Micologie umană și veterinară

Boli produse de fungi

Fungii sunt organisme eucariote cu corpul vegetativ numit miceliu, constituit din hife.
Structura celulei este de tip eucariot și are particularitățile următoare:
- unicelular (gimnoplast, plasmodiu, dermatoplast, sifonoplast) sau
- pluricelular, dar nediferențiat în organe vascularizate.
Micologia (din greaca mykes = ciupercă + logos = știință) este o ramură a biologiei care
se ocupă cu studiul complex morfo-anatomic, ecofiziologic, genetic, taxonomic, filogenetic,
patogenetic, toxicologic, alimentar, biotehnologic al ciupercilor (micromicete și macromicete)
și al cultivării lor, fiind strâns legată de fitopatologie (micologie aplicată). Din micologia
generală s-au desprins: micologia medicală, micologia veterinară, micologia acvatică,
micologia industrială, micologia toxinogenă. Termenul de micologie a fost formulat de Pier
Antonio Micheli în 1729, înainte de utilizarea microscopului, și derivă de la cuvântul
grecesc mykes = "ciupercă comestibilă" și etimologic reprezintă numai studiul acestora. Deși
intrat în uz, acest termen este considerat greșit de unii autori, care sugerează că termenul
corect ar fi micetologie, în concordanță cu semantica greacă modernă. Mai multe ciuperci au
întrebuințări în medicină și industrie. Cercetările micologice au dus la descoperirea unor
antibiotice: penicilina, streptomicina și tetraciclina. Studiile micologice au aplicații practice și
în medicina umană și veterinară, industria de prelucrare a laptelui și a produselor lactate, în
industria vinului și în panificație, la fabricarea cernelurilor și a vopselelor.
Macromicetele sunt ciuperci care au în comun capacitatea de a produce corpi fructiferi de
dimensiuni mari (de la câțiva centimetri până la câțiva zeci de centimetri în diametru), formați
din picior și pălărie. Ele pot fi comestibile sau toxice; unele sunt dăunătoare pădurilor sau
pomilor pe care cresc.
Micromicetele sunt ciuperci microscopice, parazite și saprofite. Cele parazite produc boli
grave (micoze) plantelor, animalelor (inclusiv omului) și chiar altor ciuperci. Ciupercile
saprofite joacă un important rol în circuitul materiei în natură îndeplinind funcția de
descompunători. 

Regnul Fungi se subdivide în:

Subregnul Dykarya:
Dikarya este un subregn de fungi care include diviziunile Ascomycota și Basidiomycota.
Membrii săi produc micelii secundare numite și dikaryoni. Organismele pot
fi filamentoase sau unicelulare, dar nu au niciodată flagelate. Dikarya cuprinde majoritatea
așa-numiților „fungi superiori”, dar și multe specii anamorfe care au fost clasificate
ca mucegaiuri în schemele mai vechi. Filogenetic, cele două diviziuni se grupează
laolaltă. Într-o publicație din 1998, Thomas Cavalier-Smith s-a referit la acest grup cu numele
„Neomycota”.

Unikonta  
Amoebozoa
  Opisthokonta   Holozoa   
Animalia
Choanozoa
Subregnul Eomycota
Subregnul Eumycota

Subregnul Chytridiomycota
- saprofite
- parazite la plante, alge, bacterii (Synchytrium endobioticum) la amfibieni:
Batrachohytrium dendrobatidis
Glomeromycota
Specii considerate inițial parazite, dar intră mai curând în simbioze cu rădăcinile plantelor ca
micorize
Zygomycota
Au sporangii, numite și mucegaiuri
Multe specii sunt paraziți activi la plante, insecte: Entomophtora, Xygomycota – în tractul
digestiv de la insecte și alte nevertebrate (se pot utiliza în controlul biologic al insectelor),
Rhyzopus, Mucor.

Boli fungice

Bolile fungice, numite și micoze pot să sune misterios și periculos, dar sunt adesea
generate de fungi care sunt comuni în mediu. Fungii pot fi găsiți în sol, pe plante, în
general pe vegetație, pe pielea noastră, pe membrane, pe mucoase, în tractul intestinal.
Majoritatea fungilor nu sunt periculoși, iar unii pot fi chiar folositori de ex. pentru
 obținerea antibioticelor de ex. penicilinei, pâinii, vinului sau berii. Totuși, unele tipuri de
fungi pot fi nocivi pentru sănătate, la fel ca și bacteriile, virusurile, pot produce stări
patogene sau toxine.
Simptomele micozelor depind de tipul de infecție și de localizarea în corp. Unele tipuri de
infecții fungice pot fi ușoare ca și iritația sau bolile respiratorii ușoare. Cu toate acestea,
alte infecții fungice pot fi severe, ca și pneumonia fungică, infecția circulatorie și pot să
conducă la complicații serioase precum meningita sau moartea.
De ce micozele sunt o țintă a sistemului de sănătate?
Infecțiile fungice sau micozele reprezintă un pericol în creștere a sănătății publice din
câteva motive:
Mediul științific și corpul medical de la Departamentul bolilor micotice este implicat în
prevenția și controlul a trei categorii de infecții fungice:
 Infecțiile oportuniste precum precum cryptococcoza și aspergiloza devin o problemă
în creștere la persoane cu sistemul imunitar slăbit – pacienții cu cancer, pacienții cu
transplante, persoanele cu HIV.
 Infecțiile intraspitalicesti precum candidemia conduc la infecții ale sistemului
circulator. Schimbările și noutățile în practicile medicale pot să asigure oportunități pentru
tulpini fungice noi și rezistente în condiții spitalicești.
 Infecții dobândite comunitar  precum coccidioidomicoza (febra văii), blastomicoza,
și histoplasmoza, sunt determinate de fungi care se găsesc din abundență în mediu. Acești
fungi trăiesc în sol, pe plante sau în compost, sunt endemici (nativi sau comuni).
Schimbările climatice pot să afecteze acești fungi și fiecare mică schimbare a temperaturii
sau umidității pot să afecteze creșterea lor.

Dermatomicoz Ascomycota Dermatofite Prin Tinea barbae/tinea

e superficiale Dermatofitoze localizare capitis;
și cutanate Kerion,Tinea corporis
(dermatomicoz (Ringworm/Dermatoph
e) ytids)
Tinea cruris
Tinea manuum
Tinea pedis (picior de
atlet)
Tinea unguium/
onychomycosis
Onicomicoza albă
superficială
Onicomicoza distanlă
sununguală
Onicomicoza proximală
subunguală
Tinea corporis
gladiatorum
Tinea faciei
Tinea imbricata
Tinea incognito
Favus
Organism Epidermophyton
ul parazit floccosum
 Microsporum canis
Microsporum audouinii
Trichophyton
interdigitale/mentagrop
hytes
Trichophyton tonsurans
Trichophyton
schoenleini
Trichophyton rubrum
Trichophyton
verrucosum

Alți Hortaea werneckii Tinea nigra

Piedraia hortae 
Black piedra
Basidiomycot Malassezia furfur Tinea versicolor Pityrosporum folliculitis
a Trichosporon White piedra
Afecțiuni Ascomycota Dimorfice: drojdii și Onygenal Coccidioides
subcutanate, mucegaiuri es immitis/Coccidioides
sistemice și posadasii 
oportuniste Coccidioidomicoza și
coccidiomicoza
diseminată,
coccidioidomicoza
primară cutanată
Coccidioza primară
pulmonară
Histoplasma
capsulatum
Histoplasmoza
Histoplasmoza primară
cutanată. Histoplasmoza
primară pulmonară
Histoplasmoza
progresiv diseminată
Histoplasma duboisii
histoplasmoza africană
Lacazia loboi
Lobomicoza
Paracoccidioides
brasiliensis
paracoccidiomicoza
Altele Blastomyces
dermatitidis
(Blastomicoza
blastomicoza nord
americană
blastomicoza
sudamericană)
Sporothrix schenckii 
 Sporotrichosis
Penicillium marneffei
Penicilliosis

Drojdii Candida albicans 

(Candidoza orală, esofagiană.
Vulvo-vaginală, cronic
mucocutanată, de origine
antibiotică. Interigo, candida
unghiilor, paronchya, diaper
candidoza, candidoza cutanată
congenitală, candidoza perianală,
candidoza sistemică, candidoza
interdigitală, Erosio interdigitalis
blastomycetica)
C. glabrata, C. tropicalis, C.
lusitaniae
Pneumocystis jirovecii
(Pneumocistoză
Pneumocystis pneumonia)

Mucegaiuri Aspergillus (Aspergilloza,

Aspergilloma
Aspergiloza alergică
bronchopulmonară
Aspergiloza primară cutanată )
Exophiala jeanselmei
(Eumycetoma)
Fonsecaea pedrosoi/Fonsecaea
compacta/Phialophora verrucosa
(Cromoblastomicoza)
Geotrichum candidum
(Geotrichoza)
Pseudallescheria boydii 
Allescheriasis
Basidiomycot Cryptococcus neoformans (Cryptococcoa) , Trichosporon
a spp
(Trichosporonoza)
Zygomycota Mucorales Rhizopus oryzae
(mucormicoze) Mucor indicus
Lichtheimia corymbifera
Syncephalastrum racemosum
Apophysomyces variabilis
Entomophthorales Basidiobolus ranarum
(Entomophthoramic (Basidiobolomicoza)
oze) Conidiobolus
coronatus/Conidiobolus incongruus
(Conidiobolomicoza)
Microsporidi Enterocytozoon bieneusi/Encephalitozoon intestinalis
a
 Microsporidi
oză
Mesomycetoz Rhinosporidium seeberi (Rhinosporidioză)
oea
Nesistematizat Alternariosis (foliculită fungală)
e Fusarium (fusarioză)
Granuloma gluteale infantum Hialohyphomycoză
Otomycoză, Phaeohyphomycoză

DESCRIEREA BOLILOR FUNGICE

Dermatofiții
Dermatofiții sunt specii de ciuperci (fungi) keratinofilice responsabile pentru infectii
comune, cum ar fi ”tinea pedis”, ”tinea capitis” și ”unguium tinea”. Infecțiile generate de
acești fungi se numesc și pecingine sau tinea. Micozele cutanate sunt probabil cele mai
frecvente infectii fungice la om și sunt, de obicei denumite cu termenul latin tinea ("vierme
inelar"). Macroscopic, leziunea are un aspect inelar, marginea sa constituind zona de infecție
activă, progresivă; vindecarea se produce în zona centrală a inelului. Pentru a indica zona
corpului afectata se folosesc termeni latini: tinea corporis (corp), tinea cruris (zona inghinala),
tinea capitis (scalp, păr), tinea barbae (barba), tinea unghium (unghii), etc. Prevalența lor pe
scară larg- se datorează- în principal existenței unor surse vaste atât umane cât și animale, la
care se adaugă transmiterea facilă de la o gazdă la alta și rezistența moștenita la condițiile
dure de mediu. Deși nu sunt boli invazive, în mod normal, infecțiile cu dermatofiți se pot
răspândi în special la gazde imunocompromise. În ciuda opțiunilor diverse, pentru
diagnosticarea și tratamentul infecției dematofitice (cum ar fi cazul tipului tinea unguium),
boala este menținută cu dificultate sub control.
Dermatofitii produc infecții care afectează zonele superficiale ale corpului: epiderma
și fanerele (păr, unghii). Principalii agenti etiologici implicați în producerea
dermatomicozelor aparțin genurilor Epidermophyton, Microsporum și Tricophyton. Fungii
dermatofiți se individualizează prin cel puțin 2 caractere cu impact direct asupra identificării
lor în laboratorul clinic: - folosesc keratina ca element nutritiv (sursă de azot), ceea ce explica
tropismul lor pentru epidermă, păr și unghii; sunt de obicei incapabile sa penetreze țesutul
subcutanat; - prezintă caractere morfologice particulare: hife în formă de candelabru, de
coarne de cerb, uneori spiralate și macroconidii caracteristice, complet diferite de ale altor
fungi.
Epidermophyton
Este un gen de ciuperci responsabile de micoze precum tinea pedis, tinea corpors, tinea
cruris, tineia unguium. Nu s easociază cu solul și nu prezintă condiții specifice de creștere.
E. floccosum nu se dezvoltă pe mediu cu uree, are osmotoleranță scăzută. Coloniile
cresc rapid, au suprafață netedă și ating maturitatea în cca 10 zile. Deși coloniile sunt inițial
plate, centrul lor devine ridicat, apoi cutat, iar marginile mai coborâte. Pe medii bogate, cu ar
fi mediul Sabouraud coloniile degenereaza, formând smocuri albe pleiomorfe, care în câteva
săptămâni exudează în agar un pigment roșu-brun.
E. floccosum are hife septate hialine. Trăsătura cheie o constituie conidiile cu pereți subțiri și
absența microconidiilor. Mocroconidiile sunt solitare sau în grupe de 2-3. Cu o lungime de
20–40 µm și adâncimea de 7–12 µm, contând în 1 până la 9 septuri.Macroconidia are o bază
îngustă și vârf mai lat, semănând cu o coadă de castor. Se reproduce asexuat prin
chlamidoconidii, spori de rezistență ce apar abundent în culturi. Produce de asemenea
artroconodii abundente, care apar mult mai umflate, alături de macroconidii. Acestea
reprezintă spori cu pereți groși, rezistenți la căldură și secetă.
E. floccosum determină boli superficiale, precum tinea pedis, tinea cruris, și mai rar tinea
corporis și onicomicoză. Similar cu alți dermetofiți invadează țesuturile cheratinizate
incluzând pielea și unghiile. Un caz clinic a demosntrat că are capacitatea de a infecta și ochii
generând keratită. Nu perforează părul și folicului piloși. Este o ciupercă antropofilă atacând
cu precădere omul și mai rar animalele, de aceea utilizarea în testări a animalelor de laborator
nu are succes. Este mai agresiv decât majoritatea dermatofiților. Infecțiile cronice sunt rare,
prin urmare, strategia de menținere a speciei este de a trece rapid de la o gazdă la alta. Infecția
rămâne în mod obișnuit la nivelul stratului cornos al epidermei gazdă, deoarece ciuperca nu
poate străpunge țesuturile vii la persoanele cu imunitate normală. Cu toate acestea, s-a
constatat că provoacă infecții invazive la pacienții imunocompromiși, generând onicomicoză
severă, leziuni cutanate și noduli subcutanați.
Răspândirea
E. floccosum poate rămâne viabilă pentru perioade lungi prin producerea de artroconidii la
nivelul pielii. Artroconidiile sunt spori cu pereți puternic îngroșați cu rezistență mare la
uscăciune și temperaturi înalte în comparație cu miceliul. Artroconidiile pot să reziste ani la
dușuri, băi, piscine, prosoape, pături, cearșafuri, pantofi sau altă îmbrăcăminte. Ciupercă se
înmulțește prin contact la duș și sălile de sport.
Tratamentul
Studiile In vitro au evidențiat câțiva agenți eficienți împotriva E. floccosum. Tratamentele
topice cele mai utilizate sunt: terbinafine, itraconazol, și ketoconazol.
Diagnoza
Deoarece produc aceleași afecțiuni, evidențierea clinică a E. Floccosum este în general
dificilă față de alți dermatofiți, exceptând tinea pedis: infecția care implică E. Floccosum
poate demonstra scalarea marcată în picioarelor și tălpii pacientului, producând leziuni
punctate în apropiere. Maculele brune ar putea rezulta din unele dintre aceste leziuni.
În mod tradițional se diagnostichează cu lampa cu ultraviolete Woods. Fața de specii de
Microsporium, Epidermophyton, la fel ca și Trichophyton nu este fluorescentă sub lampa de
UV. Culturile fungice disting Epidermophyton de alți dermatofiți pe baza absenței
microconidiilor. Studiile moleculare au scăzut timpul de identificare de la 3-4 săptămâni la 3-
4 zile. Eșantioane obținute din unghiile, părul și pielea pacienților pot fi analizate cu PCR
existând posibilitatea de a distinge între 12 specii de dermatofiți pe baza diferenețelor din
profilul enzimatic. Cu ajutorul PCR în timp real este posibilă identificarea rapidă în 4 ore a
eșantioanelor analizate.
Este o ciupercă cosmopolită, fiind pe locul 3 în clasamentul agenților resonsabili de tinea
pedis după Trichophyton mentagrophytes și Trichophyton rubrum.
Genul Tricophyton este capabil să invadeze părul, epiderma și unghiile, în timp ce
genul Microsporum doar părul și epiderma, iar genul Epidermophyton afectează epiderma și
unghiile. Principalele specii de dermatofiți izolate din probe clinice sunt în ordinea frecvenței:
Tricophyton rubrum, Tricophyton mentagrophytes, Epidermophyton flocossum, Tricophyton
tonsurans, Microsporum canis si Tricophyton verrucosum.
Dermatofitele pot sa trăiască în zone umede ale pielii, pe suprafețele din mediu, pe
suprafețe din casă precum: prosoape, cârpe, lavete, lenjerie de pat.
Oricine poate face dermatifite, inclusiv animalele.
Un exemplu de infecție dermatofitică foarte comună este cea a picioarelor atleților numită și
„tinea pedis”. O alta infecție dermatofitică comună afecteaza zona inghinală manifestată prin
mâncarime cunoscută ca tinea cruris. Există numeroase specii de dermatofite ce pot determina
infecții la om. Doua dintre cele mai comune tipuri sunt Trichophyton rubrum și Trichophyton
tonsurans, care sunt transmise în mod uzual de la persoană la persoană. Alta dermatofită
comună este Microsporum canis, care se transmite la om de la animale, precum câinii.
Dermatofitelor le plac locurile umede ale pielii, precum pliurile. Rezistă și în lavete, prosoape
și paturi.
Simptomele dermatofitelor
Infecțiile dermatofite pot sa afecteze pielea pe orice zonă a corpului, precum scalpul,
picioarele, brațele, tălpile, vintrele, unghiile. Aceste infecții se manifestă de obicei ca
mâncărimi. Dintre simptome, pot să apară: roșeața, eritemul, descuamarea, fisuri ale pielii,
sau o erupție în formă de inel. Dacă infecția implică scalpul sau barba, părul poate cădea.
Unghiile infectate devin decolorate, groase, și ar putea, eventual, se cadă. Mai multe infecții
grave pot duce la un abces sau celulită.
Infecțiile dermatofitice sunt foarte comune. Ele pot afecta pe oricine, inclusiv persoanele
sănătoase. Infecțiile dermatofite pot fi comune printre persoanele cu sistemul imunitar
supresat sau cu deficit de imunitate (diabet zaharat, cancere, HIV, tratamente indelungate cu
antibiotice), persoanele care utilizeaza băi în comun, persoane implicate în sporturi de contact
sau persoanele care au contact strâns cu animalele. Unele specii sunt atașate, în mod obișnuit
de mediile umede și calde, de întuneric. Focare de infecții pot să apară în școli, grădinițe, și în
alte instituții.
Se transmit frecvent prin contact direct de la om la om, prin obiecte personale
împrumutate sau de la animal la om. Se fixează mai degrabă pe tegumentele care suferă
diferite traumatisme - zgârieturi, bătături produse de încălțămintea inadecvată, care nu lasă
pielea să respire, la practicanții sporturilor acvatice, la atleți și la cei care prezintă tulburări
circulatorii periferice. Altele sunt oarecum proprii pielii și se reactivează în perioadele de stres
la care este supus organismul (candidoza, pitiriazisul versicolor).
Tinea corporis- micoza pielii trunchiului, a feței și a membrelor. Este generat de
Trichophyton, Microsporum, și Epidermophyton.
Se manifestă prin leziuni inelare, cu centru palid și periferia mai intens eritematoasă (roșie),
activă, ușor elevată, bogată în microorganisme; unele leziuni pot conflua cu cele din
vecinătate. Uneori pe suprafață pot apărea bule, pustule (vezicule cu puroi), semn al unei
leziuni foarte active sau dimpotrivă pot avea manifestări mult mai discrete, prezentându-se ca
mici leziuni de culoare roz-palid, cu scuame fine în suprafață.

