MARIA PRISECARU

TINA OANA CRISTEA

ROXANA VOICU

BIOLOGIE CELULARĂ ŞI MOLECULARĂ
Curs universitar

Editura „ ALMA MATER ” Bacău 2011

Referenţi ştiinţifici: Š Prof.univ.dr. BARABAŞ NECULAI Š Prof.univ.dr. BATTES KLAUS WERNER

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PRISECARU, MARIA Biologie celulară şi moleculară / Prisecaru Maria, Cristea Oana Tina, Voicu Roxana. Bacău : Alma Mater, 2011 Bibliogr. ISBN 978-606-527-116-6 I. Cristea, Oana Tina II. Voicu, Roxana Elena 576.3 577.2

Tipar executat la:

UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI” DIN BACĂU Calea Mărăşeşti, Nr. 157, 600115 Tel. ++40-234-542411, tel./ fax ++40-234-516345 e-mai: www.ub.ro; stiinte@ub.ro

ISBN 978-606-527-116-6

Prezenta lucrare se adresează în primul rând studenţilor şi cercetărilor din diferite domenii ale ştiinţelor biologice, oferind cunoştinţele de bază în domeniul biologiei celulare şi moleculare, făcându-se însă frecvente referiri la cele mai recente descoperiri şi interpretări, cunoscut fiind faptul că Biologia este o ştiinţă dinamică, care se bazează în principal pe teorii susţinute de rezultate experimentale obţinute din cercetare şi experimentare.

CUPRINS

Introducere 1. Consideraţii generale privind domeniul de studiu al biologiei celulare şi moleculare 1.1. Definiţie şi caracteristici 1.2. Scurt istoric 1.3. Contribuţii româneşti în studiul celulei 1.4. Principalele teorii care au condus la modul actual de gândire despre natura materiei vii 1.4.1. Teoria celulară 1.4.2. Teoria cromozomială a eredităţii 1.4.3. Teoria moleculară a materiei vii 1.4.4. Teoria biostructurală a materiei vii 1.4.5. Teoria evoluţionistă, originea vieţii şi a omului 2. Membranele celulare 2.1. Definiţia şi clasificarea membranelor celulare 2.2. Organizarea membranelor celulare 2.2.1. Caracterizarea componentelor lipidice ale membranelor celulare 2.2.2. Componenta proteică a membranelor celulare 2.2.3. Mobilitatea lipidelor şi proteinelor de membrană 2.2.4. Componenta glucidică membranară 2.2.5. Glicocalixul. 2.2.6. Apa. 2.2.7. Asimetria distribuţiei componentelor membranare 2.3. Mecanismele de transport prin membranele celulare 2.3.1. Procesul calitativ al traversării membranelor 2.3.2. Transportul ionilor şi moleculelor mici prin membranele celulare 2.3.2.1. Transportul pasiv 2.3.2.2. Transportul activ 2.3.3. Transportul macromoleculelor şi particulelor prin membrana plasmatică 2.4. Receptorii din membrană 2.4.1. Tipuri de receptori 2.4.2. Modalităţi de comunicare intercelulară. 2.4.2.1. Comunicarea intercelulară la distanţă 2.4.2.2. Contactul intracelular direct 2.4.3. Receptorii celulelor nervoase. 2.4.4. Receptorii care controlează permeabilitatea ionică 2.4.5. Cuplajul celular metabolic şi electric 2.5. Schimburile energetice în celula vie 2.5.1. Noţiuni generale de termodinamică 2.5.2. Transformări de energie în celula vie (energetica celulară) 2.5.2.1. Molecula ATP şi proprietăţile sale 2.5.2.2. Alţi compuşi fosforilaţi 2.6. Membrane care cuplează energie

11 12 13 14 15 17 17 18 22 22 24 26 26 27 28 30 30 31 31 32 32 33 33 34 34 36 41 44 45 46 46 46 46 48 50 51 51 53 54 56 56

2.6.1. Cloroplastele 2.6.1.1. Procesul general al fotosintezei 2.6.1.2. Reacţiile de lumină 2.6.1.3. Reacţiile de întuneric 2.6.2. Mitocondriile 2.6.2.1. Degradarea glucozei de către mitocondrii 2.6.2.2. Ciclul glioxalatului 2.6.2.3. β oxidarea acizilor graşi 2.6.2.4. Sistemul transportor de electroni (lanţul respirator) 2.6.2.5. Fosforilarea oxidativă 2.6.2.6. Fermentaţiile 2.6.3. Comparaţie între fotosinteză şi respiraţie 3. Adeziunea celulară. Joncţiunile celulare şi matricea extracelulară 3.1. Molecule implicate în aderarea celulă-celulă 3.1.1. Selectinele 3.2.2. Domenii imunoglobulinice 3.2.3. Caderinele 3.2. Joncţiunea celulară 3.2.1. Joncţiunile de ocluzie 3.2.2. Joncţiunile de ancorare 3.2.2.1. Joncţiunile de adeziune intercelulară 3.2.2.2. Joncţiunile de adeziune celulă-matrice extracelulară 3.2.2.3. Desmozomii 3.2.2.4. Hemidesmozomii 3.2.3. Joncţiunile de comunicare 3.2.3.1. Structura joncţiunilor de comunicare 3.2.3.2. Reglarea permeabilităţii joncţiunilor de comunicare 3.2.4. Joncţiunile sinaptice 3.3. Matricea extracelulară 3.3.1. Componentele matricei extracelulare 3.3.1.1. Glicozaminoglicanii 3.3.1.2. Proteoglicanii 3.3.1.3. Colagenul 3.3.1.4. Elastina 3.3.1.5. Fibronectinele 3.3.2. Lamina bazală 3.3.2.1. Structura laminei bazale 3.3.2.2. Funcţiile lamnei bazale 4. Citoscheletul 4.1. Microtubulii 4.1.1. Microtubulii – semnificaţia biologică 4.1.2. Structura microtubulilor 4.1.3. Polaritatea şi dinamica microtubulilor. 4.1.4. Bazele diversităţii structurilor microtubulilor 4.1.5. Centrii organizatorici ai microtubulilor 4.1.5.1. Centriolii şi corpusculii bazali 4.1.5.2. Ultrastructura centriolilor şi a corpusculilor bazali. 4.1.5.3. Replicarea centriolilor şi a corpusculilor bazali. 4.1.6. Mişcările cililor şi flagelilor 4.1.6.1. Structura cililor şi a flagelilor 4.1.6.2. Mecanismul molecular al mişcări cililor şi flagelilor. 4.1.7. Implicarea microtubulilor în diviziunea celulară

56 57 59 63 67 67 70 70 71 72 73 73 75 75 75 76 76 76 77 78 78 79 79 80 80 81 81 82 82 83 83 84 86 88 89 91 91 92 93 93 93 94 95 96 96 97 97 98 99 100 101 101

4. Biosinteza proteinelor sau translaţia ARNm 6. Rolul citomembranelor granulare în sinteza proteică 6.1.3.7. Cromatina 5.3.1.6.1. Reţeaua microtrabeculară 4.1.4. Decodificarea informaţiilor genetice 6.1. 4. Primarea replicării 5.2. Proteine ce alcătuiesc filamentele intermediare 4.2. 4.4.1.2. Deplasarea cromozomilor spre regiune ecuatorială a celulei şi alinierea lor în placa metafazică 4.3.1.2. Mecanismul general 5. Replicarea ADN la eucariote 5.3. Sistemul vacuolar intracitoplasmatic 6. Rolul actinei şi miozinei în contracţia musculară 4.7.3.1. Organizarea moleculară a fibrelor de cromatina.5.2. Morfologia şi structura nucleului 5. Învelişul nuclear 5. Translocarea cromozomilor anafazici. Aparatul enzimatic de transcripţie 5. Transportul intracelular mediat de microtubuli.4.2.2. Factorii de transcripţie 5.4.3.3.1.3.3. ARN splicing 5. Alungirea sau elongarea catenei polipeptidice 6.4.4. 4.2.3. Mecanismul transcripţiei 5.3. Elemente de control în expresia genetică 5. Complexul de enzime polimerazice implicate în replicare 5. Unităţile de replicare 5.2.3.1.2.4. Tipuri de filamente intermediare şi semnificatia lor funcţională 4.2.Microvilii 4. Actina şi miozina în celule nemusculare 4.1. Fibrele de stress 4. Alungirea lanţului de ADN nou .8. Rolul actinei şi miozinei în citokineza 4.4.1.1. Proteinele asociate citoscheletului 5.4.1.4.3. Microfilamentele de actină 4. Elemente implicate în transcripţie 5.2. Proteinele contractile nucleare 5. Filamente intermediare 4. Terminarea sintezei catenei polipeptidice 6.7. Transcripţia ADN sau sinteza ARN 5.5.2.2. Iniţierea replicării 5.3.1.3.2.3.4.2.5.1.Miozina 4. Formarea fusului de diviziune 4.5.2.4. Organizarea nucleului şi expresia activităţii genelor 5. Particularităţile decodificării la procariote şi eurocariote 6. Microfilamentele 4. Nucleozomii 5.4.5.2.1.3.1.3.2.6.5. Matricea nucleului 5.2. Mecanismul compartimentării celulare a proteinelor nou-sintetizate 101 103 103 104 105 106 107 108 108 109 110 111 112 112 112 114 114 114 115 115 116 118 119 119 121 123 125 126 127 127 128 129 130 130 131 132 133 133 134 136 137 138 138 139 139 140 143 146 146 149 149 . Corectarea erorilor de replicare 5.3. Transportul intracelular 6.1.3.3.2.3.sintetizat şi terminarea replicării 5. Mişcarea ameboidala.2. Asigurarea necesarului de ARNm 6.2.2.2. Iniţierea catenei polipeptidice 6.

1.1. Influenţa adeziunii celulare asupra proliferării 173 7.2. Apoptoza şi starea de boală.4. 188 8.9.3.9.1. Ciclul celular 161 7. Apoptoză – îmbătrânire – senescenţă 192 8.1. Corelaţia particularităţilor structurale şi funcţionale ale reticulului 151 endoplasmatic neted cu heterogenitatea funcţională a celulelor 6. Mecanismele de producere a apoptozei 187 8. Antigenii 203 10.4.8. Frecvenţa procesului de apoptoză 188 8.1.2. Reproducerea celulară 161 7.2.1. Ciclul celular la animale 161 7. Gene implicate în procesul apoptotic 189 8. Răspunsul imunitar 201 10.8. Noţiuni generale despre imunitate şi sistem imunitar 201 10.2. Meioza (diviziunea meiotică) 181 8. 193 9.1.6.mecanism de reglare pozitivă a 168 ciclului celular 7.4.1. Gene letale 189 8.5.5. 204 10. Lizozomii 155 6.1.1.4. Celule T 205 10. Relaţii de cooperare între componentele sistemului imun 210 .4.1. Principalele mecanisme (ipotetice) implicate în senescenţă 196 10. Rolul apoptozei în embriogeneză şi dezvoltare 190 8.1.1.1.7.3. Funcţiile lizozomilor 155 6.5. Proteinele chaperone 158 7.10.2. Mitoza (diviziunea mitotică) 175 7.2.3.1. Anticorpii.1. Genele supravieţuirii (gene antiapoptotice) 189 8.kinazele dependente de cicline 164 7.6.2. Interacţiunea cicline.3.1.kinazele dependente de cicline (cdk) 165 7.1.8. Necroza. Ciclul cromozomial şi creşterea celulară 170 7. Organizarea sistemului imunitar 202 10.proteina Rb . Peroxizomii 158 6.2.3.1. Segregarea şi concentrarea proteinelor 153 6. Procesul de îmbatrînire-senescenţa 195 9.3. Sinteza şi secreţia polizaharidelor 154 6.7.8.3. Aspecte de reglare a apoptozei 190 8. Implicarea factorilor de creştere în reglarea diviziunii celulare 171 7. Diviziunea celulară 175 7.3.6.8. Antigeni de histocompatibilitate 205 10.1. Alţi factori responsabili de controlul proliferării celulare în 170 organismele pluricelulare 7.1. Factori implicaţi în reglarea apoptozei 190 8.7.6.1. Ciclinele 165 7.4.3.3.5. Protein .2. Ciclinelor şi protein .3. Ciclul celular la plante 161 7.2.1. Citokinele 205 10. Apoptoza 187 8. Molecule cu rol esenţial în cadrul sistemului imunitar 203 10. Gene implicate în controlul senescenţei 195 9.2. Competiţia celulelor pentru factorii de creştere 173 7.1.6. Reglarea ciclului celular prin mecanisme feed-back 168 7.

Ingineria genetică utilizată în prepararea de noi conservanţi alimentari 11.2.4. Denaturarea 213 214 214 215 216 218 218 218 219 219 219 219 220 220 221 221 221 222 222 222 222 223 224 225 227 227 228 229 229 230 233 235 235 235 238 241 245 245 245 252 252 252 253 254 254 255 256 266 266 266 .1.biologice şi aplicaţiile lor 12. Procesul inflamator 10.1.3.12.1. Mijloace de apărare imună mediată celular 10.1. Terapie cu gene ţintă (Gene Targeting) 11.2. Receptorii virali 10.2. Controlul prin reacţie inversă 10. Mijloace de apărare imună mediate umoral 10.11.2.8.7. Leziuni cromozomale determinate de virusuri 10. Procese artificiale de recombinare ADN (Genetic Engineering) 12. Tipuri de efect citopatic 10.1. Reglarea normală.1. Relaţiile virusuri-celule gazdă.2.1.11.1. Metode şi tehnici moderne molecular .2.2. Penetrarea virusului în celulă 10. Producerea de anticorpi 10.ului 12.5.1.3. Relaţiile virusuri-membrane celulare 10. Uciderea celulelor ţintă 10.1.1. Baza umorală a răspunsului imun 10.7.5. Recombinarea ADN .10. Hibridarea 12.1.5.13. Reglarea imunologică 10.2.10.10.1. Elemente de lucru utilizate în tehnologia ADN recombinat 12.1. Sistemul complement 10.13.1.3. Funcţia directă a anticorpilor 10.9.2.1. Alte categorii celulare implicate în imunitate 10.11.14. Imunodeficienţa dobandită 10. Principiul recombinării 12. Reglarea alterată 10.2.4. Finalitatea răspunsurilor imune 10. 10.3.1. Ingineria genetică şi rezolvarea unor probleme de ecologie 11. Biotehnologia 11.1.1. Prezentarea antigenilor 10.2.1.7.8. Ingineria genetică 11.1.3.7.1.13.4.1. Grupele sanguine 10.3. Răspunsul imunitar mediat de celule 10.3.5.10. ADN-ligazele (polinucleoid-ligazele) 12.13.10. Funcţia indirectă a anticorpilor 10.2.1.10.2.8. Aplicarea metodelor de biotehnologie în agricultură în vederea obţinerii de organisme transgenice 11. Enzimele de restricţie 12.1. Principiu 12.1.9.6.5.13. Natura şi funcţia unor structuri virus-like: prionii 10.1.5.2.9. Intensificarea răspunsului imun 10. Tipuri de transfer de gene 11. Alte aspecte ale biotehnologiei moderne şi perspectivele secolului XXI 12.2.13. Vectorii 12.3. Interacţiuni celulare în răspunsul imun 10. Genetica sistemului imunitar 10. Interacţiunea între peptidele sistemului imun şi peptidele sistemului nervos şi endocrin 10. Unele mecanisme de apărare imună în infecţiile bacteriene 10. Relaţiile bacterii-celulele gazdei 11.10.

2. Sonde genetice 12. Factorul stringent 12. Impactul informaţional al biosenzorilor 13. Tipuri de hibridări 12. Posibilităţi de folosire a biosenzorilor în biotehnologie Bibliografia 267 267 267 272 273 274 279 282 285 286 288 288 289 290 291 292 296 .5.5. Biosenzorii 13. Renaturarea (annealing/reannealing) 12.4.2. 5.3. Importanţa reacţiei de hibridare pentru medicină şi biologie 12. Clonarea ADN – ului 12. Fingerprinting genomic (amprente de ADN) 13.1.4.3. Hibridizare in situ 12. Metodologia de cercetare a proprietăţilor senzorilor biologici 13. Secvenţierea ADN. Biosenzorii – sisteme de coantificare a informaţiilor viului 13.6.12.7.4.3.2.2.ului 12. Aparatura de măsurare 13.7.2. 6. Reacţia de polimerizare în lanţ (PCR) 12.2.

genetică şi biologie moleculară. cercetările de biologie moleculară se află în faza clasificării mecanismelor care stau la baza formării şi asamblării structurilor din organismele vii. care au folosit metode şi tehnici diferite. starea de sănătate. îngustarea stratului de ozon atmosferic 11 . lăsând să se întrevadă pentru viitor noi perspective fascinante de cercetare în diferite alte ramuri. împotriva omului.INTRODUCERE Informaţia a fost întotdeauna preţioasă în orice domeniu de activitate. microorganisme scăpate de sub control etc. ştiinţele ecologice. al transportului intracelular la nivelul organitelor. Progresele ultrarapide ale biologiei celulare şi moleculare au dus la dezvoltarea biotehnologiei moderne care se anunţă a devenii marea forţă industrială a secolului al XXI-lea şi în care se pune speranţa că va reuşi să rezolve problemele cele mai spinoase ale societăţii omeneşti (alimentaţia. pentru investigarea unui substrat comun. Într-adevăr. a substratului molecular şi a terminologiei în biologia celulară. face parte dintre ştiinţele „nerestrictive” deoarece nici un fenomen biologic nu poate fi studiat separat. greşeala cea mai mare a oamenilor este aceea de a se supraestima şi de a se considera exceptaţi de la legile generale ale evoluţiei. Tocmai din cauza acestei mari erori comise de oameni. fără a se lua în consideraţie complexitatea lui. este vorba de o etapă de analiză a funcţiilor celulare la nivel molecular (de ex. care studiază fenomenele vieţii la acest nivel de organizare. poluarea ) la nivelul Terrei. Biologia celulară a evoluat în ultimii zece ani datorită progreselor realizate în cercetări de biochimie. accidentele de laborator soldate cu moartea experimentatorilor. interacţiunile cu alte structuri precum şi diversitatea sistemelor de ordin superior. istoria societăţii omeneşti a demonstrat deja că impactul noilor tehnologii şi cel al dezvoltării ştiinţelor în general nu a fost totdeauna benefic pentru războaiele atomice şi bacteriologice. astfel că biologia celulară. cuceririle ştiinţei şi civilizaţiei umane s-au întors de foarte multe ori. al fenomenelor de adaptabilitate). În acelaşi timp. Cercetările de biologie celulară şi moleculară au acumulat deja un bagaj de date care au permis progrese uriaşe în medicină. După cum arată Lederberg (de două ori laureat al premiului Nobel pentru descoperiri fundamentale în domeniul geneticii bacteriene). periclitând viaţa pe Terra. atenţia fiind concentrată asupra momentului când se produce tranziţia informaţiei de la nivelul molecular către nivelul diferitelor sisteme şi structuri intermediare ale acestor organisme. ea devenind cu atât mai necesară în domeniul ştiinţelor biologice. când de fapt ei nu reprezintă decât un element în circuitul evolutiv al vieţii în natură. În contextul revoluţiei ştiinţelor biologice pe care o trăim astăzi. sursele de energie. sunt numai cateva din aceste tehnici care şi-au dovedit puterea analitică şi au permis unificarea experimentului biologic. realizarea anticorpilor monoclinali. manipularea genetică. Tehnicile avansate de microscopie electonică. La ora actuală. Alte consecinţe nefaste ale tehnologiilor moderne asupra ecosistemelor în general şi stării de sănătate a oamenilor în particular sunt: creşterea radioactivităţii mediului înconjurător (în urma accidentelor de la termocentralele nucleare). cu proprietăţile lor emergente. Viaţa se manifestă numai în cadrul organizării celulare a materiei vii. tehnologia ADNului recombinat. al producerii de substanţe energetice celulare. folosirea culturilor celulare. agricultură. se impune tot mai mult o reconsiderare a concepţiei şi comportării cercetătorului ştiinţific în raport cu poziţia omului în ciclul evolutiv al naturii. este o ştiinţă fundamentală. până astăzi. procesul respiraţiei celulare. al proceselor de reînnoire celulară.celula. astăzi când trăim o adevărată explozie a cunoştinţelor ştiinţifice cunoscut unei revoluţii ştiinţifice. industrie alimentară.

virusul imunodeficienţei umane (HIV – transmis la om foarte probabil de la primatele junglei africane). care a favorizat creşterea cantităţilor de radiaţii ultraviolete în atmosfera terestră şi implicit a frecvenţei cancerelor (de piele.un adevărat om de ştiinţă. doar în slujba binelui. difteria) prin creşterea aglomeraţiei în centrele urbane şi prin deplasările rapide şi masive de populaţie datorită mijloacelor ultrarapide de transport.(prin folosirea în exces a freonilor). ochi. diversitatea foarte mare de specii este tributară în mare măsură condiţiilor de mediu extern. defrişarea unor zone de pe glob (păduri tropicale) în scopul creării de mari aşezări umane şi centre industriale a determinat. 12 . pe lângă dezechilibrele grave (prin scăderea spaţiului verde). modificări majore ale acestor condiţii de mediu pot declanşa potenţiale nebănuite ale ecosistemelor cu influenţe posibil nocive. în natură. neintuite încă astăzi. De asemenea. adus pentru întâia oară din Africa în Europa (la Marburg în 1967). trebuie să militeze ca în viitor cuceririle ştiinţifice să fie folosite cu mai mult discernământ. au apărut astfel şi sau răspândit pe glob: virusul febrei galbene. pulmon). asupra echilibrului vieţii pe Terra. expunerea concomitentă a populaţiei la noi agenţi patogeni. Conştient de toate aceste posibilităţi. pentru un grad tot mai înalt de civilizaţie în societatea umană. Omul de ştiinţă trebuie să ţină cont de faptul că. creşterea riscului de răspândire ultrarapidă a unor boli infecţioase (holera. meningita meningococică. virusul Ebola (agentul febrei hemoragice).

care se diferenţiază devenind asemănătoare indiferent de sursa din care provin (piele. c) programe superioare. aceasta nu este niciodată într-un adevărat echilibru. celula este un sistem deschis. os. Celula poate fi definită şi ca unitate elementară a lumii vii. Orice manifestare vitală are loc pe fundamentul organizării celulare. Influenţele mediului tind permanent să dezechilibreze sistemul. ci într-un schimb continuu de materie şi energie cu mediul exterior. În timp ce sistemele nebiologice evoluează întotdeauna în sensul creşterii entropiei . O ilustrare a ierarhiei programelor o constituie modificările celulelor scoase dintr-un ţesut (sistem superior) şi cultivate în mod izolat. Din punct de vedere termodinamic. deci au un comportament antientropic. dezvoltare şi reproducere. Organismele vii evită creşterea entropiei prin preluarea din mediu a unei entropii negative. autoreglarea şi integralitate.1. care asigură autoconservare sistemului dat. aflată în relaţii de echilibru cu mediul înconjurător (Diculescu şi colab. Autoreglarea este caracteristica sistemelor biologice prin care acestea îşi controlează procesele interne în funcţie de relaţiile cu mediul. echilibrul dinamic. b) programe inferioare.rinichi etc). Echilibrul dinamic sau starea staţionară este caracteristică sistemelor biologice. Ca oricărui alt sistem biologic. adică programele subsistemelor componente. 1983).Capitolul 1 CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DOMENIUL DE STUDIU AL BIOLOGIEI CELULARE ŞI MOLECULARE 1. molecule etc) nu sunt considerate „vii”. precum şi cu organizare dinamică. sistemul celular i se pot descrie mai multe caracteristici : caracterul informaţional. deci şi celulei. care contracarează acţiunile mediului reglându-şi permanent procesele interne într-un sens favorabil persistenţei sale în timp şi spaţii. Viaţa începe de la celulă. programul. în care este integrat sistemul considerat (ţesuturi. individ pluricelular). În cultură se menţin programele “pentru sine”. acumulează. deoarece nivelurile inferioare (atomi. Caracterul informaţional constă în aceea că în orice moment celulele recepţionează.. care asigură persistenţa celulelor. tinzând mereu spre un regim constant de activitate numit stare staţionară sau echilibru dinamic. care asigură existenţa sistemului superior. celula este considerată primul sistem biologic. negentropia. Se mai poate spune că biologia celulară are ca obiect studiul legilor generale de desfăşurare a proceselor vitale la nivelul de organizare celulară. Definiţie şi caracteristici BIOLOGIA CELULARĂ este o ramură a ştiinţelor biologice care studiază structurile funcţionale şi fenomenele biologice generale comune tuturor celulelor. În ierarhia nivelurilor de organizare a materiei vii. prelucrează şi transmit informaţii de tot felul. sistemele biologice au capacitatea de a compensa creşterea entropiei şi de a o depăşi pe seama surselor de energie exterioare sistemului. în cazul celulei acestea sunt programele organitelor. 13 . ale complexelor moleculare. adică un sistem care schimbă atât energie cât şi substanţă cu mediul înconjurător. cu o ordine internă complexă. în schimb dispare programul superior ce reflectă specificul celulei în cadrul ţesutului şi al organismului. În orice sistem (deci şi cel celular) putem distinge trei categorii de programe: a) programe “pentru sine”. ficat. deci în sensul creşterii dezordinii lor şi al realizării echilibrului termodinamic. Programul este o trăsătură legată de capacităţile structurale şi funcţionale ale sistemului. organe. ce-i conferă capacitatea de creştere.

se dă o nouă comandă. ulterior a culturilor de celule. introducerea microscopul electronic (inventat în 1937. valoarea răspunsului trebuie comparată cu comanda. posedă mecanisme de autoreglare de tipul celor descrise în cibernetică. care a devenit una dintre cele mai noi şi de perspectivă ramuri ale biologiei. care permit studierea comportării celulelor prin microscopia cu contrast de fază. reproducerea. dar utilizat în biologie după 1954) a dus la descoperirea unei noi lumi a organizării celulare. astfel că funcţionarea sa se realizează cu o mare eficienţă. În acest fel s-au putut localiza precis anumite căi metasolice în celulă (de pildă ciclul Krebs. Integralitatea constă în faptul că un sistem nu se reduce la suma însuşirilor părţilor sale componente. Răspunsul dat de efector trebuie comunicat receptorului pe o cale inversă conexiunea inversă (feed-back). Dezvoltarea impetuoasă a biochimiei. urmată de studiul ultrastructurii şi a proprietăţilor metabolice ale acestora. pentru a avea loc compararea cu comanda primită de efector. fiziologie celulară şi genetică moleculară. Autonomia celulelor ce compun organismele pluricelulare nu este absolută şi se poate spune că sănătatea organismului depinde în mare măsură de sistemele de comunicaţie şi de mecanismele de coordonare dintre celule. 1903. la începutul secolului XX. Prin centrifugare diferenţială s-a realizat separarea componentelor citoplasmatice. 1909). biochimie celulară. cât şi sub raport conceptual. un nou răspuns. menţinerea stabilităţii stării diferenţiate. adaptarea. prezintă însuşiri structurale şi funcţionale noi. aduce descoperirea şi descifrarea oxidărilor celulare (Wieland. coloraţie vitală şi microvitală şi microcinematografie. spre deosebire de legătura de la receptor la efector care poartă numele de conexiune directă. Punctul de convergenţă între citologie şi biochimie îl constituie dezvoltarea tehnicilor biochimice de fracţionare a celulei prin centrifugare diferenţială. Ea concepe celula ca un adevărat microcosmos . Pentru ca răspunsul să fie corespunzător cu necesităţile sistemului. când s-a produs fuziunea dintre citologie. Printre progresele metodologice sunt de menţionat: introducerea tehnicii culturilor de ţesuturi “ în vitro “ (Harrison. ca orice sistem biologic. prin care se introduc micropipete fine în interiorul celulelor şi se studiază la microscopul optic proprietăţile fizico-chimice ale citoplasmei. Această linie de cercetare a fost iniţiată în 1934 de Bensley şi Hoerr şi apoi dezvoltată cu succes de Claude. Warburg. Nucleul sau citoplasma nu trăiesc izolate. Aceasta a marcat şi trecerea de la citologia clasică la citologia modernă.2. o nouă comparaţie. Dacă răspunsul nu corespunde necesităţilor sistemului.în care structurile şi funcţiile se îmbină armonios. atât sub raport metodologic. pe care nu le au părţile lui componente luate izolat. Hogeboom şi alţii în deceniul al V-lea. Scurt istoric Începând cu secolul XX. sistemul privit ca un întreg.Celula. Conexiunea inversă este obligatorie pentru orice sistem de autoreglare şi oferă posibilitatea sistemului să fie informat despre valoarea răspunsului. 1. În ultimii 20 de ani s-a accentuat tendinţa de interpretare a tuturor proceselor celulare la nivel molecular. Biologia celulară s-a conturat ca o disciplină nouă mai cu seamă în ultimii 50 de ani ca urmare a progreselor revoluţionare înregistrate în studiul celulei. a detaliilor fine de organizare submicroscopică. descifrarea ultrastructurii celulei. pe plan metodologic şi conceptual. celula nu poate supravieţui după distrugerea mitocondriilor etc. se înregistrează progrese însemnate în studiul celulei.1911). 1908) şi se fac primele încercări de a le localiza în particule citoplasmatice. microchirurgia (Kite. ceea ce justifică denumirea actuală de biologie celulară şi moleculară. precum şi legăturilor de comunicare dintre ele. 14 . Datorită integralităţii sunt posibile funcţiile biologice fundamentale: metabolismul. activitatea acestui microcosmos este determinată şi reglată genetic. Autoreglarea presupune existenţa a minimum două elemente: unul care comandă (centrul de comandă) şi unul efector.

Prin anii ’60 exista deja o disciplină formată. cu metodologie complexă de cercetare. Sub raport conceptual biologia celulară a rezultat din fuziunea disciplinelor de citologie. După cum se ştie. Ion Bruckner. Dar progresele spectaculare în studiul celulei au continuat cu repeziciune şi în scurta vreme s-a înregistrat o nouă schimbare radicală. Christian de Duve. Contribuţiile lui Gheorghe Marinescu în neurocitologie sunt sintetizate în cartea “Celulă nervoasă” (publicată la Paris în 15 . Învăţământul disciplinelor microscopice apare la şcoala de medicină din Bucureşti în anul 1859. pentru viitor. Cercetările de biologie moleculară au acumulat deja un bagaj de care au permis progrese uriaşe în diferite domenii. T. glucide. ilustrată de savanţi de renume mondial dintre care Albert Claude. majoritatea cercetărilor şi descoperirilor epocale din biologia moleculară au fost făcute în SUA. prin care se decelează anumite componente ale celulei (acizii nucleici. reprezentanţi de seamă ca: Mihail Petrini-Galaţi. când ia fiinţă o catedră independentă de histologie. citologie şi tehnică microscopică. deci a transmiterii informaţiei genetice şi a expresiei genei s-a născut biologia moleculară. pornind de la structurile nucleare s-a ajuns la interpretarea şi explicarea fenomenelor eredităţii. proteine. La ora actuală. I. Odată cu realizările excepţionale înregistrate în descifrarea structurii proteinelor şi acizilor nucleici prin folosirea în special a difracţiei cu raze X. 1. ecologie etc). Aceste metode se pot utiliza la microscopul optic sau la microscopul electronic. Încă din 1839 Nicolae Kretzulescu publică la Paris rezultatele cercetărilor sale asupra structurii microscopice a dinţilor şi a mediilor transparente ale globului ocular. al cărui scop este interpretarea fenomenelor biologice la nivel molecular. Polizu şi Mihail Obedenaru. după acela din Franţa. biochimie celulară. noi perspective fascinante de cercetare (medicină. Studiul celulei a progresat şi în măsura perfecţionării tehnicilor de citochimie şi histochimie. Contribuţii româneşti în studiul celulei În secolul al XIX-lea s-a impus şcoala de microscopie de la Facultatea de medicină din Bucureşti (Diculescu şi colab. fiziologie celulară. genetică moleculară. Progresele ultrarapide ale biologiei moleculare au dus la dezvoltarea biotehnologiei moderne care se anunţă a deveni marea forţă industrială a secolului al XX -lea şi în care se pune speranţa că va reuşi să rezolve problemele cele mai spinoase ale societăţii omeneşti (alimentaţia şi starea de sănătate). Niculescu. La această catedră. industrie alimentară. a elucidării mecanismului replicării ADN.oxidările celulare şi sinteza de ATP în mitocondtii) şi s-au descoperit şi caracterizat noi organite celulare (lizozomii şi peroxizomii de către Christian de Dure). s-au aprofundat aspectele funcţionale ca urmare a progreselor înregistrate în fiziologia celulară. reprezentat succesiv de Ludovic Fiala. care lucrează produse pentru laboratoarele de genetică şi biologie moleculară din întreaga lume. Gh. lipide) se localizează enzime în celulă sau în organite. Pe de altă parte. care predau histologia şi citologia până în anul 1897. se succed. Gheorghe Marinescu ( 18631939). laureaţi ai Premiului Nobel în 1974. George Palade. Pe plan internaţional se impun în mod cu totul deosebit. Japonia şi Germania. iar în Germania 36. tot în aceste ţări s-a dezvoltat şi biotehnologia modernă. lăsând să se întrevadă. Alexandru Obredja. Ştefan Besnea. în Japonia există 300 de firme. 1983). în SUA există 1000 de firme specializate în probleme de biotehnologie. Introducerea microscopiei electronice şi a fracţionării celulei prin centrifugare sunt cele două tehnici majore care au revoluţionat studiul celulei. în curs de circa 100 de ani.3. agricultură. ducând la apariţia unei noi ramuri a ştiinţelor biologice şi anume biologia celulară. 1938). Un punct de referinţă la constituit citofotometria acizilor nucleici (Caspersson. printre primele de acest fel din Europa. a biosintezei proteinelor.. De asemenea. Victor Babeş (1854-1926) şi Ion Cantacuzino (1863-1934). Keith Porter şi alţii.

publicat la Paris în 1886) a descoperit peste 40 de microorganisme. Scriban. disciplinele de profil fiind conduse de I. Steopoe).U.1909) care a rămas mai multe decenii o carte de bază a domeniului. Bucureşti ( microscopie electronică – dr. dr.. Institutul de ştiinţe biologice. concepţie confirmată ulterior prin antibiotice. lucrări publicate încă înainte de primul război mondial. de menţionat laboratoarele de microscopie electronică şi biologie celulară şi moleculară din cadrul unor institute de învăţământ superior (Universitatea din ClujNapoca – dr. În perioada dintre cele două războaie mondiale şcoala de citologie de la Facultatea de Ştiinţe naturale din Bucureşti este reprezentată strălucit de Dimitrie Voinov (şi continuată de Theodor Dornescu şi I. V. Diculescu la Bucureşti. Cotrutz la Iaşi. C. cu posibilităţi de aplicare a fenomenului în terapie. Institutul “ Dr. S. Victor Babeş a mai descoperit corpii Babeş-Negri în neuron în turbare. Cantacuzino “ (microscopie electronică – dr. Începând cu anul 1969 M. Babeş ” (biologie celulară – dr. care s-au impus prin descoperiri legate de aparatul Golgi şi lucrări de citologie animală (Ionescu-Varo şi colab. I. E. 1980. Tiţu şi colab. G. de microbiologie şi de medicină experimentală. Palade este 16 . iar cea de la Cluj de către I. de asemenea. 1983 ). V. Andreicuţ. precum şi asupra respiraţiei ovicitelor de mamifere. Institutul “L. Începând cu anul universitar 1978-1979 se introduce biologia celulară ca materie obligatorie în planul de învăţământ la facultăţile de medicină. Învăţământul superior şi cercetarea ştiinţifică din România au depus eforturi de reorganizare în concordanţă cu evoluţia biologiei celulare în ultimele decenii. 1982) şi un manual unic ( Diculescu şi colab. Petrovici. Din 1979 a luat fiinţă “Institutul de Biologie şi Patologie Celulară” din Bucureşti. Manolescu).. Diculescu şi colaboratorii de la catedra de histologie şi citologie a Facultăţii de medicină din Bucureşti publică prima monografie de biologie celulară din literatura română (Diculescu şi colab. Merită subliniat în acest context.) şi altele. N. 1981. Nicolau” (biologie moleculară – dr. Antohi). I. aflat în legătură permanentă cu secţia de biologie celulară a Facultăţii de medicină din Yale. lacrimile). 1980) sunt justificate nu numai de multiplele sale descoperiri. Se redactează cursuri litografiate pentru studenţii de la medicină (Benga. Dragomir). Sunt. Ion Cantacuzino. H. 1981). Chita la Craiova. Diculescu şi colab. Silvia Andreicuţ la Tg. biologie celulară – dr. Popa. Palade. dintre care se remarcă descoperirea tubilor transverşi din celulele musculare cardiace şi cele striate. Cornil al primului tratat de microbiologie din lume. C. Institutul Oncologic Bucureşti ( biologie moleculară – dr. Benga la Cluj-Napoca. conducând şcoala de histologie şi citologie de la Facultatea de medicină din Cluj a efectuat cercetări deosebit de valoroase privind rolul presiunii osmotice asupra diviziunii celulare. Mureş. 1971). O. descoperirile de o valoare inestimabilă a lui G. unele constituind clasa Babesia (Babesiozele sunt cele mai răspândite parazite ale animalelor). Aprecierile de “principal cartograf al celulei” sau “cel mai mare biolog al secolului XX” (Blobel. Încă din 1885 a prevăzut că între microorganisme se pot stabili relaţii antagoniste.. primul român laureat al Premiului Nobel. Gh. ci şi de orizonturile noi deschise în biologia celulară. Pasteur” (microscopie electronică cu baleiaj – dr. laboratorul de microscopie electronică ) şi de cercetare: Institutul “ Dr. Gancevici). Frăsinel la Timişoara şi Gh. Victor Babeş (coautor împreună cu francezul A. pe lângă contribuţiile sale de imunologie comparată. Institutul “Ştefan S. Şcoala de citofiziologie a lui Ioan Athanasiu şi Ion Drăgoi de la facultăţile de ştiinţe naturale şi medicină veterinară din Bucureşti aduc valoroase contribuţii de citofiziologie musculară. corpusculii Babeş-Erust în bacilul difteric. Ionescu – Varo iniţiază la Facultatea de biologie din Bucureşti primele cursuri şi lucrări practice de biologie celulară. publicând totodată şi primul manual de profil din ţară. S. Crăciun. Voiculeţ). L. N. a descoperit factorul stimulator al secreţiei celulare în diferite lichide biologice (de exemplu.A (profesor George Emil Palade). A. I. În aceeaşi perioadă Ion Drăgoi.

1. de dată mai recentă (sec XX-lea) ce aparţine academicianului E.unul din pionierii elaborării tehnicilor de microscopie electronică (a pus la punct metoda de fixare şi secţionare ultrafină. epoca de invenţie a primelor microscoape. asemănătoare unor faguri de albine. Teoria evoluţionistă. cellula – cameră mică). dispunând de microscoape mai perfecţionate. în miliarde de ani. Puţin câte puţin. medicală. vegetal şi animal. Teoria moleculară. R.4.4. Importanţa acestor noţiuni nu a fost înţeleasă decât mai târziu. care reprezintă o sinteză fundamentală a cunoştinţelor despre celulă până la acea dată şi care este încă una dintre concepţiile de bază ale biologiei actuale. pe care o trăim în prezent. purtătoarea însuşirilor biologice pe care le imprimă viului şi care include materia moleculară. A descoperit ribozomii (numiţi şi “granulele lui Palade”) şi a precizat rolul lor în sinteza proteinelor. care a stabilit că la baza structurii ţesuturilor. prin factori întâmplători. Teoria biostructurală. În aceeaşi perioadă Leuwenhoeck (1674). a studiat biogeneza membranelor. care consideră că la baza controlului şi transmiterii caracterelor ereditare stau cromozomii (şi în ultimul timp ADN). organelor şi a întregului organism. stă celula. Principalele teorii care au condus la modul actual de gândire despre natura materiei vii Secolul al XIX-lea a reprezentat un salt în cunoaşterea organizării materiei vii. până la maimuţă şi om. Schleiden (1838) şi apoi Schwann (1839). care consideră că viul este constituit din materia moleculară (ca şi neviul). a descoperit transportul pe calea veziculelor prin endoteliul capilar şi reciclarea membranelor celulare. ce i-a permis observarea pentru prima dată a multor structuri celulare) şi de centrifugare diferenţială ( a introdus zaharoza ca mediu de fracţionare). conduc pe Virchow (1855) să enunţe o nouă idee: omnis cellula e cellula (toate celulele provin dintr-o celulă preexistentă). exprimă această concepţie. Acumularea de date şi cunoştinţe a permis şi fundamentarea unor teorii care au condus la modul actual de gândire despre natura materiei vii.1. Macovschi şi care consideră viul materie biostructurată. 1. filozofică. a elucidat calea secţiei celulare. superior organizată (biostructura). pe care le-a denumit „celule” (de la lat. numeroşi cercetători descriu celulele în diferite organisme vii. 17 . cu implicaţii de maximă importanţă economică. se desprinde ideea că toate fiinţele sunt alcătuite din celule şi din substanţe ce provin din activitatea lor. şi aici fiind un deschizător de drumuri. printre care: Teoria celulară. La începutul secolului al XIX-lea. ipoteză care afirmă că toate speciile de animale s-au transformat unele în altele. Teoria celulară La sfârşitul secolului al XVIII-lea. de la primele vietăţi unicelulare. descoperă celulele libere şi identifică şi nucleul în eritrocite. Biologia celulară şi moleculară reprezintă nu numai unul din cele mai dinamice domenii în care avansează frontierele cunoaşterii umane. ecologică şi în ultimă analiză. Hooke (1665) observă că pluta este alcătuită din numeroase „cămăruţe”. Teoria cromozomială a eredităţii. Observarea şi studiul diviziunii celulare de către mulţi autori. mai afirmă că speciile de plante auevoluat de la forme unicelulare până la plantele cu flori şi că acest proces evolutiv s-a desfăşurat pe cale naturală. ci şi pilonul fundamental ce stă la baza revoluţiei ştiinţifice. formă cu totul specială a materiei.

Oul (celula-ou) dă naştere unui nou organism.Fiecare celulă posedă un nucleu (Brown. Un material biologic adecvat acestui scop este mazărea (Pisum sativum). el nu a putut fi descifrat decât spre sfârşitul secolului XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Cel mai important factor ce poate influenţa rezultatele furnizate prin metoda analizei genetice îl constituie puritatea genetică a genitorilor. Principiul acestei metode constă în încrucişarea unor indivizi ai aceleaşi specii care se deosebesc între ei prin una sau mai multe caractere (trăsături) individuale. bine conturate şi analiza descendenţilor obţinuţi. Teoria cromozomială a eredităţii Caracterul esenţial al unei celule vii constă în capacitatea de a transmite în mod ereditar trăsăturile sale de la o generaţie la alta. 1835). Nu numai celulele. 1876). Schneider (1873). în timpul căreia cromozomii se repartizează în mod egal între celulele-fiice. Celulele sunt organizate după un plan foarte general comun. După A Lwoff (1962). În cursul fecundării ovulului de către spermatozoid cei doi pronuclei fuzionează în oul fecundat (Hertwig. Caracterul alternativ (culoare verde) nu a fost exprimat de nici unul din indivizii primei generaţii. Toţi hibrizii din F1 prezentau boabe de culoare galbenă. dar şi organitele. Totuşi. se ataşează de suprafaţa de secţiune şi se lasă întinsă asemănător unui mucus” (Dujardin. ele funcţionează după aceleaşi legi şi sunt constituite din molecule. teoria celulară implică o unitate de plan de organizare. Indivizii folosiţi în încrucişări trebuie să manifeste o mare constanţă a caracterelor ereditare.. teoria celulară se evidenţiază ca fiind extrem de aplicabilă. Această substanţă reprezintă protoplasma (Purkinje. Sub denumirea de „legea purităţii gameţilor ” sunt unite de fapt două legi sau două principii: a uniformităţii hibrizilor din prima generaţie şi cea a segregării. care se contractă într-o masă globuloasă. insolubilă în apă. Schneider (1878) adaugă termenul de cariochineză. cunoscute sub numele de legile lui Mendel. Prima lege mendeliană este legea purităţii gameţilor. sunt constituite dintr-un număr foarte limitat de materiale.2. În urma acestei încrucişări s-a obţinut prima generaţie hibridă F1. diafană. dar de asemenea o unitate de funcţionare şi o unitate de compoziţie. viaţa se caracterizează printr-o succesiune neîntreruptă de celule. care cu toată marea lor diversitate. a reproducerii şi a fenomenelor de transmitere ereditară. Von Mohl. cum sunt cromozomii. 1875). plantă folosită în experimentele efectuate de Mendel. Meritul îi revine naturalistului ceh Gregor Mendel care elaborează (1866) două importante legi ale geneticii.4. 18 . Descoperirile recente pot provoca unele dificultăţi. a maladiilor sale. Celula conţine o substanţă „gelatinoasă. Studiul creşterii şi dezvoltării organismului. referitoare la generalizarea teoriei celulare. De la o generaţie la alta. 1. sunt în raport cu structura şi funcţia celulelor sale. 1840). Această lege se bazează pe rezultatele unui experiment de monohibridare (indivizii încrucişaţi se deosebesc printr-o singură pereche de caractere ereditare) Mendel a încrucişat un soi de mazăre cu boabe de culoare galbenă (G) cu un alt soi ale cărui boabe erau verzi (v). sau moleculele ca cele de ADN (acid dezoxiribonucleic) preced structuri preexistente analoge. cât şi transmiterea lor de-a lungul generaţiilor. moştenind caracterul ereditar al unui singur genitor. 1831). care derivă tot dintr-un nucleu preexistent (Strasburger. Este cazul virusurilor care au o organizare foarte particulară. Deşi fenomenul a fost remarcat cu foarte mult timp în urmă. Mendel utilizează metoda analizei genetice (hibridologică). În scopul de a descifra mecanismele ce determină exprimarea anumitor caractere. Fleming (1880)o observă în celulele animale şi o numeşte mitoza. apoi Strasburger (1876) descoperă diviziunea indirectă în celulele vegetale. ele au o continuitate genetică.

19 . El a remarcat faptul că plantele cu boabe verzi au descendenţi identici. în generaţia F2. fiecare conţinând un factor dominant şi altul recesiv. Din plantele cu boabe galbene doar o treime exprimă constant caracterul ereditar. în a doua generaţie. 2). în timp ce alţii manifestau caracterul recesiv. atât fenotipică. Astfel de cupluri au primit ulterior numele de perechi alele. nemanifestat i s-a atribuit termenul de recesiv. restul de două treimi manifestând o segregare similară generaţiei F2 (3 dominant : 1 recesiv) ♂ G GG gG g Gg gg Gameţi F1 ♀ G G Fig. la hibrizii din F1. stabilit fiind de 1:2:1 (fig. Diferenţiere caracterelor parentale la indivizii din a doua generaţie a fost numită segregare. 1). În urma autopolenizării (sau încrucişării) hibrizilor din F1 s-a obţinut a doua generaţie de descendenţi . în timp ce caracterul alternativ. Analizând diagrama lui Punnett. Se poate observa că în generaţie F2 raportul fenotipului dominant şi cel recesiv este de 3/1. factorii se găsesc în pereche. sunt cunoscuţi azi sun numele de gene (termen introdus în 1909 de către Wolhelm Johanerson). Segregarea genotipică constă în redistribuirea factorilor în cupluri diferite.Mendel introduce termenul de dominanţă pentru a definii fenomenul de exprimare. raportul de segregare este de 3:1 (dominant/recesiv). gameţii se combină în moduri diferite ceea ce explică fenomenul de segregare manifestat în F2. În urma fecundării. Din punct de vedere fenotipic (al aspectului exterior al individului). Mendel a obţinut raportul de 3:1 între caracterul dominant şi cel recesiv (fig. Unii dintre aceştia prezentau caracterul dominant. numai a unuia dintre caracterele parentale alternative. g = gena recesivă. F2. În cazul experimentului de monohibridare se constată existenţa unei duble segregări. Factorii sunt transmişi descendenţilor prin intermediul gameţilor parentali (matern şi patern) ce conţin câte unul din factorii ce alcătuiesc cuplul(sunt puri din punct de vedere genetic). se constată formarea. Aceşti factori. intuiţi de Mendel. Caracterul ce se manifestă la descendenţii din prima generaţie a fost numit dominant. cât şi genotipică. a două cupluri identice cu cele ale genitorilor şi altor două similare hibrizilor din F1. – Schema care reprezintă prima lege a lui Mendel ( legea purităţii gameţilor ).1. Mendel şi-a extins cercetările şi asupra generaţiilor următoare. G = gena dominantă. În urma unui studiu statistic al segregării. Mendel explică rezultatele obţinute lansând ipoteza factorială care are drept suport presupunerea existenţei unor factori interni materiali ce stau la baza exprimării caracterelor ereditare. În toate organismele.

G = caracterul dominant (culoarea galbenă).Fig. Ea este fundamentată pe un experiment de dihibridare (genitorii se deosebesc între ei prin două perechi de caractere constante). În urma încrucişării celor doi genitori s-a obţinut prima generaţie de descendenţi F1. două tipuri de organisme: homozigote (la care factorii ce alcătuiesc cuplul sunt identici) şi heterozigoze sau hibride (la care factorii ereditari pereche sunt diferiţi). astfel. = genitorul parental femel. Diagrama factorilor ereditari aleloformi în experimentul de monohibridare. Se disting. F3 = generaţiile filiale (hibrizii). Studiul posibilităţilor de combinare a factorilor ereditari în cupluri stă la baza unei noi clasificări a organismelor. Mendel a încrucişat un soi de mazăre cu boabe galbene şi netede (GN) cu un alt soi cu boabe verzi şi zbârcite (vr) Experienţele preliminare au demonstrat că atât culoarea galbenă. Legea segregării (disjuncţiei) independente a perechilor de factori ereditari respectiv a perechilor de caractere este a doua lege elaborată de Mendel. F2 . 20 . în care manifestate erau doar caracterele dominante. F1. cât şi aspectul neted al boabelor sunt dominante asupra caracterelor alternative. P = generaţie parentală. g = caracterul recesiv (culoarea verde). = genitorul parental masculin. 2.

Š 1 plantă nu prezenta nici unul din caracterele dominate (boabe verzi şi zbârcite). Cel de-al doilea părinte este homozigot pentru alelele recesive gg şi rr.Cei 16 descendenţi din a doua generaţie F2 rezultaţi prin autopolenizarea (sau încrucişarea) hibrizilor din F1. reprezentând cea de-a doua lege a lui Mendel. Din modul de segregare a fiecărui caracter în parte. Schema dihibridării şi a segregării factorilor în F1. Aceste 16 combinaţii se găsesc în 4 clase de genitori. sunt numiţi recombinanţi. Generaţia F1 este uniformă pentru caracterele dominante. Cei şase (3+3) indivizi ce exprimă genotipuri noi. se pot încadra în patru clase genotipice. Š 3 plante exprimau al doilea caracter dominant (boabe verzi şi netede). raportul de segregare fiind de 9:3:3:1 astfel: Š 9 plante prezentau ambele caractere dominante (boabe galbene şi netede). 3. se constată că fiecare pereche de caractere. cât şi exprimarea fenotipurilor noi se explică admiţând prezenţa în genomul hibrizilor din F1 a tuturor genelor parentale (fig. Un părinte este homozigot pentru două gene dominante: GG care determină culoarea şi RR care determină forma. Š 3 plante manifestau primul caracter dominant (boabe galbene şi zbârcite). segregă independent într-un raport de 3:1. Fecundarea produce un număr egal de 4 x 4 = 16 combinaţii prezentate în pătratele figurii (generaţia F2 ). 21 . diferite de cele ale genotipurilor. Atât raportul se segregare fenotipică.3) Fig.

natura materiei vii şi natura materiei moarte sunt calitativ identice (Haas. Astfel asistăm la un adevărat triumf al „molecularismului” în biologie. în 1920. deci întru-totul realităţii. Deci. în totalitatea ei. independent între ei. Orten. Corelând datele genetice cu cele furnizate de citologie. Deci numărul factorilor ce segregă. demonstrând valabilitatea lui. teorie publicată în diverse articole şi cărţi. a universalităţii legilor mendeliene a condus la concluzia că libera combinare a factorilor ereditari are loc numai când factorii ce determină exprimarea perechilor de caractere sunt localizaţi în perechi de cromozomi omologi diferiţi. studiile citologice subliniau implicarea cromozomilor în procesul transmiterii ereditare a caracterelor.Sutton (1903)şi T. poate fi cel mult egal cu numărul de perechi de cromozomi omologi prezenţi într-un organism dat. Corelaţia rezultatelor cercetării fenomenului ereditar s-a finalizat prin elaborarea. făcute la nivel molecular ca şi cele ce privesc codul genetic. are natură moleculară. român Eugen Macovschi elaborează o nouă teorie despre natura şi structura viului. Neuhaus. 22 . Watson. Orice tip de celulă diploidă conţine cromozomi de provenienţă maternă şi paternă ce formează cupluri de cromozomi omologi. mecanismul de biosinteză a proteinelor. 1964). cunoaşterea sistemelor vii (Karlson. din perspectiva citologică. 1. a Teoriei cromozomiale a eredităţii. vin în sprijinul actualului mod de gândire despre natura materiei vii. hărţi genetice) teorie susţinută azi de informaţiile furnizate de biologia moleculară. materia vie. teorie preluată şi dusă la apogeu de Thomas Morgan (Drosophila melanogaster. segregarea perechilor alele. 1. cât şi deplasarea lor spre polii celulei sunt fenomene ce se desfăşoară la întâmplare. analiza genetică. sinteza genelor şi altele. tendinţă de „chimizare” a diferitelor ramuri ale biologiei şi apariţia disciplinelor biologice noi. Punerea în discuţie. Tamaş . într-un heterozigot. De aici abordarea tot mai frecventă a fenomenelor biologice în termeni moleculari. 1968. genetica moleculară. Teoria moleculară a materiei vii Conform modului actual de gândire despre natura viului. În timpul meiozei atât ataşarea cromozomilor de fibrele fusului de diviziune.S. 1967.Anterior experimentelor mendeliene. între anii 1958-1976. viul este constituit din materie moleculară. (Bauley. oglindit în cercetare şi în programul de învăţământ. 1974).4. Teoria biostructurală a materiei vii Plecând de la unele deficienţe de ordin teoretic.4. Se mai consideră ca numeroasele descoperiri de mare importanţă pentru biologie. 1960. 1970. Watson 1974).1975). Boveri (1904) ajung la concluzia că factorii ereditari (genele) sunt localizaţi în cromozomi. moartea este consecinţa încetării metabolismului.4. Datorită acestei situaţii cercetarea viului se orientează tot mai mult spre aspecte legate de structura chimică a substanţelor din organisme şi de interrelaţiile chimice şi fizice dintre moleculele acestor substanţe.3. S-a ajuns la convingerea că acest mod de gândire reflectă natura vie aşa cum este ea. la nivel molecular va permite cunoaşterea vieţii. W. 1975. iar descifrarea fenomenelor biologice. Manta. însuşirile biologice sunt condiţionate de metabolism (Oparin. autoreglarea şi coordonarea reacţiilor enzimatice. experimental şi filosofic ale teoriei moleculare acad. numite moleculare. patologia moleculară şi chiar biochimia moleculară. cum sunt biologia moleculară. Acest lucru explică de ce gameţii rezultaţi în urma meiozei pot conţine orice combinaţie a factorilor ereditari parentali. conform modului actual de gândire. explicându-se prin segregarea cromozomilor ce conţin genele în procesul de formare a celulelor sexuale (gametogeneza).

iar. în continuă dezvoltare. Se ştie doar că însuşirile sunt ale materiei şi depind de natura. Componentele materiei biostructurale se leagă prin anumite forţe corelative. . dar nu se explică de ce cele două forme ale materiei. componentele materiei biostructurale nu se mai comportă ca molecule. purtător al bioplasmei şi programului genetic. ca simple molecule. iar datorită surplusului de energie ele exercită în cadrul materiei biostructurate anumite funcţii elementare (biologice. prin alcătuirea sa specifică.În materia vie toate reacţiile chimice sunt coordonate şi constituie metabolismul. . dar nici nu exclud. Părerea că odată cu moartea manifestarea însuşirilor biologice ale materiei vii încetează datorită încetării metabolismului este greu de înţeles. Prin acumulări. principalele idei deficiente ale teoriei moleculare sunt următoarele: . Conform teoriei biostructurale. care printr-un schimb de energie. materia vie (viul) constă din materie biostructurală şi din materie moleculară coexistentă. materia biostructurală reprezintă o structură biologică dinamică. dar nu explică în ce constă şi cum se realizează (Macovschi. Prin alcătuirea. organ.Moartea este consecinţa încetării metabolismului adică a încetării coordonării reacţiilor chimice.Fenomenele şi legile biologice derivă. Exercitarea funcţiilor duce la manifestarea anumitor microfenomene. ale combinaţiilor chimice adecvate. ce depăşeşte posibilităţile de înţelegere şi de investigaţie de pe poziţiile moleculare. Materia biostructurală este o formă cu totul specială a materiei. care reflectă stadiul superior de dezvoltare şi organizare a materiei. Modificările componentelor se deosebesc profund de transformările chimice obişnuite.Materia vie şi materia moartă sunt calitativ identice. componentele pot suferi modificări care nu implică obligatoriu. are însuşiri de semiconductor şi de corp solid şi se comportă ca un sistem informaţional. manifestarea vieţii. 23 . cuantificabil. prezintă particularităţi dependente de specie. cvadridimensional. . specifică viului. vie şi moartă. cedări. realizabil numai în condiţiile viului. este purtătoarea însuşirilor biologice pe care le imprimă viului din care face parte. indiferent dacă sunt sau nu coordonate. individ. biovalenţele. viaţa. cibernetic. . 1969). manifestările însuşirilor biologice ale materiei vii se reduc la chimismul obişnuit este greu de înţeles. genetice.Materia biostructurală este alcătuită din componente. totalitatea cărora constituie biostructurismul materiei vii.) pe care nu le pot exercita atunci când se află în afara acestei materii. obişnuite. vârstă etc. care acţionează numai în viul. Datorită stării speciale. Datorită acestor forţe şi stării speciale a componentelor. de calitatea ei şi nu sunt ale reacţiilor chimice care se desfăşoară în materie. se reduc şi se deduc din fenomene şi legi chimice şi fizice. integrându-se în biostructură. Acestea provin din molecule normale. Afirmaţia că fenomenele biologice. prin structură. cibernetice. manifestarea structurii chimice a componentelor respective. bioritmice. se ajunge la manifestările vieţii. au totuşi însuşiri atât de diferite. de la chimismul obişnuit coordonat.. din a căror însumare derivă fenomenele biologice. Se ştie doar că încetarea manifestării unor însuşiri este condiţionată de transformarea materiei purtătoare a însuşirilor respective şi nicidecum de încetarea desfăşurării sau coordonării unor reacţii chimice. şi consumuri de energie. ţesut. informaţionale etc. materia biostructurală se prezintă ca un întreg continuu în care o modificare provocată în starea unei componente se transmite şi se repercutează asupra stării celorlalte.Conform concepţiei lui Macovschi. fiind forma chimică de mişcare a materiei. ea se deosebeşte de materia moleculară obişnuită. dar nu se precizează cum se ajunge la încetarea metabolismului. dar nu se arată cum anume se realizează această coordonare a reacţiilor chimice şi nu se indică modul cum. nu pot fi înţelese şi cercetate de pe poziţiile chimice şi reprezintă modificări sau reacţii biostructurale. se ştie doar că formele materiei identice calitativ trebuie să aibă şi însuşiri de aceeaşi natură. se încarcă cu energie şi trec într-o stare specială. natura şi funcţiile sale speciale.

despre care se afirmă că ar fi provenit dintr-o specie de maimuţă. de la forme simple la forme mai complexe şi astfel ar fi luat naştere toate vieţuitoarele existente astăzi. 1. Teoria biostructurală reprezintă un mod de gândire despre natura materiei vii care prezintă o serie de aspecte ipotetice. ipoteza evoluţiei rămâca o simplă ipoteză. Din nefericire. contribuie atât la coordonarea biochimismului din materia moleculară coexistentă. în mai multe miliarde de ani. nu a fost demonstrată niciodată şi au existat numeroase dicuţii chiar în timpul lui Darwin. atunci suntem liberi să ne purtăm ca animalele ).Şi în şcolile din România. Biochimismul care se desfăşoară în materia moleculară coexistentă furnizează energia necesară atât schimbării moleculelor în componente. Conform acestei teorii. dar participă la manifestarea acesteia în carul coexistenţei cu materia biostructurală. la toate nivele continuă să se predea teoria evoluţionistă. Acestă teorie. dar şi la apariţia unor fragmente polinucleare mai mari sau mai mici. Materia moleculară coexistă. cât rămâne în domeniul ştiinţie. evoluţionismul a devenit o certitudine. ceea ce duce nu numai la eliberarea unora din componentele ei sub formă de molecule. raţionamentele evoluţioniste conţin erori de logică şi ştiinţa actuală respinge ipoteza evoluţiei. de la primele vietăţi unicelulare până la maimuţă şi om. originea vieţii şi a omului Pentru omul de cultură. cu aspect de membrane. Teoria evoluţionistă. mai mult. formează materia nevie şi ca atare nu este purtătoarea însuşirilor biologice. cea a lui Darwin.5.Teoria susţine că Dumnezeu a creat doar două vietăţi unicelulare pe care le-a ajutat apoi să evolueze până la maimuţă şi om. ipoteza devine o erezie. prin fenomenele care se desfăşoară la nivelul ei. inclusiv omu. biostructurată şi moleculară coexistă şi formează acea unitate morfo-funcţională care constituie însăşi materia vie. Aceste fragmente. dar că este rezultatul lucrarii directe a lui Dumnezeu. nu există nici o dovadă a evoluţiei speciilor. subiectul evoluţionismului este încă încărcat de reacţii emoţionale. deşi au trecut 18 ani de la căderea comunismului. fiind interesate mai ales de aspectul moral al problemei (dacă omul se trage din maimuţă. cât şi menţinerea integrităţii şi stării funcţionale normale a materiei biostructurale. Dar. până în prezent. mai întâi. speciile ar evolua în mod naural unele din altele. modifica sau chiar abandona unele dintre aceste aspecte. Astfel. Charles Darwin lansa o teorie care încerca să explice originea speciilor de plante şi animale altfel decât prin creaţie. biostructura se destramă. dar unele partide politice. cele două forme ale materiei. însă. dar care deschide noi căi de cercetare ce vor confirma. Astfel s-a ajuns ca în toate ţările guvernate de asemenea partide să se înveţe că omul se trage din maimuţă. materia biostructurală. care includ enzime şi alţi compuşi chimici. ceea ce face ca o mulţime de oameni să nu dorească să-l discute. Aici sunt de facut două precizări. 24 . În anul 1859 cercetătorul britanic. nu preexistă ca atare în biostructură ci se formează ca artefacte pe măsura destrămării acesteia. mai afirmă că speciile de plante au evoluat de la forma unicelulară până la plantele cu flori şi că acest proces evolutiv s-a desfăşurat pe cale naturală. că ea a parcurs etapele prezenate de evoluţionismul ateist. Nimeni nu îşi pune problema originii omului decât din această unică perspectivă. La rândul ei.Odată cu moartea. în miliarde de ani. cât şi la asigurarea compoziţiei chimice normale a acesteia. în momentul în care este inclusă în învăţătura de credinţă.4. prin factori întâmplători. Š Evoluţionismul teist este ipoteza care afirmă că evoluţia speciilor este un fapt real. au preluat ideea şi au reuşit să o impună ca teorie oficială. Iată care sunt în prezent concepţiile cu privire la originea vieţii şi a omului: Š Evoluţionismul ateist este ipoteza care afirmă că speciile de animale s-au transformat unele în altele.

prin mutaţii genetice pot să apară populaţii. rase şi soiuri. Ea prinde rădăcini în chiar miezul biologiei. savanţi reputaţi au început să ridice serioase îndoieli asupra evoluţiei. pe teoria probabilităţilor şi pe teoria informaţiei) ce demonstrează că este imposibil ca speciile să apară spontan (din întâmplare) şi să evolueze. transformându-se una în alta.1973) cu acest nimicitor rechizitoriu al evoluţiei darwiniste: „ Prin uzul şi abuzul unor postulate ascunse. biochimiei şi a altor ştiinţe. Realitatea arată că în cadrul speciilor pot apărea rase sau soiuri. Referitor la fenomenul „evoluţiei” se acceptă un proces evolutiv numit microvoluţie. În 1997 o altă carte ce dădea de gândit a constituit o puternică lovitură împotriva darwinismului: Not By Chance !( Nu întâmplător !) de Dr. În anul 1996 apare cartea renumitului profesor de biochimie de la Berkeley University din California. pornind de la populaţii. deşi nu prea ştiu unde să-l găsească. au fost create de Dumnezeu. Š Creaţionismul ştiinţific este teoria ştiinţifică(bazată pe genetică. al unor îndrăzneţe şi adesea neîntemeiate extrapolări. ce oferă o critică sistematică a modelului evoluţionist actual din perspectiva mai multor discipline ştiinţifice. Piere P. nu poate explica noile date din domeniul geologiei.Lee Spetner. de o alegere iniţială. făcând să rătăcească numeroşi biochimişti şi biologi. îşi încheie cartea sa Ľ Évolution du vivant (Evoluţia organismelor vii. paleontologiei. tot mai mulţi savanţi necreaţionişti au făcut cunoscut că teoria neodarwinistă (modelul evoluţionist actual). astfel că până în prezent a apărut o mare cantitate de literatură ştiinţifică extrem de critică la adresa teoriei evoluţioniste. ceea ce este departe de realitate. fost preşedinte al Academiei Franceze de Ştiinţe. Astfel. darwiniste. Spetner şi-a petrecut 30 de ani cercetând posibilitatea evoluţiei la nivel genetic. prin care. fizicii. se pot încrucişa între ei dând naştere la urmaşi fertili). rase şi soiuri noi de plante şi animale în cadrul aceleiaşi specii (indivizii deci. 25 . s-a creat o pseudo – ştiinţă. Unul dintre cei mai mari biologi. fenomen ipotetic care încearcă să explice originea speciilor de plante şi animale conform teoriei lui Darwin. În ultimii ani. Biofizician evreu.” Începând cu anii optzeci. Ar fi desigur prea mult să socotim că toţi aceştia se vor întoarce către „modelul creaţionist”. care afirmă că speciile de plante şi animale. specializat în codul genetic. ci oferă şi noi căi ştiinţifice de investigare a felului cum are loc variaţia în limitele genetice ale fiecărui fel de organism.Š Creaţionismul fixist. astronomiei. Unii caută un nou model. în care se arată că uimitoarele descoperiri ale biochimiei nu se împacă deloc cu nici un fel de darwinism. fără a depăşi graniţile speciei. nici evoluţia nu pot fi dovedite în chip definitiv: de fapt. Denton arată că descoperirile specialiştilor în biologie moleculară aruncă din ce în ce mai multe îndoieli asupra pretenţiilor darwiniste. ce cred în mod sincer că acurateţea conceptelor fundamentale a fost demonstrată. Grassé. Darwin's Black Box (Cutia neagră a lui Darwin). El arată nu numai de ce mutaţiile întâmplătoare nu vor produce niciodată schimbările pretinse de evoluţionişti. amândouă ţin de credinţă şi filozofie.Din punctul de vedere al propriei discipline. nici creaţia. Prin extensia acestui fenomen evolutiv – microevoluţie – desfăşurat la nivelul speciilor (care se pot încrucişa între ele) s-a ajuns la macroevoluţie. teorie aflată în contradicţie cu creaţionismul. întrucât. Michael Behe. în anul 1985 a apărut cartea lui Michael Denton. Din această imposibilitate rezultă că speciile au fost create de un Creator. ci rămân exact cum au fost create. cercetător australian în domeniul biologiei moleculare. geneticii. inclusiv omul. este doctrina conform căreia speciile nu suferă nici o schimbare. Evolution: A Theory in Crisis (Evoluţia: criza unei teorii).

În 1950 erau descrise doar două membrane: cea plasmatică şi cea nucleară. cât şi structuri cu viaţă limitată. medicinii. dublul strat lipidic. Proteinele membranare. Orice pătrundere din mediul exterior în interiorul organismului implică un schimb transmembranar. substanţele exogene trebuie să traverseze una sau mai multe membrane biologice înainte de a ajunge la centrii activi. cât şi stabilirea unui anumit raport între principalele molecule componente conduc la clasificarea membranelor celulare în trei tipuri: Membrana citoplasmatică (membrana plasmatică. creând astfel spaţii adecvate reacţiilor enzimatice celulare. ele fiind implicate în multiple procese: Š transportul molecular şi ionic transmembranar. tip vezicule de condensare şi lipozomi). Membranele interne ale celulelor eucariote – endomembranele . mitocondrii. Š realizarea conexiunilor intercelulare şi a ancorării celulelor în matricea extracelulară. În cursul anilor 60. cu ocazia unui simpozion desfăşurat în Germania. asociate dublului strat lipidic. cu proprietăţi caracteristice de permeabilitate selectivă. asigură funcţionalitatea membranelor. Š imunitatea celulară. defineşte modul de organizare al lipidelor şi se comportă ca o barieră impenetrabilă pentru majoritatea moleculelor hidrofile (aqua-solubile). în această categorie încadrându-se: teaca de mielină. la Karlsruhe. care se ocupă cu studiul membranelor celulare. Definiţia şi clasificarea membranelor celulare Membranele celulare reprezintă structuri complexe ce delimitează şi compartimentează conţinutul celular. legarea şi transmiterea moleculelor-semnal. biofizicii. Elementul structural fundamental al membranelor celulare. delimitează organitele celulare (nucleu.(grosimea 6 nm) compartimentează spaţiul intracelular. Š controlul fluxului de informaţie dintre celulă şi mediul înconjurător prin recunoaşterea. Grefarea seturilor distincte de proteine în dublul strat lipidic.a fost oficializată în anul 1977. Š desfăşurarea reacţiilor enzimatice asociate structurilor membranare. reticul endoplasmatic. Traversarea membranelor este condiţionată de: natura chimică şi organizarea moleculelor constitutive ale membranei. Membranele speciale prezintă particularităţi structurale. lizozomi. structura fizico-chimică a moleculelor mediului de o parte şi de cealaltă a membranei. proprietăţile fizico-chimice ale substanţei. separând-o de mediul înconjurător. a reuşit să se contureze prin colaborarea interdisciplinară a unui număr foarte mare de specialişti în domeniul biologiei. Această nouă ramură a biologiei. 2. plasmalema) este o structură bidimensională continuă (grosimea 6-10 nm). au putut fi evidenţiate şi studiate în detaliu un număr tot mai mare de structuri membranare (tip organite permanente celulare: reticul endoplasmatic. ce conferă individualitate celulei. aparat Golgi. peroxizomi). Prin urmare. mitocondrii. complex Golgi. o structură multimembranară derivată din membrana 26 . datorită posibilităţilor de investigaţie oferite de microscopia electronică. Arhitectura tuturor membranelor celulare (membrana plasmatică şi membranele organitelor) prezintă drept caracteristică comună asamblarea prin legături necovalente a biomoleculelor componente (lipide şi proteine) într-o structură dinamică şi fluidă.Capitolul 2 MEMBRANELE CELULARE O ramură aparte a biologiei moleculare – biomembranologia . biochimiei.1.

2endoplasma (hialoplasma). La componentele de bază ale membranelor . 8centrosferă. discurile suprapuse localizate în regiunea externă a celulelor fotoreceptoare din retină. în definirea modului de asamblare a proteinelor în dublul strat lipidic. Fig. Elementele care l-au impus constau pe de o parte. 2. în confirmarea dublului strat lipidic ca element fundamental al structurii membranelor şi pe de altă parte. relativ libere prezintă mobilitate în planul membranei executând mişcări de difuziune şi rotaţie în jurul propriilor axe. 5). apa şi o serie de ioni. 6-granule lipidice. d-pori în membrana nucleului. Pe partea citoplasmatică membrana este susţinută (în numeroase cazuri) de o reţea de proteine fibrilare ce constituie un citoschelet. Organizarea membranelor celulare În prezent se bucură de acceptare unanimă modelul în „mozaic fluid” lipido-proteic elaborat în 1971-1972 de către Singer şi Nicolson care satisface condiţiile de stabilitate termodinamică ale sistemelor membranare. a-reţea endoplasmatică (membrane cu dublu contur). c-membrana nucleului. 12-mitocondrii 2. 10-nucleol. fibroblaşti. 4-filamente intracelulare (descoperite în celule epiteliale. Autorii concep membrana celulară ca pe un fluid structurat alcătuit dintr-un bistrat lipidic aflat într-o stare de cristal lichid şi care este penetrat local sau parţial de proteine globulare cu caracter insular (fig.lipidele şi proteinele . 3ergastoplasmă. 27 . 5-vacuolă. în celule nervoase). Structura inframicroscopică a celulei 1-membrana celulară. 7-centrul celular. 4.se adaugă constant carbohidraţii. b-granulaţii fine (microzomi). 11-aparatul Golgi. Lipidele şi proteinele membranare. 9-nucleu.plasmatică a celulelor Schwann ce înconjoară şi izolează axonul celulelor nervoase.

dar nu şi continuitate de substanţă. le înzestrează cu capacitatea de a se îndrepta spre anumite ţinte. În celula vie. Aceste aspecte de continuitate asigură de fapt continuitatea de funcţionare a celulei şi implicit. 5. toxine etc. Deşi compoziţia lipidică a diferitelor membrane variază mult. Structura unei membrane biologice (Stryr. mediatori chimici.). 1991) a şi b = proteine periferice de membrană. care sintetizează aceste proteine de membrană. d = proteină de membrană (tip Ig): traversează bistratul lipidic Modelul „mozaicului fluid” oferă cadrul conceptual adecvat pentru explicarea atât a funcţiilor de transport. fosfolipidele. c = proteină de membrană (tip lecitinic): traversează bistratul lipidic. deşi funcţia respectivei proteine rămâne în permanenţă nemodificată. Ribozomii şi reticulul endoplasmatic. Într-un µm2 de dublu strat lipidic se găsesc 5 x 106 molecule lipidice. fiind înlocuite mai rapid (rapid turnover) sau mai puţin rapid (slow turnover). desfăşurarea normală a metabolismului celular. cât şi a plasticităţii conformaţionale a celulelor. către anumite sedii celulare (transport vectorial). sinteza de membrane se face prin extensia membranelor preexistente (pattern-uri de membrană) în cursul procesului de multiplicare celulară (mitoza sau meioza).2. Lipidele sunt molecule insolubile în apă. deoarece din stratul proteic sunt înlocuite în permanenţă un număr de molecule de aminoacizi vechi cu molecule noi corespunzătoare. orientat spre faţa internă citoplasmatică a membranei. medicamente. 2. în fiecare moment. Din acest aspect reiese că orice tip de membrană biologică are o continuitate de organizare. Caracterizarea componentelor lipidice ale membranelor celulare Lipidele membranare formează un dublu strat cu grosimea de 4-5 nm: un strat extern. Membranele biologice au structuri fluide dinamice în continuă modificare. colesterolul şi glicolipidele reprezintă clasele de lipide cel mai frecvent întâlnite în structura membranelor biologice (tabelul 1). 28 . orientat spre faţa externă a membranei şi un strat intern. dar înalt solubile în solvenţi organici (cloroform).1. Această moştenire a pattern-urilor de membrană de către celulele fiice de la celula mamă reprezintă un aspect al continuităţii în timp şi spaţiu a sistemului de membrane. când celula mamă transmite celor două celule fiice o dată cu zestrea celulară şi o anumită zestre de membrană. a proceselor imunologice şi a efectelor produse asupra membranelor de diferiţi agenţi chimici (hormoni. S-a dovedit că toate moleculele proteice din structurile de membrane vegetale sau animale au viaţă relativ scurtă. proteinele şi lipidele din structura membranelor sunt înlocuite cu altele noi.Fig.

Straturile bilipidice sunt înalt impermeabile pentru ioni şi pentru cele mai multe molecule polare (cu excepţia apei. formată din 12-24 atomi de carbon. Datorită acestui caracter amfipatic. capul hidrofilic este orientat spre exterior. bistratificat. o moleculă necesită o cantitate foarte mare de energie. fig. Fluiditatea este asigurată de prezenţa acizilor graşi şi a colesterolului. lipidele. 6. rolul major avându-l forţa de interacţiune hidrofobă (interacţiune necovalentă). ele reprezentând bariere de permeabilitate pentru moleculele hidrosolubile. în mediu lichid. 6b). ei diferă cantitativ şi calitativ în raport cu specia. iar coada hidrofobă este orientată spre interior. vârsta. Cele trei forme pe care le pot lua moleculele de lipide în mediu lichid datorită proprietăţilor lor amfipatice În acest strat dublu. deşi straturile sunt aproape fluide. 29 . proporţia fosfolipide/colesterol în membrana plasmatică este de 1/1. colesterolul aflându-se la extremitatea hidrofilă. Procent din greutatea moleculară totală a lipidelor membranare Membrana plasmatică a celulei hepatice (%) 17 54 7 22 Membrana plasmatică a eritrocitului (%) 23 60 3 13 Teaca de mielină (%) 22 42 28 8 Membrana externă şi internă a mitocondriei (%) 3 76 urme 21 Membrana reticulului endoplasmatic (%) 6 67 urme 27 Lipide Colesterol Fosfolipide Glicolipide Alte lipide Bistraturile lipidice membranare sunt formate din fosfo. strat dublu linear (fig. La eucariote. 6c). care are o varietate de structură relativ mică şi poartă sarcini electrice şi o coadă hidrofobă. care traversează foarte rapid această membrană). conţin un cap hidrofilic.Tabelul 1. Aceste lipide de membrană sunt amfipatice. strat dublu circular (lipozomi. condiţiile de viaţă etc. Cu cât gradul de nesaturare al acizilor este mai mare.şi glicolipide. Fig. Pentru traversarea stratului bilipidic. lipsită de sarcini electrice şi cu o mare varietate de structură care se datorează unor acizi graşi deosebiţi. Procesul de formare a acestui bistrat lipidic în mediu apos este un proces de autoasamblare. 6a). Acizii graşi pot fi saturaţi sau nesaturaţi. pot forma: micelii (fig. cu atât fluiditatea structurilor membranare este mai mare. Moleculele de lipide se deplasează foarte rapid rotindu-se în jurul propriului lor ax şi difuzând lateral. în acest fel asigurând fluiditate de membrană. prevenind scăderea fluidităţii membranelor.

realizând o asimetrie funcţională. Proteinele integrale (intrinseci) interacţionează strâns cu hidrocarbonaţii din lipidele de membrană şi nu pot fi disociate decât în prezenţa detergenţilor şi a solvenţilor organici. se pot deplasa spre polii celulei unde sunt eliminate sau pot fi blocate în mişcarea lor laterală. Mobilitatea lipidelor şi proteinelor de membrană Lipidele şi proteinele de membrană difuzează rapid în planul membranar. Proteinele prezintă numai difuziune laterală. Membranele care îndeplinesc funcţii diferite conţin în structura lor şi proteine diferite. spectrina. sau actina. Unele proteine de membrană difuzează în timp de un minut la distanţă de câţiva microni. localizată pe suprafaţa citoplasmei eritrocitelor. de exemplu. O moleculă lipidică poate călători de la un capăt la altul al celulei bacteriene în timp de o secundă. proteinele din membrana plasmatică au rol de pompe în transportul transmembranar. În acest fel cele două suprafeţe de membrană diferă între ele prin cantitatea de lipide şi proteine.3. cu rol în contracţia musculară). Proteinele reprezintă 50% din volumul de membrană. antigene de membrană.2. ceea ce face ca o membrană biologică să nu fie o structură rigidă. proteinele de membrană conţin predominant regiuni hidrofobe cu structură secundară tip α-helix şi structuri terţiare şi cvaternare compacte. acestea pătrund adânc sau chiar traversează stratul de lipide al membranei. 2.flop). numindu-se proteine integrale sau intrinseci (tip Ig). enzime. altele pot fi implantate la nivelul unui singur strat din cele două ale membranei lipidice (tip lecitinic). În regiunea transmembranară. În timp ce lipidele au rol de barieră de permeabilitate şi de delimitare a componentelor biologice. iar proteinele din membrana internă a mitocondriilor şi cloroplastelor au rol de transductori de energie. având o mişcare laterală constantă. adică rotaţie spontană a moleculei lipidice de pe o faţă a membranei pe cealaltă. proteinele mediază aproape toate funcţiile. rămânând fixe în plan orizontal (formând agregate care se ancorează de alte structuri ale citosolului sau de proteine din membranele celulare vecine). alte proteine (rodopsina) sunt la fel de mobile ca şi lipidele.mişcare paralelă cu planul bistratului (difuziune în planul membranei) sau transversă (tip fleep . Proteinele de membrană pot forma pete difuze. constituie principalele elemente ce stau la baza caracterului dinamic al membranelor celulare. receptori. Pe baza datelor prezentate se poate considera că atât fluiditatea dublului strat lipidic. altele sunt virtual imobile (fibronectina). conţinând o regiune hidrofobă care reacţionează cu regiunea hidrofilă lipidică (din interiorul stratului lipidic) şi o regiune hidrofilă situată la suprafaţa internă şi respectiv externă a membranei. Proteinele periferice (extrinseci) pot fi eliberate prin simpla spălare cu soluţii saline sau prin modificări de pH (de exemplu. 30 . cât şi liberă deplasare a lipidelor şi proteinelor în structurile membranare. Lipidele prezintă difuziune laterală . Proteinele pot fi inserate în dublul strat lipidic în diferite moduri.2.2. Se produce o rotaţie la câteva ore (de exemplu.2. fosfolipide. Proteinele sunt amfipatice. Este un proces foarte lent. urmărite prin tehnica de rezonanţă magnetică). lipsa difuziei transverse face posibilă păstrarea timp îndelungat a asimetriei de membrană. iar altele pot fi ataşate doar covalent (adsorbite) la extremitatea polară hidrofilă a lipidelor şi se numesc periferice sau extrinseci. Componenta proteică a membranelor celulare În stratul lipidic plutesc proteine rigide hidrofobe.

Glicocalixul realizează deci.4. sub forma oligo. Zaharurile sunt foarte hidrolitice.2. Carbohidraţii se întâlnesc şi în structura proteoglicanilor. 2. Dacă majoritate proteinelor aflate pe suprafaţa celulară sunt glicoproteine. Faptul că cele două componente ale glicocalixului sunt în acelaşi timp şi elemente ale matricei extracelulare face dificilă stabilirea unei linii clare de demarcaţie între suprafaţa celulară şi matrice. membrana plasmatică şi glicocalixul. molecule membranare integrale alcătuite din lanţuri polizaharidice lungi legate de un miez proteic. Componenta glucidică membranară Carbohidraţii se întâlnesc pe suprafaţa tuturor membranelor plasmatice ale celulelor eucariote şi reprezintă 2-10% din greutatea componentelor membranare. Glicocalixul reprezintă zona periferică a suprafeţei celulei animale.şi polizaharidelor se leagă covalent de proteine şi lipide formând glicoproteinele şi respectiv. în cazul celulelor animale. Proteina din structura proteoglicanilor traversează dublul strat lipidic. Prezentarea schematică a glicocalixului 31 . distribuţia sarcinilor electrice pe suprafaţa celulei. care au drept consecinţă modificări ale activităţii celulare (activitatea secretorie. Hidrocarbonaţii de pe suprafaţa celulară au o mare densitate de structură şi au rol în recunoaşterea intercelulară (faţă de celulele sistemului imunitar). glicolipidele. Rolul glicocalixului nu este pe deplin elucidat. 7). Fig. de multiplicare. cât şi glicoproteine sintetizate de celulă şi apoi absorbite pe suprafaţa celulară (Fig. ele primesc informaţia din mediul extern şi o transmit spre interiorul celulei sub forma unor cascade de reacţii biochimice. ele preferă să se orienteze spre suprafaţa apoasă a membranei (şi nu spre miezul hidrofob).şi poliglucidice ale glicolipidelor şi glioproteinelor membranare. De asemenea. 7. Concentraţia mare de oligozaharide complexe la suprafaţa celulară poate sprijini ipoteza implicării acestei structuri în procese de recunoaştere celulă-celulă sau celulă-matrice. deci absenţa respectivei cantităţi de energie reprezintă o barieră puternică în calea rotirii de tip fleep-flop a moleculei de hidrocarbonat. În structura sa intră atât lanţurile oligo. glicocalixul poate funcţiona ca depozit de cationi (Ca2+) ce sunt mobilizaţi în celulă în funcţie de necesităţile exprimate la un moment dat. datorită încărcării electrice negative. Carbohidraţii.2. majoritatea lanţurilor oligozaharidice conţin unul sau mai multe reziduuri de acid sialic. Glicocalixul Suprafaţa celulară este alcătuită din trei elemente: cortexul celular (zona periferică citoplasmei). Structurile de glicoproteine au funcţie de receptori. etc).2. deoarece orientarea inversă ar cere un consum foarte mare de energie.5. numai una din 10 molecule lipidice ale monostratului extern conţine carbohidraţi. moleculă cu sarcină electrică negativă. constituind parte componentă a matrixului extracelular. în timp ce lanţurile polizaharidice rămân în afara celulei. În plus.

ca un liant. Într-o astfel de stare. apa joacă un rol precumpănitor în procesele de organizare moleculară a membranei. Distribuţia asimetrică a moleculelor membranare joacă un rol esenţial în realizarea funcţiilor celulare.2. Moleculele proteice transmembranare ce conţin cisteină cunosc şi ele o orientare strictă. stratul intern conţine fosfotidiletanolamina şi fosfatidilserina drept componente lipidice majore. fosfatidilserina. În acelaşi timp. Deosebirile dintre aceste lipide nu se limitează doar la natura grupărilor polare. în membranele organitelor celulare (reticul endoplasmatic. 2. Singurul fosfolipid cu sarcină electrică negativă. ceea ce. Ca urmare. structural asemănătoare gheţii (apa legată chimic). în timp ce. în timp ce în monostratul extern al membranei predomină fosfatidilcolina şi sfingomielina. este localizat în monostratul intern al membranei eritrocitare. membrana celulelor epiteliale este împărţită în domenii distincte: apical şi latero-bazal. distribuţia asimetrică a lipidelor şi proteinelor conduce la delimitarea unor domenii specifice în membranele plasmatice. Permeabilitatea selectivă poate fi privită ca fiind în raport cu apa structuralizată din membrană. Mai mult. De asemenea. Distribuţia asimetrică a compartimentului lipidic pe cele două feţe ale dublului strat lipidic a fost pusă în evidenţă pentru prima dată în membranele eritrocitelor. În acest context este de remarcat faptul că există şi o distribuţie asimetrică a sarcinilor electrice. În membranele plasmatice lanţurile oligozaharidice marchează faţa exoplasmatică. cât şi caracterul lor special sugerează implicarea acestor molecule ca receptori în procesele de comunicare intercelulară.7. doar pe faţă externă a membranei. ambele având un conţinut proteic şi lipidic diferit. 32 . Localizarea glicolipidelor în monostratul extern al membranelor plasmatice. ea se referă şi la gradul de nesaturare a lanţurilor hidrocarbonate. grupările sulfhidril ale cisteinei formează punţi disulfurice inter şi/sau intra-catenare. celulele epiteliale sunt capabile să împiedice difuzia moleculelor membranare.2. în planul membranei. aparat Golgi) ele se găsesc pe faţa citoplasmatică. În plus. Acest lucru se realizează prin intermediul joncţiunilor strânse ce funcţionează ca o barieră între cele două domenii membranare. toate proteinele membranare integrale au o orientare strictă în raport cu faţa citoplasmatică şi cea externă a membranei celulare. Implicaţiile asimetriei lipidelor la nivel funcţional nu sunt încă pe deplin cunoscute. Astfel. Modificările de permeabilitate determinate de procesul de excitaţie poate fi consecinţa „topirii” structurii hidrice în anumite regiuni. activitatea enzimatică a proteinelor asociate structurilor membranare poate fi condiţionată de sarcina electrică a fosfolipidelor. proteinele transmembranare sunt în majoritate molecule glicolizate. determină o fluiditate diferită a celor două straturi lipidice. În anumite celule. Se găseşte în proporţie de 30-50 % asociată intim fie structurilor de la suprafaţă. Apa Apa deţine un loc important în structura membranară alături de celelalte componente chimice. Este posibil ca activitatea diferitelor proteine membranare să fie dependentă de microclimatul creat prin prezenţa fosfolipidelor specifice. fie sub formă foarte ordonată. intervenind în stabilitatea structurilor proteice şi fosfolipidice bistratificate.6. Stricta orientare a glicoproteinelor este corelată cu funcţiile celor două feţe ale membranelor celulare. Astfel. În multe celule proteinele şi lipidele sunt menţinute în regiuni bine delimitate ale membranelor. Asimetria distribuţiei componentelor membranare Imaginea membranei celulare ca o „soluţie lipidică” în care plutesc moleculele proteice pare astăzi simplistă.2.

cât şi prin reglarea volumului celular ca rezultat al relaţiilor osmotice celulă-mediu. porţiunea a). acesta având conţinut de apă apropiat de cel al mediului. Mecanismele de transport prin membranele celulare Celula. Selectivitatea diferenţiată se manifestă atât la trecerea substanţelor din exterior în celulă. permeabilitatea selectivă. ƒ continuarea difuziei în startul hidrofob nu reclamă energie de activare suplimentară pentru că trebuie să se desfacă legături de hidrogen (fig. 8. molecula trebuie să se desprindă de stratul hidrofil şi să treacă în stratul lipofil. Agitaţia termică a moleculelor asigură moleculei energia de activare necesară ruperii unor legături de hidrogen. cât şi în sens invers. variază şi intensitatea energiei necesare pentru intrarea moleculei în stratul hidrofob.1. Deci. porţiunea b). cu refacerea lor spontană şi imediată. metaboliţi şi electroliţi. traversarea stratului exterior hidrofil se realizează fără consum de energie (fig. 8. ceea ce necesită o energie de activare moleculară (fig. 33 . Această caracteristică a membranelor celulare prezintă particularităţi în raport cu diferenţierea funcţională a celulelor. 8): ƒ molecula trebuie să avanseze în zona apoasă (mediu şi zona periferică a membranei). aminoacizi. molecula părăseşte stratul hidrofob (fig. la baza noţiunii de permeabilitate selectivă stă conceptul de membrană ca barieră a schimburilor celulare. 2. 3. Abordând această problemă din perspectiva schimbului de substanţe pe care celula îl realizează cu mediul extern. atât prin menţinerea în spaţiul intracelular a unei concentraţii relativ constante de substanţe organice. un rol major revine membranei plasmatice datorită caracteristicii sale fundamentale. fenomen facilitat de formarea legăturilor de hidrogen cu moleculele de apă din stratul membranar proteic hidrofil interior. porţiunea e). este un sistem deschis. În paralel cu asigurarea continuităţii acestor schimburi. în citoplasmă (fig. În momentul când molecula atinge stratul hidrofil al membranei. permite continuarea mişcării libere a moleculei. Permeabilitatea selectivă se modifică dinamic aflându-se sub influenţa modificărilor mediului extracelular şi a metabolismului celulei. săruri de amoniu. hormoni). porţiunea d). porţiunea c). ƒ în etapa următoare. 8. 8. de unde trece prin acelaşi fenomen. Procesul calitativ al traversării membranelor Se consideră că au loc următoarele etape (fig. ceea ce se realizează după legile difuziei simple în mediu apos. Prin urmare. existenţa sa fiind condiţionată de stabilirea unei permanente comunicări cu mediul înconjurător. din punct de vedere termodinamic. 8. cât şi a celor rezultaţi ca „deşeuri” în urma metabolismului celular (CO2. permeabilitatea selectivă creează cadrul favorabil desfăşurării unei activităţi metabolice stabile. uree).2. ƒ În raport cu caracteristicile moleculare. ƒ în fine. lipide) şi eliminarea atât a produşilor fiziologic activi (enzime.3. Traficul de substanţe ce se desfăşoară atât prin membrana plasmatică cât şi prin membranele interne ce delimitează organitele celulare antrenează diferite mecanisme de transport. Fiecare moleculă formează legături de hidrogen cu apa din interiorul celulei. Aceasta face posibilă alimentarea celulei cu molecule esenţiale (glucoză.

8. Astfel. Se constată existenţa unei relaţii de directă proporţionalitate între coeficientul de partiţie al unei molecule şi 34 .2. prin simpla filtrare prin pori (filtrarea) şi a moleculelor mari liposolubile prin dizolvare în membrană (difuzia simplă). dimpotrivă. Se descriu următoarele posibilităţi de traversare a unei membrane: ƒ proces pasiv: transfer pasiv. dimensiuni. Acest tip de transport este denumit difuziune facilitată. ƒ proces biologic: endocitoză. K+. Procesul nu implică consum de energie (ATP). formă. Transportul ionilor şi moleculelor mici prin membranele celulare Maniera în care substanţele trec prin membranele celulare este determinată pe de o parte de caracteristicile substanţelor (greutate moleculară.1. când particulele de substanţă sunt înglobate de membrana celulară prin mişcări de invaginare şi transfer astfel spre interior. 2. fie activ. Na+. Difuzia simplă Cel mai simplu tip de transport pasiv constă în difuzia fizică a moleculelor determinată de gradientul lor de concentraţie sau electrochimic. în timp ce ionii şi moleculele mici traversează dublul strat lipidic prin difuziune sau implicând proteinele membranare. deci este mai liposolubilă şi pătrunde mai repede în celulă. În difuzia simplă moleculele nu sunt modificate chimic sau asociate altor specii moleculare în timpul trecerii lor prin membrană. Acesta măsoară afinitatea relativă a moleculei pentru mediul lipidic în raport cu apa. CO2) şi unele molecule mici cu caracter hidrofob sunt capabile să străbată dublul strat lipidic membranar prin difuziune simplă. 3 . 2. necesitând participarea unor proteine membranare specifice. Din acest punct de vedere se disting două tipuri de transport: pasiv şi activ.3. inclusiv apa. fie facilitat. ƒ proces biochimic: transport specializat. Un alt criteriu de clasificare este consumul de energie metabolică sub formă de ATP. transportul macromoleculelor şi al particulelor necesită sechestrarea lor în vezicule delimitate de membrane. de compoziţia chimică a membranelor. Astfel.Transportul pasiv Traversarea membranelor celulare de către molecule şi ioni în sensul gradientului de concentraţie sau electrochimic (compus din gradientul de concentraţie şi gradientul electric) poartă numele de transport pasiv. cu cât valoarea sa este mai mare. Principalul criteriu de clasificare a tipurilor de transport îl reprezintă dimensiunile substanţelor ce străbat membrana. a. nucleotide. el decurge cu pierdere de energie liberă. Modificările energetice care însoţesc traversarea unei molecule hidrosolubile printr-o membrană biologică (după Maziliak).2. cu atât molecula are un mai pronunţat caracter hidrofob. Ca2+) nu poate fi realizat în aceeaşi manieră. ilustrând gradul de hidrofobicitate al moleculei. care asigură trecerea moleculelor mici hidrosolubile.Fig. grad de hidratare (grad de ionizare) iar pe de altă parte. amonoacizi) şi al unor ioni (H+. Transportul moleculelor solubile în apă (glucoză. Unele gaze (O2. Viteza cu care se desfăşoară etapa trecerii moleculelor din mediul apos extracelular/intracelular în interiorul hidrofob al membranei este dependentă de coeficientul de partiţie (K) al moleculei.

Datorită vâscozităţii dublului strat lipidic. În difuzia moleculelor încărcate electric legea lui Fick nu mai are aplicabilitate. Unul din modelele care au încercat să explice maniera în care se desfăşoară difuzia facilitată este modelul transportorilor cărăuşi (carrier model). Aceste proteine transmembranare. catalizează difuzia facilitată a glucozei prin membrana eritrocitelor (Fig. străbătute de un canal delimitat de aminoacizi hidrofili. formează porii membranari. Aceasta enunţă că viteza de difuziune (dn/dt) a unei molecule este proporţională cu diferenţa de concentraţie. Deoarece difuzia facilitată este un tip de transport pasiv. se respectă legea lui Fick.1M (la 250C) sistemul pierde o energie liberă de 1. viteza de difuziune a moleculei prin interiorul membranei este mult inferioară vitezei sale de difuziune printr-un mediu apos. 6).359 kcal/mol. În acest model se consideră că transportorul exercită o mişcare de navetare sau rotaţie în dublul strat lipidic. Spre deosebire de difuzia simplă. Permeaza leagă reversibil şi complementar la un situs activ o singură specie moleculară sau molecule aparţinând unei singure familii. iar rotirea unei molecule proteice în planul membranei este defavorizată din punct de vedere energetic. Are o greutate moleculară de 45. permeabilitatea selectivă a membranelor plasmatice poate fi explicită prin existenţa proteinelor canal. procesul fiind exclusiv determinat de gradientul electrochimic. D-gluco-permează (sau D-hexozo-permează). Calculele termodinamice demonstrează că la deplasarea unui mol de substanţă fără sarcină electrică. suprafaţa (S) şi coeficientul de permeabilitate (P). 9. Difuzia facilitată În procesul de difuziune facilitată. Cea mai bine caracterizată permează. Mecanismul transportului mediat de Dgluco-permează În parte.reprezintă suprafaţa membranei P este coeficientul de permeabilitate al membranei. (dn/dt)= PxS (C1aq – C2aq) Fig. În urma legăturii ce are loc pe o faţă a membranei se formează un complex moleculă-permează ce traversează dublul strat lipidic. disociindu-se pe cealaltă faţă a membranei cu eliberarea moleculei transportate. de la o concentraţie de 1M la o concentraţie de 0. transportul pasiv al moleculelor prin membrană este mediat de proteine membranare numite permeaze. Difuzia simplă prin membranele celulare se realizează cu pierdere de energie liberă. modelul „carrier” rămâne aplicabil numai pentru transportul anumitor ioni de către polipeptide antibiotice (de exemplu. D-glucopermeaza este o proteină transmembranară alcătuită de 12 α-helixuri care au în majoritate un caracter hidrofob. C2aq . Proteinele canal specializate în transportul selectiv al diferitelor specii ionice se 35 .000 Da. transportul ionului de K+ de către valinomicină). În cazul transportului prin difuzie simplă a moleculelor fără sarcini electrice. viteza de difuziune a unei molecule prin membrană conform legii lui Fick este: unde: S . Deci.constanta de permeabilitate (P) a membranei celulare. C1aq. fiind astfel capabil să treacă molecula transportată de pe o faţă pe alta a membranei celulare. difuzia facilitată se caracterizează prin specificitate faţă de molecula transportată. b.sunt concentraţiile mediilor apoase separate de membrana celulară.

3. ƒ cu poartă comandată de liganzi. 12).2. dispariţia potenţialului 36 . Proteinele canal de ioni se deschid tranzitoriu. se deosebesc trei tipuri de proteine canal: ƒ cu poartă comandată de stimuli mecanici. Structura canalului de Na+ cu poartă comandată de voltaj 2. 11). 10.starea activată Fig. Transportul mediat de aceste proteine nu necesită consum de energie. În funcţie de factorii ce comandă deschiderea porţilor. B Fig. implicit. proteină de legare a GTP) (Fig.2. În acest caz canalele se deschid în urma legării la un receptor a unei molecule semnal ce poate fi un mediator extracelular (neurotransmiţător) sau un mediator intracelular (ion. A Fig. ƒ cu poartă comandată de voltaj (dependente de valoarea potenţialului de membrană) (Fig. 11. 12. ionii difuzând cu viteze diferite prin membrană în sensul gradientelor de concentraţie. Modificarea conformaţională a receptorului acetilcolinic . A . caracteristică ce a sugerat denumirea lor de proteine canal cu poartă (gate channels). Transportul activ Deplasarea moleculelor şi ionilor prin transport pasiv evoluează spre egalarea concentraţiilor de o parte şi de alta a membranei şi.proteină canal de Na+ cu poartă comandată de ligand. B . De regulă. Schema joncţiunii neuromusculare şi principalele proteine canal de ioni implicate de declanşarea contracţiei musculare sub acţiunea impulsului nervos. deschiderea canalelor reprezintă un răspuns celular la diferite semnale recepţionate de membrana plasmatică. 10. nucleotid.numesc proteine canal de ioni.starea de repaus.

este esenţial în procesul de contracţie – relaxare musculară. eritrocitele utilizează 50% din energia stocată în moleculele de ATP pentru a menţine o concentraţie ionică relativ constantă a mediului intracelular. Acest tip de transport este mediat de proteine specifice şi prezintă toate caracteristicile cinetice ale difuziei facilitate. clasa ATP-azelor F. Clasa ATP-azelor P conţine trei reprezentanţi. Mecanismul de acţiune Na+-K+-ATP-aza. molecula transportoare are funcţie ATP-azică. Proteina numită calmodulină este alcătuită dintr-un singur lanţ polipeptidic şi are o funcţie reglatoare modificând viteza de pompare a ionilor de Ca2+ în raport cu concentraţia citosolică a acestora. 37 . În cadrul acestui transport moleculele şi ionii sunt deplasaţi împotriva gradientelor lor de concentraţie pe seama energiei eliberate în transportul pasiv al altor molecule şi ioni. Ultimul constituient al ATP-azelor P transportă ionii de H+. Astfel. Al doilea tip de transport activ poartă numele de cotransport. Astfel. Este localizată în membranele plasmatice asigurând menţinerea unei concentraţii intracelulare scăzute a ionilor de Ca2+. În celulele musculare enzima este prezentă în membrana reticulului sarcoplasmic. celula şi-a creat mecanisme de transport activ capabile să deplaseze moleculele şi ionii în sens invers gradientelor lor de concentraţie şi electrochimic. Na+ K+-ATP-aza pompează Na+ în mediul extracelular şi introduce K+ cu sarcină în celulă. În transportul activ propriu-zis. Traficul Ca2+ prin membrana reticulului sarcoplasmic în celulele musculare. în unele cazuri împreună cu K+. În funcţie de modul în care este utilizată energia se deosebesc două tipuri de transport activ. clasa ATPazelor V (H+-ATP-aze). în timp ce înlăturarea ionilor din citosol permite relaxarea musculară.Na -K+-ATP-aza (pompa de Na+-K+) prezentă în membranele plasmatice ale tuturor celulelor animale este unul dintre cele mai studiate sisteme de transport activ. deşi insuficient cunoscut. este posibilă formarea unor canale în proteina transportoare ce permite trecerea ionilor de Na+ şi K+ prin membrana plasmatică. Pompele ionice Se cunosc trei clase de proteine ce cuplează direct transportul ionilor împotriva gradietelor lor electrochimice cu desfacerea legăturilor fosfodiesterice din molecula de ATP şi formarea de ADP (adenozin difosfat) şi fosfor anorganic (P): clasa ATP-azelor P. implică consum de energie metabolică. Funcţionarea Na+-K+-ATP-aza asigură menţinerea unei concentraţii intracelulare relativ ridicată a ionilor de K+ ce condiţionează desfăşurarea normală a unor procese celulare vitale cum sunt: biosinteza proteică. 13). pe care transportul activ îl oferă celulei. fiind implicată în transportul ionilor de Ca2+ din citosol în acest organit celular. are la bază modificarea conformaţională a enzimei. mediat de Ca2+ATP-aza. Pomparea ionilor din reticulul sarcoplasmic în citosol determină contracţia musculară. Energia ce asigură conversia conformaţiei enzimei (E1 → E2) cât şi pomparea ionilor împotriva gradientului lor de concentraţie este furnizată de hidroliza moleculelor de ATP (Fig. Al doilea reprezentat al clasei de ATP-azei P este Ca2+-ATP-aza (pompa de Ca2+). energia moleculelor de ATP este utilizată indirect prin intermediul gradientelor ionice. fiind capabilă să utilizeze direct energia rezultată în urma hidrolizei ATP în procesul de transport (pompele ionice). Primul reprezentant al acestei clase şi cel mai răspândit . Pentru a menţine homeostazia mediului intracelular. În unele cazuri de cotransport. Plusul de independenţă faţă de compoziţia mediului înconjurător. activitatea catalitică a unor enzime (piruvat-kinaza) şi menţinerea potenţialului de membrană a celulelor excitabile.membranar. a. O proteină capabilă să lege specific ionii de Ca2+ a fost identificată şi în citosol.

38 .numiţi ioni cotransportaţi . Sunt descrise trei aspecte ale cotransportului: 1) uniport. Folosirea energiei gradientelor ionice în transportul transmembranelor activ constituie o cale indirectă de utilizare a energiei stocate în ATP. este faptul că acţionează în sensul cuplării-deplasării H+ de la o concentraţie mai mare la una mică cu sinteza ATP din ADP şi P. Ceea ce caracterizează ATP-azele din clasa F. Schema funcţionării Na+ . e. b. localizate în membrana mitocondrială. În acest transport activ. Transportul uniport reprezintă trecerea prin membrană. 14 a). 2) sinport.K ATP-azei a. proteina aflată în conformaţie E1 leagă Na+ la situsurile aflate pe faţa citoplasmatică a subunităţii α. Clasa ATP-azelor V (H+ . ionii de Na+ au un rol important în transportul zaharurilor şi aminoacizilor în celulă. d. defosforilarea proteinei transportoare conduce la modificarea conformaţiei (E2). Pompa de H+ dependentă de ATP din membranele lizozomale are rolul de a menţine un pH scăzut (4. f. ci transportul lor prin membrană este facilitat de gradientul de concentraţie scăzută şi catalizat de o proteină de import numită importer (fig. b. 3) antiport. la un moment dat. Cotransportul activ al ionilor şi al moleculelor prin membrana plasmatică nu utilizează în toate cazurile direct energia eliberată prin hidroliza ATP. transportul K+ prin membrana plasmatică şi eliberarea lui în citosol are loc simultan cu revenirea proteinei transportoare la conformaţia iniţială (E1). ca şi cele ale clasei V sunt responsabile de transportul protonilor. legarea ATP este urmată de hidroliza acestuia şi fosforilarea unui rest de Asp din structura proteinei (E1~P). a unei singure specii moleculare sau ionice. energia legăturii macroenergice E1~P asigură modificarea conformaţională a proteinei (E1-P) şi transportul Na+ în spaţiul extracelular.5-5) în interiorul acestui organit celular. În acest caz.Fig. H+-ATP-aza este prezentă în membranele plasmatice ale celulelor ce secretă produşi acizi (membrana apicală a celulelor epiteliale ce mărginesc lumenul vezicii urinare) şi în membranele lizozomale.defineşte procesul de cotransport. K+ se leagă la situsurile de pe faţa exoplasmatică ale subunităţii α. Clasa ATP-azelor F. fără a fi cuplată cu mişcarea altei specii moleculare. 13. Deplasarea ionilor şi moleculelor împotriva gradientelor lor de concentraţie cuplată obligatoriu cu transportul pasiv al altor ioni . moleculele neutre nu se acumulează împotriva gradienţilor de concentraţie. c.ATP-aze) este reprezentată de proteine transportoare ce realizează deplasarea protonilor în sens invers gradientului lor de concentraţie.

Dintre toate sistemele de simport cel mai bine cunoscut este simportul de lactoză în celula bacteriană (Escherichia coli) (fig. Cooperarea celor două proteine transportoare face posibilă preluarea continuă a glucozei din lumenul intestinal. 14. 14. purtaţi fiind de către o proteină porter (fig. tubulare. 15. Simportul este asigurat de proteine specifice localizate în regiunea apicală (cu microvili) a membranei plasmatice (fig. Antrenarea în circulaţie sanguină a glucozei absorbită din lumenul intestinal şi deplasarea aminoacizilor din tubii renali în sânge reprezintă procese cu o desfăşurare similară.Fig. în care un rol important îl joacă celulele epiteliale intestinale şi respectiv. 39 . 14. împotriva gradientului de concentraţie. Pătrunderea acestor molecule în celulele epiteliale este cuplată obligatoriu cu intrarea ionilor de Na+. Na+K+-ATP-aza menţine gradientul electrochimic al Na+ prin pomparea ionilor în afara celulei epiteliale. Proteina ce realizează simportul glucoză . b1). în celulele epiteliale ce delimitează lumenul intestinal. b2). Tipul simport reprezintă cotransportul a două specii deosebite (o structură chimică solvită şi union încărcat H+) în aceeaşi direcţie. Mecanisme de cotransport Fig.Na+ asigură acumularea glucozei. 15).

Primul sistem asigură intrarea în celulă a Na+ în schimbul ieşirii H+. la rândul lor. Na+ este transportat intracelular. simport şi antiport au fost descrise întâi la bacterii (Escherichia coli). fapt ce determină activarea sistemului antiport Na+-H+ şi Cl-HCO3-.25 M NaCl) 40 . sunt declanşate de gradienţi de Na+. Majoritatea acestor tipuri de transport activ simport/antiport. c. Principalele proteine transportoare implicate în reglarea volumului celular. 16). Cele trei tipuri de transport . Proteinele uniporter. Introducerea unei celule într-un mediu hipertonic (cu o concentraţie salină superioară conţinutului celular) este urmată de scăderea pH-ului citosolic. Reglarea volumului celular şi a presiunii osmotice interne În anumite limite. de exemplu Na+ în locul ionului de H+. 14. Studii recente sugerează posibilitatea existenţei unor proteine canal de apă la nivelul membranelor plasmatice.factor critic în transportul molecular de apă Deplasare moleculelor de apă prin membrana plasmatică sau printr-un strat de celule este rezultatul acţiunii diferenţei de concentraţie a celor două soluţii separate de membrană (stratul de celule) şi /sau gradientul de presiune hidrostatică. uniport. c) între două substraturi solubizante în două direcţii opuse. Transportul apei şi reglarea volumului celular Presiunea osmotică . Mecanismul transportului molecular de apă prin dublul strat lipidic nu este încă cunoscut.în celulă şi exportul de HCO3-. Are loc schimbarea unei specii moleculare cu alta. Prin acest tip de transport activ. plante. 16.Sistemul antiport reprezintă transportul de interschimb (fig. Influxul de Na+ şi Clconduce la creşterea concentraţiei saline şi a tensiunii osmotice celulare ce fac posibilă intrarea moleculelor de apă în celulă şi în unele cazuri restabilirea volumului celular iniţial (fig. în celulele animale. Fig. de pompe ionice de Na+. celulele sunt capabile de a-şi modula tensiunea osmotică internă şi prin aceasta îşi pot menţine volumul relativ constant. animale). sau Cl. transport catalizat de o proteină antiporter.în locul grupării HCO3-. ulterior dovedindu-şi valabilitatea în toate celulele organismelor vii (fungi. Speciile ionice exportate în mediul extracelular (H+ şi HCO3-) sunt generate în celulă ca rezultat al acţiunii anhidrazei carbonice asupra produsului final al metabolismului celular CO2.K+-ATP-ază. acest antiport reuşeşte să menţină scăzut nivelul citosolic al calciului în multe celule. iar concomitent Ca2+ este scos în spaţiul extracelular. Al doilea sistem acţionează în sensul deplasării Cl. simporter şi antiporter au structuri asemănătoare şi funcţionează prin mecanisme similare. în condiţiile în care celula se găseşte într-un mediu hiperton (0. generaţi.

Exocitoza constitutivă este comună tuturor celulelor şi asigură eliminarea continuă a macromoleculelor sintetizate în spaţiul extracelular. Fig. Există însă situaţii în care macromoleculele traversează spaţiul celular fiind secretate printr-o altă regiune membranară. Deşi decurg după mecanisme diferite. 17). Materialele ce pătrund în celulă prin endocitoză sunt fie supuse acţiunii enzimelor hidrolitice lizozomale. ƒ asigurarea unui transport strict direcţionat. Transportul macromoleculelor şi particulelor prin membrana plasmatică Schimbul de substanţe pe care îl realizează celula cu mediul înconjurător nu este limitat numai la ioni. Studiul transportului macromoleculelor din celulă în mediul extracelular sugerează existenţa a două tipuri de exocitoză: constitutivă şi reglată (fig. 18). De cele mai multe ori macromoleculele de secreţie sunt eliberate din celulă prin aceeaşi regiune a membranei plasmatice prin care ele au pătruns. Acest ultim tip de transport poartă numele de transcitoză. cele două procese de transport menţionate prezintă unele caracteristici comune: ƒ sechestrarea moleculelor şi a particulelor transportate în vezicule. poliglucide) şi particule traversează membrana plasmatică prin mecanisme de transport mediate de vezicule. ƒ rolul critic al procesului de fuziune membranară. Diferitele macromolecule (proteine.3. Secreţia celulară de hormoni. Endocitoza este implicată în transportul în celulă a diverselor molecule. iar fuziunea lor cu membrana plasmatică este comandată de un semnal extracelular.3. neurotransmiţători şi enzime digestive este realizată prin exocitoză reglată. molecule mici şi apă. Prin exocitoză macromoleculele sintetizate în celulă sunt excretate în spaţiul extracelular. cât şi a fracţiunilor din fluidul interstiţial (pinocitoza). În acest caz moleculele sunt împachetate în vezicule de secreţii. Procesul de exocitoză stă la baza desfăşurării secreţiei celulare (fig. un mesager chimic. polinucleotide. Calea clasică de transport a moleculelor de secreţie în spaţiul extracelular 41 . fie eliberate din nou în mediul extracelular. 17. Se disting două tipuri de transport: exocitoza şi endocitoza. de cele mai multe ori.2.

Calea urmată de particulele ce au pătruns în celulă prin endocitoză Fig. macromoleculele intră în celule sub forma complexului de ligand-receptor. reprezintă un tip de transport specific şi eficient al macromoleculelor. În funcţie de mecanismul procesului de endocitoză distingem: endocitoza mediată de receptori şi pinocitoza. Fig. În urma recunoaşteri şi legării lor la receptori de membrană. Endocitoza mediată de receptori pentru LDL 42 . colesterolul circulă în sânge legat de o proteină cu care formează complexe numite lipoproteine cu densitate scăzută (LDL) (fig.Fig. 20). De exemplu. 20. 19). Prezentarea schematică a exocitozei constitutive şi reglate Endocitoza defineşte transportul mediat de vezicule din mediul extracelular în celulă al unor macromolecule. 19. 18. fără a fi însoţite de fluidul extracelular. cât şi a substanţelor dizolvate în lichidul interstiţial (fig. Endocitoza mediată de receptori.

