer liber – habitatul natural în cea mai
mare măsură, dar şi posibilitatea de a monitoriza eficient crescătoria.
Costurile cu amenajările sunt mult reduse deoarece nu se fac cheltuieli
pentru construirea unor clădiri suplimentare în care să fie introduse cuştile, ci se
amplasează doar boxele pe terenul disponibil, cu o înălţare de la sol de minim 15
cm spre a evita acumularea umezelii şi periclitarea sănătăţii iepurilor de casă.
 Cuştile sprijinite pe piloni/suport suficient de înalt şi echilibrat încât să
nu ajungă umezeala solului şi paraziţii (căpuşe etc.) la animale se pot etaja pe 3
nivele. Uneori chiar 4, dar este contra-indicat. Este bine să existe cuşti mici şi
cuşti mari, organizate individual pentru iepurii reproducători şi de grup pentru
tineret(puii înţărcaţi).

Cunicultura astfel practicată este ideală pentru rasele de iepuri de casă

mixte, crescute atât pentru carne cât şi pentru blană. Şi aceasta pentru că se
beneficiază de condiţiile meteo naturale, nu de lumină artificială, nu de sisteme
de încălzire ori răcire, nu se face abuz de electricitate şi aparatură, iar acest lucru
asigură o dezvoltare excelentă.

Există anumite fenomene meteo care nu sunt pe placul acestor simpatice

mamifere, fapt pentru care anumite aspecte vor necesita măsuri specifice. Iepurii
nu reacţionează bine la curenţii de aer (cuştile trebuie poziţionate şi orientate în
asemenea mod încât să nu ajungă vântul la iepuri), la zăpadă (acoperişurile se
fac înclinate şi cu streaşină) şi la căldura solară directă (streaşina acoperişului
astfel încât să asigure umbra). E bine să nu se audă sunete deranjante1, este
imperios necesar ca toţi membrii crescătoriei să se simtă permanent în deplină
siguranţă deoarece iepurii sub presiune puternică2 au puseuri de adrenalină, care
după câte se pare, în cele mai grave cazuri, conduc la porniri canibalice3 –
femelele ajung să-şi mănânce puii. În scopul asigurării condiţiilor climatice
corecte trebuie urmărită menţinerea unei temperaturi minime de 5°C chiar şi în
timpul sezonului rece. În cazul în care această temperatură nu poate fi asigurată
în extreior va trebuii intervenit, vor trebui transferaţi iepurii de casă într-un
adăpost special amenajat, cu temperatură controlată.

Cunicultura în captivitate

În sistemele industriale crescătoriile sunt de tip foarte intensiv, ceea ce

înseamnă că iepurii sunt instalaţi în hale, încăperi special amenajate, în cuşti
supraetajate astfel încât manipularea animalelor să se facă facil, totul să fie la
îndemână şi uşor de controlat şi de modificat.

Cele mai apreciate sunt cuştile mobile cu podele mobile, respectiv cu

tăviţe pentru dejecţii care se extrag cu uşurinţă şi se dezinfectează periodic astfel
încât iepurii să nu fie expuşi la riscuri de boală, infecţii etc. Cuştile mobile sunt
simplu de mutat, de repoziţionat şi de manevrat. Sistemele de hrănire şi adăpare
sunt semi-automate de cele mai multe ori, iar acest fapt asigură eficienţă. Se
impun însă alt gen de măsuri de precauţie (generator de curent ca sursă de
energie de rezervă, verificări regulate ale instalaţiilor şi echipamentelor etc.).

Această practică de creştere în captivitate este indicată pentru producţie

de carne; mai puţin pentru rasele exclusiv de blană, fiindcă spaţiul de mişcare şi
condiţiile ridgide de trai nu garantează o speranţă mare de viaţă şi nici o stare
foarte optimistă pentru iepurii de casă. În momentul în care cineva priveşte într-
o sală aparţinând unei atari crescătorii, senzaţia va fi de înghesuială, de natură
forţată în chingi de metal. – De obicei cuştile sunt confecţionate din metal şi
plasă de sârmă.

