BOTIȘ ILEANA 22.11.

2018 Îndrumător: Mare Roşca Oana

UNIVERSITATEA TEHNICĂ DIN CLUJ NAPOCA

CENTRUL UNIVERSITAR NORD DIN BAIA MARE
FACULTATEA DE ŞTIINŢE

REFERAT ŞTIINŢIFIC

MASTERAND: BOTIȘ ILEANA

2018
BOTIȘ ILEANA 22.11.2018 Îndrumător: Mare Roşca Oana

UNIVERSITATEA TEHNICĂ DIN CLUJ NAPOCA

CENTRUL UNIVERSITAR NORD DIN BAIA MARE
FACULTATEA DE ŞTIINŢE

FAMILIA IXODIDAE
(CĂPUȘELE)

MASTERAND: BOTIȘ ILEANA

2018
BOTIȘ ILEANA 22.11.2018 Îndrumător: Mare Roşca Oana

CUPRINS

INTRODUCERE

1. MORFOLOGIE
2. CICLUL DE VIAȚĂ
2.1. OUĂLE
2.2. LARVA
2.3. NIMFA
2.4. ADULȚII
3. MODUL DE HRĂNIRE AL CĂPUȘELOR
4. MECANISMUL  DE INFESTARE CU CĂPUȘE
5. BOLI PRODUSE DE CĂPUȘE
5.1 BOALA LYME (BORELIOZA)
5.2. MENINGOENCEFALITA DE VARĂ (FSME)
5.3 HEPATOZOONOZA
5.4. EHRLICHIOZA 
6. DIAGNOSTICUL DE LABORATOR AL BOLII LYME

BIBLIOGRAFIE
BOTIȘ ILEANA 22.11.2018 Îndrumător: Mare Roşca Oana

Clasa Arachnidae
Familia Ixodidae (Căpușele)
INTRODUCERE

Căpușele sau ixodidele (Ixodida) sunt un ordin de acarieni ectoparaziți

ai reptilelor, păsărilor și mamiferelor, cu mod de hrănire obligatoriu hematofag și cu o
importanță deosebită din punct de vedere medical . [1]
Ordinul ixodidelor cuprinde 896 de specii clasificate în trei familii:
 argasidele sau căpușele moi (Argasidae)
 ixodidele sau căpușe tari, cu carapace (Ixodidae) 
- circa 80% dintre căpușe
 nutalielidele (Nuttalliellidae).

Căpușele din România și gazdele lor:

În România au fost identificate 27 specii de căpușe (25 specii aparțin
familiei Ixodidae și 2 specii familiei Argasidae), dintre care Ixodes ricinus  fiind cea mai
frecventă specie. [4]
La om au fost identificate 4 specii de căpușe: (Tabelul 1)
Familia Ixodidae:
 Ixodes ricinus (cea mai frecventă) (Linnaeus, 1758) – om, animale de companie, vite,
rozătoare, insectivore, păsări, reptile.
 Dermacentor marginatus (Sulzer, 1776) – om, animale de companie, vite, rozătoare,
păsări.
 Hyalomma marginatum marginatum (Koch, 1844) – om, vite, rozătoare, păsări.
 Rhipicephalus sanguineus. (Latreille, 1806)– om, animale de companie, vite, rozătoare
Vitele sunt gazdele a 13 căpușe. Dintre vite, oile sunt cele mai infectate, urmate
de vaci și capre.
Căpușele sunt cei mai mari acarieni, având o lungime de 2–30 mm, în funcție de
specie și stadiu de viață. Dimorfismul sexual este bine dezvoltat la căpușele tari, masculii fiind
de obicei mai mici decât femelele. [6]
BOTIȘ ILEANA 22.11.2018 Îndrumător: Mare Roşca Oana

Tab. 1 Speciile de căpușe identificate la om

Fig. 3 Hyalomma Fig. 4

Fig. 1 Ixodes ricinus  Fig. 2 Dermacentor marginatum Rhipicephalus
marginatus marginatum sanguineus.