Acidifierea endozomilor prin acţiunilor unor pompe protonice (activate de ATP) duce la disocierea complexelor receptor-proteine. Celule specializate numite fagocite sunt capabile să înglobeze şi să distrugă substanţe străine. fiind fixaţi şi importaţi intracelular. În raport cu mărimea şi complexitatea particulelor endocitate. rezultă deci că soarta substratului este decisivă la acest nivel. pinocitoza: endocitarea moleculelor solubile (toxinele bacteriene). În organismele animale se disting două tipuri de celule sanguine ce acţionează ca fagocite: monocitele (ce migrează în ţesuturi dând naştere macrofagelor şi ele celule cu funcţie fagocitară) şi neutrofilele. Endocitoza îndepărtează aceşti hormoni din circulaţie şi fie celula. constituie un strat gros de clatrină (proteină ce va forma o reţea în jurul veziculelor membranare). Endozomii fuzionează şi formează vezicule mai mari cu diametrul de 2000-6000Aº (în circa 20 de secunde). a ionilor de fier. Eliberarea clatrinei din vezicule reprezintă un moment cheie în endocitoză deoarece prezenţa acestei mantale proteice în jurul veziculei ar împiedica transmiterea proteinelor importate şi a receptorilor către destinaţiile lor. care sunt recunoscuţi de către receptorii de suprafaţă ai celulelor. resturi celulare etc. Caveolele reprezină 2% din suprafaţa unei celule animale. fagiere=a mânca) este un proces de transport mediat de vezicule prin care celulele sunt capabile să ingere diverse particule din spaţiul extracelular.Procesul de endocitoză mediată de receptoriare o semnificaţie biologică foarte largă.implică participarea receptorilor de membrană ce recunosc specific liganzii aflaţi pe suprafaţa particulei ţintă. mai puţin receptivă la aceştia. captarea proteinelor ţintite pentru distrugere şi eliberarea acestora către lizozomi(de ex celulele hepatice captează şi distrug glicoproteinele plasmatice senescente).Caracteristic pentru endozomi este pH-ul acid care determină disocierea celor mai multe complexe receptor – proteine. temporar. prin scăderea numărului de receptori celulari. factorul de creştere epidermic. Vezicule prinde rapid clatrina şi devine endozom (receptozom). Legarea particulelor de fagocit . etc). helixuri transmembranare. Aceşti receptori au: ƒ un domeniu extracelular. Majoritatea receptorilor de pe suprafaţa celulelor care mediază endocitoza sunt glicoproteine transmembranare. a complexelor vitaminice B12.prima etapă a fagocitozei . Fagocitoza (gr. Dacă la organismele unicelulare fagocitoza reprezintă principala cale de nutriţie. fragmente de celule eucariote sau chiar celule întregi). bacterii. cu formarea unei caveole. celule îmbătrânite şi maligne. clatrina formează o reţea în jurul acesteia pe care apoi o închide rezultând în final o veziculă cu manta de clatrină(diametrul de 800Aº). la mamifere procesul joacă un rol important în apărarea organismului. se disting două variante particulare ale endocitozei şi anume: fagocitoza: endocitoza macromoleculelor sau a particulelor mici. ƒ 1-2. prezentând câteva aspecte particulare deosebit de importante şi anume: eliberarea metaboliţilor esenţiali către celule a colesterolului. care ulterior invaginându-se vor forma cavele (coate pita). ƒ mică regiune citosolică. etapă absolut necesară pentru sortarea proteinelor şi dirijarea lor către destinaţii specifice. corpusculare (virusuri. Mecanismul endocitozei Endocitoza începe cu invaginarea unei asemenea regiuni din membrana plasmatică. Clatrina este reciclată de către o enzimă activată de ATP. Mulţi dintre aceşti receptori sunt localizaţi în anumite regiuni ale membranei plasmatice. Partea citosolică a acestor zone. modularea răspunsului la mulşi hormoni de natură proteică şi factori de creştere (de ex insulina. 43 . microorganisme.

conţinutul veziculei fiind hidrolizat. neurotransmiţători. Există posibilitatea stabilirii unor legături încrucişate între anticorpii ataşaţi pe suprafaţa celulei ţintă cu formarea unor aglomerări (clusterii). etc. Procesul este întâlnit în celule (epiteliale) ale căror membrane plasmatice sunt împărţite în domenii distincte (apical şi latero-bazal) datorită pronunţatei asimetriei în distribuţia elementelor lipidice şi proteice componente. 21. proces numit patching. 21). al diferitelor microelemente. 22. opsonein=a pregăti pentru mâncare) ce constă în acoperirea suprafeţei bacteriene cu anticorpi şi/sau componente ale complementului. anticorpi primiţi odată cu laptele matern. Activarea receptorilor specifici de către anticorpi. componente ale complementului sau diverse oligozaharide de pe suprafaţa microorganismelor. prin formarea complexului ligandreceptor.4. Anticorpii se ataşează pe suprafaţa bacteriilor în aşa fel încât regiunea prin care aceştia se leagă la receptori. este expusă spre exterior. anticorpii se deplasează spre un pol al celulei-ţintă generând o structură de tip calotă ce împiedică fagocitarea celulei ţintă (fig 21). RECEPTORII DIN MEMBRANĂ Receptorii membranari sunt glicoproteine transmembranare. 44 . 23.) prin legarea cărora se induc răspunsuri celulare caracteristice.ţintă face posibilă fagocitarea acesteia B – procesul de „capping” împiedică fagocitarea celulei-ţintă Pinocitoza este un fenomen observat la macrofage şi reprezentat de invaginarea unei părţi a membranei celulare. Receptorul Fc din membrana plasmatică a fagocitelor interacţionează cu anticorpii legând cele două suprafeţe membranare printr-un mecanism tip fermoar (membrane-zippering-mechanism) ce face posibilă fagocitoza (fig. În interiorul plasmalemei. Procesul de calotare (capping) este energo-dependent necesitând prezenţa moleculelor de ATP. Unii dintre aceşti liganzi sunt numiţi mesageri de ordinul I. 2. După un scurt timp de la formarea cluster-ilor. Al doilea mesager declanşează un lanţ de reacţii intracelulare care provoacă în ultimă instanţă răspunsul celulei ţintă la ligantul fiziologic în cauză (fig. Această veziculă migrează de la membrana celulară spre regiunea perinucleară. având funcţia de legare specifică şi cu afinitate mare a unor molecule extracelulare numite liganzi (hormoni. unde fuzionează cu lizozomii. Transcitoza defineşte un tip de transport specific transcelular.Pentru a putea fi fagocitate. numită regiune Fc. Fagocitoza se realizează printr-un mecanism „membrane-zipper” A – distribuirea uniformă a anticorpilor pe suprafaţa celulei . bacteriile sunt supuse unui proces de opsonizare (gr. generează un semnal intracelular ce declanşează ingestia. Un exemplu de transcitoză îl reprezintă transportul din stomac în circuitul sanguin al anticorpilor la nou-născut. de obicei cAMP (adenozin-monofosfatul ciclic). Fig. 24. sub influenţa unor particule mici. solubile (picături).cu formarea în final a unor vezicule citoplasmatice (cu dimensiuni de 1-2µm). 25). receptorul activat interacţionează apoi cu un sistem enzimatic care generează în citosol un mesager de ordin II.

glucagon. hormoni ai hipofizei. altele pot difuza local. a. Exemple de modificări ale plasmalemei pot fi: Redistribuirea receptorilor cu agregarea lor în anumite zone ale plasmalemei urmată de endocitoză. Hangley. Prin legarea de receptor apar diferite modificări ale plasmalemei ce induc apoi efecte intracelulare. pentru a explica mecanismul de acţiune al medicamentelor şi toxinelor numai recent. receptori pentru complement. histamină. parathormonul.după cum hormonul este hidrofil sau hidrofos (cum este cazul hormonilor steroizi şi tiroidieni).4. se produc la legarea neurotransmiţătorilor de membrana postsinaptică şi au rol în transmiterea şi generarea impulsului nervos Activarea unor enzime din plasmalemă (activarea adenilatciclazei de către hormonii polipeptidicihidrosolubili). acid glutamic. ƒ receptori pentru antigene străine de organism ƒ receptori pentru toxine bacteriene ƒ receptori pentru medicamente ƒ receptori pentru lecitine Deşi conceptul de receptor a fost enunţat de mai bine de 100 de ani de către P Erlich şi M. 2. datorită progreselor tehnicii. Receptori pentru hormoni sunt localizaţi diferit în celulă. Creşterea intracelulară a Ca+2 (prin deschiderea unor canale din plasmalemă care permit pătrunderea calciului extracelular ce se leagă în citosol de proteine specifice. musculare sau alte celule efectuare (de ex. într-o zonă specifică din molecula receptorului. Receptorii pentru substanţe exogene (vehiculate de obicei pe cale umorală) includ: ƒ receptori pentru virusuri. b. Receptorii pentru neurotransmiţători sunt situaţi în membrana postsinaptică a celulei nervoase. Ligantul de care se leagă de receptor prin forţe slabe (hidrofobe. În acesta categorie intră receptorii pentru insulină. hormonii hidrofili se leagă de receptorii din plasmalemă şi aceşti receptori transmit celulei informaţia necesară spre a-şi modifica metabolismul. adrenalină. glicină. Modificări de permeabilitate a membranei. acid gamma-amino-butiric. de ex calmodulina). serotonină. noradrenalină. acid aspartic. receptori pentru anticorpi. dopamină. Receptori implicaţi în reacţii imunitare sunt receptori pentru antigene endogene (foarte numeroşi în plasmalema unor limfocite). în matricea citoplasmatică. deci având efecte de mediatori chimici locali.legături de hidrogen). datorită deschiderii canalelor de calciu ale membranelor celulare.1. 45 . receptorii pentru acetilcolină. Dimpotrivă.monofosfat ciclic) ci provoacă un influx rapid de ioni de calciu (Ca+2). peptide mici ca encefalina). este considerat ca un mesager de ordinul II. atunci Ca+2.influenţând mai multe celule.Unele dintre aceste molecule acţionează strict numai asupra unei celule postsinaptice.În cazurile când interacţiunile moleculă semnal receptorul generează un nucleotid ciclic (adenozin sau guanozin. De remarcat că folosirea mesagerilor de ordin I şi activarea multor proteine şi enzime prin legarea unei singure molecule de ligand au ca rezultat creşterea extrem de mare a eficienţei receptorilor al căror procent nu depăşeşte 1% din totalul proteinelor de membrană. c. adrenalină. el pătrunde uşor prin plasmalema celulei ţintă şi se leagă de receptorii intracelulari.Tipuri de receptori Se pot distinge două categorii mari de receptori după originea ligandului pe care îl leagă: receptori pentru substanţe endogene şi receptori pentru substanţe exogene. au putut fi vizualizaţi unii receptori în ţesuturi umane obţinute post-mortem.

glicina. Pe de altă parte. Dintre receptorii şi antigoniştii lor.transmiterea umorală. Astfel de neurotransmiţători sunt: acetilcolina.4. factorii de creştere. Contacul intercelular direct cu caracter efemer.2. 2. etc. Odată cu apariţia potenţialului de acţiune. Receptorii celulelor nervoase Când informaţia circula rapid de la şi către anumite locuri. polinucleotidele şi ARN. Modalităţi de comunicare intercelulară Sistemele de comunicare intercelulară reprezintă cheia înţelegerii funcţionării armonioase a celor aproximativ1x 1015celule din organismul uman.transmiterea nervoasă.4. ionii şi nucleotidele. într-o serie de boli alterarea comunicării are un rol patogenic important. Acesta este cazul a două mecanisme fundamentale de transmitere a informaţiei: .3. etc . substanţa P (un decapeptid). α-adrenergic (fentolamina). virusurile şi interferonii. receptorul colinergic. anticorpii şi antigenele. dopamina.1.2. când mesajele se transmit fără o difuziune semnificativă în spaţiile extracelulare pot fi: ƒ permanente ƒ tranzitorii ƒ episodice Contactul direct permanent se realizează de obicei prin intermediul joncţiunilor permeabile de tip „gap” care leagă direct compartimentele citoplasmatice ale celulelor ce se influenţează reciproc şi prin care trec molecule mici. noradrenalina. De asemenea există şi cazul conjugării celor două posibilităţi de comunicare anterioară când mesajele se transmit la distanţă prin contacte interpuse (de exemplu. capătul nervului eliberează neurotransmiţătorii în spaţiul sinaptic de unde o parte sunt distruşi şi o alta se prinde de receptorii specifici. β-adrenergic – 46 . glutamatul. legătura este stabilizată prin contacte sinaptice intercelulare de 15 nm dintre celulele care participă la transmiterea mesajelor. Căile principale prin care se realizează schimbul mesajelor sunt: a) transmiterea indirectă la distanţă b) transmiterea directă între celulele aflate în contact. mesajele sunt vehiculate printr-un mecanism electric de către nervi prin transmisie chimică între neuroni şi între aceştia şi celulele receptoare senzoriale sau efectuare. la distanţă.Comunicarea intercelulară la distanţă Celulele pot schimba între ele. În ambele cazuri membranele celulare au un rol principal îndeosebi prin existenţa receptorilor specifici 2. ATP. sensibil la nicotină (α-bungarotoxina). .2. adaptată comunicării rapide şi selective a mesajelor şi. 2.Contactul intracelular direct Contactul celular direct. de exemplu metabolice.continuând cu controlul creşterii şi diviziunii. tranzitoriu este exemplificat tipic de cooperarea celulelor sistemului imunitar a cărui organizare este astăzi comparată cu aceea a sistemului nervos elaborându-se conceptul de „reţea imunitară”.2. Comunicarea între celule este necesară începând cu dezvoltarea şi organizarea acestora în ţesuturi.4. neurohormonii şi neuromediatorii. Pe plan celular. consecutiv eliberării unui mesager chimic în torentul circulator fiind adecvată transmiterii de informaţii generale. cazul reţelei nervoase dintre celulele senzoriale şi cele musculare). fac parte: receptorul colinergic. ca şi pentru coordonarea diverselor activităţi ale celulelor mature. semnalele bioelectrice.4. sensibil la muscarină cu antagonist atropina.mesaje care difuzează în spaţiul extracelular. Principalele sisteme de mesageri şi semnale intercelulare sunt hormonii (care nu mai sunt consideraţi produşi exclusiv ai glandelor endocrine).2.

22. Ataşarea veziculelor cu acetilcolina de membrana presinaptica se face pe unele proteine intrinseci membranare. se accelerează. formează câteva sute de contacte sinaptice la 1µm . Canalele de Na+ şi K+ (schemă) 47 . Diferenţa de voltaj între K+ care iese în spaţiul sinaptic si Na+ care intra în celula este aproape 0 (zero).A. legându-se de receptorii membranari postsinaptici. În mai puţin de 100ms conţinutul de circa 10000 molecule de acetil-colina iese prin exocitoza în spaţiul sinaptic. aşezate pe doua şiruri la fiecare sinapsa. si alţii . În fiecare regiune presinaptică se găsesc vezicule presinaptice la capătul terminaţiei nervoase. Deci. 23. Inversarea voltajului determină potenţialul de acţiune ce se propagă de-a lungul axonului (fig. Fig. cele 10000 molecule de acetilcolina trecând prin cele circa 2000 de canale în acelaşi timp cu 20000 ioni de Na+ într-un sens si tot atâţia de potasiu (K+) în sens invers. aceasta se face la întâmplare.poarta închisă şi deschisă” pentru Na+ este cauza. 23). Receptorii membranari postsinaptici sunt concepuţi ca nişte canale proteice care se deschid la neurotransmiţător. parcurgând câteva sute de micrometrii pe suprafaţa unui muşchi. Fiecare terminaţie conţine aproximativ 10000 molecule de acetilcolina. canalul proteic al respectivului receptor se va deschide. de fapt a potenţialului de acţiune (P. pana ce suprafaţa interna a membranei se pozitivează pe o unica porţiune. Ieşirea ionilor de K+ restabileşte repede potenţialul negativ al membranei . 22). scade energia stadiului conformaţional deschis şi. Probabil că exocitoza se realizează prin filamentele mecanocontractile membranare.. Când doua molecule dintr-un neuro-transmitaţor (acetilcolina) se leagă de un receptor postsinaptic. Influxul nervos (schemă) În momentul aplicării unui stimul are loc o depolarizare locala slabă caracterizată printr-o mică modificare de voltaj care deschide canalele pentru Na+. Axonul unui neuron motor de la broască. Fuziunea veziculelor cu acetilcolina cu membrana presinaptice este declanşată de o creştere rapidă şi trecătoare a concentraţiei Ca2+ în butonul terminal al axonului. Pătrunderea Na+. sub influenţa Ca2+. Fig. acetilcolina se descărca prin impuls nervos (impulsul nervos este acela care deschide canalele proteice) şi realizează în membrana postsinaptică prin mediaţie chimica un potenţial de membrana cu ajutorul canalelor receptoare de acetilcolina care transporta K+ şi Na+. dar imediat acest Ca2+ liber dispare în momentul contopirii veziculelor cu membrana presinaptica. în acest mod. într-o ms.) (fig. Asemenea apropiere de zero depinde de numărul canalelor deschise şi de durata acestui stadiu.(propanolul). transferând voltajul mai departe. Propagarea mai departe a influxului nervos depinde de existenta în membrana neuronului a unor canale ce se deschid pentru Na+ la o modificare a voltajului membranar şi a căror funcţionare de .

închisă”. Apoi. să schimbe conformaţia proteinei canalului din . experimental. după cum el se închide şi apoi se deschide. cu un por de 0. sunt blocaţi când în sângele circulant apare un anticorp al sau datorită unei condiţii autoimunitare. constatându-se. iar cele mari îl blochează . Modificările în intensitatea câmpului membranar pot.închisă” în . este starea de inactivare ce apare mult mai lent ca procesul de activare. spre deosebire de corpul neuronului care. după izolarea membranelor postsinaptice.deschisă”. ceea ce înseamnă un câmp electric mare membranar. Canalele rămân în stare de inactivare câteva ms şi abia apoi se închid trecând în starea de repaus. Deschiderea canalelor Na+ se face în modul . contracarând canalul Na+. de aproximativ 100KV/cm. nu se mai poate realiza transmisia neuromusculara şi apare o maladie musculară degenerativă. Diferenţa de potenţial a membranei în repaus este. Fiecare complex are 250000 daltoni. Membranele lor postsinaptice sunt foarte bogate însa într-un receptor colinergic reglat de nicotina . Receptorii care controlează permeabilitatea ionică Ţesuturile electrogene ale peştilor electrici au puţine joncţiuni neuromusculare. De un asemenea complex se pot lega. Cantităţile mici de nicotina sensibilizează receptorii. Receptorul este relativ hidrofob şi glicolizat cu manoza şi galactoza. astfel că faţa internă (sau citoplasmatică) devine pozitivă prin pătrunderea Na+. asistentă a 30000 molecule de toxina marcată pe un µm2. 70mV între incarcatura pozitivă de la exterior şi cea negativă de la interior.4.4-0. determinându-i o stare conformaţională . produce o serie de impulsuri la diferite intensităţi ale aceluiaşi stimul.Canalul Na+ este o proteină de circa 300000 daltoni. Un complex prezintă patru situsuri de legare pentru acetilcolina. În consecinţa. deoarece fiecare canal deschizându-se face să crească conductanţa membranei de 8x10-12ohmi (Ω). prin scoaterea K+ de câtre canalele K+ în afara fibrei nervoase. Aceşti receptori. Este vorba de un complex de 3-4 polipeptide cu o greutate moleculară de 200000-300000 fiecare polipeptid având o GM=40000-65000 . dipolii electrici ai proteinelor canalului Na+ se aliniază cu câmpul electric membranar. care se găsesc şi în creierul mamiferelor.totul sau nimic”. Pe suprafaţa sa canalul are grupări încărcate electric în poziţii bine determinate. 2. 4 molecule de αbungarotoxina marcată.6 nm prin care trec ioni de Na+ cu o moleculă de apă. Asemenea sarcini conferă canalului un moment dipol electric mare. după cum se ştie.. fiind compus din 3-4 tipuri de polipeptide de 50000 daltoni. în axon se generează un singur impuls care se propagă de-a lungul sau în urma unui singur stimul. care variază în direcţie şi mărime de câte ori se schimbă conformaţia moleculară a canalului.. deci aproximativ 7500 receptori dispuşi în arii hexagonale la suprafaţa membranei. pentru ca apoi sa se închidă prin inactivare. asupra canalului. Este de remarcat că. aşa fel încât canalele rămân deschise scurt timp. 48 .4. diferită de aceea din starea de repaus. se stabileşte incarcatura negativă a feţei citoplasmatice a membranei... hidrofobe şi glicolizate cu manoza şi galactoza. Diferenţa de voltaj transmembranar care deschide canalul Na+ acţionează de asemenea. În acest caz.

Transmisia chimică prin sinapse O caracteristică a receptorilor este că prezintă întotdeauna trei stări conformaţionale ale proteinelor constitutive. o stare de repaus. Şi invers sunt inhibitori ai 49 . şi anume.Fig. una de activitate marcată prin conductanţei Na+ şi alta de desensibilizare (sau un stadiu rezistent la activare). Exista o multitudine de receptori a căror funcţionare este legată de canalele ionofore ale membranei celulare. Receptorul acetilcolinei (antagonistul lui fiind bungarotoxina) acţionează când captează neurotransmitătorul. 24. funcţionând cu .porţi”care se deschid şi se închid sub influenţele chimice sau datorită variaţiilor de voltaj transmembranar. deschizând canalul Na+ ce pătrunde astfel înăuntru (Na+)..

altele care permit trecerea K+ nu şi a Na+ . Cuplajul celular metabolic şi electric Cuplajul celular se realizează structural prin joncţiuni strânse (. Aceste canale au fost confirmate de ME care a arătat că la nivelul acestor joncţiuni există nişte particule intramembranare care formează suprafeţe mozaicate în hexagoane şi care reprezintă proteinele cu canalele moleculare.neurotransmiţătorilor care au efecte de hiperpolarizare prin intermediul receptorilor specifici (ex. Ea se leagă cu patru ioni de Ca modificându-si conformaţia. Studiile electrofiziologice şi de microinjecţii au presupus existenţa unor canale la nivelul joncţiunilor. faţă de cel extracelular (1m M). creşterii cantităţii de c GMP etc.. de 2nm diametru şi 20nm lungime. Experimental.şi K+ . angiotensinici. inhiba mişcarea Na+ prin membrana. α-adrenergici. nu şi K+. conductanţa electrică realizata la nivelul joncţiunilor . De exemplu. luând o noua conformaţie şi participând la tot felul de activităţi moleculare. β-glucozei.scalariforme”).01-1µ M). brusc se inversează bătaia cililor şi el înoată atunci înapoi. Când concentraţia Ca2+ creşte în celula. Procesul acesta de control a permeabilităţii ionice prin receptori este foarte vechi. contracţiei musculare. Asemenea procese mediate de Ca2+ se realizează printr-o proteina ce leagă Ca intrat în celula. denumită calmodulina. ca răspuns la lumina. 2. 24). Creşterea Ca2+ citoplasmatic de la 10-8 M la 10-6 M. discurile membranare ale celulelor cu bastonaşe din retina conţin . atunci scade şi permeabilitatea joncţiunilor şi creşte iar când scade nivelul Ca2+. Celulele sunt foarte sensibile la o variaţie citoplasmatică a Ca2+. având un por de 0.. densitatea unor asemenea canale este cuprinsă între 0.4. glicogenolizei.. Chiar cel mai mic influx de Ca2+ care trece prin canalele sale membranare produce perturbări în concentraţia sa intracelulară. care sunt activate de către interacţiunea luminii cu rodopsina. ca în fibra nervoasă. hiperpolarizand celula şi inhibând sinapsele de la baza celulei. Canalele prin care trec 100 K+ şi 85 Na+ sunt activate de acetilcolina. altele pentru ≈100 K+ lasă să treacă doar 7 Na+. deoarece Ca2+ intracelular este într-o mică cantitate (0.8nm diametru. care solidarizează celulele adiacente pe anumite porţiuni. destul de apos. etc) în celula ţinta. aceasta inversare a bătăii ciliare se realizează în prezenta unei soluţii de KCl datorită unui influx al Ca2+ în infuzor.porţi” ionice de Ca2+. activarea unei serii de receptori produce mobilizarea Ca2+ (receptorii colinergici.cu gol” dintre celulele adiacente este de 106 ori mai mare ca în restul membranelor celulare nelegate între ele. Aşa de exemplu. 50 . Modificările în conductanţa membranei pentru Na+ şi K+ se datoresc unor canale care se închid şi se deschid selectiv faţă de ioni. după care reacţionează cu o apoenzima sau cu o proteina receptoare. Trecerea diferitelor molecule prin joncţiunile cu gol depind de menţinerea în hialoplasma a unei concentraţii de Ca2+ sub 10-5 M. Aşa. datând de la infuzorii ciliaţi la care există receptori de presiune. creşte permeabilitatea pentru Cl. Tot astfel. orice cuplaj prin joncţiuni dintre celulele adiacente face posibilă ca o modificare a potenţialului de membrana într-o celula să se propage şi în celelalte. Calmodulina interacţionând ireversibil cu Ca2+ formează complexul proteina +4Ca2+ a cărui activitate este reglată de fluxul deschiderii canalelor de Ca2+. cu toate că molecula de K+ este de 30 de ori mai mare decât Na+. unele lasă pentru 100 ioni K+ să mai treacă şi 85 Na+. ajuns în celule . ca răspuns la presiune sau depolarizare.cu gol” şi .. de exemplu sunt canalele ce lasă să treacă Na+. când un parameci înoată şi întâlneşte un obstacol.cooperează” la realizarea exocitozei. Canalele K+ sunt mult mai mici şi au foarte puţina apă.5. Astfel.10000µm2 (fig. stricnina care sensibilizează specific receptorul pentru glicina). cu diferite răspunsuri fiziologice. cu modificările fiziologice corespunzătoare.. Ca2+. Astfel.

la presiune atmosferică: ∆H = . Astfel.000 cal/mol. Astfel. considerat la un stadiu dat. care funcţionează cu benzină sau electricitate. presiunea atmosferică ). Noţiuni generale de termodinamică Studiul energiei şi transformările sale reprezintă o ramură a fizicii denumită termodinamică. Astfel. motoarele. căldura de combustie a glucozei se ridică la 673. ci suferă transformări. electrică. el va fi exotermic. un schimb de entalpie ∆H: ∆E = ∆H . mai puţin lucrul mecanic ( travaliul ) pe care îl realizează. calorică. hidraulică.673. ca acela al unui fenomen fizic sau reacţie chimică. suferind numeroase transformări în instrumente sau maşini pe care le utilizăm zilnic. dacă nu chiar imposibil. sisteme capabile de a converti energie dintr-o formă în alta. Schimburile energetice în celula vie Descoperirile ştiinţifice au permis omului să utilizeze cantităţi considerabile de energie. pe care le suferă sistemul. Energia astfel recuperată poate. Sistemul se caracterizează prin stadiul său iniţial şi stadiul său final. este egal cu cantitatea de căldură Q pe care o primeşte din mediul exterior. prin definiţie.5. energia totală a Universului rămâne constantă.W Dacă sistemul nu produce nici un lucru mecanic. el este endotermic. Astfel. cu un volum constant. Într-o reacţie chimică ce se derulează sub presiune constantă ( de exemplu. produc energie mecanică.5. atunci relaţia este: ∆E = ∆H Această relaţie permite evaluarea schimburilor energetice interne ale unei reacţii care se derulează sub presiune constantă. În celulele vii există.1. Noţiunile generale de termodinamică sunt aplicabile şi la sistemele vii. graţie unor dispozitive care asigură conversia necesară. să servească la biosinteze sau activităţi fizice sau mecanice. de a evalua energia care există într-un sistem izolat. NOTIUNEA DE ENTALPIE. transformarea are loc în cloroplaste.000 cal/mol 51 . dacă sistemul consumă căldură (energie calorică ). Aceste transformări au loc în sisteme constituite din ansambluri de molecule specifice. Să considerăm un sistem. Energia este utilizată în maniere foarte variate.2. Trecând de la stadiu iniţial la stadiul final. Din contra. schimbul caloric care afectează sistemul ( căldura de reacţie ). Această energie se prezintă sub mai multe forme: mecanică. Astfel. este util să ne amintim câteva noţiuni fundamentale de termodinamică. dacă sistemul emite căldură. Putem măsura schimburile de entalpie cu ajutorul unui calorimetru. 2. de asemenea. putem măsura destul de uşor schimburile energetice care afectează sistemul când acesta trece de la un stadiu la altul. Un receptor radio utilizează energia radiaţiilor electromagnetice şi transformă energia electrică în energie acustică. W: ∆E = Q – W Această relaţie demonstrează capacitatea de conservare a energiei. constituie. Pare dificil. sistemul poate elibera energie în mediul său înconjurător. Conform primului principiu al termodinamicii. Energia nu se pierde. nucleară etc. schimburile de energie internă ∆E . Înainte de a studia sistemele biologice care asigură transferul sau conversia energiei. Invers. radiaţiile solare ( energia luminoasă ) sunt transformate în energie chimică. în continuare. la 20 0 C. preluată din mediul ambiant.

în mod obligatoriu. pentru a-şi obţine statutul de echilibru. Stadiul dezordonat al energiei componenţilor săi are totdeauna tendinţa de acreşte. una numită energie internă. Ea va avea loc foarte rapid în prezenţa unor enzime specifice.Valoarea sa este negativă deoarece energia calorică produsă de sistem este cedată mediului înconjurător. Să considerăm următoarea reacţie chimică reversibilă: A ↔ B. ∆S.. este necesar ca diminuarea entalpiei libere a sistemului exergonic să fie mai ridicată decât consumul sistemului endergonic. Diminuarea entalpiei libere a sistemului reprezintă cantitatea maximă de energie disponibilă care ar putea fi transformată în energie chimică. rotaţii sau translaţii. pe de altă parte. prima va realiza un efort (lucru mecanic. la o valoare pozitivă se exprimă în calorii/grad/mol. Schimbul de entropie al sistemului. Totuşi. Când reacţia realizează un lucru mecanic. Pentru a se putea realiza cuplarea cu o altă reacţie. Entropia creşte odată cu temperatura. Această energie ( potenţialul chimic ). În toate sistemele se pot distinge două forme de energie. pentru că ea are loc cu un aport exterior de energie care îi este necesară. într-un solid. VARIAŢIA ENTALPIEI LIBERE. la o temperatură şi presiune constantă. travaliu ). variaţia entalpiei ∆H şi variaţia entropiei ∆S : ∆G = ∆H – T ∆S T. Ea este foarte ridicată într-un gaz. unde dezordinea moleculară este foarte accentuată. nu depinde de variaţia entalpiei libere. variaţia entalpiei libere între stadiul iniţial şi stadiul final al reacţiei este negativă (∆F< 0). în măsura în care se accentuează (creşte) caracterul dezordonat al moleculelor. energia internă corespunde celei are este reprezentată de diferite legături chimice şi care poate fi convertită într-o altă formă de energie: mecanică. este desemnată astăzi prin expresia entalpie liberă. chimică. Energia cheltuită pentru acest efort reprezintă un potenţial chimic. energie care se exprimă sub formă de vibraţii. în mod particular. Reacţia următoare leagă variaţia entalpiei libere ∆G. Ea atinge nivelul său de echilibru când survin modificările reacţiei. reacţia nu se mai poate realiza spontan. fizică. reacţia se poate realiza spontan. Dacă. Dacă o altă reacţie se va opune. Variaţiei entalpiei libere este semnificativă prin posibilitatea de a şti dacă o reacţie are sau nu loc spontan. entropia totală a unui sistem trebuie să crească. care . Acest aport exterior de energie poate proveni din energia radiaţiilor luminoase sau din cuplajul cu o altă reacţie. RAPORTUL ÎNTRE VARIAŢIA ENTALPIEI LIBERE ŞI CONSTANŢA DE ECHILIBRU. Entropia este nulă într-un cristal perfect la 0 absolut şi. numită şi energie liberă. O scădere a schimbului de energie liberă este totdeauna asociată cu o creştere de entropie. de-o manieră reversibilă faţă de poziţia sa de echilibru. În sistemul reprezentat de o reacţie chimică. În cazul unei variaţii de entalpie liberă pozitivă (∆F> 0 ). exergonică. În egalitatea : Keq = B [ ] /A [ ] 52 . Entropia reprezintă energia cinetică a atomilor şi moleculelor. variaţia entalpiei libere ( ∆G ) este negativă şi reacţia este exergonică. VARIAŢIA ENTALPIEI LIBERE ŞI VARIAŢIA ENTROPIEI. Să considerăm o reacţie reversibilă în condiţii izoterme. relativ scăzută. Enzima diminuează energia de activare. alta numită entropie. După al doilea principiu al termodinamicii. reprezintă temperatura absolută a reacţiei. Fie o reacţie chimică care evoluează spontan. în fotosinteză. Această reacţie tinde să dobândească un statut de echilibru. entropia poate să scadă într-un sistem unde au loc reacţii de sinteză şi. Se spune că este o reacţie endergonică (endoergonică).

1745 cal / mol. să calculăm variaţia entropiei libere a sistemului ∆G0. protide.019 M de glucoză – 6 – fosfat. acizi nucleici ). Ea efectuează. transportă molecule. de asemenea. pentru a construi o singură macromoleculă de proteină este necesar să se stabilească sute sau chiar mii de legături peptidice şi. determinând constanta de echilibru Keq.Keq. menţine un anumit echilibru osmotic etc. un rol aparte dintre aceşti compuşi îl are molecula de ATP ( adenozin trifosfatul sau acidul adenozin trifosforic). unde variaţia entalpiei libere este negativă. Compuşii care fac parte din această categorie îşi datorează numele de macroergici (bogaţi în energie) faptului că hidroliza lor se soldează totdeauna cu eliberarea unei importante cantităţi de energie. analiza chimică indică un echilibru între 0. reacţia efectuându-se la un pH = 7.RT In Keq Unde R este constanta gazelor perfecte ( 1.001 M de glucoză – 1 – fosfat şi 0. Keq = 0.987 x 298 x In 19 = . de o mare cantitate de energie. T este temperatura absolută. activităţi fizice: absoarbe activ substanţe. soluţia are 0. Să considerăm echilibrul: Glucoză – 1 – fosfat ↔ glucoză – 6 – fosfat.001 = 19 ∆G = .2. deplasările.001 M de glucoză – 1 – fosfat la stadiul iniţial. Aceşti compuşi trebuie să poată îngloba o cantitate apreciabilă de energie şi să poată ceda acolo unde şi când este necesar. Constanta de echilibru este legată de schimburile entalpiei libere prin reacţia: ∆G0 = . Intre nevoia şi aportul de energie există intermediari capabili să efectueze multiple transformări. putem. Dacă ∆G este pozitiv.019 / 0. plecând de la numeroase molecule mici. 2. catalizat de enzima fosfoglucomutază. lipide. Celula realizează şi activităţi chimice : sinteze de macromolecule ( glucide. La stadiul final. Aceşti intermediari sunt derivaţi fosforilaţi ai nucleotidelor. reprezintă constanta de echilibru pentru o temperatură şi o presiune determinată. reacţia este exergonică. plecând de la analiza chimică. de la stânga la dreapta. deformările. Keq este logaritmul cu semn schimbat al constantei de echilibru iar ∆G0 schimbul standard al entropiei libere. cum sunt mişcările intracitoplasmatice. în continuare. Un asemenea echilibru. doar un număr foarte redus din ele au o importanţă în stocarea şi vehicularea energiei chimice celulare. sunt necesare 4000 calorii/mol. la pH = 7. Pentru a face faţă acestui necesar imens de energie celula dispune de mecanisme complexe proprii. Ori. La 250 C. se efectuează spontan. Această valoare reprezintă schimbul de entalpie liberă (∆G) care aici este pozitiv. de la dreapta la stânga. pentru a forma o singură legătură peptidică. deci. concentrează soluţii. Transformări de energie în celula vie (energetica celulară) Celula este sediul activităţilor mecanice.5. reacţia va avea loc spontan.987 cal/mol/grad ). creşterea etc.1. De exemplu. Principalul izvor al energiei celulelor aerobe este procentul de respiraţie celulară: AH2+ 1/2O2→H 2 O + energie 53 . Deşi orice molecula care participa la metabolismul celular conţine o anumită cantitate de energie. În cazuri diferite se determină ∆G.

Molecula de ATP este alcătuită dintr-o bază azotată purinică – adenina. compus izolat în anul 1930. transportul activ şi altele.5. care se formează prin fosforilarea moleculelor de ADP (adenozin difosfat sau acidul adenozindifosforic). 25. Structura moleculei de ATP (a). 54 . Constanţa temperaturii face ca transferul energiei în sistemele biologice să fie posibil numai prin reacţii cuplate: două reacţii sunt cuplate dacă energia liberă a uneia care este exergonică. lipidelor şi protidelor către cale mai diverse reacţii consumatoare de energie. Materia vie conţine 0.2. 26). Întrucât această fosforilare este cuplată cu oxidările din cadrul respiraţiei procesul de recuperare a energiei respiratorii se numeşte fosforilare oxidativă: nADP + nPa+ energie→ n ATP Astfel. polizaharide) cât şi pentru susţinerea unor procese cum sunt: contracţia musculară. Schema unei reacţii cuplate Mecanismul acestui sistem de cuplaj asigură transferul energiei libere de la reacţiile degradative ale glucidelor. cedează energiei determină desfăşurarea celeilalte care este endergonică (consumă energie).5 mg ATP/mol. Fig. Sistemul ATP↔ADP constituie intermediarul energetic comun în majoritatea reacţiilor cuplate. Recuperarea se face prin stocarea energiei în molecule de ATP (adenozin trifosfatul sau acidul adenozintrifosforic). animale şi bacteriene depind de ATP. excitaţia nervoasă.1. din molecula ATP care scindează hidrolitic e reprezentat de energia G. din extracte acide de muşchi. De aceea. 2. transferul energiei libere rezultată din reacţiile exergonice ale căilor degradative către aceste procese. reprezentarea simbolică a proceselor cuplate generatoare şi recuperatoare de energie poate fi următoarea: AH2 + nADP + nPa + ½ O2 → A+ n ATP + H 2O Organismul utilizează în permanenţă mari cantităţi de energie atât pentru sinteza compuşilor cu structuri complexe (proteine.5 – 2.În care A simbolizează un substrat oarecare. Poate fi obţinut în stare pură prin cromatografie pe schimbători de ioni. Energia degajată în cursul respiraţiei celulare este un mod normal parţial recuperată în cadrul unui proces biologic cuplat. Fig. Molecula ATP şi proprietăţile sale Toate celulele. vegetale. un zahăr – pentoză – şi trei radicali fosfat (Fig. endergonică. În organism există numeroase reacţii cuplate prin intermediul acidului acetic a cărei formare întro reacţie puternic exergonică asigură desfăşurarea celei de-a doua. Caracterul macroenergetic al legăturilor P≈O. trebuie să se realizeze eficient. 26. iar AH2-substrat redus. complexul ATP cu ionul de Mg 2+ (b). Cuplarea celor două reacţii e redată în figura 25. lipide.

Dacă luăm ecuaţia ATP ↔ADP +Pa. Grupările fosfat cedate de compuşii macroergici ajung la acceptori nu direct. ATP şi ADP.7000 cal/mol (pH 7. fosfatul terminal este stereochimic vecin cu un grup aminat al adeninei (fig. 28). Fosfaţii poartă patru sarcini negative. Energia considerabilă de aici nu corespunde celei de la legătura covalentă dintre P şi O. apropiate unele de altele şi care se resping. dacă ea se desfăşoară spre stânga ATP e donator de Pa în sens opus. ceea ce este. 27. Compuşii formaţi prin hidroliză sunt AMP (adenozin monofosfatul sau acidul adenozinmonofosforic) şi acidul fosforic. de fapt. cea mai mare parte a ATP. Fig. 25oC) Putem spune că legătura fosfat este bogată în energie. compuşii cu fosfor pot fi donatori sau acceptori de fosfat după cum potenţialul lor de transfer e mai ridicat sau mai scăzut. Ambii poartă încărcătură negativă. Acest sistem face legătura dintre compuşi macroergici (Penolpiruvat. să se disocieze eliberând o cantitate de energie egală cu precedenta. Deci.(fig. ATP este un polifosfat puternic încărcat electric. de asemenea. 30. (fig. care se realizează în maniera în care nivelul de energie al moleculelor este cel mai scăzut posibil. o neconcordanţă. b). la rândul său să fie descompus. Ea provine din hidroliza legăturii anhidrid fosforică. Reacţiile de transfer de fosfat (fosforilare →defosforilare) se fac totdeauna de la un compus cu potenţial de transfer ridicat către unul cu potenţial de transfer scăzut. dar hidroliza legăturii ester care reţine fosfatul generează mult mai puţină energie. glicerol). ADP poate.În celulă. Aceşti doi copuşi.ului formează un complex cu ionul de Mg 2+. dar şi în procesele de glicoliză sau de oxidare aerobă a glucidelor. Schema „dinamului celular” (Florkin. Hidroloza produce o importantă scădere a energiei libere a sistemului: ∆G = . Prin hidroliză el se descompune în ADP şi acid fosforic. Sistemul ATP↔ ADP funcţionează astfel ca o baterie de energie (dinam celular). sunt sediul unor reanjamente ale atomilor. AMP poate.27). 55 .modificat de Lippman) Sistemul ATP↔ADP ca donator de energie este implicat într-o serie de procese biochimice importante cum ar fi: contracţia musculară (sistemul creatinkinazic) al celui de-al doilea mesager implicat în pătrunderea unor hormoni prin membrana celulară (sistemul adenilatkinazic). În moleculă. ADP devine acceptor de Pa transformându-se în ATP. Magneziul stabileşte legătura cu adenina şi cu cei doi fosfaţi terminali. 3-diP-glicerat şi P-creatina) spre compuşi microergici (glucoza. ci prin intermediul sistemului ATP↔ADP.

Astfel sunt: uridintrifosfatul (UTP). Este permanent necesar să se furnizeze energie pentru refacerea AMP. Membrane care cuplează energie Membranele capabile de captarea şi conversia energiei aparţin cloroplastelor şi mitocondriilor. prezenţi în mediu. Aceste substanţe posedă. lumina solară este captată de numeroasele frunze sau organe verzi ale plantelor. de asemenea. 2. Cloroplastele Viaţa pe Pământ depinde de energia produsă de steaua noastră apropiată.Implicarea sistemului ATP↔ADP în unele procese biochimice celulare Aceste diverse reacţii sunt reversibile. Un exemplu este glucozo -1-fosfat. Disocierea sau recombinarea unui compus fosforilat ca ATP se realizează în prezenţa enzimei adenozin trifosfataza (ATP-aza). ∆G = 5000 cal/mol. reglează transferul între cele două tipuri de compuşi. mult mai ridicată decât cea a ATP –ului (∆G = . Printre aceştia. .6. 2.12 800 cal/mol). Alţi compuşi au o energie liberă de hidroliză mult mai mică decât ATP-ul. derivaţi de nucleotide. Grupul fosfat tinde să treacă de la compusul cu potenţial de transfer ridicat.Fig.6. soarele. citidintrifosfatul (CTP).fosfat. Energia solară traversează spaţiul sub formă de lumină. PEP (fosfoenolpiruvatul) conţine o energie liberă de hidroliză considerabilă (∆G = . dar în cantităţi mult mai scăzute. favorizând sinteza de ATP din ADP şi fosfaţi liberi.ului. analogi ATP ului. Alţi compuşi fosforilaţi Celula conţine o multitudine de compuşi fosforilaţi. care are un potenţial de transfer de valoare medie. 56 . ADP şi ATP.1. 2. pe Pământ. există numeroşi compuşi intermediari . după potenţialul lor de transfer al grupului fosfat. 28. guanozintrifosfatul (GTP) etc. PEP şi glucozo -1.7000 cal/mol). Diferiţii compuşi fasfaraţi pot fi repartizaţi pe o scară. spre cel cu potenţial mai scăzut.2. legături macroergice fosfat cu un înalt potenţial de energie. Între aceste două exemple extreme de potenţial energetic. Aceşti compuşi se formează în prezenţa ATP-ului care se descompune cedând energie şi o moleculă de acid fosforic. Aici. Există şi compuşi fosfaraţi. Aceşti compuşi au tendinţa de a se descompune cedând o moleculă de acid fosforic şi energie.5. Sistemul ADP – ATP. Acestea sunt capabile nu numai să capteze lumina solară ci să o şi prelucreze în „hrană”.2.

57 . Membranele tilacoidelor. b. derivaţi hidroxilaţi ai pigmenţilor carotenoidici sau oxicaroteni. S-a stabilit ca în procesul de fotosinteza. datorită clorofilei pe care o conţin. de unde sindromul de „cloroză”(îngălbenire) în cazul carenţei de fier sau lumină (etiolarea). adică sediul la nivelul căruia se desfăşoară grandiosul proces al fotosintezei.1. se pare. sunt responsabile de conversia energiei luminoase în energie chimică. de culoare verde gălbui. Pigmenţii clorofilieni Există două tipuri de clorofile a şi b. 70 molecule de clorofila-b. Procesul general al fotosintezei Cloroplastele reprezintă suportul material. doisprezece atomi de fier şi sase atomi de cupru.1963) . de culoare verde albastră. prezente în toate organele verzi ale plantelor. 2. la fel de intensă de energie. sute de molecule de lipide. circa 9500 atomi de azot proteic.Cloroplastele sau plastidele verzi. este mai frecventă decât clorofila b. Dintr-un extract brut de pigmenţi (extract in acetonă sau în alcool) poate fi separat prin cromatografie pe hârtie.1. La plantele superioare. placă sau coloană fiecare pigment din amestec. conţin 12% pigmenţi de două categorii: clorofile 10% şi carotenoizi 2%. 29). în prezenţa luminii. la plantele superioare. Un cuantosom este format. substanţe organice din CO2 şi apă. Se disting două regiuni: o regiune porfirinică (inel porfirinic) cu un atom de magneziu în centru şi cu o coadă „fitol”alcool cu C20. în timp ce polul hidrofob (reprezentat de fitol) se îndreaptă spre lipoizii de structură ai lamelei granare. xantofilele. în timpul căruia se sintetizează. Sineza clorofilelor se face în interiorul cloroplastelor. Aceasta transformare de substanţă realizată în celula vegetală este dublată de conversia. faza lui Hill) si faza de întuneric (faza obscura sau faza lui Blackman sau ciclul Calvin) (fig. considerate unităţile funcţionale ale fotosintezei şi care au fost numite cuantosomi (Park şi Pon. Pigmenţii carotenoidici Sunt pigmenţi lipofili derivaţi de la izopren. Studiile de microscopie electronică au evidenţiat pe suprafaţa lamelor stromatice şi granare.6. Aceştia sunt: licopenul de culoare roşie şi carotenul de culoare portocalie. dintr-un strat de substanţe proteice îmbibate cu apă şi o componentă lipidică Molecula bipolară a clorofilei se orientează cu polul hidrofil (inelul porfirinic) spre stratul proteic. Culorea verde a frunzelor este dată de prezenţa clorofilelor care maschează culoarea galben portocalie a carotenoizilor. exista doua tipuri de reacţii: reacţii de lumina (faza de lumina. particule globulare cu dimensiuni de 100-200A0. precum şi doi atomi de mangan. a. 48 molecule de carotenoizi. Majoritatea moleculelor de clorofilă sunt asociate proteinelor membranare (cromoproteine). S-a stabilit că un cuantosom conţine: circa 160molecule de clorofila-a. una dintre multiplele etape de sinteză necesită lumină şi fier. pentru ca sinteza moleculelor organice înseamnă înmagazinarea de energie chimică provenită din conversia energiei solare. Structura chimică a celor două clorofile este apropiată. clorofila a.

Reacţiile de lumina pot fi sintetizate astfel: H2O + NADP → ½ O2 + NADPH2. cu degajare de O2 în afara celulei. are loc convertirea energiei luminoase în energie chimică. care se petrec în stroma cloroplastului.reacţiile de întuneric (după P. Aceste reacţii sunt asociate cu o creştere în energia libera a sistemului celular. B . provenită din descompunerea ATP rezultat în fotofaza. Reacţiile de întuneric pot fi sintetizate astfel: CO2 + 2NADPH2 → (CH2O) + H2O + 2NADP 3ATP → 3ADP + 3Pi Astfel. care au loc în tilacoidele cloroplastului. Se pare ca pentru fiecare doi electroni transportaţi revin două (sau fracţiuni între 1 şi 2) molecule de ATP. Acest transfer este posibil graţie aportului de energie libera-energie luminoasa-. Concomitent cu acest transport de H2 (sau de electroni). hidrogenul este smuls de la moleculele de apă şi dus de o serie de transformări la NADP.reacţiile de lumină.Schema fotosintezei: A . care provoacă starea de excitaţie electronica a moleculei de clorofila. 1965) În reacţiile de lumina. Sitte. 29 . 2ADP + Pi → 2 ATP În reacţiile de întuneric. cu sinteza moleculei macroergice de ATP . prin reacţia de fotofosforilare.Fig. NADPH2 produc în reacţiile de lumina este folosit pentru reducerea CO2. procesele generale ale fotosintezei pot fi reprezentate prin reacţia: lumină CO2 + H2O → (CH2O) + O Hv 58 .

Astfel. 1974) 59 . Astfel. menţinându-şi sensul spinului. ce aduce revenirea la starea fundamentală a moleculei se face prin pierdere de căldura (24Kcal/ mol/gram) şi molecula cade la un alt nivel energetic de excitaţie singlatica.30). Energia înmagazinata în acest caz este egala cu 65Kcal/mol/gram. având cel mai înalt nivel energetic faţa de starea fundamentala. Cu aceasta ocazie se poate întâmpla să aibă loc şi răsturnarea spinului (care se face cu cheltuiala de energie de excitaţie) molecula cazând la un al treilea nivel energetic de excitaţie electronică. Starea de excitaţie tripletica are o durata de viaţa mai lungă (10 -10 s) şi. b. (constanta lui Planck) iar ν este frecvenţa undei(numărul de vibraţii /secundă). ν=c/χ.2.2. Aceasta reprezintă o stare de excitaţie singletică a moleculei de clorofila. Dezactivarea. Molecula de clorofila poate atinge trei niveluri de excitaţie electronica: 1.. transportă o energie W(un quantum) care are o valoare dată de lungimea de undă asociată relaţiei W=hν.6. 30. deşi are cel mai scăzut nivel energetic (31Kcal/mol/gram). molecula de clorofila intra în starea de . ea atinge acelaşi nivel energetic (41Kcal/mol/gram) .excitaţie electronica” (stare activa). Molecula ajunsă la acest nivel se dezactivează prin emisie de fluorescenta.care se caracterizează fata de starea fundamentală printr-un exces de energie.1. c-viteza luminii în vid. sub acţiunea radiaţiilor luminoase cu lungimea de unda între 380770nm. Stările de excitaţie electronică a unei molecule de clorofilă (după Libbert. Fotonul Lumina este un fenomen de natură ondulatorie şi corpusculară. datorită ei. sau prin pierdere de căldură. h este o constantă. -4 -2 3. transportă mai multă energie decât un foton de lumină roşie cu lungime de undă înaltă. Procesul de absorbţie a energiei luminoase Posibilitatea de a utiliza radiaţiile luminoase de către celulele plantelor verzi se datorează faptului că ele conţin în cloroplaste molecule de clorofila capabile de aşa numitul efect fotoelectric. în valoare de 10Kcal/mol/gram. cu 41Kcal/mol/gram. se poate dezactiva prin inducerea unei reacţii fotochimice (fig. totuşi încă insuficientă pentru inducerea reacţiei fotochimice. 2. un foton de lumină albastră cu o lungime mică a undei. ca urmare a duratei foarte scurte de viaţa (10-12 – 10-11s) este incapabilă să inducă reacţie fotochimică. Reacţiile de lumină a. sub acţiunea luminii. Când molecula de clorofila este bombardată cu fotoni de lumina roşie (cu lungimea undei 670nm). care consta în emisiunea de electroni din atomul unei molecule. Fiecare corpuscul sau foton. numită stare tripletica (sau metastabila). Fig. Adsorbind radiaţii cu lungimea de unda de 430nm (radiaţii albastre). Durata de viaţa a acestei stări de excitaţie electronica este puţin mai mare (10-9s). un electron al moleculei este dizolvat şi trece pe orbita liberă.

cunoscuta sub denumirea de P680 sau clorofila-a II si care reprezintă pigmentul activ al acestui sistem. La bacteriile fotosintetizatoare nu exista decât un singur sistem pigmentar. procesul fotosintetic arata un efect global superior sumei celor doua efecte parţiale produse de cele doua lungimi de unda aplicate independent.. se constata ca procesul fotosintetic decurge mult mai slab decât atunci când este expusa acţiunii întregului spectru luminos. De asemenea. sunt singurii pigmenţi specializaţi în transformarea energiei luminoase în energie chimica. după unii . carotenoizii. De asemenea. fiecare fiind responsabil pentru anumite reacţii fotochimice având fiecare câte un centru fotochimic.. Se pare ca PS I nu conţine sau conţine o cantitate foarte mica de clorofila-b. Studii ulterioare au confirmat existenţa celor doua reacţii fotochimice. cu maximum de absorbţie la 682nm. Pigmenţii care absorb lumina sunt distribuiţi între cele doua sisteme. Aceste forme au fost notate convenţional .centru fotochimic” molecule de P700 (clorofila-a cu maxim de absorbţie la 700nm) sau clorofila-a I. Energia luminoasa pe care o absorb aceşti pigmenţi este mai mica sau egala 680nm si apoi transferata centrului fotochimic al sistemului I. Celelalte forme de clorofila-a şi clorofila-b. (1969) că clorofila-a participa la ambele reacţii. ficoeritrina şi ficocianina (de la alge)transfera energia luminoasă pe care o absoarbe pigmentul P700. Cele doua sisteme sunt individualizata funcţional si structural. dar sunt legate între ele prin intermediul lanţului transportorilor de electroni. Doring şi colab. 60 . (1967) o altă formă activă a clorofilei-a.înseriate”. Se pare ca pigmenţii β-carotenoizi sunt prezenţi în ambele fotosisteme . iar PS II de degajarea O2. Fotosistemul I este reprezentat de particule mai mici si conţine ca . care absoarbe radiaţii cu lungime de unda de 700nm. acest cercetător a mai stabilit ca daca radiaţiile de lungime de unda (λ) de 680nm sunt asociate cu radiaţiile de mai mica.. Hoch (1961) au descoperit o clorofila-a. Acest fenomen a fost denumit . dar contrar supoziţii originale a lui Emerson s-a stabilit de către E. El conţine clorofila-a cu maxim de absorbţie la 680nm (sau după alţii la 672). B.. încât provoacă reacţia fotochimica.P700” pentru fotosistemul I şi . echivalent cu PS I. Kok si G.centrul fotochimic” al fotosistemului I. PS I fiind raspunzător de formarea NADPH2. Atât clorofila-a I cât si clorofila-a II. Fotosistemul I si II Bazându-se pe observaţii începute din 1941 Emerson a arătat (în 1957) ca daca alga Chlorella este expusa la radiaţii roşii cu λ =680nm..P680” pentru fotosistemul II şi numai electronul dizlocat de pe aceste molecule este atât de bogat în energie. care reprezintă . energia având tendinţa să migreze spre molecule care absorb radiaţii cu lungime de unda mai mare. Alături de P680 sistemul mai conţine clorofila-b si pigmenţi accesorii (clorofila-c şi fucoxantina la algele brune. iar G. Rabinowith si colab.Există mai multe forme ale clorofilei-a..efectul Emerson” si a dus la ideea ca fotosinteza implica doua reacţii fotochimice în care lumina este absorbita de pigmenţi diferiţi. reprezintă deci pigmentul fotochimic activ al acestui sistem. socotite ca sensibilizatori optici. fiecărui sistem îi corespund reacţii fotochimice diferite. în funcţie de molecula proteică cu care este complexată şi care nu sunt echivalente funcţional. Fotosistemul II este reprezentat de particule mai mari. c. Alături de P700 mai exista si clorofila cu maxim de absorbţie la 680nm si o molecula de citocrom f . proteinele ficobilinice la algele roşii si albastre). Cercetări mai recente au stabilit ca unitatea procesului fotosintetic este compusa din doua fotosisteme (fotosistemul I şi fotosistemul II).

pentru P680 functioneaza molecule de apa. cu potenţial redox scăzut şi un sistem mai puţin reducător. e.4 V şi un reductant (H2O). care evoluează între un oxidant (CO2) cu potenţial redox –0. catalaza 4OH → 2H2O2 → 2H2O + O2 Rolul de acceptor pare să fie jucat de carotenoizi şi de acidul tioctic. apoi a unui acceptor de H+ şi un radical (OH-) care va fi oxidat în prezenta unei enzime cu eliberare de O2. Fotoliza apei (oxidarea H2O) Provocată de molecula de clorofila excitată. în care funcţionează ca un centru de reacţii P680.. este etapa esenţiala a fazei de lumina. Se presupune că radicalul OH. Ca donator de e. denumit Q. Prin intermediul unei plastocianine. care se reduce .se fixează pe un acceptor organic care se izomerizează într-un peroxid. 61 . În procesul de fotosinteza potenţialul redox al sistemului O2/H2o este foarte ridicat (+0. cu potenţial redox ridicat. La rândul său. f. Ea accepta fotoni incidenţi. la rândul sau. Q pierde electronul în favoarea unei molecule de plastochinona.d.cu o secvenţa specifică. Lanţul transferului de electroni Reacţia de oxidare a apei este legată direct de FS II.8 V.) la NADP (acceptor final) implica o serie de transportori de e.+ OH 2OH → H2O ½ O2 Deci din fotoliza apei rezulta H+ legat (sau agentul reducător) pentru ca ea se efectuează cu intervenţia unui transportor. ci cu aport de energie liberă. Aceste radiaţii produc excitarea moleculelor de clorofila-a care cedează energie sub forma de e-. deci în sens invers gradientului de potenţial redox.8 volţi la pH=7) iar cel al sistemului CO2/CH2O este foarte scăzut (-0. induce oxidarea apei şi transporta H+ (respectiv electroni) între cele două sisteme redox .42 volţi la un pH=7). Mecanismul eliberării O2 este incomplet cunoscut . îl cedează citocromului f.se poate face spontan dacă are loc între un sistem foarte reducător. Electronul de la molecula de P680 este transferat unui acceptor cu natura chimica încă necunoscută. din care O2 va fi eliberat de o peroxidoza (catalaza). molecula de plastochinona transfera e. Reacţia a fost descoperită în anul 1973 de câtre R. pentru a reveni la starea fundamentală. Migrarea protonilor de la H2O la CO2 nu se realizează spontan. Deci fotosinteza este un proces constituit dintr-o serie de reacţii de oxido-reducere. cu potenţial redox +0. Secvenţa transferului de electroni Transferul de electroni de la moleculele de apă (donor de e. Hill şi ea se desfăşoară probabil în doua etapa: hv H2O → H+ + e. care este adusă de molecula clorofilei. care absorb radiaţiile luminii mai mici sau egale cu 680nm . Transferul de e.la citocromul b6 care.

de la care apoi este cedat ferredoxinei. se crează un gradient electrochimic de protoni care va permite funcţionarea ATP-azei membranare. Arnon şi colab. care se adaugă protonilor rezultaţi din fotoliza apei. 32.descărcat de energie” la molecula de clorofila P700 şi aceasta se dezactivează trecând în starea ei fundamentala. (1954). reacţia fiind catalizată de o ferredoxin – NADP – reductoza. printr-o reacţie de fotofosforilare (fig. Schema fosforilării lineare (I) şi ciclice (II) . Pe parcursul transferului de e . Ferredoxina redusă transferă e. 62 Fig. Încărcătura pozitivă se acumulează deci în spaţiul tilacoidal.. Transportul de e-. astfel încât electronul ajunge . Fig. Schema transferului de electroni în fotosinteză g.primit moleculei de NADP.31). de la apă la NDAP este însoţit de expulsia a doi protoni H+(la nivelul plastochinonei) din stroma cloroplastului. Electronul pierdut de P700 este imediat preluat de un acceptor de e-.Electronul eliberat de citocromul f furnizează clorofilei P700 (centrul de reacţie al PS I). necunoscut denumit X. adică există o cădere a nivelului energetic al electronului cu fiecare nou acceptor al său. este posibilă sinteza de ATP (rezervorul energetic celular). pe care o reduce şi căreia îi transfera energie. electronul pe care acesta l-a pierdut sub acţiunea radiaţiilor luminoase cu λ = 680nm. către spaţiul intratilacoidal. la fiecare treapta a transportului se pierde energie. care apoi este redusă la NADPH2. 31. Fotofosforilarea Capacitatea de fosforilare a cloroplastelor a fost descoperită de D. Membrana tilacoidală fiind impermeabilă pentru protoni. Datorita cedării de energie pe parcursul transportului de e-.

cu 6 atomi de C. rezultând două molecule de acid fosfogliceric.6. reducerea CO2 nu se face în mod direct. la încorporarea CO2 în compuşi organici (fig.5 – difosfatul (RIDP). 10% în acid fosfopiruvic şi 3% în acid malic. Calvin şi Benson (1949-1950) au reuşit să elucideze calea urmată de CO2 în cloroplaste. Astfel . Fosforilarea aciclica. Pentru ambele căi există locuri de fosforilare situate pe lanţurile transportoare între citocromi . marcate la funcţia aldehidica. 33). Reacţiile de întuneric a. După numai 5 sec. în loc sa fie cedat în final.agentul reducator” (NADPH2) şi . care se reduce formând aldehida fosfoglicerică. ci el este încorporat mai întâi în ribulozo. care s-a găsit că este un ester fosforic al unei pentoze: ribulozo -1. Are loc în prezenţa unor sisteme redox şi a luminii . care se descompune hidrolitic. 2. Ciclul Calvin (calea C3 de reducerea CO2) NADPH2 şi ATP produşi în faza de lumina sunt utilizaţi în stroma cloroplastului. Deci primul produs după absorbţia CO2 este acidul fosfogliceric (APG)..3. Cercetări recente.. Deci. Electronul trasferat de P700 ferredoxinei. furnizat Ca14CO2 unei culturi de Chlorella. Încorporarea moleculei de CO2 se face prin carboxilarea unui acceptor al său. energia pentru sinteza ATP fiind eliberată între citocromul-b6 şi citocromul (fig. sub acţiunea NADPH2 şi a energiei sincronizate în molecula de ATP. precum şi pe determinarea potenţialului redox al sistemelor transportoare de e-. Cu ajutorul izotopului marcat 14C. implică în fosforilarea lineară citocromul b559 asociat cu plastochinona. În aceasta reacţie formarea ATP este asociată cu reducerea NADP şi este implicat şi fotosistemul II. 32). energia necesară sintezei moleculelor de ATP se eliberează între citocromul-b şi citocromul-f. 63 .S-a precizat ca fosforilarea se poate realiza pe două căi: fotofosforilarea ciclica şi aciclica (lineară). În transferul electronilor proveniţi de la apă. locul fosforilarii fiind sistemul între citocromul-b559-plastochinona şi citocromul-f + plastochinona. marcat în funcţia sa carboxilică.1. Ribuloza – difosfatul adiţionând CO2 formează un compus intermediar instabil. de unde este dus înapoi la molecula de clorofila-a din fotosistemul I. reacţia fiind catalizată de carboxidismutaza. izotopul radioactiv a fost găsit în proporţie de 87% în acid fosfogliceric. bazate pe studiul spectrelor de absorbţie a luminii.difosfat. Reacţia de reducere a funcţiei carboxilice din molecula de acid fosfogliceric se petrece în două etape. Fosforilarea ciclica. poate fi transportat enzimatic pe citocromi. NADP. Imediat după formarea acidului fosfogliceric apar trioze fosforilate. deci şi fotoliza apei. energia de asimilaţie” (ATP) leagă cele două faze ale procesului de fotosinteză. apoi în acid fosfogliceric.

33.Fig. 1968) 64 . Localizarea activităţii biochimice în cloroplast (după Binet şi Brunel.

piruvat (PEP) rezultând acizii tetracarbonici : malic şi aspartic. se formează hexozele şi în final. iar celelalte cinci molecule ajung. în urma unor serii de condensări. Există însa plante la care celulele mezofilului foliar sunt incapabile să fixeze CO2 în hidraţii de C. 34 Schema reducerii CO2 Triozele obţinute sunt antrenate într-o serie de transformări. CO2 ajunge pe ribulozo-difosfat intermediat de fosfoenol piruvat. Astfel. desfăşurate într-o secvenţa ciclica (ciclul Calvin) pe parcursul căruia. numai a VI-a parte parcurge această cale. dar el se încorporează activ în fosfoenol. prin faze intermediare la regenerarea moleculelor de ribozo-difosfat. Din totalul moleculelor de trioze. prin transcarboxilare.Fig. 65 . amidonul. capabile să accepte noi molecule de CO2 (fig. 34).

Grupa plantelor . Calea C4 s-a găsit la specii aparţinând mai multor familii de plante. în ele desfasurându-se ciclul Hatch – Stac (Calvin). Este de notat faptul că plantele C4 utilizează o moleculă de ATP în plus. la toate cele trei tipuri există momente comune.După acest criteriu. În plantele din grupa NADP-ME. după reacţiile particulare care duc la eliberarea CO2. oxalatul este redus la malat în cloroplastele celulelor mezofilului.fotosintetizante . formându-se în final.plante "PCK". Grupa . în care activează o fosfoenolpiruvat-carboxikinaza (de ex. conţin atât specii C3 cât şi C4. Panicum maximum). Fixarea CO2 pe calea C4: A .NADP-ME”. unde este descompus (în cloroplastul acestora). Unele genuri..ME". adesea lipsite de grana.PCK”. Cloroplastele celulelor tecii fasciculare furnizează ATP în ele având loc fosforilarea. b. ciclul FRC .plante "NAD-ME". 35. apar unele particularitaţi anatomice şi de ultrastructură.. Grupa plantelor . au cloroplaste mai mărunte cu ultrastructura normală. Mai departe. B . Astfel este momentul fixării CO2 pe oxalocetat. amidonul. desfăşurarea ciclului diferă la cele trei tipuri de plante. Calea C4 . Atriplex spongiosa). reacţie catalizată de fosfoenol-piruvat carboxilaza şi care se petrece în citoplasma celulelor mezofilului frunzelor. iar acesta este translocat în celulele tecii perifasciculare. Restul celulelor din mezofil sunt mai mici. ca de exemplu Atriplex. fată de plantele C3.). în trei grupe. plantele se împart în două grupe mari. A. Agentul reducător îl constituie NADPH2.ciclul fotosintetic de reducere a CO2 66 .plante "NADP .de reducere a CO2 În structura frunzei la speciile de plante tropicale şi subtropicale. În desfăşurarea ciclului Calvin. Triticum sp. în care intervine enzima malica. pentru fiecare moleculă de CO2 fixata de hidraţi de carbon (fig. care sunt singurele capabile sa reducă CO2 pe calea ciclului Calvin. Astfel.. 35A). Fig. C . Între aceste două tipuri de celule existând un schimb intens de substanţe . în majoritate tropicale şi subtropicale.NAD-ME” în care este activată enzima malica dependenţa de NAD (de ex. notate prescurtat cu C3fotosintetizante şi respectiv C4. format din malat prin intervenţia enzimei malice dependenţa de NADP . Speciile de plante C4 fotosintetizante au fost împărţite la rândul lor. eliberându-se CO2 care parcurge ciclul Calvin. în jurul nervurilor se formează o teacă de celule parenchimatice mari. dependenţa de NADP (de ex.

Prima serie de reacţii este cunoscută sub denumirea de glicoliza.6.2. 35 B). În linii mari. asigura efectuarea ciclului glicoxalatului şi sunt sediul unor sinteze şi degradări de substanţe. cât şi în matrice. Astfel. datorită echipamentului lor enzimatic. 2. iar alanina se întoarce în celulele mezofilului unde este transaminată din nou producându-se piruvat. Piruvatul eliberat la ambele tipuri de plante. În plantele ..În celelalte două tipuri de plante C4 (PCK si NAD-ME) oxalatul format de fosfoenolpiruvat-carboxilaza.6-difosfat fructoza-6-fosfat .. îndeplinesc în biologia celulei următoarele roluri: asigură în parte degradarea glucozei. iar la tipul de plante . se crede prin plasmodesmele din pereţii celor două tipuri de celule. 35 C). Mitocondriile Mitocondria este considerată .Degradarea glucozei de către mitocondrii Se admite în general. intercelular are loc. dependentă de NAD. Aceasta noua transaminare este localizată la tipul de plante . procesul de degradare anaerobă a glucozei se desfasoară astfel: ATP fosforilare ADP glucoza fosfokinaza izomerizare glucoza-6-fosfat hexozoizomeraza ATP fosforilare ADP fructoza-6-fosfat fosfofructokinaza dihidroizi-acetona 3-fosfat aldehida-3-fosfoglicerina aldolaza acid piruvic (2 molecule) piruvatkinaza 67 NADH→H+NAD acid-3-fosfogliceric ambele sunt reduse de NADH fructoza-1. În plantele NAD-ME.. care este reconvertit în cloroplaste la PEP (fig.1. 2. care ia sfârşit cu formarea a două molecule de acid piruvic dintr-o molecula de glucoza şi alta intramitocondrială în care are loc oxidarea totală a acidului piruvic în CO2 si H2O. în primul moment al fixării CO2. Mitocondriile. în afara cloroplastului. este convertit prin transaminare înapoi la oxalacetat. calea EmdenMeyerhof. unde din nou.PCK” oxalatul este decarboxilat de o PEP-carboxilaza citoplasmatică formându-se acid PEP.NAD-ME” în mitocondriile lor.6. Acest flux.2. faza anaeroba a oxidării glucozei sau calea formării piruvatului. este convertit în alanina prin transformare. calea C4 se caracterizează prin transportul unor mari cantitaţi de malat sau aspartat din celulele mezofilului în celulele tecii perifasciculare şi cantitaţi corespunzătoare de piruvat sau alanina în direcţie opusă. este convertit prin transaminare. sunt sediul efectuării ciclului Krebs şi al lanţului respirator ce derivă din acest ciclu. la aspartat. că degradarea glucozei are loc în două etape: una extramitocondriala.. localizat atât în membrane.centrul respiraţiei celulare” funcţia principală constă în înglobarea energiei sub forma de legături macroergice de ATP. apoi suferă în aceleaşi organite o decarboxilare oxidativă prin intervenţia enzimei malice. care este apoi convertit la piruvat (fig. oxalatul este mai întâi redus de către NAD-malat dehidrogenază în mitocondrii. care migrează apoi în teaca perifasciculara de celule.PCK” în citoplasma celulelor perifasciculare.

În acest scop acidul piruvic este convertit în prezenţa coenzimei-A (Co-A) în acetil-Co-A. în CO2 si H2O să aibă loc intramitocondrial. cetoglutaric. Ciclul Krebs Denumit şi ciclul citric sau ciclul tricarboxilic (deoarece în desfăşurarea lui intervin acizi cu trei grupări –COOH).Co-A Citrat-sintetaza Mg2+ Acidul citric astfel format. bazându-se pe date experimentale.Deci. care ia naştere în urma carboxilarii în hialoplasma a acidului piruvic. acidul acetic provenit din acidul piruvic iniţial. acizi cu 6. pătrundere înlesnită de acetil-Co-A-sintetaza. fumaric. considerată cea mai importantă. 36). reluând ciclul Krebs (fig. reacţie catalizată de citrat-sintetaza. reacţiile fiecărei etape fiind catalizate de câte o enzimă. în ciclul Krebs. în sfârşit acidul oxalacetic de la care s-a plecat în tot acest timp. acid oxalacetic Dacă în legătura cu producerea glucolizei mai există încă deosebire de vederi în ceea ce priveşte nivelul celular la care are loc. Aceasta oxidare este realizată numai dacă în mediu se găseşte în exces altă substanţă– acidul oxalacetic. când are loc o reacţie complexă de decarboxilare oxidativa. iar acidul oxalacetic activat. constă în pătrunderea acidului oxalacetic în matricea mitocondriei. Acid oxalacetc + acetil . Fazele de desfăşurare a acestui ciclu. în schimb toţi biochimiştii. cu punerea în libertate a unei importante cantitaţi de energie. acid citric + HS – Co-A 68 . urmând ca oxidarea completă a acidului piruvic. la care participă NAD+ ca acceptor de H+ şi enzima piruvatdecarboxilaza. în prezenta oxalacetalcarboxilazei şi a ionilor de Mn2+. malic. în urma unor izomerizări şi decarboxilari dă naştere la o serie de acizi tri şi dicarboxilici ca acizii: izocitric. s-a degradat în CO2 si H2O.5 şi 4 atomi de carbon şi. Prima etapă. stabilite de Krebs încă din 1930. rezultat din transformarea altei molecule de acid piruvic (provenit dintr-o nouă molecula de glucoza). au putut fi urmărite şi controlate în ultimele decenii cu ajutorul suspensiilor de mitocondrii. aconitic. sunt de acord ca ciclul Krebs se desfăşoară exclusiv în mitocondrie şi constitue cea mai importantă cale catabolica aeroba a oxidării hidraţilor de C. iar reacţia lui fundamentală este oxidarea completa a grupării acetil a acetil-Co-A. aceasta va da naştere acidului citric. cofactor: Mn2+ acidul piruvic oxalacetal-carboxilaza. prin condensare cu acetil-Co-A. Acest ciclu are loc în mai multe etape. se desfăşoară în exclusivitate în matrice. identificată recent în membrană mitocondriala externă. a acizilor graşi şi a majorităţii aminoacizilor până la CO2 şi H2O. în etapa extramitocondriala dintr-o moleculă de glucoza rezultă două molecule de acid piruvic (glicoliza). succinic.

36. Ciclul Krebs 69 .Fig.

2. enzime care lipsesc din celulele animale. În felul acesta. cât şi în cea vegetală (fig. În prezenţa ATP. ciclul Krebs asigură formarea a numeroase substanţe. în urma cărora rezultă două molecule de CO2 (reacţiile III şi IV) şi opt atomi de H+. 70 .3. împreună eliberează 216Kcal. cercetările au arătat ca acizii aminati rezultaţi din hidroliza proteidelor în urma unui proces de dezaminare oxidativă dau naştere la acizi cetonici. De asemenea. care poate da prin aminare glutamat.Ciclul glioxalatului Studiile efectuate în special în ultimele decenii au demonstrat că numeroşi mutanţi de bacterii şi ciuperci cresc şi se dezvoltă mult mai bine pe mediile de cultură cărora li s-a adăugat acetat . s-a constatat printre altele. Molecula de CH3-COOH rezultată nu rămâne liberă.2. Formarea fiecărei molecule de acetil-Co-A reprezentată în urma acestei β oxidări este însoţită de reducerea unei molecule de NAD la NADH2 şi a unei molecule de FAD la FADH2. 37). Acizii graşi sunt oxidaţi la nivelul mitocondriei. dă naştere la malat. intervin sisteme enzimatice în frunte cu HS-Co-A. prolinei şi hidroxiprolinei. Ciclul Krebs este conectat cu lanţul respirator şi. treoninei. Izocitraza descompune acidul izocitric în acizii glicoxalic şi succinic.2. lizinei. în urma condensării acidului glicoxalic cu o moleculă de acetat. 2. metioninei. acidul oxalacetic dă prin transformare acid aspartic care este precursorul β-alaninei. Căutându-se explicarea acţiunii ionului acetat. totul are loc ca şi când două molecule de acetat au dat naştere prin convertire unei molecule de succinat. iar malat-sintetaza. că prezenţa acestuia în mediul de cultură determină producerea de zahăr şi de proteine prin intermediul ciclului glicoxalatului datorită izocitrazei şi malat-sintetazei.Co-A care intra în combinaţie cu acidul oxalacetic. Energia chimică rezultată este stocată în ATP (38 de molecule). În afara de oxidarea completa a radicalului acetil şi de stocarea energiei. bacteriile şi ciupercile întrerup ciclul Krebs la nivelul acizilor izocitric şi malic. dând acetil.6. 2. din care 191 provin din lanţul respirator . cu formare de acid citric care trece în ciclul Krebs unde va fi complet degradat în apă şi CO2. ca atare.În cadrul ciclului Krebs se disting opt grupe. β oxidarea acizilor graşi Lipidele se metabolizează direct sub acţiunea lipazei în glicerol şi acizi graşi.6. întregul lanţ lung al acidului gras este transformat integral în CO2 şi H2O şi energie . cum sunt: α-cetogentaratul. care intervine în sinteza zaharurilor şi proteinelor ce apar în mediul de cultură. ci se combină imediat cu SH-Co-A. producând treptat pierderea unui acid gras cu doi atomi de carbon mai puţin . care la rândul său este precursorul argininei. acidul succinic este precursorul nucleelor tetrapirolice care intra în constituia citocromilor. Schema procesului de oxidare a acizilor graşi a fost elaborată de Lynen şi este reprezentată de o elice în care fiecare spiră corespunde formării unui acetil-Co-A. care pot intra în diverse etape ale ciclului Krebs atât în mitocondria animală.

Studiile biochimice . fie Fe3+. iar cei de electroni sunt citocromii. oxigenul astfel activat devine acceptor de protoni (H+). sunt denumite flavo-proteine. c. ca FAD sunt în realitate coenzimele hidrogenazelor şi anume NADH2-dehidrogenazei şi succin-dehidrogenazei.Fig. Unele din aceste nucleotide. Din mitocondrii au fost izolaţi mai mulţi citocromi care aparţin claselor a.2.. 37. iar citocromul c este foarte solubil în apa. prin care electronii pierduţi de substanţe (glucide. NADP. lipide sau protide). reprezintă ansamblul de reacţii care au loc în mitocondrie. Sistemul transportor de electroni (lanţul respirator) Lanţul respirator denumit şi lanţul citocromic sau sistemul transportor de electroni. în care fierul poate exista fie sub forma de Fe2+. în timpul dehidrogenarii lor în matrice sunt transportaţi până la oxigen acţionându-l. β. FAD. colorate în galben. de asemenea s-a mai precizat că citocromii mitocondriali a şi b sunt insolubili în apa şi sunt activi numai asociaţi cu fosfolipide. dând naştere la H2O. Aceste dehidrogenaze cu coenzime flavinice. b.4.în vitro” au demonstrat că acceptorii de H+ eliberat de substrat sunt NAD.6. 71 ..în situ” şi . derivaţi ai hematinei.oxidarea acizilor graşi 2. Transportul protonilor (H+) şi electronilor ⎯e până la O2 se face prin intermediul nucleotidelor şi citocromului.

denumite convenţional I .6.5. Fosforilarea oxidativă Electronii în lungul lanţului respirator suferă o scădere de potenţial. Studiile de chimie ultrastructurală şi tehnicile de fragmentare a mitocondriei. catalizează reacţiile terminale ale lanţului respirator. III si IV . II. care se găseşte la vârful oxizomului. materializată printro eliberare de energie. I şi II sunt dehidrogenaze şi sunt localizate la baza oxizomului. adică transferul electronilor de la citocromul că la O2. Conceptul fosforilării oxidative 72 . în oxizomi. au stabilit ca întregul lanţ respirator se afla localizat în membrana mitocondriei interne. catalizează reacţiile ce au loc de la coenzima Q până la citocromul C. Două din acestea. Green (1964) a reuşit să izoleze din oxizomi patru complexe enzimatice. iar complexul IV. care la rândul lor îl transportă pe FAD. intervine ubichinona sau coenzima Q.2. 38. care are loc în etape şi care serveşte pentru regenerarea moleculelor de Fig.Cercetările biochimice din ultimele decenii au dus la concluzia că în procesul de trecere al H+ pe NAD şi NADP. 2. activitatea lui fiind în funcţie de integrarea structurală a oxizomilor. complexul III. Din punct de vedere structural coenzima Q este o chinona cu un lanţ lateral poliizoprenic. în vederea activării lui. localizat în regiunea mediana.

6.3. Astfel se disting următoarele trei grupe: Organismele strict aerobe. care le este nociv (numeroase microorganisme. Astfel.ATP prin fosforilarea ADP cu fosfat anorganic (Pi) existent în matricea mitocondriei (fig. Fermentaţia este oxidarea incompletă a unui substrat organic în absenţa oxigenului (metabolism anaerob). Metabolismul anaerob este mult mai puţin eficace în ceea ce priveşte producerea de energie. acetică etc). Oxidarea completă a unei molecule de glucoză (glicoliză + ciclul Krebs) permite sinteza a 38 de molecule de ATP. Formarea ATP are loc în trei etape si anume: o prima etapa o constitue oxidarea NADH2 de câtre FAD. oxidarea citocromului a.2. unele microorganisme) Organismele strict anaerobe. 38). decât respiraţia. acumulată în legăturile carbon-hidrogen. care pot trăi atât în prezenţa cât şi în absenţa oxigenului din mediu. Fermentaţiile Exigenţa organismelor faţă de oxigen nu sunt identice.. în timp ce în cursul oxidării complete dintr-o moleculă de glucoză rezultă 38 molecule de ATP. care nu pot trăi decât în absenţa oxigenului liber. După natura acestui produs rezidual şi a echipamentului enzimatic al organismului fermentativ. Organismele care îşi obţin energia din fermentaţie trebuie să descompună cantităţi considerabile de substrat.descompunători”. levurile aparţin acestei categorii dar şi unele plante superioare care sunt capabile să reziste la asfixie. Ansamblul acestor reacţii de oxidare şi fosforilare a fost denumit fosforilare oxidativa.6.. are un rol deosebit de important în reglarea numeroaselor etape ale metabolismului celular şi justificş denumirea de . va reduce acidul piruvic. Reacţiile enzimatice care transformă substratul organic sunt cele de la glicoliză (localizate în citoplasma citoplasma celulară). pot exista mai multe tipuri de fermentaţie (alcoolică. Fosforilarea oxidativă. Substratul este deci degradat până la acid piruvic. respiraţia rupe această legătură şi eliberează energie. fotosinteza construieşte materie organică prin fixarea şi reducerea carbonului mineral. care nu pot trăi decât în prezenţa oxigenului (animalele. 2. numită fermentaţie. Randamentul fermentaţiei este de 2%. de la o moleculă de glucoză fermentată se formează doar două molecule de ATP. fotosinteza transformă energia luminoasă în energie chimic. Dar respiraţia 73 . adoptând o activitate metabolică diferită de respiraţie. NADH2 format – neoxidat de oxigenul atmosferică din mitocondrie. o a doua oxidarea citocromului b de către citocromul c şi a treia. din punct de vedere metabolic. rezultând în final trei molecule de ATP. centrală energetică” a celulei care se dă mitocondriei. Energia astfel stocată sub forma de ATP serveşte în majoritatea cazurilor la biosinteza unor substanţe de mare importanţă.6. Ecuaţia globală a respiraţiei unei molecule de glucoză se poate scrie astfel: C 6 H 12O 6 + 6O2 + 6 H2O→ 6CO2+ 12H2O + 38 ATP 2. aceste organisme se numesc . acest substrat organic este transformat într-un produs rezidual organic. plantele. faţă de 45% cât este pentru respiraţie. denumită şi fosforilare cuplată. lactică.Comparaţie între fotosinteză şi respiraţie Fotosinteza şi respiraţia sunt două procese antagonice dar complementare: din punct de vedere energetic. transformându-l întrun „produs rezidual” produs ultim rezidual din procesul fermentaţiei. deoarece fermentaţia nu utilizează în totalitate energia substratului degradat pentru sinteza ATP. astfel că plantele cresc în greutate. de ex Clostridium) Organisme aerobe facultative.

care este foarte asemănător. ambele participă la menţinerea vieţii şi creşterea organismelor vegetale sau animale. În ambele procese energia electronilor ce se deplasează de-a lungul unui lanţ este folosită pentru sinteza ATP-ului. (lumina) solară este convertită în energie chimică. energia chimică este convertită în ATP. glucoza construită în cursul ciclului Calvin (faza de întuneric a fotosintezei) prin carboxilare. rezultând apă. dar. Toate organismele scindează molecule organice pentru a-şi asigura „combustibilul” necesar proceselor vitale. Conversia energiei este procesul de bază de care depind toate fiinţele vii. aceste reacţii sunt exact în opoziţie una cu alta. ambele implică conversia energiei dintr-o formă în alta. se datorează aranjamentului membranelor interne. Oxigenul fotosintetic degajat în biosferă asigură viaţa organismelor superioare (eucariote) care respiră acest oxigen. În fotosinteză. dar numai plantele autotrofe sunt capabile să capteze energia solară şi să o transforme în „hrană” . Intensitatea respiraţiei este identică atât în condiţii de obscuritate cât şi de lumină. Atât cloroplastul cât şi mitocondria au o ultrastructură asemănătoare. degajând CO2 şi apă. Lanţul transportatorilor de electroni.degradează rezervele organice (derivaţi de carbon) prin oxidare şi greutatea plantelor scade prin pierderea carbon mineral. prezent atât în mitocondrie cât şi în cloroplast. în aceste două organite. mecanismele biochimice sunt antagonice: lanţurile transportorilor de electroni funcţionează în sens opus. 74 . permite transportul electronilor de la apă la NADH2. electronii sunt transportaţi de la NADH2 la oxigen. fotosinteza se manifestă numai în prezenţa luminii. ceea ce reflectă şi funcţii asemănătoare (transformatori de energie). respiraţia eliberând energia captată (de la soare) de fotosinteză. dehidrogenată şi decarboxilată de ciclul Krebs. este „tăiată” de glicoliză. Astfel. Formula generală pentru fotosinteză este următoarea: Energie (lumina) + 6CO2 + 6H2O →C6 H 12O6 + 6 O2 Formula generală pentru respiraţie conţine aceeaşi compuşi : C 6H 12 O 6 + 6 O2 → 6 CO2 + 6 H 2 O + energie (ATP) După cum se observă din formulele generale ale fotosintezei şi respiraţiei celulare. hidrogenare şi condensare. În respiraţie. Lanţul fotosintetic. schimburile gazoase sunt în sens invers: fotosinteza absoarbe CO2 şi apă şi degajă O2. energia. lanţul respirator invers. Cele două procese au şi etape similare. Respiraţia şi fotosinteza sunt procese care se opun reciproc.

JONCŢIUNILE CELULARE ŞI MATRICEA EXTRACELULARĂ În organismele pluricelulare. Ele posedă un domeniu citoplasmatic care traversează membrana plasmatică şi un segment extracelular de lungimi variabile care se termină cu un domeniu pentru lectină. Selectinele recunosc şi leagă formaţiuni specifice de oligozaharide care aparţin altei celulei. proteine de legare care recunosc şi leagă specific moleculele de carbohidraţi de la suprafaţa celulei învecinate. plachetelor sanguine. dacă moleculele suprafeţei celulară care interacţionează sunt identice. Legarea selectinelor la carbohidraţi este Ca2+ dependentă. Selectinele Sunt proteine identificate pe suprafaţa membranară a leucocitelor. numite organe.1. moleculă extracelulară. Interacţiunea dintre celule poate fi joncţională ( prin intermediul unor structuri specializate numite joncţiuni celulare) sau non-jonctională ( prin intermediul moleculelor suprafeţei celulare). regiuni specializate din membrana plasmatică. care prin asociere dau naştere unităţilor funcţionale. 75 .1. Sunt implicate în medierea interacţiunii limfocitelor cu peretele venulelor sau cu nodulii limfatici. celulele sunt strâns unite între ele.1. iar matricea extracelulară este slab reprezentată. elementele componente ale matricei asigură stabilitatea tisulară preluând aproape în totalitate stress-ul mecanic. dacă moleculele suprafeţei celulare sunt diferite dar complementare şi c) prin moleculă linker. în adeziunea celulară. care pot fi diferite calitativ şi cantitativ. recunoaşterea şi aderarea intercelulară este posibilă datorită moleculelor de pe suprafaţa celulară. În ţesutul conjunctiv. celulele sunt dispersate în matricea extracelulară. care ocupă cea mai mare parte a volumului tisular. Implicarea joncţiunilor intercelulare şi a matricei. manifestând specificitate celulară. variază funcţie de tipul celular. fapt pentru care se numesc şi proteine transmembranare limfocitare. Acest domeniu terminal leagă lectine.Capitolul 3 ADEZIUNEA CELULARĂ. Suprafaţa celulară poate media trei tipuri de aderare: a) homofilică. favorizând invazia neutrofilelor prin peretele vasului la locul infecţiei sau leziunii. 3. În acest caz. Rezistenţa ţesutului epitelial la forţele la forţele mecanice ce acţionează asupra sa este conferită de proteine fibrilare intracelulare (elemente de citoschelet). În ţesutul epitelial. ce nu aparţine suprafeţei celulare. Pentru procesul invaziei neutrofilelor sunt necesare integrine (proteine receptori membranari de recunoaştere). Ancorarea celulelor în matricea extracelulară se realizează prin joncţiunile celulămatrice. unde se formează joncţiuni specializate cu suprafaţa altor celule sau cu matricea extracelulară. celulele specializate în realizarea unei anumite funcţii se recunosc şi interacţionează specific formând ţesuturi. Un rol important în stabilirea structurilor tisulare îl are matricea extracelulară. Ele mediază legarea neutrofilelor de peretele vasului de sânge. Astfel. b) heterofilică. domeniile imunoglobulinice şi caderinele. Selectinele sunt importante în răspunsul inflamator. Molecule implicate în aderarea celulă-celulă Din categoria moleculelor suprafeţei celulare implicate în aderarea celulară nonjoncţională fac parte: selectinele. care se aşează pe faţa internă a membranei plasmatice. o reţea complexă de macromolecule prezentă în spaţiile interstiţiale şi care se află într-o permanentă interrelaţie cu celulele. 3. celulelor endoteliale.

Caderinele de pe aceeaşi suprafaţă celulară se asociază formând dimeri. aderarea neutrofilului la peretele vascular. Caderinele sunt molecule implicate în recunoaşterea celulelor de acelaşi tip. homosau heterofilică. 3. blocând fluxul de molecule şi ioni dintre lumenul organelor cavitare şi spaţiile interstiţiale.adhesion molecules) – factorul de adeziune vasculară – este important în dezvoltarea sistemului circulator la embrion şi în legarea neutrofilelor de peretele vascular înainte de invazie. interacţiune mediată de NCAMs celulelor endoteliale şi integrinele neutrofilelor). Caracteristic acestui tip de glicoproteine este faptul că ele leagă intre ele celule de acelaşi tip şi. Membrii numeroşi ai IgSF mediază interacţiunea celulară în elaborarea răspunsului imun.adhesion molecules) sau factorul de adeziune neurală şi L1. Ele mediază interacţiuni celulare homotipice non-joncţionale şi joncţionale şi transmit semnale din matrixul extracelular în citoplasmă. E. structuri specializate şi stabile.2. NCAMs mediază interacţiunea celulă-celulă. Caderinele sunt alcătuite dintr-un segment lung extracelular ce conţine 5 domenii de legare. eliberarea celulelor oncogene din ţesut şi migrarea lor. Caderinele Sunt reprezentate de o largă familie de glicoproteine de adeziune. Un domeniu Ig conţine proteine de suprafaţă ale unei celule care pot interacţiona cu o moleculă de integrină ale altei celule (de exemplu. un segment transmembranar şi un mic domeniu citoplasmatic. 76 . permit sau împiedică schimburile intercelulare şi mediază contactele celulă-celulă şi celulă-matrice.caderina în placentă.3.1. deci şi caderine de acelaşi tip. Domeniul citoplasmatic interacţionează cu proteine din citosol care fixează caderine ce aparţin citoscheletului şi transmit informaţii în citoplasmă. P. ambii foarte importanţi în dezvoltarea sistemului nervos la embrion. Proteinele care conţin domenii imunoglobulinice aparţin IgSF (superfamiliei imunoglobulinelor). cu posibilitatea iniţierii metastazelor. respectiv alcătuirea unui ţesut la embrion şi menţinerea integrităţii unui ţesut la adult. Joncţiunea celulară Joncţiunile celulare (joncţiunile intercelulare şi joncţiunile celulă-matrice extracelulară). Ca2+ dependente. se produc modificări conformaţionale ale caderinelor care duc la scăderea adezivităţii celulare. stare necesară legării unei caderine de caderina celulei alăturate. Segmentele extracelulare ce aparţin la două celule adiacente pot interacţiona prin juxtapoziţia porţiunilor terminale sau a segmentului în totalitate. iar L1 mediază alungirea conului de creştere în timpul dezvoltării neuronilor. Interacţiunea heterofilică presupune prezenţa integrinelor. Unul dintre aceştia. Domenii imunoglobulinice Unele domenii imunoglobulinice care nu aparţin structurii unui anticorp pot media interacţiuni non-joncţionale celulă-celulă Ca2+ dependete. numit VCAMs (vascular cell.2.3. 3. aderarea şi menţinerea lor într-un ţesut. Aderarea celor două celule adiacente se realizează prin suprapunerea domeniului Ig al unei celule cu domeniul Ig al celulei vecine.1.caderina în ţesutul epitelial). Alţi doi reprezentanţi al IgSF sunt NCAMs (neural cell. Din punct de vedere funcţional se deosebesc trei categorii principale de joncţiuni: ƒ Joncţiunile de ocluzie sudează membranele plasmatice ale celulelor epiteliale. Ca2+ leagă segmentele în tandem menţinându-le într-o stare rigidă. Caderinele au fost identificate în diferite părţi ale corpului (N-caderina în sistemul nervos. În cancer.

39) Fig. (fig. imaginea unei centuri situate imediat sub suprafaţa cu microvili a celulei epiteliale (fig.1. difuzează în ţesutul conjunctiv de unde sunt preluate. Aceste puncte de „sudură”. Prezenţa joncţiunilor de ocluzie la polul apical al celulelor face imposibilă retrodifuziunea glucozei din interstiţii în lumenul intestinal. Proteinele din domeniul apical (faţa luminală a membranei). Deşi proteinele nu au fost încă izolate. Proteinele joncţionale sunt ordonat depuse în mai multe şiruri ce înconjoară celula în regiunea apicală. din lumen prin celulele epiteliale în sânge. În plus.ƒ ƒ ƒ Joncţiunile de ancorare asigură legarea strânsă a celulelor unele de altele şi a acestora cu matricea extracelulară. 40). În celulele epiteliale sunt pompate selectiv substanţe nutritive care. în circulaţia sangvină. Aceste structuri joncţionale împiedică deplasarea moleculelor şi a ionilor din lumenul organelor cavitare în spaţiile interstiţiale. Un exemplu concret îl constituie absorbţia glucozei din lumenul intestinal. separate de mici spaţii interstiţiale. oferind. transportă activ glucoza pompând-o din lumen în celulele epiteliale.2. 39 – Joncţiunile strânse sunt formate din mai multe şiruri de perechi de proteine joncţionale situate în regiunea apicală a membranei plasmatice. Joncţiuni sinaptice conectează partea terminală a unui axon neuronal ( butonul terminal) cu celula – ţintă. Joncţiunile de ocluzie Joncţiunile de ocluzie („zonulae occludens” – numite şi joncţiuni strânse sau impermeabile (tight jonction) sunt reprezentate la polul apical al celulelor epiteliale ce delimitează lumenul unor cavităţi. Eliberarea glucozei în spaţiile interstiţiale se realizează prin difuziune mediată de un set de permeaze. sunt rezultatul anastomozei proteinelor joncţionale prezente în membranele plasmatice ale celulelor învecinate. în urma unui transport transcelular. prezent în domeniul laterobazal. proces care implică două tipuri de proteine cu o strictă localizare membranară. 77 . în ansamblu. Observarea la microscopul electronic a unei secţiuni prin joncţiunile de ocluzie oferă imaginea a două membrane plasmatice adiacente care din loc în loc se găsesc în contact direct. este condiţionat de distribuirea asimetrică a componentelor membranare. Acest flux unidirecţional al moleculelor. 3. Joncţiunile de comunicare sunt implicate în cuplarea electrică şi metabolică a celulelor ce îndeplinesc aceeaşi funcţie. substratul molecular proteic al joncţiunilor de ocluzie este sugerat de acţiunea denaturantă pe care proteazele o au asupra acestor structuri. Joncţiunile de ocluzie se formează în urma stabilirii contactului între şirurile de proteine aparţinând celulelor alăturate. Capacitatea de ocluzie variază funcţie de tipul de ţesut epitelial. se sugerează existenţa unei relaţii logaritmice între numărul şirurilor de proteine joncţionale şi gradul de impermeabilitate al joncţiunilor pentru diferite specii ionice. care determină apariţia unor domenii distincte – apical şi laterobazal – în membrana plasmatică a celulelor epiteliale.

Acestea acţionează în sensul împiedicării difuziei prin dublul strat lipidic al moleculelor ce compun domeniile membranare. Din punct de vedere structural. Datorită aspectului lor. aceste joncţiuni au fost numite desmozomi în 78 . cât şi prin menţinerea stabilităţii domeniilor membranare. desmozomi şi hemidesmozomi. funcţie de tipul de contact pe care îl mediază. Toate cele patru tipuri de joncţiuni de ancorare coexistă în celulele ţesutului epitelial. miometru etc). în timp ce. contactul acestora fiind mediat de structurile joncţionale de adeziune intercelulară.Fig. iar prin cele extracelulare cu glicoproteine transmembranare din celulele adiacente. Atât joncţiunile de adeziune. joncţiunile de adeziune intercelulară sunt localizate la polul apical. miocard. imediat sub joncţiunile de ocluzie. Un argument în favoarea acestei afirmaţii este pierderea polarităţii celulare.2. cât şi structurile desmozomale se subdivid în joncţiuni de adeziune intercelulare şi joncţiuni de adeziune celulă-matrice şi respectiv. 3. 40 – Transportul glucozei în celulele epiteliale ce delimitează lumenul intestinal.2.filamente de actină sau filamente intermediare – joncţiunile de ancorare se clasifică în joncţiuni de adeziune şi structuri desmozomale. Acest tip de joncţiune antrenează elementele de citoschelet creând structuri de rezistenţă în celulele supuse stress-ului mecanic (epitelii. Proteinele de ataşare intracelulară leagă elementele de citoschelet de complexul joncţional. ca urmare a scăderii concentraţiei Ca2+ în mediul extracelular.1 Joncţiunile de adeziune intercelulară În celulele epiteliale. Atât prin împiedicarea schimburilor lumen-interstiţiu. Ţinând cont de tipul elementelor de citoschelet asociate . joncţiunile de ancorare sunt alcătuite din două clase de proteine: proteine de ataşare intracelulară şi glicoproteine transmembranare de legare.2 Joncţiunile de ancorare Joncţiunile de ancorare asigură contactul celulă-celulă şi celulă-matrice extracelulă.2. datorită migrării lipidelor din stratul exoplasmatic şi al proteinelor în membrana plasmatică. Benzile de adeziune aparţinând celulelor învecinate se găsesc în opoziţie directă. glicoproteinele transmembranare interacţionează prin domeniile lor intracelulare cu proteinele de ataşare. 3. Joncţiunile strânse sunt implicate în menţinerea priorităţii celulelor epiteliale împiedicând difuzia proteinelor transportoare în planul membranei plasmatice Menţinerea polarităţii celulelor epiteliale constituie a doua funcţie a joncţiunilor de ocluzie. element esenţial în menţinerea integrităţii joncţiunilor de ocluzie. Aceste structuri constituie situsuri de ancorare ale filamentelor de actină dispuse în mănunchiuri. Orientate paralel cu membrana plasmatică mănunchiurile de filamente de actină înconjoară polul apical al celulei formând o bandă de adeziune continuă („zonulae adherens”). joncţiunile de ocluzie permit ţesutului epitelial să se comporte ca o barieră cu o permeabilitate selectivă.

Filamentele de actină interacţionează cu complexul joncţional printr-un set de proteine de ataşare dintre care cel mai bine caracterizate sunt vinculina şi α-actinina. Vizualizarea la microscopul electronic a desmozomilor oferă imaginea a două discuri dense (15-20 nm grosime). ancorând astfel filamentele de actină în embrana plasmatică.2.2. prin intermediul unei glicoproteine transmembranare. Glicoproteina (uvomorulina) este un membru al familiei moleculelor de adeziune intracelulară calciu dependente. 42). Aderarea celulelor la matrice implică regiuni specializate ale membranei plasmatice. Ca rezultat al acestor interacţii. 41). membranele plasmatice adiacente sunt menţinute la o distanţă de 15-20 nm una de cealălantă (fig. La nivelul plăcilor de adeziune se stabileşte contactul dintre mănunchiurile de filamente de actină şi un element al matricei. filamentele de desmină. ce alcătuiesc citoscheletul. 3. structurile desmozomale le sunt asociate filamentele de cheratină. desmozomii (desmozomii în pată) constituie regiuni de cimentare intercelulară. ce au la bază un mecanism Ca2+ dependent. elementul matriceal este fibronectina.bandă (belt desmosomes). deoarece din punct de vedere chimic cele două structuri joncţionale sunt deosebite.2. Fig. în urma cărora se formează o reţea transtisulară continuă. Legarea filamentelor de actină de domeniul intracelular al receptorului este indirectă. denumire eronată. numite contacte focale sau plăci de adeziune. cu elemente componente ale matricei.3 Desmozomii Dependent (fig. fiind mediată de cel puţin pentru tipuri de proteine de ataşare: o proteină ce leagă capul filamentelor de actină („actin-filament-capping protein”). în celulele musculare ale inimii. numite caderine. în celulele mezenchimale. 41 – Distribuţia proteinelor de legare a actinei şi uvomorulinei la nivelul joncţiunilor de adeziune intercelulară din celulele epiteliale 3. 79 . În celulele epiteliale. vinculina şi talina. De cele mai multe ori. Proteinele de ataşare se leagă de domeniul intracelular al unei glicoproteine transmembranare. Domeniul extracelular al glicoproteinei interacţionează cu domeniile extracelulare ale glicoproteinelor din membrana plasmatică a celulelor învecinate. iar glicoproteina transmembranară este receptorul pentru fibrobnectină. ce aparţine familiei integrinelor. α-actinina.2. Tipul filamentelor intermediare antrenate de desmozomii în adeziunea intercelulară diferă funcţie de tipul celular. filamentele de vimentină etc. Conectarea reţelelor transcelulare de filamente de actină asigură adeziunea celulelor epiteliale conferind totodată rigiditate structurii tisulare. situate pe faţa citoplasmatică a membranelor celulelor adiacente.2 Joncţiunile de adeziune celulă-matrice extracelulară Joncţiunile de adeziune celulă-matrice asigură contactul dintre celulă şi matricea extracelulară prin conectarea filamentelor de actină. Aceste structuri joncţionale realizează contactul dintre filamentele intermediare ale celulelor adiacente.

numită lamina bazală. Moleculele aflate în soluţie difuzează printre celulele epiteliale spre exterior.2.2. consolidând structura desmozomală. similari desmozomilor din punct de vedere morfologic. Legarea plăcii citoplasmatice de lamina bazală este mediată de o glicoproteină transmembranară. Placa citoplasmatică constituie situsul de ancorare a filamentelor de cheratină ce intră în alcătuirea citoscheletului celulei epiteliale.4 Hemidesmozomii Hemidesmozomii. unde de regulă se semnalează prezenţa ambelor structuri desmozomale (desmozomi în pată şi hemidesmozomi). acestea sunt implicate atât în asigurarea adeziunii celulare. iar în muşchii netezi desmozomii sunt consideraţi echivalenţi funcţionali ai discurilor „Z” din muşchii scheletici. filamentele de desmină asociate desmozomilor constituie o cale de transmitere a forţei de contracţie. Devenit lax. În regiunea joncţiunilor de comunicare. 3. Placa citoplasmatică este alcătuită dintr-un complex de proteine de ataşare – desmoplachine – ce leagă tangenţial filamentele intermediare şi o glicoproteină transmembranară – desmoglina-care interacţionează prin domeniul său intracelular cu proteine de ataşare. în celulele ce alcătuiesc ţesutul muscular cardiac. „gap junction”) au o largă răspândire.3 Joncţiunile de comunicare Joncţiunile de comunicare (permeabile. ţesutul epitelial este incapabil de a mai funcţiona ca barieră. Studiul desmozomilor a pus în evidenţă implicaţiile funcţionale pe care aceste structuri le au în alte ţesuturi decât cel epitelial.numite plăci citoplasmatice. Glicoproteinele transmembranare interacţionează prin domeniile lor extracelulare. În ţesuturile epiteliale.2. 80 . Legarea anticorpilor de desmoglină afectează structura desmozomilor responsabili de aderarea intercelulară a celulelor ţesutului epitelial din piele. Cele două plăci citoplasmatice din membranele adiacente sunt conectate ca urmare a interacţiunii domeniilor extracelulare ale desmoglinelor printr-un mecanism Ca2+ Fig. 42 – Structuri desmozomale în ţesutul epitelial. cât şi în distribuirea forţelor mecanice în întregul ţesut epitelial şi ţesutul conjunctiv adiacent. asigură contactul dintre regiunea bazală a membranei celulelor epiteliale şi o structură specializată a matricei extracelulare. Astfel. fapt ce conferă pielii un aspect vezicular. Filamentele intermediare se ataşează tangenţial de plăcile citoplasmatice. De vreme ce anticorpii afectează doar desmozomii din piele se presupune existenţa unor deosebiri biochimice între aceştia şi cei prezenţi în alte ţesuturi. În boala Penfigus se sintetizează anticorpi împotriva propriilor glicoproteine transmembranare. (b) Hemidesmozomul asigură ancorarea celulelor în matricea extracelulară. (a) Desmozomul este alcătuit din două plăci citoplasmatice situate pe feţele citoplasmatice ale plasmalemelor celor două celule adiacente. 3. Este alcătuit dintr-o singură placă citoplasmaticăde care filamentele intermediare sunt legate prin capete. regăsinduse în toate ţesuturile organismelor animale.

Deplasarea mediatorilor intracelulari de la o celulă la alta prin joncţiunile de comunicare. nucleotide. Canalul. De asemenea. În regiunea membranară implicată în joncţiunile de comunicare. Cuplarea electrică mediată de joncţiunile de comunicare asigură: ƒ sincronizarea contracţiilor celulelor ce alcătuiesc ţesutul muscular. ale fiecărei proteine componente delimitează un canal ce străbate membrana plasmatică (fig. cu un diametru de 1. 3. Prin stabilirea acestui tip de comunicare intercelulară.5-2nm. Lanţul polipeptidic (280 aminoacizi) străbate de patru ori membrana plasmatică. complexe proteice prezente în membranele plasmatice sunt poziţionaţi cap la cap. ce stă la baza coordonării activităţii celulelor într-un ţesut. Pe parcursul proceselor de diferenţiere.membranele plasmatice adiacente sunt separate de un spaţiu îngust (2-4 nm grosime) întrerupt din loc în loc de particule cilindrice.3. permite trecerea liberă.3. Se presupune că primele etape ce urmează fecundării majoritatea celulelor sunt cuplate electric. explică activarea diferiţilor stimuli hormonali (vezi subcap. b) Poziţionarea în membrana plasmatică a conexinei-subunitate a conexonului. Al treilea domeniu α-helix al conexinei are un caracter amfipatic.3.2). permeabilitatea lor fiind dependentă de diverşi factori: 81 . a moleculelor cu greutăţi moleculare sub 1500 -2000 Dar (glucide. Conexonii. prin canalele joncţiunilor de comunicare pot trece mediatori intracelulari (ioni de Ca. sute de conexoni se aglomerează formând cluster-i (mănunchiuri) Conexonii din membranele celulelor învecinate se aşează cap la cap formând un canal de comunicare continuu între citoplasmele celor celule. 3. Joncţiunile de comunicare au un rol important în procesul de embriogeneză. implicaţi în reglarea numeroaselor procese metabolice celulare.2. domeniile αhelix amfipatice.1. dintr-o celulă în alta. în etapele timpurii ale embriogenezei. În interiorul conexonului. celulele sunt capabile să transfere diferite molecule celulelor învecinate incapabile să le sintetizeze. a unor inhibitori ai joncţiunilor de comunicare sprijină această ipoteză. aminoacizi. grupuri de celule cu o entitate distinctă se decuplează de restul celulelor urmând o cale comună de dezvoltare.2 Reglarea permeabilităţii joncţiunilor de comunicare Joncţiunile de comunicare sunt structuri cu caracter dinamic. Prin asocierea a şase molecule de conexină ia naştere o structură conexon. joncţiunile permeabile constituie elementul-cheie al cuplării electrice şi metabolice celulare. proces. ƒ peristaltismul intestinal. numită conexină (280000-320000Da).43).2.1 Structura joncţiunilor de comunicare În alcătuirea joncţiunilor de comunicare intră un singur tip de proteină transmembranară.)şi a diferitelor specii ionice. Apariţia defectelor în dezvoltarea embrionului ca urmare a injectării. Fig. Prin cuplarea metabolică.). Cele patru domenii membranare prezintă o conformaţie αhelix. 43 – a) Joncţiunile de comunicare. AMP-ciclicetc. ƒ propagarea potenţialului de acţiune de la un neuron la altul. Aceste particule sunt străbătute de un canal ce face posibil contactul dintre citoplasmele celulelor cuplate prin joncţiunile de comunicare. hormoni etc. dând naştere unor canale de comunicare intercelulară.

Ele fosforilează atât enzimele. Considerată un suport inert ce oferă doar stabilitate fizică ţesuturilor. numită lamină bazală. care activează protein kinazele AMP-c dependente. cât şi rolul matricei extracelulare diferă funcţie de tipul tisular. are loc creşterea concentraţiei de AMP-c. un axon în creştere se ataşează la celula-ţintă Acest tip de joncţiune este mediat de protocaderine (glicoproteine ce aparţin familiei caderinelor. La interfaţa dintre ţesutul epitelial şi ţesutul conjunctiv subadiacent. ca o structură dinamică ce joacă un rol esenţial în dezvoltarea. Modificarea permeabilităţii are la bază capacitatea joncţiunilor de comunicare de a adoptă două conformaţii distincte: închisă şi deschisă (fig. Rolul protocaderinelor este acela de a ţine la distanţa optimă cele două componenete membranare ale sinapsei – membrana presinaptică şi cea postsinaptică. În celulele hepatice stimulate de glucagon. Numărul mare de protocaderine asociate în diferite combinaţii dau specificitatea sinaptică. conţin 6 domenii extracelulare de legare în tandem). Creştere permeabilităţii joncţiunilor de comunicare. ƒ ƒ ƒ ƒ 3. pentru a facilita transmiterea sinaptică. forma şi funcţiile metabolice ale celulelor cu care se află într-un contact permanent. azi.4. Activarea acestora nu necesită contactul direct cu hormonul.) este însoţită de pierderea unor cantităţii însemnate de metaboliţi celulari. Joncţiunile sinaptice Sunt structuri specializate de legătură între neuroni. care mediază contactul 82 . Alterarea gravă a structurii celulare (ruperea membranei plasmatice. Prin joncţiunea sinaptică. ce comandă oprirea sintezei de glicogen în celulele hepatice şi eliberarea glucozei în sânge. elementele componente.2. transmiterea semnalului realizându-se prin AMP-c. Prin această decuplare. în prezenţa unui semnal chimic extracelular. stă la baza activităţii celulare în cascadă. în paralel cu creşterea influxului de ioni de Na şi Ca. matricea extracelulară se relevă. sunt izolate regiunile tisulare afectate. 3. moarte celulară etc. ceea ce face posibilă funcţionarea normală a celulelor în restul ţesutului. ceea ce permite trecerea AMP-c din celula activată în celulele învecinate.Scăderea pH-ului citosolic. concentraţia mare a ionilor de Ca impune închiderea joncţiunilor de comunicare dintre celulele deteriorate şi cele şi cele normale. Un exemplu concret îl constituie răspunsul celular la acţiunea hormonului glucagon. semnale chimice extracelulare etc. Există mai mult de 50 de gene ce controlează sinteza diferitelor protocaderine. 3. 44 – Schema modificării conformaţionale a conexonilor Existenţa unui mecanism de reglare a permeabilităţii structurilor joncţionale dependentă de concentraţia de Ca2+din citosol are o importanţă vitală pentru funcţionarea normală a celulelor asociate din ţesuturi. se află o structură specializată a matricei extracelulare. proliferarea. 44) Fig. migrarea. creşterea concentraţiei Ca2+ liber în citosol. Arhitectura. Matricea extracelulară Matricea extracelulară reprezintă o reţea complexă de carbohidraţi şi proteine ce ocupă spaţiile interstiţiale. În acest caz. cât şi conexina din structura joncţiunilor de comunicare. valoarea potenţialului de membrană la nivelul joncţiunilor. Fosforilarea conexinei impune adoptarea conformaţiei deschisă de către joncţiuni.

a legăturilor ce se stabilesc între acestea. Aceasta determină creşterea turgescenţei matricei extracelulare. cheratan sulfat. 4. Deşi glicozaminoglicanii reprezintă 10% din masa proteinelor fibrilare.1 Glicozaminoglicanii Glicozaminoglicanii reprezintă lanţuri poliglucidice lineare a căror unitate structurală este un diglucid. Proteinele fibrilare.1 Componentele matricei extracelulare Macromoleculele ce alcătuiesc matricea extracelulară sunt secretate de către celulele ce se găsesc dispersate în matrice şi care aparţin clasei fibroblastelor. lamina bazală se comportă ca un filtru permiţând trecerea apei. Atât lanţul poliglucidic lung (câteva sute de reziduuri glucidice). sunt legate covalent de moleculele proteice. cât şi unităţile diglucidice nesulfatate. formând proteoglicani. factor ce conferă structurii rezistenţă la forţele de compresie. acidul uronic. se disting patru clase de glicozaminoglicani: 1. condroitin sulfat şi dermatan sulfat. ce se repetă regulat. heparan sulfat şi heparină. hormonilor etc. aceste molecule ocupă cea mai mare parte a spaţiului interstiţial. sunt responsabile de organizarea matricei. tendoane şi oase. Faza apoasă a gelului permite difuzia metaboliţilor.3. Funcţie de tipul de reziduuri glucidice. Proteinele fibrilare constituie cea de-a doua componentă a matricei. pe care se sprijină ţesutul epitelial şi diferitele glande. 83 . ƒ conţin unităţi diglucidice diferite dispuse într-o secvenţă complexă. ionilor şi a moleculelor mici din sânge în spaţiul urinar. În ţesutul conjunctiv lax. ƒ sunt molecule scurte (mai puţin de 300 reziduuri glucidice) ƒ formează proteoglicani. În ţesutul conjunctiv dens. al doilea rest glucidic este. de regulă. Această reţea proteică este înglobată în gelul hidrat de polizaharide. în spaţiul dintre celule şi în capilarele sangvine. În glomerulii renali.dintre cele două ţesuturi. Aminoglucidul din unitatea diglucidică poartă grupări sulfat. adoptă o conformaţie de tip „random coil” („încolăcire aleatorie”). reţeaua intricată de macromolecule din spaţiile interstiţiale permite difuzia liberă a nutrienţilor şi a oxigenului din sânge în celulele ţesuturilor periferice. 3. dispuse în reţea. prezent în cartilaje. 2. Specii ionice osmotice active. moleculele leagă diferiţi cationi (în special Na+). definesc acidul hialuronic drept un reprezentant atipic al glicozaminoglicanilor. Se disting două tipuri de proteine fibrilare: proteine structurale (colagenul şi elastina) şi proteine de adeziune (fibronectina şi laminina). a numărului şi a localizării grupărilor sulfat. toate celelalte clase ale glicozaminoglicanilor prezintă caracteristici comune: ƒ conţin grupări sulfat legate de reziduuri glucidice. de cele mai multe ori. Cu excepţia acidului hialuronic. În mod obligatoriu. datorită conformaţiei adoptate.1. cât şi grupările carboxil ale acidului uronic conferă glicozaminoglicanilor încărcare electrică negativă. acidul hialuronic. Ca rezultat al acţiunii forţelor de electrostatică. Atât grupările sulfat. unul din componentele diglucidului este un amino-glucid de tipul N-acetilglucozaminei. 3. În ţesutul conjunctiv ce înconjoară capilarele sangvine. În matricea extracelulară sunt prezente polizaharide de tipul glicozaminoglicanilor (GAG) care. matricea extracelulară este responsabilă de elasticitatea şi rezistenţa mecanică ale acestor structuri. 3. cationii cresc gradul de hidratare al matricei.3. conferindu-i totodată rezistenţă mecanică. Lanţurile poliglucidice hidrofile.

componenta proteică.acoperindule ca o „haina”. ce reglează traficul molecular şi deplasarea celulelor funcţie de mărimea sau/şi sarcina lor electrică. Structuri heterogene.Structura proteoglicanilor. aranjarea grupărilor hidroxil. numărul şi tipul lanţurilor de glicozaminoglicani. 45). 46). făcând posibilă deplasarea liberă a celulelor şi favorizând proliferarea lor. În prima etapă a sintezei proteglicanilor. Simultan cu elongarea lanţurilor poliglucidice are loc în aparatul Golgi procesarea acestora. unde X poate fi oricare aminoacid. Aceste molecule conţin un miez proteic (core) în care sunt ancorate lanţuri de glicozaminoglicani. Componenta centrală a acestor agregate o constituie acidul hialuronic. cu densităţi diferite şi pori de mărime variabilă.Structura simplă a acestei molecule. Glicozaminoglicanii se leagă prin intermediul unei secvenţe triglucidice de un rest de Ser prezent în structura componentei proteice a proteoglicanilor. împiedică adeziunea intracelulară. La această secvenţă ce serveşte drept „primer” se leagă unul câte unul reziduurile glucidice printr-o reacţie catalizată de glicozil-transferaza.1. proteoglicanii formează agregate ce pot atinge o lungime de 4µm şi o masă moleculară de aproximativ 2 x 108 Da. proteoglicanii diferă prin greutatea moleculară. acidul hialuronic joacă un rol important în migrarea celulelor pe parcursul morfogenezei şi al reparării structurilor tisulare. factorul de creştere al fibroblaştilor – FGF). sulfat şi carboxil în lanţurile poliglucidice. necovalent de acidul hialuronic. 45 . Prin acest mecanism. Moleculele de acid hialuronic se leagă de suprafaţa celulelor care migrează. o secvenţă tricglucidică se leagă covalent de un rest de serină din molecula proteică (fig. prezenţa şi implicarea sa în fazele timpurii ale embriogenezei sugerează faptul că acidul hialuronic este primul reprezentant al glicozaminoglicanilor. Lanţurile sunt stabilizate de proteine de legare (fig. Cercetări în acest sens au pus în evidenţă capacitatea proteoglicanilor de a lega molecule semnal (ex. reacţii de sulfatare şi epimerizare. În cartilaje. 3. 84 . Miezul proteic al proteoglicanilor. de care sunt ataşate multiple lanţuri condroitin sulfat şi cheratan sulfat se leagă. Restul de Ser este frecvent localizat în interiorul unei secvenţe specifice de aminoacizi: Asp(Glu)-Asp(Gky)-X-Ser-GlyX-Gly.2 Proteoglicanii Proteoglicanii sunt reprezentaţi în toate ţesuturile conjunctive şi matricele extracelulare. Fig. din el derivând celelalte clase. Componenta proteică a proteoglicanilor este sintetizată la nivelul ribozomilor ataşaţi de RE rugos. 3. Acest fapt. Structura heterogenă a proteoglicanilor sugerează faptul că aceasta nu constituie unica lor funcţie. Organizarea acestor molecule în matricea extracelulară este încă un subiect controversat. Concomitent cu procesul de translaţie proteică are loc translocarea proteinei în aparatul Golgi unde este asamblată în proteoglicani. Eliminaţi în spaţiul interstiţial. proteoglicanii formează geluri hidratate.