Toate echipamentele din hale trebuie folosite cu grijă astfel încât

animalele să nu se sperie. Iepuraşul fricos din poveştile proverbiale nu este doar
un mit. Iepurii sunt foarte sperioşi, foarte sensibili la orice îi ia prin surprindere
şi încep să alerge prin cuşti sau să se înghesuie unii în alţii1.

De obicei această variantă de cunicultură presupune creşterea unui

număr mare de iepuri, cu o pornire iniţială cu minim 500 de exemplare, în săli
cu iluminare artificială, cuşti suprapuse, acoperişuri înclinate, adăpători anti-
picurare şi îngrijitori mai mulţi.

Adăposturile

Calitatea adăposturilor în care iepurii de casă îşi vor duce traiul este
desigur vitală. Cuştile pot fi fabricate din lemn ori din metal sau din materiale
combinate (lemn şi metal), pot fi etajate (3-4 etaje) şi trebuie să aibă o suprafaţă
minimă de 0,8 m2.

Dimensiunile cuştilor diferă în funcţie de producător şi de numărul de

iepuri cărora le sunt destinate pentru conlocuire. De obicei, într-o cuşcă standard
sunt găzduiţi maxim 6 pui impreună cu femela-mamă / femela-doică. Pentru a
păstra o echivalenţă, într-o identică viitoare cuşcă, pot fi cazaţi maximum 4
adulţi.

În România se practică de obicei următoarele dimensiuni: lungime 90

cm, lăţime 80 cm şi înălţime 50 cm. În literatura de specialitate sunt
recomandate dimensiunile în funcţie de rasa de iepuri de casă pentru care sunt
proiectate:

Rase mici/pitice L- 90 cm l- 70 cm h- 50 cm;

 Rase medii/mijlocii L- 100 cm l- 80 cm h- 55 cm;

Rase mari L- 120 cm l- 90 cm h- 60 cm.

Dimensiunile cuştilor cu acoperişuri înclinate vor varia de la un capăt la

altul în funcţie de distanţa dintre niveluri (unde este inclusă tăviţa mobilă pentru
dejecţii).

Indiferent de materialul din care sunt confecţionate, cuştile trebuie să

asigure iepurilor de casă protecţie şi siguranţă. Cuştile trebuie să fie astfel
aşezate şi alcătuite încât să nu permită pătrunderea curenţilor de aer şi a
umezelii. Indiferent de tipul de cunicultură practicat, în cuşti nu trebuie să
ajungă soare puternic dar nici zăpadă ori grindină şi finisajele să fie în aşa
manieră realizate încât să nu poată răni ori incomoda iepurii. Este bine ca boxele
să fie ridicate de la sol, cu un minim de 15 cm şi să fie protejate împotriva
prădătorilor şi dăunătorilor (paraziţi, căpuşe, vulturi etc.). Condiţiile sanitare
sunt de cea mai mare importanţă. Am menţionat anterior şi repetăm – fiind într-
adevăr esenţial – faptul că în absenţa igienizării periodice (minimul fiind
săptămânal) iepurii de casă sunt suceptibili de boli şi de pierderea calităţii
superioare a blănii. Indiferent de materialul din care este confecţionat adăpostul,
cea mai eficientă soluţie de curăţare şi dezinfectare este cea de înălbitor 2-3%.
Nutriţia iepurilor de casă

