Sunteți pe pagina 1din 12

Mamifer

De la Wikipedia, enciclopedia liberă


Jump to navigationJump to search
Mamifer

Diverse ordine de mamifere

Clasificare științifică

Regn: Animalia

Încrengătură: Chordata

Subîncrengătură: Vertebrata

Clasă: Mammalia

Modifică text

Mamiferele sunt o clasă de animale vertebrate. Mamiferele sunt cele mai dezvoltate,
adaptabile vertebrate, fiind animale homeoterme, care trăiesc în toate mediile de
viață. Există peste 5 700 specii de mamifere.
Corpul lor este acoperit cu păr, blană, țepi sau plăci, îsi hrănesc puii
cu laptele produs de mamele, sunt animale homeoterme, avânt o temperatură medie
a corpului de 36-38 de grade Celsius, au glande mamare sub piele, inima este
cvadricamerală, cu două atrii și două ventricule, dentiția este alcătuită din dinți
specializați (canini, molari, ș. a.) și prezintă 3 osișoare
ale urechii medii: ciocan, nicovală și scăriță.
Cuprins

• 1Clasificare
• 2Morfologie externă
• 3Morfologie internă
o 3.1Tegumentul
o 3.2Scheletul
o 3.3Musculatura
o 3.4Sistemul nervos
o 3.5Organele de simț
o 3.6Aparatul digestiv
o 3.7Aparatul respirator
o 3.8Aparatul circulator
o 3.9Aparatul excretor
o 3.10Aparatul reproducător
o 3.11Metabolism și termoreglare
• 4Reproducerea
• 5Comportament
• 6Locomoție
o 6.1Pe uscat
o 6.2În apă
o 6.3În aer
• 7Comunicarea
• 8Habitat și răspândirea biogeografică
• 9Importanța pentru oameni
• 10Clasificarea mamiferelor
• 11Vezi și
• 12Note
• 13Bibliografie
• 14Legături externe

Clasificare[modificare | modificare sursă]

Ordinele Rodentia (albastru), Chiroptera (roșu) și Soricidele (galben) formează împreună peste 70% din
speciile de mamifere.
Rodentia Afrosoricida

Chiroptera Erinaceide

Soricomorpha Cingulata

Primates Peramelemorphia

Carnivora Scandentia

Artiodactyla Perissodactyla

Diprotodontia Macroscelidea

Lagomorpha Pilosa

Didelphimorphia Monotremata

Cetacea Proboscidea

Dasyuromorphia

Clasificarea mamiferelor a avut loc prin mai multe iterații, deoarece Carl Linné a
definit inițial clasa. Nici un sistem de clasificare nu este universal acceptat; McKenna
& Bell (1997) și Wilson & Reader (2005) oferă compendii recente utile. [1] Principiile
clasificării și o clasificare a mamiferelor lui George Gaylord Simpson (Buletinul
AMNH v. 85, 1945) furnizează sistematica originilor și relațiilor mamiferelor care au
fost predate universal până la sfârșitul secolului al XX-lea. Din clasificarea lui
Simpson, înregistrarea paleontologică a fost recalibrată, iar în anii care au urmat au
avut loc mult dezbateri și progrese în ceea ce privește fundamentele teoretice ale
sistematizării în sine, parțial prin noul concept de cladistică. Deși munca în teren a
făcut treptat clasificarea lui Simpson depășită, rămâne cea mai apropiată clasificare
oficială a mamiferelor.[2]
Cele mai multe mamifere, inclusiv cele șase ordine bogate în specii, aparțin grupului
placentar. Cele trei ordine cele mai mari în număr de specii sunt Rodentia: șoareci,
șobolani, porcupine, castori, capibarii și alte mamifere rozătoare; Chiroptera: lilieci; și
Soricomorpha: soricidele, țestarii și solenodonii.

Morfologie externă[modificare | modificare sursă]


Marea majoritate a mamiferelor au corpul acoperit de păr/blană, (în afară
de cetacee, care însă pot avea urme de pilozitate).
Blana mamiferelor are mai multe funcții vitale. Împiedică răspândirea căldurii corpului
în mediul înconjurător. Mamiferele, având o temperatură internă de 36 - 39° Celsius,
adică o temperatură mai mare decât cea a mediului extern, cedează căldură, în
special în sezonul rece, când temperatura mediului extern devine mult mai mică
decât cea a corpului. Când însă în mediul exterior temperatura devine aproape la fel
de mare ca cea a corpului, la unele mamifere se manifestă fenomenul invers, de
năpârlire, atunci când cade părul, ca cedarea temperaturii să se accelereze; oferă
protecție mamiferului contra unor factori externi, precum radiațiile solare, suprafețe
dure, plante sau animale ce pot afecta tegumentul mamiferului; părul/blana poate
asigura o adaptare mai bună a mamiferului la condițiile externe.
Morfologie internă[modificare | modificare sursă]
Structura internă la toate mamiferele este cam aceeași. Cavitatea toracică este la
fel, conținând inima și plămânii, iar cea abdominală
conține stomacul, intestinele, ficatul, rinichii, splina etc.
Tegumentul[modificare | modificare sursă]
Tegumentul mamiferelor (pielea), este un strat exterior protector, care este de cele
mai multe ori acoperit de pilozitate, (cazuri excepționale sunt cetaceele, care din
cauza mediului marin și-au pierdut pilozitatea). Are o structură complexă, constituită
din epidermă, dermă și țesutul subcutanat (hipoderma). Pielea mamiferelor cuprinde
multe glande sudoripare și mai cuprinde glandele mamare, precum și vase
de sânge.
Scheletul[modificare | modificare sursă]
Toate mamiferele au un endoschelet dur. Au o cutie craniană dezvoltată. Dantura
este mai puternică și dinții sunt diferențiați în canini, molari și incisivi.
Regiunea cervicală a coloanei vertebrale este la toate mamiferele alcătuită din
7 vertebre. Coloana vertebrală este mai mobilă decât la celelalte viețuitoare. Cu
regiunea toracală a coloanei vertebrale (12-15 vertebre) sunt unite coastele,
alcătuind împreună cutia toracică.
Fiind animale terestre, mamiferele dispun de patru membre bine dezvoltate, având
fiecare câte cinci degete. La unele specii membrele au suferit pe parcursul evoluției
un șir de modificări esențiale care le-au permis să se deplaseze cu ușurință în cele
mai diverse medii de viață-subteran, terestru, aerian și acvatic.
Musculatura[modificare | modificare sursă]
Mamiferele au o musculatură bine dezvoltată. Mușchii sunt foarte dezvoltați, în
special mușchii membrelor fiind dezvoltați. Mușchii scheletici ai vertebratelor
participă la termoreglare, la comunicare și la locomoție. Ei se leagă de oase
prin tendoane și sunt acționați voluntar de către creier.
Sistemul nervos[modificare | modificare sursă]
Sistemul nervos îndeplinește mai multe funcții și anume: asigură integrarea
sistemelor de organe în cadrul organismului, asigură integrarea organismului în
mediu. Aceste funcții se realizează prin primirea, prelucrarea, elaborarea și
transmiterea de mesaje, mesaje care au ca scop păstrarea integrității organismului și
integrarea sa în mediu său de viață.
Sistemul nervos al organismelor ce se încadrează în clasa Mammalia (mamifere) are
același plan de organizare cu al organismelor încadrate în clasele: Cyclostomata
(ciclostomi), Pisces (pești), Amphibia (amfibieni), Reptilia (reptile), Aves (păsări) și
poate fi reprezentat schematic ca în tabelul de mai jos.
La majoritatea speciilor, creierul are multe circumvoluții cerebrale. Cu cât mai multe
circumvoluții, cu atât este mai complex comportamentul. Astfel, iepurele are o
suprafață aproape netedă, fără prea multe circumvoluții,
iar pisica, câinele și maimuța, fiind mai dezvoltate, au creierul „brăzdat” de cute.
Organele de simț[modificare | modificare sursă]
Organele de simț ale mamiferelor sunt:

• ochii, pentru vederea și localizarea spațială


• urechile, pentru receptarea semnalelor sonore
• nasul, pentru perceperea diferitelor mirosuri
• limba, pentru perceperea gusturilor
• pielea, pentru pipăit
Aparatul digestiv[modificare | modificare sursă]
Aparatul digestiv, la mamifere, este adesea specializat pe tipul de hrană consumat
de animal (vegetal sau animal) și procesează treptat mâncarea în următorii pași:
În gură, hrana este mestecată de dinți, umezită și amestecată, până când ajunge
destul de omogenă pentru a putea fi înghițită și a ajunge în stomac după ce
parcurge esofagul. În stomac, mâncarea este dizolvată până la cele mai simple
substanțe, prin intermediul acidului gastric. Din stomac, mâncarea trece în intestinul
subțire, unde sunt amestecate cu lichidul biliar și unde sunt extrase substanțele
nutritive și transferate în sânge. Resturile nedigerate, împreună cu celule moarte și
ajung în intestinul gros, înainte de a fi eliminate prin anus.
Unele mamifere erbivore, ca iepurele, alimentele trec și prin cecum, unde vegetalele
sunt digerate de către niște bacterii, înainte de a ajunge în colon.
Aparatul respirator[modificare | modificare sursă]
Este format din căi respiratorii și plămâni. Aerul pătrunde prin cele 2 nări ale nasului,
apoi trece prin faringe, laringe, trahee, bronhii și ajunge în plămâni, unde se
efectuează schimbul de gaze la nivelul vaselor de sânge.
Aparatul circulator[modificare | modificare sursă]
Sistemul circulator este diferit de cel al păsărilor. Acesta constă dintr-un miocard și o
rețea densă de vase sanguine, care transportă sângele. Inima are 4 camere, cei
2 atrii, cel drept care primește sângele dezoxigenat de la vena cava, și cel stâng
care primește sângele oxigenat de la plămâni prin vena pulmonară, și cei
2 ventriculi, cel drept pompează sângele dezoxigenat spre plămâni, și cel stâng
pompează sângele oxigenat spre artere. Pereții groși ai miocardului asigură
circulația rapidă a sângelui, care duce mai repede oxigenul către țesuturi.
Aparatul excretor[modificare | modificare sursă]
Aparatul excretor la mamifere se ocupă cu filtrarea și eliminarea tuturor
deșeurilor metabolice, apărute în corpul mamiferelor în urma proceselor metabolice.
De asemenea, acesta controlează nivelul de lichide prezent în corp. Cel mai des
întâlnit deșeu este acidul uric, sau ureea, care sunt eliminate din corp prin
intermediul urinei, prin vezica urinară.
Aparatul reproducător[modificare | modificare sursă]
Masculii au o pereche de testicule care produc spermatozoizi iar femelele au două
ovare, care produc ovule. În timpul contactului sexual, un spermatozoid pătrunde
într-un ovul, astfel realizându-se fecundația. Ovulul fecundat devine zigot. Imediat
zigotul (celula ou) începe să se dividă devenind un embrion, apoi un fetus. Durata de
gestație diferă de la specie la specie. Spre exemplu, rozătoarele au durata de
gestație de 2-3 săptămâni, pe când la elefanți puiul stă în pântecul mamei circa 24
de luni înainte de a se naște.
Metabolism și termoreglare[modificare | modificare sursă]
Având sistemele de organe mai dezvoltate ca la alte organisme, mamiferele au un
metabolism mai ridicat. Datorită acestuia, cât și blănii, ele au tot timpul o
temperatură internă ridicată, iar datorită termoreglării (dilatarea sau
comprimarea capilarelor, transpirația) temperatura este constantă.
Multe mamifere s-au adaptat la mediile lor de viață, creându-și metode mai ușoare
de termoreglare. Iepurele de deșert își folosește urechile pentru a răci sângele,
elefanții își fac vânt cu ajutorul urechilor pe când animalele care trăiesc la Poli
înmagazinează grăsimea, au extremitățile mai mici și blana mai deasă.

Reproducerea[modificare | modificare sursă]


Majoritatea mamiferelor nasc pui vii, complet dezvoltați. Există însă și excepții,
precum monotremele (care se reproduc prin ouă) și marsupialele (care nasc pui vii,
dar slab dezvoltați).
Pentru că mamiferele nu se pot înmulți decât pe cale sexuată, competiția este
feroce.[3] Multe mamifere recurg la pețirea partenerului, înainte de împerechere.
Această „pețire” poate include lupte între masculi, ritualuri de împerechere (mai mult
sau mai puțin violente), demonstrații de forță.[3]
După ce sunt născuți, puii, neajutorați la început, învață tehnicile de hrănire, apărare,
vânare de la părinții lor, iar când puii sunt destul de mari pentru a se descurca
singuri, ei sunt înțărcați de către părinții lor, adică sunt alungați de la căminul lor și
obligați să se descurce singuri.

Comportament[modificare | modificare sursă]


Comportamentul mamiferelor este foarte variat. El poate fi social sau
singuratic, activ sau pasiv, blând sau violent, după specie.
Majoritatea speciilor prezintă comportamentul de hrănire încă de la naștere, de altfel
primul care apare la puii nou-născuți; printre primele lucruri pe care le fac ei este să
caute glandele mamare și să sugă laptele matern, care le va fi o vreme hrana de
bază.
Comportamentul de apărare se învață exclusiv de la părinți; puii mamiferelor nu se
nasc cu instinctele deja formate, ca peștii, păsările sau ca insectele și au nevoie de
ajutorul părinților pentru a-l dobândi. Adesea puii se implică în jocuri inocente dar
care le formează instinctele și comportamentul de apărare de care vor avea nevoie
mai târziu.
Comportamentul sexual este de cele mai multe ori instinctiv, el declanșându-se de
obicei după ce puii sunt înțărcați, la atingerea maturității sexuale. El include pețiri,
lupte, alergături, demonstrații de forță, de culoare, pentru a impresiona perechea.
Bioritmurile circadiene ale mamiferelor sunt de obicei diurne, excepție făcând liliecii,
care sunt exclusiv nocturni.

Locomoție[modificare | modificare sursă]


Întrucât sunt animale active, locomoția este un proces esențial în viața mamiferelor.
Ele s-au adaptat pentru un anumit tip de locomoție.
Pe uscat[modificare | modificare sursă]
Cele mai multe mamifere sunt terestre și se deplasează pe uscat. Toate aceste
mamifere se deplasează cu ajutorul picioarelor, cele inferioare fiind mai scurte decât
cele posterioare la cele care se deplasează prin salturi.
Cangurul, mamifer inferior, se deplasează prin salturi mari, folosindu-și coada grea
ca o contragreutate.[3] Alte animale se deplasează prin mers plantigrad (exp. cârtița)
sau mers digitigrad (exp. câinele). Felinele africane, tigrul, leul, ghepardul, cita, etc,
au corpul ușor și fără surplusuri de grăsime, atingând rapid viteze de până la
70 km/h atunci când își aleargă prada.[4]
În apă[modificare | modificare sursă]

Delfin

Puținele mamifere exclusiv acvatice (cele mai reprezentante fiind delfinul și balena)
se deplasează cu ajutorul cozii musculoase sau a aripilor.
Există și mamifere terestre care pot înota, ca de exemplu ursul polar. Ursul polar are
nevoie de această îndeletnicire mai ales pentru a se hrăni, hrana lui de bază
fiind peștele, dar și pentru a se deplasa între banchizele de gheață. Ursul polar
poate înota pe o distanță de aproape 100 km fără să se odihnească, se scufundă
până la 4,5 metri și poate rezista sub apă până la două minute.[5] Straturile groase
de blană și grăsime asigură flotabilitatea.[5] Hipopotamul, deși este un mamifer
terestru, este bine adaptat vieții acvatice. Urechile, ochii și nările sunt poziționate pe
vârful capului, astfel încât poate vedea, respira și mirosi în timp ce se află în apă. [5]
În aer[modificare | modificare sursă]

Liliac

Un mamifer care efectiv zboară este liliacul. Liliacul, făcând parte din
grupul insectivorelor, are aripile formate dintr-un pliu tegumentar care leagă
membrele anterioare de cele posterioare. Mai există mamifere care se pot deplasa
pe calea aerului planând, fără a zbura. Un exemplu este veverița zburătoare.

Comunicarea[modificare | modificare sursă]

Cimpanzeul este cel mai capabil să se facă înțeles cu ajutorul mimicii, după om. [1]

Fie că folosește la apărarea teritoriului, la atragerea partenerului sau la chemarea


puilor, comunicarea este crucială în viața mamiferelor, în special a celor care trăiesc
în grupuri.
După specie, mamiferele au dezvoltat diferite metode de a comunica, cele mai
complexe fiind vocalizările articulate ale primatelor. Alte metode de comunicare
includ undele sonore pe frecvență înaltă, diferite mirosuri corporale, mârâituri și
chițăituri sau chiar lovituri sau împunsături.[6]
Mamiferele comunică cel mai frecvent prin sunete. Balenele emit un fluierat deosebit
de sonor, care poate străbate întreg Oceanul Pacific.[6] Suricatele folosesc o largă
gamă de sunete pentru a comunica între ele, fiecare sunet având un anumit
înțeles.[6] Primatele își folosesc inteligența pentru a comunica folosind sunete
articulate, chiar dacă pot comunica și prin diferite gesticulări și semne simple. [6]

Habitat și răspândirea biogeografică[modificare | modificare sursă]


Mamiferele sunt răspândite pe toată suprafața Pământului, de la Polul
Nord la Ecuator și până la Polul Sud și s-au adaptat atât la viața terestră cât și la
viața marină sau chiar subterană.[7] O primă explicație pentru această imensă
adaptabilitate a mamiferelor este faptul că au sânge cald și își păstrează
temperatura corporală constantă indiferent de vreme.[8] Mamiferele s-au adaptat în
foarte multe habitate și ecosisteme, incluzând cel de baltă, cel de mlaștină, cel
de pădure și chiar oceanul, în cazul delfinului și al balenei.
De departe, concentrația cea mai mare de mamifere este în zona tropicală și
subtropicală, pe când cea mai mică este la Poli.[7]
Iată mai jos exemplare din aceeași familie (Ursidae), împreună cu răspândirea lor
geografică. Observați adaptările fiziologice ale urșilor și habitatul lor.

Ursul polar, un exemplu de


Extinderea geografică a ursului polar
adaptare în condiții extreme

Ursul tibetan Răspândirea ursului tibetan


Ursul brun eurasian Răspândirea ursului brun

Importanța pentru oameni[modificare | modificare sursă]


Mamiferele sunt foarte importante pentru oameni, speciile de mamifere fiind printre
cele mai ușor de domesticit. Omul consumă de la ele carne, lapte,
folosește blana, lâna, pielea pentru materialele textile, le folosește în viața de zi cu zi
pentru diverse activități.
Câinele, „cel mai bun prieten al omului”, pe lângă faptul că este afectuos, își
protejează stăpânul și îl ajută în diversele activități cotidiene. Este folosit de poliție,
de jandarmerie la căutarea persoanelor dispărute dar și a drogurilor, având un miros
foarte rafinat. Câinii sunt folosiți de persoanele cu deficiențe de vedere pentru
apărare și pentru orientarea în spațiu.
Pisica se atașează de stăpân și este foarte afectuoasă. Calul a fost (și încă este)
folosit la activitățile agricole și la tractarea vehiculelor.

Clasificarea mamiferelor[modificare | modificare sursă]


În legătură cu clasificarea mamiferelor, ca de altfel în toate clasificările, există mai
multe păreri, iar unele dintre acestea pot fi asemănătoare sau mai puțin
asemănătoare.

• Clasificarea mamiferelor după Feider et al., 1976


• Clasificarea mamiferelor după Systema Naturae 2000

Vezi și[modificare | modificare sursă]


• Lista mamiferelor din România
• Animale
o Pești
o Păsări
o Dinozauri
• Plantă
• Bacterie

Note[modificare | modificare sursă]


1. ^ Vaughan, Terry A.; Ryan, James M.; Czaplewski, Nicholas J. (2013). „Classification of
Mammals”. Mammalogy (ed. 6). Jones and Bartlett Learning. ISBN 978-1-284-03209-3.
2. ^ Szalay, Frederick S. (1999). „Classification of Mammals above the Species Level:
Review”. Journal of Vertebrate Paleontology. 19 (1): 191–
195. doi:10.1080/02724634.1999.10011133. JSTOR 4523980.
3. ^ a b c 1000 de miracole ale naturii, editura Reader's Digest (ISBN 973-87828-0-5), p. 135
4. ^ 1000 de miracole ale naturii, editura Reader's Digest (ISBN 973-87828-0-5), p. 160-161
5. ^ a b c 1000 de miracole ale naturii, editura Reader's Digest (ISBN 973-87828-0-5), p. 166
6. ^ a b c d IMP, Minunata lume a animalelor, grupa 8, cartea nr. 8 Știu animalele să vorbească? ISBN
963-86092-5-7
7. ^ a b Geographical Distribution of Animals de Louis Agassiz
8. ^ BBC - Science & Nature - Mammals - Habitat

Bibliografie[modificare | modificare sursă]


• Dumitru Murariu. Din lumea mamiferelor. Volumul I - Mamifere terestre. Editura
Academiei Republicii Socialiste România, București, 1988.
• Dumitru Murariu. Din lumea mamiferelor. Volumul II - Mamifere terestre. Editura
Academiei Române, București, 1993.
• Dumitru Murariu. Din lumea mamiferelor. Volumul III - Mamifere
arboricole. Editura Academiei Române, București, 1993.
• Dumitru Murariu. Din lumea mamiferelor. Volumul IV - Mamifere
galericole. Editura Academiei Române, București 2010
• Dumitru Murariu. Din lumea mamiferelor. Volumul V - Mamifere
zburătoare. Editura Academiei Române, București 2011
• Dumitru Murariu. Din lumea mamiferelor, Volumul VI - Mamifere acvatice. Editura
Academiei Române, București 2012
• Dumitru Murariu. Fauna României. Mammalia, vol. XVI, Fascicula 1 –
Insectivora. Editura Academiei Române, București, 2000, 142 p.
• Dumitru Murariu, Alexandrina Popescu. Fauna României. Mammalia, vol. XVI,
Fascicula 2 – Rodentia. Editura Academiei Române, București, 2001, 208 p.
• Niculai Valenciuc. Fauna României. Mammalia, vol. XVI, Fascicula 3 –
Chiroptera. Editura Academiei Române, București, 2002, 172 p.
• Dumitru Murariu. Fauna României. Mammalia, vol. XVI, Fascicula 4 –
Lagomorpha, Cetacea, Artiodactyla, Perissodactyla. Editura Academiei Române,
București, 2004, 209 p.
• Dumitru Murariu, Dan Munteanu. Fauna României. Mammalia, vol. XVI,
Fascicula 5 – Carnivora. Editura Academiei Române, București, 2005, 223 p.
• Ionel Pop, Vasile Homei. Mamifere din România. Volumul I. Editura Științifică.
București, 1973
• Ionel Pop, Vasile Homei. Mamifere din România. Volumul II. Editura Științifică.
București, 1973
• Mitică Georgescu. Mamiferele sălbatice din România. Editura Albatros.
București, 1989
• Victor Pop. Zoologia vertebratelor. Vol. II. Fasc. 2, Mamiferele. Editura Didactică
și Pedagogică. București, 1962.
• Z. Feider, Al. V. Grossu, St. Gyurkó, V. Pop. Zoologia vertebratelor. Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1967
• Dumitru Murariu. Systematic List of the Romanian Vertebrate Fauna. Travaux du
Muséum National d’Histoire Naturelle «Grigore Antipa». Vol. LIII. 2010
• Dumitru Murariu. Mammal species from Romania. Categories of conservation.
Travaux du Muséum National d’Histoire Naturelle “Grigore Antipa” Volume 35:
549-566, 1995
• Lista speciilor de mamifere din România. Milvus Group
• Ronald M. Nowak. Walker's Mammals of the World. Volume I. Johns Hopkins
University Press; 6th edition, 1999.
• Ronald M. Nowak. Walker's Mammals of the World. Volume II. Johns Hopkins
University Press; 6th edition, 1999.
• Grzimek’s Animal Life Encyclopedia, 2nd edition. Volumes 12–16, Mammals I–V,
edited by Michael Hutchins, Devra G. Kleiman, Valerius Geist, and Melissa C.
McDade. Farmington Hills, MI: Gale Group, 2003.
• Jonathan Kingdon, Michael Hoffmann. Mammals of Africa. Volume V:
Carnivores, Pangolins, Equids and Rhinoceroses. Bloomsbury Publishing,
London, 2013.
• David Macdonald, Sasha Norris. The New Encyclopedia of Mammals. Oxford
University Press, 2001
• David W. Macdonald. The Encyclopedia of Mammals. 2nd Revised edition
edition. Oxford University Press, 2009
• Terry A. Vaughan, James M. Ryan, Nicholas J. Czaplewski. Mammalogy. 6th
Edition. Jones & Bartlett Learning, 2013

• Соколов В.Е. Систематика млекопитающих (в 3 томах). Высшая школа.


1973-1979
• Жизнь животных. Том 6. Млекопитающие, или звери. Под редакцией
профессоров Наумова С. П. и Кузякина А. П. - Москва: Просвещение, 1971

Legături externe