Dușmanii naturali:

Printre dușmanii naturali ai căpușelor se numără:

 iernile extrem de reci (sub −20 °C);

 unele specii de fungi (cum ar fi Metarhizium anisopliae);
 anumite nematode (viermi cilindrici), care pot afecta fatal căpușele;
 păsări care se hrănesc cu căpușe. Bibilica poate consuma cantități uriașe de căpușe,
doar două păsări putând curăța un teren de aproximativ 8000 m² în decursul unui an; [3]
 anumiți viespi, ca de exemplu viespile din suprafamilia Ichneumonoidea. Acești viespi
își depun ouăle în corpul căpușelor, iar larvele își consumă gazda dinspre interior, distrugând-
o.
BOTIȘ ILEANA 22.11.2018 Îndrumător: Mare Roşca Oana

1. MORFOLOGIE

Căpușele au un corp acarian tipic, turtit dorso-ventral, dar care a fost adaptat la viața
ectoparazitară. Spre deosebire de insecte,
căpușele nu au cap, antene, torace sau
abdomen. [7]
Căpușele adulte au o culoare roșu-
brun. Femela este cenușiu-deschisă după ce
s-au hrănit cu sânge și are până la 11 mm în Fig. 5 Dimensiunea unei căpușe
lungime după hrănire.
Femela (are 3-4 mm în lungime) și
este mai mare decât masculul (are 2,5-3 mm în lungime). Fig. 5

 Corpul este împărțit într-o regiune anterioară, capitulul sau gnatosoma, și o regiune

posterioară, idiosoma, care constituie restul corpului.
Capitulul sau gnatosoma, se compune dintr-o regiune posterioară, baza capitulului, și
o regiune anterioară, piesele bucale (rostrul) care sunt formate din palpi, chelicere și
hipostom.
Rostrul este lung și situat în parte anterioară, astfel încât privind căpușa pe partea sa
dorsală sau ventrală rostrul este bine vizibil. 
Piesele bucale care alcătuiesc rostrul sunt formate dintr-un hipostom. El are pe fața sa
numeroși spini recurenți.
Cu ajutorul hipostomului căpușa suge sângele. Hipostomul pătrunde în tegument și se
fixează puternic și datorită spinilor recurenți nu mai poate fi scos decât cu greutate.
Pe rostru se află o pereche de chelicere, care sunt niște formațiuni dreptunghiulare,
prevăzute cu dinți, cu ajutorul cărora taie pielea gazdelor înainte de a introduce piesele bucale.
Idiosoma este compusă din plăci chitinoase numite scuturi.
Idiosoma este împărțită într-o regiune anterioară, numită podosomă și o regiune
posterioară, opistosomă.
Podosoma poartă 4 perechi de picioare la adulți (trei la larve) și orificiile genitale. 
BOTIȘ ILEANA 22.11.2018 Îndrumător: Mare Roşca Oana

Picioarele (membrele) sunt compuse din șase segmente: coxa, trohanter, femur, tibie,
metatars și tars. Coxele sunt sudate de podosomă. Picioarele se termină cu două gheare și o
formațiune în formă de ventuză, numită pulvil (pulvillus). 
Opistosomă, care se află posterior de picioarele IV, poartă 2 orificii respiratorii și un
orificiu anal. Orificiile respiratorii perechi, numite stigme sau spiracule, sunt dispuse de o
parte și de alta, lateral după perechea a IV-a de picioare. Orificiu stigmatic este înconjurat de o
placă chitinoasă bine dezvoltată, numită peritremă sau placa spiraculară.
Partea superioară a idiosomei este acoperită de scutul dorsal. La unele specii de ixodide, pe
marginea scutului dorsal se găsesc câte o pereche de ochi. Fig. 6

Fig. 6 Anatomia căpușei

BOTIȘ ILEANA 22.11.2018 Îndrumător: Mare Roşca Oana

În România dintre toate tipurile de căpușe Ixodes ricinus este o specie foarte frecventă,

aceasta este lipsită de ochi. Numele de ricinus vine de la asemănarea femelei cu un bob
de ricin în momentul când este plină cu sânge. (Tabelul 2)