Fig. 46 – Proteoglicanii din cartilagii conţin şi acid hialuronic legat necovalent, prin intermediul unor proteine liker de miezul proteic. Pe o singură moleculă de acid hialuronic se pot lega o sută de monomeri de proteoglicani. Acest tip de organizare a proteoglicanilor conferă elasticitate cartilajelor. Proteoglicanii sunt prezenţi şi la nivelul membranelor plasmatice ale multor tipuri celulare. De miezul integrat în membrana plasmatică şi care proemină în spaţiul extracelular este ataşat un număr mic de lanţuri de glicozaminoglicani (fig. 47).

Fig. 47 – a) Proteoglicani prezenţi la nivel la nivelul membranelor plasmatice. Miezul proteic de care sunt ataşate patru lanţuri de heparan sulfat şi două de condroitin sulfat traversează integral membrana plasmatică; b) Legarea lanţurilor de condroitin sulfat la miezul proteic al proteoglicanilor din membrană. În acest caz proteoglicanii sunt implicaţi în legarea celulelor de matricea extracelulară şi în organizarea acromoleculelor ce compun matricea.

85

3.3.1.3 Colagenul Colagenul reprezintă o familie de proteine fibrilare insolubile, sintetizate în fibroblaste şi reprezentate în toate organismele animale la nivelul matricei extracelulare şi a ţesutului conjunctiv. Este principala componentă a matricei extracelulare. Se cunosc poate 12 tipuri de colagen. Dintre acestea tipurile I, II, şi III întâlnite în special în ţesutul conjunctiv, au capacitate de autoasamblare, formând polimeri ce poartă numele de fibrile de colagen. Tipul IV constituie comportamentul principal al laminei bazale, unde formează o reţea bidimensională. a. Structura moleculelor de colagen Unitatea structurală fundamentală a colagenului este o moleculă proteică cu o lungime de 300nm şi un diametru de 1,5 nm, alcătuită din trei subunităţi: două lanţuri α1 şi un lanţ α2. Celelalte trei tipuri polipeptidice, ce conţin fiecare 1050 aminoacizi, se înfăşoară unul în jurul celorlalte, de la stânga spre dreapta, formând o structură de tipul triplu helix. Fiecare rotaţie completă (tur) a helixuluide faptul că conţine trei aminoacizi (fig. 48) Fig. 48 - a) Modelul lanţului polipeptidic alfa din molecula de colagen. Gly ocupă a treia poziţie în secvenţa repetitivă: Gly-X-Y, unde X şi Y reprezintă oricare alt aminoacid. b) Modelul moleculei de colagen. Cele trei lanţuri alfa formează un tripluhelix. Repetiţia glicinei (Gly) la fiecare a treia poziţie, este justificată de faptul că aceasta este singurul aminoacid suficient de mic pentru a ocupa spaţiul din interiorul triplu-helixului. Molecula de colagen este bogată în prolină, lizină, aminoacizi ce apar de cele mai multe ori sub formă hidroxilată. Grupările hidroxil ale hidroxiprolinei participă la formarea legăturilor de hidrogen ce stabilizează triplu-helixul. În boala numită scorbut, datorat deficienţei de vitamina C, este inhibată reacţia de hidroxilare a prolinei, ceea ce împiedică organizarea lanţurilor polipeptidice în triplu-helix. Acestea sunt rapid degradate sub acţiunea unei enzime, numită colagenază. În consecinţă, matricea extracelulară şi vasele sangvine devin extrem de fragile, iar dinţii se desprind din alveolele dentare. Grupările hidroxil ale hidroxilizinei sunt implicate într-o reacţie de glicozilare. Glicozilarea colagenului conferă acestei molecule capacitatea de a se autoasambla în spaţiul extracelular.

86

b. Sinteza colagenului Prezenţa secvenţei repetitive – Gly-X-Y (unde X,Y reprezintă diferiţi aminoacizi cu excepţia glicinei)în structura colagenului, reflectă organizarea genelor ce îl codifică, sugerând faptul că evoluţia acestor gene are la bază fenomenul de duplicare genică. Gena ce codifică lanţul α1 conţine 41 de exoni. Cea mai mare parte a exonilor este alcătuită din 54 perechi de baze (pb) sau multipli de doi sau trei ai acestui număr, sintetizând 1,2 sau 3 unităţi primordiale. O unitate primordială conţine 6 secvenţe repetitive Gly-X-Y. Un număr mic de exoni din structura genei au pierdut, pe parcursul evoluţiei 9pb, unităţile primordiale codificate de către aceştia fiind mai scurte cu o secvenţă Gly-X-Y. Locul de sinteză al lanţurilor polipeptidice ce formează colagenul îl constituie ribozomii ataşaţi de RE rugos. Ca rezultat al translaţiei la nivel ribozomal sunt sintetizate lanţurile pro-α. Acestea sunt introduse în lumenul RE rugos, datorită prezenţei în structura lor a secvenţei semnal („signal peptide”). În regiunile carboxil- şi amino- terminale lanţurile pro-α conţin alte două secvenţe, numite propeptide. Aceste două secvenţe formează domenii globulare, în timp ce restul lanţului adoptă o conformaţie de tip helix. În lumenul RE reziduurile de lizină şi prolină sunt hidroxilate, iar între secvenţele propeptidice a trei lanţuri pro-α se stabilesc punţi disulfurice intercatenare. Ulterior formării legăturilor disulfurice, lanţurile se unesc (direcţia C - N), generând molecula de procolagen. Din RE, procolagenul este transportat în aparatul Golgi, unde se desfăşoară mai multe runde de procesare ce constau, în principal, în adaosul de reziduuri glucidice la hidroxilizină. Moleculele de procolagen sunt eliminate din aparatul Golgi în spaţiul extracelular. Sub acţiunea procolagen peptidazelor, secvenţele sunt clivate proteolitic, molecula de procolagen fiind convertită în colagen. Proteoliza secvenţelor propeptidice în spaţiul extracelular împiedică autoasamblarea colagenului în interiorul celulei,ceea ce ar avea drept consecinţă distrugerea celulară. c. Asamblarea moleculelor de colagen în spaţiul extracelular În spaţiul extracelular, moleculele de colagen (numit şi tropocolagen) de tip I, II şi III se asociază spontan formând polimeri ordonaţi ce poartă numele de fibrile de colagen (50nm în diametru). În fibrile, moleculele sunt dispuse în şiruri longitudinale. Între moleculele învecinate ale aceluiaşi şir există o distanţă („gap”) de 35 nm. Moleculele de colagen din şirurile adiacente sunt deplasate unele faţă de altele cu 67 nm, ceea ce reprezintă mai puţin de o pătrime din lungimea totală a moleculei. Se constată că din cinci în cinci molecule de colagen sunt aliniate identic (fig. 49). Spaţierea colagenului în fibrile conferă aceştia o maximă elasticitate. În regiunile amino-şi carboxil-terminale ale colagenului există segmente scurte ce au o conformaţie triplu-helix. Resturile de lizină sau/şi hidroxilizină din aceste regiuni participă la legături covalente încrucişate ce se stabilesc între extremitatea carboxilică a unei molecule adiacente. Aceste legături au rolul de a stabiliza asamblarea colagenului în fibrile. Organizarea fibrilelor diferă de la ţesut la altul. În piele, acestea se întretaie creând o reţea laxă. În oase şi în cornee, fibrilele de colagen sunt dispuse în plăci ordonat aranjate; fibrilele aceleiaşi plăci sunt paralele între ele şi perpendiculare pe cale ale plăcilor adiacente. În tendoane fibrilelor formează mănunchiuri, numite fibre. Fibrele sunt dispuse paralel şi orientate pe direcţia forţei ce acţionează asupra tendonului.

87

Fig. 49 – a) Sinteza colagenului şi asamblarea sa în fibre în spaţiul extracelular. 3.3.1.4. Elastina Elastina este o proteină neglicozilată, puternic hidrofobă, a cărei secvenţă de aminoacizi (830) este bogată în glicină şi prolină. Este proteina majoră a reţelelor de fibre elastice din matricea extracelulară. Spre deosebire de colagen, are un conţinut scăzut de lizină. În matricea extracelulară, resturile de lizină ale moleculei proteice participă la formarea legăturilor covalente încrucişate ce stabilizează elastina într-o reţea (filamente sau foiţe) ale cărei ochiuri îşi modifică forma în raport cu direcţia forţei ce acţionează asupra sa. Elasticitatea reţelei se datorează capacitaţii moleculelor de elastină de a adopta mai multe conformaţii random-coil. Oscilarea între conformaţii caracterizate de diferite grade de relaxare a moleculelor de elastină asamblate în reţea, conferă acestei proteine proprietăţi elastice similare cauciucului. Filamentele de elastină reprezintă constituenţi principali ai reţelei de fibre elastice prezente în matricea extracelulară din piele, vase sangvine sau plămâni. Componentul minor al fibrelor elastice este o glicoproteină. Dispusă pe suprafaţa fibrelor, glicoproteina intervine în organizarea moleculelor de elastină.

88

3.3.1.5. Fibronectinele Fibronectinele aparţin clasei glicoproteinelor de adeziune, a căror funcţie principală este de a media adeziunea celulă-matrice extracelulară. Fibronectinele au un rol important în menţinerea formei celulelor, în organizarea citoscheletului, iar pe parcursul embriogenezei sunt implicate în migrarea şi diferenţierea celulară. În organismele animale, fibronectinele sunt întâlnite în: ƒ sânge şi alte fluide, sub formă de dimeri solubili, favorizând fagocitoza, migrarea celulelor imune (în special macrofage), ataşarea trombocitelor de regiunile alterate ale vaselor sangvine; ƒ ataşate tranzitoriu pe suprafaţa celulară, ca oligomeri de fibronectină; ƒ în matricea extracelulară, unde formează fibre insolubile. a) Structura fibronectinelor Se cunosc mai multe tipuri de fibronectine. Codificate de către o unică genă (70 kb), fibronectinele sunt rezultatul splicing-ului alternativ al moleculei de ARN-m. Funcţie de tipul celular, pot fi generate una până la 20 molecule diferite de ARN-m pentru fibronectină ce dau naştere unui număr echivalent de lanţuri polipeptidice. Din punct de vedere structural, fibronectina este un dimer alcătuit din două subunităţi identice. Regiunile carboxiterminale ale celor două lanţuri polipeptidice (2500 aminoacizi fiecare) ce formează dimerul sunt legate printr-o pereche de punţi disulfurice. Fiecare subunitate prezintă şase domenii globulare, unite prin regiuni flexibile ale lanţului polipeptidic. Fiecare domeniu globular asigură legarea specifică a fibronectinei la receptori celulari, colagen, fibrină şi proteoglicani sulfataţi (figura 50). Identificarea, izolarea şi secvenţializarea domeniului prin care fibronectina se leagă la suprafaţa celulară au condus la evidenţierea unei secvenţe tetrapeptidice-Arg-Gly-Asp-Ser(RGDS). Secvenţa RGD este comună mai multor proteine extracelulare de adeziune. Ea permite recunoaşterea şi legarea proteinelor de către integrine, o familie de receptori de membrană omologi. Dată fiind specificitatea recunoaşterii receptor-ligand, se sugerează implicarea, în acest proces, şi a altor secvenţe din structura proteinelor de adeziune. Fig. 50 – a) Structura fibronectinei. Cele două lanţuri polipeptidice sunt legate prin punţi disulfurice. Fiecare lanţ prezintă domenii globulare ce leagă specific molecule din matricea extracelulară sau receptori de membrană; b) domeniile de legare specifică au fost puse în evidenţă prin digestie cu proteaze. Se cunosc şase domenii: • două pentru heparan sulfat; • două pentru fibrină; • unul pentru colagen; • unul pentru receptorul fibronectinei.

89

Receptorul leagă fibronectina care. Aceste celule traversează cheagurile sangvine al căror element constituent principal este fibrina. 51 – Structura receptorului pentru fibronectină Rolul moleculei receptor este de a media contactul dintre fibronectină (recunoaşte secvenţa RGDS) şi elementele din structura citoscheletului (filamentele de actină). imobilizându-l în membrana plasmatică (fig. etc. asociate prin legături necovalente. Receptorul pentru fibronectină este un membru al familiei integrinelor. c) Migrarea şi aderarea fibroblastelor în matricea extracelulară – proces ce implică recunoaşterea fibronectină – receptor În organismele animale adulte. 52). Aceste fibre se leagă de receptor prin intermediul proteinelor de ataşare intracelulare (vinculina şi talină). o parte din receptorii pentru colagen. se stabilesc şi se desfac succesiv contactele celulă-matrice. migrarea celulară este un fenomen rar întâlnit. proteoglicani). unul transmembranar şi altul extracelular. în care fibroblaştii şi celulele sistemului imun migrează spre zona afectată. Segmentele sunt legate între ele printr-o punte disulfurică . O excepţie o constituie procesul de reparare a leziunilor. Ambele lanţuri polipeptidice ale receptorului sunt glicozilate (figura 51). mediat de receptorul pentru fibronectină. Fibronectina. Fig. din interiorul celulei. la rândul săau. pe parcursul migrării fibroblastelor.b) Receptorul pentru fibronectină-reprezentant al familiei integrinelor Receptorul pentru fibronectină este un heteromer alcătuit din două lanţuri polipeptidice . Contactul dintre fibronectine. prezentând secvenţa specifică RGD. în citoplasmă se organizează fibrele de stres bogate în actină. Fibrele de actină se ataşează prin intermediul vinculinei şi a talinei de receptorul pentru fibronectină. interacţionează cu alte elemente ale matricei extracelulare (colagen. Nu toţi receptorii pentru constituenţii matricei extracelulare aparţin familiei integrinelor. Toate aceste molecule au o structură similară. 90 . Mai mult.000 Da) este scindat în două segmente. Din această familie mai fac parte receptorul pentru laminină.α şi β. secretată de către fibroblaşti se leagă printr-unul din domeniile sale globulare la fibrină. din spaţiul extracelular şi mănunchiurile de fibre de actină. asigură aderarea celulei la matricea extracelulară. Datorită mobilităţii laterale a receptorului în membrana plasmatică. fibronectina este recunoscută şi legată de receptorul pentru fibronectină din membrana plasmatică a fibroblastelor. fiind implicate în legarea componentelor matriceale de elementele citoscheletului. receptorul pentru colagen este reprezentat de o glicoproteină transmembranară cu o structură diferită de cea a integrinelor. În momentul în care deplasarea încetează. în anumite celule. 52 – Modelul regiunii de contact fibroblast-substrat. Pe de altă parte. Lanţul β conţine secvenţe repetitive bogate în cisteină. Fig. Lanţul α (140.

structură specializată a matricei extracelulare. Similar moleculelor de colagen fibrilar. colagenul de tip IV. colagenul de tip IV este alcătuit din trei lanţuri polipeptidice ce formează un truplu helix (40 nm lungime). ceea ce justifică apariţia unor discontinuităţi în structura truplu-helixului.1.2. lamila bazală apare din trei straturi: ƒ un strat electrono-transparent (lamina lucida sau lamina rara) situat în imediata vecinătate a membranei plastice a celulelor ce se sprijină pe lamila bazală. delimitează suprafaţa bazală a celulelor epiteliate şi endoteliale. proteoglicanii (heparan sulfat) şi laminina sunt elemente comune tuturor acestor structuri. Molecula (850. Existenţa zonelor de discontinuitate conferă întregii molecule o mai mare flexibilitate.3. lanţurile sunt unite prin punţi disulfurice într-o structură 91 . 53 – Modelul asocierii moleculelor de colagen de tip IV şi formarea reţelei multistratificate. 3. a) Colagenul de tip IV Moleculele de colagen de tip IV sunt prezentate în exclusivitate în lamila bazală. Secvenţa repetitivă Gly-X-Y. Lamina bazală Lamina bazală. Structura laminei bazale Moleculele componente ale lamilei bazale sunt sintetizate sunt sintetizate de către celulele epiteliate.3. Fig. un lanţ lung A şi două lanţuri mai scurte B. caracteristică tuturor moleculelor de colagen. ƒ un strat electrono-dens (lamina densa). Dimerii se asociază lateral prin regiunile cu conformaţie triplu-helix dând naştere unei reţele plane cu ochiuri hexagonale. secvenţele propeptidice amino-şi carboxi-terminale ale colagenului IV nu sunt scindate proteolitic după eliberarea sa în mediul extracelular. moleculele de colagen sunt stabilizate prin legături covalente încrucişate şi punţi disulfurice. separând aceste celule de ţesutul conjunctiv subadiacent. Spre deosebire de moleculele de colagen interstiţial. În această reţea. endoteliale şi mezenchimale. Deşi compoziţia lamilei bazale variază de la un ţesut la altul.000 Da) este alcătuită din trei lanţuri polipeptidice.2. ƒ un strat cu aspect reticular (lamina reticularis) alcătuit din colagen şi care are rolul de a lega lamila bazală de ţesutul conjunctiv. Ea înconjoară celule individuale (musculare. La microscopul electronic. Ele reprezintă elementul constituient major al lamilei densa ce compune lamila bazală. Regiunile amino terminale ce predomină de o parte şi de alta a planului reţelei se asociază prin legături covalente generând o reţea multistratificată (figura 53). b) Laminina-glicoproteină majoră a lamilei bazale Laminina este localizată pe faţa dinspre membrana plasmatică a lamilei densa mediind legarea lamilei bazale de suprafaţa celulară.3. este întreruptă de aproximativ 20 de ori în molecula de tip IV. Secvenţele propeptidice carboxi-terminale formează domenii prin intermediul cărora monomerii interacţionează formând dimeri lineari. celule Schwann) sau se află interpusă între două straturi unicelulare în glomerulii renali şi în alveolele pulmonare. adipoase.

. dar cel puţin o parte a acestora aparţin familiei integrinelor. creşterea şi diferenţierea celulară sunt independente de legarea receptorilor celulari la elementele componente ale laminei bazale. iar unul sau mai multe domenii sunt implicate în legarea receptorului prin laminină. Fig.un situs de legare a proteoglicanilor sulfataţi.2. lamina bazală susţine celulele epiteliale şi totodată funcţionează ca un filtru molecular şi celular între cele două compartimente tisulare. B1 şi B2) şi conţine mai multe domenii funcţionale: . rolul laminei bazale constă în reglarea traficului de molecule din sânge în urină. 54 – Structura lamininei Proteina prezintă trei lanţuri polipeptidice (A. 3. laminina conţine mai multe domenii funcţionale: câte un domeniu leagă colagenul IV şi heparan sulfatul.un situs de legare a colagenului IV. . Receptorii pentru laminină diferă funcţie de tipul celular. Cele trei braţe scurte ale moleculei de laminină prezintă câte o pereche de domenii globulare. Funcţiile laminei bazale Lamina bazală se caracterizează printr-o pronunţată heterogenitate funcţională determinată de necesităţile fiziologice ale diferitelor ţesuturi. lamina bazală prezintă o compoziţie chimică particulară ceea ce-i permite exercitarea funcţiei de coordonare a organizării spaţiale a componentelor joncţionale de o parte şi de alta a sinapsei. Ca şi fibrotectina. lamina bazală constituie eşafodul pe care celulele migrează îndreptându-se spre zona afectată. La nivelul joncţiunilor neuromusculare. iar braţul scurt are un singur domeniu (figura 54). Interpusă între ţesutul epitelial şi ţesutul conjunctiv subadiacent.două sau mai multe situsuri de legare la receptori de membrană. În glomerii renali.cruciformă. Reglarea funcţiilor celulare vitale: adeziunea. În regenerarea tisulară. 92 .3.2.

ei se găsesc fie izolaţi – microtubuli citoplasmatici. ƒ transportul intracelular de particule materiale. mitocondrii) ƒ translocarea anafazică a cromozomilor. ƒ transportul intracelular de particule.1.1.microvili. vezicule şi organite celulare (nucleu.are la baza reacţiile de polimerizare şi depolimerizare ale microfilamentelor şi ale microtubuliilor.citoscheletul are în principal o funcţie de susţinere. ƒ deplasarea celulelor ce prezintă un tip de locomoţie ameboidal. sau permanent – centrioli.Capitolul 4 CITOSCHELETUL Citoscheletul este alcătuit din microtubuli.axoni). Citoscheletul este o structură dinamică. Implicat în inducerea şi menţinerea formei celulei şi a prelungirilor celulare (cili.flageli. Interacţiunea elementelor de citoschelet cu membrana plasmatică. prin intermediul proteinelor de adeziune intracelulară. Microtubulii Au fost evidenţiaţi pentru prima dată. Microtubulii – semnificaţia biologică Microtubulii sunt substructuri celulare omniprezente în citoplasma celulelor eucariote. Principalele mişcări asociate microtubulilor sunt: ƒ mişcările cililor şi flagelilor ce asigură deplasarea celulelor libere. vezicule de transport şi organite celulare. Acesteia i se adaugă o funcţie motilă. filamente de actină. aceste structuri coordonând motilitatea celulară. flageli).de a interconecta elementele de citoschelet în reţea şi de a le lega de organitele celular şi/sau membrana plasmatică. filamente intermediare. care a introdus şi termenul de microtubul. solidarizează celule în ţesuturi. ƒ translocarea cromozomilor în timpul diviziunii celulare. în inducerea şi menţinerea geometria spaţială a celulelor. Slauttersack (1963). Microtubulii îndeplinesc în celulă un rol structural. 4. la nivelul structurilor joncţionale. Principalele mişcări celulare asigurate de elementele de citoschelet sunt: ƒ mişcarea cililor şi a flagelilor. plastide.1. mobile. şi un rol dinamic. dar nu afectează 93 . cu ajutorul microscopului electronic. ƒ desfaşurarea citokinezei. funcţie de necesitaţile celulare. În citoplasmă. Se apreciază că realizarea acestora funcţii constituie rezultatul cooperării citoscheletului cu reţeaua microtrabeculară. Studiul comparativ al microtululilor din diferite compartimente celulare a arătat că tratamentul cu colchicină. intervenind ca parte componentă a citoscheletului. fie fasciculaţi. dând naştere unor formaţiuni cu caracter efemer – fibrele fusului de diviziune. Proteinele asociate au rol de a regla procesele de polimerizare şi depolimerizare ale filamentelor. Capacitatea sa de a-şi modifica structura. temperaturile scăzute şi presiune hidrostatică mare determină degradarea microtubulilor citoplasmatici şi a celor ce alcătuiesc fusul mitotic. ƒ contracţia musculară. 4. o reţea microtrabeculară şi din proteine asociate. corpusculi bazali şi axonemele organitelor locomotorii (cili. în celulele animale de către d. conferind acestora rezistenţă.

Proteinele asociate au rol de a consolida structurile microtubulare prin interconectarea microtubulilor adiacenţi şi de a stabiliza edificiul arhitectural al citoscheletului prin legarea filamentelor intermediare. Această presupunere este confirmată în cazul proteinei tau ce prezintă activitatea ATP . Fig. s-a observat prezenţa unor proteine cu mase moleculare diferite. În preparatele pure de microtubuli. Orientarea dimerilor. ce poartă numele de tubulină (100. microtubuli din organitele locomotorii).structurile microtubulare stabile (cetrioli. 4. observat pe parcursul mai multor cicluri de polimerizare şi depolimerizare. iniţial. în timp ce MAP2 este întâlnită doar în structurile microtubulare din dendrite. ce este conservant în toate structurile microtubulare. 55 – Modelul structurii tridimensionale a microtubulilor.MAP). a condus la concluzia că proteinele sunt asociate specific tubulinelor. MAP1 este asociată microtubulilor din axoni şi dendrite. este alcătuită din două proteine distincte: alfa şi beta tubulina (fiecare 50. Fiecare microtubul este alcătuit din 13 protofilamente dispuse paralel cu axul longitudinal şi care delimitează un lumen. Aceste rezultate demonstrează existenţa unei populaţii heterogene de microtubuli. Unitatea fundamentală a microtubulilor.000 Da). Structura microtubulilor În imaginile electronomicroscopice.2. microtubulii se disting ca structuri cilindroide de lungimi variabile (până la zeci de nm) şi cu un diametru relativ constant de 24 nm.000 Da). Cele două componente proteice ce compun heterodimerul sunt dispune heicoidal în peretele microtubulului. conferă microtubulilor un caracter polar. tubulina. 55). Deoarece. diversele structuri microtubulare conţin diferite tipuri de molecule proteice. Codificate de o unică genă. Protofilamentele sunt rezultatul asocierii cap la coadă a unui număr variabil de heterodimeri. Ciclurile de fosforilare şi defosforilare ale acestora pot constitui o etapă importantă în reglarea asamblării microtubulilor. (fig. corpusculi bazali. localizate exclusiv în structurile microtubulare din axonii celulelor nervoase. cele cinci proteine tau cunoscute astăzi. Cele mai bine caracterizate proteine asociate sunt proteinele tau. Alte proteine asociate prezente în celulele nervoase sunt MAP1-MAP2. de tubulină în protofilamente. motiv pentru care au fost numite proteine asociate microtubulilor (microtubule associated proteins . 94 . (Fiecare din cele 13 protofilamente ce alcătuiesc peretele microtubulului este formată din heterodimeri de tubulină α şi β. sunt rezultatul unui proces de splicing (combinare) alternativ. Majoritatea proteinelor asociate sunt fosforilate.azică şi care acţionează în sensul accelerării polimerizării microtubulilor. în afara heterodimerilor de tubulină.1. s-a considerat că acestea sunt proteine de contaminare. Dar raportul cantitativ constant dintre proteine şi subunităţile de tubulină. aşezaţi cap la coadă.

determinând o accelerare a depolimerizării. a evidenţiat aspecte surprinzătoare şi aparent contrare rezultatelor. concentraţia dimerilor liberi este superioară valorii critice. Studiile în vitro au demonstrat formarea microtubulilor într-o soluţie pură de dimeri. concentraţia dimerilor liberi reprezintă principalul factor implicat în reglarea polimerizării şi depolimerizării microtubulilor. în timp ce unii microtubuli sunt subiectul unor repetate şi rapide procese de polimerizare şi depolimerizare. Dacă. simbolizat cu plus (+). Microtubulii care au o strucrură cap GTP. cu cât viteza de hidroliză a GTP este mai mică. Creşterea temperaturii la 37ºC este însoţită de reasamblarea microtubulilor. ceea ce conduce la formare GDP. Fiecare dimer de tubulină conţine două molecule de GTP. că. Studiul dinamicii microtubulilor. se desfăşoară lent. alungirea microtubulului. se pot alungi. iar viteza acestei reacţii este mai mare decât cea a hidrolizei GTP. GTP este hidrolizat la GDP (guanozin difosfat). în timp ce. determinând depolimerizarea cu eliberarea dimerilor αβ stabili. Sinteza microtubului primer. Viteza mare a hidrolizei GTP are un efect contrar. experimentelor in vitro. In vitro. sunt stabili şi pot servi ca primer-i în procesul de polimerizare. cu atât este mai favorizată formarea unui cap GTP şi deci. structuri ce-şi modifică lungimea ca rezultatul a reacţiilor de polimerizare şi depolimerizare. Stabilitatea microtubulului apare reglată de doi factori concentraţia de tubulină liberă şi viteza reacţiei de hidroliză a GTP. Acest model sugerează că o anumită structură a extremităţilor microtubulilor de determină adăugarea sau disocierea subunităţilor proteice. în timp ce unii microtubuli se alungesc. sub concentraţia critică. alţii suferă un proces de depolimerizare. Expunerea unei soluţii de microtubuli la temperaturi scăzute (0ºC) are un rezultat contrar. la extremitatea + se formează un cap GTP. are ca rezultat depolimerizarea microtubulilor. viteza de disociere a dimerilor depăşeşte viteza de polimerizare. În consecinţă.4. în aceeaşi celulă (la aceeaşi concentraţie a dimerilor liberi) alţi microtubuli se alungesc continuu sau rămân la o lungime constantă pe parcursul perioadei de observaţie. este un proces mult mai rapid. la o anumită concentraţie a dimerilor liberi de tubulină se atinge o stare de echilibru (steady state). Manifestarea simultană a fenomenelor de creştere şi descreştere în lungime a microtubulior este explicată prin modelul dinamic (dynamic instability model). Prezenţa structurii GDP este asociată cu instabilitatea microtubulilor. la 37ºC. 95 . polimerizarea microtubulilor este favorizată. În ceea ce priveşte influenţa celui de-al doilea factor. asupra stabilităţii microtubulilor. În consecinţă. Pe parcursul polimerizării sau în etapa imediat următoare încorporării dimerului (preferenţial la capătul +). Viteza reacţiilor de polimerizare şi depolimerizare este de două ori mai mare la unul din capete. Se constată astfel.3. prin adăugarea de noi dimeri de tubulină. prima etapă a polimerizării. Modelul susţine că variaţiile locale ale celor doi factori pot determina evoluţia diferită a microtubulilor dintr-o celulă. dar alungirea primer-ului.1. Deşi adăugarea sau pierderea subunităţilor de tubulină poate avea loc în oricare din capetele microtubului. Când concentraţia dimerilor liberi depăşeşte valoarea critică predomină procesul de polimerizare. Această concentraţie a fost numită concentraţie critică (Cc). scăderea concentraţiei de tubulină. La o concentraţie scăzută a tubulinei libere (C < C C ). Capătul opus a fost notat cu minus (-). în prezenţa GTP (guanozin trifosfat) şi a ionilor bivalenţi. în culturi de celule. Se demonstrează astfel caracterul dinamic al microtubulilor. observaţiile electrono-microscopice subliniază funcţionalitatea diferită a extremităţilor acestor structuri. numărul dimerilor adăugaţi fiind egal cu cel al subunităţilor disociate de microtubuli. se constată că. Polaritatea şi dinamica microtubulilor Geneza microtubulilor este un proces de autoasamblare a tubulului.

1.1.Microtubulii citopasmatici au capătul (-) ancorat în regiunea pericentriolară. Microtubuli au o orientare strictă în raport cu centrele de nucleaţie (fig. Bazele diversităţii structurilor microtubulilor Deşi toţi microtubulii prezintă o organizare fundamentală comună.5. dispunem de numeroase argumente ce atestă faptul că cel puţin centriolii şi corpusculii bazali acţionează ca centrii organizatorici ai micritubulilor. La tubulinele beta se remarcă modificări ale segmentelor carboxi –terminale. Astfel. Aceste proteine sunt codificate de aceleaşi gene sau de gene diferite. a subtipurilor de alfa şi beta tubulină. 4. Este posibil că aceste modificări structurale să condiţioneze încorporarea subunităţilor în diferite structuri microtubulare şi legarea lor la proteinele asociate. diversitatea structurilor microtubulare a fost pusă pe seama existenţei. Secvenţele de aminoacizi ale izotipurilor de alfa şi beta tubulină sunt aproape identice la păsări şi rozătoare.Microtubulii ce intră în structura axonemei au capătul poziţionat proximal faţă de corpusculul bazal. B – Celulă nervoasă. Cercetări efectuate pe structurile microtubulare din neuron au condus la concluzia că fiecare microtubul conţine subunităţi alfa şi beta echivalente funcţional.Microtubulii din axon sunt orientaţi cu capătul spre corpusculul bazal. deoarece modificările posttranslaţionale nu afectează semnificativ funcţionalitatea microtuburilor. Iniţial. C – Celulă aflată în mitoză. Recent. la organismele eucariote. s-a demonstrat că heterogenitatea subunităţilor de tubulină nu poate explica diversitatea structurilor microtubulare. rezultatul modificărilor posttranslaţionale.Microtubulii fasciculaţi dau naştere fibrelor fusului de diviziune ce se diferenţiază între cei doi centrii celulari prezenţi la polii opuşi ai celulei. caz în care poartă numele de izotipuri. diferenţierea şi dispunerea acestor formaţiuni celulare.4. Centrii organizatorici ai microtubulilor Distribuţia nealeatorie a microtubulilor în celulă a condus la ipoteza existenţei unor factori ce controlează nucleaţia. tubulinele alfa sunt antrenate într-o reacţie de acetilare a unui rest de lizină şi suferă adiţia sau deleţia unei tirozine carboxi-terminale. structurile rezultate prin asocierea acestora sunt foarte diferite. 56).Microtubulii din dendrite nu au o orientare fixă. în mare parte.4. Astăzi. Diferenţele dintre subtipuri sunt. Fig. 56 – Orientarea microtubulilor în raport cu centrele de nucleaţie: A – Celulă ciliată aflată în interfază. chiar şi în cadrul aceleiaşi celule. Aceşti factori a căror existenţă a fost demonstrată prin cercetări experimentale poartă numele de centrii organizatori ai microtubulilor (MTOC) sau centrii de nucleaţie. particularităţile acestor structuri fiind dictate de tipul proteinelor asociate ce copolimerizează cu tubulinele sau se leagă de microtubuli ulterior polimerizării. 96 .

1. La baza axonului se remarcă prezenţa unui centru organizator.Capetele (-) sunt inserate în centrul organizator şi stabilizate de proteinele asociate. în axon toţi microtubulii au aceeaşi polaritate. la rândul său. coordonează mişcările cililor şi flagelilor. Fiecare fibrilă este formată din 3 subfibrile reprezentate de trei microtubuli. Subfibrila A este un microtubul complex. La capătul proximal al centriolilor şi corpusculilor bazali se constantă prezenţa unui miez cilindric central. Această structură. înconjuraţi de o zonă citoplasmatică amorfă. Datorită absenţei centrului organizator în dendrite. Un argument în plus. dar nu toţi microtubulii radiază din aceasta. Fibrilele sunt imobilizate într-o matrice amorfă ce înconjoară cilindrul. numită centrozom sau regiune pericentriolară.2.5. În formarea microtubulilor ce alcătuiesc axonemele cililor şi flagelilor sunt implicate alte structuri microtubulare.4 µm lungime ). ei sunt dispuşi fie cu capătul (+). 4. Subfibrilele din fiecare triplet sunt notate cu A.B şi C dinspre lumenul cilindrului spre exterior. în timp ce subfibrilele B şi C sunt incomplete (10-11 protofilamente). asemănătoare unei roţi cu spiţe. îl constituie păstrarea capacităţii de organizare a microtubulilor în celulele eucariote. ei radiind din regiunea pericentriolară. În imaginile electronomicroscopice se observă însă că microtubulii nu au ca punct de plecare centriolii. De la această orientate fac excepţie microtubulii din dendritele şi axonii neuronilor. Microtubulii din celulele aflate în interfaza şi cei care alcătuiesc fibrele fusului mitotic îşi au originea într-o regiune perinucleară. centriolii stau la baza fenomenelor de motilitate manifestate în timpul diviziuni celulare. capetele (+) distale sunt libere. cât şi centrozomul sunt prezenţi ambele structuri coordonează formarea microtubulilor din celulele aflate în interfază şi acelor din fibrele fusului mitotic. iar corpusculii bazali. 57). microtubulii nu păstrează aceeaşi polaritate. localizate la baza organitelor locomotorii şi care poartă numele de corpusculi bazali. în timp ce. din care lipsesc centriolii. Este posibil ca aceştia să dicteze şi poziţionarea microtubulilor liberi de vreme ce. delimitată.1. echidistant şi înclinate la un unghi de 30-40˚. 4.2 µm diametru şi 0. fie cu capătul (-) spre corpul celular. 97 . Structura centrului celular este complexă. format din 13 protofilamente. numită centrul celular. este absentă în regiune distală a celor două structuri microtubulare. Centriolii şi corpusculii bazali În coordonare asamblării microtubulilor şi a motilităţi celulare un rol-cheie îl joacă structurile microtubulare specializate. Sechestrarea şi stabilizarea capetelor explică de ce în vivo adăugarea şi disocierea dimerilor are loc doar la capetele (+) libere. (fig. capătul (-) este orientat spre corpul celular. Pe lângă rolul de centri organizatori ai microtubulilor. centrosfera. Cercetările experimentale au demonstrat faptul că centriolii izolaţi sau însoţiţi de materialul pericentriolar sun capabili să iniţieze polimerizarea tubulinei in vitro şi să coordoneze nucleaţia microtubulilor in vivo. Ultrastructura centriolilor şi a corpusculilor bazali Studiile de microscopie electronică au condus la elucidare ultrastructurii centriolilor şi corpusculilor bazali. Pereţi cilindrului sunt constituiţi din 9 fibrile dispuse circular.1. Ambele structuri microtubulare au forma unui cilindru ( 0. de o zonă mai puţin densă şi relativ omogenă.5. ea constând dintr-o pereche de centrioli situaţi central. Microtubulii ce au ca punct de plecare centrul de nucleaţie prezintă o orientare obişnuită (capătul (+) liber). Se presupune că în celulele în care atât centriolii. în favoarea rolului de centru organizator al centrozomului. interconectat cu fibrilele periferice.

C). Replicarea centriolilor şi a corpusculilor bazali Replicarea centriolilor are loc la un anumit moment al ciclului celular. el se separă de corpusculul parental. Fig. Fiecare fibrilă este un triplet de microtubuli (A. (fig.3. va conţine câte un cuplu de centrioli maturi. 4. centriolii se separă. Fibrilele sunt legate între ele prin proteine conectoare. centrul celular se divide. În momentul în care ajunge la maturitate. 98 . se separă. Se presupune că translaţia are loc în ribozomii citoplasmatici. Prezenţa ADN la nivelul corpusculilor bazali explică capacitatea lor de autoreplicare.5. În interfază. fiecare constituie dintr-un centriol matur şi altul în creştere.Cele 9 fibrile periferice formează peretele unui element de formă cilindrică. iar cele două perechi de centrioli. Replicarea centriolilor şi a corpusculilor bazali nu este pe deplin elucidată. Un fenomen replicativ similar este întâlnit şi la corpusculii bazali. La începutul profazei. În momentul separări celulelor-fiice rezultate în urma diviziunii celulare fiecare. pentru ca în perioada sintetică ( S ) din fiecare centriol prexistent să se diferenţieze câte un centriolfiu. Fiecare procentriol este orientat perpendicular pe centriolul din care a provenit. cei doi centrioli. 58). prezenţi în centrul celular. procentriolii se alungesc continuu. numit procentriol. Acest ADN conţine informaţia necesară codificării majorităţii proteinelor existente în corpusculi. orientaţi perpendicular unul pe celălalt şi înconjuraţi de materialul pericetriol. sunt situaţi unul lângă altul cu axele lungi în unghi drept. generând apariţia unui nou flagel sau a unui nou cil.1. mai mici decât centrioli parentali.Fig. 58 – Schema replicării centriolilor. proteinele sintetizate fiind apoi transportate şi integrate în corpusculii bazali. La sfârşitul perioadei G1.B. Cercetări recente au demonstrat existenţa la nivelul corpusculilor bazali a unei molecule mici (6-9 milioane pb ) de ADN linear. Perechile de centrioli migrează spre polii celulei unde în metafază alcătuiesc polii fusului de diviziune. la începutul perioadei G1. 57 – Structura corpusculilor bazali şi a centriolilor. Corpusculul nou format se diferenţiază din cel preexistent şi se orientează perpendicular pe aceasta. atingând dezvoltarea maximă în metafază. Iniţial.

ce formează o suprafaţă ciliată este defazată. Capacitatea celulei de a coordona modificările morfologice şi funcţionale ce însoţesc procesele de creştere şi diferenţiere celulară se pot explica prin activarea şi dezactivarea centrelor de nucleaţie. Cilii execută mişcări ciclice. Se sugerează că ADN centriolar se găseşte în nucleu într-o formă inactivă. faringe şi trahee. Mişcarea cililor. Ele sunt prezente şi în mucoasa oviductului.1-0. în doi timpi: o bătaie activă şi o alta de întorcere. La mamifere.6. În majoritatea cazurilor. Fiecare ciclu durează 0. ca rezultat al cooperării dintre unitatea genetică nucleară şi cea proprie sistemului citoplasmatic.inclusiv la om.Există date experimentale ce confirmă presupunerea prezenţei în centrioli a unui ADN propriu. în acelaşi plan. Deşi între cili şi flageli există unele deosebiri. Uneori mişcarea sub forma unei unde plane este înlocuită de o altă helicoidală. iar în urma translocării sale în centriol. ei sunt consideraţi variante ale acelaşi organit. Curbarea se propagă de-a lungul cilului determinând revenirea organitului la poziţia iniţială (fig. 59). moment ce marchează începutul mişcării de întoarcere. celulele ciliate se găsesc în mucoasa tractului respirator. Interconvertibilitatea demonstrată a centriolilor şi corpusculilori bazali. cât şi a flagelilor sunt procese energo-dependente. molecula este activă. 59 – Schema mişcărilor cililor. Mişcările cililor şi flagelilor Cilii şi flagelii sunt prelungiri celulare cu caracter permanent. Spermatozoidul este singura celulă flagelată din organismele mamifere. diferenţa de fază între mişcările a doi cili consecutivi fiind constantă. asemănările structurale şi funcţionale dintre aceştia şi nu în ultimul rând prezenţa ADN au condus la concluzia că centrii organizatorici ai microtubulilor sunt componente ale unui sistem citoplasmatic. prezente în multe celule eucariote animale şi vegetale.având rolul de a îndepărta particulele materiale ce pătrund în momentul inspirului în cavităţile nazale. 99 . cilii asigurând deplasare ovulului. Bătaia constă în înclinarea sub un unghi larg a cilului aflat în extensie. cu amplitudine constantă. Flageli execută mişcări ondulatorii. 4. Atât mişcarea cililor. mişcările se propagă de la baza organitului către capătul său opus.1. Aproape concomitent are loc curbarea cilului în regiunea bazală.2 secunde. Fig. energia necesară fiind furnizată prin hidroliza ATP.

100 . notate cu C1 şi C2 .6. Peretele axonemei este alcătuit din 9 fibre periferice. Fiecare este alcătuită dintr-un unic microtubul 1 (singlet). în partea opusă subfibrilei b. În regiunea centrală a lumenului axonemei sunt localizate cele 2 fibre centrale. Rolul-cheie în interconectarea microtubulilor revine unei proteine numită tectină.1. Subfibrila A este un microtubul complet (13protofilamente). Structura axonemei. Braţele externe ale dineinei apar de-a lungul microtubulilor la intervale regulate de 24 nm. Structura cililor şi a flagelilor Cilii şi flagelii celulelor eucariote au un plan de organizare comun. Subfibrila A este un microtubul complet (13 protofilamente). Axonema este alcătuită din 9 fibre periferice şi 2 centrale. generată prin expansiunea plasmalemei. iar distanţa dintre braţele interne succesive este de 32 nm. în timp ce subfibrila B este incompletă (10-11 protofilamente). Cele 2 subfibrile sunt notate cu A şi B. prin regiuni regulare şi care creează imaginea unei roţi cu spiţe. la baza structurii lor aflându-se microtubulii. Fibrele periferice sunt dublete subfibrilare ce se extind din corpusculul bazal în flagel (cil).1. interconectate prin punţi transversale şi înconjurate de teaca internă. numită axonemă. Ambele organite sunt alcătuite din trei părţi: cilul sau flagelul propriu-zis. înconjurată de hialoplasmă şi protejată la exterior de o membrană celulară simplă. fiecare formată din două subfibrile (A şi B ). sunt ancorate 2 braţe orientate în direcţia acelor ceasornicului şi alcătuite dintr-o proteină ce poartă numele de dineină. B. (fig. Cele 2 fibre centrale sunt interconectate prin punţi transversale şi înconjurate de o structură fibrilară numită teaca internă. De subfibrila A.4. În lumenul axonemei se găsesc singletele centrale. Tot din subfibrile A pleacă spre centrul axonemei braţe radiale ce se termină în aproprierea tecii interne. Cilul sau flagelul propriu-zis constă dintr-o structură microtubulară complexă. subfibrila B este un microtubul incomplet (10 – 11 protofilamente). 60). corpusculul bazal şi rădăcinile. Fig. Braţele dineinei şi elementele radiale sunt ataşate pe subfibrila A. Fibra periferică este un dublet de microtubuli. 60 – A.

Fibrele din cei doi asteri ce se găsesc în contact se alungesc prin polimerizarea tubulinei.2. În timpul mişcării cililor şi flagelilor. Cilul sau flagelul propriu-zis este ancorat în corpul celular prin rădăcini cu o structură variată. (fig.7. dintr-un dublet. Mecanismul molecular al mişcări cililor şi flagelilor În mişcările cililor şi flagelilor un rol important îl joacă dineina. proteina contractilă ce leagă fibrele periferice adiacente. liber. 4. 61). Subfibrila A. Fibrele. Această deplasare a punţilor laterale dintre fibrele determină alunecarea dubletelor unul faţă de altul şi în consecinţă înclinarea cilului (flagelului).7. Nexina. împiedică disocierea dubletelor în momentul glisării.1. Intrarea celulei în diviziune este anticipată de autoreplicarea centriolilor. 4. 101 . de la baza cilului (flagelului) spre vârful acestuia. Cei doi centrozomi coordonează nucleaţia microtubulilor care prin asociere generează fibre.1. La extremitatea fiecărui braţ de dineină există 2-3 regiuni globulare. ƒ deplasarea cromozomilori în planul ecuatorial şi celulei şi alinierea în ƒ placa metafazică.000 Da) cu activitatea ATP azică. reprezentate de un polipeptid (400.Axonema este stabilizată prin interconectarea fibrelor periferice. flageli se mişcă în acelaşi plan. o proteină alcătuită din mai multe polipeptide. cu caracter permanent între dubletele externe. determinând depărtarea centrilor celulari şi deplasarea lor spre polii celulei.1. scindarea materialului pericentriolar şi formare celui de-al doilea centru celular. energia eliberată prin hidroliza ATP este utilizată în scopul desfacerii şi refacerii succesive a legăturilor dintre dineinile ataşate de subfibrila A a unui dublet şi subfibrila B a dubletului adiacent. sunt dispuse de jur-împrejurul fiecărui centrozom şi poartă numele de fibre asteriene (“stelare”). microtubulii citoplasmatici radiază din centrozomul centrului celular. Spre deosebire de cili. Formarea fusului de diviziune În celulele aflate în interfază. Această limitare a mişcări este impusă pe de o parte de existenţa unei legături rigide. convertind glisarea dubletelor într-o mişcare de înclinare a axonemei. unde vor constitui polii fusului de diviziune. iar pe de altă parte de diferenţele morfologice dintre fibrele centrale. este legată de subfibrile B a dubletului adiacent prin intermediul unei proteine contractile numită nexină. având o orientare unipolară. Elementele radiale şi teaca internă au rolul de a coordona intrarea în acţiune a dineinei. ƒ translocarea cromozomilori anafazici. cu capătul (-) inserat în centrozom şi capătul (+) distal. 4.1. Totalitatea fibrelor asteriene ce radiază dintr-un singur centrozom alcătuieşte asterul.6. cu mase moleculare variate. Implicarea microtubulilor în diviziunea celulară Microtubulii joacă un rol-cheie în trei procese importante ce se desfăşoară în cadrul diviziuni celulare: ƒ formarea fusului de diviziune.

În acest proces sunt implicate proteine asociate microtubulilor ce interconectează în plan ecuatorial fibrele polare învecinate antiparalele. alcătuieşte fusul mitotic sau fusul de diviziune. Secvenţele au capacitatea de a lega proteine specifice ce iniţiază formarea complexului multiproteic. Acestea se alungesc prin adăugarea dimerilor de tubulină la capetele (+) libere. ce se dezvoltă pe cele două feţe opuse ale centromerului (constricţie primare) la nivelul căruia sunt unite cele două cromatide ale cromozomului metafazic. Fusul de diviziune este format din două semifusuri. Caracterul polar al fusului de diviziune poate explica prin existenţa unui proces de stabilizare selectivă a fibrelor polare. numite ADN centromeric. împiedicând depolimerizarea acestora. Alungirea fibrelor asteriene şi deplasarea celor doi centrii celulari spre polii opuşi ai celulei. polare şi kinetocorice ce radiază din cei doi centrozomi. fiecare conţinând fibrele ce pleacă de la un singur centrozom. Kinetocorii sunt complexe multiproteice cu structura trilamelară. c) – diferenţierea fibrelor polare ale fusului de diviziune între cei doi centrii celulari. b) – replicarea centriolilor are drept consecinţă apariţia celui de-al doilea centru celular. d) – ancorarea cromozomilor la polii fusului de diviziune prin fibrele kinetocorice. 61 – Formarea fusului de diviziune: a) – fibrele asteriene radiază din regiunea pericentriolară. Fibrele ce pleacă din centrozom spre planul ecuator al celulei poartă numele de fibre polare. 102 .Fig. Totalitatea fibrelor asteriene. Formarea acestei structuri specializate în interconectarea cromozomilor cu polii fusului de diviziune este controlată de secvenţe de ADN. Fibrele ce leagă kinetocorii de polii fusului de diviziune se numesc fibre kinetocorice. În momentul dezorganizării membranei nucleare. fibrele polare pătrund în spaţiul nuclear şi ancorează prin capetele (+) kinetocorii cromozomilor.

ceea ce justifică permanenta reajustare a poziţiei lor prin mişcarea oscilatorii de mică amplitudine. prin kinetocor şi centrozom. spre unul din cei doi poli. Mecanismul prin care cromatidele ascensionează spre polii fusului de diviziune nu este încă elucidat. 103 . Deplasării cromozomilor. Deplasarea cromozomilor spre planul ecuatorial al celulei este determinată în parte de polimerizare fibrelor kinetocorice. s-a constatat că dimeri sunt incorporaţi la capătul (+) al fibrelor kinetocorice. împiedicându-le depolimerizarea. prezentând kinetocorii spre cei doi poli ai celulei. cromozomii se mişcă dezordonat. fibrele kinetocorice se scurtează prin disocierea de tubulină de la capetele (+) (fig. fibrele kinetocorice au o stabilitate mult superioară celorlalte fibre ce alcătuiesc fusul de diviziune. Translocarea cromozomilor anafazici Desăvârşirea replicării centromerilor şi separarea cromatidelor surori ale cromozomilor metafazici marchează sfârşitul metafazei şi iniţiază o altă etapă a mitozei. Pe parcursul anafazei A. Fig. prin microchirurgie cu raze laser de pe un braţ cromozomial. aceasta se depărtează spre polul fusului de diviziune cel mai apropiat. Injectând tubulină marcată. Forţa este direct proporţională cu lungimea fibrelor kinetocorice.2. O explicaţie a acestui fenomen ar putea-o constitui rapida polimerizare a fibrelor fusului de diviziuni ce generează un curent care respinge structurile neataşate spre regiunea ecuatorială a celulei. Până în prezent au fost elaborate trei modele teoretice alternative ale acestui mecanism.3. după care şi celălalt kinetocor este ancorat de fibrele polare ce pleacă din centrozomul opus. Aceasta sugerează că kinetocorul protejează capetele (+) ale fibrelor kinetocorice. Polimerizarea fibrelor kinetocorice nu reprezintă singurul proces ce explică deplasarea cromozomilor şi alinierea lor în placa ecuatorială.1.7. nu se datorează ancorării sale la fibrele fusului de diviziune. acţionează asupra cromozomilor şi după alinierea lor în placa metafazică. spre polii celulei. i se opune o forţă ce atrage cromozomii spre polul opus. Aceste fibre au capătul (-) inserat în controzom şi capătul (+) legat de kinetocor şi stabilizat prin proteine. Aceasta demonstrează caracterul elastic al fibrelor kinetocorice. Fiecare cromozom va avea astfel o orientare strictă în raport cu fusul diviziuni. 4. într-o celulă aflată în metafază. un set de fibre polare capturează unul din cei doi kinotocori ai cromozomului. 62). oscilând între cei doi poli ai fusului de diviziune. În anafază au loc două evenimente distincte cu o desfăşurare simultană în timp.7. Având ambele capete protejate. în urma exciziei kinetocorului. Ruperea experimentală a fibrelor kinetocorice ce leagă cromozomul de unul din polii fusului de diviziune este precedată de rapidă deplasare a cromozomului spre polul de care a rămas ataşat. Cele două forţe de respingere şi atracţie.4. Deplasarea cromozomilor spre regiune ecuatorială a celulei şi alinierea lor în placa metafazică În prometafază. Mişcarea braţului. Primul eveniment constă în deplasarea cromatidelor surori spre polii opuşi ai fusului de diviziune şi constituie anafaza A. ancoraţi în fibrele de diviziune.1. lipsit de kinetocor. S-a observat că. 62 – Deplasarea cromozomilor spre polii opuşi ai celulei în anafază. În timpul acestor mişcări. În timp ce detaşarea prin micromanipulare a fibrelor kinetocorice de cromozomi declanşează un proces rapid de depolimerizare a acestor fibre. anafaza.

Aceste proteine manifestă probabil o afinitate crescută pentru tubulina polimerizată. În stricta orientare a transportului intracelular un rol-cheie îl joacă microtubulii. 4. din corpul celular. studiul implicării acestor elemente de citoschelet în transportul intracelular a folosit. veziculelor şi a organitelor nu are loc cu aceeaşi viteză. Al doilea eveniment îl constituie anafaza B şi este reprezentat de alungirea fusului mitotic şi depărtarea centrilori celulari. în axon are loc şi un transport retrograd în care sunt antrnate vezicule ce conţin fragmente de membrană şi proteine citosolice. 104 . Procesul poartă numele de transport axonal anterograd. cum ar fi un sistem de filamente elastice ce interconecteză kinetocorii şi polii fusului de diviziune.În primul model. care antrenează în această mişcare întreaga cromatidă. Nu este exclusă posibilitatea ca prin interacţiile cu cortica celulară microtubulii din fibrele asteriene să participe la deplasarea în direcţii opuse a polilor fusului. Disocierea dimerilor de tubulină este însoţită de ruperea şi refacerea ciclică a legăturilor dintre proteinele kinetocorice (ce nu prezintă activitatea ATP – azică) şi microtubulii ce alcătuiesc fibrele kinetocorice. rolul-cheie îl joacă anumite proteine kinetocorice cu activitate ATPazică similare dineinei şi kinezinei. În cel de-al treilea model. Iniţial. unde vor fi degradate de către enzimele lizozomale. Acestea se deplasează dinspre terminaţiile sinaptice spre corpul celular. Energia eliberată prin hidroliza ATP permite deplasarea proteinelor de-a lungul fibrelor polare ce alcătuiesc al doilea semifus. Elementul central al celulei de-al doilea model îl constituie depolimerizarea fibrelor kinetocorice. Cu cea mai mare viteză (3mm/sec) sunt deplasate particulele şi veziculele mici. În paralele. diviziune în timpul anafazei B. Fibrele antiparalele sunt împinse spre centrii celulari determinând. Ele sunt transportate în anumite situsuri. Prin adăugarea dimerilor de tubulină la capetele (+) libere ale fibrelor polare antiparalele acestea se alungesc şi se suprapun în regiunea ecuatorială a fusului de diviziune. Energia eliberată prin hidroliză ATP asigură deplasarea de-a lungul fibrelor a proteinelor kinetocorice cu funcţie ATP-azică. depărtarea lor. prin metode autoradiografice. veziculele şi particulele proteice nu se deplasează haotic în spaţiul intracelular. similare dineinei sau kinezinei. Transportul axonal anterograd a fost pus în evidenţă prin injectarea aminoacizilor marcaţi radioactiv şi urmărirea.Transportul intracelular mediat de microtubuli Organitele. Forţa ce determină această mişcare este generată de alte structuri. pe direcţi şi cu viteze caracteristice. Această alegere se baza pe faptul că ribozomii sunt absenţi din axoni neuronilor. spre regiunea sinaptică. prezenţa proteinelor şi a organitelor celulare fiind rezultatul unui proces de transport de la situsurile de sinteză.azică sunt ataşate de fibrele polare ale unui semifus. Proteinele leaga capetele (+) ale fibrelor kinetocorice şi le stabilizează. celulele nervoase.în final.8. Rezultatele cercetărilor efectuate au condus la elaborarea unui model al mecanismului elongarii fusului de diviziune. a proteinelor libere sau incorporate în organitele celulare ce îi conţineau. ca sistem experimental. Modelul se bazează pe două elemente: polimerizarea fibrelor polare şi presupunerea axistenţei unor proteine cu activitate ATP-azică. Forţa ce determină acest proces este generată de interacţiunea fibrelor polare antiparalele (din cele două semifusuri) ce se întrepătrund în regiunea ecuatorială a fusului de diviziune. în timp ce proteinele ce intră în alcătuirea citoscheletului se deplasează foarte incet (fracţiuni de mm/zi).1. Se presupune că proteinele cu activitate ATP . Experimentul a demonstrat că deplasarea proteinelor. fibrele kinetocorice au numai rolul de a direcţiona deplasarea cromatidelor. Prin deplasarea proteinelor sun expuse capetelor (+) ale fibrelor kinetocorice care suferă depolimerizarea.

63). În prezenţa ATP. întâlnim microfilamentele izolate cu o distribuţie relativ difuză şi dinamică. b) Imobilizate pe suprafaţa unei plăci de sticlă. Fig. Microfilamentele Microfilamentele de actina sunt componente citoplasmatice prezente în toate celulele eucariote. kinezina de deplasează de-a lungul microtubulului împreună cu vezicula pe care a legat-o. fără a intra în coliziune. În mod similar kinezinei. microtubuli plasmatici. în direcţi opuse.000 Da) sau dineină citoplasmatică. folosind energia rezultată din hidroliza ATP. Proteina asigură transportul anterograd al veziculelor. În unele cazuri. de fapt.000. Pentru a înţelege mecanismul transportului intracelular asociat microtubulilor. Încercările de a caracteriza aceste filamente au condus la concluzia că ele reprezintă. 105 . Aceasta indică faptul că fiecare filament transportor conţine mai multe “benzi de transport “ pentru organitele celulare. iar prin celălalt capăt. şi reagregarea lor în interfaza ciclului celular. Una dintre aceste proteine este kinezina (380. Tehnica microscopiei computerizate în contras de fază a permis vizualizarea asocierii organitelor cu structuri celulare filamentoase şi deplasarea lor de-a lungul axonului. numită miozină. microtubulul. 2.O valoare intermediară o are viteza de transport a mitocondriilor. cât şi în alte tipuri celulare ele sunt asociate cu o proteină fibrilară. proteina MAPIC este capabilă să lege microtubulul şi vezicula de transport. printr-unul din capete. cu excepţia celor musculare. Modul în care kinezina utilizează energia eliberată prin hidroliza ATP pentru a asigura transportul veziculelor de-a lungul microtubulului este încă neelucidat (fig. Molecula alcătuită din patru lanţuri polipeptidice este capabilă să lege. Atât în celulele musculare. cât şi deplasarea veziculelor necesită prezenţa în sistem a ATP şi a unor proteine specifice cu funcţia ATP-azcă. pe parcursul mitozei. În plus. studiul efectuat pe culturi de fibroblaste a demonstrat implicarea microtubulilor în dispersarea veziculelor rezultate prin fragmentarea aparatului Golgi. s-a realizat un sistem experimental ce conţinea microtubuli obţinuţi prin autopolimerizarea dimerilor necontaminaţi cu proteine asociate sau citosolice şi vezicule sinaptice izolate din diferite tipuri celulare. vezicula transportată. deoarece ea se deplasează întotdeauna de la capătul (-) al microtubulului spre capătul (+) al acestuia. dar ea se deplasează dinspre capătul (+) spre capătul (-) al microtubulului. 4.000 Da). moleculele de kinezină deplasează microtubulul asociat spre capătul său (-). Responsabilă de transportul retrograd al veziculelor este o proteină asociată cu microtubulii plasmatici numită MAPIC (1. S-a observat că atât legarea. 63 a) Transportul anterograd al veziculelor de-a lungul microtubulilor mediat de kinezină. În citoplasma tuturor celulelor. se pot observa două organite deplasându-se de-a lungul aceluiaşi filament.

106 . este posibil ca speciile moleculare de actină să manifeste o afinitate diferită faţă de proteinele citoplasmatice cu care se asociază. Filamentele de actină obţinute în vitro sunt identice cu microfilamentele izolate din celule. izolate din diferite organisme şi tipuri celulare.2. Aceste proteine se numesc alfa actine. încă. Fiecare specie moleculară de alfa actină este prezentă exclusiv într-un singur tip de celulă musculară (din muşchii striaţi. În celulele musculare microfilamentele participă la realizarea contracţiei musculare. conformaţie şi secvenţă de aminoacizi similare. generând filamente de actină. 4 prezintă un grad înalt de omologie (din cei 375 de aminoacizi doar 6 sunt diferiţi). 4. Atât polaritatea subunităţilor componente. Din cele 6 proteină. Dinamica microfilamentelor aminteşte de cea a microtubulilor. În fibrele de stress. dar viteza cu care se desfăşoară reacţiile de polimerizare şi depolimerizare la capătul (+) este de 5-10 ori mai mare decât la capătul (-). La o concentraţie ionică similară cele existente în spaţiu intracelular actina G polimerizează. Adăugarea monomerilor sau disocierea lor pot avea loc la oricare din capetele microfilamentului.Experimentele in vitro au demonstrat că moleculele de actina purificate din diverse surse sunt capabile să copolimerizeze şi că toate stimulează activitatea ATP . au mase moleculare. Se apreciază că modificările posttranslaţionale (acetilarea aminoacizilor din segmentul amino-terminal. Aspectul globular al proteinei justifică denumirea de actină globulară sau actină G. metilarea unui rest de histidină) sunt responsabile de apariţia unui număr atât de mare de specii moleculare. În filament moleculele de actină G. Deşi.Acestea participă alături de microtubulii citoplasmatici şi filamentele inermediare la organizarea stucturii complexe a citoscheletului. cât şi stricta orientare a acestora în structura helicoidală conferă polaritate filamentului de actină. Acest lucru ar explica funcţiile diferite ale microfilamentelor. 64 – Modelul molecular al actinei fibrilare (actina F). La păsări şi mamifere există cel puţin 6 gene diferite ce codifică actina. Fig. Pe fiecare tur de helix se găsesc două molecule de actină. nedemonstrat experimental.1. se asociază cap la coadă formând un helix monocateran cu o grosime aproximativ de 7 nm. Aceste forme diferite de organizare a microfilamentelor. cât şi funcţiile asociate lor sunt determinate de tipul proteinelor ce leagă specific actina. în vitro. miocard.azică a miozinei. Fiecare monomer este orientat perpendicular pe axa helixului stabilind interacţii puternice cu cei doi monomeri situaţi în imediata vecinătate şi interacţii slabe cu moleculele de actină G dispuse la dreapta şi la stânga sa de-a lungul helixului (fig. muşchii netezi ce delimitează vasele sangvine sau muşchii enterici ce mărginesc lumenul intestinal).000 Da. de susţinere. Microfilamentele de actină Actina reprezintă principala componentă a microfilamentelor. Acest fapt sugerează că genele codanate au evoluat dintr-o genă ancestrală comună. 64). numite actină fibrilară sau actină F. fiind implicate în mişcările celulare ce au la bază mecanismul actină – miozină. Actinele. având caracter polar. Celelalte 2 specii moleculare de actină notate cu beta şi gama au un grad de omologie mai scăzut şi sunt prezente în citoplasma tuturor tipurilor celulare. ele îndeplinind atât un rol structural. Încercările de izolare şi caracterizare a acestor proteine au evidenţiat faptul că numărul tipurilor de actine este mai mare decât cel al genelor care le codifică. inelele contractile şi microvili. cât şi un rol dinamic. microfilamentele sunt fasciculate (asociate în mănunchiuri).Actina este un polipeptid cu o masă moleculară de 42.

Perechile de lanţuri uşoare sunt ataşate celor două regiuni globulare. îl joacă în contracţia musculară. concentraţia intracelulară a monomerilor liberi este mult mai mare decât concentraţia critică. numită cap şi o regiune α – helicoidală. Lanţurile grele sunt identice. meromiozina grea (HMM) conţine capul bilobat şi un segment din coada lanţurilor grele. cuprinde segmentul aminoterminal al cozilor. În consecinţă. în timp ce regiunile globulare rămân separate. numită cap. carboxi – terminală. 107 . Chimotripsina scindează miozina în două domenii. monomeri de actină leagă strâns ATP. cât şi în alte tipuri celulare. 4.000 Da) este alcătuită din 6 lanţuri polipeptidice dintre care 2 lanţuri grele (230. Fig. prezintă activitate ATP – azică. numită coadă. Fiecare este format dintr-o regiune alfa heicoidală cu o lungime de 30 nm. iar al doilea domeniu meromiozina uşoară (LMM). în mare parte. în timp ce al doilea separă capul bilobat de coada moleculei.miozină.000 Da/lanţ). 65 – Modelul molecular al miozinei. Pe regiunea globulară ce formează capul lanţurilor grele ale miozinei. Fragmentele S1. Primul punct de flexiune este situat în regiunea alfa hericoidală. Lanţurile grele prezintă câte o regiune amino – terminală globulară. Datorită rolului pe care miozina de tip II. Lanţurile uşoare ce alcătuiesc o pereche sunt identice între ele. sunt localizate atât situsurile de legare ale ATP cât şi cele pentru actină.15M. Regiunile alfa helicoidale ale celor 2 lanţuri grele sunt răsucite una în jurul celeilalte. ea fiind implicată în fenomenele de motilitate celulară.Similar dimerilor de tubulină ce stabilesc interacţii puternice cu GTP.2. Miozina poate fi scindată la nivelul punctelor de flexiune sub acţiunea unor enzime cu activitate proteazică.000 Da/lanţ) şi 2 perechi de lanţuri uşoare (20. ce conţin câte un cap globular şi perechea de lanţuri uşoare asociate acestuia. cu diametrul de 4 nm. Prin tratarea domeniului HMM cu papaină segmentul de coadă este degradat şi sunt eliberate fragmentele S1. numită coadă şi o regiune globulară carboxi – terminală. Această stabilitate este accentuată prin ataşarea de microfilamente a proteinelor asociate.KCI) este favorizată polimerizarea actinei. din celulele musculare. microfilamentele sunt structuri mult mai stabile decât micro tubulii. Miozina Miozina este o proteină cu largă răspândire în celulele organismelor eucariote. În structura de miozină II se remarcă existenţa a două puncte de flexiune ce marchează domeniile structurale ale prote (fig. Posibilele structuri cap ATP sau ADP nu influenţează polimerizarea monomerilor şi aceasta se datorează. ce au la bază mecanismul actină. Miozina tip I este absentă în celulele musculare. Până în prezent se cunosc 2 specii moleculare ale acestei proteine. Pe de altă parte. Hidroliza ATP are loc imediat după încorporarea actinei G în microfilament. dar diferite de lanţurile celeilalte perechi.65). Miozina de tip II se găseşte atât în celulele musculare din muşchii striaţi şi netezi. faptului că la concentrarea ionică intracelulară (0. Molecula este alcătuită din două lanţuri grele şi două perechi de lanţuri uşoare. Molecula prezintă două puncte de flexiune. Miozina de tip II (470.2. Primul domeniu. ea a constituit subiectul numeroaselor cercetări experimentale.

Muşchii netezi înconjoară organele interne. profilina blochează complet polimerizarea actinei (fig. în aceste celule. Una dintre cele mai importante proteine ce influenţează procesul de polimerizare a actinei. 108 . viteza de hidroliză a ATP creşte de 200 de ori. polimerizarea putând avea loc doar la capatul (+) al acestuia.3. Actina şi miozina în celule nemusculare Filamentele de actină din celulele nemusculare au un pronunţat caracter tranzitoriu. Muşchii striaţi primesc o inervaţie motorie somatică. Proteina se leagă de monomerii de actină formând un complex numit profilin-actină. profilina este eliberată creând posibilitatea adăugării unui alt complex şi alungirii filamentului. Datorită inserţiilor osoase ei asigură deplasarea şi păstrarea poziţiei corpului. realizată de structuri specializate din muşchii striaţii. Formarea reţelei de microfilamente este reglată de factori proteici şi concentraţia ionilor de Ca. tensiunea dezvoltată fiind menţinută pe o durată mai mare de timp. filamentele de miozină au dimensiuni mici (diametru 60 Å) şi caracter tranzitoriu. Fiecare filament este alcătuit dintr-o regiune centrală şi 2 regiuni terminale.Studiile biochimice au evidenţiat faptul că în prezenţa filamentelor de actină activitatea ATP – azică a miozinei este stimulată. Contracţia şi relaxarea muşchilor netezi asigură deplasarea alimentelor de-a lungul tractului digestiv şi controlează diametrul vaselor sangvine. 4. dar se află ca şi muşchii netezi sub controlul inervaţiei vegetative. cei netezi se contractă mai lent. Regiunea centrală are un caracter exclusiv fibrilar fiind formată prin suprapunerea cozilor antiparalele ale moleculelor de miozină. Polimerizarea implică agregarea cozilor moleculelor de miozină. netezi şi cardiaci şi care poartă numele de contracţie musculară. în celulele musculare unde ele au o structură particulară şi sunt numite filamente groase. Prin contracţia lor.2.2. După legarea profilin-actinei la capatul (+) al filamentului de actină. pentru prima oară. ceea ce face dificilă vizualizarea lor la microscopul electronic. Rolul actinei şi miozinei în contracţia musculară Mecanismul actină – miozină stă la baza unui tip particular de mişcare celulară. Organizarea în filamente a miozinei a fost pusă în evidenţă. Orientarea moleculelor în filament imprimă acestuia un caracter bipolar. determinând îngroşarea acestuia. fiind prezenţi la nivelul intestinului gros şi subţire al vezici biliare şi al vaselor sangvine. este profilina. În plus modul de legare a profilinei la monomer face imposibilă legarea complexului la capătul (-) al unui filament de actină preexistent. Moleculele de miozină polimerizează generând filamente de miozină. sângele este pompat în circuitul sanguin. În cele 2 regiuni terminale. 66). În celulele nemusculare. În acest caz. Deoarece profilina blochează etapa de nucleaţie. capetele moleculelor de miozină se ataşează de jur-împrejurul filamentului. Muşchii cardiaci se aseamănă din punct de vedere structural cu cei striaţi. Filamentele groase (diametru 150-200 Å) conţin 500-600 molecule de miozină. În mod obişnuit. capetele (+) ale filamentelor de actină sunt ancorate în membrana plasmatică şi/sau stabilizate prin proteine asociate.4. complexul este incapabil să polimerizeze spontan. Musculatura netedă prezintă o inervaţie vegetativă. 4. Spre deosebire de muşchii striaţi.

vilina (nu şi gelsolina) este capabilă să accelereze procesul de polimerizare al actinei. menţinând forma microvilului. Ei contribuie la mărirea cu 25% a suprafeţei de absorbţie a celulelor epiteliale. ca proteină reglatoare. interconectând filamentele de actină în mănunchiuri. Ambele proteine joacă şi un rol structural. rămânând ataşate la capătul (+) al fiecărui fragment. proteinele rup filamentele lungi de actină. O dată cu scăderea concentraţiei Ca2+. Reglarea procesului de polimerizare şi depolimerizare a actinei prin ionii de Ca este mediată de cel putin două proteine similare ca structură şi funcţie: vilina şi gelsolina. Filamentele prezintă aceeaşi polaritate. Prezenţa calmodulinei. 67).1.2.4. 109 . Structuri necontractile. 66. microvilii sunt alcătuiţi dintr-o regiune centrală şi o reţea terminală (fig. Activarea funcţiei sale ATP-azice necesită fosforilarea lanţurilor uşoare şi este reglată de complexul calmodulină – Ca2+. Din celulele nemusculare au fost izolate şi proteine asociate intalnite în celulele musculare. Molecula de miozină se aseamană cu cea din muşchii netezi. Capetele (+) sunt indreptate spre vârful microvilului. Ele indeplinesc un rol structural. împiedicând astfel reasamblarea filamentelor.Fig. 4.Rolul profilinei în polimerizarea actinei. Microvilii Microvilii sunt expansiuni ale celulelor epiteliale ce delimitează lumenul intestinal şi al tubului contort proximal în rinichi. explică absenţa complexului troponinic din celulele nemusculare. La o concentraţie citosolică mare a ionilor de Ca. în celulele nemusculare. Filamentele de miozină din celulele nemusculare sunt mult mai mici (10-20 molecule) decât cele din celulele musculare. dintre care : tropomiozina şi alfa-actinina. Regiunea centrală este reprezentată de un manunchi de filamente de actină dispuse paralel.

Fig. proteina leagă filamentele de actină de la exteriorul manunchiului de membrana ce delimitează microvilul. Ele alcătuiesc o structura contractila. numita inel contractil. principală proteina asociată. in final. dintre care fimbrina şi vilina. Din regiunea centrală lipsesc miozina. proteina 110. 110 .Elementul central îl reprezintă mănunchiul de filamente de actină. La polul bazal.4.2. regiunea centrală este ancorată într-o reţea terminală.Filamentele de actină fasciculate se extind din corpul microvilului în reţeaua terminală unde sunt stabilizate prin intermediul unor proteineconectoare (fodrina. cu caracter tranzitoriu. În inelul contractil . localizat imediat sub membrana plasmatică la nivelul şantului de clivare.Filamentele sunt interconectate prin proteine de legare şi ancorate în membrana plasmatică ce delimitează microvilul prin proteina 110 Kda şi calmodulina. Impreună cu calmodulina. Filamentele de actină şi minisarcomerele adiacente sunt legate prin alfaactinina şi probabil şi alte proteine asociate. dar mult mai mici. Acelaşi rol îl joacă şi fodrina. flamentele scurte bipolare de miozina şi filamentele de actină sunt organizate în microsarcomere similare celor din muşchii striaţi. asociată filamentelor de actină din microvili. separarea toatală a celor 2 celule fiice rezultate prin diviziunea celulară.Structura microvililor. 4.2. 67. este o proteină similară miozinei de tip I. alcătuită din filamente scurte de actină şi proteine asociate. spectrina etc. tropomiozina şi alfa actinina. ceea ce determină micşorarea continuă a diametrului inelului contractil şi. Inelul se contractă prin mecanismul actină-miozina. Se apreciază ca tensiunea generată de proteina similară miozinei de tip I asigură menţinerea în poziţie centrală a mănunchiului de filamente. au fost izolate alte proteine asociate filamentelor de actină. din care lipsesc discurile Z. cu activitate ATP-azică. Cea mai interesantă proteină. prezentă în reţeaua terminală. În schimb.). Ambele proteine au rolul de a stabiliza filamentele în mănunchiuri. Rolul actinei şi miozinei în citokineza Filamentele de actină şi miozina joacă un rol in desfaşurarea citokinezei la celulele animale. Filamentele din reţeaua terminală interconectează filamentele de actină din manunchi şi leagă mănunchiurile între ele. Simultan are loc un proces de depolimerizare a filamentelor de actină.

Miscarea ameboidala se realizează prin emiterea şi retracţia continuă a unor prelungiri celulare şi are la baza tranzitia reversibila a hialoplasmei din stare de gel în stare fluidă (sol). Filamina şi alfa actinina. cele mai bine studiate sunt fibroblastele. este localizată ectoplasma. Mişcarea ameboidala Mişcarea ameboidala este un tip particular de locomoţie întalnită frecvent la protozoare. asigură probabil tranziţia hialoplasmei în starea de gel. Alte proteine asociate filamentelor de actină din ectoplasma sunt alfa actinina şi gelsolina (fig. prin intermediul unor structuri specializate. la protozoare a demonstrat interconvertibilitatea celor 2 regiuni ceitoplasmatice.3. dar comuna şi altor tipuri celulare dintre care şi celulelor ce intra în alcatuirea organismului uman : macrofage. Se apreciază ca treansformarea reversibilă a endoplasmei în ectoplasma este controlată de celula şi reglată prin concentraţia intracelulară a ionilor de Ca şi pH. Una dintre acestea este filamina. efectuate iniţial pe protozoare şi ulterior extinse la celulele din organismul uman ce prezintă acest tip de locomoţie. pe direcţia miscării m prelungirii celulare. În timpul deplasării. Fibroblastul emite continuu. în care un rol important par să-l aibă proteinele asociate. fie ruperea ei şi ulterior retracţia cozii în corpul celular (fig. Alte lamelipode se întorc spre partea dorsală a corpului celular. prezentă în nodurile reţelei. În regiunea distală a prelungirilor celulare. În regiunea distala a pesudopodului endoplasma se transformă în ectoplasma prin tranziţia sol-gel a hialoplasmei. În final. 111 .4. Studiile electronomicrodcopice. unele lamelipode aderă la substrat . 69).Fibra rămâne aderentă la substratul pe care se realizeaza mişcarea fibroblastului . Acţiunea conjugată a acestor 2 forţe conduce la elongarea fibrei retractile. Studiul emiterii şi retractiei prelungirilor celulare numite pesudopode. Lipsită de organite celulare. imediat sub membrana plasmatică. fiind supusă în acelaşi timp tensiunii generate de ondulatiile de suprafata. favorizând formarea unei reţele tridimensionale. O dată cu creşterea concentraţiei intracelulară a ionilor de Ca. ectoplasma conţine o reţea tridimensionala de filamente de actină. Filamentele sunt interconectate prin proteine ascociate.4. Aceşti doi factori afectează organizarea filamentelor de actină în cele 2 regiuni citoplasmatice printr-un mecanism încă suficient elucidat. au pus in evidenţa existenţa a 2 regiuni diferite ale citoplasmei. Procesele inverse au loc în momentul retractarii pseudopodelor.Pe parcursul deplasării. fibroblaste. Dintre celulele din organismul uman ce se deplaseaza prin miscarile ameboidale. are loc deplasarea endoplasmei din centrul celulei în prelungirile celulare. limfocite. o molecula flexibilă alcatuită din 2 lanţuri polipeptidice. numite lamelipode. 68 – Filamina leagă filamentele de actină. filamentele de actină sunt scindate de gelsolina.2. Pe parcursul formarii pseudopodelor. Fig. proteine implicate în formarea şi stabilizarea reţelei filamentelor de actină . conţine particule şi organite celulare aflate intro permanenta mişcare. forţa ce asigură înaintarea fibroblastului determină fie detaşarea fibrei de substrat. 68). reţeaua se dezorganizează şi hialoplasma trece în stare de sol. În această regiune hialoplasma se găseşte în starea de sol. Regiunea centrală. corpul celular lasa în urmă o coadă numită fibră retractilă. numite placi de adeziune sau contacte focale. numită endoplasmă.

ƒ neurofilamentele (trei specii moleculare : NF1 70 000 Da .4. ƒ desmina (55 000 Da) . au fost identificate şi în alte tipuri celulare (celule epiteliale. 4. Alaturi de actină în fibrele de stress sunt prezente : miozina. filamentele intermediare se pot gasi în ectoplasma. ataşarea celulelor de suport şi aplatizarea lor. NFh 210 000 Da). Proteine ce alcătuiesc filamentele intermediare Ca şi microfilamentele de actină şi microtubulii. Iniţial.2. La vertebratele superioare s-au identificat 5 tipuri de molecule proteice distincte ce intra în constituţia filamentelor intermediare : ƒ vimentina (57 000 Da) . Îndepartarea celulelor de pe substrat este însoţită de înlocuirea fibrelor de stress cu o reţea de filamente de actină şi revenirea celulei la forma sferică. ancorate în structuri periferice (desmozomi) sau situate în prelungirile celulare (axoni). Spre deosebire de actină G şi tubulina. Filamente intermediare Filamentele intermediare sunt elemente de citoschelet mai groase decât microfilamentele de actină şi mai subţiri decât microtubulii.Fig.4. 112 . ƒ proteina gliala fibrilara acida( GFAP 50 000 Da) . ƒ citocheratinele (peste 30 de specii moleculare). alfa-actinina. unde formeaza o matrice ce înconjoară şi interconecteaza discurile Z. proteinele ce formeaza filamentele intermediare sunt specifice pentru un anumit tip celular.1.Fibrele de stress În ataşarea de substrat a fibroblastelor cultivate in vitro rolul principal revine fibrelor de stress. Reintroducerea fibroblastelor în cultura este urmată la cateva ore de reorganizarea fibrelor de stress. tenşiunea generata prin mecanismul actină –miozina determinand aplatizarea fibroblastelor în culturi. 69 – Schema deplasării fibroblaştilor. filamentele de actină apr a fi inserate în membrana plasmatică.3. tropomiozina şi proteina reglatoare miozin-LC kinaza. 4. În celule. Fibrele de stress sunt manunchiuri paralele de filamente de actină. filamentele intermediare sunt rezultatul polimerizarii subunitaţilor proteice. Se sugereaza ca filamentele de actină şi miozina sunt organizate în microsarcomere. În zonele de contact. 4. ele au fost puse în evidenţa în celulele muschilor striaţi . NFm 150 000 Da. mezenchimale şi neuroni). Cercetarile experimentale au confirmat această ipoteză. localizate în regiunea citoplasmatica aflată în proximitatea plasmalemei aflată în contact cu substratul. Ulterior.3.

Diversitatea proteinelor ce alcătuiesc filamentele intermediare nu constituie singurul aspect ce le diferenţiază de subunitaţile proteice ale microfilamentelor de actină şi microtubulilor.şi amino. filamentele intermediare au capete echivalente funcţional. Raportul dintre subunităţile libere şi polimerizate exprimă caracterul mult mai stabil al filamentelor intermediare comparativ cu microfilamentele de actină şi microtubulii. a regiunilor centrale. în timp ce 99 % dintre acestea sunt asociate în filamente. 113 . Cercetările experimentale au demonstrat că în condiţii fiziologice. proteinele copolimerizează. polimerizarea şi depolimerizarea se desfaşoară cu aceeaşi viteza la ambele extremitaţi. Modul de ordonare al subunitaţilor proteice în filamente imprimă acestora un caracter apolar. în timp ce capetele globulare rămân separate. În filamentele de keratina raportul dintre citocheratine de tip I şi cele de tip II este de 1 :1. 70). desmina.terminale. proteina gliala fibrilara acidă şi NF1 formează homopolimeri. S-a constatat că vimentina. Aceleaşi regiuni centrale par a fi responsabile de asocierea dimerilor în tetrameri dar la acest nivel de agregare dimerii sunt antiparaleli. 1% din proteine ce formează filamentele intermediare se găsesc sub formă de monomeri liberi. În celulele în care genele ce codifică vimentina şi desmina se coexprima. iar 8 protofilamente generează filamentul intermediar. în regiunile carboxi. subunităţile sunt orientate paralel. fiind formate dintr-o regiune centrală alfa helicoidala şi 2 domenii globulare. 70 – Nivele de asamblare ale filamentelor intermediare. Subunitatile proteice formează dimeri prin înfaşurarea stransă una în jurul celeilalte. spre deosebire de microfilamentele de actină şi microtubuli. Prin legarea cap la cap a tetramerilor se formează protofilamentul. În dimeri. de mărimi variabile. Deci. Studiul polimerizarii în vitro a monomerilor ce alcatuiesc filamente intermediare a demonstrat că acest proces nu necesită consum de energie metabolică. Deosebirile există şi în maniera în care proteinele se asociază în filamente (fig. Cele 30 de tipuri de citocheratine sunt împarţite în 2 clase distincte : acide şi bazice /neutre. Fig. Cele cinci tipuri de proteine prezintă caracteristici structurale comune.

acumentina. În consecinţa unii autori contestă realitatea lor biologică considerandu-le un artefact. desmina. 114 . Cele 2 tipuri de filamente sunt interconectate prin proteine. filamentele intermediare înconjoară manunchiurile de microtubuli ce formează fibrele fusului de diviziune.3. contribuind la creşterea rigidităţii ţesutului epitelial. Proteinele asociate citoscheletului O serie de proteine sunt asociate citoscheletului. microfilamentele. de volţi) care generează electroni rapizi ce pot penetra secţiuni relativ groase. vimentina) şi 7 proteine asociate cu microtubulii (clatrina. profilina.5. microtubulii şi practic toate celelalte componente subcelulare sunt conectate de un sistem de microteabecule (mici bare). proteină fibrilară acidă glială. Ancorate în desmozomi. 9 proteine asociate cu filamentele intermediare (prekeratine. În adipocite filamentele înconjoară picăturile lipidice. Sunt bine cunoscute în prezent circa 14 proteine asociate cu actina (acrinogelina. În corpul celular cele trei polipeptide (NF1. fragmina. fodrina. de unele organite celulare(mitocondrii). 4. filagrina.000. de membrana plasmatică şi. un rol structural. înca neidentificate. vilina. Filamentele de desmina se întalnesc în toate tipurile de celule musculare. fimbrina.000x în citoplasma celulelor examinate la microscopul de înalt voltaj (peste 1. Filamentele gliale sunt caracteristice celulei gliale. oferind una din cheile înţelegerii structurii şi funcţiunii acestuia. dineina. nexina.) prezente predominant în anumite celule şi având proprietăţi diverse. În toate tipurile celulare filamentele de vimentina sunt fizic legate de membrana nucleară. susţinand discurile Z şi miofibrele. Se apreciază ca fiecare tip de celula epiteliala conţine un complement chitocheratinic specific. şinemina. Neurofilamentele sunt prezente exclusiv în axonii celulelor nervoase. le atribuie rol de suport al materiei biostructurale ( Eugen Macovschi. dimpotrivă. 1958). Reţeaua microtrabeculară În celulă. caldesmona. MAP1. NFm şi NFh) se asamblează în filamente şi se asociază cu microtubulii. în principal. alţii.4. filamina. brevina. Se constată existenţa unei strânse asocieri între filamentele de vimentina şi microtubuli. proteinele neurofilamentelor. Filamentele de cheratină sunt întalnite în celulele epiteliale. În celulele epiteliale filamentele de vimentina sunt ancorate în desmozomi. împiedicandu-le să fuzioneze între ele sau cu membranele celulare. Tratarea acestor celule cu colchicina a condus la dezasamblarea microtubulilor urmată de deplasarea filamentelor de vimentina ce se organizează în manunchiuri în apropierea nucleului. Studiile efectuate de fibroblasti cultivaţi in vitro au demonstrat ca în celulele aflate în mitoza. vinculina. conferindu-i acestuia stabilitate. fiind probabil implicate în coordonarea spaţială a nucleului celular. plactină. Acest experiment sugerează rolul important pe care microtubulii îl au în organizarea filamentelor de vimentina.2. filamentele de cheratina formează în celula epiteliala o reţea ce asigură rezistenţa epiteliilor la factori mecanici.000. Microtrabeculele (4mm) pot fi expresia fenomenului de gelificare când filamentele de actină se leagă încrucişat unul de altul. Reţeaua microtrabeculara a fost descrisă la mărimi de circa 300. MAP2. 4. gelsolina.. titina.4. Complexele neurofilamentate-microtubuli se deplasează în axon. Filamentele din celulele muşchilor striaţi formează o reţea ce strabate întreaga miofibra şi care leagă discurile Z între ele. Se apreciază că filamentele de desmina joacă. ankirina. posibil . Tipuri de filamente intermediare şi semnificatia lor funcţională Filamentele de vimentina sunt prezente în celulele mezenchimale ( celule endoteliale ale vaselor sangvine) şi unele celule epiteliale. calmodulina). MAP.

În esenţă. de transmitere nealterată a acestei informaţii descendenţilor. o materie internă. prin semnale ce sunt recepţionate de molecula de ADN. proces la fel de complex. încât o parte din secvenţele de baze purinice şi pirimidinice reprezintă cadrul după care sunt transcrise diferite mesaje sub formă de ARN. deci el conţine aproape întreaga informaţie genetică. de reglare şi control a activităţii celulei. Transcripţia ADN se desfăşoară pe toată perioada interfazei şi este blocată în faza M (mitoza). mai puţin la eritrocitele vertebratelor superioare. proces complex prin care molecula de ADN se autoreproduce şi dă naştere la copii identice. nucleoplasma (matricea). ADN-ul cromozomilor este astfel organizat. replicarea are loc în faza S (de sinteză) a ciclului celular. 5. trecând în citoplasmă. necesare funcţiilor vitale ale celulei. 71). cromatina şi unul sau mai mulţi nucleoli care se găsesc în substanţa de fond. care urmează să transmită mesajul de la ADN în sinteza proteinelor.Capitolul 5 ORGANIZAREA NUCLEULUI ŞI EXPRESIA ACTIVITĂŢII GENELOR Nucleul reprezintă compartimentul care încorporează genomul nuclear. Nucleul este constituentul esenţial al celulelor eucariote fără de care existenţa lor ar fi compromisă. 115 . cealaltă parte a ADN-ului cromozomial are. prin care informaţia conţinută în secvenţa ADN. este realizată prin sinteza moleculelor de ARN. fie ca produs intermediar ARN mesager (ARNm). el îndeplineşte funcţiile de păstrare în condiţii de securitate a ADN-lui. funcţiile fundamentale ale nucleului se rezumă la două procese bazate pe existenţa în acest compartiment a genomului celular şi anume: replicarea ADN. Morfologia şi structura nucleului Nucleul este constituit dintr-un înveliş (nucleolema. El există la toate celule organismelor eucariote. transcripţia ADN. rol în reglarea activităţii transcripţionale. ARN apare fie ca produs finit cum ARN ribozomal (ARNr) şi ARN de transport (ARNt). probabil. În situaţia aceasta.1. ce vor fi transmise celulelor fiice. constituie aşa numitul aparat de biosinteză proteică (fig. Secvenţele de baze purinice şi pirimidinice se păstrează de-a lungul generaţiilor de celule datorită replicării semiconservative a ADN cromozomial. anvelopa nucleară). Tot în nucleu au loc sintezele diferitelor ADN-uri care. unde este eliminat printr-o exocitoză în cursul eritropoezei.

Fig. 71. Diagrama structurii nucleului.

5.1.1. Învelişul nuclear
Pe faţa internă a membranei nucleare se distribuie, la nucleul vertebratelor, o împâslire de fibre fine, groasă de circa 200 - 600 Ả, care menţine rigiditatea nucleelor. Studiind raporturile învelişului nuclear, se observă că membrana externă, citoplasmatică, dezvoltă prelungiri scurte sau chiar tubuli care fac legătura cu reticulul endoplasmatic. Aria externă a nucleului este acoperită cu ribozomi; în plus, în multe cazuri apar aglomerări juxtanucleare de mitocondrii furnizoare de energie. Datorită grosimii sale, membrana nucleului este invizibilă la microscopul fotonic. Însă o parte din cromatină este dispusă sub membrana nucleului, astfel că pe secţiunile de ţesuturi colorate, liziera de cromatină perinucleară apare colorată, indicând şi limita externă a nucleului. La microscopul electronic se observă bine că membrana nucleului este dublă, prezentând pe faţa sa internă din loc în loc, îngroşări de care se prind fibrile cromatinei. Cromatină se mai ancorează şi la exteriorul inelelor şi chiar la granulul central. Totalitatea acestor fibre de cromatină constituie cromatină perinucleară . O funcţie importantă a învelişului nuclear constă în schimburile nucleoplasmatice, chiar dacă nu toate categoriile de molecule îl străbat . Astfel, prin învelişul nucleilor izolaţi nu trec glicogenul şi ovalbumina, în schimb trec tripsina, ribomeleaza, DNA-aza, histonele, polianionii ca heparina şi Hb şi bineînţeles, nucleotidele şi aminoacizii, „în vivo", ionii străbat în ambele sensuri învelişul nuclear, astfel că înăuntrul nucleelor se acumulează o cantitate dublă de Na+ şi K+ faţă de citoplasmă . Aminoacizii, monozaharidele şi dizaharidele (GM sub 500) pătrund prin dubla membrană nucleară, iar prin pori trec riboproteine sub formă de ribozomi, dar şi ribonuclează sau feritină. De regulă, calea de trecere transmembranară este urmată de molecule mici de tipul Fe coloidal, dar s-a observat că şi o serie de substanţe elaborate de reticulul endoplasmatic pot trece din el în spaţiul perinuclear (anticorpii antiperoxidazici ai hemocitoblaştilor). 116

Prin „înmugurirea" membranei exterioare a nucleului se formează lamele inela-te în citoplasmă, care sunt purtătoare de ribozomi sau ARN încorporat în membrane . La nucleele celulelor reproducătoare, atât de la plante cât şi de la animale, se pot observa înmuguriri ale învelişului nuclear care dau naştere la vezicule ce pătrund în citoplasmă unde, dezorganizându-se eliberează conţinutul de nucleoproteine. Prin granulul său central, polul opune totuşi o rezistenţă difuziei libere a diferitelor molecule în valoare de 1Ω/cm2. Moleculele cu sarcină electrică pozitivă trec uşor din citoplasmă în nucleu, însă cele încărcate negativ sunt oprite de inelele porilor de care se leagă . EM s-au observat ieşind helixuri de ribonucleoproteine prin porii nucleelor de amibe, iar prin porii nucleelor glandelor salivare de chironomide trec granule de 200 - 400 Å diametru, tot de ribonucleoproteine. Ribonucleoproteinele ajunse în citoplasmă reprezintă diferiţi ARN m, precum şi fracţiile 18 S, 25 S, 5 S ale ARN v asociate cu proteinele lor specifice. Însăşi ca numărul porilor poate creşte sau scade dă o indicaţie asupra rolului lor în reglajul transferului de informaţie care, în mare, se realizează de la nucleu către citoplasmă prin mesageri dar şi de la citoplasmă spre nucleu prin proteine histonice şi nonhistonice, printre nonhistonice figurând unele enzime. Este bine cunoscut faptul că, sub acţiunea fitohemaglutininei, limfocitele în cultură se transformă în limfoblaşti. Fitohemaglutinina acţionează asupra unor receptori membranari care activează AMP-cicloza, producând cAMP. Acest nucleotid ciclic stimulează o proteinkinaza, care produce o proteină ce pătrunde în nucleu. Acolo determină o puternică activitate transcripţională, sintetizându-se ARN m, ARN t şi ARN v care trec din nucleu în citoplasmă. Astfel se asigură o intensă activitate de biosinteze citoplasmatice, dar şi de mitoze ale limfoblaştilor. Învelişul nuclear mai are şi rol de formarea lamelelor inelate . în telofază, când are loc refacerea membranei nucleare pe seama reticulului endoplasmatic, rămâne un „surplus" de membrane endoplasmatice fie incluse în nucleu, fie în citoplasmă din jurul acestuia. Membranele respective se dispun paralel şi nu mai participă la reconstrucţia învelişului nuclear din cauza rapidităţii ciclului celular. Asemenea membrane inelate se întâlnesc, de obicei, în celule embrionare şi sexuale cu cicluri celulare scurte. În interfază, membrana exterioară a nucleului înmugureşte spre citoplasmă vezicule care ulterior se desprind şi, aşezându-se cap la cap, constituie lamele inelate. Prin contopirea acestora rezultă cisternele golgiene. În alte cazuri, membrana exterioară a nucleului, după ce pierde ribozomii, înmugureşte pe o porţiune anumită, dând naştere unei serii de vezicule. Acestea, cu timpul, se desprind şi depunându-se în şiraguri, se contopesc formând cisterne golgiene. În timp ce se formează o cisternă, pe faţa sa externă (uneori convexă) se dispune un alt şir de vezicule, şi aşa mai departe, în asemenea mod luând naştere un dictiozom. Porii Dubla membrană este străbătută de pori având un diametru de circa 700 Å care conţine fiecare câte un inel proteic ce limitează orificiul porului la 500 Å. Distanţa dintre centrele a doi pori alăturaţi este de circa 1300 Å, sau un multiplu al acestui număr, existând întotdeauna o legătură cu cromozomii interfazici, deoarece opt fibrile ale cromatinei se ataşează de marginile fiecărui por . De fiecare por sunt asociate o serie de structuri care fac parte din matricea nucleară . Fiecare por cuprinde un material inelar, o diafragmă, un granul central şi un material fibrilar. Materialul inelar cuprinde opt particule sferice proteice de circa 200 Å diametru aşezate pe fiecare faţă a porului; acest material îşi modifică structura în funcţie de metabolismul celular.

117

Dilatările şi contracţiile porilor se explică prin adiţia, respectiv pierderea proteinelor constitutive ale inelului. Diafragma este o substanţă densă, amorfă din interiorul porului, care se întinde spre centrul lui, unde se află un granul central riboproteic de 250 Å diametru. De el se leagă fibrilele de 50 Å diametru, care fac legătura cu particulele sferice interne şi externe ale porului. O fibrilă încercuieşte lumenul porului la interior, solidarizând astfel materialul său fibrilar ( fig. 72; fig. 73). Fig. 72. Structura porului nuclear: a( structura octogonală a complexului nuclear al porului în membrana nucleară; b) o secţiune verticală a complexului; granula centrală apare numai în anumiţi pori.

Fig. 73. Secţiune prin porul nuclear care prezintă schematic şi ipotetic sub formă de cilindru, tunelul care ar exista în structura porului şi prin care moleculele sunt transportate în interiorul sau exteriorul nucleului.

5.1.2.Matricea nucleului
Reprezintă o structură proteică formată dintr-o reţea de fibrile foarte strânse şi fine, care umplu complet spaţiile dintre blocurile mai mici sau mai mari de cromatină. Matricea nucleului poate fi văzută la microscopul fotonic prin tratarea celulelor cu alfaamanitină. Acest alcaloid produce în două ore contracţia cromatinei, iar după fixare şi colorare cu hemalaun-enzimă, la microscopul fotonic se observă cum matricea este separată de blocurile cromatinei contractată, prin conturări clare, necolorabile (deci spaţii goale). Matricea dintre blocurile cromatinei este Feulgen (-), deci nu conţine ADN şi se colorează slab cu albastru de toluidină, hemalaun sau verde luminos, deci nu conţine grupări fosfatice multe. Matricea rezistă bine la „digestia" cu RN-ază, dar poate fi uşor solubilizată cu pepsină, ceea ce indică un conţinut predominant proteic. Tratarea nucleilor izolaţi din culturi celulare (Hela - S3) cu tampoane bogate în săruri, DN-ază şi ditiotreitol a permis izolarea unei structuri de natură proteică asemănătoare ca aspect cu cea a nucleului, dar „golită" de cromatină care a fost digerată cu DN- ază. Analizele ultrastructurale şi biochimice indică faptul că matricea constă din elemente membranare şi fibrilare cu o compoziţie chimică de 87% proteine, 12% fosfolipide, 1% ADN, 0,1% ARN. Proteinele separate prin electroforeză în strat subţire de dodecil-sulfat de sodiu (SDS) în gel de poliacrilamidă s-au dispus în 30 - 35 de benzi cu GM între 14.000 - 20.000. Matricea este reprezentată prin două clase de peptide majore, cu o greutate maximă cuprinsă între 14.000 - 18.000 şi respectiv 45.000-75.000. 118

În celulele sincronizate (aduse la aceeaşi fază a ciclului celular) se constată că în toate fazele ciclului celular au loc sinteze de polipeptide matriceale, dar ele sunt mai reduse în faza S/G2 (divizibil). După diviziunea celulară, în lipsa biosintezei proteice, vechile polipeptide cu GM cuprinsă între 45.000 - 75.000 persistă după mitoză şi refac noua matrice a nucleului interfazic. Cercetările de histochimie EM, combinată cu analiza electroforetică a proteinelor matriceale, au permis fundamentarea teoriei fibrilare a matricei nucleare (D. Comings şi T. Okada, 1978). După extragerea cromatinei nucleelor hepatocitelor de şoarece cu soluţii saline concentrate şi tratate apoi cu DN-ază şi TRITON X-100 rămâne numai matricea, cu o structură fibrilară, care este reprezentată prin porii şi lamina fibrilară a învelişului nuclear, componenta fibrilară a nucleolilor şi matricea intranucleară propriu-zisă. E.M., matricea nucleară este compusă din fibrile proteice de 20 - 30 Å, denumite matrixină. Ele se asociază în fibre mai groase, de 100 - 300 Å. Separarea electroforetică a matrixinei evidenţiază trei benzi polipeptidice cu greutatea maximă 65.000, 67.000 şi 68.000. Peste tot matrixină se leagă de fibrile de cromatină, ea având un rol principal în organizarea acestor fibre în cromomerele cromozomilor mitotici şi meiotici.

5.1.3.Proteinele contractile nucleare
Au fost evidenţiate în diferite tipuri de nuclee din care s-au extras cromatină. Apoi din cromatină s-au izolat mai departe proteinele nonhistonice, prin electroforeză . În felul acesta sau putut separa: miozina (G.M. 200.000), actina (G.M. 45.000), tropomiozina (G.M. 34.000) şi subunităţile sale. Comparându-se conţinutul în miozina şi actină din cromatină hepatocitelor şi cea a neuronilor, se constată că în ficat miozina este în cantitate de 1,8 mai mare ca în creier şi actina de 2,3 ori. Este foarte probabil ca activitatea transcripţională a hepatocitelor în mesager (ARN m) ai actinei şi miozinei să fie de două ori mai mare ca în neuroni. Există deci un raport invers proporţional dintre conţinutul actinei cromozomale şi activitatea transcripţională. Probabil, actina exercită o represie asupra cromatinei, prin condensarea ei la maximum, făcând-o astfel netranscripţională. Se pare că actina nu se leagă direct cu ADM ci realizează un anumit tip de condensarea cromatinei.

5.1.4.Cromatina
Toţi nucleii prezintă în interfaţă regiuni extrem de împachetate ale fibrelor cromozomale . Nucleii interfazici fixaţi şi coloraţi cu coloranţi bazici (albastru de toluidină, de metilen, Azur A etc.), care colorează cromatina, o evidenţiază sub formă de particule mai mari sau mai mici şi împlântate în matrice, ca o pătură subţire cromatică pe faţa internă a învelişului nuclear şi una sau mai multe blocuri în jurul nucleonului. Aspectul general al cromatinei este asemănător la nucleii aceluiaşi tip celular, dar variază în anumite limite după fixarea folosită . Astfel, cromatina se poate prezenta sub formă de grămezi sau grămăjoare de granule fine şi prelverulente, până la o reţea cu unele noduri ceva mai groase. Aspectul variază după tipul de celulă şi gradul ei de activitate metabolică, dar şi ci specia considerată . Examenul electrono-microscopic al cromatinei arată ca ea este formată din fibre împachetate - filamente nucleoproteice - cu traiectorie spiralată şi cu diametrul variabil. In zonele mai groase fibrele au diametrul de 200 - 500 Å, pe când în zonele subţiri de numai 60 100 Å. între grămezile de cromatina se găsesc spaţii intercromatiniene, colorate slab cu coloranţi bazici, în care se mai află o serie de structuri: ƒ fibrile cromatiniene, distanţate unele de altele şi fără traiecte spiralate; ƒ fibrile pericromatice, de 30 - 50 Å diametru, care mărginesc blocurile de cromatina; ƒ granule intercromatiniene, de 250 Å diametru, formate din tasări de fibrile pericromatiniene. Asemenea granule sunt rezistente la DN-ază şi numai după tratare cu pronază 119

pot fi digerate după aceea cu DN-ază. Asemenea granule intercromatiniene par a fi trei forme succesive de ARN m şi ARN v care ies din nucleu în citoplasmă unde rămâne câtva timp inactive datorită proteinelor pe care le conţin ƒ granule pericromatiniene situate la periferia cromatinei, mari de 450 Å diametru şi înconjurate de un halou clar care le separă de masa fibrelor cromatinei. Asemenea granule sunt formate din fibrile de 30 Å diametru, foarte neregulate ca traseu, ce depăşesc uneori marginea granulelor . Ele sunt tot de natură ribonucleoproteică şi au rol în transmiterea unor informaţii în sens invers, adică de la ARN la ADN; ƒ corpii spiralaţi din regiunile intercromatiniene, care reprezintă împachetări de fibrile răsucite, de 400 - 600 Å diametru, asociate sub formă de agregate sferice de 0,5µ. Ele sunt tot de natură ribonucleoproteică şi mai conţine şi nişte fibrile subţiri, de 50 Å, care se înfăşoară în jurul axului lor. Cromatina se găseşte sub două forme: eucromatină, considerată ca fiind acea parte din cromatină cu fibre fine şi uniforme repartizate în nucleu, active în replicarea ADN şi în transcripţia ARN şi heterocromatina rezultată compactizarea cromatinei sub formă de granule şi grămezi de diferite mărimi. Este intens colorabilă în roşu prin reacţia Feulgen pentru ADN şi albastru când se tratează cu coloranţi bazici. Studiile comparative de ME efectuate la plante şi animale au arătat că structuralizarea cromatinei se prezintă, funcţional şi evolutiv, diferit la plante şi animale. Astfel, în nucleii de Arabidopis cromatină formează cromocentre (cromozomi heterocromatici sau porţiuni de cromozomi care rămân condensate şi astfel colorabile în interfază); la Viscum album heterocromatina este reprezentată tot prin cromocentre, în schimb eucromatină formează cromomere şi cromonemate mai subţiri decât heterocromatina, dar la fel de intens colorabile. La Hedera helix, nucleii meristematici prezintă blocuri mari de heterocromatina condensată printre eucromatină decondensată, sau nucleii adulţi, care printr-o subreplicare (replicare a numai unei părţi din genom) devin tetraploizi (4n), suferă o cădere apreciabilă a cantităţii de heterocromatina condensată . în acest caz, eucromatină nu mai este activă în replicarea ei, probabil, numai în transcripţie . Între speciile de plante există o variaţie a cantităţii de cromatină condensată prin faptul că atât heterocromatina, cât şi eucromatină se condensează. Condensarea eucromatinei este determinată la plante de cantitatea de ADN a speciei date, precum şi de compoziţia acesteia. Variaţia cantităţii de cromatină din nucleii unei specii de plante este expresia replicării diferenţiale a heterocromatinei, care este în întregime constitutivă şi nu se exprimă prin condensări şi decondensări funcţionale în raport cu activitatea fiziologică a celulelor . La mamifere, însă celulele cu o activitate mitotică intensă sunt complet eucromatice, adică cu cromatină decondensată. La aceeaşi cantitate de ADN în ţesutul considerat, coexistă nuclee cu cromatină decondensată, mase de cromatină şi nuclee cu aproape toată cromatină condensată. În toţi aceşti nuclei cromatină condensată este constitutivă, Giemsa + şi încorporează mai târziu timidină tritiată, deci are o replicare întârziată - expresie a inactivării diferenţiale a cromatinei. O stare de condensare completă a cromatinei se întâlneşte la eritrocitele nucleate ale nemamiferelor şi care este total nereplicativă, ca şi în nucleii spermatozoizilor. La animale, gradul condensării cromatinei este dependent de funcţia celulei, fiind specifică unei activităţi tisulare anumite. Heterocromatina transcrie o foarte mică cantitate de ARN. Dat fiind complexitatea problemei, este necesar de schiţat o clasificare a aspectelor pe care la prezintă condensarea şi decondensarea cromatinei: Termenul de „heterocromatina" se foloseşte pentru heterocromatina constitutivă, care ocupă o regiune permanent condensată din cromozom şi a cărei localizare este identică la cromozomii analogi. Aceasta conţine o mare cantitate de ADN respectiv (secvenţe de baze care se repetă), se replică după eucromatină, nu transcrie ARN şi se colorează diferit;

120

Oudet şi Ada Olins.D. protamine.genele recesive . precum şi transcrierea diferitelor ARN etc. adică foarte condensat şi colorabil (cromatina sexuală). în schimb moleculele H2A şi H2B au o mai mică fidelitate. regiunile mijlocii şi carboxiterminale ale moleculelor celor 5 clase histonice (H1. oricât ar fi el de subţire (20 Å). iar miezul histonic ar fi mărgelele. Legătura dintre doi nucleozomi succesivi se face printr-un segment de dublu helix ADN cu o lungime variabilă de câteva zeci de perechi de nucleotide care este asociat cu o moleculă de histonă H1. O serie de cercetări din ultimii 10 ani (P.2 MH2SO4 . s-a putut calcula că lungimea totală a ADN tuturor cromozomilor complet despiralizaţi dintr-un nucleu este. Analiza cromatinei interfazice realizată prin metoda precipitării cu magneziu. de histone. La această întrebare s-a răspuns prin teoria structurii nucleozomale a cromozomilor. Miezul histonic al nucleozomilor este constituit din patru clase histonice: H4. La fel sunt şi cromozomii X sau Y din celulele sexuale ale unor insecte care se aglomerează în corpusculi Feulgen +. cum este cazul limfocitelor inactive.Organizarea moleculară a fibrelor de cromatina. (H. corpusculul nu este străbătut de helixul dublu al ADN. spiralizat la rândul său însă de câteva ori. numit octamer. H2B. miezul este deci. într-un mod neîntrerupt. Klug) au dus la concluzia existenţei în nuclee a unor corpusculi numiţi nucleozimi. cu un conţinut ridicat de lizină. în soluţii tampon cu o concentraţie ionică medie. ADN ar reprezenta aţa. se pune întrebarea cum este posibil să încapă un metru ADN. H3. Nucleozomii Organizarea moleculară a fibrelor de cromatina este realizată prin dublu helix al ADN şi prin diferite proteine (histone. este înconjurat la exterior de două spire ale ADN-ului cromozomal. Această situaţie sugerează imaginea unor mărgele înşirate pe aţă. Molecula H. H2A şi H2B. într-un volum atât de mic? Mai mult chiar. din nucleii eritrocitelor de pasăre) este diferită de celelalte clase histonice. H2A şi H2B.sunt singurele care se pot manifesta. Miezul nucleozomului este reprezentat printr-un set de opt molecule histonice. H3. întregul dublu helix al ADN al fiecărui cromozom se înfăşoară pe un şir enorm de asemenea corpusculi hiostonici. al femelelor de mamifere. Ei sunt compuşi dintr-un miez histonic. ARN 14% şi proteinele 66. Acest complex. H2A.6% . Considerând că fiecare cromozom este format dintr-un singur dublu-helix de ADN. 30. ce constituie miezul nucleosomic.6% sunt solubile în 0. Acest tip de heterocomatină se caracterizează prin prezenţa unor proteine care modifică ADN făcându-l total inactiv. al eritrocitelor nucleate. R. în jurul căruia se înfăşoară dublul helix al ADN . cu toate că porţiunea fără caracter bazic a rămas nemodificată. 121 . 5. arginină şi histidină. inactiv. Moleculele histonice H4 şi H3 sunt identice la toate speciile.5. un octamer histonic. alanină şi valină. deoarece este de două ori mai mare cu o bazicitate crescută la 37%. adică de la un capăt la celălalt al cromozomului. astfel că genele de pe X au devenit semizigote la mascul. în medie. nonhistone foarte variate). existenţa ADN cromozomal în micul volum oferit de nucleu asigură o serie de funcţii şi roluri ale cromozomilor cum sunt replicarea şi reparaţia materialului genetic (ADN). Dintre proteine. al spermatoizilor etc. şi anume. 74). H3. s-a arătat că. A. Numai că în cazul structurii nucleozomale.Kornberg.Termenul de „heterocromatina facultativă" exemplifică cromozomul X. deoarece caracterele localizate pe un singur cromozom X . arată că ADN este 19. ci acesta se înfăşoară în jurul corpuscului. De un metru la mamifere . aceasta deoarece cromozomul Y la mamifere a suferit o inactivare genetică prin heterocromatinizare. iar cromatina se decondensează şi ADN-ul poate sintetiza diferiţi ARN mesageri . Termenul de „cromatina condensată" semnifică eucromatina inactivată în mod specific de proteine. acestea se transformă în celule blastice (tinere). câte două din clasa H4. H4) sunt globulare (fig. care apare heteropicnotic în interfază. Prin stimularea celulelor cu lecitine. constituit din 166 nucleotide.1.4%. având un conţinut de 25% lizină. Când volumul nucleului respectiv este în jur de 15 µ3.

toate sau o parte din ele. nucleosonii sunt încă distribuiţi de-a lungul matrixului ADN la aproximativ 200 perechi de baze. Nucleozomii sunt formaţi din două spire de ADN (ture) care înfăşoară un miez („core”) format din 8 molecule de histone (câte 2 de fiecare tip de histonă (H2A. Moleculele histonice se pot separa una de alta şi apoi reasocia experimental. Localizarea şi asamblarea celor 8 molecule histonice în miezul nucleosomic sunt cu aproximaţie cunoscute. Studiile de reconstituire de cromatină în care s-au format cele patru fracţii histonice ce alcătuiesc miezul nucleosomic. Octomerul histonicare formă de inimă. 146 pb.H2B. În urma digestiei prelungite a cromatinei. pe când. Nucleonii au formă sferică şi un diametru de 100 Å.74 .terminale hidrofalse ale histonelor care. în diferite combinaţii. pe partea opusă fiind încă prezente repulsii de aceeaşi sarcină. care formează partea centrală şi vârful inferior al inimii şi asocierii sale cu cei doi dimeri (2H2A şi 2H2B) spre a forma cele două vârfuri superioare ale inimii. Cromatina lipsită de histona H1 nu prezintă o structură regulată. Când din cromatină se extrage H1 şi este menţinută la puteri ionice scăzute.Fig. se angrenează spre a constitui partea centrală a octomerului. deci controlează starea conformaţională a complexului de molecule. fiind globulare.terminale. datorită aranjamentului sub formă de disc al tetramerului 2H3 . nu în structuri helicale. capetele N .Structura nucleozomilor. Partea centrală a octomerului histonic este formată dintr-o unitate tetramerică (2H3+2H4). pentru a se cunoaşte rolul fiecăruia în ansamblul molecular nucleozomal. Octomerul este probabil stabilizat în urma interacţiunii capetelor C . 122 . Nici o combinaţie de histone nu se poate realiza atunci când se omit histonele H3 şi H4. cu nucleoză. cel mai puternic asociindu-se aceste histone bogate în arginină a căror secvenţă de aminoacizi a fost puternic conservată în decursul evoluţiei.2H4. Variabilitatea lungimii de la 180 la 250 perechi de nucleotide este determinată în exclusivitate de variabilitatea lungimii segmentului internucleosomic. Dacă puterea ionică este ridicată peste 40mM NaCl. cu excepţia hi se leagă şi neutralizează sarcinile negative numai pe o parte ale dublului helix ADN. Toate histonele. Nucleozomii sunt legaţi între ei de un fragmant de ADN „linker” care nu este legat de proteine. Interacţiunile dintre moleculele H3 şi H4 sunt foarte puternice şi ele conferă miezului nucleosomal o formă specială de glugă. dar au un aspect mai puţin regulat şi ADN nu mai intră în şi iese din miezul nucleosomic la acelaşi punct. au condus la obţinerea unor date care confirmă aranjamentul stabilit de histonele în alcătuirea nucleosomilor. ci la puncte opuse. urmată de purificare. bogate în arginină şi lizină rămân la periferie sub forma unei cozi care interacţionează cu ADN ce se înfăşoară în jurul miezului sub forma aproape două (l şi 3/4) tururi super helicale negative.Prin hidroliză enzimatică nucleozomii se separă conţinând ADN de aprox. cromatina se condensează în aglomerări.H3 şi H4). rezultă particule lipsite de histonă H1 care conţine 140 ± 10 perechi de baze de ADN. permiţând astfel plierea ADN în jurul miezului histonic.