Iepurii de casă se pot hrăni natural în cazul cuniculturii în libertate (se

vor comporta ca nişte rozătoare ierbivore care se delectează cu plantele pe care
le găsesc în terenul alocat) dar şi în cazul cuniculturii in semni-libertate şi în
captivitate totală fiindcă plantele verzi sunt la dispoziţia noastră o mare parte din
timpul anului în ţara noastră. Plantele nu au întotdeauna efecte benefice asupra
iepurilor de casă, fapt pentru care trebuie alese doar plantele adecvate ca nutreţ.
Amestecul din plante este recomandat pentru a permite iepurilor de casă
să-şi aleagă ceea ce instinctul şi organismul le indică.
Iarba este cea mai la îndemână şi este un aliment tipic rumegătoarelor,
fiind întâlnit în mod curent în orice regiune şi deci pretabil la orice rasă.
O primă schiţă a importanţei tipurilor de furaje se realizează în format
piramidal, baza, respectiv alimentele principale fiind iarba/fânul (cu excepţia
Alfalfa), apoi urmând morcovii, broccoli, fructe şi furajele industriale.

Dacă li se oferă mâncarea seara, iepurii vor fi mai motivaţi să se

hrănească lent, adecvat şi în cantitatea optimă, seara fiind redus nivelul
decibelilor deranjanţi prin împuţinarea firească a zgomotelor, iar atmosfera fiind
mai respirabilă, mai plăcută, chiar şi în verile toride. Este convenabil să se
menţină aceeaşi oră de hrănire sau acelaşi interval aproximativ. Varierea
alimentelor în nutriţia iepurilor este de asemenea recomandată pentru a asigura
organismului întreaga gamă de vitamine, proteine şi fibre necesară. În aceeaşi
măsură, apa potabilă este vitalăpentru iepuri, dar cu condiţia să fie schimbată
zilnic şi păstrată curată şi să nu atingă, să nu ajungă pe nutreţ. Iarba, fânul,
legumele şi fructele mâncate ude sau umezite pot cauza moartea rapidă a
iepurilor.
Dacă există posibilitatea, este propice adaptarea furajelor în funcţie de
vârsta şi situaţia fiecărui exemplar / fiecărui grup de iepuri.

Alte plante recomandate în alimentaţia iepurilor2 sunt susaiul (Sonchus

oleraceus), lăptuca (LActuca saligna), urzica (Urtica dioica), cicoarea
(Cichorium inthybus), volbura (Convolvulus arvensis), traista ciobanului
(Capsella bursa pastoris), măzărichea (Vicia), sulfina (Melilotus officinalis),
muşeţelul (Matricaria chamomilla), măghiranul (Majorana hortensis), chimenul
(Carum carvi) şi menta (Menta arvensis).