Pot asocia senzație intensă de mâncărime sau din contra, pot fi lipsite de simptome.
Inflamațiile pot genera escare, cruste, papule, vezicule. Rareori poate genera pete purpurii.
Infecțiile datorate unor dermatofiți zoofili sau geofili pot să producă răspunsuri inflamatorii
mai puternice decât cele datorate unor patogeni antropofili. Pacienții imunocompromiși sau
infectați cu HIV prezintă adesea simptome atipice, incluzând abcese adânci sau infecții
cutanate diseminate.
Leziunile evolueaza centrifug, cu extensie în periferie, care este acoperită de vezicule, pustule
sau scuame. Dacă leziunile sunt multiple și apropiate, prin extensie ele se pot uni.
Netratate, leziunile evoluează cronic și rareori se pot vindeca spontan. Cu cât tratamentul este
aplicat mai precoce, cu atât rezultatele favorabile se observă mai rapid.
Majocchi granuloma este o variantă a tinea corporis cuprinde infecția părului, foliculilor
piloși, precum și adesea dermul din jur. In mod tipic este generată de Trichophyton rubrum,
manifestându-se perifolicular, granulomatos sub formă de noduli situați în locuri distincte,
cmai puțin de două, trei, pe picioare la femei, asociați cu reactie granulomatoasă. Majocchi
granuloma adesea apare la femeile care se rad pe picioare.
Diagnosticul de tinea corporis este confirmat prin examen microscopic și prin cultură din
leziunile cutanate. Ocazional diagnosticul se face pe baza biopsiei cutanate deoarece
caracteristici histopatologice și agenții pot fi identificați în stratele din afara epidermei.
Tratament
Se tratează de obicei local, prin aplicarea unei creme antimicotice (clotrimazol, ketokonazol,
oxicanozol, terbinafina, naftifina) asociat sau nu, cu un dermatocorticoid local ca în cazul
unor leziuni foarte active, prin aplicarea cremei cel puțin 2 săptămâni pe o arie ce depășește
cu aproximativ 2 cm leziunea propriu-zisă, pentru a distruge orice urmă de spor existent.
Deoarece ciupercile pielii pot avea manifestări similare cu alte afecțiuni (psoriazis, eczeme,
lichen) numai medicul dermatolog va putea decide, mai ales în urma unui examen de
laborator, soluția corectă de tratament.
Se fac badijonări locale cu soluție ce conține acid salicilic, iod și alcool, cu soluție Castellani
(Streptomicozan), Clotrimazol (soluție, pudră sau unguent) sau unguente/creme cu Miconazol
(Medacter, Micotop), Tolnaftat (Miconaft), Ketoconazol (Nizoral), Iconazol (Travogen),
Natamicina (Pimafucin).
Se mai pot folosi uneori și preparate care mai au și proprietăți antiinflamatorii sau
antibacteriene, datorită substanțelor din compoziție (Triderm).
Când leziunile sunt cronice, rezistente la tratamentul local sau sunt în număr mai mare, se face
tratament general cu Ketoconazol (Nizoral, 1 comprimat/zi, timp de 10-14 zile).
Uneori sunt necesare tratamente sistemice, ca în cazul unor infecții extinse, al imunosupresiei,
rezistenței la terapia locală, prezenței unei micoze a unghiilor sau părului.
O altă micoza a trunchiului foarte superficială este pitiriazisul versicolor. Apare ca pete
colorate (cafenii) sau acrome (albe) cu scuame foarte fine în suprafață, ca făina . Trăiește în
mod normal pe pielea noastra, 85% dintre oameni fiind purtători sănătoși; anumite condiții
cum ar fi căldura, transpirația, aplicarea în exces de creme, deficitele imunologice conduc la
apariția ei. Ipoteza că s-ar transmite de la om la om este complet nesusținută.
Tinea cruris- micoza inghinală sau genitală, pruritul Dhobie, sau exema marginală. Se
întâlnește la ambele sexe, dar mai ales la bărbați.
Este generată de următorii factori:
Infecții fungice
Grad ridicat de umezeală la nivel inghinal
Fricțiunea dintre piele și lenjeria intimă sau pantaloni
Îmbrăcămintea prea strâmtă
Folosirea în comun a obiectelor de igienă, a lenjeriei intime, a propsoapelor
Sistem imunitar slăbit
Manifestările clinice ale dermatofiției inghinale sunt următoarele:
O iritație proeminentă de culoare roz roz îm zona inghinală
Pe măsură ce infecția evoluează pielea se înroșește, apar cojițe și se exfoliază
Prurit
Senzație de arsură
Mâncărime și disconformt la nivelul anusului

Prezintă o placa eritematoasa cu periferii active, mai elevate, extinzandu-se uneori spre
organele genitale externe, abdomenul inferior, fese. Umiditatea crescuta a zonei face prezenta
scuamelor inconstanta. La persoanele obeze macerarea duce la aparitia de fisuri in zona
inghinala. Se tratează asemănător cu cele prezentate anterior.
Există recomandări și pentru tratamentul alternativ:
Un tratament frecvent prin aromoterapie în diferite afecțiuni ale pielii constă din aplicarea de
ulei de arborele de ceai (Melaleuca spp.). Diluat cu un ulei de suspendare, de exemplu ulei de
migdale, si aplicat pe eruptie de mai multe ori pe zi.
Alte uleiuri recomandate de aromaterapeuți pentru ameliorarea mâncărimilor sunt lemnul de
cedru (Juniper virginiana) și iasomia (Jasminum officinale). Se aplică aceste uleiuri în mod
similar, de mai multe ori pe zi.
FITOTERAPIE
Fitoterapeuții spun că unul dintre cele mai bune remedii pentru tinea cruris este tamponarea
zonei inghinale cu suc diluat de lamâie proaspăt stoarsă. Sucul de lămâie liniștește pielea și
ajută la uscarea erupției.
Spălarea zonei afectate cu un săpun antibacterian.
După duă, uscarea atente a zonei afectate cu uscătorul de păr reglat la treapta cea mai joasă.
Aplicarea de creme antimicotice sau pudră de două sau de trei ori pe zi, până la dispariția
erupției.
Baia caldă diminuează mâncărimile.
Măsuri profilactice:
Menținerea uscată și curată a zonei inghinale.
Schimbarea zilnică a lenjeriei intime și spălarea ei cu apă fierbinte
Purtarea de lenjerie de bumbac.
Menținerea circulației aerului.
Utilizarea de pudra pentru copii pentru a preveni umezeala care poate favoriza tinea cruris.
Spălarea cu săpunuri antibacteriene; clătirea pentru a împiedica acumularea de reziduuri
potențial iritante de săpun, potential iritante.
Tinea pedis- micoza piciorului
Dermatofiții implicați în infecție sunt reprezentați de Trichophytum rubrum, Trichophytum
mentagrophytes și Epydermophyton floccosum. Candida și unele bacterii supraadăugate pot
complica procesul infecțios.
Ciupercile pot trăi o perioadă relativ lungă de timp pe suprafețe, mai ales dacă găsesc
condițiile favorabile de căldura și umiditate.
Piciorul venit în contact direct cu solul, marginea piscinelor, cabinele de duș, folosirea la
comun a prosoapelor sunt factori care cresc riscul de a contacta infecția.
Este favorizată de macerația și umezeala din spațiile interdigitale plantare, mai ales la sportivi,
la cei care poartă încalțăminte inadecvată, de prezența tulburărilor circulatorii, de expunerea
directă la agentul cauzal - mersul desculț. Boala afectează mai ales bărbații adulți. Pielea
apare roșie, macerată, fisurată sau din contra îngroșată, cu scuame fine argintii în suprafață,
asociind senzația de mâncărime. Aceste leziuni pot genera la nivelul mâinilor vezicule cu
descuamare, la fel de pruriginoase, ca reacție alergică la distanță a leziunilor de la nivelul
piciorului. Uneori micoza piciorului poate fi poartă de intrare pentru unele bacterii care pot
determina manifestări mai grave de tipul erizipelului sau celulitei.
Exista o serie de conditii favorizante pentru ciuperca:
• transpiratia excesiva
• folosirea de încălțăminte închisă, care nu lasă pielea să se aerisească
• folosirea pentru o perioadă lungă de timp a unei singure perechi de încălțăminte
• circulația sangvină deficitară la nivelul piciorului
• producția scăzută de acizi grași cu rol antifungic de către piele, în zona plantară
• folosirea frecventă a spațiilor comune, mai ales cele în care predomină căldura și umiditatea
• moștenirea genetică, se pare că există un "defect" de imunitate care predispune la a contacta
mai ușor infecția
 Afectiunea este mai frecventă la populația adultă, mai ales în rândul sexului masculin. Se
descriu mai multe forme clinice de boală:
 1. Forma intertriginoasa este cea mai frecvent întâlnită și debutează de obicei în
spațiul 4 interdigital; afectarea este preponderent interdigitală cu extensie ulterioară pe restul
piciorului. Pielea devine roșie, cu fisuri și scuame în suprafață, macerată, intens pruriginoasă.
Se poate complica cu infecții bacteriene.
 2. Forma hiperkeratozica afectează talpa în totalitate putându-se extinde și pe restul
piciorului. Apare la ambele picioare cu roșeață, scuame fine care merg până la îngroșare
(hiperkeratoză). Dă aspectul de ciupercă în "mocasin". Este asimptomatică sau ușor
pruriginoasă.
 3. Forma veziculoasă/inflamatorie este caracterizată de vezicule, pustule, care apar pe
fond eritematos, inflamator. După ruperea acestora rămân scuame și cruste în suprafață.
 Se pot întâlni și alte forme de afectare: ulcerative, unele în asociere cu ciuperca mâinii,
a zonei de pliu inghinal sau a unghiilor.
Diagnosticul și investigațiile de laborator pentru tinea pedis
Diagnosticul se poate pune prin simpla examinare a pielii, dar, de cele mai multe ori, trebuie
completat cu un examen micologic local, eventual cultura fungică și antifungigrama.
Tratamentul se face cu antifungice locale și/sau sistemice; orice produs se aplică local pentru
o perioadă relativ lungă de timp (3-6 săptămâni) și după ce manifestările s-au remis; nu
trebuie ignorată zona interdigitală, fie ca e afectată sau nu. Ea oferă condiții ideale pentru
orice ciupercă.
Crema se va aplica depășind cu câțiva centimetri suprafața afectată. Recurențele sunt cel mai
adesea, determinate de oprirea timpurie a tratamentului. Uneori sunt necesare creme cu uree
care sa grăbească absorbția cremei atifungice.
În formele care merg cu piele îngroșată, în formele inflamatorii, la persoanele cu afectare
extinsă, eventual și unghială e recomandat tratamentul sistemic.
Prognostic, complicații, prevenție
Prognosticul depinde de afecțiunile asociate și de forma clinică a bolii. Formele inflamatorii,
formele cu afectare extinsă răspund mai greu la tratament. Există riscul extinderii ciupercii pe
mâini și în zona inghinală sau al suprainfecției bacteriene.
Totodată, se pot declanșa reacții alergice, mai frecvent la nivelul mâinilor, cu leziuni
veziculo-buloase, pruriginoase, secundare dermatofiției. Nu trebuie ignorată posibilitatea de
reinfecție. Respectarea unor reguli stricte de igienă și tratamentul dus corect până la capăt sunt
esențiale în evoluție.
Păstrarea picioarelor uscate, evitarea transpirației, purtarea de papuci/sandale la piscină, în
cabinele de duș sunt pași importanți în prevenție. La fel, aplicarea de pudră, eventual cu
antifungic local, de spray care să reducă transpirația, purtarea șosetelor de bumbac previn
infecția.Spălați picioarele cu apă și săpun zilnic și stergeți-le bine mai ales în spaîiile
interdigitale. Renuntați la pantofii vechi. Alternați încălțările cât mai des.

Tinea unguium - onicomicoza

Este cea mai întâlnită și de foarte multe ori asociată micozei piciorului. Este favorizată de
circulația proastă de la acest nivel, de traumatismul unghiilor, de vârsta înaintată (unghia
crește mai greu la vârstnici și este susceptibilă la infecții). Apare ca pete albe și galbene
dispuse distal ( spre marginea libera a unghiei) sau lateral, fără luciu. Unghia este groasă,
friabilă. Netratată leziunea se extinde și la celelalte unghii sau poate duce la pierderea
completă a unghiei.
În cazul acesta tratamentul este ceva mai dificil de orientat. Răspunde foarte greu sau aproape
deloc la aplicarea locala de cremă; există puține preparate care asociază substanțe ce înlesnesc
pătrunderea prin unghie a compușilor activi și un rezultat mai bun. Se trateaza cel mai bine
sistemic, pe perioade lungi de timp (6-12 săptamâni) pentru ca și creșterea unghiilor este
foarte lentă. Tratamentul trebuie urmărit periodic, deoarece poate determina modificări
importante ale testelor hepatice. Ca variantă terapeutică se practică și îndepărtarea
chirurgicală a unghiei urmată de administrarea unui tratament antimicotic cu durată mult mai
mică pentru că rezevorul de fungi a fost înlăturat.
Deoarece tratamentul dermatomicozelor este indelungat, costisitor si cu potential toxic, este
necesar ca mai intai sa se stabileasca cu certitudine diagnosticul pe baza examenului
micologic. Acesta se impune cu necesitate deoarece exista numeroase afectiuni asociate cu
leziuni dermatologice similare celor induse de dermatofiti:
- psoriazis;
- eczeme (vulgara, atopica sau de contact);
- intertrigouri de diverse etiologii;
- onicodistrofii in cadrul unor afectiuni: psoriazis, insuficienta venoasa cronica a membrelor
inferioare, genodermatoze;
- streptococia scuamoasa ascalpului.
Examenul microscopic
Microscopia directa examinează scuamele sau firele de păr în preparat umed montat între
lamă și lamelă cu soluție KOH. Se lasă preparatul în repaus aproximativ 30 minute pentru
dilacerare. Pentru clarificarea prelevatelor din unghii se va folosi o soluție de KOH mai
concentrată (25%). Se examinează inițial cu obiectivul mic, după care se va folosi obiectivul
mare pentru detalii morfologice.
Se urmăresc:
- scuamele pentru prezența fragmentelor de hife hialine septate, ramificate și a artroconidiilor;
- firele de păr pentru a aprecia invazia ectotrix sau endotrix; mărimea artroconidiilor
orientează diagnosticul.
Izolarea în cultura pură
Probele se însămânțează pe mediu Sabouraud lichid și pe mediu Sabouraud solid cu
Cloramfenicol. Identificarea dermatofiților se face în funcție de aspectul macroscopic al
coloniilor obținute și de caracteristicile morfologice vizualizate la examenul microscopic al
preparatelor efectuate din culturi.
Comunicarea rezultatelor
Un examen micologic complet necesită corelarea rezultatului obținut la examenul
microscopic cu cel de la cultura dermatofiți. Este posibil ca examenul microscopic direct să
fie negativ în prezenâa unei culturi pozitive, deoarece mediul de cultură favorizează
dezvoltarea dermatofitilor.
Culturile vor fi urmărite o perioadă de 21 zile până la comunicarea unui rezultat negativ. În
cazul unui rezultat pozitiv se va preciza genul căruia îi aparține dermatofitul izolat.
Recoltarea probelor - probele din care se solicita identificarea dermatofiților sunt reprezentate
de raclate epidermice, unghiale sau fire de păr. Recoltarea probelor de la nivelul leziunilor se
efectuează prin raclarea unei porțiuni de epidermă sau unghie, cât mai aproape de țesutul
sănătos, cu ajutorul unui bisturiu sau lama de microscop; firele de păr afectate sunt prelevate
prin smulgere cu o pensetă. Înainte de efectuarea examenului microscopic și a culturii
probelor vor fi introduse în recipiente sterile și transportate la laborator; în nici un caz nu vor
fi menținute la frigider.

Cum se pot preveni infectiile?

Este importanta igiena corecta si spalatul pe maini. Persoanele trebuie sa evite utilizarea
comuna a pieptenilor, periilor de par, caciulilor, altor obiecte d eimbracaminte care pot sa vina
in contact cu zone infectate. Animalele de companie cu semne de boala trebuie vazute de
catre veterinar. Saloanele cosmetice si de coafura trebuie sa dezinfecteze instrumentele cu
dezinfectanti potriviti dupa fiecare utilizare.
In cazul in care aminalele de companie au infectii este necesar:
consultarea medicului veterinar
Curatenia regulata pentru indepartarea sporilor din mediu.
Asigurarea ca produsele de curatenie se utilizeaza conform indicatiilor producatorului si nu
se amesteca cu alte produse astfel incat rezultatul sa fie periculos
Pentru suprafete este indicat hipocloritul
Obiectele se pot spala cu apa fierbinte si se usuca cu aer fierbinte pentru a omori sporii.
Sursele de infectie ale dermatitelor infectioase
Infectiile dermatofite se raspandesc prin contactul direct cu persoane infectate sau animale.
Prosoapele, lenjeria de pat, lavetele pit sa se contamineze si sa raspandeasca infectia.
Simptomele tipice apar dupa 4 pana la 14 zile de la expunere.
Pentru diagnosticare se fac teste de laborator prin recoltarea de probe din piele, unghii si se
fac preparate microscopice sau culturi fungice.

In afara tratamentului adecvat, prescris numai de medic, care va fi dus pana la capat, altfel
existand un risc serios de recidiva, trebuie respectate măsurile profilactice :

� Riscul de a contacta o alta ciuperca dupa vindecare este la fel de mare ; evitarea zonelor
rezervor de fungi cum ar fi marginea piscinelor, cabinele de dus, sauna.
� Incaltamintea veche e de preferat sa fie aruncata sau tratata cu substante antimicotice,
deoarece ea ramane un rezervor de fungi
� Pastrarea tegumentelor uscate este esentiala ; eliminarea sosetelelor si imbracamintei din
materiale sintetice si optarea pentru cele din bumbac. Evita aplicarea de creme grase sau
uleiuri de corp deoarece acestea creeaza un mediu ideal pentru dezvoltarea ciupercilor, regula
valabila mai ales in pitiriazis. Utilizarea de pudra antimicotica in pantofi pe toata perioada
tratamentului.
� Scaderea in greutate asigura succesul in cazul micozei inghinale, unde contactul intre
tegumente, macerarea acestora, agraveaza boala
� Evitarea contactului cu animalele
� Evitarea imprumutului de obiectelor personale

Tratamentul
Tratamentul medicamentos si durata depind de localizarea infectiei. Infectiile
scalpului necesita un tratament cu medicamente antifungice orale. Infectiile altor zone ale
pielii trebuiesc tratate cu medicatie topica antifungica. Infectiile unghiilor se pot trata fie cu
medicatie topica sau orala. Tratamentul poate sa dureze de la 2 la 6 saptamani sau mai mult,
in functie de severitatea infectiei si de recomandarea doctorului.

Coccidiomicoza sau febra văii

Coccidioides este o ciupercă găsită în solurile uscate din zonele secetoase până la cele
deșertice. Este o ciupercă endemică (comună sau nativă în multe zone din SUA, Mexic,
America Centrala și de Sud. Coccidioidomicoza, cunoscută și ca febra văii este o cauză a
pneumoniei în zone endemice. Cel puțin 30% – 60% din populația care trăiește în zone
endemice este expusă la ciupercă în unele momente ale vieții. La majoritatea persoanelor,
infecția trece singură, dar pentru persoanele care dezvoltă infecții severe sau pneumonii
cronice, este necesar tratamentul medicamentos. Anumite grupuri de persoane sunt cu risc
crescut de a avea această infecție. Este dificilă evitarea expunerii la fungul Coccidioides, dar
persoanele care au un risc crescut trebuie sa evite inspirarea unei cantitati mari de praf când
se găsesc în aceste zone.
Simptomatologia
Majoritatea persoanelor care sunt expuse la ciupercă nu dezvoltă simptome sau prezintă o
foarte ușoara gripă ce trece singură. Cei cu sistem imunitar deficitar sau descendenții africani
sau filipinezi, femeile gravide, în al treilea trimestru sunt cu vulnerabilitate crescută.
Simptomele coccidiomicozei includ :
 Febra
 tusea
 durerea de cap
 erupții pe trunchiul superior și pe extremități
 dureri musculare
 dureri generale
Simptomele bolii avansate includ:
 leziuni ale pielii
 pneumonie cronică
 Meningită
 Infecții ale oaselor și articulațiilor
Simptomele coccidioidomicozei pot sa apară între prima și a 3 săptămână dupa expunerea
la ciupercă. Unii pacienți au raportat ca au avut simptome pentru 6 luni în special la infecțiile
diagnosticate incorect.
Cine poate sa aiba coccidiomicoza?
Oricine poate avea coccidiomicoză, dar persoanele care trăiesc în California, New
Mexico, Arizona prezintă un risc crescut. Persoanele care călătoresc în regiuni endemice
pentru Coccidioides, sunt de asemenea expuse. În plus, anumite grupuri de persoane
incluzând asitaicii, mai ales filipinezii, africanii, femeile însărcinate, persoanele cu sistem
imunitar deficitar au risc crescut pentru infecție puternică. Cei cu HIV au de asemenea risc
crescut. O persoană care a luat deja coccidiomicoza are imunitate dobândită pentru o infecție
viitoare. Cu toate acestea, uneori, după o perioadă de stare bună, poate să reapară infecția.
Coccidioza nu se ia de la altă persoană sau de la animale.
Cum se poate preveni coccidiomicoza?
Este foarte greu de prevenit expunerea la Coccidioides, dar persoanele care trăiesc în
regiuni endemice trebuie să evite mediile cu praf. Persoanele cu risc crescut pentru infecții
severe pot lua câteva măsuri.
 Purtarea de mască în mediile cu praf precum zonele aflate în construcție
 Evitarea activităților care implică contactul cu praful, inclusiv în curte, grădinărit,
săpat.
 Utilizarea în interior a unui aer de calitate cu filtre HEPA.
 Luarea medicației profilactice antifungice.
 Spălarea zonelor contaminate cu apă și săpun, în special cele expuse la sol și la praf.
În prezent nu există vaccin disponibil pentru prevenirea coccidiomicozei; cu toate acestea
câteva agenții de cercetare lucrează la dezvoltarea unui vaccin.
Sursele de contaminare
Sporii de Coccidioides circulă în aer din solul contaminat și din praf, în urma
deranjării solului de către om, animale sau cauze naturale. Sporii sunt prea mici pentru a fi
văzuți cu ochiul liber fără microscop. Dacă oamenii inspiră acești spori, prezintă un risc
crescut de a face coccidiomicoza când sporii intră în plămâni, schimbarea temperaturii
determină schimbări fizice ale sporilor și ei dezvoltă sferule. Acestea se rup și eliberează
endospori determinând infecții răspândite în plămâni și în alte organe. În cazuri rare, sporii
pot intra în piele prin leziuni și să determine infecții. Cu toate ca animalele pot dezvolta și ele
coccidiomicoză, infecția nu se transmite de la animal la animal sau de la persoană la persoană
sau între persoane și animale.
În mediu, Coccioides ssp. există ca un mucegai (1) cu hife septate. Hifele se fragmenteaza în
arthroconidii (2), care măsoară doar 2–4 μm în diametru și sunt ușor de răspândit ca aerosol
dacă sunt stârnite cu praful (3). Arthroconidiile sunt inhalate de către gazdele susceptibile (4)
și se stabilesc în plămâni. Noul mediu semnalizează o schimbare morfologica și
artroconiidiile devin sferule (5). Sferulele se divid interior producând endospori. (6). Când
sferulele sunt pline se rup, iar endosporii sunt eliberați și diseminați în țesuturile din jur.
Endosporii sunt capabili să genereze noi sferule și repeta ciclul.
Diagnoza și prevenția
Diagnosticarea are nevoie de istoricul medcal al persoanei, de simptome, de
examinarea fizică. De asemenea se fac radiografii pulmonare pentru pneumonia asociată cu
coccidiomicoza. Se procedează și la efectuarea unor biopsii din mici probe de țesut afectat.
Alt mod de a confirma coccidiomicoza este prelevarea de probe de sânge sau alte fluide ale
corpului și trimiterea lor la laborator pentru depistarea anticorpilor de Coccidiodes sau a
antigenilor sau să se vadă daca ciuperca poate crește în probă sau in vitro pe medii de cultură.
Tratamentul
În numeroase cazuri, tratamentul coccidiomicozei nu este necesar, simptomele se
rezolvă de la sine. Se pot administra și medicamente antifungice precum fluconazole, pentru
a preveni dezvoltarea unei infecții mai severe.
Pentru persoanele cu risc pentru boli severe, precum cele infectate cu HIV sau cele cu
sistemul imunitar deficitar este necesară administrarea imediată a medicației. La aceste
persoane, în lipsa tratamentului, boala se poate agrava ducând la moarte.
Este posibil ca având coccidiomicoza asimptomatica și în lipsa tratamentului, corpul
să lupte singur și să învingă infecția. Cu toate acestea este riscul dezvoltării de simptome mai
severe.
În cazuri foarte severe de coccidiomicoză sistemul nervos poate fi afectat și pot să apară boli
pe termen lung. Uneori persoanele cu sistemul imunitar deficitar sau cu alți factori de risc pot
să dezvolte pneumonii cronice sau alte simptome severe, dar aceste complicații pe termen
lung sunt rare.
Coccidiomicoza la animale
Coccidioidomicoza (febra văii) are germenii localizați în praf, determină o infecție
necontagioasă cauzată de ciuperca dimorfică Coccidioides immitis. Infecțiile sunt limitate la
regiunile aride și semiaride din sud-vestul SUA, în Mexic și în America Centrală și de Sud.
Deși, numeroase specii de animale, inclusiv oamenii sunt susceptibile, doar câinii sunt afectați
semnificativ. Infecția transplacentară conduce la avort și la asteomielită în cazul cailor.
Rumegătoarele și porcii au infecții subclinice cu leziuni restricționate în plămâni și în
ganglionii limfatici toracici. Inhalarea sporilor fungici este singurul mod de infecție, iar sporii
pot fi vehiculați de particulele de praf. Epidemiile pot să apară în perioadele ploioase urmate
de uscăciune, rezultând furtuni de praf. Majoritatea infecțiilor de bovine sunt contractate din
furajele contaminate cu praf.
Semne clinice și leziuni:
 Coccidiodes immitis, sferule mature