Replicarea ADN la eucariote Deoarece ADN conţine informaţia genetică a celulei. Dacă cromatina intactă care conţine toate histonele este menţinută la o concentraţie scăzută de săruri (1mM NaCl). în fibre cu configuraţii helicale de ordin superior. Prin plierea acestei fibre rezultă morfologia cromozomului metafazic. 2. RN-azele.000 de ori în cromozomul metafazic. Dacă din cromozomi sunt eliminate histonele şi asemenea .000 . acestea se prezintă ca o structură destul de deschisă. Aşa cum a arătat Batson (1976). diametru unei structuri supersuperhelix sau solenoid este de 250 .90. fibra nucleosomală se spiralează la rândul ei de cinci ori în solenoid şi de 40 de ori ca suprasolenoid.000 ori. Prin „digestia" cromatinei cu eudonucleoza micrococală s-au obţinut particule nucleosomală monomerice de care sunt asociate ADN-polimerazele.170 cm (aproximativ 2 m) pot fi adăpostite la nivelul celor 46 de cromozomi a căror lungime totală este de până la 200 µm. sinteza sa este unul dintre cele mai importante evenimente din viaţa acesteia . Studii biochimice au arătat că în nucleu. lanţul nucleosomal formează suprastructuri helicoidale cu ture de către şase nucleozomi. bucle care pornesc cu o ramură dintr-un punct al scheletului proteinic şi se întorc cu cealaltă ramură într-un punct adiacent acestuia. Realizată prin intervenţia unui complex aparat enzimatic. Când se reasociază cu histone.300 Å. Aşa se explică cum moleculele de ADN extinse de la nivelul cromozomilor complementului cromozomal uman având o lungime totală de 164 . sinteza ADN. acest schelet proteinic împreună cu ADN formează un „halou" de circa 4. enzimele de restricţie şi reparaţie.Aceste cercetări sugerează că histona H1 are un rol structural şi este esenţială pentru nivelele superioare de organizare a cromatinei. Constituenţii de bază ai cromozomului eucariot sunt fibrile de cromatina de 100 şi 300 Å diametru. de asemenea. Complementaritatea celor două catene a dublului helix ADN a sugerat lui Naston şi Crik modelul semiconservativ de replicare. Această formă s-a numit filament nucleosomal. proteazele etc) şi diferite proteine de structură. orice sistem biologic realizând sinteza replicativă de ADN ca o precerinţă a reproducerii sale. 5.se vizualizează EM. reprezentând singurul caz din lumea biomoleculară în care o substanţă îşi dirijează propria sa sinteză . se găsesc o serie de ADN-polimeraze prin care se realizează replicarea semiconservativă a ADN. 1979) fibre ce circa 400 Å diametru care s-ar forma prin condensarea fibrelor de 250 . ca şi în mitocondrii şi cloroplaste. mecanismul replicării este asemănător 123 . Ierarhia de helixuri a fibrei de cromatina porneşte de la dublu helix ADN care se condensează de şapte ori în nucleosom. aşa încât în cromozomul metafizic condensarea ajunge la un nivel mediu de 7.000 . La fel se explică şi în cazul mamiferelor posibilitatea cuprinderii moleculei de ADN care alcătuieşte cromozomii într-un volum nuclear foarte mic.300 Å diametru. O condensare ulterioară produce fibra de 100 Å. În prezenţa unor concentraţii saline apropiate de tonicitatea celulară. cromatina este ancorată la un schelet proteinic care formează partea centrală a întregii structuri cromozomale. Aceasta se mai condensează încă de cinci ori. În cromozomi. ADN-ul formează structuri moniliforme (structură nucleosomală). care pot fi văzuţi la microscopul electronic. care împreună cu alte enzime (fosfoprotein-fosfatazele acide şi neutre. cu ADN ce intră şi iese din direcţii opuse la un acelaşi punct. cu nucleosonii bine definiţi. Pornind de la ADN. sunt clasate în aşa-numitele proteine nonhistonice. În cromozomii metafazici s-au evidenţiat (Back.000 perechi de baze lungime.000 bucle de aproximativ 40. apoi fibra de 300 Å (solenoizii) care la rândul lor sunt organizate. rezultând o structură suprasolenoidală care s-a numit fibra-unitară (unit-fiber). Sunt aşa numiţii solenoizi sau supersuperhelix. este o reacţie de tip selectiv.8. având diametru de 100 Å.000 ori până la 250. Replicarea acizilor nucleici stă la baza reproducerii vieţii. condensarea generală este de 5.

Fig.ci numai în celula gazdă în care au pătruns în timpul infecţiei virale. fie procariote. Replicarea la eucariote (se realizează bidirecţional.Acest model asigură ca moleculele noi de ADN să fie identice cu cele vechi. Fig.Când ele se separă în cursul replicării. drept matriţă.Înlănţuirea bazelor într-o singură catenă de ADN. În condiţiile vieţii actuale. Continuitatea este asigurată de faptul că în moleculele nou formate intră şi câte o catenă din molecula iniţială. Termenul de REPLICARE derivă de la cuvântul englezesc „to replicate" = a copia (fig. pentru sinteza unei noi catene complementare care se numeşte replică. 75). unic în lumea macromoleculelor şi în lumea vie. a). Sinteza unei noi molecule de ADN se realizează aşadar printr-un proces de copiere. astfel că moleculele fiice vor avea o catenă veche 124 . Schema simplificată a replicării semiconservative. dintr-o moleculă iniţială iau naştere două molecule identice între ele şi totodată identice cu molecula iniţială. Bazele din cele două catene ADN (vechi sau noi) sunt complementare. de asemenea.mecanismului cheie-broască. Se asigură. sinteza replicativă a ADN implicând existenţa obligatorie a unei molecule preformate care participă direct în reacţie. fiecare servind drept model. Aceştia prezintă o structură uimitor de potrivită pentru realizarea replicării în care. de la o singură origine (O) se formează două furci de replicare în direcţii opuse). având loc formarea a două molecule fiice. remarcabil pentru lumea vie faptul că nu se poate crea „de -novo" nici o moleculă de ADN. Este. 76). complementaritatea structural-funcţională a celor două catene ADN.sunt adăugate bazele complementare la catenele vechi pentru a forma catenele noi (fiice). identice cu molecula preformată. fie eucariote. vrând să sugereze. 76.particulă virală naturală . Replicarea este caracteristică doar acizilor nucleici. molecula iniţială îşi „topeşte" identitatea în cele două molecule fizice care derivă din ea şi care sunt identice ei. pe de o parte reproducerea fidelă şi continuitatea fenomenului ereditar de-a lungul generaţiilor (fig. 75 . proces care se numeşte replicare. prin acest sistem dual mecanic. Replicare acizilor nucleici virali nu poate avea loc în virion . replicarea acizilor nucleici nu poate avea loc decât în celule. b). Astfel.

pol II bacteriene nu este încă precizată. dar ea nu joacă rol esenţial în replicare. 61. ƒ dezoxigreananozintrifosfat . catenele complementare fiind deci antiparalele . iar nevertebratele una asemănătoare. In vivo sinteza acizilor nucleici se desfăşoară în trei etape: a. S-ar părea că vertebratele au acelaşi fel de polimeraza.) sinteza precursorilor nucleotidelor purinice şi pirimidinice adică a acidului inozinic şi respectiv acidului uridilic .ADN . catalizând formarea punţilor fosfodiestenice (polimerizarea nucleotidelor) doar în direcţia 5' spre 3'. La eucariote s-au descris mai multe tipuri de ADN polimeraze: ƒ polimeraza alfa (α) . Funcţia ADN .d ATP .palimerază este capacitatea de a folosi o matrice ribonucleotidică în prezenţa unei „amorse" ADN. ADN . Polimeraza a este constituită dintr-o unitate catalitică de 150. absenţa numai a uneia dintre ele blocând activitatea enzimei polimerizatoare.000. asociată cu 4 polipeptide de 54.replicarea complementară a matriţei. dar nu se întâlneşte la plante şi protezoare.polimerazele prezintă specificitate de direcţie.implicată în replicarea propriu . fi implicată în procesele reparatorii sau de recombinare. fiind prezentă şi în mitocondrii.2.polimerizatoare: ADN -polimeraza I numită enzima lui Kornserg şi simbolizată Pol I.pol I este implicată în reacţia de replicare. nu însă şi de secvenţă (nu recunosc o anumită secvenţă specifică de baze azotate din ADN).zisă.UTP pentru ARN. ƒ guanozintrifosfat .GTP. ƒ citidintrifosfat . este responsabilă de 80% din activitatea totală a enzimelor de replicare. 58.) sinteza nucleotidelor propriu-zise care intră direct în alcătuirea macromoleculei acizilor nucleici: ƒ dezoxiadenozintrifosfat .000.000 şi 64. de asemenea. cu precizarea că enzima poate copia un ARN natural.d TTP (pentru ADN) şi: ƒ adenoziritrifosfat . Moleculele fizice de ADN moştenind doar una din cele două catene ale moleculeimamă. . 125 .pol III este enzima polimerizatoare în replicare.polimeraza II şi ADN .polimeraza III. mecanismul de replicare se numeşte semiconservativ. nu numai în nucleu. Această proprietate aminteşte de transriptaza inversă virală.cea care a funcţionat ca matriţă şi o catenă nouă sintetizată . ƒ dezoxicitidintrifosfat . ƒ dezoxitimidintrifosfat . b. care se pare a fi polimeraza mitocondrială.000 daltoni ce formează subunitatea heteropolimerică stimulatoare a regiunii catalitice sau cu funcţie stabilizatoare a complexului ADN-polimeraza.d CTP . putând. astfel că totdeauna polaritatea replicei este de sens opus polarităţii matricei. ƒ uridintrifosfat . ulterior sa dovedit că doar ADN . ƒ polimeraza gama (γ).1. implicată în reparare.000 daltoni.d GTP . c. pe când ADN . La bacterii au fost descrise trei enzime ADN .Complexul de enzime polimerazice implicate în replicare În desfăşurarea reacţiei de polimerizare este necesară prezenţa tuturor celor patru tipuri de dezoxiribonucleide sub formă lor trifosfatică.polimeraza beta (β).pol I joacă rol esenţial în repararea leziunilor produse în ADN de către diferiţi agenţi mutageni fizici sau chimici.CTP. Este prezentă la toate metazoarele. deplasându-se pe ambele catene matriţă doar în direcţie dinspre 3' spre 5'. 5. Deşi la început s-a crezut că ADN .ATP. ADN . O caracteristică interesantă a β .) polimerizarea ordonată a nucleotidelor într-o secvenţă complementară unei matriţe după modelul semiconservativ şi sub cataliza unor enzime polimerazice celulare. în timp ce a polimerază se află la toate celulele eucariate .

ADN. astfel că.închidere.enzima polimerizatoare. enzima de creştere . macromoleculele ADN capătă forma literei „Y ". ceea ce permite rotaţia liberă a unei catene. Această enzima numită iniţial pivotază. Una din aceste subunităţi funcţionează ca topoizomerază propriu-zisă. printr-o creştere tranzientă monocatenară a ADN bicatenar într-un anumit punct.C. Această torsionare este înlăturată prin acţiunea unei enzime care are capacitatea de a introduce crestături monocatenare tranziente în duplexul ADN.OH şi alta 5' . La E. intervin enzime numite HELICAZE .polimeraza nu poate folosi ca matriţă ADN bicatenar. în reacţiile „în vitro". pe când cea de-a doua subunitate a topoizomerazei acţionează ca ADN .2. iar cele circulare.C care având trei punţi de H sunt mai stabile .polimeraza nu are specificitate de secvenţă este dovedit de folosirea.ce devin catene matriţă . pentru a se permite înaintarea bifurcaţiei de replicare de-a lungul circumferinţei moleculei.T are loc iniţierea separării celor două catene. helicaza descrisă sub denumirea de proteină reparatorie se deplasează pe monocatena ADN în direcţia 3' . aceste perechi având doar două punţi de H. moment în care se ataşează ADN . ADN-giraza superspiralizează ADN printr-un mecanism numit inversie de semn. bifurcaţia sa numindu-se bifurcaţie de replicare şi reprezentând cele două catene . în calitate de matriţă.matriţă ce-şi expun bazele în vederea împerecherii cu bazele azotate ale nucleotidelor libere.polimeraza . pot separa catenele dublului . enzima de relaxare pe ADN sau UNWINDAZĂ. După intervenţia topoizomerazei care determină relaxarea ADN la nivelul originii replicării. ADN . 126 . refăcând starea superhelicală a moleculei fiice de ADN . una având gruparea 3' . Acestea realizează separarea catenelor prin ruperea punţilor de H. având o aceiaşi acţiune ca şi proteina reparatorie. prin superspiralizare. folosind energia provenită prin defosforilarea ATP. îndepărtând catena complementară.2. Proteine neenzimatice denumite UNWINDAZE sau proteine destabilizatoare ale dublului helix (HDP). a primit în ultimul timp numele de TOPOIZOMERAZĂ . Există şi alternativa ca primul eveniment în separarea catenelor dublului helix să fie intervenţia la punctul de iniţiere a replicării.ADN „desfac şi fac nodurile din ADN".3'. datorită superspiralizării prezintă numeroase superrăsuciri.fosfat. 5.Faptul că ADN . În vederea replicării. dar monocatene de ADN de orice proeminenţă ar fi ele.în procesul de replicare se realizează progresiv. în desfăşurarea procesului. constituind un tetramer.5'. O asemenea secvenţă de origine se caracterizează (la toate sistemele biologice analizate) G .helix ADN. produce o „tăiere" a uneia dintre cele două catene tăiere care nu este altceva decât desfacerea unei legături covalente fosfodiesterice. a unei endonucleoze care. Energia liberă de la nivelul acestei „creşteri" este suficientă pentru a desface încă 2-3 punţi de H.GIRAZĂ sau PROTEINĂ OMEGA (Ω) introducând tururi superhelicale în ADN nou sintetizat. metaforic s-a spus că topoizomerazele . O altă helicaza numită helicaza III se deplasează în direcţia 5' . La nivelul bifurcaţiei de replicare se desfăşoară procesele mecanismului semiconservativ de replicare prin intervenţia unui complex aparat enzimatic. sunt mai uşor de separat comparativ cu perechile G . intervin în asigurarea stabilizării monocatenelor. În celule. coli. Topoizomerazele introduc superspiralizări tranziente negative în ADN. macromoleculele ADN se află sub formă de structuri terţiene sau cuaternare. desemnate HMG1 şi HMG2. ADN mitocondrial. în jurul celeilalte.ADN. Iniţierea replicării Separarea celor două catene complementare . La nivelul perechilor A . Iniţierea replicării se face într-un punct de pe macromoleculă ADN numit originea replicării. recunoscând în mod specific secvenţa de nucleotide de la nivelul acestei origini. Topoizomeraza este alcătuită din două subunităţi luate de câte două ori. este necesară relaxarea macromoleculei torsionate. respectiv proteine de topire a ADN. în care o superhelice pozitivă este direct convertită într-una negativă. cum sunt ADN bacterian. La eucariote s-a arătat că proteinele nonhistonice. În urma acestei „creşteri" rezultă 2 extremităţi. De aceea.

5'. 78). fig.primer este îndepărtat prin excizie de către un ADN .polimerazice au capacitatea de a alungi catene polinucleotidice deja existente.2.PRIMER. Okazaki şi colaboratorii au demonstrat prin experienţe de marcare pulsatorie (contactul materialului biologic cu H . S-a stabilit cu certitudine că în replicare intervine o singură enzimă polimerizatoare . În felul acesta fragmentele Okazaki sunt asamblate fără ARN -primer. a ridicat problema existenţei a două polimeraze care să catalizeze polimerizarea.polimerazei în procesul de replicare a ADN apare ca un element ajutător.2. una în direcţia 3' . de un ARN . serveşte de fiecare dată drept primer pentru activitatea de polimerizare a ADN . Alungirea lanţului de ADN nou . în desfăşurarea polimerizării de nucleotide din cadrul replicării ADN. folosind ca model o catena .pol I care va realiza completarea printr-o reacţie de polimerizare regională.ligaza. având circa 1.pol III. În anul 1968. alta în direcţia 5' .polimeraze .3'.polimerazei. Primarea replicării Toate enzimele ADN . Este posibil ca replicarea pe o catena să fie înaintată faţă de cea de-a doua catena sau unirea fragmentelor OKAZAKI să fie mai rapidă pe o catena. Prin activitatea ARN .000 nucleotide şi apoi aceste fragmente sunt unite prin punţi fosfodiesterice sub acţiunea unei enzime numite ADN . care sau numit fragmente OKAZAKI.matriţă . prin intervenţia primazei. 77. nu au fost descoperite două ADN polimeraze care să polimerizeze în direcţii opuse.polimeraza I care are activitatea exonucleazică (de hidroliza legăturilor fosfodiesterice).2.5' pe una şi 5' . 5.la bacterii ADN . dar esenţial. care se deplasează numai în direcţia 3' . odată ataşate la ele. pe când aceea cu sinteză încetinită se numeşte catena succesoare (lagging) (fig. 5. este necesară ca primă etapă intervenţia unui ARN . 3' . intervine enzima PRIMAZA care determină sinteza unui scurt segment de ARN care s-a numit ARN-PRIMER. 127 . numită catena directoare (leading). replică a matriţei. Pentru aceasta.4.matriţă. că noile catene complementare catenelor . ARN . rezultând segmente mai lungi. Polaritatea opusă a catenelor . Modelul de replicare discontinuă propus de OKAZAKI s-a dovedit a fi aplicabil la toate sistemele biologice .timidină este de foarte scurtă durată). Această intervenţie a ARN . reasocierea monocatenelor complementare.3' pe cealaltă.000 . determinând polimerizarea numai în direcţia 5' .3. Fiecare fragment Okazaki va fi primat.nepermiţând. în ultimă instanţă. După desfacerea structurii bicatenare în monocatenare şi stabilizarea monocatenelor la nivelul originii replicării. După sinteza fragmentului Okazaki.5' pe ambele catene matriţă.polimerazei în procesul de iniţiere a replicării ADN se sintetizează un scurt segment de ARN (primer).enzima care are capacitatea de a iniţia sinteza „de novo" de catene polinucleotidice. în ciuda tuturor încercărilor.3' . astfel că acestea să poată funcţiona ca matriţă. nu însă şi de a iniţia sinteza „de novo" a unei catene. rezultă din unirea acestora din urmă catena nou sintetizată.matriţă sunt sintetizate pe segmente mici.sintetizat şi terminarea replicării Capătul 3'-OH al fiecărui nucleotid aliniat pe matriţă. Dar. Golul rămas în urma exciziei ARN primer va fi umplut prin activitatea tot ADN .

Corectarea erorilor de replicare Replicarea ADN. necesită ca produşii rezultaţi să fie copiaţi cu mare acurateţe.2. care se desfăşoară cu mare viteză.Replicarea ADN. fagmentele Okazaki sunt unite de către ADN – ligază. 128 . fiind un proces complex. La nivel molecular există mecanisme care asigură corecţia replicării şi care face ca un nucleotid liber. iar în cazul când sau introdus erori. ele să fie corectate imediat. Catena leading se sintetizează în mod continuu.5. 78 .Schema generală a replicării în care fiecare enzimă sau proteină auxiliară sunt prezentate în mod individual.3'. 5.Ele acţionează la nivelul furcii de replicare. altfel desfăşurarea polimerizării este stopată (fig.3'. în mod accidental. catena lagging se sintetizează în mod discontinuu. Fig. greşit împerecheat cu nucleotidul de pe matriţă să fie excizat. Se realizează în direcţia 5' .Fig. 79). 77 . În aceste condiţii şi pe catena lagging sinteza are loc tot în direcţia 5' .

completarea de către ADN-pol I a întreruperii create în monocatena de ADN. legarea celor două capete de către ADN ligază. care cuprinde cel puţin 4 etape: recunoaşterea leziunii ADN.polimeraza care catalizează asemenea sinteză s-a numit PRIMAZĂ.matriţei ADN.Schema generală a sistemului de reparare postreplicativ la bacterii. cromozomul eucariotelor este o structură multirepliconică. până la 50 nucleotide .fosfat a primerului dezoxiribonucleotid trifosfat aliniat pe matriţă în virtutea complementarităţii sale cu baza azotată corespunzătoare din matriţă. Acest segment de ARN s-a numit PRIMER. la eucariote reprezintă acele regiuni ale ADN unde se găsesc punctele de iniţiere (de origine) ale replicării. 79 .îndepărtarea secvenţei lezate de către nucleaze.la procariote. complementar .2. care este liber şi care pătrunde într-un sit special al acestei enzime numit SIT PENTRU CAPĂTUL 3'-OH Ah PRIMERULUI.unirea fragmentelor pentru stabilirea continuităţii catenei.6. de către ADN – ligază (fig. de către polimeraza I . sub acţiunea ADN polimerazei care este eficientă în alungirea catenei polinucleotidice iniţiată prin sinteza primerului ARN.polimeraza realizează în cadrul acţiunii sale catalitice condensarea.recunoaşterea bazei incorecte introduse (deci a mutaţiei) . 81 . iar ARN . Unităţile de replicare Numite şi repliconi . 5. Spre deosebire de cromozomul viral şi bacterian. 80).primer oferă ADN . fiind constituit din mai mulţi repliconi (unităţi de replicare). reprezentaţi de cromozomul bacterian care funcţionează ca unitate de replicare. Sinteza unei catene ADN.completarea regiunii excizate cu o secvenţă corectă. Acest sistem de corectare postreplicativ.polimerazei capătul său de 3'-OH. Fig. 129 . a replicei. procesul în care are loc sinteza sa s-a numit PRIMARE. adică esterificarea grupei 3'-OH a primerului ARN cu grupa 5' . ADN .Schema reparării ADN (înlocuirea dimerilor de timină). îndepărtarea de către nucleaze a secvenţei lezate. ARN .Fig. fiind eliminate de la 10. începe deci de la primerul ARN. implică mai multe etape şi mai multe enzime de reparare: .

Acest proces de sinteză a ARN este denumit transcripţia ADN. 000 de tipuri diferite. conţinută în molecula de ADN. Transmiterea informaţiei se face prin ARNm. 82). a cărei funcţie este de a translata mesajul genetic în proteine. 10. În prima etapă. Fig.1. care sunt transcrise în ARN precursor. În urma acestui proces. genele din genomul celulelor eucariote sunt întrerupte de secvenţe care nu vor fi regăsite în secvenţa proteinelor. Desfăşurarea acestui flux informaţional apare sub denumirea de dogmă centrală a biologiei moleculare ( 1960 – 1970 ). sunt conţinute de ARNm şi sunt regăsite în secvenţa aminoacizilor din proteină. procesul fiind denumit reverstranscripţie şi astfel dogma centrală este contrazisă. după schema: Transcripţie Translaţie ADN ----------------→ ARN -------------→ PROTEINE Mesager de transport ribozomal Temin şi Baltimore au stabilit (1970) că este posibilă transmiterea informaţiei şi de la ARN la ADN. Indiferent din ce celulă provine ADN (procariote sau eucariote) conţine mii de gene a căror secvenţă corespunde. când este activată. ƒ introni.3. molecula de ARNm apare mult mai mică decât transcriptul primar – ARN heterolog. transcrie un ARNm pentru o proteină dată. Astfel. realizează toate activităţile ce au loc în celulă. Astfel.83).Genă structurală care corespunde exact secvenţei ARNm şi proteinei sintetizate. care conţine numai exoni şi a căror secvenţă serveşte pentru sinteza proteinelor. o genă (sau mai bine zis unitatea transcriptibilă a genei) la eucariote este formată din două grupuri de secvenţe: ƒ exoni. Mecanismul general Mecanismul prin care informaţia genetică. Numărul proteinelor este de aproximativ 109 – 1010 molecule/celulă. de fapt. Intronii sunt eliminaţi din molecula de ARN precursor prin mecanisme speciale. Din schema de mai sus. secvenţe care sunt transcrise în ARN precursor.5. care este un produs intermediar. gena este transcrisă în întregime într-o moleculă de ARN numită precursor (pre-mesager sau ARN nuclear heterolog). dar nu mai sunt conţinute în ARNm şi deci nu se mai găsesc în secvenţa aminoacizilor din proteinele transcrise (fig. rezultă o moleculă de ARNm. Secvenţa genelor din genomul celulelor procariote corespunde în întregime secvenţei aminoacizilor din proteina pe care a codificat-o şi ele sunt numite gene coliniare (fig. 130 . Proteinele sunt componente celulare care. Transcripţia ADN sau sinteza ARN 5. În acest caz.3. Această dogmă consideră că ADN transmite informaţia la ARN şi de la ARN la proteine. în întregime sau parţial. se observă că ADN nu intervine direct în sinteza proteinelor. reprezentate de aprox. sinteza ARN sau expresia genică. pentru că o regiune din molecula de ADN reprezentată de o genă. Spre deosebire de acestea. Se foloseşte termenul de expresie genică. secvenţe din genă. proces realizat de o enzimă (ce se găseşte de la virusuri până la eucariote) denumită reverstranscriptază. se materializează în sinteza proteinelor a fost elucidat în ultimii 40 de ani. secvenţei aminoacizilor din proteine. ARNm reprezintă matricea (template) pentru molecula de ADN. 82 .

în care secvenţele intronilor nu se mai regăsesc. copiind mesajul de pe o singură catenă ADN.U. pentru ca una să servească de matrice pentru ribonucleotidele ce vor fi aşezate complementar secvenţei catenei de ADN. care prin translata proteina. ARN este. Deci ARNm (ca şi celelalte tipuri de ARN) sintetizat ca un lanţ monocatenar este complementar catenei de ADN care l-a transcris şi este identic cu cealaltă catenă de ADN netranscrisă (fig. 5. ARN polimeraza sintetizează ARN. de exemplu. un lanţ lung neramificat. exonii sunt uniţi între ei (splicing) pentru a da naştere ARNm sau matur.Fig. Chiar şi ADN mitocondrial conţine uneori introni în genele care codifică toate tipurile de ARN. temporar şi pe lungimi scurte. 84). ca şi ADN.2. interferoni şi retrogenele (genele provenite din revers. 83 .G.3.sau retrotranscripţia ARNm). 84 .Transcripţia ADN. format din cele patru nucleotide (A.C) informaţia genetică a unei singure catene de ADN va fi transmisă la o secvenţă complementară de ARN. Din ARN precursor intronii sunt îndepărtaţi. cele două catene de ADN se vor separa. Opţiunea pentru catena ce va fi copiată este determinată de poziţia promotorului în secvenţa ADN. În acest scop.Gene structurale eucariote intrerupte de introni. genele pentru histone. Sunt însă gene care nu au introni. Majoritatea genelor pentru ARNt sau ARNr din genomul a numeroase eucariote conţin şi ele introni care sunt eliminaţi din transcriptul primar. Fig. Elemente implicate în transcripţie Transcripţia implică sinteza unui lanţ polinucleotidic de ARN care preia mesajul de pe molecula de ADN. 131 .

cele trei specii de ARN (ARNr. Greutatea moleculară a factorului σ variază de la 32000 la 92000 da. La E. desfăcând dublul helix pentru a expune un nou segment al matricei sub formă monocatenară. Procesul de transcripţie este realizat de enzima ARN polimeraza. codificate de gene distincte şi care au funcţii diferite în procesul de transcripţie. se desprinde de complex şi se asociază la o altă ARN. când are loc formarea hibridului molecular ADN-ARN. reprezintă faza în care nucleotidele sunt legate covalent la capătul 3' al lanţului polinucleotidic. de către un tip de polimerază. Transcripţia odată iniţiată este continuată de enzima core.3. etapa de iniţiere. La eucariote. a punctului de iniţiere unde are loc desfacerea helixului ADN pentru generarea unei regiuni monocatenare scurte şi încorporarea primelor nucleotide care formează lanţul de ARN. Sinteza continuă şi polimeraza alunecă de-a lungul ADN. La procariote există un singur tip de ARN polimerază care este responsabilă pentru sinteza celor trei specii de ARN.ARN-polimeraza I – este o enzimă localizată în nucleol şi catalizează transcripţia ARNr. ea reprezintă activitatea sintetică cea mai mare (aprox. 50 – 70 % din total). 132 .polimeraze prezită trei etape importante.polimeraze nucleare. ADN se reface sub formă de dublu helix.ARN. locul la care primul nucleotid este încorporat se numeşte punct de iniţiere (start point şi se notează cu + 1).coli numărul total de molecule de ARN polimerază/celulă este de aprox. şi anume: . Procesul de transcripţie catalizat de ARN. . ARNpolimeraza şi molecula de ARN sintetizată se desprind şi devin libere în mediu. etapa de elongaţie.ARN. Enzima completă sau holoenzima are o greutate moleculară de aprox. conţine alte patru componente. ARNm. 2. care necesită un aparat de transcripţie. secvenţa ADN necesară pentru realizarea acestor reacţii este reprezentată de promotor.polimerază a genei care trebuie transcrisă ( gena ţintă ). Enzima. Ele ocupă poziţii distincte în spaţiu nuclear şi fiecare tip de enzimă prezintă o structură complexă. în regiunea desfăşurată a helixului. Fiecare celulă eucariotă conţine între 2 x 104 până la 2 x 107 molecule de ARNpolimeraze. Angajate în transcripţie sunt probabil 2000-5000 de molecule. La celulele eucariote. pe lângă factorul σ. Aparatul enzimatic de transcripţie Transcripţia ADN implică producerea a trei specii de ARN: ARN mesager (ARNm).3. responsabilă pentru transcripţia ARNm (activitate egală cu aprox. etapa de terminare. . factorul σ fiind componenta implicată numai în recunoaşterea şi fixarea corectă a punctului de iniţiere. 3. 5. care va începe activitatea la un alt punct de iniţiere. 1. 10 % din total ). ARN ribozomal (ARNr) şi ARN de transfer sau de transport (ARNt). fiecare. Pe lângă ARN polimeraza specifică fiecărui ARN sunt implicate în acest proces numeroase proteine auxiliare (factori de transcripţie) şi o serie de elemente de control existente în structura ADN.Transcripţia ADN este un mecanism coplicat. 7000.polimerază.polimeraza III – este o enzimă tot nucleoplasmatică care transcrie ARNt şi 5S ARNr activitate egală cu aprox. ARNt) sunt transcrise. aparatul de transcripţie este mult mai complex şi mai puţin cunoscut decât la procariote. Într-o celulă eucariotă există trei tipuri de ARN. 480. Bazele sunt adăugate succesiv la lanţul ARN. 20 – 40 % din total). Iniţierea transcripţiei se face prin holoenzimă (enzima completă). deoarece factorul σ nemaifiind necesar . se separă. care reprezintă punctul unde sinteza lanţului de ARN se termină iar hibridul ADN-ARN format.polimeraza II – este o enzimă nucleoplasmatică. care include: recunoaşterea de către ARN.000 Da şi este formată din două componente: enzima core (de bază) şi factorul σ (sigma).

care ca şi factorii de transcripţie au capacitatea de a se lega de ADN. reprezintă factorii de transcripţie care intră în aparatul transcripţional format din aprox.menţinerea duplexului ADN după legarea factorilor de transcripţie (FT). Pentru realizarea procesului complex de transcripţie. Pentru acestea se impun cel puţin doua condiţii: . În aceasta categorie de proteine intră receptorii hormonali steroidici.polimeraza. F. 5. Alţi factori de transcripţie (notaţi cu I. . .obţinerea energiei necesare sintezei. progesteron etc.Terminarea sintezei este realizată de o secvenţă specifică în structura genei care se numeşte terminator. . care transportă hormoni (corticoizi. Cercetări analitice au permis să se izoleze şi purifice. 20 de proteine. în sensul ca îl intensifică. unde ARN-polimeraza se leagă de ADN. Aceste secvenţe sunt denumite elemente responsive (Responsive elements). Elemente de control în expresia genetică Reglarea specifică a expresiei genice implică sinteza ARN. deci a sintezei ARN. Ei joaca un rol important în diferneţierea celulară şi menţinerea tipurilor de celule. D.proteina trebuie sa conţină în structura ei o secvenţa specifică de aminoacizi (de obicei 10100) care reprezintă domeniul (sau motif-ul) de interacţiune cu ADN. Primul care recunoaşte promotorul şi în special TATA-box. cât şi ARN.3. identice pentru toate ţesuturile şi celulele. (fig.la nivelul ADN trebuie să existe de asemenea secvenţe nucleotidice specifice (de obicei 515) care să corespundă domeniilor (motif-elor) din proteinele reglatoare respective. II. Acestea sunt proteine reglatoare. . o serie de factori de transcripţie.elongarea transcriptului. implicaţi direct în sinteza ARN există şi proteine care reglează desfăşurarea procesului. 106). pe lângă ARN-polimerază este necesar un mare număr de proteine auxiliare numite factori de transcripţie. E.iniţierea transcripţiei ( a sintezei ARN). din extractul nuclear.menţinerea stării active a genei ţintă sub acţiunea altor factori transcripţionali şi legarea ARN-polimerazei. III. Pe lângă aceşti factori de transcripţie. Catena care se copiază asigură sinteza moleculei de ARN în direcţia 5'-3' (deci va fi întotdeauna catena ADN cu direcţia 3'-5'. Factorii de transcripţie Spre deosebire de procariote. TF de la transcription factor şi II de la ARN-polomeraza II.) în nucleu şi interactionează cu secvenţele specifice ADN (elementele responsive) iniţiind. 5. .5. Aceste domenii sunt considerate ca elemente de recunoaştere a genelor ţintă şi de aceea se numesc şi capete de citire (Reading Head). B (TFIIB). cât şi elementele (secvenţele) de control care reglează expresia genei. care interacţionează cu secvenţe specifice de ADN şi care pot acţiona stimulator sau inhibitor asupra expresiei genice. care copiază o singură catenă a moleculei de ADN. la eucariote ADN-polimeraza se leagă de proteine care au identificat promotorul genei ce va fi transcrisă. G. factorii de transcripţie sunt specifici pentru anumite ţesuturi. 133 . atenuează. iar catena nouă va avea direcţia 5'-3'. este factorul de transcripţie D (notat TFIID). Acest factor odată legat la ADN va atrage şi alţi factori de transcripţie. nu blochează. estradiol.4. O genă conţine atât informaţia pentru structura proteinei. H. Dacă ARN-polimerazele sunt universale. accelerând sau blocând transcrierea unor gene. Aceste proteine.3. prin hidroliza ATP. implicat în: . specificând tipul de ARN-polimerază care se leagă) sunt notaţi cu litere: A (de ex: TFIA). Pentru că el se leagă de secvenţa TATA-box a promotorului a fost denumit şi TBP (TATABinding Protein).

ƒ secvenţa -35 (minus indicând că aceste secvenţe se află la stânga faţă de punctul de iniţiere. care. iar ARN sintetizat este echivalent în secvenţa nucleotidelor cu monocatena de ADN netranscrisă (catena opusă). Promotor cu (TATA box). în funcţie de poziţia lui în secvenţa ADN. 5. promotorul devenind mai accesibil factorilor de transcripţie. secvenţele activatoare –UAS şi enhancer-ii La eucariote promotorul conţine 2 secvenţe caracteristice: . Enhancerii şi aceste elemente UAS pot exista până la 3000-5000 pb distanţă de promotor.care reprezintă TATA-box (sau PRINBOW BOX). În realitate. sinteza ARN având loc numai in direcţia 5’ – 3’.4. de exemplu la drojdii. Abilitatea promotorului de a iniţia transcrierea unei gene poate fi foarte mult acentuată de prezenţa unui enhancer. 85). 134 . va decide care catenă de ADN va fi copiată (fig. Mecanismul transcripţiei În general. 85 . Regiunea reglatoare. Aceste secvente UAS care sunt localizate la distanţe diferite de promotor pot funcţiona în orice orientare. Promotorul.secventa -27. TATA box situată la -27 pb este secvenţa indispensabilă pentru iniţierea corectă a transcripţiei de la punctul start (acelaşi rol îl are secvenţa -10 la procariote). 86). Există şi alte elemente similare. are ca element principal promotorul: o secvenţă de nucleotide specifică fiecarei gene. Enhancer-ii sunt elemente reglatorii implicaţi în activarea ratei de transcripţie a unei gene. numai o singură catenă a ADN este transcrisă. de unde îşi pot exercita efectul pozitiv asupra transcripţiei.Gena din punct de vedere funcţional şi structural conţine 2 regiuni: regiunea reglatoare şi regiunea de transcripţie (sau unitatea transcriptibilă) care sunt separate de punctul de iniţiere a sintezei ARN (punctul start care se noteaza cu +1. În orice caz. asigură legarea ARN polimerazei şi orientează “citirea” (sinteza) într-o direcţie sau alta.Schema generala a elementelor de control. promotorul. Promotorul este considerat o secvenţă esenţiala pentru reglarea ARN polimerazelor şi a factorilor de transcripţie. adică upstream (fig. care nu se transcrie. La bacterii promotorul conţine doua secvenţe caracteristice şi necesare pentru legarea ARN polimerazei si pozţionarea ei cu precizie faţă de punctul de iniţiere: ƒ secventa-10.secvenţa -84. ambele catene ale ADN pot servi drept matrice pentru sinteza ARNm. Ei pot creşte transcripţia unui promotor până la 1000 de ori. Enhancer-ii pot fi situaţi în secvenţa de ADN „în susul” (upstram) promotorului său „în josul” lui (down stream) faţă de punctul de iniţiere a sintezei ARN(+1) (fig 85). în funcţie de orientarea în structura ADN. Fig. care reprezinta TATA-box (sau HAGNESS BOX) . adică primul nucleotid din molecula ARN). aşa-numitele secvenţe activatoare(upstream activator sequences – UAS). iar la eucariote (mamifere) de factorii de transcripţie. Ei determină acetilarea histonelor care determină o relaxare a miezului histonelor.

care permit desfacerea dublei catene a ADN. 30 nucleotide pe secundă. iar molecula ARN transcrisă este eliberată în mediu. Procesul de elongaţie a moleculei de ARN este oprit. unde se formează un complex “închis”. expunând catena matrice a ADN permiţând introducerea primelor ribonucleotide (necesare sintezei moleculei de ARN) pentru iniţierea sintezei (a transcripţiei). 87). complexul “închis” este transformat într-un complex “deschis’. . coli. la temperatura de 370 C. În timpul elongaţiei.formată din baze de complementare T-A. este realizat în aprox.Figura 86 . Aceste două secvenţe împreună cu punctul de iniţiere (+1) determină de fapt promotorul şi aşezarea topografică. iar hibridul format din moleculele ADN-ARN se desface. factorul sigma (σ) are rol de recunoaştere a secvenţei promotorului şi de fixare corectă a punctului de iniţiere a sintezei. Figura 87 – Secvenţa -10 (TATA box). Această secvenţă a fost denumită terminator. direcţia de transcripţie (-35…-10…+1). unde intervine un număr de factori de elongaţie.se desfac pentru a permite transcripţia unei catene de ADN.apoi. cu mai multă uşurinţă decât perechile GC (fig. fixarea polimerazei s-a constatat că are loc în două etape: . 8 nucleotide ARN au fost ataşate pe matriţa ADN. 17 pb. Factorii de elongaţie sunt de fapt proteine a căror structura este cunoscută. se desfac.Promotorul este orientat bine(in direcţia 3’-5’ a catenei ADN) si sinteza ARN se va face in direcţia 5’3’. baze AT. în momentul când enzima întâlneşte o altă secvenţă specială în regiunea transcriptibilă a ADN ( de obicei 6A ce vor fi reprezentate în ARN prin UUU…). când. la secvenţa -35. Modificări importante (mutaţii) produse la nivelul acestor secvenţe (numite secvenţe consens) au ca efect abolirea activităţii de promotor. 5000 nucleotide. La E. 135 . aprox. începând de la secvenţa -10. un polimer ARN de aprox. După ce ARN-polimeraza s-a fixat şi aprox.A-T. Secveţa terminator reprezintă semnalul terminării sintezei şi la acest punct ARN-polimeraza se desprinde de catena ADN. însă funcţia lor exactă nu a fost elucidată.ataşarea lejeră a enzimei complete. Prin urmare. Secvenţa -10 conţine în general. factorul sigma (σ) se desprinde de ARN-polimeraza. Enzima core poate continua în aceste condiţii sinteza ARN. duplexul ADN se reface. sinteza catenei de ARN se desfăşoară cu o viteză de aprox. La bacterii. 3 minute. La procariote legarea ARN polimerazei la promotor este determinată de două secvenţe scurte: secvenţa-35 şi secvenţa-10.

Moleculele de ARN precursor. 136 . Procesul trebuie să se realizeze cu mare acurateţe. relativ stabile. Acest factor împiedică terminarea prematură a sintezei ARN. Acest factor are acţiune ATP-azică. O eroare produsă. Din această analiză a reieşit că intronii self-splicing pot fi împărţiţi în două clase: introni de grupa I şi introni de grupa II. poate conduce la un ARNm care nu mai poate translata o proteină funcţională. care conţine ribonucleoproteine nucleare mici (U1. Procesarea.5.U6) plus alte componenete. Cataliza este realizată de un complex ribonucleoproteic. Dacă au apărut erori. Cercetările experimentale au relevat două aspecte în splicing-ul ARN. 5. care în mod selectiv atrag moleculele de ARN-polimerază la promotorul de care ei s-au legat. pentru formarea complexului deschis (open). . de acest complex se leagă ARN-polimeraza II şi în urma unui proces ATP-dependent începe iniţierea transcripţiei. ca să devină funcţionale sunt supuse la o serie de modificări: tăiere. pentru a realiza molecula de ARN matur. U2. ARN+polimeraza se va lega de factorul rspectiv şi nu de secvenţa de ADN. şi anume: .acum. care au fost transcrise în ARN precursor. eliberând energia necesară desfacerii catenelor de ADN. Factorii care iniţiază transcripţia se deosebesc se ceosebesc de factorul sigma pe care îl conţine ARN-polimeraza bacteriană. cu excepţia că ARN sintetizat este reprezentat de molecule precursor.primul factor de transcripţie care recunoaşte promotorul. Sinteza (transcripţia) trebuie făcută cu acurateţe pentru ca la nivelul ARN nu există sisteme de corectare a erorilor. U5. Viteza de sinteză a ARN este de 45 nucleotide/secundă.complexul ADN+TFIID acţionează ca un situs de legare pentru un alt factor: TGIIB care legându-se va stabiliza complexul. dar care nu vor mai fi regăsite în secvenţa aminoacizilor din proteinele corespunzătoare. nu pot produce perturbaţii de ordin genetic.splicing-ul ARN nuclear ce are lor la nivelul pre-ARNm. înainte de a fi exportate în citoplasmă. prezentat în cazul procariotelor. la nivelul promotorului genei ţintă.la acest complex se asociază un alt factor: TFIIS. ARN având un timp de înjumătăţire biologic ( T1/2) relativ scurt. Odată cu descoperirea intronilor self-splicing. ARN splicing În procesul de transcripţie produşii sintetizaţi sunt reprezentaţi de fapt de precursorii ARNt. ARN-polimeraza I şi II formează complexe cu factori de transcripţie care se leagă upstream (înaintea punctului de iniţiere) pe când majoritatea factorilor de transcripţie pentru ARN+polimeraza II se leagă downstream (în mijlocul unităţii de transcripţie). prin introducerea unui singur nucleotid necorespunzător. aceştia au putut fi comparaţi cu structura intronilor din pre-ARNm. (transmisibile) ca în cazul erorilor ADN. Iniţierea începe când s-a format complexul de iniţiere. este necesară pentru eliminarea secvenţelor intronice. Factorii de transcripţie formează complexe de transcripţie. este TFIID (sau TBP). ci prin intermediul unuia dintre factorii de traanscripţie specifici procesului de sinteză a ARN. U4. în special TATA box. . care este factorul de elongaţie. numită ARN splising. ordonare şi unire (splicing). Acest proces este necesar pentru ca intronii prezenţi în moleculele precursor să fie eliminaţi şi numai secvenţele exonice să fie unite.la acest complex se asociază alţi factori: TFIIE şi TFIIH. care necesită a fi procesate. numit splisozom (spliceosome).La eucariote. se pare că este asemănător şi pentru eucariote. Secvenţa desfăşurării procesului ar fi următoarea: . ARN+polimeraza nu recunoaşte direct promotorul. ARNr şi ARNm (numit şi pre-ARNm). . .self-splicing-ul ARN care a fost pus în evidenţă la nivelul pre-ARNm mitocondrial. . Procesul pe etape.

UGA sau UAG (aceştia nu codifică nici un aminoacid). Coada formează un polimer de aprox. ARNm. se unesc. şi/sau . celula foloseşte două moduri de amplificare a ARNm. şi anume: gena respectivă va fi transcrisă de mai multe ori şi va rezulta o cantitate mai mare de ARNm. .o secvenţă specifică (5-10 nucleotide) care asigură legarea ARNm de subunitatea mică a ribozomului. Capătul 5' al intronului devenit liber se leagă covalent de adenina intronului formând o buclă.captarea ARNm în urma căruia se adaugă la prima guanidină (la capul moleculei).secvenţa de nucleotide (codoni) pentru sinteza polipeptidului (proteinei). iar intronii din grupa II la o nucleotidă adeninică (A).o adenină (A) din secvenţa intronului.se adaugă o „coadă” de poli (A)+ la capul 31-OH terminal al moleculei. La ambele grupuri s-a constatat că splicingul are lor în urma a două reacţii de transesterificare ( transfer de grupări fosfat ) şi anume: . însă ele se găsesc în genomul celular în mai multe copii. Genele celulelor de la mamifere conţin mai mulţi introni decât exoni. unde molecula de pre-ARNm este clivată. . care s-a format în prima etapă.o secvenţă terminator (stop) reprezentată de unul din codonii stop sau terminatori: UAA. Pentru asigurarea o cantitate suficientă de proteine pentru celulă sau organism. .în etapa a doua hidroxilul 3' al primului exon. iar ARNm produce 1010 molecule de fibroină. 200 Ǻ. numită Ribosome Binding Sequence (secvenţă de legare la ribozomi). deci în cele diloide se găsesc în cel puţin două copii. Asigurarea necesarului de ARNm Genele din genomul celulelor haploide se găsesc într-o singură copie. . situată aproape de situsul splice 3'. În urma acestui atac intronul este îndepărtat şi cei doi exoni care erau separaţi în molecula precursor. Exonii existenţi se unesc cap la cap şi realizează o moleculă matură de ARNm. rupând molecula de pre-ARNm. se ataşează la capătul celui de-al doilea exon. de aceea ele sunt numite procese post-transcripţionale. .000 nucleotide sau chiar mai mult. Această cantitate formează firele necesare pentru o gogoaşă la viermele de mătase. H3 şi H4. realizează un atac nucleofil (prin gruparea terminală 2-hidroxi .de la riboză) la nivelul situsul splice 5'. În felul acesta toţi intronii din molecula de ARN precursor sunt eliminaţi.urmată de codonul de iniţiere a translaţiei ( AUG). Aceste două procese nu sunt codificate în secvenţa ADN. Se pare că intronii reprezintă un „sac” de acumulare a mutaţiilor şi protejează în felul acesta ADN-ul de anumite leziuni. 5.ARNm este folosit de mai multe ori pentru sinteza proteinei respective. prin transcripţie conţine următoarele secvenţe importante: . Mărimea lor este de aprox. unde are loc cel de-al doilea atac nucleofil. 80 până la 10. Sunt gene care codifică un singur tip de proteină. După transcripţie şi splicing (procesare) ARNm suferă două procese (posttranscripţionale) şi anume: . Prin acest mecanism se explică cum gena fibroinei (2 copii/genom) produce în 4 zile 105 molecule de ARNm. H2B. În acest caz el va avea un T1/2 mai mare şi nu se va degrada după ce a dat prima copie de proteină. o grupare metil (– CH3) în poziţia 5'. Acesta este cazul genelor pentru histone: H1.La intronii din grupa I reacţia de splicing începe la o nucleotidă guanodinică (G). Aceste molecule sunt exportate în citoplasmă şi pe baza informaţiei pe care le conţin se face sinteza proteinelor funcţionale. fiind realizată de o enzimă numită poli(A) polimeraza. H2A. 137 .6.

componentele reticulului endoplasmatic servesc transportului de materiale în celulă. Astfel.de sinteză proteică la nivelul ribozomilor.1. Astfel. sunt de asemenea. iar pe de altă parte diferitele tipuri de reticul endoplasmatic se pot transforma unul în altul. caracteristică. Sistemul vacuolar intracitoplasmatic Folosirea microscopului electronic a arătat prezenţa intracitoplasmatică a unui sistem complex de membrane. un grup de cercetători de la Yale University (G. în contact cu mitocondriile. vezicule.Palade. prin îmbarcarea proteinelor în vezicule de transport (vezicule carriers) şi dirijarea lor spre complexul Golgi. cât şi prin comunicarea directă cu membrana nucleară. Rezultatele acestor studii au deschis calea cercetărilor în problema transportului intracelular. Sheele şi Berger). Prin legăturile contractate cu membrana celulară plasmatică.E. 138 .de transport intracelular. . elemente ale reticulului constituind membranele saculilor golgieni. care limitează tubuli. studiind mecanismul sintezei zimogenului de către celulele acinoase pancreatice (celule specializate în sinteza şi exportul proteinelor). Din acest compartiment celular de sinteză proteică. Componentele reticulului endoplasmatic păstrează strânse interrelaţii topografice şi funcţionale între ele. conţinutul unor compartimente celulare. Jamieson. saci turtiţi sau cisterne . drumul complet al unei proteine (proteină de tip secretor) de la sinteză până la eliminarea sa din celulă. Tartecoff. astfel au putut fi diferenţiate fazele: . cu o grosime variabilă între 50 – 70 Ǻ. Tot elemente ale reticulului endoplasmatic sunt implicate în geneza lizozomilor.exportul (eliminarea) proteinelor în lumenul acinului pancreatic. între citomembranele sistemului vacuolar şi celelalte membrane celulare (plasmatică. .de concentrare a proteinelor în vezicule de condensare (la polul apical al celulei. pe de o parte. nucleară) există relaţii de continuitate. Aceste observaţii au acreditat ideea că. proteinele sunt dirijate cu precizie şi cu maximum de eficienţă către circa 20-25 de destinaţii diferite: biomembrane. 6. Treptat s-a dovedit că aproape toate proteinele membranare (cu excepţia unei părţi din proteinele membranelor mitocondriale şi cloroplastice) sunt sintetizate la nivelul ribozomilor. Este vorba despre un semnal specific al proteinei (o anumită structură chimică) pentru recunoaşterea respectivei proteine de către un anumit receptor de membrană (situs membranar). ca şi cu toate organitele celulare . ceea ce sugerează o continuitate între aceste categorii de membrane. Dirijarea precisă a proteinelor non-sintetizate către o anumită destinaţie finală se datorează unei anumite informaţii pe care proteina o poartă în structura sa. acinul pancreatic). complexitatea şi plasticitatea sistemului de citomembrane constituie un suport structural important în explicarea heterogenităţii funcţionale care caracterizează biologia celulei.Componenta membranară intracitoplasmatică are o structură trilaminară. elemente structurale. Producţia de proteine în celule este concentrată într-un compartiment anumit denumit citozom (matrice celulară). au reuşit să demonstreze pentru întâia oară. în jurul cărora formează tubuli orientaţi regulat. .Capitolul 6 TRANSPORTUL INTRACELULAR În anul 1976. s-au constatat contacte între reticulul endoplasmatic şi membrana celulară. trabecule. Diversitatea. segregare a proteinelor în cisternele reticului endoplasmatic(RE).de concentrare. există o relaţie directă cu zonele aparatului Golgi. .

care se deplasează traversând ribozomul. Rolul citomembranelor granulare în sinteza proteică O dezvoltare abundentă a citomembranelor granulare se observă în celule angajate activ în sinteza de proteine „de export” (secretorii). arătând că la nivelul reticulului endoplasmatic granular sunt sintetizate proteinele „de export”.În acelaşi timp. moleculele de ARN-t se eliberează şi complexele noi de aminoacil-t-ARN se fixează pe ribozomi. Studiile lui George Palade. lanţului polipeptidic în creştere. ribozomii sunt „situsul” sintezei proteinelor. pe calea cisternelor citomembranelor reticulare. poartă mesajul ADN şi se fixează de ribozomi. după care. relaţiile de continuitate între membrana nucleară externă şi membranele rugoase. al cărui sediu este reprezentat de ceilalţi ribozomi şi se realizează într-un timp lung. care corespund la stări funcţionale distincte.2. pierde ribozomii şi se transformă în membrane agranulare netede. Complexele aminoacizilor-t-ARNm (aminoacil-t-ARN) ”recunosc” acest cod triplet şi aminoacizii se adaugă pe rând. într-un timp scurt (până la un minut). În mod evident. proteinele secretate sunt transferate în cisterne. au permis a se considera că spaţiul perinuclear este o extindere a sistemului vacuolar citoplasmatic. În apropierea zonelor Golgi. ergastoplasma şi reticulul endoplasmatic nuclear fiind aspecte ale aceluiaşi sistem structural endocelular. prin sistemul de citomembrane. 6. aduc precizări asupra modalităţii in care reticulul endoplasmatic participă la sinteza proteinelor intracelulare. Microscopul electronic a semnalat şi formarea membranelor golgiene netede pe seama membranei nucleare. Rezultatul acestor studii este sintetizat în teoria lui Palade asupra mecanismului sintezei proteinelor secretate. sistemul vacuolar citoplasmatic se împarte în reticul endoplasmatic granular (ergastoplasmă). Astfel. reticul endoplasmatic neted (agranular). iar veziculele mici reprezintă structuri „de transport” care asigură legături funcţionale dintre reticulul endoplasmatic şi aparatul Golgi. iar la sfârşitul ei polipeptidul se eliberează de ARN-t. nefrocite. pancreas exocrin. În mod simultan. spaţiul perinuclear este în comunicare cu toate regiunile celulei. cât şi asemănările ultrastructurale dintre acestea. cu ajutorul codului său triplet nucleotidic. spre deosebire de sinteza proteinelor structurale. În afara acestor corelaţii ale membranelor golgiene cu membranele nucleare şi citoplasmatice. favorizează acestora „citire” a mesajelor venite de la ADN. sediul sintezei proteinelor secretate este reticulul endoplasmatic granular la nivelul ribozomilor ataşaţi de membrane. În celula vie. Codul este tradus de ARN-m. 1945) şi prin metode biochimice s-a demonstrat existenţa ribozomilor legaţi de membrana reticului endoplasmatic şi rolul major al reticulului endoplasmatic în biosinteza proteică. proteinele sunt transferate în zona golgiană. O dezvoltare abundentă a sa se observă în celulele organului Corti. După transferul în spaţiul intracisternal. cum sunt celulele glandelor salivare. După structura sa. unde se maturează în timp. acesta în raport cu prezenţa sau absenţa la suprafaţa membranelor a poliribozomilor. O serie de factori de natură proteică ce au situsuri de fixare pe ribozomi. ca o diferenţiere a sistemului vacuolar citoplasmatic şi structurile lizozomale. Biosinteza proteinelor sau translaţia ARNm Prin microscopie electronică (Porter şi colab. aparatul Golgi. După sinteză. 3. 139 . reticulul endoplasmatic capătă aspect vezicular. frecvent au fost observate continuităţi structurale şi funcţionale ale acestora cu reticulul endoplasmatic cu ribozomi. s-a acreditat ideea unei modificări succesive. În decursul acestui proces ARNm. Consecinţele acestor continuităţi sunt importante funcţional. de circa 90 minute. Sunt cazuri când membrana nucleară trimite prelungiri îndreptate către aparatul Golgi Corelaţia de acest tip a permis aprecierea că membrana nucleară poate contribuie la formarea membranelor golgiene. epiteliul tiroidian. 6.

Al treilea nivel informaţional (translaţia) Toate procesele metabolice ale celulei se bazează pe existenţa şi funcţionarea proteinelor care pot avea fie rol structural (colagenul). Ea este transcrisă sub formă de mesaj genetic în ARNm şi acesta este tradus. ARNr) sunt dependente de proteine precum histonele.1. fie rol în apărarea organismului (imunoglobulinele). 88). Însăşi structura. dar mai ales desfăşurarea celor două funcţii esenţiale ale materialului genetic – autocatalitică (replicare) şi heterocatalitică (dirijarea de sinteze specifice de proteine sau de alte biomolecule: ARNm. fie rol metabolic transportor (hemoglobina). reprezintă cei 20 aminoacizi esenţiali ai proteinelor. dintr-o secvenţă de codoni.(fig. peste 100 000 de proteine diferite. Dicţionarul folosit de celulă. Până în prezent au fost identificate. Al treilea nivel de transfer informaţional (translaţia) condiţionează convertirea informaţiei din alfabetul cu 4 litere al ARNm (A-U. fie rol enzimatic. Rolul proteinelor în desfăşurarea proceselor vieţii este esenţial. 140 . Astfel informaţia genetică din stare potenţială aflată în structura ADN. C-G) în alfabetul de 20 litere. Fig. la diferite sisteme biologice analizate.3.6. devine o „realitate” într-o secvenţă de aminoacizi de la nivelul catenelor polipeptidice. respectiv decodificat. 88 . Decodificarea informaţiilor genetice În cadrul sintezei proteice se realizează ultima etapă a transferului informaţiei genetice conţinută în secvenţa de baze azotate din ADN. în această traducere este reprezentat de colecţia sa formată din cele 54 tipuri de ARNt. într-o secvenţă de aminoacizi. la nivelul ribozomului. ARNt.

ARNt şi ARNr .NH2) a altui aminoacid cu eliminarea unei molecule de H2O. prin intermediul unor punţi de H sau al unor punţi bisulfidice (. materialul genetic nu ar putea să îndeplinească nici una din funcţiile sale. catena polipeptidică capătă configuraţii spaţiale bidimensionale sau tridimensionale . de asemenea. în urma formării punţilor de H. în recombinare (recombinaze).S S -). fiind deţinută de gene diferite. polimeraze.proteinele – enzime. în cadrul cărora intră şi cele care au rol hotărâtor în replicarea ADN (polimeraze. în ultimul caz. secundar. asocierea lor pentru a alcătui molecula proteică funcţională se realizează. structura primară fiind determinată pentru toate celelalte nivele structurale. electrostatice. aceasta se prezintă sub forma structurii sale primare. Polimerizarea aminoacizi. La terminarea catenei polipeptidice. Această intervenţie a unui număr mare de proteine în diferite etape ale procesului decodifică rii este cerută de o traducere exactă a mesajului genetic. Ea are la baz ă legături de H. 141 . Catenă polipeptidică este apoi supusă prelucrării post translaţionale în cadrul căreia ea adoptă o structură secundară prin interacţiunea aminoacizilor săi. prin intermediul unor asemenea legături şi acest caz proteina se prezintă sub formă de structură cuaternară. o catenă A. Proteinele sunt polimeri de aminoacizi. Rolul ARN în decodificarea informaţiei genetice a fost evidenţiat după anul 1950 de către BRACHE T şi CASPERSSON. terţiar şi cuaternar. topoizomeraze.) ca şi catenele de insulină. În decodificarea informa ţ iei genetice rolul primordial îl joac ă acizii ribonucleici celulari: ARNm.ligaze). Formarea de punţi peptidice succesive determină polimerizarea aminoacizi liberi. în translaţie (factori de iniţiere şi terminare).helix al cărui model a fost propus de Linus Pauling pentru care a primit premiul Nobel.S . Se înţelege de la sine că pentru îndeplinirea funcţiei sale normale. Unele proteine sunt alcătuite dintr-o singură catenă polipeptidică. în repararea leziunilor induse de ADN (excionaze. formată din 21 aminoacizi ş i o catenă B format ă din 30 aminoacizi. informaţia genetică pentru fiecare dintre aceste catene polipeptidice diferite. altele din mai multe catene polipeptidice identice sau diferite. de t° sau pH. În cadrul biosintezei proteinelor participă deopotrivă acizii nucleici ş i proteinele. iar molecula de imunoglobulină anticorp are două catene grele (H) şi două uşoare (L) unite între ele prin punţi bisulfidice (. Structura şi funcţia proteinelor reprezintă expresia primară a informaţiei genetice. Este evident că fără participarea proteinelor. adică de secvenţa codonilor din ADN m . Prin răsucirea catenelor polipeptidice asupra lor însele datorită acţiunii unor forţe de atracţie dintre diferite aminoacizi ai catenei polipeptidice rezultă structura terţiar ă a proteinei . etc).S . intercatenare dintre grupările ceto (C = O) ş i imino (N = H) ale legăturilor peptidice. ADN-ligaze. Prin acestea. implică formarea de legături sau punţi peptidice între gruparea carboxil (COOH) a unui aminoacid şi gruparea amino (. Pentru sinteza unei singure catene polipeptidice sunt mobilizate sute de alte molecule proteice cu rol structural şi enzimatic. reprezentând secvenţe de aminoacizi care a fost determinată de mesajul genetic. în anumite condiţii fiziologice. molecula de insulina este formată din două catene polipeptidice. cunoscută sub denumirea de configuraţia α . ADN. hidrofile sau covalente. participante în alcătuirea aceleaşi proteine ( o genă – o catenă polipeptidică). realizată la nivelul ribozomilor. Hemoglobina umană normală (HbA) este alcătuită din 2 catene α şi 2β. sinteza proteică fiind însoţită de o creştere considerabilă a cantităţii de ARN în celulă. rezultând o configuraţie regulată a polipeptidului. adică includerea lor într-o catenă polipeptidică care reprezintă structura primară a proteinei . proteina trebuie să fie normală la toate nivelele sale structurale : primar. Când proteina este alcătuită din mai multe catene polipeptidice identice sau diferite. în transcrierea (ARN polimeraze).

metionina. celula animală nu poate sintetiza decât o parte dintre ei. din cei aproximativ 100 de aminoacizi identificaţi numai 20 intră.000 de proteine naturale identificate până în prezent. fiind necesară sinteza (sau adăugarea în cazul sistemului acelular de sinteză (in vitro) a unei noi molecule de ARN m. următorii 10 aminoacizi sunt esenţiali sau indispensabili. valina. se poate realiza sinteza unui număr mare de catene polipeptidice. triptofonul. izoleucina. De astfel. arginina. Acest lucru nu se întâmplă îns ă ş i la mutan ţ ii rezisten ţ i la streptomicin ă . Mazia şi Prescott (1963) la alga verde unicelulară „Acetabularia mediterranea". iar biosinteza proteică să fie stopată. adică trebuie să-i primească prin surse alogene (prin hrană. Aceasta înseamnă că după folosirea ca mesager pentru sinteza a 10 . Viteza de transcriere a unei gene este variabil ă . pentru ca sinteza proteică să poată continua . ARNt şi ARNr îndeplinind însă roluri esenţiale în asigurarea traducerii mesajului genetic din ARNm. în condiţii normale. iar traducerea ARN m corespunzător se face cu viteza de 21nucleotide/ secundă. organ. 142 . la 370 C. Dependenţa sintezei proteice de informaţia genetică din nucleu şi de sinteza diferitelor categorii de ARN celular pe matriţa de ADN nuclear a fost determinată de Brodnet (1955). de exemplu). De exemplu.Toate tipurile de ARN celular sunt sintetizate pe matriţa de ADN. antibioticul streptomicină interacţionează cu 2 situsuri ale proteinei ribozomale Gu asociată cu ARNr 16G din subunitatea ribozomală mică (30 S) ceea ce face ca ribozomul să nu mai fie funcţional. Folosindu-se agenţi care blochează sinteza ARN m (actinomicina D) s-a demonstrat c ă sinteza proteică . în cadrul căruia există pe lângă genele structurale ce determină informaţia genetică pentru sinteza diferitelor proteine. Ribozomii asigură interacţiunea ARNm -ARNt în cadrul căreia codonii din ARN m sunt recunoscuţi secvenţial de anticodonii din ARNt . are loc o „amplificare genetică" indirectă realizată nu prin mărirea numărului de copii ale genei ci prin transcrierea repetatată a informaţiei genetice conţinută de o genă cu sinteza unui număr mare de molecule ale unui ARNm. deoarece nu este capabilă să-i sintetizeze singură: lizina. Pentru celula animală. în structura celor circa 100. celulă şi chiar organit celular. şi gene pentru diferite tipuri de ARNt şi ARNr. în celulă. ţesut. arginina şi histidina. De exemplu gena triptofansintetazei (enzimă ce intervine în sinteza triptofanului) este de 28 nucleotide pe secundă. fenilalanina. Dintre toate cele trei tipuri fundamentale de ARN celular. Dacă celula vegetală poate să-şi sintetizeze toţi aminoacizi de care are nevoie. informaţie ce este transcrisă în ARN m care devine astfel purtător de mesaje genetic. proteine care au specificitate de specie. Integritatea structural . în aceste condiţii durează atâta timp cât să fie sintetizată circa 1 0 2 0 molecule proteice. ace ş tia prezentând în catena polipeptidică a proteinei ribozomale Gi2 două substituţii de aminoacizi în poziţiile 42 şi 87.20 catene polipeptidice o moleculă de ARN m este hidrolizată. asigurându-se astfel citirea mesajului genetic . Astfel. doar ARNm este tradus în proteină.funcţională a ribozomilor condiţionează o citire corectă a mesajului genetic şi o traducere fidela a sa într-o secvenţă de aminoacizi. în mod obişnuit. Sinteza hemoglobinei umane se realizează cu o viteză de 4 aminoacizi/ secundă la aceeaşi temperatură. coli. Astfel.urile corespunzătoare. la bacteria E. Rezultă că această proteină ribozomală este esenţială în împerecherea codon anticodon de la nivelul ribozomului. leucina.

Aminoacilsintetazele sunt enzime cheie în „recunoaşterea" cifrului codului genetic. folosind energia rezultată din hidroliza ATP: ATP + H2O ATP + H2O ADP + H2O ADN + P AMP + PP AMP +P cu eliberarea a 7 Kcal. pentru că celula animală îi poate produce pe diferite căi metabolice.C . 143 ./mol. pornind de la aminoacizii esenţiali. acidul aspartic.3. Aminoacilarea ARNt catalizat ă de aceste enzime este un proces riguros controlat deoarece o înc ărcare gre şit ă a unui ARNt cu un aminoacid necorespunză tor are aceeaşi consecinţă ca şi o mutaţie . Este necesară o moleculă adaptatoare reprezentată de ARN t.Iniţierea catenei polipeptidice Sinteza unei catene polipeptidice începe cu un aminoacid -N .terminal. Ordinea includerii aminoacizilor în catena polipeptidică este stabilită de ordinea codonilor din ARNm. acidul glutamic. Aminoacizii nu se pot lega direct la ARN m .2. Mai are loc ataşarea aminoacidului activat de ARNt corespunzător lui (în etapa a doua).terminal şi se termină cu un aminoacid . serina. tirazina ş i prolina sunt neesenţiale. restul de energie liberă fiind necesară menţinerii echilibrului reacţiei spre a se realiza sinteza proteică şi nu a avea loc hidroliza proteinelor. altul decât cel care este specific acelui ARN t va fi eliminată prin intervenţia aceleiaşi enzime aminoacil .5 Kcal. 6.Aminoacizii: glicina. reacţia fiind catalizată de enzima aminoacilsintetaza (numită şi aminoacid ARN t . asparagina. Aminoacil ./mol Pentru formarea legăturii peptidice se folosesc 0. care prezintă o activitate de corecţie. Între restul de adenozină (A) de la capătul 31 al ARN t şi aminoacidul activat se formează o legătură covalentă macroergică a cărei energie va fi folosită în reacţia de polimerizare a aminoacizilor:+ AA1+ATP aminoacilsintetază AA1 ~ AMP + P + P AA1 ~ AMP + ARNt aminoacilsintetaza AA1 ~ ARNt + AMP Ataşarea eronată a unui aminoacid la ARN t. cisteina. Prima etapă în biosinteza proteică este activarea aminoacizilor cu ajutorul ATP. recunoscând această „eroare" şi hidrolizând legătura dintre aminoacidul greşit ataşat şi ARNt.determinând includerea eronată a unui aminoacid în catena polipeptidică.sintetazele şi ARNt joacă deci rol esenţial în decodificarea informaţiei genetice. alungirea (sau elongaţia) şi terminarea catenei polipeptidice. există doar o singură enzimă aminoacil . alanina.sintetaza.ligaza) şi care este specifică fiecărui aminoacid./mol cu eliberarea a 6 Kcal. ataşare realizată la gruparea CCA de la capătul 31 al ARNt şi care este catalizată de aceeaşi enzimă aminoacilsintetază. Ca orice reacţie de polimerizare şi biosinteza proteinelor se desfăşoară în trei etape ce se succed neîntrerupt: iniţierea. glutamina./mol cu eliberarea a 8 Kcal. Este un lucru bine stabilit că deşi există mai multe tipuri de ARN t pentru un acelaşi aminoacid (fapt determinat de caracterul degenerat al codonului genetic).ARNt – sintetază pentru fiecare aminoacid.

adică numai dacă a trecut prin situsul A şi apoi a fost translocat în situsul P.Etapa a treia în iniţierea unei catene polipeptidice se desfăşoară la nivelul ribozomului care prezintă suprafeţe specifice de legare stereochimică a ARNm. cu constituirea unei asocieri tranzitorii prin intermediul punţilor de H. pentru ca ribozomul să recunoască în mod specific codonul de ini ţiere AUG este necesar un semnalul suplimentar de discriminare între AUG iniţiator şi AUG din interiorul mesajului genetic. interacţionează cu ribozomii şi legarea acestuia la subunitatea ribozomală mică 30 S. mai rar GUG. coli) funcţionale în asigurarea sintezei catenei polipeptidice . Dar. ARNt şi a catenei polipeptidice în creştere. 89 – Schema transmiterii informaţiei: codon (ARN m) – anticodon (ARN t) – aminoacid Proteina ribozomală S1 cu proprietăţi contractile joacă un rol important în realizarea opoziţiei mesagerului (ARNm) şi adaptorului (ARNt) ea asigurând deplierea ARNm atunci când acesta.exit . 89). Ribozomul asigură de aşa manieră asocierea acestor trei elemente. pe principiul complementarităţii. La nivelul ribozomului. În situsul A pătrunde aminoacil ARN t corespunzător codonului din ARNm recunoscut de anticodonul din ARNt. Acceptarea se bazează pe unele posibile modificări conformaţionale pe care le-a suferit complexul aminoacil ARN t când a fost în situsul A. situsul peptidil (P) şi situsul de ieşire .(E). Iniţierea catenei polipeptidice este asigurată de intervenţia unor factori de iniţiere de natură proteică. La acest complex ARNm . IF2 şi IF3.subunitatea ribozom de 30 S se ataşează subunităţii ribozomale de 50 S. secvenţa leader nefiind tradusă. printr-o legătură chimică covalentă — legătura peptidică (fig. sinteza tuturor catenelor polipeptidice începe cu metionina. De regulă situsul P acceptă complexul aminoacil ARNt numai dacă acesta a realizat recunoaşterea codon . denumiţi IF1. în interiorul catenei polipeptidice metionina este specificată de acelaşi codon AUG . Ca urmare. încât să facă posibilă recunoaşterea codonului din ARNm de către anticodonul corespunzător din ARNt. asociere care durează până ce aminoacidul legat de ARN t este deconectat de la acesta şi înserat la catena polipeptidică unde rămâne ataşat de aminoacidul precedent. Fig. 144 .anticodon. acesta se leagă la subunitatea ribozomală mică 30 S. Cu ajutorul unei secvenţe denumită secvenţă leader aflată la capătul S1 al ARNm. al cărui codon din ARNm este codonul de iniţiere AUG sau. constituindu-se particule ribozomale întregi (70 S la bacteria E.Complexul aminoacil ARNt se asociază cu subunitatea ribozom 50 S care prezintă trei situsuri : situsul aminoacil (A).

o secvenţă în buclă (hairpird) adiacentă secvenţei Sherie . fiind complementare cu 3 .Met .Sinteza proteică: ciclul de elongare al lanţului peptidic. Formilaza este întâlnită la procariote şi ca urmare doar la aceste organisme primul aminoacid al oricărei catene poliptidice este formilmetionină ARNt iniţiator încărcat cu formilmetianină este singurul ARN t care se leagă direct la situsul P al ribozomului cu ajutorul factorului de iniţiere IF2.translocaţia (adaptat după Stryger.ARN t se leagă la ARNr 23 S cu o mai mare afinitate decât la orice alt ARNr. Formilarea metioninei determină blocarea grupării amino.15 ribonucleotide bogate în purine şi aflată în amonte de codonul de iniţiere AUG. Fig. În plus.Formarea legăturilor aminoacil – ARNt.ARNt în situsul P. ceea ce face să aibă loc selecţia f -Met . fără al mai trece la nivelul situsului A. Aceasta reprezintă o secvenţă de 7 . formarea legăturilor peptidice.ARN t MET la eucariote . 145 .7 baze dintr-o secvenţă de polinucleotide de la capătul 3' al moleculei de ARNr de 16 S din cadrul subunităţii ribozomale mici (30S) . descoperită de Shine şi Dalgrano în anul 1975. ceea ce face ca ea să nu mai poată participa în vreo reacţie de polimerizare. Ca urmare formil . Acest f. aceasta fiind unica excepţie.90).Dalgarno din ARN m selecţionează codonul AUG iniţiator şi-1 aduce la nivelul situsului P al ribozomului.metionină ARN tMET la procariote şi i . 90 . O altă particularitate a procesului de iniţiere este folosirea unui ARN t specific de iniţiere ce diferă de omologul său ce interacţionează cu codoni AUG interni pentru metionină . toţi ceilalţi codoni trebuind să treacă mai întâi la nivelul situsului P.ARN t MET).metionina ocupă poziţia unu a catenei polipeptidice dar oferă restul reactant COOH care unindu-se cu gruparea NH2 a următorului aminoacid.Dalgarno are valoarea unui semnal suplimentar de iniţiere. prin eliminarea unei molecule de apă. După încărcarea ARN tMET iniţiator cu metionină el devine metionil ARN t MET şi este supus unei formulări prin ataşarea grupului formil sub acţiunea enzimei formilază la gruparea NH2 a metioninei aceasta devenind formilmetionină (f . Acest ARN t iniţiator a fost denumit f .metionină .Acest semnal discriminator este reprezentat de aşa numita secvenţă Shine .Dalgarno. iar uneori este îndepărtată însăşi metionina (fig. va forma puntea legătură peptidică. Această interacţiune dintre capătul 3' al moleculei de ARNr 16 S şi secvenţa Shine . După terminarea sintezei catenei polipeptidice grupa formil de la metianină este îndep ă rtat ă prin intervenţ ia unei enzime de deformilare. 1991).

Din interacţiunea codonilor nonsens cu factorul de terminare .6.G determină deplasarea acestui complex la nivelul ribozomului.R3 din cadrul acestui complex. 146 . proces care este mediat de IF3.R3.Ri. Eliberat. După ce ribozomul a asigurat traducerea a circa 25 de codoni. Proteinele ribozomale h1 ş i h2 sunt implicate în terminarea sintezei catenei polipeptidice pe o cale neelucidată (fig. deoarece nu există anticodoni care să recunoască codonii nonsens . aflat în situsul A şi astfel pot fi eliberaţi din ribozom atât catena polipeptidică. aceeaşi moleculă de ARNm este asociată cu mai mulţi ribozomi.R2 şi TF . care nu sunt altceva decât proteine ribozomale care se ataşează particulei ribozomale în faza de funcţionare a acesteia în sinteza proteică . acţionând enzimatic la nivelul situsului P. a întregului mesaj genetic conţinut în ARNm. în deplasarea sa pe macromolecula de ARNm.4. are loc încetarea sintezei catenei polipeptidice.ARNt ce pătrund. 92). astfel că. EF .uri făcându-se în virtutea complementarităţii codon .T4 şi EF . Translocarea succesivă din A în P. secvenţial prin situsul A al ribozomului. cât şi ARN t.Terminarea sintezei catenei polipeptidice Când.anticodon. TF . apoi un al treilea. ARNt iniţiator.anticodon.ARNt -. părăseşte situsul P.R3 va rupe legătura esterificată a catenei polipeptidice cu ARNt final. Aceşti factori de elongaţie se fixează în subunitatea ribozomală mare (50 S) între proteinele h17 şi h12. separă grupul carboxil al aminoacidului C terminal de legătura sa cu ARN t printr-o hidroliza. TF . având loc totodată disocierea" ribozomului în cele două subunităţi ale sale. Ca urmare. acesta va putea primi cel de-al doilea aminoacil .Alungirea sau elongarea catenei polipeptidice O dată formată prima legătură peptidică. ribozomul ajunge cu situsul său A în dreptul unui codon nonsens ( codon de stop sau codon terminal ) în acest situs nu mai pătrunde nici un complex aminoacil . de către anticodonii complexelor aminoacil . capătul 5'al ARNm devine liber spre a forma cel de-al doilea complex de iniţiere şi astfel. rămas fără aminoacid. al doilea ribozom se angajează în traducerea mesajului genetic spre a asigura sinteza unei a doua catene polipeptidice. condiţionează desfăşurarea celei de-a doua etape în biosinteza catenei polipeptidice şi anume elongarea sau alungirea catenei . 6. Funcţionarea unor asemenea factori de elongaţie este dependentă de energia eliberată prin hidroliza GTP. codon după codon. selecţia complexului aminoacil ARNt din amestecul de aminoacil ARNt .91. de asemenea.3.3. UAG şi UGA sunt codoni nonsens sau terminatori care sunt recunoscuţi de factori de eliberare sau de terminare denumiţi TF .ribozom.3. însoţită de fiecare dată de formarea unei noi legături peptidice. la un moment dat.Ts asigură fixarea aminoacil ARNt pe ribozom iar EF . Codonii UAA. Se formează cea de-a doua punte peptidică şi translocarea succesivă din A în P permite citirea secvenţială.ARNt care a trecut în prealabil prin situsul A spre a se realiza recunoaşterea codon . al patrulea si aşa mai departe. rezult ă un complex de terminare care nu mai permite alungirea în continuare a catenei polipeptidice TF . rezultând un polisom sau poliribozom. În alungirea catenei polipeptidice intervin aşa numiţii factori de elongaţie (alungire) care au fost denumiţi EF -Ts şi EF-G.

91 – Schema sintezei proteinelor la procariote 147 .Fig.

Fig. 92 – Schema sintezei proteinelor la eucariote 148 .

se realizează la nivelul porilor anvelopei nucleare. RE.proteine ataşate pe suprafaţa externă a membranei celulare (fibronectina. Ei diferă numai prin tipul de proteine pe care le sintetizează (tabelul 2). în sinteza histidinei intervin 10 enzime-10 gene. Proteinele sintetizate de diferite clase de ribozomi Localizarea ribozomilor Clasa de proteine sintetizate . nucleare. Trecerea mesagerului ARNm din nucleu în citoplasmă . proteine citoplasmatice solubile proteine ataşate pe suprafaţa externă a membranei celulare (actina. în cea mai mare parte vor fi secretate (exportate) sau transportate la diferite organite ş i la membrana plasmatică . în celula eucariotă apar ca două popula ţii spaţ ial separate: ribozomii ataş aţ i de membrana RE ş i ribozomii neataşa ţi de membrană . modificate ş i care apoi. transcrierea mesajului genetic şi traducerea sa pot avea loc simultan.proteine secretate .enzime ale aparatului Golgi . colagenul). aparatul Golgi .5. deoarece aceeaşi moleculă de ARNm poate transcrie mai multe gene structurale ale aceluiaşi operon. substratul molecular complex pe care se traduce mesajul ARNm în molecule proteice. purtând mesajul genetic pentru mai multe catene polipeptidice. Moleculele de ARNm care nu posedă această secvenţă în structura lor se leagă de ribozomii care vor ră mâne în citosol (ribozomii liberi). iar traducerea în citoplasmă unde se afl ă ribozomii.Particularităţile decodificării la procariote şi eurocariote La procariote.3. care se va ataş a de membrana organitului. Ambele tipuri de ribozomi sunt din punct de vedere structural şi funcţional echivalente.6. Diferenţierea este înscrisă în mesajul moleculei de ARNm. reprezentând enzime diferite care intervin într-o aceeaş i cale metabolică . transcrierea are loc în nucleu. care sunt liberi în citosol (dar şi ei apar legaţi de fibre ce apar ţin citoscheletului). lamine) Ribozomii citoplasmatici legaţi de membranele RE Ribozomii citoplasmatici nelegaţi de membranele RE(ribozomii liberi ) 149 . acetilare. ARNm la procariote este policistronic.) prelucrare care are loc numai în RE şi aparatul Golgi. Dup ă iniţ ierea translaţiei proteina cu această secven ţă va orienta ribozomul spre RE. într-o secvenţă de nucleotide specială pe care o posedă ( secvenţ a semnal sau secvenţ a leader sau signal peptide ). Mecanismul sintetizate compartimentării celulare a proteinelor nou- Ribozomii. Pe aceş ti ribozomii sunt sintetizate numai acele proteine care vor fi introduse în RE. laminina. ARNm la eucariote este monocistronic . 6. spectrina. fiecare molecul ă de ARN purtând mesajul genetic pentru sinteza unei singure catene polipeptidice.) proteine mitocondriale codificate de ADN-ul nuclear proteine peroxizomale .glicoproteinele pentru membranele :plasmatice. La eucariote.enzime ale REG . Pe ei sunt sintetizate toate celelalte proteine. deoarece înainte ca să fie terminată sinteza ARNm pe matriţa de ADN capătul său 5' poate să se asocieze cu ribozomii spre a forma complexul de iniţiere în traducerea sa într-o catenă polipeptidică.proteine nucleare (histone.4. etc. care nu necesită o prelucrare special ă (glicolizare. De exemplu.enzime lizozomale . Tabelul 2.

dintre proteinele ce se transferă prin membrane unele ies din reticulul endoplamatic şi trec în lizozomii primari. Dar. Cum se cunoaşte din experienţele lui G. Astfel peptidul semnal este separat de stratul bimolecular de fosfolipide şi prin tunelul membranar. Atunci peptidul va fi liber în întregime în spaţiul intercisternal. se desprind vezicule pline cu proteinele de secreţie care sunt transportate la aparatul Golgi.Palade. prin difuzia în planul membranei reticului a receptorilor semnalului. unde suferă transformări şi se includ în granulele de secreţie al căror conţinut va fi exocitat. se desprinde şi se desface în cele două subunităţi (fig.Schema generală a transportului proteinei nou – sintetizate în lumenul reticulului endoplasmatic (RE): 150 . se dezorganizează tunelul membranar de care era legat ribozomul care. Sinteza se continuă şi polipeptidul propriu-zis trece în întregime prin tunelul membranar. în cisterna membranară. ARNm al unor asemenea proteine „de export”conţine în afară de codonul iniţiator al translaţiei. 93). cu peptidul în formare. Când peptidul semnal vine în contact cu receptorii membranari. după care va continua să intre restul lanţului polipeptidic. aceştia se mişcă în planul tangenţial al membranei şi se agregă într-un canal sau „tunel” membranar. proteinele nou sintetizate se împart în proteine care rămân în hialoplasmă. Asocierea receptorilor membranari stabileşte situsuri de fixare pentru subunitatea mare a ribozomului. va intra în interiorul cisternei RE. un codon semnal care. Apoi. 93. face posibilă joncţiunea ribozomilor funcţionali cu membrana RE.Compartimentarea intercelulară a noilor proteine sintetizate în hialoplasmă are loc în faze separate în timp şi spaţiu. Ca exemplu. care fac parte din structura membranei RE. în mitocondrii şi cloroplaste şi altele sunt încorporate de membrana celulară. Acestă legătură se realizează datorită unor proteine receptoare (SRP-receptor). Asemenea proteine membranare joacă rol de adevăraţi receptori ribozomali. vom analiza pătrunderea proteinelor de secreţie în cisternele RE. Din cisternele RE. În faza de compartimentare secundară. în peroxizomi. Într-o primă fază considerată a fi compartimentarea primară. o peptidază semnal membranară le secţionează de lanţul peptidic în formare. până la terminarea lanţului. care permite tunelului său. tradus într-un peptid semnal (signal recognition particule SRP) compus din 15-25 aminoacizi. în momentul în care peptidul semnal ajunge în lumenul reticulului. să vină în prelungire cu tunelul membranar neoformat. proteine care migrează în nucleu şi proteine care sunt transferate prin membranele intracelulare sau se încorporează în membrane. Fig. proteinele de secreţie sunt sintetizate de ribozomii ataşaţi de membrana RE şi apoi transferate prin membrana acestuia în interiorul lui.

Detaşarea ribozomului şi dispersarea proteinelor receptoare ale tunelului în membrană reprezintă fenomene post-translaţionale. Spre deosebire de proteinele de secreţie. întins între două benzi Z(sarcomer). ele pătrund în anumite membrane ce conţin receptori pentru anumite secvenţe şi astfel iau naştere vacuolele cu enzimele lizozomale şi peroxizomale. trecând prin membrană dezorganizează tunelul şi opreşte transferul lanţului.5. În citoplasmă. care rămâne cu capătul carboxil în afară şi cu cel amino înăuntru. caracteristică pentru fiecare tip de celulă. 151 . În concepţia lui G Blobel. ceea ce le permit încorporarea lor în membrana internă mitocondrială. se consideră că proteinele lizozomale sunt „sortate” de celelalte proteine în cadrul regiunilor RE pregolgian şi anume.1) Proteina fiind în curs de sintetizare. 4) Complexul ribozom – SRP se disociază şi ribozomul continuă translaţia. dintre care 4 se sintetizează în citoplasmă şi 3 în mitocondrii. După pătrunderea celor 4 subunităţi. dispuşi într-o reţea complexă în toată citoplasma. se găseşte un sistem de tubuli şi cisterne dispuse longitudinal. iar SRP este deplasat şi reciclat. o particulă semnal de recunoaştere (SRP) se leagă de secvenţa semnal a proteinei (signal peptide) şi de ribozom. Pe de altă parte. celulele care sintetizează steroli prezintă un reticul endoplasmatic neted format din numeroşi tubuli ramificaţi şi bifurcaţi. care conţin în plus şi carbohidraţi. Tubulii alungiţi ai reticulului endoplasmatic fuzionează în zona striei H. jumătate din numărul lor) sunt reintroduse în celulă prin pinocitoză. Este interesant cazul proteinelor lizozomale ale fibroblaştilor.oxidaza mitocondrială este constituită din 7 subunităţi proteice. Astfel. particularitatea structurală fiind legată de heterogenitatea funcţională a celulelor respective. 6. însă cele lizozomale. constituind un sistem perimiofibrilar numit reticul sarcoplasmic (sarcotubuli). lanţul polipeptidic în formare are o secvenţă „stop” (foarte hidrofobă) care. în câte o cisternă. reticulul prezintă numeroase vezicule fenestrate. 2) Complexul format se leagă de receptorul SRP din membrana RE. scoaterea peptidului . în zona proximă a complexului Golgi. formarea „tunelui” transmembranar din proteinele receptoare. aşa încât formează un fel de manşon continuu în jurul miofibrilei. Corelaţia particularităţilor structurale şi funcţionale ale reticulului endoplasmatic neted cu heterogenitatea funcţională a celulelor Reticulul endoplasmatic neted prezintă o dispoziţie a elementelor structurale. Citocrom C. proteinele lizozomale şi cele peroxizomale au” secvenţe de sortare” în plus. În unele cazuri. care sunt acumulate în RE împreună cu proteinele peroxizomale şi cele secretoare. se sintetitizează o proteină precursoare peroximală mai mare decât suma celor patru subunităţi. turtite. O formă specializată de organizare a reticulului endoplasmatic nuclear se întâlneşte la fibrele musculare striate. 3) Proteina. În celulele luteinice ale corpului progestativ din ovar. aceştia pierd oligopeptidele semnal. prin care. fiind „recunoscute” de receptorii membranari (aprox. unde în jurul fiecărei miofibrile. Aşa se întâmplă cu proteina G a virusului Stomatitis vezicular.semnal de către peptidază şi segregarea finală a lanţului complet polipeptidic în spaţiul intracisternal al RE sunt considerate ca un program cotranslaţional. diferenţa reprezentând tocmai suma unor secvenţe „semnal” cu care recunosc receptorii suprafeţei mitocondriale. în strânsă vecinătate cu mitocondriile. prin secvenţa semnal este inserată în membrană şi translocată în lumen. ca şi în zona benzii Z. Aceste proteine sunt eliminate din celule.

ionii specifici fiind absorbiţi la suprafaţa membranelor intracelulare ale cisternelor. de aici trece în tubulii transverşi (T) şi apoi în sarcoplasmă. din plasmă intră în reticulul sarcoplasmic ioni de Ca 2+ şi ATP. Tot prin tubulul T. Manşonul din dreptul benzii A conţine cea mai mare cantitate de Ca2+ şi ATP. necesară tocmai în acest loc unde apare contracţia. datorită energiei rezultată din hidroliza ATP din mitocondrii. la nivelul benzii Z se formează o triadă. Cisternele stau. Fig. care generează sau conduc variaţii de potenţial electric.La acest nivel (banda Z). aceste formaţiuni au fost numite paranuclei endoplasmici. În felul acesta. Ca2+ se acumulează în cisternele terminale ale reticulului sarcoplasmic şi. printre care se găseşte dispus. Aceste cisterne sunt numai în neuroni (nu şi în celulele Schwann sau celulele endoteliale). 152 . Sarcolema cu cisterne prezintă o permeabilitate selectivă. Triada aceasta este foarte importantă funcţional şi anume prin tubulii T se transmite potenţialul de acţiune de la suprafaţă la elementele contractile. turtite numite cisternele de sub plasmalemă. O altă formă particulară de organizare a reticulului endoplasmatic nuclear a fost observată în unele celule secretoare ale adenohipofizei. Structuri asemănătoare se găsesc şi în unele celule senzoriale sau musculare. 94 . Cisternele modifică mobilitatea şi concentraţia ionilor la suprafaţa internă a sarcolemei. cu două elemente (două cisterne) ale reticulului sarcoplasmic şi un tubul T (fig. unde se găsesc vezicule mari. Studiile lui Porter şi Palade asupra reticulului endoplasmatic la muşchii vertebratelor au arătat asocierea acestor cisterne cu anumite locuri de pe plasmalemă prin care stimulii pot ajunge în celule. între două cisterne ale celor două manşoane ale reticulului sarcoplasmic pătrunde o invaginaţie a plasmalemei turtită în plan transversal al fibrilei (tubulul T). Formaţiuni asemănătoare au fost observate în hepatocite după administrarea de toxice sau după hepatectonie experimentală. asemănător unui bulb de ceapă secţionat. la baza aşa-numitelor locuri senzitive („senzitive spots”). O altă dispoziţie particulară a reticulului endoplasmatic nuclear este cea de pe faţa internă a membranei plasmatice la neuroni. unde tubulii reticulari se dispun concentric. Asocierea cisternelor cu mitocondriile sugerează că. permeabilitatea membranelor este modificată şi transferul de materiale uşurat. atât ai vertebratelor cât şi ai nevertebratelor. 94). În timpul relaxării. deci. Aşezate lângă nucleu. difuzând uşor prin reticul şi permiţând contracţia musculară .Reticulul endoplasmatic al fibrelor musculare striate (reticulul sarcoplasmic). atât în sistemul nervos central cât şi cel periferic. Reticulul uşurează distribuţia rapidă a Ca2+ şi ATP la nivelul miofibrilelor. în asemenea mod.

Adesea corpii mieloizi sunt grupaţi câte 4 – 5 laolaltă. trigliceridelor şi a altor lipide . Date experimentale sugerează sinteza la nivelul reticulului endoplasmatic neted a enzimelor detoxifiante. membrana plasmatică. mecanismul intern fiind încă discutabil. care scade în favoarea raportului fosfolipoproteic /proteină. 2) fuzionarea veziculelor cu vacuole de condensare. membrana nucleară. Faptul că celulele a căror funcţie principală este sinteza lipidelor sau sterolilor au un reticul neted dezvoltat au dus la concluzia localizării la nivelul acestuia a enzimelor de sinteză a sterolilor. A fost atestată. În vecinătatea aparatului Golgi ergastoplasma pierde ribozonii şi membrana devine netedă. Dispoziţia spaţială a reticulului permite considerarea acestui sistem structural. Reticulul endoplasmatic neted astfel format se veziculeză. 153 . care au un aspect lenticular biconvex. Astfel. Segregarea şi concentrarea proteinelor Studii efectuate cu 3H – leucină în pancreas au stabilit că proteinele sintetizate în ribozomi (reticulul endoplasmatic granular) sunt trecute apoi în reticulul endoplasmatic neted. Noile membrane sunt. de 4 . deci. Observaţiile au sugerat cel puţin trei căi: 1) fuzionarea veziculelor cu cisterne ale dictiozomilor. Structurile reticu-lului formează aşa-numiţii corpi mielinici. găsindu-se situat la polul bazal al celulei şi în procesele care migrează între conuri şi bastonaşe. într-un ritm scăzut şi o proteină „exportabilă”. în hepatocitele de şobolan. constricţiile fiind un stadiu în detaşarea de microvezicule libere. în ziua a opta postnatală reticulul devine de tip neted. alcătuiţi din săculeţe turtite. Modificările se reflectă în variaţiile raportului ARN/proteină.6. fiind prezent cel granular. permit interpretarea că şi acestea intervenin în metabolismul vitaminei A şi conversia rodopsinei. în ziua a treia prenatală reticulul endoplasmatic neted lipseşte. ca un „sistem circular” endocelular. cu un „turnover” foarte rapid. capabile să anihileze acţiuni ale drogurilor (exemplu fenobarbital). care sunt identice cu acelea din vecinătatea dictiozomului. Un rol important al reticulului endoplasmatic este hidroxilarea medicamentelor Peste două sute de compusi chimice. Pe numeroase tipuri de celule au fost evidenţiată o variaţie cantitativă şi calitativă a reticulului endoplasmatic în cursul desfăşurării procesului de diferenţiere celulară. ribozomi). Pe lângă fosfolipide şi proteine. 3) fuzionarea unor microvezicule Golgi formând o vacuolă multiveziculată la care membranele vor forma membrana limitantă a vacuolei de condensare. concomitent cu un intens schimb hidric. Conţinutul veziculelor trece apoi în vacuolele de condensare. Asemănarea citomembranelor celulelor pigmentare cu structurile din complexul de fotorecepţie a luminii. unde ocupă aproximativ 50% din citoplasmă. sintetizate în reticulul endoplasmatic granular şi transferate apoi reticulului endoplasmatic neted. la nivelul căruia se pot realiza schimburi de substanţe între mediul extracelular şi matricea nucleară. citomembranele netede conţin şi enzime. iar în unele cazuri produc chiar o amplificare genică a unor enzime implicate în apărarea organismului.Un tip special de reticul neted a fost descris în celulele stratului pigmentar al retinei. 6. printre care fenobarbitalul şi hidrocarburile polichimice declanşează in vivo un efect inductor asupra enzimelor microzomale (microzomi = fracţiuni heterogene cuprinzând fragmente din membranele reticulului endoplasmatic.5µ în axul lung. de asemenea şi localizarea enzimelor care participă la sinteza glicogenului. Această modificare a raportului este proporţională cu vârsta . Reticulul endoplasmatic intervine în schimburile ionice între citoplasmă şi nucleu. dispuse în stive. S-a stabilit că în reticulul endoplasmatic granular se sintetizează două tipuri de proteine: o proteină „secundară”. foarte mobil.

S-a evidenţiat de asemenea. Produsul secretat se prezintă ca material diferit (enzime. are loc la nivelul citoplasmei fundamentale. Vacuolele transportoare duc aceste proteine la care s-au adiţionat grupări glucidice.(ME) au fost observate şi în zonele golgiene la numeroase tipuri de celule neurosecretoare. acesta apărând mai întâi în dictiozomi şi apoi în granule de mucus. unde într-o a doua etapă. aşa cum e arată polaritatea lui. dau naştere acrozomului matur.). În schimb. complexul de membrane al aparatului Golgi nu poate fi privit numai ca un compartiment de pasaj al unor tipuri de molecule. folosind şi materialul sintetizat în reticulul endoplasmatic. ci ca pe un compartiment la nivelul căruia are loc o activitate enzimatică mult diferită şi o complexare a moleculelor mici într-o moleculă mare. datorită unei transferaze. În formarea granulelor de diferite glicoproteine a fost formulată părerea că există două etape: într-o primă etapă. la aparatul Golgi. rolul reticulului endoplasmatic in elaborarea unor vezicule care. Întrucât produşii secretaţi de aparatul Golgi au un caracter variat. manoza şi acidul sialic. Complexul golgian este. Sinteza şi secreţia polizaharidelor Sinteza zaharurilor complexe. aparatul Golgi transferă şi concentrează proteinele. fuzionând cu lamelele golgiene. La nivelul spermatocitelor s-a evidenţiat apariţia unor granule proacrozomale în zona centrală a aparatului Golgi. neoformează materiale membranare.7. furnizează cel puţin o parte din materialul acrozomal. înveliş celular. acrozomul suferă o serie de transformări variabile dar care includ eliberarea de substanţe litice care participă la liza structurilor rezistente ale ovulului faţă de pătrunderea spermatozoidului. se adiţionează galactoza. care. care se leagă de lanţul polipeptidic sintetizat la acest nivel. considerându-se neurosecreţia ca produs al lamelelor golgiene. în circa 5 minute. care are o poziţie supra nucleară. în reticulul endoplasmatic pătrund N – acetilgalactozomină şi monozohexozomină. apa acumulându-se în săculeţii care se umflă). Granule dense la fluxul de e. La contactul cu ovulul şi sub influenţa acestuia. Reacţia de sulfatare este interpretată tot ca o formă specială de complexare. fructoza. hormoni etc. mucus. sinteza glicoproteinelor şi mucopolizaharidelor se efectuează în aparatul Golgi. 6. Proteinele granulelor de zimogen sunt reprezentate de o serie de enzime condensate care se descarcă la exterior prin pinocitoză inversă. Produsul care urmează să fie secretat va suporta apoi o remaniere suplimentară după detaşarea veziculelor din săculeţii golgieni. sinteza iniţială este asociată cu reticulul endoplasmatic. care asigură formarea proteinelor în vacuolele din concavitatea cisternelor şi în granulele de secreţie. legat de reticulul endoplasmatic şi. În formarea lipoproteinelor. În cursul acestui flux membranar.În vacuola de concentrare proteinele suferă un proces de concentrare în granule de zimogen printr-un mecanism încă neclar (probabil printr-un proces de deshidratare. endomembranele se modifică într-un flux continuu de la reticul spre membrana celulară. Un rol particular al aparatului Golgi este evidenţiat în formarea acrozomului din spermatozoid. cum este glicogenul. numai la nivelul zonei Golgi. se apreciază că această zonă posedă mecanisme speciale pentru formarea de entităţi macromoleculare. structural şi funcţional. Ca atare. sintetizează polizaharide şi 154 . Detectarea mucopolizaharidelor acide s-a făcut. hidraţi de C şi lipide. Aceste complexe macromoleculare specifice sunt formate din combinaţii între proteine. O localizare în timp în diferite formaţiuni ale aparatului Golgi a fost observată şi pentru sulful radioactiv 35S injectat ca SO4Na2. prin fuzionare. de asemenea. Se precizează ca la acest nivel membranele aparatului Golgi joacă rolul de „complexare”. membranele golgiene având rolul de a uni produşii separaţi (proteine – lipide) într-o moleculă mare – complexul lipoproteic.

glicoproteine. pe lângă canaliculii biliari şi abundă în macrofage. Participarea aparatului Golgi la formarea noilor membrane celulare a fost considerată de unii autori ca o funcţie principală a sa. 6. in final. Aparatul Golgi îndeplineşte un rol şi în secreţiile solide şi anume. prin înmugurirea acestora. fiind posibila formarea vacuolelor de secretie. limitate la o membrană. Aceste vacuole se fragmenteaza dupa exocitoză in vezicule mici prin a caror dezorganizare se reface stocul subunitatilor membranare din hialoplasma. apoi imbogatesc membranele golgiene. De aici. granulocite. S-a acreditat ideea unui circuit intracelular al subunităţilor membranare hialoplasmice care participa la formarea veziculelor transpoare ce se desprind din reticulul endoplasmatic. 95 . histiocite.8. reinoindu-le permanent. la diferite alge unicelulare. se formează lizozomii. care includ o serie de hidrolaze acide. Sinteza enzimelor lizozomale are loc în poliribozomii reticulului endoplasmatic. de Duve funcţionalităţile lizozomilor 155 . Fig.8. Lizozomii Sunt structuri tranzitorii din multe celule. granulele vitelusului proteic (în faza când cristalizează proteinele sunt tot formatiuni lizozomale). se deschid la exteriorul celulelor. respectiv autofagice sau să elimine la exterior conţinutul lor. de unde trec pe faţa distală a aparatului Golgi formată din saculi şi tubuli anastomazaţi. în realizarea unei „digestii externe”. ca în cazul diferitelor glande de la vertebrate (fig. 95). Secreţiile solide.1. Ei se găsesc în hepatocite. Tot o activitate litică au şi veziculele golgiene. transformându-i în vacuole heterofagice.Clasificarea dată de Ch. astăzi este dovedit că participă la formarea pereţilor celulozici ai plantelor prin sinteza celulozei. care. Funcţiile lizozomilor Rolul lizozomilor primari este de a aproviziona cu enzime fagozomii sau autofagozomii. 6. ca de exemplu din glanda multifidă de melc.

după care corpii reziduali pot fi excretaţi printr-un mecanism în care proteinele mecanocontractile. După pierderea glicocalixului fagozomul suferă o deshidratare. se separă de membrană formând în interiorul fagozomului o masă amorfă. sub acţiunea Ca++. imobilizează proteinele acesteia. Fogozomul se poate deschide la exterior (regurgitare). devenit interior. Astfel. se depărtează de faţa internă a membranei şi uşurează astfel deschiderea vacuolei în exterior În prezenţa Ca2+ are loc reunirea actinei cu miozina şi formarea actomiozinei. a mică invaginare ce conţine o mică parte din mediul extern. Fig. este separat de citoplasmă printr-o porţiune din membrana plasmatică. înconjurată de membrana respectivă. sau se asociază cu lizozomii primari devenind vacuole heterofagice.Endocitoza diferitelor particule sau pinocitoza lichidului extracelular se face cu participarea filamentelor mecanocontracţiilor sub-membranare (fig. migrează prin căile microtubulare de-a lungul citoplasmei şi se fragmentează.Dinamica endocitozei. Glicocalixul ei. 96 . Vacuolele heterafagice pot acumula coloranţi şi medicamente din mediul extracelular. fagozomul iniţial. polizaharidică. care apoi dispare. 96). transformându-se în heterolizozomi. crescând permeabilitatea Na+ care intră în celulă şi provoacă depolarizarea membranei. 156 . Circulând în citoplasmă se încarcă cu enzimele lizozomale. nu mai are formă sferică. proces care este însoţit de contracţia microfilamentelor respective in sensul invaginării membranei celulare. desfăşurarea procesului este figurată de la stânga la dreapta: sub acţiunea Ca++ filamentele contractile de sub membrana celulară realizează înglobarea unei particule care intră în citoplasmă. Unda de depolarizare eliberează Ca2+ din reticulul endoplasmatic. Particulele care aderă la suprafaţa membranei celulare.

prin aceasta detoxificându-se organismul. prin enzimele lizozomale care ies din lizozomii primari şi digeră structurile respective. autofagia unei structuri constituie un mecanism care influenţează integralitatea organelor. feritine. Rezultă aşa-zişii „corpi reziduali” care pot să-şi elimine de foarte multe ori conţinutul afară. particulele captate prin fagocitoză sunt digerate în vacuole heterofagice şi componentele lor trec prin membrana lizozomală în citoplasmă. Autofagozomul ia naştere prin circumscrierea unei porţiuni de citoplasmă cu organitele respective de către membranele cisternelor reticulului endoplasmatic sau ale saculilor golgieni. prin autofagie. În circa 300 de zile mitocondriile unui hepatocit se reînnoiesc de aproximativ 30 de ori. În mod normal. acumulându-se în heterolizozomii plasmodiului malariei. curburile encefalului. În cursul ontogeniei. individualizarea falangelor. 97 . iar celulele moarte sunt lizate de enzimele lizozomale proprii. formarea rinichiului. Ceea ce rămâne nedigerat în hetero-fagozomi şi autofagozomi apare sub forma unor figuri mielinice. hrănind celula. Se ştie că una din proprietăţile fundamentale ale celulelor este de a-şi reînnoi permanent structurile lor funcţionale. determină ruperea membranei şi enzimelor lizozomale distrug parazitul. în el se varsă conţinutul enzimatic al lizozomilor primari. în alte cazuri. Tot prin autofagie se limitează extinderea unor procese degenerative (ale hepatocitelor şi celulelor pancreatice de actinomicină – inhibitor al sintezei ARN) etc. rezultă din contopirea mai multor vacuole endocitare. dispariţia cozii larvare la anure. Fig. Autofagozomii care se formează în ficat şi rinichi distrug permanent organitele celulare în mod constant. etc. Faptul că enzimele lizozomale nu digeră membrana lizozomilor s-ar putea datora rezistenţei învelişului propriu glicoproteic de pe faţa internă a membranei lizozomale. Enzimele lizozomale eliminate în afara celulelor permit unor celule să-şi croiască drum printre zone tisulare compacte şi greu de străbătut. clorochina. Când autofagozomul s-a format. Când organismul nu mai are nevoie de anumiţi hormoni atunci glandele care le elaborează distrug prin autofagie granulele de secreţie respectivă. Acest proces are loc pe trei căi: prin hidrolazele nelizozomale din nucleu şi citoplasmă. ceea ce înseamnă că într-o celulă o mitocondrie este distrusă la fiecare 15 minute. lipofuxime etc. Vacuola autofagică se constituie din contopirea unui autofagozom cu lizozomii primari. metabolismul celulelor refolosind în acelaşi timp materialele acestora în sinteze ulterioare. Celulele unui animal supus la inaniţie se nutresc prin autofagia propriului conţinut. pigmenţi biliari. La fel sunt digerate bacteriile de către leucocitele neutrofile şi macrofage şi sunt degradate substanţele toxice şi medicamentoase.Funcţiile peroxizonilor 157 .Astfel.

denumite nucleoizi sau o placă marginală mai densă la primate. Cercetările efectuate în ultimii 25 de ani au demonstrat că există o uniformitate izbitoare în modul în care diferite organisme răspund la diferite forme de stres. funcţionarea normală corespunzătoare. Răspunsul la stres implică alăturarea transcrierii unui set anumit de gene care codifică pentru proteinele de şoc termic (hsp) numite şi „proteine de stres”. Si. Dintre acestea cea mai cunoscută la bacterii este proteina de şoc termic hsp70k1. spleno şi hepatomegalie. cu diferite consecinţe chimice. sunt cazuri când nu se mai pot transcrie mesaje pentru o serie de enzime lizozomale (glucozidaze. ele reactivează proteinele legate după stres şi au rol de catalizatori prin creşterea vitezei de înfăşurare a proteinelor. 6.10. Proteinele chaperone Studiile de specialitate şi biologie moleculară din ultimii ani au demonstrat. senescenţă cât şi în fenomenele degenerative tip boli prionice . galactizidaze) astfel că. anoxie. În peroxizomi se întâlneşte catalaza care distruge H2O2 cu producere de H2O. reglează catabolismul glucozei. se acumulează in cantitate mare într-o serie de celule. negăsind enzima respectivă responsabilă de hidroliza lor. În maladii ca pneumoconiozele (leziuni pulmonare. Cunoaşterea acestei noi clase de proteine a permis în ultimii ani deschiderea unor noi căi în abordarea şi înţelegerea proceselor celulare survenite în condiţii de stres. ale branhiilor. fie membranele lizozomilor fuzionează dând lizozomi mari de 2 – 5 µφ. Aceste proteine au fost denumite „proteine chaperone” sau „chaperoni moleculari”. post-translaţional. fie când donorul de O2 este H2O2 . ajutându-le astfel să-şi găsească o structură terţiară stabilă. fie. existenţa unei clase speciale de proteine cu rol esenţial în viaţa celulei. scleroza parenchinului pulmonar) datorită inhalării de C. Proteinele charperone au capacitatea comună de a-şi regla propria asamblare şi pliere (împăturire) motiv pentru care au fost numite şi autofoldaze. Într-o serie de maladii genetice. albinism. permeabili ce produc scăderea rezistenţei organismului la infecţii. praf de cărbune etc. sintetizând glucoza din precursori neglucidici. pe un număr mare tot mai mare de organisme procariote şi eucariote. Peroxizomii produc o cantitate mică de energie. fie prin oxidarea unui substrat redus.Sunt cazuri când membrana lizozomală este distrusă prin diferiţi factori externi (şocuri traumatice. determinând conformaţia structurală normală. jucând rol în gluconeogeneză.Datele acumulate pledează pentru existenţa unui număr foarte mare şi complex de proprietăţi funcţionale ale acestor proteine. o serie de substanţe ce pătrund în lizozomi. 6. Be. Aceste proteine de stres ajută celulelor supuse stresului să-şi menţină proteinele într-o conformaţie corectă. iar enzimele eliberate omoară celule. ceea ce înseamnă „proteine de însoţire” deoarece intervin pe tot parcursul sintezei celorlalte proteine din organisme. starea corectă de pliere şi agregare finală a acestora şi implicit. intervenind şi în sinteza sterolilor (fig. 97). sfingomielinaze.). Zn – se produc lize ale membranei lizozomilor. Peroxizomii Sunt corpusculi de 0. fotofobie. virusuri.5 µφ formaţi dintr-o membrană şi o matrice. iar la copii moartea rapidă. endotoxine. ajută ca aceste proteine să fie translocate către diferite organite celulare (transport 1 kilodaltoni 158 .9. iar uneori cu formaţiuni poli-şi multitubulare.

cât şi pe cele anormale. proteina chaperone hsp70 are rol în sortarea proteinelor anormale. cele mai cunoscute sunt proteinele de şoc termic hsp (heat shock protein). dar şi a anumitor proteine normale (cu viaţă scurtă) atât la procariote cât şi la eucariote. Răspunsul la stres este reglat în principal la nivel de transcriere. sau o mare cantitate de proteine nascente neâmpăturite. asamblarea complexelor ribonucleoproteice a ribozomilor. stabilitate. corespunzându-i în citoplasmă proteina chaperone hsp90. Această proteină a fost deschisă atât la procariote cât şi la eucariote. cantitatea ei creşte în nucleu şi este secretată parţial în mediul extracelular. Dintre proteinele de stres. Hsp90 protejează proteinele ţintă de proteoliză şi le asigură înmagazinarea. Proteinele de stres joacă un rol important şi în condiţii de nonstres. la procariote s-a demonstrat existenţa unui sistem de proteine chaperone care acţionează succesiv.declanşând procesul de transcriere/translaţie a proteinelor de stres nu este încă bine cunoscut. reticulul endoplasmatic (RE) se comportă ca nu senzor ce captează toate variaţiile în condiţii de stres (metabolismul calciului. plierea şi funcţionarea normală a proteinelor nou-sintetizate. Proteinelor chaperone li se atribuie multiple funcţii: protecţia celulară crescută în condiţii de stres. În condiţii de stres pot să apară proteine împăturite. - - 159 . Proteina chaperone grp94 este cea mai abudentă dintre toţi chaperonii din RE (în proporţie de 50%) şi aparatul Golgi. În aceste condiţii. sugerând deci că o proteină anormal împăturită reprezintă componentă cheie a procesului de recunoaştere a stresului de către celulă. hsp70. Proteina chaperone hsp90 este de asemenea implică în protecţia microtubulilor şi a filamentoase citoplasmatice faţă de stres (şoc termic). Hsp90 constituie 1-2% din totalul proteinelor citoplasmatice. chaperonii hsp60 şi hsp70 au rol în împăturire. în unele cazuri. activitatea factorilor de transcriere şi a activităţii kinazelor proteice. proteinele semiîmpăturite din lumenul şi membrana RE. au fost deschise şi reglări la nivel de translaţie. având rol vital în sinteza. creştere şi dezvoltare. În celula eucariotă. într-o reacţie în lanţ. traficul proteinelor (transport vectorial). est considerată drept „marker de stres”.vectorial). aceste stări declanşează imediat răspunsul „la stres”. grp94 se redistribuie în aparatul Golgi. Hsp90 se asociază cu fibrele de ribonucleoproteine modulând stuctura ARN-ului. translocaţie. Se pare că grp94 este o glicoproteină transmembranară (hidrofobă şi cu afinitate pentru lipide). Studiile asupra redistribuirii proteinei grp94 în condiţii de stres au adus lumină asupra înţelegerii patern-urilor de glicolizare ale grp94 modifică după stresul celular. să atingă o conformaţie normală. potenţialul redox. acordând termotoleranţă. deşi. determinarea stării de împăturire. Proteinele hsp se diferenţiază între ele prin greutatea lor moleculară (exprimată în kda): hsp60. asamblare. anume în perioada de diferenţiere celulară. şi ghidează atât proteinele normale nou-sintetizate. translocaţia.asamblare/dezasamblare a proteinelor non-sintetizate. hsp90 are rol în reglarea. Formează complexe mari citosolice cu numeroşi alţi chaperoni. hsp90. Modul în care celula este capabilă să sesizeze acumularea intracelulară de proteine anormal împăturite. La eucariote.

intervin în procesul de dezvoltare celulară. a ARN-ului şi proteinelor . scăderea pH-ului intracelular. procariote şi eucariote. poate fi fosforilată în prezenţa unui înalt nivel de calciu. cu fibrele de ribonuleoproteine ale pericromatinei . Se ataşează de ADN desfăşurând activitate de tip topoizomerază şi nuclează. tuberculosis. replicarea ADN-ului la virusuri. prin formarea complexelor ADN-hsp90-histone. kinazele sau receptării controlul transmiţătorilor.S-a demonstrat că insulina induce producerea de proteine hsp70.- biogeneza mitocondriilor şi peroxizomilor. musculară). recombinare. Cel mai mare rol protector îl au proteinele din familia hsp70. având o slabă acţiune ATP-zica. clivajul proteolitic al proteinelor structurale şi prezenţa de radicali liberi mediaţi de denaturarea proteinelor. Dintre aceştia. Într-un număr mare de infecţii (bacteriene şi parazitare cu protozoare şi helminţi) moleculele chaperone devin ţinte imune proeminente pentru celulele T. răspunsul imun. faptul că proteinele chapenare au potenţialul de a-şi creşte sinteza şi in condiţii de stres. Proteinele hsp70 sunt prezente în ţesutul nervos şi în condiţii de nonstres. Hsp90 se asociază cu nucleolii. din cursul mitozei. Starea toxică este potenţată de eliberarea continuă de glutamat după producerea leziunii iniţiale. Proteinele hsp70 au rol şi în stabilizarea citosolica a proteinelor peroxizemale. Chaperonii. Chaperonii au rolul în menţinerea stării de răsucire moderată a moleculelor de ADN. Aceste proteine hsp70 reprezintă o proteină asociată cu microtuburi şi implicată în transportul axonal lent. osoasă. Unele observaţii sugerează că hsp exercită o acţiune de citoprotecţie asupra SNC ca urmare a răspunsului la stres. ar explica în mare măsură . Stresul excitator este mediat de scăderea cantităţii intracelulare de glucoză. ADN-ul poate fi uşor antrenat în activitatea de transcriere. aceşti caperonii oferă celulei protecţie faţă de factorii de necroză a tumorilor (TNF) şi faţă de leziunile oxidative. Au fost deschise drept ţinte imune proteinele hsp10 de la Mycobacterium leprae şi proteinele hsp60 şi hsp70 de la Mycobacterium leprae şi M. Hsp70 se leagă de ATP. au rol şi în biogeneza unor structuri macromoleculare. 160 . modulează stuctura ADN-ului nuclear. Hsp90 este implicat în asamblarea diferitelor complexe virale (complex ARN reverstransciptaza).Hsp90. activitatea kinazei. rolul în imunogenitate. prezenţi în toate organismele. 1998) arată că funcţia majoră a hsp90 pare a fi participarea acesteia la omogenizarea. rolul protector în SNC. retiniană. prin legarea de receptorii pentru hormonii steroizi. Date recente (Cyermely şi Colab. având drept rezultat atenuarea efectelor distructive. replicare. asamblarea şi reglarea activităţii receptorilor pentru hormonii steroizi. proteina hsp face posibilă asamblarea centrozomilor. Hsp90 şi grp94 intervin în ciclul celular şi diferenţierea celulară (hsp90 intervine dezvoltarea neurală. menţinerea şi remodelarea arhitecturii celulare (citoscheletul). în această stare. Mecanismul protector al hsp se pare că este legat de combinarea acestora cu proteazele. rearanjările majore în structurile nucleare în cursul oogenezei şi embriogenezei precoce. fosfolipazele. - - - - - Hsp90 şi grp94 intervin în apoptoză şi în procesele de îmbătrânire celulară. Toate aceste procese sunt implicate în producerea răspunsului de tip proteine şoc termic (hsp). face ca acestora să se menţină în stare parţial despăturită capabilă de a fixa hormonul respectiv. proteinele hsp60 şi hsp70 s-au dovedit a avea rol în biogeneza mitocondriilor. regenerează ADN-ul după şoc termic.