Furajele concentrate

Furajele concentrate reprezintă baza în cunicultura industrială. Este greu

de procurat în permanenţă suficient de multă hrană verde pentru un mare număr
de iepuri de casă, fapt pentru care soluţia concentratelor apare drept salvatoare.
Idealul înseamnă o bună balansare şi alternare a plantelor verzi sau uscate cu
furajele concentrate.
Avantajul acestui tip de furaje este conţinutul proteic ridicat. Prezenţa
sărurilor minerale este un al doilea avantaj major. De asemenea, din perspectiva
plantelor selecţionate pentru furajare, nu există riscul de intoxicare a animalelor
cu ierburi nocive.
 Furajele concentrate sunt recomandate în special pentru iepurii de carne,
consumul ridicat de orz şi porumb (65% din hrană) ajută la îngrăşarea rapidă.
Dacă, din contră, se doreşte pregătirea femelelor pentru montă/insemninare şi
alăptare, este potrivit un consum ridicat de tărâţe. De câţiva ani tărâţele au
început să fie recomandate chiar şi în dieta omului, pentru reglarea tranzitului
intestinal şi a funcţiilor colonului – efectele sale la nivelul sănătăţii sunt
evidente. Orzul şi porumbul în proporţie de peste 25% conduce la apatie şi lipsă
de energie, ceea ce este de dorit pentru animalele crescute pentru carnea lor, însă
nu este abordarea corectă în cazul iepurilor reproducători.
Cel mai indicat dintre cereale este ovăzul, fiindcă acesta este perfect
pentru orice grupe de vârtsă şi orice situaţie fizică. Drojdia furajeră este şi ea
indicată pentru aportul vitaminic.
Toate aceste cereale menţionate sunt prezentate sub forma resturilor, a
tărâţelor de morărit, sunt practic produse secundare cu utilizare în industrie
paralelă. Drojdia furajeră este şi ea indicată pentru aportul vitaminic.
Deseori întrebuinţat cu rezultate bune este şrotul, respectiv produsul
secundar obţinut în cursul măcinării grâului şi resturile de seminţe din care a fost
extras ulei. Şrotul este remarcat pentru bogăţia sa în proteine şi săruri minerale.
În cantităţile cele mai mici (maxim 5%) este economică şi hrana de tipul
făinilor mai puţin nobile: făina de peşte, făina de oase, făina de carne şi făina de
sânge. Aceste valorificări ale resturilor animale sunt utile în diverse ramuri ale
zootehniei şi nu sunt practicate doar în cazul iepurilor.
Uneori se folosesc şi amestecuri cu zer şi lapte degresat – reziduuri
industriale. Pentru prevenirea şi tratarea multor boli există şi ceea ce numim
furaje medicamentoase, pe care le vom aborda în secţiunea destinată explicării
bolilor comune la iepuri.
Poate surprinzător, iepurii apreciază şi pâinea uscată. Dantura tipică de
rozător ajută animalul la ronţăit şi la menţinerea dinţilor la înălţimea şi
ascuţimea optime. Prezenţa acestor alimente tari, precum şi a grăunţelor, în dietă
este benefică atâta timp cât nu se administrează pâine învechită, mucegăită ori
contaminată.
Înmulţirea iepurilor
Apariţia instinctului sexual şi a capacităţi de a da naştere puilor nu
înseamnă automat exploatarea imediată a maturităţii sexuale. Femela trebuie să
fie în perfectă stare de sănătate, să aibă greutatea corespunzătoare (nici grasă
nici slabă, puternică, vivace) şi să poată duce o sarcină la capăt fără probleme.
Este uşor de determinat perioada de călduri (de rut) a femelelor dacă o
observare zilnică atentă este realizată de către îngrijitori: înroşirea organelor
genitale externe (la vedere) este semnul cert al rutului, fecundarea avand cel mai
înalt grad de potenţială reuşită.
Primele fecundări pot avea loc din a şaptea lună de viaţă pentru rasele
mici şi mijlocii şi din a zecea lună de viaţă pentru rasele mari, cu excepţia
varietăţilor Angora care trebuie să fi împlinit 1 an.
Fecundările libere din cadrul crescătoriilor care au adoptat libertatea
pentru animale se manifestă prin monte spontane, necontrolate, întâmplătoare,
de cele mai multe ori neobservate, ci doar constatate şi bănuite ulterior.
Identificarea masculului este de cele mai multe ori imposibilă dacă nu există