Radiografie cu coccidiomicoză la pudel

Boala variază de la inaparentă (bovine, ovine, porcine, câini, pisici) la progresivă,

diseminată și fatală (câini, primate neumane, pisici și oameni). Coccidioidomicoza este în
primul rând o boală respiratorie care variază de la auto-limitare la cronică. Diseminarea are
loc în aproximativ 20% din infecțiile canine, în multe țesuturi afectate, în special ochi,
articulații și os. Semnele clinice pot varia foarte mult, în funcție de implicarea organelor și
severitatea infecției. Câinii cu boală diseminată pot prezenta tuse cronică, anorexie, cașexie,
tulburare, articulații mărite, febră și diaree intermitentă. Se poate manifesta diseminarea pe
piele cu ulcerații drenate, dar infecția primară prin piele este rară. Pisicile infectate cu
coccidiomicoză prezintă cel mai adesea semne dermatologice (leziuni ale pielii drenate, mase
granulomatoase subcutanate, abcese), febră, inappetență și scădere în greutate. Semnele
clinice mai puțin frecvente la pisici, includ anomalii respiratorii (dypsie), musculoscheletale
(lamecherie), neurologice și oftalmologice. Aproximativ 50% din pisicile infectate par să fi
diseminat boala.
Leziunile brute pot fi limitate la plămânii, mediastinul și ganglionii limfatici toracici sau pot fi
difuzate în diferite organe. Leziunile apar ca noduli discreți, cu dimensiuni variabile, cu o
suprafață tăiată fermă, gri-albă, și seamănă cu cele ale tuberculozei. Nodulii sunt
piogranuloame compuse din celule epiteliale și gigantice, iar centrul unor focare poate conține
exudat purulent și organisme fungice. Unele leziuni pot avea focare mineralizate.
Diagnostic:
 În zonele endemice, coccidioidomicoza trebuie luată în considerare la câinii cu boală
bronhopulmonară cronică și când nodulii pulmonari și ganglionii limfatici măriți se văd pe
radiografiile toracice. Leziunile sunt sub formă de pyogranuloame care conțin indivizi fungici
în exsudat și în celule gigantice epitelioide și multinucleate. Organismele variază în funcție de
mărime și apar ca o sferă relativ mare (20-80 μm, până la 200 μm) cu un perete dublu
conturat. Sferulele mature (sporangii) conțin endospori (sporangiospori) cu diametrul de 2-5
μm. Diagnosticul este stabilit prin demonstrarea sferulelor din țesuturi. Serul poate fi, de
asemenea, testat prin teste de imunodifuzie în gel de agar (AGID) pentru detectarea
anticorpilor de precipitare și de fixare a complementului. În prezent, majoritatea
laboratoarelor comerciale desfășoară teste AGID pentru anticorpi IgG și IgM; rezultatele
acestor teste sunt specifice, dar relativ insensibile. O imunotestare enzimatică pentru antigenul
Coccidioides, galactomannan util în infecțiile umane s-a dovedit insensibilă la câini. Se poate
face un diagnostic prezumtiv atunci când serologia este pozitivă la un animal cu semne clinice
consecvente. Încercările de a cultiva ciuperca ar trebui să se limiteze la laboratoarele echipate
pentru a trata astfel de culturi periculoasă infecțioase.
Tratament:
Boala se auto-limitează, dar dacă sunt prezente semne respiratorii cronice sau boli
multisistemice, este necesară o terapie antifungică de lungă durată; la infecția diseminată,
tratamentul de cel puțin 6-12 luni este obligatoriu. Fluconazolul (2,5-10 mg / kg / zi) este cel
mai frecvent utilizat medicament pentru tratamentul infecțiilor respiratorii diseminate sau
cronice. Ketoconazolul (10-30 mg / kg / zi) și itraconazolul (10 mg / kg / zi) sunt, de
asemenea, utilizate în mod obișnuit pentru a trata câinii cu coccidioidomicoză, dar sunt mai
scumpe și au o incidență mai mare a efectelor adverse. Amfotericina B poate fi cel mai
eficient medicament antifungic, dar este foarte nefrotoxic. Poate fi indicat la animale care fie
nu se ameliorează, fie nu sunt în măsură să tolereze antifungicele azole.

Histoplasmoza
Histoplasmoza este o boala determinata de ciuperca Histoplasma capsulatum. Ciuperca
traieste in mediu, de obicei in asociere cu cantitati mari de excremente de pasari sau lilieci.
Poate genera infectii pulmonare dupa inhalarea cu aerul a sporilor din mediu;cu toate acestea
cei mai multi oameni care inhaleaza sporii nu se imbolnavesc. Simptomele sunt similare cu
cele de pneumonie si infectia poate deveni serioasa daca nu este tratata.
Simptomele

Numeroase persoane sunt infectate cu ciuperca dar fara sa aiba simptome, mai ales in
zonele unde ciuperca este foarte comuna. Daca simptomele apar, ele incep in 3 pana la 17
zile dupa expunerea la ciuperca. Cele mai comune simptome includ: febra, durerile de
piept, tusea seaca si neproductiva. Unele persoane acuza si dureri generale. Netratata
boala se disemineaza spre plamani si alte organe.
Riscuri si preventie
Oricine poate contacta histoplasmoza, inclusiv, chiar cei altfel sanatosi. Cu toate acestea
copii, tinerii si persoanele mai in varsta mai ales cei cu boli cronice de plamani au risc
crescut de a dezvolta infectii severe. Boala generalizata este mai frecventa la persoanele cu
sistemul imunitar slabit, precum cei cu cancer si HIV.
 Unde traieste ciuperca?
Histoplasma capsulatum, ciuperca care genereaza histoplasmoza poate fi gasita pe tot
globul, dar mai ales in America de Nord si Centrala. In SUA ciuperca este endemica in
Mississippi si in Ohio River Valleys.
Cum poate fi prevenita Histoplasmoza?
Nu exista vaccin care sa previna histoplasmoza si nu este intotdeauna posibila expunerea la
ciuperca. Cu toate acestea, zonele cu acumulari de excremente de pasari sau lilieci ar trebui
evitate, mai ales de cei cu sistemul imunitar deficitar. Aceste zone trebuie curatate de
companii profesioniste specializate in indepartarea deseurilor periculoase.
H. capsulatum creste in sol si in materiale contaminate cu excremente de pasari si de lilieci.
Sporii microscopici pot fi inhalati din aer, fiidn starniti de disturbarea solului. Inhalati
genereaza infectii pulmonare. Histoplasmoza nu se poate transmite de la persoana la
persoana sau de la animale.
Diagnosticarea si testarea
Exista multiple teste disponibile pentru diagnosticul histoplasmozei. O cale de diagnostic
este realizarea de culturi. Se preleveaza probe de tesuturi sau de fluide ale corpului precum
sange, sputa, maduva osoasa, ficat, piele si se inoculeaza pe medii de cultura.
Testul de urina este disponibil pentru a se cauta infectii recente de Histoplasma, prin
masurarea prezentei antigenului. Se mai poate diagnostica prin examinarea microscopica a
unor mici probe. Se mai pot detecta anticorpii de Histoplasma din sange.
Tratament si rezultate
Formele usoare de histoplasmoza pulmonara este in general rezolvata intr-o luna de
tratament. Prescrierea unei medicatii antifungice este necesara in tratarea cazurilor severe
de histoplasmoza si in toate cazurile de boala cronica si generalizata. Medicatia obisnuita
este Itraconazole Tratamentul trebuie sa continue pentru 3 pana la 12 luni, depinzad de
severitatea bolii si de statusul imun al pacientului. Ultima infectie poate sa asigure o
protectie impotriva bolii severe daca persoana este reinfectata.
Histoplasmoza
Histoplasmoza este o afecțiune cronică, necontagioasă, diseminată, granulomatoasă a
oamenilor și a altor animale cauzată de ciuperca dimorfică Histoplasma capsulatum.
Organismul se găsește în mod obișnuit în solul care conține gunoiul de pasăre și de lilieci.
Produce creșterea miceliană în sol și în cultură la temperatura camerei și crește într-o formă
de drojdie în țesuturi și în culturi la 37 ° C.

Histoplasma capsulatum , noduli limfatici colorați

Histoplasmoza se găsește cosmopolit la nivel mondial. Zonele endemice din SUA includ văile
râurilor Mississippi și Ohio. Infecția a fost descrisă la multe specii de animale, dar boala este
mai rară decât la câini și pisici. Infecția este frecventă prin contaminarea cu aerosoli a
tractului respirator, iar plămânii și ganglionii limfatici toracici sunt locurile de infecție
primară, deși tractul GI poate fi un loc primar al infecției, în special la câini. Organismele
intră în fluxul sanguin de la un focar primar și devin diseminate pe tot corpul; acestea se pot
localiza în măduva osoasă sau în ochi, unde produc chorioretinită sau endoftalmită.
Semne clinice:

Radiografie ventrodorsală cu histoplasmoză la câine

Histoplasmoză toracică, radiografie laterală la câine

 Semnele variază și sunt nespecifice, reflectând diferitele organe implicate. Semnele GI
cronice, în special diareea intestinală mare, sunt de obicei cele mai evidente la câini, dar
pisicile tind să aibă semne clinice respiratorii și nespecifice. Mulți câini au un timp îndelungat
de scădere în greutate la emaciation, tuse cronică, diaree persistentă, febră, anemie,
hepatomegalie, splenomegalie, limfadenopatie și ulcerații nazofaringiene și GI. Dificultățile
respiratorii obstructive datorate limfadenopatiei traheobronchiene au fost, de asemenea,
observate la câini. Diseminarea poate implica pielea, în care se dezvoltă leziuni pline,
ulcerate, nodulare. Poliartropatia, corioretinita și detașarea retinei au fost, de asemenea,
raportate la un câine cu histoplasmoză diseminată. Histoplasmoza acută poate fi fatală după 2-
5 săptămâni. La pisici, infecția diseminată este obișnuită. Semnele clinice pot fi nespecifice,
dar includ adesea dificultate respiratorie, febră, depresie, anorexie și pierderea în greutate. Se
poate observa, de asemenea, limfadenopatia, hepatomegalia, boala oculară (conjunctivită,
chorioretinita granulomatoasă, detașarea retinei, nevrită optică), lamență și noduli sau ulcere
cutanate.
Leziuni:
Leziunile brute includ mărirea ficatului, a splinei și a ganglionilor limfatici mezenterici;
ascită; galben-alb, noduli cu dimensiuni variabile în plămâni; și extinderea ganglionilor
limfatici bronhici. Ficatul mărit poate avea focare multiple, dispersate, în formă de neregulat,
galben pal, de inflamație granulomatoasă. Focurile focoase pot fi prezente în miocard, iar
intestinul subțire poate avea îngroșate, pereți cenușii și ulcerații ale mucoasei.
Diagnostic:
Histoplasmoza trebuie luată în considerare atunci când semnele clinice includ scăderea în
greutate, diareea cronică, distresul respirator, ganglionii limfatici bronșici extinse și nodulii
pulmonari. Histoplasmaorganismele sunt de obicei numeroase în țesuturile afectate, iar un
diagnostic definitiv poate fi adesea realizat prin aspirație cu ac fin și citologie exfoliativă.
Citologia măduvei osoase poate fi diagnosticată la pisici. Biopsia țesutului poate fi necesară
dacă citologia nu este diagnosticată. Organismele histoplasme sunt greu de detectat cu pată de
rutină H & E, dar se pată bine cu PAS, argintul metamină din Gomori și petele Gridley
fungice. Formele de drojdie în macrofage și celulele gigantice sunt rotunde până la structuri
ovoid (1-4 μm) cu un perete celular subțire și o zonă subțire și clară între peretele celular și
citoplasma celulară. H capsulatum poate fi, de asemenea, cultivat din specimene de țesut,
aspirații cu ac fin și fluide ale corpului. Testarea antigenului utilizând un test ELISA anti-
antigen cantitativ poate fi efectuată pe urină, ser și CSF. Reacția încrucișată apare cu
blastomicoza.
Tratament:
Itraconazolul (10 mg / kg / zi) este tratamentul de alegere pentru histoplasmoza
diseminată la câini și pisici, deși fluconazolul este, probabil, de asemenea eficient.
Ketoconazolul, de 10-15 mg / kg, în doză de 4-6 luni, poate fi eficient în cazurile de
histoplasmoză timpuriu sau ușoară la câini. Pentru cazurile severe, este sugerat un
tratament concomitent cu amfotericina B sau cu complexul lipidic amfotericin B.

Blastomicoza
Blastomicoza este o boala determinata de ciuperca Blastomyces dermatitidis. Ciuperca
trăiește în soluri umede și este asociată cu materia organica în descompunere, precum lemnul
și frunzele. Infecția pulmonară poate să apară după ce persoanele au inhalat spori
microscopici din mediu; cu toate acestea, numeroase persoane care inhaleaza spori nu se
îmbolnăvesc. Simptomele blastomicozei sunt similare cu cele de gripă și infecția poate deveni
serioasă dacă nu este tratată.
Simptomele
 Aproximativ jumatate din persoanele care sunt infectate cu blastomicoză vor dezvolta
simptome. Dacă simptomele apar, ele se manifestă între 3 și 15 săptămâni după ce persoana a
fost expunsă la fungi. Simptomele blastomicozei sunt similare cu ale gripei, incluzând febră,
tuse, frisoane, dureri musculare, dureri generale, dureri de piept. În cazurile serioase de
blastomicoza, ciuperca se poate disemina în alte parți ale corpului, precum pielea și oasele.
Riscuri si preventie
Blastomicoză poate să facă orice persoană, chiar și persoanele care sunt în general
sănătoase. Cu toate acestea, persoanele cu starea sănătății deficitară, având diabet, pot
înregistra un risc crescut de infecție. Blastomyces dermatitidis, ciuperca care generează
blastomicoza, poate fi găsită oriunde pe glob. În SUA ciuperca este endemică (nativă și
comună) în sud, sud-est și în vest. Persoanele care trăiesc în arealele endemice ale ciupercii și
sunt angajate în activități care îi expun la suprafețe cu lemn, au un risc crescut de
blastomicoză. Grupa de risc include fermierii, muncitorii forestieri, vânători, persoane care
trăiesc în rulote.
Cum poate fi prevenita blastomicoza?
Nu există vaccin care să prevină blastomicoza. În zone endemice, precum
Mississippi și Ohio River valleys, nu este posibil să fie complet înloturat riscul de expunere la
ciupercă. Cu toate acestea, persoanele care au sistemul imunitar slăbit trebuie să ia în
considerare evitarea zonelor cu lemn, unde ciuperca este prevalenta.
Surse de blastomicoza
Blastomyces dermatitidis trăiește în sol și în asociație cu materia organică
descompusă, precum lemnul și frunzele. Sporii microscopici pot ajunge în aer atunci când
solul este perturbat, iar prin respirație pot determina infecții ale plămânilor. Blastomicoza nu
se răspândește de la persoană la persoană sau de la animale la persoane.

Diagnosticarea și testarea blastomicozei

Există multiple teste de diagnosticare a blastomicozei. Calea cea mai bună de
diagnosticare este de a realiza o cultură din secreția pulmonară. Se preleveaza o mică probă
de țesut sau din fluidele corpului, precum sânge, măduvă osoasă, ficat, piele și se inoculează
pe un mediu de cultură, urmărindu-se dacă se dezvoltă ciuperca. Blastomicoza poate de
asemenea, să fie diagnosticată urmărind microscopic micile infecții.
Un test de antigen poate detecta prezența fungilor în urină sau în serul sangvin, iar un
test de sânge poate măsura expunerea la ciupercă, prin detectarea anticorpilor Blastomyces.
Blastomicoza necesită tratament cu medicamente antifungice ce trebuie prescrise de doctor.
Pentru persoanele cu infecții ușoare sau moderate, se recomandă itraconazole. Persoanele cu
infecții severe pot să aibă nevoie de un tratament mai agresiv, cu amphotericina B. Nu trebuie
să se administreze niciodată medicație de tipul triazole. Sunt disponibile și voriconazole și
posaconazole, dar rolul lor în tratarea blastomicozei este înca în curs de evaluare.
Blastomicoza la animale
La animale blastomicoza este o infecție fungală multifocală cauzată de ciuperca
dimorfică Blastomyces dermatitidis. Ciuperca se găsește cu precădere în sol și în materia
aflată în descompunere, precum frunze. Infecția se caracterizează prin leziuni
piogranulomatoase în diferite țesuturi, mai ales în piele și în plămâni.
Blastomicoza afectează unele specii, iar altele nu:
 Cele mai afectate specii sunt – oamenii, câinii și pisicile
 Mai puțin diagnosticate sunt caii, dihorii, căprioarele, lupii, leii africani, delfinii
bottlenosed, leii de mare
 Nu se cunoaște a fi susceptibili – vitele, oile, porcii
Există o zonă endemică în Pacificul de nord-vest. Chiar în aceste bazine hidrografice
endemice, organismul se găsește în arii geografice distincte. Lacurile de baraj și alte habitate
umede, în care solul este umed, acid, și bogat în vegetație, poate servi ca nișă ecologică pentru
organism, dar este adesea dificil de a-l găsi în mediul înconjurător. De asemenea, ciuperca se
găsește în fecalele de porumbei și de lilieci. Ploaia, roua sau ceața pot juca un rol critic în
eliberarea conidiilor infecțioase, care apoi sunt dispersate prin aerosoli și inhalate. Atunci
când aparatul respirator este copleșie sau organismul este imunosupresat, boala se
diseminează pe cale hematogenă din plămâni. Leziunile cutanate pot rezulta dintr-o intrare
primară prin piele sau, mai frecvent, prin diseminarea de la un focar pulmonar. Accidentele
din urgență ale personalului veterinar, după aspirarea leziunilor cutanate de la animale
infectate, au condus la infecții cutanate primare.
Pot să apară și leziuni oculare, care tind să se dezvolte mai întâi în segmentul posterior,
ducând la chorioretinită granulomatoasă și detașarea retinei. Ulterior se dezvoltă și în zona
segmentului anterior, ceea ce duce la uveită anterioară și la panoftalmită.
Semne și simptome ale blastomicozei la animale

Fig. Radiografe toracică a unui câine cu blastomicoză

Simptomele sunt nespecifice și variază în funcție de organul implicat:
 Pierderea în greutate
 tuse
 anorexia
 limfadenopatie
 dispnee
 boli oculare
 șchiopătat
 leziuni ale pielii
 febră
Blastomicoza la câini se caracterizează printr-un sunet pulmonar uscat și aspru. Semne ale
implicării pulmonare apar la cca 85% din câinii afectați. În cazurile pulmonare severe, apare
hipoxemia, care indică un prognostic rezervat. Infecția ganglionilor limfatici se observă la
aproximativ jumătate din câinii afectați, ceea ce reprezintă aproximativ aceeași proporție a
câinilor care au implicare cutanată.
Leziunile cutanate pot include granuloame proliferative și abcese subcutanate care
ulcerează și curg în urma unei descărcări serosanguine. Leziunile cutanate sunt adesea foarte
mici și multifocale la câini, dar ocazional pot fi văzute și abcese mari, în special la pisici.
Planurile nazale, feței și unghiilor sunt cele mai des implicate.
Semnele de blastomicoză oculară sunt observate la 30% -50% dintre câinii afectați și
includ orbirea, uveita, glaucomul și detașarea retinei. Amețeli asociate cu osteomielita fungică
sau paronichie severă apare la aproximativ un sfert din câinii afectați. Semnele SNC sunt mai
puțin frecvente, aparând la <5% din câini, dar acestea pot fi mai frecvente la pisici. Modelul
implicării sistemice este similar la pisici, dar pisicile sunt afectate mult mai puțin frecvent
decât câinii. Hematuria și disuria pot fi observate în cazurile de blastomicoză urogenitală.
Leziuni:
Leziunile majore pot fi de la câteva la numeroase, variabile ca mărime, neregulate,
ferme, suprafețe pulmonare de la gri la galben, întărite și noduli, precum și noduli limfatici.
Diseminarea poate rezulta din leziunile nodale la diferite organe, dar în special la piele, ochi,
oase. Leziunile cutanate sunt cu una sau mai multe papule sau noduli piogranulomatoși
cronici uscați.
Diagnosticul blastomicozei la câini și pisici:
Blastomicoza poate fi luată în considerație la câinii cu noduli cutanați uscați și semne
respiratorii. La pisici este mai frecventă forma respiratorie, urmată de cea care implică
sistemul nervos central, nodulii limfatici, pielea, ochii tractul urinar. Investigațiile
radiografice ale plămânilor includ noduli noncalcifiați, dilatarea bronhiilor, noduli limfatici
mediastinali. Modelul predominant toracic pe radiografie, este acela a unor noduli interstițiali
difuzi și densități peribronhiale. În mod frecvent, nodulii limfatici bronhiali sunt mult dilatați,
apar pe radiografie ca o masă densă.
Diagnosticarea poate fi făcută prin biopsia țesuturilor sau a probelor absorbite din
leziuni cutanate sau din alte organe implicate, prin prezența drojdiilor cu pereți groși, care au
adesea celule fiice care se dezvoltă dintr-o bază largă. Acestea sunt rotunde spre ovoide, cu
blastospori roz pal (H & E) ce masoară 8-25 μm și au un perete refractil, dublu-conturat.
Celulele pot fi goale sau pot conține materiale nucleare bazofile și au înmuguriri unice, pe o
bază largă. Răspunsul cu anticorpi, poate fi detectat prin imunodifuzie în gel de agar, este de
obicei prezent, dar acest răspuns nu este nici sensibil, nici specific pentru un diagnostic
definitiv. Un imunotest enzimatic pentru anticorpi la repetarea rBAD-1 are o sensibilitate
îmbunătățită. Un antigen enzimatic utilizat ca imunotest prelevat din sânge și din urină care
detectează glucomananii din peretele celular, dar nu poate distinge între histoplasmoză și
blastomicoză. De altfel titrul nu este utilizat pentru diferențierea între cele două infecții, dar
ajută la diagnosticarea prezenței uneia dintre cele două micoze sistemice.
Tratamentul blastomicozei la câini și la pisici:
Itraconazole (5 mg/kg/zi) este tratamentul pentru câini și pisici cu blastomicoză. Sunt
necesare cel puțin 2 luni de tratament și trebuie să dureze până când boala nu se manifestă.
Cura este eficientă la ~70% dintre câini, iar la cca 20% apar recurențe după luni sau ani d ela
tratament. Cei mai mulți câini răspund la readministrarea de itraconazole. Alte azole, precum
fluconazole și ketoconazol nu sunt eficiente ca și itraconazolul, dar fluconazolul este mai bun
ca și costuri.
În cazurile grave de blastomicoză în special acelea cu hipoxemie, combinația terapeutică cu
amfotericina B și itraconazol este recomandată.
Administrarea unor scurte reprize cu glucocorticoizi antiinflamatori este recomandată de unii
în primele zile de tratament, dar alte păreri sunt contrare, steorizii sunt controversați, ar putea
genera înrăutățiri.
Prognoza este cea mai bună la câinii cu forme pulmonare ușoare, rezervat la cei cu boli
pulmonare de la moderate la severe și discutabil la cei cu sistemul nervos afectat.