La nivel celular. în urma acestui proces.1. celula parentală se divide. Funcţie de compartimentele celulare în care se desfăşoară aceste evenimente se disting două componente ale ciclului celular: ciclul cromozomial şi ciclul citoplasmatic. O altă sinteză proteică are loc la începutul fazei G2. reproducerea se realizează prin forme diferite. la fiecare interval de temperatură diferite faze ale ciclului rămânând constante ca cinetică. fiecare prezentând o jumătate din informaţia genetică a celulei parentale. Apariţia unor descendenţi celulari cu acelaşi potenţial genetic reclamă exercitarea unui riguros control asupra replicării şi distribuirii materialului genetic. fiind posibile mitoze fără duplicarea cromozomilor sau duplicarea fără mitoze. care este inductoare pentru nucleii cu capacitate de replicaţie. la eucariote cele mai frecvent întâlnite fiind mitoza şi meioza. o 7. 7. dând naştere la două celule fiice. Ciclul celular la plante La plantele superioare rata ciclurilor celulare este invers proporţională cu temperatura (5 – 30o). Procesul distributiv al moleculelor ADN se realizează prin mecanisme specializate. în ciclul citoplasmatic are lor dublarea numărului de organite celulare şi citokineza. Acest capitol îşi propune să prezinte principalele etape ale reproducerii celulare şi mecanismele de control implicate în desfăşurarea acestui complex proces. fiind necesară condensării cromozomilor profazici. adică a segmentului genomic ce transcrie ARNr (organizatorul nuclear). ceea ce duce la endoploidii. 161 . În ciclul cromozomial dublarea cantităţii de ADN alternează cu mitoza. prin care se realizează duplicarea constituenţilor celulari şi distributive.1.1. Ciclul celular la animale Ca şi la plante. Diviziunea celulară implică desfăşurarea unor evenimente celulare replicative. Ciclul celular Reproducerea celulară implică evenimente multiple şi complexe ce se succed ciclic şi care constituie ciclul celular. în urma meiozei se formează 4 celule fiice (gameţii).1.2. Mitoza este caracteristică celulelor somatice şi asigură o repartizare egală în celulele fiice a materialului genetic replicat. cea mai mare parte a ciclului celular de la animale este reprezentată de interfază. Iniţierea replicării genomului depinde de o sinteză proteică prealabilă.Capitolul 7 REPRODUCEREA CELULARĂ Creşterea organismelor şi transmiterea caracterelor ereditare de-a lungul generaţiilor au la bază o caracteristică fundamentală a materiei vii . Prin fuziunea gameţilor (spermatozoidul şi ovulul) ia naştere oul fecundat din care se dezvoltă ulterior întregul organism multicelular. Sinteza care are loc chiar în profază este necesară desfăşurării mitozei şi dacă ea lipseşte celulele revin în interfază . această capacitate pare a fi coordonată de prezenţa intranucleară a ADNr.reproducerea. Duplicarea cromozomilor nu pare să fie în legătură cu distribuţia lor. 7. Meioza este întâlnită la celulele germinale. adică de perioada de la sfârşitul unei diviziuni şi începutul următoarei. ce asigură partiţia constituenţilor celulei în celulele fiice. Reproducerea celulelor eucariote are loc printr-un proces complex denumit diviziune celulară.

Fiecare lanţ serveşte ca model complementar al altuia nou care se sintetizează enzimatic . Rata replicării helixului de ADN de la mamifere este de 0. Fibrele de cromatină dintre blocurile heterocromatinice sunt mai puţin împachetate. 98). ca şi a histonelor (fig. 98 . constituind eucromatina. denumite cromomere în raport cu proteinele matriceale. se poate detecta. Fig. Durează 6 – 8 ore.5 – 1 µ / minut. de aproximativ 250Å diametru. Faza S .Nucleul nu prezintă în interfază transformări vizibile la microscopul fotonic. Aglomerarea mai multor cromomere dă naştere blocurilor de heterocromatină. în schimb.8 x 10 –12g. cantitate care rămâne constantă în decursul perioadei G1. în cursul căreia cantitatea de ADN se dublează . după reacţia Feulgen pentru AND. Această replicare necesită separarea celor două lanţuri de ADN în punctele de iniţiere. Fibra nucleozomală unitară. formează în anumite locuri de-a lungul cromozomilor împachetări mai voluminoase. cantitatea de ADN a nucleilor diploizi este de 6.Ciclul celular şi mitoza celulei animale 162 . În cursul ei nu se înregistrează noi sinteze de ADN şi celulele conţin cantitatea de ADN caracteristică speciei sa ţesutului respectiv . Biosinteza proteică depinde de activitatea genică transcripţională din eucromatină. Urmează mitozei şi durează 5 – 10 ore la mamifere . La om (46 cromozomi). citospectrofotometric. dublarea a acestuia. Marcajele cu 3H – timidină a unor culturi celulare sincronizate arată că încorporarea „marcajului” (3H timidină) are loc în primele 10 minute ale fazei şi apare pe autoradiografii la periferia nucleului şi nucleolului. raportul dintre lungimea cromatinei cu fibra unitară de 250 Å diametru şi lungimea ADN este la nucleii umani de 1 : 4. care elaborează diferiti mesageri sub formă de ARN m ce servesc după aceea în biosinteza proteică citoplasmatică . Interfaza Faza G1.

În această perioadă sintetică cantitatea de ADN creşte de la nivelul diploid 2n, trecând prin etape intermediare: 2,5C; 3C, 3,5C până ajunge la nivelul 4C, moment în care, prin mecanisme foarte exacte de reglaj celular, încă necunoscute, este încetată încorporarea de 3H timidină. Celula şi-a dublat cantitatea de ADN; iniţială în vederea repartizării aceleiaşi cantităţi 2C, de ADN în celulele fiice, respectiv aceleiaşi cantităţi de informaţie genetică. Prin ţinerea materialului biologic în contact cu 3H – timidină pentru durate diferite de timp presupuse a corespunde începutului, mijlocului şi sfârşitului perioadei S, se evidenţiază autoradiografic o replicare timpurie, mijlocie şi târzie (tardivă) a unor segmente cromozomale sau cromozomi întregi ai complementului unei celule sau specii. Când materialul biologic este ţinut mai puţin timp în contact cu izotopul, se constată că numai anumite părţi ale cromozomilor metafazici vor apare radiografic ca „grain-uri” (puncte) de încorporare a acestuia. Acestea sunt segmentele eucromatice ale cromozomilor; care au deci replicare precoce, la începutul perioadei S. Când materialul biologic stă mai mult timp în contact cu trasorul, corespunzând la 1 / 2 sau 2/3 din stadiul S, se constată că cea mai mare parte a cromozomului metafazici ca şi cei mai mulţi din cromozomii complementului prezintă marcaj radioactiv, puţine segmente, respectiv cromozomii, rămânând totuşi nemarcaţi. Acestea sunt segmente heterocromatice, respectiv cromozomi cu replicare tardivă. Când materialul biologic a stat în contact cu trasorul pentru un timp ce corespunde unei perioade S integrale, cromozomii metafazici, apar total marcaţi radioactiv. Faza G2. Este mai scurtă, durând 4 – 5 ore şi începe odată cu terminarea replicării heterocromatinei. Sintezele de ADN persistă, iar cantitatea de ADN este dublă faţă de G1. Faza M (sau mitotică). Reprezintă separarea duplexurilor de cromozomi (sau a cromatidelor – surori, după unii autori), împreună cu două loturi de citoplasmă care includ toţi constituenţii săi, în cele două celule fiice. Prin cinematografie cu contrast de fază s-a stabilit că profaza durează 10 – 15 minute, prometafaza şi metafaza 25 – 35 minute, anafaza 5 – 8 minute şi telofaza 20 minute . Derularea ciclului celular implică reglarea succesiunii evenimentelor ce se desfăşoară în cadrul acestuia Acurateţea proceselor de replicare şi segregare a ADN depinde de rezolvarea de către celulă a problemei succesiunii evenimentelor ciclului celular într-o ordine strictă, astfel încât, declanşarea unui nou eveniment să survină doar în urma încheierii complete a evenimentului precedent. Rezolvarea acestei probleme reclamă funcţionarea unor mecanisme de control şi existenţa la nivel celular a unor factori reglatori. Primele date privind existenţa unor factori implicaţi în reglarea ciclului celular au fost furnizate de experienţele de fuziune celulară Obţinerea populaţiilor de celule sincronizate (în care celulele se află în aceeaşi perioadă a ciclului celular) şi experienţele de fuziune celulară au sugerat existenţa unor factori reglatori ce controlează trei evenimente cheie ale ciclului celular: a) iniţierea sintezei ADN; b) derularea replicării materialului genetic nuclear; c) declanşarea procesului mitotic în care are loc segregarea materialului genetic. S-a constatat că în urma fuzionării unei celule aflate în perioada G1 cu o alta ce se găseşte în perioada S a ciclului celular, ADN celulei G1 începe să se replice. Experimentul a stat la baza presupunerii existenţei unui semnal capabil să activeze aparatul ADN replicativ. Acest semnal absent probabil din celulele G1, dar prezent în citoplasmă celulelor S a fost numit activator al perioadei S (S - phase activator). Deoarece în celulele hibride G2 x G1 nu s-a înregistrat iniţiera replicării ADN în nucleul G2, s-a considerat că activatorul fazei S este eliminat (sau blocat) din citoplasmă celulelor, la scurt timp după încheierea perioadei sintetice.

163

În urma fuziunii celulelor aflate în perioadele G2 şi S ale ciclului celular, sinteza ADN în nucleul celulelor din S continuă până în momentul replicării complete a materialului lor genetic, ceea ce indică absenţa unui inhibitor al sintezei ADN în citoplasmă celulelor G2. în acelaşi timp prezenţa activatorului perioadei S nu pare să afecteze nucleul G2 de vreme ce nu se înregistrează o reiniţiere a replicării ADN în acest nucleu, procesul replicativ fiind blocat până la trecerea celulei în perioada G1 a unui nou ciclu celular. Funcţionarea unui mecanism de blocare a sintezei ADN poate explica de ce într-o celulă nu are loc derularea repetată a procesului ADN replicativ. S-a constatat că atât replicarea incompletă a materialului genetic, cât şi existenţa unor erori în molecule ADN nou sintetizate ce reclamă intervenţia mecanismelor de reparare, determină întârzierea intrării celulei în mitoză. Deoarece procesul replicativ şi cel de reparare sunt asociate cu existenţa ADN monocatenar, se consideră că excesul de ADN monocatenar declanşează sinteza unui factor citoplasmatic, semnal ce împiedică intrarea celulelor în mitoză până în momentul desăvârşirii replicării sau reparăii erorilor. Acest factor ce controlează acurateţea procesului ADN replicativ a fost numit semnal de întârziere a perioadei mitotice (M - phase delaying signal). Intrarea celulelor în mitoză este determinată de dispariţia semnalului de întârziere a mitozei şi acumularea în citoplasmă a unui factor ce iniţiază mecanismul de segregare a materialului genetic, numit factor de activare a mitozei (M - phase promoting factor: MPF). Studiile bazate pe experienţele de fuziune celulară, în care s-au obţinut hibrizi g1 X M; G2 x M şi S x M, au demonstrat că prezenţa MPF (factor citoplasmatic prezent în celulele aflate în mitoză) declanşează în nucleul celulelor aflate în oricare perioadă a ciclului celular condensarea cromatinei, eveniment caracteristic mitozei. Se sugerează că factorul de întârziere a mitozei exercită un efect inhibitor asupra sintezei MPF. Acţiunea inhibitoare dispare în prezenţa MPF de vreme ce în celulele hibride, rezultate prin fuziunea celulelor G1, S sau G2 cu celulele M, în care factorii citoplasmatici coexistă, are loc condensarea cromatinei.

7.1.3. Ciclinele şi protein - kinazele dependente de cicline
Ciclinele şi protein - kinazele dependente de cicline constituie componentele motorului ciclului celular. Modificările apărute în statusul motorului, ca urmare a interacţiunilor dintre cele două componente, declanşează evenimentele ciclului celular (fig. 99). Aceste evenimente pot fi clasificate în patru grupe: a) evenimente declanşate de depăşirea punctului de START: - iniţierea replicării ADN; - replicarea centrilor organizatori ai microtubulilor (MTOC). b) evenimente ce au loc pe parcursul derulării replicării ADN. c) evenimente iniţiate în momentul intrării celulei în mitoză; - asamblarea fusului de diviziune; - condensarea cromatinei; - dezorganizarea membranei nucleare. d) evenimente ce marchează încheierea procesului mitotic; - dezasamblarea fusului de diviziune; - segregarea cromozomilor; - decondensarea cromatinei; - reorganizarea membranei nucleare; - citokineza.

164

Fig. 99 - Schema generală a funcţionării motorului ciclului celular. Interacţiunile ce se stabilesc între cicline şi protein kinaze dependente de cicline (cdk) au ca rezultat declanşarea evenimentelor caracteristice diviziunii celulare. 7.1.3.1. Protein - kinazele dependente de cicline (cdk) Prima protein kinază dependentă de cicline (34 KDa) a fost descoperită în 1988 ca produs al genei cdc2 din Saccharomices pompe şi al genei CDC 28 din Saccharomices cerevisiae. Ea a fost numită proteina p34 cdc2/CDC28 sau cdk1. Proteina cdk1 joacă un rol important în controlul ciclului celular, operând la nivelul punctelor de graniţă G1/S şi G2/M. Gene omologe cdc2/CDC28 au fost identificate şi în genomul uman. Introduse prin clonare în drojdii defective în cdc2/CDC28, genele umane au fost capabile să suplinească absenţa genelor corespondente din drojdii. Constatarea sugerează că proteina cdkl a fost conservată de-a lungul evoluţiei speciilor, acest element implicat în reglarea ciclului celular fiind comun tuturor celulelor eucariote. Descoperirea unei proteine, p33 (33KDa), numită cdk2 datorită asemănării structurale şi funcţionale cu cdk1, a demonstrat existenţa unei întregi familii de protein kinaze dependente de cicline. în prezent, şase membri ai acestei familii au fost identificaţi. 7.1.3.2. Ciclinele Ciclinele reprezintă un grup restrâns de proteine a căror sinteză se realizează într-o manieră dependentă de perioadele ciclului celular. Ele activează cdk formând cu acestea complexe ce prezintă activitate kinazică. Pe parcursul formării complexelor, ciclinele induc modificări conformaţionale şi de locaţie a cdk ceea ce conferă acestora specificitate în fosforilarea diferitelor substrate. Specificitatea activităţii catalititce a complexelor ciclină/cdk stă la baza parcurgerii de către celulă a ciclului celular.

165

Fig. 100 - Complexele ciclină/cdk implicate în diferitele perioade ale ciclului celular. Spre deosebire de cicline, care se acumulează în celulă într-o manieră dependentă de perioadele ciclului celular, cdk sunt prezente pe tot parcursul ciclului celular. Funcţie de omologia secvenţelor de aminoacizi şi implicarea lor în perioadele ciclului celular, ciclinele se clasifică în trei grupe (fig. 100): a) ciclinele perioadei G1 (ciclinele G1): ciclineie D şi E; b) ciclinele perioadei S: ciclina A; c) ciclinele perioadei M (cicline mitotice): ciclina B. Ciclinele G1 asigură traversarea de către celulă a perioadei G1 şi tranziţia G1/S. Din această grupă fac parte cele trei subtipuri ale ciclinei D (D1, D2, D3) şi ciclina E. Ciclinele D sunt sintetizate în faza timpurie a perioadei G1. Ele formează complexe cu diferite tipuri de cdk (cdk1 - cdk6). Se sugerează că complexele ciclina D/cdk constituie primele componente ale cascadei ciclinelor, ele acţionând în sensul activării ciclinelor E, care Ia rândul lor activează ciclinele A implicate în derularea perioadei sintetice a ciclului celular. Ciclinele E sunt sintetizate târziu în G1. Mai selective comparativ cu ciclinele D, ciclinele E se asociază doar cu cdk2 şi cdk3. Acţiunea celor două tipuri de complexe G1 se suprapune spre sfârşitul perioadei G1 având ca rezultat propulsarea celulei în perioada sintetică a ciclului celular. Ciclina A se asociază cu cdk2 la graniţa dintre perioadele G, şi S. Complexul favorizează derularea perioadei sintetice şi intrarea celulei în G2. În faza târzie a perioadei S se formează complexul ciclina A/cdk1 ce conduce celula de-a lungul perioadei G2 spre graniţa G/M. Ciclina B prin asociere cu cdk1 dă naştere unui complex cunoscut sub numele de factor de promovare a celulei în mitoză (MPF – Maturation Promotion Factor) ce operează în punctul de tranziţie G2/M. Studiile efectuate pe drojdii au furnizat informaţii interesante cu privire la modul în care complexul ciclină B/p34cdc2 acţionează în sensul propulsării celulei în perioada mitotică a ciclului celular (figura 101).

166

Fig. 101 - Ciclinele B se acumulează pe parcursul interfazei, formând prin asociere cu p34cdc2 complexul pre-MPF. Acesta este imediat fosforilat la nivelul Tyr 15 şi a Thr 160 din p34cdc2 de către tirozin/treonin kinaza (wee1), pierzându-şi activitatea kinazică. Sub acţiunea tirozin fosfatazei (cdc25) pre-MPF este defosforilat, transformându-se în MPF activ la începutul mitozei. în ultimele etape ale mitozei ciclinele B sunt rapid degradate de proteaze. Sinteza ciclinelor B este iniţiată în faza târzie a perioadei sintetice. Pe parcursul perioadei G2 ciclinele B se asociază cu p34cdc2 dând naştere unui complex pre-MPF, lipsit de activitate kinazică. Pierderea activităţii kinazice de către pre-MPF se datorează faptului că acest complex constituie unul dintre substratele unei tirozin/treonin kinaze. Enzima, produs al genei weel, fosforilează tirozina 15 şi treonina 160 din lanţul de aminoacizi ai proteinei p34cdc2. Fosforilarea tirozinei 15 este responsabilă de inhibarea funcţiei kinazice a proteinei p34cdc2. Defosforilarea tirozinei 15 are loc la sfârşitul perioadei G2 a ciclului celular, sub acţiunea unei tirozin fosfataze codificată de gena cdc25. Reacţia de defosforilare, transformă pre-MPF inactiv în MPF cu activitate protein kinazică (figura 102). MPF inhibă tirozin/treonin kinaza şi activează tirozin fosfataza, ceea ce conduce la acumularea masivă a MPF în citoplasmă şi, ulterior, declanşarea unei rapide şi ireversibile treceri a celulei în perioada mitotită a ciclului celular. Fig. 102 - Reacţiile de fosforilare şi defosforilare ale MPF Evenimentele ce marchează intrarea celulei în perioada mitotică sunt rezultatul fosforilării directe sau indirecte a unor proteine de către MPF. Prin fosforilarea laminelor nucleare, MPF declanşează dezorganizarea membranei nucleare. Fosforilarea histonei H1, proces ce iniţiază condensarea cromatinei, este cataliuzaqtă de proteinkinaza, enzimă activată prin fosforilare de către MPF. Se consideră că un mecanism indirect de fosforilare similar stă la baza asamblării fusului de diviziune. Dintre enzimele activate de MPF fac parte şi cele implicate în conjugarea ciclinelor cu molecula marker a proteolizei, numită ubiquitină.

167

Tot prin mecanisme feed-back celula este capabilă să detecteze şi să remedieze erori ce apar în desfăşurarea proceselor de replicare şi segregare a materialului genetic. La rândul lor. 7. Interacţiunea cicline. datorită activităţii kinazice.5. inclusiv factori de transcripţie. întârzierea sau oprirea depăşirii punctului de control de către celulă. Sechestrarea factorului E2F blochează sinteza ciclinei A. 168 . Se sugerează că proteinele Rb funcţionează ca un comutator molecular în activarea în cascadă a ciclinelor prin reglarea sintezei ciclinei A. c) un răspuns la nivelul motorului celular care permite progresia.proteina Rb . Unul dintre aceştia este factorul E2F responsabil de exprimarea genei ce codifică ciclina A. Aceasta conduce inevitabil la alterare genetică şi moarte celulară. complexele ciclina D/cdk determină trecerea proteinei Rb în stare hiperfosforilată. Aceste proteine au drept ţintă cdk şi complexele ciclină/cdk. Pe de altă parte. Proteina este menţinută în stare hiperfosforilată până la ultimele etape ale mitozei. Fig. Un mecanism de control feed-back reclamă existenţa a cel puţin trei elemente: a) un senzor ce monitorizează desfăşurarea evenimentului. Reglarea ciclului celular prin mecanisme feed-back Apariţia unei desincronizări între durata necesară desfăşurării unui eveniment al ciclului celular şi funcţionarea motorului are ca rezultat iniţierea în celulă a unui nou eveniment înaintea încheierii celui precedent.4. Un exemplu în acest sens este oprirea intrării celulei în mitoză. În stare hipofosforilată proteina Rb leagă diferite proteine nucleare implicate în reglarea principalelor procese ce asigură creşterea celulară.1. prin blocarea activării MPF în condiţiile unei replicări incomplete a ADN (fig. în absenţa acţiunii efectorilor pozitiv (cicline) scade capacitatea catalitică a cdk ceea ce determină ieşirea celulelor din mitoză şi intrarea lor într-un nou ciclu celular. Un rol interesant în unele mecanisme feed-back îl au inhibitorii cdk (ICDK).În urma ubiquitinării. ciclinele sunt rapid degradate. b) un semnal generat de senzor.Fosforilarea proteinei RB are loc la sfârşitul perioadei G1 sub acţiunea complexelor ciclină D/cdk. ceea ce determină menţinerea celulei în G1.mecanism de reglare pozitivă a ciclului celular Proteina Rb transcrisă de antioncogena Rb1 este o proteină nucleară ce face parte dintrun mecanism de blocare a proliferării celulare sub acţiunea factorilor antimitotici (sau în absenţa factorilor mitotici). ceea ce conduce la eliberarea factorului E2F şi sinteza ciclinei A. Scăderea concentraţiei ciclinelor în celulă este urmată de disocierea complexelor ciclină/cdk. când revine în starea hipofosforilată. 7. Ciclinele D prezintă o secvenţă peptidică amino-terminală (Leu-X-Cys-X-Glu) prin care se pot lega la un domeniu specific (pocket region) al proteinei RB. 103 . G2 şi M ale ciclului celular (figura 103). blocându-l. în special cele active în perioada G. Existenţa unor mecanisme de control feed-back face posibilă încetinirea sau blocarea temporară a motorului ciclului celular în momentul în care desincronizarea a fost detectată. 104). ciclinele A menţin proteinele RB în stare hiperfosforilată pe parcursul perioadelor S.1.

oferind timp celulei să repare leziunea înainte de a intra în perioada S a ciclului celular.Prin legarea proteinei p21 de diferiţi cdk ce acţionează în G. ataxie cerebrală progresivă şi deficienţe în sistemul imun. o boală autozomală recesivă ce se manifestă prin hipersensibilitate la radiaţii. El face parte dintr-o cale de transmitere a semnalelor ce controlează oprirea ciclului celular în urma lezării ADN sub acţiunea radiaţiilor ionizante. în acelaşi mod se consideră că ar acţiona şi proteina 16 (p 16). cum ar fi proteinele Rb. se remarcă acumularea proteinelor p53 în celulă. Acest mecanism feed-back este inactivat la persoanele ce suferă de ataxietelangiectazie. Prin acţiunea inhibitoare asupra complexelor cicline G. d) activarea MPF este blocată prin mecanism feed-back ceea ce permite finalizarea procesului replicativ./cdk. Sunt prezentate schematic trei situaţii: a) sincronizarea perfectă a replicării ADN cu activarea MPF ce declanşează mitoza.Mecanismele feedback sincronizează funcţionarea motorului ciclului celular cu derularea evenimentelor celulare. Proteina p53 funcţionează ca un factor de transcripţie ce induce exprimarea genei GADD45. 104 . numit proteina p21 (WAF1 -Activated Fragment-1 sau CIP1 –cdk Interacting Protein-1). În urma detectării leziunii la nivel ADN. Recent s-a descoperit un alt mecanism p53 dependent. este blocată activarea complexelor ciclină G. Proteina p53 induce exprimarea unei gene ce codifică un inhibitor cdk. c) Desincronizarea conduce la moarte celulară./cdk ceea ce împiedică fosforilarea substratelor ţintă. Această cale mai implică cel puţin doi participanţi: proteina codificată de gena AT (ataxie-telangiectazie) şi proteina p53 (figura 110). printr-un mecanism ce implică produsul genei AT. prelugeşte perioada G. Fig.Un inhibitor cdk este produsul genei GADD45 (Specific Growth Arrest DNA Damage Inductible). prin care celula este oprită în perioada G1 ca urmare a lezării ADN prin radiaţii ionizante sau alţi factori de stres celular. b) replicarea ADN nu este complet încheiată în momentul activării MPF. proteina GADD. 169 . o incidenţă crescută a cancerelor.

Acest echilibru este reglat prin numeroşi factori extra şi intracelulari.1. Alţi factori responsabili de controlul proliferării celulare în organismele pluricelulare În organismele unicelulare. Mecanismul prin care dimensiunea celulei influenţează ciclul cromozomial implică probabil sinteza unei molecule într-o manieră dependentă de cantitatea de ADN celular. depăşirea perioadei G1 de către celulele organismelor pluricelulare este condiţionată de atingerea dimensiunii standard. raportul dintre cantitatea totală a moleculei şi ADN celular rămâne constantă.7. GADD45 şi p21 funcţionează ca inhibitori ai cdk activi în perioada G1 a ciclului celular. s-a sugerat că raportul dintre volumul celular şi cantitatea totală de ADN sau numărul seturilor de gene din genomul celular ar constitui un factor critic.RB conduc la oprirea celulei în G1 ca urmare a detectării unei leziuni la nivel ADN. Ciclul cromozomial şi creşterea celulară Similar organismelor unicelulare. Încălcarea acestor reguli determină grave modificări la nivel celular ce conduc la malignizare sau moarte celulară. Diversitatea factorilor şi a mecanismelor prin care ei reglează trecerea din G1 în S a celulelor ce alcătuiesc organismele pluricelulare sugerează existenţa la sfârşitul perioadei G1 a mai multor puncte de restricţii. Majoritatea acestor factori acţionează asupra unui punct de control (check point) echivalent punctului start la drojdii. în aceste condiţii. ceea ce ilustrează semnificaţia sa deosebit de complexă la organismele pluricelulare. Sunt prezentate două căi de control dependente de proteina p53. 170 .Mecanisme feed-back controlează replicarea ADN în celulele supuse acţiunii factorilor de stress (radiaţii ionizante). Există foarte puţini indici cu privire la modalitatea prin care celulele sunt capabile să-şi sesizeze propria dimensiune.GADD45.Fig.1. 105 . numit punct de restricţie (R). Menţinerea integrităţii structurale a organismului reclamă stabilirea unui permanent echilibru între proliferare şi moarte celulară (apoptoză). 7. 7. În organismele pluricelulare. Diverşi factori ce reglează trecerea celulelor din G1 în S impun reguli stricte de depăşire a punctului de restricţie. Dat fiind relaţia de proporţionalitate dintre dimensiunea celulei şi gradul său de ploidie. proliferarea este un proces rapid a cărui desfăşurare este influenţată în principal de aportul nutriţional şi viteza metabolismului celular.p21 . celulele individuale ce le compun cooperează în scopul asigurării supravieţuirii acestora.6. Atât calea AT p53 . cât şi calea p53 .

Celula îşi sintetizează proteinele de întreţinere. Factorii de reglare operează la nivelul materialului genetic în sensul activării genelor ce transcriu proteinele implicate în iniţierea sintezei AND. capabile să inducă transformarea malignă a celulei (fig. Recunoaşterea şi legarea factorului de creştere de către receptorul specific declanşează evenimente ce se derulează în cascadă.Scăderea concentraţiei moleculei sub o valoare prag. În aceste celule raportul dintre sinteza şi degradarea proteinelor este modificat în comparaţie cu cel al celulelor proliferative aflate în perioada G1. Receptorul pentru factorul de creştere este o proteină cu activitate tirozinkinazică. proteine implicate în desfăşurarea sau reglarea acestui proces). Formarea complexului receptor-factor de creştere determină autofosforilarea la nivelul tirozinei a regiunii intracitoplasmatice a receptorului. în urma stimulării cu factori de creştere a celulelor aflate în G0. prin intermediul cărora semnalul este transmis de la nivelul membranei plasmatice la genele implicate în proliferarea celulară (procesul fiind denumit signal transduction).1. reprezintă o primă etapă a unui mecanism complex finalizat prin inducerea replicării ADN. În transmiterea semnalului un rol important îl are fosforilarea proteinelor antrenate în acest proces. făcând astfel posibilă repararea leziunilor tisulare. Factorul de creştere derivat din trombocite (platelet-derivated growth factor-PDGF) este unul din cele aproximativ 30 de tipuri de factori de creştere identificaţi. devenind oncogene. (de exemplu neuronii) creşterea celulară nu reclamă replicarea ADN. 7. rearanjare cromozomială. De asemenea. 106). Majoritatea proteinelor antrenate în răspunsul celular la factorii de creştere sunt codificate de proto-oncogene. pentru unele celule aflate în G0. Recunoaşterea lor de către celule prin intermediul receptorilor. Afirmaţia se bazează pe rezultatele experienţelor pe culturi de celule în care s-a reuşit blocarea sintezei proteice fără ca ciclul cromozomial să fie afectat şi invers. Implicarea factorilor de creştere în reglarea diviziunii celulare Factorii de creştere sunt proteine implicate specific în stimularea diviziunii celulare. amplificare genetică sau inserţie mutatională) se pot activa. ARNm. fapt care determină depăşirea de către celulă a punctului de restricţie. se constată o intensificare a proteosintezei. 171 . Semnalul amplificat este preluat de proteine citoplasmatice cu activitate tirozin sau treonin/ serin-kinazica şi ulterior transmis în nucleu proteinelor ce joaca rolul de factori de reglare ai replicării şi ai transcripţiei AND. ea evoluând paralel cu ciclul cromozomial. prezenţi la nivelul membranei plasmatice. dar nu mai creşte. ar putea constitui un semnal de depăşire al punctului de restricţie şi de iniţiere a replicării ADN. determinată de creşterea volumului celular. Alţi factori de creştere sunt prezentaţi în tabelul 3. Atât aparatul proteosintetic (ribozomi. care devine astfel capabila sa fosforileze alte proteine asociate membranei plasmatice. Legătura dintre creşterea şi proliferarea celulară nu este rigidă. El stimulează proliferarea fibroblaştilor în culturi celulare şi a celulelor din ţesuturile conjunctiv şi muscular neted. cât şi viteza sintezei proteice sunt mult diminuate.8. gene care prin diferite mecanisme (mutaţie punctiformă. În organismele pluricelulare numeroase celule se găsesc în stadiul G0. rămânând viabilă.

Factorii de creştere şi acţiunea lor asupra celulelor ţintă Factorii de creştere Factorul de creştere epidermal (EGF) Factori de creştere de tip insulinic (IGF-I. Induce creşterea axonală si viabilitatea neuronilor Factorul de creştere neuronal (NGF) simpatici şi senzori.1. factorii de creştere prezenţi în combinaţii variate reglează selectiv diviziunea diferitelor tipuri celulare. 106 . Fig.Principalele proteine codificate de protooncogene ce intervin în transmiterea semnalului de proliferare celulară de la factorul de creştere la ADN. Interleukina 2 (IL2) Stimulează proliferarea limfocitelor T. ramânând întro continuă stare proliferativă.mioblaştilor.fibroblaştilor.celulelor precursoare ale macrofagelor şi granulocitelor. Factorul de creştere a fibroblastilor . Activitatea proto-oncogenelor în oncogene şi implicit codificarea unor proteine ce prezintă modificări calitative sau/şi cantitative conduce la pierderea capacităţii celulei de a răspumde corect faţă de factorii de creştere. Competiţia celulelor pentru factorii de creştere Deoarece celulele conţin numeroase tipuri de receptori. Stimulează proliferarea celulelor precur-soare ale Eritropoietina eritrocitelor. Stimulează proliferarea celulelor stem şi a Interleukina 3 (IL3) majoritatii celulelor precursoare ale multor celule diferenţiate.8.1.celulelor endoteliale. proliferarea este dependentă de coexistenţa mai multor factori de creştere.macrofagelor. (FGF) . Factori de stimulare a coloniilor de Stimulează proliferarea: macrofage (M-CSF) . granulocitare (G-CSF) . Stimulează proliferarea: . Factorii de creştere constituie elemente prin care celulele sunt capabile să controleze proliferarea altor celule (mecanisme paracrine) ce se încadrează în clase diferite sau aparţin aceleiaşi clase (mecanisme autocrine).celulelor precursoare ale macrofagelor şi Factori de stimulare a coloniilor granulocitelor. În organismele pluricelulare. 7. IGF-II) Acţiunea asupra celulelor ţinta Stimulează proliferarea mai multor tipuri celulare. . Stimulează proliferarea: . 172 .Tabelul 3.neutrofilelor. Celulele transformate se comportă ca şi cum complexul receptor-factor de creştere ar avea un caracter permanent. Stimulează proliferarea adipocitelor si a celulelor di tesutul conjunctiv.

care. celulele pierd parţial legăturile ce le stabilizează în ţesut şi se rotunjesc (fig. Proteina cu activitate tirozin-kinazica. fenomen numit dependenţa de ancorare a diviziunii celulare. devin sferice şi îşi pierd capacitatea proliferativă. Fig. formarea adeziunilor intercelulare şi celula-matrice este o condiţie importantă în depăşirea punctului de restricţie . S-a observat că într-o cultură de fibroblaşti formarea monostratului induce inhibarea proliferării celulare. fenomen cunoscut sub numele de inhibiţie de contact sau inhibarea diviziunii celulare dependenta de densitate. conform experimentelor cu anticorpi monoclinali. 7. la care proliferarea este inhibata.1. Densitatea populaţiei celulare în monostrat. pare a fi concentrate la nivelul contactelor focale. celulele se ataşează de suportul solid. fapt ce sugerează existenta unui mecanism ce cuplează diviziunea celulara cu organizarea citoscheletului. În culturile statice.9. Un rol important în acest mecanism îl joacă proteina SRC. SRC. celulele ce alcătuiesc populaţia se găsesc într-o permanentă competiţie pentru factorii de creştere. Afirmaţia se bazează pe rezultatele studiilor interprinse pe culturi celulare. 107 . concentraţia factorilor de creştere scade şi în consecinţa diviziunea celulara este oprită. Deoarece factorii de creştere sunt prezenţi în mediu în concentraţii foarte mici (PDGF=10-10 M).În acest ultim caz. În momentul în care densitatea populaţiei celulare depaşeşte o valoare prag. depinde de concentraţia factorilor de creştere din mediu. După intrarea în perioada sintetică. cooperarea intercelulară permite menţinerea unei anumite densitatea a populaţiei celulare. până la încheierea mitozei. poate determina dezorganizarea contactelor focale pe doua căi.Celulele ce se găsesc în mitoză pierd legăturile ce le stabilizează în ţesut prin dezorganizarea contactelor focale Mecanismul ce stă la baza pierderii de către celule a adeziunii la substrat (in vitro) sau la matricea extracelulară (in vivo) este încă insuficient cunoscut. Influenţa adeziunii celulare asupra proliferării S-a constatat ca celulele cultivate în suspensie.107). iar celulele ţintă conţin numeroşi receptori specifici (105 receptori pentru PDGF/ fibroblast). Ataşarea impune celulei adoptarea unei forme aplatizate şi favorizează proliferarea acesteia. supuse unei permanente agitari. 173 . La majoritatea celulelor organismelor vertebrate. prin intermediul contactelor focale ce reprezintă locuri de ancorare în matricea extracelulară a filamentelor de actină ce alcătuiesc citoscheletul.

În urma fosforilării scade afinitatea receptorului pentru fibronectină (element al matricei extracelulare). Activarea SRC în celulele normale are loc în urma legării unui factor de creştere la receptorul specific (fig. Printre proteinele degradate de plasmină se numără şi proteinele matricei extracelulare. A doua cale constă în secreţia masivă a unei enzime proteolitice.108). ƒ activitatea acestei structuri prin factori de creştere şi eliberarea unui semnal ce dictează depăşirea punctului de restricţie. Fig.Schema modificărilor ce apar la nivelul contactelor focale ca urmare a recunoaşterii şi legării factorilor de creştere de către receptori specifici Există cel puţin patru argumente ce stau la baza acestei afirmaţii: ƒ acţiunea SRC are caracter tranzitoriu. dezorganizarea structurii complexe de la nivelul contactelor focale nu este suficientă pentru inducerea replicării ea necesită şi prezenţa factorilor de creştere. Până în prezent. numită activator de plasminogen. ƒ dezasamblarea structurilor ce asigura adeziunile celulă-celulă şi celulă-matrice. se consideră că pentru inducerea sintezei ADN. sunt necesare trei evenimente: ƒ ancorarea celulei la matricea extracelulară prin asamblarea într-o structură complexă a proteinelor intercelulare specializate şi a elementelor de citoschelet. inclusiv fibronectina. 174 .Prima cale implică fosforilarea receptorului pentru fibronectină. Găsirea unui răspuns cu privire la modul prin care adeziunea celulară declanşează replicarea AND şi depăşirea punctului de restricţie se dovedeşte a fi foarte dificilă. Ea este capabilă să activeze prin clivarea plasminogenului. plasmina. Acest fapt conduce la instabilizarea legăturilor dintre componentele contactului focal şi la eliberarea mănunchiurilor de filamente de actină. stimularea unei celule prin factori de creştere determină pierderea de către celula a adeziunii la substrat. ƒ SRC este implicată în stimularea proliferării celulare prin factori de creştere. ƒ in vivo. ƒ într-o primă etapă. ca rezultat al eliberării semnalului. într-o celulă normală. 108 . o alta enzima proteolitică. căt şi pentru talină (proteină de adeziune intacelulară).

Este posibil ca acest mecanism de reglare să se realizeze prin fosforilarea proteinelor asociate filamentelor de actină şi miozină ce intră în structura inelului contractil. Desfasurarea diviziunii celulare indirecte necesită diferenţierea în spaţiul intracelular a aparatului mitotic. celulele fiice prezentand acelaşi număr de cromozomi ca şi celula parentală. Acesta este alcătuit din două componente: aparatul cromatic (cromozomii) şi aparatul acromatic (fusul de diviziune şi centrii celulari). Mitoza (diviziunea mitotică) Mitoza (greaca: mithos=aţă. Segregarea cromozomilor ar fi însa imposibilă în absenţa aparatului acromatic a cărui organizare implică fosforilarea indirectă a proteinelor asociate cu microtubulii de către MPF. condensarea cromatinei şi apariţia cromozomilor. proces reglat direct de MPF. deoarece întâi are loc cariokineza. fir) constituie tipul de diviziune caracteristic celulelor somatice ale tuturor organismelor eucariote. deoarece în cadrul ei celula îşi conservă garnitura cromozomilală initială. Apariţia celui de al doilea centru celular conferă celulei un caracter bipolar.Ciclurile de ataşare şi detaşare celulară permit probabil rearanjarea punctelor de contact. 2. pentru generarea semnalului de proliferare. Aceasta face posibilă ordonarea şi ulterior legarea în ţesut a celulelor rezultate în urma diviziunii celulare. cu un numar mare de cromozomi. în consecinţă. denumirea fiind sugerată de schimbările majore ce au la nivelul nucleului celular şi apoi citokineza. 175 . pentru aceasta problemă. perioada mitotică. Între cei doi poli ai celulei se formeaza fusul de diviziune ce are rolul de a ancora şi separa cromatidele surori ale cromozomului mitotic. Diviziunea celulară În cea de-a patra perioada a ciclului celular. 7. Totalitatea acestor procese poarta numele de diviziune celulară indirectă. s-a impus rezolvarea problemei uşurării accesului fibrelor fusului de diviziune la cromozomi. 7. Se apreciază că MPF nu reglează doar procesul distributiv al materialuilui genetic. ci şi scindarea celulei parentale în celulele fiice (citokineza). de repartizare în celulele fiice ale constituenţilor celulari implicaţi în interfază. au loc procese distributive. care se comportă ca elemente pasive în procesul de segregare. Ea este denumită şi diviziune ecvaţională. Soluţia pe care celula a găsit-o. constă în dezorganizarea şi reorganizarea membranei nucleare. Modificările la nivelul membranei nucleare se datorează fosforilării şi defosforilării laminelor. Activarea protein kinazei H1 de către MPF face posibilă fosforilarea histonei H1 şi. Formarea aparatului mitotic este iniţiată de proteine activate prin fosforilare directă sau indirecta de catre MPF. La celulelor. respectiv separarea maselor de citoplasmă (diviziunea citoplasmei). Acest eveniment fascinant al diviziunii mitotice constituie pentru celulă un mecanism eficient ce garantează repartizarea egală a materialului genetic în celulele fiice. se deosebesc două tipuri de diviziune celulară indirectă : Mitoza şi Meioza. În funcţie de modul de desfăşurare. În celulele maligne dezorganizarea structurilor implicate în adeziunea celulară este suficientă.1. implicate în adeziunea celulă-celulă şi celulă-matrice.2.

diferenţierea fusului de diviziune şi dezorganizarea nucleolului (fig. duble şi ataşate pe faţa exoplasmatică a membranei interne nucleare.109). anafaza şi telofaza. Profaza Profaza se caracterizeaza prin condensarea cromatinei şi individualizarea cromozomilor sub forma unor filamente. Fig. Concomitent se înregistrează dezorganizarea microtubulilor citoplasmatici. debutează în anafază şi se încheie la sfârşitul ciclului celular (fig. Mitoza poate fi impărţită în cinci etape caracterizate prin modificări morfologice specifice : profaza. dispusă între cei doi centrii celulari. Filamentele sunt intim asociate formând un spirem (ghem). prometafaza. Cele doua cromatide ce alcatuiesc cromozomul sunt unite la nivelul centromerului şi sunt strâns răsucite una în jurul celeilalte (spiralizarea plactonemică). citokineza. 110 . 110). Cea de-a şasea etapă a diviziunii mitotice. Fusul de diviziune se asamblează iniţial în afara nucleului. A. Profaza se caracterizeză prin condensarea cromatinei cu individualizarea cromozomilor bicromatidici. Fiecare conţine câte o pereche de centrioli din care unul matur şi altul în crestere. 109 . Centrii celulari rezultati se deplaseaza spre polii opuşi ai celulei. structura bipolară alcatuită din microtubuli şi proteine asociate.Fig.Profaza 176 . parte componentă a citoscheletului interfazic şi apariţia fusului de diviziune.Schema generală a mitozei. Condensrea cromatinei continuă pe intreaga durată a profazei conducând la scurtarea şi ingrosarea progresivă a filamentelor cromatidice. metafaza. La începutul profazei centrul celular se divide generând doi centri celulari. subţiri.

fragmentarea şi completa sa dezorganizare ca rezultat al blocării sintezei ARN. Fibrele fusoriale libere. la sfârşitul profazei. C. Tensiunea exercitată de fibrele kinetocorice asupra cromozomilor imprimă acestora o mişcare agitată. Prometafază În prometafaza pe cele doua feţe opuse ale centromerului se maturează complexe proteice specilizate în ancorarea cromozomilor de către fibrele fusoriale. Scăderea gradată a procesului transcriptional determină iniţial micşorarea volumului nucleolar şi ulterior. Metafaza Metafaza este inertă din punct de vedere sintetic. B. carioplasma fuzionează cu hialoplasma formând mixoplasma.Creşterea gradului de condensare a cromatinei este însoţită de o încetinire a proceselor de transcripţie şi sinteză proteică. În urma acestui eveniment. 111). Cromatidele surori ale cromozomului metafazic sunt situate una alături de cealaltă. Dezasamblarea membranei nucleare permite accesul fibrelor fusului de diviziune în regiunea nucleară (fig. 112). 177 . numite kinetocori. localizat la jumatatea distanţei ce separă polii celulari. Cei doi kinetocori ai unui cromozom sunt capturaţi de fibre ale fusului de diviziune ce pleacă din centrii celulari opuşi. Principalele proteine sintetizate în profaza timpurie şi mijlocie sunt cele implicate în condensarea cromatinei şi edificarea aparatului acromatic. 111. orientate spre planul ecuatorial al celulei. poartă numele de fibre polare. cromatina atingând condensarea maximă. Fig. Fibrele kinetocorice aliniază cromozomii într-un singur plan perpendicular pe axa fusului de diviziune. de oscilare între cei doi poli celulari. Prometafaza Prometafaza debutează prin fragmentarea învelişului nuclear în vezicule delimitate de membrană ce staţionează pe întreaga duratî a mitozei în jurul fusului de diviziune. formand placa ecuatorială sau metafazică (fig. Acestea au fost numite fibre kinetocorice. Alinierea cromozomilor în planul ecuatorial al fusului de diviziune constituie principalul eveniment al metafazei.

intrarea celulei în anafază. pe cultura de celule. 113). La trecerea celulei din metafază la anafază are loc defosforilarea unui număr mare de proteine. Studiile întreprinse . ci de un semnal specific. determina eliberarea Ca2+ din veziculele delimitate de membrane ce înconjoară fusul de diviziune şi prin aceasta. eveniment ce marchează anafaza B. D. inclusiv a celui detaşat se desfăşoară simultan. inclusiv histonele H1 şi laminele. 178 . creşterea experimentală a concentraţiei de Ca2+ în spaţiul intracelular conduce la iniţierea prematură a anafazei. însoţit de creşterea lor în lungime. La sfârşitul anafazei. Mai mult. Segregarea cromatidelor tuturor cromozomilor. ceea ce are drept consecinţă separarea cromatidelor surori ale cromozomilor în anafază. La sfârşitul metafazei are loc desăvarşirea replicării centromerilor. Se consideră că un semnal. S-a constatat că detaşarea. Identificarea proteinelor antrenate în aceasta reacţie ar putea reprezenta o cale spre descoperirea semnalului ce iniţiază anafaza. Mecanismele prin care se realizează translocarea cromozomilor anafazici şi îndepărtarea polilor celulari sunt prezentate în capitolul ce prezintă elementele componente al citoscheletului (capitolul 4).Metafaza: alinierea cromozomilor în planul ecuatorial al fusului de diviziune.Fig. Acest eveniment ce constituie anafaza A este rezultatul depolimerizării fibrelor kinetocorice. Cromozomii anafazici. monocromatici suferă de regulă un proces de decondesare. ca rezultat a replicării centromerilor şi separarea ulterioara a cromatidelor surori. cromozomii se afla grupaţi la cei doi poli ai celulei şi fibrele kinetocorice dispar (fig. cromatidele surori ale cromozomilor sunt deplasate spre poli opuşi ai celulei cu viteza de aproximativ 1mm/min. au demonstrate ca declanşarea anafazei este însoţită de creşterea concentraţiei intercelulare a ionilor de calciu. Concomitent are loc îndepărtarea polilor celulari prin alungirea fibrelor polare. 112 . formând placa ecuatorială sau metafazică Mecanismul deplasării cromozomilor spre regiunea ecuatorială a celulei şi a alinierii lor în placa metafazică este prezentat pe larg în capitolul 4. Observaţia sugerează ca iniţierea anafazei nu este dictate de aparatul acromatic. încă necunoscut. Anafaza Primul eveniment ce marchează începutul anafazei constă în segregarea kinetocorilor pereche din fiecare cromozom. prin micromanipulare. a fibrelor kinetocorice ce ancorează unul din cromozomii metafazici nu interferă cu separarea cromatidelor surori. În anafaza.

cromatina îşi recapătă aspectul caracteristic interfazei (fig. spre sfârşitul ei. 179 . Un rol important în reorganizarea membranei nucleare îl are lamina B ce rămâne permanent ataşata de membranele veziculelor rezultate prin fragmentarea învelişului nuclear în prometafază. b) polimerizarea fibrelor polare. la fiecare pol celular. conduc la reapariţia nucleolului.Anafaza. 114).Fig. iar în citoplasmă procesul de proteosinteză se intensifică. alungite şi încolăcite unele în jurul altora formând câte un spirem. 114 . Dacă la începutul telofazei ei au aspectul unor fibre fine. E. fuzionează delimitând doua spaţii nucleare situate la polii celulari opuşi. ce înconjoară fusul de diviziune. De regula aceştia fuzionează astfel încât în majoritatea celulelor interfazice nucleul celular prezintă un singur nucleol. 113 . Fig. La om.Telofaza Veziculele delimitate de membrană. La nivel nuclear. Telofaza În telofază se desfăşoară procese inverse celor ce au loc în profaza. a) depolimerizarea fibrelor kinetocorice. reîncepe sinteza ARN. Transcripţia genelor ARNr. Pe întreaga durata a telofazei are loc dezorganizarea aparatului acromatic. iar laminele defosforilate se reasociază formând lamina nucleară. Porii nucleari se reasamblează. cele cinci perechi de organizatori nucleolari controlează formarea în telofază a cinci nucleoli. Decondensarea cromozomilor continuă. din organizatorii nucleolari şi formarea subunităţilor ribonucleoproteice (RNP) prin asocierea ARNr cu proteinele specifice importate în nucleul din citoplasma.

Duplicarea organitelor celulare se realizează prin mecanisme diferite. aparatul Golgi şi reticulul endoplasmatic se fragmentează în vezicule din care se vor fi construite noile organite celulare.F. în celula parentală are loc duplicarea constituenţilor celulari înaintea declanşării citokinezei. in vitro. după momentul iniţierii clivării. conduc la continua micşorare a diametrului sau/şi implicit la adâncirea şanţului de clivare. în care s-a realizat deplasarea prin micromanipulare. 180 . sub forma unei adâncituri (sunt). Studiul primei etape a dezvoltării embrionale la Drosophila melanogaster ne oferă un exemplu concret. prin tratare cu colchicina. totuşi procesul mitotic nu condiţionează strict declanşarea diviziunii citoplasmatice. au avut drept rezultat invariabil schimbarea situsului de clivare.În cazul celulelor animale citokineza se realizează prin clivare. s-a constatat ca distrugerea fusului mitotic. Deci. El este situate in planul plăcii ecuatoriale. cu excepţia nucleului. perpendicular pe fusul de diviziune. 115). Prima diviziune citoplasmatica are loc după cel de-al 13-lea ciclu mitotic si conduce la formarea aproximativ a 600 de celule uninucleate. mecanismul citokinezei devine independent de structurile microtubulare. Această structura alcătuită din filamente de actină şi miozină. Mitocondriile cresc şi se divid prin fisiune. transformându-se intr-o celula multinucleară. se asamblează la începutul anafazei. a fusului mitotic la începutul anafazei. Aceasta demonstrează ca planul de scindare al citoplasmei este determinat spaţial de poziţia fusului de diviziune. Deci. în timp ce ribozomii se multiplică prin asamblarea elementelor constituente (ARNr şi proteine ribozomale). deoarece. La celulele animale diviziunea citoplasmatica se realizează prin clivarea. organitele celulare nu se pot duplica în absenţa unei copii preexistente. are loc la începutul următoarei interfaze. Citokineza Citokineza defineşte fenomenul de diviziune a citoplasmei. Separarea completa a celulelor fiice. pe suprafaţa membranei plasmatice. Deşi s-a constatat ca citokineza nu are loc niciodată înaintea diviziunii nucleare. Experimentele efectuate. Recent. 115 . este posibil ca o anume orientare a fusului de diviziune să dicteze caracterul simetric sau asimetric al diviziuni celulare. după apariţia şanţului de clivare nu duce la blocarea diviziunii citoplasmice. Oul fecundat al Drosophilei melanogaster parcurge 13 cicluri de diviziuni nucleare. Contracţia inelului prin mecanismul actină . ataşate de fosa citoplasmatică a plasmalemei prin proteine încă necaracterizate. moment ce marchează desavarşirea citokinezei. ce conţine fibre polare ale fusului de diviziune parţial dezorganizate înconjurate de hialoplasma (fig. Locul de clivare devine vizibil încă din anafaza. Fig.miozină concomitent cu depolimerizarea filamentelor de actină ce-l alcătuiesc. Rolul principal revine acum inelului contractil. Fiecare celulă fiică moşteneşte în urma citokinezei un set de componente celulare. La sfârşitul perioadei mitotice cele doua celule fiice sunt încă unite printr-o regiune centrală (“midbody”).

Prima diviziune a meiozei (meioza I) Meioza este o diviziune reducţională complet diferită de mitoza somatică. Cromozomii bicromatidici omologi (matern şi patern) se grupează în perechi formând o structura tetracromatidică. Ea asigură înjumătăţirea numărului de cromozomi în celulele progene. Meioza reprezintă un mecanism complex ce implică desfăşurarea succesivă a două diviziuni indirecte – meioza I şi meioza II (fig. 181 . din care lipseşte perioada sintetica (replicarea AND). Deci. fiecare cromozom fiind alcătuit din doua cromatide surori. Fig. astfel încât la începutul acestei diviziuni AND este complet replicat (celulele sunt tetraploide). Meioza (diviziunea meiotică) Meioza (geacă ”meiosis = micşorare”) este întâlnită în procesul de gametogeneză (formarea gameţilor) şi reprezintă un tip de diviziune nucleară caracteristic celulelor germinale. anterior declanşării diviziunii celulare.Ţinând cont de numărul de copii ale organitelor celulare dintr-o celulă eucariotă şi de duplicarea lor înaintea diviziunii. Aceasta impune intensificarea biosintezei membranei plasmatice în celula parentalăp . numită Interfaza meiotică. se apreciază că celula nu dispune de un mecanism specializat de distribuire a organitelor celulare.116). nucleul conţine cu excepţia cromozomilor de sex (X şi Y). Meioza se caracterizează prin înjumătăţirea numărului de cromozomi în celulele progene. În nucleul lor se găsesc câte un cromozom din fiecare pereche de omologi (autozomii) şi un singur cromozom ce determină sexul (heterozomii. Meioza I are loc imediat după încheierea interfazei premeiotice. 7.Schema generală a meiozei Cele doua diviziuni ce au loc în cadrul meiozei sunt precedate de o interfaza premeitica (identică cu interfaza mitotică) şi separate de o interfază scurtă.2. 116 . numită cromozom bivalent sau tetradă. S-a constatat că suprafaţa totală a celulelor fiice este mai mare decât cea a celulei parentale. membrana plamatică a celulei ce se divide este insuficientă pentru celulele rezultate în urma citokinezei. Gameţii ( spermatozoidul şi ovulul) rezultaţi prin diviziunea celulelor germinale sunt celule haploide (n). X şi Y). În celulele diploide (2n). A. fiecare pereche fiind alcătuită dintr-un cromozom matern şi altul patern.2. perechi de cromozomi omologi. inclusiv cele germinale.

Profaza I este împărţită în cinci stadii succesive: leptoten. anafaza şi telofaza. Înţelegerea proceselor ce se desfăşoară pe parcursul meiozei. diploten şi diachineza. Prin stabilirea interacţiilor se realizează alinierea cromozomilor. Din punctele de iniţiere conjugarea se extinde progresiv. metafaza.Stadiul de leptoten Zigotenul reprezintă stadiul în care are loc conjugarea cromozomilor omologi. Laptotenul se caracterizează prin condensarea cromatinei şi individualizarea cromozomilor sub forma unor filamente lungi şi subţiri. cuprinzând integral cromozomii prealiniaţi într-o manieră zipper like (zipper = fermoar).117). cromozomi continuă să fie ataşaţi de membrana nucleară. astfel încat fiecare genă dintr-un cromozom este juxtapusă genei omologe din cromozomul pereche. Un rol în aceste evenimente il joaca şi învelişul nuclear de vreme ce. celula în leptoten este tetraploidă (4N). numiţi şi tetrade. în cadrul meiozei I. Recunoaşterea şi gruparea cromozomilor omologi în pereche se realizează prin intermediul proteinelor ce intră în alcătuirea axelor.Cromatidele nesurori ale bivalentului sunt antrenate în procese de remaniere cromozomială. materialul genetic al celulei parentale (2N) a fost replicat. numit sinapsis (sinapsarea sau formarea sinapsei). Deoarece in perioada S a interfazei. Conjugarea cromozomilor omologi poate fi iniţiată de la o extremitate a acestora (proterminală) ori din una sau mai multe regiuni centrale (procentrică). numita axă. zigoten. face necesară prezentarea etapizată a acestui tip de diviziune Similar mitozei somatice. Fiecare cromozom este alcătuit din două cromatide surori unite la nivelul centromerului şi intim asociate. pe o singura parte. Copiile sunt asociate formând un cromozom bicromatidic . cât şi sub cel al evenimentelor ce au loc în această etapă. Fiecare progen conţine câte două copii ale unui singur cromozom din fiecare pereche de omologi ai celulei parentale (jumătate din numărul cromozomilor celulei mamă). pachiten. Cromatina ce formează cromatidele surori proeminează sub forma unor bucle. prometafaza. în zigoten. Separarea ulterioară a cromozomilor omologi . translocarea acestora spre polii celulari opuşi şi citokineza conduc la formarea a două celule progene. a) Profaza meiozei (profaza I) Profaza I se deosebeşte de profaza mitotică atât sub aspectul duratei (90-95% din desfăşurarea meiozei I). Fig. Meioza I se încheie cu procesul de citokineză. Conjugarea este anticipată de apropierea omologilor. se disting cinci etape: profaza. pe faţa opusă axei (fig. Rezultatul desăvârşirii conjugării îl constituie formarea bivalenţilor. 117 . Iniţierea conjugării implică interacţii între perechile de baze complementare ale ADN din regiuni cromozomiale specifice numite zigomere sau sinapsomere. 182 . ceea ce oferă cromozomului un aspect monocromatidic Cromozomi sunt ataşaţi cu ambele capete de învelişul nuclear prin intermediul unor structuri specializate numite placi de ataşare. La sfârşitul leptotenului. în lungul fiecărui cromozom se diferenţiază o lama proteică (400-700 A grosime). denumire sugerată de numărul cromatidelor ce-i alcătuiesc.

O lama proteică (200 Å grosime) este interpusă între cele doua axe. Fig. Principalul eveniment ce caracterizează pachitenul este crossing-over-ul. Ca rezultat al condensării progresive a cromatinei pe parcursul primelor doua stadii ale profazei I . în pachiten cromozomii sunt mai groşi şi mai scurţi. Structura ce oferă premisele desfaşurării crossing-over-ului este reprezentată de complexul sinaptonemal. În meioza I. 183 . Ea reprezintă cea de-a treia componentă a complexului sinaptonemal şi poarta numele de element central.119). se consideră că nodulii de recombinare conţin întregul echipament enzimatic necesar clivării cromatidelor surori. Conjugarea cromozomilor X si Y. constituind elementele laterale ale unei structuri trilamelare. fenomenul ce implica ruperea în aceiaşi poziţie a extremităţii unei cromatide materne şi a alteia paterne şi reunirea încrucişată a fragmentelor. pe parcursul meiozei I a celulelor germinale din indivizii masculi. Fiecare cromozom va conţine gene aparţinând ambilor genitori. reunirii încrucişate a fragmentelor cromatidice. Stadiul de pachiten Deşi implicarea complexelor multiproteice în recombinarea genetică nu a fost demonstrată experimental.În momentul conjugării. Aceştia se formează în interiorul complexului sinaptonemal ocupând aproape integral spaţiul ce separa cele două axe ale cromozomilor omologi (fig. numită complex sinaptinemal. Pachitenul începe în momentul desăvârşirii conjugării cromozomilor. numite noduli de recombinare. Fig. Stadiul de zigoten. la o distanta de 100 nm. 118. cele doua axe ale cromozomilor omologi sunt dispuse faţă în faţă. Elementele laterale sunt conectate la elementul central prin intermediul unor benzi protice transversale dispuse în mod similar treptelor unei scări (fig. 118). este posibilă datorită existenţei la cei doi cromozomi de sex a unei regiuni terminale omologe. noua combinaţie de gene creată transmiţându-se generaţiilor următoare. 119. Procesul de recombinare este catalizat de către complexe multiproteice a căror diametru este de 90 nm. complexul sinaptonemal joacă un rol important în stabilizarea cromozomilor omologi în tetradă. Prin schimbul reciproc de fragmente între cromatidele surori se realizează recombinarea genetică.

Absenţa chiasmei într-un bivalent face imposibilă segregarea cromozomilor omologi în următoarele etape ale meiozei. Deci. iar localizarea lor diferă de cea întâlnită la indivizii normali. 184 . b. 120 . chiasma joacă un rol similar celui pe care îl are centromerul în mitoză.Stadiul de diploten Deşi teoretic. asigurând segregarea corectă a materialului genetic. Diachineza debutează cu condensarea cromatinei şi blocarea transcripţiei. Ea a fost denumită distanţă de interferenţă . în timp ce alţii vor conţine o copie cromozomială în plus. o parte din gameţii rezultaţi vor avea un cromozom în minus. 120). numărul nodulilor de recombinare este mai mic. doua din cele patru cromatide ale bivalentului se intersectează în spaţial delimitat de cromatidele omologe (fig. Aceste observaţii atestă rolul important pe care nodulii îl joacă în procesul de recombinare. La nivelul fiecărei chiasme. c. Bivalenţii pot prezenta una sau mai multe chiasme. Diplotenul reprezintă stadiul profazei I în care are loc separarea parţială a omologilor prin dezorganizarea complexului sinaptonemal. ceea ce impune o anumită distanţă între chiasmele situate pe acelaşi braţ cromozomial . numărul şi localizarea acestora în complexul sinaptonemal determinând frecvenţa şi situsul crossing-over-ului. chiasmele se pot forma în orice zonă cromozomială s-a constatat absenţă lor în regiunile heterocromatidice. Deoarece în ocite. distribuţia spaţială similară a nodulilor de recombinare şi a evenimentelor de crossingover de-a lungul complexului sinaptonemal. Fig. Aceste puncte de ataşare poartă numele de chiasme. aceste regiuni nu sunt antrenate în evenimente de crossing-over împiedică desfăşurarea unui eveniment similar în zonele imediat învecinate. În acest caz. Concomitent cu desinapsarea omologilor are loc separarea cromatidelor surori ce rămân unite prin centromer. Deşi încep să se formeze în pachiten.121). Cromozomii se detaşează de membrana nucleară. la mutanţi de Drosophila melanogaster ce prezintă o diminuare şi o distribuţie anormală a crossing-over-ului. Cromozomi omologi rămân ataşaţi la nivelul situsurilor la care are loc crossing-over-ului. în acest stadiu cromatina suferă un proces de uşoară decondensare ceea ce face ca sinteza ARN să fie reiniţiată. fenomen cunoscut sub numele nondisjunctie. Ambele evenimente sunt caracteristice stadiului diploten . În meioza I. diplotenul poate dura luni sau ani. În fiecare bivalent cromozomii omologi sunt uniţi la nivelul chiasmelor iar cromatidele surorii ale fiecărui cromozom din pereche sunt legate prin intermediul centromerului (fig. numărul lor ilustrând frecventa crossing-over-ului. corelarea existentă între numărul nodulilor şi cel al chiasmelor evidenţiate în stadiul următor al profazei I.Participarea acestor noduli în desfăşurarea crossing-over-ului a fost sugerată de următoarele constatări: a. chiasmele devin vizibile numai după desinapsarea cromozomilor ce alcătuiesc bivalentul.

Relaxarea cromatinei face posibilă reînceperea sintezei ARN. Concomitent începe procesul de decondensare a cromozomilor. Fig. Decondensarea cromozomilor continua fără ca aceştia să-şi piardă individualitatea. d) Anafaza meiozei I (anafaza I) Odată eliberaţi din tetrada.Anafaza meiozei I. c) Metafaza meiozei I (metafaza I) Mobilizarea bivalenţilor spre regiunea ecuatorială a celulei şi alinierea lor în placa metafazică. 122). b) Prometafaza meioze I (prometafaza I). Migrarea la polii celulari ai cromozomilor bicromatidici conduce la reducerea la jumătate a numărului de cromozomi prezenţi iniţial în celuia parentală. Spre deosebire de cromozomii monocromatidici din anafază mitotica.Diachineza În timpul diachinezei chiasmele încep să se deplaseze spre extremităţile cromozomilor.cromozomii omologi sunt translocaţi spre polii celulari opuşi printr-un mecanism similar celui întâlnit în mitoză (depolimerizarea fibrelor kinetocorice şi alungirea fibrelor polare). constituie evenimentele caracteristice metafazei I. 123). 185 .Metafaza meiozei I. 121 . fenomen numit terminalizare. Cei doi centromeri ai bivalentului sunt orientaţi spre polii celulari opuşi (fig. La nivelul centromerelor se diferenţiază kinetocorii.Fig. Kinetocorii de pe centromerul cromozomului omolog sunt legaţi prin fibre kinetocorice de polul opus. 123 . Chiasmele localizate terminal menţin cromozomii omologi uniţi pe toată durata metafazei I. Kinetocorii de pe cromatidele surori sunt orientaţi spre acelaşi pol al fusului de diviziune. Fig. Sfârşitul acestei etape este marcat de dispariţia chiasmelor şi eliberarea cromozomilor din bivalent. cromozomii se găsesc la polii fusului de diviziune. Cei doi kinetocori ce se dezvoltă pe centromerul unui cromozom bivalent sunt ancoraţi de fibre kinetocorice ce pornesc de la acelaşi pol al fusului de diviziune. Bivalenţii sunt aliniaţi în placa ecuatorială. cromozomii din anafaza mitozei I sunt bicromatidici (fig. 122 . se dezorganizează învelişul nuclear şi se formează aparatul acromatic. Cromozomii omologi sunt completseparaţi şi migrează spre polii opuşi ai celulei e) Telofaza meiozei I (telofaza I) În telofaza I. În prometafaza l.

interfaza meiotică. Etapele şi evenimentele celulare caractzeristice acestora sunt similare celor întâlnite în cadrul diviziunii mitotice. Fibrele kinetocorice ce radiază din polii opuşi ai fusului de diviziune ancorează kinetocorii de pe cele două cromatide ce alcătuiesc fiecare cromozom. Se apreciază că acum are loc reorganizarea kinetocorilor. are loc simultan. ce separă cele două diviziuni meiotice se caracterizează prin absenţa perioadei S. Datorită recombinării genetice ce are loc în profaza I. Meioza II debutează cu profaza II. etapă mult mai scurtă decât profaza mitotică.Membrana nucleară se reorganizează delimitând cei doi nuclei rezultaţi în urma diviziunii. Meioza I se încheie cu procesul de citokineza prin care sunt separate celulele progene. rezultate în urma meiozei I. Sfârşitul acestei etape este marcat de replicarea centromerului şi separarea celor două cromatide.Cromozomii monocromatidici anafazici se alungesc ca rezultat al relaxării cromatinei.Unite prin intermediul centromerului. 186 . În anafaza II cromatidele surori sunt translocate spre polii opuşi ai celulei. deşi cantitatea de ADN corespunde unei celule diploide. de fapt. iniţierea celei de-a doua diviziuni meiotice. Interfaza meiotică nu este întâlnită la toate celulele eucariote. Separarea celor patru celule haploide (gameţii) este consecinţa directă a procesului de diviziune citoplasmatică. Reorientarea face posibilă segregarea materialului genetic pe parcursul celei de-a doua diviziuni meiotice. A doua diviziune a meiozei (meioza II) În celulele progene. Aceasta se explică prin existenţa în fiecare celulă a două copii ale aceluiaşi cromozom. o diviziune mitotică. Fig. 124 . ecvaţională. ce asigură repartizarea egală a copiilor cromozomiale din cele două celule fiice şi în consecinţă formarea gameţilor. care se poziţionează pe feţele opuse ale centromerului fiecărui cromozom bicromatidic. 124). Pe parcursul interfazei meiotice se desfăşoară procese transcripţionale şi de proteosinteză ce pregătesc intrarea celulei în meioza II.Celulele fiice rezultate în urma primei diviziuni meiotice Interfaza meiotică Mai scurtă decât interfaza mitotică. În telofaza II decondensarea cromozomilor continuă astfel încât la sfârşitul meiozei II cromatina îşi recapătă aspectul caracteristic interfazei. în care are loc formarea unui nou aparat acromatic şi dezorganizarea înveluşului nuclear. La polii opuşi ai celulelor se reorganizează învelişul nuclear. Fiecare progen conţine o jumătate din garnitură cromozomială a celulei parentale. cromatidele surori sunt deplasate şi aliniate în planul ecuatorial al celulei formând în metafaza II placa metafazică. B. fiind posibilă derularea succesivă a celor două diviziuni. Meioza II reprezintă. copiile nu sunt perfect identice (fig.

ci chiar necesară pentru menţinerea normalităţii. - - 187 .125). rezultând fragmentarea AND-ului celular. acolo unde viteza apoptozei este foarte mare. iar celula apoptotică se rupe în corpusculi apoptotici. Celulele apoptotice sunt caracterizate printr-un proces de adunare şi redistribuire a cromatinei sub forma unei mase compacte care rămâne pe membrana nucleară. enclavate în ţesutul normal. Mecanismele de producere a apoptozei În cursul procesului de apoptoză se elimină un număr mare de celule fără a se produce vreun proces inflamator. Drept sinonime pentru apoptoza celulară se mai folosesc denumirile: moarte celulară normală sau moarte celulară fiziologică. celulele se retractă din cauza pierderii de conţinut citoplasmic şi a condensării proteinei citoplasmatice. Timp îndelungat au fost studiate doar mecanismele de proliferare şi diferenţiere celulară. Astăzi se cunoaşte că procesul de apoptoză are rol în medierea proceselor de dezvoltare şi a efectelor nutriţionale care prelungesc cursul vieţii. care. în faza a doua. în condiţii anormale. celulele individuale. celulele vecine şi macrofagele fagocitează aceste fragmente până la completa lor degradare (fig. membrana celulară se zbârceşte. nu este reversibilă şi nici nocivă pentru organism. Apoptoza nu rezultă din leziune. Descreşterea anormală a apoptozei poate avea rol în declanşarea bolilor autoimune şi a evenimentelor legate de senescenţă (tumorigeneză). în vreme ce procesul de moarte celulară a fost considerat doar un proces haotic. în faza finală. nocive sau anormale din punct de vedere funcţional. cele mai multe organite citoplasmatice rămân însă intacte. se găureşte şi se fragmentează. organismele eliminând celulele nedorite. pierd legăturile cu celulele vecine. Arhitectura tisulară şi celulară adiacentă este păstrată intactă şi ea umple spaţiile lăsate goale de celula apoptotică. Asemenea corpi apoptotici pot transporta antigene (incluzând fragmente de AND intacte). atât în viaţa embrionară cât şi în cea adultă. Procesul apoptotic are loc în toate organismele vii. urmată de zbârcirea suprafeţei celulare. Procesul de apoptoză se desfăşoară în trei timpi : în faza iniţială. pot deveni responsabile de dezvoltare de autoanticorpi (în lupusul eritematos sintetic).1. prin acest mecanism. 8.Capitolul 8 APOPTOZA Apoptoza reprezintă procesul fiziologic de moarte celulara programată (PCD = Programmed Cellular Death). ei sunt observaţi foarte rar chiar şi în timus. cromatina nucleară se condensează. Organitele celulare şi in special mitocondriile sunt bine conservate. Deoarece aceşti corpusculi sunt rapid generaţi de celulele vecine şi fagocite. formându-se corpi apoptotici care conţin resturi nucleare.

îşi are sediul pe partea internă a acesteia. 8. deoarece poate semnifica un semnal de activare a fagocitării celulelor apoptotice. apoptoza este un mecanism eficient de eliminare atât a anumitor celule în cursul dezvoltării embrionare cât şi a celulelor adulte normale. 2. necroza reprezintă o moarte celulară patologică.) de pe celulele umflate. printr-un dezechilibru osmotic. în final. urmat de exportul rapid şi selective de ioni şi apă. 125 . implicat în fagocitoza celulelor apoptotice. este un proces pasiv care apare sub acţiunea unor noxe celulare. Apoptoza ca proces active necesită atât energie în formă de ATP. tromboplastina etc. în cazul necrozei procesul apare simultan într-un grup de celule în care s-a produs în prealabil o leziune în arhitectura celulară. În final. 8. Corpusculii apoptotici conţin un schelet de proteine crosslinkate (anvelope) rezistente la proteoliză. iar resturile sunt digerate de către fagocitele infiltrate. Necroza Spre deosebire de apoptoză (moarte celulară normală). flocularea cromatinei nucleare. proteazele dependente de prezenţa ionilor Ca²+ pot participa la degradarea citoscheletului corpusculilor apoptotici.Fig. Cromatina devine tot mai compactă şi nu apare distribuită pe membrana nucleară. care. umflarea celulelor urmată de ruperea. În cursul apoptozei. a respectivelor celule. ingestia fagocitară de celule necrozate (în contrast cu cele apoptotice) este acompaniată de eliberarea de mediatori chimici ai inflamaţiei. Frecvenţa procesului de apoptoză După cum s-a arătat mai sus.Aspecte de apoptoză Procesul de apoptoză este foarte rapid şi durează în total câteva ore. apar leziuni ultrastructurale ale organitelor celulare. având drept consecinţă leziuni grave. Există de obicei un număr de celule normale care sunt depăşite la un moment dat dintr-o multitudine de cauze. ceea ce are drept consecinţă condensarea citoplasmei şi cromatinei şi formarea fragmentelor ADN. cât şi sinteză de ARN şi de proteine. în comparaţie cu setul de semnale implicat în fagocitarea celulelor necrotice sau a agenţilor infecţioşi. Recunoaşterea celulelor apoptotice şi fagocitarea lor de către celulele fagocite par a fi mediate de către numeroşi receptori (vitronectina. membrane plasmatică. În cursul necrozei se produce dilatarea reticulului endoplasmatic. Formarea inozitolfosfaţilor care determină creşterea concentraţiei intracelulare de ioni Ca²+ este un eveniment precoce al apoptozei. Aceste aspecte se explică prin existenţa unui set diferit de semnale. un exemplu este cel al celulelor neuronale care se produc în exces în 188 . în care procesul se produce într-o celulă solitară.3. în mod normal. care induc un răspuns de tip inflamator. organitele şi nucleul se dezintegrează. aspect ce trebuie luat în considerare. În contrast cu apoptoza. creşterea volumului mitocondriilor. pe partea extremă a membranei plasmatice apare fosfatidilserina.

în condiţii de supraexprimare. Astăzi este demonstrat faptul că asemenea gene de supravieţuire există şi în celulele mamiferelor. în mod normal. 8. în acest caz. determină inhibarea apoptozei. este implicate şi în inducerea apoptozei. Gene implicate în procesul apoptotic 8. Dacă aceste gene sunt inactivate printr-o mutaţie. care determină moartea precoce a respectivului organism. Pornirea apoptozei necesită inducerea unui program genetic nou. Astfel. După cum am arătat deja. nu mai survine moartea celulară. care în mod normal stimulează diviziunea celulară. probabil printr-un program genetic îndreptat împotriva unei stări antiproliferative. în cazul în care una din aceste gene este inactiva prin mutaţie.2. sa arătat că gena protooncogenă c-myc. Aceste celule neuronale au avut probabil o funcţie în timpul evoluţiei şi dezvoltării. multe celule care ar trăi în mod normal mai departe sunt supuse. care.4. acest proces este mediat de o cascadă de transducţii de semnale la suprafaţa celulară.sistemul nervos al vertebratelor. în acest caz. 50% din diferitele tipuri de neuroni mor curând după ce au format conexiunile sinaptice cu celulele ţintă. Este posibil ca şi oncogenele nucleare cu activitate reglatorie transcripţională să aibă un rol în apoptoză. S-a demonstrat că multe gene letale sunt activate în cursul apoptozei. acţionează ca o frână asupra mecanismului de moarte celulară normală. când se inactivează gena Ced-9. În cazul genei supresoare de tumori p53. Enzimele de membrană şi citosolice (în particular proteinaza C) implicate în fosforilarea proteinelor au rol central în transducerea semnalelor apoptotice. Aceste două gene acţionează autonom pentru a produce moartea celulară programată. Astfel.1. dar au încetat la un moment dat să mai fie necesare (au atins momentul de regresie a metamorfozei lor). un număr de gene letale au fost evidenţiate la mamifere. 8.4. s-a observat cum creşterea nivelului proteinei p53 este asociată cu moartea celulară apoptotică.gena Ced-9 s-a dovedit că acţionează drept antogonist al morţii apoptotice celulare. Astăzi se ştiu încă puţine lucruri despre căile acestei morţi celulare. sau prin coexpresia simultană a mai multor gene. se pare că o creştere a concentraţiei ionilor de Ca2+ în citosul ar avea un rol important în funcţia de reglare a apoptozei. Genele supravieţuirii (gene antiapoptotice) Genele supravieţuirii sunt acelea care. În mod similar. Aceste gene s-au dovedit esenţiale pentru moartea celulară apoptică. apoptozei. Apoptoza trebuie privită ca un proces fiziologic normal faţă de influenţele mediului extern. În cazul contrar.4. Se pare că acest calciu citosolic ar declanşa şi evenimentele secundare legate de activarea transglutaminazelor. totuşi acest mecanism rămâne încă neclarificat. 189 . Apoptoza are loc şi în celulele adulte somatice. Gene letale În prezent există evidenţa unei gene sau a unui set de gene care codifică proteine cu efect letal (de sinucidere) asupra celulei purtătoare. astfel. La organismul Caenorhabditis elegans. la organismul nevertebrat Caenorhabditis elegans (nematode) au fost descrise două asemenea gene: Ced 3 şi Ced 4 cu acţiune letală. Activarea anormală a acestei gene Ced-9 face ca moartea celulară să nu se mai producă. la mamifere. s-a descris o proteină din constituţia membranei interne a mitocondriilor bcl-2. în cursul reînnoirii normale a ţesuturilor. celula intră sub influenţa genelor Ced-3 şi Ced-4. apoptoza rezultând în cazul supra expresiei genelor c-myc sau p53.

acţionează ca inductori ai apoptozei. 8.5. Aceştia interacţionează cu receptorii nucleari. 190 . ionii de Ca++. S-a dovedit că niveluri înalte ale proteinei corespunzătoare genei bcl-2 de la mamifere inhibă apoptoza. se pare că există un control al mediului asupra vieţuirii şi morţii celulare. Pe modele animale s-a dovedit experimental existenţa unei tumorigeneze crescute în cazul în care respectivele animale au primit o dietă bogată în grăsimi în cursul embriogenezei. În general. Aspecte de reglare a apoptozei De mare importanţă pentru un organism este menţinerea balanţei între genele letale şi genele de supravieţuire. dar nu şi atunci când această dietă a fost administrată după naştere şi înţărcare. în absenţa hormonilor specifici. glucocorticoizii. ci favorizează supravieţuirea celulară într-o stare nonciclină. rezultatul fiind supravieţuirea sau moartea. Rolul apoptozei în embriogeneză şi dezvoltare În prezent se ştie că echilibrul apoptotic joacă un rol important în embriogeneză şi dezvoltare. Experienţa in vivo a demonstrat că. ca radiaţiile ionizate. Se ştie că semnalele extracelulare pot rupe această balanţă. şocul termic ester-forbolul. La specia umană. Este demonstrat faptul că există un impact important al nutriţiei din cursul embriogenezei şi perioadei precoce de după naştere asupra dezvoltării nou-născutului şi evoluţiei individului în cursul vieţii adulte. determinând activarea transcrierii genelor legate de inducerea apoptozei. aceeaşi genă bcl-2 inhibă inducerea apoptozei de către gena c-myc şi face celulele mai puţin sensibile la radiaţii şi droguri citotoxice. iar alte celule (tip celule hemotopoietice) necesită unul sau mai mulţi factori de stimulare (de exemplu.1.6. 8. multe celule dependente de sistemul endocrin (de exemplu. 8. Respectivele efecte tumorigene imprimate de dieta bogată în grăsimi din cursul embriogenezei au apărut abia la a doua generaţie. drogurile (agenţi antitumorali chemoterapeutici).Această proteină bcl-2 nu stimulează proliferarea celulară. retinoizii (molecule lipofile). care supravieţuiesc şi se divid în cultură. după cum sunt induse sau supresate respectivele gene. S-a demonstrat. iar cele ale proteinei corespunzătoare genei Ced-9 de la nematodul Caenorhabditis elegans au un efect similar. neuronii şi oligodendrocitele) necesită pentru dezvoltare factori neurotrofici şi citokine. Factori implicaţi în reglarea apoptozei • Factori inductori Printre factorii interni care declanşează şi controlează apoptoza se numără tiroxina. substanţele toxice (toxine). prin scăderea nivelului apoptozei. de asemenea. că un antigen de suprafaţă al timocitelor (antigenul Fas) este implicat în procesul de apoptoză. greutatea mai mare la naştere şi alăptare la sân micşorează riscul dezvoltării bolilor cardiace la vârstă adultă. atât supravieţuirea cât şi proliferarea sunt simulate prin semnale provenite de la alte celule. Agenţi externi nefiziologici. dar modul în care se menţine această balanţă este în prezent foarte puţin cunoscut. în absenţa moleculelor semnal exogene. Exprimarea fiziologică a genei bcl-2 (inhibitoare a apoptozei) este prezentată în ţesuturile fetale unde probabil joacă un rol în dezvoltarea şi morfogeneza normală. limfocitele T necesită interleukina 2). blastomerele sunt unicele celule embrionare care necesită un minimum de comunicare. Trebuie menţionat cazul particular al blastomerelor.6.

ai proteinkinazei. dar şi nucleii pot declanşa modificări caracteristice de apoptoză în ADN-ul unor celule intacte. fie local) ar putea avea un efect critic asupra proceselor timice şi de imprinting. incluzând selecţia pozitivă a celulelor CD4 şi CD8. Se pare că atât indigestia totală de calorii cât şi pattern-urile de alimentare (perioada de post cu hrănire intermitentă/acces continuu la hrană) ar putea influenţa viteza apoptozei şi a proliferării celulare. La şoareci s-a demonstrat experimental că o dietă hipocalorică creşte nivelul glicocorticoizilor în cadrul ritmului circadian. factorii serici şi citokinele (aTNF) inhibă apoptoza. 191 . Din cele prezentata mai sus reiese că sistemul imun incluzând timusul ar putea fi un focar important pentru dezvoltarea şi pentru efectele de maturare ale glucocorticoizilor. la vertebrate. deoarece citoplasma celulară şi nucleul celular sunt potenţial autonome în declanşarea procesului de apoptoză. Corticoizii (sintetizaţi fie sistemic. apoptoza este inhibată de către toţi inhibitorii sintezei ARN-ului. De asemenea. Pentru menţinerea unei funcţii normale a timusului este necesar un anumit nivel de bază al glucocorticoizilor circulanţi.• Factori inhibitori Factorii de creştere. Celulele timice intrinseci exprimă enzime steroidogene şi produc pregnenolon şi dezoxicorticosteron. Prelungirea acestei capacităţi în cursul vieţii adulte ar putea fi întreţinută timp îndelungat printr-o dietă hipocalorică. acest rezultat demonstrează importanţa ritmului cardiac atunci când se urmăreşte măsurarea nivelelor circulatorii ale adrenocorticosteroizilor. Hrănirea după o perioadă de post apare asociată cu o scădere a ratei de apoptoză. ai endonucleazelor. Sistemul imun produce un mare exces de limfocite care sunt programate să moară dacă nu sunt recrutate pentru răspunsul imun. ai transaminazelor şi ai proteazelor. celulele limfoide în exces (de exemplu. cât şi faptul că reducerea raportului de colorii poate afecta semnificativ secreţia de adrenocorticoizi. ai tirozinfosforilării. Se presupune că. în cursul dezvoltării sistemului imun. în organele nonlimfoide. A fost evidenţiată existenţa unui timing (intrare în funcţie la un moment precis) al apoptozei. prin creşterea nivelului corticoizilor (cu rol important în modularea apoptozei). apoptoza este foarte restrânsă şi foarte rară în comparaţie cu cea în sistemul imun. Nivelul crescut de corticoizi cu capacitate de a elimina selectiv. cu începere înainte de miezul nopţii. factorii de activare a macrofagelor. celule T autoreactive ale sistemului imunitar) caracterizează un sistem imunitar tânăr. în funcţie de modularea dietei alimentare. • Glucocorticoizi – sistem imun – apoptoză Nelson (1992) emite ipoteza conform căreia ar exista o implicare neuroendocrină în întârzierea îmbătrânirii ca urmare a dietei hipocalorice. cât şi rata apoptozei. prin apoptoză. întârzierea îmbătrânirii celulare şi a fenomenelor de tumorigeneză. dar acest declin poate fi atenuat printr-o dietă hipocalorică. scăderea nivelului de corticosteron are loc după administrarea hranei. S-a avansat ipoteza conform căreia glucocorticoizii ar putea modula procesul de selecţie şi maturare. şi anume: celulele fără nucleu pot declanşa apoptoza. în special în cursul morfogenezei şi dezvoltării. ai sintezei proteice. atingând vârful chiar înainte de ora prânzului. Hrana hipocalorică cronică creşte atât nivelul diurn al corticoizilor plasmatici. Faptul că glucocorticoizii pot fi sintetizaţi local de organele aparatului imunitar (incluzând aici şi timusul) ridică posibilitatea ca o dietă hipocalorică să aibă efecte favorabile asupra bolii autoimune. prin modularea generală local de glucocorticoizi. La un individ normal. nivelul de corticoizi şi răspunsul glucocorticoid la stres scade cu vârsta. Se pare că aceşti steroizi sintetizaţi local acţionează într-o manieră paracrină. Dieta hipocalorică favorizează. Aceste aspecte sunt însă foarte greu de urmărit şi clarificat.

leucotrienelor şi trumboxanului. consumul de grăsimi este 170 grame pe zi. diabet. dar cu scăderea aportului de carbohidraţi. boli renale şi boli de piele. pe de o parte. reduc stresul oxidativ cronic. din care 90% sunt de origine vegetală. În prezent se recomandă o utilizare a uleiurilor de peşte Ω-3 ca supliment în dietă.3 şi apoptoza Asocierea acizilor graşi saturaţi cu incidenţa crescută a bolilor cardiovasculare a determinat substituirea. proteine. administrate în cadrul dietei alimentare. Acidul arahidonic (care asigură fluiditatea membranelor celulare) poate activa receptorii nucleari pentru hormoni steroizi. Acizii graşi nesaturaţi şi metaboliţii lor servesc nu numai drept componenţi structurali ai celulelor şi ca substrat pentru sinteza prostaglandinelor. şi nivelul apoptozei. ceea ce duce la îmbătrânire. dar cu condiţia îmbunătăţirii procesului tehnologic (cu adaos de antioxidanţi corespunzători).• Lipidele Ω . În prezent se ştie că o dietă hipocalorică (fără malnutriţie sau deficienţe de elemente esenţiale.6). a grăsimilor saturate cu uleiuri vegetale nesaturate (Ω . Dereglarea apoptozei poate duce la alterarea funcţie imune. Efectul uleiurilor de peşte asupra apoptozei s-ar realiza prin exprimarea crescută a enzimelor antioxidante şi scăderea formării de radicali liberi. O dată cu înaintarea în vârstă scade eficienţa apoptozei. Apoptoză – îmbătrânire – senescenţă Printr-un proces de apoptoză controlat genetic în cursul vieţii. până în prezent sa dat totuşi prea puţină atenţie legăturii existente între prelungirea perioadei de viaţă (prin administrarea unei diete hipocalorice). Procesul normal de îmbătrânire evoluează către stadiul final de senescenţă. ar putea scădea producerea de radicali liberi şi ar menţine un nivel normal de apoptoză. ameliorând severitatea bolii autoimune şi prelungirea vieţii. se produce treptat o pierdere de masă celulară. devenind rezistente atât la proliferare cât şi la apoptoză. În SUA. Lipidele Ω-3 cresc exprimarea enzimelor de tip superoxiddismutaza şi catalaza. la dezvoltarea bolii autoimune şi la tumorigeneză. pentru a împiedica oxidarea şi reîncezeala în cursul perioadei de păstrare. Acidul eicosapentaenoic (EAP) scade proliferarea şi stimulează apoptoza. Uleiurile nesaturate Ω-3 şi Ω-6 duc la scăderea bolii arteriosclerotice. întârziind îmbătrânirea. tiroidieni şi retinoizi. care îndepărtează (mătură) radicalii liberi scad nivelul peroxizilor circulanţi. Substituirea grăsimilor saturate cu uleiuri vegetale reduce cantitatea de colesterol şi de lipide LDL. 192 . pe de altă parte. organismul fiind predispus la modificările legate de vârstă (degenerări. dereglări imune. dereglări imune. grăsimi) duce la creşterea nivelului apoptozei. Esenţial este că acest ulei de peşte să fie conservat cu anti-oxidanţi potriviţi (vitamina E). prelungind perioada de viaţă şi întârziind momentul apariţiei modificărilor legate de vârstă (degenerări. Deci lipidele Ω-3. 7.221) În ultima vreme s-a trecut la utilizarea uleiurilor nesaturate Ω-3 extrase din peştele oceanic. când celulele nu mai proliferează. în dieta alimentară. ci ei mediază şi exprimarea genelor. boli cardiovasculare. 8. în plus Ω-3 au efect favorabil asupra funcţiei imune şi supresoare a tumorigenezei. ceea ce ar putea explica unele rezultate nefavorabile (contradictorii) obţinute în studiile anterioare referitoare la efectele uleiurilor de peşte. constatându-se că acest tip de ulei a adus beneficii. Lipidele oxidate pot determina formarea de radicali liberi. tumorigeneză). S-a dovedit că consumul crescut de lipide Ω-3 are la om efecte benefice în caz de artrită. tumorigeneză). această observaţie sugerează că acizii graşi polinesaturaţi ar putea avea efect direct asupra supresării genelor H-ras (p.

un retrovirus cu rol declanşator. Conform ipotezei lui Stryer (1991). 8. Celulele CD4-CD8. Un deficit în deleţia (dispariţia. confirmând astfel că ar exista o corelaţie între exprimarea genei bcl-2 şi rezistenţa la apoptoză. poate activa transcrierea genei c-myc. gena c-myc. la a doua stimulare. S-a observat de asemenea că o perioadă scurtă de post sau de regim hipocaloric are efecte evidente asupra sintezei de glucocorticoizi şi asupra creşterii apoptozei.8. în care legătura glicoproteinei gp120 (de pe suprafaţa virusului HIV1) de antigenul CD4 al limfocitelor T CD4 face celula sensibilă la apoptoză. a cărei viaţă este prelungită. predispune la boala autoimună. În condiţii normale. s-a demonstrat că adenovirusurile. menţine un echilibru între proliferarea celulară şi apoptoză. ƒ Apoptoza şi procesul de oncogeneză Procesul neoplazic este înţeles astăzi drept o dereglare a echilibrului apoptoză/proliferare celulară. ƒ Boala autoimună Boala autoimună reprezintă o altă consecinţă a dereglării apoptozei în sistemul imunologic. se cunoaşte faptul că acumularea de radicali liberi derivaţi dintr-un metabolism oxidativ şi leziunile celulare rezultate din acţionarea radicalilor liberi joacă un rol important în aceste fenomene. În condiţii normale. Supresia apoptozei joacă un rol important atât în bolile autoimune. ceea ce are drept consecinţă o dereglare a echilibrului apoptoză/proliferare celulară. toate genele oncogene cunoscute până astăzi ar fi forme alterate ale genelor celulare normale. În acest context trebuie privită şi acţiunea genei protooncogene celulare c-myc. S-a demonstrat că administrarea de uleiuri Ω-3 (din peşte oceanic) duce la supresia bolii autoimune şi la prelungirea vieţii. În condiţii anormale. Apoptoza şi starea de boal㠃 Agenţii infecţioşi virali şi infecţia virală Agenţii virali patogeni dezvoltă strategii pentru inhibarea apoptozei. limfocitele (autoreactive) mor prin apoptoză. Administrarea de glucocorticoizi exogeni ameliorează boala autoimună (de exemplu. Apoptoza crescută peste normal poate fi deci nocivă prin pierderea unor celule CD4. cât şi în patogeneza cancerului (de exemplu în limfoame). homeostazia celulară fiind menţinută şi asigurându-se prelungirea vieţii. Astfel. exprimă o cantitate mai mare de proteină bcl-2 decât celulele CD4+ şi CD8+ sensibile la apoptoză. În cazul infecţiei cu virusul HIV1. a căror prezenţă ar fi atât de necesară în cazul de mai sus.Deşi mecanismele implicate în procesul de senescenţă şi tumorigeneză rămân insuficient clarificate. Sindromul de Imunodeficienţă Acută la Om (SIDA) poate fi privit ca un dezechilibru între viteza morţii celulelor limfocite T CD4 şi procesul de reînnoire a acestor celule. Ţinând cont de acest aspect. lupusul eritematos) prin creşterea apoptozei. virusul papilloma uman şi SV40 pot modula apoptoza.(precursoare ale celulelor timice T) rezistente la apoptoză. prin inserţie pe respectiva genă protooncogenă. permiţând astfel replicarea virală în celula gazdă. care contribuie la eradicarea celulelor autoreactive din boala autoimună in vivo. Printr-o dietă hipocalorică se poate reduce stresul oxidativ. depleţia de limfocite este rezultatul unui proces complex. prin interacţiunea unei proteine virale cu proteina celulară p53. moartea) lor. Aceste gene oncogene pot influenţa circuitele moleculare care controlează creşterea şi dezvoltarea. în aceste condiţii de dereglare a 193 .

apare o deteriorare a funcţiei sistemului imun şi o creştere a riscului de tumorigeneză o dată cu înaintarea în vârstă. care inhibă apoptoza într-un număr de tipuri celulare. deoarece induce poptoza în celulele care au suferit leziuni ireversibile ale ADN. Produsul genei gp53 normale a fost numit “poliţistul molecular“. apariţia unei tumori necesită evenimente genetice secundare care să atrage calea apoptotică. drept răspuns la semnalele adverse de creştere. Se admite astăzi că procesul de oncogeneză apare în urma unor modificări de replicare a ADN. o asemenea genă ar fi protooncogenă bc1-2 (genă mitocondrială). cel mai bun exemplu în acest sens sunt evenimentele mutaţionale suferite de gena gp53 supresoare de tumori. 194 . Apoptoza trebuie privită ca o măsură de protecţie care previne transformarea malignă. În general. Unele celule canceroase se divid mult mai încet decât celulele normale. gena protooncogenă c-myc devine oncogenă (implicată în geneza limfomului Burkitt). Luvers. supunând aceste celule transformate apoptozei. Mutaţii ale genei supresoare ale tumorii gb53 reprezintă una din alterările genetice cel mai frecvent semnalate în cazul tumorilor umane.apoptozei. incriminate în oncogeneză. Genele codificatoare de proteine care conferă rezistenţă la apoptoză ar putea fi. Prin activarea produsă prin inserţia retrovirusului. dar procesul neoplazic se poate totuşi întinde din cauza perioadei de viaţă prelungite a respectivei celule. când se produce o acumulare anormală de celule cu mutaţie. În organisme au evoluat mecanisme eficiente pentru eliminarea celulelor cu leziuni genetice (rezultate dintr-o diviziune neprogramată). proporţia dintre diviziunea celulară şi moartea celulară determină viteza de dezvoltare a unui proces oncogen. de asemenea.

în cursul unui proces de îmbătrânire precoce (de exemplu. Factori genetici individuali. începe procesul îmbătrânirii. În reglarea îmbătrânirii celulară şi a senescenţei.) Prin reglarea acestor procese. La mamifere (inclusiv la om) perioada lungă de viaţa se găseşte sub controlul unui număr foarte mare de gene (control poligenic). dar ulterior suferă deleţii. ƒ gene pentru sinteza de factori antioxidanţi (enzime etc. Îmbătrânirea reprezintă pierderea treptată a masei celulare dintr-un organism. care ulterior este modular (amplificat sau menţinut la nivel scăzut) prin acţiunea agenţilor din mediu extern. Aceste gene conferă avantaje în stadiile timpurii de viaţă.Capitolul 9 PROCESUL DE ÎMBATRÎNIRE-SENESCENŢA Sedlow 1974 şi Curtis 1996 indică strânsa interrelaţie /eficenţa reparării ADN-ului (prin excizia leziunilor) şi durata de viaţa a speciilor. ƒ gene pentru reglarea activităţii sistemului inimi. ale structurilor epidermice etc. ƒ gene pentru repararea ADN-ului. cât şi la apoptoză (celulele devin senescente în momentul în care telomerele devin brusc prea scurte şi nu mai pot suporta o nouă diviziune celulară). 9. Aceşti factori determină fenotipurile procesului de îmbătrânire-senescenţă. Acest proces se află sub un control genetic activ. având în consecinţă o serie de efecte negative asupra organismului. în ADN-ul telomeric. acesta reprezentând inexorabilul declin al capacitaţi de menţinere homeostaziei fiziologice. sindromul Werner) poate duce la disfuncţie de organ sau boală. Aceste gene reglează sistemele intracelulare (mecanismul de reparare a ADN-ului. Acestea sunt secvenţe repetitive de ADN situate la extremităţile libere ale cromozomilor liniari. Gene implicate în controlul senescenţei Senescenţa este o caracteristică a organismelor superioare. secvenţele TTAGGG sunt orientate cu extremităţile bogate în G spre capul 3 OH 195 ƒ . acţiunea enzimelor antioxidante) până la mecanismele de turnover celular (ale sistemului imun.). prin apoptoza controlată genetic. împiedicând acumularea de leziuni somatice responsabile de producerea senescenţei. după ultimele date un ceas (un mecanism programator) reprezentat de telomere.1. fiind implicate trei categorii de gene: ƒ Gene reglatoare pentru menţinerea integrităţii somatice şi a proceselor de reparare. Procesul normal de îmbătrânire evoluează treptat către senescenţă. După maturarea totală a unui organism. Pierderea celulelor premature sau excesive. ƒ gene pentru sinteza corectă a proteinelor. Astfel la om capetele cromozomilor conţin 2-3kb de unităţi repetitive telomerice. ele devenind rezistente atât la proliferare. (TTAGGG). activitatea respectivelor gene menţine un nivel înalt de protecţie faţă de agenţii de stress intrinseci şi extrinseci. ƒ Gene pleiotrope. şi anume: ƒ gene pentru replicarea corectă a ADN-ului. ƒ gene pentru supresia de tumori. Senescenţa este stadiul final al îmbătrânirii când celulele nu mai proliferează. un rol important are.