ţarcuri cu un singur mascul, ci există o garenă mare cu multe familii. Rolul
hazardului este evident.
 În fermele de elită monta este programată – se aleg femelele în rut,
momentul oportun (seara, în linişte şi intimitate) precum şi masculul cu care va
avea loc împerecherea. Cazul ideal este mutarea femelei în cuşca spaţioasă şi
înaltă a masculului, care, simţind disponibilitatea partenerei şi având toate
condiţiile de confort şi siguranţă, va proceda la performarea actului sexual.
Chiar şi masculul trebuie să fie pregătit pentru montă prin adminsitrarea
nutreţului adecvat cu 2 săptămâni înainte astfel încât să aibă vitalitate, forţă şi
energie. Exemplarele alese pentru împerecheri trebuie să nu depăşească
standardul de greutate.
Imediat după actul sexual femela trebuie extrasă din cuşca ori ţarcul
masculului pentru a-i permite acestuia un repaus suficient de îndelung. În caz
contrar masculul va proceda la noi copulaţii până când femela va refuza
categoric.
Ulterior fecundării trebuie monitorizată îndeaproape femela pentru a
stabili prezenţa ori absenţa fecundării iar apoi a sarcinii. Cele mai uşoare metode
de descoperire a fecundării reuşite sunt următoarele: dacă femela este prezentată
încă o dată masculului şi aceasta refuză copulaţia aşezându-şi partea posterioară
ferm pe sol fecundarea a avut loc; dacă femela urinează la scurt timp după
copulaţie fecundarea trebuie reluată din nou. Un mascul nu trebuie să fie inclus
în mai mult de două monte pe zi, indiferent de femelă (dacă e aceeaşi ori dacă
sunt mai multe femele diferite).
Există cazuri în care o femelă respinge de la bun început un mascul. Se
poate încerca o familiarizare, aşezând femela într-o altă cuşcă din apropiere sau
plasând câteva smocuri de păr şi de puf al masculului respectiv astfel încât
femela să se poată obişnui cu mirosul şi prezenţa masculului în preajma sa.
Monta nu se poate realiza forţat şi nici prin insistenţe fără acest gen de
măsuri secundare. Stabilirea sarcinii se poate face din a cincisprezecea zi de
către un crescător / îngrijitor experimentat prin palpare sau se poate constata
după cea de şaptesprezecea zi de la fecundare, după ce femela a pregătit cuibul
pentru viitorii pui smulgându-şi propriu păr şi puf de pe piept şi aşezându-le în
cuib. Sarcinile false se depistează din a optsprezecea zi, după ce femela a
pregătit cuibul dar mai apoi se comportă normal, nu ca o iepuroaică gestantă; de
cele mai multe ori reinstalându-se căldurile.
Este indicat să nu fie mutată femela din cuşca aleasă de prea multe ori,
iepuroaica gestantă având nevoie de condiţii de siguranţă, simplitate, linişte,
calm şi familiaritate. Manevrarea şi transportarea sa frecventă tulbură rutina
potolită pe care şi-ar dori-o.
Intervalul mediu de gestaţie este de 30 zile, cu un minim de 28 zile şi un
maxim de 34 zile.
Înainte de fătarea puilor, cuibul va fi pregătit în cuşca femelei care va
naşte cel mai probabil seara ori dimineaţa devreme. Procesul naşterii propriu-
zise durează de regulă între 20 şi 30 de minute.
Trebuie să fie o raţie suficientă de apă la îndemâna acesteia pentru a se
preveni deshidratarea în urma efortului de expulzare a iepuraşilor. În caz contrar
există riscul ca femela să-şi mănânce puii, cazurile de canibalism în specia
iepurilor de casă fiind legendare.
În perioada de alăptare a puilor este bine să se administreze furaje
suculente pentru a stimula lactaţia femelelor. Dacă mama puilor nu este o bună
îngrijitoare, puii pot fi mutaţi într-un alt ţarc al unei femele grijulii care produce
lapte suficient pentru a hrani şi alti iepuraşi decât cei proprii.
Semnele pentru a identifica iepuraşii privaţi de lapte ori atenţie se
observă prin diferenţierea faţă de puii cu trai îndestulător – tineretul bine îngrijit
evoluează armonios, stă liniştit şi aproape nemişcat în cuib şi li se dezvoltă
frumos blana; puii subnutriţi au blana încreţită, trupurile slabe şi alunecă deseori