Sporotrichoza

Sporotrichoza este o infectie determinata de o ciuperca numita Sporothrix scheckii. Ciuperca

traieste peste tot pe glob in sol, plante, vegetatie in descompunere. Infectia cutanata este cea
mai comuna si apare dupa manipularea materialului vegetal, iar ciuperca patrunde in piele
prin mici rani sau zgarieturi.
Simptomele

Primul simptom este un mic nodul asemanator cu o intepatura de insecta. Primul nodul poate
sa apara la orice moment in intervalul de 1-12 saptamani dupa expunerea la ciuperca. Nodulul
poate fi rosu, roz, purpuriu si de obicei apare la deget, mana, brat pe unde a intrat ciuperca
printr-o mica rana. Nodulul eventual se mareste si poate sa arate ca o rana deschisa sau o
ulceratie care se vindeca foarte greu. Pot sa apara noduli suplimentari mai tarziu langa
leziunea originala. Cele mai multe infectii cu Sporothrix implica doar pielea. Cu toate acestea,
infectia se poate raspandi la alte parti ale corpului, incluzand oasele, articulatiile, sistemul
nervos central. In mod obisnuit, aceste tipuri de diseminare a infectiilor pot sa apara la oameni
cu sistemul imunitar deficitar. In cazuri rare, o boala similara cu pneumonia poate sa apara
consecutiv inhalarii de spori de Sporothrix, care pot sa determine simptome ca scurtarea
respiratiei, tuse, febra.

Riscuri si preventie

Persoanele care manipuleaza plante spinoase, muschi sphagnum, fan sau baloturi de fan pot
avea un risc crescut sa faca sporotrichoza. Infectia este comuna la persoanele cu sistemul
imunitar slabit, dar poate sa apara si la persoane sanatoase. Rezultate pot sa apara la floristi,
muncitori in sere care manipuleaza muschi de turba, ingrijesc trandafiri, la copii care se joaca
in baloturile de paie, la persoanele care manipuleaza plante spinoase contaminate cu ciuperca.
Nu exista vaciin care sa previna sporotrichoza. Se poate reduce riscul purtand manusi
protective, manaci lungi la manipularea sarmelor, tufelor de trandafiri, baloturilor de paie,
puietilor de pin, a altor materiale ce pot determina mici raniri sau intepaturi ale pielii. Este de
asemenea bine de evitat contactul direct al pielii cu muschi de turba.

Sursele de infectie
Ciuperca traieste in muschiul de turba, fan, in alte materiale, in sol. Ciuperca poate intra in
piele prin mici rani de la spini, ghimpi, ace de pin, sau sarme. In rare cazuri se pot inhala spori
si sa determine infectii pulmonare. Sporotrichoza nu se raspandeste de la persoana la
persoana; cu toate acestea, s-au inregistrat cazuri in care persoanele s-au imbolnavit prin
infectii in urma zgarieturilor de animale infectate, de ex. pisici.

Diagnosticul

Sporotrichoza este diagnosticata prin prelevarea de tesut prin biopsie si efectuarea unei
culturi fungice. Testele serologice nu sunt utile in diagnostic datorita limitelor de sensilbilitate
si specificitate.
Tratament si rezultate
Majoritatea cazurilor de sprorotrichoza implica doar pielea si/sau tesuturile subcutanate si nu
sunt de durata, dar infectiile necesita tratament cu prescroptie de medicatie pentru cateva luni.
Cel mai comun tratament este itraconazol pentru 3-6 luni. Itraconazolul poate de asemenea sa
fie utilizat la tratarea oaselor si infectiilor articulatiilor, dar tratamentul trebuie sa continue
pentru cel putin 12 luni.
Pentru pacientii c boli severe si/sau infectii care se raspandesc in corp, se recomanda o formla
lipidica de amfotericina B. Itraconazol poate fi utilizat pentru ultimul pas al terapiei la
pacienti stabilizati. Iodidul de potasiu supersaturat SSKI este un alt tratament pentru boala
cutanata sau limfocutanata. SSKI si medicamentele azol precum itraconazolul nu trebuie sa
fie utilizate pe parcursul sarcinii. Tratamentul poate sa difere la copii.
Sporotrichoza
Sporotrichoza este o afecțiune sporadică, cronică, granu/omatoasă pentru om și diferite
animale domestice și de laborator, generată de Sporothrix schenckii. Organismul este
dimorfic, formează micelii pe vegetație și pe mediul Sabouraud dextroză-agar at 25°–30°C
(77°–86°F), dar are formă de drojdii în țesuturi și pe medii la 37°C (98.6°F). Este ubicuitar în
soluri, vegetație, pe lemn, fiind distribuit pe tot globul; este mai comun în regiunile de coastă
și pe văi. Infecția este derivată direct din inocularea organismului în pielea rănită în contact cu
plante sau sol, sau prin pătrunderea de corpuri străine. Diseminarea bolii datorită inhalării de
spori este rară.
Sporotrichoza a fost identificată la câini, pisici, cai, vite, cămile, delfini, capre, catâri, păsări,
șobolani, porci, armadillos (mamifer nocturn din America Centrală) și la oameni. Pot să apară
infecții zoonotice. Pisicile pot fi specia cu cel mai mare potențial zoonotic și transmiterea de
la pisici la om s-a dovedit a fi posibilă fără traume evidente. Spre deosebire, transmiterea de la
alte speci infectate necesită inocularea în traume existente la nivelul pielii. Numărul mare de
organisme prelevate din răni și din fecalele pisicilor infectate se crede că ar fi responsabil de
potențialul zoonotic crescut al felinelor cu sporotrichoză. Au fost epidemii de sporotrichoză în
Brazilia. Date pentru aceste studii susțin importanța pisicilor în transmiterea zoonotică a
organismului fungal. Îngrijitorii pisicilor au un risc de patru ori mai mare decât al altor
persoane care locuiesc în aceeași casă.
Semne clinice și leziuni:
Sporotrichoza poate fi identificată în trei forme: limfocutanată, cutanată și diseminată. Forma
limfocutanată este cea mai comună. Se pot forma mici noduli cutanați sau subcutanați, fermi,
de 1-3 cm în diametru, la locul inoculării. Dacă infecția urcă de-a lungul vaselor limfatice, se
pot dezvolta șiruri sau noi noduli. Leziunile ulcerează și descarcă exudate serohemoragice.
La psisici, leziunile sunt adesea prezente pe cap, pe puntea nazală și pe pavilionul urechii. De
altfel, boala sistemică nu este observată inițial, boala cronică are ca simptome febra, apatia,
depresia. Pot să apară și semne respiratorii. Forma cutanată tinde să rămână localizată la
locul inoculării, dar leziunile pot fi multicentrice Sporotrichoza diseminată este rară, dar
potențial letală și se poate dezvolta prin neglijarea formelor cutanate și limfocitare sau dacă
animalul este tratat inadecvat cu corticosteroizi. Infecția se dezvoltă prin răspândirea
hematogenă sau tisulară de la locul inițial de inoculare la nivelul osului, plămânilor, ficatului,
splinei, testiculelor, tractului GI sau SNC.
Diagnostic:

Sporothrix schenckii , pete tisulare

Diagnosticul poate fi pus prin efectuarea de culturi (eșantioane prelevate din leziunile
neexpuse aerului) sau examinările microscopice ale exudatului sau din specimenele de
biopsie. În țesuturi și în exudat organismul este prezent de la câteva exemplare la numeroase,
în formă de țigară, ca celule singulare în macrofage. Celulele fungale sunt pleomorfice, mici,
(2–10 × 1–3 μm); înmuguririle pot fi vizibile dând aspectul unor palete de ping-pong. O
tehnică a observării fluorescente a anticorpilor s-a utilizat pentru a idnetifica celulele de tip
drojdii în țesuturi. La alte specii decât la pisici, oranismele de Sporothrix sunt adesea
despersate în exudat și în țesuturile infectate, deci diagnosticul de obicei necesită cultură. În
culturi se dezvoltă un miceliu veritabil cu hife fine, ramificate septate, purtând conidii
piriforme pe conidiofori subțiri.
Tratament:
Itraconazolul (10 mg/kg/zi) este considerat ca soluția d etratament pentru sporotrichoză.
Tratamentul trbuie să fie continuat pe parcursul a 3-4 săptămâni, după dispariția simptomelor.
Terbinafinul a avut de asemenea succes. Alternativ, o soluție suprasaturată de iodură de
potasiu administrată per-os a fost cu succes; terapia este continuată 30 de zile după dispariția
simptomelor. În timpul tratamentului, animalul trebuie monitorizat pentru semne de toxicitate
la ioduri: anorexie, vărsături, depresie, torsada musculară, hipotermie, cardiomiopatie, colaps
cardiovascular și deces. Pisicile sunt deosebit de sensibile la ioduri și la dezvoltarea
iodismului.
Riscul Zoonotic:
Sporotrichoza este o zoonoza importantă, cu o transmitere animal-om bine documentată.
Trebuie păstrată o igienă strictă la manipularea animalelor, în special a pisicilor suspectate sau
diagnosticate cu sporotrichoză. Persoanele care sunt în contact cu animale infectate trebuie să
fie informate despre natura agenților contagioși, a bolii și a opțiunilor terapeutice.

Candidozele
Candidozele sunt infectii fungice determinate de drojdii care apartin genului Candida
(Încrengătura Ascomycota, Familia Saccharomycetaceae). Se cunosc peste 20 de specii de
Candida care pot să producă infecții la om, dar cea mai comună este Candida
albicans. Candida în mod obișnuit trăiește pe piele și pe mucoase fără a determina infecții; cu
toate acestea, creșterea peste măsură a acestei ciuperci poate genera simptome patogene.
Imagini electronomicroscopice ale Candidei
Există mai mult de 150 de specii de candida, cu toate acestea doar 9 dintre ele sunt
considerate patogene pentru om: C. albicans, C. guilliermondii, C. krusei, C. parapsilosis, C.
tropicalis, C. pseudotropicalis, C. lusitaniae, C. dubliniensis, C. glabrata.

Cea mai frecvent implicată în patologia umană este Candida albicans. Candida
albicans este un fung dimorf comensal al tubului digestiv şi vaginului. Se înmulţeşte prin
înmugurire şi produce lanţuri de celule elongate (pseudohife) şi ocazional hife. Capacitatea de
a exista atât ca hifă cât şi ca levură se numeşte dimorfism. În forma sa levurică Candida este
un germene comensal, iar atunci când formează pseudohife sau hife are rol patogen.

Caractere morfologice
 Sunt microorganisme unicelulare, al căror perete celular este responsabil de morfologia
acestora. Elemetul de baza este celula levurică sau BLASTOSPORUL, care are dimensiuni
mici, de 2-6 milimicroni, formă rotundă sau ovală, cu perete subţire.
În culturi, se observă frecvent celule înmugurite. Uneori celulele levurice nu se detaşează
după înmulţire, rămân aşezate cap la cap formând PSEUDOMICELII.

Caractere de cultură
Drojdiile de tipul Candida cresc uşor pe medii solide şi lichide conţinând glucoză sau
maltoză (SABOURAUD) în condiţii de aerobioză sau anaerobioză, la o temperatură optimă
de 28°-37 ° C şi la un pH între 2,2 - 9,6. Pe mediul Sabouraud solid în 2-3 zile formează
colonii mari, rotunde , alb gălbui, cu suprafaţa mată cu marginile neregulate, emulsionabile.
În mediul SABOURAUD lichid C. albicans formează un depozit.
Pentru evidenţierea clamidosporilor se folosesc numeroase medii PBC (cartofi, bila,
morcovi), PC (cartofi, morcovi), etc.
În cadrul genului Candida la specia albicans, pe medii speciale, se observă formaţiuni
caracteristice sferice sau ovalare cu dublu contur, foarte refringente, greu colorabile, aşezate
la capătul unor pseudomicelii şi denumite CLAMIDOSPORI.
Patogenie
Patogenitatea speciei C. albicans depinde de complexitatea unor factori virulenţi.
Aceştia sunt reprezentaţi de:
 - producerea de enzime (proteinaze acide) şi de toxine (endotoxine cu proprietăţi
pirogene);
- tranziţia de la forma drojdie la forma hifală;
- aderenţa la epiteliu mediată de adezine.
Formarea miceliilor este stimulată la nivelul tractului gastro-intestinal şi al pielii de
îndepărtarea bacteriilor competitive. De obicei sunt specii comensale, fiind evidenţiate la o
treime din populaţia adultă, aderă la suprafaţa corpului şi supravieţuiesc în condiţii de hipoxie.
Colonizarea suprafeţei cutanate de regulă precedă infecţia. Pot determina infecţii cutanate
moderat-severe, dar şi infecţii ale organelor vitale, în special rinichi, ficat, splină, unde
formează microcolonii. Invazia se produce de regulă pe cale hematogenă, fiind frecvent
evidenţiate în hemocultură. Izolarea în diverse secreţii ale organismului rareori reprezintă o
infecţie.
Candidozele sunt afecţiuni provocate de levuri din genul Candida, mai ales de specia
Candida albicans şi ocazional de alte specii.
Portajul gastro-intestinal (colonizarea cu Candida albicans) se poate instala în cursul
naşterii, direct din canalul de naştere, în cursul copilăriei sau mai târziu în cursul vieţii.
Aproximativ 18% din subiecţii normali sunt purtători la nivelul cavităţii orale. Portajul
vaginal pentru Candida albicans este de aproximativ 12,7%.
Cu excepţia infecţiilor neonatale şi conjugale, majoritatea cazurilor de candidoză rezultă
probabil din contaminarea gazdei cu propriile levuri comensale şi sunt de regulă consecutive
relaţiei preexistente gazdă-levură. Trecerea de la starea comensală la cea parazitară are loc
sub influenţa unor factori variaţi.
Simptomele candidozei depind mult de zona corpului în care se localizează infecția.  
Candidoza se poate dezvolta bucal și este numită candidoză sau candida orofaringiană.
Candidoza vaginală este cunoscută ca și infecție cu drojdie. Candidoza invazivă apare când
speciile de Candida pătrund în circuitul sangvin și se răspândesc în întregul corp.
Candida oreo-faringiană
Candidoza dezvoltată bucal are simptome precum pete albe și placă pe limbă sau pe alte
mucoase bucale. Infecția nu este comună la adulții sănătoși.
Candidoza bucală poate să se manifeste printr-o serie de simptome. Cel mai comun
simptom este placa de pe limbă. Alte simtome includ:
 Înroșirea sau dureri ale zonelor afectate
 Înghițire dureroasă
 Fisuri la colțurile gurii (cheilitita angulară)
Este importantă consultarea medicului dacă există aceste simptome.
Riscuri și prevenție
Infecțiile cu Candida la nivel bucal nefiind comune pentru adulti, sunt caracteristice doar
copiilor sub o lună și persoanelor cu sistemul imunitar scăzut. Alți factori asociați cu
candida bucală și faringiană sunt :
 HIV/AIDS
 Tratamentul cancerului
 Transplantul organelor
 Diabetul
 Utilizarea corticosteroizilor
 Protezele dentare
 Utilizarea antibioticelor cu spectru larg
Cum poate fi prevenită candidoza?
Igiena orală bună poate preveni candidoza bucală la persoanele cu sistemul imunitar
depresat. Unele studii indică că spălarea bucală cu chlorhexidine (CHX) poate ajuta la
prevenția candidozei la persoanele sub tratament anticanceros. Persoanele care inhalează
corticosteroizi pot fi capabile să reduca riscul de candidoză prin clătirea cu apă sau spălarea
gurii după inhalație.
Sursele candidozei bucale
Speciile de Candida sunt locuitori normali ai tractului digestiv al gurii, gâtului și
restului de tract gastrointestinal. În mod normal drojdiile de Candida trăiesc în organism în
cantități mici fără să fie dăunătoare. Cu toate acestea, utilizarea anumitor medicamente sau
slăbirea sistemului imunitar poate facilita multiplicarea Candidei și determinarea
simptomelor infecțiilor.
Infecția nu este foarte comună în populație. Se estimează că la copiii mici este între 3 și
7%, sub o lună. Prevalența candidozei orale printre persoanele cu AIDS se estimează la a fi
între 9% și 31%, și studiile documentate clinic evidențiază candidoza bucală la cca 20% din
pacienții cu cancer.
Diagnosticarea se face prin răzuirea depozitului bucal și efectuarea unei culturi.
Infecțiile cu Candida la nivel bucal și la gât trebuie tratate cu medicație antifungică. Tipul
și durata tratamentului depind de severitatea infecției și de factorii individuali ai fiecărui
pacient, precum vârsta, statusul imun. Infecțiile netratate pot conduce la forme mai serioase
de candidoză invazivă.
Candidoza bucală răspunde de obicei la tratamentul cu clotrimazole și suspensie de
nystatin. Medicația sistemică antifungică cu fluconazole sau itraconazole poate fi necesară
pentru infecțiile orofaringiale care nu răspund la alte tratatemente. Esofagita dată de
Candida este tipic tratată cu fluconazol oral sau intravenos sau itrachonazol oral. Pentru
candidoza esofagiană rezistentă tratamentul cu amfotericina B poate fi necesar.
Candidoza genitală sau vulvovaginală (VVC) este numită și infecție cu drojdie și
apare cand drojdiile care cresc normal în vagin se înmulțesc foarte mult. Infecția este
relativ comună, cca 75% dintre femeile adulte au avut cel puțin odată candidoză.
Femeile cu candidoză vaginală acuză mâncărime, senzație de arsură și secreție
albicioasă precipitată. Bărbații pot prezenta o iritație și mâncărime peniană. Simptomele
candidozei sunt similare cu a altor infecții genitale.
Riscuri și prevenție
Cca 75% dintre femeile adulte au avut cel puțin odată candidoză vaginală, în situații mai
rare poate să apară și la bărbați. Candidoza poate să apară mai frecvent și mai sever la
persoanele cu sistemul imunitar deficitar. Alte condiții care pot să genereze risc crescut
includ:
 Sarcina
 Diabetul
 Utilizarea pe termen lung a antibioticelor cu spectru larg
 Utilizarea corticosteroizilor
Preventia se poate realiza purtând lenjerie de bumbac. Femeile expuse și cu infecții repetate,
mai mult de trei/an pot să își administreze probiotice orale sau vaginale.
Sursele de infectie
Majoritatea infecțiilor cu Candida sunt generate de tulpinile de Candida din organism.
Daca se schimba aciditatea normală a mucoasei, sau balanța hormonală, Candida se poate
multiplica și invadează. Mai rar se poate întâmpla transmiterea sexuală a infecției.
Diagnosticarea și testarea
Simptomele candidozei genitale sunt similare cu cele ale altor infecții genitale, de
aceea sunt dificil de diagnosticat doar prin examinare. Este nevoie de prelevarea de probe și
analiza microscopică a acestora pentru a se vedea dacă există numeric o anormalitate. Cultura
nu este utila deoarece Candida este un microorganism prezent în mod obișnuit pe mucoase.
Tratamentul
 Există câteva medicamente disponibile pentru tratamentul candidozei genitale.
Supozitoarele vaginale, sau cremele se administrează cel mai frecvent. Durata tratamentului
este de la o zi la șapte zile. Infecțiile ușoare sau moderate pot fi tratate cu o singură doză de
antifungice. Aceste medicamente au o rată de succes de 80-90%, dar unele persoane pot avea
infecții rezistente. Tratamentul de scurtăa durată nu ar trebui utilizat pentru infecțiile
recurente sau rezistente.
Candida invaziva
Numeroase persoane au vagi simptome determinate de Candida. Candida albicans,
face parte din flora obișnuită a corpului, în intestin, alături de ale microooganisme, ajutând la
curățarea de substanțe nesănătoase. Candida poate fi cauza mâncărimilor din jurul zonelor
genitale și anusului, care adesea sunt începutul unei succesiuni de probleme de sănătate
indefinite. Astăzi numeroase substanțe nesănătoase intra în corpul nostru din mediu: aerul
poluat, apa, aditivii din hrană, pesticide, metale grele, antibiotice, hormoni sintetici,
farmaceutice, etc., lista fiind lungă. În mod normal Candida este un organsim prietenos, în
armonie cu alte microorganisme din corp. Ciuperca încearcă să curețe organismul, dar
devine ea însăși o infecție care penetrează peretele intestinal și intră în circulația sangvină
generând candidoza sistemică. Prin metabolismul său complex, candida eliberează o
abundență de toxine care încep să genereze probleme care ne indică că este ceva în neregulă
cu corpul nostru. Multe persoane au obiceiuri nesănătoase, consumând prea mult zahăr și
făină albă.
Candidoza invazivă este o infecție ce poate să apară când ciuperca intră în circuitul
sangvin. Candidemia (o infecție sangvină cu Candida), este extrem de rară la persoanele fără
factori de risc, dar este a patra infecție comună pentru circuitul sangvin, printre pacienții
spitalizați din America.
Simptomele pentru candidoza invazivă nu sunt specifice. Febra și frisoanele care nu se
îmbunătățesc dupa tratamentele cu antibiotice sunt cele mai tipice simptome. Dacă infecția se
propagă în alte organe sau părți ale corpului ca rinichi, ficat, oase, mușchi, articulații, splină
sau ochi, se pot dezvolta alte simptome care variază mult de situl infecției. Dacă infecția nu
răspunde la tratament, organele pot să își înceteze funcționarea.
Persoanele cu risc crescut:
 Pacienții de la terapie intensivă
 Pacienții operați
 Pacienți cu cateter venos
 Persoanele cu sistemul imunitar scăzut ( HIV/AIDS)
 Copii cu greutate foarte mică la naștere
Durerile abdominale, rigiditatea și slăbiciunea mușchilor și articulațiilor, acneea, gastrita
acută, alergiile (la hrană, mucegai, chimicale, parfumuri, astma, rinita sezonieră), respirația
defectuoasă, încărcarea limbii, probleme de digestie (flatulența, balonarea, constipația,
diarea), infecții ale urechilor, otitele, mâncatul defectuos (obiceiuri alimentare excesive,
pierderea apetitului) eructația, oboseala extremă, arsurile, durerile de cap, hemoroizii,
incotinența urinară și infecțiile urinare, sindromul colonului iritabil, mâncărimi genitale sau
anale, perturbări de memorie, nefrite, urticarie, senzație de amorțeală, circulație sangvină
defectuoasă, probleme psihologice, schimbări extreme ale dispoziției, comportament nervos,
iritație, dificultati de concentrare, depresie, apatie, idei suicidare), probleme ale pielii (erupții
cutanate, eczeme, psoriazis), insomnii, simptome de răceala (tuse, congestie nazală sau
picurare din nas, sinuzită cronică), vertij și tulburări de echilibru, tulburări vizuale (corpi
străini, lăcrimare, vedere încețoșată excesiv, orbire de noapte, iritarea ochilor, oftalmii
cronice), și creșterea sau pierderea în greutate.
Cum poate fi prevenita?
 Profilaxia antifungică poate fi potrivită pentru anumite grupe de persoane care au risc
crescut de dezvoltare a candidemiei.
Candidoza invazivă este foarte rară la persoanele fără factori de risc, incidența la cei
cu factori de risc este de 8 până la 10 cazuri la 100,000 de persoane. O incidență mai mare
este la copii de culoare, mai mici de o lună. Se estimează că între 5% și 20% din nou
născuții sub greutate, mai mici de 1000 grame dezvoltă la naștere candidoză invazivă.
Se diagnostichează cu culturi efectuate din sânge.
Este important de a găsi cauza principală
Candidoza invazivă necesită tratament cu medicamente antifungice orale sau
intravenos, timp de câteva săptămâni. Tipul și durata tratamentului va depinde de factorii
specifici ai pacientului: vârsta, statusul imun, severitatea infecției. Tratamentul candidozei
invazive trebuie să includă îndepărtarea prompta a cateterului. Nou născuții trebuie tratați
cu amfotericina B cel puțin 3 săptămâni. Pentru pacienții clinic stabili, copii sau adulți,
tratamentul cu fluconazole sau cu o echinocandina (caspofungin, micafungin, ori
anidulafungin) este recomandat pentru terapie. Pentru pacienții aflați în stare critică se
recomandă o formulă de echinocandin sau o formulă de amfotericina B. Tratamentul
trebuie să fie continuu două săptămâni, chiar după ce semnele bolii au fost îndepărtate și nu
se mai găsesc urme de Candida în sânge.
Candidoza la animale
Candidoza este o boală localizată muco-cutanat, cauzată de speciile de ciupercă
asemănătoare drojdiei Candida, cel mai frecvent C albicans. Este distribuită la nivel mondial
într-o varietate de animale. C albicans este un microorganism normal al nasofaringelui,
tractului GI și a organelor genitale externe ale multor specii de animale și este oportunistă în
provocarea bolilor. Factorii asociați cu infecțiile candidale sunt tulburările integrității
mucoasei; catetere interne, intravenoase sau urinare; administrarea de antibiotice; și
medicamente sau boli imunosupresoare. Cel mai frecvent, organismul infectează păsările
(vezi Candidiasis), în care implică mucoasa orală, esofagul și cultura. Infecțiile superficiale
limitate la membranele mucoase ale tractului intestinal au fost descrise la porcine și mânji.
Candidoza sistemică a fost, de asemenea, descrisă la bovine, vițeii, ovinele și pisici, secundare
terapiei prelungite cu antibiotice sau cu corticosteroizi. La pisici, candidoza este rară, dar a
fost asociată cu afecțiuni respiratorii orale și superioare, pyotorax, leziuni oculare, boli
intestinale și urocistă. Infecțiile sunt rare la câini și cai. Cu toate acestea, Candida spp au fost
considerate o cauză a artritei la cai și a mastitei și a avortului la bovine. Fungemia și peritonita
Candida au fost observate la câini cu leziuni intestinale perforante după intervenție
chirurgicală, iar candidoza mucoasei și cutanate a fost observată la câinii imunosupresați și la
câinii cu diabet zaharat.
Semne clinice și leziuni:
Semnele sunt variabile și nespecifice și pot fi asociate mai mult cu condițiile primare sau
predispozante decât cu candidoza în sine. Vițeii cu candidoze gastro-intestinale au diaree
apoasă, anorexie și deshidratare, cu progresie treptată spre prostrație și moarte. Puii afectați
sunt apatici și au un consum redus de hrană și o rată de creștere redusă. Candidoza porcină
afectează mucoasa orală, esofagiană și gastrică, cu diaree și emaciație, ca cele mai
consecvente semne.
Leziunile brute ale pielii și ale mucoasei sunt, în general, mase albe sau multiple, ridicate,
circulare, albe acoperite cu cruste. Organismul poate pătrunde în epiteliul keratinizat și poate
cauza o înrăutățire marcată a mucoaselor limbii, esofagului și rumenului. La păsări, leziunile
de cultură și esofagiene sunt ulcere circulă albe, cu cruste de suprafață ridicate care produc
îngroșarea mucoasei; o pseudomembrană ușor îndepărtată este comună.
Diagnostic:
Organismele fungice sunt numeroase în țesutul epitelial proliferant, iar diagnosticul poate fi
făcut prin examinarea scrapelor sau a probelor de biopsie de la leziunile mucocutanate.
Celulele de candida sunt ovoide, celule de drojdie au diametre de 2-4 μm, cu pereți subțiri sau
apar în lanțuri care produc pseudohyfae atunci când blastosporii rămân atașați după divizarea
celulelor. Hifele filamentoase, regulate, adevărate, de asemenea, pot fi vizibile. Celulele
fungice sunt în general limitate la țesut epitelial și rareori se extind mai adânc.
Tratament:
Unguentul Nystatin sau administrarea topică a amfotericinei B sau a soluției de iod 1%
poate fi utilă în tratamentul candidozei orale sau cutanate. Amfotericina B, 500 g în 1
litru de dextroză 5%, a fost administrată IV, la fiecare 48 de ore timp de 24 de zile și
apoi la fiecare 72 de ore timp de 15 zile, pentru a rezolva cu succes artrita indusă de
fumatul C într-un cal. Fluconazolul (5 mg / kg / zi, PO, timp de 4-6 săptămâni) a fost de
asemenea utilizat pentru a trata cu succes candidoza diseminată la mâncare.
Itraconazolul și complexul de lipide amfotericină B sunt considerate tratamentele de
alegere la câini, însă au fost tratate puține cazuri.
Pneumonia Pneumocystis
Pneumonia Pneumocystis (PCP) este o boala serioasa determinata de fungul
Pneumocystis jirovecii. PCP este una dinte cele mai frecvente si severe infectii oportuniste la
persoanele cu sistemul imunitar slabit, in particular la cei cu HIV/AIDS. Desi persoanele cu
HIV / SIDA sunt mai putin susceptibile astazi de a face PCP, decât în ultimii ani, PCP este
încă o problemă importantă de sănătate publică.
Simptomele
Simptomele PCP sunt febra, tuse uscata, scurtarea respiratiilor, oboseala. La persoanele cu
sistemul imunitar deficitar, PCP poate fi foarte serioasa. La persoanele infectate cu HIV PCP
este prezenta in forma subacuta, si simptomele includ stari subfebrile. La persoanele
neinfectate cu HIV, PCP tinde sa aiba simtome mult mai rapide si in mod obisnuit febra este
mare.
Riscuri si preventie
PCP este foarte rara la populatia sanatoasa. Cei care sunt sensibili sunt cei cu sistemul
imunitar deficitar datorita infectie cu HIV, tratamentului cancerului sau transplantului de
organe. Alte grupuri de persoane sensibile includ:
 copiii expusi la HIV, dar neinfectati
 persoanele care sunt sub tratament imunosupresiv, datorita transplantului de organe
 Persoanele cu boli ale țesutului conjunctiv sau boli pulmonare cronice

