P. 1
Biologie Celulara Si Moleculara2011pdf

Biologie Celulara Si Moleculara2011pdf

|Views: 1,058|Likes:
Published by raduvascauti
Biologie anul I
Biologie anul I

More info:

Categories:Types, Research
Published by: raduvascauti on May 29, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

09/02/2013

pdf

text

original

Sections

  • INTRODUCERE
  • 1.1. Definiţie şi caracteristici
  • 1.2. Scurt istoric
  • 1.3. Contribuţii româneşti în studiul celulei
  • 1.4.1. Teoria celulară
  • 1.4.2. Teoria cromozomială a eredităţii
  • 1.4.3. Teoria moleculară a materiei vii
  • 1.4.4. Teoria biostructurală a materiei vii
  • 1.4.5. Teoria evoluţionistă, originea vieţii şi a omului
  • MEMBRANELE CELULARE
  • 2.1. Definiţia şi clasificarea membranelor celulare
  • 2. 2. Organizarea membranelor celulare
  • 2.2.1. Caracterizarea componentelor lipidice ale membranelor celulare
  • 2.2.2. Componenta proteică a membranelor celulare
  • 2.2.3. Mobilitatea lipidelor şi proteinelor de membrană
  • 2.2.4. Componenta glucidică membranară
  • 2.2.5. Glicocalixul
  • 2.2.6. Apa
  • 2.2.7. Asimetria distribuţiei componentelor membranare
  • 2. 3. Mecanismele de transport prin membranele celulare
  • 2.3.1. Procesul calitativ al traversării membranelor
  • 2. 3 .2. Transportul ionilor şi moleculelor mici prin membranele celulare
  • 2.3.2.1.Transportul pasiv
  • 2.3.2.2. Transportul activ
  • 2.3.3. Transportul macromoleculelor şi particulelor prin membrana
  • 2.4. RECEPTORII DIN MEMBRANĂ
  • 2.4.1.Tipuri de receptori
  • 2.4.2. Modalităţi de comunicare intercelulară
  • 2.4.2.1.Comunicarea intercelulară la distanţă
  • 2.4.2.2.Contactul intracelular direct
  • 2.4.3. Receptorii celulelor nervoase
  • 2.4.4. Receptorii care controlează permeabilitatea ionică
  • 2.4.5. Cuplajul celular metabolic şi electric
  • 2.5. Schimburile energetice în celula vie
  • 2.5.1. Noţiuni generale de termodinamică
  • 2.5.2. Transformări de energie în celula vie (energetica celulară)
  • 2.5.2.1. Molecula ATP şi proprietăţile sale
  • 2.5.2.2. Alţi compuşi fosforilaţi
  • 2.6. Membrane care cuplează energie
  • 2.6.1. Cloroplastele
  • 2.6.1.1. Procesul general al fotosintezei
  • 2.6.1.3. Reacţiile de întuneric
  • 2.6.2. Mitocondriile
  • 2.6.2.1.Degradarea glucozei de către mitocondrii
  • 2.6.2.2.Ciclul glioxalatului
  • 2.6.2.3. β oxidarea acizilor graşi
  • 2.6.2.4. Sistemul transportor de electroni (lanţul respirator)
  • 2.6.2.5. Fosforilarea oxidativă
  • 2.6.2.6. Fermentaţiile
  • 2.6.3.Comparaţie între fotosinteză şi respiraţie
  • 3.1. Molecule implicate în aderarea celulă-celulă
  • 3.1.1. Selectinele
  • 3.1.2. Domenii imunoglobulinice
  • 3.1.3. Caderinele
  • 3.2. Joncţiunea celulară
  • 3.2.1. Joncţiunile de ocluzie
  • 3.2.2 Joncţiunile de ancorare
  • 3.2.2.1 Joncţiunile de adeziune intercelulară
  • 3.2.2.2 Joncţiunile de adeziune celulă-matrice extracelulară
  • 3.2.2.3 Desmozomii
  • 3.2.2.4 Hemidesmozomii
  • 3.2.3 Joncţiunile de comunicare
  • 3.2.3.1 Structura joncţiunilor de comunicare
  • 3.2.3.2 Reglarea permeabilităţii joncţiunilor de comunicare
  • 3.2.4. Joncţiunile sinaptice
  • 3. 3. Matricea extracelulară
  • 3.3.1 Componentele matricei extracelulare
  • 3.3.1.1 Glicozaminoglicanii
  • 3. 3.1.2 Proteoglicanii
  • 3.3.1.3 Colagenul
  • 3.3.1.4. Elastina
  • 3.3.1.5. Fibronectinele
  • 3.3.2. Lamina bazală
  • 3.3.2.1. Structura laminei bazale
  • 3.3.2.2. Funcţiile laminei bazale
  • 4.1. Microtubulii
  • 4.1.1. Microtubulii – semnificaţia biologică
  • 4.1.2. Structura microtubulilor
  • 4.1.3. Polaritatea şi dinamica microtubulilor
  • 4.1.4. Bazele diversităţii structurilor microtubulilor
  • 4.1.5. Centrii organizatorici ai microtubulilor
  • 4.1.5.1. Centriolii şi corpusculii bazali
  • 4.1.5.2. Ultrastructura centriolilor şi a corpusculilor bazali
  • 4.1.6. Mişcările cililor şi flagelilor
  • 4.1.6.1. Structura cililor şi a flagelilor
  • 4.1.6.2. Mecanismul molecular al mişcări cililor şi flagelilor
  • 4.1.7. Implicarea microtubulilor în diviziunea celulară
  • 4.1.7.1. Formarea fusului de diviziune
  • 4.1.7.3. Translocarea cromozomilor anafazici
  • 4.1.8.Transportul intracelular mediat de microtubuli
  • 4. 2. Microfilamentele
  • 4.2.1. Microfilamentele de actină
  • 4.2.3. Rolul actinei şi miozinei în contracţia musculară
  • 4.2.4. Actina şi miozina în celule nemusculare
  • 4.2.4.1. Microvilii
  • 4.2.4.2. Rolul actinei şi miozinei în citokineza
  • 4.2.4.3. Mişcarea ameboidala
  • 4.2.4.4.Fibrele de stress
  • 4.3. Filamente intermediare
  • 4.3.1. Proteine ce alcătuiesc filamentele intermediare
  • 4.3.2. Tipuri de filamente intermediare şi semnificatia lor funcţională
  • 4.4. Reţeaua microtrabeculară
  • 4.5. Proteinele asociate citoscheletului
  • 5.1. Morfologia şi structura nucleului
  • 5.1.1. Învelişul nuclear
  • 5.1.2.Matricea nucleului
  • 5.1.3.Proteinele contractile nucleare
  • 5.1.4.Cromatina
  • 5.1.5.Organizarea moleculară a fibrelor de cromatina. Nucleozomii
  • 5. 2. Replicarea ADN la eucariote
  • 5.2.1.Complexul de enzime polimerazice implicate în replicare
  • 5.2.2. Iniţierea replicării
  • 5.2.3. Primarea replicării
  • 5.2.4. Alungirea lanţului de ADN nou - sintetizat şi terminarea replicării
  • 5.2.6. Unităţile de replicare
  • 5.3. Transcripţia ADN sau sinteza ARN
  • 5.3.1. Mecanismul general
  • 5.3.2. Elemente implicate în transcripţie
  • 5.3.3. Aparatul enzimatic de transcripţie
  • 5.3.4. Factorii de transcripţie
  • 5.3.5. Elemente de control în expresia genetică
  • 5.4. Mecanismul transcripţiei
  • 5.5. ARN splicing
  • 5.6. Asigurarea necesarului de ARNm
  • TRANSPORTUL INTRACELULAR
  • 6.1. Sistemul vacuolar intracitoplasmatic
  • 6.2. Rolul citomembranelor granulare în sinteza proteică
  • 6. 3. Biosinteza proteinelor sau translaţia ARNm
  • 6.3.1. Decodificarea informaţiilor genetice
  • 6.3.2.Iniţierea catenei polipeptidice
  • 6.3.3.Alungirea sau elongarea catenei polipeptidice
  • 6.3.4.Terminarea sintezei catenei polipeptidice
  • 6.3.5.Particularităţile decodificării la procariote şi eurocariote
  • 6.4. Mecanismul compartimentării celulare a proteinelor nou- sintetizate
  • 6.6. Segregarea şi concentrarea proteinelor
  • 6.7. Sinteza şi secreţia polizaharidelor
  • 6.8. Lizozomii
  • 6.8.1. Funcţiile lizozomilor
  • 6.9. Peroxizomii
  • 6.10. Proteinele chaperone
  • REPRODUCEREA CELULARĂ
  • 7.1. Ciclul celular
  • 7.1.1. Ciclul celular la plante
  • 7.1.2. Ciclul celular la animale
  • 7.1.3. Ciclinele şi protein - kinazele dependente de cicline
  • 7.1.3.2. Ciclinele
  • 7.1.5. Reglarea ciclului celular prin mecanisme feed-back
  • 7.1.7. Ciclul cromozomial şi creşterea celulară
  • 7.1.8. Implicarea factorilor de creştere în reglarea diviziunii celulare
  • 7.1.9. Influenţa adeziunii celulare asupra proliferării
  • 7. 2. Diviziunea celulară
  • 7.2.1. Mitoza (diviziunea mitotică)
  • 7.2.2. Meioza (diviziunea meiotică)
  • 8.1. Mecanismele de producere a apoptozei
  • 8. 2. Necroza
  • 8.3. Frecvenţa procesului de apoptoză
  • 8.4. Gene implicate în procesul apoptotic
  • 8.4.1. Gene letale
  • 8.4.2. Genele supravieţuirii (gene antiapoptotice)
  • 8.5. Rolul apoptozei în embriogeneză şi dezvoltare
  • 8.6. Aspecte de reglare a apoptozei
  • 8.6.1. Factori implicaţi în reglarea apoptozei
  • 8. 7. Apoptoză – îmbătrânire – senescenţă
  • 8.8. Apoptoza şi starea de boală
  • 9.1. Gene implicate în controlul senescenţei
  • 9. 2. Principalele mecanisme (ipotetice) implicate în senescenţă
  • 10. 1. Noţiuni generale despre imunitate şi sistem imunitar
  • 10.2. Organizarea sistemului imunitar
  • 10.3. Molecule cu rol esenţial în cadru sistemului imunitar
  • 10.3.1. Antigenii
  • 10.3.2. Anticorpii
  • 10.3.3. Celule T
  • 10.3.4. Antigeni de histocompatibilitate
  • 10.3.5. Citokinele
  • 10.4. Relaţii de cooperare între componentele sistemului imun
  • 10.5. Baza umorală a răspunsului imun
  • 10.5.1. Prezentarea antigenilor
  • 10.5.2. Producerea de anticorpi
  • 10.6. Răspunsul imunitar mediat de celule
  • 10.7. Interacţiuni celulare în răspunsul imun
  • 10.7.1.1. Mijloace de apărare imună mediate umoral
  • 10.7.1.2. Mijloace de apărare imună mediată celular
  • 10.8. Reglarea imunologică
  • 10.8.1. Reglarea normală
  • 10.8.2. Reglarea alterată
  • 10.9. Intensificarea răspunsului imun
  • 10.9.1. Sistemul complement
  • 10. 9.2. Alte categorii celulare implicate în imunitate
  • 10.10. Finalitatea răspunsurilor imune
  • 10.10.1. Funcţia directă a anticorpilor
  • 10.10.2. Funcţia indirectă a anticorpilor
  • 10.10.3. Uciderea celulelor ţintă
  • 10.10.4. Procesul inflamator
  • 10.10.5. Controlul prin reacţie inversă
  • 10.11. Genetica sistemului imunitar
  • 10.11.1. Imunodeficienţa dobîndită
  • 10.11.2. Grupele sanguine
  • 10.13. Relaţiile virusuri-celule gazdă. Relaţiile virusuri-membrane celulare
  • 10.13.1. Receptorii virali
  • 10.13.2. Penetrarea virusului în celulă
  • 10.13.3. Tipuri de efect citopatic
  • 10.13.4. Leziuni cromozomale determinate de virusuri
  • 10.13.5. Natura şi funcţia unor structuri virus-like: prionii
  • 10.14. Relaţiile bacterii-celulele gazdei
  • 11.1. Ingineria genetică
  • 11.1.1. Tipuri de transfer de gene
  • 11.1.2. Terapie cu gene ţintă (Gene Targeting)
  • 11.1.4. Ingineria genetică utilizată în prepararea de noi conservanţi
  • 11.1.5. Ingineria genetică şi rezolvarea unor probleme de ecologie
  • 11.2. Alte aspecte ale biotehnologiei moderne şi perspectivele secolului XXI
  • 12. 1. RECOMBINAREA ADN - ului
  • 12.1.1. Principiul recombinării
  • 12.1.2. Procese artificiale de recombinare ADN (Genetic Engineering)
  • 12.1.3. Elemente de lucru utilizate în tehnologia ADN recombinat
  • 12.1. 3. 1. Enzimele de restricţie
  • 12.1. 3. 2. ADN-ligazele (polinucleoid-ligazele)
  • 12.1.3.3. Vectorii
  • 12.2. HIBRIDAREA
  • 12.2.1. Principiu
  • 12.2.7. Importanţa reacţiei de hibridare pentru medicină şi biologie
  • 13.1. Biosenzorii – sisteme de coantificare a informaţiilor viului
  • 13.3. Metodologia de cercetare a proprietăţilor senzorilor biologici
  • 13.5. Posibilităţi de folosire a biosenzorilor în biotehnologie
  • BIBLIOGRAFIE

MARIA PRISECARU

TINA OANA CRISTEA

ROXANA VOICU

BIOLOGIE CELULARĂ ŞI MOLECULARĂ
Curs universitar

Editura „ ALMA MATER ” Bacău 2011

Referenţi ştiinţifici: Š Prof.univ.dr. BARABAŞ NECULAI Š Prof.univ.dr. BATTES KLAUS WERNER

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PRISECARU, MARIA Biologie celulară şi moleculară / Prisecaru Maria, Cristea Oana Tina, Voicu Roxana. Bacău : Alma Mater, 2011 Bibliogr. ISBN 978-606-527-116-6 I. Cristea, Oana Tina II. Voicu, Roxana Elena 576.3 577.2

Tipar executat la:

UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI” DIN BACĂU Calea Mărăşeşti, Nr. 157, 600115 Tel. ++40-234-542411, tel./ fax ++40-234-516345 e-mai: www.ub.ro; stiinte@ub.ro

ISBN 978-606-527-116-6

Prezenta lucrare se adresează în primul rând studenţilor şi cercetărilor din diferite domenii ale ştiinţelor biologice, oferind cunoştinţele de bază în domeniul biologiei celulare şi moleculare, făcându-se însă frecvente referiri la cele mai recente descoperiri şi interpretări, cunoscut fiind faptul că Biologia este o ştiinţă dinamică, care se bazează în principal pe teorii susţinute de rezultate experimentale obţinute din cercetare şi experimentare.

CUPRINS

Introducere 1. Consideraţii generale privind domeniul de studiu al biologiei celulare şi moleculare 1.1. Definiţie şi caracteristici 1.2. Scurt istoric 1.3. Contribuţii româneşti în studiul celulei 1.4. Principalele teorii care au condus la modul actual de gândire despre natura materiei vii 1.4.1. Teoria celulară 1.4.2. Teoria cromozomială a eredităţii 1.4.3. Teoria moleculară a materiei vii 1.4.4. Teoria biostructurală a materiei vii 1.4.5. Teoria evoluţionistă, originea vieţii şi a omului 2. Membranele celulare 2.1. Definiţia şi clasificarea membranelor celulare 2.2. Organizarea membranelor celulare 2.2.1. Caracterizarea componentelor lipidice ale membranelor celulare 2.2.2. Componenta proteică a membranelor celulare 2.2.3. Mobilitatea lipidelor şi proteinelor de membrană 2.2.4. Componenta glucidică membranară 2.2.5. Glicocalixul. 2.2.6. Apa. 2.2.7. Asimetria distribuţiei componentelor membranare 2.3. Mecanismele de transport prin membranele celulare 2.3.1. Procesul calitativ al traversării membranelor 2.3.2. Transportul ionilor şi moleculelor mici prin membranele celulare 2.3.2.1. Transportul pasiv 2.3.2.2. Transportul activ 2.3.3. Transportul macromoleculelor şi particulelor prin membrana plasmatică 2.4. Receptorii din membrană 2.4.1. Tipuri de receptori 2.4.2. Modalităţi de comunicare intercelulară. 2.4.2.1. Comunicarea intercelulară la distanţă 2.4.2.2. Contactul intracelular direct 2.4.3. Receptorii celulelor nervoase. 2.4.4. Receptorii care controlează permeabilitatea ionică 2.4.5. Cuplajul celular metabolic şi electric 2.5. Schimburile energetice în celula vie 2.5.1. Noţiuni generale de termodinamică 2.5.2. Transformări de energie în celula vie (energetica celulară) 2.5.2.1. Molecula ATP şi proprietăţile sale 2.5.2.2. Alţi compuşi fosforilaţi 2.6. Membrane care cuplează energie

11 12 13 14 15 17 17 18 22 22 24 26 26 27 28 30 30 31 31 32 32 33 33 34 34 36 41 44 45 46 46 46 46 48 50 51 51 53 54 56 56

2.6.1. Cloroplastele 2.6.1.1. Procesul general al fotosintezei 2.6.1.2. Reacţiile de lumină 2.6.1.3. Reacţiile de întuneric 2.6.2. Mitocondriile 2.6.2.1. Degradarea glucozei de către mitocondrii 2.6.2.2. Ciclul glioxalatului 2.6.2.3. β oxidarea acizilor graşi 2.6.2.4. Sistemul transportor de electroni (lanţul respirator) 2.6.2.5. Fosforilarea oxidativă 2.6.2.6. Fermentaţiile 2.6.3. Comparaţie între fotosinteză şi respiraţie 3. Adeziunea celulară. Joncţiunile celulare şi matricea extracelulară 3.1. Molecule implicate în aderarea celulă-celulă 3.1.1. Selectinele 3.2.2. Domenii imunoglobulinice 3.2.3. Caderinele 3.2. Joncţiunea celulară 3.2.1. Joncţiunile de ocluzie 3.2.2. Joncţiunile de ancorare 3.2.2.1. Joncţiunile de adeziune intercelulară 3.2.2.2. Joncţiunile de adeziune celulă-matrice extracelulară 3.2.2.3. Desmozomii 3.2.2.4. Hemidesmozomii 3.2.3. Joncţiunile de comunicare 3.2.3.1. Structura joncţiunilor de comunicare 3.2.3.2. Reglarea permeabilităţii joncţiunilor de comunicare 3.2.4. Joncţiunile sinaptice 3.3. Matricea extracelulară 3.3.1. Componentele matricei extracelulare 3.3.1.1. Glicozaminoglicanii 3.3.1.2. Proteoglicanii 3.3.1.3. Colagenul 3.3.1.4. Elastina 3.3.1.5. Fibronectinele 3.3.2. Lamina bazală 3.3.2.1. Structura laminei bazale 3.3.2.2. Funcţiile lamnei bazale 4. Citoscheletul 4.1. Microtubulii 4.1.1. Microtubulii – semnificaţia biologică 4.1.2. Structura microtubulilor 4.1.3. Polaritatea şi dinamica microtubulilor. 4.1.4. Bazele diversităţii structurilor microtubulilor 4.1.5. Centrii organizatorici ai microtubulilor 4.1.5.1. Centriolii şi corpusculii bazali 4.1.5.2. Ultrastructura centriolilor şi a corpusculilor bazali. 4.1.5.3. Replicarea centriolilor şi a corpusculilor bazali. 4.1.6. Mişcările cililor şi flagelilor 4.1.6.1. Structura cililor şi a flagelilor 4.1.6.2. Mecanismul molecular al mişcări cililor şi flagelilor. 4.1.7. Implicarea microtubulilor în diviziunea celulară

56 57 59 63 67 67 70 70 71 72 73 73 75 75 75 76 76 76 77 78 78 79 79 80 80 81 81 82 82 83 83 84 86 88 89 91 91 92 93 93 93 94 95 96 96 97 97 98 99 100 101 101

Mişcarea ameboidala. Asigurarea necesarului de ARNm 6. Transportul intracelular mediat de microtubuli.3.sintetizat şi terminarea replicării 5. ARN splicing 5.3.2.1. Biosinteza proteinelor sau translaţia ARNm 6.2.1.3. Decodificarea informaţiilor genetice 6. Reţeaua microtrabeculară 4. Tipuri de filamente intermediare şi semnificatia lor funcţională 4.2. Proteine ce alcătuiesc filamentele intermediare 4. Particularităţile decodificării la procariote şi eurocariote 6.3.2. Mecanismul general 5. Rolul citomembranelor granulare în sinteza proteică 6. Primarea replicării 5. Organizarea moleculară a fibrelor de cromatina. Rolul actinei şi miozinei în contracţia musculară 4.1.1.1. Morfologia şi structura nucleului 5. Rolul actinei şi miozinei în citokineza 4. Corectarea erorilor de replicare 5.3.2. Transportul intracelular 6.5.2. Fibrele de stress 4.4. Elemente implicate în transcripţie 5. Iniţierea catenei polipeptidice 6.2. Matricea nucleului 5.2.3.5. Învelişul nuclear 5.4. Translocarea cromozomilor anafazici. Filamente intermediare 4. Sistemul vacuolar intracitoplasmatic 6.3.3.1. Organizarea nucleului şi expresia activităţii genelor 5. Aparatul enzimatic de transcripţie 5.2.3. Elemente de control în expresia genetică 5.4. Mecanismul transcripţiei 5.2.3.Miozina 4. Unităţile de replicare 5.1.2.8.3.2.4.2. Formarea fusului de diviziune 4. Alungirea sau elongarea catenei polipeptidice 6. Microfilamentele de actină 4. Complexul de enzime polimerazice implicate în replicare 5.7.1.1.1.3. Iniţierea replicării 5.3.4.5.Microvilii 4.3.2. Nucleozomii 5.6. Deplasarea cromozomilor spre regiune ecuatorială a celulei şi alinierea lor în placa metafazică 4. 4.4. Proteinele asociate citoscheletului 5.1.4.2.3.3. Terminarea sintezei catenei polipeptidice 6.1.3.1. 4.2.1.4. Actina şi miozina în celule nemusculare 4.5.2.4.2.7.3.7.2. Microfilamentele 4. Proteinele contractile nucleare 5.2.1.4.5. Replicarea ADN la eucariote 5.2.1. 4. Factorii de transcripţie 5.4.3.1.4.3. Mecanismul compartimentării celulare a proteinelor nou-sintetizate 101 103 103 104 105 106 107 108 108 109 110 111 112 112 112 114 114 114 115 115 116 118 119 119 121 123 125 126 127 127 128 129 130 130 131 132 133 133 134 136 137 138 138 139 139 140 143 146 146 149 149 .3.4.6.2. Alungirea lanţului de ADN nou .2.2.2.4. Transcripţia ADN sau sinteza ARN 5.1.3. Cromatina 5.5.1.

Molecule cu rol esenţial în cadrul sistemului imunitar 203 10. Corelaţia particularităţilor structurale şi funcţionale ale reticulului 151 endoplasmatic neted cu heterogenitatea funcţională a celulelor 6. Sinteza şi secreţia polizaharidelor 154 6. Citokinele 205 10.4. Apoptoza 187 8. 188 8.6.1. Diviziunea celulară 175 7.3.5.1.3. Segregarea şi concentrarea proteinelor 153 6. Meioza (diviziunea meiotică) 181 8.6. Necroza. Ciclul celular 161 7. Antigeni de histocompatibilitate 205 10. Ciclul celular la plante 161 7.3.kinazele dependente de cicline (cdk) 165 7.7.9.6.4.1.2.8.8.kinazele dependente de cicline 164 7. Frecvenţa procesului de apoptoză 188 8. Proteinele chaperone 158 7. Relaţii de cooperare între componentele sistemului imun 210 . Mecanismele de producere a apoptozei 187 8.3.8. Gene implicate în procesul apoptotic 189 8.4.1.3.1.1.2. Implicarea factorilor de creştere în reglarea diviziunii celulare 171 7.5.1.5.1. Ciclinelor şi protein . Aspecte de reglare a apoptozei 190 8.7. Organizarea sistemului imunitar 202 10.1. Principalele mecanisme (ipotetice) implicate în senescenţă 196 10.1. Celule T 205 10.1.1. 204 10.8.2.4. Competiţia celulelor pentru factorii de creştere 173 7.10.1. Ciclul celular la animale 161 7.2.1. Lizozomii 155 6.6. Funcţiile lizozomilor 155 6. Interacţiunea cicline. Peroxizomii 158 6.1.1.3.2.8.3. Răspunsul imunitar 201 10.1. Reproducerea celulară 161 7. Procesul de îmbatrînire-senescenţa 195 9.proteina Rb .2. Ciclinele 165 7.3. Reglarea ciclului celular prin mecanisme feed-back 168 7.7.6. Mitoza (diviziunea mitotică) 175 7.1. 193 9. Anticorpii.1. Rolul apoptozei în embriogeneză şi dezvoltare 190 8.1.3.mecanism de reglare pozitivă a 168 ciclului celular 7. Alţi factori responsabili de controlul proliferării celulare în 170 organismele pluricelulare 7.1.2.1.3.2. Antigenii 203 10.2.4.4. Ciclul cromozomial şi creşterea celulară 170 7. Protein .2.5. Noţiuni generale despre imunitate şi sistem imunitar 201 10.1. Apoptoza şi starea de boală. Factori implicaţi în reglarea apoptozei 190 8.9. Gene letale 189 8.1.3. Gene implicate în controlul senescenţei 195 9. Genele supravieţuirii (gene antiapoptotice) 189 8.2. Influenţa adeziunii celulare asupra proliferării 173 7. Apoptoză – îmbătrânire – senescenţă 192 8.

10.5.1.13.5.3. Natura şi funcţia unor structuri virus-like: prionii 10.10.10. Recombinarea ADN .7.2.1.8.8. Ingineria genetică şi rezolvarea unor probleme de ecologie 11. Ingineria genetică utilizată în prepararea de noi conservanţi alimentari 11. Metode şi tehnici moderne molecular .12.2. Terapie cu gene ţintă (Gene Targeting) 11.1.1.4. Penetrarea virusului în celulă 10.1. Mijloace de apărare imună mediată celular 10.10.8. Biotehnologia 11.13.1. Ingineria genetică 11.5. Hibridarea 12.1.9. Grupele sanguine 10.2.9. Alte aspecte ale biotehnologiei moderne şi perspectivele secolului XXI 12. Aplicarea metodelor de biotehnologie în agricultură în vederea obţinerii de organisme transgenice 11. Mijloace de apărare imună mediate umoral 10.1. Tipuri de transfer de gene 11.7. Funcţia indirectă a anticorpilor 10.2.1.2.3. Sistemul complement 10.13.2.2.1. Tipuri de efect citopatic 10.10.1.13.2.1.1.5.3.10. Receptorii virali 10. Reglarea imunologică 10.1.biologice şi aplicaţiile lor 12. Relaţiile virusuri-celule gazdă. ADN-ligazele (polinucleoid-ligazele) 12. Principiu 12.1.2.3. Unele mecanisme de apărare imună în infecţiile bacteriene 10. Leziuni cromozomale determinate de virusuri 10.11.1.2.3. Denaturarea 213 214 214 215 216 218 218 218 219 219 219 219 220 220 221 221 221 222 222 222 222 223 224 225 227 227 228 229 229 230 233 235 235 235 238 241 245 245 245 252 252 252 253 254 254 255 256 266 266 266 . Interacţiunea între peptidele sistemului imun şi peptidele sistemului nervos şi endocrin 10. Procesul inflamator 10.1. Prezentarea antigenilor 10.3. Elemente de lucru utilizate în tehnologia ADN recombinat 12.1.6.1. Uciderea celulelor ţintă 10. Genetica sistemului imunitar 10.1. Principiul recombinării 12. Reglarea normală.3. Enzimele de restricţie 12. Intensificarea răspunsului imun 10. Relaţiile bacterii-celulele gazdei 11.7.2.14. Producerea de anticorpi 10.11. Vectorii 12. Procese artificiale de recombinare ADN (Genetic Engineering) 12.2.1.2. Reglarea alterată 10. Imunodeficienţa dobandită 10.1.9.2.4.1.13.13.1.5. Finalitatea răspunsurilor imune 10.4.3. Controlul prin reacţie inversă 10.5.10. 10. Interacţiuni celulare în răspunsul imun 10.1.11. Baza umorală a răspunsului imun 10. Răspunsul imunitar mediat de celule 10. Alte categorii celulare implicate în imunitate 10.ului 12.1.7.2. Relaţiile virusuri-membrane celulare 10. Funcţia directă a anticorpilor 10.1.

Reacţia de polimerizare în lanţ (PCR) 12. Posibilităţi de folosire a biosenzorilor în biotehnologie Bibliografia 267 267 267 272 273 274 279 282 285 286 288 288 289 290 291 292 296 . Aparatura de măsurare 13.5.2.2. Sonde genetice 12.3. Biosenzorii 13.3.2.4. Hibridizare in situ 12. Factorul stringent 12. 5.1.2.2. Clonarea ADN – ului 12.12. Tipuri de hibridări 12. Importanţa reacţiei de hibridare pentru medicină şi biologie 12.2.7.4. Renaturarea (annealing/reannealing) 12. Fingerprinting genomic (amprente de ADN) 13. 6. Secvenţierea ADN.7.4.5. Biosenzorii – sisteme de coantificare a informaţiilor viului 13. Metodologia de cercetare a proprietăţilor senzorilor biologici 13.ului 12.6. Impactul informaţional al biosenzorilor 13.3.

al producerii de substanţe energetice celulare. astăzi când trăim o adevărată explozie a cunoştinţelor ştiinţifice cunoscut unei revoluţii ştiinţifice. care au folosit metode şi tehnici diferite. folosirea culturilor celulare. lăsând să se întrevadă pentru viitor noi perspective fascinante de cercetare în diferite alte ramuri. realizarea anticorpilor monoclinali. Tocmai din cauza acestei mari erori comise de oameni. Alte consecinţe nefaste ale tehnologiilor moderne asupra ecosistemelor în general şi stării de sănătate a oamenilor în particular sunt: creşterea radioactivităţii mediului înconjurător (în urma accidentelor de la termocentralele nucleare). tehnologia ADNului recombinat. care studiază fenomenele vieţii la acest nivel de organizare. astfel că biologia celulară. ea devenind cu atât mai necesară în domeniul ştiinţelor biologice. sunt numai cateva din aceste tehnici care şi-au dovedit puterea analitică şi au permis unificarea experimentului biologic. procesul respiraţiei celulare. La ora actuală. cu proprietăţile lor emergente. periclitând viaţa pe Terra. pentru investigarea unui substrat comun. fără a se lua în consideraţie complexitatea lui. este vorba de o etapă de analiză a funcţiilor celulare la nivel molecular (de ex. starea de sănătate. interacţiunile cu alte structuri precum şi diversitatea sistemelor de ordin superior. când de fapt ei nu reprezintă decât un element în circuitul evolutiv al vieţii în natură. Într-adevăr. agricultură. al transportului intracelular la nivelul organitelor.INTRODUCERE Informaţia a fost întotdeauna preţioasă în orice domeniu de activitate. Tehnicile avansate de microscopie electonică. În acelaşi timp. istoria societăţii omeneşti a demonstrat deja că impactul noilor tehnologii şi cel al dezvoltării ştiinţelor în general nu a fost totdeauna benefic pentru războaiele atomice şi bacteriologice. cuceririle ştiinţei şi civilizaţiei umane s-au întors de foarte multe ori. greşeala cea mai mare a oamenilor este aceea de a se supraestima şi de a se considera exceptaţi de la legile generale ale evoluţiei. face parte dintre ştiinţele „nerestrictive” deoarece nici un fenomen biologic nu poate fi studiat separat.celula. Biologia celulară a evoluat în ultimii zece ani datorită progreselor realizate în cercetări de biochimie. sursele de energie. genetică şi biologie moleculară. este o ştiinţă fundamentală. se impune tot mai mult o reconsiderare a concepţiei şi comportării cercetătorului ştiinţific în raport cu poziţia omului în ciclul evolutiv al naturii. ştiinţele ecologice. poluarea ) la nivelul Terrei. Cercetările de biologie celulară şi moleculară au acumulat deja un bagaj de date care au permis progrese uriaşe în medicină. În contextul revoluţiei ştiinţelor biologice pe care o trăim astăzi. microorganisme scăpate de sub control etc. al proceselor de reînnoire celulară. accidentele de laborator soldate cu moartea experimentatorilor. Progresele ultrarapide ale biologiei celulare şi moleculare au dus la dezvoltarea biotehnologiei moderne care se anunţă a devenii marea forţă industrială a secolului al XXI-lea şi în care se pune speranţa că va reuşi să rezolve problemele cele mai spinoase ale societăţii omeneşti (alimentaţia. până astăzi. Viaţa se manifestă numai în cadrul organizării celulare a materiei vii. industrie alimentară. al fenomenelor de adaptabilitate). împotriva omului. manipularea genetică. cercetările de biologie moleculară se află în faza clasificării mecanismelor care stau la baza formării şi asamblării structurilor din organismele vii. atenţia fiind concentrată asupra momentului când se produce tranziţia informaţiei de la nivelul molecular către nivelul diferitelor sisteme şi structuri intermediare ale acestor organisme. a substratului molecular şi a terminologiei în biologia celulară. îngustarea stratului de ozon atmosferic 11 . După cum arată Lederberg (de două ori laureat al premiului Nobel pentru descoperiri fundamentale în domeniul geneticii bacteriene).

pulmon). pe lângă dezechilibrele grave (prin scăderea spaţiului verde). trebuie să militeze ca în viitor cuceririle ştiinţifice să fie folosite cu mai mult discernământ. adus pentru întâia oară din Africa în Europa (la Marburg în 1967). ochi. care a favorizat creşterea cantităţilor de radiaţii ultraviolete în atmosfera terestră şi implicit a frecvenţei cancerelor (de piele. diversitatea foarte mare de specii este tributară în mare măsură condiţiilor de mediu extern. expunerea concomitentă a populaţiei la noi agenţi patogeni. virusul Ebola (agentul febrei hemoragice). Omul de ştiinţă trebuie să ţină cont de faptul că. difteria) prin creşterea aglomeraţiei în centrele urbane şi prin deplasările rapide şi masive de populaţie datorită mijloacelor ultrarapide de transport. doar în slujba binelui.(prin folosirea în exces a freonilor). De asemenea. Conştient de toate aceste posibilităţi. creşterea riscului de răspândire ultrarapidă a unor boli infecţioase (holera. în natură. neintuite încă astăzi. pentru un grad tot mai înalt de civilizaţie în societatea umană. virusul imunodeficienţei umane (HIV – transmis la om foarte probabil de la primatele junglei africane). modificări majore ale acestor condiţii de mediu pot declanşa potenţiale nebănuite ale ecosistemelor cu influenţe posibil nocive. 12 . au apărut astfel şi sau răspândit pe glob: virusul febrei galbene. asupra echilibrului vieţii pe Terra.un adevărat om de ştiinţă. defrişarea unor zone de pe glob (păduri tropicale) în scopul creării de mari aşezări umane şi centre industriale a determinat. meningita meningococică.

Echilibrul dinamic sau starea staţionară este caracteristică sistemelor biologice. Programul este o trăsătură legată de capacităţile structurale şi funcţionale ale sistemului. deci în sensul creşterii dezordinii lor şi al realizării echilibrului termodinamic. organe. ficat. ci într-un schimb continuu de materie şi energie cu mediul exterior. ce-i conferă capacitatea de creştere. O ilustrare a ierarhiei programelor o constituie modificările celulelor scoase dintr-un ţesut (sistem superior) şi cultivate în mod izolat. deci au un comportament antientropic. celula este un sistem deschis. care asigură existenţa sistemului superior. molecule etc) nu sunt considerate „vii”. autoreglarea şi integralitate. Celula poate fi definită şi ca unitate elementară a lumii vii. adică programele subsistemelor componente. care contracarează acţiunile mediului reglându-şi permanent procesele interne într-un sens favorabil persistenţei sale în timp şi spaţii. în schimb dispare programul superior ce reflectă specificul celulei în cadrul ţesutului şi al organismului. celula este considerată primul sistem biologic. în care este integrat sistemul considerat (ţesuturi. În timp ce sistemele nebiologice evoluează întotdeauna în sensul creşterii entropiei . În cultură se menţin programele “pentru sine”. ale complexelor moleculare. Se mai poate spune că biologia celulară are ca obiect studiul legilor generale de desfăşurare a proceselor vitale la nivelul de organizare celulară. prelucrează şi transmit informaţii de tot felul. deoarece nivelurile inferioare (atomi.. care se diferenţiază devenind asemănătoare indiferent de sursa din care provin (piele. os. negentropia. precum şi cu organizare dinamică.1. Ca oricărui alt sistem biologic. În orice sistem (deci şi cel celular) putem distinge trei categorii de programe: a) programe “pentru sine”.Capitolul 1 CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DOMENIUL DE STUDIU AL BIOLOGIEI CELULARE ŞI MOLECULARE 1. aceasta nu este niciodată într-un adevărat echilibru. deci şi celulei. care asigură persistenţa celulelor. adică un sistem care schimbă atât energie cât şi substanţă cu mediul înconjurător. tinzând mereu spre un regim constant de activitate numit stare staţionară sau echilibru dinamic. individ pluricelular). 1983). b) programe inferioare.rinichi etc). Autoreglarea este caracteristica sistemelor biologice prin care acestea îşi controlează procesele interne în funcţie de relaţiile cu mediul. echilibrul dinamic. Caracterul informaţional constă în aceea că în orice moment celulele recepţionează. sistemul celular i se pot descrie mai multe caracteristici : caracterul informaţional. în cazul celulei acestea sunt programele organitelor. Din punct de vedere termodinamic. aflată în relaţii de echilibru cu mediul înconjurător (Diculescu şi colab. dezvoltare şi reproducere. sistemele biologice au capacitatea de a compensa creşterea entropiei şi de a o depăşi pe seama surselor de energie exterioare sistemului. programul. care asigură autoconservare sistemului dat. c) programe superioare. Orice manifestare vitală are loc pe fundamentul organizării celulare. În ierarhia nivelurilor de organizare a materiei vii. Viaţa începe de la celulă. Influenţele mediului tind permanent să dezechilibreze sistemul. acumulează. Definiţie şi caracteristici BIOLOGIA CELULARĂ este o ramură a ştiinţelor biologice care studiază structurile funcţionale şi fenomenele biologice generale comune tuturor celulelor. cu o ordine internă complexă. Organismele vii evită creşterea entropiei prin preluarea din mediu a unei entropii negative. 13 .

Biologia celulară s-a conturat ca o disciplină nouă mai cu seamă în ultimii 50 de ani ca urmare a progreselor revoluţionare înregistrate în studiul celulei. Această linie de cercetare a fost iniţiată în 1934 de Bensley şi Hoerr şi apoi dezvoltată cu succes de Claude. care permit studierea comportării celulelor prin microscopia cu contrast de fază. spre deosebire de legătura de la receptor la efector care poartă numele de conexiune directă. Printre progresele metodologice sunt de menţionat: introducerea tehnicii culturilor de ţesuturi “ în vitro “ (Harrison. celula nu poate supravieţui după distrugerea mitocondriilor etc. adaptarea. Pentru ca răspunsul să fie corespunzător cu necesităţile sistemului. fiziologie celulară şi genetică moleculară.1911). Warburg.2. Datorită integralităţii sunt posibile funcţiile biologice fundamentale: metabolismul. 14 . posedă mecanisme de autoreglare de tipul celor descrise în cibernetică. ceea ce justifică denumirea actuală de biologie celulară şi moleculară. la începutul secolului XX.Celula. 1909). care a devenit una dintre cele mai noi şi de perspectivă ramuri ale biologiei. În ultimii 20 de ani s-a accentuat tendinţa de interpretare a tuturor proceselor celulare la nivel molecular. Integralitatea constă în faptul că un sistem nu se reduce la suma însuşirilor părţilor sale componente. 1. cât şi sub raport conceptual. sistemul privit ca un întreg. Nucleul sau citoplasma nu trăiesc izolate. introducerea microscopul electronic (inventat în 1937. atât sub raport metodologic. o nouă comparaţie. se dă o nouă comandă. Autoreglarea presupune existenţa a minimum două elemente: unul care comandă (centrul de comandă) şi unul efector. activitatea acestui microcosmos este determinată şi reglată genetic. ulterior a culturilor de celule. menţinerea stabilităţii stării diferenţiate. ca orice sistem biologic. În acest fel s-au putut localiza precis anumite căi metasolice în celulă (de pildă ciclul Krebs. pe plan metodologic şi conceptual. aduce descoperirea şi descifrarea oxidărilor celulare (Wieland. a detaliilor fine de organizare submicroscopică. pe care nu le au părţile lui componente luate izolat. urmată de studiul ultrastructurii şi a proprietăţilor metabolice ale acestora. Aceasta a marcat şi trecerea de la citologia clasică la citologia modernă. precum şi legăturilor de comunicare dintre ele. când s-a produs fuziunea dintre citologie. Punctul de convergenţă între citologie şi biochimie îl constituie dezvoltarea tehnicilor biochimice de fracţionare a celulei prin centrifugare diferenţială. microchirurgia (Kite. Autonomia celulelor ce compun organismele pluricelulare nu este absolută şi se poate spune că sănătatea organismului depinde în mare măsură de sistemele de comunicaţie şi de mecanismele de coordonare dintre celule. Dezvoltarea impetuoasă a biochimiei. 1908) şi se fac primele încercări de a le localiza în particule citoplasmatice. Prin centrifugare diferenţială s-a realizat separarea componentelor citoplasmatice. Scurt istoric Începând cu secolul XX. valoarea răspunsului trebuie comparată cu comanda. 1903. astfel că funcţionarea sa se realizează cu o mare eficienţă. un nou răspuns. reproducerea. Răspunsul dat de efector trebuie comunicat receptorului pe o cale inversă conexiunea inversă (feed-back). se înregistrează progrese însemnate în studiul celulei. Ea concepe celula ca un adevărat microcosmos . prezintă însuşiri structurale şi funcţionale noi.în care structurile şi funcţiile se îmbină armonios. prin care se introduc micropipete fine în interiorul celulelor şi se studiază la microscopul optic proprietăţile fizico-chimice ale citoplasmei. coloraţie vitală şi microvitală şi microcinematografie. descifrarea ultrastructurii celulei. biochimie celulară. pentru a avea loc compararea cu comanda primită de efector. Conexiunea inversă este obligatorie pentru orice sistem de autoreglare şi oferă posibilitatea sistemului să fie informat despre valoarea răspunsului. Hogeboom şi alţii în deceniul al V-lea. dar utilizat în biologie după 1954) a dus la descoperirea unei noi lumi a organizării celulare. Dacă răspunsul nu corespunde necesităţilor sistemului.

Gh. Niculescu. în SUA există 1000 de firme specializate în probleme de biotehnologie. Polizu şi Mihail Obedenaru. în curs de circa 100 de ani.. Gheorghe Marinescu ( 18631939). Studiul celulei a progresat şi în măsura perfecţionării tehnicilor de citochimie şi histochimie. Progresele ultrarapide ale biologiei moleculare au dus la dezvoltarea biotehnologiei moderne care se anunţă a deveni marea forţă industrială a secolului al XX -lea şi în care se pune speranţa că va reuşi să rezolve problemele cele mai spinoase ale societăţii omeneşti (alimentaţia şi starea de sănătate). a elucidării mecanismului replicării ADN.3. cu metodologie complexă de cercetare. Dar progresele spectaculare în studiul celulei au continuat cu repeziciune şi în scurta vreme s-a înregistrat o nouă schimbare radicală. fiziologie celulară. când ia fiinţă o catedră independentă de histologie. 1. T. La ora actuală. ducând la apariţia unei noi ramuri a ştiinţelor biologice şi anume biologia celulară. Victor Babeş (1854-1926) şi Ion Cantacuzino (1863-1934). care predau histologia şi citologia până în anul 1897. Alexandru Obredja. După cum se ştie. se succed. Sub raport conceptual biologia celulară a rezultat din fuziunea disciplinelor de citologie. Învăţământul disciplinelor microscopice apare la şcoala de medicină din Bucureşti în anul 1859. Ion Bruckner. Un punct de referinţă la constituit citofotometria acizilor nucleici (Caspersson. proteine. tot în aceste ţări s-a dezvoltat şi biotehnologia modernă. Keith Porter şi alţii. glucide. genetică moleculară. reprezentat succesiv de Ludovic Fiala. George Palade. pornind de la structurile nucleare s-a ajuns la interpretarea şi explicarea fenomenelor eredităţii. Pe de altă parte. Contribuţii româneşti în studiul celulei În secolul al XIX-lea s-a impus şcoala de microscopie de la Facultatea de medicină din Bucureşti (Diculescu şi colab. Prin anii ’60 exista deja o disciplină formată. Contribuţiile lui Gheorghe Marinescu în neurocitologie sunt sintetizate în cartea “Celulă nervoasă” (publicată la Paris în 15 . ilustrată de savanţi de renume mondial dintre care Albert Claude. pentru viitor. agricultură. La această catedră. Introducerea microscopiei electronice şi a fracţionării celulei prin centrifugare sunt cele două tehnici majore care au revoluţionat studiul celulei. iar în Germania 36. citologie şi tehnică microscopică. s-au aprofundat aspectele funcţionale ca urmare a progreselor înregistrate în fiziologia celulară. care lucrează produse pentru laboratoarele de genetică şi biologie moleculară din întreaga lume. Christian de Duve. în Japonia există 300 de firme. a biosintezei proteinelor. Încă din 1839 Nicolae Kretzulescu publică la Paris rezultatele cercetărilor sale asupra structurii microscopice a dinţilor şi a mediilor transparente ale globului ocular. Aceste metode se pot utiliza la microscopul optic sau la microscopul electronic. Odată cu realizările excepţionale înregistrate în descifrarea structurii proteinelor şi acizilor nucleici prin folosirea în special a difracţiei cu raze X. Japonia şi Germania.oxidările celulare şi sinteza de ATP în mitocondtii) şi s-au descoperit şi caracterizat noi organite celulare (lizozomii şi peroxizomii de către Christian de Dure). 1983). laureaţi ai Premiului Nobel în 1974. noi perspective fascinante de cercetare (medicină. printre primele de acest fel din Europa. după acela din Franţa. reprezentanţi de seamă ca: Mihail Petrini-Galaţi. prin care se decelează anumite componente ale celulei (acizii nucleici. deci a transmiterii informaţiei genetice şi a expresiei genei s-a născut biologia moleculară. industrie alimentară. majoritatea cercetărilor şi descoperirilor epocale din biologia moleculară au fost făcute în SUA. biochimie celulară. lăsând să se întrevadă. Pe plan internaţional se impun în mod cu totul deosebit. 1938). ecologie etc). al cărui scop este interpretarea fenomenelor biologice la nivel molecular. Ştefan Besnea. Cercetările de biologie moleculară au acumulat deja un bagaj de care au permis progrese uriaşe în diferite domenii. De asemenea. lipide) se localizează enzime în celulă sau în organite. I.

Scriban. Se redactează cursuri litografiate pentru studenţii de la medicină (Benga. Tiţu şi colab. Andreicuţ. precum şi asupra respiraţiei ovicitelor de mamifere. A. 1981). Steopoe). Mureş. Petrovici. I. Chita la Craiova. aflat în legătură permanentă cu secţia de biologie celulară a Facultăţii de medicină din Yale. Aprecierile de “principal cartograf al celulei” sau “cel mai mare biolog al secolului XX” (Blobel. C. Diculescu şi colaboratorii de la catedra de histologie şi citologie a Facultăţii de medicină din Bucureşti publică prima monografie de biologie celulară din literatura română (Diculescu şi colab. C. Cantacuzino “ (microscopie electronică – dr. H. Institutul de ştiinţe biologice. N. Antohi). Palade. N. 1980. descoperirile de o valoare inestimabilă a lui G. laboratorul de microscopie electronică ) şi de cercetare: Institutul “ Dr. O. concepţie confirmată ulterior prin antibiotice. Crăciun. Victor Babeş a mai descoperit corpii Babeş-Negri în neuron în turbare. Învăţământul superior şi cercetarea ştiinţifică din România au depus eforturi de reorganizare în concordanţă cu evoluţia biologiei celulare în ultimele decenii. Benga la Cluj-Napoca. V. corpusculii Babeş-Erust în bacilul difteric. de menţionat laboratoarele de microscopie electronică şi biologie celulară şi moleculară din cadrul unor institute de învăţământ superior (Universitatea din ClujNapoca – dr. lacrimile). Gh. publicând totodată şi primul manual de profil din ţară.. Institutul Oncologic Bucureşti ( biologie moleculară – dr. Victor Babeş (coautor împreună cu francezul A. Gancevici). 1980) sunt justificate nu numai de multiplele sale descoperiri. Sunt. primul român laureat al Premiului Nobel. pe lângă contribuţiile sale de imunologie comparată. Babeş ” (biologie celulară – dr. publicat la Paris în 1886) a descoperit peste 40 de microorganisme. dintre care se remarcă descoperirea tubilor transverşi din celulele musculare cardiace şi cele striate. Încă din 1885 a prevăzut că între microorganisme se pot stabili relaţii antagoniste. unele constituind clasa Babesia (Babesiozele sunt cele mai răspândite parazite ale animalelor). Cotrutz la Iaşi..) şi altele. Merită subliniat în acest context. iar cea de la Cluj de către I. Popa. ci şi de orizonturile noi deschise în biologia celulară.A (profesor George Emil Palade). 1971). E. I. L. Cornil al primului tratat de microbiologie din lume. 1982) şi un manual unic ( Diculescu şi colab. 1981. Începând cu anul universitar 1978-1979 se introduce biologia celulară ca materie obligatorie în planul de învăţământ la facultăţile de medicină. Silvia Andreicuţ la Tg. Bucureşti ( microscopie electronică – dr. G. Nicolau” (biologie moleculară – dr. Ionescu – Varo iniţiază la Facultatea de biologie din Bucureşti primele cursuri şi lucrări practice de biologie celulară.U. 1983 ). conducând şcoala de histologie şi citologie de la Facultatea de medicină din Cluj a efectuat cercetări deosebit de valoroase privind rolul presiunii osmotice asupra diviziunii celulare.1909) care a rămas mai multe decenii o carte de bază a domeniului. disciplinele de profil fiind conduse de I. Manolescu). Institutul “ Dr. Institutul “L.. S. Diculescu la Bucureşti. În perioada dintre cele două războaie mondiale şcoala de citologie de la Facultatea de Ştiinţe naturale din Bucureşti este reprezentată strălucit de Dimitrie Voinov (şi continuată de Theodor Dornescu şi I. Din 1979 a luat fiinţă “Institutul de Biologie şi Patologie Celulară” din Bucureşti. de asemenea. V. dr. Începând cu anul 1969 M. de microbiologie şi de medicină experimentală. biologie celulară – dr. Frăsinel la Timişoara şi Gh. care s-au impus prin descoperiri legate de aparatul Golgi şi lucrări de citologie animală (Ionescu-Varo şi colab. Palade este 16 . I. S. În aceeaşi perioadă Ion Drăgoi. Voiculeţ). Institutul “Ştefan S. Ion Cantacuzino. lucrări publicate încă înainte de primul război mondial. Diculescu şi colab. Dragomir). Pasteur” (microscopie electronică cu baleiaj – dr. a descoperit factorul stimulator al secreţiei celulare în diferite lichide biologice (de exemplu. Şcoala de citofiziologie a lui Ioan Athanasiu şi Ion Drăgoi de la facultăţile de ştiinţe naturale şi medicină veterinară din Bucureşti aduc valoroase contribuţii de citofiziologie musculară. cu posibilităţi de aplicare a fenomenului în terapie.

Puţin câte puţin. Principalele teorii care au condus la modul actual de gândire despre natura materiei vii Secolul al XIX-lea a reprezentat un salt în cunoaşterea organizării materiei vii. până la maimuţă şi om. pe care le-a denumit „celule” (de la lat. care reprezintă o sinteză fundamentală a cunoştinţelor despre celulă până la acea dată şi care este încă una dintre concepţiile de bază ale biologiei actuale. ce i-a permis observarea pentru prima dată a multor structuri celulare) şi de centrifugare diferenţială ( a introdus zaharoza ca mediu de fracţionare). Acumularea de date şi cunoştinţe a permis şi fundamentarea unor teorii care au condus la modul actual de gândire despre natura materiei vii. În aceeaşi perioadă Leuwenhoeck (1674). printre care: Teoria celulară. numeroşi cercetători descriu celulele în diferite organisme vii. purtătoarea însuşirilor biologice pe care le imprimă viului şi care include materia moleculară. de dată mai recentă (sec XX-lea) ce aparţine academicianului E. asemănătoare unor faguri de albine. ecologică şi în ultimă analiză. dispunând de microscoape mai perfecţionate. a studiat biogeneza membranelor. cu implicaţii de maximă importanţă economică. de la primele vietăţi unicelulare. descoperă celulele libere şi identifică şi nucleul în eritrocite. Biologia celulară şi moleculară reprezintă nu numai unul din cele mai dinamice domenii în care avansează frontierele cunoaşterii umane. şi aici fiind un deschizător de drumuri. a elucidat calea secţiei celulare. Teoria cromozomială a eredităţii. Teoria evoluţionistă.4. prin factori întâmplători. exprimă această concepţie.1. Teoria celulară La sfârşitul secolului al XVIII-lea.unul din pionierii elaborării tehnicilor de microscopie electronică (a pus la punct metoda de fixare şi secţionare ultrafină. Schleiden (1838) şi apoi Schwann (1839). Observarea şi studiul diviziunii celulare de către mulţi autori. mai afirmă că speciile de plante auevoluat de la forme unicelulare până la plantele cu flori şi că acest proces evolutiv s-a desfăşurat pe cale naturală. pe care o trăim în prezent. Hooke (1665) observă că pluta este alcătuită din numeroase „cămăruţe”. R. care a stabilit că la baza structurii ţesuturilor. 17 . filozofică. în miliarde de ani. a descoperit transportul pe calea veziculelor prin endoteliul capilar şi reciclarea membranelor celulare. care consideră că viul este constituit din materia moleculară (ca şi neviul). care consideră că la baza controlului şi transmiterii caracterelor ereditare stau cromozomii (şi în ultimul timp ADN). ci şi pilonul fundamental ce stă la baza revoluţiei ştiinţifice. Importanţa acestor noţiuni nu a fost înţeleasă decât mai târziu. Teoria moleculară. Teoria biostructurală. cellula – cameră mică). 1. stă celula. A descoperit ribozomii (numiţi şi “granulele lui Palade”) şi a precizat rolul lor în sinteza proteinelor.4. ipoteză care afirmă că toate speciile de animale s-au transformat unele în altele. 1. superior organizată (biostructura). epoca de invenţie a primelor microscoape. vegetal şi animal. conduc pe Virchow (1855) să enunţe o nouă idee: omnis cellula e cellula (toate celulele provin dintr-o celulă preexistentă). se desprinde ideea că toate fiinţele sunt alcătuite din celule şi din substanţe ce provin din activitatea lor. La începutul secolului al XIX-lea. Macovschi şi care consideră viul materie biostructurată. medicală. organelor şi a întregului organism. formă cu totul specială a materiei.

În scopul de a descifra mecanismele ce determină exprimarea anumitor caractere. Totuşi. cum sunt cromozomii.Fiecare celulă posedă un nucleu (Brown. Mendel utilizează metoda analizei genetice (hibridologică). Această substanţă reprezintă protoplasma (Purkinje. care cu toată marea lor diversitate. ele funcţionează după aceleaşi legi şi sunt constituite din molecule. Indivizii folosiţi în încrucişări trebuie să manifeste o mare constanţă a caracterelor ereditare. Celula conţine o substanţă „gelatinoasă. Caracterul alternativ (culoare verde) nu a fost exprimat de nici unul din indivizii primei generaţii. Studiul creşterii şi dezvoltării organismului. ele au o continuitate genetică. diafană. 18 .4. care derivă tot dintr-un nucleu preexistent (Strasburger. Oul (celula-ou) dă naştere unui nou organism. Toţi hibrizii din F1 prezentau boabe de culoare galbenă. 1. 1835). 1875). În urma acestei încrucişări s-a obţinut prima generaţie hibridă F1. Sub denumirea de „legea purităţii gameţilor ” sunt unite de fapt două legi sau două principii: a uniformităţii hibrizilor din prima generaţie şi cea a segregării. insolubilă în apă. a maladiilor sale. După A Lwoff (1962). Este cazul virusurilor care au o organizare foarte particulară. Von Mohl.2. cât şi transmiterea lor de-a lungul generaţiilor. De la o generaţie la alta. teoria celulară se evidenţiază ca fiind extrem de aplicabilă. dar de asemenea o unitate de funcţionare şi o unitate de compoziţie. Celulele sunt organizate după un plan foarte general comun. în timpul căreia cromozomii se repartizează în mod egal între celulele-fiice. a reproducerii şi a fenomenelor de transmitere ereditară. Cel mai important factor ce poate influenţa rezultatele furnizate prin metoda analizei genetice îl constituie puritatea genetică a genitorilor. 1831). Deşi fenomenul a fost remarcat cu foarte mult timp în urmă. 1876). 1840). Această lege se bazează pe rezultatele unui experiment de monohibridare (indivizii încrucişaţi se deosebesc printr-o singură pereche de caractere ereditare) Mendel a încrucişat un soi de mazăre cu boabe de culoare galbenă (G) cu un alt soi ale cărui boabe erau verzi (v). dar şi organitele. sau moleculele ca cele de ADN (acid dezoxiribonucleic) preced structuri preexistente analoge. Schneider (1878) adaugă termenul de cariochineză. apoi Strasburger (1876) descoperă diviziunea indirectă în celulele vegetale. moştenind caracterul ereditar al unui singur genitor. referitoare la generalizarea teoriei celulare. Meritul îi revine naturalistului ceh Gregor Mendel care elaborează (1866) două importante legi ale geneticii. Descoperirile recente pot provoca unele dificultăţi. Nu numai celulele.. viaţa se caracterizează printr-o succesiune neîntreruptă de celule. Un material biologic adecvat acestui scop este mazărea (Pisum sativum). În cursul fecundării ovulului de către spermatozoid cei doi pronuclei fuzionează în oul fecundat (Hertwig. el nu a putut fi descifrat decât spre sfârşitul secolului XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. plantă folosită în experimentele efectuate de Mendel. Fleming (1880)o observă în celulele animale şi o numeşte mitoza. Teoria cromozomială a eredităţii Caracterul esenţial al unei celule vii constă în capacitatea de a transmite în mod ereditar trăsăturile sale de la o generaţie la alta. sunt constituite dintr-un număr foarte limitat de materiale. Principiul acestei metode constă în încrucişarea unor indivizi ai aceleaşi specii care se deosebesc între ei prin una sau mai multe caractere (trăsături) individuale. Schneider (1873). teoria celulară implică o unitate de plan de organizare. cunoscute sub numele de legile lui Mendel. sunt în raport cu structura şi funcţia celulelor sale. se ataşează de suprafaţa de secţiune şi se lasă întinsă asemănător unui mucus” (Dujardin. bine conturate şi analiza descendenţilor obţinuţi. Prima lege mendeliană este legea purităţii gameţilor. care se contractă într-o masă globuloasă.

În urma unui studiu statistic al segregării. Din punct de vedere fenotipic (al aspectului exterior al individului). În cazul experimentului de monohibridare se constată existenţa unei duble segregări. Mendel explică rezultatele obţinute lansând ipoteza factorială care are drept suport presupunerea existenţei unor factori interni materiali ce stau la baza exprimării caracterelor ereditare. El a remarcat faptul că plantele cu boabe verzi au descendenţi identici.1. gameţii se combină în moduri diferite ceea ce explică fenomenul de segregare manifestat în F2. la hibrizii din F1. se constată formarea. Caracterul ce se manifestă la descendenţii din prima generaţie a fost numit dominant. În urma autopolenizării (sau încrucişării) hibrizilor din F1 s-a obţinut a doua generaţie de descendenţi . 1). Unii dintre aceştia prezentau caracterul dominant. stabilit fiind de 1:2:1 (fig. cât şi genotipică. Astfel de cupluri au primit ulterior numele de perechi alele. restul de două treimi manifestând o segregare similară generaţiei F2 (3 dominant : 1 recesiv) ♂ G GG gG g Gg gg Gameţi F1 ♀ G G Fig. – Schema care reprezintă prima lege a lui Mendel ( legea purităţii gameţilor ). fiecare conţinând un factor dominant şi altul recesiv. Se poate observa că în generaţie F2 raportul fenotipului dominant şi cel recesiv este de 3/1. în a doua generaţie. Diferenţiere caracterelor parentale la indivizii din a doua generaţie a fost numită segregare. a două cupluri identice cu cele ale genitorilor şi altor două similare hibrizilor din F1. g = gena recesivă. în timp ce alţii manifestau caracterul recesiv. Mendel a obţinut raportul de 3:1 între caracterul dominant şi cel recesiv (fig. F2. G = gena dominantă. nemanifestat i s-a atribuit termenul de recesiv. În urma fecundării. Aceşti factori. 19 . Factorii sunt transmişi descendenţilor prin intermediul gameţilor parentali (matern şi patern) ce conţin câte unul din factorii ce alcătuiesc cuplul(sunt puri din punct de vedere genetic). în generaţia F2. Analizând diagrama lui Punnett. Mendel şi-a extins cercetările şi asupra generaţiilor următoare. 2). În toate organismele. Din plantele cu boabe galbene doar o treime exprimă constant caracterul ereditar. intuiţi de Mendel. factorii se găsesc în pereche. în timp ce caracterul alternativ. atât fenotipică. raportul de segregare este de 3:1 (dominant/recesiv).Mendel introduce termenul de dominanţă pentru a definii fenomenul de exprimare. sunt cunoscuţi azi sun numele de gene (termen introdus în 1909 de către Wolhelm Johanerson). Segregarea genotipică constă în redistribuirea factorilor în cupluri diferite. numai a unuia dintre caracterele parentale alternative.

astfel.Fig. Diagrama factorilor ereditari aleloformi în experimentul de monohibridare. Studiul posibilităţilor de combinare a factorilor ereditari în cupluri stă la baza unei noi clasificări a organismelor. F1. două tipuri de organisme: homozigote (la care factorii ce alcătuiesc cuplul sunt identici) şi heterozigoze sau hibride (la care factorii ereditari pereche sunt diferiţi). Legea segregării (disjuncţiei) independente a perechilor de factori ereditari respectiv a perechilor de caractere este a doua lege elaborată de Mendel. cât şi aspectul neted al boabelor sunt dominante asupra caracterelor alternative. Se disting. P = generaţie parentală. 2. Ea este fundamentată pe un experiment de dihibridare (genitorii se deosebesc între ei prin două perechi de caractere constante). F3 = generaţiile filiale (hibrizii). = genitorul parental masculin. G = caracterul dominant (culoarea galbenă). în care manifestate erau doar caracterele dominante. g = caracterul recesiv (culoarea verde). = genitorul parental femel. În urma încrucişării celor doi genitori s-a obţinut prima generaţie de descendenţi F1. Mendel a încrucişat un soi de mazăre cu boabe galbene şi netede (GN) cu un alt soi cu boabe verzi şi zbârcite (vr) Experienţele preliminare au demonstrat că atât culoarea galbenă. 20 . F2 .

se constată că fiecare pereche de caractere. Din modul de segregare a fiecărui caracter în parte. reprezentând cea de-a doua lege a lui Mendel. Aceste 16 combinaţii se găsesc în 4 clase de genitori.Cei 16 descendenţi din a doua generaţie F2 rezultaţi prin autopolenizarea (sau încrucişarea) hibrizilor din F1. Š 3 plante exprimau al doilea caracter dominant (boabe verzi şi netede). raportul de segregare fiind de 9:3:3:1 astfel: Š 9 plante prezentau ambele caractere dominante (boabe galbene şi netede). se pot încadra în patru clase genotipice. Š 1 plantă nu prezenta nici unul din caracterele dominate (boabe verzi şi zbârcite). segregă independent într-un raport de 3:1. Cel de-al doilea părinte este homozigot pentru alelele recesive gg şi rr. 21 . Generaţia F1 este uniformă pentru caracterele dominante. Š 3 plante manifestau primul caracter dominant (boabe galbene şi zbârcite). sunt numiţi recombinanţi. Schema dihibridării şi a segregării factorilor în F1. Atât raportul se segregare fenotipică.3) Fig. Cei şase (3+3) indivizi ce exprimă genotipuri noi. Un părinte este homozigot pentru două gene dominante: GG care determină culoarea şi RR care determină forma. 3. Fecundarea produce un număr egal de 4 x 4 = 16 combinaţii prezentate în pătratele figurii (generaţia F2 ). diferite de cele ale genotipurilor. cât şi exprimarea fenotipurilor noi se explică admiţând prezenţa în genomul hibrizilor din F1 a tuturor genelor parentale (fig.

din perspectiva citologică. în totalitatea ei. S-a ajuns la convingerea că acest mod de gândire reflectă natura vie aşa cum este ea. între anii 1958-1976. De aici abordarea tot mai frecventă a fenomenelor biologice în termeni moleculari.4. Punerea în discuţie. Astfel asistăm la un adevărat triumf al „molecularismului” în biologie. Acest lucru explică de ce gameţii rezultaţi în urma meiozei pot conţine orice combinaţie a factorilor ereditari parentali. viul este constituit din materie moleculară. studiile citologice subliniau implicarea cromozomilor în procesul transmiterii ereditare a caracterelor. Boveri (1904) ajung la concluzia că factorii ereditari (genele) sunt localizaţi în cromozomi. Teoria moleculară a materiei vii Conform modului actual de gândire despre natura viului. (Bauley. În timpul meiozei atât ataşarea cromozomilor de fibrele fusului de diviziune. moartea este consecinţa încetării metabolismului. Manta. patologia moleculară şi chiar biochimia moleculară. Watson. iar descifrarea fenomenelor biologice. deci întru-totul realităţii. autoreglarea şi coordonarea reacţiilor enzimatice. sinteza genelor şi altele.S. analiza genetică. teorie publicată în diverse articole şi cărţi. experimental şi filosofic ale teoriei moleculare acad. 1. Se mai consideră ca numeroasele descoperiri de mare importanţă pentru biologie. Watson 1974). Deci. conform modului actual de gândire. Deci numărul factorilor ce segregă. în 1920. Tamaş . W. numite moleculare. Corelând datele genetice cu cele furnizate de citologie. materia vie. oglindit în cercetare şi în programul de învăţământ.Anterior experimentelor mendeliene. mecanismul de biosinteză a proteinelor.4. cum sunt biologia moleculară. cunoaşterea sistemelor vii (Karlson. teorie preluată şi dusă la apogeu de Thomas Morgan (Drosophila melanogaster. 1960. independent între ei. român Eugen Macovschi elaborează o nouă teorie despre natura şi structura viului. genetica moleculară.Sutton (1903)şi T. cât şi deplasarea lor spre polii celulei sunt fenomene ce se desfăşoară la întâmplare. 1968. natura materiei vii şi natura materiei moarte sunt calitativ identice (Haas. Corelaţia rezultatelor cercetării fenomenului ereditar s-a finalizat prin elaborarea. 1. Orice tip de celulă diploidă conţine cromozomi de provenienţă maternă şi paternă ce formează cupluri de cromozomi omologi. 1970. poate fi cel mult egal cu numărul de perechi de cromozomi omologi prezenţi într-un organism dat. Teoria biostructurală a materiei vii Plecând de la unele deficienţe de ordin teoretic. într-un heterozigot. vin în sprijinul actualului mod de gândire despre natura materiei vii. are natură moleculară. făcute la nivel molecular ca şi cele ce privesc codul genetic. tendinţă de „chimizare” a diferitelor ramuri ale biologiei şi apariţia disciplinelor biologice noi. a universalităţii legilor mendeliene a condus la concluzia că libera combinare a factorilor ereditari are loc numai când factorii ce determină exprimarea perechilor de caractere sunt localizaţi în perechi de cromozomi omologi diferiţi. însuşirile biologice sunt condiţionate de metabolism (Oparin. 1964). Orten. la nivel molecular va permite cunoaşterea vieţii. 1975. a Teoriei cromozomiale a eredităţii. explicându-se prin segregarea cromozomilor ce conţin genele în procesul de formare a celulelor sexuale (gametogeneza). 22 . 1974). 1967.3.1975).4. hărţi genetice) teorie susţinută azi de informaţiile furnizate de biologia moleculară. Datorită acestei situaţii cercetarea viului se orientează tot mai mult spre aspecte legate de structura chimică a substanţelor din organisme şi de interrelaţiile chimice şi fizice dintre moleculele acestor substanţe. demonstrând valabilitatea lui. segregarea perechilor alele. Neuhaus.

manifestarea structurii chimice a componentelor respective. principalele idei deficiente ale teoriei moleculare sunt următoarele: . . purtător al bioplasmei şi programului genetic. materia biostructurală se prezintă ca un întreg continuu în care o modificare provocată în starea unei componente se transmite şi se repercutează asupra stării celorlalte. Materia biostructurală este o formă cu totul specială a materiei. în continuă dezvoltare. totalitatea cărora constituie biostructurismul materiei vii. Se ştie doar că încetarea manifestării unor însuşiri este condiţionată de transformarea materiei purtătoare a însuşirilor respective şi nicidecum de încetarea desfăşurării sau coordonării unor reacţii chimice. Prin alcătuirea. nu pot fi înţelese şi cercetate de pe poziţiile chimice şi reprezintă modificări sau reacţii biostructurale. prezintă particularităţi dependente de specie. 23 . ale combinaţiilor chimice adecvate.În materia vie toate reacţiile chimice sunt coordonate şi constituie metabolismul. vie şi moartă. manifestările însuşirilor biologice ale materiei vii se reduc la chimismul obişnuit este greu de înţeles. ce depăşeşte posibilităţile de înţelegere şi de investigaţie de pe poziţiile moleculare. Părerea că odată cu moartea manifestarea însuşirilor biologice ale materiei vii încetează datorită încetării metabolismului este greu de înţeles. componentele pot suferi modificări care nu implică obligatoriu. Conform teoriei biostructurale. bioritmice. viaţa. Datorită stării speciale. se ajunge la manifestările vieţii. dar nu se arată cum anume se realizează această coordonare a reacţiilor chimice şi nu se indică modul cum. Exercitarea funcţiilor duce la manifestarea anumitor microfenomene. de la chimismul obişnuit coordonat. prin structură. care reflectă stadiul superior de dezvoltare şi organizare a materiei. Afirmaţia că fenomenele biologice. Acestea provin din molecule normale.Fenomenele şi legile biologice derivă. informaţionale etc. cibernetic. Modificările componentelor se deosebesc profund de transformările chimice obişnuite. Datorită acestor forţe şi stării speciale a componentelor. fiind forma chimică de mişcare a materiei. prin alcătuirea sa specifică. ţesut. ea se deosebeşte de materia moleculară obişnuită. materia vie (viul) constă din materie biostructurală şi din materie moleculară coexistentă. specifică viului. care acţionează numai în viul. materia biostructurală reprezintă o structură biologică dinamică. . şi consumuri de energie. din a căror însumare derivă fenomenele biologice. dar nu se precizează cum se ajunge la încetarea metabolismului. realizabil numai în condiţiile viului. biovalenţele. are însuşiri de semiconductor şi de corp solid şi se comportă ca un sistem informaţional. dar nu se explică de ce cele două forme ale materiei. dar nu explică în ce constă şi cum se realizează (Macovschi. Prin acumulări. se încarcă cu energie şi trec într-o stare specială.Materia biostructurală este alcătuită din componente. Se ştie doar că însuşirile sunt ale materiei şi depind de natura. . 1969). componentele materiei biostructurale nu se mai comportă ca molecule. care printr-un schimb de energie. cibernetice. organ. se ştie doar că formele materiei identice calitativ trebuie să aibă şi însuşiri de aceeaşi natură. natura şi funcţiile sale speciale. obişnuite. Componentele materiei biostructurale se leagă prin anumite forţe corelative. se reduc şi se deduc din fenomene şi legi chimice şi fizice.) pe care nu le pot exercita atunci când se află în afara acestei materii. integrându-se în biostructură. vârstă etc. individ. de calitatea ei şi nu sunt ale reacţiilor chimice care se desfăşoară în materie. manifestarea vieţii. genetice.. indiferent dacă sunt sau nu coordonate. cuantificabil.Conform concepţiei lui Macovschi.Moartea este consecinţa încetării metabolismului adică a încetării coordonării reacţiilor chimice. cedări. au totuşi însuşiri atât de diferite. iar.Materia vie şi materia moartă sunt calitativ identice. ca simple molecule. iar datorită surplusului de energie ele exercită în cadrul materiei biostructurate anumite funcţii elementare (biologice. . cvadridimensional. este purtătoarea însuşirilor biologice pe care le imprimă viului din care face parte. dar nici nu exclud.

până în prezent. deşi au trecut 18 ani de la căderea comunismului. biostructurată şi moleculară coexistă şi formează acea unitate morfo-funcţională care constituie însăşi materia vie. despre care se afirmă că ar fi provenit dintr-o specie de maimuţă. cât şi la asigurarea compoziţiei chimice normale a acesteia. Teoria evoluţionistă. dar că este rezultatul lucrarii directe a lui Dumnezeu. originea vieţii şi a omului Pentru omul de cultură. atunci suntem liberi să ne purtăm ca animalele ). dar unele partide politice. mai întâi. dar care deschide noi căi de cercetare ce vor confirma. prin factori întâmplători. Acestă teorie. în miliarde de ani. nu a fost demonstrată niciodată şi au existat numeroase dicuţii chiar în timpul lui Darwin. mai mult. materia biostructurală. Aici sunt de facut două precizări. Din nefericire. cea a lui Darwin. nu preexistă ca atare în biostructură ci se formează ca artefacte pe măsura destrămării acesteia. la toate nivele continuă să se predea teoria evoluţionistă. prin fenomenele care se desfăşoară la nivelul ei. că ea a parcurs etapele prezenate de evoluţionismul ateist. cele două forme ale materiei. de la forme simple la forme mai complexe şi astfel ar fi luat naştere toate vieţuitoarele existente astăzi. contribuie atât la coordonarea biochimismului din materia moleculară coexistentă. biostructura se destramă. Š Evoluţionismul teist este ipoteza care afirmă că evoluţia speciilor este un fapt real. raţionamentele evoluţioniste conţin erori de logică şi ştiinţa actuală respinge ipoteza evoluţiei. Iată care sunt în prezent concepţiile cu privire la originea vieţii şi a omului: Š Evoluţionismul ateist este ipoteza care afirmă că speciile de animale s-au transformat unele în altele. subiectul evoluţionismului este încă încărcat de reacţii emoţionale. Aceste fragmente. evoluţionismul a devenit o certitudine. în momentul în care este inclusă în învăţătura de credinţă. dar participă la manifestarea acesteia în carul coexistenţei cu materia biostructurală. care includ enzime şi alţi compuşi chimici. Teoria biostructurală reprezintă un mod de gândire despre natura materiei vii care prezintă o serie de aspecte ipotetice.5. însă. Conform acestei teorii. Charles Darwin lansa o teorie care încerca să explice originea speciilor de plante şi animale altfel decât prin creaţie. ceea ce duce nu numai la eliberarea unora din componentele ei sub formă de molecule. inclusiv omu. La rândul ei. cât şi menţinerea integrităţii şi stării funcţionale normale a materiei biostructurale.4. ipoteza evoluţiei rămâca o simplă ipoteză. Materia moleculară coexistă. au preluat ideea şi au reuşit să o impună ca teorie oficială. Nimeni nu îşi pune problema originii omului decât din această unică perspectivă. Astfel. Dar. mai afirmă că speciile de plante au evoluat de la forma unicelulară până la plantele cu flori şi că acest proces evolutiv s-a desfăşurat pe cale naturală. speciile ar evolua în mod naural unele din altele. cât rămâne în domeniul ştiinţie. fiind interesate mai ales de aspectul moral al problemei (dacă omul se trage din maimuţă. În anul 1859 cercetătorul britanic. 1. de la primele vietăţi unicelulare până la maimuţă şi om. 24 . nu există nici o dovadă a evoluţiei speciilor. dar şi la apariţia unor fragmente polinucleare mai mari sau mai mici. ipoteza devine o erezie. Biochimismul care se desfăşoară în materia moleculară coexistentă furnizează energia necesară atât schimbării moleculelor în componente. ceea ce face ca o mulţime de oameni să nu dorească să-l discute. cu aspect de membrane. formează materia nevie şi ca atare nu este purtătoarea însuşirilor biologice. modifica sau chiar abandona unele dintre aceste aspecte.Odată cu moartea.Teoria susţine că Dumnezeu a creat doar două vietăţi unicelulare pe care le-a ajutat apoi să evolueze până la maimuţă şi om.Şi în şcolile din România. Astfel s-a ajuns ca în toate ţările guvernate de asemenea partide să se înveţe că omul se trage din maimuţă. în mai multe miliarde de ani.

Ea prinde rădăcini în chiar miezul biologiei. nici evoluţia nu pot fi dovedite în chip definitiv: de fapt.1973) cu acest nimicitor rechizitoriu al evoluţiei darwiniste: „ Prin uzul şi abuzul unor postulate ascunse. El arată nu numai de ce mutaţiile întâmplătoare nu vor produce niciodată schimbările pretinse de evoluţionişti. ci oferă şi noi căi ştiinţifice de investigare a felului cum are loc variaţia în limitele genetice ale fiecărui fel de organism. al unor îndrăzneţe şi adesea neîntemeiate extrapolări. darwiniste. În anul 1996 apare cartea renumitului profesor de biochimie de la Berkeley University din California. prin mutaţii genetice pot să apară populaţii. teorie aflată în contradicţie cu creaţionismul. ceea ce este departe de realitate. inclusiv omul. este doctrina conform căreia speciile nu suferă nici o schimbare. tot mai mulţi savanţi necreaţionişti au făcut cunoscut că teoria neodarwinistă (modelul evoluţionist actual). amândouă ţin de credinţă şi filozofie.Lee Spetner. Piere P. nu poate explica noile date din domeniul geologiei.Din punctul de vedere al propriei discipline. deşi nu prea ştiu unde să-l găsească. pornind de la populaţii. nici creaţia. Grassé. Biofizician evreu. specializat în codul genetic. transformându-se una în alta. de o alegere iniţială. fără a depăşi graniţile speciei. Denton arată că descoperirile specialiştilor în biologie moleculară aruncă din ce în ce mai multe îndoieli asupra pretenţiilor darwiniste. Realitatea arată că în cadrul speciilor pot apărea rase sau soiuri.Š Creaţionismul fixist. Ar fi desigur prea mult să socotim că toţi aceştia se vor întoarce către „modelul creaţionist”. care afirmă că speciile de plante şi animale. fizicii. savanţi reputaţi au început să ridice serioase îndoieli asupra evoluţiei. se pot încrucişa între ei dând naştere la urmaşi fertili). fost preşedinte al Academiei Franceze de Ştiinţe. În 1997 o altă carte ce dădea de gândit a constituit o puternică lovitură împotriva darwinismului: Not By Chance !( Nu întâmplător !) de Dr. geneticii. Unul dintre cei mai mari biologi. Astfel. biochimiei şi a altor ştiinţe. în care se arată că uimitoarele descoperiri ale biochimiei nu se împacă deloc cu nici un fel de darwinism. pe teoria probabilităţilor şi pe teoria informaţiei) ce demonstrează că este imposibil ca speciile să apară spontan (din întâmplare) şi să evolueze. astfel că până în prezent a apărut o mare cantitate de literatură ştiinţifică extrem de critică la adresa teoriei evoluţioniste. Evolution: A Theory in Crisis (Evoluţia: criza unei teorii). prin care. fenomen ipotetic care încearcă să explice originea speciilor de plante şi animale conform teoriei lui Darwin. ci rămân exact cum au fost create. Š Creaţionismul ştiinţific este teoria ştiinţifică(bazată pe genetică. astronomiei.” Începând cu anii optzeci. Michael Behe. făcând să rătăcească numeroşi biochimişti şi biologi. cercetător australian în domeniul biologiei moleculare. Unii caută un nou model. Spetner şi-a petrecut 30 de ani cercetând posibilitatea evoluţiei la nivel genetic. 25 . Referitor la fenomenul „evoluţiei” se acceptă un proces evolutiv numit microvoluţie. În ultimii ani. rase şi soiuri noi de plante şi animale în cadrul aceleiaşi specii (indivizii deci. paleontologiei. în anul 1985 a apărut cartea lui Michael Denton. ce oferă o critică sistematică a modelului evoluţionist actual din perspectiva mai multor discipline ştiinţifice. Prin extensia acestui fenomen evolutiv – microevoluţie – desfăşurat la nivelul speciilor (care se pot încrucişa între ele) s-a ajuns la macroevoluţie. Din această imposibilitate rezultă că speciile au fost create de un Creator. s-a creat o pseudo – ştiinţă. întrucât. au fost create de Dumnezeu. rase şi soiuri. ce cred în mod sincer că acurateţea conceptelor fundamentale a fost demonstrată. Darwin's Black Box (Cutia neagră a lui Darwin). îşi încheie cartea sa Ľ Évolution du vivant (Evoluţia organismelor vii.

la Karlsruhe. Š realizarea conexiunilor intercelulare şi a ancorării celulelor în matricea extracelulară. dublul strat lipidic. Arhitectura tuturor membranelor celulare (membrana plasmatică şi membranele organitelor) prezintă drept caracteristică comună asamblarea prin legături necovalente a biomoleculelor componente (lipide şi proteine) într-o structură dinamică şi fluidă. În 1950 erau descrise doar două membrane: cea plasmatică şi cea nucleară.1. o structură multimembranară derivată din membrana 26 . Š desfăşurarea reacţiilor enzimatice asociate structurilor membranare. biochimiei. plasmalema) este o structură bidimensională continuă (grosimea 6-10 nm). care se ocupă cu studiul membranelor celulare. lizozomi. Membranele speciale prezintă particularităţi structurale. peroxizomi). Proteinele membranare. 2. cu proprietăţi caracteristice de permeabilitate selectivă. delimitează organitele celulare (nucleu.Capitolul 2 MEMBRANELE CELULARE O ramură aparte a biologiei moleculare – biomembranologia . mitocondrii. ce conferă individualitate celulei. în această categorie încadrându-se: teaca de mielină. au putut fi evidenţiate şi studiate în detaliu un număr tot mai mare de structuri membranare (tip organite permanente celulare: reticul endoplasmatic. substanţele exogene trebuie să traverseze una sau mai multe membrane biologice înainte de a ajunge la centrii activi. Š controlul fluxului de informaţie dintre celulă şi mediul înconjurător prin recunoaşterea.a fost oficializată în anul 1977. separând-o de mediul înconjurător. mitocondrii. reticul endoplasmatic. cât şi structuri cu viaţă limitată. aparat Golgi. datorită posibilităţilor de investigaţie oferite de microscopia electronică. Membranele interne ale celulelor eucariote – endomembranele . biofizicii. asociate dublului strat lipidic. structura fizico-chimică a moleculelor mediului de o parte şi de cealaltă a membranei.(grosimea 6 nm) compartimentează spaţiul intracelular. a reuşit să se contureze prin colaborarea interdisciplinară a unui număr foarte mare de specialişti în domeniul biologiei. tip vezicule de condensare şi lipozomi). În cursul anilor 60. Traversarea membranelor este condiţionată de: natura chimică şi organizarea moleculelor constitutive ale membranei. defineşte modul de organizare al lipidelor şi se comportă ca o barieră impenetrabilă pentru majoritatea moleculelor hidrofile (aqua-solubile). Elementul structural fundamental al membranelor celulare. Această nouă ramură a biologiei. legarea şi transmiterea moleculelor-semnal. cu ocazia unui simpozion desfăşurat în Germania. Definiţia şi clasificarea membranelor celulare Membranele celulare reprezintă structuri complexe ce delimitează şi compartimentează conţinutul celular. Prin urmare. creând astfel spaţii adecvate reacţiilor enzimatice celulare. Orice pătrundere din mediul exterior în interiorul organismului implică un schimb transmembranar. cât şi stabilirea unui anumit raport între principalele molecule componente conduc la clasificarea membranelor celulare în trei tipuri: Membrana citoplasmatică (membrana plasmatică. Š imunitatea celulară. asigură funcţionalitatea membranelor. proprietăţile fizico-chimice ale substanţei. Grefarea seturilor distincte de proteine în dublul strat lipidic. medicinii. ele fiind implicate în multiple procese: Š transportul molecular şi ionic transmembranar. complex Golgi.

2endoplasma (hialoplasma).plasmatică a celulelor Schwann ce înconjoară şi izolează axonul celulelor nervoase. 4-filamente intracelulare (descoperite în celule epiteliale. 2. 27 . 12-mitocondrii 2.lipidele şi proteinele . Organizarea membranelor celulare În prezent se bucură de acceptare unanimă modelul în „mozaic fluid” lipido-proteic elaborat în 1971-1972 de către Singer şi Nicolson care satisface condiţiile de stabilitate termodinamică ale sistemelor membranare. Structura inframicroscopică a celulei 1-membrana celulară. discurile suprapuse localizate în regiunea externă a celulelor fotoreceptoare din retină. 6-granule lipidice. 8centrosferă. 3ergastoplasmă. Pe partea citoplasmatică membrana este susţinută (în numeroase cazuri) de o reţea de proteine fibrilare ce constituie un citoschelet. 9-nucleu. 7-centrul celular. 4. 11-aparatul Golgi. apa şi o serie de ioni. în confirmarea dublului strat lipidic ca element fundamental al structurii membranelor şi pe de altă parte. în definirea modului de asamblare a proteinelor în dublul strat lipidic. a-reţea endoplasmatică (membrane cu dublu contur). în celule nervoase). 5-vacuolă. Autorii concep membrana celulară ca pe un fluid structurat alcătuit dintr-un bistrat lipidic aflat într-o stare de cristal lichid şi care este penetrat local sau parţial de proteine globulare cu caracter insular (fig. 5). fibroblaşti. c-membrana nucleului. Lipidele şi proteinele membranare. b-granulaţii fine (microzomi). Elementele care l-au impus constau pe de o parte. 10-nucleol. relativ libere prezintă mobilitate în planul membranei executând mişcări de difuziune şi rotaţie în jurul propriilor axe. Fig. d-pori în membrana nucleului. La componentele de bază ale membranelor .se adaugă constant carbohidraţii.

a proceselor imunologice şi a efectelor produse asupra membranelor de diferiţi agenţi chimici (hormoni. mediatori chimici. dar înalt solubile în solvenţi organici (cloroform). d = proteină de membrană (tip Ig): traversează bistratul lipidic Modelul „mozaicului fluid” oferă cadrul conceptual adecvat pentru explicarea atât a funcţiilor de transport. Caracterizarea componentelor lipidice ale membranelor celulare Lipidele membranare formează un dublu strat cu grosimea de 4-5 nm: un strat extern.1. 2. le înzestrează cu capacitatea de a se îndrepta spre anumite ţinte. 28 . Într-un µm2 de dublu strat lipidic se găsesc 5 x 106 molecule lipidice. desfăşurarea normală a metabolismului celular. colesterolul şi glicolipidele reprezintă clasele de lipide cel mai frecvent întâlnite în structura membranelor biologice (tabelul 1). 5. Membranele biologice au structuri fluide dinamice în continuă modificare.2. deoarece din stratul proteic sunt înlocuite în permanenţă un număr de molecule de aminoacizi vechi cu molecule noi corespunzătoare. cât şi a plasticităţii conformaţionale a celulelor. fiind înlocuite mai rapid (rapid turnover) sau mai puţin rapid (slow turnover). sinteza de membrane se face prin extensia membranelor preexistente (pattern-uri de membrană) în cursul procesului de multiplicare celulară (mitoza sau meioza). Deşi compoziţia lipidică a diferitelor membrane variază mult. Această moştenire a pattern-urilor de membrană de către celulele fiice de la celula mamă reprezintă un aspect al continuităţii în timp şi spaţiu a sistemului de membrane. care sintetizează aceste proteine de membrană. proteinele şi lipidele din structura membranelor sunt înlocuite cu altele noi. Ribozomii şi reticulul endoplasmatic. 1991) a şi b = proteine periferice de membrană. Lipidele sunt molecule insolubile în apă. În celula vie. S-a dovedit că toate moleculele proteice din structurile de membrane vegetale sau animale au viaţă relativ scurtă.). Structura unei membrane biologice (Stryr. orientat spre faţa externă a membranei şi un strat intern. medicamente.Fig. orientat spre faţa internă citoplasmatică a membranei. deşi funcţia respectivei proteine rămâne în permanenţă nemodificată. Aceste aspecte de continuitate asigură de fapt continuitatea de funcţionare a celulei şi implicit. c = proteină de membrană (tip lecitinic): traversează bistratul lipidic. către anumite sedii celulare (transport vectorial). dar nu şi continuitate de substanţă. toxine etc. când celula mamă transmite celor două celule fiice o dată cu zestrea celulară şi o anumită zestre de membrană. fosfolipidele. Din acest aspect reiese că orice tip de membrană biologică are o continuitate de organizare. în fiecare moment.

Cele trei forme pe care le pot lua moleculele de lipide în mediu lichid datorită proprietăţilor lor amfipatice În acest strat dublu. 6b). proporţia fosfolipide/colesterol în membrana plasmatică este de 1/1. Procesul de formare a acestui bistrat lipidic în mediu apos este un proces de autoasamblare. o moleculă necesită o cantitate foarte mare de energie. capul hidrofilic este orientat spre exterior. prevenind scăderea fluidităţii membranelor. Fluiditatea este asigurată de prezenţa acizilor graşi şi a colesterolului. ele reprezentând bariere de permeabilitate pentru moleculele hidrosolubile. bistratificat. lipsită de sarcini electrice şi cu o mare varietate de structură care se datorează unor acizi graşi deosebiţi. Cu cât gradul de nesaturare al acizilor este mai mare. Moleculele de lipide se deplasează foarte rapid rotindu-se în jurul propriului lor ax şi difuzând lateral. 29 . Datorită acestui caracter amfipatic. deşi straturile sunt aproape fluide. La eucariote. conţin un cap hidrofilic. Acizii graşi pot fi saturaţi sau nesaturaţi. Pentru traversarea stratului bilipidic. formată din 12-24 atomi de carbon. cu atât fluiditatea structurilor membranare este mai mare. 6. Procent din greutatea moleculară totală a lipidelor membranare Membrana plasmatică a celulei hepatice (%) 17 54 7 22 Membrana plasmatică a eritrocitului (%) 23 60 3 13 Teaca de mielină (%) 22 42 28 8 Membrana externă şi internă a mitocondriei (%) 3 76 urme 21 Membrana reticulului endoplasmatic (%) 6 67 urme 27 Lipide Colesterol Fosfolipide Glicolipide Alte lipide Bistraturile lipidice membranare sunt formate din fosfo. care traversează foarte rapid această membrană). ei diferă cantitativ şi calitativ în raport cu specia. Aceste lipide de membrană sunt amfipatice. care are o varietate de structură relativ mică şi poartă sarcini electrice şi o coadă hidrofobă. pot forma: micelii (fig. în acest fel asigurând fluiditate de membrană. condiţiile de viaţă etc. lipidele. 6c). fig.şi glicolipide. strat dublu linear (fig.Tabelul 1. Straturile bilipidice sunt înalt impermeabile pentru ioni şi pentru cele mai multe molecule polare (cu excepţia apei. 6a). vârsta. iar coada hidrofobă este orientată spre interior. colesterolul aflându-se la extremitatea hidrofilă. în mediu lichid. strat dublu circular (lipozomi. rolul major avându-l forţa de interacţiune hidrofobă (interacţiune necovalentă). Fig.

Proteinele de membrană pot forma pete difuze. enzime. proteinele mediază aproape toate funcţiile. numindu-se proteine integrale sau intrinseci (tip Ig). de exemplu. Proteinele periferice (extrinseci) pot fi eliberate prin simpla spălare cu soluţii saline sau prin modificări de pH (de exemplu. acestea pătrund adânc sau chiar traversează stratul de lipide al membranei. lipsa difuziei transverse face posibilă păstrarea timp îndelungat a asimetriei de membrană. sau actina.2. Componenta proteică a membranelor celulare În stratul lipidic plutesc proteine rigide hidrofobe. O moleculă lipidică poate călători de la un capăt la altul al celulei bacteriene în timp de o secundă. Se produce o rotaţie la câteva ore (de exemplu. conţinând o regiune hidrofobă care reacţionează cu regiunea hidrofilă lipidică (din interiorul stratului lipidic) şi o regiune hidrofilă situată la suprafaţa internă şi respectiv externă a membranei. localizată pe suprafaţa citoplasmei eritrocitelor. Unele proteine de membrană difuzează în timp de un minut la distanţă de câţiva microni. cât şi liberă deplasare a lipidelor şi proteinelor în structurile membranare. spectrina.2. Mobilitatea lipidelor şi proteinelor de membrană Lipidele şi proteinele de membrană difuzează rapid în planul membranar. antigene de membrană. proteinele din membrana plasmatică au rol de pompe în transportul transmembranar. Este un proces foarte lent. Proteinele integrale (intrinseci) interacţionează strâns cu hidrocarbonaţii din lipidele de membrană şi nu pot fi disociate decât în prezenţa detergenţilor şi a solvenţilor organici. iar altele pot fi ataşate doar covalent (adsorbite) la extremitatea polară hidrofilă a lipidelor şi se numesc periferice sau extrinseci. ceea ce face ca o membrană biologică să nu fie o structură rigidă. cu rol în contracţia musculară). fosfolipide. 2. urmărite prin tehnica de rezonanţă magnetică). 30 . În regiunea transmembranară. Pe baza datelor prezentate se poate considera că atât fluiditatea dublului strat lipidic.mişcare paralelă cu planul bistratului (difuziune în planul membranei) sau transversă (tip fleep . realizând o asimetrie funcţională. având o mişcare laterală constantă. adică rotaţie spontană a moleculei lipidice de pe o faţă a membranei pe cealaltă. Membranele care îndeplinesc funcţii diferite conţin în structura lor şi proteine diferite. În acest fel cele două suprafeţe de membrană diferă între ele prin cantitatea de lipide şi proteine. proteinele de membrană conţin predominant regiuni hidrofobe cu structură secundară tip α-helix şi structuri terţiare şi cvaternare compacte. se pot deplasa spre polii celulei unde sunt eliminate sau pot fi blocate în mişcarea lor laterală. receptori. altele sunt virtual imobile (fibronectina). alte proteine (rodopsina) sunt la fel de mobile ca şi lipidele. Proteinele pot fi inserate în dublul strat lipidic în diferite moduri. Lipidele prezintă difuziune laterală . altele pot fi implantate la nivelul unui singur strat din cele două ale membranei lipidice (tip lecitinic).2. În timp ce lipidele au rol de barieră de permeabilitate şi de delimitare a componentelor biologice. Proteinele sunt amfipatice.flop). rămânând fixe în plan orizontal (formând agregate care se ancorează de alte structuri ale citosolului sau de proteine din membranele celulare vecine).2. Proteinele prezintă numai difuziune laterală. iar proteinele din membrana internă a mitocondriilor şi cloroplastelor au rol de transductori de energie. Proteinele reprezintă 50% din volumul de membrană.3. constituie principalele elemente ce stau la baza caracterului dinamic al membranelor celulare.

5. de multiplicare. Glicocalixul realizează deci. în cazul celulelor animale. deoarece orientarea inversă ar cere un consum foarte mare de energie. Zaharurile sunt foarte hidrolitice.2. 2. Glicocalixul Suprafaţa celulară este alcătuită din trei elemente: cortexul celular (zona periferică citoplasmei). datorită încărcării electrice negative. Componenta glucidică membranară Carbohidraţii se întâlnesc pe suprafaţa tuturor membranelor plasmatice ale celulelor eucariote şi reprezintă 2-10% din greutatea componentelor membranare. molecule membranare integrale alcătuite din lanţuri polizaharidice lungi legate de un miez proteic. sub forma oligo. Fig.şi poliglucidice ale glicolipidelor şi glioproteinelor membranare. ele preferă să se orienteze spre suprafaţa apoasă a membranei (şi nu spre miezul hidrofob). ele primesc informaţia din mediul extern şi o transmit spre interiorul celulei sub forma unor cascade de reacţii biochimice.2. numai una din 10 molecule lipidice ale monostratului extern conţine carbohidraţi. În structura sa intră atât lanţurile oligo. cât şi glicoproteine sintetizate de celulă şi apoi absorbite pe suprafaţa celulară (Fig. Proteina din structura proteoglicanilor traversează dublul strat lipidic. Prezentarea schematică a glicocalixului 31 .şi polizaharidelor se leagă covalent de proteine şi lipide formând glicoproteinele şi respectiv.2. 7. distribuţia sarcinilor electrice pe suprafaţa celulei. deci absenţa respectivei cantităţi de energie reprezintă o barieră puternică în calea rotirii de tip fleep-flop a moleculei de hidrocarbonat. Faptul că cele două componente ale glicocalixului sunt în acelaşi timp şi elemente ale matricei extracelulare face dificilă stabilirea unei linii clare de demarcaţie între suprafaţa celulară şi matrice. Glicocalixul reprezintă zona periferică a suprafeţei celulei animale. moleculă cu sarcină electrică negativă. etc). membrana plasmatică şi glicocalixul. Structurile de glicoproteine au funcţie de receptori. Dacă majoritate proteinelor aflate pe suprafaţa celulară sunt glicoproteine. Rolul glicocalixului nu este pe deplin elucidat. care au drept consecinţă modificări ale activităţii celulare (activitatea secretorie. În plus. majoritatea lanţurilor oligozaharidice conţin unul sau mai multe reziduuri de acid sialic. 7). Concentraţia mare de oligozaharide complexe la suprafaţa celulară poate sprijini ipoteza implicării acestei structuri în procese de recunoaştere celulă-celulă sau celulă-matrice. glicolipidele. în timp ce lanţurile polizaharidice rămân în afara celulei. Hidrocarbonaţii de pe suprafaţa celulară au o mare densitate de structură şi au rol în recunoaşterea intercelulară (faţă de celulele sistemului imunitar).4. Carbohidraţii. De asemenea. Carbohidraţii se întâlnesc şi în structura proteoglicanilor. constituind parte componentă a matrixului extracelular. glicocalixul poate funcţiona ca depozit de cationi (Ca2+) ce sunt mobilizaţi în celulă în funcţie de necesităţile exprimate la un moment dat.