din cuib. Uneori anumiţi pui nu sunt suficient alăptaţi în cazul familiilor mari
(10-12 pui) deoarece fiziologic o iepuroaică este pregatită să alăpteze maxim 8
pui, deţinând doar 8 mameloane.
Se preferă uneori reatribuirea puilor pentru a nu pierde avantajul
prolificităţii. Mutarea acestora trebuie realizată atent, evitând riscul de a fi
respinşi de mama adoptivă sau chiar mâncaţi. Mama adoptivă nu trebuie să fie
prezentă în cuşcă în momentul aducerii puilor noi.
Fie sunt stropiţi toţi puii cu o substanţă care să uniformizeze mirosul,
spre exemplu petrol, fie se presară şi pe corpul lor puf din cuibul mamei
adoptive, fie se mângâie atât puii cât şi iepuroaica cu mâini or mănuşi
impregnate de mirosul unei plante parfumate pentru a permite noilor pui să fie
trataţi similar cu ceilalţi iepuraşi din cuib.
Condiţiile de igienă şi curăţenie sunt esenţiale pe perioada alăptării
fiindcă la cel mai mic pericol (şoareci, bufniţe, păsări prădătoare, lovituri)
iepuroaicele îşi pot mânca puii pentru a-i proteja, exact cum ar face instinctual în
sălbăticie. Totodată este de preferat un contact al omului cât mai redus cu puii
până la înţărcare pentru a nu influenţa mirosul acestora şi nivelul de
recunoaştere al mamei. Atenţie la înlăturarea puilor morţi, care trebuie
desfăşurată în absenţa mamei mutată temporar într-o altă cuşcă / boxă / ţarc.
Momentul înţărcării trebuie abordat cu aceeaşi migală. În momentul
îndepărtării puilor femela poate produce în continuare lapte, care în exces
conduce la mastite. Hrana trebuie să fie potrivită şi adaptată nevoii de reducere a
producţiei de lapte, iar starea iepuroaicei să fie atent supravegheată. Având mai
multe variante de înţărcare la dispoziţie, va fi aleasă cea propice cazului şi
fermei. Iepuraţii pot fi înţărcaţi între 30 şi 45 de zile în condiţii optime, fie
integral fie parţial.
Înţărcarea integrală presupune fie extragerea tuturor iepuraşilor din cuşca
mamei şi plasarea lor în grup într-o altă cuşcă, fie extragerea mamei şi plasarea
acesteia într-o altă cuşcă în timp ce puii rămân împreună în boxa în care au
crescut. Înţărcarea parţială presupune fie extragerea pe rând a iepuraşilor în
funcţie de gradul de dezvoltare atins pe un interval de câteva zile / săptămâni şi
introducerea lor în cuşti individuale ori includerea în alte grupuri de tineret, fie
mutarea femelei într-o altă cuşcă dar reintroducerea sa periodică în boxa puilor
astfel încât schimbarea de statut să se efectueze treptat, fără traume.
În cadrul crescătoriilor industriale înţărcarea parţială nu este practicată,
solicitând un plus de atenţie şi operaţiuni, preferându-se o delimitare netă a
momentelor.
Înainte de a se proceda la reorganizarea cuştilor, trebuie determinat sexul
tuturor puilor, trebuie întocmite fişe individuale, alocate numere şi realizate
tatuajele ori marcarea şi trebuie alese viitoarele exemplare de prăsilă
(reproducătorii).
Noua generaţie de iepuri de casă – tineretul – va fi îndeaproape
monitorizată, i se va administra nutreţ specializat şi va fi notată conform
schemelor standard astfel încât să fie stabilite eventualele defecte dar şi cele mai
reuşite exemplare. Dacă iepurii tineri sunt destinaţi valorificării pentru carne,
vor avea regim de îngrăşare. Dacă din contră vor fi iepuri de blană ori
reproducători, vor primi o mâncare energizantă, bogată în fibre şi proteine.
Ovăzul este aliment sigur pentru primele luni de viaţă ale iepurilor,
indiferent de destinaţia ulterioară. În funcţie de dezvoltarea lor, grupurile de
iepuri vor fi reorganizate periodic pe baza greutăţii atinse şi a ritmului de
creştere.
 Asigurarea apei proaspete în permanenţă este un factor esenţial.
Necesarul de apă zilnic este de 0,7 litri/zi la femelele gestante şi masculi, de 1,5
litri/zi la femelele în lactaţie şi de 0,4 litri/zi la tineret. Lipsa apei provoacă o
scadere a aportului de alimente şi duce la apariţia îmbolnăvirilor.