Nu exista vaccin care sa previna PCP. Unele grupuri de persoane au risc crescut de a
dezvolta PCP trebuie sa ia medicatie numita TMP-SMX pentru a preveni imbolnavirea. TMP-
SMX profilaxia este recomandata:
 Pacientilor infectati cu HIV cu CD4< 350 celule/ µL
 Copii nascuti din mame infectate cu HIV
 Copii care au mai avut PCP
 Pacientii care au primit celule stem prin transplant

Sursele de infectie
Cercetatorii inca mai cauta modul in care persoane se pot infecta cu PCP. Studiile au aratat ca
numeroase persoane sunt expuse la fungi, precum copii nu se imbolnavesc daca sistemul lor
imunitar este puternic. Unii adulti sanatosi sunt purtatori ai ciupercii in plamnai dar nu
dezvolta niciodata simptome de PCP. Cu toate acestea, daca sistemul imunitar incepe sa fie
defectuos, ciuperca poate sa inceapa sa produca simptome.
Diagnosticul si testarea
PCP este diagnosticata prin identificarea microscopica a P. jirovecii din probe de fluid
pulmonar sau tesut. Probele sunt prelevate din sputa sau din lavaj bronchoalveolar. Uneori
poate fi necesara prelevarea se tesut transbronchial prin biopsie, aceste tehnici fiind mai
sesnibile si specifice dar mult mai invazive. De asemenea se utilizeaza reactia lantului
polimerazei (PCR) pentru a detecta ADN ul de P. jirovecii in specimele clinice. PCR poate fi
util la depistarea formelor silentioase de infectie cu P. jirovecii la pacientii infectati cu HIV.

Tratamentul si rezultatele

PCP necesita tratament cu prescriptia medicului care trebuie luat cel putin trei saptamani. Cel
mai bun tratament pentru PCP este trimethoprim sulfamethoxazolul (TMP-SMX), care este
cunoscut sub brandurile Bactrim, Septra, Cotrim. Aceste medicamente se administreaza oral
sau intravenos. TMP-SMX poate determina efecte secundare precum eruptii cutanate si
greata, dar beneficiile in tratarea PCP depasesc riscurile efectelor secundare. Fara tratament
PCP poate fi fatala.

Aspergiloza
Aspergillus  este un gen comun de fungi ce se pot găsi în mediile de interior sau de exterior.
Majoritatea persoanelor inspiră spori de  Aspergillus în fiecare zi fără să fie afectați.
Aspergiloza, umană sau veterinară, este o boala determinată de acest fung și de obicei apare
la persoane sau animale cu boli pulmonare sau sistem imunitar deficitar. Spectrul patologic
include reacțiile alergice, infecțiile pulmonare și infecțiile altor organe.

AGENTI ETIOLOGICI: Aspergillus fumigatus este cea mai frecventă cauză a aspergilozei,
dar Aspergillus flavus, Aspergillus niger și câteva alte specii pot, de asemenea, produce
îmbolnăviri. Aspergillus este un mucegai cu hife septate de aproximativ 2-4 μm în diametru.
Fungul este identificat după aspectul său macroscopic și microscopic în cultură.

Aspergillus fumigatus
PATOGENIE SI ANATOMOPATOLOGIE:
Toate speciile comune de Aspergillus care produc îmbolnăviri la om și animale sunt
ubicuitare în mediu, dezvoltandu-se pe frunze moarte, cereale depozitate, grămezi de bălegar,
fân și alte vegetale în descompunere. Inhalarea de spori de Aspergillus trebuie să fie extrem
de frecventă, dar boala este rară. Invazia țesutului pulmonar este aproape întotdeauna limitată
la pacienții imuno-deprimați. Aproximativ 90% dintre pacienți vor prezenta cel puțin două
dintre următoarele trei constatări: mai puțin de 500 granulocite/^l de sânge periferic, doze
suprafiziologice de corticosteroizi suprarenalieni și antecedente de administrare de
medicamente citotoxice, cum ar fi ciclosporina. Aspergiloza invaziva reprezintă o complicație
ocazională a SIDA. Infecția cu Aspergillus se caracterizează prin invazia vaselor de sânge de
către hife, tromboze, necroze și infarcte hemoragice. Bolile granulomatoase cronice ale
copilăriei predispun, de asemenea, la aspergiloză pulmonară invazivă, dar în acest caz
răspunsul inflamator este de tip granulomatos, iar invazia vaselor sanguine este rară.
Inhalarea masivă de spori de Aspergillus de către persoanele sănătoase poate conduce la o
pneumonită acută, difuză, autolimitată. Pot fi întâlnite granuloame epiteloide cu celule gigante
și zone centrale piogenice conținând hife. Boala evoluează în general spre vindecare spontană
după mai multe săptămâni.
Tipuri de aspergiloză:
• 1.Aspergiloza pulmonară
• 2.Aspergiloza rinocerebrală
• 3.Aspergiloza gastero-intestinală
• 4.Aspergiloza cutanată
• 5.Aspergiloza invazivă
Aspergiloza pulmonară
Aspergillus poate coloniza arborele bronșic lezat, chisturile sau cavitățile pulmonare
ale pacienților cu boli pulmonare subiacente. Aglomerările de hife din
interiorul chisturilor sau cavităților (aspergiloame), aflate de obicei în lobul superior, pot
atinge mai mulți centimetri în diametru și pot fi vizibile la radiografia toracică. Nu se produce
și invazia tisulară. Termenul de aspergiloză bronhopulmonară alergică desemnează afecțiunea
pacienților cu astm bronșic preexistent care prezintă eozinofilie, anticorpi de tip IgE anti-
Aspergillus, precum și infiltrate pulmonare fugace datorate dopurilor bronșice.
MANIFESTĂRI CLINICE 
Aspergiloza pulmonară saprofită endobronșică se manifestă cu tuse cronică
productivă, adesea cu hemoptizie la pacienții cu afecțiuni pulmonare cronice anterioare, cum
ar fi tuberculoza, sarcoidoza, bronșiectazii sau histoplasmoză. Aspergillus se poate extinde de
la localizarea sa endocavitară sau endobronșică până la pleura în timpul evoluției unui abces
pulmonar bacterian sau al unei intervenții chirurgicale. Pacienții raportați cu pneumonie
necrotizantă cronică cu Aspergillus, în cele mai multe cazuri, se pare ca au avut o colonizare
endobronșică saprofită și un proces patologic pus pe seama unei alte boli, cu sau fără infecții
bacteriene suprapuse. Pacienții cu pneumonie cronică și Aspergillus în sputa ar trebui
suspectați fie de o pneumonie cu o altă etiologie (de ex., histoplasmoza), fie de pneumonie cu
Aspergillus suprapusă pe o boală de fond imunodeprimantă [de ex., boala granulomatoasă
cronică sau infecție cu virusul imunodeficienței umane (HIV).
Aspergiloza pulmonară
Aspergiloza rino-cerebrală
• Este cel mai frecvent observată în neutropenie (număr mic de celule albe) la pacienţii
cu cancer, transplant de celule stem hematopoietice (TCSH), și la pacienții cu
cetoacidoză diabetică.
• Simptomele pot include umflarea feței, dureri de cap, nazale sau congestia sinusului
sau durere.
• Ca infecţie se recunoaște după ptoza ("căderea pleoapei"), dislocarea ochilor, poate
apărea pierderea funcţiei musculare extraoculare și tulburări de vedere.
Leziunile necrotice negre de pe cerul gurii (în partea superioară a gurii) sau cornetelor nazale
(cavitățile nazale),precum şi puroiul negru de la ochi sunt semne utile de diagnostic
Dezvoltarea mucegaiului la nivel cerebral
Aspergiloza gastro-intestinală
• Este mai puțin frecventă și apare la pacienții care sunt grav subnutriţi şi la pacienţii cu
transplant.
• Simptomele sunt variate și depind de locul afectat, dar dureri abdominale nespecifice
și distensie asociate cu greaţă şi vărsături sunt cele mai frecvente simptome.
 Fig. Nr. Aspergiloză gastro-intestinală

Aspergiloza cutanată
• Poate fi primară sau secundară
• Infecţia primară este de obicei cauzată de inoculare directă a ciupercii în piele și este
cel mai des observată la pacienţii cu arsuri sau alte forme de traumatisme ale pielii.
Infecția primară produce un răspuns inflamator acut cu puroi, formarea de abcese,
umflarea ţesuturilor și necroză.
• Infecţia cutanată secundara este, în general văzuta atunci când agentul patogen se
răspândește în sange. În infecție hematogenă leziunile de obicei, începe ca un eritem
(inrosire), și inflamarea celulelor pielii și apoi trece la un ulcer acoperit cu o escară
neagră.

Fig. Aspergiloza cutanată

 Aspergiloza invazivă
Aspergiloza invazivă la gazdele imunocompromise se manifestă ca un infiltrat
pulmonar consolidat dens, acut, rapid progresiv si este cel mai frecvent în rândul pacienților
cu leucemie acută și la primitorii de transplante tisulare. Infecția progresează prin invazie
directă peste grefele tisulare și prin diseminare hematogenă în plămân, creier și alte organe.
Tomografia computerizată (TC) a fost utilă pentru identificarea infiltratelor pulmonare
precoce și, odată cu creșterea numărului de neutrofile, pentru descrierea zonelor centrale de
cavitație. Aspergillus poate invada pacienții imunodeprimați prin tegumente, în zona unui
traumatism urinar sau prin mucoasa căilor aeriene superioare. La pacienții neutropenici
cu febră și epistaxis minim ar trebui căutate leziuni precoce la nivelul mucoasei nazale. Petele
roșii-orange de pe mucoasă devin rapid necrotice și albe, apoi negre. Extensia rapidă în
sinusul paranazal adiacent, orbita sau fața este obișnuită, cu sau fără apariția leziunilor
pulmonare.
Sinuzita generată de Aspergillus la pacienții imunodeprimați poate avea două forme.
Într-un sinus paranazal cronic obstruat se poate forma un bulgăre de hife, fără invazie tisulară.
Mult mai putin frecvent, în sinus poate avea punctul de plecare o inflamație tisulară
granulomatoasă cronică fibrozantă cu hife de Aspergillus, care se poate extinde lent către
orbită și encefal. Aspergillus este o cauză a sinuzitei alergice fungice, fungii cu pereți
negricioși (de ex., Cladosporium, Alternaria), fiind mai frecvenți în acest cadru. Pacienții au
de obicei antecedente de rinita alergică cronică, uneori cu polipi nazali, dar altfel sunt
sănătoși, prezentându-se pentru exoftalmie nedureroasă, obstrucție nazală sau durere surdă
continuă. La TC sau rezonanță magnetică nucleară poate fi detectată o masă densă de țesut
moale, care împinge peretele lateral al sinusului etmoid sau peretele medial al sinusului
maxilar. La examinarea sinusurilor se constată o mucoasă îngroșată și inflamată, dar intactă.
În cavitatea sinusului pot fi găsite secreții mucopurulente aderente cu benzi de neutrofile,
eozinofile, cristale Charcot-Leyden și uneori, hife. (cristalele Charcot-Leyden sunt formațiuni
întâlnite la pacienții cu boli alergice, astm, parazitoze, precum ascaridioze, sau pneumonie
parazitară. Sunt compuse din liofosfolipaze eozinofilice care leagă o proteină numită Galectin
10. Acestea variază în funcție de dimensiune și pot avea o lungime de 50 μm. Cristalele
Charcot-Leyden sunt subțiri și drepte la ambele capete, constând dintr-o pereche de piramide
hexagonale îmbinate la baza lor. În mod normal, incolore, ele sunt colorate roșu-violet de
trichrom. Acestea indică o boală care implică inflamație sau proliferare eozinofilă, cum ar fi
reacțiile alergice și infecțiile parazitare. Cristalele Charcot-Leyden sunt adesea observate
patologic la pacienții cu astm bronșic.).

Fig. 1. Cristale Charco-Leyden

(sursa https://en.wikipedia.org/wiki/Charcot%E2%80%93Leyden_crystals)
Aspergiloza la pacienții infectati cu HIV, cel mai adesea implică plămânul, manifestându-
se cu febră, tuse și dispnee. În mod caracteristic, numărul de celule CD4+ este < 50/liL
Aproximativ jumătate din acești pacienți au neutropenie sau au fost tratați recent cu
glucocorticoizi. Cea mai comună manifestare radiologică o constituie infiltratele pulmonare
difuze, bilaterale sau focale, cu o tendință spre cavitație. Se pot dezvolta în trahee sau în
bronhiile principale pseudo-membrane bine localizate, albe, necrotice, pline de hife sau
ulcere. Este frecventă progresia bronșitei spre pneumonie, dar diseminarea hematogenă este
neobisnuită. Atât sinuzita alergică, cât și cea invazivă cu Aspergillus, se pot produce la
pacienții infectați cu HIV; forma alergică poate să apară chiar la un număr de celule CD4+
peste 50/liL.
Alte afecțiuni generate de Aspergillus
Dezvoltarea agentului pe cerumenul și detritusul din canalul auditiv extern este denumită
otomicoza. Traumatizarea corneei poate produce keratita cu Aspergillus. Endoftalmita
urmează introducerii de Aspergillus în globul ocular prin traumatism sau intervenție
chirurgicală. Aspergillus poate infecta și protezele intracardiace sau intravasculare.
DIAGNOSTIC
Izolarea repetată de Aspergillus din spută sau demonstrarea existenței de hife în spută
ori în lichidul de lavaj bronhoalveolar, sugerează colonizarea endobronșică sau infecția. Chiar
și o singură izolare de Aspergillus din sputa unui pacient neutropenic cu pneumonie, în special
în cazul unui copil sau nefumator, sugerează diagnosticul de aspergiloza invazivă. La
pacienții cu SIDA aflați într-un stadiu avansat, febra, tusea, izolarea fungilor Aspergillus din
secrețiile respiratorii ridică suspiciunea de aspergiloza și astfel, ar trebui să urgenteze
bronhoscopia. Bulgării fungici din plămâni sunt de obicei detectabili prin radiografie toracică.
Anticorpii din clasa IgG împotriva antigenelor de Aspergillus pot fi puși în evidență în serul
multor pacienți colonizați, și virtual, la toti pacienții cu bulgări fungici.
Biopsia este de obicei necesară pentru a diagnostica aspergiloza invazivă a plămânului,
nasului, sinusurilor paranazale, bronhiilor sau a zonelor de diseminare. Hemoculturile sunt
rareori pozitive, chiar și la pacienții cu valve cardiace (naturale sau protetice) infectate. Hifele
de Aspergillus pot fi identificate în mod prezumtiv prin histologie dar, pentru confirmare și
pentru determinarea speciei, este necesară cultura. Numai cultura poate deosebi cu certitudine
aspergiloza de pseudoallescheriaza; tratamentul pentru aceste două boli este diferit.
TRATAMENT
Pacientii cu hemoptizii severe datorate unor bulgări fungici în plămân pot beneficia de
lobectemie. Rezecția poate fi complicată de o funcționare pulmonară redusă a plămânului
rezidual, precum și de existența unor aderențe pleurale dense în jurul leziunii. Chimioterapia
sistemică este lipsită de valoare în aspergiloza endobronșică sau endocavitară.
Amfotericina B administrată intravenos (1,0-l,5 mg/kg zilnic) produce oprirea sau vindecarea
aspergilozei invazive, atunci cand imunodepresia nu este severă. Itraconazolul (200 mg de 2
ori pe zi) este util în cazul unor pacienți mai puțin imunodeprimați, cu aspergiloză invazivă
asimptomatică sau lent progresivă. Intervenția chirurgicală rămâne singurul tratament pentru
bulgării fungici situați în sinusuri sau pentru sinuzita alergică fungică. Terapia antifungică are
un efect slab în oricare entitate clinică descrisă dacă este folosită singură, dar terapia supresivă
cronică a început să fie folosită postoperator pentru recăderile sinuzitei alergice fungice.
Prognosticul pentru vindecarea aspergilozei invazive în sinusul paranazal este foarte slab,
atunci cand pacientul are neutropenie severă și nereversibilă. Prognosticul este mai bun la
pacienșii mai puțin imunodeprimați.
Simptomele aspergilozei
Diferitele tipuri de aspergiloză pot determina diferite simptome:
Simptomele aspergilozei alergice bronhopulmonare (ABPA) pot include:
 Respirație șuierătoare
 tuse
 febră în cazuri rare
Simptomele aspergilozei invazive pot să includă:
 febră
 dureri în piept
 tuse
  scurtarea respirațiilor
 Aspergiloame, ( “fungus ball”)
Alte simptome pot să se dezvolte dacă infecția se răspândește dincolo de plămâni. Când
aspergiloza invazivă se răspândește în afara plămânilor, poate determina simptome în
aproape orice organ.
Trăsături clinice
Persoanele imundepresate: infecția pulmonară invazivă de obicei cu febra, tuse,
durere de piept. Infecția poate disemina la alte organe, inclusiv la creier, piele sau oase.
Gazde imuncompetente: infecțiile localizate pulmonar la oamenii cu boli broncho-pulmonare
și sinuzite alergice.
Sechele: daca granulocitopenia persistă rata mortalității poate fi foarte ridicată (până la
100% la pacienții cu abcese cerebrale). Pacientul devine dependent de tratarea
granulocitopeniei și de terapia antifungică.
Transmiterea:
Transmiterea apare prin inhalarea conidiilor din aer. Infecțiile nosocomiale pot fi
asociate cu expunerea la praf prin renovarea sau construcția clădirilor. Ocazional, poate să
apară ca infecție cutanată datorită utilizării unor instrumente medicale contaminate.
Gupe de risc: grupurile de risc includ persoane cu granulocitopenii severe/prelungite,
afecțiuni hematologice maligne, și rar HIV/AIDS. Alți factori de risc includ primirea de celule
stem sau transplanturile de organe, doze mari de corticosteroizi sau terapia imunosupresoare.  
Monitorizarea: nu există sistem național de monitorizare. Monitorizarea are loc doar la
pacienții cu transplant de organe sau receptorii de celule stem.
Schimbări: identificarea factorilor de risc modificabili pentru boli la persoanele
imunocompromise.
Imbunătățirea înțelegerii surselor și rutelor de transmitere din mediu.
Dezvoltarea de metode sensibile și specifice pentru diagnosticul timpuriu.
Oportunități: dezvoltarea rapidă de teste antigenemie și antigenurie și a probelor moleculare
care să faciliteze diagnosticul clinic timpuriu. Disponibilitatea unor metode moleculare
îmbunătățite, care să asiste studiile epidemiologice.
 Diagnosticarea
Furnizorii de sănătate trebuie să ia în considerare factorii de risc și simptomatologia, precum
și examinarea fizică în diagnosticul de aspergiloza. De asemenea, pot să utilizeze teste
imagistice dacă este necesar, precum radiografia toracică sau computer tomografia plămânilor
sau a altor organe. Biopsia țesuturilor afectate sau probe de secreții respiratorii pot să fie
analizate în laborator pentru evidențierea fungilor sub microscop sau printr-o cultură fungică.
Sunt disponibile și alte teste de monitorizare a persoanelor cu risc crescut pentru aspergiloză
invazivă, precum cei cu sistemul imunitar slăbit.
Tratamentul aspergilozei
Aspergilloza necesita tratament cu medicație antifungică prescrisă de medic. Medicamentul
de prima linie este Voriconazol pentru aspergiloza invazivă. Există și alte medicamente care
pot fi utilizate în tratamentul aspergilozei invazive la pacienții care nu pot lua voriconazol sau
pentru cei care nu răspund la voriconazol.
Acestea includ itraconazol, formule lipid -amphotericin, caspofungin, micafungin, și
posaconazole. Dacă este posibil trebuie întreruptă medicația imunosupresoare.
Aspergiloza la animale
În mod similar cu aspergiloza d ela om, la animale este determinată de specii de
Aspergillus: A fumigatus și A terreus. A niger, A nidulans, A viridinutans, A flavus, și A
felis sunt speciile recunoscute ca cele mai comune, prin utilizarea tot mai frecventă, a
tehnicilor moleculare. Infecțiile cu Aspergillus sunt răspândite cosmopolit la toate animalele
domestice, inclusiv la păsări, precum și la specii sălbatice. În mod primar, aspergiloza, este o
infecție respiratorie, care se poate generaliza. Cele mai cunoscute forme sunt: cele pulmonare
la găini și în general la păsări, avorturile micotice la vite, micozele gâtului la cai, infecții ale
nasului, țesuturilor paranazale, zonelor intervertebrale și ale rinichilor la câini, infecțiile
sinusale, sino-orbitale și pulmonare la pisici.
Semne clinice și leziuni:
La păsări aspergiloza este primară de tip bronhopulmonar, cu dispnee, respirații
multiple și intense, însoțite de somnolență, anorexie și slăbiciune, iar uneori și traheită
micotică. Dacă infecția este diseminată spre creier, sunt prezente simptome precum: torticolis
și perturbări ale echilibrului.
Pe căile respiratorii, pe plămâni, pe sacii aeriferi, pe alte membrane ale corpului, din
cavități apar noduli galbeni de diferite dimensiuni sau leziuni de tip placă. Miceliul poate fi
găsit pe pereții îngroșați ai sacilor aeriferi. Aspergiloza bronchopulmonară poate da leziuni
nodulare pe plămâni sau o pneumonie acută însoțită de fluide serosanguinolente în cavitatea
pleurală și pleurite fibrinogenoase.
La rumegătoare, aspergiloza, poate fi asimptomatică, poate să apară într-o formă
bronho-pulmonară, să determine mastite, placentite și avort.
Pneumonia micotică poate fi rapid fatală. Simptomele includ: febră, respirații scurte și
superficiale, secreții nazale, tuse umedă. Plămânii sunt fermi, grei, strălucitori, nu se
dezumflă. În formele subacute ale pneumoniei micotice cronice, plămânii conțin granuloame
multiple și discrete, iar boala aduce cu tuberculoza.
În absența pneumoniei, vacile infectate nu prezintă, în general, semne, cu excepția
avortului; un făt mort într-o gestație întreruptă la 6-9 luni, iar membranele fetale au aspect
caracteristic. Se idnetifică leziuni pe uter, pe membranele fetale și adesea pe pielea fetală. În
uter, suprafețele intercarunculare sunt puternic îngroșate, pătrunse, roșii închise la culoare și
conțin focare ridicate sau erodate, acoperite de o pseudomembrană aderentă, de culoare
galben-gri. Caruncululele materne sunt de culoare roșu închis până la maro, iar cotiledoanele
fetale aderente sunt puternic îngroșate. Leziunile cutanate la fetușii avortați constau din focare
moi, roșii până în cenușii, crescuți, discrete, cu aspec vermiform.

Gutturomycoza la cai
La cai, complicațiile comune ale gutturomicozei sunt epistaxisul și disfagia. Infecția
gâtului se caracterizează prin inflamații necrotice și îngroșate, hemoragii și formarea de
pseudomembrane friabile. Rinitele micotice caracterizate prin dispnee și secreții nazale sunt și
ele menționate. Aspergiloza poate fi rapid fatală asociată cu invazia țesutului pulmonar. În
aceste cazuri enterita acută este un factor predispozant. Colite se presupune că rezultă din
neutropenia profundă, care scade imunocompetența gazdei, urmată de invazia mucegaiului la
nivelul leziunilor mucoasei intestinale. Perturbările locomotorii și de vedere până la orbire,
pot să apară, dacă infecția este diseminată la creier și la nervul optic.
Cheratita micotică generată de Aspergillus

Leziuni nazale date de aspergiloză la câni

Aspergillus fumigatus
La câini aspergilozele sunt localizate în cavitatea nazală și în sinusurile paranazale și
sunt generate de Aspergillus fumigatus. Aspergiloza nazală este mai frecventă la rasele
dolicocefale, debutează în regiunea ventrală a maxilarului cu semne de letargie, dureri nazale,
ulcerații ale nărilor, strănuturi secreții sanguinolente unilaterale sau bilaterale, osteomielite ale
sinusurilor frontale, epistaxis. Leziunile severe cu efecte secundare, variază considerabil.
Mucoasa nazală și paranazală pot fi acoperite de un strat de material necrotic alb sau gri-
albicios, generat de miceliul fungal sau de masă osoasă, vizibile la radiografii și la CT.
 Infecțiile diseminate la câini sunt mai frecvente la femelele de ciobănesc german și
implică speciile: A terreus, A deflectus, și A niger. Semnele clinice de aspergiloză diseminată
pot să includă letargie, chinuri, anorexie, pierderi în greutate, slăbiciune musculară, febră,
hematurile, incontinență urinară, limfoadenopatie generalizată, deficiențe neurologice. Sunt
obișnuite leziuni toracice și abdominale ale ganglionilor, rinichilor, splinei, vertebrelor,
precum și discospondilitele.
La pisici, cele mai frecvente forme sunt cele sino-nazale, sino-orbitale. Aspergilozele
sunt rara la pisici, comparativ cu câinii. Formele sino-nazale sunt similare cu cele de la câini,
dar formele sino-orbitale sunt foarte agresive, adesea generând umflături severe ale feței. În
unele cazuri, pot fi înregistrate mase micelare în fosa pterigopalatină sau ulcerații în palatul
dur. Sistemul nervos central poate fi și el invadat și apar semne neurologice.
Diagnosticul:
La câinii cu aspergiloza nazală, radiografiile pot evidenția transparențe ale cavității
nazale, consecutiv distrugerii rapide a țesuturilor. Osteomielita frontală a sinusurilor apare la
mai mult de 80% dintre cazuri. CT-ul pe secțiuni este mai sensibil decât radiografiile generale
în evidențierea schimbărilor consistente de țesuturi. Observarea plăcilor fungice prin
rinoscopie, alături de examenul serologic și de evidențierea micologică radiografică sunt
moduri de diagnosticare. Diagnosticarea bazată doar pe rezultatele culturilor, nu este
suficientă, deoarece aspergilusul este ubicuitar și poate fi izolat și din nasul câinilor sănătoși.
Rezultatul pozitiv al culturilor trebuie însoțit și de demonstrarea existenței unor hife înguste,
septate, ramificate în leziuni sau prin teste serologice. Difuzia în gel agarizat este testul pentru
anticorpii serici, dar se consideră nepotrivit ca eficiență. Câinii cu infecție sistemică au de
obicei neutrofilie adesea cu schimbări pe stânga, și anemie nonregenerativă. Azotemia,
hiperglobulinemia, hipoalbuminemia și hipercalcemia sunt simptome obișnuite. De obicei,
ultrasunetele pun în evidență limfoadenopatie și leziuni renale. Boala sistemică este de obicei
diagnosticată prin cultura din urină. Evidențierea unui antigen galactomanan din sânge sau din
urină a fost metoda descrisă pentru diagnosticul sistemic al aspergilozei la câini, ca având o
specificitate și o sensibilitate moderate.
Tratament:
La câini, tratamentul topic este alegerea pentru aspergiloza nazală și paranazală.
Câteva tehnici chirurgicale și câteva medicamente au avut succes variabil de la un caz la altul.
Clotrimazolul într-o bază de polietilenglicol este considerat tratamentul de primă linie. Poate
fi administrat prin infirltrații în sinusurile frontale sau pe nări ca o singură doză. Dacă
infuzarea este prin nări, se utilizează cateterul Foley pentru a instila 0.5 g în fiecare cavitate
nazală. Soluția infuzată este păstrată pentru o oră, timp în care poziția câinelui se schimbă
periodic pentru a maximiza penetrarea substanței active.
Enilconazolul, 10 mg / kg, instilat timp de 7-14 zile, prin tuburi implantate chirurgical
în sinusurile frontale, a fost de asemenea utilizat cu o rată de succes similară. Medicamentele
administrate sistemic includ ketoconazol, itraconazol, fluconazol, voriconazol și posaconazol.
Fluconazolul (2,5-10 mg / kg, bid divizat) și itraconazolul (5-10 mg / kg și zi) sunt opțiuni
rentabile. Ketoconazolul (5-10 mg / kg, cu doză de 6-8 săptămâni), deși este rentabil, nu este
la fel de eficace din punct de vedere clinic. Voriconazolul (3-6 mg / kg / zi) este probabil cel
mai eficient dintre antifungiile azole pentru tratarea aspergilozelor, dar costul este mult mai
mare decât cel al celorlalte opțiuni.
La cai, expunerea chirurgicală și chiuretajul au fost folosite pentru a trata
gutturomicoza. Natamicina topică și iodura de potasiu pe cale orală, au fost raportate ca
eficace în cazurile de infecție cu Aspergillus. Itraconazolul (3 mg / kg, administrată timp de
84-120 zile) a fost raportat eficace la rinita aspergilică la cai.
Mastita bovină a fost tratată cu succes cu injecții combinate intra-arterială și
intramamară cu miconazol.
Alte manifestări
Atât miceliul cât şi sporii acestui mucegai conţin micotoxine, grupate sub denumirea
generică de aflatoxine.
Aflatoxinele nu produc alergii, aşa cum greşit se crede, ci intoxicaţii mai mult sau mai puţin
evidente, cu consecinţe ulterioare posibile dintre cele mai nefericite. Aflatoxinele sunt
toxigene, carcinogene mutagene şi teratogene.
Din acest motiv, apare recomandarea expresă de a nu se consuma şi păstra hrana
celulozică, în special seminţele oleaginoase şi mai ales arahidele şi nucile, dacă acestea au
început să dezvolte  fenomene de degradare.
Hrana infestată cu Aspergillus este foarte periculoasă pentru făt (poate produce
malformaţii), de aceea femeia gravidă, trebuie să fie vigilentă în acest sens.
La om, în cazuri rare, Aspergillus flavus îşi poate continua ciclul de viaţă în interiorul
corpului. Uneori se localizează cefalic, producând aspergiloza intracraniană, boală gravă, de
multe ori letală. În general, aspergiloza apare la pacienţii imunocompromişi sau la agricultori,
la care sporii de Aspergillus flavus se localizează cu precădere in sinusul paranazal.

Cryptococcus neoformans - criptococoza

Criptococoza este o infecție determinată de fungi aparținând genului Cryptococcus.
Sunt peste 30 de specii de  Cryptococcus, dar două specii –Cryptococcus neoformans și
Cryptococcus gattii – determină aproape toate infecțiile criptococale la om și la animale. Cu
toate acestea numeroase persoane care dezvoltă criptococoza au sistemul imunitar slăbit, alții
sunt sănătoși.
C. neoformans poate fi găsită în sol pe tot globul, de regulă se asociază cu cantități mari de
excremente de păsări. Persoanele din grupa de risc pot să se infecteze după inhalarea sporilor
fungici odată cu aerul. Uneori sporii determina simptomele unor infecții pulmonare, dar
alteori infecția este asimptomatică. La persoanele cu sistemul imunitar slăbit, ciuperca se
poate răspândi în oricare parte a corpului generând boli serioase.
AGENT ETIOLOGIC
 Criptococoza este o infecție cauzată de fungul Cryptococcus neoformans. Acest fung se
reproduce prin înmugurire și formează celule levurice rotunde. În interiorul gazdei și pe
anumite medii de cultură fiecare celulă levurică este înconjurată de o capsulă mare
polizaharidică. Fungul crește bine sub forma de colonii netede, cu aspect alb-cremos, pe
mediu Sabouraud sau pe alte medii simple, la 20-37° C. Anumite medii de cultura pentru
agenții dermatofițiilor conțin cicloheximida, care inhibă creșterea C. neoformans.
Identificarea microorganismului se bazează pe aspectul macroscopic și microscopic, teste
biochimice și dezvoltarea la 37° C. Rezultatul hibridizării acidului nucleic sau formarea
pigmentului maron pe agar Niger însămânțat pot fi, de asemenea, folosite pentru identificare.
Fungul prezintă patru serotipuri capsulare, denumite A, B, C si D. Există, de asemenea, două
tipuri pereche. Cultivarea concomitentă a tipurilor pereche opuse creează un stadiu diploid
tranzitoriu, denumit Filobasidiella neoformans varianta neoformans, pentru serotipurile A sau
D si Filobasidiella neoformans varianta bacillispora, pentru serotipurile B sau C.
Microorganismele care nu sunt cultivate în condiții de împerechere sunt denumite C.
neoformans varianta neoformans, pentru serotipurile A și D și C. neoformans varianta gattii,
pentru serotipurile B și C; o colorație simplă a mediului de cultură face distincția între cele
două varietăți.
EPIDEMIOLOGIE
Excrementele uscate ale porumbeilor conțin de obicei serotipurile A sau D
(Cryptococcus neoformans varianta neoformans). C. neformans varianta gattii a fost izolat
din frunzele căzute în jurul eucalipților din speciile Eucalyptus camaldulensis și Eucalyptus
tereticornis. Acesta din urmă izolat, a fost desemnat ca fiind serotipul B. Distribuția acestor
eucalipți în Australia corespunde distribuției infecției datorate C. neoformans varianta gattii
în această țară. Prevalența ridicată a acestor arbori în alte climate subtropicale s-a considerat
că este explicația pentru relativa limitare a acestor infecții la climatele calde.
Criptococoza datorată organismului C. neoformans varianta neoformans este o
complicație obișnuită a infecției tardi cu virusul imunodeficienței umane (HIV), fiind
prezentă la 6,2% din cei 274.150 pacienți cu SIDA înregistrați la Centrul de Prevenire și
Control al Bolilor. în septembrie 1993. Pacienții care au fost supuși unui transplant de organ
sau corticoterapiei, ca și cei cu sarcoidoza au, de asemenea, un risc crescut de infecție cu C.
neoformans varianta neoformans. Aproape toate aceste infecții sunt determinate de serotipul
A, cu toate că serotipul B este răspunzator de mai bine de 20% din cazurile din Europa de
Vest. Infecțiile cu varianta gattii au fost rare la pacienții cu SIDA și la alți pacienți
imunocompromiși, chiar în climatele subtropicale, unde infecția cu varianta gattii se produce
la indivizii anteriori sănătoși.
Animelele, în mod special pisicile, pot face criptococoză, dar nu transmit infecția la
alte animale sau la om. Sursa de infecție pentru om e necunoscută, cu excepția rară a cazurilor
dobândite după transplantul de rinichi sau alt organ solid. Criptococoza este rară înainte de
pubertate.
PATOGENIE SI ANATOMOPATOLOGIE
Se crede că infecția este dobândită prin inhalarea fungilor în plămân. Infecția
pulmonară prezintă o tendință de remitere spontană și este frecvent asimptomatică.
Diseminarea asimptomatică pe cale hematogenă înspre creier duce la formarea de aglomerări
de criptococi în zonele perivasculare ale materiei cenușii corticale, la hilul ganglionilor bazali
și, într-o măsură mai mică, în alte zone ale sistemului nervos central. Răspunsul inflamator în
jurul acestor focare este de obicei slab. În cazurile cronicizate, apare o arahnoidită bazilară
densă, tipică. Leziunile pulmonare prezintă o intensă inflamație granulomatoasă. Criptococii
sunt cel mai bine observați în țesuturi prin colorarea cu argint-metenamina sau PAS (periodic
acid-Schiff stain). Deși un rezultat intens pozitiv după colorarea țesutului cu mucicarmina este
considerată a fi diagnostic, colorarea variază de la intensă la absentă.
MANIFESTĂRI CLINICE
Majoritatea pacienților au meningoencefalită în momentul diagnosticului. Fără un
tratament corespunzător, această formă de infecție este în mod invariabil letală, iar decesul
survine oricând între două săptămâni până la mai mulți ani de la debutul simptomelor.
Manifestările inițiale cuprind cefalee, grețuri, mers nesigur, demență, iritabilitate, confuzie și
vedere încețoșată. Atât febra, cât și redoarea de ceafă sunt adesea ușoare sau absente. Edemul
papilar este prezent la o treime dintre pacienți în momentul diagnosticului. Paraliziile de nervi
cranieni, în mod tipic asimetrice, apar la aproximativ un sfert din cazuri. Alte semne de
lateralizare sunt rare. Odată cu progresiunea infecției apar coma, din ce în ce mai profundă,
precum și semne de compresiune a trunchiului cerebral. Autopsia relevă adesea existența
edemului cerebral în cazurile mai acute și hidrocefalia în cazurile mai cronice.
Criptococoza pulmonară produce dureri toracice la aproximativ 40% dintre pacienți
și tuse la 20%. Radiografiile pulmonare demonstrează existența unuia sau a mai multor
infiltrate dense, care sunt adesea bine circumscrise. Cavitările, colecțiile lichidiene pleurale și
adenopatia hilară sunt rare. Calcificările nu sunt evidente, iar benzile de fibroză sunt rareori
observabile.
Leziunile cutanate sunt prezente la 10% dintre pacienții cu criptococoză, majoritatea
pacienților cu leziuni cutanate prezentând infecție diseminată. Apar una sau câteva mici
leziuni papuloase asimptomatice, care se măresc lent și au tendința să prezinte o ramolire
centrală, conducând la ulcerare. Leziunile osoase osteolitice apar la 4% dintre pacienți si se
prezintă de obicei sub forma de abcese reci. Manifestări rare în criptococoza includ prostatita,
endoftalmita, hepatita, pericardita, endocardita și abcesul renal.
DIAGNOSTIC
Febra și cefaleea apărute la un pacient cu SIDA sau cu factori de risc pentru infecția
HIV sugerează posibilitatea criptococozei, toxoplasmozei sau a unui limfom al sistemului
nervos central. Evidențierea unei leziuni focale la rezonanța magnetică nucleară este
neobișnuită în criptococoză. Cele mai multe leziuni cerebrale criptococice înlocuitoare de
spațiu se produc la pacienții infectați cu C. neoformans varianta gattii, care au în plus și
meningită. La pacienții fără SIDA, meningită datorată C. neoformans se aseamănă cu cea
datorata Mycobacterium tuberculosis, Histoplasma capsulatum, Coccidioides immitis sau
cancerului metastatic. Puncția lombară este cel mai util test diagnostic. Un frotiu colorat cu
cerneală de India, obținut din sedimentul lichidului cefalorahidian (LCR) centrifugat, relevă
fungi încapsulați la mai mult de jumatate din cazuri, deși artefactele pot produce confuzii. La
pacienții fără SIDA, nivelul glucozei în lichidul cefalorahidian este redus la jumatate din
cazuri; nivelul proteinelor este de obicei crescut, fiind deseori prezentă o pleiocitoză
limfocitară. Modificările LCR sunt mai puțin pronunțate la pacienții cu SIDA, deși frotiul
colorat cu cerneală de India este mai des pozitiv.
La aproximativ 90% dintre pacienții cu meningoencefalită criptococică, inclusiv toți
cei cu frotiuri LCR pozitiv, se poate detecta antigenul capsular în LCR sau ser prin aglutinare
latex. Este disponibil, de asemenea, și un test imunoenzimatic pentru antigenul criptococic.
Rezultatele fals-pozitive ocazionale fac din cultură testul diagnostic definitiv. C. neoformans
este adesea prezent în urina pacienților cu meningoencefalită. Fungemia survine la 10-30%
dintre pacienți și este frecventă în special la pacienții cu SIDA.
Criptococoza pulmonară mimează existența unei afecțiuni maligne din punct de vedere
al radiografiei și al simptomatologiei. Cultura sputei este pozitivă doar în 10% din cazuri, iar
testele pentru antigenul seric sunt pozitive doar într-o treime. Ocazional, C. neoformans apare
într-una sau mai multe probe de spută ca saprofit endobronșic. Biopsia este de obicei necesară
pentru diagnostic.
Criptococoza cutanată poate fi confundată cu un comedon, cu carcinomul bazocelular
sau cu sarcoidoză. La pacienții cu SIDA, leziunile cutanate pot fi numeroase și pot fi
confundate cu moluscum contagiosum. Biopsia relevă nenumărați criptococi. Criptococoza
osoasa se aseamănă cu tuberculoza.
TRATAMENT
Pacienții cu SIDA și criptococoză sunt inițial tratați cu amfotericina B administrată
intravenos, cu sau fără flucitozina, și apoi trecuți pe fluconazol. Pe parcursul infecției active,
fluconazolul (400 mg) se administrează o dată pe zi. După obținerea controlului infecției,
tratamentul cu o doză mai mică de fluconazol (200 mg zilnic) se continuă un timp nedefinit.
Itraconazolul este mai puțin eficient decât fluconazolul ca terapie de întreținere.
La pacienții fără SIDA, criptococoza poate fi tratată cu amfotericina B, singură sau în
combinație cu flucitozina. Amfotericina B se administrează în doză de 0,5-0,7 mg/ kg pe zi,
atunci când este folosită singură și în doză de 0,3-0,5 mg/kg pe zi, atunci când este folosită în
combinație cu flucitozina. Flucitozina este administrată inițial în doze de 25-37,5 mg/kg la
fiecare 6 ore pacienților cu funcție renală normală. Deși există nomograme pentru ajustarea
dozelor de flucitozina în prezența unei funcții renale reduse, măsurarea frecventă a nivelurilor
serice și menținerea acestora între 50 și 100 (ig/ml oferă cele mai bune șanse de a preveni
toxicitatea.
Durata tratamentului la pacienții fără SIDA se bazează pe rezultatele puncțiilor
lombare. Acestea sunt efectuate cel mai bine săptămânal, până când se dovedește în mod clar
conversia culturilor. Șase săptămâni de terapie pot fi adecvate pentru pacienții ale căror
culturi săptămânale de LCR (2-4 ml) au ramas sterile de cel puțin 4 săptămâni, ale caror
frotiuri colorate cu cerneala de India au devenit negative și la care nivelul glucozei în LCR
este normal. Titrurile de antigen criptococic din LCR aflate în declin oferă într-o oarecare
măsură asigurări în privința succesului terapeutic; în contrast, titrurile de antigen seric, deși
folositoare pentru diagnostic, s-au dovedit a fi nefolositoare pentru evaluarea răspunsului la
tratament. Aproximativ 50-70% din cazurile de criptococoză la pacienții fără SIDA sunt
vindecate.
Hidrocefalia poate fi manifestarea de debut sau o complicație tardivă a criptococozei.
Alte sechele sunt orbirea, demența și modificările de personalitate. Pentru pacienții cu edem
cerebral marcat care au un început de vedere încețoșată, au fost recomandate în speranța
împiedicării orbirii definitive, puncțiile lombare zilnice sau procedurile LCR.
Pacienții cu criptococoză extranervoasă necesită cel mai adesea administrare de amfotericina
B intravenos, cu sau fără flucitozină. Ținerea sub observație sau excizia leziunilor poate fi
suficientă pentru unii pacienți, anterior normali, care prezintă un singur focar în plămân, piele
sau os, și care nu au criptococi în LCR, urină sau sânge. Nu sunt încă disponibile normele de
folosire a fluconazolului la pacienții fără SIDA. Din motivele prezentate anterior, fluconazolul
nu este recomandat pentru profilaxia criptococozei la pacienții cu SIDA.
Simptomele criptococozei
Infecția cu C. neoformans poate genera o boala de tipul pneumoniei. Simptomele
includ scurtarea respiratiei, tuse si febra. C. neoformans poate de asemenea sa infecteze
sistemul nervos central si sa determine inflamatii ale creierului si meningelui, numite
meningoencefalite. Simptomele infectiei sistemului nervos central pot sa includa febra, durere
de cap, schimbari in statusul mental.
In functie de virulenta tulpinii de drojdie si de statulul imun al gazdei, C. neoformans poate
sa determine atat o infectie latenta (in care celulele de drojdie raman latente in organism) sau
o boala simptomatica.
Deoarece ciuperca patrunde in organism prin sistemul respirator, infectia cu C.
neoformanscauses genereaza o forma de pneumonie, tusea fiind cel mai comun simptom, dar
si cu dureri de piept, febra, pierderi in greutate.
C. neoformans se poate disemina de asemenea in sistemul nervos central dand simptome de
febra, dureri de cap, letargie, schimbari in statusul mental. Meningoencefalitele apar mai ales
la persoanele du sistemul imunitar deficitar, in special la cele cu HIV. La pacientii cu sistemul
imunitar supresat infectia criptococala se poate raspandi la piele, ochi, oase, si articulatii.
Meningitele generate de C. neoformans pot sa conduca la afectiuni neurologice permanente.
Rata mortalitatii variaza in funcție de zona geografica si de accesul la serviciile medicale.
Riscuri si preventie
Infectiile cu C. neoformans pot sa apara ocazional la persoane sanatoase, dar mai frecvent la
cele cu sistemul imunitar slabit. Factorii de risc pentru C. neoformans includ:
 HIV /AIDS
 Medicatia cu corticosteroizi si alte imunosupresoare
 Transplantul de organe
 Boli de inima, plamani, sau ficat
 Diabetul
 Sarcina
Cum se poate preveni infectia?
Este dificil de prevenit expunerea la C. neoformans deoarece ciuperca este prezenta
oriunde pe glob. Majoritatea persoanelor inspira cantitati mici de diferite tipuri de spori in
fiecare zi, fara sa se imbolnaveasca. Cu toate acestea, persoane slabite imunitar pot sa se
contamineze de la excrementele de pasari si trebuie sa evite contactul cu pasarile.
Sporii de C. neoformans sunt de obicei gasiti in excrementele de pasri, mai ales in cele de
porumbel si in solurile contaminate. Oamenii inhaleaza sporii odata cu aerul. Cryptococcoza
nu se cunoaste sa fie raspandita de la o persoana la alta sau intre animale sau de la animal la
om.
Diagnosticarea
Diagnosticarea infectiei cu C. neoformans se poate realiza prin examinarea microscopica si
/sau prin cultura de tesuturi din fluidele corpului, sange, fluide cerebrospinale, sputa. In plus,
testul antigenului criptococal este rapid si poate fi realizat din sange si /sau din fluidul
cerebrospinal. O cultura fungica este esentiala pentru a diferentia intre speciile diferite de
Cryptococcus - C. neoformans nu s epoate distinge de C. gattii fara teste speciale de
laborator.
Tratamentul si rezultatele
Criptococoza necesita tratament cu prescrierea unor medicamente antifungice pentru cel putin
6 luni, sau chiar mai mult. Tratamentul infectiilor severe, inclusiv a celor in care este implicat
sistemul nervos central, de obicei incepe cu amfotericina B, adesea in combinatie cu
flucitozin. Pentru pacientii asimptomatici sau cu forma usoare spre moderate, se prefera
fluconazolul sau itraconazole. Fluconazole poate si utilizat pentru mentinerea terapiei la
persoanele infectate cu HIV si cu meningoencefalita criptococoala.
In general nu este o boala frecventa, mai ales la persoanele fara factori de risc.

Criptococoza la animale

Criptococoza este o boală fungică sistemică care poate afecta tractul respirator, în special
cavitatea nazală, sistemul nervos central, ochii și pielea, mai ales gâtul și fața la pisici.
Ciupercile care determină boala Cryptococcus neoformans și C gattii, există în mediu în
formă de drojdii sau colonii. Sunt specii cosmopolite. Fungii se găsesc în sol, compost,
materiale organice în descompunere. În special în fecalele de porumbei. Contaminarea se
face inhalarea sporilor sau prin răni. În fecalele de animale pot să existe în formă
noncapsulată ca celule mici de 1 μm, ce pot fi inhalate în cele mai profunde porțiuni ale
plămânilor. Criptococoza este cea mai comuna la pisisci dar și la câini, vite, oi, păsări,
animale sălbatice.
Semne clinice și leziuni:

Cryptococcus neoformans , pete tisulare

Cryptococcus neoformans , colorație gram
Criptocococza bovină a fost asociată numai în cazul mastitelor, și multe vite vite din cireadă
pot fi infectate. Vacile afectate au anorexie, scăderea fluxului de lapte, umflarea și fermitatea
zonelor afectate și ganglionii limfatici supramamari măriți. Laptele devine vâscos, mucoid și
alb-gri sau poate fi apoas cu fulgi. Boala la cai aproape invariabil este o afecțiune respiratorie
cu creșteri obstructive în cavitățile nazale.

Criptococoza la pisici
La pisici, semnele respiratorii îcăilor respiratorii secundare infecției cavității nazale,
sunt cele mai frecvente și includ strănutul; mucopurulent, seroas sau hemoragic, descărcare
nazală cronică unilaterală sau bilaterală; masa (masele) de tip polip în nară; și / sau o umflare
fermă, subcutanată, deasupra podului nasului. Leziunile cutanate sunt, de asemenea, comune
și se caracterizează prin papule și noduli care sunt fluctuante ca și fermitate. Leziunile mai
mari au tendința de a se ulcera, lăsând o suprafață brută cu un exudat seros. Semnele
neurologice asociate cu criptococoza din SNC pot include depresie, modificări ale
temperamentului, convulsii, circling, pareze și orbire. Anomalii oculare pot dezvolta, de
asemenea, inclusiv pupile care nu răspund la dilatare și orbire din cauza dezlipirii exudative
de retina, corioretinită granulomatoasă, panophthalmitis, si nevrita optică.
Spre deosebire de pisici, câinii au adesea boala diseminată cu implicarea SNC sau oculară.
Semnele clinice sunt adesea legate de meningoencefalită, nevrită optică și chorioretinită
granulomatoasă. S-au raportat leziuni în cavitatea nazală a câtorva câini, dar de obicei nu sunt
principala constatare sau motiv pentru prezentare la medic. Aproximativ 50% din câini au
leziuni în tractul respirator, de obicei plămânii, iar majoritatea au granuloame prezente în mai
multe sisteme. Structurile adesea implicate în ordinea descrescătoare a frecvenței sunt rinichii,
ganglionii limfatici, splina, ficatul, tiroida, suprarenaliile, pancreasul, osul, tractul GI,
mușchiul, miocardul, prostata, supapele cardiace și amigdalele.
Leziunile asociate cu criptococoza
Leziunile asociate cu criptococoza variază de la o masă gelatinoasă, la numeroase
organisme cu inflamație minimă, până la formarea de granuloame. Leziunea este de obicei
compusă din agregate de organisme încapsulate în interiorul unui reticul de țesut conjunctiv.
Răspunsul celular este în primul rând mobilizarea macrofagelor și celulelor gigantice a
câtorva câteva celule plasmatice și limfocitelor. Celulele gigantice epiteliale și zonele de
necroză cauzală sunt mai puțin frecvente decât la celelalte micoze sistemice.
Diagnostic:
Cea mai rapidă metodă de diagnosticare este evaluarea citologică a exudatului nazal, a
frotiurilor de piele, sau a probelor obținute prin paracenteza umorilor apoasă și vitroasă ale
ochiului sau prin impuritățile masei nazale sau cutanate. Colorația gram este cea mai utilă;
organismul reține violet cristalul, în timp ce capsula se colorează ușor roșu cu safranin.
Cerneala de India este, de asemenea, folosită pentru a observa organismul, care apare
necolorat ca siluete pe un fundal negru. Metoda nu este la fel de definitorie ca și colorația
Gram decât dacă se observă înfundarea, deoarece limfocitele, picăturile de grăsime și
particulele de cerneală agregate din India pot fi confundate cu ciuperca. Colorația Wright a
fost folosită cel mai adesea în diagnosticarea cazurilor de criptococoză canină și de felină, dar
această colorație poate provoca micșorarea organismului și împiedicarea distorsionării
capsulei. Metoda mai nouă cu albastru de metilen și colorarea cu reactiv-Schiff (PAS) sunt
mai bune decât colorația Wright.Deoarece evaluarea citologică este rapidă, frotiurile cu
impresii sau preparatele de hidroxid de potasiu ar trebui întotdeauna să fie făcute din leziuni
criptococice suspectate a fi pozitive.
Dacă nu se văd organisme, se poate preleva o biopsie a leziunii; o parte a eșantionului poate fi
utilizată pentru cultură, iar restul procesat pentru histologia de rutină. Organismul poate fi
colorat cu H & E, dar capsula nu se colorează. Organismul este mai ușor observat cu colorația
PAS și Gomori methenaminoacid, dar capsula nu se colorează nici cu acestea. Cea mai bună
colorație pentru Cryptococcus este mucicarmina Mayer, datorită capacității sale de a colora
capsula. Se poate utiliza, de asemenea, colorarea imunofluorescentă. Capsula mare și peretele
celular subțire al Cryptococcus o diferențiază de Blastomyces. Cryptococcus, prin
înmugurirea și lipsa de endospori, se poate distinge de Coccidioides immitis.
Detectarea antigenului capsular criptococic în ser, urină sau lichidul cefalo-rahidian este o
metodă rapidă de diagnosticare utilă în cazurile suspectate în care organismul fungal nu este
identificat. Un test de aglutinare cu latex este disponibil în comerț sub formă de kit. Titrul
antigenului poate fi, de asemenea, utilizat pentru a ajuta la determinarea răspunsului la
terapie.
Organismul poate fi cultivat din eșantioane de exudat, lichid cefalo-rahidian, urină, fluid de
interstițial și țesut, dacă este disponibil un volum suficient de mare de probă. Mediul
Sabouraud agarizat cu antibiotice este utilizat în cazul în care contaminarea bacteriană este
probabilă.
Tratament: Fluconazolul (2,5-10 mg / kg / zi) sau itraconazolul (10 mg / kg / zi) sunt
considerate tratamentele de bază. Amfotericina B poate fi administrată SC (0,5-0,8 mg / kg
diluată în 0,45% soluție salină conținând 2,5% dextroză, 400 ml pentru pisici, 500 ml pentru
câini <20 kg, 1000 ml pentru câini> 20 kg), de 2-3 ori pe săpt. Complexul lipidic amfotericină
B (1-2 mg / kg pentru pisici sau 2-3 mg / kg pentru câini) poate fi, de asemenea, administrat
de 3 ori / săptămână pentru 12-15 tratamente. Flucitosina poate fi utilizată singură; totuși, se
poate dezvolta rezistență la medicament, deci este recomandată terapia asociată cu
amfotericina.
 Mucormicoza (zigomicoza)

Mucormicoza (numita si zigomicoza) este o infectie rara determinata de organisme

care apartin ciupercilor (mucegaiurilor) numite Mucoromycotina din ordinul Mucorales. La
un moment dat au fost numiti Zygomycota, dar numele stiintific s-a schimbat recent. Acesti
fungi sunt caracteristici pentru sol si sunt in asociere cu materia organica in descompunere,
frunze, gramezi de compost, lemn putrezit.
Simptomele
Simptomele mucormicozei depind de locul din corp unde s-a instalat infectia.
Mucormicoza mai des afecteaza sinusurile si plamanii. Simptomele infectiei sinusurilor
includ febra, durearea de cap, durearea sinusala. Infectia plamanilor poate genera febra si
tuse.
Infectiile pielii se pot dezvolta dupa de ciuperca intra prin fisuri ale pielii generate
chirurgical, prin arsuri, traume. O infectie cutanata arata ca un ulcer si zona infectata devine
neagra. Alte simptome ale infectiei cutanate includ febra, sensibilitate, durere, incalzire,
roseata sau umflarea in jurul zonei. Daca infectia nu este rapid tratata ciuperca poate sa se
raspandeasca in corp generand infectii fatale.
Sunt prezentate in continuare cinci forme majore de mucormicoze dintre care cele
aea sistemului rinocerebral (sinusuri si creier) si plamanilor sunt cele mai comune. Semnul
distinctiv clinic al mucormicozei este instalarea rapidă a țesutului - necroză (moartea
tesutului), cu sau fără febră. Necroza este rezultatul invaziei vaselor de sange si tromboza
ulterioare (coagularea sângelui).
Mucormicoza rinocerebrala este cea mai comuna gasita la pacienti cu leucemie, cu
transplante de celule stem, diabeticii cu cetoacidoza. Simptomele pot sa includa unilateral
umflarea fetei, dureri de cap, congestia nazala si dureri, hemoragii nazale, febra. Cand
infectia este raspandita (generalizata) pot sa apara caderea pleoapelor, exoftalmia, pierderea
functiilor musculatorii extrinseci, perturbari de vedere. Pot sa para necroze negre sau
cavitati nazale si drenajul de puroi negru din ochi.
Mucormicoza pulmonara  apare in general la pacientii cu malignitate hematologica
(cancer de sange) sau neutropenie profunda, precum si la cei cu terapie de steroizi.
Simptomele includ febra, tuse, dureri de piept, dispnee (scurtarea respiratiilor). Angioinvazia
rezulta din necroza tesuturilor care in final genereaza formarea de cavitati si de hemoptizii.
Mucormicoza gastrointestinala  este cea mai putin comuna si deriva din ingerarea
organismului. Apare la pacientii cu severe malnutritii si transplante. Stomacul, colonul,
ileonul sunt cele mai implicate organe. Simptomele sunt variate si depind de situl afectat,
dar apar dureri abdominale non specifice, distensii asociate cu greata, voma.
Basidiobolomicoza gastrointestinala este o forma rara de infectie identificata in
Arizona. Simptomele sale sunt non specifice incluzand febra, durerile abdominale, diareea,
constipatia, iar imagistica abdominala revela miceliul in tractul gastrointestinal.
Diagnosticul necesita examinarea microscopica si efectuarea culturilor din biopsie.
Mucormicoza cutanata  poate fi primara sau secundara. Infectia primara este generata
d einocularea ciupercii in rani ale pielii si este mai frecventa la pacientii cu arsuri sau alte
forme de traume ale pielii. Infectia primara produce o reacție inflamatorie acută cu puroi,
formarea de abces, umflarea tesuturilor, si necroza. Leziunile pot apărea roșii și intarite si de
multe ori se trece la escare negre (tesut mort). Infectia cutanata secundara este, în general,
văzuta atunci când agentul patogen se răspândește hematogen (în sânge). În infectia
hematogena leziunile diseminate incep de obicei ca o zona eritematoasa (inrosita), indurata,
apoi celulita dureroase (inflamarea pielii) și apoi se trece la un ulcer acoperit cu o escara
neagra.
 Mucormicoza diseminata  poate urma oricarei dintre cele patru forme de
mucormicoza descrise mai sus, dar este de obicei la pacientii cu neuropenie cu infectie
pulmonara. Cel mai comun loc de raspandire este creierul, dar pot sa apara leziuni
necrotice pe splina, inima sau alte organe. Manifestările clinice includ letargie, modificări
ale statusului mental, sau obnubilare (reducere în stare mentală), cu sau fără un debut brusc
de semne neurologice focale.
Focare si investigare
Focarele si clusterele de mucormicoza sunt rare, dar daca apar sunt adesea foarte
serioase. In spitale, focarele de mucormicoza cutanata sau mucormicoza tesuturilor moi
sunt in legatura cu contactul cu obiectele contaminate, precum instrumentul de apasare a
limbii. In plus, clustere de mucormicoza apar in asociere cu transplantul organelor.

Cheratita fungica
Cheratitele sunt inflamatii ale corneei si adesea este generata de infectii. Bacteriile,
virusurile, amoebele si fungii pot sa genereze cheratite. Cheratitele fungale sunt inflamatii ale
corneei determinate de o ciuperca. Tipurile de fungi cunoscuti ca generatori de cheratite
includ includ:
 Speciile de Fusarium
 Speciile de Aspergillus 
 Speciile de Candida 
Speciile de Fusarium si Aspergillus traiesc in mediu si adesea in asociere cu materii vegetale.
Speciile de Candida traiesc in mod normal in organismul uman si pe mucoase. De altfel
chetarina fungala este destul de rara.
Simptomele cheratitei fungale
Simptomele cheratitei fungale includ:
 Dureri de ochi si roseata
 Privire tulbure
 Sensibilitatea la lumina
 Lacrimare excesiva
Cheratita fungala este rara, dar netratata produce afectiuni severe cu diminuarea vederii sau
chiar orbire.
Riscuri si preventie
Cheratita fungala apare mai des in regiunile tropicale si subtropicale in regiunile temperate,
factorii de risc sunt urmatorii:
 Traume oculare recente, implicand materii vegetale: spini su betisoare, etc
 boli ale ochilor
 sistem imunitar slabit
 lentile de contact

Cum se pot preveni cheratitele fungale?

Este utila folisrea ochelarilor de protectie de catre persoanele care au risc de trauma implicand
materii organice / vegetale precum agricultorii. Persoanel care poarta lentile de contact trebuie
sa respecte urmatoarele:
 spalarea mainilor cu sapun si apa inainte de manipularea lentilelor
 manipularea si inlocuirea lentilelor conform instructiunilor
 curatarea si depozitarea lentilelor conform prescriptiilor
 pastrarea lentilelor curate si inlocuirea lor la fiecare 3-6 luni
 daca apar simptome precum inrosirea ochilor, dureri, lacrimare cresterea sensibilitatii,
tulburari ale vederii, ochi umflati, este necesara indepartarea imediata a lentilelor.
Surse de infectie
Cele mai frecvente sunt resturile de materii organice patrunse accidental in ochi. Nu se
transmite de la persoana la persoana. In 2006 s-a pus in legatura cheratita produsa de
Fusarium cu o solutie specifica de curatat lentilele de contact, retrasa ulterior de pe piata.
Diagnosticarea
Examinarea ochilor de catre ofalmolog. Prelevarea d emici probe de cornee care se
examineaza microscopic sau se fac culturi. Mai nou se utilizeaza reactiile lantului polimerazei
(tehnica PCR) care ofera o forma rapida de diagnostic; cu toate acestea culturile din probele
prelevate sunt standard pentru diagnosticul definitiv.
Tratamentul si rezultatele
Cheratitele fungice trebuie tratate cu medicamente antifungice timp d ecateva luni.
Natamycinul este un antifungic topic care este eficient in infectiile superficiale ale corneei,
mai ales a celor generate de fungi filamentosi precum Aspergillus si  Fusarium. Cu toate
acestea, infectiile corneei care sunt mai profunde si mai severe necesita tratament cu
medicamente antifungice sistemice precum amfotericina B, fluconazolul, sau voriconazolul.
Pacienti care nu se simt mai bine dupa tratamentul topic sau sistemic pot necesita interventii
chirurgicale inclusiv transplant de cornee.

Alti fungi patogeni

Exserohilum

Exserohilum este un mucegai comun gasit in sol si pe plante, mai ales pe iarba si mai ales
in climatele calde si umede. Exserohilum este o cauza rara de infectie la om, dar a fost
cunoscut ca determinand diverse tipuri de infectii severe, incluzand infectii ale pielii sau
corneei, in special datorita tratamentelor pielii sau oculare. Exserohilum poate determina si
forme mai invazive de infectii ale sinusurilor, plamanilor, endocardului, oaselor, dar acare
apar mai ales la persoanele cu sistem imunitar slabit.
Infectiile nu se transmit de la persoana la persoana.
Exserohilum rostratum a fost identificat ca fiind unul dintre patogenii predominanti în
focarele de meningite fungice și alte infecții fungice asociate cu administrarea de injectii cu
steroizi contaminate.

Cladosporium
Cladosporium este un mucegai foarte comun in mediu. In exterior poate fi gasit pe plante
si in materii organice. In interior Cladosporium este comun in aer si pe suprafete precum
covoare, mai ales unde este umezeala. Cladosporium produce rareori imbolnaviri la om,
dar se cunosc cazuri de cateva tipuri de infectii severe incluzand pielea, ochii, sinusurile,
creierul. Cladosporium este de asemenea asociat cu alergiile si astmul. Cladosporium a
fost identificat in specimenele clinice ca unul dintre patogenii care constituie cauzele
meningitelor fungice sau a altor infectii asociate cu injectiile steroidale contaminate.