Această alungire a lanţului matrice duce la formarea unui loop astfel încât capătul 3’OH ajunge să servească drept primer pentru sinteza unor noi secvenţe nucleotidice telomerice în apropierea lanţului fiică. orientate în tandem pe cele două fire ale dublului lanţ de ADN cromozomial cu capete libere. 196 . în final. Principalele mecanisme (ipotetice) implicate în senescenţă Aceste mecanisme sunt: • Acumularea de mutaţi somatice. se ştie doar că apoptoză întârzie îmbătrânirea şi supresează tumorigeneza. capetele celor două fire de ADN să rămână libere. în cursul perioadei de îmbătrânire. Rezultă o catenă fiică de aceeaşi lungime cu catena matrice dar cu secvenţe telomerice mai puţin numeroase. ele au rol de a cronometra fiecare diviziune celulară. 126 . Sub acţiunea acesteia se adună mai întâi blocuri de oligonucleotide telomerice care se fixează la capul 3’-OH al lanţului ADN matriţa (fig 126). Telomerele au fost deja clonate şi secvenţiate (ADN-ul telomeric reprezentând 0. • Acumularea de mutaţii în ADN-ul mitocondrial. acest fenomen fiind acompaniat atât de supresarea leziunilor celulare cumulative. Fig. 9.. probabil datorită acţiunii enzimei telomeraza. Ele nu se sintetizează în cadrul ciclului de replicare a lanţului ADN corespunzător ci separat sub acţiunea telomerazei.al firului de ADN. ele împiedică fuziunea extremităţilor cromozomiale cât şi dezintegrarea ADN-ului fiind totodată şi responsabil de fixarea cromozomilor pe membrana nucleară. după un număr de replici. cu telomerul foarte scurt va deveni incapabilă de o nouă replicare. catena fiică rezultată.Terminalizarea cromozomilor sub acţiunea telomerazelor Nu se cunoaşte încă bine interrelaţia dintre apoptoză şi lungimea tolomerelor. Telomelere sunt structuri importante ale arhitecturii cromozomiale. în final. • Acumularea de proteine aberante.03% din totalul ADN-ului genomului uman). • Acumularea de leziuni oxidative. în condiţii normale. în celule. Telomerele nu sunt codificatoare (nu conţin gene). Telomeraza (complex ribonucleioproteic) orientează capetele băgate în G ale respectivelor secvenţelor telomerice spre extremitatea 3’-OH a lanţului matriţă. Pe cele două fire de ADN telomerele sunt formate din secvenţe repetitive identice dar aşezate în tandem (5’-TTAGGG faţă de TTAGGG-3’-OH). cât şi de ce a leziunilor ADN. această catena fiică va juca rol de matriţă în runda următoare de replicare şi va da naştere unei noi catene fiice cu un număr şi mai mic de secvenţe telomerice astfel încât. ADN-ligaza ajută la fixarea acestor noi secvenţe telometrice la capătul 5’ al lanţului fiică iar apoi nick-aza clivează loop-ul la nivelul subsecventelor telomerice (secvenţe incomplet sintetizate) astfel încât. apărând astfel. 2.

această capacitate scăzând o dată cu creşterea numărului de pasaje. Un asemenea exemplu de mutaţii somatice apărut la un moment dat în cursul vieţii în organisme este apariţia unui spot bleu pe un iris brun. 197 . Fig. Culturile celulare de fibroblaste umane diploide au oferit. Acumularea de mutaţii somatice În culturile de ţesuturi prenatale provenite de la rozătoare s-a demonstrat că celulele au capacitate foarte înaltă de reparare ADN. s-a ajuns la elaborarea unei teorii a reţelei prin care se încearcă ipotetic să se explice astăzi intrigarea şi interacţiunea la nivel molecular a mecanismelor implicate în procesul de senescenţă (fig. concomitent apar modificări ale histonelor. un model experimental excelent pentru studiul fenomenelor de înbătrînire. pe acest model s-a demonstrat că pentru respectivele celule. dereglări imune. eficenţa apoptozei scade. organismul fiind mai predispus la modificările de vârstă (degenerări. 127). timpul de generaţie creşte.Reţeaua interacţiunilor dintre diferite mecanisme intracelulare ipotetice implicate în procesul de senescenţă (după Kingwood. după o perioadă de multiplicare activă. 1996). Organismele care trăiesc mai mult timp fie acumulează în cursul vieţii cantităţi mai mari de ADN lezat decât organismele cu viaţă mai scurtă. care au o acţiune sinergică. potenţialul de creştere în cultură a acestor celule este invers proporţional cu vârsta donatorului de celule. în vederea acţiunii de reparare a ADN. Multe teorii referitoare la îmbătrânirea celulară se bazează pe ipoteza leziunii genomului celular somatic. iar apoi mitoza încetează progresiv (perioadă de senescenţă). de asemenea. În celulele vârstnice există o frecvenţă înaltă de ruperi de lanţuri ADN (probabil prin acumularea situs-uri labile la alcalii). 127 . O dată cu înaintarea în vârstă. tumorigeneza).Plecându-se de la studiul acestor patru mecanisme. A. George Martin de la Universitatea Washington din Seattle (1996) estimează că mutaţiile care ating 7% din genomul uman pot avea capacitatea de a modula apariţia unui fenotip al procesului de îmbătrânire la om.multe dintre aceste teorii postulează o relaţie între viaţa celulei şi apariţia leziunilor (erorilor) ADN. care îngreunează accesibilitatea enzimelor la nivelul cromatinei. Pînă în prezent mutaţiile somatice au fost studiate foarte puţin. fie posedă sistem de reparare ADN mult mai eficient.

producerea de boli degenerative (prin leziuni somatice celulare. Acumulare de proteine aberante S-a arătat deja la capitolul referitor la acumularea de mutaţii somatice că o dată cu înaintarea în vârstă apar histone modificate. Mutaţiile se acumulează o dată cu vârsta prin multiplicarea respectivelor leziunilor ADN în cursul diviziunilor celulare. care îngreunează accesibilitatea enzimelor de reparare la nivelul cromatinei. Cel puţin pentru regnul animal. George Martin de la Departamentul de Patologie şi Genetică al Universităţi Washington din Seattler arată că există o strânsă legătură între îmbătrânirea biologică intrinsecă şi biologia neoplozilor. se consideră astăzi că biologi neoploziei este un aspect particular al îmbătrânirii precoce intrinsece (de exemplu. Substanţele oxidante produc leziuni şi la nivelul proteinelor. Experimental. boli cardiace.procesul de îmbătrânire. probabil. un şoarece devenind astfel bătrân în numai doi ani (când se acumulează circa un milion de leziuni ADN per celulă). enzimele proteolitice protectoare care hidrolizează proteinele oxidante nu sunt suficiente pentru a împiedica acumularea de proteine oxidate o dată cu înaintarea în vârstă. ADN-ul suferă efecte oxidante care se acumulează cu vârsta. această interrelaţia dezvoltându-se pe baza unei instabilităţi genomice. disfuncţii imunologice şi cerebrale. Celulele se apără singure împotriva unui număr mare de leziuni printr-un turnover constant mitocondrial. Totuşi leziunile oxidative reuşesc să se acumuleze cu vârsta.Tot la mamifere s-a constatat că frecvenţa unor mutaţii intragenice şi cromozomiale se află invers cu longevitatea respectivului organism. adenocarcinoamele de colon şi prostata). cataracta). prin care se îndepărtează. s-a demonstrat că leziunile oxidative ale ADN-ului se acumulează o dată cu vârsta. având drept consecinţă un nivel de zece ori mai mare al leziunilor oxidative la nivelul ADN-ului mitocondrial decât la nivelul ADN –ului nuclear. 198 . o dată cu îmbătrânirea: cancer. C. carotenoizi. leziuni ale ADN-ului proteinelor şi lipidelor. Aceşti produşi oxidanţi contribuie la : . cu cît numărul este mai mare cu atât viaţa respectivului organism este mai scurtă. Deşi organismele posedă factori de apărare cu acţiune antioxidantă (ascorbat tocoferoli. Strânsa interrelaţie dintre mutaţii şi îmbătrânire a fost demonstrată şi de constatarea existenţei unui grup semnificativ de patern-uri de mutaţii somatice specifice de specie în cursul procesului de îmbătrânire la mamifere . mai mult în ADN –ul mitocondrial decât în cel nuclear. Acumulare de leziuni oxidative Produşii oxidanţi rezultaţi din metabolismul normal determină treptat o dată cu înaintarea în vârstă. Numărul loviturilor oxidante asupra ADN-ului per celulă şi per zi este de circa 100 000 la şoarece şi de zece ori mai mic la om. ci sunt necesare cel puţin câteva mutaţii pentru a modula aspectele multiple ale unui fenotip de îmbătrânire (de exemplu sindromul Werner la adulţi sau sindromul Giolford la copii). B. . deoarece respectivele sisteme de apărare nu sunt perfecte. în vederea reparării ADN. sistem enzimatic auto oxidant tip superooxiddismutaza). Enzimele de reparare a ADN-ului îndepărtează eficient un număr mare de leziuni. dar nu reuşesc nici ele să le îndepărteze pe toate. În aceste două sindroame a fost evidenţiată o mutaţie tip deleţie pe braţul scurt al cromozomului 8 (Gotto şi colab 1982). În cursul fosforilărilor oxidative se produc substanţe oxidante la nivelul mitocondriilor. Acţiunea acestor produşi este echivalenta cu cea a radiaţiilor. se pare că în procesul de tumorigeneza radicalii liberi derivaţi dintr-un metabolism oxidativ au un rol important în provocarea leziunilor celulare. mitocondriile alterate (care produc un număr mare de substanţe oxidante).O singură mutaţie nu este suficientă pentru declanşarea unui proces de îmbătrânire. Ca şi în cazul senescenţei.

ca urmare a unor fenomene epigenice ce apar în cursul vieţii. 1992). un asemenea fenomen s-ar explica prin acumularea treptată de ADN. o dată cu înaintare în vârstă. În acest fenomen s-ar încadra reactivările (paradoxale) unor anumite locusu-uri de pe cromozom (de exemplu cromozomul x la şoarece) drept consecinţă a unor modificări ale stării de metilare a citozinei de pe lanţul ADN cromozomial. ducând tardiv în cursul vieţii la efecte negative.Una dintre teoriile îmbătrâniri celulare (teoria lui Orgel) susţine că apariţia întâmplătoare a cromozomilor în genomul celular ar explica acumularea de anomalii în moleculele proteice esenţiale din organism. În cazul unei boli mitocondriale cu mutaţii (de exemplu deleţie) respectivul organism conţine mai multe tipuri de ADNmt. Sindromul Werner este o boală autosomală de tip recesiv caracterizată printr-un număr mare de degeneraţi tipice. cu semn de senilitate evidentă deja la vârsta de 10 ani. atunci când forţa de selecţie naturală a organismului scade evident. alte semne tipice arterioscleroza severă. o dată iniţiat. prima manifestare este întârzierea creşteri urmată de albirea părului atrofia ţesutului subcutant şi a pielii. Celulele nu au supravieţuit în cultură mai mult de 11 generaţii. consecinţa acestor modificări fiind tulburarea sintezei unor proteine reglatoare în perioada de creştere somatică. Un alt aspect al acumulării de proteine aberante este cel al acumulării cu mult peste nivelul normal admis de proteine oxidante în organism. celulele au fost incapabile să restaureze corect lanţurile de ADN. având drept consecinţă disfuncţii de organe şi instalare unei stări de boală. În acest sindrom a fost evidenţiat un linkaj genetic constituit din 5 markeri pe cromozomul 8 (Gotto et al. durata medie de viaţă de 47 de ani. Acumularea de mutaţii în ADN-ul mitocondrial (ADNmt) Se consideră ca într-un organism normal (cel puţin teoretic) toate moleculele de ADNmt sunt identice. cataracta bilaterală. care duce la deteriorarea mai mult sau mai puţin rapidă a mecanismelor de transcriere şi translaţie. Boala prezintă complicaţii de tip arterioscleroză coronariana. alterarea vocii. Epstein şi colaboratorii au evidenţiat o restaurare defectuoasă a ADN-ului. degenerescenţa gravă testiculară. În 1983 Wilson şi Jones arată că metilarea ADN-ului scade o dată cu vârsta (cu excepţia celulelor neopolizice). subliniind rolul acestor fenomene în procesul de îmbătrînire. Din punct de vedere teoretic. Starea de heteroplasmie poate apărea şi la un individ normal. o 199 . această situaţie duce la declanşarea unuia dintre cele două sindroame de îmbătrânire prematură: sindromul Werner şi sindromul Hutchinson Gilford (progeria). atrofia musculară scheletică. situaţia care caracterizează starea de heteroplasmie. evoluează permanent. această situaţie caracterizează starea de homoplasmie. ulceraţii ale pielii în jumătate din cazuri apare diabetul zaharat. considerată de unii autorii drept o variantă a sindromului Werner. Pe culturi celulare provenite de la persoane cu acest sindrom. hiprekeratoza căderea generalizată a părului. în 10% din cazuri apar neoplasme. Sindromul Hutchinson Gilford (progeri) este o afecţiune autosomală cu transmisie recesivă. având drept consecinţă sinteza unor proteine deficitare şi scurtarea vieţii. Din datele acumulate până în prezent s-a putut conchide că procesul de alterare a metilării ADN-ului. Sindromul Rothmund Thomson este o afecţiune congenitală transmisă recesiv. care determină moartea pacienţilor în primii 20 de ani de viaţa. fără apariţia unei modificări în senescenţa primară a nucleotidelor. Cercetările din ultimii ani menţionează alterarea sintezei unor proteine reglatoare în perioada de creştere somatică. Prin fenomene epigenice (epimutaţii) se înţeleg acele evenimente acumulate care pot duce la alternarea structurii şi funcţiei genelor. după expunerea la raza y şi cobalt. În aceste sindroame de îmbătrânire precoce la om se produce o pierdere celulară prematură şi excesivă. D. Faptul că alterări în metilarea ADN-ului au fost observate la şoareci cu vârsta de 6 luni demonstrează că aceste modificări sunt determinate viitoarea dezvoltare şi adaptare. osteoporoza.

treptat. Implicaţiile interacţiunii dintre dieta hipercalorică şi mecanismul fundamental care reglează senescenţa şi durata vieţii la om rămâne încă a fi investigat în detaliu. La om. creier. Se pare că un proces similar ar fi implicat în pierderea de neuroni. Se pare că acelaşi mecanism care protejează organismul împotriva acumulării unor leziuni responsabile de senescenţă protejează organismul şi împotriva unor mutaţii ce duc la declanşarea cancerului. La om este astăzi dovedit statistic că o dată cu vârsta creşte şi incidenţa bolilor. Astfel acumularea de alterări somatice pot duce. prin creşterea vitezei turnover-ului la nivelul mitocondriilor. se multiplică exponenţial cu vârsta. Nivelele cele mai înalte de deleţie au fost evidenţiate postmitotic în ţesuturile aerobe muşchi scheletici. În cursul procesului normal de îmbătrânire la un individ sănătos. îmbătrânirea-boală se poate afirma că există o relaţie fundamentală directă între îmbătrânire şi cancer. Astfel în cursul senescenţei se produce. Astăzi sunt consideraţi factori care întârzie (protejează organismul de) senescenţă: dieta hipocalorică şi exerciţiul fizic. deoarece mecanismele cauzale necesită probabil un timp pentru ca efectele lor să devină evidente. predispunând astfel organism la unul din fenotipurile neurodegenerative tip boala Parkinson. nutriţia hipocalorică postnatală. Exerciţiul fizic. Este foarte greu de afirmat că la o vârstă înaintată (de 90 ani sau mai mult). cu deleţie trebuie să reprezinte mai mult de 60% din ADNmt total pentru a putea fi exprimat fenotipic. este dovedit că subnutriţia creşte ulterior în viaţă. într-un organism chiar aparent sănătos nu au apărut modificări patologice în corp. 200 . căci senescenţa. chiar dacă acea persoană nu a fost diagnosticată cu o anumită boală specifică. Modificări la nivelul anumitor organe apar în mod normal o dată cu vârsta. proporţia de ADNmt cu deleţie este în foarte rare cazuri mai mare de 0.1% din totalul ADNmt şi poate fi detectată numai prin reacţia polimerizării în lanţ. boala Huntington sau boala Alzheimer. reiese deci că nu este încă clarificat dacă orice deficit funcţional poate fi legat de acest tip de mutaţie. În contextul relaţiei mai sus amintite. deşi natura precisă a acestei relaţii nu este încă dovedită experimental din considerente etice. Referitor la exerciţiul fizic se consideră că acesta aplică cu regularitate la om poate ameliora modificările legate de vârstă la nivelul mitocondriilor din ţesutul muscular. sistemul senzorial. la malignizarea într-o linie celulară. Aceste observaţii au crescut interesul cercetătorilor pentru rolul jucat de mutaţiile de la nivelul ADNmt în cursul procesului de îmbătrânire şi în cel al bolilor neurodegenerative. muşchiul cardiac şi SNC). în cadrul bolilor degenerative asociate procesului de îmbătrânire. la rozătoare duce la creşterea evidentă a duratei de viaţă. o modificare a genotipului somatic şi totodată acumularea unor defecte care pot duce la un moment dat la conturarea unui anumit fenotip (de boală). implică apariţia unor aspecte anormale. În schimb în bolile mitocondriale bazată pe selecţii ale ADNmt. Unele boli apar cu frecvenţă mai mare la vârstă mai înaintată. deşi este un proces fiziologic normal. o dată apărută pe ADNmt. proporţia de ADNmt. Leziunile oxidative continue ale ADN-ului sunt responsabile de scăderea capacitaţii de fosforilare oxidativă o dată cu înaintarea în vârsta. În schimb. riscul de hipertensiune şi boli cardiovasculare.deleţie. Constatările de până în prezent ne permit să afirmăm că există o relaţie directă între procesul de îmbătrânire şi boală. întârzie îmbătrânirea aparatului mitocondrial din ţesutul muscular.

sau poate fi dobândită. Limfocitele au un rol deosebit de important în cazul. care stimulate specific devin celule T efectoare. anticorpii sunt produşi pe calea stimulării limfotitelor B sau a celulelor plasmatice (plasmocite). nu pot supravieţui (fig.distrugă efectiv celelele ţintă (celule T citotoxice). Din această cauză. 1. şi este cea care asigură eficienţa ridicată a acţinii sistemului imunitar. timus independente).de exemplu infiltrarea limfocitelor în pielea sau organul grefat. Sistemul imunitar este un sistem responsabil cu apărarea organismului împotriva efectelor nocive ale corpurilor străine (antigeni). 2. . persoanele cu deficienţe imunitare congenitale. Sistemul imunitar acţioneză deci ca un sistem defensiv în cazul apariţiilor unor infecţii. organ limfoid prezent la păsări. 201 . Similar. din cauză că au suferit anumite modificări. răspunsul specific la un anumit antigen. ca urmare a contactului prealabil al organismului cu un anumit antigen (imunitate consecutivă anumitor boli infecţioase). prin vaccinuri care conţin germeni atenuaţi sau morţi – imunitate activă. în afară de substanţele străine şi pe cele proprii organismului. în cadrul răspunsului imunitar umoral specific. pătrunse în mediul intern. creştere nespecifică a efectului răspunsului. Răspunsul imunitar celular este generat de limfocitele T. 128). limfocitele producătoare de anticorpi.reducă răspunsul imunitar (celule T supresoare). În cazul răspunsului imunitar specific. Un răspuns imunitar constă din două părţi: 1. demonstrându-se că aceste celule pot transforma de la un organism la altul capacitatea de a produce anticorpi şi de a rejecta grefele .Această capacitate de transfer a limfocitelor face ca ele să joace un rol cheie în apariţia răspunsurilor imunitare. Răspunsurile imunitare sunt de două tipuri: 1. acesta este mai rapid şi cu o amploare mai mare în cazul în care reîntâlneşte un antigen particular. Principala funţie a sistemului imunitar este de a recunoaşte şi ataca antigenii străini. (proteine cu structuri similare). Imunitatea poate fi dobândită şi artificial. dacă sunt netratate. Această comportare poartă numele de memorie imunitară. Noţiuni generale despre imunitate şi sistem imunitar Imunitatea reprezintă capacitatea de a recunoaşte şi neutraliza macromolecule sau celule străine organismului şi care. celulele T pot să: . cunoscute sub numele de imunoglobuline şi care sunt specifici unui anumit antigen. iar răspunsul imunitar celular pentru acţiunea organismului asupra celulelor maligne. Răspunsul imunitar umoral este important pentru infecţiile bacteriene.amplifice răspunsul imunitar (celular T ajutătoare). 2. Răspunsuri umorale . . Astfel. când s-a instalat ca urmare a contactului generaţiilor anterioare cu un anumit antigen şi se transmite ereditar. ambelor tipuri de răspuns imunitar. a transplatelor tisulare şi infecţiilor (ciuperci sau fungi). dar pe care acesta nu le mai recunoaşte ca proprii. Celulele T sunt de mai multe feluri în funcţie de natura reacţiei pe care o determină. ar putea produce dereglări ale homeostaziei. care sunt dependente de măduva osoasă poartă numele de celule B (de la bursa lui Fabricius.ce constau în generarea de anticorpi. Imunitatea poate fi moştenită (naturală).Capitolul 10 RĂSPUNSUL IMUNITAR 10. Imunitatea înlătură. sau prin administrarea unor seruri imune conţinând anticorpi specifici – imunitate pasivă. Răspunsul imunitar celular este dependent de starea timusului de aceea limfocitele respective poartă numele de celule T (timus dependente). Răspunsuri celulare .

Celula centrală in imunologie este limfocitul. Cele mai multe celule limfocite care sunt recirculate sunt cele de tip T. Din cadrul sismului imunitar fac parte două categorii de organe: 1. Aceste celule T au viaţă scurtă. Celule libere. Din această categorie fac parte limfocitele. 3. faza activă în care aticorpii elimină antigenul 10. 2. Studiul markerilor de pe suprafaţa limfocitară şi a activităţii lor funcţionale a permis identificarea celor două populaţii de limfocite T (timus dependente) şi B (bursodependente – de la bursa lui Fabricius. apărarea împotriva anumitor microorganisme. conţin pe suprafaţă mulţi antigeni şi sunt sensibilile la liza prin acţiunea corticosteroizilor. splina şi ţesuturi limfocitare asociate mucoaselor care sunt cele ce conţin celule sensibile la antigeni aflate intr-un circuit de recirculare prin organism. La mamifere precursorii limfocitelor apar în insule sanguine din sacul vitelin şi migrează prin placentă în ficat. timus independente). macrofagele. Ele migrează încă din timpul vieţii fetale în timus unde se diferenţiază diferit în zona corticală. neutrofilele. bacterii patogene. În timpul vieţii măduva osoasă produce celule susă care au printre descendenţii lor şi precursorii limfocitelor. Celulele T şi B circulă prin organism pe un traseu bine stabilit prin organele limfocitare secundare. splină şi măduvă osoasă. eozinofilele. Limfocitele T. imunitatea antitumorală. splină) şi se localizează în arii timodependente. Organe limfocitare secundare: nodulii limfocitari. Sunt derivate din timus sau influenţate de timus în timpul dezvoltării lor.în care antigenul este recunoscut ca un corp străin. intră în organe limfoide secundare (ganglioni limfatici. Limfocitele T sunt răspunzătoare de reactivitatea cutanată întârziată. Aceste celule sunt capabile să se transforme în celule efectoare timice dacă sunt reexpuse la antigen. bazofilele. al căror ciclu complet durează aproximativ 24 de ore. Limfocitele T nu produc anticorpi circulanţi şi nu dau naştere la celule secretoare de anticorpi. 128 . aproximativ 90% din celulele T se divid rapid. se divid lent şi conţin pe suprafaţă puţini antigeni. dar sunt recirculate şi celule B. fungi. Organizarea sistemului imunitar Celulele esenţiale pentru generarea răspunsului imunitar. limfocitele işi au originea în măduva oaselor. În zona medulară. Limfocitele sunt componente celulare specifice pentru antigeni. În zona corticală. Dacă sunt expuse la antigen se maturizează în celule sensibilizate care sunt circulante şi au viaţă lungă. respingerea alogrefelor. faţă de zona medulară.Fig. Organe limfocitare primare: timusul şi măduva osoasă ce conţin celule care dezvoltă un proces de maturare a celulelor sensibile la antigeni. Celulele care părăsesc timusul dobândesc receptorul pentru antigen. 2. Originea limfocitelor şi diferenţierea. faza de recunoaştere .Componentele sistemului imun Un răspuns are două faze: 1. Există două categorii funcţionale de limfocite T: limfocite T 202 . virusuri. Ele acţionează prin receptorii de pe suprafaţa membranei. Diferite clone limfocitare au propria lor specificitate unică. inclusiv cele care au „memorie". circulante în fluxul sanguin. fiecare receptor având o înaltă specificitate. limfocitele în număr redus sunt rezistente la cortizon. organ limfoid întâlnit la păsări.2.

solubilitatea). O moleculă antigenică poate avea mai mulţi determinanţi antigenici (epitopi): fiecare epitop se poate lega cu un anticorp individual şi o singură moleculă care poate deci provoca mai multe molecule de anticorpi. cum ar fi medicamentele. 203 . Asemenea molecule trebuie să se asocieze cu moleculele . După activare. astfel : a. ei stimulând direct limfocitele B pentru a produce anticorpi Ig. Limfocitele B. care participă ultimile la răspunsul imun şi limfocitele T de hipersensibilitate întârziată. prin care la un nou contact cu antigenul. transformându-se în celule cu memorie. doza (mică. Antigenii sunt la rândul lor împărţiţi în mai multe categorii. iar acizii nucleici sunt de asemenea slabi antigeni. Aceste celule au viaţă scurtă ca şi celulele T şi necesită expunerea la antigen pentru a se maturiza în celule B sensibilizate. Anumite molecule numite haptene deşi nu sunt capabile să provoace răspunsuri imunitare ele însele. răspunzătoare de reacţii imune mediate celular. antigeni dependenţi de timus necesită participarea celulelor T pentru a provoca producerea de anticorpi (exemple de asemenea antigeni sunt serurile de proteine străine şi celulele roşii străine de corp). limfocitele B se divid şi dau naştere la clone celulare B. Lipidele pure nu sunt antigeni (nu provoacă un răspuns imun). Pentru anumite chimicale. inhalare). Antigenii Antigenul (Ag) este capabil să provoace un răspuns imun. printre care se pot enumera: natura moleculelor (conţinutul de proteine. respingerea de grefe şi tumori. ca şi secvenţa de aminoacid este importantă pentru determinarea caracterului antigenic. Limfocitele B şi celulele plasmatice produc anticorpi sau imunoglobuline (Ig). El reacţionează atât cu receptorii celulelor T. calea de intrare (injecţie intradermale. de exemplu adjuvante alţi antigeni etc. reţinând în memoria lor primul contact cu acelaşi antigen. moderată. Din această categorie fac parte limfocitele T citotoxice (celule killer). cât şi cu anticorpii.1. subcutanată.3. mărimea. recirculante. purtătorul poate fi o (auto)proteină gazdă. care răspund la reexpunerea la antigen prin proliferare şi diferenţiere prin celule B de memorie şi plasmocite.reglatoare care pot amplifica (celule helper) sau pot suprima (celule supresoare) răspunsurile altor limfocite (T sau B) şi limfocite T efectoare. Rolul principal al limfocitelor B este în realizarea imunităţii rapide. factorii genetici. care eliberează limfokine (citokine). Răspunsul imun primar are loc la primul contact al limfocitului cu antigenul. în funcţie de factorii necesari a interveni pentru provocarea răspunsului imun. Molecule cu rol esenţial în cadru sistemului imunitar 10. intravenoasă. cum sunt: reacţiile de hipersensibilitate cutanată întârziată. mare). glicoproteine care mediază răspunsul inflamator. Se dezvoltă astfel un răspuns imun secundar. b.4 nucleoli.. proteine plasmatice circulante şi sunt răspunzătoare de imunitatea umorală. Structura terţiară. asemenea antigeni sunt polizaharidele bacteriale (din pereţii celulari bacteriali) şi endotoxinele. iar altele devin circulante. care influenţează calitatea răspunsului imun. 10. Unele limfoblaste se diferenţiază în plasmocite. Există şi alţi factori diferiţi de proprietăţile intrinseci ale antigenilor. adăugarea unor substanţe cu efect sinergetic. pe cale orală. celulele B imunocompetente migrează în arii specifice din organe limfoide periferice.3. Limfocitul se transformă în limfoblast (imunoblast) care are un nucleu palid cu o cantitate mare de eucromatină şi 2 . După generarea lor în măduva osoasă. celule care produc imunoglobuline.purtător pentru a fi antigeni. antigeni independenţi de timus: nu necesită celule T pentru producţia de anticorpi. celulele cu memorie îl recunosc şi se transformă mai rapid în imunoblaste. eliminarea de celule infectate etc. pot însă să reacţioneze cu anticorpi existenţi şi cu celule T receptoare. intramusculară.

de aceea sunt cunoscute sub numele de regiuni variabile V. reprezintă 0.IgE este imunoglobina produsă de plasma celulelor. . Secvenţa de aminoacid a acestor domenii terminale variază de la anticorp la anticorp. diferite cantităţi de Ig se găsesc în lichidele extravasculare. . anticorpii se formează ca răspuns la o substanţă străină (Ag).domoniul constant al lanţului greu.IgA este imunoglobulina cea mai importantă care apare în mucoase. majoritatea Ig migrează spre gamaglobuline. Fiecare lanţ este alcătuit din domenii de aproximativ 110 aminoacizi. constituită dintr-un domeniu în cazul lanţurilor uşoare şi din trei domenii în cazul celor grele (fig. rolul major al acestor imunoglobuline fiind neutralizarea vasculară a microorganismelor. reprezintă 75 % din totalul imunoglobulinelor.reprezintă domeniul variabil al lanţului uşor. CH.IgG este o imunoglobulină mai mică. dar principalul ei rol fiziologic nu este încă cunoscut. VL . precum şi funcţia fiziologică a unei molecule particulare de anticorp. deoarece el cuprinde zona de legătură. 204 . 129). reprezintă 10 % din totalul imunoglobulinelor. Principalele clase de imunoglobuline sunt următoarele: . pe suprafaţa limfocitelor. Domeniul terminal N al lanţurilor grele si al celor uşoare este foarte important pentru recunoaşterea antigenilor. . reprezintă 0. CL . Cu excepţia Ig naturale. Sunt produşi de celulele B şi plasmocite. 129 . La electroforeza serului.2. Un anticorp în structura sa de bază este alcătuit din patru lanţuri: .domeniul variabil al lanţului greu.04 % din totalul imunoglobulinelor. în secreţii exocrine. Lanţurile grele determină clasa (isotipul) anticorpului.două lanţuri identice usoare (L). Învecinat cu regiunea variabilă a moleculei de anticorp se află regiunea constantă C. Ig reprezintă receptorul celulei B pentru Ag.IgD este imunoglobina sccretată de limfocitele B şi probabil implicată în activarea acestor celule de către antigeni. dar cantităţi semnificative migrează şi spre zona betaglobulinică. în sprecial a viruşilor.IgM are o moleculă mare. Imunoglbulinele reprezintă 20 % din totalul proteinelor plasmatice.domeniul constant al lanţului uşor. ea este o secreţie a mucoaselor şi constă din două unităţi de bază unite printr-un lanţ de legătură. Fig.două lanţuri identice grele (H). reprezintă 15 % din totalul imunoglobulinelor. . constituită din patru unităţi de bază menţinute într-o structură unitară de un lanţ de legătură. deşi se bănuieşte că este implicată în expulzarea paraziţilor intestinali. care poate uşor penetra ţesuturile. în inflamaţii şi alergii.10. provenite din celule B. Când un domeniu terminal N al unei molecule de imunoglobuline a reacţionat cu un anticorp. . VH. Anticorpii Anticorpii (Ac) sau imunoglobulinele (Ig) sunt molecule proteice heterogene cu proprietatea de asociere specifică cu substanţa care a provocat formarea lor (antigenul).Structura de bază a unui anticorp. Domeniile au aceeaşi structură de bază şi la compararea secvenţelor de aminoacizi se pot pune în evidenţă multe arii similare. molecula suferă o schimbare în conformaţia lanţurilor grele.3. este singura imunoglobulină care penetrează placenta pentru a furniza protecţie imunologică fătului.2 % din totalul imunoglobulinelor.

Antigeni de histocompatibilitate Aceşti antigeni nu sunt atât de bine definiţi.3. adică în general. Fig. Fig. Au denumirea dc antigeni de histocompatibilitate din cauza reacţiilor foarte puternice pe care le provoacă în cazul nepotrivirii transplanturilor de organe. după prelucrarea lor de către celulele de prezentare (macrofagele).antigeni HLA de clasa II.Structura celulei receptoare T La fel ca imunoglobulinele. ele pot fi de asemenea secretate de fagocitele mononucleare celulelor T stimulate antigenic deci ca parte a imunităţi specifice. Celulele receptoare T prezintă două lanţuri.3.3. Aceste similarităţi au dus la presupunerea că genele pentru celulele T receptoare îşi au originea în aceleaşi gene părinte ca genele pentru imunogiobuline.130 . În imunitatea naturală citokinele efectuare sunt produse in special de fagocitele mononucleare şi astfel sunt numite monokine. Celule T Celulele T recunosc un antigen atunci când le este prezentat într-o formă adecvată. 131 . Citokinele Fazele de desfăşurare ale imunităţii naturale şi specifice (împotriva virusurilor şi bacteriilor. Structura probabilă a unei astfel de celule este prezentată în figura 130. Sunt implicate în recunoaşterea antigenilor de către majoritatea celulelor T. de exemplu).3. dar au un rol important în răspunsul imun.Structura unor antigeni 10. ambele fiind membre ale familiei de „supergene". deci este foarte dificilă obţinerea unei potriviri a acestor antigeni în cazul unor transplanturi de organe de la indivizi neînrudiţi. 205 . Acestea sunt glucoproteine de la suprafaţa celulelor şi au un grad avansat de polimorfism genetic. . Deşi monokinele pot fi induse direct de microbi. alfa şi beta.antigeni HLA de clasa I. sunt în mare parte mediate de hormoni proteinici numiţi citokine. Antigenii de histocompatibilitate umani sunt cunoscuţi sub denumirea de antigeni HLA şi sunt la rândul lor de două tipuri: .4. 10. adică variabilitate genetică între indivizi.5. În figura 131 se prezintă structura acestor antigeni. regiunile constante sunt alcătuite din domenii.10. iar lanţurile sunt pliate. Majoritatea indivizilor care nu sunt înrudiţi prezintă antigeni HLA diferiţi. ambele lanţuri de celule T receptoare au regiuni variabile.

acţionează de asemenea. după o perioadă de câteva ore şi necesită un nou ARNm şi sinteza proteică. proprietate numită pleiotropism. ca in cazul hormonilor adevăraţi. citokinele acţionează ca regulatori ai diviziunii celulare.ori sinergică-efect crescut ori adiţionale). moleculele de ARNm sunt instabile. . 206 . de asemenea.acţiunile citokinelor sunt deseori redundante. iar când o celulă este stimulată de la distanţă prin citokinele secretate în circulaţie. acţiunea este endocrină. derivate din celulele T activează şi reglează celulele inflamatorii care sunt fagocitele mononucleare.interferonii tip I.interleukina-6: . Odată sintetizate citokinele sunt rapid secretate. creşterea şi diferenţierea populaţiilor limfocitare variate. . creşterii şi diferenţierii limfocitelor (induse în răspunsul recunoaşterii antigenului specific de limfocitele T). Pentru multe celule ţintă. când o celula din apropriere secretă citokină. . având următoarele proprietăţi generale: .citokinele sunt produse în timpul fazelor efectuare ale imunităţii naturale şi specifice şi servesc medierii şi reglării răspunsurilor imune şi inflamatorii. . responsabile pentru comunicaţiile dintre celulele sistemelor imune şi inflamatorii. amplificând astfel mecanismele pentru răspunsurile imune specifice. . In imunitatea specifică. citokinele influenţează sinteza altor citokine. ce stimulează creşterea şi diferenţierea leucocitelor imature in măduva oaselor. ca factori de creştere epiteliali şi mezenchimali în repararea tisulară). Celulele T produc câteva citokine ce reglează activarea. neutrofilele şi eozinofilele. -1.secreţia citokinelor este un eveniment self-limitat scurt. Funcţiile citokinelor sunt clasificate astfel: ƒ mediatori ai imunităţii naturale (induse de agenţi infecţioşi din fagocitele mononucleare). Alte citokine.interleuchina. acţiunea se numeşte paracrina.De asemenea. Citokinele produse deci de tipuri celulare diverse. citokinele sunt un grup divers de glicoproteine. .factorul de necroza tumoare. monokinele joacă roluri importante fiind continuatori ai activării limfocitelor. ƒ regulatori ai activităţii. asupra multor tipuri de celule diferite. ƒ stimulatori ai creşterii leucocitelor imature şi ai diferenţierii (produşi de limfocite stimulate şi alte celule).citokinele inflamatorii cu greutate moleculară joasă. majoritatea citokinelor sunt produse de limfocitele T activate şi se numesc limfokine. combinaţia unei perioade scurte de transcripţie cu o durată de viaţă a ARNm pentru citokine determină caracterul tranzitoriu al sintezei citokinelor. Prin urmare. de exemplu). adică ca factori de creştere (de pildă. Expresia multor receptori ai citokinelor este reglată de semnale specifice (care pot fi alte citokine. Când aceeaşi celulă ţintă secretă citadine acţiunea se numeşte autocrină. citokinele influenţează acţiunea altor citokine (doua citokine pot avea acţiune antagonică. de fapt fiind implicate mai multe citokine diferite). .citokinele. Majoritatea răspunsurilor celulare la citokine este lentă. Activarea transcripţională este tranzitorie. Limfocitele şi fagocitele mononucleare produc şi alte citokine numite factori stimulatori ai coloniei.multe citokine sunt produse de diverse tipuri celulare. Citokinele ce mediază imunitatea naturală Citokinele ce mediază imunitatea naturală împotriva infecţiei virale şi pe cea care iniţiază reacţiile inflamatorii împotriva bacteriilor sunt următoarele:. Aceste citokine sunt molecule efectuare ale imunităţii imediate celular şi sunt. Citokinele nu sunt stocate ca moleculele pre-formate şi sinteza lor este iniţiată de o nouă transcripţie genică. ƒ activatori ai celulelor inflamatoare nespecifice (induse ca răspuns la recunoaşterea antigenului specific de limfocitele T). ca şi alţi hormoni polipeptidici iniţiază acţiunea lor prin legarea la receptorii specifici de pe suprafaţa celulelor ţintă.

etc. 5. în special neutrofilele dar şi eozinofilele mononucleare. 3. Local. acţionează concertat eradicarea infecţiei virale. FNT activează leucocitele inflamatori pentru a omorî. prevenind activarea ajutătoare. FNT permite celulelor endoteliale să devină adezive pentru leucocite iniţial pentru neutrofile. Deoarece majoritatea limfocitelor citolitice recunosc antigenele străine legate de clasa I de antigene ale complexului major de histocompatibilitate IFN ajută faza efectuare a răspunsurilor imune mediate celular.Interferonul tip (IFN I) Include două grupe de proteine distincte serologic şi anume IFN-A (produse de fagocit molecular în principal) şi IFN-B (produse de fibroblast) având patru acţiuni biologice: 1. Se spune că o celulă care a răspuns la IFN şi este rezistentă la infecţia virală se află intr-o stare antivirală. acest factor măreşte proliferarea celulelor T CD şi creşterea şi diferenţierea celulelor B. iar în concentraţii mari poate avea efecte letale (deprimă contractilitatea miocardului.). etc. al concentraţiei scăzute (cea 10-9 M) acţionează local ca regulator paracrin şi autocrin al leucocitelor şi celulelor endoteliale. FNT este un costimulator al activităţii celulei T. etc având două acţiuni binecunoscutele hepatocite (care sintetizează fibrinogen ce contribuie la faza acută) şi pe celulele B. cauzează trombon intravasculară. IFN poate inhibă faza cognitiv a răspunsurilor imune. etc. Această acţiune este datorită aceloraşi enzime care inhibă replicarea virală dar şi inducţiei altor enzime ce previne sinteza aminoacizilor. Prin urmarea cele trei activităţi funcţiilor litice ale limfocitelor ucigaşe si creşterea in expresia moleculelor din clasa I a complexului major de histocompatibilitate. 3. 2. Acest factor. sinteza care interferă cu replicarea ADN ori ARN viral. Acţiunea antivirală a IFN este de tip paracrin. De asemenea JFNT exercită acţiuni sistematice diverse (este un hidrogen endogen. stimulează diferite celule în răspunsul imun. FNT exercită o acţiune protectoare împotriva viruşilor şi amprente expresia clase I de molecule ale complexului major de histocompatibilitate potenţând liza mediata de limfocite asupra celulelor infectate viral. apoi pentru monocite care se acumulează la locurile inflamaţiei. IFN modulează expresia moleculară autogenelor de histocompatibilitate. 4. IFN inhibă proliferarea celulară.în acelaşi timp. IFN de tip I inhibă replicarea virală: IFN induce sinteza unui număr de enzime. Sursa celulară a IL-1 este fagocitul mononuclear activ. astfel: 1. reduce presiunea sanguina şi perfuzii. ca principal factor de creştere. 5. Factorul de necroză a tumori (FTN) Este principalul mediator al răspunsului gazdei la bacterii gram negative. adică celula infectată viral secretă IFN pentru protecţia celulelor vecine încă neinfectate. Interleukina-6 (IL-6) Este sintetizată de celule endoteliale. 2. în special a aminoacizilor esenţiali ca triptofanul.) Interleukina-1 (IL-1) Funcţia principală a IL-1 este acea de mediator al răspunsului inflamator în imunitatea naturală. fibroblaste. ca 2-1oligoadenilat. Acei interferoni cresc expresia moleculelor din clasa I şi inhibă expresia celor din clasa II. FNT stimulează fagocitele mononucleare şi alte celule Nn produc citokine. mărind eficienţa uciderii. 6. hepatocitele să sintetizeze anumite proteine serice. în special IL-1 Ni IL-6. FNT induce sinteza CSF de către celule endoteliale şi fibroblaste. 207 . IFN creşte potenţialul letal al limfocitelor nativ ucigaşe. simulează fagocitele mononucleare să secrete IL-1 Ni IL 6. Sursa celulara majoră a acestui factor sunt fagocitele mononucleare activate de lipopolizaharidul (endotoxina) derivat din peretele celular al bacteriei. 4.

sunt interleukina-2. În timpul răspunsurilor imune fiziologice. b. 208 . CD acţionează pe aceleaşi celule care o produc. fibroblaste sau celule epiteliale. Citokinele ce reglează activarea limfocitelor. Interleukina-2 (IL-2) IL-2 este principala citokină responsabilă pentru trecerea limfocitelor T de la fazi G la faza S a ciclului celular. fagocite mononucleare. Principalele ei acţiuni pe limfocite sunt: Interleukina-2 este factorul de creştere endocrin major pentru limfocitele T Ni cantitatea de IL-2 sintetizată de celulele T CD activate este un determinant important al magnitudinii răspunsurilor imune. IL-2 acţionează pe celulele B umane ca un factor de creştere cât şi un stimul pentru sinteza anticorpilor. menţionăm că în structura tridimensională a proteinei a fost identificat recent un helix necesar pentru folding-ul terţiar bioactiv—care este un mănunchi afla. în mare parte prin secreţia citokinelor. Aceste celule T sunt utile atât pentru răspunsul imun mediat umoral. c. cât şi pentru acela mediat celular.3 nm). Deoarece IL-2 este considerat in prezent o "cheie" în imunologia celulei T şi un agent terapeutic promiţător în lupta anticanceroasă. IL-4 este de asemenea un factor de activare a macrofagelor (chiar dacă efectele de potenţare sunt mai reduse decât efectele gama-interferonului). creşterea şi diferenţierea Aceste citokinele sunt produse în principal de limfocitele active antigenic.helical antiparalel (0. IL-4 este singurul factor comutator cunoscut pentru producerea IgE. 2. IL-2 stimulează creşterea celulelor nativ ucigaşe şi măreşte funcţia lor catalitica (sunt produse aşa numite celule killer-activate de limfokinază). IL-4 este un factor de creştere autocrin pentru un subset de celule T CD clonate c secretă IL4JL-5 Ni IL-6 în contrast cu majoritatea clonelor cere produc IL-2. în special din subsetul CD. β factorul de transformare a creşterii (β -FTC). celule T activate antigenic. De asemenea. ce nu circula în sânge pentru a acţiona la distanţă şi de aceea nu este considerată un factor de creştere endocrin. interleukina4. s-a sugerat recent că IL-4 poate contribui si la imunitatea mediată celular. Ele servesc ca principali mediatori secundari ai inflamaţiei.celule endoteliale. Interleukina (IL-4) IL-4 este produsă de celule T CD Ni are efecte importante pe patru timpuri de celule: IL-4 este un factor de creştere şi diferenţiere pentru limfocitele B (putând fi necesară atât pentru proliferare cât şi pentru secreţia anticorpilor de celulele B ca răspuns la antigenele proteice). 3. 1. gamainterferon şi limfotoxină. Citokinele ce acţionează primar pentru a regla limfocitele. deci ea funcţionează ca un factor de creştere endocrin. Este produsă în special de celulele T. IL-4 este un factor de creştere pentru mastocite şi acţionează sinergic cu IL-3 Nn stimularea proliferării mastocitelor. 4. Acţionează de asemenea pe limfocitele T din apropiere (pe ambele substraturi CD şi CD) şi deci este totodată şi un factor de creştere endocrin. plachete. capătul C-terminal formând helixul ce se extinde de la poziţia 117 la 133 în secvenţele de aminoacizi.Citokinele inflamatorii cu greutate moleculara joasă: familia interlekina-8 Aceste citokine inflamatorii derivă din: a.

Gama-IFN este un activator important al fagocitelor mononucleare.FTC.o stare antivirală şi antiproliferativă.FC biologic activ. Gama-IFN activează neutrofilele (însă mai puţin decât FTN sau limfotoxină). În imunoreglare. inhibă maturarea celulelor CTL1. Ca o citokină. LT este. Citokinele ce activează celulele inflamatorii Aceste citokine provin în principal din limfocite T CD şi CD şi servesc în special activării funcţiilor celulelor efectoare nespecifice. Este produs atât de celulele T ajutătoare CD ce secretă IL-2 cât de celulele T CD. 6.FTC) Celulele T activate antigenic cât şi macrofagele activate secretă β . inhibă activarea macrofagelor. β . limfotoxină. producerea citokinelor şi modificări morfologice ce facilitează extravazarea leucocitelor. Gama-IFN creşte expresia moleculară din clasa I de antigene a complexului major de histocompatibilitate.FTC determina creşterea de noi vase sanguine. Gama-IFN este un activator al celulelor endoteliale vasculare (promovând adeziunea limfocitelor CD şi alterează caracterele morfologice ce facilitează extravazarea limfocitelor). Limfotoxina Limfotoxina este sintetizată de celulele T şi de obicei acţionează local ca un factor paracrin şi nu ca mediator al injuriei sinteticele este un activator potent al neutrofilelor furnizând limfocitelor un mijloc de reglare a reacţiilor inflamatorii acute. Acţiunile acestui factor sunt pleiotropice. El inhibă creşterea multor tipuri celulare şi stimulează creşterea altora. aceste citokine mediază faza efectoare a răspunsurilor imune mediate celulare şi ele includ gama-interferon. determină expresia moleculară din clasa 11 a acestui complex. de asemenea un activator al celulelor endoteliale vasculare acuzând creşterea aderării leucocitelor la endoteliu. etc. uneori însă poate fie să inhibe creşterea aceluiaşi tip celular în cultură. 4.Factorul β de transformare a creşterii ( β .ca şi interferonul tip I . un proces numit angiogeneză. În vivo.FTC cauzează sinteza proteinelor matrice extracelulare asemenea. la o varietate de tipuri celulare. Interleukina-5 (IL-5 ) Este produsă de celulele T CD activate şi mastocitele activate. O acţiune importantă. 2. Citokinele care cauzează modificări funcţionale în favoritele mono nucleare au fost numite factori de activare a macrofagelor. β . 209 . Interferonul imun sau gamma (gamma-IFN) Acest interferon (numit şi interferonul tip II) induce . însă are câteva proprietăţi legate de imunoreglare care ii separă funcţională de IFN tip I. El induce direct sinteza enzimelor ce permit macrofagelor să omoare microbii fagocitaţi.FTC este potenţiala important deoarece antagonizează multe răspunsuri ale limfocitelor. Gama-IF acţionează direct pe limfocite T şi B pentru a promova diferenţierea. Gama-IFN este un activator potent al celulelor nativ ucigaşe (mai mult decât IFN tip l). De exemplu.FTC inhibă proliferarea celulelor T la miogen policlonali. acest interferon are următoarele funcţii: 1. interleukina-5 şi factorul de inhibare a migrării. Astfel. Astfel. 3. în contrast cu IFN tip I care. anumite tumori pot scăpa de un răspuns imun secretând mari cantităţi de β . β . IL-5 este capacitatea de a stimula centra şi diferenţierea eozinofilelor şi de a activa eozinofilele mature ca acestea sa poată omorî helminţii. gama-IFN este principalul factor de activare a macrofagelor şi el furnizează mijloace prin care celulele T activează macrofagele. 5. β .

diferite izotipuri de anticorpi se leagă la receptorii Fc pe eozinofile. măresc răspunsul la aceşti factori. în timp ce IL-l. Anticorpi sunt produşi in RER al celulei B. acţiunea inteleukina-7. Se considera în prezent că reţinerea leucocitele în ţesuturi este controlată de exprimarea recepţionerilor specifici pentru moleculele matrice extracelulare. complex major de histocompatibilitate. interleukina-7. recent descrisă. astfel multe celule tumorale ce cresc autonom secretă IL 6 ca un factor de creştere autocrin. De exemplu FNT. citokinele exercită numeroase funcţii utile organismului.fagocitele mononucleare. Relaţii de cooperare între componentele sistemului imun Antigenele macromoleculare conţin epitopi multipli sau determinanţi. Limfocitele T helper şi citolitice specifice pentru antigenele proteice străine recunosc deci simultan două structuri. obsonizează antigenele şi amplifică fagocitoza lor de către diferite celule. Celulele T recunosc antigenul numai pe suprafaţa celulelor accesorii. Prin urmare. antigenul străin şi o moleculă MHC self. În timp ce interleukina-3 (cunoscută ca factor de multitudine) promovează expansiunea celulelor ce se diferenţiază în toate tipurile de celule mature cunoscute. Mediatorii creşterii leucocitelor imature B ai diferenţierii lor sunt interleukina-3 de stimulare a coloniei macrofagelor. prezente pe suprafaţa celulelor accesorii sau celulelor ţintă. Ele servesc creşterii chiar şi a celulelor nemuritoare. Acest factor nu reprezintă o citokină unică. . factorul de stimulare a coloniei granulocite-macrofag. factorul de stimulare a coloniei granulocitelor B. adică celulelor canceroase. gama-IFN. FTC inhibă creşterea celulelor din măduva oaselor. Se ştie că maturarea unei leucocite implică comutarea la o linie particulară cu pierderea capacităţii de dezvoltare în alte tipuri de celule mature. activează sistemul complement. 10. însă în cazul producerii lor excesive se poate instala dezordinea tisulară şi chiar moartea. De exemplu.celule dendritice (celule de prezentare. vizează progeniturii hematopoietice comutaţii la linia limfocitelor B. IL-6 acţionează ca factor de creştere pentru multe celule maligne plasmatice (plasmacitoame sau mieloame) B. fiecare din aceştia putând fi recunoscuţi de un anticorp. în timp ce celulele B şi anticorpii secretaţi leagă antigenele solubile aflate în circulaţie sau în faza apoasă. Citokinele ce stimulează expansiunea şi diferenţierea progenitorilor din măduva oaselor sunt denumite factori de stimulare a coloanei (FSC). în asociaţie cu produsul unei gene a self-ului. . Citokine ce stimulează hematopoieza Reacţiile imune şi inflamatorii care consumă leucocitele induc producerea de noi leucocite care înlocuiesc celulele inflamatorii. În concluzie. fiind donate molecule cu această activitate. Moleculele de anticorpi secretaţi neutralizează antigenele. IL-6 promovează creşterea celulelor somatice hibride produse prin fuziunea celulelor B normale cu celule mielomului. mastocite şi celule native ucigaşe şi stimulează funcţiile acestor celule ca pe o consecinţă a legării antigenului. Alţi receptori Fc de pe celulele epiteliale mediază transportul transepitelial al anticorpilor IgA si IgG.Factorul de inhibare a migrării Acumularea fagocitelor mononucleare în ţesuturi depinde de reţinere acestor celule ca răspuns la citokinele produse local ce inhibă motilitatea. celulele T recunosc şi răspund la antigenele proteice străine numai când antigenul este ataşat de suprafaţa altor celule. LT. Mai mult. 210 . În plus.4. lg de la suprafaţa celulei B este receptorul celulei B pentru antigen. adică a "hibridoamelor"ce produc anticorpi monoclinali. IL-6. respectiv macrofagele). Acţiunile acestor citokine sunt influenţate de alte citokine. Celulele accesorii cel mai bine definite pentru limfocite T helper includ: .limfocite B. cum sunt integrinele.

dar nu altele. Antigenele ţintă pentru CD+8 CTL sunt proteine sintetizate endogen.celulele endoteliale. Aceste complexe sunt exprimate pe suprafaţa celulelor accesorii. produsele lor se leagă selectiv şi prezintă unele antigene. De exemplu. Diviziunea mitotică a celulelor T are ca rezultat expansiunea clonelor de celule cu aceiaşi specificitate antigenică şi astfel amplifică răspunsurile imune la un antigen particular. Aceşti receptori leagă specific antigenul procesat complexat la moleculele complexului major de histocompatibilitate de suprafaţa celulelor (APC 1). Prin urmare. însă exprimarea acestora este crescută pe celulele B stimulate via Ig din membrană. . astfel ca antigenele virale. Rezultatul legării antigen-complex major de histocompatibilitate la celulele T este o serie de evenimente intracelulare numite cu un termen comun activarea celulei T care începe cu generarea celui de al doilea mesager şi terminarea cu dezvoltarea funcţiilor efectuare şi proliferarea celulei T. . Cele mai timpurii evenimente din această cascadă includ modificarea fosfolipidelor membranare. celulele B exprimă receptori de înaltă afinitate pentru câteva citokine incluzând IL-1. hemocromatoza idiopatică.000 per celulă). artrita reumatoidă. răspunsurile anticorpului sunt iniţiate prin interacţiunea antigenului cu molecule Ig specifice de membrană de suprafaţa limfocitelor B. creşterea concentraţiei în calciul citoplasmatic. Proteinele exogene străine sunt internalizate în celulele accesorii unde suferă procesarea într-un compartiment vezicular acid. unde sunt recunoscute de celulele T CD+4. activitate crescută a proteinkinazei C.anticorpi împotriva proteinelor de suprafaţă pot fi utilizaţi să localizeze şi să trateze tumori derivate din limfocitele Bd) unele proteine de suprafaţă sunt receptori pentru citokine. Pe limfocitele B se găsesc markeri fenotipici şi moleculari funcţionali de suprafaţă.beta) legaţi prin legături disulfidice ce sunt omologi moleculelor Ig. dermatita herpetiformă.celule Langerhans ale pielii. care sunt procesate şi asociate cu moleculele complexului major de histocompatibilitate clasa I. sindromul Sjogren cât şi o serie de boli autoimune (de exemplu lupusul sistemic eritomatos. miastenia gravis. 211 . IL-2. În plus la Ig şi clasa II ale complexului major de histocompatibilitate (cu rol în interacţiunea celulă T-B). Reglarea expresiei genelor complexului major de histocompatibilitate clasa II reprezintă un punct de control important pentru răspunsurile imune.ele pot funcţiona activând ori reglând celula B. Limfocitele T helper CD+4 recunosc antigenele în asociaţie cu produsele clasei a doua a complexului major de histocompatibilitate şi celulele CD+8. Multe tipuri celulare au capacitatea de a prezenta antigenele celulelor T ajutătoare CD+4. Aceste proteine de pe suprafaţa celulelor B sunt importante deoarece: . Anomaliile antigenelor de histocompatibilitate asociate unor boli ca spondilita anchilozantă. limfocitele B exprimă o varietate de proteine de suprafaţă cu semnificaţie funcţională (incluzând receptorul C3d pentru virusul Epstein Barr). IL-4. . diabetul insulinodependent etc). În general celulele B în repaos exprimă un număr scăzut de receptori pentru citokine (de la câteva sute la 1.ele pot fi de markeri fenotipici de maturitate şi ai liniei de celule B. apoi câteva proteine sunt fosforilate. CTL 1 recunosc antigenii în asociaţie cu produsele genice din clasa întâia complexului major de histocompatibilitate. Aceşti mesageri secundari stimulează transcripţia genelor necesare pentru răspunsurile proliferative şi efectoare ale celulei T. Genele complexului major de histocompatibilitate clasa I funcţionează ca gene ale răspunsului imun. IL-5 şi IL-6. Procesarea asigura ca porţiuni ale unei proteine (heptone imunodominante) se vor lega la moleculele clasei II a complexului major de histocompatibilitate şi vor forma complexe imunogenice.. CD4 şi CD8 sunt glicoproteine de suprafaţa exprimate exclusiv pe sub seturi de celule T mature cu modele distincte de restricţie a complexului major de histocompatibilitate. cu anticorp anti-lg sau prin alţi activatori policlonali. Celulele T limitate la un complex de histocompatibilitate exprimă clonal receptori proteici heterodimerici (alfa.

tumefierea. Deoarece macrofagele exprimă receptori de suprafaţă pentru anticorpi şi anumite proteine ale complementului. incluzând antigene şi chiar ţesuturi proprii vătămate ori moarte. Macrofagele astfel activate sunt mai eficiente in realizarea funcţiilor fagocitice. ele distrug 212 . astfel ca paraziţi. au şi funcţia de a elimina microbi şi celulele moarte. macrofage) în imunitatea naturală includ următoarele: ƒ macrofagele fagocitează particule străine (microbi. prezentând antigenele celulelor T şi secretând citokine ce promovează expansiunea şi diferenţierea ambelor feluri de limfocite. macromolecule. Astfel. În plus. aceste celule secretă enzime. substanţele fagocitate sunt degradate de enzimele lizozomale. Principalele funcţiuni ale fagocitelor mononucleare (monocite. Diferite citokine induc proliferarea celulelor B. alte leucocite şi granulocite participă în faza efectuare a răspunsurilor imune specifice. de citokinele derivate din celula T şi fagocitează particule opsonizate. Ele secretă şi conţin în membrană proteine ce promovează activarea celulei T. toate acestea omorând microbii. de activare şi efectuare a răspunsurilor imune specifice: ƒ Macrofagele dispun antigene străine pe suprafaţa lor intr-o formă ce poate fi recunoscută de limfocitele T antigene specifice. T şi B. fiind efectori importanţi in reacţiile imune la antigenii ce induc nivelele ridicate de IgE. migrând şi acumulându-se la locuri de activare a complementului. degradative şi citolitice decât celulele nestimulate. creşterea temperaturii locale). ƒ macrofagele produc citokine care recrutează alte celule inflamatorii. probabil via producere de mesageri secunzi intracelulari. secreţia anticorpilor şi alte trăsături ale răspunsului imun umoral la antigenele proteice. de exemplu eritrocite senescenţe). ƒ în faza de efectuare a răspunsurilor imune mediate celular celulele T ajutătoare secretă citokine ce activează macrofagele. Interacţiunea limitată la complexul major de histocompatibilitate dintre celula B şi limfocitele T ajutătoare furnizează ea însăşi semnale activatoare celulelor B restante şi conduce la secreţia diverselor citokine de către celulele T. în special neutrofile şi sunt responsabile pentru multe din efectele sistemice ale inflamaţiei ( febra. Celulele accesorii (de exemplu macrofagele) pot juca un rol important în iniţierea răspunsului imun. Fagocitele mononucleare joacă următoarele roluri în faza cognitivă. mediatori derivaţi din lipide. Capacitatea macrofagelor şi limfocitelor de a-şi stimula unele altora funcţiile dovedesc un mecanism de amplificare importantă pentru imunitatea specifică. ele leagă şi fagocitează particulele opsonizate mult mai avid decât pe cele neînvelite (neopsonizate). Ele posedă receptori pentru porţiunea Fc a anticorpilor şi pentru proteinele complementului. în faza efectuare a răspunsurilor imune umorale antigene străine.Această interacţiune stimulează celulele B să intre în ciclul celular. macrofagele participă la eliminarea antigenelor străine prin răspunsuri imune umorale. În plus. Neutrofilele răspund rapid la stimuli chemotactici putând fi iniţial activate de citokinele produse de macrofage. Granulocitele. eritemul. specii reactive de oxigen. ca prostagladinele. ca microbii. deoarece joacă roluri importante în inflamaţie şi imunitatea naturală. În plus. antigenele proteice ale celulei T sunt procesate de către celulele B şi prezentate în asociaţie clasa II de molecule ale complexului major de histocompatibilitate. la limfocite şi fagocitele mononucleare. În acest fel. ƒ Macrofagele produc de asemenea factori de creştere pentru fibroblaste şi endoteliul vascular ce promovează repararea ţesuturilor vătămate. numite şi celule inflamatorii. controlând întinderea infecţiei şi pot vătăma chiar ţesuturile normale în imediata vecinătate. Ele fagocitează particule opsorizate şi funcţionează ca celule efectuare ale imunităţi umorale. limfocitelor T ajutătoare. Eozinofilele exprima receptori Fc pentru o clasă de anticorpi IgE. macrofagele figurează printre principalele celule efectuare ale imunităţi medie celular. devin învelite sau opsorizate de anticorpi şi proteine ale complementului. Ele sunt stimulate ca şi macrofagele.

helminţi ce rezistă deseori enzimelor lizozomale ale neutrofilelor şi macrofagelor. producţia excesivă ori acţiunile citokinelor pot conduce la distrucţie tisulară şi chiar moarte. Bazofilele şi mastocitele exprimă receptori de înaltă afinitate pentru IgE şi leagă astfel anticorpi IgE. Interacţiunea antigenelor cu aceste molecule IgE stimulează bazofilele şi mastocitele de a excreta conţinutul granulelor lor. Unele dintre ele sunt responsabile cu recunoaşterea. specifice pentru oricare antigen. Este ştiut că interferonii. În sfârşit. Astfel. iar altele cu efectuarea acţiunii. au acţiunea antivirală. acţiunea celulelor T efectoare şi a celulelor B.celulele T efectoare – distrug antigenii sau determină inflamarea ca răspuns la acţiunea antigenului. Imunopatia instalată în anumite cazuri poate conduce deci la cronicizare ori moarte. în funcţe de natura lor. 10. atunci când acest lucru este necesar. Limfocitele efectoare sunt de două tipuri: celule B şi celule T. proteinele complementului) se vorbeşte de imunocompromis. Citokinele reglează de asemenea amplitudinea şi natura răspunsurilor imune prin influenţarea creşterii şi diferenţierii limfocitelor. de exemplu. S-a stabilit că limfocitele sunt celule care iniţiază răspunsul imunitar specific şi care posedă memorie imunitară. 213 . să activeze o varietate de mecanisme efectuare pentru a elimina antigenul.celuleT supresoare – suspendă. citokinele servesc multor funcţiuni ce sunt critice în apărarea împotriva agenţilor patogeni şi furnizează legături între imunitate specifică şi naturală. Eozinofilele sunt numeroase la locurile reacţiilor de hipersensibilitate imediată. astfel încât activarea celulei T herper poate contribui la acumularea eozinofilelor la locurile cu reacţii de infestare parazită şi alergice. datorate producerii de anticorpi IgE. celulele B produc anticorpi. . Pe de altă parte. aceste granulocite sunt celule efectuare ale hipersensibilităţi imediate datorită IgE. citokinele asigură mecanisme de amplificare importante ce fac capabile limfocitele în număr scăzut. acţiunea celulelor T ajutătoare. astfel: . opsonizarea sau dizolvarea antigenilor. De pildă efectele antitumorale ale interleukinei-1 pot fi înregistrate prin 3 mecanisme: ƒ direct citolitic. Administrarea citokinelor sau a inhibitorilor lor constituie o abordare potenţială pentru modificarea răspunsurilor biologice asociate cu boală. Prin urmare.5.celule T ajutătoare – actionează pentru pregătirea terenului de acţiune a celulelor T efectoare şi supresoare şi a celulelor B. Eozinofilele sunt activate şi de alţi anticorpi ca formula secretată AigA. ƒ activarea celulelor imune. care sunt mediatori chimici ai hipersensibilităţi imediate.in alergie. fagocite. Cum s-a spus anterior. antiproliferativă şi imuno modulatoare. producătoare de Ig. ƒ inducţia linfokinelor antitumorale sau facilitarea efectelor lor. Creşterea şi diferenţierea eozinofilelor sunt stimulate de o citokină derivată din celula T helper numită interleukina-5. . când rezultă un defect în unul din efectorii sistemului imun (limfocitele T şi B. deci implicit. De asemenea. responsabili cu neutralizarea. Celulete T pot fi la rândul lor împărţite în trei categorii. Baza umorală a răspunsului imun Este mediată de celulele B.

care pot fi uşor recunoscute datorită prezenţei pe suprafaţa lor a imunoglobulinelor. Macrofagele au rol în concentrarea şi prezentarea unor antigene. 132 . în reglarea tipului de răspuns şi amploarea răspunsului imunitar. O astfel de celulă pare capabilă să producă mai multe tipuri de imunoglobuline. Celulele B Anticorpii sunt produşi de către celulele B. Fig. Astfel.lanţ de suprafaţă. de accea sunt cunoscute sub denumirea de celule B policlonale mitogene. IgA şi IgE.lanţ citoplasmatic. S .10. 132). Din cauza tipului de acţiune desfăşurat de către macrofagi. Antigenul purtat de către macrofag este apoi „prezentat" limfocitelor care sunt predeterminate să reacţioneze la antigen. Ele au determinanţi antigenici şi repetabili şi determină un răspuns cu IgM. 214 . Acesta nu este un proces specific. în prelucrarea antigenelor. Asemenea substanţe pot provoca proliferarea nespecifică a celulelor B de memorie (celule produse care prezintă aceleaşi imunoglobuline la suprafaţă). iar cel secundar preponderant IgG (fig. nu cu IgG. Această secvenţă de maturare se potriveşte cu cinetica răspunsului.5. . IgA sau IgE. O parte din celulele B răspund direct la antigenii numiţi antigeni Tindependenţi. de la producerea de IgM. acestea sunt denumite celule de prezentare (sau auxiliare). răspunsul primar fiind preponderent IgM. poate trece la producerea de IgM şi IgD pentru ca în final să producă IgG.5.Ciclul de dezvoltare al celulelor B. probabil.1. alţii decât epitopi. Pentru aceste acţiuni nespecifice pot fi responsabili şi alţi determinanţi. Prezentarea antigenilor Primul stadiu al răspunsului imun la acţiunea oricărui tip de antigen implică modificarea antigenului de către macrofagi. Calitatea răspunsului este îmbunătăţit de prezenţa celulelor macrofage datorită. producerii de factori solubilizanţi. 10. inclusiv interleukine 1.celulele macrofage ─care acţionează ca celule de prezentare .celule B. C . pe măsură ce se maturizează. Producerea de anticorpi Producerea de anticorpi implică cel puţin patru tipuri de celule: . Procesul ce are loc la nivelul celulelor macrofage este o parte esenţială a procesului de generare a răspunsului imun care implică celulele T. Tipul final de imunoglobulinăde la suprafaţă pare să prezinte natura anticorpului produs de celulă. ajutătoare şi supresoare.două tipuri ce celule T.2.

Adăugarea celulelor T determină un răspuns. iar haptenele libere pot reacţiona cu anticorpii. Ca şi celulele T ajutătoare. haptenele pot fi recunoscute ca antigeni de celulele T doar cuplate cu un purtător. Celulele T au glicoproteine de suprafaţă specifice care acţionează ca marcatori care le diferenţiază. Celulele T de la un individ nu pot coopera cu celulele macrofage şi celulele B de la altul. 215 . Celulele ajutătoare T recunosc la celulele de prezentare antigenul şi antigenul HLA de clasa II ca un complex. Chiar dacă celulele T sunt separate de celulele B printr-o membrană. Când o celulă ajutătoare T întâlneşte un antigen pentru prima dată. de exemplu. Ele pot fi recunoscute de anticorpii monoclonali. Acţiunea celulelor T supresoare poate fi accentuată de anumite acţiuni de imunizare.Majoritatea celulelor B însă nu răspund direct în majoritatea antigenilor chiar când aceştia sunt prezentaţi de celulele ajutătoare adecvate. Acestea au pe suprafaţă o glicoproteină specifică CDS. Celulele T sunt de aceea denumite ajutătoare. Doar celulele ajutătoare T care au răspuns la antigenul prezentat de către celulele macrofage poate în continuare să ajute celulele B. Unele din aceste glicoproteine se găsesc doar la celulele T. iar funcţia lor nu este în totalitate cunoscute. acţionând mai degrabă asupra celulelor ajutătoare T dect asupra celulelor B. văd acelaşi epitop diferenţiat. Deoarece semnalele sunt în mod normal generate de celulele T. care recunosc antigenul prin imunoglobulinele de suprafaţă. Antigenii de clasa II joacă un rol important în activitatea celulelor ajutătoare T. antigenii sunt denumiţi antigeni T-dependenţi. Răspunsul imunitar mediat de celule Răspunsul specific antigenului mediat este generat de celule limfocitare T. ele pot încă să stimuleze un răspuns la celulele B. Ele par să fie capabile să lege direct antigenul. la animalele de experiment injectarea repetată a unor doze relativ mari de antigen poate duce la toleranţă în care nu este produs nici un anticorp specific ca răspuns la acţiunea antigenului. 10. iar pe de altă parte declanşează un proces de transformare şi proliferare care are ca efect o creştere a numărului de celele ajutătoare T specifice. sugerând faptul că factorul solubilizant eliberat de celulele T mediază efectul de ajutorare a celuleor B. Recunoaşterea antigenului implică mai mulţi receptori la suprafaţa celulelor T ajutătoare. disponibile atunci când individul va fi din nou supus acţiunii antigenului. fără a necesita şi acţiunea celulelor de prezentare. Este nevoie de încă un semnal de activare pentru stimularea acestor celule B. pe când capacitatea de răspuns la alţi antigeni rămâne nemodificată. Răspunsul imunitar la o expunere ulterioară va fi mai rapid şi mult mai viguros.6. elibereze substanţe solubile biologic active (limfokine) care stimulează inflamarea: hipersensibilitate întârziată. chiar dacă celulele T singure nu sunt capabile să determine anticorpi. ea ajută pe de o parte celulele B. celulele supresoare T sunt specifice unui anumit antigen. Celulele T ajutătoare Acţiunea celulelor T este specifică antigenului. Ele recunosc apoi aceeaşi combinaţie de antigen şi antigen de clasa II specific celulei B corespunzătoare. De exemplu. Celulele T supresoare Efectele celulelor T ajutătoare sunt contrabalansate de celulele T supresoare. Celulele T pot să: dezintegreze antigenii specifici: citotoxicitate. Celule B.

Prin receptorii pentru antigen.7. a unor limfocite încă nesensibilizate şi asupra altor celule accesorii. Macrofagele la rândul lor. Deoarece limfocitele cu receptori pentru antigenul în cauză părăsesc circulaţia şi se localizează în organele limfoide. celulele citotoxice T recunosc antigenii virali împreună cu antigenii HLA de clasa I. Din acestea unele imunoblaste se diferenţiază în plasmocite . Sunt atrase la locul unde are loc reacţia de hipersensibilitate întârziatăcelule macrofage. dar care activează de asemenea un tip de celule ucigaşe naturale NK (Natural Killer). succesiunea evenimentelor care au loc după pătrunderea antigenului în organism este următoarea: în câteva minute. Când limfocitele B sunt stimulate antigenic ele se divid prin mitoze repetate. Ele prezintă specificitate pentru antigenii HLA. care este bine cunoscut pentru efectul său antiviral direct. Clona respectivă începe să se multiplice activ. putând distruge doar celulele care prezintă acelaşi antigen HLA clasa I. De vreme ce pe suprafaţa celulelor infectate apar proteinele specifice virusului înainte de producerea altor virusuri. amplificând şi mai mult reacţiile. Reacţiile determinate de vaccinuri sunt de acelaşi tip. distrugând celulele infectate înainte de producerea altor particule virale. să elaboreze limfokine care vor acţiona asupra macrofagelor. Inducerea celulelor citotoxice T necesită celule precursoare şi interleukine – 2 de la celulele T ajutătoare. acţionând asupra antigenului fie direct. hipersensibilitatea întârziată este determinată de celalele T de hipersensibilitate întârziată. Limfokinele includ interferon. Această citotoxicitate este dependentă de virus şi doar celulele care prezintă proteine virale relevante la suprafaţa lor sunt distruse. antigenul este captat de către macrofage şi degradat în fagolizozomi în material neantigenic şi în componente înalt imunogene. celulele T de hipersensibilitate întârziată eliberează limfokine care mediază un răspuns imflamatoriu. Celulele T de hipersensibilitate întârziată Reacţia de tip hipersensibilitate întârziată este cunoscută de foarte mult timp. celulele sunt apoi imobilizate şi este declanşată inflamarea. celulele citotoxice T sunt foarte importante în faza de refacere. Celulele efectuare de la nivelul organelor limfoide formează foliculi şi centri germinativi unde îşi vor exercita activitatea distructivă.celule secretoare de imunoglobuline. limfocitele primesc informaţii referitoare la structura imunogenului. În linii mari. În contact cu antigenii străini.Aceste două tipuri de răspunsuri ale celulelor T sunt mediate de populaţii specifice: citotoxicitatea este determinată de celulele citotoxice T. Celulele citotoxice T sunt implicate în rejecţia grefelor. Limfokinele sunt substanţe solubile capabite să influenţeze cinetica altor celule inflamatoare. 216 . Macrofagii pot fi de asemenea activaţi de linokine să distrugă paraziţii intracelulari ca microbacteriile. prin reacţii de citotoxicitate . Interacţiuni celulare în răspunsul imun Mecanismele de declanşare şi control ale reacţiilor imune sunt complexe şi antrenează o cascadă de reacţii de stimulare sau inhibiţie între diversele populaţii celulare şi speciile moleculare. În comparaţie cu celulele T ajutătoare. Inducerea este declanşată de antigenii de clasa I şi este reglată de celulele T supresoare. fie indirect prin secreţie de imunoglobuline cu funcţii de anticorp. De exemplu. în primele momente ale stimulului antigenic proporţia lor in sângele periferic scade considerabil. reacţia la injecţia intradermală cu tuberculină în cazul testului Hantoux este o reacţie de acest tip. neutrofile şi alte limfocite. care le transportă la nivelul organelor limfoide secundare. 10. Fracţiunile imunogene sunt proiectate pe membrane macrofagului. dând naştere la clone celulare B. acestea sunt traduse şi transmise AND-ului care la rândul său v-a ordona diviziunea celulară. Celulele citotoxice T Celulele citotoxice T dizolvă celulele infectate cu virusuri. eliberează monokine.

cât şi celulelor B. celulele efectuare mor. Unele mecanisme de apărare imună în infecţiile bacteriene În general. induce şi formarea unor compuşi chimici simpli. operaţie de care sunt capabile numai celulele cu funcţii fagocitare. declanşându-se imunitatea umorală rapidă. În declanşarea şi controlul răspunsului imun intervin numeroşi factori a căror apariţie şi dispariţie din scenă este ordonată de multiple semnale şi circuite de reglare şi control. care ar stimula la rândul lor sinteza şi exprimarea pe membrana macrofagului a antigenelor I (asociate regiunii I din MHC – major histocompatibility complex class I). nu şi la pronază. Astfel se asigură un permanent control homeostatic care menţine cadrul normal al reacţiilor imune. organul limfoid fiind astfel crescut în volum tumefiat şi edemaţiat. unde patrulează un timp îndelungat. Interacţiunea celulară ar interesa succesiv câte două tipuri de celule legate prin punţi formate de către antigen: macrofag şi limfocit TH ( helper) şi ulterior limfocit TH şi limfocit B. Legarea prin porţiune Fc a complexelor antigen-anticorp la FcR a macrofagului. cu viaţă lungă. După 24-48 de ore.1. celulele de memorie încep să revină în circulaţie. Spre deosebire de limfocitele diversificate clonal. o populaţie de celule T ajutătoare (TH) activează multiplicarea şi transformarea unei clone de precursori B spre plasmocite secretoare de imunoglobina dar prin alte canale semnalizează şi celule T supresoare (TS) care vor controla atât proliferarea precursorilor B cât şi cea a limfocitelor TH. devenind celule B cu memorie. sunt folosite predominant mecanismele imunităţii mediate umoral împotriva speciilor care trăiesc în afara celulei şi cele alte imunităţii mediate celular contra celor adaptate la viaţa intercelulară. Fc este un receptor membranar care leagă Ig. Receptorii Fc sunt glicopreteine rezistente la tripsină. care trebuie "sfărâmate". Celulele efectuare rămân la nivelul centrilor germinativi unde continuă prolifelarea şi secreţia de limfokine sau monokine. adică mijloace de apărare celulară condiţionate insă de prezenţa anticorpilor specifici. pregătite să facă faţă unui nou atac. funcţiile fagocitare fiind mult activate. cooperarea celulară se instalează atunci când limfocitele sunt expuse stimulilor mitogenici şi nu numai celor antigenici. 217 . care asigură supravegherea imunologică. fie trecuţi în sânge. Interacţiunea s-ar putea instala şi simultan. prin mediatori eliberaţi de limfocitul helper sau ajutător (TH) care ar activa macrofagul sau direct celula B. complexele se vor ataşa la FcR (receptorul Fc – fragment cristalizat). celule T şi B) după cum cooperează s-ar putea realiza fără contact intercelular.macrofag. După ce complexele antigen-anticorp uşor fagocitabile sunt eliminate din organism. Este un dimer constituit din două jumătăţi C-terminale ale lanţurilor H (grele) de Ig. fără a fi însă graniţe rigide între cele două tipuri de reacţii imune. celula care reprezintă antigenul limfocitului T poate fi limfocitul B şi nu macrofagul. poate fi importantă în reacţiile imune faţă de antigene cu moleculă mare. Prezentarea antigenului de către macrofag atât celulelor T. în care macrofagul prezintă antigenul "prelucrat" limfocitelor T şi eventual cel "neprelucrat" limfocitelor B. 10. De asemenea poate interveni şi citotoxicitate anticorpodependentă (ADCC). rămânând de veghe numai celulele de memorie. În această interacţiune guvernează aceleaşi restricţii genetice ca acele implicate în interacţiunea limfocite T .7.Alte imunoblaste se reîntorc la forma de limfocit circulant. între toate 3 tipuri celulare (macrofag. Antigenul formând complexe cu anticorpii. macrofagul captează antigenul nespecific. De exemplu. În unele situaţii. Anticorpii sintetizaţi sunt exocitaţi şi depuşi fie la suprafaţa membranei celulare. Acestea reţin în memoria lor (în acizii nucleici) primul contact cu antigenul. De asemenea. datorită proliferării clonale active. aceiaşi celulă putând fagocita diferite molecule indiferent de structura lor. Durata scurtă de viaţă a celulelor efectuare reprezintă un mijloc eficient de stingere a reacţiilor imune. a macrofagului (opsonizare).

Mijloace de apărare imună mediate umoral Sunt cunoscute in infecţiile bacteriene: a. b. Prin mecanisme mediate celular. are loc ataşarea la receptorul pentru complement. neutralizarea toxinelor bacteriene. şi ajung în citoplasmă. Mijloace de apărare imună mediată celular Unele bacterii (M . 218 . Bacterioliza dependentă de complement. De exemplu.10. In ceea ce priveşte opsonizarea.tuberculosis. Astfel simpla opsonizare este total ineficientă deoarece. în consecinţă. În cazul complexelor antigen + anticorp. fiind inhibată fuziunea lizozomilor cu fagozomii.1. E. "Activarea" fagocitozei sau "opsonizarea" este mediată prin anticorpi din clasa IgG. se ştie că bacteriile au o serie de factori care le protejează de acţiunea fagocitară a macrofagelor. inhibă aderarea şi. Nefiind distruse. prin factorii C3 sau C4 ai complementului. care secretă exotoxine). Bacteriile sau celulele infectate cu bacterii pot fi lizate spontan.7. granulocitele şi macrofagele au receptori membranar pentru fragmentul Fc sau pentru fracţiuni ale complementului prin intermediul cărora bacteria este "prinsă" pe căi indirecte. mecanismele opsonizării includ legarea complexului bacterie-anticorp prin receptorul pentru FC (FCR) sau legarea complexului bacterie-anticorp prin receptorul complement (CR). graţie anticorpilor (în special cei din clasa IgA).1. Proteus. pentru a conferi condiţii favorabile opsonizării S. care interferând cu adezinele. macrofagele activează funcţiile citotoxice ale limfocitelor T care apoi distruge eficient celulele infectate bacterian (sau viral). neutralizarea toxinelor bacteriene (realizată aproape exclusive de către anticorpii din clasa IgG) este un mijloc important de apărare (în special în cazul germenilor din genurile Clostridium. e. polizaharizilor capsulari. bacteria fiind "reţinută" la peretele celulei. typhimurium. nu sunt atacate de enzimele lizozomale. ale germenilor gram-negativi (cei gram-pozitivi sunt practice rezistenţi). natural şi de celule nativ-ucigaşe (NK). inhibiţia aderenţei.7. sunt activate de limfokine eliberate în special din limfocite T. d. Imobilizarea germenilor ciliaţi sau flagelaţi poate fi realizată practic de către toate clasele imunoglobuline şi se dovedeşte eficientă în frânarea virulenţei unor germeni gram negative (Salmonella.2. proprietăţilor hidrofile ale peretelui celulei bacteriene. etc). ori în absenţa anticorpilor specifici. c. microvililor. celula fagocitată şi nu bacteria. chiar dacă sunt fagocitate de către macrofagele opsonizate. Acest mijloc de apărare antimicrobiană nu este important deoarece subiecţii cu deficienţe congenitale în componentele complementului nu sunt mai semnificativ expuşi la infecţii în comparaţie cu cei normali. La rândul lor. Toxoplasma etc. În cazul complementelor C3 sau C4.1. In schimb. etc. multiplicarea bacteriei. 10. Împotriva acestor factori antifagocitari. iar în absenţa anticorpilor specifici opsonizarea se realizează fie prin activarea complementului pe cale alternativă. macrofagele. dar nu şi fagocitoza. opsonizarea.). fie prin agregate de molecule de imunoglobulină fără funcţii specifice pentru bacteria respectivă. bacteriile pot persista timp îndelungat în fagozomi sau distrug fagozomi. este omorâtă de regulă. mai susceptibile la liză fiind formele SD. Prin urmare. bacterioliza dependentă de anticorpi. după fagocitare. ca şi în cazul hemolizei prin complementare loc ca urmare a activării complementului de către anticorpii care s-au fixat pe bacterie.000 molecule de IgG pe suprafaţa bacteriei. Inhibiţia aderenţei la seroase sau mucoase se realizează de asemenea. Este cazul capsulei proteinei M la Streptococcus.coli. trebuie să fixeze cca 8. fragmentul FC este fixat la FCR şi bacteria este fagocitată. dobândesc proprietăţi citotoxice şi bactericide şi proliferează la locul infecţiei sau inflamaţiei. Staphylococcus etc. imobilizarea germenilor ciliaţi sau flagelaţi.

celulele fagocitare (macrofagii şi leucocitele poliformonucleare care indepărtează antigenii). Disponibititatea antigenitor Răspunsul imun este declanşat în mod natural de antigeni. deoarece orice dezordine poate cauza o boală autoimună sau o boală de imunodeficienţi. Există bineînţeles. toleranţa naturală la antigenii proprii. Ajustarea adecvată a dozei şi a ratei de expunere la un anumit antigen.10.concentraţia de antigeni. 10. Această stare de absenţă a răspunsului este cunoscută sub numele de toleranţă. dar ei includ disponibilitatea antigenilor şi influenţa anticorpilor anti-idiotip. Reglarea normală Factorii care reglează un răspuns imun normal sunt multiplii. fie să faciliteze. 10. Stimulul de bază. Inexistenţa auto-toleranţei duce la apariţia bolilor autoimune.8.sistemul complementar care poate fi să distrugă un organism. pentru răspunsul imun devine deci mai slab. Se pare că asemenea anticorpi anti-idiotip sunt implicaţi în cazul reglării unui răspuns imun normal. Intensificarea răspunsului imun Rolul răspunsului imun este distrugerea antigenilor străini. Reglarea imunologică Reglarea imunologica este de foarte mare importanţă mai ales în cazul maladiilor umane. autoanticorpi. . poate împiedica apariţia unui răspuns imun. 10. . Anumiţi factori nespecifici pot creşte efectele anticorpilor. fagocitarea sa.viteza răspunsului imun.zona de pătrundere a antigenului. prin definiţie. 219 . Este esenţial ca un sistem imunitar să nu reacţioneze cu celulele gazdă. . Întepărtarea atigenilor este influenţată de mai mulţi factori printre care: .8.disponitilitatea anticorpilor.1. Sunt produşi anumiţi anticorpi anti-idiotip în cadrul unui răspuns imun normal. Concentraţia de antigeni va scădea în urma metabolizării sau îndepărtării acestora. Principalii factori sunt: .2. Rata în care antigenii declanşeză celulele B este probabil un factor important în limitarea producerii de anticorpi. Anticorpi anti-idiotip Structura zonei de legătură a antigenului este unică pentru fiecare anticorp şi poartă numele de idiotip. asemenea anticorpi sunt.8. Reglarea alterată Factorii care reglează răspunsul imun pot fi manipulaţi experimental. . ca urmare a proceselor imune care au loc. declanşând doar clonele care au receptori cu mare afinitate. Mecanismele implicate includ activarea celulelor T supresoare şi eliminarea celulelor ajutatoare T şi a celulelor B corespunzătoare.9. indiferent dacă aceştia sunt molecule inerte sau organisme.

cum ar fi. Sistemul complement Sistemul complementar constă dintr-o serie de proteine activate pe rând. ca în figura 133.2. ei prezintă o potenţialitate distrugătoare crescută. reprezintă sistemul mononuclear responsabil cu fagocitoza. 220 . o componentă complementară poate acţiona ca o enzimă care scindează mai multe molecule ale următoarei componente din secvenţă. dar o dată activată. Unele dintre ele cresc permeabilitatea vasculară. Ţesuturile macrofage sunt eterogene în aspect. O funcţie majoră sistemului de fagocite mononucleare este fagocitoza organismclor care invadează organismul gazdei şi a altor antigeni. Fig. Componentele există în mod normal ca şi precursori inactivi.o zonă pentru scindarea enzimatică a componentei complementare următoare. 10. Alte categorii celulare implicate în imunitate Macrofagele Macrofagele sunt celule echivalente cu monocitele şi împreună cu monocitele. Fiecare precursor este scindat în două sau mai multe fragmente. Pentru a-şi putea îndeplini funcţia. Materialul distrus poate fi un organism viabil. un antigen sau un complex imun. Macrofagii au în interior nişte granule care conţin diferite enzime degradate cu care distrug materialul fagocitat. Limfocitele şi mcrofagele provin din trunchiuri înrudite de celule din măduva spinării.10. de exemplu. aşa cum a fost prezentat anterior. macrofagii trebuie sa fie activaţi în această stare. Rolul major al căii complementare este furnizarea unei posibilităţi de înlăturare şi distrugere a antigenului. microorganismele învelite (opsonizate) cu imunoglobuline şi/sau complement sunt mult mai uşor recunoscute de macrofagi şi mult mai repede fagocitate. .Scindarea unei molecule precursoare sub acţiunea unei componenete complementare Fragmentul principal are două zone active biologic: . Fragmentele minore generate prin scindare au proprietăţi biologice deosebit de importante în faza fluidă.9. 9. Fragmentele minore sunt generate la aproximativ fiecare etapă în cascadă şi contribuie la generarea răspunsului inflamator. metabolism şi probabil în funcţie. în timp ce altele atrag neutrofilele şi macrofagele pentru fazele următoare de opsonizare şi fagocitare. celule moarte. devenind nediferenţiabile de macrofagi. activarea chemotactică. Monocitele circulă doar câteva ore înainte de a intra în ţesuturi.o zonă pentru legarea de membrană celulară. Funcţia de bază a sistemului complementar este probabil opsonizarea microorganismelor şi complexelor imune. Macrofagii sunt de asemenea importanţi pentru prezentarea antigenilor altor celule ale sistemului imunitar. 133 .1. unde trăiesc pentru câteva săptămâni sau luni. indiferent dacă acesta devine sau nu învelit cu anticorpul.

capabile să degradeze substanţele pe care le digeră. Neutrofilele sunt celule fagocitare. aceste substanţe nu se mai pot lega de ţesuturile receptoare. complexul autigen-anticorp rezultat este în general îndepăttat din circulaţie şi distrus de macrofagi.fagocitare mononucleare cu morfologie limfoidă. Aceste celule sunt considerate foarte importante pentru supravegherea apărării organismului împotriva tumorilor. Funcţia directă a anticorpilor Neutralizarea este unul din efectele directe ale anticorpilor. Celule ucigaşe (killer) Celulele ucigase sunt celuule non. 10. Aria lor potenţială în acţiune este foarte mare. Celule ucigaşe naturale (natural killer) Celulele ucigaşe naturale ( NK ) arată că limfocitele granulare mari pot distruge celule . De menţionat că celule ucigaşe naturale nu sunt celule ale sistemului imunitar în sens strict ca macrofagii de exemplu. procesul de fagocitare este similar atât neutrofilelor cât şi fagocitelor mononucleare. iar IgG este în mod special remarcabil pentru aceasta. 134). responsabilă pentru citotoxicitatea dependentă de anticorp. Desi rolul anticorpilor IgE nu este îincă cunoscut. sunt. Un mare număr de antigeni. rezultatul final al acţiunii sale depinde de natura şi localizarea antigenului. indiferent dacă răspunsul predominant a fost de natură umorală sau mediat de celule. Ele sunt capabile să recunoască celulele care au reacţionat sub acţiunea IgG şi le distrug. Această migrare apare ca efect a acţiunii agenţilor chemotactici produşi la locul inflamaţiei. şi nu au memorie imunitară. mai mare a tumorilor. 221 . În absenţa anticorpului sau stimulării antigenice şi sunt diferite de celulele ucigaşe prezentate anterior. Finalitatea răspunsurilor imune O dată ce sistemul imun a fost iniţiat. Funcţia indirectă a anticorpilor Opsonizarea este procesul prin care un antigen devine învelit cu substanţe care îl face să fie mai uşor distrus de celulele fagocitare ( fig. pot fi neutralizaţi de anticorpi. 10. ei par să fie implicaţi în expulzarea paraziţilor din tractul gastrointestinal. Ele pot fi activate nespecific de agenţi mitogeni sau interferon şi deci pot fi recrutate de orice celulă T. inclusiv toxina tetanusului.10.2.10. Ele pot adera sau pot migra din vasele de sînge în ţesuturi. Ele nu pot distruge celule în absenţa anticorpului. Neutrofilele.10. 10.Leucocite neutrofile polimorfonucleare Neutrofilele joacă un rol foarte important în apărarea organismului în cazul infecţiilor acute. Realizarea acestei degradări necesită o cantitate considerabilă de energie. un consum marit şi o producţie crescută de superoxid. printr-un mecanism încă necunoscut. difteriei şi mulţi viruşi. Organismele care au un deficit de celule ucigaşe naturale au o incidenţă . O dată neutralizate.1. Din punct de vedere morfo-fiziologic. în plus.

Genetica sistemului imunitar După cum a fost menţionat anterior.4. Aceste celule ţintă pot fi distruse de mecanisme specifice. 10. Procesul inflamator Inflamarea este definit ca o creştere a permeabilităţii vasculare însoţită de infiltrarea celulelor „inflamatoare”.10.lanţ uşor de tip Kappa. mecanism care împiedică eventualele reacţii de autodistrugere a organismului.5.Fig. 134 . 10. printre care fragmente de complement. Uciderea celulelor ţintă Celulele ţintă ucise ca urmare a unui răspuns imun includ organismele şi celule care conţin antigeni virali sau tumorali specifici la suprafaţă. Controlul prin reacţie inversă O etapă importantă a răspunsului imun este declanşarea unui mecanism de autocontrol (feed-back). care sunt legate prin punţi.Relaţia dintre opsonizare şi fagocitare. 10.10.11. Creşterea permeabilităţii vasculare este determinată de un număr de agenţi specifici. fiecare moleculă de imunoglobulină este de fapt o proteină compusă din două lanţuri uşoare (L) identice şi două lanţuri grele (H) identice. .10. 10. după cum este prezentat în tabelul urmator: Clasele Ig G Ig M Ig A Ig D Ig E Greutatea moleculară 150000 900000 160000 185000 200000 222 Lanţ greu γ µ α ρ ε Lanţ uşor k/γ k/γ k/γ k/γ k/γ .lanţ uşor de tip Lambda.3. Există doua tipuri de lanţuri uşoare: . Lanţurile uşoare sunt identice la toate clasele de imunoglobuline dar fiecare clasă are un lanţ greu caracteristic.

Fiecare are o structură analoagă cu gena cluster pentru lanţtul usor al imunoglobulinei.1. Suplimentar. În lanţurile grele există o regiune diversificată (D).11. o celulă plasmatică care răspunde la diferiţi antigeni poate să exprime o combinaţie VDJC diferită. este posibilă o schimbare a genelor constante. o genă D. Locusul pentru gena lanţului greu este pe cromozomul 14. Genele cluster pentru lanţurile uşoare Kappa şi Lambda au o structură similară cu aproximativ 200 de gene variabile şi 4 gene de joncţiune. 10. Gena responsabilă cu crearea lanţului uşor Kappa se găseşte pe braţul scurt al cromozomului 2. . Receptorul celulelor T este foarte asemănător ca structură cu imunoglobulina şi constă din doua lanţuri: un lanţ alfa şi un lanţ beta. fie lanţul Lambda. acestea ducînd la mai mult de 12000 de combinaţii posibile. Această abilitate a fiecărei gene cluster de a produce diferite polipeptide este o excepţie importantă a regulii: o genă . în timp ce gena pentru lanţul uşor Lambda este pe cromozomul 22. Fiecare celulă plasmatică produce lanţul uşor VJC într-o singură combinaţie şi produce fie lanţul Kappa. o genă J şi o genă C sunt alaturate şi transcrise într-o moleculă unică continuă a ARN-ului mesager. Se poate produce orice combinaţie. cu ajutorul ADN-t recombinat. aflată între regiunile variabile şi cea de joncţiune. . Imunodeficienţa dobîndită Imunodeficienţa dobîndită poate apare în fiecare sau în amîndouă componentele răspunsului imun. Aceasta este realizată iniţial de diferitele fragmente ale ARN-ului lipite şi secvenţializate. ceea ce are ca rezultat o mai mare diverisificare. Simptomele şi semnele acesteia depind de mecanismele de apărare rămase intacte. iar amîndouă suferă o recombinare somatică pentru celulele T cu specificitaţii diferite. Aceste lanţuri sunt legate între ele prin punţi bisulfurice. iar gena cluster pentru lanţul beta este pe cromozomul T. Restul de ADN al mănunchiului este excizat şi constituie marcatori pentru limfocitele de origine ale celulelor B. Receptorul celulelor B este anticorp (de ebicei de tip IgM) şi astfel. se pot însera extranucleotide la nivelul joncţiunii şi aceste gene sunt predispuse să sufere mutaţii somatice după ce au fost obţinute.o polipeptidă. dar în schimb au o genăconstantă şi nu au gene diferite. Gena cluster pentru lanţul alfa al receptorului T este pe cromozomul 14. 6 gene de joncţiune ş una sau mai multe gene pentru regiunea constantă a fiecărei clase de imunoglobuline. printr-un proces de recombinare somatică o genă V.Fiecare lanţ al imunoglobulinei conţine trei regiuni: . dar în general includ invaziile timpurii susceptibile faţă de infecţii.regiunea de joncţiune (J). În fiecare celulă plasmatică. 223 .regiunea constantă (C). Fiecare din aceste gene este în realitate o genă cluster (ciorchine). Deşi combinaţia VDJ de obicei rămîne constantă pentru celulele plasmatice şi toţi descendenţii lor.regiunea variabilă (V). Gena cluster pentru lanţul greu conţine: aproximativ 200 de gene variabile. dar specificitatea antigenică rămîne neschimbată. circa 50 de gene diverse. de exemplu pentru IgM spre IgG. dar nu amîndouă.

A.Aşa cum sunt conturate tabelul de mai jos. Sistemul sanguin ABO Există 4 fenotipuri majore AB0: . Boală Combinaţii imunodeficienţe severe Agammaglobulinemia Sindromul Wiskott-Aldrich Boli granulomatice cronice Sindromul Chediak-Higashi Sindromul DiGeorge Deficienţă Properdin Sindromul Limfoproliferativ Moduri de moştenire AR.11. iar cei cu grupa 0 nu au nici un antigen. cu grupa B auanti-A. Indivizii care au grupa A au antigen A pe celulele lor roşii. cei cu grupa AB au ambele tipuri de antigeni. Până acum au fost descrise aproximativ 400 de grupse sanguine. Antigenii AB0 sunt de asemenea prezenţi pe multe alte celule din organism. 0 şi AB. iar în 60/o din cazuri depinde de defectele sistemului complementar. iar cei cu grupa 0 le au pe amândouă. XR XR. iar dintre acestea cel mai bine cunoscute sunt ABO şi sistemele Rh ale grupelor sanguine. 10. în 400% din cazuri ca urmare a defectelor de imunitate celulară. Indivizii cu grupa A au în serul lor IgM anti-B (izo-glutine). inclusiv pe celulele sanguine. Cele mai previzibile defecte sunt deficienţele IgA-lor (1/570). iar mulţi din aceşti pacienţi sunt asimptomatici cu o frecvenţă de 1/1000 de combinaţii în cazul unor deficienţe ale sistemului fagocitar şi o frecvenţă de 1/70000 pentru combinaţii imunodeficiente severe. iar – non-aglitinare . AR XR XR. aceste condiţii de apariţie arată o eterogenitate genetică. Grupele sanguine Grupe sanguine sunt determinate de proteinele de suprafaţă ale antigenilor de pe celulele roşii. care sunt determinate de reacţia celulelor roşii ale indivizilor cu anticorpii respectivi anti-A şi anti-B. conform tabelului de mai jos: Fenotipul celulelor roşii 0 A A AB Anti-A + + Anti-B + + - unde: + înseamnă aglutinare.AR AR deleţie cromozomială XR XR Imunodeficienţa moştenită este cauzată în 50% din cazuri de defectele anticopilor. cei care au grupa B au antigeni B. 224 . B.2.

Deşi sunt posibile genotipuri 00. Organele limfoide primesc o extensivă inervaţie intraparenchimală simpatică. 225 . A şi B.03 Antigene ale celulor roşii nici unul A B B B AB Anticorpi serici Anti-A.42 0. Sistemul Rh sanguin Există 2 fenotipuri Rh: Rh + şi Rh Aceste fenotipuri sunt determinate de reacţia celulelor roşii ale indivizilor cu anticorpii anti-Rh. B0 şi AB. BB.Gena pentru grupele AB0 este localizată lânga braţul lung al cromozomului 9 şi au fost identificate 3 alele majore: 0. A şi B sunt gene dominante. şi D sau non-D. iar gena pentru grupa 0 este recesivă.14 0.13 0. Complexul genelor pentru Rh este pe cromozomul 1 cu 2 altele.05 Fenotip Rh + + + + + posibil + 10. neurohormoni endocrini sau neuropeptide şi vice-versa.09 0.12. în timp ce 30% din populaţia bască sunt Rh. în timp ce persoanele cu Rh . AA.04 0. dar acest lucru se poate face folosînd informaţii de ascendenţă. Anti-B Anti-B Anti-A Anti-A Anti-A nici unul Nu este posibil să distingem în grupele sanguine grupa AA de A0 sau BB de B0. Interacţiunea între peptidele sistemului imun şi peptidele sistemului nervos şi endocrin Sistemul imun interacţionează cu sistemul nervos şi endocrin prin inervaţii ale ţesutului limfoid. dar acest procent variază la alte popoare.sau homozigote pentru alelele D (tabelul 4).nu au aceşti antigelii. Notaţie prescurtată rr Rr RR Rr RR RR UK frecvenţa 0. c.32 0. de exemplu. A0. Genotipurile şi fenotipurile Rh.09 0. Persoanele cu Rh + sunt hetero.09 0. Tabelul 4. În continuare este prezentat un tabel cu genotipurile şi fenotipurile locusurilor AB0: Genotip 00 AA A0 BB B0 AB Fenotip 0 A B B B AB UK frecvenţa 0. are Rh+.15 0.17 0.46 0. E. fiecare având 3 locusuri strâns legate C. Aproape toţi orientalii şi nord-americanii au Rh+ de asemenea.Persoanele Rh + posedă antigeni Rh pe celulele lor roşii şi pe cele tisulare. Genotip cde/cde CDe/cde CDe/CDe cDE/ede cDe/cDE cDE/cDE altele (rare) 85% din populaţia Europei Occidentale.

numărul receptorilor β2 -adrenergici creşte pe celule limfoide. LH şi foliculinstimulator.o simplă injectare a IL-1 poate normaliza nivelele sanguine în glucoză pentru o durată de cel puţin 6 ore la animale diabetice incluzând şoarecele diabetic insulino-rezistent. beta-endorfina .fără să afecteze marcat nivelele sanguin ale altor "hormoni ai stresului". în timp ce stresul psihologic induce secreţia interleukinei-6 (ce este mediată de sistemul nervos autonom). Citokinele interferează cu secreţia hormonilor. Se consideră că stresul infecţiilor şi traumatismelor pot stimula macrofagele şi nevroglia să producă citokine IL-1. sintetază eliberarea de prolactină.Celulele sistemului limfoid poartă receptori adrenergici. S-a relevat faptul că IL-1 şi IL-6 induc rapid eliberarea somatostatinei IL-1 induc încet dar semnificativ creşterea şi în alte neuropeptide hipotalamice. 226 .FTN pot induce. similar hormonului eliminator a corticotropinei. astfel: celule supresoare T > monocite > celule citotoxice T >celule helper.P Lângă aceste efecte. O altă citokină care posedă efecte pleiotropice este factorul de necroză (α-FTN) derivat din macrofag . antagoniştii-adrenergici cresc nivelul cAMP în celulei limfoide şi alterează funcţia. α -FTN stimulează secreţia IL-1 de către macrofagele activitatea.FTN împart cu hormonul liberator al corticotropinei unele efecte comportamentale ca mediatori ai sistemului.hormonul creşteri şi hormonul α.cum sunt catecolaminele. Datele experimentale sugerează că sistemul nervos simpatic modulează răspunsurile imune şi că supraactivitatea sistemului nervos simpatic aşa cum este de aşteptat în stres scade responsivitatea imun. promovează mobilizarea grăsimilor corpului şi pierderea în greutate şi are proprietăţi anorexigene. Sistemul imun este capabil să producă factori. α -FTN exercită câteva efecte extraimunologice. mimând astfel două din modificările neuroendocrine observate în timpul răspunsului imun. care pe lângă rolul lor crucial în timp răspunsului imun servesc integrării circuitelor imuno-neuro-endocrine cu consecinţe imuno regulatoare şi metabolice pentru gazdă. După ablaţia sistemului nervos simpatic la animale. De reţinut că atât interleukina-l-alfa ( IL-l ) cât şi factorul de necroză tumorală α . Alt efect important al IL-1 este capacitatea sa de a afecta homeostazia glucozei. Modularea citokinonică a neuropeptidelor hipotalamice: interleukine ce reglează creşterea şi stresul.adrenocorticotropină. sporind dovezile că peptidele legate de imunitate(adică citokinele) pot afecta profund sistemul nervos central. Numărul de receptori variază cu tipul celular. Reglarea centrală a sistemului imun este in prezent bine stabilit. FSN). Celulele imune stimulate pot creşte nivelele sanguine în hormonul adrenocorticotrop (ACTH) şi corticosteroidul şi scade conţinutul de norepinefrină al hipotalamusului. cel puţin în vitro şi se ştie că conţinutul în norepinefrină din organele limfoide scade în timpul răspunsului imun. Neuronii simpatici răspund direct la IL-1. care nu se datorează acţiunilor secretagoge insulinice ale acestei citokine. De asemenea. Efectul modulator al sistemului nervos simpatic este mediată în partea via neurotransmiţători şi în parte printr-o peptidă cu greutate moleculară mare ce inhibă marcat răspunsul limfocitar proliferativ şi reduce producţia de IL-l şi FNT de către macrofage. Se pare că interleukinele pleiotropice stimulează axa hipotalamo-hipofizaro-adrenală într-un loc situat probabil în nucleul paraventricular şi ar deprima creşterea prin stimularea predominată a somatostatinei comparativ cu factorul liberator al hormonului creşterii. Atât IL-1 cât şi α . Mai mult . Printre altele α -FTN este cunoscut ca un mediator al reţelei bidirecţionale neuro-endocrino-imune. s-a arătat recent că IL-1 induce o rapid şi profunda creştere în ACTH şi corticosteroidul din sânge . incluzând în reproducere (în acest cu hormonul luteinizant.melanostimulator.care în schimb reglează secreţia anumitor hormoni ce pot influenta evenimentele imune . Injectarea în vivo a acestei citokine are ca rezultat o profundă hipoglicemie. prolactina.

Se ştie că factorul hipotalamic eliberator de corticotropină are rol pivot în reglarea axei hipotalamice-hipofizare-suprarenale, şi exercită efectele centrale inhibitorii pe funcţii reproducătoare (ce poate fi inhibată de stres). Aceste efecte au loc prin eliberarea de betaendorfina neuronală şi hipofizară şi sunt anatagonizate prin tratament cu antagoniştii opiacei. De asemenea IL-1, α -FTN şi hormonul eliberator de corticotropină induc o creştere a pragului nociceptiv. Hormonul eliberator de corticotropină şi citokinele diferă însă în ceea ce priveşte tipul de stres pe care îl recunosc, adică stresul cognitiv sau non-cognitiv. Alte studii recente sugerează creşterea producţiei de peptide neuroendocrine după stimularea celulelor cu IL-2. Astfel, prin metode imunohistochimice s-a detectat clonarea intensă a citoplasmei celulelor mononucleare (ACTH şi β endorfinice pozitive) din sângele periferic şi o creştere a dimensiunii celulare medii după stimularea cu interleukina -2. Alte studii sugerează, în plus, că una din moleculele de ACTH ce este sintetizat de celule imune stimulează direct migrarea monocitelor umane, sugerându-se astfel un rol posibil al peptidelor ACTH in răspunsul imun. In prezent, numeroase interacţiuni intre sistemele imune şi neuroendocrine sunt demonstrate şi se crede că numeroase peptide pot fi utile noilor strategii terapeutice.

10.13. Relaţiile virusuri-celule gazdă. Relaţiile virusuri-membrane celulare 10.13.1. Receptorii virali
Prezenţa sau absenta receptorilor celulari specifici influenţează nemijlocit spectrul de gazdă tropismul tisular şi celular al virusului;elementele respective pot interveni însă în etape ulterioare, de exemplu penetrare, decapsidare, antrenare a metabolismului celulei gazdă în producţia componentelor virale. Receptori celulari sunt, frecvent, de natură glicoproteică iar acidul sialic este considerat o componentă critică în interacţiunea virus-receptor. Virusul Sendai se leagă de o structură carbohidrat specifică ( NeuAc ) dar nu de alte gangliozide, conţinând unul sau mai multe reziduuri de acid neurinamic. Alte mixoviruri sunt mai puţin restrictive. Pentru virusul gripal toţi compuşii neurinamic pot acţiona ca receptori indiferent de modalitatea de legare a carbohidratului. Virusurile gripale A şi B au receptori (glicoforina) pe hematii; virusul rabic are receptori pentru acetilcolină la joncţiunea neuromusculară; virusul Epstein-Barr are receptori ( CR2 pentru C3d ) pe limfocite B iar HIV are receptori (molecula CD4 sau T4) pe limfocit T etc. Trei metode moderne au permis studiu receptorilor celulari cu acurateţe: a) sinteza anticorpilor monoclonali antireceptori; b) sinteza anticorpilor antiidiotip care mimează antigenele virale; c) utilizarea unor analogi peptidici ale situsurile de ancorare virală A fost introdus conceptul de receptor productiv, adică de receptor care conduce singur la infecţie, deosebit de alţii implicaţi în legarea nespecifică a virionilor. Ataşarea nespecifică a virionilor la unele substraturi (colagenul de exemplu), poate avea importanţă patogenică pentru că se realizează concentraţii mari de virusuri în zone unde există şi receptori productivi. În general, organele-ţintă ale infecţiei virale au astfel de receptori productivi care sunt similari cu receptorii cu afinitate înaltă. Receptorii cu afinitate înaltă la nivelul "butonilor" terminali ale axonilor explică neurotropismul unor virusuri. În ceea ce priveşte virusul gripal, care este bine cunoscut, datele de biologie moleculară precizează următoarele: acest virus este un orthomixovirus cu înveliş membranar; anvelopa constă dintr-un strat bilipidic cu proteina M asociată cu porţiunea internă a dublului strat şi două glicoproteine membranare, ai căror spiculi extramembranari se pot observa în microscopia
227

electronică. Una dintre proteinele transmembranare este hemaglutinina, iar cealaltă, naurominidaza. Aceste două proteine permit virusului să se lege de suprafaţa celulei gazdă şi să fuzioneze cu membrana celulară. A fost clonată gena pentru neuraminidază, proteina conţinând 454 aminoacizi cu greutatea moleculară 50.087 Da. Această proteină prezintă o zonă hidrofobă majoră, care o ancorează in membrana virală. Proteina prezintă 5 situsuri de glicozilare şi este incorporată in membrana virală sub forma unui trimer simetric cu laturile polipeptidice identice. Rolul neuraminidazei in infecţie nu este cunoscut,dar se ştie că ea clivează acidul N-acetilneuraminic(acid sialic) al lanţului hidrocarbonat glicoproteina. Substratul neuraminidazei poate fi glicoproteina celulei-gazdă sau glicoproteina-hemaglutinică a virusului. Activitatea enzimatică a neuraminidazei este necesară pentru producerea infecţiei, deoarece anticorpii antineuraminidază inhibă replicarea virală. Cealaltă glicoproteină transmembranară a virusului gripal, hemaglutinina, leagă virusul la acidul sialic conţinut de receptorii membranei celulei-gazdă. De asemenea,ea mediază fuziunea celulară a virusului. Hemaglutinina virusului gripal este un trimer de 224.640 Da. Fiecare trimer conţine un lanţ oligozaharidic. Glucidele sunt localizate la suprafaţa proteinei pe întreaga sa lungime si au rolul de a proteja hemaglutinina de degradarea proteolitica nespecifica. Pentru ca virusul gripal sa fuzioneze cu membrane celulei-gazda,hemaglutinina trebuie sa cliveze in doua fragmente , HA1 si HA2, prin hidroliza legăturii peptidice a argininei din poziţia 238. Clivarea hemaglutiniei în cele două fragmente creşte infecţiozitatea virusului de 100 ori, fără să afecteze activitatea hemaglutinică. Molecula de hemaglutinina provoacă fuziunea ăn absenţa oricăror alte componente virale.Tipul viral cel mai patogen al gripei - tipul A - conţine 13 subtipuri de hemaghetinine (HA) notate HA1 - HA 13 si 9 antigene de tip neuraminidaza (N) notate Nl-N9. Fiecare virus prezintă 300-600 spiculi de hemaglutina care explica ataşarea virionilor la celule. Intr-o prima etapă, hemaglutinidele virale se leagă pe reziduurile de acid sialic ale glicoforinelor A. Caracterizarea precisă a domeniilor de legare la nivelul proteinelor virale şi a receptorilor celulelor gazdă deschide o noua cale în terapia antivirală: experimentarea şi producerea unor agenţi care să acţioneze în competiţie cu virusurile în legarea pe receptor.

10.13.2. Penetrarea virusului în celulă
Procesul de internalizare a virionilor, declanşat de ataşarea lor ireversibilă la receptorii celulari este numit viropexie (enducitoza). În plus, virusurile cu anvelopa (ortho-si paramixovirusurile, rhabdo- si togavirusurile etc.) datorită includerii în structura externa a unei porţiuni lipidice pot penetra si printr-un proces de fuziune. Pătrunderea paramixovirusurilor în celulă prin fuziunea dintre anvelopa virală şi membrana celulară, perturbează permeabilitatea acesteia din urma, ceea ce poate avea urmări toxice ca hemoliza (la hematii), liza "din afară" (la celulele nucleate) şi chiar modificării nucleare şi alterări cromozomale. Studii electronomicroscopie combinate cu detectare a antigenului cu anticorpi marcaţi de peroxidază au lămurit în cazul virusurilor respirator sinciţial şi rujeolic, secvenţa evenimentelor timpurii ale infecţiei. Astfel, consecutive absorbţiei (la +37C) anvelopa virală şi membrana celulara fuzionează, apoi antigenele virale se dispersează în regiunile adiacente ale membranei, întreaga celulă devenind specific reactivă cu anticorpii antivirali marcaţi. Aceasta difuziune explică cel puţin două fenomene: - starea refractara a celulelor la fuziunea cu alte virusuri şi, - difuzarea infecţiei din aproape în aproape prin antrenarea celulelor vecine în procesul de sincitizare. În cazul papovavirusurilor, ca rezultat al absorbţiei se notează o creştere rapida a fluidităţii membranei celulare datorită activităţii unor enzime membranare, probabil declanşată de procesul endociotic.

228

Prin urmare, absorţia la suprafaţa celulei este urmată de penetraţia virusului în celulă, care se poate desfăşoară pe doua căi: a) fuziune directa cu membrane plasmatică; b) prin endocitoza (viropexie) simplă (absorptiva) sau mediată de receptori (clatrinică). Virusurile încapsulate pot urma ambele cai, în timp ce virusurile nude numai endocitoza. Endozomul (fagozomul) fuzionează apoi cu lizozomul a cărui aciditate favorizează fuziunea membranelor virale şi lizozomale ; procesul este foarte rapid, încât expulzarea nucleocapsidei în citoplasma se efectuează fără distrugerea ei de către enzimele lizozomale de degradare.

10.13.3. Tipuri de efect citopatic
Sunt descris mai multe tipuri morfologice de efecte citopatice viral - induse în culturi, de pildă: a. citotoxic (produs de infecţii masive, hiperacut, fără a exista timp pentru sinteza virusului progen; leziunile au fost asimilate cu fenomenul lizei "din afara" in cazul bacteriilor parazitate de fagi); b. citolitic (caracterizat prin alterări celulare acute-rotunjire,ratatinare-şi pierderea capacitaţii celulelor de a retine coloranţii vitali); c. sinciţial (indus de virusuri care poseda proteine structurale de "difuziune" ca herpesvirusuri, paramixovirusuri, retrovirusuri); d. incluziogen (caracteristic unei replicări virale relativ lente şi însoţit, în afara de apariţia incluziilor virale (noi particule de virus) de vacuolizari citoplasmice, citomegalie, sincitizare etc. De reţinut faptul ca relaţiilor virus-celula gazda, exprimate morfologic, le corespunde o proporţie semnificativ mai mare de interacţiuni neproductive, aşa cum infecţiile clinic aparente sunt amplificate epidemiologic de infecţiile subclinice.