Sacrificare şi valorificare
Vom prezenta câteva generalităţi despre sacrificarea iepurilor de casă,
vom enumera paşi şi variante de valorificare, dar susţinem cu tărie separarea de
activităţi şi servicii. Este recomandat ca o crescătorie profesională să nu se
ocupe de sacrificarea animalelor, ci să le transporte vii abatoarelor. În momentul
în care o fermă îşi diversifică mult prea mult ocupaţiile şi deţine deja şi zone de
sacrificare începe (cel mai probabil) să piardă din calitatea îngrijirii animalelor.
Idealul îl reprezintă colaborările de lungă durată cu abatoare şi companii
de prelucrare a blănii şi pielii de iepuri astfel încât crescătoria să poată oferi
maximul de condiţii bune de trai animalelor – inclusiv să nu se asiste şi să nu se
afle în apropierea animalelor sacrificate sau care urmează să fie sacrificate. Este
important să nu existe presiuni şi temeri ori emoţii de natură psihică.
Sacrificarea. Este util să se cunoască metode diferite de sacrificare
deoarece uneori îngrijitorul sau fermierul este obligat să sacrifice din animale
pentru a le proteja pe celelalte – în caz de boli contagioase, comportament
violent şi agresiv, suferinţă fizică puternică etc. Totul trebuie făcut în condiţii de
igienă astfel încât să fie excluse orice formă de contaminare.
Un iepure se poate sacrifica pentru carne doar dacă are o greutate de
minim 2 kg. La fel de inadecvată este sacrificarea pentru carne a unei femele
gestante. Transportul către abatoare autorizate trebuie efectuat în cndiţii salubre,
iepurii fiind plasaţi în casete speciale în care să aibă loc să se întindă, să nu se
lovească şi să nu stea înghesuiţi. Dacă distanţa este foarte mare iepurii trebuie să
poată fi hrăniţi şi hidrataţi astfel încât să nu sufere de malnutriţie ori de căldură
prea mare. În privinţa hrănirii, trebuie avut în vedere faptul că doar cu 10-12 ore
înainte de sacrificare iepurii decasă trebuie privaţi de mâncare şi doar cu o oră
înainte de sacrificare trebuie să nu li se mai ofere apă. După ajungerea la
destinaţie, iepurilor li se alocă un interval pentru liniştire, nu sunt sacrificaţi
imediat. Uneori poate dura chiar câteva zile până la sacrificare dacă este în
dicuţie un abator de capacitate mare.
Există mai multe variante de realizare a sacrificării în sine, dar în fiecare
fermă se va aplica mai frecvent una sau alta dintre ele, în funcţie de nivelul de
experienţă al fermierilor, de preferinţele personale şi de observaţiile dobândite în
timp cu privire la eficacitate, comoditate şi resurse locale.
Cea mai recentă metodă de sacrificare este cea a şocurilor electrice (de
voltaj redus) administrate prin intermediul unor electrozi. Inima iepurilor astfel
asanaţi se opreşte în maxim 3 minute.
Cea mai eficientă metodă de sacrificare este însă cea a asfixierii prin
surplus de dioxid de carbon. În fermele intenstive se practică sacrificarea
iepurilor de casă în încăperi cu concentraţie de 30% aer + 70% CO2 deoarece
este rapidă, potrivită pentru un număr mare de animale şi lipsită de suferinţă
mentală ori durere fizică. Pe lângă avantajul blândeţii manifestate faţă de
animale, acest tip de sacrificare conferă şi un beneficiu suplimentar: carnea se
conservă mai bine pentru o perioadă mai lungă de timp.