Alte micoze la animale

Hialohifomicoza
Hialohifomicoza este o infecție generată de fungi nepigmentați, alții decât
Aspergillus sau Penicillium sau din clasa Zygomycetes, ce în țesuturi formează elemente hifale
cu pereții hialini sau transparenți.
Exemple de genuri care produc hialohifomicoze la om și la alte animale sunt: Acremonium, 
Fusarium,  Geotrichum,  Paecilomyces,  Pseudallescheria,  Sagenomella,  Phialosimplex, 
Geosmithia, Geomyces, and Scedosporium. Hialoficomicozele sunt mult mai puțin comune
decât phaeohyphomycosis.
Semne clinice:
Leziunile se înscriu într-o serie de la locale la nivel cutanat și subcutanat, de cornee sau la
nivelul mucoasei nazale, la boli diseminate ca implică plămânii sau alte multiple organe și
sisteme. Formele diseminate, precum și cele de cornee sunt cele mai răspândite. Animalele
care se prezintă cu hialohifomicoze cutanate și nu au leziuni în alte zone trebuiesc evaluate
pentru boli sistemice, în timp ce animalele imunocompetente pentru leziuni cutanate.
Animalele tratate cu imunosupresoare pentru boli imuno-mediate pot dezvolta
hialohifomicoze cutanate și nu au leziuni în alte părți, în timp ce imunocompetentele ce
dezvoltă hialohifomicoze le dezvoltă de tip diseminat sau cel puțin nu se limitează la piele.
Diagnostic:
Cele câteva genuri incriminate nu pot fi identificate prin trăsăturile histologice; sunt necesare
culturi izolate și/sau PCR.
Tratament:
Îndepărtarea chirurgicală cu sau fără terapie antifungică cu azole este tratamentul pentru
afecțiunile locale. Formele diseminate poartă de obicei un prgnostic grav. Tratamentul cu
antifungice azole noi și / sau complex lipidic amfotericină B poate fi încercat și este cel mai
probabil să fie eficient dacă medicamentele imunosupresoare pot fi specifice.
Mycetoamele
Mycetoamele sunt noduli granulomatoși în țesuturile subcutanate ce conțin aglomerări și
noduli tisulari. În aglomerări se găsesc colonii dense de organisme. Când astfel de leziuni
sunt generate de către fungi, sunt cunoscute ca micetoame eumicotice. Agenții cauzali ai
micetoamelor eumicotice includ o varietate de fungi saprofiți geofilici. Mcetoamele
eumicotice generate de către fungii pigmentați precum: Curvularia spp și Madurella spp sunt
numite micetoame negre sau întunecate. Cele deschise la culoare sunt generate de fungi
nepigmentați precum Acremonium spp și Scedosporium apiospermum (forma asexuată de
Pseudallescheria boydii).
Semne clinice și leziuni:
Majoritatea micetoamelor eumicotice sunt localizate în țesuturile subcutanate, dar cele
deschise la culoare pot fi extinse ca afecțiuni ale cavității abdominale. Peritonitele sau masele
abdominale aparțin formelor d emicetoame deschise la culoare. Cele negre se caracterizează
prin noduli cu circumferința puțin evidentă pe extremități sau pe față. Leziunile pot ulcera sau
să formeze fistule. Când s elocalizează pe limba sau pe picioare, infecția se poate extinde la
oasele din profunzime.
Miceliile fungice proliferează în leziuni și se organizează în agregate cunoscute ca granule sau
boabe. În acestea, miceliul este compact și frecvent bizar sau distorsionat. Chlamidosporii
sunt frecvenți, în special la periferie, și miceliul poate sau nu să fie înconjurat de o substanță
cimentantă amorfă. Din punct de vedere histologic granulele sunt frecvent înconjurate de
depozite eozinofilize. Granulele pot avea culori și mărimi diferite, în funcție de specia de
fungi implicată.
Diagnostic:
Un diagnostic prezumtiv poate fi pus dacă există granule în exudatul de pe fistula de drenaj.
Pentru examenul citologic granulele trebuie examinate pentru a identifica prezența
elementelor fungice. Dacă nu se identifică granule tisulare în exudat, se face biopsia leziunilor
în vederea examenului histopatologic. Pentru a confirma identificarea citologică se face
cultura în vederea recunoașterii agentului patogen. Totodată se vor utiliza la culturi atât
granule, cât și specimene de biopsie.
Tratament:
Prognosticul pentru micetomatozele abdominale este rezervat, deoarece implicarea țesuturilor
este de obicei extinsă. Micetoamele cutanate, nu pun viața în pericol, dar sunt adesea dificil de
rezolvat. Excizia chirurgicală radicală, inclusiv amputarea membrelor, poate fi eficientă
pentru unele cazuri de micetoame cutanate. Eficacitatea chimioterapiei antifungice a fost
raportată doar în câteva cazuri. Într-un raport, fluconazolul, 50 mg / zi timp de 6 săptămâni, a
fost utilizat pentru a trata cu succes un câine cu maduromicoza intraabdominală. Într-un alt
raport, tratamentul pe termen lung cu itraconazol, 5-10 mg / kg / zi, nu a reușit să rezolve o
infecție diseminată de Acremonium la un câine.
Oomicozele
Oomicozele sunt generate de patogeni din clasa Oomycetes. Aceste organisme nu sunt cu
fungi tipici, dar sunt patogeni acvatici din grupul Stramenopila. Sunt mai apropiați de alge
decât de fungi, dar bolile seamănă mai mult cu zigomicozele. Organismele relevante pentru
medicina veterinară includ specii de Saprolegnia și Achyla (eg, S diclina), care reprezintă
agenți comuni pentru boli cutanate la pești; Pythium insidiosum, a unor micoze cutanate și
subcutanate la cai (bursatti, swamp cancer, leeches), a unor boli cutanate, subcutanate și
gastrointestinale la câini și a unor afecțiuni parazale la pisici; și speciile de Lagenidium spp,
cauza unor leziuni cutanate sau sistemice precum și a unor anevrisme la câini. Pythiosis este o
afecțiune comună a animalelor domestice din zone tropicale și subtropicale. La câini,
pythiosis este adesea întâlnită în Asia de sud-est, coasta estică a Australiei, America de Sud, și
în SUA mai ales de-a lungul coastei Golfului. În SUA se poate întâlni mai frecvent boala
toamna și iarna.
Semne clinice și leziuni.

Pythium insidiosum , "kunkers"

Pythium insidiosum , cai

 La cai se produc leziuni mari, rugos circulare, granulomatoase, ulcerate, noduli
fistulizați, sau umflări subcutanate cu mase necrotice galben cenușii. Leziunile se găsesc mai
ales pe picoare, pe gambe, abdomen, piept sau genital. Distribuția leziunilor este atribuită
naturii acvatice (apoase) a organismului. Leziunile se caracterizează prin prurit, eliberează
exudate mucosanguinolente, adesea sunt autotraumatizante. Granuloamele conțin mase de
țesut necrotic ferme, gălbui numite “kunkers,” ce pot fi îndepărtate în întregime. Kunkerele
sunt focare de necroză coagulativă în vasele care au fost sechestrate de către țesutul
înconjurător; ele conțin hife largi și ramificate, având un diametru de 1-10 μm. Oasele
implicate pot fi o trăsătură a unei pitizioze cronice. Pytizioza enterică la cai este caracterizată
prin leziuni fibrotice și stenotice gastrointestinale conținând focare intralezionale din material
alb brînzos și hife fungale.
Specimenele îndepărtate chirurgical sau prin necropsie constau în țesut fibros cu spații
neregulate, ferme, arii focale de necroze ce variază în mărime și formă. Din punct de vedere
microscopic, modificările variază de la focarele inflamației exudative acute cu numeroase
eozinofile la o reacție granulomatoasă cu zone de necroză sechestrate și un cadru de hife care
sunt pereți groși, ramificați și ușor neregulate în lățime.
Formele gastrointestinale de pitioză sunt identificate și caracterizate de inflamații severe
granulomatoase și eozinofilize. Infecțiile cu P insidiosum se întâlnesc mai ales în tractul
gastrointestinal a câinilor tineri, în special labradori și retrieversi. Stomacul, intestinul subțire
proximal și joncțiunea ileonică sunt cele mai afectate, dar oricare zone a intestinelor,
esofagului și colonului pot fi afectate. Semnele clinice includ voma, pierderea în greutate,
anorexia. Pierderea în greutate poate fi severă, dar boala sistemică nu este evidentă decât în
stadiile tardive. Leziunile tipce sunt caracterizate prin îngroșări transmurale severe a
stomacului sau intestinului cu limfoadenopatie mezenterică în care ganglionii limfatici sunt
înconjurați de o masă granulomatoasă, fermă și consistentă din mezenter. Ischemia
intestinală, infarctul sau abdomenul hemoacut se pot dezvolta datorită extinderii bolii la
vasele mezenterice. Masele piogranulomatoase enterice tipice constau în focare necrotice
infiltrate și înconjurate de neutrofile, eozinofile, macrofage epiteloide, celule plasmatice,
celule gigantice multinucleate. Agenții etiologici pot să nu apară pe secțiunile colorate cu
H&E. Secțiunile colorate cu Gomori methenamine de argint prezintă hife ramificate și rar
septate.
Pitioza cutanată este caracterizată de răni nespecifice, mase invazive și noduli ulcerați cu
canale de drenaj. Extremitățile, capul cozii, gâtul ventral sau perineul sunt afectate cel mai
frecvent. Pythioza la pisici este rară și este caracterizată prin leziuni cutanate sau
nazofaringiene.
Lagenidioza este o infecție oomicotică la câini caracterizată prin leziuni cutanate și
subcutanate multifocale și progresive, care adesea afectează extremitățile regiunea mamară,
perineul și trunchiul.   În unele zone poate fi o limfoadenopatie. Sunt două specii de
Lagenidium care s-u identificat la câini. Una dintre speciile de Lagenidium spp determină o
infecție cutanată agresivă cu implicații sistemice, în timp ce specia mai puțin agresivă tinde să
determine afecțiuni cutanate care progresează încet. Leziunile cutanate sunt caracterizate prin
noduli fermi dermici sau subcutanați, sau ca ulcerații, zone îngroșate, edematoase de celulită
profundă cu regiuni necrozate și canale de drenaj. Spre deosebire de cursul clinic al pitiozei
cutanate, la câinii cu Lagenidium spp forma agresivă, este adesea observată implicarea unor
locuri îndepărtate de pe corp.Pot să fie afectate ganglionii limfatici, plămânii, și în special
vasele mari. Animalele cu ganglionii limfatici sublombari afectați sau cu un vas mare
dezvoltă leziuni cutanate și subcutanate la nivelul membrelor inferioare și edeme.
Anevrismele vaselor mari se pot rupe determinând hemoabdomen și moarte subită.
Diagnostic:
La cai leziunile de pytioză sunt similare cu acelea de zygomicoză și pot fi confundate cu
habronemioza cutanată, cu țesuturi granumomatoase în exces și neoplasme equine. În pitioză
nucleele necrotice sunt distincte de țesuturile din jur și se produc scurgeri seropurulente din
tractul sinusal. Leziunie au hife neregulate, ramificate în unghi drept, rareori septate, cu
diametrul de 4–8 μm.
La câini diagnosticul poate fi făcut prin izolarea de P insidiosum din țesuturile infectate.
Identificarea culturii, tehnica PCR se pot utiliza pentru diagnostic. Este posibilă, sensibilă și
specifică metoda imunoserologică de identificare a anticorpilor anti P insidiosum. Metoda
imunoserologică de identificare a anticorpilor ant Lagenidium poate da n diagnostic prezumtiv
de lagenidioză, dar trebuie interpretat în legătură cu rezultatele testării serologice pentru
infecția cu P insidiosum deoarece există un potențial de reactivitate încrucișată în serul canin
cu pitioza. Trăsăturile histologice de lagenidioză sunt asemănătoare cu cele de pitioză și
zigomicoză. Cu toate acestea, hifele de Lagenidium sunt în mod normal mai mari și vizibile
cu colorația H&E-a țesuturilor. Diagnosticul definitiv de lagenidioză și pitioză este bine să fie
făcut prin cultură sau identificare PCR.
Tratament:
În mod obișnuit pentru pitioză și lagenidioză se recurge la excizia chirurgicală, altfel
prognosticul este rezervat. Excizarea chirurgicală completă este soluția cea mai bună, dar
boala este adesea prea extinsă la momentul diagnosticării, pentru a permite rezecția completă.
La animalele cu leziuni limitate la o sigură extremitate distală se recomandă amputația.
Terapia medicală pentru pitioză poată să includă itraconazolul (10 mg/kg/zi) și terbinafin (5–
10 mg/kg/zi). Steroizii pot să descrească inflamația și să îmbunătățească semnele clinice pe
termen scurt. Tratamentul cu amphotericin B complexat lipidic poate fi de asemenea o
variantă. Aproximativ 20% dintre câinii cu ptioză răspund pe termen lung la terapia
antifungală. Lagenidioza răspunde mai greu la terapia medicală. La cai prognosticul este
rezervat, iar diagnosticul corect pus la timp ajută la gestionarea bolii. Factorii care
influențează prognosticul sunt: mărimea și situarea leziunii, durata infecției. Leziunile mici de
scurtă durată care nu au invadat structurile critice de obicei răspund bine la tratament. Excizia
chirurgicală, imunoterapia sau combinarea celor două pot fi eficiente. Imunoterapia constă
într-o serie de injecții intradermice cu antigeni constând în celule întregi de fungi moarte sau
sonicate sau precipitate. Abcesele subcutanate din locurile injecțiilor osteitele sau
pododermatitele profunde pot să apară ca o complicație a unei astfel de terapii. Îndepărtarea
chirurgicală combinată cu administrarea sistemică sau locală de amfotericină poate constitui
un tratament satisfăcător dacă afecțiunea este localizată.

Penicillioza
Infecțiile cu Penicillium spp sunt rare la animalele domestice. La câini, infecțiile cavității
nazale, plămânilor, ganglionilor limfatici și a oaselor apar cu o oarecare frecvență.
Afecțiunile nazale sunt cele mai comune și se manifectă ca o aspergiloză nazală. La pisici
ciuperca poate fi izolată din cavitatea nazală din celulita orbitală sau sinusală și din plămâni.
De asemenea a fost asimilată ca producând o afecțiune sistemică la tucanii captivi (P
griseofulvum) și la șobolanii de bambus (P marneffei) în Asia de sud-est. Speciile
de Penicillium spp sunt larg răspândite în natură și se găsesc în soluri, boabe și alte variate
alimente și furaje.
Semne clinice și leziuni:
Câinii cu penicilioză nazală strănută cronic și le curge nasul în mod dicontinuu, de la
intermitent până la continuu hemoragic, mucoid sau mucopurulent. Examinările radiografice
includ suprafețe distruse cu creșterea transparenței. Grosier, mucoasa nazală are focare de
necroză și ulcerații; la microscop hifele fungice formează un strat gros, mat peste mucoasa
intactă adiacentă focarelor. Boala sistemică afectează adesea oasele lungi generând șchiopătat.
Diagnostic:
Diagnosticul se bazează pe culturi fungice, caracteristici ale leziunilor, prezența hifelor
fungice și a testului difuziei în gel agarizat pozitiv. Izolarea în cultură a speciilor
de Penicillium sp trebuie însoțită prin de evidențierea invadării țesuturilor de către mucegai.
În țesuturi, P marneffei se aseamănă mult cu drojdia Histoplasma capsulatum.
Tratament:
Sunt foarte puține rezultate descrise în ceea ce privește tratamentul peniciliozei. Excizia
chirurgicală, chiuretajul combinate cu lavajul cavității nazale cu soluție 1% tinctură de iod sau
iodură de povidon (10:1) și tratament oral cu thiabendazol. Fluconazolul, 2.5–5 mg/kg/zi
pentru for 2 luni, a fost descris ca tratament eficient pentru câinii cu penicilioză nazală.

Phaeohyphomycoza
Phaeohyphomycoza se referă la infecții cronice cutanate, subcutanate, de mucoae, cerebrale
sau sistemice determinate de unul sau mai multe genuri și specii de fungi pigmentați din
familia Dematiaceae. Câteva genuri de fungi afectează oamenii sau animalele.
Dintre acestea sunt: Alternaria, Bipolaris, Cladophialophora (Xylohypha,
Cladosporium), Curvularia, Exophiala, Fonsecaea, Moniliella, Phialophora,
Ramichloridium, și Scolecobasidium.
Fungii din această categorie sunt saprofiți, larg răsândiți în sol, apă, materii organice vegetale
în descompunere. Infecția poate să apară din instalarea fungală în țesuturi în zonele lezate.
Semne clinice și leziuni
Phaeohyphomycoza a fost descrisă la vite, pisici, cai, câini. Prezentarea clinică include
ulcerații cutanate, noduli, localizări nazale și paranazale la pisici. Ganglionii pot fi ulcerați și
cu canale de drenaj. Aceste piogranuloame conțin hife septate, pigmentate cu elemente
neregulat de mari, pereți subțiri, înmuguriri asemănătoare drojdiilor. Meningoencefalita
granulomatoasă generată de fungii pigmentați a fost diagnosticată la pisici și la câini. Câinii
tratați cu numeroase imunosupresoare, în special cu ciclosporine sunt predispuși să dezvolte
leziuni cutanate multifocale. Diseminarea sistemică este mai răspândită la animalele tratate
cu medicamente imunosupresive.
Diagnostis:
Phaeohyphomycoza poate fi diagnosticată prin examinare microscopică a exudatului și prin
biopsia specimenelor, care evidențiază hife pigmentate, cu pereți întunecați, neregulat septate
cu dametrul de (2–6 μm) sau ca celule de drojdii. Țesuturile infectate pot fi masiv pigmentate,
având aspect de melanom. Câteva specii de fungi responsabili de infecții nu pot fi identificați
prin trăsăturile histologice ale țesuturilor; izolarea și cultivarea lor, tehnica PCR sunt metode
sigure de identificare. Diagnosticul diferențial trebuie să includă neoplasmul, alte granuloame
și chiștii epidermoizi.
Tratament:
Phaeohyphomycoza răspunde greu la tratament. Se recomandă excizia largă a leziunilor
cutanate și subcutanate, urmată de tratament cu itraconazol pentru 6–12 luni (10 mg/kg/zi).
Afecțiunile nerezecabile trebuiesc tratate cu itraconazol. Voriconazol sau or posaconazol pot
fi mai eficiente, dar voriconazolul nu s erecomandă la pisici. Câinii tratați cu
imunosupresoare au prognostic rezervat, ce poate fi ameliorat după încetarea tratamentului cu
imunosupresoare.
Rhinosporidioza
Rhinosporidioza este o infecție cronică non fatală, piogranulomatoasă, în mod primar la
nivelul mucoasei nazale, iar ocazional la nivelul pielii la cai, vite, câini, pisici și păsări
acvatice. Este generată de fungul Rhinosporidium seeberi. Este mai frecventă în india, Africa,
America de Sud, și mai puțin în Europa și America de Nord. Organismul nu a fost izolat în
cultură și nu se cunosc habitatele naturale. Traumele pot predispune la infecții, considerate
netransmisibile.
Semne clinice și leziuni:
Infecția mucoasei nazale este caracterizată prin creșteri polipoide ce pot fi moi, roz, friabile
lobulate, cu suprafață rugoasă, destul de mari să obstrucționeze pasjul nazal. Leziunile
cutanate pot fi unice sau multiple, sesile sau pedunculate. Polipii nazali și leziunile cutanate
au o componentă granulomatoasă, fibromixoid inflamatorie și conțin organisme fungice.
Diagnostis:
Rhinosporidioza poate fi confundată cu alte leziuni granulomatoase ale mucoasei nazale și ale
pielii, inclusiv cu aspergiloza, entomophtoromicoza, ”granulomatoza nazală”, criptococoza.
Demonstrarea microscopică a sferulelor (sporangii) de R seeberi în specimenele de biopsie
confirmă diagnosticul. Sferulele pot fi numeroase, cu mărime variabilă (peste 300 μm), au
perete gros care s ecolorează cu reactiv Schiff, și conțin endospori cu diametrul de 4–19 μm.
Dezvoltă și stadii cu mărimi variate fără spori, distribuite în leziuni.
Tratament:
Excizia chirurgicală a leziunilor este considerată metoda standard, dar în mod obișnuit apar
recurențe. Deși nu sunt atât de eficiente ca și metodele chirugicale, se pot administra
amfotericină B și itraconazol.
Zygomycoza
Zygomycoza este de obicei descrisă ca o infecțe cu fungi din clasa Zygomycetes și două
genuri din ordinele Entomophthorales, Basidiobolus and Conidiobolus. Infecțiile adevărate
cu zigomicete sunt rare, dar conidiobolomicozele și basidiobolomicozele sunt mai comune și
generează leziuni piogrnulomatoase similare histologic cu cele generate de pitioze și
lagenidioze. Aceasta este în primul rând o infecție a mucoasei nazofaringiene și a țesutului
subcutanat al cailor și rareori ale altor animale (lame, oi), produsă de C coronatus, C
incongruus, C lamprauges sau B. Ranar. Aceste ciuperci omniprezente sunt prezente în sol și
vegetația care se descompune și, în cazul bazidiobolilor, tracturile GI la amfibieni, reptile și
macropode. C coronatus afectează aproape exclusiv mucoasa nasului și a gurii. Basidiobolus
infectează aspectele laterale ale capului, gâtului și corpului. C coronatus este de asemenea un
important agent patogen.
Semne clinice:
Ulcerații piogranulomatoase ale mucoasei nasofaringelui, gurii sau creșteri nodulare în
mucoasa nazală și pe buze pot fi datorită conidiobolomicozei, generând obstrucția cavității
nazale, dispnee, descărcări nazale. Poate disemina local în retrofaringeal, retrobulbar sau alte
țesuturi de la nivelul feței. Local dissemination into the retropharyngeal, retrobulbar, or other
tissues of the face may be noted. Leziunile în basidiobolomicoză sunt de obicei unice,
circulare, ulcerative, cu noduli pruriginoși la nivelul pielii din partea superioară a corpului.
Tuburile de drenaj a lichidelor serosanguinolente din leziuni în cazul în care sunt
traumatizate. Extinderea la ganglionii limfatici regionali rezultă în umflarea acestora și
dezvoltarea unor focare necrotice galbene. Leziunile pot să conțină un nucleu central galben
crem de țesut necrotic. Basidiobolomicoza diseminată este rară, dar a fost descrisă la câini și
la mandrill (babuin).
Leziuni:
În țesuturile excizate sau în probele de necropsie, apare o dermă fibroasă îngroșată cu zone
albe, roșii sau cremoase. Leziunile, care conțin forme hifale, există infiltrate grele de
eozinofile și zone sechestrate de necroză, prezintând caracteristicile histologice ale
granuloamelor infecțioase.
Diagnostic:
Din punct de vedere clinic, zigomicoza poate fi confundată cu habonemiază cutanată (vezi
Habronemia cutanată) și oomicoză (vezi Oomycosis), dar poate fi diferențiată prin examinarea
microscopică a țesuturilor. În secțiunile colorate H & E, ciuperca apare sub forma unor găuri
și canale alungite, iar multe hife au o manșetă eozinofilă largă; în secțiuni colorate specific
pentru ciuperci, organismul constă din hife mari, ramificate, uneori septate, de 2,5-25 μm.
Este necesară o examinare culturală pentru a identifica fungul cauzal.
Tratament:
Administrarea itraconazolului pe termen lung este recomandată pentru tratamentul infecțiilor
nazofaringiene. Deși leziunile regresează adesea, recurența este frecventă după întreruperea
tratamentului. Infecțiile cutanate cu zygomycoză trebuie tratate prin rezecție chirurgicală
largă, urmată de itraconazol pe termen lung.