10.13.4. Leziuni cromozomale determinate de virusuri
Virusurile induc diverse anomalii cromozomale ca: aberaţii cromozomale (fragmentări, pulverizaţii, rupturi, schimburi cromatiniene); anomalii ale aparatului mitotic (mitoze multipolare , mitoze colchicina-like); cariotip anormal cu complement instabil sau stabil; policariocite. În ceea ce priveşte patogeneza virala la nivel molecular, de notat ca datele actuale evidenţiază adaptarea continuă a genomului viral şi a gazdei, astfel încât să fie asigurată supravieţuirea ambilor parteneri. Temin a propus o serie de intermediari evolutivi între elementele genetice mobile şi retrovirusuri, trecând prin provirusuri. Însăşi retrovirusurile cuprind grupe evolutive si anume: retrovirusuri nononcogene, lent-oncogene şi rapid oncogene . Se ştie că un concept recent asupra oncogenezei virale susţine integrarea unui provirus retroviral adiacent la o genă celulară potenţial oncogenă (c-onc). Important din punct de vedere teoretic este deci faptul ca inserarea elementelor genetice mobile (sau a provirusurilor) într-un loc sau altul al genomului celular mobil este urmată de inactivarea sau activarea unor gene celulare. Astfel de activări, consecinţă a controlului exercitat de un nou promotor, pot fi la originea unor tumori canceroase. -

229

10.13.5. Natura şi funcţia unor structuri virus-like: prionii
Un capitol de patologie moleculară a celulei interesant în virusologie, genetică şi clinică priveşte în prezent natura, compoziţia chimica si funcţia unor structuri puse in evidentă prin diverse metode, ori demonstrate direct prin microscopie electronică. Astfel proteina prion (PrP) este una din proteinele majore produse in exces in encefalopatiile spongiforme subacute la om si animale de laborator. Natura exactă a agenţilor neconvenţionali care induc aceste boli este necunoscuta in prezent. Au fost evocate câteva ipoteze conform cărora agenţii ar prezenta: un virus convenţional, o noua clasa de agenţi numiţi virioni, o proteină autoreplicabilă (numita Prion), un retrovirus sau este vorba de o boala post-translatională , care implică dereglarea sintezei proteice. Acumularea PrP , ca şi a proteinei acidice fibrilare gliale (GFAP) în infecţiile experimentale la şoarece cu scrapie, în special în creier, implică aceste proteine în mecanismele lezionale ale sistemului nervos central (SNC). PrP (33-35 KD) este o sialoglicoproteină celulară localizată pe faţa externă a neuronilor în cultură, ancorată printr-un glicolipid fosfatidilinozitol. Nivelul expresiei genetice PrP este menţinut strict pe parcursul vieţii. Studii de cinetică a expresiei genetice PrP si GFAP pun în evidenţa faptul că ARNm GFAP şi PrP variază semnificativ în timpul dezvoltării normale postnatale a creierului de şoarece. ARNm pentru proteina prion a fost detectată imediat după naştere şi a crescut de patru ori în dezvoltarea ontogenetică. În prezent este investigată expresia genelor PrP si GFAP în creierul in dezvoltare infectat cu scabie pentru cunoaşterea mecanismelor de reglare şi/sau dereglare în astfel de infecţii. Toate encefalopatiile spongiforme transmisibile, incluzând scrapia, sindromul GerstmannStraussler-Scheingker şi encefalopatia spongiformă bovină conţin forma agregată, parţial rezistentă la proteaze, ca un marker specific pentru boala oferit de această proteină PrP. Se consideră în prezent că spre deosebire de PrP normală de la suprafaţa neuronilor, forma agregată PrP apare fie dintr-o infecţie , sau de la o genă mutantă PrP, care acţionează ca un catalizator în conversia proteinei normale endogene PrP în cea agregată şi abundentă, astfel incît funcţia normală a proteinei este abolită şi rezultă boala degenerativă. Conform altor opinii, proteina normală PrP acţionează ca receptor pentru un agent al scrapiei încă neidentificat; de asemenea este incriminat un mic acid nucleic care este un virus neconvenţional ( de aceea este dată denumirea de virus neconvenţional sau virină). Din alt punct de vedere este frapantă similitutidinea de patologie a scrapiei cu studii recente privind receptorul poliovirus (PVR).Unele studii recente transgenetice au arătat de exemplu că şoarecele transgenetic exprimând PVR uman devine susceptibil la poliovirus; şoarecele normal este rezistent. Pe măsură ce şoarecii transgenetici ce exprimă PVR au dezvoltat această boală, ei arată modificări patologice corespunzătoare. O variantă a PrP a fost implicată recent în producerea sindromului Gerstmann-StrausslerSchemgker, boală umană rară similară scrapiei, caracterizată prin patologie spongiformă, proteină PrP protează rezistentă si placi (depozite mari proteice). S-a arătat în cazul acestui sindrom, un linkaj între incidenţa bolii şi mutaţia proteinei PrP şi anume, o substituţie a proliniei cu leucina la codonul 103. Ar fi vorba deci de o leziune genetică care poate cauza neurodegenerarea spongiformă transmisibilă sau mutaţia produce o modificare în structura proteinei sau în stabilitate, care mimează efectul legării unui agent patogen. Termenul de prion a fost introdus în biologia moleculară în anul 1982 de către Harley Prusiner de la universitatea din San Francisco. Prionii (cunoscuţi şi sub numele de protovirine, virineos, virusuri latente) reprezintă o clasă de agenţi infecţioşi subvirali, cu greutatea de 27000-30000, unici în felul lor, fiind rezistenţi la toate procesele de inactivare care degradează acizii nucleici (căldura, razele u.v, radiaţii ionizante); prionii rămân o enigmă „o perplexitate” a biologiei moleculare, deoarece admiterea existenţei lor drept agenţi infecţioşi, lipsiţi de acid nucleic şi formaţi exclusiv din
230

proteine, ar pleda pentru dărmarea dogmei centrale a biologiei moleculare, prin acceptarea unei codificări şi multiplicări a acestei proteine prionice infecţioase, nu prin intermediul acidului nucleic al celulei gazdă. Pentru acelaşi motiv,bolile prionice sunt considerate astăzi „pseudoinfecţioase” în comparaţie cu bolile infecţioase clasice, ale căror agenţi etiologici sunt microorganisme (virusuri, bacterii) care conţin în structura lor acid nucleic. Caracteristicile principale ale bolilor prionice sunt: - afectează sistemul nervos central (SNC) provocând encefalopalii spongiforme; - au o perioadă foarte lungă de incubaţie: de la câteva luni la 37-40 de ani; - au o evoluţie lentă, progresivă, totdeauna letală. Pâna în prezent au fost deschise 12 boli priorice: şase la animale şi şase la om (tabelul 4). Dintre acestea, cele mai bine studiate sunt scrapie la animale şi boala Crentzfeldt-Jakobs (CJD) la om. Celelalte zece boli prezintă similarităţi de ordin clinic, anatomo-patologice şi hismitochimic cu aspectele din scrapie. În aceste boli, principala caracteristică moleculară o reprezintă acumularea masivă în SNS a unei proteine PrPc a gazdei, dar într-o izomorfă anormală tip PrPsc (tip proteină din scrapie) la animal respeciv PrPcjd (tip proteină din CJD la om). În prezent se admit trei posibilităţi de producere a bolilor prionice : infecţia lentă, infecţie sporadică şi alterare genetică (tabelul 5). Tabelul 5. Bolile prionice Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. Scleroza multiplă 12. Boala lui Alper
231

Boala Scarpie Eucefalopatia transmisibilă curcilor (TME) Boala cronică devastatoare (CWD) Eucefalopatia spongiformă a copitatelor (EVE) Eucefalopatia spongiformă felină(FSE) Eucefalopatia spongiformă bovină(BSE) boala vacilor nebune Kuru Boala Crentyfeldt - Jakols Sindromul GertmannStröussler Insomnia fatală familială

Frecvenţa SUA, Anglia, Franţa, Elveţia Rară dar cu mortalitate >90% SUA(Colorado, Wyoming) Anglia Anglia(1989) Anglia Papua – Noua Guinee 1/1.000.000 pe tot globul <0,1milion/an Japonia Italia, Anglia, Franţa, America Insulele Faroe, Scoţia, Irlanda, Key West

Gazda naturală capre, oi curci elan, căprior Nyola şi antilopa africană pisici domestice bovine om om om om om, unele tulpini au produs scrapie la oi om

Data transmiterii exprerimentale 1936 1939 1983 1988 1966 1968 1981 1993

Structura exclusiv proteică. PrPsc are o are o abilitate foarte mare de a determina modificări posttranslaţionale ale propriei molecule şi de a forma amiloid. Bolile prionice sunt cu evoluţie lentă. Prionii rămân o clasă aparte. care se găseşte în mod normal pe membrana celulei neuronale. Ipoteza viroidului animal Viroizii sunt agenţi subvirali exclusiv din ARN fără înveliş (capsidă) proteic. Ipoteze referitoare la natura prionilor Referitor la natura prionilor s-au emis imens unele ipoteze (ipoteza viroidului animal. grupul ipotezelor de agenţi infecţioşi „fără geamăn” etc.Particularităţi de diferenţiere a prionilor de virusuri Prionii se diferenţiază de virusuri prin următoarele caracteristici majore: Absenţa ADN-ului. PrPc şi PrPsc au aceeaşi greutate moleculară (33-35Kda). dar PrPc poate fi complet digerată „în vitro” de proteineaza K.000 (PrP= proteină prionică). prionii sunt de 10 ori mai rezistenţi decât ARN-ul purificat al acestora. lipsa de mişcare (agenţi ai unor boli cu incidenţă a mortalităţii extrem de mare pe glob) sunt total ignoraţi. În ţesutul cerebral al animalelor cu infecţie prionică plăci de amiloid şi fibre amiloide (SAF =fibre asociate scrapiei).Se ştie astăzi că în cursul infecţiei prionice se produce conversia unei cantităţi de proteină PrPc (prin modificări posttranslaţionale) în PrPsc reprezintă tocmai SAF (proteină înalt infecţioasă). Absenţa imunităţii. 232 . fomând împreună o particulă infecţioasă. prezenţa acestui acid nucleic nu a fost încă confirmată. prionii sunt rezistenţi. Prionii pot exista sub formă de bastonaşe. Modificările posttranslaţionale care contribuie la transformarea PrPc în PrPsc au fost considerate un timp doar modificări conformaţionale de împăturire (substituirea α-helixurilor cu β-sheet-uri).000-30. în toate aceste forme singura moleculă identificată este tot PrPsc. complexe proteice cu lipit-detergent (DhPCs) şi sub formă de lipozomi. Amiloidul reprezintă un derivat dintr-o glicoproteină celular normală (PrPc). Spre deosebire însă de viroizii cunoscuţi (potato spindle tuber viroid). fiind doar parţial digerată lăsând un miez rezistent proteinoza K. Ipoteza virină O moleculă de acid nucleic ce conţine informaţia biologică (prion) ar fi protejată de o moleculă de proteină a gazdei. În încercările de purificare a prionilor. fără precedent. transmisibilităţii şi neuropatogenici bolii. obezitatea. Plăcile amiloide sunt incluzii de prioni. Spre deosebire de virusuri. ipoteza retrovirusului. date recente pledează şi pentru modificări de ordin chimic. în timp ce PrPsc este rezistentă. Este de menţionat însă faptul că problema BSE (boala vacii nebune) şi cea a radioactivităţii ocupă în prezent aceeaşi nişă psihologică în societate. în timp ce viroizii sunt sensibili la nulează. dar nici un acid nucleic. prin electroforeză în gel sarcosil şi sedimentare în gradient discontinuu de sucroza (proteină) cu greutatea moleculară de 27.v. Multe întrebări referitoare la prionii îşi aşteptă răspunsul în viitor. apar paradoxal în absenţa oricărui răspuns imun care a putea opune rezistenţă înaintării infecţiei. care produc răspuns imun prionii nu sunt imunogeni.. fapt pentru care are consecinţe asupra replicării. foarte rezistenţi la u. acest miez este reprezentat de PrP 27-30 (GM= 30Kda). capabilă de replicare. Fibrele de amiloid reprezintă produse de degradare (de rupere) PrPsc infecţioase. Până în prezent nici una din ipoteze nu se bucură de adeziunea întregii comunităţi ştiinţifice. de agenţi infecţioşi fudamental diferiţi de virusuri şi viroizi.). Existenţa unor forme multiple cu grad înalt de infecţiozitate. de asemenea. în timp ce fumatul. abuzul de alcool. Aceste forme sunt interconvertibile. ipoteza virină.

ar prezenta fie material celular alterat eliberat în circulaţii după răniri . De asemenea. tubulii prezintă un mers dens (probabil acid nucleic). In secţiune transversală. Conform altor opinii. fie produse de regenerare celulară sau chiar complexe imune. Relaţiile bacterii-celulele gazdei Bacteriile sunt importante din punct de vedere teoretic şi practic prin rolul jucat în experienţele de recombinare a ADN (inginerie genetică) şi prin caracterul patogen al unor specii.14.asemenea agregate tubulare larg răspândite la om şi la animale . datorită factorilor de patogenitate determinaţi genetic. 233 . prin metodele actuale. în bolile prioniei. macrofagelor . În patogenia umană ele produc infecţii-boală. şoareci cu gene PrP nefuncţionale ar permite să se elucideze funcţia normală a PrP în sistemul nervos şi ar putea fi folosiţi să demonstreze dacă această proteină a gazdei este într-adevăr necesară pentru replicarea agentului scrapie. S-a emis chiar ipoteza potrivit căreia etipatogenia aşa-ziselor colagenoze s-ar petrece mai întâi infecţia virală (acidul nucleic viral ar fii un timp în stare biofită )şi apoi imunocompromisul indus de virus. fibroblastelor. dispuse ordonat după un model paracristalin. fiind similar ca aspect general cu nucleocapsidele fără înveliş ale paramixovirusurilor. Formaţiunile respective au circa 1. glomerulonferită. în sindromul de imunodeficienţă dobândită (SIDA) unele limfocite conţin în citoplasmă particule sferice .dermatomiozită. numeroase observaţii electronomicroscopice în boli ca lupusul eritematos .În sprijinul naturii virale a "tubulilor" pe lângă trăsăturile morfologice în examinarea directă .Ipoteza retrovirusului Pentru asigurarea retrovirală a prionilor se aduc ca argumente tropismul pentru SNC şi modificările de membrană (induse foarte rar) fără răspuns inflamator major.ca un stadiu în morfogeneza virală. se emit mai multe ipostaze prin care se încearcă explicarea modificării proteinei celulare normale PrPc în proteină izomorfă patologică PrPsc. în diferite ţesuturi şi în diferite boli. De pildă. Modele viitoare Modelele transgenetice deşi au sporit cunoaşterea noastră în înţelegerea bolilor scrapielike nu au clarificat totuşi complet rolul proteinei PrP. etc. linii de şoarece cu modificări precise în gena PrP endogenă şi fără nici o extracopie. s-au referit la incluziile "tubulare" (paramixovirus-like) dm citoplasmă celulelor endoteliale . se acceptă încă folosirea lor ca elemente de diagnostic în unele boli ale ţesutului conjunctiv. fie datorită unor mutaţii suferită de gena ce codifică PrPc. conţinând tubulii caracteristici. Grupul ipotezelor de agenţi infecţioşi „fără genom” Plecând de la conceptul iniţial de prior respectiv „proteină autoreplicabilă”. Se speră ca în viitorul apropiat să se creeze prin recombinare omoloagă. fie datorită unor perturbatori ce apar posttranslaţional în conformaţia spaţială a proteinei în diferite etape. s-a invocat capacitatea acestora de a perpetua în culturile de celule păstrându-se sensibilitatea la ribonucleaza cât si depozitarea complexelor imune virale de tip C în piele. În sfârşit. Argumente contra originii retrovirale a prioinilor sunt următoarele: nu a putut fi pus în evidenţă nici un retrovirus. limfocitelor. 10. Deşi problema acestor formaţiuni tubulare este şi ea grevată de necunoscute .5 um în diametru şi fiecare tubul măsoară circa 20-25 nm. De regulă RER apare anormal dilatat în celulele endoteliale ale vaselor sanguine din piele şi muşchiul scheletic la subiecţi cu astfel de boli. rezistenţă foarte mare la formaldehidă şi glutaradeldehidă (retrovirusurile fiind sensibile la aceste doua substanţe). apoi o zonă cu densitate medie şi o pătură periferică (probabil proteică). etc.

dipteriac. pneumoniilor. E.liporoteine de 1000-125000 Da) sunt reprezentate în general de filamente (numite fimbrii la bacteriile gram-negative)şi de fibrile (la cele gram-pozitive). enzime) permit inhibarea ori ocolirea mecanismelor de apărare a gazdei. O importanţă majoră pentru aderenţă şi colonizare o are doza infectantă. coli etc) întrucât nu pot trece de fagocitele subepiteliale anticorpi. După depăşirea membranelor bazale (care acţionând ca un filtru le temporizează diseminarea).bacteriile ajung în ţesutul subepitelial de unde pe cale limfatică şi/sau sanguină. de pildă citotoxică. Oricare ar fi gradul patogenecităţii bacteriei implicate şi severitatea căii de pătrundere în organism. factori bactericizi serici etc. în cazul bacteriilor deficienţe ale aparatului mucociliar ale acestui tract favorizează producerea sinuzitelor. De reţinut că bacteriile foarte mobile şi subţiri (spirochetele) pătrund prin epiteliile gazdei atât prin endocitoză cât şi prin mişcări active datorită aparatului locomotor. Sisteme enzimatice complexe situate la suprafaţa celulei bacteriene sau eliberate în mediu (care permit consumul elementelor nutritive ca atare sau modificate conform necesităţilor metabolice proprii) asigură multiplicarea lor. starea de imunitate a gazdei reprezintă factorul major de condiţionare a manifestării patogenităţii. În procesul de aderenţă participă anumite structuri macromoleculare antigenetice. sau fagocitate. inhibă sinteza proteinelor. unele bacterii se limitează la epitelii (C. pallidum sunt implicare în locomoţia bacteriei care se deplasează "înşurubându-se" în mediul lichid. 234 . ele pot depăşi capacităţile de apărare al gazdei. Adezinele(glicoproteine. formei spiralate şi extremităţilor ascuţite. în intestin numai o singură celulă bacteriană din câteva mii ajunge să adere şi să colonizeze. singura zonă unde se găsesc şi adezine. Odată aderate şi înglobate în stratul de mucus secretat de celulele epiteliale. bronşitelor. pyogenes. Salmonella etc) pătrund în ţesuturile subepiteliale. Dacă virusurile gripale sunt cantonate la epiteliul ciliar al tractului respirator superior. Fibrele periplasmatice ale spirochetei Tr. Penetrarea acestora este asigurată de enzime (histolitice şi citolitice) componente ale peretelui celular (peptidoglicani etc) şi de endocitoză de către celulele epiteliale care ulterior le exocitează. producând leziuni predominant cardiace. Prezenţa receptorilor celulari corespunzători diferitelor adezine determină în mare parte specificitate de specie sau de ţesut a aderenţei bacteriene. hepatorenale şi nervoase. de la suprafaţa bacteriei numite adezine şi receptorii corespunzători ai celulelor epiteliale. de către flora nazofaringiană normală. toxina difterică. Agresinele de la suprafaţă (mucopeptide. pot difuza în tot organismul. polipeptide. iar toxinele (proteice şi lipopolizaharidice) generează diverse efecte patologice. în timp ce altele (Str. factorii de virulenţă incluzând factorii de colonizare şi factorii care contribuie la multiplicare.Prin virulenţa lor.

culturi de celule vegetale şi animale. cum sunt lizina şi acidul glutonic. în medicină (produse de interes medical utilizate în diagnostic.. S-au creat astfel premizele apariţii biotehnologiilor moderne şi a bioindustriei. substanţe antivirale şi amtitumorale. drojdii. 11. în industria farmaceutică (producerea de antibiotice. precum şi a tehnicilor de culturi de celule vegetale. mult mai repede şi mai eficient. de biologie celulară şi moleculară. ca ultracentrifugare. pentru obţinerea de organisme şi de substanţe utile economic. vaccinuri. Folosindu-se un asemenea transfer s-a putut obţine prin tehnica de recombinare genetică un nou vaccin rabic cu o eficienţă mult crescută faţă de cele folosite în mod obişnuit. electrofocalizarea bidimensională (permiţând analiza a 50 000 de proteine ale unei celule). de biochimie şi microbiologie. aşa cum se exprimă ele în realizările ingineriei genetice sunt strâns legate de înaintarea impresionantă a tehnicilor analitice. tehnica separării moleculelor complexe prin anticorpii monoclonali corespunzători). sinteza de aditivi alimentari). producerea de enzime.1. Biotehnologia este o ramură industrială complexă care utilizează drept materie primă microoganismele (bacterii. mucegaiuri etc). vitamine. f) Gene de la eucariote transferate la eucariote. Ingineria genetică Progresele spectaculoase ale biologiei.1. prin transfer de gene de la un organism la altul. cromatografia de afinitate (de ex.. b) Gene virale transferate la eucariote. animale şi microorganisme. dar şi a structurii altor macromolecule biologice). d) Gene de la procariote transferate la eucariote. anticorpi monoclonali etc). a însemnat un uriaş pas înainte în dezvoltarea cercetărilor de genetică şi inginerie genetică. 235 . tratament sau cercetare fundamentală. Până în prezent s-au obţinut următoarele tipuri de transfer de gene: a) Gene virale transferate la virusuri. Gene virale transferate la virusuri. în bioexploatarea petrolului şi minereurilor (creşterea gradului de recuperare cu ajutorul unor microorganisme). Tipuri de transfer de gene Prin această tehnologie se realizează noi combinaţii de ADN de la două organisme diferite. hormoni. obţinându-se în acest fel organisme transgenice. e) Gene de la eucariote transferate la procariote. sinteza unor aminoacizi esenţiali. determinarea structurii primare a unei proteine pornind de la numai 10 nanograme.Capitolul 11 BIOTEHNOLOGIA Secolul XX şi în special perioada de după al doilea Război Mondial. 11. O importanţă deosebită au biotehnologiile moderne pentru manipularea genomului celulei vegetale şi animale în vederea creării de soiuri de plante şi rase de animale pe căi neconvenţionale. electroforeză.1. microanaliza (de ex. Astfel. în ecologie ( valorificare biomasei. biotehnologiile moderne au mari implicaţii în industria alimentară ( producerea de proteine monocelulare neconvenţionale. preparate cu rol în purificarea apelor industriale şi menajere ). c) Gene de la procariote transferate la procariote. marcarea moleculelor prin izotopi radioactivi.

a fost selecţionată levura Saccharomyces cerevisiae (1991) (Smith Kline-RIT). în secvenţa ADN a fost identificată gena S drept responsabilă se sinteza proteinei S (antigen HBs). înainte de a fi condiţionat în vaccin. care a inhibat sinteza ADN celular din celulele canceroase. vulpi polare. a fost inserată în materialul genetic al unei celule gazdă eucariote ( o levură). ci prin transferul de material genetic de la o tulpină donoare la una receptoare (diferită de prima). Respectivul antigen nu este infecţios. Prin aplicarea unei tehnologii genetice. sunt cromozomi accesorii. din ADN viral a fost izolată gena S şi. Prima constă în utilizarea plasmidelor* ca vectori. Becker şi Darai arată că ingineria genetică cu viruşi vectoare reprezintă un subiect de primă importanţă pentru dezvoltarea protocoalelor de terapie genică la om. sunt folosite două tehnici. În aceeaşi categorie de transfer de gene se încadrează metoda de preparare a vaccinului hepatitei B (vaccin Engerix-B). Gene de la procariote transferate la procariote Pentru a realiza introducerea ADN-ului (gena) bacterian într-o altă bacterie. Astfel. vulpe (Europa). Pentru producerea vaccinului la scară industrială. pătrunde apoi în celula receptor şi se integrează prin recombinare în regiunea omologă a cromozomului receptor. în serul bolnavilor de hepatită virală tip B). Gene virale transferate la eucariote. cu ajutorul unui vector. ci doar imunogen. ADN-ul transformat se leagă de celula competentă. iar a doua în utilizarea bacteriofagilor. • conjugarea. câini. Biologia moleculară a permis determinarea cvasi-totală a materialului genetic al virusului hepatitei B.Rabia este o infecţie virală ce se transmite prin muşcătură (în cazuri speciale şi prin aer) de câine. în mod constant. sconcşi. Transformarea reprezintă prelucrarea unei molecule de ADN de la o tulpină donor de către o celulă receptoare competentă. Cu ajutorul retrovirusului recombinat Herpes simplex tip I a fost transportată gena timidinkinaza HSV-1TK de la acest virus în celule pulmonare canceroase de la om. formate dintr-un duplex ADN. În fiecare an se înregistrează 50000 de decese umane prin rabie pe glob (majoritatea în Asia) şi câteva milioane de decese la animale. În 1995. 236 . Respectiva enzimă a indus în celulele canceroase sinteza de monofosfat de aciclovir şi ganciclovir şi apoi fosforilarea acestora până la forma de trifosfat. oprind diviziunea celulară şi propagarea celulelor neoplazice. reasortarea materialului genetic nu se poate realiza prin recombinare în cadrul aceleaşi celule. producând proteina-antigen HBs. Rezultă o celulă care conţine întreg genomul receptorului şi un fragment din genomul donorului. * Plasmidele = clasă majoră de elemente genetice mobile. • transpoziţia (translocarea sau recombinarea cu specificitate de situs). Pentru prepararea vaccinului Engerix-B (ADN recombinat). S-au descris patru mecanisme diferite de transfer genetic: • transformarea. în care levura se multiplică rapid. iar antigenul HBs este izolat şi înalt purificat. la nivelul unor situs-uri specifice ale învelişului celular. Celulele de levură sunt apoi recoltate. din cadrul aceleiaşi specii sau între specii bacteriene înrudite. • transducţia. tulpina de levură pe care se realizează procesul de recombinare este însămânţată în cuve de fermentaţie (bioreactoare). lupi. lilieci (America). ratoni. Deoarece bacteriile sunt organisme haploide. broyate. proteina S este un antigen de suprafaţă al virusului (antigen prezent. se pot replica autonom (replicon). care prin multiplicare a permis ulterior exprimarea şi sinteza în cantitate mare a respectivei proteine a antigenului HBs.

îşi pierd capacitatea tumorigenă şi o păstrează doar pe cea de vector a unei gene străine (de ex. Conversia. având capacitatea de a se insera pe unul sau mai multe situs-uri specifice. prin intermediul fagilor transductori. Acest aspect reprezintă condiţia esenţială pentru fuziunea fragmentului ADN cu plasmidul deschis. prin intermediul factorului de fertilitate F (factor plasmidic = vector). Gene de la procariote transferate la eucariote S-a obţinut transferul unei gene (responsabilă de sinteza unei endotoxine care omoară insectele) de la Bacillus thuringiensis în celule vegetale (bumbac) cu ajutorul unui plasmid Ti asociat cu un retrovirus.devine Hfr (high frequeney recombination). se foloseşte astăzi pe scară industrială şi se realizeză după următoarele etape: ƒ ADN din cromozomul organismului eucariot este extras şi purificat. plasmidul se închide. numit şi factor de fertilitate. gena de sinteză a endotoxinei bacteriene de mai sus). cel mai cunoscut fiind gena “tox” responsabilă de toxinogeneza tulpinilor de bacil difteric. care conţine factorul de fertilitate F ) către celula F. în asociere cu un retrovirus. Plasmidul de formă circulară este deschis (cu ajutorul unei enzime de restricţie). obţinându-se un lanţ ADN unic.devine F+. Acest fenomen este practic posibil la toate speciile bacterine. Acest tip de combinaţie ADN in vitro. deoarece prezintă frecvenţa înaltă de recombinare. Transpoziţia este fenomenul prin care copii (elemente transpozabile) ale unor secvenţe specifice de acid nucleic. În acest fel. rezultând un plasmid 237 . începând cu capătul 5’ al ADN-ului. ƒ se foloseşte un vehicul izolat dintr-o bacterie. folosite astăzi. care devine astfel o parte integrantă din sistemul genetic al procariotului. fagul P1 de la E. Factorul F pătruns în celula receptoare Fpoate rămâne liber în citoplasmă şi atunci celula F. Această tehnologie generică este folosită cu rezultate foarte bune de mai bine de 30 de ani. În acest fel. Anumiţi fagi (convertizori) transportă gene cu alte funcţii decât cele virale. coli. rezultatul fiind producerea unor tumori la plante. Transferul de material genetic este polarizat de la celula F+ (celula donatoare. plasmidul Ti poate trece spontan în celulele vegetale infectându-le. drept vectori pentru manipulări genetice (transfer între o celulă procariotă şi o celulă eucariotă). Genele din genomul eucariot sunt transferate cu ajutorul unui vehicul corespunzător în organismul procariot iar apoi aceste noi gene transferate se multiplică (cu rată foarte înaltă) în organismul procariot. Plasmidul Ti provine de la bacteria Agrobacterium tumefaciens. urmată de clonarea genelor nou transferate.. Gene de la eucariote transferate la procariote Acest transfer este practicat de 20 de ani.(celula receptoare. tumori cunoscute sub numele de “creasta cocoşului”. dar numai anumiţi fagi au proprietatea de a fi transductori (fagul λ de la E. dintr-un genom bacterian. celula receptoare F. incluzând şi gena eucariotă. apoi tăiat de endonucleaze de restricţie.Transducţia reprezintă transferul de material genetic de la o bacterie la alta. coli. Deoarece endonucleazele se fixează pe plasmid doar la nivelul aceloraşi secvenţe de baze ca cele de pe fragmentul ADN. Pe baza capetelor ADN lanţ unic cu secvenţe complementare (sub influenţa ADN-ligazei) se pot lega cele două lanţuri ADN străine (plasmid + gena de la eucariot). în acest ultim caz. se deplasează de-a lungul aceluiaşi lanţ de acid nucleic sau pe cel al altui genom bacterian. sau se poate integra în cromozomul bacterian (cu frecvenţă de 105 per generaţie). organismele procariote (microorganisme tip bacterii) cu rată foarte înaltă de multiplicare pot fi utilizate pentru sinteza anumitor gene din organismele superioare. bacterie care parazitează plantele. fagul P22 de la Salmeonella typhimurium). Aceste plasmide Ti. lipsită de factorul F). rezultă locuri de tăiere cu secvenţe complementare. formând deci un lanţ dublu ADN. Conjugarea presupune un transfer de material genetic de la celula donatoare la celula receptoare.

injectarea acestora cu gene sănătoase fixate pe un virus vector. vor fi omorâte. terapia cu gene are drept scop introducerea unor gene intacte din punct de vedere funcţional în celulele cu genă defectă şi apoi exprimarea acestor gene nou introduse.somatotropina (hormon de creştere uman) (1979) . Acest prim pas reprezintă “adiţia de gene“. bacteriile. determinând terminarea transferului de gene. Dacă cultura bacteriană cu plasmidul mai sus-menţionat este pusă în prezenţa antibioticelor respective. există premisele tratării într-un viitor foarte apropiat a unor boli genetice. gena umană (de pe cromozomul 10) responsabilă de sinteza factorului VIII al coagulării a fost clonată şi transferată în celule renale de hamster. Pentru a se facilita pătrunderea acestui plasmid hibrid în celula bacteriană se foloseşte soluţia de CaCl2. În acest caz. care creşte permeabilitatea membranei bacteriene. după integrarea în genomul lor a genelor umane. adică factorul VIII de coagulare.1. Această terapie este încă la început. apoi reinfuzarea respectivelor celule la pacient. cu câteva excepţii. 11. boli neoplazice. infecţii HIV. dar rămâne fără efect asupra descendenţilor. De pildă. Gene umane au fost inoculate şi în culturi de celule de mamifere. În prezent drojdiile se folosesc în acest scop pe scară largă în industria farmaceutică. preţul acestui produs s-a dovedit a fi mult mai ieftin decât al factorului VIII extras din plasma de la om sănătos. principiul acestei metode este recoltarea de la pacienţi de celule cu defect. O bacterie rezistentă posedă o genă (eucariotă) străină (cuplată cu plasmid cu markeri de rezistenţă). necesar în tratamentul hemofilicilor. deci fiecare celulă bacteriană dintr-o colonie rezistentă la antibiotice conţine o genă eucariotă.interleukina umană (1980) .interferon leucocitar de fibroblaşti (1980). celula de hamster începând să sintetizeze produsul acestei gene. acestea. ƒ terapie cu gene sexuale. Gene de la eucariote transferate la eucariote Gene umane (responsabile de sinteza unor produse metabolice) au fost transferate în celule de drojdii.2. se încearcă introducerea unei gene normale în genomul pacientului şi urmărirea acestei acţiuni în timp. Terapie cu gene ţintă (Gene Targeting) În condiţiile progresului actual al ştiinţelor biologice. Aceste celule bacteriene cresc pe respectivul mediu sub formă de colonii în care există un număr de ordinul a sute de milioane de celule bacteriene cu genă eucariotă. Pentru cele 4000 de boli genetice umane cunoscute astăzi ca nevindecabile se preconizează o terapie genetică prin: reperarea genelor mutante responsabile de defectul genetic şi ulterior. în acest caz influenţa tratamentului transmiţându-se progeniturii. Astăzi este însă interzis prin lege transferul de gene la nivelul celulelor sexuale umane. În aceste boli. tratamentul este restrâns doar la pacienţii trataţi. rămâne practicabilă doar terapia cu gene în celulele somatice.hibrid. Principiile de bază ale terapiei cu gene sunt următoarele: 238 . terapia cu gene poate fi de două feluri: ƒ terapie cu gene somatice. au putut sintetiza produse metabolice umane. înlocuirea genei mutante printr-o alelă normală. ƒ selectarea celulelor bacteriene care conţin gena eucariotă se realizează cu ajutorul unui plasmid care poartă unul sau mai mulţi markeri de rezistenţă la antibiotice. Prin tehnologia genetică de transfer de gene de la eucariote la procariote s-au obţinut următoarele sinteze: . în care celulele receptoare de genă intactă pot fi celulele sexuale sau celula ou fecundată. Aceste celule bacteriene au fost transformate. în care celulele receptoare de genă intactă sunt celulele organismului. Din punct de vedere teoretic.

Houston din Texas preconizează pentru tratamentul acestei boli realizarea unor ‘neo-organe’ (structuri din materiale artificiale plasate în vecinătatea ficatului). Această inactivare este consecinţa inserţiei. se manifestă printr-o topire rapidă a masei musculare. a. Absenţa respectivei enzime determină scăderea capacităţii de apărare a organismului şi moartea copilului în primul an de viaţă. clonarea genelor sănătoase. ƒ hipercolesterolemia familială. în aceste boli există o genă deficitară în sinteza subunităţii tip β-globină din structura hemoglobinei. Cu ajutorul unui vector. este o tulburare genetică a metabolismului grăsimilor. Anderson şi colab. şi medicii Michael Blaese şi Kenneth Culver de la Naţional Cancer Institute au efectuat prima terapie cu gene tocmai într-un caz cu deficit funcţional de limfocite T. cultivarea şi multiplicarea celulelor ţintă în culturi celulare. în acest caz. pe baza terapiei cu gene. aceste celule T din culturi au fost inoculate cu gene pentru enzima adenozindezaminază. În prezent se studiază posibilităţile tratării. Această boală este foarte rară. Apoi aceste limfocite inoculate au fost cultivate şi multiplicate mai departe în culturi celulare. ƒ distrofia musculară Duchenne. se caracterizează prin creşterea consistenţei secreţiei pancreatice având drept consecinţă obturarea glandelor exocrine şi formarea de chisturi pancreatice cu distrugerea ţesutului pancreatic şi scăderea nivelului enzimelor pancreatice. trebuie menţionat că Richard Mulligan de la Massachusetts Institute of Tehnology a imaginat o metodă eficace 239 . şeful secţiei de Hematologie Moleculară de la Naţional Heart. Procedeul a constat în recoltarea de limfocite T de la copilul bolnav. a următoarelor boli ereditare: ƒ boli sanguine de tip talasemie şi meniscocitoză (sickle cell anemia). bazat pe absenţa receptorilor LDL (lipoproteine cu densitatea scăzută) ai celulelor hepatice.v. De la Univ. până astăzi fiind descrise numai 50 de cazuri în literatura de specialitate. în condiţii speciale. la acelaşi copil. în care sunt introduse celule hepatice injectate cu gene care au capacitatea de a atrage colesterolul. introducerea în celulele ţintă cu ajutorul unor vectori corespunzători (retrovirusuri) a unor gene sănătoase. va extrage excesul de colesterol din sistemul circulator (unde colesterolul poate determina tulburări cardiovasculare) şi îl va îndrepta prin reţeaua sanguină către ficat. de celulele stem pentru seria eritrocitară din măduva osoasă. celulele ţintă pentru terapia cu gene sunt reprezentate. boala apare ca urmare a inactivării genei responsabilă de sinteza distrofinei. Cu referire specială la utilizarea retrovirusurilor drept vectori de gene. multiplicarea celulelor dorite în culturi de celule.ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ recoltarea de celule ţintă de la pacient. Epoca terapiei cu gene a început în septembrie 1990 în SUA. Terapia cu gene în boli ereditare Majoritatea bolilor genetice la om sunt determinate de mutaţii punctiforme sau deleţii. a unui retrotranspozon L1. ƒ boala imunodeficienţei combinate severe (SCID) cu deficit funcţional al limfocitelor T (prin absenţa enzimei adenozindezaminaza A şi B). dacă va fi conectat printr-o reţea de vase sanguine cu ficatul. Acest tratament va trebui repetat în cursul vieţii pacientului. aceste limfocite au fost cultivate şi multiplicate în culturi celulare. ƒ mucoviscidoza (fibroza chistică) este o boală genetică recesivă care afectează pancreasul exocrin. selectarea celulelor care conţin gene sănătoase străine şi exprimarea lor. când Francis Anderson. Acest ‘neo-organ’ (cu rol de ligand). Lung and Blood Institute al Universităţii Houston Texas. în exonul 48 al respectivei gene. În această boală este prezent şi un deficit funcţional al enzimei mitocondriale NAD. care îl va elimina.dehidrogenaza cât şi o creştere intercelulară de ioni de Ca++. fiind apoi reinfuzate i. reintroducerea acestor celule la pacienţi.

TNF nu se poate injecta direct în torentul circulator. ciclul de multiplicare virală intracelulară fiind astfel oprit. în primul stadiu al pătrunderii sale în organism. Această prelucrare constă în eliminarea prealabilă a majorităţii genelor virale din structura acestuia şi combinarea ulterioară a segmentului de virus rămas cu genele care urmează să fi injectate în celulele umane. Iniţial s-a încercat folosirea celulelor stem (celule-tulpină) din măduva osoasă. într-o mixtură cu acesta. un anumit nivel imunitar organismului. se divid foarte rar. limfocitele ar fi capabile să sintetizeze o cantitate mare din această proteină. deposedat fiind de capacitatea infecţioasă. fenomenul de transducţie poate avea loc doar în celule care se divid. păstrând însă capacitatea ca.de prelucrare prealabilă a acestui virus. să-şi poată îngloba încărcătura genetică în aceasta. De aceea. această proteină ar putea fixa virusul HIV. se fixează pe această proteină de pe suprafaţa limfocitelor. Fenomenul prin care retrovirusul vector transportă şi fixează o anumită genă în nucleul unei celule ţintite poartă numele de transducţie. virusul lipsit de majoritatea genelor proprii devine inofensiv. În plus. Pentru terapia genică. Terapia cu gene în boli neoplazice A fost utilizată întâia oară în melanomul malign. În mod normal. macrofagele extrase şi întreţinute pe culturi celulare au fost inoculate cu vector purtător de TNF şi apoi reinlocuite la cei doi pacienţi cu melanom. c. deşi celulele stem au o durată de viaţă infinită în comparaţie cu limfocitele ( cu viaţă doar de câteva luni). Pentru a fi ‘altoite’ cu retrovirusul transductor. acesta nemaiputând să pătrundă în celulele sistemului imunitar. spre deosebire de acestea. fiind foarte greu de obţinut. acest factor TNF este sintetizat de macrofage şi eliberat în circulaţie. deci transducţia în aceste celule este practic imposibilă. proporţia acestor celule stem în ţesuturile medulare este mai mică de 1/10000 şi nu există nici o metodă adecvată de separare a celulelor stem de celelalte celule. În acest fel. care apoi vor fi infuzate pacientului. în câteva ore virusul va pătrunde în majoritatea acestor limfocite. b. 240 . cel puţin parţial. De aceea. în cazul acestor doi pacienţi cu macrofage defectuoase. Retrovirusurile reprezintă astăzi uneltele cele mai larg utilizate în ingineria genetică. două persoane cu forme avansate de melanom malign au fost supuse următorului tratament: li s-au extras o cantitate de macrofage pe care s-au grefat apoi vectorii (retrovirusuri) purtători de gene pentru sinteza de ‘factor de necroză a tumorilor ‘ (factor TNF). Gallo (National Cancer Institute) preconizează tratamentul cazurilor de SIDA prin terapie ţintită cu o genă pentru sinteza unei proteine receptoare CD4 pe suprafaţa limfocitului. or celulele stem. au fost preferate limfocitele drept celule ţintă pentru vectori. o dată introdus într-o celulă. În prezenţa respectivei gene. Terapia cu gene în infecţia HIV Anderson şi colab. Retrovirusurile sunt mai mici decât celelalte virusuri şi. la locul tumorii nemaifiind posibil să ajungă o concentraţie suficient de activă de TNF. În 1991. În cazul în care în sistemul sanguin ar putea exista şi circula o cantitate mare dintr-o proteină similară. deoarece există pericolul diluţiei acestui factor. Este posibil ca limfocitele corectate (prin injectare cu virus vector + gena pentru sinteza enzimatică) să asigure un timp. Împreună cu R. limfocitele sunt puse în contact. Virusul HIV. Factorul TNF este o proteină formată din 157 de aminoacizi cu rol în captarea şi distrugerea celulelor tumorale şi a substanţelor străine organismului. nu ucid celulele pe care le contaminează. într-o cultură de celule. dar aceste celule s-au dovedit a fi ţinte foarte dificile. alegerea celulelor ţintă este foarte importantă.

figurile: 135. Organismele transgenice (plante şi animale) sunt organisme care pe lângă înzestrarea lor genetică câştigă proprietăţi noi. de a manipula şi cultiva in vitro. 136 şi 137).11. pentru analiza segregărilor* la descendenţii rezultaţi din hibridizări. celule) din organisme vegetale. Fig. în vederea regenerării plantelor. aplicabile la plante şi animale. cunoştinţele de genetică vegetală se foloseau doar pentru studiul eredităţii. Prin acest procedeu se obţine regenerarea unui număr mare de plante .3. permutaţii de organite citoplasmatice. Aplicarea metodelor de biotehnologie în agricultură în vederea obţinerii de organisme transgenice Biotehnologiile moderne.1984). în interesul omului. Se obţin hibrizi în afara sexualităţii. obţinerea primelor organisme transgenice a deschis noi perspective în ingineria genetică vegetală. au în vedere obţinerea de organisme modificate genetic (transgenice).1. 241 . care să prezinte caracteristici îmbunătăţite.de asemenea. a deschis primele căi de intervenţie genetică. a.Etapele de izolare şi cultură a protoplaştilor (după CachiţăCosma. ce se incorporează în genom şi se transmit descendenţilor. Biotehnologia de hibridare somatică Această procedură permite hibridări totale sau parţiale. 135 . Posibilitatea de a utiliza elementele disociate (ţesuturi. fuzionare de protoplaşti (celule fără perete pectocelulozic) chiar de la două specii diferite. La plante Până de curând.

1985). 138). Fig.ginogeneza = cultura şi regenerarea plantelor plecând de la ovul sau de la celule haploide asociate. 242 . Biotehnologie de haploidizare Ţesuturi care au suportat meioza (deci sunt haploide) sau celule rezultate din pseudofecundaţie provocată sunt introduse în culturi in vitro.androgeneza = cultura şi regenerarea plantelor plecând de la microspori (fig. .Prin fuziunea protoplaştilor se produc hibrizi somatici. 137 . 1984). Există 2 tipuri de haploidizare: .Fig. cibrizi şi himere (după Badea şi Raicu. 136 .Prezentare schematică a principalelor posibilităţi de obţinere a unor noi varietăţi de plante (după Brezeanu şi Soran.

ierbicide.1987).Fig. 138 . 5 – plantă androgenetică la ghiveci (după Badea şi colab. vegetale. care reprezintă circa jumătate din necesarul de substrat alimentar pentru alimentaţia populaţiei globului cu proprietăţi cât mai adecvate.3 – plante complet diferenţiate din antere. ƒ creşterea producţiei de substanţe nutritive. ƒ izolarea din plante a substanţelor cu proprietăţi farmaceutice.. creşterea cantităţii de acizi graşi nesaturaţi. Plantele regenerate au un singur set cromozomial (patern de androgeneză şi respectiv matern de ginogeneză) şi ar fi rămas sterile dacă n-ar fi fost puse la punct mecanismele de autodedublare a acestor cromozomi. 2. În general se urmăresc obţinerea următoarelor proprietăţi în noile organisme transgenice: ƒ fixarea azotului din atmosferă. 4 – plantă androgenetică în tub. Primele organisme transgenice prin biotehnologie de transfer s-au obţinut la cereale: la orez în 1988.Obţinerea de plante haploide. Prin aceste metode de haplodiploidizare se crează plante diploide perfect homozigote (linii izogene) şi de utilitate majoră în ameliorarea calităţii speciilor de plante (descendenţi absolut omogeni în anumite condiţii de reproducere) (fig. 243 . insecte. ƒ rezistenţa la infecţii virale. ƒ toleranţa la uscăciune. linii izogene şi mutante la nivel haploid prin cultura in vitro a gametofiţilor. la grâu în 1992. 139 . Fig. metale grele. concentraţie crescută de Na în sol. Spre aceste trei specii de cereale.Diferite faze ale desfăşurării androgenezei la Datura innoxia: 1 – structuri embrionare diferenţiate direct din anteră. temperatură nefavorabilă. Biotehnologie de transfer Un exemplu a fost menţionat la capitolul despre tipurile de transfer de gene procariote la eucariote în scopul obţinerii de specii de plante (bumbac) rezistente la insecte. bacteriene. prin folosirea tehnologiei genetice. la porumb în 1990. 139).

În 1994. Obţinerea de noi soiuri de plante rezistente la infecţiile virale se realizează prin: ƒ integrarea unei părţi din ADN viral în genomul plantei. responsabilă de compunerea peretelui celular al tomatei. enzime. glucozide. pentru obţinerea unui nou caracter. În aceste condiţii. cu o eficienţă înaltă de utilizare a hranei şi cu o creştere foarte rapidă. în SUA se prevedea obţinerea de noi soiuri de plante transgenice rezistente la insecte. Pentru acest motiv oamenii de ştiinţă vor trebui să folosească cu multă grijă şi măsură aceste posibilităţi moderne ale biotehnologiei. hormoni (produse vegetale). în SUA a fost proiectată crearea unor soiuri de plante transgenice rezistente la ierbicide. se pot enumera: ƒ pierderea diversităţii lumii vegetale. în timp ce buruienile rămân sensibile la ierbicide. Pentru viitor. b. având drept consecinţă dezechilibrul ecosistemelor.Până în prezent au fost obţinute noi soiuri transgenice de roşii. ƒ posibilităţi de biosinteze nedorite de acizi graşi. în vederea obţinerii unor organisme transgenice cu metabolism activat. trebuie luate în considerare anumite riscuri care apar drept consecinţă a apariţiei unor variante de specii vegetale. acest interval scade la şase ani. etapă de etapă. ƒ efectuarea detailată a analizelor de structură şi control în faza precoce a noilor variante ale unui sort vegetal. rezistente la uscăciune. asupra varietăţilor nou-obţinute. ƒ restrângerea gamei de calităţi organoleptice naturale ale unor noi sorturi de legume şi fructe. în cazul utilizării tehnicilor genetice. ƒ dezechilibre nutriţionale. La animale S-au obţinut crapi transgenici prin transfer de gene de creştere de la creştere de la păstrăvi. care să fie livrate pe piaţă în următorii zece ani. tutun şi petunii. Dintre riscurile posibile. căldură. În acest sens se recomandă: ƒ evitarea difuzărilor tipurilor omogene şi uniforme de vegetale pe suprafeţe foarte întinse. În 1995. ƒ inhibarea replicării virale prin tehnica antisens (1992). exprimarea proteinei de înveliş viral va asigura rezistenţa plantei la respectivul virus. La porci au fost transferate gene responsabile de sinteza hormonului de creştere. ƒ riscul dezvoltării explozive a unor ‘patotipuri’ adaptate în mod special. În 1993. ƒ încheierea de acorduri internaţionale pentru înfiinţarea unei comisii de etică cu posibilităţi de control permanent. grad înalt de salinitate şi rezistente la insecticide. în SUA au fost obţinute soiuri de roşii transgenice prin metoda de inhibare cu ARN antisens. grâu. metale grele. În anul 1992 erau raportate 40 de soiuri noi de plante transgenice. 244 . neprevăzute în prezent. prin aceasta. tomatele pot fi culese când se află la punctul favorabil al coacerii şi se pot păstra şase-opt săptămâni fără a fi puse la rece. ƒ noi biosinteze. alcaloizi. care a oprit sinteza enzimei poligalacturonaza. aceste noi organisme transgenice au avut o viteză mult mai mare de creştere decât organismele noi organisme transgenice au avut oviteză mult mai mare de creştere decât organismele normale. În timp ce pentru o cultivare de plante clasice sunt necesari zece ani. ƒ deşteptarea unor gene ancestrale nedorite. Prevenirea riscurilor menţionate mai sus cere multă prudenţă cât şi anticiparea remediilor posibile înainte de crearea noilor variante.

ATTC 11454 GR. în prezent ea poate fi utilizată drept conservant activ în alimente cu pH-ul mai mare de 6. a dezvoltării ştiinţelor medicale şi agriculturii. care prin producerea de nitrozamine au acţiune carcinogenă asupra organismelor. ci şi pentru rezolvarea în viitor a unor probleme ecologice. În ultimii ani. în comparaţie cu nitraţii şi nitriţii (folosiţi tot drept conservanţi).1. ambele clase de substanţe derivate din uleiuri vegetale. nizina era utilizată drept conservant alimentar în peste 50 de ţări de pre glob. aspect ce semnifică posibilitatea unei mai bune utilizări a petrolului brut natural. al cărei plasmid să crească eficienţa utilizării petrolului brut. peşte.şi intracelulare. prezentând activitate inhibitorie maximă la un pH mai mic de 5. cantitatea de nitraţi poate fi redusă considerabil. de exemplu creşterea sintezei unor resurse naturale din mediu.4. se preconizează obţinerea prin procedee de inginerie genetică şi proteică a unor variante de nizină cu spectru larg de activitate. substanţă din categoria lantibioticelor. prin utilizarea lor asociată cu nizina. şi-a găsit o foarte largă aplicabilitate practică în industria alimentară.2. dar nu are nici un efect asupra majorităţii bacteriilor gram-negative şi nici asupra fungilor şi levurilor. fructe. Nizina prezintă şi avantajul de a fi hidrolizată complet de către proteazele tractului digestiv uman. Această largă utilizare se datoreşte faptului că nizina prezintă marele avantaj de a nu avea efecte nocive asupra organismului viu. drept conservant natural pentru vegetale. Ingineria genetică utilizată în prepararea de noi conservanţi alimentari Nizina.5. prin studiile de micribiologie au fost identificate tulpini microbiene care printr-un proces de bioconversie microbiană/enzimatică acţionează asupra acizilor graşi (acid linoleic şi linolenic) şi esterilor. în concentraţie mai mică de 30 µl/ml inhibă dezvoltarea diferitelor specii de germeni gram-pozitive . se încearcă în prezent obţinerea unei bacterii ‘ îmbunătăţite’. cacao. 4 Lancefield. Totuşi în prezent se consideră că posibilităţile de utilizare ale nizinei drept conservant alimentar sunt încă limitate din cauza slabei ei solubilităţi şi a stabilităţii scăzute la pH neutru. 11. mediate de clase specifice de molecule şi semnale au contribuit la construirea unui fundament pentru elaborarea viitoarelor strategii de sinteză a unor noi agenţi terapeutici cu următoarele calităţi: 245 . astfel. În perspectiva dezvoltării biotehnologice.11.1. Ingineria genetică şi rezolvarea unor probleme de ecologie Posibilităţile tehnologiei genetice au importanţă nu numai pentru dezvoltarea cercetării fundamentale. Alte aspecte ale biotehnologiei moderne şi perspectivele secolului XXI Progresele recente în cunoaşterea la nivel molecular a interacţiunilor extra. brânzeturi proaspete şi procesate. Nizina inhibă de asemenea sporularea la bacterii din genul Clostridium şi Bacillus.5. ducând în final la obţinerea unor arome naturale (lactone şi metilketone) cu utilizare largă în industria alimentară. neproducând nici o dereglare a florei intestinale gram-negative. Pentru produsele în care nu se poate renunţa total la adaosul de nitraţi (nizina fiind ineficientă asupra florei gram-negative). În acest sens. 11. Din 1951. în 1989. evitându-se astfel nocivitatea altor conservanţi alimentari asupra sănătăţii publice.5. băuturi alcoolice (vinuri). nizina este folosită în industria alimentară pe scară internaţională. Multe tulpini bacteriene de Pseudomonas putida posedă un plasmid responsabil de descompunerea hidrocarburilor din petrol. variante ce vor putea fi utilizate drept conservante într-o gamă mult mai largă de produse alimentare. Nizina este produsă de tulpinile de Lactococcus lactis 6F3. carne.

pentru cisplatină şi carboplatină a fost demonstrată eficacitatea clinică. terapia anticanceroasă cu citostatice este nesatisfăcătoare într-un număr mare de cazuri din cauza: ƒ dezvoltării rezistenţei la droguri ƒ efectelor secundare nocive (imunodepresie medulară. Pe modele experimentale s-a demonstrat şi eficacitatea ologozaharidelor sulfatate. anticanceroase B. S-a constatat că acest factor bFGF are o acţiune de stimulare a proliferării celulelor endoteliale de activare a angiogenezei (neoformaţie de vase sanguine). s-a încercat construirea unor noi molecule cu potenţial antiumoral. În acest sens există deja o metodologie pentru obţinerea unor proteine-himere. Acesta s-a dovedit foarte eficace în asociaţie cu alte antimitotice curente. dintre acestea. împiedicând în consecinţă angiogeneza şi inhibând simultan adenoamele experimentale (de pancreas. care. antivirale C. cu aplicabilitate practică în domeniul terapiei: A. Substanţe antiangiogenice S-a studiat rolul factorului de creştere fibroblastic (bFGF) asupra mecanismelor de angiogeneză (geneza vaselor sanguine) şi consecinţa acesteia asupra metastazării. prostată) de origine umană. prezentând sinergie cu metotrexatul şi adriamicina. ƒ minimalizarea cât mai mult cu putinţă a efectelor toxice secundare ale drogurilor. în boli metabolice. Diaminociclohexanul şi axoliplatina sunt în curs de experimentare şi nu au atins încă faza de testare clinică. cercetătorii şi-au propus: ƒ îmbunătăţirea gradului de acţiune selectivă a drogului. Ţinând seama de aceste considerente. Inhibitori ai topoizomerazelor Topoizomerazele sunt enzime destinate a modifica structura spaţială a ADN-ului înainte de replicare. şi anume: a. 246 . c.ƒ ƒ ƒ ƒ eliberarea ţintită (situs-specifică) în circulaţie prelungirea timpului de înjumătăţire efect prelungit la locul de acţiune efecte benefice mărite asupra organismului. Pentru contracararea acţiunii bFGF. blocând receptorii celulelor endoteliale.). Derivaţii de platină reprezintă astăzi o clasă foarte studiată de antimitotice. toxicitate hepatică şi renală etc. anticorpi. Terapia anticanceroasă În prezent. b. Dintre antimitotice. taxolul a fost testat experimental prin administrare intratumorală în tumori vezicale la şoarece. a fost sugerat un mecanism de blocare a receptorilor celulelor endoteliale cu ajutorul unor analogi ai heparinei. Molecule active pe tubulină (antimitotice) Au acţiune antimitotică împiedicând diviziunea celulară prin stabilizarea microtubulilor (spre diferenţă de Vinca. sân. alcaloizi care determină depolimerizarea tubulinei). cardiovasculare D. peptide antagonice. în cursul distribuţiei acestora în organismul bolnav. Pornindu-se de la aceste elemente. înţelegând prin aceasta o acţiune cât mai ţintită asupra celulelor tumorale. bazându-se pe achiziţiile cele mai recente ale biologiei moleculare. opresc fixarea bFGF pe respectivii receptori. A. sunt platine liposolubile care se pot administra cu ajutorul liposomilor. suprimând superrăsucirile dublului helix.

Oligonucleotidele antisens sunt fosfodiesteri naturali care au diferite mecanisme de acţiune. ţintele principale de acţiune a acestor substanţe dovedindu-se a fi: ƒ gena oncogenă c-myc (pentru substanţele AACR 1833. AACR 3679) ƒ proteinele p120 (pentru substanţele AACR 1832. folosit pentru a prinde “în cursă” un factor de transcriere (de expresie) care duce în final la alterarea expresiei tuturor genelor de pe respectivul fragment ADN. f. fiind astfel inhibată dezvoltarea metastazelor (prin inhibarea neoformaţiei de vase de sanguine). Oligonucleotidele antisens de tip oligofosfotioaţi se folosesc şi în tratamentul leucemiilor şi al infecţiilor cu HIV. pentru a forma în final un triplu helix la nivelul căruia este blocată transcrierea (ceea ce reprezintă blocarea primei etape a expresiei genelor). Acest oligonucleotid (antisens) blochează. metastazarea. AACR 3154. acţiunea lor a fost urmărită până în prezent pe linii celulare. Totuşi oligonucleotidele “capcană” pot 247 . în consecinţă. prin legarea lui de ARN-ul ţintă (target). AACR 3672. Pentru a se înţelege mecanismul de acţiune (‘’controlul’’) al ciclului nucleic antisens asupra unui proces de oncogeneză (“expresie oncogenă“). translaţia sau respectiv reverstranscriptaza ARN-ului (viral) ţintă. Rezultă că în comparaţie cu strategiile “antisens” (tip ribozim). Inhibitori de kinaze Sunt inhibitori ai tirozinkinazei proteinkinazelor. astăzi sunt urmărite următoarele obiective: ƒ descompunerea unor droguri care să poată inhiba selectiv efectele biologice ale produşilor oncogeni ƒ restabilirea funcţiei factorilor supresori de tumori şi a genelor pentru repararea ADN-ului. ca şi oligonucleotidul antisens. dar poate include în plus şi clivajul catalitic al ARN ţintit. d. Oligonucleotidele pot fi folosite pentru controlul genelor în aşa-numita strategie de sens (sense approach). Strategia “ de sens” cu structuri oligonucleotidice În 1980 a apărut o nouă strategie şi anume cea a antigenelor în care oligonucleotidul are drept “ţintă” un ADN dublu helical. Chiar şi drogurile anticanceroase care interacţionează cu ADN îşi exercită acţiunea biologică prin inhibarea enzimelor (topoizomeraze) care procesează ADN. inhibă autofosforilarea bFGF (via tirozinfosforilare). Un oligoribonucleotid (ribozim) ARN se leagă de o secvenţă complementară a ARN ţintă. În prezent sunt studiate metodele de inoculare cele mai eficiente a acestor substanţe în organismul bolnav. e. AACR 3668. s-au preparat fragmente scurte de acid nucleic (oligonucleotide). este vorba de un oligonucleotid “capcană”. Pornind de la aceste aspecte.Se pare că aceste substanţe antiangiogenice acţionează prin oprirea dezvoltării de noi vase sanguine şi nu prin distrugerea celor formate. căutându-se a se ameliora penetrabilitatea lor în celule. AACR 3668). trebuie amintit mai întâi că transformarea celulelor normale în cellule maligne reprezintă un proces în mai multe etape: ƒ activarea protooncogenelor ƒ inactivarea genelor supresoare de tumori ƒ inactivarea genelor de reparare a ADN. Substanţe antisens Studiul acestor substanţe a fost posibil datorită cercetărilor de biologie moleculară. Majoritatea drogurilor existente în prezent acţionează la nivelul proteinelor. deci opresc neoformaţia şi. care să se lege selectiv de o secvenţă complementară a unui acid nucleic unic lanţ (un ARNm sau un ARN viral). prin inhibarea acţiunii bFGF este oprită proliferarea fibroblastelor. AAXR 3155) ƒ proteinele p53 (pentru substanţele AACR 3630. Modul cel mai simplu de a corecta activitatea acidului nucleic este cel de a folosi tocmai acid nucleic. pornindu-se de la această idee. strategia de sens este mai piţin selectivă. tioindolului.

factori de creştere. receptori. i. g. cât şi datorită faptului de a putea migra şi răspândi în tot organismul. Observaţiile efectuate pe animale de experienţă au arătat că “o provizie locală” formată din diferite tipuri de citokine infuzate direct. Principiul acestei terapii constă în implatarea în organismul bolnav a unor celule somatice (limfocite) modificate din punct de vedere genetic (limfocite pe care sau transferat în prealabil gene codificatoare de citokine). Schmidt-Wolf şi colab.interleukina IL2) Aceste proteine de fuziune au fost realizate prin tehnici de inginerie genetică. direcţionează aceste citokine atunci când sunt introduşi în organismul bolnav către situs-urile celulelor tumorale corespunzătoare. Efectul acestor oligonucleotide de strategie de se3ns poate fi deci selectiv pe un virus sau parazit. este vorba de strategia aptamer. Strategia aptamer Recent a fost elaborat un nou mod de utilizare a acestor oligonucleotide. (1995) au propus un protocol de terapie genică bazat pe utilizarea celulelor CIK (celule killer transfectate cu gena IL7) pentru inducere de citokine IL7. care. în scopul utilizării acestor noi preparate în imunoterapia cancerului. Terapie antivirală Terapie anti-HIV La începutul anilor 1980 exista în întreaga lume opinia că datorită antibioticelor şi vaccinurilor va fi rezolvată problema infecţiilor bacteriene şi virale. ca răspuns la administrarea de interleukina 2 (IL2) sau antigen.fi utilizate pentru a prinde “în cursă” exprimarea unui număr de gene din genomul unui virus sau al unui parazit. cu efect antitumoral mult mai înalt decât cel al celulelor LAK (celule killer activate de limfokine standard). Proteine de fuziune (anticorpi monoclonali . se folosesc oligonucleotidele cu rol de liganzi pentru enzime. activitatea şi migrarea celulelor inflamatoare. poate induce o imunitate antitumorală puternică de lungă durată şi ocazional. Construirea acestei proteine fuzionate recombinate se face în scopul obţinerii unei eficienţe biologice optime. pe baza legărilor lor de o proteină a cărei funcţie normală nu implică creo interacţiune cu acidul nucleic. Aceste proteine de fuziune (anticorpi-IL2) sunt injectate în organismul bolnav. deoarece aceste preparate terapeutice reuşiseră mai mult sau mai puţin să ducă la dispariţia acestor infecţii de pe glob. j. poate determina chiar şi îndepărtarea unei tumori preexistente. literatura de specialitate semnala existenţa a 19 cazuri clinice la om. sau obţinută în urma unei terapii genice cu gene (sintetizatoare) de citokine. Dar în 1981 apărea virusul HIV (Human Immunodeficiency Virus). Aceste celule CIK s-au dovedit a fi celule efectoare citotoxice foarte eficiente. aceste celule limfocitare vor fi foarte bune vehicule în organismul bolnav datorită capacităţii lor de a prolifera. care se dovedeşte foarte 248 . prin combinarea capacităţii de ţintire unică a anticorpilor monoclonali cu activităţile multifuncţionale ale citokinelor. Una din problemele dezbătute în prezent în această direcţie este obţinerea unor proteine de fuziune cu anticorpii monoclonali recombinaţi. în condiţii de recombinare. Terapie genetică cu gene codificatoare pentru citokine S-a pornit de la observaţia că citokinele reglează reactivitatea imunologică. poartă fixate pe molecula lor citokine. Utilizarea anticorpilor monoclonali Dezvoltarea intensivă a noilor concepte molecular-biologice din imunologia ultimilor 20 de ani a deschis noi perspective în terapia cancerului. În 1995. maturaţia. h. supuse tratamentului cu citokine. În cadrul acestei strategii. Anticorpii monoclonali antitumorali (cu specificitate unică). B.

aceste substanţe au determinat şi dezvoltarea rezistenţei virusului HIV la drog.6 milioane iar decesele au atins cifra record de 2. se resintetizează ARN viral şi proteina virală corespunzătoare. dar această proteină primară nou-sintetizată are lanţuri foarte lungi şi este inactivă. De asemenea. pentru anul 2000 se prevăd pe Terra 30 de milioane de purtători HIV. 3119 cazuri de boală SIDA. din care un milion de copii. Până în prezent oamenii de ştiinţă nu au reuşit să prepare încă un vaccin pentru această infecţie.curând a declanşa mari epidemii SIDA (Syndrome d’Immuno-Deficience Acquise) pe glob. invadează organismul. având drept consecinţă apariţia simptomelor de boală. şi anume curgerea inversă a informaţiei genetice din direcţia ARN→ADN II. În România s-au înregistrat între 1985-1994.ARN viral se transcrie în ADN în prezenţa enzimei virale revers transcriptaza. de tipul zidovudinului (analogi nucleozidici) şi derivaţi (dideoxiinozin. datele OMS estimau în lume: ƒ 4. Dar aceste substanţe terapeutice s-au dovedit a avea efecte toxice foarte puternice. din cauza marii variabilităţi a virusului HIV. . se află în “stare dormindă” timp de luni de zile până la 5-20 de ani.6 milioane de persoane pe glob. Virusul HIV face parte din categoria virusurilor ARN (retrovirusuri) care prezintă un aspect particular de multiplicare. ƒ 17 milioane de persoane infectate (purtătoare de virus) HIV. În 1999. numărul cazurilor noi de persoane infectate a fost de 5. virusul ARN dispărând prin imposibilitatea multiplicării sale. această proteină foarte lungă trebuie secţionată (procesată) de nişte enzime virale numite proteaze.. prezintă în organism dar ascuns în nucleul celulelor limfocitare. fiind inhibitoare ale reverstranscriptazei şi împiedicând astfel conservarea virusului în copii. În România. Infecţia înseamnă că virusul HIV. dintre care 2885 la copii şi 234 la adulţi. devenind deci agresiv. Studiile molecular-biologice au demonstrat că ciclul de viaţă a HIV în organismul uman cuprinde3 trei etape: I. la 30 septembrie 1999 se înregistrau 10000 de persoane infectate cu HIV.5 milioane cazuri de boală SIDA declanşată. dideoxicitidin). acest aspect reprezintă particularitatea multiplicării acestui virus.Etapa de transcriere: după tiparul (pattern-ul) ADN viral integrat. Boala reprezintă starea organismului în momentul în care virusul HIV din “stare dormindă” se trezeşte. din care doar 1025073 cazuri înregistrate. Pentru a se prepara substanţe terapeutice cu acţiune antivirală au fost necesare întâi studii de biologie moleculară în vederea determinării structurii virusului HIV şi a ciclului de viaţă al acestuia. În decembrie 1994. III. în stare dormindă şi integrată în nucleul celulelor. creând o panică tot atât de gravă ca şi cea determinată de ciuma bubonică din Europa secolului al XIV-lea.acţionează la nivelul etapei I.Acest ADN viral (copie după ARN) se integrează în genomul celulei gazdă sub influenţa enzimei virale integraza. 249 . cât şi cea a respectivului ARN viral nou format vor duce la formarea virusului matur care va fi capabil să invadeze alte celule. Programul UNAIDS şi al OMS-ului raporta 50 de milioane de persoane infectate cu HIV de la declanşarea epidemiei de SIDA. . dar nu este încă bolnavă. Astăzi infevţia HIV reprezintă o criză majoră de sănătate publică. în special la nivelul sistemului nervos central (SNC). din care 16 milioane au decedat din cauza bolii. Trebuie remarcată diferenţa între infecţie şi boală.urmează starea dormindă a virusului. Prezenţa acestor proteine scurte şi active. La sfârşitul anului 1999. dintre care 6000 deja bolnave. se multiplică. Această mare variaţie genetică a virusului a constituit obstacolul major în prepararea unui vaccin HIV. Conform rapoartelor OMS. Substanţele anti-HIV utilizate până în prezent. Pentru a deveni activă. persoana este sero-pozitivă. o persoană poate fi infectată cu virus HIV fără a fi încă bolnavă.

prin injectarea de anticorpi monoclonali antireceptor trombocite umane (gpIIb şi gpIIIa) şi activarea reocluziei vasculare. cercetările sunt aproape gata să introducă în practica medicală tehnologia unei noi vaccinări. Sharp & Dohme . aceşti receptori mediază mecanismele de adeziune (fixare) de fibrinogen. S-a observat. Terapie ţintită cardiovasculară Se referă la tratamentul cu anticorpi monoclonali antitrombocite umane în cazul infarctelor. şi anume: ƒ firma Merck. prin legarea lor de o mare varietate de celule (macrofage.substanţă cod A-77003 Substratul de preparare a substanţei active părea a fi un material biologic.substanţă cod Ro-31-8959 ƒ firma Abbott .dezvoltarea rezistenţei la drog. sintetizaţi de gene din familia genelor “integrine”. Ele reprezintă liganzi pentru receptori specifici. Metoda Anderson pentru liza trombilor vasculari se bazează pe receptorii gpIIb şi gpIIIa. cu componente purificate şi cele obţinute prin inginerie genetică. ADN-ul care codifică o proteină specifică este cuplat cu elementele genetice de control pentru a se obţine plasmide care se vor replica atunci când vor fi introduse în bacterii corespunzătoare. fibronectina. Studii in vitro pe câine au demonstrat capacitatea acestor anticorpi de a reduce leziunile ischemice miocardice postinfarct cu 46% în comparaţie cu animalul martor. hepatocite) şi ţesuturi. o îmbunătăţire a recanalizării arteriale coronariene. împiedicând tăierea lanţurilor lungi de proteine inactive. dar firmele păstrau secretul de fabricaţie. cele cu agenţi microbieni omorâţi. să prevină apariţia trombilor vasculari. Terapie în boli metabolice Prepararea de liganzi proteici tip lipoproteine Apolipoproteinelesunt proteine care datorită structurilor lor helicale amfipatice leagă lipide. S-au preparat anticorpi monoclonali (anti Mo-1) fată de receptorul de adeziune al trombocitelor. prin liza cheagului sanguin. . 250 . Reducerea zonei de infarct s-a dovedit a fi independentă de severitatea ischimei. Vaccinuri recombinate În pragul mileniului al treilea. ar fi al cincilea tip de vaccinare cunoscut în istoria medicinii după: vaccinurile vii atenuate. În cadrul tehnologiei vaccinurilor ADN. joacă un rol esenţial în transportul şi reglarea metabolismului colesterolului. În cazul implantelor vasculare se preconizează învelirea acestor receptori în strat de celule injectate cu o genă sintetizatoare de un factor litic care. de asemenea. şi anume o substanţă care să inhibe proteazele virale. Creşterea bacteriilor va duce la producerea unui număr mare de copii plasmidice din care se separă ADN-ul imunizat pentru a fi folosit apoi drept vaccin. În 1997 trei companii mari farmaceutice lucrau la obţinerea unei asemenea substanţe de tip inhibitori ai proteazei virusului HIV. C. dispărând deci posibilitatea de invadare de către virus a altor celule ale organismului. D. virusul matur nu se mai poate forma. vitronectina. În aceste condiţii.substanţă cod 693541 ƒ firma Hoffmann-LaRoche . în scopul unei trombolize rapide şi al prevenirii reocluziei. E. trombospondin. . Rămân încă de rezolvat probleme legate de: . Se preconizează utilizarea lor în tratamentul hipercolesterolemiei familiale. factor Wilabrand. proteina rămânând sub formă de lanţ lung şi inactivă.acţiunile secundare farmacokinetice (toxice).În prezent se experimentează o substanţă cu acţiune anti-HIV la nivelul etapei a III-a de dezvoltare a virusului.eficacitatea substanţei prin administrare per os . cea a imunizării directe cu ADN. Apolipoproteinele de densitate înaltă (HDL).

astăzi oamenii de ştiinţă pun tot mai acut problema refacerii cadrului natural şi a reciclării deşeurilor poluante. cât şi în cazurile de rezistenţă la chimioterapice. a urbanizării şi industrializării. În acest context. distrugerea florei şi faunei marine etc. necesară pentru conservarea mediului înconjurător. F. Vaccinurile ADN stimulează atât imunitatea umorală cât şi cea celulară . bolile reemergente. Aceste vaccinuri produc un răspuns imun persistent. Se preconizează că acest tip nou de vaccin va avea o eficienţă enormă asupra bolilor infecţioase care astăzi dau încă o rată foarte înaltă de mortalitate. fluviilor. în funcţie de fiecare agent infecţios. motiv pentru care se pot transporta la temperatura mediului ambiant fără a fi necesară refrigerarea. Astfel. S-a demonstrat că aceste vaccinuri ADN induc celulele T de tip T1 helper cu efect împotriva virusului HIV. Pe viitor vor continua investigaţiile în vederea detectării unor microorganisme cu potenţial de degradare şi transformare a poluanţilor din diferite deşeuri materiale. această vaccinare apare ca o terapie “multidrog”. 251 . dar fără a exista pericolul recâştigării virulenţei de către virusul vaccinant. Acţiunea de depoluare a ecosistemelor În condiţiile creşterii populaţiei globului.În prezent se încearcă prepararea unor asemenea vaccinuri pentru administrare nazală sau per os. municipale. în ultimii 30 de ani s-a ajuns la un dezechilibru ecologic major care astăzi ameninţă viaţa pe Terra (defrişări masive. potenţialul acestor vaccinuri de a stimula capacitatea citolitică a celulelor T reprezintă un punct de răscruce în vaccinologie. Cu) din gunoaiele menajere. consecutiv cu lipsa unei educaţii ecologice elementare a populaţiei. grad foarte ridicat de poluare a râurilor. după îndepărtarea prealabilă a conţinutului toxic de metale grele (Cd. Zn. industriale) cât ţi a contaminanţilor din mediul extern. se trece la prelucrarea reziduurilor organice în vederea obţinerii unei producţii eficiente de compost care să aibă calităţi foarte apropiate de îngrăşământul natural pentru agricultură. Toate aceste vaccinuri ADN se prepară după acelaşi principiu al plasmidelor. ca şi vaccinurile cu virusuri atenuate. Aceste vaccinuri sunt foarte stabile atât la temperatură scăzută cât şi foarte ridicată. nefiind necesară de fiecare dată inventarierea unei noi tehnologii. deşertificări întinse. În aceste condiţii . În vederea progresului rapid în această direcţie se urmăreşte crearea şi aplicarea unei „tehnologii sensor” care să cuantifice activitatea fiziologică şi biochimică a microorganismelor. mai puţin costisitor şi mai uşor de administrat decât vaccinurile convenţionale. în bolile emergente. cercetătorii încearcă să folosească agenţii microbieni (bacterii) în acţiunea de reducere a poluării solului (pentru dezintegrarea gunoiului şi a deşeurilor domestice.). Acest nou compost îmbunătăţeşte structura solului iar prin conţinutul său în microorganisme (care au capacitatea de a inhiba dezvoltarea unei flore microbiene fitopatogene de sol) contribuie la îmbunătăţirea calităţii plantelor şi a recoltelor. Prin vaccinarea cu ADN existând posibilitatea de a vaccina pentru un număr mare mai mare de proteine specifice deodată. luându-se în considerare faptul că acest tip de vaccin este mult mai sigur.

Principiul recombinării Un proces natural de recombinare genetică există la organismele eucariote (cu set diploid de cromozomi) în cursul meiozei (diviziune reducţională). Watson şi Fr.1. farmacologie şi în medicina viitorului.BIOLOGICE ŞI APLICAŢIILE LOR 12.. la toate tipurile de bacterii.Capitolul 12 METODE ŞI TEHNICI MODERNE MOLECULAR .ace” sînt introduse ţintit prin . reprezentând un factor evolutiv. organismele rezultate sunt organismele recombinate care formează astăzi obiectul unor studii cu implicaţii deosebite în dezvoltarea ştiinţifică şi economică pe scară internaţională. animale.ţinte celulare”. În prima fază se produce un schimb de fragmente cromatidiene între cromozomi omologi (M/P=materni/paterni) alăturaţi printr-un fenomen de . în ceea ce priveşte crearea unur specii noi de plante cu o mare eficienţă economică. în scopul ameliorării diagnosticului şi terapiei medicale într-un număr mare de boli. cunoscute la nivel internaţional sub numele de Genetic Engineering. Faptul cǎ informaţia geneticǎ a organismelor vii se gǎseşte acumulatǎ pe helixul ADN. iar acest material genetic poate fi izolat iar cele douǎ lanţuri ale dublului helix ADN separate şi apoi fiecare din cele douǎ lanţuri recombinate cu un alt lanţ de ADN străin complementar. Descrierea compoziţiei şi structurii spaţiale a ADN de către J. Aceste tehnici încearcă pe cale artificială combinatrea informaţiei genetice (a genelor) de la două organisme diferite.crossing-over”. cu mari perspective de viitor. Procese artificiale de recombinare ADN (tehnologia ADN-ului recombinat) Se realizează în condiţii de laborator. odatǎ cu descoperirea elementelor transpozabile. D. plante. în vederea obţinerii de noi variante de microorganisme şi plante. atît în condiţii naturale. în vederea creării unui organism nou cu proprietaţi prestabile (ţintite). şi anume a tehnologiei genetice. Procese naturale de recombinare ADN (recombinare genetică) Joacă un rol foarte important în natură. existenţa acestor procese se explică apariţia unor noi specii. ceea ce reprezintă un fenomen de recombinare genetică.1. Prima reuşită de recombinare a fost realizată în SUA în 1970.. 252 .împuşcare” (shotgun) într-un numǎr foarte mare de .ului Teoria stabilitaţii genomului celular a fost zdruciunatǎ în anul 1951. printr-un număr de metode ce formează tehnologia genetică. 1.. Fenomenul destabilizării genomului celular a rǎmas inexplicabil până în momentul în care a fost posibil studiul moleculei de ADN. dǎ posibilitatea creǎrii de noi organisme.cât şi laborator. 12. Aceste tehnici de recombinare genetică stau la baza cercetărilor fundamentale şi aplicare în biologia moleculară. Crick din anii 1953 au reprezentat cunoştinţele fundamentale care au stat ulterior la baza noilor direcţii de cercetare. deschizînd perspectivele noii terapii cu gene (terapie geneticǎ = Gene Targeting). Concentrarea studiilor asupra ADN a fǎcut posibilǎ injectarea genelor cu ajutorul virusurilor vectoare in celule. Meioza are loc în celulele germinale şi duce la reducerea setului dublu de cromozomi (set diploid) în set haploid (simplu). Aceste tehnici vor avea implicatii majore şi în dezvoltarea agriculturii.. care includ linii foarte variate de organisme. Respectivele virusuri (vectoare de gene) cu aspect de . RECOMBINAREA ADN . Aceastǎ metodǎ a dus la o revoluţie tehnico-ştiinţificǎ a cǎrei consecinţǎ a fost construirea de noi genotopuri.

Tehnologia ADN recombinant presupune următoarele etape: ƒ tăierea lanţurilor duble ADN în fragmente specifice.. în final. vectorul (virusul) este supus şi el acţiunii aceloraşi enzime de restricţie. un organism cu priorietăţi noi (de exemplu. În faza a II-a a meiozei urmează separarea cromatidelor în patru celule germinative mature. care a apărut în jurul anilor ’70. fiecare cromozom în interfază apare format din cîte două cromatide (iar fiecare cromatiodă la rîndul ei dintr-o moleculă de ADN dublu helix). obţinerea de noi soiuri de plante cu rezistenţă crescută şi agenţi dăunători). o data cu vectorul. Aceste patru celule pot conţine: ƒ c1 = numai material matern ƒ c2 = numai material patern ƒ c2 şi c3 = material cromatidian recombinat (rezultat din fenomenul de crossing-over) matern şi patern. bacteria. Prin încrucişarea cromatidelor (crossing-over) pe locul de încrucişare. a revoluţionat biochimia. Aceste procese se produc atît de exact.1. a vectorului şi a fragmentului ADN străin încorparat în genomul celulei gazdă. pentru că. sau analiza genetică foarte laborioasă asupra funcţiei genelor prin cercetarea aspectelor fenotipice ale organismelor mutante şi ale progeniturii acestora. 12. încît nu se pierde nici un nucleoid. Acest process poartă numele de clonare. La cromozomii umani există în medie două-trei asemenea fenomene de crossing-over şi interschimburi de fragmente ADN pe ambele cromatide ale unui cromozom. utilizarea acestor metode putînd duce în viitor la înfrângerea barierei între specii. vor interschimba fragmente de ADN.2.Într-un organism diploid cu un anumit număr de perechi de cromozomi omologi şi o singură pereche de cromozomi sexuali. După interschimburile între cromatidele cromozomilor omologi se produce separarea acestor cromozomi cu cromatidele interschimbate şi împarţirea lor între cele două celule fiice. Procese artificiale de recombinare ADN (Genetic Engineering) Cu ani în urmă era posibilă doar cercetarea indirectă a ADN-ului asupra produselor ARN şi proteice. Prin procedeele de inginerie genetică se poate obţine. Apar în consecinţă un număr mare de celule purtătoare de copii identice de ADN recombinat. pe această cale. lanţurile duble ADN ale celor două cromatide vor fi tăiate. Pe baza acestei tehnologii. prin introducerea unei informaţii genetice într-un organism. celula bacteriană astfel . astfel încât să fie obţinute în final fragmente ADN de lanţ unic. o data cu celula gazdă. a respectivului fragment de ADN selecţionat şi fixat pe vector în celula gazdă (celula bacteriană avirulentă de Esch. În cadrul acestui proces. prin acţiunea enzimelor de restricţie. Tehnologia ADNului recombinat. aceste tehnici vizînd direct informaţia genetică a organismelor. cît şi cel al vectorului se leagă covalent (în cursul unui process de circularizare) în prezenţa ADN-ligazelor ƒ introducerea. coli K12) ƒ multiplicarea sincronă.nou construită” (cu ADN recombinat) ƒ reprezintă celula cap de colonă. să se obţină acelaşi tip de capete adezive: ƒ fragmentul de acid nucleic de cercetat. Concomitent cu ADN-ul de cercetat. oferind posibilitaţile cele mai eficiente pentru analizarea şi modificarea genelor (ADN) şi proteinelor din organismele vii. iar apoi capetele tăiate se vor lega altfel. organisme multicelulare) reprezintă de fapt tehnica de inginerie genetică prin care se obţin genomuri modificate ce pot fi ulterior exprimate 253 . astăzi poate fi modificat într-un mod dinainte stabilit şi ţintit bagajul genetic al organismelor. rezultând cromatide recombinate (molecule ADN recombinate). pe ambele lanţuri de acid nucleic (lanţ unic de cercetat şi lanţ unic al vectorului). moleculele ADN cu greutate moleculară înalta sînt tăiate în molecule cu greutate moleculară mult mai mică. Construirea unui genom nou prin introducerea unei secvenţe ADN străine în genomul unei celule gazdă (de exemplu. Tehnicile de recombinare ADN stau la baza progreselor biotehnologiei moderne.

care în cantităţi mari în calula nou construită. celula respectivă cîştigă caractere noi. ADN-ligazele.1. În acest fel devine posibilă analiza proteinelor celulare. 3. ƒ se obţine o copie de ADNc (în prezenţa reverstranscriptazei). se folosesc tot fragmente ADNc deoarece aceste microorganisme nu sînt capabile să îndepărteze prin fenomene de splicing din ARNm transcris secvenţele de introni. în acest context proteinele. a unei secvenţe străine de ADN cu autorul vectorului). Pentru creşterea acestei cantităţi de proteine se utilizează de regulă fragmente de ADNc (secvenţe codificatoare fără introni). ele clivează moleculele de ADN strain (de exemplu.3. ƒ în celula receptor se produce transcrierea şi translaţia fragmentului ADNc strain (introdus). Pornindu-se de la aflarea expresiei anumitor gene s-a putut ajunge la descifrarea funcţiei unor proteine cu rol în procesele şi diviziune celulară. Enzimele de restricţie Sunt endonucleaze de origine bacteriană. se poate reuşi exprimarea practice permanentă a unei gene altminteri slab activă. Este posibil să se facă noi combinaţii pentru secvenţele de control ale unei gene şi să se determine în acest fel exprimarea unei gene dorite. drojdiile şi celulele de memifere să fie aduse în starea de a produce cantităţi mari de anumite proteine ţintă.(transcrise şi translaţionate) de către celula gazdă. 12. deoarece ADN-ul bacterian poartă un semn de recunoaştere (un password ) care este reprezentat de nişte situs-uri specifice metilate. Prin aceste metode genetice pot fi manipulate. ƒ fragmentul ADNc înglobat în vector este introdus în celula receptor o dată cu vectorul. modificate şi interschimbate sau nou recombinate atît secvenţele codificatoare. ƒ respectivul lanţ dublu ADN este clonat. ƒ se obţine un lanţ dublu ADN. Proteinele sintetizate prin această metodă şi-au găsit utilizare în terapie şi profilaxie. Dacă se urmăreşte introducerea şi exprimarea unor gene eucariote în bacterii şi drojdii. într-o celulă bacteriană. Etapele metodei de inginerie genetică utilizată în vederea obţinerii unei anumite proteine în cantitate mare sînt următoarele: ƒ se porneşte de la matricea ADN. vectorii. Elemente de lucru utilizate în tehnologia ADN recombinat Aceste elemente de lucru sunt reprezentate de: enzimele de restricţie. un dublu helix ADN nou-sintetizat şi metilat numai pe un lanţ este recunoscut ca propriu de către celula bacteriană.1. 1. în mod normal se găsesc în organism în cantităţi foarte mici (doar urme) şi ar scăpa astfel cercetării. Metilarea reprezintă un mecanism de apărare al celulei bacteriene faţă de propriile endonucleaze. ƒ fragmentul ADNc clonat este înglobat în vectorul de exprimare. în genomul unei celule. Metilazele recunosc pe lanţul ADN bacterian aceleaşi secvenţe ca şi endonucleazele. Nucleazele bacteriene se clasifică în: 254 . 12. nefiind digerat de endonucleaze. Termenul Genetic Engineering este adesea folosit drept similar celui de recombinare ADN. prin sinteza de noi proteine (caractere noi cîştigate de celula gazdă). din care rezultă un nou genom (prin introducerea. prin alegerea unei anumite secvenţe de control. Folosind această metodă s-a reuşit ca celulele bacteriene. intr-o anumită celulă. cît şi secvenţele de control ale unei gene. ADN viral pătruns în respectica celulă bacteriană) fără a cliva însă ADN-ul bacterian propriu. prin aceasta creîndu-se bazele pentru cercetarea şi găsirea cauzelor unor boli genetice. obţinându-se în final sinteza proteinei dorite. iar în timp metilaze converteşte treptat ADNhemimetilat în total metilat. Astfel. care.

În această categorie se încadrează şi endonucleazele de restricţie. ci se fixează în interiorul moleculei de ADN. motiv pentru care sînt preferate în studiile de recombinare ADN. unde produc ruptura (tăierea).. dar poziţionate în sens invers pe cele două fire ale dublului helix ADN). despicând-o (clivare prin hidroloza legăturii fosfodiesterice) îndepărtând astfel respectivul segment dublu de ADN. fixare şi tăiere (4-6 nucleoide) de obicei constant deci au specificitate de secvenţă absolută. ƒ enzimele III taie nespecific 20-30 de perechi de bază în direcţia 5’ Æ 3’ pe lanţul ADN. ci doar două lanţuri ADN ce aparţin aceleiaşi molecule ADN duble helix. Endonucleazele de restricţie au acţiuni secvenţial-specifică. foarfeci moleculari”. Procesul de legare (linkare) mediat de ADN-ligaze este esenţial pentru sinteza normală a ADN. Descrierea enzimelor endonucleaze de restricţie a făcut posibilă revoluţia ştiinţifică biologică şi dezvoltarea tehnologiei ADN recombinat (modificări ţintite în structiura genelor şi proteinelor şi analiza acestora bazată pe enzimologia acizilor nucleici). procesul de recombinare genetică. endonucleaze care nu se fixează la extermităţile moleculei ADN. amprente” (fingerprints) ale unei molecule de ADN. acestea recunosc aceleaşi secvenţe nucleotidice. ƒ enzimele II au locul recunoaştere. prin folosirea enzimelor de restricţie. deşi fiecare taie asemenea secvenţe localizate. Prin enzimele de restricţie s-a descris şi un grup special de enzime care au fost numite izoschizomeri. 3. 12. S-au descris enzimele de restricţie I. ADN-ligazele (polinucleoid-ligazele) ADN-ligazele nu pot lega două lanţuri unice de ADN. Aceste endonucleaze se găsesc în număr mare la procariote.exonuleaze care se fixează pe molecula de ADN numai la capătul ei. se fixează pe o anumită secvenţă nucleotidică. dar în prealabil trebuie să fie rupte perechile de baze care ţin unite cele două lanţuri complementare ADN ƒ Bam HI (izolate din Bacillus amilolichefaciens) ƒ Hpa I (izolate din Haemophilus parainfluenzae) ƒ Hin + III (izolate din Haemophilus influenzae) Enzima II au fost supranumite şi. ƒ ƒ 255 .1. Un segment de ADN obţinut prin acţiunea unei enzime de restricţie poate fi clivat main departe în segmente mai mici de către alte enzime de restricţie. II şi III. fiind citite de aceste enzime la fel pe cele două lanţuri şi rezultând un clivaj poziţionat simetric pe ambele lanţuri. coli). asimetric. în mod: simetric. însă în poziţii diferite pe respectivul lanţ ADN. Până în prezent s-au purificat peste 90 de enzime de restricţie. Structurile acestor fragmente finale pot servi drept. rezultând capete drepte. rezultând capete coezive. 2. în afara regiunii specifice în direcţia 5’ Æ 3’ pe lanţul ADN. dintre care: ƒ enzimele I şi II recunosc secvenţele specifice şi se fixează pe acestea cu următoarele particularitaţi: ƒ enzimele I taie nespecific 100-1000 de perechi de baze. procesul de reparare a ADN. ele recunosc o secvenţă de 4-6 nucleotide şi pot tăia cele două lanţuri ale helixului ADN. ƒ enzime II Eci RI (izolate din E. Endonuleozele de restricţie sunt denumite după microorganismele din care se izolează: ƒ enzime I Eco K şi B (izolate din E. Aceste enzime catalizează formarea unei legături fosfodiesterice între gruparea 3’-OH a unei extermităţi a unui lanţ ADN şi gruparea 5’-fosfat de la extermitatea celuilalt lanţ. Secvenţele de baze recunoscute de către aceste enzime sînt palindromice (aceleaşi. Cromozomii complecşi care conţin sute de milioane de bace pot fi astfel secţionaţi şi apoi cartaţi stabilindu-li-se harta genelor. coli). pot recunoaşte situs-urile ţintă ale ADN ului palindronic.

12. celulele bacteriene au fost înzestrate cu noi căi enzimatice în cursul evoluţiei. Plasmidele Reprezintă o clasă majoră de elemente genetice mobile.retrovirus+plasmid Ti A. În 1976..repliconi stabili moşteniţi în stare extracromozomială.bacteriofagi: fagul λ.secvenţe de inserţie (SI) 0. Sunt prezente atît celulele procariote (bacterii). Spre diferenţă de ADN-ul cromozomial.fragemide (φ+plasmid) . fără ca absenţa acestuia să afecteze viaţa celulara. Vectori de transcriere (pentru sinteza ARN): .repliconi accesori” (neesenţiali). Vectori de expresie a1). propun pentru plasmide termenul de . Vectorii Se deosebesc două categorii majore de vectori: A. În 1981.1. La procariote sunt molecule de ADN dublu helix circular din dimensiuni de la două la cîteva sute de kilobaze.. Un plasmid este constituit dintr-un segment format din una sau mai multe gene. esenţial pentru supravieţuirea celulei. Vectorispeciali. plasmidele erau definite de Novick drept . În celula bacteriană. ca răspuns la modificarile din mediul extern. Greutatea moleculară a unui plasmid variază între 1. cît şi la eucariote.3.entităţi fundamentale ale celulei bacteriene”. Astăzi plasmidele sunt considerate .3.cosmide (fragmente de φ* λ+ plasmid ) .plasmid +2 φ promotori (SP6 ş T7) Vectori speciali: . capabili a se replica independent de cromozom”..retrovirusuri . determinînd potenţialul de adaptare al celulei gazdă la condiţiile de mediu. Vectorii de expresie Vectorii folosiţi pentru sinteza unor cantităţi mari de proteine: . Vectori folosiţi pentru sinteza unor cantitaţi mari de proteine. factorul R. reprezentînd o parte vitală a pool-ului de gene. Zestrea plasmidică este un atribut de tulpină (şi nu de specie).plasmide: factorul F. ADN-ul extracromozomial poate disparea la un moment dat din celulă.4 kb. În unele celule pot exista simultan 1*20 copii ale unei plasmide. Prin cîştigarea plasmidelor. φ80. reprezintă material genetic extracromozomial (cromozomi accesorii). rezistenţă sau multirezistenţă la antibiotice). genomul celular este reprezentat de materialul genetic cromozomial genetic cromozomial şi extracromozomial (inconstant). incompatibilitatea).un segment care asigură transferul plasmidic de la o celulă la alta (factor de transfer). 256 . factorul Col.8-1.5-200 x 10 6 daltoni (5% din greutatea cromozomială). Vectori de expresie. dar astăzi se ştie că aceşti repliconi joacă un rol important în procesele de selecţie şi de adaptare a celulelor bacteriene. Dhillon şi Colob.plasmid + φ promotor (SP6) . . care imprimă o proprietate sau mai multe proprietăţi celulei bacteriene (de exemplu. B. Plasmidele s-au dovedit a fi unelte foarte valoroase în cercetarile efectuate în scopul aprofundării unor procese fundamentale de biologie moleculară (replicarea ADN. fagul µ .

Plasmidele pot fi: ƒ neintegrate. În 1972. factori chelatori de ioni de fier). prin intermediul factorului F (factor plasmidic-vector). cointegratul F. În raport cu caracterele fenotipice exprimate. Celula donoare conţine factorul F liber în citoplasmă este notată F+. Sînt sisteme economice pentru conservarea anumitor mesaje genetice care se transmit masei de celule dar în caz de nevoie. în cazul tratamentului celulei receptor cu un factor curing (acridin oranj etc.) se pierde doar factorul F. Col V). Se mai numesc şi autonome (de exemplu. în cursul procesului de adaptare la noi condiţii de mediu. Col I. agrocina 84 (sintetizată de tulpina bacteriană de Agrobacterium radiobacter) cu acţiune bactericidă asupra bacteriei abrobacter tumefaciens (agent de colonizare. fixate de azot (de exemplu. s-au dezvoltat primele. hemolizine. se cunosc pînă în prezent următoarele tipuri de plasmide: ƒ de rezistenţă la agenţii microbieni. Factorul Col Reprezintă plasmidul responsabil de sinteza colicinelor (bacteriocine produse de tulpinile bacteriene de Escherichia coli). au potenţial de răspândire foarte larg a anumitor caractere printe bacterii. Reiese de aici că trasnferul de material genetic este polarizat de la celula F+ sau Hfr către celula F-..criptice” ale unor caractere somatice (nu au putut fi încă indetinficate). toluenului (tulpina de Pseudomonas). degradarea camforului. Factorul F Este plasmidul care induce conjugarea la bacterii.) Cointegratele sunt sisteme funcţionale mai eficiente decît cele ale agregatelor din punct de vedere al transferului şi stabilităţii caracterelor linkate. Acest fenomen presupune un transfer de material genetic de la celula donoare. ColB. adeziune. factori de bacteriocinogenie pentru sinteza piocinelor). începând de la capătul 5’ al ADN-ului. Clowes delimita două grupe majore de gene plasmidice (plasmid-borngenes): ƒ agregate. ƒ pentru sinteza agenţilor antitumorali: de exemplu. enterotoxine. sau inclus în cromozomi (Hfr). specii inrudite dar şi foarte îndepărtate. din ele derivînd apoi cointegratele. aceste plasmide de replica autonom. inserate în cromozomul bacterian (de exemplu.v. ƒ plasmide . la tulpini de Klebsiella). Una sau mai multe plasmide (neconjugative. libere în citoplasma celulei. numit şi factor de fertilitate. ƒ integrate (epizomi). Bacteriocinele se subdivid în două categorii: 257 . celula receptoare (F-) este celula care primeşte factorul F. ƒ cointegrate reprezintă elemente genetice compuse din doi sau mai mulţi repliconi aşezaţi într-o continuitate liniară. exclusiv de origine extracromozomială. în care fiecare replicon îşi păstrează independenţa fizică a replicării deoarece fiecare replicon are propriul său replicator (de exemplu. dar rămân factorii Col (linkaj reversibil). ƒ de rezistenţă la raze u. (codifică enzime care intervin în mecanismele de reparare a ADN celular). ƒ pentru sinteza bacteriocinelor. ColV. în acest caz există 10-20 de copii per celulă. trp. ƒ codificatoare de enzime ale unor căi metabolice. cu acţiune bactericidă asupra unor bacterii din aceeaşi specie. la celula receptoare. asincron şi mai frecvent decît ADN-ul cromozomial. De replica concomitent cu ADN cromozomial şi există în una-două copii per celulă. În general bacteriocinele sunt principii actici sintetizate de bacterii. factorii de bacteriocinogenie ColE1 Æ colE8.cys. de exemplu factorul Col) se transmit 100% de la o celulă la alta cu ajutorul factorul F (plasmid conjugativ).

ƒ cointegrate. ƒ corpusculară (particulară) cu greutate moleculară mare. ƒ integrat în cromozom. CloDf13). factorul pentru sinteza aeruginocinelor.K94. Cu referire specială la rolul plasmidelor de bacteriocinogenie în organismul uman şi animal. E2. Aceste aggregate au origine exclusiv extracromozomială şi posedă un potenţial foarte înalt de răspândire a proprietăţii de bacteriogenie în populaţia bacteriană. s-au descris: ƒ agregate. de obicei în număr mare de copii (15-60) per ADN cromozomial (de exemplu. V. de exemplu.un grup de gene (cluster) . Există însă şi cazuri particulare în care unele bacteriocine (welchicinele) sunt active chiar şi pe celulele producătoare (în acest caz explicaţia fiind absenţa genei de imunitate pe plasmidul de bacteriocinogenie). . E3. K. E2.o genă responsabilă de sinteza proteinei (colicină). combinaţia F. Col E1. locus-ul de origine pentru replicarea plasmidului este prezent într-un punct pe această zonă. între (4. factorii Col. cozi fagice incomplete umplute cu un lanţ scurt de ADN). factorii Col E1. de obicei prezente în 1-2 copii per celulă (de exemplu. E1a. Plasmidele conjugative posedă în plus: un extra grup (extracluster) de gene (G – T) implicate transfer. trebuie menţionate următoarele: ƒ factorul Col v codifică sinteza unui sistem de chelare (fixate. Acest grup de gene conţine circa 20% din SADN-ul plasmidic. E7. E3. Col IB. prezentînd aspecte omologe cu diferite. Col Ib.şi ColDf 13. Ruperea acestei imunităţi se produce doar în prezenţa unei concentraţii foarte înalte de bacteriocină. liber în citoplasmă. de exempli. Plasmidul (factor genetic responsabil de sinteza de bacteriocină) poate fi: ƒ nonintegrat (replicon accesoriu). factorii Col E1. E3. dar este prevalentă în flora apelor menajere şi în populaţia de enterobacterii de la animalele domestice.2-8) x 10 8 megadaltoni prezintă un număr mic de greutate moleculară joasă. au un număr. legare şi transport) al fierului din mediul extern. Structura plasmidelor Col nonintegrate conjugative şi nonconjugative a fost studiată cu ajutorul endonucleozelor de restricţie. au greutate moleculară (40-80)x10 6 megadaltoni. ColE2 şi Col Ib. mare de gene funcţionale (100-200). analogi adenin-nucleozidici. ƒ conjugative: se transmit singure prin conjugare. Producerea de bacteriocine se datorează prezenţei plasmidului de bacteriocinogenie în respectivea celulă bacteriană. E2. În funcţie de interrelaţiile de factorul Col cu alţi factori plasmidiali din celula bacteriană. Se pare că proprietatea de colicinogenie este mai rar răspândită la tulpinile bacteriene de origine umană. de exemplu. de către celula bacteriană. . şi piocinelor. În general. proteică dau de natură complexă glicoproteică.colicinelor I-2. în ultimul agregat factorul Col Ib jucând rol de factor de transfer.necorpusculare (nonparticulare) cu greutate moleculară mica. E6. structuri de cozi goale sau pline. componente fagice defective (capete goale de fagi. CloDF13).rep” esenţial pentru replicarea autonomă. EI.. Col I. acest studiu a demonstrat că ambele tipuri de plasmide conţin în structura lor: . celulele bacteriocinogene sunt immune la propria bacteriocină datorită prezenţei de imunitate mai sus mentionate. EV. Col V). de exemplu linkajele: F. A. Printre bacteriocinele cele mai studiate şi mai bine cunoscute astăzi se numără colocinele şi cloacina DF13.cys. de natură chimică enzimatică. acest fenomen purtând numele de fenomenul de rupere a imunităţii (break-down immunity). trp. Col V. au o greutate moleculară joasă. ducînd astfel la creşterea virulenţei 258 ƒ . Plasmidele nonintegrate se subdivid în: ƒ nonconjugate: se transmit numai cu ajutorul factorului F sau al unui fag transductant.o genă responsabilă pentru sinteza proteinei de imunitate (evidenţiată la plasmidele Col E1.

În acest sens.datele prezente sugerează că fenomenul de bacteriocinogenie semnifică o cale enzimatică specifică cîstigată în cursul evoluţiei. Factorul R Fenomenul de rezistenţă la drog a fost descris de către Ehrlich în perioada anilor19101913. capabilă să omoare tulpina bacteriană Agrobacteruim tumefaciens (purtătoare de plasmid Ti). îngreunîndu-le acestora implantarea. acid nalidixic). sistemul aerobactinei este considerat astăzi un mijloc crucial de supravieţuire şi proliferare a celulelor bacteriene invasive. Shigella).bacteriilor. ƒ plasmidele Col sunt considerate a fi entităţi fundamentale pentru multe celule bacteriene ţinându-se cont de faptul că sunt implicate în multe activităţi celulare.studiul fenomenului de bacteriocinogenie a permis aprofundarea unor aspecte fundamentale de biologie moleculară (replicarea ADN-ului plasmidic. .. în scopul asigurării supravieţuirii şi adaptării celulare la condiţiile de mediu extern. 259 . factorul Col are rol protector determinând producerea de colocine cu acţiune îndreptată împotriva unor bacterii enterale patogene (de exemplu.v. Gradele diferite de complexitate prezente de diferitele sisteme de bacteriocinogenie pot imprima şi explica potenţialul de adaptabilitate al celulei gazdă la condiţiile permanent în schimbare din: . dar rămîne fără efect asupra celulelor normale din aceeaşi specie (datorită selectivităţii de membrană) prezintă agrocina (bacteriocină)..animale).kill” şi . ƒ factorul Col conferă capacitatea de adeziune celulelor bacteriene pe epiteliul intestinal (atribut al virulenţei celulei bacteriene). Se presupune că structuri nucleozidice analogigrocinei 84 cu acţiuni citocidă pe celulele canceroase ar fi mai răspândite în natură decît se cunoaşte astăzi. ƒ în culturi celulare s-a remarcat o acţiune de inactivare a toxinei tulpinilor de E coli enterotoxigene de către colicina sintetizată de alte tulpini de Myzobacterium smegmatis are o acţiune citocidă asupra celulelor eucariote tumorale (inhibă creşterea celulelor tumorale umane. . incluzînd aici şi fenomenul de bacteriocinogenie. stabilă.fenomenul de bacteriocinogenie este considerat a fi un split-phenotype al răspunsului celular SOS la agenţi inductori (raze u. tulpinile bacteriene de Agrobacterium radiobacter produc bacteriocina agrocină 84. de natură cromozomială. coli enterale autohtone.datele acumulate pîna în prezent pledează pentru o strînsă relaţie filogenetică între plasmidele de bacteriocinogenie (factorul Col). Rezistenţa celulelor bacteriene la antibiotice prezintă două aspecte: ƒ rezistenţa naturală – proprietate intrinsecă a speciei. A fost dovedit rolul multiplu de copii plasmidice autonome/integrate per celulă.. pe de o parte şi factorii plasmidiali F şi R. . Genele celulare rec A şi lex A posedă o capacitate complexă de a regla diferite răspunsuri celulare SOS. mitomicina C. . fenomenul de incompatibilitate plasmidială. Cele două posibilităţi de linkaj al plasmidelor de bacteriocinogenie (system aggregate şi cointegrate) pot fi considerate aspecte particulare ale potenţialului de adaptare în cursul evoluţiei. care determină o stare canceroasă (boala cocoşului) la plante dicitiledonate. interrelaţiile evolutive între celula gazdă şi factorul Col).de imunitate” în plasmide de bacteriocinogenie şi fagi pledeaza pentru o strînsă interrelaţie în cursul evoluţiei între aceşti determinanţi genetici. ƒ la tulpinile de Esch. controlul replicării. ƒ factorul Col V conferă tulpinilor bacteriene capacitate de supravieţuire în ser in vitro.prezenţa şi similaritatea genelor .Pe baza cunoştinţelor actuale despre plasmidele Col se poate aprecia că acestea reprezintă o parte vitală din poolul de gene al speciilor bacteriene. pe de altă parte. crescând rezistenţa acestora la efectul bactericid al serului.

cu atât replicarea lor se produce mai lent (I -2 copii/celulă). fără factorul RTF.conjugativi (autotransferabili). posedă un ADN circular.nonconjugativi (netransferabili). Au fost semnalate întîia oară în Japonia. codifică rezistenţa la unul-două antibiotice.1959). pe aceeaşi moleculă de ADN.5x106 până la 5. Reasortarea plasmidelor R (din punct de vedere al numărului. ƒ determinanţii de rezistenţă la antibiotice de la 1 pâna la 20 de markeri. se pot pierde unul sau mai mulţi markeri de rezistenţă. de exemplu prin conservarea tulpinilor bacteriene la +4 C câteva luni. Se pot transfera: ƒ vertical la descendenţi (ereditate extracromozomială) ƒ orizontal între specii. transducţie la stafilococi şi transformare) . Mecanismele de rearanjare a markerilor de rezistenţă plasmidici şi 260 ƒ . bacilii Gram negative (Akiba. replicarea este mai rapidă pe generaţie. conţinând numai replicatorul şi determinanţii de rezistenţă. Factorii R sunt: .recombinare (pe baza omologiei ADN gazdă-ADN străin) prin crossing-over la nivelul cromozomului bacterian. . Referitor la circuitul plasmidelor R în natură trebuie menţionat că flora intestinală comensală şi saprofîtă (oportunist patogenă) la om şi la animale este izvorul natural de bacili gram-negativi.. Au fost descrişi transpozomi care codifică rezistenţa la β. gentamicină/tobramicină. Cu cât plastidele sunt mai mari. şi anume: ƒ factorul RTF (factor de transfer de rezistenţă similar factorului F) care iniţiază transferul plasmidului de la celula donoare la celula receptoare.5x106 daltoni. gen şi chiar de familie. depăşind barierele de specie. Prin mecanismele lor de translocare (cromozom-plasmid. Au sisteme proprii de replicare şi pot exista în mai multe copii. Acest ADN plasmadial codifică sinteza de proteine (enzime) prin intermediul unui ARNm. acriflavină). Transpozomii sunt elemente genetice mobile ce poartă gene determinate de rezistenţă la antibiotice. Acest fenomen de recombinare este foarte rar. Unii trenspozomi au dimensiuni foarte mari. Factorii R sunt molecule de ADN. plasmid-cromozom) determină un schimb larg de determinanţii R intre specii. dublu catenar formând anse închise covalent autonome în citoplasma celulară bacteriană. Plasmidele R (factori de rezistenţă multiplă la antibiotice) au fost descries atît la germeni gram-pozitivi cît şi gram-negativi. se formează uşor copii multiple.transfer clasic (conjugarea la bacili gram negativi.lactamine (penicilina. ƒ factorul codificator al autoreplicării plasmidului (replicator). la trimetoprim/sulfametoxozol. neomicină/kanamicină. Plasmidele R pot fi pierdute: .). Posedă unul sau mai mulţi determinanţi de rezistenţă (markeri). codificând rezistenţa la un număr foarte mare de antibiotice. la nivelul acestor germeni microbieni are loc cel mai important schimb de plasmide R între specii. mutaţie. Au greutatea moleculară de 0.v.sub influenţa unor factori fizici (raze u. proprietăţilor si sediului markerilor) se realizează prin elemente transpozabile tip transpozomi. au greutate moleculară de 20 x 106 Æ 2000 x 106 daltoni. Se pot integra în situs-uri diferite.rezistenţa dobîndită – caracter cîştigat în urma unei terapii cu antibiotice (prin cîştigarea de plasmid R. sau în urma unui process de recombinare). eritomicină etc. Transferul plasmidelor R se face între celulele bacteriene. . sunt alcătuiţi din trei secvenţe nucleotidice cointegrate.spontan. chimici (acridinoranj. ampicilina). ei se pot exciza dintr-un ADN şi autoinsera în altul (într-un plasmid sau cromozom). Se realizează prin mecanisme de: .

sunt deci paraziţi obligatorii ai celulelor. virusurile apar în general drept paraziţi obligatorii ai organismelor şi celulelor vii (bacterii. Materialul genetic ai virusurilor constă din ADN sau ARN. Bacteriofagii au un sistem propriu de transport pentru fragmentele ADN străine care pot fi astfel introduse pe cale naturală şi multiplicate în celula gazdă. Materialul genetic viral. sunt eliberaţi în mediul extern.poate fi integrat în genomul bacterian (cale lizogenă) . în acelaşi loc. alături de genele fagului λ într-o nouă celulă infectată de respectivul fag. ADN-ul fagului λ conţine fie operonul gal. fie operonul bio. Infecţia cu asemenea fagi se numeşte λ gal sau λ bio. Datorită acestui aspect este posibil ca în fagul să poată fi introdus ADN străin. coli. Alegerea căii de multiplicare este determinată de starea de nutriţie şi sănătate a celulei receptor (gazdă). ea introduce genele celulei bacteriene de E coli.poate trece imediat la multiplicare folosind aparatul enzimatic de sinteză al celulei bacteriene gazdă (receptoare). Cu ajutorul sistemului proteic reglator este capabil să aleagă între cele două posibilităţi de evoluţie mai sus prezentate. Epidemiile apar atunci când aceste plasmide R cu markeri multipli de rezistenţă ajung la bacterii înalt patogene şi cu înaltă contagiozitate. Noii fagi sintetizaţi prin acest ciclu „litic" . Când se formează virionii progeni. În unul din 105 virioni. în formă liniară sau circulară închisă. Gazda fagului λ este celula bacteriană de E. deci cantitatea de ADN străin ce poate fi înglobată este limitată. celule umane). multiplicându-se pe socoteala acestora. unde îşi abandonează învelişul proteic. de unde pătrund şi parazitează alte celule bacteriene. 261 . Bacteriofagii Sunt virusuri care infectează bacteriile. Virusurile împrumută aparatul metabolismului celular bacterian. excizia nu este totdeauna precisă.. injectându-şi materialul genetic în celula bacteriană. ce creează mari dificultăţi terapeutice. Răspândirea plasmidelor R este favorizată de utilizarea necontrolată şi abuzivă a antibioticelor. Din ADN-ul fagului λ poate fi îndepărtată o cantitate de 40% fără ca funcţiile vitale ale acestui fag să fie evident influenţate. pentru propria replicare. Membrana proteică a fagului are o capacitate limitată de acceptare de ADN.transferul plasmidic explică formarea rapidă a rezervorului de bacterii multi-rezistente. Fagii lizogeni pot media (ca şi factorii plasmidici F) schimburi de gene.în urma lizei celulare. poate evolua pe una din cele două căi: . condiţii ce determină selectarea şi vehicularea în cadrul infecţiilor intraspitaliceşti a unor tulpini bacteriene cu un spectru foarte larg de antibiorezistenţă. Se fixează pe membrana celulei bacteriene. Astfel fagul λ (ADN) se poate insera pe cromozomul celulei de E coli între genele gal şi bio. după injectare în celula bacteriană. Fagul φ 80 Este înrudit cu fagul. In natură. animale. se insera lângă operonul trp şi poate purta gena trp de la o celulă infectată la alta. După introducerea ADN străin prin membrana proteică fagului λ se poate trece la injectarea acestui fag (în care este înglobat ADN-ul străin) în celulele bacteriene de E coli. genomul acestui fag este reprezentat de un lanţ dublu ADN. plante. Fagul λ Este foarte bine studiat şi utilizat ca vector.

140). După tăierea zonei MCS în două. Fagemide Reprezintă o nouă clasă de vectori în care o parte din genomul unui fag cu lanţ unic ADN (de exemplu M13) este combinat cu un plasmid ADN. 2) Vectorii de transcriere. Cosmide Sunt plasmide în care a fost introdus un anumit fragment de ADN din fagul λ . S-au descris două tipuri de elemente transpozabile: secvenţe de inserţie (SI) cu dimensiuni de 0. cosmidul se replică apoi ca un plasmid. coli. Transpoziţia este fenomenul prin care copii (elemente transpozabile) ale unor secvenţe specifice de ADN dmtr-un genom. Reprezintă o clasă specială a vectorilor de expresie. având capacitatea de a se insera pe unul sau mai multe situs-uri specifice. Vectorul format din plasmid cu un fag promotor ( φ SP6) Acest vector poartă numele de SP6. cosmidul este injectat în respectiva celulă gazdă. Este de menţionat că zona MCS reprezintă porţiunea din sistemul vector unde pot fi înglobate de plasmid noi fragmente de ADN. de către o enzimă de restricţie. transpozonii (Tn) cu dimensiuni de 3-20 kb (numiţi şi gene săritoare). se deplasează de-a lungul aceluiaşi lanţ de ADN sau pe cel al altui genom. Dacă în momentul introducerii fagului se injectează în celula gazdă şi un fag helper. Fagemidul se multiplică în celula gazdă ca un plasmid cu lanţ dublu ADN.4 kilobaze (kilobaza (kb)=1000 perechi de baze). Prin infecţie fagică (pătrunderea fagului în celulă). accelerând în acest fel evoluţia bacteriană. Fig. Secvenţe de inserţie (SI) Sunt elemente transpozabile. promotorul φ SP6 reprezintă secvenţa start ADN de unde porneşte transcrierea (deci sinteza ARNm-ului). promotor (SP6) sau chiar doi fagi promotori (fagii SP6 şi T7). Aceşti fagi transductori (ca şi factorul plasmidic F) sunt elemente genetice mobile care declanşează interschimbul între genele bacteriene. transportă totdeauna un fragment din acest cromozom.Vector format din plasmid şi fag promotor SP6. Se folosesc pentru sinteza ARN. Celula gazdă pentru φ SP6 este celula bacteriană de Salmonella typhimurium. şi 262 . Cosmidele sunt îmbrăcate în membrana proteică a acestui fag. În celula gazdă. în spatele promotorului φ SP6 se găseşte o zonă formată dintr-un număr de secvenţe nucleotidice (zona MC S= muItiple cloning site).8-1.Fagul µ Se insera în orice loc pe cromozomul celulei de E. 140 . care oferă mai multe locuri de tăiere pentru multe enzime de restricţie (Fig. Prototipul acestor vectori de transcriere este format dintr-un plasmid în care a fost înglobat un fag. atunci famegidul se multiplică ca un fag cu lanţ unic ADN.

Transcrierea cu ajutorul unui singur fag promotor este unidirecţională. 143 . 142 . Fig. deoarece cei doi promotori dirijează transcrierea în sensuri opuse (fig. vectorul linearizîndu-se (fig. 141 . Acest sistem cu doi promotori este vector bidirecţional. 143 şi fig.înglobarea unui fragment de ADN dublu lanţ (fragment ADN sau ADNc) în mijlocul zonei MCS (fig.Tăierea cu ajutorul enzimelor de restricţie a celor două zone MCS şi transcrierea în sens opus a celor două lanţuri ADN cu ajutorul fagilor SP6 şi T7 263 .Vector linearizat De obicei ADN-ul înglobat este cel care urmează a fi transcris în ARN. Vectorul format dintr-un plasmid şi doi fagi promotori (SP6 şi T7).134).Tăierea zonei MCS şi înglobarea unui nou fragment ADN Fig. Fig. zona MCS este tăiată din nou de către alte enzime ADNc de restricţie.Vector format dintr-un plasmid şi doi fagi promotori Fig. 144 . 144).141).

aceste două enzime acţionează pe situs-uri diferite pe zona MCS. în cursul acestei diviziuni. Acest sistem vector cu doi promotori care acţionează în două sensuri opuse.Pentru utilizarea acestui sistem de transcriere bidirecţională se aleg două enzime diferite de restricţie. îşi împarte materialul ADN între cele două celule fiice. 1 mb (megabaze) = 1 milion de baze (sau 500 000 perechi de baze). Astfel prima enzimă taie primul fragment MCS între fagul SP6 şi ADN-ul înglobat. numiţi şi minicromozomi. 145 . de pildă vectori YAC (yeast artificial chromosome). S-au construit un numar mare de vectori de expresie care să fie propice pentru diferite tipuri de celule. Vectorii de expresie reprezintă vectori construiţi anume care conţin în structura lor multe secvente de control optim pentru transcrierea şi translaţia genelor. Un vector tip YAC se comportă în celulele de drojdii ca un cromozom care se dublează înainte de diviziunea celulară. 145). permiţând transcrierea concomitentă a celor două lanţuri a ADN (dublu-lanţ) nou-înglobat. Vectorii de expresie trebuie selectionaţi pentru fiecare tip de celulă în care urmează a fi introdusă o gena straină pentru a se obtine sinteza 264 . transcrierea celuilalt lanţ ADN (al aceluiaşi ADN dublu lanţ nou-înglobat) în sens opus (fig. după tăierea prealabilă a acestei zone în două segmente între care a fost înglobat noul segment ADN. Promotorii SP6 şi T7 sunt astfel orientaţi încât primul să conducă transcrierea unui lanţ din ADN dublu-lanţ înglobat într-un sens iar al doilea promotor. Aceste cosmide ajută la studiul poziţiei genelor pe harta genetică a cromozomului sau pe fragmente lungi de ADN. iar. iar a doua enzimă taie al doilea fragment MCS între fagul T7 şi ADN-ul înglobat. Fig. Fiecare fragment de ADNc străin care va fi înglobat de către vector se va fixa pe acest vector tocmai în apropierea acestei secvenţe de control (cu rol de promotor). Lungimea fragmentului ADN sau ARN se stabileşte după numărul de perechi de baze: 1 kb (kilobază) = 1000 baze (sau 500 perechi de baze).1 mb. Alegerea vectorilor Se face după mărimea fragmentului ADN care urmează a fi înglobat într-o celulă. Secvenţele de control nu sunt aceleaşi pentru diferitele tipuri de celule. Utilizarea sistemului SP6 pentru transcrierea unuia din lanţurile ADN înglobate. aceasta secvenţă de control (promotor) va porni apoi transcrierea secventei ADNc strain inglobat.Tăietura I – Vector linearizat. Cosmidele se folosesc drept vehicule pentru fragmente foarte mari de ADN (de 30-45 kb). se numeşte vector bidirecţional. În ultima vreme s-au putut construi cosmide-vectori în care s-au putut îngloba fragmente mari de ADN de 100 kb .

virusul leucemiei aviare). integrată în cromozomul ei. somatotropina. A fost imaginată o metodă eficace de prelucrare prealabilă a retrovirusului vector (Richard Mulligan de la Massachusetts Institute of Technology USA). activator de plasminogen. care este declansată însă doar în anumite condiţii. ele nu ucid (nu lezeaza) celulele pe care le contaminează. Vectori speciali b1. putADN determina formarea unor tumori in organismul gazda (virusul sarcomului Rous. informaţia pentru sinteza virusului ARN. deposedat de capacitatea lui infecţioasa. lipsit de majoritatea genelor sale. o dată patrunse în organismul celulei gazdă să declanşeze. factori imunologici (factori de necroza a tumorilor. În aceste cazuri. Retrovirusurile sunt mai mici decat celelalte virusuri. pe care a fixat-o şi pe care o introduce în celula ţintă (mecanismul de transductie). Deci plasmidele Ti au efect tumorigen. retrovirusurile joacă rolul unor carcase pentru transportul respectivelor gene străine către o anumită celulă ţintă. o transcriere inversă. determinând astfel sinteza unui ADN dublu lant (după paltern-ul respectivului ARN viral). Retrovirusurile Sunt virusuri ARN cu o treaptă ADN în replicare (de exemplu: HIV. spre deosebire de virusurile ADN. injectat în celula ţinta. Retrovirusuri şi plasmidul Ti Plasmidele Ti se găscsc în bacteriile Agrobacterium tumefaciens din sol. devine inofensiv. interferon. interleukine).unei anumite proteine. hiradin (antitrombotic). b 2. VISNA). eritropoetina. Multe retrovirusuri sunt oncogene. Celula poartă în acest fel. retrovirusul vector declansează actiunea reverstranscriptazei care determină sinteza ADN-ului corespunzator (replică a ARN-ului vector + gena fixată). conferind celulei gazdă o noua proprietate corespunzatoare noii gene fixate. prin mecanismul de transcriere inversa. anticorpi monoclonali. dar vector de o gena (de gene) nouă. în scopul transferului unor gene străine în celula ţintă. în prezenţa reverstranscriptazei. motiv pentru care ele sunt folosite astăzi drept vectori în tehnicile de inginerie genetică şi de terapie genetică. factorul VIII de coagulare. plasmidele Ti ajunse în celulele vegetale determină apariţia unei tumori. până de curând principiul activ se extragea direct din râme. Retrovirusurile ARN au capacitatea ca. Retrovirusurile reprezintă astazi uneltele (vectorii) cele mai utilizate în ingineria genetică pentru transportul de gene către genomul unei celule tintă. Aceasta replică ADN se integrează în cromozomul celulei gazdă. prin care se elimină în prealabil un număr de gene virale. Astfel. prin alegerea unor vectori de expresie adecvaţi. iar segmentul de virus rămas este combinat apoi cu gene care urmează a fi injectate ţintit într-o anumită celulă. Acest ADN dublu lanţ se integrează apoi în cromozomul celulei gazdă (umană sau animală). adică de la ARN spre ADN. virusul. 265 . B. Prin infectarea unor leziuni ale plantelor cu această bacterie. În acest fel. vaccinuri pentru boli bacteriene şi virale. s-a reuşit introducerea unor fragmente ADNc străin (de la eucariote) în celula bacteriană şi sinteza ulterioară a urmatoarelor proteine: insulina.