Tab. 2 Ixodes ricinus înainte și după prânzul hematofag

Ixodes ricinus (înfometat) Femela de Ixodes ricinus (după prânzul

hematofag)
BOTIȘ ILEANA 22.11.2018 Îndrumător: Mare Roşca Oana

2. CICLUL DE DEZVOLTARE

Căpușa este un parazit ce necesită în dezvoltarea sa 3 gazde. Durata ciclului evolutiv de la

ou până la adult este de 3 ani, iar fiecare stadiu durează un an: un an ocupă larva, un an nimfa
și un an adultul. În timpul vieții lor de 3 ani căpușa este hematofagă (se hrănește cu sânge)
numai 3 săptămâni, iar în fiecare stadiu (de larva, nimfa și adult) se hrănește cu sânge numai
câteva zile.
Ciclul de viață se poate scurta la 2 ani, în funcție de temperatură. Prezintă o mare
rezistență la inaniție (lipsa hranei). Ca larvă poate supraviețui fără hrană maxim 5 luni; ca
nimfă trăiește 2-8 luni, iar ca adult până la 1 an. [3]

Fig. 7 Ciclul de viață al căpușelor

BOTIȘ ILEANA 22.11.2018 Îndrumător: Mare Roşca Oana

2.1 Ouăle
După acuplare, femelele gorjate ating o lungime de până la 11-15 mm și cad de pe
gazdă pe sol, unde depun 1000-2000 ouă în decurs de o lună.
La depunere, ouăle sunt învelit într-o substanță albuminoasă formând o aglomerare
voluminoasă ce rămâne un timp fixată de partea anterioară a căpușei.
Ouăle cad apoi de pe femelă pe sol, și rămân atașate unele de altele în formă de
grămezi. După depunerea ouălor, femela se usucă și moare. În natură, ouăle sunt depuse pe
iarbă sau pe frunzele uscate.
Temperatura și umiditatea mediului ambiant au o influență evidentă asupra eliminării
ouălor. Numărul cel mai mare de ouă este depus la temperatura de 30° și umiditate de 100%.
Forma ouălor este sferică sau oval-alungită; au culoare brună-deschis, un înveliș dur, lucios.

2.2 Larva
Larvele eclozează (ies din ou) după 3-36 săptămâni (în funcție de temperatură) în
timpul verii și se hrănesc pentru prima dată în vara următoare. Pentru dezvoltare, necesită un
anumit grad de umiditate. 
Larvele au aproximativ 1 mm lungime, sunt de culoare gălbuie și au numai trei perechi
de picioare, adică sunt hexapode.
Pentru a evolua larva are nevoie să-și ia prânzul hematofag; totuși, ea poate rezista la
inaniție până la 1 an. Larva o dată eclozată se cațără pe vârfurile firelor de iarbă în așteptarea
primei gazde.
Când întâmplator trece un animal prin apropiere, larva se fixează pe el și își începe
prânzul hematofag; ele caută regiunea cu pielea mai fină și se fixează pe mamifere mici:
șoareci de câmp, șobolani, veverițe, arici, etc.
Ele se hrănesc câteva zile (3-6 zile) crescând în greutate de 10-20 de ori.
După ce și-a luat hrana necesară, larva gorjată (îndopată cu sânge) părăsește gazda și
cade pe sol, unde se retrage în ierburi și duce viață liberă 5-7 săptămâni (uneori până la 5 luni),
după care năpârlește și se transformă în nimfă octopodă. [3]
BOTIȘ ILEANA 22.11.2018 Îndrumător: Mare Roşca Oana

2.3 Nimfa
Are aproximativ 2 mm lungime se aseamănă cu adultul, este octopodă (are 4 perechi
de picioare), ca și acesta, dar nu are orificiu genital.
Nimfele încep să caute o nouă gazdă după aproximativ 12 luni. Ea atacă un alt
mamifer, care reprezintă cea de a doua gazdă, de obicei mai mare decât cea a larvelor (de
obicei, o pasăre, iepure sau veveriță), și începe să sugă sânge.
Se hrănește cam 3-7 zile, se desprinde apoi și cade pe sol unde își continuă viața liberă
în decurs de 2-8 luni. După o năpârlire, nimfa se transformă în adult, mascul sau femelă.

2.4Adulții
La început, adulții sunt transparenți, datorită învelișului chitinos incomplet consolidat;
după câteva zile, își capătă însă aspectul lor caracteristic.
Douăsprezece luni mai târziu, adulții încep să caute gazda. Adulții atacă, mai ales
primăvara, o altă gazdă, de obicei mamifere mari (bovine, cabaline, ovine, câini, pisici,
căprioare, cerbi etc., uneori și omul) care reprezintă cea de a treia gazdă în ciclul lor
evolutiv. Pentru a ataca gazda ei se urcă pe vegetație mai înaltă.
Femela se fixează pe gazdă și suge sânge timp de 5-14 zile, timp în care, se
împerechează. Hrană cu sânge îi va servi pentru maturarea ouălor. Masculii sug rareori sânge;
ei sunt foarte vioi și aleargă pe pielea gazdei în căutarea femelelor. După depunerea ouălor,
femela moare. Masculii mor imediat după acuplare.
Toate stadiile de dezvoltare, cu exceptia celui de ou, sunt parazite și au un mod de
hrănire hematofag (se hrănesc cu sânge). [5]

Fig. 8 Ciclul de dezvoltare

BOTIȘ ILEANA 22.11.2018 Îndrumător: Mare Roşca Oana

3. MODUL DE HRĂNIRE AL CĂPUȘELOR

Modul de hrănire al căpușelor este diferit de cel al altor paraziți hematofagi. De

exemplu femela țânțar, aterizează pe pielea gazdei, o înțeapă, consumă o cantitate de sânge, iar
în final se desprind și zboară. Întreg procesul de hrănire durează câteva zeci de secunde.
 În schimb, căpușa ajunsă pe gazdă nu atacă imediat.
 Continuă să se deplaseze pe suprafața corpului, în căutarea unui loc propice – zone cu
pielea fină și vase de sânge dispuse în plan superficial.
 La câine sau pisică zonele predilecte de hrănire ale căpușelor sunt cele de la nivelul
capului, urechilor, gâtului, pliurilor pielii sau în spațiile interdigitale.
 Odată ce căpușa a găsit un loc adecvat
pentru a se hrăni, va penetra pielea (cu
ajutorul aparatului bucal) și se va înfige
relativ adânc în straturile subcutanate.
 Ulterior penetrării pielii, secretă o
substanță cu rol de ,,ciment”, care o fixează
ferm pe toată durata hrănirii.
 De la debutul ciclului de hrănire,
Fig. 9 Modul de hrănire al căpușei
căpușa încetează să se mai deplaseze pe
corpul gazdei parazitate.
 Intervalul de timp scurs din momentul infestării până la prima hrănire, variază între 30
minute și 1 ora (minim 10 minute, maxim 2 ore). [6]
 Prin urmare, perierea câinelui imediat după plimbare, reduce foarte mult riscul de a fi
mușcat de o căpușă.
 Perioada în care parazitul rămâne fixat pe gazdă la locul de hrănire, este cuprins între 7
și 30 zile.
 La sfârșitul ciclului, căpușele se desprind și cad în mediul înconjurător, unde vor
continua să trăiască libere până la infestarea unei noi gazde. [4]
BOTIȘ ILEANA 22.11.2018 Îndrumător: Mare Roşca Oana

4. MECANISMUL  DE INFESTARE CU CĂPUȘE

Pentru a ajunge să paraziteze o gazdă, căpușa trebuie să intre în contact direct și

nemijlocit cu victima.
Căpușele se deplasează cu ajutorul a 4 perechi de membre, dispuse pe partea inferioară a
corpului. Ele nu pot sări și nici nu
zboară.
Atacul căpușelor în regiunile
de șes și deal asupra animalelor și
omului se desfășoară în două valuri:
primul atac are loc primăvara în
martie, ajunge la un maximum la
jumătatea lunii mai, apoi regresează
în iunie și începutul lunii iulie.
Al doilea atac al căpușelor
începe la finele lunii august, atinge
Fig. 10 Ciclul de transmitere al infecției
un maximum la jumătatea lunii
septembrie și regresează în prima
parte a lunii octombrie. În zonele montane primul atac se extinde până în lunile iulie-august.
[3]
În momentele favorabile ale zilei (condiții optime de temperatură și umiditate),
respectiv:
 dimineața devreme, până la orele 10 – 11 sau
 seara când se mai răcorește și umiditatea aerului crește, paraziții urcă mult mai sus pe
firele de iarba. [4]
Astfel, la trecerea unei potențiale gazde, căpușele se vor agăța de firele de păr din blana sau de
materialele textile din îmbrăcăminte.
Cu cât iarba din zona de deplasare este mai înaltă, cu atât crește posibilitatea
contaminării cu căpușe a animalului.
BOTIȘ ILEANA 22.11.2018 Îndrumător: Mare Roşca Oana

Modul în care căpușa detectează o potențială gazdă include mirosul acesteia, vibrațiile
determinate de mișcare, căldura emanată, modificări ale umidității aerului, etc. Mecanismul
exact nu este complet elucidat.

5. BOLI PRODUSE DE CĂPUȘE

Mușcătura de căpușă este, în

general, ușor de recunoscut, nu numai
datorită faptului că insecta rămâne
atașată de piele, ci și datorită
aspectului pielii din jurul mușcăturii,
care prezintă leziuni sub formă de
cercuri concentrice roșii. În cazul
descoperirii căpușei pe piele, trebuie
mers de urgență la medic.
După țânțari, căpușele
Fig. 11 Mușcătură de căpusă
reprezintă a doua cea mai răspândită
modalitate de transmitere a bolilor prin
insecte.
Rolul sanitar-veterinar al căpuselor ixodide de a reține și transmite diverși agenti
patogeni de natură parazitară (babesii), bacteriană, virală și micotică la animalele domestice și
om face ca acești acarieni să devină periculoși pentru sănătatea noastră, cât și a animalelor pe
care le avem în grijă. [2]
Căpușele ixodide provoacă animalului dumneavoastră o acțiune mecanico-iritativă
prin fixarea pe piele și totodată prin secționarea acesteia, prilej cu care creează o stare de
discomfort și de grataj (scărpinare) în zona respectivă.
Acțiunea mecanico-iritativă este completată și de o acțiune toxică, prin componentele
salivare ale căpușelor, care sunt inoculate în leziunea creată anterior și care vor conduce la o
reacție inflamatorie locală. [2]
BOTIȘ ILEANA 22.11.2018 Îndrumător: Mare Roşca Oana

Totodată, discutând despre agresiunile provocate organismului animal prin prezența

căpușelor nu putem omite spolierea organismului de sânge, fiind atribuită în principal
femelelor ixodide adulte care pot consuma cantități apreciabile de sânge.
Cel mai important aspect, cu privire la căpușe este faptul că acestea vehiculează
zoonoze (boli care afectează și omul). [2]

Deși nu toate căpușele sunt purtătoare de boli, multe dintre ele pot transmite, într-
adevăr, boli infecțioase, cele mai cunoscute fiind:
 Boala Lyme (Borelioza)
 Meningoencefalita de vară (FSME)
 Hepatozoonoza
 Ehrlichioza 

5.1 Boala Lyme (Borelioza)

Lyme este o boală infecțioasă produsă de o

bacterie (Borrelia Burgdorferi), transmisă
omului prin mușcătura de căpușă. 
    În prezent, în Europa nu există nici un
vaccin împotriva acestei boli, deoarece se
înregistrează diferite sub-tipuri și afectează
mai multe sisteme ale organismului: pielea,
aparatul locomotor, sistemul nervos, sistemul
cardiovascular.
Microorganismul ce cauzează boala este de formă alungită și spiralată și până să ajungă în
organism trăiește în căpușele.
Simptome: după câteva zile, în jurul înțepăturii de căpușă se formează o roșeață
circulară, mai decolorată în centru. În astfel de cazuri, se recomandă prezentarea de urgență la
medic pentru prescrierea unui antibiotic. Acest pas este important pentru a evita cronicizare
bolii. [1]
BOTIȘ ILEANA 22.11.2018 Îndrumător: Mare Roşca Oana

5.2. Meningoencefalita de vară (FSME)

Meningoencefalita de vară (FSME) reprezintă o boală virală a sistemului nervos
central. Boala debutează cu simptome similare gripei, precum stările febrile, durerile de cap și
de membre.
În aproximativ 10% din cazuri, starea febrilă lipsește și boala trece în a doua fază, mai
periculoasă, care presupune inflamația nervilor și instalarea meningitei.
Protecția prin vaccin împotriva FSME: O protecție eficientă împotriva FSME constă
vaccinarea timpurie care constă din trei vaccinuri. Primele două sunt administrate la distanță
de o lună și ultimul după nouă luni. [2]

Tab 3 Comparație între diferitele boli

Borelioza Lyme
FSME (meningoencefalita de
Boala:
vară)
Agent patogen Bacteria: Borrelia Burgdorferi Virus: virusul FSME
De unde provin
agenții patogeni? O treime din căpușe sunt purtătoare Europa
ale acestei bacterii – indiferent de
zonele de risc
Vaccinare Nu Da
Tratament antibiotic? Da Nu
Cum recunoaștem Înroșire circulară în jurul înțepăturii Simptome asemănătoare gripei,
boala ? precum durerile de cap, de
membre
Dureri la nivelul nervilor
Ce organe sunt Pielea, articulațiile, mușchii,
afectate? sistemul nervos, inima.

5.3 Hepatozoonoza
BOTIȘ ILEANA 22.11.2018 Îndrumător: Mare Roşca Oana

Hepatozoonoza este o altă boală transmisă la câine de către căpușele Rhipicephalus

sanguineus, iar agentul etiologic al bolii este reprezentat de Hepatozoon canis, un parazit
intracelular.
Afecțiunea se manifestă prin: febră, anorexie, slăbire progresivă, diaree cu sânge,
dificultate locomotorie (mai ales la membrele posterioare) tuse și secreție nazală. Spre
deosebire de babesioză, în cazul căreia transmiterea afecțiunii se realizează prin înțepătura
căpușei (deoarece babesiile ajung în glandele salivare ale căpușelor), în cazul hepatozoonozei,
boala este transmisă prin ingerarea căpușei de către câine.
Odată pătrunsă în tubul digestiv, căpușa eliberează parazitul, Hepatozoon canis, care
migrează spre organele interne (splina, ficat, limfonoduri, mușchi, cord), se multiplică în
interiorul celulelor, pe care ulterior le distruge prin ruperea membranei, continuând a pătrunde
și în alte celule.
Forma adultă a parazitului Hepatozoon canis este întâlnită în neutrofile (celule albe din
sânge), iar atunci când animalul dumneavoastră este înțepat de către o căpușă, aceasta preia
odată cu sângele și leucocitele infestate cu H. canis, urmând ca apoi să poată infecta un alt
câine care va ingera respectiva căpușă. [3]
Ca și în cazul babesiozei, diagnosticul se bazează pe examinarea sângelui la microscop,
numai că babesiile se pun în evidență în eritrocite, iar în hepatozoonoza parazitul se pune în
evidență în neutrofile. Tratamentul în hepatozoonoză nu este unul specific, iar prognosticul
este de cele mai multe ori unul grav.

5.4. Ehrlichioza 

Ehrlichioza (pancitopenia tropicală canină,

rickettsioza canină) este o boală infecțioasă produsă de
bacterii (rickettsii) din genul Ehrlichia (bacili intracelulari
gram negativi) și transmisă prin înțepătura
căpușelor Rhipicephalus sanguineus. [3]
BOTIȘ ILEANA 22.11.2018 Îndrumător: Mare Roşca Oana

La câine, boala este produsă de Ehrlichia canis, care se localizează în leucocite și

totodată face ca recuperarea să fie îngreunată tocmai din cauza faptului că antibioticele
pătrund mai greu intracelular.
La fel ca și afecțiunile anterioare și ehrlichioza este zoonoză, iar bacteria este transmisă
prin intermediul înțepăturii de căpușă. Sursa de infecție o constituie animalele bolnave și cele
cu infecții inaparente.
Perioada de incubație este cuprinsă între 5-15 zile și primele simptome sunt: febra,
anorexia (dispariția poftei de mâncare) și slăbirea. Ulterior pot apărea opacifieri ale corneei,
uveita (inflamația unor structuri oculare - iris, corpi ciliari, coroida), epistaxis (hemoragie
nazală, în picătură), hemoragii intestinale și cutanate, meningită, edeme ale membrelor
posterioare, rinita, pneumonie.
Examenele hematologice relevă anemie, leucopenie și trombocitopenie (scăderea
numărului de trombocite de aproximativ 10 ori).
Diagnosticul se stabilește prin test rapid (disponibil și în cadrul clinicii noastre), dar și
prin evidențierea incluziilor în citoplasma leucocitelor (monocite, limfocite și neutrofile).
De la câini au fost izolate și alte specii de Ehrlichia (chaffeensis, ewingii), dar câinele
joacă numai rol de rezervor de germeni pentru om. Profilaxia se realizează prin protecția față
de atacul căpușelor.
BOTIȘ ILEANA 22.11.2018 Îndrumător: Mare Roşca Oana

6. DIAGNOSTICUL DE LABORATOR AL BOLII LYME

Se poate realiza prin microscopia directă prin vizualizarea spirochetelor

 Culturi bacteriene
 Tehnici moleculare
 Reacţii serologice ce pun în evidenţă răspunsul imun
 Testul de transformare limfoblastică (LTT)
Microscopia directă este o metodă folosită mai frecvent în depistarea speciilor de
Borrelia ce determină febra recurentă (B. recurrentis, B. hispanica, B. caucasica). Borrelia
Burgdorferi poate fi vizualizată pe secţiuni tisulare după colorare prin impregnaţie argentică.
Numărul de spirochete în sânge la pacienţii cu boala Lyme este în general sub limita de
detecţie microscopică.
Culturile bacteriene: sunt laborioase şi costisitoare. Produsele patologice cultivabile
sunt: sânge, piele, LCR, lichid sinovial sau chiar căpuşa care a determinat muşcătura. [2]
Produsele patologice recomandate în diagnosticul de laborator al bolii Lyme sunt
diferite, în funcţie de stadiul bolii:
Tabelul 4 Produse patologice

Manifestări clinice Detecţie directă prin PCR sau Detecţie indirectă prin
cultură anticorpi
STADIUL I
(câteva zile-săptămâni de la EM – Biopsie piele Ser
BOTIȘ ILEANA 22.11.2018 Îndrumător: Mare Roşca Oana

muşcătura căpuşei)
STADIUL II EM diseminat – Ser
(câteva săptămâni – luni de la Biopsie piele Ser
muşcătura căpuşei) Cardita – Biopsie Pereche ser/ LCR
endomiocard
Neuroborelioza – LCR
STADIUL III Artrita – Lichid Ser
(câteva luni- ani de la sinovial Ser
muşcătura căpuşei) ACA – Biopsie piele Pereche ser/ LCR
Neuroborelioza cronică
– LCR
Legenda: EM- eritem migrator; ACA- achromodermatita cronică atrofică
Tehnicile moleculare se bazează pe amplificarea unei regiuni specifice a genomului
bacterian. Au o sensibilitate mai mare decât cultura în cazul prelevatelor bioptice, a sângelui şi
a lichidului articular, spre deosebire de LCR şi urină unde rezultatele studiilor nu au fost
satisfăcătoare.
Există laboratoare care folosesc această tehnică pentru a extrage materialul  genetic al
Borreliei direct din căpuşa care a determinat muşcătura, precizând dacă aceasta a fost infectată
sau nu.
Un rezultat negativ nu exclude infecţia cu Borrelia, în timp ce un rezultat pozitiv în
afara contextului clinic, nu confirmă diagnosticul .
Reacţiile  serologice detectează anticorpii specifici anti-Borrelia de tip Ig.M şi Ig.G şi
sunt cele mai folosite teste în diagnosticul bolii Lyme.
Pentru a creşte acurateţea rezultatelor serologice, CDC (Centers for Disease Control
and Prevention) a propus încă din 1994 un algoritm de diagnostic compus din două etape:
 În prima etapă se foloseşte un test EIA (Enzyme Immunoassay) sau IFA
(immunofluorescence assay). Dacă rezultatul acestei etape este pozitiv sau indeteminant se
continuă cu etapa a doua, pentru confirmarea rezultatului.
 Etapa a doua constă în efectuarea testului Western blot. Acest test are o
specificitate mare, ceea ce înseamnă că va fi pozitiv doar la persoanele care sunt într-adevăr
infectate. Rezultatele la Western blot sunt communicate pozitiv sau negativ. În cazul în care
BOTIȘ ILEANA 22.11.2018 Îndrumător: Mare Roşca Oana

rezultatul este negativ, dar există suspiciune de boală (recoltarea s-a efectuat timpuriu), se
recomandă repetarea recoltării după câteva săptămani.
Sensibilitatea metodei Western blot în detectarea anticorpilor de tip IgM şi IgG în
funcţie de stadiul bolii:

Tabelul 5 Limitele şi interferenţele testelor serologice

STADIUL BOLII SENSIBILITATE ANTICORPI

I 20-50 % Predomină IgM
II 70-90 % Prezente ambele clase Ig M si Ig G
III 90-100 % Frecvent doar IgG

În boala Lyme diagnosticul de laborator trebuie folosit pentru a sprijini diagnosticul

clinic, care se bazează pe date clinic.
Diagnosticul bolii Lyme rămâne o provocare în cazurile ambigue clinic, cu serologie
indeterminantă. [1]
Aceste cazuri au suscitat interesul cercetătorilor care, în decursul anilor ’90 au pus la
punct o nouă metodă folosind răspunsul imun specific al organismului:
Testul de transformare limfoblastică (LTT)
Metoda a fost validată în Europa şi este folosită cu aplicaţii în diagnosticul agenţilor
infecţioşi, alergii medicamentoase sau alimentare. Testul se bazează pe principiul diviziunii
celulare limfocitare induse de contactul cu antigenul “specific”.
O reacţie pozitivă la LTT demonstrează existenţa limfocitelor antigen-specifice (celule
cu memorie) în sângele pacientului3;7. Intensitatea reacţiei LTT este evaluată cu ajutorul
indexului de stimulare (SI).
Un test LTT pozitiv arată expunerea actuală a sistemului imun la patogen şi prin
aceasta o infecţie activă. După tratament antibiotic valorile SI scad sau reacţia LTT devine
negativă reprezentând astfel un instrument important în monitorizarea eficienţei terapiei.
BOTIȘ ILEANA 22.11.2018 Îndrumător: Mare Roşca Oana

BIBLIOGRAFIE

1. David Cameron Duffy, The effectiveness of Helmeted Guineafowl in the control of the

deer tick, the vector of Lyme disease, Wilson Bull., 104(2), 1992, pp. 342-345
2. Didă I. C., Zoonoze parazitare, Editura Ceres, București, 1996
3. Dumitrache Mirabela Oana. Cercetări privind ecobiologia și epidemiologia atacului cu
căpușe ixodidae – vectori ai bolii Lyme în România. Rezumat al tezei de doctorat. Cluj-
Napoca 2012
4. Elena Claudia Coipan, Alexandru Filip Vladimirescu, Octavian Ciolpan, Irina
Teodorescu. Tick species (acari: ixodoidea) distribution, seasonality and host associations in
Romania. Travaux du Muséum National d’Histoire Naturelle «Grigore Antipa». Vol. LIV (2).
2011
5. Georgescu M., Simionescu-Crăciun O., “Parazitologie” 1960- Editura Didactică şi
Pedagogică Bucureşti
6. John L. Capinera. Encyclopedia of Entomology. (4 Volume Set). Second Edition.
Springer 2008
7. Vincent H. Resh, Ring T. Cardé. Encyclopedia of Insects. 2003
8. https://www.alphega-farmacie.ro/afectiuni/boli-transmise-de-capuse-567/
9. https://www.gazetadeagricultura.info/informatii-utile/15945-boli-transmise-de-
capuse.html
BOTIȘ ILEANA 22.11.2018 Îndrumător: Mare Roşca Oana

10. https://ro.wikipedia.org/wiki/Căpușă#cite_note-1
11. https://ro.wikipedia.org/wiki/Căpușă_comună