Sunteți pe pagina 1din 22

Clasa Cestoda

Subclasa Eucestoda
 Sunt platelminţi endoparaziţi în intestinul vertebratelor şi în al căror
ciclu de dezvoltare există una sau mai multe gazde intermediare; se
cunosc cca 6000 specii.
Morfologie externă
 Corpul, cu aspect de panglică (gr. cestos = panglică; eidos
=formă), este alb, nepigmentat şi are dimensiuni cuprinse între 1mm şi
15 m.
 Este format din trei regiuni: scolex, cu organe de fixare, gât sau
zona generatoare de proglote şi strobil sau lanţ de proglote (3-5000).
Fiecare proglotă conţine un aparat genital hermafrodit. Cele din
apropierea zonei proligere, sunt proglote tinere, mici; în zona mediană a
strobilului sunt proglote mari, mature, iar posterior, sunt proglote
bătrâne, care conţin ouă embrionate şi care se desprind de strobil.
Scolexul prezintă organe de fixare cu o mare
diversitate structurală, distingându-se trei tipuri:
botrii, botridii şi acetabule sau ventuze propriu-zise.
 Botriile (pseudobotridii) sunt organe de fixare
slabe, 2-4, cu musculatură redusă.
 Botridiile, în număr de patru, proemină pe scolex
sau sunt pedunculate şi au musculatură mai bine
diferenţiată, formată din fibre circulare şi radiare.
 Ventuzele propriu-zise sunt organe adezive
evoluate. Au formă globuloasă, sunt în număr de
patru, iar musculatura este foarte dezvoltată, mai
ales cea radiară.
Organizaţia internă
 Tegumentul este format dintr-un strat epitelial
care secretă cuticula. Sub tegument se găseşte
pătura musculară circulară.
 Sistemul nervos
Este reprezentat prin două mase ganglionare situate
în scolex, cordoane medulare longitudinale şi plex
periferic situat sub teaca musculo-cutană.
 Organele de simţ sunt reduse; există terminaţii
nervoase libere şi tangoreceptori.
 Sistemul digestiv lipseşte; se hrănesc prin
osmoză.
 Aparatul excretor este de tip protonefridian.
 Aparatul genital
Este foarte bine dezvoltat, asigurând hiperfecunditatea cestodelor. Sunt
hermafrodite, rar există specii cu sexe separate.
 Aparatul genital mascul

Prezintă foliculi testiculari de la care pleacă


canalicule eferente scurte, care se deschid în
canalul deferent. Acesta, distal, poate fi
înconjurat de celule glandulare cu valoare de
glande prostatice.
Canalul deferent străbate punga cirului,
unde, porţiunea proximală a canalului
deferent formează canalul ejaculator, care
străbate cirul sau penisul,
musculos şi înarmat. Canalul deferent şi
canalul ejaculator pot prezenta vezicule
seminale.
Cirul se deschide în atriul genital comun
prin orificiul genital mascul.
 Aparatul genital femel
Este format dintr-un ovar bilobat, continuat cu oviduct, care
se deschide în ootip. Tot aici se deschide viteloductul
glandei vitelogene. Glandele vitelogene sunt dezvoltate şi
laterale la speciile primitive, compacte şi posterioare, la
speciile evoluate. Glandele lui Mehlis se dispun în jurul
ootipului şi secretă, probabil, învelişurile oului. Din ootip
pleacă vaginul şi uterul. Vaginul este dilatat proximal într-un
receptacul seminal şi deschis prin orificiul genital femel în
atriul genital comun.
Uterul, simplu sau cu diverticule, este deschis prin orificiul
de pontă la speciile primitive şi închis, la speciile evoluate;
în acest ultim caz, eliminarea ouălor are loc prin ruperea
proglotelor.
 Reproducere şi dezvoltare
Fecundaţia este internă şi încrucişată. Are loc între proglotele aceluiaşi
strobil sau între proglotele unor indivizi diferiţi. Sunt proterandrice,
proglotele tinere sunt mascule, iar cele mediane sunt femele.
Din ou se dezvoltă o larvă cu trei perechi de cârlige, hexacantul (hexa
= şase; acanthos = cârlig) sau oncosfera ( gr. onikos = gheară),
protejată de un înveliş celular.
Oncosfera este înghiţită de gazda intermediară, de regulă un artropod,
în intestinul căreia învelişul larvei este digerat, iar larva, eliberată.
De aici, ea străbate peretele intestinal şi ajunge prin sânge în diferite
organe, continuându-şi dezvoltarea.

oncosfera
 Există patru forme larvare:
 a. procercoidul, păstrează posterior cele trei perechi de cârlige
ale oncosferei, iar anterior are o invaginare în care se deschid
celule glandulare
 b. plerocercoidul, are corpul alungit şi în partea anterioară,
organe de fixare schiţate.

 c. cisticercoidul, veziculos, are anterior o invaginare în formă de


pâlnie care conţine scolexul, iar posterior o coadă care poartă
cârligele oncosferei.

 d. cisticercul, cu scolex invaginat într-o veziculă


plină cu lichid.
 Procercoidul şi plerocercoidul sunt prezente la cestodele primitive,
cisticercoidul şi cisticercul, la speciile evoluate.

 Aceste larve se hrănesc cu ţesuturile gazdei, care se


necrozează. Gazda poate forma anticorpi, reacţie pe care se
bazează diagnosticarea chistului hidatic.

 La cestodele cu număr mic de proglote (Taenia echinococcus,


T. coenurus), pentru a compensa numărul mic de ouă, are loc o
înmulţire asexuată, prin înmugurire în stadiu larvar – chistul hidatic.
Se constituie astfel în ciclul lor de viaţă, o metageneză.
Sistematică
Următoarele ordine de cestode au importanţă patogenă mai mare
pentru om:
A.Ordinul Pseudophyllidea
Ligula intestinalis
Corpul nu este împărţit în proglote; ajunge la 1 m lungime.
 Gazda definitivă: păsările ihtiofage.
 I gazdă intermediară: un crustaceu- Cyclops, Diaptomus.
 II gazdă intermediară: peşte- crap, caras etc.

Cyclops spp. Pesti cu larve plerocercoide


https://uwm.edu/field-station/cyclops/
Ordinul Cyclophyllidea
 Scolexul are patru ventuze şi un rostru cu cârlige sau inerm.
Ciclul de dezvoltare are o singură gazdă intermediară.
Taenia solium
 Are 2 până la 8 m lungime, iar strobilul este format din cca
900 proglote.
 Gazda definitivă: omul
 Gazdă intermediară: porcul, în musculatura căruia se
dezvoltă cisticercul
Taenia saginata
 Scolexul este lipsit de rostru
şi cârlige; ajunge la 8, chiar 12 m
lungime.
 Gazda definitivă: omul

 Gazdă intermediară: bovinele

cisticerci
Taenia echinococcus
 Este o specie foarte răspândită, de talie mică, 4-
6 mm lungime; strobilul este format din 3-4 proglote.
Gazda definitivă: câine, lup, şacal
Gazdă intermediară: erbivore, porci, accidental, om.
Larva este chistul hidatic.

hidatida in ficat de vita


 Biologie
 Adultul parazitează intestinul subţire de la specii de carnivore
(ex. Câine)
Ouăle sunt eliminate odată cu excrementele în mediul extern, de
unde sunt ingerate de gazda intermediară.
Larvele sunt eliberate din învelişul oncosferei, străbat peretele
digestiv, trec în circulaţia sanguină şi se fixează în diferite
organe.
Acolo formează chistul hidatic. Prin consumul ierbivorelor de către
carnivor, se completează ciclul de viaţă.
Filogenia platelminţilor

 Dintre platelminţi, turbelariatele acele sunt primitive şi au o serie


de caractere asemănătoare planulei celenteratelor.

 Turbelariatele stau la originea speciilor parazite.

 Speciile exclusiv parazite, îşi au originea în rabdoceli, prin


structura sistemului nervos, digestiv, excretor, genital.

 Aceste grupe de paraziţi, au evoluat, se pare, independent, din


stămoşi rabdocelieni. Evoluţia lor a mers în paralel cu a
gazdelor, cele mai evoluate având ca gazdă, mamiferele.

 Prin modul de dezvoltare embrionară, prin larva loboforă


asemănătoare trocoforei, platelminţii se apropie de nemerţieni,
moluşte, anelide.
Încrengătura Gnathostomulida
 Este un grup relativ recent descoperit, cu număr mic
de specii marine, cca 100 specii cunoscute,
prezente din zona litorală până la 24 m adâncime.
 Au fost descrise prima dată în 1956 ca viermi laţi, iar
din 1969 ridicate la rang de încrengătură.
 Sunt specii mici (0,3-1,5 mm), transparente, cu
epiteliul flagelat, caz unic la triploblaste.
 Sistemul nervos prezintă ganglion cerebroid şi plex
subepitelial, intestin simplu; sunt hermafrodite, cu
ouă endolecite- caractere care le apropie de
turbelariate. Au faringe chitinoid. Se întâlnesc în
Oceanul Atlantic, Oc. Indian, Marea Nordului.
 Gnatostomulidele prin faringele chitinoid se apropie
atât de rabdoceli, cât şi de rotiferi, considerându-se
că fac legătura între cele două încrengături.
 Cercetări recente asociază acest grup cu rotiferii şi
acantocefalii (Witek et al. 2009).
Încrengătura Nemertini
 Este un grup mic de acelomate, cu cca 900 de
specii, majoritatea marine, frecvente în zona litorală;
sunt prădătoare.
 Cuvier dă numele Nemertes unui gen, nume care se
extinde ulterior asupra întregului grup. În mitologie,
Nemertes este fiica zeului marin Nereus.
 Consideraţi iniţial ca aparţinând turbelariatelor, ei
sunt trecuţi în grupul platelminţilor, iar după 1950
primesc rang de încrengătură.
Morfologie externă
 Au corpul alungit şi subţire, cilindric sau
turtit dorso-ventral, cu aspect de aţă sau
şnur, viu colorat. Sunt de talie mică, câţiva
mm sau cm, rar ajung la dimensiuni de câţiva
m. Astfel, Lineus longissimus ajunge la 30 m
lungime şi 5-6 mm grosime.
 Anterior prezintă orificiul bucal şi orificiul
trompei, posterior orificiul anal.

Lineus longissimus,
în Marea Nordului
 Tubul digestiv este complet.
 Sistemul circulator apare pentru prima dată în seria animală. La speciile
inferioare, este format din două vase longitudinale, iar la speciile evoluate
apare şi un vas medio-ventral. Ele comunică prin ramuri vasculare
circulare, iar posterior prin lacune. Sângele incolor, uneori verde sau roşu,
conţine plasmă şi celule.
 Sexele sunt separate, fecundaţia externă. Dezvoltarea este cu
metamorfoză: există larva pilidium. Unele specii au capacitatea de
regenerare.
Filogenie
Au caractere comune cu turbelariatele şi anelidele.
Caractere de turbelariate:
 epiderma ciliată, parenchim

 locomoţie,

 organizarea sistemului nervos,

 protonefridii,
 larva pilidium asemănătoare larvei lui Muller

Caractere de anelide:
 tub digestiv complet,

 aparatul circulator,

 pseudomeria unor organe

Se presupune că îşi au originea într-un strămoş comun cu


turbelariatele.