HIBRIDAREA Este o tehnica de recombinare de acizi nucleici. separate.Prin utilizarea unui vector special. tratament prin care respectivele celule devin capabile (permeabile) să accepte macromoleculele din exterior. acesta trebuie intai adus la forma de lanturi unice prin denaturare. 12. introducerea unui ADN străin (gene) în celulele organismelor superioare (plante. 12. care vizeaza construirea unei molecule de acid nucleic dublu lant din doua lanturi unice.2. Se mai utilizează razele laser care produc orificii foarte fine în peretele celular rigid (la plante) prin care se injectează apoi molecula de ADN străin. se formeaza o molecula hibrid de acid nucleic in care se identified secventele nucleotidice pe secventa tinta. Analiza acestei secvente necunoscute se face fata de o sonda genetica (proba de acid nucleic) marcata (radioactive sau prin alte metode) cu o secventa de baze cunoscute. 12. Denaturarea Dupa cum s-a aratat. Procesul de transfectie si vectori speciali În biologia molecularaâă. Altă metodă constă în supunerea celulei unui câmp electric (electroporare). Pentru lucru. Introducerea acestor gene străine în organismul plantelor sau mamiferelor (animale. prin prelucrarea prealabila. pentru analiza si identificarea secventelor nucleotidice ale unui acid nucleic tinta. 2. pierde capacitatea de a mai produce tumori şi păstrează doar rolul de vector de gene către o celulă ţintă. Hibridizarea se foloseste ori de cate ori se urmareste identificarea secventelor nucleotidice pe un acid nucleic (secventa tinta). format dintr-un retrovirus şi un plasmid Ti. Introducerea acestor gene străine în celule se mai poate face cu ajutorul particulelor de metal nobil (experienţe balistice biologice). Principiu Se analizeaza o secventa de acid nucleic unic lant (secventa tinta). Dintre aceşti vectori. Daca sonda si secventa tinta sunt total sau partial complementare din punct de vedere al secventelor de baze nucleotidice. mamifere) poartă numele de tranfecţie. pe baza complementaritatii bazelor azotate. Imperecherea de baze complementare se poate face intre: ADN . in raport cu bazele (complementare) de pe secventa nucleotidica cunoscuta a sondei genetice. retrovirusurile reprezintă astazi uneltele (vectorii) cele mai larg utilizate în ingineria genetică şi terapia genică. prin transport de gene către genomul unor celule ţintă.1. acesta din urmă. Lantul unic va reprezenta apoi substratul pe care se va efectua hibridizarea cu sonda genetica.2.ADN ADN-ARN ARN-ARN Totdeauna hibridizarea are loc intre doua lanturi unice de acid nucleic. dar aceste metode produc leziuni grave celulei.2. ADN dublu lant trebuie intai denaturat (supus actiunii caldurii sau substantelor chimice alcaline) pentru a fi disociat in lanturi unice. Denaturarea reprezinta modificarea structurii acidului nucleic prin tratament cu caldura (temperatura de 266 . om) se face cu ajutorul unor vectori speciali: plasmide Ti şi retrovirasuri.

1. 12.2. Reactiile de renaturare se produc de regula la temperaturi care corespund unei iferente de 20-30 C fata de temperatura punctului de topire al dublului lant de acid nucleic. Tipuri de hibridări a. Southern Blotting (ADN Blotting) a. care prin renaturarea trece in dublu lant. uree) care determina scaderea punctului de topire.concentratia moleculara a acidului nucleic din solutie. . iar conditiile de reacţie sunt favorabile. sau supunerea in mediu alcalin (pH>l 1).lungimea moleculei de acid nucleic. Acest punct de topire poate fi influentat de: o zona bogata in guanina-citozina. stringentă este mai scazută (această situaţie apare în special atunci cADN cele două lanţuri de acid nucleic provin din două organisme diferite). Western Blotting (Protein blotting) a. Reprezintă intensitatea reactiei de hibridizare. Norhern Blotting (ARN Blotting) a. in timp ce bazele adeninatimina se leaga doar prin doua punti de hidrogen. b).zona bogata în guanina-citozina.100"C) sau substante chimice. Dot Blotting 267 . care cere totdeauna o temperatura mai inalta.2. Dacă două lanţuri unice de acid nucleic sunt pe toată lungimea lor formate din baze implementare.2. iaca temperatura insa scade brusc. deoarece aceste baze se leaga prin trei punti de hidrogen. 12. depinde de: . Factorul stringent Este un important factor de hibridizare. stringenta (intensitatea) reacţiei de ambinare este foarte puternică. lanturile raman separate.concentraţia de formamida. concentratia în NaCl.4.3. Denaturarea prin caldura Reprezinta taierea lantului dublu ADN cu ajutorul temperaturii inalte.ARN sau ARN .5. Prin scaderea temperaturii sau a pH-ului este favorizata refacerea gaturilor intre bazele complementare de pe cele doua lanturi unice de ADN . Folosind aceste metode se realizeaza desfacerea legaturii de hidrogen dintre bazele complementare. . Dacă pe cele două lanţuri de acid nucleic există doar zone parţiale cu baze complementare. Cantitatea de acid nucleic unic lant. a). concentratia in NaCl a solutiei.3.2. aceasta necesitADN o temperatura de topire mai scazuta. Denaturarea chimica Se face prin adaos de substante denaturante (formamida.ADN. o concentrate scazuta de NaCl determina destabilizarea moleculei de acid nucleic. Punctul de topire reprezinta temperatura la care 50% din respectivul acid nucleic dublu lant disociaza in unic lant. concentratia cationilor.4. Hibridare Blotting: a. . 12. Renaturarea (annealing/reannealing) Reprezinta o hibridizare.

acţionează şi scoate prin spălare moleculele ADN din gel şi le trage către şi pe hîrtia de fitru superioară (4).fragmente de ADN(de circa 1000 perechi de baze)sînt supuse electroforezei şi separate în funcţie de greutatea lor moleculară. molecula-hibrid realizată va fi evidenţiată prin metoda autoradiografică sub formă de benzi. Hibridarea acestui acid nucleic necunoscut are loc direct pe filtru cu ajutorul sondei genetice (acid nucleic cunoscut şi marcat). Acţiunea de "Blotting" reprezintă trecerea acidului nucleic pe filtru. Southern Blotting A fost imaginată de Southern în 1975. Gelul (2) este pus pe hărtie de fitru (1) umedă(care a absorbit prin capilaritatea lichid din vasul cu soluţie tampon). ADN marcat cu 32P). c. Hibridizare Blotting Este o tehnică specială prin care acidul nucleic ţintă (de cercetat) este axtras din materialul de cercetat prin încălzire la 100 grade C şi răcire la gheaţă şi apoi depus pe o membrană(de nitroceluloză sau filtru de nylon) şi fixat. Utilizarea practică a variantei Southern Blotting Gelul (2) este pus pe hărtie de fitru (1) umedă(care a absorbit prin capilaritatea lichid din vasul cu soluţie tampon).de la hîrtia de fitru umedă spre cea uscată.Slot Blotting b.a unei lame de sticlă (4) şi a unei greutăţi (5). Hibridizarea se realizează prin incubarea hîrtiei de fitru (3) într-o soluţie care conţine sonda genetică radioactivă (de exemplu.fragmentele ADN obţinute în gel sînt supuse denaturării. moleculahibrid realizată va fi evidenţiată prin metoda autoradiografică sub formă de benzi. peste gel (2) se pune altă hîrtie de filtru (3) uscată.acţionează şi scoate prin spălare moleculele ADN din gel şi le trage către şi pe hîrtia de fitru superioară (4). Hibridizare Colonială. . Pentru transferul respectivelor fragmente de ADN de pe gel pe fitru se folosesc diferite metode.ADN este tăiat cu enzime de restricţie.1.trecerea fragmentelor de lanţ unic ADN de pe gelul sensibil(de nitroceluloză) care fixează aceste fragmente de ADN. Hibridizare in situ. Noţiunea de "Blot" reprezintă fitrul+acidul nucleic fixat(imobilizat). Curentul de lichid care rezultă din soluţia tampon şi care se formează prin capilaritate. ADN marcat cu 32P). .Evidenţiază secvenţele specifice ale unor fragmente de ADN separate prin gelelectroforeză.a.de la hîrtia de fitru umedă spre cea uscată. .ţesuturi). a. Curentul de lichid care rezultă din soluţia tampon şi care se formează prin capilaritate.a unei lame de sticlă (4) şi a unei greutăţi (5). 268 . Fragmentele de lanţ unic ADN fixate pe hîrtia de fitru superioară prin acţiunea căldurii sînt tratate(hibridizate) cu sonde genetice ADN sau ARN (marcate radioactiv). Fragmentele de lanţ unic ADN fixate pe hîrtia de fitru superioară prin acţiunea căldurii sînt tratate(hibridizate) cu sonde genetice ADN sau ARN (marcate radioactiv). . Hibridizarea se realizează prin incubarea hîrtiei de fitru (3) într-o soluţie care conţine sonda genetică radioactivă (de exemplu.deasupra ei. care se îngreunează prin aplicare. care se îngreunează prin aplicare. Etapele reacţiei: . peste gel (2) se pune altă hîrtie de filtru (3) uscată.dintre care una este cea prin transfer capilar (Fig.146).5. Există mai multe variante de hibridare Blotting şi anume: a.se extrage ADN dintr-un produs patologic lichid(ser sanguin care conţine acid nucleic viral) sau solid(celule.deasupra ei.

146 .Hibridarea Southern Blotting 269 .Fig.

acest fragment a fost numit "polimorfism de lungime al fragmentelor de restricţie" (RFLP). în actuala a VII -a pandemie de horelă.prezenţa unor modificări genetice în cazul unor procese tumorale. . În acest al doilea caz. poate apare un nou situs specific de tăiere pentru aceste enzime. Astfel.va prezenta una din următoarele două ipostaze posibile: . gorilă şi gibon. care a dispărut în 1883. prin studiul unor probe de sânge sau spermă. aceste tipare RFLP sînt complet identice. . De asemenea. . .evidenţierea moleculei hibrid construite. În Africa de Sud a fost studiată originea speciei Quagga (Equus quagga). . această metodă fiind mult mai sensibilă decât determinarea hizotipurilor de tulpini. care se moşteneşte.lanţul ADN rămîne netăiat.pe baza tiparelor RFLP s-au putut clasifica microorganismele (virusuri şi bacterii) . pe baza pattern-urilor RFLP (ADN minisatelite=fragmente hipervariabile din genom. pe baza aceloraşi pattern-uri RFLP se pot face identificări de persoane în criminalistică.ARN este supus separării electroforetice.deoarece enzimele de restricţie nu mai recunosc situs-ul specific.Utilizarea practică a variantei Southern Blotting Prin apariţia unei mutaţii în genomul celulelor germinative (modificarea unei baze). epidemiologice). aceleaşi tipare RFLP sînt în mare parte identice. reprezintă o motodă foarte modernă şi utilă de cercetare pentru determinarea filiaţiei cazurilor în epidemii.la rude. . respectiv ADN modificat. 2.transferul moleculelor ARN pe filtru (nylon sau mitriceluloză). .ARN este extras din materialul de cercetat. este în mai mult de 70% din cazuri identic. cu ajutorul metodei de ribotipare s-a putut demonstra că profilul genetic al tulpinilor de Vibrio cholerae biotip eltor. pot apărea în consecinţă noi tipare de fragmente ADN. 270 .la germenii univitelini. Studiul genelor pentru globină la primate (responsabile pentru sinteza proteinei hemoglobină) a demonstrat că aceste gene sînt localizate la un loc. cu ajutorul metodei Southern Blotting. Etapele reacţiei sunt: . Studiul acestor fragmente şi a diferenţei dintre ele. dacă va fi supus acţiunii enzimelor de restricţie.ARN este pus în prezenţa substanţei denaturatei (glicoxal dimetilsulfoxid formaidehidă sau metilmercur). . Northern Blotting Această variantă a hibridizării Blot pune în evidenţă secvenţe specifice ale unor fragmente ARN departe prin gelelectroforeză. .hibridizarea ARN de pe filtru cu o sondă genetică ARN sau ADN.din contră. şi pe baza studiilor filogenetice s-a stabilit că aceasta reprezintă forma originară a tuturor speciilor de zebră. .În epidemiologie.a putut aduce noi informaţii în cercetările efectuate asupra unor boli genetice şi în medicina judiciară. Astfel s-a putut demonstra că: .în boli genetice se evidenţiază prezenţa unor gene defecte (pe baza unor fragmente ADN cu un tipar individual). Dimensiunea acestor clusteri este asemănătoare la om. Speciile de cimpanzeii sunt mult mai copiate de om decât alte specii de maimuţa.determinarea ribotipurilor tulpinilor bacteriene (în studii genetice. Aplicaţii practice ale variantei Northen Blotting . ADN de origine umană şi cel provenind de la cimpanzeu şi gorilă sînt omologate în proporţie de 97%(diferenţa constă în cromozomul X). . care nu sînt transcriptibile) se poate face determinarea paternitaţii.într-un cluster pe cromozomii umani 11 şi 16. a.în medicina judiciară. prezente în Asia şi Europa.

Această variantă foloseşte doar principiul reacţiei de hibridizare.expunere şi developare. . Principiul metodei este identic cu cel de la Dot Blotting. extract celulare sau tisulare).unde este apoi cuplat şi evidenţiat prin intermediul unor grupări chimice complementare. Apoi probele de acid nucleic denaturat de pe filtru sînt hibridizate cu sonde genetice. care absoarbe aventualele probe de acid nucleic prezent. .spălarea anticorpilor rămaşi nefixaţi. Fig. 3. .în total pe o placă depunînduse atîtea probe câte godeuri are placa.În fiecare godeu se depune altă probă de acid nucleic. 271 .adaos de anticorpi specifici marcarţi (cu enzime sau radionuclizi). Apoi respectiva placă se acoperă cu hîrtie de filtru.Această metodă este folosită pentru clonarea genelor. Dot Blotting Se execută pe o placă de plexiglas cu godeuri rotunde (fig.În acest caz de Western Blotting. 5. Proba de acid nucleic extrasă se depune într-unul din godeurile rotunde ale plăcii de plexiglas. dintro mixtură complexă.Tehnica Dot Bloptting a. substratul de cercetat nu este reprezentat de un acid nucleic ci de o proteină. 4. Aceste ultime două variante de hibridizare se folosesc atunci când se lucrează deodată cu un număr foarte mare de probe patologice nefracţionate (probe de ser. Avantajul metodei este acela de a pune în evidenţa prezenţa unei anumite proteine. Nu se face nici o separare electroforetică. a.147).citirea prin autoradiografie a benzilor de proteină cu ajutorul anticorpilor specifici marcaţi şi fixaţi. Western Blotting (tehnica immunoassay) Această variantă a hibridizării Blot nu reprezintă o reacţie de hibridizare propriu-zisă (anume construirea unei molecule ADN dublu lanţ din două lanţuri separate de ADN). . 147 . Etapele reacţiei sunt următoarele: . şi anume desfaşurarea substratului de cercetat pe gel de electroforeză şi apoi trecerea acestuia pe o membrană de nitroceluloză.aplicarea deasupra membranei de nitroceluloză a unui film fotografic. Slot Blotting Se execută pe o placă de plexiglas cu godeuri de formă dreptunghiulară (Schlitz-uri = tăieturi sau Slot-uri). . prin cuplarea acestora cu anticorpi specifici corespunzători (marcaţi). Reacţia foloseşte la evidenţierea unor cantităţi foarte mici de proteine prezente în lichidele sau celulele unui organism.a.transferul spoturilor proteice (antigene) pe membrana de nitroceluloză. . Este necesară extracţia prealabilă a acidului nucleic din probele de cercetatare(ser. probele de acid nucleic de pe hîrtia de filtru sînt supuse apoi denaturării (prin încălzire la 100 gradeC şi răcire la gheaţă).extracte celulare sau tisulare.proteina este supusă electroforezei în gel SDS*-policrilamidă.

Lama obiectiv cu celule fixate corespunde filtrului cu acid nucleic legat prin hibridizare Blotting. în fibroza chistică.Lama cu probă pentru denaturarea se acoperă cu o placă.12. Lanţul unic ADN este supus hibridizării cu probele ADN cunoscut şi marcat radioactiv. După fixarea probelor ADN radioactive(fixarea complementară)pe lanţul unic de ADN ţintă 272 . amprente de celule. virusul Epstein-Barr. sindromul Langdon Down. acest uracil se va împerechea în lanţul de acid nucleic ţintă cu o adenină.şi postnatal în boli genetice. stabilirea hărţii genetice cromozomiale (stabilirea relativă a locus-ului fiecărei gene pe cromozom). ultima slăbind şi desfăcând citoscheletul şi rezultînd molecula ţintă de acid nucleic unic. Această informaţie se poate obţine numai cu ajutorul hibridizării in situ. Aplicaţiile practice in situ sunt: evidenţierea şi localizarea diferiţilor agenţi infecţioşi în diferite celule şi ţesuturi ale organismului: virusul hepatitei virale tip B.Prin această ultimă metodă se poate realiza evaluarea exactă a distribuţiei anumitor secvenţe ADN sau ARN direct in situ simultan cu determinări calitative şi semicantitative. identificarea anormalităţilor cromozomiale (de exemplu: trisomia 21. localizarea genelor defecte pe cromozom (de exemplu. realizîndu-se o cameră umedă. HIV. sindromul Turner). Marcarea cu biotină este evidenţiată ulterior prin diferite variante de lucru (vezi "Sonde genetice. aplicative şi fixate pe lame obiective).care îndepartează moleculele nelegate de acid nucleic din probă. După denaturare. Reacţia de denaturare şi hibridizare se face pe lama obiectiv şi anume: după depunerea probei pe lama obiectiv. relaţia virusul hepatitei virale tip B-carcinom hepatic). etanol (100% şi apoi 70%). pentru denaturarea probei se foloseşte o încălzire puternică sau tratarea cu proteaze şi digitonină. stabilirea sexului la embrion. ADN este supus denaturării pentru obţinerea lanţurilor unice de ADN.2. hibridarea colonială. virusul cito-megaliei. cercetarea tiparelor de expresie genetică (stabilirea momentului activării anumitor gene). virusul herpes simplex. secvenţele ţintă din acidul nucleic de cercetat (din ţesuturi) sînt evidenţiate la autoradiografie (prin cuplare cu secvenţele de acid nucleic complementare din probele marcate cu biotină). virusul papilloma.Marcarea"). Biotina din sondă a fost fixată de un necleotid cu uracil.6. se face o spălare cu o soluţie tampon. Aceste copii de clone bacteriene (de pe fitru) sunt supuse lizei pentru a se obţine ADN.după ce se produce această reacţie de hibridizare. se pierde însă informaţia asupra sediului exact al respectivului acid nucleic (ADN sau ARN) din anumite structuri celulare. culturi celulare (prelucrate. distrofia musculară Duchenne). Se folosesc fragmente de ţesuturi. diagnosticul pre. cercetarea relaţiilor virus-procese oncogene (de exemplu. Hibridizare in situ Se efectuează direct pe celule şi ţesuturi. În cazul hibridizării Blotting este necesară extracţia prealabilă a acidului nucleic din proba de cercetat. prin această extracţie. în cazul reuşitei hibridizării. Pe plăci cu medii de cultură se însămînţează colonii bacteriene din două tipuri de clone: o clonă bacteriană de origine(cu plasmid). Fixarea se face cu xilol. o clonă bacteriană cu ADN ţintă (cu plasmid+ fragmente de ADN ţintă). Prin replica plating se obţine copii ale acestor colonii din cele două clone pe un filtru de nitroceluloză. lama se spală (pentru îndepărtarea particulelor nelegate) şi abia apoi urmează hibridizarea cu sonda (ADN sau ARN) marcată.

Prin compararea imaginii radiografice se identifică şi se diferenţiază clonele bacteriene care conţin fragmente de ADN ţintă faţă de clonele bacteriene de origine. în vederea elucidării diagnosticului unor infecţii virale cronice: evidenţierea acidului nucleic viral în aceste produse semnifică prezenţa particulei virale în organismul respectiv. 12. stabilirea activităţii genelor pentru care s-au pus în evidenţă moleculele de ARNm corespunzătoare. determinarea numărului de copii dintr-o anumită secvenţă prezentă într-un dovedirea gradului de înrudire între diferite organisme în raport cu numărul de secvenţe ADN identice.şi postnatal al bolilor ereditare (la femei care doresc copii sau la care se pune problema întreruperii sarcinii). iar în cazul imunosupresaţilor după câteva luni sau chiar deloc. ƒ aplicaţii în epidemiologia moleculară în vederea depistării unor noi markeri genetici (de exemplu. Importanţa reacţiei de hibridare pentru medicină şi biologie Această reacţie a pus bazele unui număr de tehnici care au ajutat la progresul cercetării biologice fundamentale. ƒ utilizarea metodelor ce folosesc sonde genetice pentru diagnosticarea infecţiilor virale ale arborilor fructiferi (cu o precizie de diagnostic pentru o cantitatea de antigen de 2x10 nanograme). în serul sanguin LCR. Astfel s-a reuşit: stabilirea concentraţiei anumitor secvenţe ADN sau ARN într-o mixtură de secvenţe. evidenţierea secvenţelor specifice ADN şi ARN în material biologic de cercetat (sânge. ƒ studiul efectuat asupra produsului de transcriere (ARNm) a unor secvenţe ADN celulare glucogene nevirale a ajutat la complectarea şi aprofundarea diagnosticului de tumoră. LCR) sau în materialul citologic reprezintă o posibilitate de diagnostic rapid şi precoce. În aceste cazuri diagnosticul serologic de obicei nu poate fi de ajutor deoarece pozitivarea serului în cazul infecţiei cu HIV se produce abia după câteva săptămâni de infecţie. Clonele bacteriene care poartă ADN ţintă recombinant (plasmid + ADN ţintă) vor fi multiplicate mai departe (sincron se vor multiplica şi fragmentele de ADN straniu). Această metodă reprezintă o unealtă foarte eficientă pentru cercetarea activităţii genelor oncogene prin evidenţierea indirectă imunohistochimică a produselor lor de translaţie (ARNm corespunzător).2.(de cercetat) se procedează la evidenţierea autoradiografică a marcării pe un film Roentgen. prezenţa unui anumit ARNm corespunzător unei munoglobuline prezente în caz de limfoane maligne sau prezenţa unui anumit ARNm hormonal în anumite tumori neuroendocrine. celule. Astfel o reacţie de tip imunohistochimic a putut pune în evidenţă un produs de transcriere (ARNm) specific de ţesut (de exemplu.cît şi la progresul diagnosticului medical într-un număr de boli. ţesuturi). Evidenţierea prezenţei acidului nucleic viral direct în produsele patologice (ser. ƒ evidenţierea prezenţiei virale în tumori de origine virală. ƒ diagnosticul pre. evidenţierea acidului nucleic viral. ƒ determinarea defectelor metabolice.7. în vederea instituirii a unei terapii de urgenţă în special la persoanele bolnave de SIDA sau la cele imunosupresate (terapeutic) în urma unor transplante de organe. pulsotip). ƒ se precizează ca în viitor metoda hibridizării să ofere posibilităţi pentru elucidarea mecanismelor de reglare a activităţii genelor. 273 . robotip.

etichetarea. 3. ƒ primeri pentru reacţii polimerazice în lanţ. A. într-o celulă gazdă. 274 . Sondele genetice se prepară prin aceleaşi metode de hibridizare utilizate şi pentru secvenţierea (sequencing) acidului nucleic. dar prin diferite metode sunt transformate în ADN dublu lanţ şi apoi introduse în vectori şi multiplicate o dată cu aceştia în celula gazdă. Prepararea probelor de acid nucleic(sonde genetice) pentru reacţiile de hibridizare Sondele genetice pot fi: probe de ADN şi probe de ARN. ƒ sinteza de gene. reperarea şi cartografierea genelor au devenit operaţii de rutină în marile laboratoare din lume. Aceste fragmente se obţin prin încorporarea de fragmente da ADN genomic(tăiate cu ajutorul enzimelor de restricţie) sau de fragmente ADNc (sintetizate cu ajutorul reverstranscriptazei după modelul unei matriceARNm) într-un vector şi prin introducerea lor. în vederea obţinerii unei bănci de gene (le vivant mondial). teoretic. Prepararea probelor de ADN: a. Cu ajutorul unor asemenea sonde. la un individ dintr-o anumită specie se pot repera codurile complementare pe care sonda "le luminează" prin procesul de hibridizare moleculară. Sondele genetice (probe de acid nucleic tip ADN sau ARN marcate) reprezintă unealta esenţială de lucru în metoda de hibridizare pentru analiza secvenţelor nucleotidice din secvenţele "ţintă" ale ADN-ului de cercetat (genele). În prezent sondele genetice pentru cercetare şi diagnostic se pot comADNa şi cumpăra de la casele producătoare. iniţial.1. o dată cu acest vector (recombinant). Probele ADN dublu lanţ pot fi ulterior marcate în vederea obţinerii sondelor genetice (vezi „ Marcarea sondelor genetice”). SONDE GENETICE Cu ajutorul enzimelor de restricţie.graţie sondelor genetice. Sub forma de oligonucleotide ADN unic lanţ prin sinteza chimică în "maşini de gene". Astăzi. iar celălalt lanţ ADNc reprezintă secvenţele complementare respectivului lanţ matriţă ARNm. Cu ajutorul ADN-polimerazelor s-a reuşit şi amplificarea ulterioară a acestor fragmente de ADN bine determinate şi deci clonarea genelor pentru a face şi mai uşoară (mai sensibilă) reperea lor.2. ceea ce va asigura în viitor progresul rapid al alcătuirii hărţilor cromozomiale complete ale genomului uman.Southern Blot) şi metoda hibridizării in situ. În aceste maşini se pot realiza concomitent sinteza şi marcarea sondelor genetice. deoarece reprezintă secvenţe de ADN fără introni şi fără altă secvenţă care ar putea reacţiona nespecific. unde vectorul se multiplică rezultînd în final o cantitate mare de ADN clonat. Din fragmente ADN dublu lanţ clonate (în vederea obţinerii ulterioare de sonde genetice). a. toate genele tuturor organismelor vii. Aceste oligonucleotide ADN-unic lanţ reprezintă baza materială pentru: ƒ sonde genetice. Moleculele ADNc sunt. Principiul hibridizării în vitro a două ADN-uri complementare stă la baza metodei care foloseşte sondele moleculare(coduri de ADN cunoscute asociate cu un marker). În acest caz.12. într-o moleculă finală de ADNc dublu lanţ doar un lanţ conţine secvenţe corespunzătoare moleculei matriţă ARNm. Pentru hibridizări sînt în special de preferat fragmentele ADNc clonat. a. Aceste sonde genetice (proba de ADN sau ARN) sunt marcate (radioactiv sau nonradioactiv) pe un singur nucleotid (cu o secvenţă de baze cunoscute). şi anume prin metodele Blot (Western Blot. unic lanţ. astăzi se pot izola.

care se utilizează ulterior în reacţiile de hibridare.polimeraza se va lega de promotorul SP6 pornind transcrierea genelor în direcţia SP6>fragment MCS>fragment ADN nou înglobat (fig. După linearizare se adaugă în mediu SP6-ARN-polimeraza şi patru ribonucleotide (dintre care trei nucleotide marcate şi unul nemarcat). După linearizare. Cei doi promotori dirijeajă transcrierea în două sensuri opuse. Prin introducerea şi înglobarea într-un vector de transcriere bidirecţională a unui dublu lanţ ADN (de exemplu. iar în cazul vectorilor cu doi fagi promotori. ăn vederea obţinerii de probe ARN lanţ unic (sondă genetică). În sinteză.b. Vectorul bidirecţional este format din ADN plasmidic. ADNc între două segmente de MCS şi după linearizarea vectorului). Prin metoda de transcriere in vitro cu ajutorul vectorilor de transcriere. φ SP6. b. Vectorii de transcriere sunt formaţi dintr-un plasmid ADN. ADN-ul străin este cel care urmează a fi transcris în ARN. Va fi transcris unul din cele două lanţuri de ADN nou înglobat. se va sintetiza ARN sau ARN antisens. 148 . pentru formarea unei molecule ARNm conform matriţei ADN. b.2. b. Fiecare din cele două polimeraze necesare pentru transcrierea respectivului lanţ ARN şi anume. 275 . 148). Această metodă de transcriere in vitro (sinteza ARNm după o matriţă ADN) se realizează cu ajutorul vectorilor de transcriere unudurecţionali şi bidirecţionali.Prepararea probelor ARN (sonde genetice) b. în ARN.2.1. zona MCS şi φ T7 (vezi fig.Transcrierea bidirecţională cu ajutorul vectorului bidirecţional cu doi promotori (φ SP6 şi φ T7). înseamnă că prin utilizarea diferitelor enzime de restricţie se poate prestabili lungimea lanţului transcris şi se pot obţine lanţuri ARNm transcrise de lungimi prestabilite. ARN-polimeraza va folosi ribonucleotidele marcate şi nemarcate. ADN este transcris în afara celulei. se poate stabili de la început care din cele două lanţuri ADNc va fi transcris în ARN.Prin această metodă. ARN-ul respectiv putând fi marcat direct în cursul sintezei. în funcţie de enzima de restricţie folosită. transcrierea in vitro va fi unidirecţională. În " maşini de gene":ca şi probele ADN unic lanţ. se leagă specific doar de promotorul corespunzător.ARN. 137). în care au fost înglobaţi un fag promotor (SP6) sau doi fagi promotori (SP6 şi T7). SP6 – ARN polimeraza şi T7 . Transcrierea unidirecţională cu ajutorul φ SP6 După înglobarea în sistemul SP6.Transcrierea unidirecţională cu ajutorul φ SP6 Având în vedere că transcrierea începe la nivelul promotorului SP6 şi se termină la locul de tăiere a enzimei de restricţie.2. Promotorul reprezintă secvenţe de ADN de unde începe procesul de transcriere.1. deci sinteza ARNm. nu se folosesc caşi ceilalţi vectori de expresie pentru sinteza de proteine.2. ci pentru sinteza de ARN. Fig. bidirecţională. Vectorii de transcriere (clasă aparte a vectorilor de expresie). cât şi de ARN-polimeraza utilizată pentru transcriere. În cazul vectorilor cu un fag promotor (SP6).ARN polimeraza .

De exemplu: Bio – UTP.al doilea lanţ conţine aceleaşi secvenţe de nucleotide ca şi ARNm de origine. dar în condiţii de laborator.v.).4 ani. a. Marcarea radioactivă Se face cu radioizotopi 3H. ca sonde genetice. Marcarea neradioactivă Se face în două etape: Etapa I – marcarea probelor cu biotină (cel mai frecvent). în etapa II.un lanţ ADN este complementar cu ARNm de origine utilizat pentru sinteza ADNc. va fi diferit în funcţie de izotopul folosit: . Atomul radioactiv introdus în probă prin dezintegrare va emite radiaţii β care vor fi evidenţiate la autoradiografie (impresionarea plăcii Roentgen la iluminarea cu radiaţii u. b. În mod normal uracilul se înglobează numai în ARN.35 ani.3 zile. rezultă ARN sens identic şi cu acelaşi sens ca şi ARNm de origine. bromdeoxiuridină. . Astfel.pentru hibridarea Blotting se foloseşte proba marcată cu 32P. timpul de înjumătăţire pentru : 3 H este de 12. digoxigenină. Probele de lanţ unic ARN astfel obţinute şi marcate se utilizează ulterior în reacţii de hibridare. Acest braţ de legare va uşura şi legarea ulterioară a biotinei de proteinele avidină/streptovidină. 125 I este de 60 de zile.v. Timpul de expunere a filmului la u.35S. Prin transcrierea: . Marcarea Se face pe un sungur nucleotid. . pot fi marcate direct în soluţia de sinteză cu ajutorul nucleotidelor marcate (vezi „Marcarea”). 32 P este de 14. Probele de ARN obţinute în maşini de gene cât şi prin metoda transcrierii cu ajutorul vectorilor fagici. 32P. antibiotina) marcaţi cu fluorocrom. 125I. Biotină – spacer – uracil – zahăr – trifosfat Bio – dUTP. . B.pentru hibridarea in situ se foloseşte proba marcată cu 3H.celui de-al doilea lanţ ADN. Biotină – spacer – uracil – zahăr – trifosfat. . ATP-ul din nucleotidele ADN este transportor de energie pentru metabolismul celular. cu o substanţă care îl face vizibil din punct de vedere biochimic sau imunohistochimic.Într-un dublu helix ADN: . Etapa II – probele marcate sunt evidenţiate prin intermediul legării markerului de avidină (glicoproteină din ou)/streptovidină (sintetizată din ciuperca Streptomyces avidinii) şi anticorpi antimarker (de exemplu.La alegerea izotopului trebuie ţinut cont de timpul de înjumătăţire (timp necesar pentru ca substanţa radioactivă să se descompună în proporţie de 50%).legătura cu nucleozidul artificial.legătura cu nucleozidul natural. Pentru aceste structuri se folosesc în laborator trifosfaţii nucleozidelor. nu şi în ADN. rezultă ARNm antisens = complementar faţă de ARNm de origine: Acest ARN antisens se mai notwează ARNc (complementar) şi are sensul invers decât ARNm sens (normal). Etapa I Markerul (biotina) se leagă printr-un lanţ de legare numit spacer de baza uracil din nucleotid. 276 . prin intermediul spacer-ului de la biotină se pot realiza două tipuri de legături: . 35 S este de 87. În ultima vreme există tendinţa ca substanţele radioactive să fie abADNonate din cauza efectului lor nociv asupra organismului şi înlocuirea lor cu substanţe neradioactive.primului lanţ ADN.

ea taie legăturile fosfodiesterice de ADN unic sau dublu lanţ. nu atacă ARN şi acţionează în prezenţa ionilor de Mg++ şi Mn++ (fig. 149). În această metodă se folosesc două enzime: ADN-aza I şi ADN – polimeraza I. Fig. Metode enzimatice Înglobarea nucleotidelor marcate radioactiv sau neradioactiv se face cu ajutorul unei reacţii enzimatice.polimeraza I (polimeraza Kornberg) este izolată din E. În momentul hibridării cu segmente ADN ţintă. Metode chimice. În final.Atât Bio – UTP. tot cu un nucleotid cu adenină. respectiv ribouridin – trifosfatului şi vor fi înglobate în locul dezoxitimidin – trifosfatului şi. ADN – polimeraza I are şi o acţiune exonucleazică în ambele sensuri: 5 ' > 3' şi 3' > 5' . cât şi Bio – dUTP sunt derivate biotinate ale dezoxiuridin – trifosfstului şi .Acţiunea 5 ' > 3' polimerazică a ADN. Etapa a II-a Probele de mai sus biotinate se evidenţiază prin legarea biotinei de avidină/streptovidină sau anticorpi antibiotină marcaţi cu fluorocrom. în funcţie de complementaritatea faţă de nucleotidele de pe lanţul matriţă corespunzător (fig.translaţia Cea mai folosită metodă pentru marcarea sondelor este Nick-translaţia (translaţia prin tăiere). C. I. are acţiune polimerazică 5' > 3'.Biotina prezintă o mare afinitate pentru avidină. Legătura bitină + avidină este foarte puternică şi aproape ireversibilă. Din cauza unor reacţii nespecifice se preferă streptovividina în locul avidinei.aza I este o enzimă de restricţie extrasă din pancreas de bou. 150). coli. Înglobarea nucleotidelor marcate în sonda genetică Se realizează prin: a. 150 .Acţinea ADN.polimeraza I 277 . Metode enzimatice b. ADN. 149 . a. în locul rbouridin – trifosfatului. în prezenţa ionilor de Mg++. această acţiune apare doar când în cursul sintezei unui ADN sunt introduse nucleotide false (fig.azei I pe dublul lanţ ADN îm prezenţa ionilor de Mg++ şi Mn++ ADN. Nick . Fig. acesta este marcat prin diferite metode. pe lanţul complementar de ADN ca şi pe lanţul ARN. pentru a se evidenţia prezenţa complexului molecular hibrid biotină – avidină/streptovidină. fixează nucleotidul ADN la capătul liber 3' (mai scurt) al moleculei ADN parţial dublu lanţ. nucleotidele cu uracil se împerechează. respecti în ARN. 151).

Oligomarcare (RADNom Priming.3’ exonucleazica). Se foloseşte enzima Klenow Polimeraza care reprezinta un fragment de ADNpolimeraza.152). Numele metodei de RADNom Priming derivă de la utilizarea drept primeri a hexanucleotidelor cu secvenţe întamplătoare (randomized primer). 152 . Klenow Polimeraza poseda activitate 5’ – 3’. 1991). Fig. se vor obţine fragmente de lanţuri unice ADN marcate de diferite lungimi şi cu diferite secvenţe de baze (sonde genetice) (fig.Acţiunea exonucleazică în ambele sensuri ale ADN – polimerazei I. 151 . Astfel. aflate de obicei in proporţie de la 1 la 3. RADNom Priming Oligolabelling.5’ exonucleazica (dar nu prezinta activitate 5’.) cît şi nemarcate (o).Schema Nick – translaţiei (după Hermaun . Se mai utilizează un amestec de hexanucleotide (oligonucleotide sintetizate cu ajutorul unei maşini de gene ). după încorporarea nucleotidelor marcate. si 3’.FeinbergVogelstein Technik) Spre diferenţa de “nicktranslatie”. in oligomarcare se folosesc drept matriţe lanturi unice de ADN rezultate dintr-o denaturare prealabila a unui lanţ ADN. ele sunt structuri formate fiecare sir cate sase nucleoide care contin practic toate combinaţiile de secvenţe nucleotidice posibile. dublul lanţ ADN este denaturat (cele două lanţuri sunt separate). II.Fig. reprezentate de nucleotide ADN marcate (. 278 .

În cazul acestei hibridizari. prin care sunt marcate moleculele de ADN probe (sonde genetice).4. ƒ 1. Această enzimă. secvenţa proba. a unei cozi cu adenina marcata cu biotin ape lanţul ADN proba (adenine se va fixa prin complementaritate pe coada de timina).Clonarea se poate realiza prin încorporarea (printr-o tehnică de recombinare ADN) a unui fragment de ADN străin într-un vector care ulterior este introdus şi multiplicat într-o celula gazdă. în cazul de faţă. Acest Bio-dUTP este legat prin acţiunea transferezei terminale de capetele 3’-OH ale unei molecule ADN dublu lanţ. de acidul nucleic.III. ================================================================== *Dezoximetil-nucleotid-terminal-transferaza. deci pe fiecare din cele două lanturi. 12.Acest tip de marcare se efectueaza atat pe ADN unic lanţ cît şi dublu lanţ. cu biotina): dezoxiribouridinbiotinat (Bio-dUTP).Exista mai multe metode de marcare terminală. ataşa. această coada cu timina poate fi evidenţiată indirect prin fixarea. În aceasta metoda se foloseşte doar un singur nucleotide ADN marcat (de exemplu. Un asemenea tip de marcare este bazat pe legarea biotinei printr-un braţ de legare chimică. va rezulta deci un ADN lanţ unic cu un capat 3’-OH liber (şi respectiv un ADN cu un capat format dintrun lanţ 3’-OH care atârna în afara). această enzimă se foloseşte şi în experienţe de clonare pentru obţinerea capetelor franjurate ale fragmentelor ADN 279 . CLONAREA ADN – ului Clona bacteriana reprezinta un grup de celule bacteriene identice din punct de vedere genetic. b) Metode chimice Reprezinta o marcare directa a acidului nucleic. Cu ajutorul enzimei transferaza terminala se poate..de aceea. Prin cuplarea între acridinester şi acidul nucleic se produce o legatură de chemoluminiscenta care eliberează lumina. în aceasta a treia metoda marcare se face numai la capetele moleculei ADN-proba rezultata .care conţin toata timina. ƒ 2. lanţul cu coada de timina reprezinta secvenţa ţinta. unei molecule dublu lanţ ADN . sensibilitatea moleculei de ADN rezultata prin această metoda este mult mai mică. Marcarea cu acridin oraj. o coada cu nucleotide nemarcate.de asemenea. iar cel cu coada de adenine. Marcarea cu fotobiotină. Se formeaza o legatura stabile între biotina şi acidul nucleic (lanţ unic sau dublu). Enzima nu are nevoie de nici o matriţa. Marcare terminala a lanturilor ADN (Endlabelling).Dupa denaturarea şi hibridicarea unei asemenea “probe marcate”. pe o grupare chimica activate in prezenţa luminii (iluminare foarte scurta). catalizează fixarea nucleotidului pe capatul 3’-OH liber al moleculei ADN unic (sau dublu lanţ). clonarea semnifică obţinerea unei culture de celule dintr-o celulă unică. Marcarea terminală 3’ a ADN:se face cu ajutorul enzimei transferaza terminala*. la capetele 3’-OH formînd o coada cu acelaşi nucleotide pe ambele lanturi ale dublului lanţ ADN (dar la capetele opuse). Spre diferenţa de primele doua metode (1 şi 2). astfel încat sa se obţină populaţie uniforma din punct de vedere genetic. care provin dintr-o singură celula bacteriană. În biologia moleculară. în cursul hibridizarii. Pot fi marcate capetele 3’ si 5’ ale moleculei ADN şi ARN. Lungimea acestei cozi este dependenta de concentraţia cationilor de Co++si de concentraţia nucleotidelor.

atunci cînd vectorul deschis şi segmnetul ADN străin vor veni in contact. cu ajutorul fosfatzei alcaline. ƒ introducerea vectorului recombinant (plasmid care a înglobat fragmentu ADN străin) în celula gazdă.coli. celula bacteriana trebuie tratata cu soluţie CaCl2 pentru a devenit compententa. În soluţia nutritive în care se găsesc celulele bacteriene. pe plasmidul iniţial care poarta rezistenţa la antibiotice (tetra şi ampicilina) se incorporeaza fragmentul ADN străin pe locul unuia din cei doi markeri. eliminADN markerul respective(de obicei se elimina gena tetra şi ramane cea pentru ampicilina in momentul taierii lanţului ADN de atre enzimele de restricţie. De obicei. 4. se vor lipi şi va rezulta lanţul ADN recombinant (fragmentul ADN a devenit inclus in vector). purtatorde gena pentru ampicilina (rezistenţa la ampicilina).Se folosesc enzime de restricţie de tip sticky* şi un plasmid care poarta doua gene (markeri de rezistenţa la doua antibiotice: ampicilina şi tetraciclina).Extragerea unui fragment ADN. 1. prin taierea ADN genomic. În acest sens. În scopul eficienţei de clonare: a) pentru a împiedica circularizarea vectorului ADN străin. trebuie îndepartate grupările fosfat de la extremitaţile 5’ ale moleculei deschise de ADN a vectorului. se folosesc celule bacteriene de E. din care fiecare va reprezenta o clonă. Etapele principale ale metodei de clonare Sunt urmatoarele: ƒ extragerea unui fragment ADN. ƒ introducerea fragmentului ADN într-un vector. Fosfataza alcalina se obţine din celule de Esch. vor supravieţui numai acele celule bacteriene care au caştigat rezistenţa la ampicilina.coli. însămînţate pe mediu de cultura cu ampicilina vor creşte colonii bacteriene. prin acceptarea plasmidului recombinant. Selectarea acestor celule purtătoare de plasmid cu ADN străin încorporate şi diferenţierea lor de celule (clone) fără ADN străin se face prin însămînţare.coli sau celule de intestine de oaie. 3. În majoritatea experimentelor de clonare.Testarea celulor bacteriene supuse procesului de transformare. Se lucreaza pe celule de Esch. Clonarea ADN se recomADNă atunci cADN este necesară izolarea şi multiplicarea unui segment de ADN (dintr-un genom). Ţinând cont de faptul că atît plasmidul cît şi fragmentele ADN au locuri (situs-uri) de tăiere complementare. vectorul nu se va mai circulariza. prin replica 280 . c) având in vedere faptul ca celulele bacteriene poseda sisteme care protejează celula de pătrunderea unui ADN străin. Aceasta testare se face cu scopul de a controla daca celula bacteriana a incorporate respectivul plasmid recombinant. 2. Din aceste bacterii cu vectori recombinant.În acest fel. cu ajutorul enzimelor de restricţie. se produce şi multiplicarea vectorilor recombinanti incorporate. Selectarea celulelor bacteriene purtătoare de vector recombinant. ƒ selectarea celulelor bacteriene care conţin vectorul recombinant.A. din zonele sticky. bacteriile transformate (cele care au primit vector+ADN) se testeaza pe un mediu de cultura cu ampicilina. sincron cu multiplicarea celulelor bacteriene. se folosesc pentru clonari celule bacteriene mutante (celule cu system de apărare mult diminuat).Introducerea vectorului recombinant in celula gazda (competenta) Acest fenomen reprezinta procesul de trasformare. b) pentru a permeabiliza membrane celulei bacteriene la respectivul plasmid vector.

astfel încat. lanţul dublu ADNc se va forma din acest lanţ unic ADNc. deoarece toate celulele aceluiaşi organism posedă o înzestrare genetică identical. în vectori. Clona ADN genomica a unuia şi aceluiaşi organism este totdeauna identical şi independenţa de tipul celular. in vederea identificarii unor fragmente ADN noi. şi anume prin hidibridizare colonială. cît şi exoni. necunoscute. Astăzi. Produsul acţiunii acestei enzime va fi o molecula mixta (hibrid): ARNm-ADNc. aceluiaşi organism. a coloniilor bacteriene pe un mediu cu tetraciclina. prin doua posibilităţi: în prezenta ADN-polimerazei (Klenow= ADN-polimeraza I extrasa din celula de Esch. Totalitatea acestor clone rezultate din genomul unui organism iniţial reprezintă biblioteca genomica ADN. În timp ce clonele de ADN genomic sunt identice pentru toate celulele aceluiaşi organism.În fiecare tip de celule.Din aceasta biblioteca se obţin secvenţe ADN necesare pentru tehnica de hibridizare. în timp ce clonele care au pierdut gena de rezistenţa la tetra (în momentul legării plasmidului de ADN STRĂIN). drept copie complementară (în prezenţa enzimei reverstranscriptaza). clonele ADNc sunt diferite pentru diferitele tipuri de celule ale aceluiaşi organism. pe acest mediu vor supravieţui doar clonele care nu conţin nici un fragment de ADN străin (celule rezistente la tetraciclina).coli). biblioteca ADNc rezultata variaza de la un tip celular la altul. se va obţine un numar de clone corespunzADN diferitelor amestecuri (vector plasmidic+segment ADN). reprezinta tehnica “împuşcarii” (shotgun). 281 . printr-o tehnică de hibridizare speciala. în terapia bolilor tumorale se intrevede posibilitatea identificarii şi distrugerii tintite a anumitor molecule ARNm. nu cresc pe acest mediu. Biblioteca genomica ADN (secvenţe de exoni+introni) Dacă genomul unui organism este secţionat cu enzime de restricţie. ceea ce înseamnă ca în fiecare tip de celule poate apare un alt tip de ARNm matur. a caror secvenţe nucleotidice trebuie cercetare şi identificate. Din acest hibrid. Acest mod de clonare. B. aceluiaşi tip de ADN genomic îi corespund alte gene active (exoni). pe o molecula de ARNm matur. iar diferite fragmente de ADN sunt clonate (în celule bacteriene). Secvenţa clonelor ADNc este studiată în special prin experimentele de hibridizare. C. Clonele din biblioteca ADNc se folosesc în special în scopul analizei directe a secvenţelor de baze care codifica un anumit aminoacid sau produsul proteuc final (codificat de respectivul fragment ADNc). Tip sticky=enzime care taie cele două lanţuri ale helixului dna în mod franjurat datorită faptului ca şi-au pastrat gena purtatoare de aceasta rezistenţă (este vorba de plasmidul “gol” fără ADN străin ataşat).cercetarea secvenţelor reglatoare. . Biblioteca ADNc (ADN copie dupa matriţa de ARNm matur) Reprezintă doar o informaţie pură formată numai din secvenţe de exoni. Clonele din biblioteca genomica ADN se folosesc pentru: .Spre diferenţa de biblioteca genomica ADN.cercetarea structurii complete a genelor. acestea vor fi folosite drept secvenţe ADN cu rol complementar (cu secvenţe ADN cunoscute). Abia din acest moment se poate studia mai departe clona care conţine fragmentul ADN dorit.plating. . vectorii recombinaţi(vector+ lanţ unic ADNc) vor determina ulterior formarea de clone bacteriene ADNc.cercetarea structurii exonilor şi intronilor. Clonele genomice ADN vor conţine atat secvenţe de introni. care rezultă din clonarea de fragmente ADNc se sintetizează artificial în laborator. care induc translaţia informaţiei pentru sinteza unor substanţe oncogene. corespunzătoare genomului celulei respective de origine. care duce la formarea unei biblioteci genomice ADN prin tăierea genomului (cu ajutorul enzimelor de restricţie) potrivit principiului întamplării şi prin unirea fragmentelor rezultate. prin formarea unui plasmid recombinant.

cu ajutorul unor tehnici de inginerie genetică (procese artificiale de recombinare ADN).Acest ADN conţine secvenţe care urmeaza a fi multiplicate (amplificate). ADN-polimeraza necesită prezenta pe matriţa a unui oligonucleotid primer cu capatul 3’-OH liber. Dintre cei doi primeri. ƒ denaturarea ADN-ului genomic (izolat din celule) dublu lanţ sau ADNc (sintetizat cu ajutorul unei molecule de ARNm) la temperature înalta (95 grade C). al doilea primer este nucleotide-citozina. Etapele reacţiei. ADN genomic dublu lanţ (de cercetat) izolat din celule şi tăiat în fragmente cu ajutorul enzimelor de restricţie corespunzătoare. reacţia permite chiar şi multiplicarea unei singure secvenţe de ADN. a. Avantajele acestei reacţii sunt urmatoarele: fiind foarte sensibilă. PCR este folosită pentru cercetarea unor cantităţi foarte mici de ADN dintr-un produs biologic.Pasul urmator îl reprezintă obţinerea unor modificariale acestor segvente ADN. În aceste condiţii fixarea primerului pe ADN-ul unic lanţ reprezintă un proces de hibridizare ce are loc la temperature scăzuta (36-65 grade C). unde aceste modificări urmeaza a se exprima. Adaosul de primer se face în exces. Astăzi exista masini automate (Thermai Cycler) pentru realizarea unor asemenea reacţii repetate. reacţia poate pune în evidenta chiar şi prezenţa unei singure molecule de ADN. primul primer este nucleotide-timina. În condiţii de laborator în vitro. Principiul reacţiei. diagnosticarea bolilor genetice pînă la “vanarea” şi identificarea de noi virusuri şi studii de ecologie şi arheologie (studiul ADN-ului) din fosile. Spectrul de aplicabilitate al PCR este foarte larg: de la medicina judiciara. deoarece reacţia ofera posibilitate multiplicarii (clonarii) ADN-ULUI chiar şi in afara celulei vii. şi aceasta sa fie ulterior amplificata enzimatic.Cu ajutorul experientelor de clonare s-a reuşit citirea de secvenţe de ADN de pe lanţul ADN al genomului unui organism. Lanţ unic de ADNc. la acest capăt urmeaza a se fixa nucleptidele ADN care vor forma noul lanţ. 5. pentru a se obţine o hibridizare primer 282 . câte unul corespunzator pentru fiecare lanţ ADN (rezultat din ADN-ul dublu lanţ denaturant). cît şi introducerea acestor segmente astfel modificate de ADN în celule sau organisme. sintetizat în prealabil prin trascriere inverse a ARNm. o multiplicare suficienta de secvenţe de ADN este reprezentata de minimum 25 de cicluri de multiplicare. B.Urmeaza desfaşurarea PCR cu doi primeri diferiţi utilizaţi simultan. cu mijloace tehnice relative simple. 12. ƒ dupa scăderea temperaturii se adaugă primerul în exces. Primerul delimiteaza capatul iniţial al fiecarei din cele doua secvenţe ADN unic lanţ (rezultate din denaturarea ADN-ului dublu lanţ) de multiplicat. La capatul 3’ al lanţului ADNc se ataşeaza o coada de nucleotide-guanina cu ajutorul enzimei trasferaza terminala. “instrumental pentru democratizarea biologiei moleculară”. Se foloseşte drept matriţa un ADN monocatenar. b. in probele de cercetat (produs biologic). A. Reacţia de polimerizare în lanţ (PCR) A fost numită de Lederberg. în 1993. pe acest lanţ unic de ADN se poate sintetiza un lanţ complementar cu ajutorul ADN-polimerazei şi în prezenta unui oligonucleotid (15-20 nucleotide) primer (armorsa). într-o masina automata se desfaşoara 30 de cicluri într-un interval de 4 ore. Pentru a porni sinteza noului lanţ ADN pe un lanţ ADN matriţa. Efectuarea reacţiei PCR poate porni de la punctul a sau b.Această reacţie dă posibilitatea ca dintr-o mixture de ADN să poata fi “pescuită” o singura moleculara de ADN.

cu ajutorul ADN-ului amplificat. La fiecare nou ciclu al PCR se adaugă Taq-polimeraza proaspătă.Primerul va fi încorporate în noul lanţ de ADN format. În condiţii normale. În acest scop. ADN-polimeraza se leagă de capatul 3’ al primerului şi sintetizează noul lanţ în direcţia 5’->3’. prin determinarea ADN-ului din celulele trofoblastice. ADN-ul extrage din celule proaspat lizate şi din celule fixate şi inglobate în parafina. în făt. se poate obţine o amplificare de 109 a cantitaţii de ADN. ƒ începe un nou ciclu cu denaturarea de aceasta dată a ADN-ului dublu lanţ nou sintetizat (în treapta anterior anterioara). cu ajutorul Taq-polimerazei se pot efectua consecutive 40 de cicluri PCR. . prin aceasta metoda se poate face 283 . Pentru sesizarea eventualelor erori sau neajunsuri ale reacţiei PCR. PCR este utilizat în: diagnosticul bolilor ereditare (fibroza chistica. în gelul de electroforeza. ADN-ul astfel extras este supus reacţiei polimerazei în lanţ şi apoi analizat cu ajutorul sondelor genetice prin reacţia de hibridizare. noul adios de Taqpolimeraza declanşeaza de fiecare dată ciclu următor de sinteza ADN. iar apoi benzile sunt făcute vizibile. se poate face şi prenatal. obţinut şi diluat de 1000-10000 de ori. fenilcetonuria). distrofia musculara Duchenne.repetarea de mai multe ori a respectivei reacţii pentru aceeaşi probă. anemia Cooley. se poate efectua reacţia în care toţi reactivii se pun de la început în recipient I până la sfarşitul reacţiei nu mai trebuie adaugate noi cantităţi. o data cu acesta. Dacă pentru PCR denaturarea ADN-ului se face la 95 grade C. obţinându-se o amplificare ADN de ordinal 10 la puterea 6-10 la puterea 7. ƒ reacţia de sinteza a noului lanţ ADN cu ajutorul ADN-polimerazei. Amplicabilitatea practica a PCR-ului.În acest fel lanţul de ADN este dublat şi. Polimeraza utilizată în PCR. prin tratarea prealabilă a gelului cu etidiumbromid. de controale negative. trebuie începuta o noua serie de cicluri.lanţ unic de ADN şi nu o hibridizarea între lanţurile unice de ADN rezultate din denaturare. Utilizarea Taq-polimeraza a făcut posibilă automatizarea totala a acestei produceri în maşinile Thermal Cyclers. această activitate scade cu 50% la 60 grade C şi cu 90% la 37 grade C. fiind termolabila. se recomandă. graţie PCR-ului. în prezenta celor 4 tipuri de nucleotide ADN (adenine/timin/guanine/citidin deoxi-nucleozid trifosfat) pornind de la locul de fixare a primerului. În acest fel. ƒ cu fiecare nou ciclu ( de denaturare/sinteză a ADN-ului) va fi dublata cantitatea de ADN rezultata din ciclul anterior. care se efectuează. dupa cum am mai arătat. .reacţia PCR sa fie însoţită. un ciclu de PCR este terminat. În anii 1980. Produsele ADN obţinute prin PCR sunt separate electroforetic în funcţie de dimensiuni. Diagnosticul bolilor ereditare. a) În diagnosticul medical. izolată de la o bacterie termifila Thermus acquaticus. C. se folosea ADN-polimeraza Klenow (fragment de ADN-polimeraza I de la e. Taq-polimeraza este stabila până la 95 grade C. D. acest nou ciclu si acest ADN nou-sintetizat (prin sinteza mijlocita de ADN-polimeraza).V. Pentru o multiplicare sufienta de secvenţe ADN sunt necesare 2530 de cicluri de reacţii automatizate. în aproximativ 4 ore. Aceasta ADN-polimeraza a fost numită Taq-polimeraza. coli). Dacă se urmareşte o amplificare ADN mai mare decât cea corespunzatoare la 40 de cicluri PCR. mai departe. Apoi se realizeaza hibridizarea ADN-ului cu sonde genetice specifice prin metoda Souther Blotting. în lumina U. PCR are un spectru de aplicabilitate foarte larg. de fiecare dată. În acest fel. această enzima a fost apoi înlocuită cu o ADN-polimeraza ternostabilă. sub forma de benzi. cu ajutorul a doua serii câte 40 de cicluri PCR.Optimum de activitate al acestei enzime este la 75-80 grade C. folosind drept matriţa segmentul ADN lanţ unic de amplificat.

probe uscate de sânge. imposibil de identificat prin posibilitaţile clasice cunoscute. Noile metode îşi au rădăcinile în filogenetica moleculara.determinarea prenatal pentru sexul copilului şi se poate pune şi diagnosticul unei eventuale boli genetice. Clostridium difficile. pentru un diagnostic prin PCR. Introducerea diagnosticului rapid al infecţiei HIV prin PCR este astazi absolut necesara în practică. În general. În urma recoltarii de lichid amniotic este supus determinarii cu ajutorul PCRului sau al anticorpilor monoclonali. În arheologie PCR a fost utilizată până în prezent şi pentru analiza ADN provenit din mumii egiptene vechi de mai bine de 2400 de ani. de exemplu în boala Whipple. în acest fel fiind posibila determinarea de defecte genetice cromozomiale.PCR poate da un rezultat precoce pozitiv chiar şi în prezenţa unei singure celule infectate cu HIV ( din materialul de cercetat ). spalatura bucala (cu celule epiteliale). dureri abdominale. în 1992-1993. reuşind sa se demonstreze ca această tulpina ar reprezenta rezultatul unor modificări genetice suferite de tulpina Vibrio cholerae grup 01 biotip eltor. În medicina judiciară PRR este folosit pentru evidenţierea identităţii unui fir de părsau a unei cantităţi foarte mici de sânge sau spermă. Astăzi PCR poate fi folosită în combinaţie cu metoda fingerprinting în aceleaşi scopuri. au fost analizate microorganisme care până astăzi nu au putut fi cultivate pe medii de cultură. infecţia cu virus herpes simplex. atunci când toate celelalte reacţii serologice sunt înca negative. cu ajutorul reacţiei PCR au fost efectuate studii genetice asupra tulpinei de Vibro cholerae grup 0139 (izolata pentru întaia oara. în acest caz se folosesc drept probe. 284 . PCR este utilizat şi în identificarea unor germeni microbieni ramaşi până astăzi necultivabili. Boala whipple se manifesta clinic prin astralgii migratorii. ci este suficienta doar o proba de LCR. nu este necesara o proba de ţesut cerebral. Mycobacterium tbc. este primul exemplu din partologia umană în care s-a emis ipoteza prezenţei posibile a unei bacterii necultivabile. de pe ADN-ul cromozomial. prin deletia. c. probabil microbiană fără a fi însa posibilă evidenţierea vizuală. Neisseria meningitides. în special în investigarea donatorilor de sânge şi de organe. în aceste cazuri fiind necesare alte metode decât cultivarea pe medii de cultura. depozite de grasime.virus papollima. diaree. a unui segment de 22 kb. În studii ecologice Cu ajutorul PCR s-a reuşit evidenţierea unui număr de microorganisme în probe de pământ şi apă. recoltarea de probe reprezinta un stres minim pentru bolnav.. pierderi în greutate. Pentru diagnosticarea infecţiei HIV într-o encefalita declanşată de acest virus. Recent. cât şi microorganisme de sol care au suferit în timp modificări genetice. metabolice (enzimopatii). d. virus Epstein-Barr. PCR mai este utilizat în diagnosticul urmatoarelor boli infecţioase: hepatita virala. epitelii de fir de par. diagnosticul bolilor infecţioase. b. pe glob. concomitant cu inserţia unui segment nou de 35 kb. febra. prin identificarea prezentei acidului nucleic viral în sânge (şi anume acidul nucleic viral fixat în genomul celulei limfocitare umane). Diagnosticul infecţiei HIV cu ajutorul PCR-ului se poate face în stadiile prococe ale infecţiei. apariţia în ganglionii mezenterici de infiltrate macrofagice proeminente. Pneumocistis carinii. Boala Whipple a fost semnalată pentru întâia oara în anul 1907. pentru detectarea şi identificarea agenţilor patogeni. S-au postulat apoi şi alte boli de etiologie posibil microbiana fara a fi însa posibilă evidenţierea prezenţei unor microorganisme. în Bengal).

Bacillus subtilis. Cu ajutorul acestei proceduri s-au obţinut informaţii şi asupra materialului genetic inclus în cele 23 de perechi de cromozomi umani. SECVENŢIEREA ADN. şi anume: . a fost secvenţiat pentru prima dată un cromozom. Genomul multor virusuri a fost total secvenţiat.12. restul de 97 % din genom reprezintă doar „balast genetic” a cărui semnificaţie este încă necunoscută. Ca urmare. Curând vor fi terminate şi secvenţierile complete ale genomurilor bacteriene Escherichia coli. . Acest studiu a fost posibil datorită folosirii enzimelor de restricţie (endonucleaze). dovedindu-se că conţine 315 357 perechi de nucleotide şi 200 de gene. preparat semiautomat prin tăiere. Condiţia de baza pentru realizarea acestei secvenţieri este prezenţa unui număr suficient de copii ale moleculei de ADN.identificarea unuio număr de gene. b. B. a. tehnica Sanger (Chain Termination Tehnique). cu ajutorul metodei de secvenţiere ADN şi de analiză a secvenţelor nucleotidice din aceste structuri. Metoda enzimatică. Prin descifrarea acestor secvenţe de baze se poate ajunge la delimitarea genelor şi la stabilirea secvenţelor de aminoacizi codificate de o singură genă. a unui fragment ARN. Astăzi se ştie că doar 3 % din genomul uman reprezintă gene funcţionale (exoni). indirect. Etapele reacţiei: lantul dublu de acid nucleic (AN) aste adus la forma de AN unic lanţ. înrudirii dintre proteine.ului Analiza structurii ADN a început o dată cu anii '70. Acest lucru se poate realiza prin clonarea ADN sau prin metoda PCR. genom care conţine circa trei miliarde de perechi de bze (50 000 – 100 000 de gene). Methanobacterium thermoautotrophicum. cea a proteinelor corespunzătoare pot furniza date cu privire la conformaţia proteinei. urmat la scurt timp de cel de Mycoplasma genitalium. cel de Haemophilus influenzae. care pot tăia moleculele de ADN în fragmente de cîteva sute până la câteva mii de perechi de baze. Primerul este stfel selectat încât capătul 3' să se 285 .cauzele unor boli genetice. funcţiei proteice. Metode Pentru secvenţiere se folosesc două metode: a. analiza secvenţială a ADN-ului şi. Metoda chimică. şi anume cromozomul III. În 1995 a fost terminată secvenţierea completă a primului genom bacterian. A. tehnica Maxam. Acest primer ste un oligonucleotid scurt. În prezent este în curs de desfăşurare proiectul de cercetare asupra genomului uman. la această analiză s-a lucrat trei ani în 35 de laboratoare din lume. Aceste fragmente obţinute pot fi apoi separate electroforetic şi analizate. Principiu Secvenţierea ADN (sequencing) înseamnă tăierea lanţului ADN în secvenţe şi analiza ulterioară a secvenţelor de baze nucleotidice din aceste fragmente. Secvenţierea ADN este o variantă a tehnicii de recombinare ADN cu ajutorul căreia se poate stabili secvenţa de baze din molecula ADN.Gilbert ( de obicei combinată cu metoda Sanger). . 6. pe lanţul unic AN se fixează un primer (moleculă starter sau amorsă). Metoda enzimatică Tehnica Sanger Principiu: se determină secvenţele de baze nucleotidice pe copia de acid nucleic şi prin complementaritate se deduce secvenţa de baze de pe lanţul de acid nucleic de origine. cu ajutorul enzimelor de restricţie. La drojdii (drojdia de bere – Saccharomyces cerevisiae). cât şi asupra bolilor produse prin mutaţii.locul relativ al genelor pe cromozomi. La Los Angeles şi la Heidelberg există în prezent bănci de date în care au fost strânse toate secvenţele ADN cunoscute până în prezent.

FINGERPRINTING GENOMIC (amprente de ADN) a.Tehnica RFLP Cu ajutorul acestei tehnici se pun în evidenţă zonele de ADN variabil de la individ la individ. .ADN-uri satelite înalt repetitive. spermă).potrivească prin complementaritate.urilor minisatelizate). 286 . Principiu Pe baza analizelor de secvenţiere a ADN-ului. . b. netranscriptibilr. pe toată lungimea genomului.Fragmentele de ADN (dublu catenar) sunt supuse migrării bidimensionale într-un gel denaturat (conţinând un agent chimic denaturat ca ureea. ARNr şi histone. fiecare secvenţă cu câteva sute până la 6 000 de perechi de nucleotide se repetă în 20 – 30 000 de copii. dintre care unul este marcat. s-a demonstrat că fiecare individ este caracterizat printr-un fingerprinting genomic (un pattern individual al regiunilor hipervariabile din ADN-ul genomic. se izolează ADN-ul genomic din celulele unui organism (diferite ţesuturi. . pe lanţul ADN de cercetat. În acest punct se va opri reacţia polimerazei. Aceste tipare de fragmente de ADN individual sunt reprezentate de o amprentă RFLP specifcă ( polimorfismul de lungime al fragmentelor de restricţie). Tehnica RFLP cuprinde următoarele etape: .U. Apoi se face citirea bazelor colorate de pe gelul de electroforeză prin autoradiografie. lanţul de acid nucleic nou sintetizat cu un nucleotid marcat este separat prin gel elecroforeză. fiecare bază este colorată cu altă substanţă fluorescentă. în locul marcării radioactive. în S. necodificatoare de proteine. dintre care: ƒ 70 % reprezintă secvenţe unice identice la toţi indivizii. Aceste reacţii au loc pe lanţul ADN originar. unde determinarea secvenţelor se face pe lanţul copie. 12. în laboratoarele de Genetică ale Universităţii Berkeley. şi anume: . rădăcini ale firului de păr. Genomul uman conţine trei miliarde de perechi de nucleotide. cele patru molecule de ADN dublu lanţ obţinute sunt denaturatze prin căldură. în fiecare din variante fiind marcat altul din cele patru dNTP-uri.zona spacer ce conţine gene criptice (silenţioase). Tehica se bazează pe o modificare chimicăaunei baze şi o tăiere specifică la nivelul altei baze (de exemplu adenina).ADN-ul extras este supus acţiunii enzimelor de restricţie. sinteza lanţului ADN se va opri acolo unde în locul unui dNTP se va îngloba un ddNTP corespunzător.7. dCTP). . Această reacţie de sinteză a ADN-ului se va desfăşura în patru variante.înalt repetitive 7 – 10 %. dGTP. are loc sinteza lanţului ADN complementar (după modelul matriţei AN) în prezenţa celor patru dezoxinucleotid trifosfaţi (dNTP: dATP. dTTP. într-un punct. ƒ 20 – 30 % moderat repetitive.A. Acest primer este înglobat într-un vector sau secvenţă cunoscută.gene structurale pentru sinteza de ARNt. şi anume de pe zona ADN. a unui didezoxinucleotid trifosfat (ddNTP) şi a ADN-polimerazei I sau reverstranscriptazei. Metoda chimică Tehnica Maxam-Gilbert Spre deosebire de tehnica Sanger. prin tehnica Maxam-Gilbert determinarea secvenţelor se face pe lanţul de acid nucleic de origine. Pentru determinarea acestor tipare individuale. concentraţie 5 %). În ultimii ani. salivă. ƒ 30 % reprezintă secvenţe repetitive. aceeaşi secvenţă de 300 perechi de nucleotide se repetă de 30 000 – 1 milion de ori dispersat. sânge. b. de pe molecula ADN. s-au realizat aparate automate pentru citirea secvenţelor de baze nucleotidice din acizii nucleici cu viteza de 7 000 – 8 000 secvenţe de baze pe zi.

Benzile ADN sunt vizualizate prin transiluminare la u. Această tehnică evidenţiază atât prezenţa/asenţa fragmentelor de restricţie. are semnificaţie. .stabilirea polimorfismului genetic în interiorul aceleiaşi specii (de exemplu.Aplicaţii ale metodei amprentelor ADN În medicina judiciară: .prin introducerea tehnicii de fracţionare a segmentelor de restricţie şi separării acestora în gel cu gradient denaturat. heterozigoţii). Determinarea RFLP pentru organismele eucariote. vegetală.- Benzile de ADN unic lanţ obţinute în gel sunt supuse colorării cu etidiumbromid. Dacă materialul genetic se află în cantitate foarte mică. spermă. detectează numai prezenţa sau absenţa fragmentelor de restricţie.s-a analizat ADN-ul provenit de la mumii egiptene vechi de mai bine de 2400 de ani (prin clonare şi secvenţierea unor fragmente ADN de circa 3400 de baze). în cazul urmăririi transmiterii la descendenţi. metoda amprentelor ADN este utilă pentru dovedirea unei înrudiri (amprenta genetică diferă de la individ la individ. În arheologie . În cazul examinării singulare ( a informaţiei genetice per individ). cât şi polimorfismul de lungime al respectivelor fragmente. dar nu face şi analiza polimorfismului de lungime a fragmentelor. se va putea. în vederea încadrării taxonomice a unor noi agenţi infecţioşi.se va putea analiza instabilitatea genomului şi a relaţiei acestuia cu senescenţa şi neoplazia. se preferă metoda Southern Blotting a cărei capacitate discriminatorie este considerată mai bună. . efectuat pe bază simplelor caractere morfologice.v. având în vedere că variaţiile de ADN. . .pe baza existenţei RFLP-urilor au fost amplificate şi analizate secvenţe nucleotidice din fragmente ADN provenite de la specii dispărute.diagnosticul paternităţii. urmărirea criminalului poate fi condusă în funcţie de urmele găsite: amprente individuale prezente în resturi de piele. 287 . se potriveşte în mare parte la rude şi este identică la gemenii univitelini).urmărirea epidimiologică a circulaţiei agenţilor infecţioşi pentru determinarea patternurilor RFLP la virusuri şi tulpini bacteriene. se recurge la PCR pentru amplificarea cantităţii de ADN. animală sau umană. în mod deosebit. pentru diagnosticul midificărilor genetice din celulele tumorale de la persoane cu carcinom mamar (se prepară şi se compară amprente de ADN din celulele tumorale/elemente figurate sanguine cu condiţia ca în proba de sânge să nu existe celule modificate oncogen. . în analiza de likage şi determinarea instabilităţii genetice.în boli genetice. a informaţiei genetice parentale (prin compararea fringerprint.stabilirea de relaţii genetice între diferite specii pe baza structurii ADN-ului. d. sânge. se vor putea realiza analize de linkage şi cartare de noi gene implicate în boli genetice. . Tehnica este considerată astăzi metoda universală pentru determinarea prezenţei/absenţei unei anumite amprente de ADN în orice sursă de origine bacteriană. În medicina clinică . măsura frecvenţa mutaţiilor în genomul uman. c. .urilor între generaţii). .urile minisatelite se moştenesc după legile mendeliene.stabilirea paternităţii unor păsări de pradă ale căror ouă au fost clocite de părinţi adoptivi.în criminalistică. În biologie . în viitor.Tehnica AFLP Această tehnică ce combină principiul analizei RFLP cu cel al reacţiei PCR înalt specifică. acest criteriu fiind superior celui al sistematizării de până în prezent.stabilirea interrelaţilor virale şi bacteriene pe bază de amprente ADN. păr.în oncologie. inclusiv omul.

cu pierdere de reacţii. atât pentru cercetare.. .şi multi strat): metabolici. O dată cu progresele remarcabile din domeniul analiticii instrumentale. pipăit etc. . aminoacizi etc.măsurarea de ureii din rinichiul artificial. . electrochimici. În domeniul medical. Domeniile de studiu primar pentru a cunoaşte sau a fabrica aceşti biosenzori sunt biochimia. piruvat. . fenoli. biofizica şi biocibernetica. De asemenea. datorită costurilor ridicate. gluconat. cromatografia fluxului de lichid (fluidităţii) la presiuni ridicate. pentru glucoză.senzori piezoelectrici. Dintre aplicaţiile biosenzorilor. enumerăm: .senzori care au la bază reacţii de tip imunitar: cu dispozitiv membranar. . inclusiv microtehnologiile speciale din domeniul micromecanicii şi microelectronicii. printre altele. galactoză. auz. amperometrici.) iar termenul de biosenzori să fie atribuit generic oricărui sistem simplu sau mixt (natural sau construit de om) care să înregistreze la nivel micro informaţia circulantă într-un sistem viu.analiza produselor alimentare. s-a ajuns la obţinerea unei înalte selectivităţi în microanalitică. Astfel. dezvoltarea măsurătorilor de investigaţie selective şi uşor de manevrat reprezintă o problemă cheie a analiticii.utilizarea biosenzorilor pentru laboratoare clinice şi chimice. senzori biologici – pentru sistemele naturale ale fiinţelor vii (organe de simţ: văz. amine. alcooli. 288 . De curând.senzori enzimatici amperometrici (monoenzimatici şi dienzimatici. pentru analiza componentelor mediilor de cultură. Determinarea selectivă şi cu sensibilitate mare a unui număr crescut de combinaţii are o deosebită importanţă. precum şi de evidenta dezvoltare a domeniului biosenzorilor şi a aplicaţiilor acestora în biotehnologii. Cu toate acestea. a fost propusă o terminologie care să se refere la traductori pentru toate sistemele de înregistrare şi prelucrare a informaţiei ca utilizări şi în biologie. măsuri spectrometrice şi spectroscopia absorbţiei atomice.Capitolul 13 BIOSENZORII 13. în combinaţie cu microelectronica.senzori cu receptori. cât şi pentru diferite ramuri ale economiei. potenţiometrici. această metodă este de neînlocuit în stabilirea diagnosticului bolnavilor. de exemplu supravegherea producţiei în industia chimică şi alimentară. Biosenzorii – sisteme de coantificare a informaţiilor viului Problema biosenzorilor este un capitol al biotehnicilor de cea mai mare importanţă –mai ales în ultimii ani—dar şi extrem de complicată şi vastă.monotorizarea permanentă a pacienţilor cu senzori implantaţi.controlul proceselor în industria microbiologică şi în protecţia mediului. implementate doar în cadrul laboratoarelor. ne-am propus enumerarea principalelor tipuri de biosenzori moderni şi tradiţionali: . imunosenzori optici. în biotehnologie este necesară. acizi nucleici.1. precum şi alte ştiinţe antecesoare acestora. . de exemplu cromatografia gazoasă. mono. Ţinând seama de complexitatea acestei problematici.inregistrarea glucozei în sânge. lactat. coresterol. . Aceste metode sunt. cercetătorii şi tehnicienii cu preocupări în acest domeniu au propus chiar o diferenţiere semantică a acestor sisteme de cuantificare a informaţiilor ce pot fi obţinute în diferitele funcţiuni ale lumii viului. .

Într-o primă parte dorim să facem o analiză a unor probleme şi în acelaşi timp un studiu paralel care să. nevoia de a avea senzori sensibili şi fiabili pentru orice demers în domeniul cunoaşterii. includă date ştiinţifice de activitate relatate de specialişti care au lucrat nemijlocit la această problemă. spre exemplificare. în vederea dotării roboţilor cu asemenea capacităţi de orientare şi de lucru.Emiterea sau culegerea informaţiei este uniformă sau periodică? Acţiunea sa asupra receptorilor este ritmică sau continuă? . ceea ce i-a făcut pe mulţi să afirme că secolul următor va fi secolul biologiei. poate genera.Raportul dintre cantitatea totală de informaţie existentă şi utilizată este constant? .Natura este mai bogată astăzi în informaţie liberă. recepţionată de om drept componentă a tetradei care descrie o formă de echilibru substanţă-energie-informaţie-timp. în prezent aria preocupărilor în vederea obţinerii unor date dinamice în studiul proceselor a conturat în profunzime imaginea despre utilitatea şi importanţa senzorilor. Senzorii optici bazaţi pe microcamere TV au fost suplimentaţi cu sisteme de recunoaştere a formelor şi imaginilor albnegru şi color precum şi cu analizori termici. pe măsură ce timpul se desfăşoară iar numărul populaţiilor biologice creşte. Ne bazăm.2. Dezvoltarea roboticii a crescut şi mai pregnant importanţa senzorilor. decât acum 1 milion de ani? . O altă serie de aparate au fost concepute pentru prevenirea incendiilor sau decelarea fenomenelor de poluare sau de toxicitate în mediul înconjurător. Impactul informaţional al biosenzorilor Ştim din ce în ce mai exact felul în care sistemul genetic stochează şi distribuie informaţia. necesitatea recepţionării cât mai complete şi mai exacte a acestei forme de existenţă a universului.Informaţia este delimitată strict şi poate creşte prin adiţionare sau este holografică? . au creat o serie de noi întrebări atât la nivelul utilizatorilor cât mai ales a specialiştilor. Ştiinţa şi industria computerelor a făcut un mare pas înainte când pe lângă hard-ware şi soft-ware a adăugat brain-ware. Iată succint. se eliberează în proporţie geometrică informaţia care caracterizează dinamica atât a. 289 . Sunt suport al informaţiei sau sunt catalizatori ai informaţiei cognoscibile? . 13. cu precădere în ultimii 7-8 ani. apare interesul omului pentru abţinerea unor captatori cît mai fideli ai informaţiei primite de la diferite sisteme vii sau nevii. creează noi probleme? Lista acestor întrebări poate continua iar răspunsurile sunt departe de a fi complete. în domeniul cunoaşterii biologice şi medicale curiozitatea şi motivaţiile sunt din ce în ce mai puternice. o patologie specifică? . departe de a rezolva toate problemele. circulantă. . pe experienţa didactică şi de cercetare dar şi pe o bogată bibliografie adunată în timp.Creşterea utilizării informaţiei şi necesitatea cuprinderii sale de către sistemul nervos uman. sistemul neuro-endocrin crează şi manipulează informaţia. Cercetările de bionică au adus noi clarificări privind simularea şi extrapolarea senzorilor naturali (din organele de simţ) cu posibilităţi de utilizare nu numai în biomedicină dar şi în dirijarea unor procese industriale. Dacă în domeniul tehnologiilor se pare că eforturile pot fi suficient determinate. Aceste preocupări. sistemul imunologic prelucrează şi utilizează informaţia. într-un cuvânt. senzorii îmbrăcau forma instrumentaţiei utilizată în laboratoare pentru cercetări experimentale. în realizarea calitativă a analizei şi sintezei propuse. Dacă cu mulţi ani în urmă. Dezvoltarea automaticii a solicitat intens crearea unor noi sisteme de culegere rapidă a informaţiei.Tot atît de firesc. peste anumite limite. Se creează fireşte. câteva din acestea. sistemelor vii cît şi a celor considerate neînsufleţite.Impactul psihologic între necesitatea şi obligaţia de a consuma mereu mai multă informaţie şi nevoia de adaptare a omului la lumea informaţională.Semnalele conţin informaţie.

pe scara biologică. al modului de acţiune al microbiocurenţilor. La om. de sensibilitatea şi modelele fixate repetitiv pe sistemele de memorare ale organismelor vii. senzorii construiţi de om se supun legilor naturale descrise de chimiafizică. traductoarele biologice. Cu puţin timp în urmă au apărut primele biocipuri.Această triadă deschide de pe acum posibilităţi nebănuite puterii de calcul şi stocare în informatică. Mintea umană încearcă un efort de autodepăşire în înţelegerea unor variante noi matematico-logice de utilizare de noi limbaje. 13. Fiabilitatea lor este relativ mare dar aproape în totalitate determinată de tehnologiile utilizate. a principalelor căi şi modele reale în care selecţia informaţională acţionează. În acest context. Acum ele se perfecţionează rapid. Pe măsură ce coborâm la nivele de organizare mai profunde. dar diferenţiat. gradul de diferenţiere a prelucrării şi utilizării semnalelor din mediul intern şi extern este diferit în funcţie de complexitatea organismului studiat.bioizi din ce în ce mai perfecţionaţi. Dacă ne referim la achiziţiile dobândite în cadrul dezvoltării ontogenetice şi filogenetice. culegerea şi prelucrarea informaţiei se face etapizat pe mai multe nivele structural-energetice.3. capacitive. auditivi etc. a efectelor de fineţe din interacţiunea macrocosmos şi microcosmos. în efortul de a depăşi experimentalul posibil şi în speranţa de a deschide noi ferestre în domeniul cunoaşterii. În momentul de faţă.).) au intrat în competiţie cu o nouă clasă de traductoare. Tehnologia din momentul de faţă nu este însă suficientă pentru a ne oferi rezolvări concrete şi acest fapt face să considerăm că elaborarea şi cunoaşterea biosenzorilor se află încă în domeniul pionieratului. vizuali. calitatea informaţiei prelucrate este dependentă de structura anatomo-fiziologică. a cunoaşterii algoritmului de modificare a raporturilor de electroliţi şi a pompelor ionice. apărând noi componente având ca suport materia vie. Cu toate acestea. a electricităţii „chimice" a enzimelor de restricţie şi recombinare. sunt întreprinse cercetări aprofundate privind reglarea schimburilor la nivelul membranelor celulare. În ceea ce priveşte senzorii naturali biologici (tactili. Fără îndoială că natura a creat o multitudine de biosenzori care rezolvă pe plan biologic aceste probleme. cantitatea de informaţie deşi aparent scade. Ca în orice domeniu. în timp a acestor fluxuri informaţionale constituie un impediment destul de serios al cunoaşterii reale. utilizând probabilităţi neinvestigate încă. rezistive etc. integrarea psiho-neuro-endocrino-imunologică complică procesul de înţelegere al mecanismului şi modului de acţiune selectiv a senzorilor biologici. cercetarea ştiinţifică actuală încearcă să elucideze separat sau integrat modul de acţiune al circulaţiei pe canale informaţionale a vectorilor semnalelor stimulatori sau inhibitori la nivelul diferitelor verigi biocibernetice. intensitatea semnalelor şi informaţiilor culese fiind în funcţie de capacitatea receptorilor de a vehicula pe canalele specifice fluxul informaţional. Metodologia de cercetare a proprietăţilor senzorilor biologici Sensibilitatea oricărui sistem de măsură este condiţionată în mare măsură de calitatea traductoarelor utilizate. Traductoarele clasice (cele inductive. biosenzorii . este mult mai densă. Variaţia rapidă. fiind de fapt modele ale aplicaţiilor curent utilizate de cercetările biofizice. În aceste situaţii aparatura de măsurare întâmpină greutăţi din ce în ce mai mari începând cu selecţia semnalului din zgomotul de fond şi înlăturarea bruiajelor şi până la obţinerea unor valori individualizate care pot fi interpretabile sau pot constitui valori de referinţă. Condiţionarea genetică joacă un rol determinant în acest caz. în timp util. S-a născut un nou domeniu. a biocomunicării şi modificarea câmpurilor ce acţionează în sfera biologicului. Utilizarea unui organism viu sau a unei 290 . Modelul biologic pătrunde impetuos în tehnică. cuantificarea energeticoinformaţională este mai greu de realizat pentru cercetători.

Ea trebuie judecată prin prisma caracteristicii puternic neliniare a interfeţei organism-mediu. prezenţa unor zone de rezistenţă negativă (fig. De exemplu.4. Chiar dacă se asigură toate condiţiile de mai sus partea prelevată nu va beneficia de interacţiunea sa cu întregul sistem. motiv pentru care răspunsul obţinut poate fi diferit sau deformat. că membranele biologice (i) prezintă o caracteristică neliniară a curbelor tensiune-curent. deşi beneficiază de avantajul selectivităţii specifice unui organ specializat. se poate aprecia că planta poate răspunde cel mai bine acestei cerinţe (imobilizare naturală). vizează îmbunătăţirea performanţelor aparatelor de măsură.153).problema revenind în a se determina zona sau punctele de măsură şi metodologia de interpretare a rezultatelor în funcţie de tipul şi de natura interacţiunii urmărite a se măsura. 291 . fapt ce determină o reducere a interacţiunilor pe care partea o are în cadrul întregului. asigurarea condiţiilor de viaţă pe durata cât mai lungă a porţiunii prelevate.în sensul deschiderilor şi intra-deschiderilor pe care o manifestă. Majoritatea studiilor efectuate asupra utilizării senzorilor biologici în măsurătorile fizice. de fizicianul C. Deşi rezultatele obţinute au depăşit faza de laborator. celulă. Preluarea unor semnale electrice de la părţi ale unui organism viu. se loveşte de cele mai multe ori de o inconsecvenţă în metodologia experimentală în care metodele clasice nu sunt organic integrate cu cele noi apărute. Bose. enzimă). majoritatea măsurătorilor implicând aplicarea. ridică o serie de probleme. 13. şi deci. în scopul obţinerii unor informaţii asupra mediului înconjurător nu este o idee nouă. se constată. extinderea pe scară largă a acestor senzori este încă limitată. Ea a apărut pe la începutul secolului. în sensul creşterii-sensibilităţii şi selectivităţii faţă de mărimile măsurate. În momentul de faţă numeroase măsurători din domeniul chimiei beneficiază de aceasta categorie de traductoare. permite abordarea mai simplă a metodelor de interpretare. Tendinţa de abordare globală a interacţiunilor unui biosenzor cu mediul înconjurător. la un preţ de cost scăzut. prin cercetările efectuate de exemplu. răspuns la stimul uşor de recunoscut. atât de considerente de ordin tehnologic. Dacă se ţine seama de necesitatea imobilizării pe durata măsurătorilor a organismului viu. cum ar fi tehnica de prelevare fără traume esenţiale. de exemplu. în vederea reducerii perturbaţiilor în funcţionarea porţiunii prelevate. Caracteristica măsurată scoate în evidenţă două aspecte deosebite: asimetria (valorile curentului în cele două sensuri nu sunt egale pentru o aceeaşi tensiune aplicată). Tehnologia actuală permite izolarea unor enzime şi implementarea lor în sisteme de măsurare oferind acestora sensibilitate şi selectivitate ridicată. se cunoaşte că răspunsul electric al unei fibre nervoase este diferit la măsurătorile în vitro faţă de cele „in vivo”. tehnica de implementare a electrozilor şi natura materialului din care se execută aceştia. cât şi de dificultăţile pe care aceşti senzori le pun în faţa cercetătorilor privind stabilitatea şi reproductibilitatea semnalelor preluate.porţiuni din acesta (ţesut. Mergând mai spre concret. dar a căpătat o dezvoltare explozivă doar în ultimii ani.pe suprafaţa organismului viu a unor electrozi şi conectarea acestora la un sistem electronic de măsurare. . când tehnica de calcul şi progresele tehnologice au permis-o. Din acest motiv se consideră o variantă posibilă de utilizare ca senzor biologic a unui organism întreg. Substratul biologic utilizat este de cele mai multe ori o parte specializată dintr-un sistem viu. Aparatura de măsurare Cunoaşterea influenţei aparaturii de măsura asupra senzorului biologic este esenţială în sensul reproductibilităţii măsurătorilor efectuate.

Poate consta dintr-un biocatalizator imobilizat şi dintr-un aparat fizico-chimic care transformă informaţia chimică într-un semnal electric. . Stabilitatea enzimei este foarte importantă pentru realizarea măsurătorilor. în schimb parametrii chimici intercelulari sunt mai dificil de măsurat.senzori enzimatici. stabilitatea electrozilor enzimatici 292 . De asemenea. Imobilizarea este ireversibilă. numai 30 sunt de interes comercial. Prin metode chimice se realizează legătura covalentă între e n z i m a şi substrsatul solid. Î n j u r de 500 sunt oxidoreducătoare. biodetectorii (biosenzorii) trebuie s ă rezolve această problemă. dar pentru aceasta este necesară o reglare sigură a sistemelor folosind modele matematice adecvate şi o informaţie cât mai completă asupra lor.senzori ca organite celulare. folosite în tandem cu electrodul Clark pentru măsurători amperometrice de concentraţii pentru diferite substanţe. Pot fi realizate noi industrii de înaltă eficienţă. nici cu radiaţii şi n i c i printr-un alt procedeu. .Fig. De asemenea sa constatat existenţa pe suprafaţa frunzelor a unor puncte de rezistenţă electrică scăzute. 13. În biofermentoare folosirea biosenzorilor este dificilă din motivul c ă nu pot fi sterilizaţi termic ş i chimic. În cazul metodelor fizice imobilizarea este reversibilă. Biosenzorul poate fi definit ca dispozitiv (de regulă electronic) ce foloseşte molecule de interes biologic pentru a detecta molecule specifice. . care este imobilizată după o tehnică convenabilă şi un senzor fizico-chimic corespunzător. Dacă practic mărimile fizice pot fi măsurate cu succes. Spre deosebire de acestea ele sunt grupate în zone pe suprafaţa frunzei.imunosenzori (ca antigeni şi anticorpi). Sunt folosite membranele semipermeabile. 153 Curba caracteristică tensiune – curent Cercetările efectuate asupra utilizării plantelor ca senzori biologici au scos în evidenţă o dinamică a acestor curbe. Senzorii enzimatici conţin o enzim ă determinată.5. neidentificându-se o lege de amplasare. în special în sensul variaţiei zonei de rezistenţă negativă. din circa 2000 de enzime. mai ales la construirea biosenzorilor electrochimici. nu sunt direct folosibili î n aceasta arie tehnologică. asemănătoare prin modul de identificare cu punctele de acupunctură. catalizând reacţii c u cedare de electroni. În prezent. Din aceste motive. O primă clasificare a unor biosenzori: . măsurându-se astfel concentraţia de substrat. sunt cunoscute circa 50 de oxidaze. Imobilizarea de enzime şi celule pe purtător s e face cu metode fizice şi chimice.senzori microbieni. Enzima reacţionează selectiv cu substratul său. Posibilităţi de folosire a biosenzorilor în biotehnologie Procesele biotehnologice sunt folosite tot mai des în practică pentru a obţine produse utile.

A treia pelicula este o membrană de acetat de celuloză c a r e lasă s ă treacă uşor H202 dar reţine reductori. Când glucoza ajunge în stratul de mijloc se formează H202.biosenzori electromagnetici. Senzorii microbieni constau din microorganisme imobilizate într-un suport poros. 293 . Fig. 4 – membrană cu enzimă imobilizată. (HOOC C5H4)FeC5H5. Curenţii de semnal obţinut de la traductor sunt proporţionali cu concentraţia de glucoză din probă.biosenzori cu procese de combustie. proporţional cu viteza de difuzie a glucozei. O clasificare a biosenzorilor după metoda folosită în prelucrarea informaţiei prelevate de aparate fizico-chimice ar putea fi următoarea: . 154).Schema unui biosenzor electrochimic cu electrod de glucoză 1 – catod.senzori cu determinarea amperometrică sau potenţiometrică a metaboliţilor (substraturi electroactive).biosenzori electronici. Glucoza difuzează prin membrane (5) cu grosimea de 5 µm şi cu p o r i de 0.03 µm care blochează enzime ş i coloizi care ar deranja zone de reacţie. Inhibitorii din substratul de fermentaţie induc erori mari de măsurare. 3 – membrană de acetat de celuloză.nu este suficientă pentru măsurători de lungă durată. . Se determină selectiv o substanţă care apare în reacţia biochimică. aceste microorganisme conţin enzime de interes. H202 difuzează la anod şi acolo are l o c reacţia (1). Sistemul de reacţii se poate schematiza astfel: (1) H202→2H+ +O2 + 2ē (2) 2AgCl + 2ē→2Ag + 2Cl(3) 4Ag + 4Cl. . .biosenzori optici. Biosenzorii electrochimici au la bază un electrod chimic selectiv. . (OH3C5H4)2Fe. Senzorii microbieni construiţi pe un principiu electrochimic pot fi împărţiţi astfel: .+ 02 + 2H20→4AgCl + 40H(4) β+ D-glucoza + 0 2 glucozooxidaza glucono-&-lactoză +H202 Substrat +enzimă ↔ produs+ enzimă oxidată Enzima oxidată + intermediar ↔ enzime + intermediar oxidat + profoni Reacţia la electrod este : Intermediar oxidat ↔intermediar + electroni Ex. 5 – membrană de policarbonat.biosenzori bazaţi pe metode electrochimice. de intermediari : (C9H5)2Fe. .senzori cu determinarea amperometrică a activităţii respiratorii. 2 – anod. Dăm ca exemplu electrodul de glucoză (fig. 154 .

Se măsoară consumul de oxigen care este direct legat de concentraţia de glucoză. Metoda se foloseşte pentru măsurători continue. 2 – membrană de teflon. Tranzistorii cu efect de câmp fac obiectul unor intense activităţi de investigare. dar din cauza complexităţii. timpul de măsurare scăzând la circa 30 s. 155 . Precizia măsurării este bună. ca urmare a procesului din tub. Aceşti tranzistori absorb ioni din soluţie prin învelişul ionoselectiv modificând curentul prin tranzistor. lactoză. trigliceride. 3 – termistori. 156). Fig. folosesc un electrod Clark pentru p02 p r i n c a r e se determină amperometric activitatea respiratorie a microorganismului folosit. glutamat. Trecând prin schimbătorul de căldură aceasta se încălzeşte până la o temperatură dată. poate fi dat termistorul enzimatic şi microbial (fig. 3 – membrană calogenică cu bacterie. 156 .5-4 ml/min. În figura 155 este prezentată schema unui electrod de glucoză microbian bazat pe determinarea amperometrică a activităţii respiratorii a celulelor imobilizate de Pseudomonas fluorescens. în tubul de curgere cu enzima imobilizată sau microorganisme are loc reacţia biochimică.Schema unui electrod de glucoză microbian. 4 – tub de curgere. Fig. glucoză. Biosenzorii electronici utilizează tehnici de imobilizare enzimatică şi microelectronică şi este o direcţie de perspectivă în ce priveşte crearea unor dispozitive de biosenzori miniaturali. Biosenzorii cu produs secundar de combustie se bazează pe măsurarea unei substanţe eliberate într-un proces biochimic enzimatic. Timpul de răspuns este destul de lung (circa 10 min). 2 – schimbători de căldură. intră în metabolismul bacteriei. foarte sensibile şi multifuncţionale. 5 – enzimă imobilizată. nefiind supărătoare interferenţele cu alte glucide sau aminoacizi.1-1 ml). Când într-o astfel de soluţie se adaugă şi proba (0. zaharoză. Ca rezultat are loc o cedare de c ă ldură proporţională cu concentraţia de substanţă. Biosenzorii electromagnetici au o înaltă sensibilitate şi siguranţă analitică. spectrometrie de masă cu enzime pentru glucoză. etanol. Prin el trece o soluţie tampon. L-aminoacizi). Glucoza şi O2.Termistor enzimatic 1 – termostat. Substanţa eliberată este proporţională cu cantitatea de reagent. Pentru acest tip de senzori a fost elaborată o metodă în impulsuri. 1 – electrod de pO2. penicilina. Corpul este prezentat de un calorimetru adiabatic în flux. au încă o aplicabilitate redusă (ex. S-au construit termistori enzimatici pentru măsurători de concentraţii în cazul acidului ascorbic. uree. Se obţine o diferenţă de temperatură t2 – t1 între temperatura iniţială constantă t1 ─ t2. adusă cu o pompă peristaltică cu 0. Ca exemplu. 294 .Biosenzorii microbieni.

independent de. precum şi dependenţa curentului prin sursă în funcţie de pH. . În privinţa perspectivelor folosirii biosenzorilor în controlul şi reglarea proceselor de fermentaţie. faptul că încă nu s-a atins sensibilitatea determinarilor radioimunologice.nu sunt sterilizabili nici termic. aparatura nu este foarte complicată. semnalul de ieşire este electric. . . microorganismele au acţiuni selective.Senzor electronic cu enzimă cu structură de tranzistor cu efect de câmp Fig. Cu enzimă imibilizată pe stratul izolator de pe poarta tranzistorului cu efect de cîmp s-a realizat un biosenzor pentru măsurarea ureii. Spectroscopia convenţională nu este aplicabilă în acest caz. Fig. C02.Schema de măsură cu senzorul electronic de măsură şi dependenţa curentului de pH-ul soluţiei. 157 .au stabilitate scăzută (mai cu seamă pentru cei enzimatici). bună sensibilitate. potenţial redox şi glucoză. 1 – apă cu temperatura constantă. . . Se combină cu măsurătorile de pH. În figura 157 se arată schematic senzorul enzimatic electronic cu structura de tranzitor cu efect de cîmp iar în figura 158 este reprezentată schema pe măsură cu un astfel de senzor. de a fi legaţi la aparatura de măsură. 3 – electrodul Ag . aceticolinei. Avantajele biosenzorilor electronici sunt că pot fi combinaţi senzori pentru mai mulţi componenţii. nu au implicaţii asupra purit ăţ ii optice a probei măsurate. Pot fi folosiţi la reglarea proceselor de fermentaţie.există problemele de preţ privind aparatura. sensibilitate şi selectivitatea. O2. Probleme importante pune structura capacitivă: membrana izolator . au dimensiuni mici şi uşurinţa. Vor fi realizaţi în număr mare în viitor. Se foloseşte semnalul optic ce apare în timpul reacţiei antigen─ anticorp. 295 . 2 – probă. Dezavantajele biosenzorilor pot fi rezumate astfel: . Senzorii de acest tip au aplicaţii în medicină. 5 – înregistrator. Avantajele se bazează pe: . 4 – tranzistor cu efect de câmp.Ag Cl (pastă).cea mai mare problema este cea legată de sterilizare. pot masura concentraţii foarte mici de substrat organic. glucozei etc. nici chimic. până în 1975 au apărut 120 de patente de biosenzori (50% electrochimici).poartă. .biocatalizatorii sunt greu de pregătit. 158 . sunt uşor de indus.apar erori din cauza inhibitorilor catalizatorilor.enzimele imobilizate.după datele fvrnizate de literatura de specialitate aceşti senzori se folosesc mai cu seama în laborator.Biosenzorii optici s-au dezvoltat sub forma senzorilor ce au la baz ă reacţii imunitare.

2008 . CÎRLAN V. FALTICEANU MARCELA. 15."Biologia celulară şi moleculară". Indrumator de Lucrari Practice si demonstratii. Medicală. U..forma alba. Flammarion Médecine-Sciences.St. 2003 .I.U.. BERCEANU ST... Heidelberg. Vol. Junimea. CORMARK H..V.M.seria Horticultura. COTRUTZ C. Anul L. 5. 3. BEHNKE H.S.Ş. 1987 – Boli dermatovenerice.. 1985 . vol.. seria V. 1454 – 7376. CRISTEA TINA OANA. CRISTEA T. diversitate.. Tg Mures. BOGDAN C. SILVICA AMBĂRUŞ.A. 1983 – Progrese în genetica moleculară. (48). BENGA G. Ed.M.. HOPKIN K. PRISECARU MARIA.Lucr. Iaşi. Bucureşti. I. CAJAL N.. Simpozionul ştiinţific international ″Horticultura.. 14. 296 . 1987 – Metode in vitro la plantele de cultură. Litografia IMF. Seria Horticultură. D.. Facultatea de Horticultură Iaşi.. MARCELA FALTICEANU. I (50) Seria Horticultură. 17.A. 150 p. Ceres. 6..Ş. Editura “Ion Ionescu de la Brad ”. Paris. Tehnica Chisinau. Ed. Ed. 9. Ed. Acad.N. Cluj-Napoca.M. vol. Bucureşti..M.S... 20. 12. Române. CHIRICUŢĂ.V. Ed. p. 439-444. AMBARUŞ SILVICA.. Ed.. p. Ed.. 2004 . 1993 – Progress in botany. Tehnică.. CRISTEA TINA OANA. ANTOHI S. 1984 – Cancerologie generală. U.. I.. Dacia. D.Manual de Lucrari Practice de Biologie Celulara. New York.. Lucrări ştiinţifice. and col. MARIA PRISECARU. ALBERTS B. p. 1454-7376. M. 18. BECUS. Editura “Ion Ionescu de la Brad”.. MARIA PRISECARU. ed.BIBLIOGRAFIE 1. GAVRILĂ L. Ştiinţifică şi Enciclopedică.I. Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară. 1999.Variatia randamentului de micropropagare “in vitro”determinate de influenta genotipului la varza alba pentru capatana-Brassica oleracea L. 1981 – Biologia şi patologia imunităţii.S.S.Ion Ionescu de la Brad. 1989 – Molecular biology of the cell. Bucureşti.. 407 – 413. SILVICA AMBĂRUŞ. Ed. 1454 – 7376.S. Bucureşti.. 2007 .anulXLVIII vol. PRISECARU M. ANDREICUT S. Biotehnologii moderne. Bacau. 10. PĂUNESCU E. Emil Borcea.A.N. 29 – 31 Mai 2008 Lucrări ştiinţifice. Medicală.. Bucureşti. BUCUR GH. 13.O. 1990 – Tratat de virusologie medicală. Springer-Verlang. 21. 201-206. CACHIŢĂ-COSMA D.191-196.. 8. Bucureşti. Medicală.Histologie vegetala. ALBERTS B. BARABAS N. 2. 7.Biologie Celulara... .Iasi. 1999 . GHICA M.N. I. 4. armonie″. p. stiinta.Capsicum anuum L.N.Studies concerning the utilisation of “in vitro” micropropagation in the conservation process of some valuable genotypes of pepper . 1985 .Effect of „in vitro” plant growth regulators over the meristematic and mitotic activity at different genotypes of CAPSICUM ANUUM L.Elemente de geriatrie practică. Ed. Lucrări ştiinţifice UŞAMV Bucureşti. Bucureşti. Ştiinţifică şi Pedagogică. 2005. LI.Biologie moléculaire de la cellule. 19. 11. 2008 Cytogenetic Effects Induced by „In Vitro” Cultivation of Shoot Tips at Capsicum Anuum L. General Publishing Inc. ATANASIU L. 1990 – Utilizarea fotosintezei ca sursă alternativă de energie. 2001 – Clonarea animalelor şi consecinţele clonării. 16. Ed. ED. Bucureşti. Ed. MARIA PRISECARU.S. Ed. BRAY D. Iaşi. ISSN 1222-5312. 1988 .. 50-55.Esential Histology and Citology. Philadelphia. Iaşi. 1994 .V. CRISTEA TINA OANA. and col.

Aius Craiova. Medicalã Universitarã. 2008 .Am. DUMITRU I. Cerma.. 1999 . Şt. 27. 1990 . DICULESCU I. 2005 . LODISH H..... şi Enciclop. DIMOFTACHE C. R.. 23. Ed. Ed. 2002 .. VERDES D. şi Ped. AGRIPINA LUNGEANU. 1984 – Concepţia biostructurală şi teoriile moleculare ale materiei vii. VIKI ALLAN. BENGA GH. Flammarion. De Boeck Université. 2008. DICULESCU I. Bucureşti..Biologie moléculaire de la cellule. ROGOZ I. Bucureşti. W. 2005 . 2000 . BENGA G. Bucureşti. 1988 – Ateroscleroza cerebrală din sistemul carotidian. 37.. GAVRILĂ L.. Ştiinţifică şi Enciclopedică. vol. 38. Bacău... 93. 15-19. London &.... KLEMPERER W.seria Biologie animală. Paris. 1972 – Biologie cellulaire. 51. pag. MURRAY A: W.. DĂNĂILĂ L... 46. IONESCU-VARO M. KREIS T. Paris. 49. DARNELL J. 24... H. 50. Med. MATSUDAIRA P.. JERMAN SONIA. 36.Utilizarea biotehnologiilor vegetale în ameliorarea plantelor. De Boeck Université.Molecular Cell Biology. Bucureşti. Masson. 887-888. 2002 . 1992 – Cell-cycle checkpoints and feedback controls. tome I. Observations on the embryonic development of Triturus/Lissotriton vulgaris L. 1992 – Intermolecular interactions.56 – 67.Biologie Celulara si Moleculara. MIXICH F. 1991 – Trends in Cell Biology. Dunod. KARP G.. DELIU C.Biologie Celulara si Moleculara. Ştiinţifică şi Enciclopedică. GHERMAN I. CRUCE M. LODISH H. Paris.. Bucureşti. Did. 40. Ed. New York. Iaşi. IOSOB.. 29. Ed. 34.. Univ.. MACOVSCHI E. DARNELL J. MAILLET M. Humanitas. Dacia.. 2005 – Biotehnologiile azi. 25...."Biologie moleculară . PETRESCU NICUŢĂ D.. Bucureşti. Paris. M. Ed.Biologie: cellulaire & moléculaire. Medicală.F. şi Enciclop. ONICESCU D. GHIORGHIŢĂ G. Bucureşti. şi Ped.Principii fundamentale de biologie moleculara. degenerescenţei şi morţii celulare. POPESCU L."Biologie celulară".Biologie cellulaire.. 359. Ştiinţ. 35. II.Books. Science. I. 32. Ed. Timisoara. 599-603. Paris.. Bucureşti. 28. PRISECARU.Introducere în Biologie Celularã şi Molecularã..prezent şi perspective" Ed.. HAENEY M. Ed. BALTIMORE D. Bucureşti. diferenţierii. ARDELEAN A. 1993 – Biofizică medicală. Ed. 1983 . FRASINEL N. 43.. VOICU. Universitatea Ecologică. Vicovia. and col. Ed. 26.. Cluj-Napoca.. M. 1985 – Introduction to Clinical Imunology. Did. Sc. Nature. Mirton. C. 48.. NEACŞU C... New York. 33. 39. GHEORGHE BENGA. Ed. Freeman & Co."Biologie celulară". 15. ISBN: 978-973-1902-09-8.. CRISTEA TINA OANA. 1981 . Butterworths Update Publications. ZIPURSKY S.. GAVRILĂ L. 42.Biologie Moleculaire et medicine.. 2002 . KAPLAN J. partea a III-a Biofizică celulară...22. Ed.. 30. DABALĂ I. DUDAN R. M. M. Bucureşti. Bucureşti. 4ed. 2004 . 1980 – Biochimie. Ed.. 1.. 1987 – Histologie medicală. Craiova. Did. 257. Ed. Cluj-Napoca. Ed. îmbătrânirii. Junimea.. Şt. POPESCU L. 31. Ed. şi Ped. DIMITRIU G. 297 . 1982 – Informaţia biologică. 41. ONICESCU DOINA... Ed. BERK A. A. 45. 47. II.. 44. 1994 – Bazele celulare ale creşterii. Studii şi Cercet. 1989 – Citogenetică moleculară şi evoluţionistă. 1994 .. 1981 – Descifrând tainele eredităţii. p. GENEVES L. ISRAIL A. 1990 – Molecular cell biology. PAIS V. în: Curs de Biologie celulară..

p. şi Enciclop.Iasi.). E. Timisoara.. Române..T.CRISTEA O.. 58.de St..Veget. Medicală. POPESCU-VIFOR S. Ed.. Bucureşti. PRISECARU M.Bul.-Obtaining the haploid plants to Lycopersicn esculentum L.. Lucrari St. Şt.Soc. Ed.-Studiu comparative privind iducerea plantelor haploide la Brassica oleracea L. POPA L..10. Bucureşti. seria V.Cel.vol IV. „Alma Mater”. RAICU P..T.. 65. 298 . Citologie Clinica. PRISECARU MARIA. PRISECARU M. p.Nat.Biol.A XIV-a Ses.19-23.Tipografia Univ. NICUTA D. Ed. 68.T.Studii si Cer.anuala.) obtinut prin culturile embrionilor imaturi “in vitro”. 189. EARNSHAW W... SASSON A. Ed. 2008 . 57. 192p. 72..2001.Cito-histo-embriologie vegetala.Oradea.-The stimulation of the gynogenetic development to Bete vulgaris L. Şi Ped."Biologie şi patologie celulară şi moleculară".CRISTEA O.D. 53. E. 225 p. 64.-Studiul histologic in calusul de grau (Triticum aestivun L..Ecotoxicologie – Curs universitar. Bacau.GHIORGHITA G. p.St.. 1975 – Science.223.. Paris. Paris. Cambridge.. VOICU ROXANA.1996.St.Soc.MIHU G. şi col.XIV. Bacau.p.-Production of haploid plants by in vitro anther and ovule culture of Brassica. şi Ped. 1992 – Acizii nucleici. PRUCE M. 73. PRISECARU FLORIAN.MIHU G. 66. 55..GHIORGHITA G. A XIV a Ses..S.. PRISECARU M..de Bio. 2002 – Haploidia experimentala in contextul biotehnologiilor moderne. 68. CRISTEA O. POPA L.23-27. G.GHICA M. De Horticultura Iasi.2000.Biol. GHIORGHITA G.. Ed. 69.vol.T..)genotypes to “in vitro”anther and ovule culture. I.195-197. 1991 – Genetica.. GHIORGHITA G. 1980 – Genetica şi eredopatologie. POLLARD Th. 1992 .Cerc... Horticultura. DICKINSON A. Bucureşti.2.. RAICA MARIUS.15-18.CRISTEA O.N. p. 1982 – Tehnologia ADN recombinant (Inginerie genetică).Iasi. PRISECARU M.-Influenta tipului de explant asupra capacitatiide regenerare din embrioni somatici la Triticum aestivum L. .. Bacău.. MIHU G. 2001..Genetics and evolutions.52.Sudii si Cercet.de Biol.1996.Cell Biology.. Ed.. vol. St. 1991 – Biomembrane şi patologie. 67.. REPANOVICI R.GHIORGHITA G. Elsevier SAS.81-84. Bucureşti. M. PRISECARU MARIA...Bul.Bacau. RĂDUCANU DUMITRA. 1987. PALADE G.. ISB 70.. 2004 . Editura Tehnica Bucuresti.utilizand culturile de antere si ovare “in vitro”. Bucureşti.S.V.Oradea. 63.de Biol.CRISTEA O.St.68-74 61. 56. 79-89..by the pollination of the embryo sac with irradiated pollen. 59. Tehnică.A. Bucureşti.Organogeneza indirecta la sfecla de zahar (Beta vulgaris L.T. anul XLIV.1454. 62. 1994 .Vol.Bucuresti. Bucureşti. Ed.si Med. BARAN T. REPANOVICI R.. 1994. PRISECARU M.Agron..Corson..Cel.M..Vet. 54. Biol. 1995 . Romfel. PRISECARU M. 60. p.p.. Did..222. POLLARD T.S. 74. 347.p.2002.I. PĂIŞ V. Did.Biologie cellulaire.”Simpozionul aniversar “50 de ani de la infiintarea Fac.Electronic Light Microscopy.CRISTEA O.Nat. PRISECARU M.. RUSU V.. Citologie. PRISECARU M. Ed..anuala. Acad.2000.V..-The preservation of some valuable genotypes of Brassica –white cabbage-by “in vitro” microclonation. Ed. 75. UK.. 76.U.. 71. BRĂNIŞTEANU D.Journal of General Virology. 1993 – Biotehnologii şi dezvoltare. SLAYTER E.-Studies concerning the behaviour of some tomato (Lycopersicon esculentum Mill.2001. 2005.Univ.p.. MIHU G..Univ.through “in vitro” androgenesis and gynogenesis. PRISECARU MARIA. PRISECARU M. Elsevier SAS.si Cerc.1995. 2002 .169-178.Seria Biol. D.

PUIU L. Bucureşti.. 80.. 2004 . Merck. 1997 . LOPEZ g. READ A. HUNT T..Biologie moléculaire de la cellule: livre d'exercices... 1999 . All. UK."Biologia moleculară a celulei". WILSON J. Flammarion Médecine-Sciences. TOLEDANO A. Current topics in Science an medicine vol. STRACHAN T.Human Molecular Genetics.P. Paris.77. BIOS Scientific Publishers Ltd.. 2ed. 79. Oxford.. MARIA. 78. 299 . Ed. 1987 – The cell membrane: esential element in the chemistry of life.1. VOICULEŢ N.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful