PARAZITOLOGIE MEDICALĂ, UMANĂ ȘI VETERINARĂ

Curs 2

Regnul Protista

Protistele reunesc aproximativ 30 de filumuri extrem de diverse.

Caracteristici:
- protistele nu sunt plante pentru că nu se dezvoltă dintr-un embrion;
- nu sunt animale pentru că nu se dezvoltă dintr-o blastulă şi
- nu sunt fungi pentru că nu se dezvoltă din spori.
- reunesc alge, diferite grupe de mucegaiuri şi protozoare (Aioanei F., Stavrescu-
Bedivan, M.,M., 2011).

S u b r e g n u l P R O T O Z O A (gr. Protos-primul, zoon –animal)

Caractere generale:
Protozoarele (protosgr -primul, zoongr-animal)sunt organisme complexe unicelulare în care
toate activităţile se desfăşoară în limitele unei singure membrane plasmatice care îndeplineşte
toate funcţiile vieţii (Dimache şi Panaitescu, 1994).
Nutriția
Majoritatea protozoarelor obțin substanțele nutritive de la gazdă prin difuzarea substanțelor
dizolvate ȋn citoplasmă (Rădulescu, 2000).
Respirația
La majoritatea protozoarelor respirația se face prin difuzie, O2 difuzează ȋn interiorul
celulei, iar CO2 rezultat din acitivitatea celulară este eliminat la exterior (Rădulescu, 2000).
Înmulțirea
Unele protozoare au capacitatea de a se reproducere sexuat dar şi asexuată prin diviziune
directă (sciziparitate).
Răspândirea
Protozoarele parazite se răspândesc de la o gazdă la alta fie:
 direct prin intermediul formelor vegetative eliminate de gazda bolnavă odată cu secreţiile
sau excreţiile sale fie indirect prin intermediul formelor chistice care ajung în mediu (aer,
apă , sol).
 indirect prin intermediul unei gazde intermediare (organism gazdă infectat - organism
sănătos), fără închistare (Dimache şi Panaitescu, 1994).
În condiţii favorabile (când toate funcţiile organismului unicelular se desfăşoară normal)
protozoarul îmbracă forma vegetativă. Când condiţiile de mediu devin nefavorabile (uscăciune,
temperatura scăzută, etc) forma vegetativă îşi protejează corpul cu o membeană mai rezistentă şi
se transformă în chist (formă chistică) (acumulează rezerve nutritive, trec la o viaţă latentă).
Dacă condiţiile redevin favorabile se trece din nou la viaţa activă - forma vegetativă. (Dimache
şi Panaitescu , 1994)
Deşi, majoritatea protozoarelor trăiesc liber, unele specii sunt mutualiste, comensale sau
adevăraţi paraziţi. Unele sunt foarte patogene pentru gazdele lor,  plante sau vertebrate (Ciolpan,
2008).
Protozoozele sunt boli întâlnite frecvent la animale şi om, produse de paraziţi unicelulari,
denumiţi protozoare

Încrengatura SARCOMASTIGOPHORA

Şef lucrări Oana Mare Roşca

 PARAZITOLOGIE MEDICALĂ, UMANĂ ȘI VETERINARĂ
Include amibele si flagelatele

Subincrengătura F L A G E L L A T A (MASTIGOPHORA)
(gr. mastigos = flagel; lat. flagellum-bici
Mastigoforele (gr. mastigos = flagel; lat. flagellum-bici) reprezintă un grup heterogen şi
primitiv cu afinităţi de vegetale şi de animale .
Grupul include protozoarele care ca adulţi posedă flageli care le asigură mobilitatea.
Flagelatele se caracterizează printr-o formă definită a corpului şi prin modul de
deplasare tipic cu ajutorul flagelilor.
Există circa 800 de specii, cele mai multe unicelulare, care trăiesc în ape stagnante. Unele specii
sunt solitare, altele coloniale, multe sunt însă endosimbionte. Cele mai multe specii sunt
fotosintetizatoare, dar sunt şi heterotrofe (Mustață, Gh.; Mustață, M.; Costică, M., 2004).

Clasa Zooflagellata

Se caracterizează prin prezența a unul sau a mai multor flageli şi lipsa plaste asimilatoare.
Unele sunt libere, dar majoritatea sunt comensale, simbiotice sau parazite la alte animale, în
special artropode şi vertebrate (Aioanei F., Stavrescu-Bedivan, M.,M., 2011).
De asemenea, sunt paraziţi monoxeni (folosesc o singură gazdă) sau dixeni (folosec două
gazde) şi prezintă în condiţii nefavorabile forme de rezistenţă (chişti) cu excepţia
trichomonadinelor.

Trichomonas intestinalis (sin. T. hominis) apare doar sub formă de trofozoid şi parazitează
intestinul unde se hrăneşte cu bacterii enterice şi uneori cu hematii produce iritaţii fără afecţiuni
grave (Rădulescu, 1999).
Localizare
Se localizează ȋn intestinul gros
Biologie
Este o specie mobilă, se deplasează cu ajutorul flagelilor şi a membranei ondulante.
Patogenie
Nu există dovezi clare de patogenitate pentru acest parazit.
Manifestări clinice
 3-4 scaune/zi cu caracter de putrefacţie;
 dureri abdominale;
 tenesme
Epidemiologie.
Neavând forme chistice T. hominis se transmite de la o persoană la alta prin forma
vegetativă (trofozoid). Rezervorul de parazit este constituit de câine şi pisică care se infectează de
la om şi care la rândul lor pot infecta omul.(Dimache şi panaitescu, 1994).

Trichomonas vaginalis este un parazit al omului şi se dezvoltă în vagin şi este favorizată

de un mediu acid.
Boala produsă se numeşte vaginită tricomonadică sau tricomonoza vaginală.
Localizare
Căile genito-urinare la ambele sexe
Ciclul biologic
Trichomonas vaginalis parazitează doar omul şi se prezintă sub formă vegetativă, de
trofozoid. Acesta este distrus imediat de uscăciune, de aceea se transmite doar prin medii umede

Şef lucrări Oana Mare Roşca

 PARAZITOLOGIE MEDICALĂ, UMANĂ ȘI VETERINARĂ
– în timpul contactului sexual. Forma de chist lipseşte, de aceea se transmit doar trofozoiţii de la
un individ bolnav la unul sănătos. Ajuns în noul mediu, acesta începe ciclul evolutiv.
Manifestări clinice
Perioada de incubatie durează între 7-15 zile.
În faza acută a bolii, mucoasa vaginală este hiperemiată şi tumefiată, apare un prurit vulvo-
vaginal intens, însoţit de secreţii vaginale (leucoree) abundente, de culoare galben-verzui şi miros
respingător.
Dintre tulburările psiho-somatice, parazitul poate determina apariţia frigidităţii, instabilitate
emoţională şi sterilitate temporară.
La bărbaţi, la majoritatea lor, boala este asimptomatică, parazitul se localizează în uretră şi
prostată (Moglan şi Popescu, 2009).
Aproximativ 30% din cazuri nu prezinta simptome.
Epidemiologie.
Transmiterea se face direct, pe cale veneriană, prin contact sexual, omul fiind singurul
transmiţător al bolii (Dimache şi Panaitescu, 1994).
Boala este răspândită peste tot în lume, dat fiind faptul că ea se transmite, în principal, pe
cale sexuală. În ţara noastră, prevalenţa bolii este de 25-26%, apropiată celei din ţările Europei
Centrale (23-25%)(Moglan şi Popescu, 2009).
Trichomonas vaginalis este un parazit întâlnit pe tot globul, în special în zonele unde
educaţia sexuală lipseşte, fiind o boală cu transmitere sexuală.
Profilaxie:
a) tratarea tuturor persoanelor infestate;
b) evitarea raporturilor sexuale cu persoane necunoscute;
c) respectarea regulilor de igienă individuală şi colectivă.

Giardia duodenalis (Lamblia intestinalis, Giardia intestinalis) este în general un parazit al

omului, trăieste şi se multiplică în intestinul omului, şoarece, guzgan, câine, pisică, oaie.
Parazitul există sub două forme: trofozoid şi chist (Rădulescu, 1999).
Boala produsă se numeşte giardioză sau lambliază.
Localizare
Intestinul subţire (duoden şi jejun) .
Ciclul biologic
G. duodenalis paraziteză în intestinul subţire, în special în duoden şi jejun.
Omul bolnav elimină odată cu excrementele trofozoizi şi chisturi. În mediul extern,
trofozoizii sunt distruşi repede de factorii de mediu, dar chisturile rezistă cca 14 zile, la -12 oC, 20
de zile la -6oC, iar temperaturile de peste + 20oC le inactivează repede.
Transmiterea parazitului de la o gazdă la alta se face sub formă de chisturi. Acestea ajung
în organismul uman, odată cu alimentele, apa şi aerul. La nivelul stomacului, din cauza pH-ului
puternic acid (1,3-2,7), membrana chistului este distrusă; din fiecare chist matur vor apărea doi
trofozoizi. Aceştia migrează în duoden şi jejun, unde se vor ataşa de celulele epiteliului intestinal
şi încep să se înmulţească.
Formarea chisturilor are loc în intestinul subţire şi în colon, de unde sunt eliminate la
exterior odată cu excrementele gazdei (Moglan şi Popescu, 2009).
Manifestări clinice.
Perioada de incubare durează 7-10 zile dar poate varia de la 3 la 25 de zile sau mai mult.
Giardioza este contagioasă atâta timp cât parazitul este prezent în materiile fecale în formă de
chist (Moglan şi Popescu, 2009).
Tabloul clinic include:

Şef lucrări Oana Mare Roşca

 PARAZITOLOGIE MEDICALĂ, UMANĂ ȘI VETERINARĂ
 infecţii silenţioase - mai ales la adulţi;
 giardioza acută: boală diareică acută combinată cu un sindrom gazos şi dispeptic biliar;
 giardioza cronică: disconfort digestiv persistent, episoade diareice alternând cu tranzit
intestinal normal sau chiar încetinit.
Malabsorbţia de diverse grade este o complicaţie dezvoltată în aproximativ 10-15% dintre
cazuri, atât în formele acute, cât şi cronice de boală. Alături de aceasta pot apărea alergodermii
polimorfe complexe.
Simptomele mai pot fi clasificate și sub forma: digestive și extradigestive.
 Simptomele digestive: diaree, dureri abdominale, distensie abdominală, flatulență în special
la copii, pierderea poftei de mâncare, senzație de greață și vărsături, intoleranța la lactoză.• 
 Simptome extradigestive: cefalee, amețeli, insomnie, astenie, tulburări de atenție, manifestări
alergice cutanate (urticarie, eczema), manifestări alergice respiratorii ( astm, bronșite,
rinofaringite)(Gherman, 1986).
Epidemiologie.
Omul este principalul rezervor, dar parazitul poate fi întâlnit şi la unele animale domestice
(câine, pisică, porcine, caprine, ovine, bovine).
Giardia sp. este un parzit ubicvist, prevalenţa bolii (numărul indivizilor infestaţi într-un
anumit teritoriu, raportat la o anumită perioadă de timp) este mai mare în ţările subdezvoltate şi în
cele aflate în curs de dezvoltare, fiind mai crescută în zonele urbane (Petcu, 1981)
Profilaxie.
a) depistarea persoanelor infestate şi tratarea lor;
b) respectarea regulilor de igienă individuală şi colectivă;
c) filtrarea şi purificarea corespunzătoare a apei potabile. În călătorii, când sunt dubii
asupra calităţii apei potabile, se recomandă fierberea ei timp de trei minute, înainte de consum;
d) creşterea animalelor în adăposturi igienizate şi tratarea celor infestate (Moglan şi
Popescu, 2009).

Genul Leishmania.
Sunt protozoare care trăiesc în sânge şi în ţesuturi, iar pentru desăvârşirea ciclului biologic
au nevoie de două gazde: omul (sau alt mamifer) şi o insectă hematofagă. (Didă, 1996).
Produc boli parazitară a omului şi câinelui, provocate de infestarea protozoarul flagelat din
genul Leishmania, frecventă în zonele mediteraneene.
Boala produsă se numeşte leishmanioză viscerală, Kala-azar, febra dum dum sau
splenomegalie tropicală.
Contaminare: Leishmanioza se transmite omului şi câinelui prin înţepătura unor insecte
mici (Phlebotomus) purtătoare ale parazitului, care se dezvoltă şi se multiplică in organismul lor.
De obicei câinele familiei se află la originea declanşării unei leishmanioze viscerale.
Ciclul biologic Ciclul de viaţă are loc într-o gazdă vertebrată – (omul, căinele, rozătoare)
se găseşte intracelular, este mai mică, nu are flagel, şi o altă gazdă nevertebrată - (flebotom)
forma promastigotă (leptomonadă) cu flagel .
Parazitul este transmis, în principal, de insecte vectoare (specii ale genului Phlebotomus,
Diptera,Nematocera, fam. Psychodidae), accidental, prin transfuzii de sânge şi congenital (Moglan
şi Popescu, 2009)
Când flebotomul înţeapă o persoană infectată, o dată cu sângele preia şi paraziţii amastigoţi
(forma leishmania). Ajunse în intestinul insectei amastigotele se transformă în promastigote
(forma leptomonas) care se multiplică. Când insecta îşi ia din nou prânzul hematofag, sângele un
mai poate pătrunde în stomac, faringele fiind blocat de leptomonas, Paraziţii sunt regurgitaţi şi
pătrund astfel în tegumentul omului. În corpul omului pierd flagelii (Didă, 1996).

Şef lucrări Oana Mare Roşca

 PARAZITOLOGIE MEDICALĂ, UMANĂ ȘI VETERINARĂ
Manifestări clinice.
Perioada de incubație durează de la câteva zile la câteva luni.
Boala poate debuta brusc sau progresiv, cu febră de 36,7-40 oC, însoţită de cefalee,
inapetenţă, astenie progresivă.
Splenomegalia (mărirea în volum a splinei) începe de la debutul bolii şi este progresivă.
Hepatomegalia (mărirea în volum a ficatului) este mai moderată, iar adenopatiile (creşterea
în volum a ganglionilor limfatici) apar mai târziu, ele fiind generalizate şi nedureroase. Pielea
este hiperpigmentată, de culoare cenuşiu-neagră, de unde numele bolii de Kala-azar (boala
neagră, febra neagră; în hindusă: kala = negru, azar = febră) şi prezintă leziuni pe ea. În 96% din
cazuri bolnavii sunt doborâţi de epuizare sau de o boală intercurentă (suprapusă).
Epidemiologie. Leishmanioza viscerală se întâlneşte în ţările europene şi africane din jurul
Mării Mediterane, în Kenia, Somalia, Sudan, Etiopia, în ţările din Orientul Apropiat, în Asia
Centrală, în India, China şi America Latină.
În ţara noastră, între anii 1952 şi 1954 a existat un focar de 24 cazuri de leishmanioză
viscerală infantilă, răspândită în 16 localităţi din jurul Craiovei. Aici, rezervorul natural a fost
câinele, iar vectorul Phlebotomus perfiliewi.
Profilaxie.
a) tratarea cazurilor individuale;
b) câinii bolnavi se suprimă, deoarece nu există un tratament eficient al leishmaniozei
canine;
c) combaterea insectelor vectoare cu ajutorul insecticidelor (Popescu şi Moglan. 2009)

Genul Trypanosoma
Membrii acestui grup includ trypanosomele care sunt responsabile de boala somnului la
oameni (Ciolpan, 2008). Acest gen cuprinde paraziţi ai vertebratelor.
Trypanosoma gambiense una din cele mai cunoscute specii ale grupului produce boala
somnului. este strâns legată de răspândirea vectorului Glossina palpalis - musca ţe-ţe.
Trypanosoma brucei transmisă de Glossina morsitans produce boala “nagana” răspândită
în Africa tropicală şi ecuatorială.
Trypanosoma equiperdum - produce boala împerecherii la cai (durină); nu prezintă gazdă
intermediară fiind răspândită în America Centrală şi de Sud. Este un parazit specific cailor,
măgarilor şi catârilor. Boala produsă se numeşte durină. Este o parazitoză a căilor genito-urinare

Trypanosoma gambiense obișnuit trăiește în sângele antilopelor, unde este inofensivă, dar
reprezintă un rezervor patogen, de unde muștele iau agentul bolii șil transmit la oameni.
Ciclul biologic.
Odată cu sângele supt de la un om sau de la un alt mamifer infestat, tripanosomele ajung în
intestinul insectei unde se înmulţesc activ cca 2-3 săptămâni, după care migrează în glandele
salivare. Aici, la început, parazitul se ataşează de celulele glandelor salivare, se înmulţeşte, apoi
devine liber în lumenul glandelor. Cu prilejul unei noi hrăniri, insecta transmite parazitul unei noi
gazde.
Manifestări clinice.
Boala se numeşte tripanosomoză gambiană sau boala somnului. La locul inoculării se
formează un nodul eritematos dur, înconjurat de o zonă puternic înroşită,pruriginoasă.
Majoritatea tripanosomelor rămân la locul inoculării unde se înmulţesc, determinând apariţia unei
leziuni cunoscute sub numele de şancru de inoculare sau tripanom. Puţine ajung direct în
circulaţie.

Şef lucrări Oana Mare Roşca

 PARAZITOLOGIE MEDICALĂ, UMANĂ ȘI VETERINARĂ
Tripanomul apare după 5-20 de zile de la inoculare şi se întâlneşte pe părţile neacoperite ale
corpului. După 1-2 săptămâni de la apariţie, tripanomul dispare fără a lăsa cicatrice. Acum,
parazitul ajunge în sânge şi este diseminat pe cale sanguină, în tot corpul.
Epidemiologie. Boala este răspândită în nord-vestul regiunii subsahariene, din Senegal, de
pe coasta de est a Africii Centrale până în Sudan şi Uganda. Rezervorul natural este reprezentat
de antilope şi om.
Profilaxie.
a) Depistarea persoanelor bolnave şi tratarea lor;
b) combaterea pe cale chimică, biologică şi mecanică a insectelor vectoare;
c) defrişarea zonelor din apropierea localităţilor, în felul
acesta muştele ţeţe sunt îndepărtate.
Tabelul 1 Gravitatea bolilor cauzate la om şi la diverse animale domestice, de către trypanosomele
patogene transmise de către glossine (Ciolpan, 2008).
Trypanosoma Bovine Cai, măgari Capre, oi Porci Om

Trypanosoma + +++ ++ ± -
brucei
Trypanosoma - - - - +++mai  puternică
rhodesiense
Trypanosoma. - - - - +++ mai cronică
gambiense
Trypanosoma +++ +++ sau + ++ - -
vivax
Trypanosoma +++ ++ ++ ± -
congolense
Trypanosoma - - - ++ -
simiae
Trypanosoma - - - ++ -
suis
Trypanosoma ++ ++ ++ - -
uniforme
Legendă: –  gazde ce nu contractează boala în mod normal (chiar dacă infecţiile experimentale sunt posibile); ± boală benignă; +
boală de gravitate moderată; ++ boală gravă; +++ boală foarte gravă.

BIBLIOGRAFIE
Aioanei, F. şi Stavrescu-Bedivan, M., M., 2011. Zoologia nevertebratelor. Manual
Universitar. Ed. Bioflux, Cluj-Napoca.
Ciolpan, O. 2008. Artropodele, vectori pentru agenţii patogeni (entomologie medicală. Ed. Ars Docendi,
Bucureşti.
Didă I. C.,1996. Zoonoze parazitare, Editura Ceres, Bucureşti.
Dimache, Gh. Şi Panaitescu, D., 1994. Microbiologie şi parazitologie medicală. Ed.
Uranus. Bucureşti.
Gherman I., 1986. Prevenirea bolilor parazitare, Ed. Ceres, Bucureşti.
Moglan, I. şi Popescu, I., 2009. Parazitologie animală. Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza”, Iaşi.
Mustață, Gh.; Mustață, M.; Costică, M., 2004. Regnurile lumii vii. Iaşi.
Petcu I., 1981.Parazitologie medicală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Rădulescu, S, 2000. Parazitologie medicală. Ed. All, Bucureşti.

Şef lucrări Oana Mare Roşca

PARAZITOLOGIE MEDICALĂ, UMANĂ ȘI VETERINARĂ

Şef lucrări Oana Mare Roşca