7. Stricta orientare a glicoproteinelor este corelată cu funcţiile celor două feţe ale membranelor celulare. proteinele transmembranare sunt în majoritate molecule glicolizate. determină o fluiditate diferită a celor două straturi lipidice. Astfel. activitatea enzimatică a proteinelor asociate structurilor membranare poate fi condiţionată de sarcina electrică a fosfolipidelor. în timp ce. Localizarea glicolipidelor în monostratul extern al membranelor plasmatice. aparat Golgi) ele se găsesc pe faţa citoplasmatică. Într-o astfel de stare. celulele epiteliale sunt capabile să împiedice difuzia moleculelor membranare. grupările sulfhidril ale cisteinei formează punţi disulfurice inter şi/sau intra-catenare. structural asemănătoare gheţii (apa legată chimic). Asimetria distribuţiei componentelor membranare Imaginea membranei celulare ca o „soluţie lipidică” în care plutesc moleculele proteice pare astăzi simplistă. În membranele plasmatice lanţurile oligozaharidice marchează faţa exoplasmatică. Singurul fosfolipid cu sarcină electrică negativă. Se găseşte în proporţie de 30-50 % asociată intim fie structurilor de la suprafaţă. fosfatidilserina. Permeabilitatea selectivă poate fi privită ca fiind în raport cu apa structuralizată din membrană.2. Mai mult. membrana celulelor epiteliale este împărţită în domenii distincte: apical şi latero-bazal. Modificările de permeabilitate determinate de procesul de excitaţie poate fi consecinţa „topirii” structurii hidrice în anumite regiuni. în timp ce în monostratul extern al membranei predomină fosfatidilcolina şi sfingomielina. În acelaşi timp. doar pe faţă externă a membranei. ambele având un conţinut proteic şi lipidic diferit. este localizat în monostratul intern al membranei eritrocitare. Implicaţiile asimetriei lipidelor la nivel funcţional nu sunt încă pe deplin cunoscute. apa joacă un rol precumpănitor în procesele de organizare moleculară a membranei.6. În anumite celule. Acest lucru se realizează prin intermediul joncţiunilor strânse ce funcţionează ca o barieră între cele două domenii membranare. ceea ce. cât şi caracterul lor special sugerează implicarea acestor molecule ca receptori în procesele de comunicare intercelulară. Distribuţia asimetrică a moleculelor membranare joacă un rol esenţial în realizarea funcţiilor celulare. Astfel. În acest context este de remarcat faptul că există şi o distribuţie asimetrică a sarcinilor electrice. De asemenea. Distribuţia asimetrică a compartimentului lipidic pe cele două feţe ale dublului strat lipidic a fost pusă în evidenţă pentru prima dată în membranele eritrocitelor. ca un liant. În plus. fie sub formă foarte ordonată. intervenind în stabilitatea structurilor proteice şi fosfolipidice bistratificate.2. stratul intern conţine fosfotidiletanolamina şi fosfatidilserina drept componente lipidice majore. în planul membranei. Ca urmare. În multe celule proteinele şi lipidele sunt menţinute în regiuni bine delimitate ale membranelor. Deosebirile dintre aceste lipide nu se limitează doar la natura grupărilor polare. toate proteinele membranare integrale au o orientare strictă în raport cu faţa citoplasmatică şi cea externă a membranei celulare. 2. Apa Apa deţine un loc important în structura membranară alături de celelalte componente chimice. în membranele organitelor celulare (reticul endoplasmatic. Moleculele proteice transmembranare ce conţin cisteină cunosc şi ele o orientare strictă. distribuţia asimetrică a lipidelor şi proteinelor conduce la delimitarea unor domenii specifice în membranele plasmatice. Este posibil ca activitatea diferitelor proteine membranare să fie dependentă de microclimatul creat prin prezenţa fosfolipidelor specifice. ea se referă şi la gradul de nesaturare a lanţurilor hidrocarbonate.2. 32 .

porţiunea c). ƒ în fine. acesta având conţinut de apă apropiat de cel al mediului. Această caracteristică a membranelor celulare prezintă particularităţi în raport cu diferenţierea funcţională a celulelor. permeabilitatea selectivă. În paralel cu asigurarea continuităţii acestor schimburi. hormoni). existenţa sa fiind condiţionată de stabilirea unei permanente comunicări cu mediul înconjurător.3. 8. În momentul când molecula atinge stratul hidrofil al membranei. 8. porţiunea b). este un sistem deschis. un rol major revine membranei plasmatice datorită caracteristicii sale fundamentale. molecula trebuie să se desprindă de stratul hidrofil şi să treacă în stratul lipofil. cât şi în sens invers. ceea ce necesită o energie de activare moleculară (fig. 33 . metaboliţi şi electroliţi. în citoplasmă (fig. 8. 8. uree). de unde trece prin acelaşi fenomen. molecula părăseşte stratul hidrofob (fig. 2. 8): ƒ molecula trebuie să avanseze în zona apoasă (mediu şi zona periferică a membranei). variază şi intensitatea energiei necesare pentru intrarea moleculei în stratul hidrofob.2. 3. Traficul de substanţe ce se desfăşoară atât prin membrana plasmatică cât şi prin membranele interne ce delimitează organitele celulare antrenează diferite mecanisme de transport. permeabilitatea selectivă creează cadrul favorabil desfăşurării unei activităţi metabolice stabile. lipide) şi eliminarea atât a produşilor fiziologic activi (enzime. Prin urmare. porţiunea d). Agitaţia termică a moleculelor asigură moleculei energia de activare necesară ruperii unor legături de hidrogen. fenomen facilitat de formarea legăturilor de hidrogen cu moleculele de apă din stratul membranar proteic hidrofil interior. aminoacizi. atât prin menţinerea în spaţiul intracelular a unei concentraţii relativ constante de substanţe organice. Fiecare moleculă formează legături de hidrogen cu apa din interiorul celulei. Selectivitatea diferenţiată se manifestă atât la trecerea substanţelor din exterior în celulă. ceea ce se realizează după legile difuziei simple în mediu apos. permite continuarea mişcării libere a moleculei. ƒ În raport cu caracteristicile moleculare. Aceasta face posibilă alimentarea celulei cu molecule esenţiale (glucoză.1. 8. porţiunea a). săruri de amoniu. cât şi prin reglarea volumului celular ca rezultat al relaţiilor osmotice celulă-mediu. Mecanismele de transport prin membranele celulare Celula. Procesul calitativ al traversării membranelor Se consideră că au loc următoarele etape (fig. la baza noţiunii de permeabilitate selectivă stă conceptul de membrană ca barieră a schimburilor celulare. din punct de vedere termodinamic. porţiunea e). Abordând această problemă din perspectiva schimbului de substanţe pe care celula îl realizează cu mediul extern. ƒ continuarea difuziei în startul hidrofob nu reclamă energie de activare suplimentară pentru că trebuie să se desfacă legături de hidrogen (fig. cu refacerea lor spontană şi imediată. Permeabilitatea selectivă se modifică dinamic aflându-se sub influenţa modificărilor mediului extracelular şi a metabolismului celulei. cât şi a celor rezultaţi ca „deşeuri” în urma metabolismului celular (CO2. Deci. ƒ în etapa următoare. traversarea stratului exterior hidrofil se realizează fără consum de energie (fig.

a. Se constată existenţa unei relaţii de directă proporţionalitate între coeficientul de partiţie al unei molecule şi 34 .2. fie activ. în timp ce ionii şi moleculele mici traversează dublul strat lipidic prin difuziune sau implicând proteinele membranare. când particulele de substanţă sunt înglobate de membrana celulară prin mişcări de invaginare şi transfer astfel spre interior.Fig. Procesul nu implică consum de energie (ATP). Viteza cu care se desfăşoară etapa trecerii moleculelor din mediul apos extracelular/intracelular în interiorul hidrofob al membranei este dependentă de coeficientul de partiţie (K) al moleculei.Transportul pasiv Traversarea membranelor celulare de către molecule şi ioni în sensul gradientului de concentraţie sau electrochimic (compus din gradientul de concentraţie şi gradientul electric) poartă numele de transport pasiv. inclusiv apa. nucleotide. formă. transportul macromoleculelor şi al particulelor necesită sechestrarea lor în vezicule delimitate de membrane. Acesta măsoară afinitatea relativă a moleculei pentru mediul lipidic în raport cu apa. CO2) şi unele molecule mici cu caracter hidrofob sunt capabile să străbată dublul strat lipidic membranar prin difuziune simplă. dimpotrivă. Din acest punct de vedere se disting două tipuri de transport: pasiv şi activ. Astfel. Acest tip de transport este denumit difuziune facilitată. Se descriu următoarele posibilităţi de traversare a unei membrane: ƒ proces pasiv: transfer pasiv. amonoacizi) şi al unor ioni (H+. dimensiuni. 8. Astfel. Modificările energetice care însoţesc traversarea unei molecule hidrosolubile printr-o membrană biologică (după Maziliak). deci este mai liposolubilă şi pătrunde mai repede în celulă. K+.3. el decurge cu pierdere de energie liberă. În difuzia simplă moleculele nu sunt modificate chimic sau asociate altor specii moleculare în timpul trecerii lor prin membrană. ƒ proces biochimic: transport specializat. Transportul ionilor şi moleculelor mici prin membranele celulare Maniera în care substanţele trec prin membranele celulare este determinată pe de o parte de caracteristicile substanţelor (greutate moleculară. grad de hidratare (grad de ionizare) iar pe de altă parte. de compoziţia chimică a membranelor. prin simpla filtrare prin pori (filtrarea) şi a moleculelor mari liposolubile prin dizolvare în membrană (difuzia simplă). Difuzia simplă Cel mai simplu tip de transport pasiv constă în difuzia fizică a moleculelor determinată de gradientul lor de concentraţie sau electrochimic. Unele gaze (O2. 2. 2. ilustrând gradul de hidrofobicitate al moleculei. Ca2+) nu poate fi realizat în aceeaşi manieră. ƒ proces biologic: endocitoză. care asigură trecerea moleculelor mici hidrosolubile.1. fie facilitat. necesitând participarea unor proteine membranare specifice. Transportul moleculelor solubile în apă (glucoză.2. Na+. Principalul criteriu de clasificare a tipurilor de transport îl reprezintă dimensiunile substanţelor ce străbat membrana. Un alt criteriu de clasificare este consumul de energie metabolică sub formă de ATP. 3 . cu atât molecula are un mai pronunţat caracter hidrofob. cu cât valoarea sa este mai mare.

Unul din modelele care au încercat să explice maniera în care se desfăşoară difuzia facilitată este modelul transportorilor cărăuşi (carrier model). disociindu-se pe cealaltă faţă a membranei cu eliberarea moleculei transportate. C1aq. Permeaza leagă reversibil şi complementar la un situs activ o singură specie moleculară sau molecule aparţinând unei singure familii. se respectă legea lui Fick. iar rotirea unei molecule proteice în planul membranei este defavorizată din punct de vedere energetic. În cazul transportului prin difuzie simplă a moleculelor fără sarcini electrice. Spre deosebire de difuzia simplă. D-glucopermeaza este o proteină transmembranară alcătuită de 12 α-helixuri care au în majoritate un caracter hidrofob. Are o greutate moleculară de 45. C2aq . suprafaţa (S) şi coeficientul de permeabilitate (P).1M (la 250C) sistemul pierde o energie liberă de 1.reprezintă suprafaţa membranei P este coeficientul de permeabilitate al membranei.000 Da. procesul fiind exclusiv determinat de gradientul electrochimic. (dn/dt)= PxS (C1aq – C2aq) Fig. viteza de difuziune a unei molecule prin membrană conform legii lui Fick este: unde: S . Deoarece difuzia facilitată este un tip de transport pasiv. de la o concentraţie de 1M la o concentraţie de 0. Datorită vâscozităţii dublului strat lipidic. Aceasta enunţă că viteza de difuziune (dn/dt) a unei molecule este proporţională cu diferenţa de concentraţie. Proteinele canal specializate în transportul selectiv al diferitelor specii ionice se 35 .sunt concentraţiile mediilor apoase separate de membrana celulară. În acest model se consideră că transportorul exercită o mişcare de navetare sau rotaţie în dublul strat lipidic. În urma legăturii ce are loc pe o faţă a membranei se formează un complex moleculă-permează ce traversează dublul strat lipidic. b. Aceste proteine transmembranare. D-gluco-permează (sau D-hexozo-permează).constanta de permeabilitate (P) a membranei celulare. Difuzia simplă prin membranele celulare se realizează cu pierdere de energie liberă. străbătute de un canal delimitat de aminoacizi hidrofili. În difuzia moleculelor încărcate electric legea lui Fick nu mai are aplicabilitate. 6).359 kcal/mol. difuzia facilitată se caracterizează prin specificitate faţă de molecula transportată. transportul pasiv al moleculelor prin membrană este mediat de proteine membranare numite permeaze. Mecanismul transportului mediat de Dgluco-permează În parte. viteza de difuziune a moleculei prin interiorul membranei este mult inferioară vitezei sale de difuziune printr-un mediu apos. permeabilitatea selectivă a membranelor plasmatice poate fi explicită prin existenţa proteinelor canal. Cea mai bine caracterizată permează. Calculele termodinamice demonstrează că la deplasarea unui mol de substanţă fără sarcină electrică. fiind astfel capabil să treacă molecula transportată de pe o faţă pe alta a membranei celulare. catalizează difuzia facilitată a glucozei prin membrana eritrocitelor (Fig. Difuzia facilitată În procesul de difuziune facilitată. transportul ionului de K+ de către valinomicină). 9. Deci. formează porii membranari. modelul „carrier” rămâne aplicabil numai pentru transportul anumitor ioni de către polipeptide antibiotice (de exemplu.

În funcţie de factorii ce comandă deschiderea porţilor. dispariţia potenţialului 36 . Transportul activ Deplasarea moleculelor şi ionilor prin transport pasiv evoluează spre egalarea concentraţiilor de o parte şi de alta a membranei şi. nucleotid. se deosebesc trei tipuri de proteine canal: ƒ cu poartă comandată de stimuli mecanici. În acest caz canalele se deschid în urma legării la un receptor a unei molecule semnal ce poate fi un mediator extracelular (neurotransmiţător) sau un mediator intracelular (ion. B Fig.3. Structura canalului de Na+ cu poartă comandată de voltaj 2. 11). B . 10. caracteristică ce a sugerat denumirea lor de proteine canal cu poartă (gate channels). proteină de legare a GTP) (Fig. 12).2. A .numesc proteine canal de ioni. Proteinele canal de ioni se deschid tranzitoriu.starea activată Fig.proteină canal de Na+ cu poartă comandată de ligand. A Fig. Modificarea conformaţională a receptorului acetilcolinic . ionii difuzând cu viteze diferite prin membrană în sensul gradientelor de concentraţie. De regulă. 11. Transportul mediat de aceste proteine nu necesită consum de energie. ƒ cu poartă comandată de liganzi.starea de repaus. ƒ cu poartă comandată de voltaj (dependente de valoarea potenţialului de membrană) (Fig. deschiderea canalelor reprezintă un răspuns celular la diferite semnale recepţionate de membrana plasmatică. 12. Schema joncţiunii neuromusculare şi principalele proteine canal de ioni implicate de declanşarea contracţiei musculare sub acţiunea impulsului nervos. 10. implicit.2.

În transportul activ propriu-zis. În funcţie de modul în care este utilizată energia se deosebesc două tipuri de transport activ. clasa ATPazelor V (H+-ATP-aze). Proteina numită calmodulină este alcătuită dintr-un singur lanţ polipeptidic şi are o funcţie reglatoare modificând viteza de pompare a ionilor de Ca2+ în raport cu concentraţia citosolică a acestora.membranar. implică consum de energie metabolică. este posibilă formarea unor canale în proteina transportoare ce permite trecerea ionilor de Na+ şi K+ prin membrana plasmatică. Acest tip de transport este mediat de proteine specifice şi prezintă toate caracteristicile cinetice ale difuziei facilitate. celula şi-a creat mecanisme de transport activ capabile să deplaseze moleculele şi ionii în sens invers gradientelor lor de concentraţie şi electrochimic. În unele cazuri de cotransport. pe care transportul activ îl oferă celulei. eritrocitele utilizează 50% din energia stocată în moleculele de ATP pentru a menţine o concentraţie ionică relativ constantă a mediului intracelular. Primul reprezentant al acestei clase şi cel mai răspândit . În celulele musculare enzima este prezentă în membrana reticulului sarcoplasmic. Plusul de independenţă faţă de compoziţia mediului înconjurător. Clasa ATP-azelor P conţine trei reprezentanţi. deşi insuficient cunoscut. clasa ATP-azelor F. fiind capabilă să utilizeze direct energia rezultată în urma hidrolizei ATP în procesul de transport (pompele ionice). O proteină capabilă să lege specific ionii de Ca2+ a fost identificată şi în citosol. Pentru a menţine homeostazia mediului intracelular. Traficul Ca2+ prin membrana reticulului sarcoplasmic în celulele musculare. în unele cazuri împreună cu K+. are la bază modificarea conformaţională a enzimei. Al doilea reprezentat al clasei de ATP-azei P este Ca2+-ATP-aza (pompa de Ca2+). Pomparea ionilor din reticulul sarcoplasmic în citosol determină contracţia musculară. Astfel. Mecanismul de acţiune Na+-K+-ATP-aza. Al doilea tip de transport activ poartă numele de cotransport. Pompele ionice Se cunosc trei clase de proteine ce cuplează direct transportul ionilor împotriva gradietelor lor electrochimice cu desfacerea legăturilor fosfodiesterice din molecula de ATP şi formarea de ADP (adenozin difosfat) şi fosfor anorganic (P): clasa ATP-azelor P. Energia ce asigură conversia conformaţiei enzimei (E1 → E2) cât şi pomparea ionilor împotriva gradientului lor de concentraţie este furnizată de hidroliza moleculelor de ATP (Fig. Funcţionarea Na+-K+-ATP-aza asigură menţinerea unei concentraţii intracelulare relativ ridicată a ionilor de K+ ce condiţionează desfăşurarea normală a unor procese celulare vitale cum sunt: biosinteza proteică. În cadrul acestui transport moleculele şi ionii sunt deplasaţi împotriva gradientelor lor de concentraţie pe seama energiei eliberate în transportul pasiv al altor molecule şi ioni. este esenţial în procesul de contracţie – relaxare musculară.Na -K+-ATP-aza (pompa de Na+-K+) prezentă în membranele plasmatice ale tuturor celulelor animale este unul dintre cele mai studiate sisteme de transport activ. Astfel. 13). Ultimul constituient al ATP-azelor P transportă ionii de H+. Este localizată în membranele plasmatice asigurând menţinerea unei concentraţii intracelulare scăzute a ionilor de Ca2+. activitatea catalitică a unor enzime (piruvat-kinaza) şi menţinerea potenţialului de membrană a celulelor excitabile. Na+ K+-ATP-aza pompează Na+ în mediul extracelular şi introduce K+ cu sarcină în celulă. fiind implicată în transportul ionilor de Ca2+ din citosol în acest organit celular. 37 . mediat de Ca2+ATP-aza. molecula transportoare are funcţie ATP-azică. energia moleculelor de ATP este utilizată indirect prin intermediul gradientelor ionice. a. în timp ce înlăturarea ionilor din citosol permite relaxarea musculară.

legarea ATP este urmată de hidroliza acestuia şi fosforilarea unui rest de Asp din structura proteinei (E1~P). K+ se leagă la situsurile de pe faţa exoplasmatică ale subunităţii α. 14 a). ionii de Na+ au un rol important în transportul zaharurilor şi aminoacizilor în celulă.5-5) în interiorul acestui organit celular.defineşte procesul de cotransport.ATP-aze) este reprezentată de proteine transportoare ce realizează deplasarea protonilor în sens invers gradientului lor de concentraţie.K ATP-azei a. la un moment dat. În acest transport activ. proteina aflată în conformaţie E1 leagă Na+ la situsurile aflate pe faţa citoplasmatică a subunităţii α. a unei singure specii moleculare sau ionice. transportul K+ prin membrana plasmatică şi eliberarea lui în citosol are loc simultan cu revenirea proteinei transportoare la conformaţia iniţială (E1). 38 . ca şi cele ale clasei V sunt responsabile de transportul protonilor. 2) sinport. 3) antiport. energia legăturii macroenergice E1~P asigură modificarea conformaţională a proteinei (E1-P) şi transportul Na+ în spaţiul extracelular. f. b.numiţi ioni cotransportaţi . Clasa ATP-azelor V (H+ . Clasa ATP-azelor F. Transportul uniport reprezintă trecerea prin membrană. c. defosforilarea proteinei transportoare conduce la modificarea conformaţiei (E2). localizate în membrana mitocondrială. fără a fi cuplată cu mişcarea altei specii moleculare. Deplasarea ionilor şi moleculelor împotriva gradientelor lor de concentraţie cuplată obligatoriu cu transportul pasiv al altor ioni . În acest caz. Schema funcţionării Na+ . d. moleculele neutre nu se acumulează împotriva gradienţilor de concentraţie. Ceea ce caracterizează ATP-azele din clasa F. H+-ATP-aza este prezentă în membranele plasmatice ale celulelor ce secretă produşi acizi (membrana apicală a celulelor epiteliale ce mărginesc lumenul vezicii urinare) şi în membranele lizozomale. b. Pompa de H+ dependentă de ATP din membranele lizozomale are rolul de a menţine un pH scăzut (4. este faptul că acţionează în sensul cuplării-deplasării H+ de la o concentraţie mai mare la una mică cu sinteza ATP din ADP şi P. Folosirea energiei gradientelor ionice în transportul transmembranelor activ constituie o cale indirectă de utilizare a energiei stocate în ATP.Fig. Sunt descrise trei aspecte ale cotransportului: 1) uniport. Cotransportul activ al ionilor şi al moleculelor prin membrana plasmatică nu utilizează în toate cazurile direct energia eliberată prin hidroliza ATP. e. ci transportul lor prin membrană este facilitat de gradientul de concentraţie scăzută şi catalizat de o proteină de import numită importer (fig. 13.

Antrenarea în circulaţie sanguină a glucozei absorbită din lumenul intestinal şi deplasarea aminoacizilor din tubii renali în sânge reprezintă procese cu o desfăşurare similară. 14. Proteina ce realizează simportul glucoză . b2). 39 . Cooperarea celor două proteine transportoare face posibilă preluarea continuă a glucozei din lumenul intestinal. 14. Simportul este asigurat de proteine specifice localizate în regiunea apicală (cu microvili) a membranei plasmatice (fig. 14.Na+ asigură acumularea glucozei. împotriva gradientului de concentraţie. Tipul simport reprezintă cotransportul a două specii deosebite (o structură chimică solvită şi union încărcat H+) în aceeaşi direcţie. 15). Pătrunderea acestor molecule în celulele epiteliale este cuplată obligatoriu cu intrarea ionilor de Na+. 15. în celulele epiteliale ce delimitează lumenul intestinal. purtaţi fiind de către o proteină porter (fig.Fig. tubulare. b1). în care un rol important îl joacă celulele epiteliale intestinale şi respectiv. Na+K+-ATP-aza menţine gradientul electrochimic al Na+ prin pomparea ionilor în afara celulei epiteliale. Mecanisme de cotransport Fig. Dintre toate sistemele de simport cel mai bine cunoscut este simportul de lactoză în celula bacteriană (Escherichia coli) (fig.

Speciile ionice exportate în mediul extracelular (H+ şi HCO3-) sunt generate în celulă ca rezultat al acţiunii anhidrazei carbonice asupra produsului final al metabolismului celular CO2. în celulele animale.în celulă şi exportul de HCO3-.K+-ATP-ază. Mecanismul transportului molecular de apă prin dublul strat lipidic nu este încă cunoscut. 16).factor critic în transportul molecular de apă Deplasare moleculelor de apă prin membrana plasmatică sau printr-un strat de celule este rezultatul acţiunii diferenţei de concentraţie a celor două soluţii separate de membrană (stratul de celule) şi /sau gradientul de presiune hidrostatică. la rândul lor. fapt ce determină activarea sistemului antiport Na+-H+ şi Cl-HCO3-. c) între două substraturi solubizante în două direcţii opuse. 14. de exemplu Na+ în locul ionului de H+. simport şi antiport au fost descrise întâi la bacterii (Escherichia coli).în locul grupării HCO3-. sunt declanşate de gradienţi de Na+. în condiţiile în care celula se găseşte într-un mediu hiperton (0. Principalele proteine transportoare implicate în reglarea volumului celular. animale). Proteinele uniporter. 16. Reglarea volumului celular şi a presiunii osmotice interne În anumite limite. generaţi. Na+ este transportat intracelular. simporter şi antiporter au structuri asemănătoare şi funcţionează prin mecanisme similare. sau Cl. Introducerea unei celule într-un mediu hipertonic (cu o concentraţie salină superioară conţinutului celular) este urmată de scăderea pH-ului citosolic. plante. de pompe ionice de Na+. Fig. Prin acest tip de transport activ. Transportul apei şi reglarea volumului celular Presiunea osmotică . Studii recente sugerează posibilitatea existenţei unor proteine canal de apă la nivelul membranelor plasmatice. Primul sistem asigură intrarea în celulă a Na+ în schimbul ieşirii H+.Sistemul antiport reprezintă transportul de interschimb (fig. iar concomitent Ca2+ este scos în spaţiul extracelular. Influxul de Na+ şi Clconduce la creşterea concentraţiei saline şi a tensiunii osmotice celulare ce fac posibilă intrarea moleculelor de apă în celulă şi în unele cazuri restabilirea volumului celular iniţial (fig. Majoritatea acestor tipuri de transport activ simport/antiport. c. transport catalizat de o proteină antiporter. acest antiport reuşeşte să menţină scăzut nivelul citosolic al calciului în multe celule.25 M NaCl) 40 . Cele trei tipuri de transport . Are loc schimbarea unei specii moleculare cu alta. celulele sunt capabile de a-şi modula tensiunea osmotică internă şi prin aceasta îşi pot menţine volumul relativ constant. ulterior dovedindu-şi valabilitatea în toate celulele organismelor vii (fungi. uniport. Al doilea sistem acţionează în sensul deplasării Cl.

3. Există însă situaţii în care macromoleculele traversează spaţiul celular fiind secretate printr-o altă regiune membranară.2. poliglucide) şi particule traversează membrana plasmatică prin mecanisme de transport mediate de vezicule. neurotransmiţători şi enzime digestive este realizată prin exocitoză reglată. Studiul transportului macromoleculelor din celulă în mediul extracelular sugerează existenţa a două tipuri de exocitoză: constitutivă şi reglată (fig. Calea clasică de transport a moleculelor de secreţie în spaţiul extracelular 41 . 17). Exocitoza constitutivă este comună tuturor celulelor şi asigură eliminarea continuă a macromoleculelor sintetizate în spaţiul extracelular. Diferitele macromolecule (proteine. 17. Prin exocitoză macromoleculele sintetizate în celulă sunt excretate în spaţiul extracelular. cele două procese de transport menţionate prezintă unele caracteristici comune: ƒ sechestrarea moleculelor şi a particulelor transportate în vezicule. de cele mai multe ori. polinucleotide. Procesul de exocitoză stă la baza desfăşurării secreţiei celulare (fig. Deşi decurg după mecanisme diferite. un mesager chimic. Fig. Acest ultim tip de transport poartă numele de transcitoză. Secreţia celulară de hormoni. cât şi a fracţiunilor din fluidul interstiţial (pinocitoza). Endocitoza este implicată în transportul în celulă a diverselor molecule.3. ƒ asigurarea unui transport strict direcţionat. 18). Se disting două tipuri de transport: exocitoza şi endocitoza. fie eliberate din nou în mediul extracelular. De cele mai multe ori macromoleculele de secreţie sunt eliberate din celulă prin aceeaşi regiune a membranei plasmatice prin care ele au pătruns. iar fuziunea lor cu membrana plasmatică este comandată de un semnal extracelular. Materialele ce pătrund în celulă prin endocitoză sunt fie supuse acţiunii enzimelor hidrolitice lizozomale. ƒ rolul critic al procesului de fuziune membranară. În acest caz moleculele sunt împachetate în vezicule de secreţii. molecule mici şi apă. Transportul macromoleculelor şi particulelor prin membrana plasmatică Schimbul de substanţe pe care îl realizează celula cu mediul înconjurător nu este limitat numai la ioni.

Endocitoza mediată de receptori. 20. 18. Fig. cât şi a substanţelor dizolvate în lichidul interstiţial (fig.Fig. Calea urmată de particulele ce au pătruns în celulă prin endocitoză Fig. De exemplu. În urma recunoaşteri şi legării lor la receptori de membrană. În funcţie de mecanismul procesului de endocitoză distingem: endocitoza mediată de receptori şi pinocitoza. fără a fi însoţite de fluidul extracelular. reprezintă un tip de transport specific şi eficient al macromoleculelor. 19. Endocitoza mediată de receptori pentru LDL 42 . colesterolul circulă în sânge legat de o proteină cu care formează complexe numite lipoproteine cu densitate scăzută (LDL) (fig. Prezentarea schematică a exocitozei constitutive şi reglate Endocitoza defineşte transportul mediat de vezicule din mediul extracelular în celulă al unor macromolecule. 19). macromoleculele intră în celule sub forma complexului de ligand-receptor. 20).

fagiere=a mânca) este un proces de transport mediat de vezicule prin care celulele sunt capabile să ingere diverse particule din spaţiul extracelular. factorul de creştere epidermic. Mecanismul endocitozei Endocitoza începe cu invaginarea unei asemenea regiuni din membrana plasmatică. captarea proteinelor ţintite pentru distrugere şi eliberarea acestora către lizozomi(de ex celulele hepatice captează şi distrug glicoproteinele plasmatice senescente). În organismele animale se disting două tipuri de celule sanguine ce acţionează ca fagocite: monocitele (ce migrează în ţesuturi dând naştere macrofagelor şi ele celule cu funcţie fagocitară) şi neutrofilele. Endocitoza îndepărtează aceşti hormoni din circulaţie şi fie celula. care ulterior invaginându-se vor forma cavele (coate pita). corpusculare (virusuri. temporar. Legarea particulelor de fagocit .Procesul de endocitoză mediată de receptoriare o semnificaţie biologică foarte largă. bacterii.Caracteristic pentru endozomi este pH-ul acid care determină disocierea celor mai multe complexe receptor – proteine. constituie un strat gros de clatrină (proteină ce va forma o reţea în jurul veziculelor membranare). Endozomii fuzionează şi formează vezicule mai mari cu diametrul de 2000-6000Aº (în circa 20 de secunde). Partea citosolică a acestor zone. 43 . ƒ mică regiune citosolică. Caveolele reprezină 2% din suprafaţa unei celule animale. În raport cu mărimea şi complexitatea particulelor endocitate. etapă absolut necesară pentru sortarea proteinelor şi dirijarea lor către destinaţii specifice. pinocitoza: endocitarea moleculelor solubile (toxinele bacteriene).prima etapă a fagocitozei . resturi celulare etc. etc). ƒ 1-2. mai puţin receptivă la aceştia. Majoritatea receptorilor de pe suprafaţa celulelor care mediază endocitoza sunt glicoproteine transmembranare. a ionilor de fier. se disting două variante particulare ale endocitozei şi anume: fagocitoza: endocitoza macromoleculelor sau a particulelor mici. Mulţi dintre aceşti receptori sunt localizaţi în anumite regiuni ale membranei plasmatice. cu formarea unei caveole. fragmente de celule eucariote sau chiar celule întregi). helixuri transmembranare. prin scăderea numărului de receptori celulari. Eliberarea clatrinei din vezicule reprezintă un moment cheie în endocitoză deoarece prezenţa acestei mantale proteice în jurul veziculei ar împiedica transmiterea proteinelor importate şi a receptorilor către destinaţiile lor. Clatrina este reciclată de către o enzimă activată de ATP. fiind fixaţi şi importaţi intracelular. Fagocitoza (gr. prezentând câteva aspecte particulare deosebit de importante şi anume: eliberarea metaboliţilor esenţiali către celule a colesterolului. rezultă deci că soarta substratului este decisivă la acest nivel. Celule specializate numite fagocite sunt capabile să înglobeze şi să distrugă substanţe străine. microorganisme. Aceşti receptori au: ƒ un domeniu extracelular. celule îmbătrânite şi maligne. la mamifere procesul joacă un rol important în apărarea organismului. a complexelor vitaminice B12.implică participarea receptorilor de membrană ce recunosc specific liganzii aflaţi pe suprafaţa particulei ţintă. Acidifierea endozomilor prin acţiunilor unor pompe protonice (activate de ATP) duce la disocierea complexelor receptor-proteine. Vezicule prinde rapid clatrina şi devine endozom (receptozom). care sunt recunoscuţi de către receptorii de suprafaţă ai celulelor. clatrina formează o reţea în jurul acesteia pe care apoi o închide rezultând în final o veziculă cu manta de clatrină(diametrul de 800Aº). Dacă la organismele unicelulare fagocitoza reprezintă principala cale de nutriţie. modularea răspunsului la mulşi hormoni de natură proteică şi factori de creştere (de ex insulina.

Transcitoza defineşte un tip de transport specific transcelular. 21. componente ale complementului sau diverse oligozaharide de pe suprafaţa microorganismelor. 2. este expusă spre exterior. având funcţia de legare specifică şi cu afinitate mare a unor molecule extracelulare numite liganzi (hormoni.ţintă face posibilă fagocitarea acesteia B – procesul de „capping” împiedică fagocitarea celulei-ţintă Pinocitoza este un fenomen observat la macrofage şi reprezentat de invaginarea unei părţi a membranei celulare. Anticorpii se ataşează pe suprafaţa bacteriilor în aşa fel încât regiunea prin care aceştia se leagă la receptori. anticorpii se deplasează spre un pol al celulei-ţintă generând o structură de tip calotă ce împiedică fagocitarea celulei ţintă (fig 21). de obicei cAMP (adenozin-monofosfatul ciclic). prin formarea complexului ligandreceptor. În interiorul plasmalemei. Un exemplu de transcitoză îl reprezintă transportul din stomac în circuitul sanguin al anticorpilor la nou-născut. 25). 22. Fagocitoza se realizează printr-un mecanism „membrane-zipper” A – distribuirea uniformă a anticorpilor pe suprafaţa celulei . După un scurt timp de la formarea cluster-ilor.cu formarea în final a unor vezicule citoplasmatice (cu dimensiuni de 1-2µm). sub influenţa unor particule mici. Fig. anticorpi primiţi odată cu laptele matern. opsonein=a pregăti pentru mâncare) ce constă în acoperirea suprafeţei bacteriene cu anticorpi şi/sau componente ale complementului. Unii dintre aceşti liganzi sunt numiţi mesageri de ordinul I. bacteriile sunt supuse unui proces de opsonizare (gr.4. solubile (picături).Pentru a putea fi fagocitate. Această veziculă migrează de la membrana celulară spre regiunea perinucleară. Procesul este întâlnit în celule (epiteliale) ale căror membrane plasmatice sunt împărţite în domenii distincte (apical şi latero-bazal) datorită pronunţatei asimetriei în distribuţia elementelor lipidice şi proteice componente. etc. Activarea receptorilor specifici de către anticorpi. al diferitelor microelemente. 23. Există posibilitatea stabilirii unor legături încrucişate între anticorpii ataşaţi pe suprafaţa celulei ţintă cu formarea unor aglomerări (clusterii). conţinutul veziculei fiind hidrolizat. numită regiune Fc. neurotransmiţători. 44 . Procesul de calotare (capping) este energo-dependent necesitând prezenţa moleculelor de ATP. receptorul activat interacţionează apoi cu un sistem enzimatic care generează în citosol un mesager de ordin II.) prin legarea cărora se induc răspunsuri celulare caracteristice. unde fuzionează cu lizozomii. Al doilea mesager declanşează un lanţ de reacţii intracelulare care provoacă în ultimă instanţă răspunsul celulei ţintă la ligantul fiziologic în cauză (fig. RECEPTORII DIN MEMBRANĂ Receptorii membranari sunt glicoproteine transmembranare. generează un semnal intracelular ce declanşează ingestia. Receptorul Fc din membrana plasmatică a fagocitelor interacţionează cu anticorpii legând cele două suprafeţe membranare printr-un mecanism tip fermoar (membrane-zippering-mechanism) ce face posibilă fagocitoza (fig. proces numit patching. 24. 21).

altele pot difuza local. datorită progreselor tehnicii. Ligantul de care se leagă de receptor prin forţe slabe (hidrofobe. ƒ receptori pentru antigene străine de organism ƒ receptori pentru toxine bacteriene ƒ receptori pentru medicamente ƒ receptori pentru lecitine Deşi conceptul de receptor a fost enunţat de mai bine de 100 de ani de către P Erlich şi M. În acesta categorie intră receptorii pentru insulină. 2.Tipuri de receptori Se pot distinge două categorii mari de receptori după originea ligandului pe care îl leagă: receptori pentru substanţe endogene şi receptori pentru substanţe exogene. parathormonul. într-o zonă specifică din molecula receptorului. Modificări de permeabilitate a membranei. c.legături de hidrogen). se produc la legarea neurotransmiţătorilor de membrana postsinaptică şi au rol în transmiterea şi generarea impulsului nervos Activarea unor enzime din plasmalemă (activarea adenilatciclazei de către hormonii polipeptidicihidrosolubili). Receptori implicaţi în reacţii imunitare sunt receptori pentru antigene endogene (foarte numeroşi în plasmalema unor limfocite). acid aspartic. Dimpotrivă. deci având efecte de mediatori chimici locali. Receptorii pentru neurotransmiţători sunt situaţi în membrana postsinaptică a celulei nervoase. receptori pentru anticorpi. pentru a explica mecanismul de acţiune al medicamentelor şi toxinelor numai recent.4. datorită deschiderii canalelor de calciu ale membranelor celulare. Creşterea intracelulară a Ca+2 (prin deschiderea unor canale din plasmalemă care permit pătrunderea calciului extracelular ce se leagă în citosol de proteine specifice. musculare sau alte celule efectuare (de ex. el pătrunde uşor prin plasmalema celulei ţintă şi se leagă de receptorii intracelulari.monofosfat ciclic) ci provoacă un influx rapid de ioni de calciu (Ca+2). b. noradrenalină. de ex calmodulina).influenţând mai multe celule. Receptorii pentru substanţe exogene (vehiculate de obicei pe cale umorală) includ: ƒ receptori pentru virusuri. glicină. dopamină. au putut fi vizualizaţi unii receptori în ţesuturi umane obţinute post-mortem. Receptori pentru hormoni sunt localizaţi diferit în celulă.Unele dintre aceste molecule acţionează strict numai asupra unei celule postsinaptice. receptori pentru complement. acid gamma-amino-butiric. Prin legarea de receptor apar diferite modificări ale plasmalemei ce induc apoi efecte intracelulare. este considerat ca un mesager de ordinul II. glucagon. peptide mici ca encefalina). adrenalină. serotonină. 45 .1. Exemple de modificări ale plasmalemei pot fi: Redistribuirea receptorilor cu agregarea lor în anumite zone ale plasmalemei urmată de endocitoză. De remarcat că folosirea mesagerilor de ordin I şi activarea multor proteine şi enzime prin legarea unei singure molecule de ligand au ca rezultat creşterea extrem de mare a eficienţei receptorilor al căror procent nu depăşeşte 1% din totalul proteinelor de membrană.În cazurile când interacţiunile moleculă semnal receptorul generează un nucleotid ciclic (adenozin sau guanozin. a. în matricea citoplasmatică. histamină. atunci Ca+2. Hangley. acid glutamic. hormoni ai hipofizei.după cum hormonul este hidrofil sau hidrofos (cum este cazul hormonilor steroizi şi tiroidieni). receptorii pentru acetilcolină. hormonii hidrofili se leagă de receptorii din plasmalemă şi aceşti receptori transmit celulei informaţia necesară spre a-şi modifica metabolismul. adrenalină.

de exemplu metabolice. polinucleotidele şi ARN. într-o serie de boli alterarea comunicării are un rol patogenic important.transmiterea umorală.1.continuând cu controlul creşterii şi diviziunii. În ambele cazuri membranele celulare au un rol principal îndeosebi prin existenţa receptorilor specifici 2. sensibil la muscarină cu antagonist atropina. α-adrenergic (fentolamina). Pe plan celular. Comunicarea între celule este necesară începând cu dezvoltarea şi organizarea acestora în ţesuturi.4. la distanţă. receptorul colinergic. Acesta este cazul a două mecanisme fundamentale de transmitere a informaţiei: . Receptorii celulelor nervoase Când informaţia circula rapid de la şi către anumite locuri.2.transmiterea nervoasă.2. ATP. etc. când mesajele se transmit fără o difuziune semnificativă în spaţiile extracelulare pot fi: ƒ permanente ƒ tranzitorii ƒ episodice Contactul direct permanent se realizează de obicei prin intermediul joncţiunilor permeabile de tip „gap” care leagă direct compartimentele citoplasmatice ale celulelor ce se influenţează reciproc şi prin care trec molecule mici. semnalele bioelectrice. adaptată comunicării rapide şi selective a mesajelor şi.4. cazul reţelei nervoase dintre celulele senzoriale şi cele musculare). consecutiv eliberării unui mesager chimic în torentul circulator fiind adecvată transmiterii de informaţii generale.4. dopamina. β-adrenergic – 46 . mesajele sunt vehiculate printr-un mecanism electric de către nervi prin transmisie chimică între neuroni şi între aceştia şi celulele receptoare senzoriale sau efectuare. ca şi pentru coordonarea diverselor activităţi ale celulelor mature.2. glutamatul.4. glicina. noradrenalina.Comunicarea intercelulară la distanţă Celulele pot schimba între ele. Pe de altă parte. Dintre receptorii şi antigoniştii lor.3. virusurile şi interferonii. substanţa P (un decapeptid). Astfel de neurotransmiţători sunt: acetilcolina. Modalităţi de comunicare intercelulară Sistemele de comunicare intercelulară reprezintă cheia înţelegerii funcţionării armonioase a celor aproximativ1x 1015celule din organismul uman. anticorpii şi antigenele.Contactul intracelular direct Contactul celular direct. factorii de creştere. sensibil la nicotină (α-bungarotoxina). neurohormonii şi neuromediatorii. Contacul intercelular direct cu caracter efemer. Principalele sisteme de mesageri şi semnale intercelulare sunt hormonii (care nu mai sunt consideraţi produşi exclusiv ai glandelor endocrine). legătura este stabilizată prin contacte sinaptice intercelulare de 15 nm dintre celulele care participă la transmiterea mesajelor. . 2. Căile principale prin care se realizează schimbul mesajelor sunt: a) transmiterea indirectă la distanţă b) transmiterea directă între celulele aflate în contact.mesaje care difuzează în spaţiul extracelular. fac parte: receptorul colinergic. Odată cu apariţia potenţialului de acţiune.2. 2. tranzitoriu este exemplificat tipic de cooperarea celulelor sistemului imunitar a cărui organizare este astăzi comparată cu aceea a sistemului nervos elaborându-se conceptul de „reţea imunitară”. De asemenea există şi cazul conjugării celor două posibilităţi de comunicare anterioară când mesajele se transmit la distanţă prin contacte interpuse (de exemplu. etc . ionii şi nucleotidele. capătul nervului eliberează neurotransmiţătorii în spaţiul sinaptic de unde o parte sunt distruşi şi o alta se prinde de receptorii specifici.2.

scade energia stadiului conformaţional deschis şi.A. si alţii . Inversarea voltajului determină potenţialul de acţiune ce se propagă de-a lungul axonului (fig. Influxul nervos (schemă) În momentul aplicării unui stimul are loc o depolarizare locala slabă caracterizată printr-o mică modificare de voltaj care deschide canalele pentru Na+. formează câteva sute de contacte sinaptice la 1µm . Ieşirea ionilor de K+ restabileşte repede potenţialul negativ al membranei . Diferenţa de voltaj între K+ care iese în spaţiul sinaptic si Na+ care intra în celula este aproape 0 (zero). 23). transferând voltajul mai departe. Receptorii membranari postsinaptici sunt concepuţi ca nişte canale proteice care se deschid la neurotransmiţător. Pătrunderea Na+. aşezate pe doua şiruri la fiecare sinapsa. Canalele de Na+ şi K+ (schemă) 47 . Când doua molecule dintr-un neuro-transmitaţor (acetilcolina) se leagă de un receptor postsinaptic. în acest mod.poarta închisă şi deschisă” pentru Na+ este cauza. sub influenţa Ca2+. pana ce suprafaţa interna a membranei se pozitivează pe o unica porţiune. cele 10000 molecule de acetilcolina trecând prin cele circa 2000 de canale în acelaşi timp cu 20000 ioni de Na+ într-un sens si tot atâţia de potasiu (K+) în sens invers. Asemenea apropiere de zero depinde de numărul canalelor deschise şi de durata acestui stadiu.(propanolul). Fig. acetilcolina se descărca prin impuls nervos (impulsul nervos este acela care deschide canalele proteice) şi realizează în membrana postsinaptică prin mediaţie chimica un potenţial de membrana cu ajutorul canalelor receptoare de acetilcolina care transporta K+ şi Na+.. canalul proteic al respectivului receptor se va deschide. Probabil că exocitoza se realizează prin filamentele mecanocontractile membranare. 22. Propagarea mai departe a influxului nervos depinde de existenta în membrana neuronului a unor canale ce se deschid pentru Na+ la o modificare a voltajului membranar şi a căror funcţionare de . 23. Fiecare terminaţie conţine aproximativ 10000 molecule de acetilcolina. Deci. aceasta se face la întâmplare. 22). Fuziunea veziculelor cu acetilcolina cu membrana presinaptice este declanşată de o creştere rapidă şi trecătoare a concentraţiei Ca2+ în butonul terminal al axonului.) (fig. Ataşarea veziculelor cu acetilcolina de membrana presinaptica se face pe unele proteine intrinseci membranare. legându-se de receptorii membranari postsinaptici. În fiecare regiune presinaptică se găsesc vezicule presinaptice la capătul terminaţiei nervoase. într-o ms. Fig. În mai puţin de 100ms conţinutul de circa 10000 molecule de acetil-colina iese prin exocitoza în spaţiul sinaptic. dar imediat acest Ca2+ liber dispare în momentul contopirii veziculelor cu membrana presinaptica. parcurgând câteva sute de micrometrii pe suprafaţa unui muşchi. de fapt a potenţialului de acţiune (P. se accelerează. Axonul unui neuron motor de la broască.

prin scoaterea K+ de câtre canalele K+ în afara fibrei nervoase. diferită de aceea din starea de repaus. deci aproximativ 7500 receptori dispuşi în arii hexagonale la suprafaţa membranei. Receptorul este relativ hidrofob şi glicolizat cu manoza şi galactoza. după cum se ştie. sunt blocaţi când în sângele circulant apare un anticorp al sau datorită unei condiţii autoimunitare. se stabileşte incarcatura negativă a feţei citoplasmatice a membranei. Este vorba de un complex de 3-4 polipeptide cu o greutate moleculară de 200000-300000 fiecare polipeptid având o GM=40000-65000 . Fiecare complex are 250000 daltoni. 70mV între incarcatura pozitivă de la exterior şi cea negativă de la interior. asupra canalului. astfel că faţa internă (sau citoplasmatică) devine pozitivă prin pătrunderea Na+. Membranele lor postsinaptice sunt foarte bogate însa într-un receptor colinergic reglat de nicotina . aşa fel încât canalele rămân deschise scurt timp. 4 molecule de αbungarotoxina marcată.închisă” în . hidrofobe şi glicolizate cu manoza şi galactoza.4. după cum el se închide şi apoi se deschide. Asemenea sarcini conferă canalului un moment dipol electric mare. în axon se generează un singur impuls care se propagă de-a lungul sau în urma unui singur stimul. Modificările în intensitatea câmpului membranar pot. deoarece fiecare canal deschizându-se face să crească conductanţa membranei de 8x10-12ohmi (Ω). Aceşti receptori. determinându-i o stare conformaţională . după izolarea membranelor postsinaptice. asistentă a 30000 molecule de toxina marcată pe un µm2. 2.deschisă”. contracarând canalul Na+. Cantităţile mici de nicotina sensibilizează receptorii..totul sau nimic”. fiind compus din 3-4 tipuri de polipeptide de 50000 daltoni. de aproximativ 100KV/cm. Pe suprafaţa sa canalul are grupări încărcate electric în poziţii bine determinate. De un asemenea complex se pot lega. care se găsesc şi în creierul mamiferelor.Canalul Na+ este o proteină de circa 300000 daltoni. În acest caz. produce o serie de impulsuri la diferite intensităţi ale aceluiaşi stimul. iar cele mari îl blochează . Este de remarcat că. care variază în direcţie şi mărime de câte ori se schimbă conformaţia moleculară a canalului.. Canalele rămân în stare de inactivare câteva ms şi abia apoi se închid trecând în starea de repaus.4-0. Deschiderea canalelor Na+ se face în modul . Receptorii care controlează permeabilitatea ionică Ţesuturile electrogene ale peştilor electrici au puţine joncţiuni neuromusculare. ceea ce înseamnă un câmp electric mare membranar. constatându-se. Apoi.6 nm prin care trec ioni de Na+ cu o moleculă de apă. În consecinţa. 48 . Un complex prezintă patru situsuri de legare pentru acetilcolina. experimental. spre deosebire de corpul neuronului care. pentru ca apoi sa se închidă prin inactivare. să schimbe conformaţia proteinei canalului din . Diferenţa de potenţial a membranei în repaus este.. dipolii electrici ai proteinelor canalului Na+ se aliniază cu câmpul electric membranar. Diferenţa de voltaj transmembranar care deschide canalul Na+ acţionează de asemenea. nu se mai poate realiza transmisia neuromusculara şi apare o maladie musculară degenerativă.. cu un por de 0. este starea de inactivare ce apare mult mai lent ca procesul de activare.închisă”.4.

Exista o multitudine de receptori a căror funcţionare este legată de canalele ionofore ale membranei celulare.. şi anume. Receptorul acetilcolinei (antagonistul lui fiind bungarotoxina) acţionează când captează neurotransmitătorul. o stare de repaus.Fig. deschizând canalul Na+ ce pătrunde astfel înăuntru (Na+). una de activitate marcată prin conductanţei Na+ şi alta de desensibilizare (sau un stadiu rezistent la activare). funcţionând cu .porţi”care se deschid şi se închid sub influenţele chimice sau datorită variaţiilor de voltaj transmembranar. 24. Transmisia chimică prin sinapse O caracteristică a receptorilor este că prezintă întotdeauna trei stări conformaţionale ale proteinelor constitutive. Şi invers sunt inhibitori ai 49 .

cooperează” la realizarea exocitozei. Experimental. creşte permeabilitatea pentru Cl. Procesul acesta de control a permeabilităţii ionice prin receptori este foarte vechi. Modificările în conductanţa membranei pentru Na+ şi K+ se datoresc unor canale care se închid şi se deschid selectiv faţă de ioni.porţi” ionice de Ca2+. contracţiei musculare.01-1µ M). Astfel.. ajuns în celule .4. deoarece Ca2+ intracelular este într-o mică cantitate (0. ca în fibra nervoasă. conductanţa electrică realizata la nivelul joncţiunilor .. glicogenolizei. de exemplu sunt canalele ce lasă să treacă Na+. Ca2+. Tot astfel. β-glucozei. Studiile electrofiziologice şi de microinjecţii au presupus existenţa unor canale la nivelul joncţiunilor. care solidarizează celulele adiacente pe anumite porţiuni. având un por de 0. Asemenea procese mediate de Ca2+ se realizează printr-o proteina ce leagă Ca intrat în celula.. Creşterea Ca2+ citoplasmatic de la 10-8 M la 10-6 M. atunci scade şi permeabilitatea joncţiunilor şi creşte iar când scade nivelul Ca2+. Ea se leagă cu patru ioni de Ca modificându-si conformaţia. hiperpolarizand celula şi inhibând sinapsele de la baza celulei. 2.cu gol” şi . altele care permit trecerea K+ nu şi a Na+ . Când concentraţia Ca2+ creşte în celula. Celulele sunt foarte sensibile la o variaţie citoplasmatică a Ca2+.8nm diametru. aceasta inversare a bătăii ciliare se realizează în prezenta unei soluţii de KCl datorită unui influx al Ca2+ în infuzor. Aşa de exemplu. creşterii cantităţii de c GMP etc. de 2nm diametru şi 20nm lungime. cu modificările fiziologice corespunzătoare.scalariforme”).neurotransmiţătorilor care au efecte de hiperpolarizare prin intermediul receptorilor specifici (ex.. datând de la infuzorii ciliaţi la care există receptori de presiune. densitatea unor asemenea canale este cuprinsă între 0. angiotensinici. unele lasă pentru 100 ioni K+ să mai treacă şi 85 Na+. Trecerea diferitelor molecule prin joncţiunile cu gol depind de menţinerea în hialoplasma a unei concentraţii de Ca2+ sub 10-5 M. ca răspuns la lumina. stricnina care sensibilizează specific receptorul pentru glicina).şi K+ .10000µm2 (fig. 50 . Aceste canale au fost confirmate de ME care a arătat că la nivelul acestor joncţiuni există nişte particule intramembranare care formează suprafeţe mozaicate în hexagoane şi care reprezintă proteinele cu canalele moleculare. α-adrenergici. discurile membranare ale celulelor cu bastonaşe din retina conţin . destul de apos. nu şi K+. inhiba mişcarea Na+ prin membrana. orice cuplaj prin joncţiuni dintre celulele adiacente face posibilă ca o modificare a potenţialului de membrana într-o celula să se propage şi în celelalte. 24). cu diferite răspunsuri fiziologice. De exemplu. Astfel. Aşa.5. luând o noua conformaţie şi participând la tot felul de activităţi moleculare. brusc se inversează bătaia cililor şi el înoată atunci înapoi. după care reacţionează cu o apoenzima sau cu o proteina receptoare. Canalele prin care trec 100 K+ şi 85 Na+ sunt activate de acetilcolina. cu toate că molecula de K+ este de 30 de ori mai mare decât Na+. Cuplajul celular metabolic şi electric Cuplajul celular se realizează structural prin joncţiuni strânse (. Calmodulina interacţionând ireversibil cu Ca2+ formează complexul proteina +4Ca2+ a cărui activitate este reglată de fluxul deschiderii canalelor de Ca2+. Canalele K+ sunt mult mai mici şi au foarte puţina apă. denumită calmodulina. activarea unei serii de receptori produce mobilizarea Ca2+ (receptorii colinergici. care sunt activate de către interacţiunea luminii cu rodopsina.. faţă de cel extracelular (1m M). Chiar cel mai mic influx de Ca2+ care trece prin canalele sale membranare produce perturbări în concentraţia sa intracelulară. ca răspuns la presiune sau depolarizare. etc) în celula ţinta. când un parameci înoată şi întâlneşte un obstacol.cu gol” dintre celulele adiacente este de 106 ori mai mare ca în restul membranelor celulare nelegate între ele. altele pentru ≈100 K+ lasă să treacă doar 7 Na+.

Noţiunile generale de termodinamică sunt aplicabile şi la sistemele vii. În celulele vii există. Să considerăm un sistem. sisteme capabile de a converti energie dintr-o formă în alta. Noţiuni generale de termodinamică Studiul energiei şi transformările sale reprezintă o ramură a fizicii denumită termodinamică. Într-o reacţie chimică ce se derulează sub presiune constantă ( de exemplu. cu un volum constant. este util să ne amintim câteva noţiuni fundamentale de termodinamică. Trecând de la stadiu iniţial la stadiul final. Energia nu se pierde. un schimb de entalpie ∆H: ∆E = ∆H . Astfel. Astfel. Astfel. dacă nu chiar imposibil. în continuare. nucleară etc. la 20 0 C. care funcţionează cu benzină sau electricitate. Schimburile energetice în celula vie Descoperirile ştiinţifice au permis omului să utilizeze cantităţi considerabile de energie. preluată din mediul ambiant. prin definiţie. 2. constituie. schimburile de energie internă ∆E . Astfel.673. hidraulică. Energia este utilizată în maniere foarte variate. ci suferă transformări.000 cal/mol 51 . presiunea atmosferică ). Sistemul se caracterizează prin stadiul său iniţial şi stadiul său final. electrică. calorică. W: ∆E = Q – W Această relaţie demonstrează capacitatea de conservare a energiei. căldura de combustie a glucozei se ridică la 673.5. Energia astfel recuperată poate. Înainte de a studia sistemele biologice care asigură transferul sau conversia energiei. de a evalua energia care există într-un sistem izolat. putem măsura destul de uşor schimburile energetice care afectează sistemul când acesta trece de la un stadiu la altul.W Dacă sistemul nu produce nici un lucru mecanic. considerat la un stadiu dat.000 cal/mol. dacă sistemul emite căldură. Aceste transformări au loc în sisteme constituite din ansambluri de molecule specifice. atunci relaţia este: ∆E = ∆H Această relaţie permite evaluarea schimburilor energetice interne ale unei reacţii care se derulează sub presiune constantă. este egal cu cantitatea de căldură Q pe care o primeşte din mediul exterior. el va fi exotermic. Invers. Conform primului principiu al termodinamicii. pe care le suferă sistemul. Putem măsura schimburile de entalpie cu ajutorul unui calorimetru. NOTIUNEA DE ENTALPIE. suferind numeroase transformări în instrumente sau maşini pe care le utilizăm zilnic. radiaţiile solare ( energia luminoasă ) sunt transformate în energie chimică. să servească la biosinteze sau activităţi fizice sau mecanice. Pare dificil. el este endotermic.1. Un receptor radio utilizează energia radiaţiilor electromagnetice şi transformă energia electrică în energie acustică. mai puţin lucrul mecanic ( travaliul ) pe care îl realizează.2.5. motoarele. Din contra. transformarea are loc în cloroplaste. sistemul poate elibera energie în mediul său înconjurător. Astfel. Această energie se prezintă sub mai multe forme: mecanică. graţie unor dispozitive care asigură conversia necesară. schimbul caloric care afectează sistemul ( căldura de reacţie ). ca acela al unui fenomen fizic sau reacţie chimică. de asemenea. energia totală a Universului rămâne constantă. produc energie mecanică. dacă sistemul consumă căldură (energie calorică ). la presiune atmosferică: ∆H = .

Pentru a se putea realiza cuplarea cu o altă reacţie. Fie o reacţie chimică care evoluează spontan. de-o manieră reversibilă faţă de poziţia sa de echilibru. Să considerăm următoarea reacţie chimică reversibilă: A ↔ B. Diminuarea entalpiei libere a sistemului reprezintă cantitatea maximă de energie disponibilă care ar putea fi transformată în energie chimică. în măsura în care se accentuează (creşte) caracterul dezordonat al moleculelor. În cazul unei variaţii de entalpie liberă pozitivă (∆F> 0 ). Enzima diminuează energia de activare. După al doilea principiu al termodinamicii. Totuşi. prima va realiza un efort (lucru mecanic. Ea este foarte ridicată într-un gaz. relativ scăzută. reacţia nu se mai poate realiza spontan. Dacă. Această reacţie tinde să dobândească un statut de echilibru. În egalitatea : Keq = B [ ] /A [ ] 52 . în mod obligatoriu. Se spune că este o reacţie endergonică (endoergonică). chimică. exergonică. este desemnată astăzi prin expresia entalpie liberă. VARIAŢIA ENTALPIEI LIBERE ŞI VARIAŢIA ENTROPIEI. Stadiul dezordonat al energiei componenţilor săi are totdeauna tendinţa de acreşte. unde dezordinea moleculară este foarte accentuată. energie care se exprimă sub formă de vibraţii.Valoarea sa este negativă deoarece energia calorică produsă de sistem este cedată mediului înconjurător. travaliu ). Entropia este nulă într-un cristal perfect la 0 absolut şi. entropia totală a unui sistem trebuie să crească. Ea atinge nivelul său de echilibru când survin modificările reacţiei. VARIAŢIA ENTALPIEI LIBERE. Să considerăm o reacţie reversibilă în condiţii izoterme. variaţia entalpiei libere ( ∆G ) este negativă şi reacţia este exergonică. Dacă o altă reacţie se va opune. este necesar ca diminuarea entalpiei libere a sistemului exergonic să fie mai ridicată decât consumul sistemului endergonic. reprezintă temperatura absolută a reacţiei. Când reacţia realizează un lucru mecanic. RAPORTUL ÎNTRE VARIAŢIA ENTALPIEI LIBERE ŞI CONSTANŢA DE ECHILIBRU. În sistemul reprezentat de o reacţie chimică. una numită energie internă. la o valoare pozitivă se exprimă în calorii/grad/mol. rotaţii sau translaţii. variaţia entalpiei ∆H şi variaţia entropiei ∆S : ∆G = ∆H – T ∆S T. Variaţiei entalpiei libere este semnificativă prin posibilitatea de a şti dacă o reacţie are sau nu loc spontan. într-un solid. care . fizică. Schimbul de entropie al sistemului. în mod particular. reacţia se poate realiza spontan. Reacţia următoare leagă variaţia entalpiei libere ∆G. alta numită entropie. numită şi energie liberă. pe de altă parte. entropia poate să scadă într-un sistem unde au loc reacţii de sinteză şi. Entropia creşte odată cu temperatura. Entropia reprezintă energia cinetică a atomilor şi moleculelor. O scădere a schimbului de energie liberă este totdeauna asociată cu o creştere de entropie. Ea va avea loc foarte rapid în prezenţa unor enzime specifice. energia internă corespunde celei are este reprezentată de diferite legături chimice şi care poate fi convertită într-o altă formă de energie: mecanică. pentru a-şi obţine statutul de echilibru. Acest aport exterior de energie poate proveni din energia radiaţiilor luminoase sau din cuplajul cu o altă reacţie. nu depinde de variaţia entalpiei libere. variaţia entalpiei libere între stadiul iniţial şi stadiul final al reacţiei este negativă (∆F< 0). Energia cheltuită pentru acest efort reprezintă un potenţial chimic. pentru că ea are loc cu un aport exterior de energie care îi este necesară.. Această energie ( potenţialul chimic ). la o temperatură şi presiune constantă. în fotosinteză. ∆S. În toate sistemele se pot distinge două forme de energie.

reacţia va avea loc spontan. de o mare cantitate de energie. Celula realizează şi activităţi chimice : sinteze de macromolecule ( glucide. Dacă ∆G este pozitiv. plecând de la analiza chimică. Pentru a face faţă acestui necesar imens de energie celula dispune de mecanisme complexe proprii. Să considerăm echilibrul: Glucoză – 1 – fosfat ↔ glucoză – 6 – fosfat. Keq este logaritmul cu semn schimbat al constantei de echilibru iar ∆G0 schimbul standard al entropiei libere. determinând constanta de echilibru Keq. menţine un anumit echilibru osmotic etc.1. la pH = 7. Aceşti intermediari sunt derivaţi fosforilaţi ai nucleotidelor. Deşi orice molecula care participa la metabolismul celular conţine o anumită cantitate de energie.RT In Keq Unde R este constanta gazelor perfecte ( 1. concentrează soluţii.2. cum sunt mişcările intracitoplasmatice.1745 cal / mol. catalizat de enzima fosfoglucomutază. în continuare. reacţia este exergonică.5. Această valoare reprezintă schimbul de entalpie liberă (∆G) care aici este pozitiv. T este temperatura absolută. Aceşti compuşi trebuie să poată îngloba o cantitate apreciabilă de energie şi să poată ceda acolo unde şi când este necesar. unde variaţia entalpiei libere este negativă.019 / 0. 2. reacţia efectuându-se la un pH = 7. Intre nevoia şi aportul de energie există intermediari capabili să efectueze multiple transformări. La stadiul final. pentru a construi o singură macromoleculă de proteină este necesar să se stabilească sute sau chiar mii de legături peptidice şi. să calculăm variaţia entropiei libere a sistemului ∆G0. Keq = 0. reprezintă constanta de echilibru pentru o temperatură şi o presiune determinată. creşterea etc. putem. sunt necesare 4000 calorii/mol. activităţi fizice: absoarbe activ substanţe. deci. deplasările. pentru a forma o singură legătură peptidică. de asemenea.987 cal/mol/grad ).001 = 19 ∆G = . Principalul izvor al energiei celulelor aerobe este procentul de respiraţie celulară: AH2+ 1/2O2→H 2 O + energie 53 . Ea efectuează. de la stânga la dreapta. se efectuează spontan. Compuşii care fac parte din această categorie îşi datorează numele de macroergici (bogaţi în energie) faptului că hidroliza lor se soldează totdeauna cu eliberarea unei importante cantităţi de energie. De exemplu. plecând de la numeroase molecule mici. acizi nucleici ). deformările. Constanta de echilibru este legată de schimburile entalpiei libere prin reacţia: ∆G0 = .Keq. de la dreapta la stânga. Transformări de energie în celula vie (energetica celulară) Celula este sediul activităţilor mecanice.001 M de glucoză – 1 – fosfat şi 0.001 M de glucoză – 1 – fosfat la stadiul iniţial.019 M de glucoză – 6 – fosfat. transportă molecule. protide.987 x 298 x In 19 = . lipide. În cazuri diferite se determină ∆G. doar un număr foarte redus din ele au o importanţă în stocarea şi vehicularea energiei chimice celulare. soluţia are 0. analiza chimică indică un echilibru între 0. Ori. un rol aparte dintre aceşti compuşi îl are molecula de ATP ( adenozin trifosfatul sau acidul adenozin trifosforic). Un asemenea echilibru. La 250 C.

54 . transferul energiei libere rezultată din reacţiile exergonice ale căilor degradative către aceste procese. Întrucât această fosforilare este cuplată cu oxidările din cadrul respiraţiei procesul de recuperare a energiei respiratorii se numeşte fosforilare oxidativă: nADP + nPa+ energie→ n ATP Astfel.1. cedează energiei determină desfăşurarea celeilalte care este endergonică (consumă energie). vegetale. un zahăr – pentoză – şi trei radicali fosfat (Fig. Sistemul ATP↔ADP constituie intermediarul energetic comun în majoritatea reacţiilor cuplate. endergonică. Fig. reprezentarea simbolică a proceselor cuplate generatoare şi recuperatoare de energie poate fi următoarea: AH2 + nADP + nPa + ½ O2 → A+ n ATP + H 2O Organismul utilizează în permanenţă mari cantităţi de energie atât pentru sinteza compuşilor cu structuri complexe (proteine. 26). 26.5 – 2. excitaţia nervoasă. Poate fi obţinut în stare pură prin cromatografie pe schimbători de ioni. 25. din molecula ATP care scindează hidrolitic e reprezentat de energia G. Cuplarea celor două reacţii e redată în figura 25. complexul ATP cu ionul de Mg 2+ (b). animale şi bacteriene depind de ATP. lipide. Constanţa temperaturii face ca transferul energiei în sistemele biologice să fie posibil numai prin reacţii cuplate: două reacţii sunt cuplate dacă energia liberă a uneia care este exergonică. Materia vie conţine 0. Molecula de ATP este alcătuită dintr-o bază azotată purinică – adenina. În organism există numeroase reacţii cuplate prin intermediul acidului acetic a cărei formare întro reacţie puternic exergonică asigură desfăşurarea celei de-a doua. Schema unei reacţii cuplate Mecanismul acestui sistem de cuplaj asigură transferul energiei libere de la reacţiile degradative ale glucidelor.2. Recuperarea se face prin stocarea energiei în molecule de ATP (adenozin trifosfatul sau acidul adenozintrifosforic). polizaharide) cât şi pentru susţinerea unor procese cum sunt: contracţia musculară.5.5 mg ATP/mol. 2. Molecula ATP şi proprietăţile sale Toate celulele. Energia degajată în cursul respiraţiei celulare este un mod normal parţial recuperată în cadrul unui proces biologic cuplat. Caracterul macroenergetic al legăturilor P≈O. care se formează prin fosforilarea moleculelor de ADP (adenozin difosfat sau acidul adenozindifosforic). transportul activ şi altele. De aceea. Structura moleculei de ATP (a). din extracte acide de muşchi. compus izolat în anul 1930. lipidelor şi protidelor către cale mai diverse reacţii consumatoare de energie. trebuie să se realizeze eficient. iar AH2-substrat redus. Fig.În care A simbolizează un substrat oarecare.

55 .27). 27. b).ului formează un complex cu ionul de Mg 2+. Ambii poartă încărcătură negativă. Magneziul stabileşte legătura cu adenina şi cu cei doi fosfaţi terminali. Energia considerabilă de aici nu corespunde celei de la legătura covalentă dintre P şi O. sunt sediul unor reanjamente ale atomilor. apropiate unele de altele şi care se resping. AMP poate. În moleculă. ceea ce este. Deci. dar hidroliza legăturii ester care reţine fosfatul generează mult mai puţină energie.modificat de Lippman) Sistemul ATP↔ADP ca donator de energie este implicat într-o serie de procese biochimice importante cum ar fi: contracţia musculară (sistemul creatinkinazic) al celui de-al doilea mesager implicat în pătrunderea unor hormoni prin membrana celulară (sistemul adenilatkinazic). ADP poate. compuşii cu fosfor pot fi donatori sau acceptori de fosfat după cum potenţialul lor de transfer e mai ridicat sau mai scăzut. Sistemul ATP↔ ADP funcţionează astfel ca o baterie de energie (dinam celular). Schema „dinamului celular” (Florkin. Fosfaţii poartă patru sarcini negative. fosfatul terminal este stereochimic vecin cu un grup aminat al adeninei (fig. 25oC) Putem spune că legătura fosfat este bogată în energie. ADP devine acceptor de Pa transformându-se în ATP. 28). Acest sistem face legătura dintre compuşi macroergici (Penolpiruvat. ATP şi ADP. dar şi în procesele de glicoliză sau de oxidare aerobă a glucidelor. să se disocieze eliberând o cantitate de energie egală cu precedenta. dacă ea se desfăşoară spre stânga ATP e donator de Pa în sens opus. Grupările fosfat cedate de compuşii macroergici ajung la acceptori nu direct. 3-diP-glicerat şi P-creatina) spre compuşi microergici (glucoza. la rândul său să fie descompus. Reacţiile de transfer de fosfat (fosforilare →defosforilare) se fac totdeauna de la un compus cu potenţial de transfer ridicat către unul cu potenţial de transfer scăzut. Aceşti doi copuşi. cea mai mare parte a ATP. Prin hidroliză el se descompune în ADP şi acid fosforic.În celulă. de asemenea. o neconcordanţă.(fig. Hidroloza produce o importantă scădere a energiei libere a sistemului: ∆G = . Compuşii formaţi prin hidroliză sunt AMP (adenozin monofosfatul sau acidul adenozinmonofosforic) şi acidul fosforic. de fapt. ATP este un polifosfat puternic încărcat electric. care se realizează în maniera în care nivelul de energie al moleculelor este cel mai scăzut posibil. Dacă luăm ecuaţia ATP ↔ADP +Pa. (fig. Fig. 30.7000 cal/mol (pH 7. glicerol). Ea provine din hidroliza legăturii anhidrid fosforică. ci prin intermediul sistemului ATP↔ADP.

28. 2. Disocierea sau recombinarea unui compus fosforilat ca ATP se realizează în prezenţa enzimei adenozin trifosfataza (ATP-aza). Alţi compuşi au o energie liberă de hidroliză mult mai mică decât ATP-ul. Alţi compuşi fosforilaţi Celula conţine o multitudine de compuşi fosforilaţi. pe Pământ.Implicarea sistemului ATP↔ADP în unele procese biochimice celulare Aceste diverse reacţii sunt reversibile. Membrane care cuplează energie Membranele capabile de captarea şi conversia energiei aparţin cloroplastelor şi mitocondriilor. .2. Aceşti compuşi au tendinţa de a se descompune cedând o moleculă de acid fosforic şi energie. citidintrifosfatul (CTP). Aceste substanţe posedă.Fig. PEP (fosfoenolpiruvatul) conţine o energie liberă de hidroliză considerabilă (∆G = .6. lumina solară este captată de numeroasele frunze sau organe verzi ale plantelor. care are un potenţial de transfer de valoare medie.5. prezenţi în mediu. Aceşti compuşi se formează în prezenţa ATP-ului care se descompune cedând energie şi o moleculă de acid fosforic. 56 . Există şi compuşi fosfaraţi. există numeroşi compuşi intermediari . Astfel sunt: uridintrifosfatul (UTP). Cloroplastele Viaţa pe Pământ depinde de energia produsă de steaua noastră apropiată.2. soarele. reglează transferul între cele două tipuri de compuşi. dar în cantităţi mult mai scăzute. Energia solară traversează spaţiul sub formă de lumină.fosfat. Un exemplu este glucozo -1-fosfat.12 800 cal/mol). ∆G = 5000 cal/mol. 2. guanozintrifosfatul (GTP) etc. analogi ATP ului. Grupul fosfat tinde să treacă de la compusul cu potenţial de transfer ridicat. favorizând sinteza de ATP din ADP şi fosfaţi liberi.1. după potenţialul lor de transfer al grupului fosfat. Aici. Diferiţii compuşi fasfaraţi pot fi repartizaţi pe o scară. Acestea sunt capabile nu numai să capteze lumina solară ci să o şi prelucreze în „hrană”. Sistemul ADP – ATP.6. 2. de asemenea. Printre aceştia. PEP şi glucozo -1.ului.7000 cal/mol). ADP şi ATP. Este permanent necesar să se furnizeze energie pentru refacerea AMP. derivaţi de nucleotide. spre cel cu potenţial mai scăzut. mult mai ridicată decât cea a ATP –ului (∆G = . Între aceste două exemple extreme de potenţial energetic. legături macroergice fosfat cu un înalt potenţial de energie.

Procesul general al fotosintezei Cloroplastele reprezintă suportul material. placă sau coloană fiecare pigment din amestec. de unde sindromul de „cloroză”(îngălbenire) în cazul carenţei de fier sau lumină (etiolarea). în timpul căruia se sintetizează. S-a stabilit că un cuantosom conţine: circa 160molecule de clorofila-a. 2. datorită clorofilei pe care o conţin. Un cuantosom este format. este mai frecventă decât clorofila b. exista doua tipuri de reacţii: reacţii de lumina (faza de lumina. adică sediul la nivelul căruia se desfăşoară grandiosul proces al fotosintezei. una dintre multiplele etape de sinteză necesită lumină şi fier.6.1. clorofila a. S-a stabilit ca în procesul de fotosinteza. Culorea verde a frunzelor este dată de prezenţa clorofilelor care maschează culoarea galben portocalie a carotenoizilor. Membranele tilacoidelor. de culoare verde gălbui. Aceasta transformare de substanţă realizată în celula vegetală este dublată de conversia. Dintr-un extract brut de pigmenţi (extract in acetonă sau în alcool) poate fi separat prin cromatografie pe hârtie. pentru ca sinteza moleculelor organice înseamnă înmagazinarea de energie chimică provenită din conversia energiei solare. 70 molecule de clorofila-b. 48 molecule de carotenoizi. considerate unităţile funcţionale ale fotosintezei şi care au fost numite cuantosomi (Park şi Pon. Sineza clorofilelor se face în interiorul cloroplastelor. Aceştia sunt: licopenul de culoare roşie şi carotenul de culoare portocalie. La plantele superioare. de culoare verde albastră. Pigmenţii carotenoidici Sunt pigmenţi lipofili derivaţi de la izopren. b. în prezenţa luminii. Se disting două regiuni: o regiune porfirinică (inel porfirinic) cu un atom de magneziu în centru şi cu o coadă „fitol”alcool cu C20. în timp ce polul hidrofob (reprezentat de fitol) se îndreaptă spre lipoizii de structură ai lamelei granare. Majoritatea moleculelor de clorofilă sunt asociate proteinelor membranare (cromoproteine). circa 9500 atomi de azot proteic. substanţe organice din CO2 şi apă. dintr-un strat de substanţe proteice îmbibate cu apă şi o componentă lipidică Molecula bipolară a clorofilei se orientează cu polul hidrofil (inelul porfirinic) spre stratul proteic. conţin 12% pigmenţi de două categorii: clorofile 10% şi carotenoizi 2%. precum şi doi atomi de mangan. xantofilele. 57 .Cloroplastele sau plastidele verzi. Studiile de microscopie electronică au evidenţiat pe suprafaţa lamelor stromatice şi granare. particule globulare cu dimensiuni de 100-200A0. Structura chimică a celor două clorofile este apropiată. a. la fel de intensă de energie. sunt responsabile de conversia energiei luminoase în energie chimică. prezente în toate organele verzi ale plantelor.1. doisprezece atomi de fier şi sase atomi de cupru. 29). Pigmenţii clorofilieni Există două tipuri de clorofile a şi b. sute de molecule de lipide.1963) . se pare. derivaţi hidroxilaţi ai pigmenţilor carotenoidici sau oxicaroteni. la plantele superioare. faza lui Hill) si faza de întuneric (faza obscura sau faza lui Blackman sau ciclul Calvin) (fig.

care provoacă starea de excitaţie electronica a moleculei de clorofila. Reacţiile de întuneric pot fi sintetizate astfel: CO2 + 2NADPH2 → (CH2O) + H2O + 2NADP 3ATP → 3ADP + 3Pi Astfel.reacţiile de întuneric (după P. Se pare ca pentru fiecare doi electroni transportaţi revin două (sau fracţiuni între 1 şi 2) molecule de ATP. care se petrec în stroma cloroplastului. Acest transfer este posibil graţie aportului de energie libera-energie luminoasa-.Fig. are loc convertirea energiei luminoase în energie chimică. Concomitent cu acest transport de H2 (sau de electroni). Aceste reacţii sunt asociate cu o creştere în energia libera a sistemului celular. B . NADPH2 produc în reacţiile de lumina este folosit pentru reducerea CO2. provenită din descompunerea ATP rezultat în fotofaza. prin reacţia de fotofosforilare. cu sinteza moleculei macroergice de ATP .reacţiile de lumină. procesele generale ale fotosintezei pot fi reprezentate prin reacţia: lumină CO2 + H2O → (CH2O) + O Hv 58 . 2ADP + Pi → 2 ATP În reacţiile de întuneric.Schema fotosintezei: A . 1965) În reacţiile de lumina. Reacţiile de lumina pot fi sintetizate astfel: H2O + NADP → ½ O2 + NADPH2. cu degajare de O2 în afara celulei. Sitte. 29 . hidrogenul este smuls de la moleculele de apă şi dus de o serie de transformări la NADP. care au loc în tilacoidele cloroplastului.

molecula de clorofila intra în starea de . totuşi încă insuficientă pentru inducerea reacţiei fotochimice. Procesul de absorbţie a energiei luminoase Posibilitatea de a utiliza radiaţiile luminoase de către celulele plantelor verzi se datorează faptului că ele conţin în cloroplaste molecule de clorofila capabile de aşa numitul efect fotoelectric.excitaţie electronica” (stare activa).30).care se caracterizează fata de starea fundamentală printr-un exces de energie. transportă o energie W(un quantum) care are o valoare dată de lungimea de undă asociată relaţiei W=hν. se poate dezactiva prin inducerea unei reacţii fotochimice (fig. ca urmare a duratei foarte scurte de viaţa (10-12 – 10-11s) este incapabilă să inducă reacţie fotochimică. (constanta lui Planck) iar ν este frecvenţa undei(numărul de vibraţii /secundă). numită stare tripletica (sau metastabila). în valoare de 10Kcal/mol/gram. care consta în emisiunea de electroni din atomul unei molecule. Energia înmagazinata în acest caz este egala cu 65Kcal/mol/gram. Durata de viaţa a acestei stări de excitaţie electronica este puţin mai mare (10-9s). un electron al moleculei este dizolvat şi trece pe orbita liberă. Astfel. Starea de excitaţie tripletica are o durata de viaţa mai lungă (10 -10 s) şi. Aceasta reprezintă o stare de excitaţie singletică a moleculei de clorofila. Când molecula de clorofila este bombardată cu fotoni de lumina roşie (cu lungimea undei 670nm). sub acţiunea radiaţiilor luminoase cu lungimea de unda între 380770nm. ea atinge acelaşi nivel energetic (41Kcal/mol/gram) . datorită ei.6. -4 -2 3. un foton de lumină albastră cu o lungime mică a undei. Molecula de clorofila poate atinge trei niveluri de excitaţie electronica: 1.2. Molecula ajunsă la acest nivel se dezactivează prin emisie de fluorescenta.1. Cu aceasta ocazie se poate întâmpla să aibă loc şi răsturnarea spinului (care se face cu cheltuiala de energie de excitaţie) molecula cazând la un al treilea nivel energetic de excitaţie electronică. sau prin pierdere de căldură.2.. Adsorbind radiaţii cu lungimea de unda de 430nm (radiaţii albastre). Astfel. având cel mai înalt nivel energetic faţa de starea fundamentala. b. h este o constantă. menţinându-şi sensul spinului. c-viteza luminii în vid. ce aduce revenirea la starea fundamentală a moleculei se face prin pierdere de căldura (24Kcal/ mol/gram) şi molecula cade la un alt nivel energetic de excitaţie singlatica. ν=c/χ. deşi are cel mai scăzut nivel energetic (31Kcal/mol/gram). cu 41Kcal/mol/gram. Fiecare corpuscul sau foton. 2. sub acţiunea luminii. Reacţiile de lumină a. 1974) 59 . 30. Dezactivarea. transportă mai multă energie decât un foton de lumină roşie cu lungime de undă înaltă. Fig. Fotonul Lumina este un fenomen de natură ondulatorie şi corpusculară. Stările de excitaţie electronică a unei molecule de clorofilă (după Libbert.

60 . Energia luminoasa pe care o absorb aceşti pigmenţi este mai mica sau egala 680nm si apoi transferata centrului fotochimic al sistemului I. Alături de P680 sistemul mai conţine clorofila-b si pigmenţi accesorii (clorofila-c şi fucoxantina la algele brune.efectul Emerson” si a dus la ideea ca fotosinteza implica doua reacţii fotochimice în care lumina este absorbita de pigmenţi diferiţi. Fotosistemul I este reprezentat de particule mai mici si conţine ca . acest cercetător a mai stabilit ca daca radiaţiile de lungime de unda (λ) de 680nm sunt asociate cu radiaţiile de mai mica. fiecare fiind responsabil pentru anumite reacţii fotochimice având fiecare câte un centru fotochimic. De asemenea. Pigmenţii care absorb lumina sunt distribuiţi între cele doua sisteme. după unii .. (1969) că clorofila-a participa la ambele reacţii. cunoscuta sub denumirea de P680 sau clorofila-a II si care reprezintă pigmentul activ al acestui sistem. Hoch (1961) au descoperit o clorofila-a. Doring şi colab. sunt singurii pigmenţi specializaţi în transformarea energiei luminoase în energie chimica.înseriate”. Studii ulterioare au confirmat existenţa celor doua reacţii fotochimice.. Kok si G. c. Se pare ca PS I nu conţine sau conţine o cantitate foarte mica de clorofila-b. cu maximum de absorbţie la 682nm. se constata ca procesul fotosintetic decurge mult mai slab decât atunci când este expusa acţiunii întregului spectru luminos.. care reprezintă . Aceste forme au fost notate convenţional . în funcţie de molecula proteică cu care este complexată şi care nu sunt echivalente funcţional. (1967) o altă formă activă a clorofilei-a.. PS I fiind raspunzător de formarea NADPH2.P700” pentru fotosistemul I şi . energia având tendinţa să migreze spre molecule care absorb radiaţii cu lungime de unda mai mare. Cele doua sisteme sunt individualizata funcţional si structural. procesul fotosintetic arata un efect global superior sumei celor doua efecte parţiale produse de cele doua lungimi de unda aplicate independent.Există mai multe forme ale clorofilei-a. De asemenea. Celelalte forme de clorofila-a şi clorofila-b. B. fiecărui sistem îi corespund reacţii fotochimice diferite. iar G. socotite ca sensibilizatori optici. Se pare ca pigmenţii β-carotenoizi sunt prezenţi în ambele fotosisteme . iar PS II de degajarea O2. Fotosistemul I si II Bazându-se pe observaţii începute din 1941 Emerson a arătat (în 1957) ca daca alga Chlorella este expusa la radiaţii roşii cu λ =680nm.. care absoarbe radiaţii cu lungime de unda de 700nm. Acest fenomen a fost denumit . proteinele ficobilinice la algele roşii si albastre). El conţine clorofila-a cu maxim de absorbţie la 680nm (sau după alţii la 672). dar contrar supoziţii originale a lui Emerson s-a stabilit de către E. reprezintă deci pigmentul fotochimic activ al acestui sistem.P680” pentru fotosistemul II şi numai electronul dizlocat de pe aceste molecule este atât de bogat în energie. La bacteriile fotosintetizatoare nu exista decât un singur sistem pigmentar. Rabinowith si colab. carotenoizii. ficoeritrina şi ficocianina (de la alge)transfera energia luminoasă pe care o absoarbe pigmentul P700.. Alături de P700 mai exista si clorofila cu maxim de absorbţie la 680nm si o molecula de citocrom f . Fotosistemul II este reprezentat de particule mai mari.centru fotochimic” molecule de P700 (clorofila-a cu maxim de absorbţie la 700nm) sau clorofila-a I. Cercetări mai recente au stabilit ca unitatea procesului fotosintetic este compusa din doua fotosisteme (fotosistemul I şi fotosistemul II). încât provoacă reacţia fotochimica.centrul fotochimic” al fotosistemului I. dar sunt legate între ele prin intermediul lanţului transportorilor de electroni. Atât clorofila-a I cât si clorofila-a II. echivalent cu PS I.

cu o secvenţa specifică. În procesul de fotosinteza potenţialul redox al sistemului O2/H2o este foarte ridicat (+0. îl cedează citocromului f.se fixează pe un acceptor organic care se izomerizează într-un peroxid. Fotoliza apei (oxidarea H2O) Provocată de molecula de clorofila excitată. cu potenţial redox +0. La rândul său.42 volţi la un pH=7).+ OH 2OH → H2O ½ O2 Deci din fotoliza apei rezulta H+ legat (sau agentul reducător) pentru ca ea se efectuează cu intervenţia unui transportor. Electronul de la molecula de P680 este transferat unui acceptor cu natura chimica încă necunoscută. Transferul de e. pentru a reveni la starea fundamentală.se poate face spontan dacă are loc între un sistem foarte reducător. Hill şi ea se desfăşoară probabil în doua etapa: hv H2O → H+ + e.. Aceste radiaţii produc excitarea moleculelor de clorofila-a care cedează energie sub forma de e-. din care O2 va fi eliberat de o peroxidoza (catalaza). induce oxidarea apei şi transporta H+ (respectiv electroni) între cele două sisteme redox . deci în sens invers gradientului de potenţial redox. molecula de plastochinona transfera e.8 V.4 V şi un reductant (H2O). în care funcţionează ca un centru de reacţii P680. Lanţul transferului de electroni Reacţia de oxidare a apei este legată direct de FS II. care absorb radiaţiile luminii mai mici sau egale cu 680nm . cu potenţial redox ridicat. Q pierde electronul în favoarea unei molecule de plastochinona. Migrarea protonilor de la H2O la CO2 nu se realizează spontan. Ea accepta fotoni incidenţi. catalaza 4OH → 2H2O2 → 2H2O + O2 Rolul de acceptor pare să fie jucat de carotenoizi şi de acidul tioctic. la rândul sau. Reacţia a fost descoperită în anul 1973 de câtre R. care se reduce . Secvenţa transferului de electroni Transferul de electroni de la moleculele de apă (donor de e. Mecanismul eliberării O2 este incomplet cunoscut . e. ci cu aport de energie liberă.d.) la NADP (acceptor final) implica o serie de transportori de e. denumit Q.pentru P680 functioneaza molecule de apa. cu potenţial redox scăzut şi un sistem mai puţin reducător. care este adusă de molecula clorofilei. este etapa esenţiala a fazei de lumina. Se presupune că radicalul OH. apoi a unui acceptor de H+ şi un radical (OH-) care va fi oxidat în prezenta unei enzime cu eliberare de O2.8 volţi la pH=7) iar cel al sistemului CO2/CH2O este foarte scăzut (-0. Prin intermediul unei plastocianine.la citocromul b6 care. f. 61 . Deci fotosinteza este un proces constituit dintr-o serie de reacţii de oxido-reducere. Ca donator de e. care evoluează între un oxidant (CO2) cu potenţial redox –0.

Fig.. 31. reacţia fiind catalizată de o ferredoxin – NADP – reductoza. Schema fosforilării lineare (I) şi ciclice (II) .descărcat de energie” la molecula de clorofila P700 şi aceasta se dezactivează trecând în starea ei fundamentala. Fotofosforilarea Capacitatea de fosforilare a cloroplastelor a fost descoperită de D. Pe parcursul transferului de e . necunoscut denumit X.primit moleculei de NADP. Arnon şi colab. către spaţiul intratilacoidal. Membrana tilacoidală fiind impermeabilă pentru protoni. care se adaugă protonilor rezultaţi din fotoliza apei. (1954). Schema transferului de electroni în fotosinteză g. adică există o cădere a nivelului energetic al electronului cu fiecare nou acceptor al său. la fiecare treapta a transportului se pierde energie. Electronul pierdut de P700 este imediat preluat de un acceptor de e-. de la care apoi este cedat ferredoxinei.31). Ferredoxina redusă transferă e. care apoi este redusă la NADPH2. Transportul de e-. de la apă la NDAP este însoţit de expulsia a doi protoni H+(la nivelul plastochinonei) din stroma cloroplastului. 32. printr-o reacţie de fotofosforilare (fig. astfel încât electronul ajunge . Datorita cedării de energie pe parcursul transportului de e-. electronul pe care acesta l-a pierdut sub acţiunea radiaţiilor luminoase cu λ = 680nm.Electronul eliberat de citocromul f furnizează clorofilei P700 (centrul de reacţie al PS I). Încărcătura pozitivă se acumulează deci în spaţiul tilacoidal. este posibilă sinteza de ATP (rezervorul energetic celular). se crează un gradient electrochimic de protoni care va permite funcţionarea ATP-azei membranare. 62 Fig. pe care o reduce şi căreia îi transfera energie.

. În transferul electronilor proveniţi de la apă. de unde este dus înapoi la molecula de clorofila-a din fotosistemul I.5 – difosfatul (RIDP). energia pentru sinteza ATP fiind eliberată între citocromul-b6 şi citocromul (fig. Deci primul produs după absorbţia CO2 este acidul fosfogliceric (APG). reacţia fiind catalizată de carboxidismutaza. 2. izotopul radioactiv a fost găsit în proporţie de 87% în acid fosfogliceric. Astfel . care se descompune hidrolitic. în loc sa fie cedat în final. Imediat după formarea acidului fosfogliceric apar trioze fosforilate. Deci. energia necesară sintezei moleculelor de ATP se eliberează între citocromul-b şi citocromul-f.S-a precizat ca fosforilarea se poate realiza pe două căi: fotofosforilarea ciclica şi aciclica (lineară). energia de asimilaţie” (ATP) leagă cele două faze ale procesului de fotosinteză. cu 6 atomi de C. Fosforilarea ciclica. Ribuloza – difosfatul adiţionând CO2 formează un compus intermediar instabil. care se reduce formând aldehida fosfoglicerică. Calvin şi Benson (1949-1950) au reuşit să elucideze calea urmată de CO2 în cloroplaste. 10% în acid fosfopiruvic şi 3% în acid malic. la încorporarea CO2 în compuşi organici (fig. În aceasta reacţie formarea ATP este asociată cu reducerea NADP şi este implicat şi fotosistemul II. precum şi pe determinarea potenţialului redox al sistemelor transportoare de e-. Cu ajutorul izotopului marcat 14C. Are loc în prezenţa unor sisteme redox şi a luminii . Fosforilarea aciclica.1. Reacţia de reducere a funcţiei carboxilice din molecula de acid fosfogliceric se petrece în două etape. bazate pe studiul spectrelor de absorbţie a luminii.. deci şi fotoliza apei. Cercetări recente. Reacţiile de întuneric a.agentul reducator” (NADPH2) şi . marcate la funcţia aldehidica. NADP. implică în fosforilarea lineară citocromul b559 asociat cu plastochinona. reducerea CO2 nu se face în mod direct. marcat în funcţia sa carboxilică. Ciclul Calvin (calea C3 de reducerea CO2) NADPH2 şi ATP produşi în faza de lumina sunt utilizaţi în stroma cloroplastului. 32). După numai 5 sec. Pentru ambele căi există locuri de fosforilare situate pe lanţurile transportoare între citocromi . sub acţiunea NADPH2 şi a energiei sincronizate în molecula de ATP. poate fi transportat enzimatic pe citocromi. 63 .3.6. care s-a găsit că este un ester fosforic al unei pentoze: ribulozo -1.difosfat. rezultând două molecule de acid fosfogliceric. Încorporarea moleculei de CO2 se face prin carboxilarea unui acceptor al său. furnizat Ca14CO2 unei culturi de Chlorella. 33). ci el este încorporat mai întâi în ribulozo. Electronul trasferat de P700 ferredoxinei. apoi în acid fosfogliceric. locul fosforilarii fiind sistemul între citocromul-b559-plastochinona şi citocromul-f + plastochinona.

Localizarea activităţii biochimice în cloroplast (după Binet şi Brunel. 33. 1968) 64 .Fig.

se formează hexozele şi în final. iar celelalte cinci molecule ajung. prin transcarboxilare.piruvat (PEP) rezultând acizii tetracarbonici : malic şi aspartic. desfăşurate într-o secvenţa ciclica (ciclul Calvin) pe parcursul căruia. 34). Există însa plante la care celulele mezofilului foliar sunt incapabile să fixeze CO2 în hidraţii de C.Fig. dar el se încorporează activ în fosfoenol. 34 Schema reducerii CO2 Triozele obţinute sunt antrenate într-o serie de transformări. amidonul. capabile să accepte noi molecule de CO2 (fig. Din totalul moleculelor de trioze. 65 . numai a VI-a parte parcurge această cale. CO2 ajunge pe ribulozo-difosfat intermediat de fosfoenol piruvat. prin faze intermediare la regenerarea moleculelor de ribozo-difosfat. Astfel. în urma unor serii de condensări.

în trei grupe. Grupa . în care intervine enzima malica. au cloroplaste mai mărunte cu ultrastructura normală.plante "NAD-ME". eliberându-se CO2 care parcurge ciclul Calvin. plantele se împart în două grupe mari. Este de notat faptul că plantele C4 utilizează o moleculă de ATP în plus. 35. Fig. Calea C4 . Restul celulelor din mezofil sunt mai mici. Grupa plantelor . după reacţiile particulare care duc la eliberarea CO2. în jurul nervurilor se formează o teacă de celule parenchimatice mari. Astfel. Calea C4 s-a găsit la specii aparţinând mai multor familii de plante. ca de exemplu Atriplex. ciclul FRC . Fixarea CO2 pe calea C4: A . C .După acest criteriu.). pentru fiecare moleculă de CO2 fixata de hidraţi de carbon (fig. Panicum maximum). unde este descompus (în cloroplastul acestora). 35A). conţin atât specii C3 cât şi C4. Astfel este momentul fixării CO2 pe oxalocetat.NADP-ME”. iar acesta este translocat în celulele tecii perifasciculare.fotosintetizante .NAD-ME” în care este activată enzima malica dependenţa de NAD (de ex. Unele genuri. Triticum sp.PCK”. Atriplex spongiosa). în majoritate tropicale şi subtropicale. În plantele din grupa NADP-ME.. formându-se în final.. Speciile de plante C4 fotosintetizante au fost împărţite la rândul lor. Cloroplastele celulelor tecii fasciculare furnizează ATP în ele având loc fosforilarea. Între aceste două tipuri de celule existând un schimb intens de substanţe . În desfăşurarea ciclului Calvin. la toate cele trei tipuri există momente comune.. fată de plantele C3.ME".plante "NADP . apar unele particularitaţi anatomice şi de ultrastructură.plante "PCK". adesea lipsite de grana. în care activează o fosfoenolpiruvat-carboxikinaza (de ex. Mai departe. notate prescurtat cu C3fotosintetizante şi respectiv C4. care sunt singurele capabile sa reducă CO2 pe calea ciclului Calvin. oxalatul este redus la malat în cloroplastele celulelor mezofilului.ciclul fotosintetic de reducere a CO2 66 . b. în ele desfasurându-se ciclul Hatch – Stac (Calvin). B . desfăşurarea ciclului diferă la cele trei tipuri de plante.de reducere a CO2 În structura frunzei la speciile de plante tropicale şi subtropicale. amidonul. dependenţa de NADP (de ex. Agentul reducător îl constituie NADPH2. reacţie catalizată de fosfoenol-piruvat carboxilaza şi care se petrece în citoplasma celulelor mezofilului frunzelor. format din malat prin intervenţia enzimei malice dependenţa de NADP . Grupa plantelor . A.

Acest flux.2. 2. îndeplinesc în biologia celulei următoarele roluri: asigură în parte degradarea glucozei.6.. în afara cloroplastului.PCK” în citoplasma celulelor perifasciculare. unde din nou. iar alanina se întoarce în celulele mezofilului unde este transaminată din nou producându-se piruvat.1. este convertit în alanina prin transformare. calea C4 se caracterizează prin transportul unor mari cantitaţi de malat sau aspartat din celulele mezofilului în celulele tecii perifasciculare şi cantitaţi corespunzătoare de piruvat sau alanina în direcţie opusă. la aspartat.NAD-ME” în mitocondriile lor. oxalatul este mai întâi redus de către NAD-malat dehidrogenază în mitocondrii. care migrează apoi în teaca perifasciculara de celule. faza anaeroba a oxidării glucozei sau calea formării piruvatului.centrul respiraţiei celulare” funcţia principală constă în înglobarea energiei sub forma de legături macroergice de ATP. procesul de degradare anaerobă a glucozei se desfasoară astfel: ATP fosforilare ADP glucoza fosfokinaza izomerizare glucoza-6-fosfat hexozoizomeraza ATP fosforilare ADP fructoza-6-fosfat fosfofructokinaza dihidroizi-acetona 3-fosfat aldehida-3-fosfoglicerina aldolaza acid piruvic (2 molecule) piruvatkinaza 67 NADH→H+NAD acid-3-fosfogliceric ambele sunt reduse de NADH fructoza-1.6.6-difosfat fructoza-6-fosfat .PCK” oxalatul este decarboxilat de o PEP-carboxilaza citoplasmatică formându-se acid PEP. că degradarea glucozei are loc în două etape: una extramitocondriala. Aceasta noua transaminare este localizată la tipul de plante . 35 C). În plantele .. este convertit prin transaminare înapoi la oxalacetat. iar la tipul de plante . apoi suferă în aceleaşi organite o decarboxilare oxidativă prin intervenţia enzimei malice. care este reconvertit în cloroplaste la PEP (fig. care ia sfârşit cu formarea a două molecule de acid piruvic dintr-o molecula de glucoza şi alta intramitocondrială în care are loc oxidarea totală a acidului piruvic în CO2 si H2O. intercelular are loc. Piruvatul eliberat la ambele tipuri de plante. cât şi în matrice. localizat atât în membrane. care este apoi convertit la piruvat (fig. 35 B). sunt sediul efectuării ciclului Krebs şi al lanţului respirator ce derivă din acest ciclu.Degradarea glucozei de către mitocondrii Se admite în general. este convertit prin transaminare. se crede prin plasmodesmele din pereţii celor două tipuri de celule. Astfel. calea EmdenMeyerhof.În celelalte două tipuri de plante C4 (PCK si NAD-ME) oxalatul format de fosfoenolpiruvat-carboxilaza. În linii mari. în primul moment al fixării CO2. Prima serie de reacţii este cunoscută sub denumirea de glicoliza. 2. Mitocondriile Mitocondria este considerată . În plantele NAD-ME.. Mitocondriile.2. dependentă de NAD. asigura efectuarea ciclului glicoxalatului şi sunt sediul unor sinteze şi degradări de substanţe. datorită echipamentului lor enzimatic..

stabilite de Krebs încă din 1930. la care participă NAD+ ca acceptor de H+ şi enzima piruvatdecarboxilaza. identificată recent în membrană mitocondriala externă. cu punerea în libertate a unei importante cantitaţi de energie. constă în pătrunderea acidului oxalacetic în matricea mitocondriei. se desfăşoară în exclusivitate în matrice. Prima etapă. considerată cea mai importantă. Aceasta oxidare este realizată numai dacă în mediu se găseşte în exces altă substanţă– acidul oxalacetic. în etapa extramitocondriala dintr-o moleculă de glucoza rezultă două molecule de acid piruvic (glicoliza). cofactor: Mn2+ acidul piruvic oxalacetal-carboxilaza. Ciclul Krebs Denumit şi ciclul citric sau ciclul tricarboxilic (deoarece în desfăşurarea lui intervin acizi cu trei grupări –COOH). reacţiile fiecărei etape fiind catalizate de câte o enzimă. în schimb toţi biochimiştii. sunt de acord ca ciclul Krebs se desfăşoară exclusiv în mitocondrie şi constitue cea mai importantă cale catabolica aeroba a oxidării hidraţilor de C. reacţie catalizată de citrat-sintetaza. în prezenta oxalacetalcarboxilazei şi a ionilor de Mn2+. rezultat din transformarea altei molecule de acid piruvic (provenit dintr-o nouă molecula de glucoza).Deci. acidul acetic provenit din acidul piruvic iniţial.5 şi 4 atomi de carbon şi. bazându-se pe date experimentale. în ciclul Krebs. acid oxalacetic Dacă în legătura cu producerea glucolizei mai există încă deosebire de vederi în ceea ce priveşte nivelul celular la care are loc. a acizilor graşi şi a majorităţii aminoacizilor până la CO2 şi H2O. prin condensare cu acetil-Co-A. în CO2 si H2O să aibă loc intramitocondrial. succinic. în urma unor izomerizări şi decarboxilari dă naştere la o serie de acizi tri şi dicarboxilici ca acizii: izocitric. iar acidul oxalacetic activat.Co-A Citrat-sintetaza Mg2+ Acidul citric astfel format. au putut fi urmărite şi controlate în ultimele decenii cu ajutorul suspensiilor de mitocondrii. Acid oxalacetc + acetil . reluând ciclul Krebs (fig. care ia naştere în urma carboxilarii în hialoplasma a acidului piruvic. Acest ciclu are loc în mai multe etape. 36). s-a degradat în CO2 si H2O. fumaric. urmând ca oxidarea completă a acidului piruvic. acizi cu 6. acid citric + HS – Co-A 68 . malic. când are loc o reacţie complexă de decarboxilare oxidativa. aconitic. cetoglutaric. aceasta va da naştere acidului citric. iar reacţia lui fundamentală este oxidarea completa a grupării acetil a acetil-Co-A. În acest scop acidul piruvic este convertit în prezenţa coenzimei-A (Co-A) în acetil-Co-A. în sfârşit acidul oxalacetic de la care s-a plecat în tot acest timp. Fazele de desfăşurare a acestui ciclu. pătrundere înlesnită de acetil-Co-A-sintetaza.

Fig. 36. Ciclul Krebs 69 .

6.Ciclul glioxalatului Studiile efectuate în special în ultimele decenii au demonstrat că numeroşi mutanţi de bacterii şi ciuperci cresc şi se dezvoltă mult mai bine pe mediile de cultură cărora li s-a adăugat acetat .6. care la rândul său este precursorul argininei. împreună eliberează 216Kcal. iar malat-sintetaza. dă naştere la malat.2. întregul lanţ lung al acidului gras este transformat integral în CO2 şi H2O şi energie . cercetările au arătat ca acizii aminati rezultaţi din hidroliza proteidelor în urma unui proces de dezaminare oxidativă dau naştere la acizi cetonici. care pot intra în diverse etape ale ciclului Krebs atât în mitocondria animală. Căutându-se explicarea acţiunii ionului acetat. producând treptat pierderea unui acid gras cu doi atomi de carbon mai puţin . Formarea fiecărei molecule de acetil-Co-A reprezentată în urma acestei β oxidări este însoţită de reducerea unei molecule de NAD la NADH2 şi a unei molecule de FAD la FADH2. treoninei. ciclul Krebs asigură formarea a numeroase substanţe. intervin sisteme enzimatice în frunte cu HS-Co-A. 2. În afara de oxidarea completa a radicalului acetil şi de stocarea energiei. în urma cărora rezultă două molecule de CO2 (reacţiile III şi IV) şi opt atomi de H+.Co-A care intra în combinaţie cu acidul oxalacetic. din care 191 provin din lanţul respirator . acidul succinic este precursorul nucleelor tetrapirolice care intra în constituia citocromilor. Izocitraza descompune acidul izocitric în acizii glicoxalic şi succinic.2. dând acetil. cât şi în cea vegetală (fig. Schema procesului de oxidare a acizilor graşi a fost elaborată de Lynen şi este reprezentată de o elice în care fiecare spiră corespunde formării unui acetil-Co-A. 37). ca atare. prolinei şi hidroxiprolinei. Energia chimică rezultată este stocată în ATP (38 de molecule). β oxidarea acizilor graşi Lipidele se metabolizează direct sub acţiunea lipazei în glicerol şi acizi graşi. că prezenţa acestuia în mediul de cultură determină producerea de zahăr şi de proteine prin intermediul ciclului glicoxalatului datorită izocitrazei şi malat-sintetazei. 2. lizinei. Ciclul Krebs este conectat cu lanţul respirator şi. totul are loc ca şi când două molecule de acetat au dat naştere prin convertire unei molecule de succinat. Acizii graşi sunt oxidaţi la nivelul mitocondriei. ci se combină imediat cu SH-Co-A. metioninei. De asemenea. În prezenţa ATP. bacteriile şi ciupercile întrerup ciclul Krebs la nivelul acizilor izocitric şi malic. 70 . s-a constatat printre altele. în urma condensării acidului glicoxalic cu o moleculă de acetat. care intervine în sinteza zaharurilor şi proteinelor ce apar în mediul de cultură. care poate da prin aminare glutamat. Molecula de CH3-COOH rezultată nu rămâne liberă. În felul acesta.În cadrul ciclului Krebs se disting opt grupe.3.2. enzime care lipsesc din celulele animale. acidul oxalacetic dă prin transformare acid aspartic care este precursorul β-alaninei. cum sunt: α-cetogentaratul. cu formare de acid citric care trece în ciclul Krebs unde va fi complet degradat în apă şi CO2.

în timpul dehidrogenarii lor în matrice sunt transportaţi până la oxigen acţionându-l. FAD. oxigenul astfel activat devine acceptor de protoni (H+). Studiile biochimice . Transportul protonilor (H+) şi electronilor ⎯e până la O2 se face prin intermediul nucleotidelor şi citocromului. c. prin care electronii pierduţi de substanţe (glucide. 71 .în vitro” au demonstrat că acceptorii de H+ eliberat de substrat sunt NAD. iar cei de electroni sunt citocromii.. b. de asemenea s-a mai precizat că citocromii mitocondriali a şi b sunt insolubili în apa şi sunt activi numai asociaţi cu fosfolipide. β.4. reprezintă ansamblul de reacţii care au loc în mitocondrie. fie Fe3+. în care fierul poate exista fie sub forma de Fe2+. NADP.în situ” şi . lipide sau protide). colorate în galben. Sistemul transportor de electroni (lanţul respirator) Lanţul respirator denumit şi lanţul citocromic sau sistemul transportor de electroni. dând naştere la H2O.2.oxidarea acizilor graşi 2. derivaţi ai hematinei. iar citocromul c este foarte solubil în apa. sunt denumite flavo-proteine. Aceste dehidrogenaze cu coenzime flavinice.Fig. 37..6. Din mitocondrii au fost izolaţi mai mulţi citocromi care aparţin claselor a. ca FAD sunt în realitate coenzimele hidrogenazelor şi anume NADH2-dehidrogenazei şi succin-dehidrogenazei. Unele din aceste nucleotide.

denumite convenţional I . care la rândul lor îl transportă pe FAD. 2. adică transferul electronilor de la citocromul că la O2. în vederea activării lui.6. Două din acestea.5. intervine ubichinona sau coenzima Q. care are loc în etape şi care serveşte pentru regenerarea moleculelor de Fig. Din punct de vedere structural coenzima Q este o chinona cu un lanţ lateral poliizoprenic.2. catalizează reacţiile ce au loc de la coenzima Q până la citocromul C. materializată printro eliberare de energie. în oxizomi. II. Green (1964) a reuşit să izoleze din oxizomi patru complexe enzimatice. iar complexul IV. Fosforilarea oxidativă Electronii în lungul lanţului respirator suferă o scădere de potenţial. catalizează reacţiile terminale ale lanţului respirator. complexul III. Conceptul fosforilării oxidative 72 .Cercetările biochimice din ultimele decenii au dus la concluzia că în procesul de trecere al H+ pe NAD şi NADP. 38. au stabilit ca întregul lanţ respirator se afla localizat în membrana mitocondriei interne. care se găseşte la vârful oxizomului. activitatea lui fiind în funcţie de integrarea structurală a oxizomilor. I şi II sunt dehidrogenaze şi sunt localizate la baza oxizomului. Studiile de chimie ultrastructurală şi tehnicile de fragmentare a mitocondriei. III si IV . localizat în regiunea mediana.

. decât respiraţia. acetică etc).6. Astfel se disting următoarele trei grupe: Organismele strict aerobe. care pot trăi atât în prezenţa cât şi în absenţa oxigenului din mediu. acest substrat organic este transformat într-un produs rezidual organic. aceste organisme se numesc .descompunători”. oxidarea citocromului a.6. Organismele care îşi obţin energia din fermentaţie trebuie să descompună cantităţi considerabile de substrat. transformându-l întrun „produs rezidual” produs ultim rezidual din procesul fermentaţiei. numită fermentaţie. faţă de 45% cât este pentru respiraţie. Formarea ATP are loc în trei etape si anume: o prima etapa o constitue oxidarea NADH2 de câtre FAD. respiraţia rupe această legătură şi eliberează energie. deoarece fermentaţia nu utilizează în totalitate energia substratului degradat pentru sinteza ATP. de la o moleculă de glucoză fermentată se formează doar două molecule de ATP. Energia astfel stocată sub forma de ATP serveşte în majoritatea cazurilor la biosinteza unor substanţe de mare importanţă. Randamentul fermentaţiei este de 2%. lactică. Fosforilarea oxidativă. care nu pot trăi decât în absenţa oxigenului liber. Ecuaţia globală a respiraţiei unei molecule de glucoză se poate scrie astfel: C 6 H 12O 6 + 6O2 + 6 H2O→ 6CO2+ 12H2O + 38 ATP 2. Ansamblul acestor reacţii de oxidare şi fosforilare a fost denumit fosforilare oxidativa. După natura acestui produs rezidual şi a echipamentului enzimatic al organismului fermentativ. rezultând în final trei molecule de ATP. are un rol deosebit de important în reglarea numeroaselor etape ale metabolismului celular şi justificş denumirea de . de ex Clostridium) Organisme aerobe facultative.ATP prin fosforilarea ADP cu fosfat anorganic (Pi) existent în matricea mitocondriei (fig. Dar respiraţia 73 . fotosinteza transformă energia luminoasă în energie chimic. va reduce acidul piruvic. Fermentaţia este oxidarea incompletă a unui substrat organic în absenţa oxigenului (metabolism anaerob). Astfel. în timp ce în cursul oxidării complete dintr-o moleculă de glucoză rezultă 38 molecule de ATP. pot exista mai multe tipuri de fermentaţie (alcoolică. care le este nociv (numeroase microorganisme. Substratul este deci degradat până la acid piruvic.6. plantele.3. 2. adoptând o activitate metabolică diferită de respiraţie. fotosinteza construieşte materie organică prin fixarea şi reducerea carbonului mineral. din punct de vedere metabolic. Reacţiile enzimatice care transformă substratul organic sunt cele de la glicoliză (localizate în citoplasma citoplasma celulară). Fermentaţiile Exigenţa organismelor faţă de oxigen nu sunt identice.Comparaţie între fotosinteză şi respiraţie Fotosinteza şi respiraţia sunt două procese antagonice dar complementare: din punct de vedere energetic. NADH2 format – neoxidat de oxigenul atmosferică din mitocondrie.. centrală energetică” a celulei care se dă mitocondriei. levurile aparţin acestei categorii dar şi unele plante superioare care sunt capabile să reziste la asfixie. o a doua oxidarea citocromului b de către citocromul c şi a treia.2. Oxidarea completă a unei molecule de glucoză (glicoliză + ciclul Krebs) permite sinteza a 38 de molecule de ATP. acumulată în legăturile carbon-hidrogen. astfel că plantele cresc în greutate. care nu pot trăi decât în prezenţa oxigenului (animalele. Metabolismul anaerob este mult mai puţin eficace în ceea ce priveşte producerea de energie. denumită şi fosforilare cuplată. unele microorganisme) Organismele strict anaerobe. 38).

Intensitatea respiraţiei este identică atât în condiţii de obscuritate cât şi de lumină. dehidrogenată şi decarboxilată de ciclul Krebs. Lanţul fotosintetic. Formula generală pentru fotosinteză este următoarea: Energie (lumina) + 6CO2 + 6H2O →C6 H 12O6 + 6 O2 Formula generală pentru respiraţie conţine aceeaşi compuşi : C 6H 12 O 6 + 6 O2 → 6 CO2 + 6 H 2 O + energie (ATP) După cum se observă din formulele generale ale fotosintezei şi respiraţiei celulare. Lanţul transportatorilor de electroni. care este foarte asemănător. ambele implică conversia energiei dintr-o formă în alta. energia. ceea ce reflectă şi funcţii asemănătoare (transformatori de energie). Oxigenul fotosintetic degajat în biosferă asigură viaţa organismelor superioare (eucariote) care respiră acest oxigen. ambele participă la menţinerea vieţii şi creşterea organismelor vegetale sau animale. glucoza construită în cursul ciclului Calvin (faza de întuneric a fotosintezei) prin carboxilare. lanţul respirator invers. Toate organismele scindează molecule organice pentru a-şi asigura „combustibilul” necesar proceselor vitale. energia chimică este convertită în ATP.degradează rezervele organice (derivaţi de carbon) prin oxidare şi greutatea plantelor scade prin pierderea carbon mineral. În respiraţie. Respiraţia şi fotosinteza sunt procese care se opun reciproc. în aceste două organite. 74 . aceste reacţii sunt exact în opoziţie una cu alta. Cele două procese au şi etape similare. rezultând apă. fotosinteza se manifestă numai în prezenţa luminii. dar numai plantele autotrofe sunt capabile să capteze energia solară şi să o transforme în „hrană” . Conversia energiei este procesul de bază de care depind toate fiinţele vii. Atât cloroplastul cât şi mitocondria au o ultrastructură asemănătoare. electronii sunt transportaţi de la NADH2 la oxigen. este „tăiată” de glicoliză. În fotosinteză. (lumina) solară este convertită în energie chimică. mecanismele biochimice sunt antagonice: lanţurile transportorilor de electroni funcţionează în sens opus. degajând CO2 şi apă. dar. respiraţia eliberând energia captată (de la soare) de fotosinteză. permite transportul electronilor de la apă la NADH2. hidrogenare şi condensare. schimburile gazoase sunt în sens invers: fotosinteza absoarbe CO2 şi apă şi degajă O2. În ambele procese energia electronilor ce se deplasează de-a lungul unui lanţ este folosită pentru sinteza ATP-ului. prezent atât în mitocondrie cât şi în cloroplast. Astfel. se datorează aranjamentului membranelor interne.

celulele specializate în realizarea unei anumite funcţii se recunosc şi interacţionează specific formând ţesuturi. elementele componente ale matricei asigură stabilitatea tisulară preluând aproape în totalitate stress-ul mecanic. celulele sunt strâns unite între ele. care pot fi diferite calitativ şi cantitativ. Un rol important în stabilirea structurilor tisulare îl are matricea extracelulară.1. dacă moleculele suprafeţei celulare sunt diferite dar complementare şi c) prin moleculă linker. În ţesutul epitelial. în adeziunea celulară. iar matricea extracelulară este slab reprezentată. Selectinele recunosc şi leagă formaţiuni specifice de oligozaharide care aparţin altei celulei. Acest domeniu terminal leagă lectine. celulelor endoteliale. moleculă extracelulară. Sunt implicate în medierea interacţiunii limfocitelor cu peretele venulelor sau cu nodulii limfatici. proteine de legare care recunosc şi leagă specific moleculele de carbohidraţi de la suprafaţa celulei învecinate. care prin asociere dau naştere unităţilor funcţionale. Pentru procesul invaziei neutrofilelor sunt necesare integrine (proteine receptori membranari de recunoaştere). domeniile imunoglobulinice şi caderinele. Ele mediază legarea neutrofilelor de peretele vasului de sânge. manifestând specificitate celulară. Interacţiunea dintre celule poate fi joncţională ( prin intermediul unor structuri specializate numite joncţiuni celulare) sau non-jonctională ( prin intermediul moleculelor suprafeţei celulare). Implicarea joncţiunilor intercelulare şi a matricei. În acest caz. dacă moleculele suprafeţei celulară care interacţionează sunt identice. unde se formează joncţiuni specializate cu suprafaţa altor celule sau cu matricea extracelulară. Selectinele sunt importante în răspunsul inflamator. Ele posedă un domeniu citoplasmatic care traversează membrana plasmatică şi un segment extracelular de lungimi variabile care se termină cu un domeniu pentru lectină. Rezistenţa ţesutului epitelial la forţele la forţele mecanice ce acţionează asupra sa este conferită de proteine fibrilare intracelulare (elemente de citoschelet). JONCŢIUNILE CELULARE ŞI MATRICEA EXTRACELULARĂ În organismele pluricelulare. plachetelor sanguine.Capitolul 3 ADEZIUNEA CELULARĂ. b) heterofilică. 3. variază funcţie de tipul celular. În ţesutul conjunctiv. o reţea complexă de macromolecule prezentă în spaţiile interstiţiale şi care se află într-o permanentă interrelaţie cu celulele. 3. ce nu aparţine suprafeţei celulare. 75 . favorizând invazia neutrofilelor prin peretele vasului la locul infecţiei sau leziunii.1. fapt pentru care se numesc şi proteine transmembranare limfocitare. celulele sunt dispersate în matricea extracelulară. care se aşează pe faţa internă a membranei plasmatice. Selectinele Sunt proteine identificate pe suprafaţa membranară a leucocitelor. numite organe. Ancorarea celulelor în matricea extracelulară se realizează prin joncţiunile celulămatrice.1. Astfel. Molecule implicate în aderarea celulă-celulă Din categoria moleculelor suprafeţei celulare implicate în aderarea celulară nonjoncţională fac parte: selectinele. Legarea selectinelor la carbohidraţi este Ca2+ dependentă. care ocupă cea mai mare parte a volumului tisular. regiuni specializate din membrana plasmatică. Suprafaţa celulară poate media trei tipuri de aderare: a) homofilică. recunoaşterea şi aderarea intercelulară este posibilă datorită moleculelor de pe suprafaţa celulară.

Aderarea celor două celule adiacente se realizează prin suprapunerea domeniului Ig al unei celule cu domeniul Ig al celulei vecine. 3. Din punct de vedere funcţional se deosebesc trei categorii principale de joncţiuni: ƒ Joncţiunile de ocluzie sudează membranele plasmatice ale celulelor epiteliale. Un domeniu Ig conţine proteine de suprafaţă ale unei celule care pot interacţiona cu o moleculă de integrină ale altei celule (de exemplu. Unul dintre aceştia. deci şi caderine de acelaşi tip. P. structuri specializate şi stabile.caderina în ţesutul epitelial). stare necesară legării unei caderine de caderina celulei alăturate. Joncţiunea celulară Joncţiunile celulare (joncţiunile intercelulare şi joncţiunile celulă-matrice extracelulară).adhesion molecules) – factorul de adeziune vasculară – este important în dezvoltarea sistemului circulator la embrion şi în legarea neutrofilelor de peretele vascular înainte de invazie. cu posibilitatea iniţierii metastazelor. Domeniul citoplasmatic interacţionează cu proteine din citosol care fixează caderine ce aparţin citoscheletului şi transmit informaţii în citoplasmă. Ele mediază interacţiuni celulare homotipice non-joncţionale şi joncţionale şi transmit semnale din matrixul extracelular în citoplasmă. Domenii imunoglobulinice Unele domenii imunoglobulinice care nu aparţin structurii unui anticorp pot media interacţiuni non-joncţionale celulă-celulă Ca2+ dependete. Caderinele Sunt reprezentate de o largă familie de glicoproteine de adeziune. aderarea şi menţinerea lor într-un ţesut. Caracteristic acestui tip de glicoproteine este faptul că ele leagă intre ele celule de acelaşi tip şi.2. aderarea neutrofilului la peretele vascular. interacţiune mediată de NCAMs celulelor endoteliale şi integrinele neutrofilelor). Ca2+ leagă segmentele în tandem menţinându-le într-o stare rigidă. eliberarea celulelor oncogene din ţesut şi migrarea lor. un segment transmembranar şi un mic domeniu citoplasmatic. E. permit sau împiedică schimburile intercelulare şi mediază contactele celulă-celulă şi celulă-matrice. În cancer. respectiv alcătuirea unui ţesut la embrion şi menţinerea integrităţii unui ţesut la adult. numit VCAMs (vascular cell.2. Caderinele au fost identificate în diferite părţi ale corpului (N-caderina în sistemul nervos. homosau heterofilică. se produc modificări conformaţionale ale caderinelor care duc la scăderea adezivităţii celulare. NCAMs mediază interacţiunea celulă-celulă. Alţi doi reprezentanţi al IgSF sunt NCAMs (neural cell.3. Interacţiunea heterofilică presupune prezenţa integrinelor.3. Membrii numeroşi ai IgSF mediază interacţiunea celulară în elaborarea răspunsului imun. ambii foarte importanţi în dezvoltarea sistemului nervos la embrion. Caderinele de pe aceeaşi suprafaţă celulară se asociază formând dimeri. Caderinele sunt molecule implicate în recunoaşterea celulelor de acelaşi tip.1. Proteinele care conţin domenii imunoglobulinice aparţin IgSF (superfamiliei imunoglobulinelor).adhesion molecules) sau factorul de adeziune neurală şi L1. 76 . iar L1 mediază alungirea conului de creştere în timpul dezvoltării neuronilor. Caderinele sunt alcătuite dintr-un segment lung extracelular ce conţine 5 domenii de legare. Segmentele extracelulare ce aparţin la două celule adiacente pot interacţiona prin juxtapoziţia porţiunilor terminale sau a segmentului în totalitate.1.caderina în placentă. blocând fluxul de molecule şi ioni dintre lumenul organelor cavitare şi spaţiile interstiţiale. 3. Ca2+ dependente.

Aceste structuri joncţionale împiedică deplasarea moleculelor şi a ionilor din lumenul organelor cavitare în spaţiile interstiţiale. Capacitatea de ocluzie variază funcţie de tipul de ţesut epitelial. 39 – Joncţiunile strânse sunt formate din mai multe şiruri de perechi de proteine joncţionale situate în regiunea apicală a membranei plasmatice.ƒ ƒ ƒ Joncţiunile de ancorare asigură legarea strânsă a celulelor unele de altele şi a acestora cu matricea extracelulară. separate de mici spaţii interstiţiale. Acest flux unidirecţional al moleculelor.2. Prezenţa joncţiunilor de ocluzie la polul apical al celulelor face imposibilă retrodifuziunea glucozei din interstiţii în lumenul intestinal. proces care implică două tipuri de proteine cu o strictă localizare membranară. (fig. Joncţiuni sinaptice conectează partea terminală a unui axon neuronal ( butonul terminal) cu celula – ţintă. prezent în domeniul laterobazal. Proteinele din domeniul apical (faţa luminală a membranei). Joncţiunile de ocluzie se formează în urma stabilirii contactului între şirurile de proteine aparţinând celulelor alăturate. Proteinele joncţionale sunt ordonat depuse în mai multe şiruri ce înconjoară celula în regiunea apicală. 77 . oferind. este condiţionat de distribuirea asimetrică a componentelor membranare. din lumen prin celulele epiteliale în sânge. 40). în circulaţia sangvină. substratul molecular proteic al joncţiunilor de ocluzie este sugerat de acţiunea denaturantă pe care proteazele o au asupra acestor structuri. în urma unui transport transcelular. se sugerează existenţa unei relaţii logaritmice între numărul şirurilor de proteine joncţionale şi gradul de impermeabilitate al joncţiunilor pentru diferite specii ionice. Joncţiunile de comunicare sunt implicate în cuplarea electrică şi metabolică a celulelor ce îndeplinesc aceeaşi funcţie. Eliberarea glucozei în spaţiile interstiţiale se realizează prin difuziune mediată de un set de permeaze. Deşi proteinele nu au fost încă izolate. Joncţiunile de ocluzie Joncţiunile de ocluzie („zonulae occludens” – numite şi joncţiuni strânse sau impermeabile (tight jonction) sunt reprezentate la polul apical al celulelor epiteliale ce delimitează lumenul unor cavităţi.39) Fig. imaginea unei centuri situate imediat sub suprafaţa cu microvili a celulei epiteliale (fig. difuzează în ţesutul conjunctiv de unde sunt preluate. 3. În plus. care determină apariţia unor domenii distincte – apical şi laterobazal – în membrana plasmatică a celulelor epiteliale.1. Observarea la microscopul electronic a unei secţiuni prin joncţiunile de ocluzie oferă imaginea a două membrane plasmatice adiacente care din loc în loc se găsesc în contact direct. Aceste puncte de „sudură”. Un exemplu concret îl constituie absorbţia glucozei din lumenul intestinal. sunt rezultatul anastomozei proteinelor joncţionale prezente în membranele plasmatice ale celulelor învecinate. în ansamblu. transportă activ glucoza pompând-o din lumen în celulele epiteliale. În celulele epiteliale sunt pompate selectiv substanţe nutritive care.

desmozomi şi hemidesmozomi. joncţiunile de adeziune intercelulară sunt localizate la polul apical. element esenţial în menţinerea integrităţii joncţiunilor de ocluzie.2. cât şi prin menţinerea stabilităţii domeniilor membranare. 40 – Transportul glucozei în celulele epiteliale ce delimitează lumenul intestinal.1 Joncţiunile de adeziune intercelulară În celulele epiteliale. Un argument în favoarea acestei afirmaţii este pierderea polarităţii celulare. iar prin cele extracelulare cu glicoproteine transmembranare din celulele adiacente. ca urmare a scăderii concentraţiei Ca2+ în mediul extracelular. contactul acestora fiind mediat de structurile joncţionale de adeziune intercelulară. datorită migrării lipidelor din stratul exoplasmatic şi al proteinelor în membrana plasmatică. miocard. miometru etc).Fig. glicoproteinele transmembranare interacţionează prin domeniile lor intracelulare cu proteinele de ataşare.2. Din punct de vedere structural. Aceste structuri constituie situsuri de ancorare ale filamentelor de actină dispuse în mănunchiuri. joncţiunile de ancorare sunt alcătuite din două clase de proteine: proteine de ataşare intracelulară şi glicoproteine transmembranare de legare. joncţiunile de ocluzie permit ţesutului epitelial să se comporte ca o barieră cu o permeabilitate selectivă. 3. funcţie de tipul de contact pe care îl mediază. Atât joncţiunile de adeziune. Acest tip de joncţiune antrenează elementele de citoschelet creând structuri de rezistenţă în celulele supuse stress-ului mecanic (epitelii. Ţinând cont de tipul elementelor de citoschelet asociate . Toate cele patru tipuri de joncţiuni de ancorare coexistă în celulele ţesutului epitelial. în timp ce. Joncţiunile strânse sunt implicate în menţinerea priorităţii celulelor epiteliale împiedicând difuzia proteinelor transportoare în planul membranei plasmatice Menţinerea polarităţii celulelor epiteliale constituie a doua funcţie a joncţiunilor de ocluzie. Benzile de adeziune aparţinând celulelor învecinate se găsesc în opoziţie directă. Datorită aspectului lor.filamente de actină sau filamente intermediare – joncţiunile de ancorare se clasifică în joncţiuni de adeziune şi structuri desmozomale.2. imediat sub joncţiunile de ocluzie.2 Joncţiunile de ancorare Joncţiunile de ancorare asigură contactul celulă-celulă şi celulă-matrice extracelulă. Acestea acţionează în sensul împiedicării difuziei prin dublul strat lipidic al moleculelor ce compun domeniile membranare. Atât prin împiedicarea schimburilor lumen-interstiţiu. aceste joncţiuni au fost numite desmozomi în 78 . cât şi structurile desmozomale se subdivid în joncţiuni de adeziune intercelulare şi joncţiuni de adeziune celulă-matrice şi respectiv. Orientate paralel cu membrana plasmatică mănunchiurile de filamente de actină înconjoară polul apical al celulei formând o bandă de adeziune continuă („zonulae adherens”). Proteinele de ataşare intracelulară leagă elementele de citoschelet de complexul joncţional. 3.

79 . De cele mai multe ori.3 Desmozomii Dependent (fig. La nivelul plăcilor de adeziune se stabileşte contactul dintre mănunchiurile de filamente de actină şi un element al matricei. în celulele musculare ale inimii. Vizualizarea la microscopul electronic a desmozomilor oferă imaginea a două discuri dense (15-20 nm grosime). În celulele epiteliale. filamentele de desmină. situate pe faţa citoplasmatică a membranelor celulelor adiacente. Aceste structuri joncţionale realizează contactul dintre filamentele intermediare ale celulelor adiacente. membranele plasmatice adiacente sunt menţinute la o distanţă de 15-20 nm una de cealălantă (fig. în celulele mezenchimale.2. 3. numite contacte focale sau plăci de adeziune. 41 – Distribuţia proteinelor de legare a actinei şi uvomorulinei la nivelul joncţiunilor de adeziune intercelulară din celulele epiteliale 3. deoarece din punct de vedere chimic cele două structuri joncţionale sunt deosebite. Conectarea reţelelor transcelulare de filamente de actină asigură adeziunea celulelor epiteliale conferind totodată rigiditate structurii tisulare. ce au la bază un mecanism Ca2+ dependent. Domeniul extracelular al glicoproteinei interacţionează cu domeniile extracelulare ale glicoproteinelor din membrana plasmatică a celulelor învecinate. denumire eronată. filamentele de vimentină etc. α-actinina. structurile desmozomale le sunt asociate filamentele de cheratină. Tipul filamentelor intermediare antrenate de desmozomii în adeziunea intercelulară diferă funcţie de tipul celular. Proteinele de ataşare se leagă de domeniul intracelular al unei glicoproteine transmembranare. desmozomii (desmozomii în pată) constituie regiuni de cimentare intercelulară. Ca rezultat al acestor interacţii. Legarea filamentelor de actină de domeniul intracelular al receptorului este indirectă. ancorând astfel filamentele de actină în embrana plasmatică. fiind mediată de cel puţin pentru tipuri de proteine de ataşare: o proteină ce leagă capul filamentelor de actină („actin-filament-capping protein”). vinculina şi talina.bandă (belt desmosomes). ce aparţine familiei integrinelor. numite caderine. ce alcătuiesc citoscheletul. prin intermediul unei glicoproteine transmembranare.2. Filamentele de actină interacţionează cu complexul joncţional printr-un set de proteine de ataşare dintre care cel mai bine caracterizate sunt vinculina şi α-actinina. Aderarea celulelor la matrice implică regiuni specializate ale membranei plasmatice. elementul matriceal este fibronectina. Glicoproteina (uvomorulina) este un membru al familiei moleculelor de adeziune intracelulară calciu dependente. în urma cărora se formează o reţea transtisulară continuă.2.2. 42). cu elemente componente ale matricei. Fig. 41). iar glicoproteina transmembranară este receptorul pentru fibrobnectină.2 Joncţiunile de adeziune celulă-matrice extracelulară Joncţiunile de adeziune celulă-matrice asigură contactul dintre celulă şi matricea extracelulară prin conectarea filamentelor de actină.

(a) Desmozomul este alcătuit din două plăci citoplasmatice situate pe feţele citoplasmatice ale plasmalemelor celor două celule adiacente.4 Hemidesmozomii Hemidesmozomii. Este alcătuit dintr-o singură placă citoplasmaticăde care filamentele intermediare sunt legate prin capete. fapt ce conferă pielii un aspect vezicular. (b) Hemidesmozomul asigură ancorarea celulelor în matricea extracelulară. Devenit lax. „gap junction”) au o largă răspândire.2. De vreme ce anticorpii afectează doar desmozomii din piele se presupune existenţa unor deosebiri biochimice între aceştia şi cei prezenţi în alte ţesuturi. 3.3 Joncţiunile de comunicare Joncţiunile de comunicare (permeabile. cât şi în distribuirea forţelor mecanice în întregul ţesut epitelial şi ţesutul conjunctiv adiacent. 80 . Cele două plăci citoplasmatice din membranele adiacente sunt conectate ca urmare a interacţiunii domeniilor extracelulare ale desmoglinelor printr-un mecanism Ca2+ Fig. iar în muşchii netezi desmozomii sunt consideraţi echivalenţi funcţionali ai discurilor „Z” din muşchii scheletici. ţesutul epitelial este incapabil de a mai funcţiona ca barieră. 42 – Structuri desmozomale în ţesutul epitelial. În ţesuturile epiteliale.numite plăci citoplasmatice. Placa citoplasmatică constituie situsul de ancorare a filamentelor de cheratină ce intră în alcătuirea citoscheletului celulei epiteliale. În boala Penfigus se sintetizează anticorpi împotriva propriilor glicoproteine transmembranare. 3. unde de regulă se semnalează prezenţa ambelor structuri desmozomale (desmozomi în pată şi hemidesmozomi).2. asigură contactul dintre regiunea bazală a membranei celulelor epiteliale şi o structură specializată a matricei extracelulare.2. numită lamina bazală. Placa citoplasmatică este alcătuită dintr-un complex de proteine de ataşare – desmoplachine – ce leagă tangenţial filamentele intermediare şi o glicoproteină transmembranară – desmoglina-care interacţionează prin domeniul său intracelular cu proteine de ataşare. similari desmozomilor din punct de vedere morfologic. În regiunea joncţiunilor de comunicare. Legarea anticorpilor de desmoglină afectează structura desmozomilor responsabili de aderarea intercelulară a celulelor ţesutului epitelial din piele. Glicoproteinele transmembranare interacţionează prin domeniile lor extracelulare. Moleculele aflate în soluţie difuzează printre celulele epiteliale spre exterior. Studiul desmozomilor a pus în evidenţă implicaţiile funcţionale pe care aceste structuri le au în alte ţesuturi decât cel epitelial. Astfel. în celulele ce alcătuiesc ţesutul muscular cardiac. Legarea plăcii citoplasmatice de lamina bazală este mediată de o glicoproteină transmembranară. regăsinduse în toate ţesuturile organismelor animale. consolidând structura desmozomală. Filamentele intermediare se ataşează tangenţial de plăcile citoplasmatice. filamentele de desmină asociate desmozomilor constituie o cale de transmitere a forţei de contracţie. acestea sunt implicate atât în asigurarea adeziunii celulare.

3. Al treilea domeniu α-helix al conexinei are un caracter amfipatic. grupuri de celule cu o entitate distinctă se decuplează de restul celulelor urmând o cale comună de dezvoltare. joncţiunile permeabile constituie elementul-cheie al cuplării electrice şi metabolice celulare. permeabilitatea lor fiind dependentă de diverşi factori: 81 . domeniile αhelix amfipatice. De asemenea.). numită conexină (280000-320000Da). 3.3. b) Poziţionarea în membrana plasmatică a conexinei-subunitate a conexonului. Prin asocierea a şase molecule de conexină ia naştere o structură conexon. complexe proteice prezente în membranele plasmatice sunt poziţionaţi cap la cap. implicaţi în reglarea numeroaselor procese metabolice celulare. Prin stabilirea acestui tip de comunicare intercelulară. ƒ propagarea potenţialului de acţiune de la un neuron la altul.43). proces. nucleotide. ƒ peristaltismul intestinal. Deplasarea mediatorilor intracelulari de la o celulă la alta prin joncţiunile de comunicare. În regiunea membranară implicată în joncţiunile de comunicare.membranele plasmatice adiacente sunt separate de un spaţiu îngust (2-4 nm grosime) întrerupt din loc în loc de particule cilindrice. Conexonii. prin canalele joncţiunilor de comunicare pot trece mediatori intracelulari (ioni de Ca. celulele sunt capabile să transfere diferite molecule celulelor învecinate incapabile să le sintetizeze. aminoacizi.2). Apariţia defectelor în dezvoltarea embrionului ca urmare a injectării. ale fiecărei proteine componente delimitează un canal ce străbate membrana plasmatică (fig. cu un diametru de 1. Lanţul polipeptidic (280 aminoacizi) străbate de patru ori membrana plasmatică. dintr-o celulă în alta.1 Structura joncţiunilor de comunicare În alcătuirea joncţiunilor de comunicare intră un singur tip de proteină transmembranară. Cele patru domenii membranare prezintă o conformaţie αhelix. hormoni etc. ce stă la baza coordonării activităţii celulelor într-un ţesut. În interiorul conexonului.2 Reglarea permeabilităţii joncţiunilor de comunicare Joncţiunile de comunicare sunt structuri cu caracter dinamic.2. în etapele timpurii ale embriogenezei.3. Aceste particule sunt străbătute de un canal ce face posibil contactul dintre citoplasmele celulelor cuplate prin joncţiunile de comunicare. a moleculelor cu greutăţi moleculare sub 1500 -2000 Dar (glucide.)şi a diferitelor specii ionice. sute de conexoni se aglomerează formând cluster-i (mănunchiuri) Conexonii din membranele celulelor învecinate se aşează cap la cap formând un canal de comunicare continuu între citoplasmele celor celule.1. dând naştere unor canale de comunicare intercelulară.2.5-2nm. Cuplarea electrică mediată de joncţiunile de comunicare asigură: ƒ sincronizarea contracţiilor celulelor ce alcătuiesc ţesutul muscular. a unor inhibitori ai joncţiunilor de comunicare sprijină această ipoteză. 43 – a) Joncţiunile de comunicare. Canalul. Fig. explică activarea diferiţilor stimuli hormonali (vezi subcap. AMP-ciclicetc. Pe parcursul proceselor de diferenţiere. permite trecerea liberă. 3. Joncţiunile de comunicare au un rol important în procesul de embriogeneză. Prin cuplarea metabolică. Se presupune că primele etape ce urmează fecundării majoritatea celulelor sunt cuplate electric.

Modificarea permeabilităţii are la bază capacitatea joncţiunilor de comunicare de a adoptă două conformaţii distincte: închisă şi deschisă (fig. Numărul mare de protocaderine asociate în diferite combinaţii dau specificitatea sinaptică. Creştere permeabilităţii joncţiunilor de comunicare. transmiterea semnalului realizându-se prin AMP-c. 44) Fig. forma şi funcţiile metabolice ale celulelor cu care se află într-un contact permanent. 3. creşterea concentraţiei Ca2+ liber în citosol. Considerată un suport inert ce oferă doar stabilitate fizică ţesuturilor. care activează protein kinazele AMP-c dependente. matricea extracelulară se relevă. conţin 6 domenii extracelulare de legare în tandem). Fosforilarea conexinei impune adoptarea conformaţiei deschisă de către joncţiuni. valoarea potenţialului de membrană la nivelul joncţiunilor. în paralel cu creşterea influxului de ioni de Na şi Ca.4. ceea ce face posibilă funcţionarea normală a celulelor în restul ţesutului. elementele componente. semnale chimice extracelulare etc. ca o structură dinamică ce joacă un rol esenţial în dezvoltarea. cât şi conexina din structura joncţiunilor de comunicare. Ele fosforilează atât enzimele. Joncţiunile sinaptice Sunt structuri specializate de legătură între neuroni. 44 – Schema modificării conformaţionale a conexonilor Existenţa unui mecanism de reglare a permeabilităţii structurilor joncţionale dependentă de concentraţia de Ca2+din citosol are o importanţă vitală pentru funcţionarea normală a celulelor asociate din ţesuturi. care mediază contactul 82 .2. migrarea. ƒ ƒ ƒ ƒ 3. Rolul protocaderinelor este acela de a ţine la distanţa optimă cele două componenete membranare ale sinapsei – membrana presinaptică şi cea postsinaptică. stă la baza activităţii celulare în cascadă. în prezenţa unui semnal chimic extracelular. În acest caz. un axon în creştere se ataşează la celula-ţintă Acest tip de joncţiune este mediat de protocaderine (glicoproteine ce aparţin familiei caderinelor. Activarea acestora nu necesită contactul direct cu hormonul. Prin această decuplare. proliferarea. La interfaţa dintre ţesutul epitelial şi ţesutul conjunctiv subadiacent. concentraţia mare a ionilor de Ca impune închiderea joncţiunilor de comunicare dintre celulele deteriorate şi cele şi cele normale. Prin joncţiunea sinaptică. ce comandă oprirea sintezei de glicogen în celulele hepatice şi eliberarea glucozei în sânge.Scăderea pH-ului citosolic. 3. sunt izolate regiunile tisulare afectate. numită lamină bazală. Alterarea gravă a structurii celulare (ruperea membranei plasmatice.) este însoţită de pierderea unor cantităţii însemnate de metaboliţi celulari. ceea ce permite trecerea AMP-c din celula activată în celulele învecinate. moarte celulară etc. cât şi rolul matricei extracelulare diferă funcţie de tipul tisular. În celulele hepatice stimulate de glucagon. Un exemplu concret îl constituie răspunsul celular la acţiunea hormonului glucagon. Arhitectura. Există mai mult de 50 de gene ce controlează sinteza diferitelor protocaderine. azi. se află o structură specializată a matricei extracelulare. Matricea extracelulară Matricea extracelulară reprezintă o reţea complexă de carbohidraţi şi proteine ce ocupă spaţiile interstiţiale. pentru a facilita transmiterea sinaptică. are loc creşterea concentraţiei de AMP-c.

Atât lanţul poliglucidic lung (câteva sute de reziduuri glucidice). sunt legate covalent de moleculele proteice. lamina bazală se comportă ca un filtru permiţând trecerea apei. acidul uronic. de cele mai multe ori. În ţesutul conjunctiv dens. hormonilor etc. 3. Funcţie de tipul de reziduuri glucidice. se disting patru clase de glicozaminoglicani: 1. Ca rezultat al acţiunii forţelor de electrostatică. pe care se sprijină ţesutul epitelial şi diferitele glande. adoptă o conformaţie de tip „random coil” („încolăcire aleatorie”). cât şi grupările carboxil ale acidului uronic conferă glicozaminoglicanilor încărcare electrică negativă. conferindu-i totodată rezistenţă mecanică. în spaţiul dintre celule şi în capilarele sangvine.3. factor ce conferă structurii rezistenţă la forţele de compresie.1. ƒ sunt molecule scurte (mai puţin de 300 reziduuri glucidice) ƒ formează proteoglicani. unul din componentele diglucidului este un amino-glucid de tipul N-acetilglucozaminei. Aceasta determină creşterea turgescenţei matricei extracelulare. cât şi unităţile diglucidice nesulfatate. În glomerulii renali. prezent în cartilaje. ionilor şi a moleculelor mici din sânge în spaţiul urinar. În matricea extracelulară sunt prezente polizaharide de tipul glicozaminoglicanilor (GAG) care. definesc acidul hialuronic drept un reprezentant atipic al glicozaminoglicanilor. a numărului şi a localizării grupărilor sulfat. Cu excepţia acidului hialuronic. Atât grupările sulfat. datorită conformaţiei adoptate. 3. matricea extracelulară este responsabilă de elasticitatea şi rezistenţa mecanică ale acestor structuri. În mod obligatoriu. În ţesutul conjunctiv lax.1 Componentele matricei extracelulare Macromoleculele ce alcătuiesc matricea extracelulară sunt secretate de către celulele ce se găsesc dispersate în matrice şi care aparţin clasei fibroblastelor. al doilea rest glucidic este. tendoane şi oase. sunt responsabile de organizarea matricei. condroitin sulfat şi dermatan sulfat. ce se repetă regulat. Deşi glicozaminoglicanii reprezintă 10% din masa proteinelor fibrilare. Lanţurile poliglucidice hidrofile. Faza apoasă a gelului permite difuzia metaboliţilor. Proteinele fibrilare constituie cea de-a doua componentă a matricei. a legăturilor ce se stabilesc între acestea.3. reţeaua intricată de macromolecule din spaţiile interstiţiale permite difuzia liberă a nutrienţilor şi a oxigenului din sânge în celulele ţesuturilor periferice. acidul hialuronic.1 Glicozaminoglicanii Glicozaminoglicanii reprezintă lanţuri poliglucidice lineare a căror unitate structurală este un diglucid. În ţesutul conjunctiv ce înconjoară capilarele sangvine. Se disting două tipuri de proteine fibrilare: proteine structurale (colagenul şi elastina) şi proteine de adeziune (fibronectina şi laminina). 83 . dispuse în reţea. 2. Aminoglucidul din unitatea diglucidică poartă grupări sulfat. 4. heparan sulfat şi heparină. moleculele leagă diferiţi cationi (în special Na+). aceste molecule ocupă cea mai mare parte a spaţiului interstiţial. toate celelalte clase ale glicozaminoglicanilor prezintă caracteristici comune: ƒ conţin grupări sulfat legate de reziduuri glucidice.dintre cele două ţesuturi. ƒ conţin unităţi diglucidice diferite dispuse într-o secvenţă complexă. 3. Specii ionice osmotice active. Această reţea proteică este înglobată în gelul hidrat de polizaharide. cationii cresc gradul de hidratare al matricei. cheratan sulfat. formând proteoglicani. de regulă. Proteinele fibrilare.

1. Structuri heterogene. sulfat şi carboxil în lanţurile poliglucidice. factorul de creştere al fibroblaştilor – FGF). Structura heterogenă a proteoglicanilor sugerează faptul că aceasta nu constituie unica lor funcţie. reacţii de sulfatare şi epimerizare. unde X poate fi oricare aminoacid. Acest fapt. prezenţa şi implicarea sa în fazele timpurii ale embriogenezei sugerează faptul că acidul hialuronic este primul reprezentant al glicozaminoglicanilor. La această secvenţă ce serveşte drept „primer” se leagă unul câte unul reziduurile glucidice printr-o reacţie catalizată de glicozil-transferaza. Cercetări în acest sens au pus în evidenţă capacitatea proteoglicanilor de a lega molecule semnal (ex. Organizarea acestor molecule în matricea extracelulară este încă un subiect controversat. proteoglicanii diferă prin greutatea moleculară. cu densităţi diferite şi pori de mărime variabilă. 45 . Componenta proteică a proteoglicanilor este sintetizată la nivelul ribozomilor ataşaţi de RE rugos. făcând posibilă deplasarea liberă a celulelor şi favorizând proliferarea lor. 84 . 45). 3. Componenta centrală a acestor agregate o constituie acidul hialuronic. În cartilaje.Structura simplă a acestei molecule. Fig. În prima etapă a sintezei proteglicanilor. proteoglicanii formează agregate ce pot atinge o lungime de 4µm şi o masă moleculară de aproximativ 2 x 108 Da. 46). Concomitent cu procesul de translaţie proteică are loc translocarea proteinei în aparatul Golgi unde este asamblată în proteoglicani. Lanţurile sunt stabilizate de proteine de legare (fig. de care sunt ataşate multiple lanţuri condroitin sulfat şi cheratan sulfat se leagă. Prin acest mecanism. o secvenţă tricglucidică se leagă covalent de un rest de serină din molecula proteică (fig. 3.Structura proteoglicanilor. Moleculele de acid hialuronic se leagă de suprafaţa celulelor care migrează. numărul şi tipul lanţurilor de glicozaminoglicani. împiedică adeziunea intracelulară. necovalent de acidul hialuronic. Glicozaminoglicanii se leagă prin intermediul unei secvenţe triglucidice de un rest de Ser prezent în structura componentei proteice a proteoglicanilor. din el derivând celelalte clase.2 Proteoglicanii Proteoglicanii sunt reprezentaţi în toate ţesuturile conjunctive şi matricele extracelulare. Miezul proteic al proteoglicanilor. Aceste molecule conţin un miez proteic (core) în care sunt ancorate lanţuri de glicozaminoglicani. acidul hialuronic joacă un rol important în migrarea celulelor pe parcursul morfogenezei şi al reparării structurilor tisulare. proteoglicanii formează geluri hidratate.acoperindule ca o „haina”. Restul de Ser este frecvent localizat în interiorul unei secvenţe specifice de aminoacizi: Asp(Glu)-Asp(Gky)-X-Ser-GlyX-Gly. Eliminaţi în spaţiul interstiţial. ce reglează traficul molecular şi deplasarea celulelor funcţie de mărimea sau/şi sarcina lor electrică. aranjarea grupărilor hidroxil. componenta proteică. Simultan cu elongarea lanţurilor poliglucidice are loc în aparatul Golgi procesarea acestora.

Fig. 46 – Proteoglicanii din cartilagii conţin şi acid hialuronic legat necovalent, prin intermediul unor proteine liker de miezul proteic. Pe o singură moleculă de acid hialuronic se pot lega o sută de monomeri de proteoglicani. Acest tip de organizare a proteoglicanilor conferă elasticitate cartilajelor. Proteoglicanii sunt prezenţi şi la nivelul membranelor plasmatice ale multor tipuri celulare. De miezul integrat în membrana plasmatică şi care proemină în spaţiul extracelular este ataşat un număr mic de lanţuri de glicozaminoglicani (fig. 47).

Fig. 47 – a) Proteoglicani prezenţi la nivel la nivelul membranelor plasmatice. Miezul proteic de care sunt ataşate patru lanţuri de heparan sulfat şi două de condroitin sulfat traversează integral membrana plasmatică; b) Legarea lanţurilor de condroitin sulfat la miezul proteic al proteoglicanilor din membrană. În acest caz proteoglicanii sunt implicaţi în legarea celulelor de matricea extracelulară şi în organizarea acromoleculelor ce compun matricea.

85

3.3.1.3 Colagenul Colagenul reprezintă o familie de proteine fibrilare insolubile, sintetizate în fibroblaste şi reprezentate în toate organismele animale la nivelul matricei extracelulare şi a ţesutului conjunctiv. Este principala componentă a matricei extracelulare. Se cunosc poate 12 tipuri de colagen. Dintre acestea tipurile I, II, şi III întâlnite în special în ţesutul conjunctiv, au capacitate de autoasamblare, formând polimeri ce poartă numele de fibrile de colagen. Tipul IV constituie comportamentul principal al laminei bazale, unde formează o reţea bidimensională. a. Structura moleculelor de colagen Unitatea structurală fundamentală a colagenului este o moleculă proteică cu o lungime de 300nm şi un diametru de 1,5 nm, alcătuită din trei subunităţi: două lanţuri α1 şi un lanţ α2. Celelalte trei tipuri polipeptidice, ce conţin fiecare 1050 aminoacizi, se înfăşoară unul în jurul celorlalte, de la stânga spre dreapta, formând o structură de tipul triplu helix. Fiecare rotaţie completă (tur) a helixuluide faptul că conţine trei aminoacizi (fig. 48) Fig. 48 - a) Modelul lanţului polipeptidic alfa din molecula de colagen. Gly ocupă a treia poziţie în secvenţa repetitivă: Gly-X-Y, unde X şi Y reprezintă oricare alt aminoacid. b) Modelul moleculei de colagen. Cele trei lanţuri alfa formează un tripluhelix. Repetiţia glicinei (Gly) la fiecare a treia poziţie, este justificată de faptul că aceasta este singurul aminoacid suficient de mic pentru a ocupa spaţiul din interiorul triplu-helixului. Molecula de colagen este bogată în prolină, lizină, aminoacizi ce apar de cele mai multe ori sub formă hidroxilată. Grupările hidroxil ale hidroxiprolinei participă la formarea legăturilor de hidrogen ce stabilizează triplu-helixul. În boala numită scorbut, datorat deficienţei de vitamina C, este inhibată reacţia de hidroxilare a prolinei, ceea ce împiedică organizarea lanţurilor polipeptidice în triplu-helix. Acestea sunt rapid degradate sub acţiunea unei enzime, numită colagenază. În consecinţă, matricea extracelulară şi vasele sangvine devin extrem de fragile, iar dinţii se desprind din alveolele dentare. Grupările hidroxil ale hidroxilizinei sunt implicate într-o reacţie de glicozilare. Glicozilarea colagenului conferă acestei molecule capacitatea de a se autoasambla în spaţiul extracelular.

86

b. Sinteza colagenului Prezenţa secvenţei repetitive – Gly-X-Y (unde X,Y reprezintă diferiţi aminoacizi cu excepţia glicinei)în structura colagenului, reflectă organizarea genelor ce îl codifică, sugerând faptul că evoluţia acestor gene are la bază fenomenul de duplicare genică. Gena ce codifică lanţul α1 conţine 41 de exoni. Cea mai mare parte a exonilor este alcătuită din 54 perechi de baze (pb) sau multipli de doi sau trei ai acestui număr, sintetizând 1,2 sau 3 unităţi primordiale. O unitate primordială conţine 6 secvenţe repetitive Gly-X-Y. Un număr mic de exoni din structura genei au pierdut, pe parcursul evoluţiei 9pb, unităţile primordiale codificate de către aceştia fiind mai scurte cu o secvenţă Gly-X-Y. Locul de sinteză al lanţurilor polipeptidice ce formează colagenul îl constituie ribozomii ataşaţi de RE rugos. Ca rezultat al translaţiei la nivel ribozomal sunt sintetizate lanţurile pro-α. Acestea sunt introduse în lumenul RE rugos, datorită prezenţei în structura lor a secvenţei semnal („signal peptide”). În regiunile carboxil- şi amino- terminale lanţurile pro-α conţin alte două secvenţe, numite propeptide. Aceste două secvenţe formează domenii globulare, în timp ce restul lanţului adoptă o conformaţie de tip helix. În lumenul RE reziduurile de lizină şi prolină sunt hidroxilate, iar între secvenţele propeptidice a trei lanţuri pro-α se stabilesc punţi disulfurice intercatenare. Ulterior formării legăturilor disulfurice, lanţurile se unesc (direcţia C - N), generând molecula de procolagen. Din RE, procolagenul este transportat în aparatul Golgi, unde se desfăşoară mai multe runde de procesare ce constau, în principal, în adaosul de reziduuri glucidice la hidroxilizină. Moleculele de procolagen sunt eliminate din aparatul Golgi în spaţiul extracelular. Sub acţiunea procolagen peptidazelor, secvenţele sunt clivate proteolitic, molecula de procolagen fiind convertită în colagen. Proteoliza secvenţelor propeptidice în spaţiul extracelular împiedică autoasamblarea colagenului în interiorul celulei,ceea ce ar avea drept consecinţă distrugerea celulară. c. Asamblarea moleculelor de colagen în spaţiul extracelular În spaţiul extracelular, moleculele de colagen (numit şi tropocolagen) de tip I, II şi III se asociază spontan formând polimeri ordonaţi ce poartă numele de fibrile de colagen (50nm în diametru). În fibrile, moleculele sunt dispuse în şiruri longitudinale. Între moleculele învecinate ale aceluiaşi şir există o distanţă („gap”) de 35 nm. Moleculele de colagen din şirurile adiacente sunt deplasate unele faţă de altele cu 67 nm, ceea ce reprezintă mai puţin de o pătrime din lungimea totală a moleculei. Se constată că din cinci în cinci molecule de colagen sunt aliniate identic (fig. 49). Spaţierea colagenului în fibrile conferă aceştia o maximă elasticitate. În regiunile amino-şi carboxil-terminale ale colagenului există segmente scurte ce au o conformaţie triplu-helix. Resturile de lizină sau/şi hidroxilizină din aceste regiuni participă la legături covalente încrucişate ce se stabilesc între extremitatea carboxilică a unei molecule adiacente. Aceste legături au rolul de a stabiliza asamblarea colagenului în fibrile. Organizarea fibrilelor diferă de la ţesut la altul. În piele, acestea se întretaie creând o reţea laxă. În oase şi în cornee, fibrilele de colagen sunt dispuse în plăci ordonat aranjate; fibrilele aceleiaşi plăci sunt paralele între ele şi perpendiculare pe cale ale plăcilor adiacente. În tendoane fibrilelor formează mănunchiuri, numite fibre. Fibrele sunt dispuse paralel şi orientate pe direcţia forţei ce acţionează asupra tendonului.

87

Fig. 49 – a) Sinteza colagenului şi asamblarea sa în fibre în spaţiul extracelular. 3.3.1.4. Elastina Elastina este o proteină neglicozilată, puternic hidrofobă, a cărei secvenţă de aminoacizi (830) este bogată în glicină şi prolină. Este proteina majoră a reţelelor de fibre elastice din matricea extracelulară. Spre deosebire de colagen, are un conţinut scăzut de lizină. În matricea extracelulară, resturile de lizină ale moleculei proteice participă la formarea legăturilor covalente încrucişate ce stabilizează elastina într-o reţea (filamente sau foiţe) ale cărei ochiuri îşi modifică forma în raport cu direcţia forţei ce acţionează asupra sa. Elasticitatea reţelei se datorează capacitaţii moleculelor de elastină de a adopta mai multe conformaţii random-coil. Oscilarea între conformaţii caracterizate de diferite grade de relaxare a moleculelor de elastină asamblate în reţea, conferă acestei proteine proprietăţi elastice similare cauciucului. Filamentele de elastină reprezintă constituenţi principali ai reţelei de fibre elastice prezente în matricea extracelulară din piele, vase sangvine sau plămâni. Componentul minor al fibrelor elastice este o glicoproteină. Dispusă pe suprafaţa fibrelor, glicoproteina intervine în organizarea moleculelor de elastină.

88

3.3.1.5. Fibronectinele Fibronectinele aparţin clasei glicoproteinelor de adeziune, a căror funcţie principală este de a media adeziunea celulă-matrice extracelulară. Fibronectinele au un rol important în menţinerea formei celulelor, în organizarea citoscheletului, iar pe parcursul embriogenezei sunt implicate în migrarea şi diferenţierea celulară. În organismele animale, fibronectinele sunt întâlnite în: ƒ sânge şi alte fluide, sub formă de dimeri solubili, favorizând fagocitoza, migrarea celulelor imune (în special macrofage), ataşarea trombocitelor de regiunile alterate ale vaselor sangvine; ƒ ataşate tranzitoriu pe suprafaţa celulară, ca oligomeri de fibronectină; ƒ în matricea extracelulară, unde formează fibre insolubile. a) Structura fibronectinelor Se cunosc mai multe tipuri de fibronectine. Codificate de către o unică genă (70 kb), fibronectinele sunt rezultatul splicing-ului alternativ al moleculei de ARN-m. Funcţie de tipul celular, pot fi generate una până la 20 molecule diferite de ARN-m pentru fibronectină ce dau naştere unui număr echivalent de lanţuri polipeptidice. Din punct de vedere structural, fibronectina este un dimer alcătuit din două subunităţi identice. Regiunile carboxiterminale ale celor două lanţuri polipeptidice (2500 aminoacizi fiecare) ce formează dimerul sunt legate printr-o pereche de punţi disulfurice. Fiecare subunitate prezintă şase domenii globulare, unite prin regiuni flexibile ale lanţului polipeptidic. Fiecare domeniu globular asigură legarea specifică a fibronectinei la receptori celulari, colagen, fibrină şi proteoglicani sulfataţi (figura 50). Identificarea, izolarea şi secvenţializarea domeniului prin care fibronectina se leagă la suprafaţa celulară au condus la evidenţierea unei secvenţe tetrapeptidice-Arg-Gly-Asp-Ser(RGDS). Secvenţa RGD este comună mai multor proteine extracelulare de adeziune. Ea permite recunoaşterea şi legarea proteinelor de către integrine, o familie de receptori de membrană omologi. Dată fiind specificitatea recunoaşterii receptor-ligand, se sugerează implicarea, în acest proces, şi a altor secvenţe din structura proteinelor de adeziune. Fig. 50 – a) Structura fibronectinei. Cele două lanţuri polipeptidice sunt legate prin punţi disulfurice. Fiecare lanţ prezintă domenii globulare ce leagă specific molecule din matricea extracelulară sau receptori de membrană; b) domeniile de legare specifică au fost puse în evidenţă prin digestie cu proteaze. Se cunosc şase domenii: • două pentru heparan sulfat; • două pentru fibrină; • unul pentru colagen; • unul pentru receptorul fibronectinei.

89

În momentul în care deplasarea încetează. Segmentele sunt legate între ele printr-o punte disulfurică . 90 . fiind implicate în legarea componentelor matriceale de elementele citoscheletului. 52). Lanţul β conţine secvenţe repetitive bogate în cisteină. la rândul săau. Fig. Toate aceste molecule au o structură similară. Fibronectina. migrarea celulară este un fenomen rar întâlnit. interacţionează cu alte elemente ale matricei extracelulare (colagen. din interiorul celulei. mediat de receptorul pentru fibronectină. 52 – Modelul regiunii de contact fibroblast-substrat. Contactul dintre fibronectine. din spaţiul extracelular şi mănunchiurile de fibre de actină. o parte din receptorii pentru colagen. în citoplasmă se organizează fibrele de stres bogate în actină. pe parcursul migrării fibroblastelor. Datorită mobilităţii laterale a receptorului în membrana plasmatică. imobilizându-l în membrana plasmatică (fig. fibronectina este recunoscută şi legată de receptorul pentru fibronectină din membrana plasmatică a fibroblastelor. asociate prin legături necovalente.000 Da) este scindat în două segmente. Pe de altă parte. se stabilesc şi se desfac succesiv contactele celulă-matrice. Nu toţi receptorii pentru constituenţii matricei extracelulare aparţin familiei integrinelor. Aceste celule traversează cheagurile sangvine al căror element constituent principal este fibrina. Mai mult. în care fibroblaştii şi celulele sistemului imun migrează spre zona afectată. Din această familie mai fac parte receptorul pentru laminină. proteoglicani). O excepţie o constituie procesul de reparare a leziunilor. c) Migrarea şi aderarea fibroblastelor în matricea extracelulară – proces ce implică recunoaşterea fibronectină – receptor În organismele animale adulte. prezentând secvenţa specifică RGD. Lanţul α (140. receptorul pentru colagen este reprezentat de o glicoproteină transmembranară cu o structură diferită de cea a integrinelor. Fibrele de actină se ataşează prin intermediul vinculinei şi a talinei de receptorul pentru fibronectină. Receptorul leagă fibronectina care. Aceste fibre se leagă de receptor prin intermediul proteinelor de ataşare intracelulare (vinculina şi talină). 51 – Structura receptorului pentru fibronectină Rolul moleculei receptor este de a media contactul dintre fibronectină (recunoaşte secvenţa RGDS) şi elementele din structura citoscheletului (filamentele de actină). secretată de către fibroblaşti se leagă printr-unul din domeniile sale globulare la fibrină. Fig. Ambele lanţuri polipeptidice ale receptorului sunt glicozilate (figura 51). în anumite celule. asigură aderarea celulei la matricea extracelulară. unul transmembranar şi altul extracelular.α şi β. etc. Receptorul pentru fibronectină este un membru al familiei integrinelor.b) Receptorul pentru fibronectină-reprezentant al familiei integrinelor Receptorul pentru fibronectină este un heteromer alcătuit din două lanţuri polipeptidice .

Fig. În această reţea. ceea ce justifică apariţia unor discontinuităţi în structura truplu-helixului. un lanţ lung A şi două lanţuri mai scurte B. colagenul de tip IV este alcătuit din trei lanţuri polipeptidice ce formează un truplu helix (40 nm lungime).3. Deşi compoziţia lamilei bazale variază de la un ţesut la altul. este întreruptă de aproximativ 20 de ori în molecula de tip IV. Spre deosebire de moleculele de colagen interstiţial. separând aceste celule de ţesutul conjunctiv subadiacent. moleculele de colagen sunt stabilizate prin legături covalente încrucişate şi punţi disulfurice. proteoglicanii (heparan sulfat) şi laminina sunt elemente comune tuturor acestor structuri.3. colagenul de tip IV. a) Colagenul de tip IV Moleculele de colagen de tip IV sunt prezentate în exclusivitate în lamila bazală.2. Structura laminei bazale Moleculele componente ale lamilei bazale sunt sintetizate sunt sintetizate de către celulele epiteliate. adipoase.000 Da) este alcătuită din trei lanţuri polipeptidice. Ele reprezintă elementul constituient major al lamilei densa ce compune lamila bazală. lamila bazală apare din trei straturi: ƒ un strat electrono-transparent (lamina lucida sau lamina rara) situat în imediata vecinătate a membranei plastice a celulelor ce se sprijină pe lamila bazală. Ea înconjoară celule individuale (musculare. ƒ un strat cu aspect reticular (lamina reticularis) alcătuit din colagen şi care are rolul de a lega lamila bazală de ţesutul conjunctiv. secvenţele propeptidice amino-şi carboxi-terminale ale colagenului IV nu sunt scindate proteolitic după eliberarea sa în mediul extracelular. celule Schwann) sau se află interpusă între două straturi unicelulare în glomerulii renali şi în alveolele pulmonare. Similar moleculelor de colagen fibrilar.3. Molecula (850.2. b) Laminina-glicoproteină majoră a lamilei bazale Laminina este localizată pe faţa dinspre membrana plasmatică a lamilei densa mediind legarea lamilei bazale de suprafaţa celulară. Lamina bazală Lamina bazală. La microscopul electronic.1. ƒ un strat electrono-dens (lamina densa). structură specializată a matricei extracelulare. Existenţa zonelor de discontinuitate conferă întregii molecule o mai mare flexibilitate. endoteliale şi mezenchimale. 3. Regiunile amino terminale ce predomină de o parte şi de alta a planului reţelei se asociază prin legături covalente generând o reţea multistratificată (figura 53). delimitează suprafaţa bazală a celulelor epiteliate şi endoteliale. lanţurile sunt unite prin punţi disulfurice într-o structură 91 . caracteristică tuturor moleculelor de colagen. Secvenţele propeptidice carboxi-terminale formează domenii prin intermediul cărora monomerii interacţionează formând dimeri lineari. Dimerii se asociază lateral prin regiunile cu conformaţie triplu-helix dând naştere unei reţele plane cu ochiuri hexagonale. Secvenţa repetitivă Gly-X-Y. 53 – Modelul asocierii moleculelor de colagen de tip IV şi formarea reţelei multistratificate.

În glomerii renali.cruciformă. B1 şi B2) şi conţine mai multe domenii funcţionale: . În regenerarea tisulară. Cele trei braţe scurte ale moleculei de laminină prezintă câte o pereche de domenii globulare.un situs de legare a proteoglicanilor sulfataţi. Funcţiile laminei bazale Lamina bazală se caracterizează printr-o pronunţată heterogenitate funcţională determinată de necesităţile fiziologice ale diferitelor ţesuturi. Fig. iar braţul scurt are un singur domeniu (figura 54). 92 . rolul laminei bazale constă în reglarea traficului de molecule din sânge în urină. creşterea şi diferenţierea celulară sunt independente de legarea receptorilor celulari la elementele componente ale laminei bazale. . Interpusă între ţesutul epitelial şi ţesutul conjunctiv subadiacent.3. lamina bazală constituie eşafodul pe care celulele migrează îndreptându-se spre zona afectată. Receptorii pentru laminină diferă funcţie de tipul celular. 54 – Structura lamininei Proteina prezintă trei lanţuri polipeptidice (A. iar unul sau mai multe domenii sunt implicate în legarea receptorului prin laminină. lamina bazală prezintă o compoziţie chimică particulară ceea ce-i permite exercitarea funcţiei de coordonare a organizării spaţiale a componentelor joncţionale de o parte şi de alta a sinapsei.două sau mai multe situsuri de legare la receptori de membrană.2. lamina bazală susţine celulele epiteliale şi totodată funcţionează ca un filtru molecular şi celular între cele două compartimente tisulare.2. . dar cel puţin o parte a acestora aparţin familiei integrinelor. La nivelul joncţiunilor neuromusculare. 3. Reglarea funcţiilor celulare vitale: adeziunea. Ca şi fibrotectina.un situs de legare a colagenului IV. laminina conţine mai multe domenii funcţionale: câte un domeniu leagă colagenul IV şi heparan sulfatul.

ƒ transportul intracelular de particule. Slauttersack (1963).1. flageli). În citoplasmă. Citoscheletul este o structură dinamică. vezicule de transport şi organite celulare. ƒ contracţia musculară. corpusculi bazali şi axonemele organitelor locomotorii (cili.1. Microtubulii îndeplinesc în celulă un rol structural. Capacitatea sa de a-şi modifica structura. Principalele mişcări celulare asigurate de elementele de citoschelet sunt: ƒ mişcarea cililor şi a flagelilor. funcţie de necesitaţile celulare. dând naştere unor formaţiuni cu caracter efemer – fibrele fusului de diviziune. Interacţiunea elementelor de citoschelet cu membrana plasmatică.flageli. mitocondrii) ƒ translocarea anafazică a cromozomilor. ƒ deplasarea celulelor ce prezintă un tip de locomoţie ameboidal.microvili. filamente intermediare. conferind acestora rezistenţă. cu ajutorul microscopului electronic. Acesteia i se adaugă o funcţie motilă. prin intermediul proteinelor de adeziune intracelulară. în inducerea şi menţinerea geometria spaţială a celulelor. ƒ translocarea cromozomilor în timpul diviziunii celulare.Capitolul 4 CITOSCHELETUL Citoscheletul este alcătuit din microtubuli.1. Proteinele asociate au rol de a regla procesele de polimerizare şi depolimerizare ale filamentelor. şi un rol dinamic. Studiul comparativ al microtululilor din diferite compartimente celulare a arătat că tratamentul cu colchicină. Se apreciază că realizarea acestora funcţii constituie rezultatul cooperării citoscheletului cu reţeaua microtrabeculară. aceste structuri coordonând motilitatea celulară. 4.citoscheletul are în principal o funcţie de susţinere. sau permanent – centrioli. Microtubulii – semnificaţia biologică Microtubulii sunt substructuri celulare omniprezente în citoplasma celulelor eucariote.de a interconecta elementele de citoschelet în reţea şi de a le lega de organitele celular şi/sau membrana plasmatică. care a introdus şi termenul de microtubul. în celulele animale de către d. solidarizează celule în ţesuturi. o reţea microtrabeculară şi din proteine asociate. ƒ desfaşurarea citokinezei. 4. ƒ transportul intracelular de particule materiale. temperaturile scăzute şi presiune hidrostatică mare determină degradarea microtubulilor citoplasmatici şi a celor ce alcătuiesc fusul mitotic. vezicule şi organite celulare (nucleu. dar nu afectează 93 . ei se găsesc fie izolaţi – microtubuli citoplasmatici. fie fasciculaţi. Implicat în inducerea şi menţinerea formei celulei şi a prelungirilor celulare (cili.axoni). filamente de actină. mobile. plastide. intervenind ca parte componentă a citoscheletului. Microtubulii Au fost evidenţiaţi pentru prima dată.are la baza reacţiile de polimerizare şi depolimerizare ale microfilamentelor şi ale microtubuliilor. Principalele mişcări asociate microtubulilor sunt: ƒ mişcările cililor şi flagelilor ce asigură deplasarea celulelor libere. la nivelul structurilor joncţionale.

Fiecare microtubul este alcătuit din 13 protofilamente dispuse paralel cu axul longitudinal şi care delimitează un lumen. Structura microtubulilor În imaginile electronomicroscopice. observat pe parcursul mai multor cicluri de polimerizare şi depolimerizare. 55). Dar raportul cantitativ constant dintre proteine şi subunităţile de tubulină.000 Da). Proteinele asociate au rol de a consolida structurile microtubulare prin interconectarea microtubulilor adiacenţi şi de a stabiliza edificiul arhitectural al citoscheletului prin legarea filamentelor intermediare. motiv pentru care au fost numite proteine asociate microtubulilor (microtubule associated proteins .000 Da). tubulina. Această presupunere este confirmată în cazul proteinei tau ce prezintă activitatea ATP . Deoarece. Fig. a condus la concluzia că proteinele sunt asociate specific tubulinelor. Protofilamentele sunt rezultatul asocierii cap la coadă a unui număr variabil de heterodimeri. ce este conservant în toate structurile microtubulare. Alte proteine asociate prezente în celulele nervoase sunt MAP1-MAP2. de tubulină în protofilamente. MAP1 este asociată microtubulilor din axoni şi dendrite. Cele două componente proteice ce compun heterodimerul sunt dispune heicoidal în peretele microtubulului. 55 – Modelul structurii tridimensionale a microtubulilor. s-a considerat că acestea sunt proteine de contaminare. (Fiecare din cele 13 protofilamente ce alcătuiesc peretele microtubulului este formată din heterodimeri de tubulină α şi β. cele cinci proteine tau cunoscute astăzi. Majoritatea proteinelor asociate sunt fosforilate. (fig. este alcătuită din două proteine distincte: alfa şi beta tubulina (fiecare 50. localizate exclusiv în structurile microtubulare din axonii celulelor nervoase. sunt rezultatul unui proces de splicing (combinare) alternativ. 4. ce poartă numele de tubulină (100. microtubulii se disting ca structuri cilindroide de lungimi variabile (până la zeci de nm) şi cu un diametru relativ constant de 24 nm. s-a observat prezenţa unor proteine cu mase moleculare diferite. microtubuli din organitele locomotorii).structurile microtubulare stabile (cetrioli. iniţial. Orientarea dimerilor.2. în timp ce MAP2 este întâlnită doar în structurile microtubulare din dendrite. corpusculi bazali. aşezaţi cap la coadă. diversele structuri microtubulare conţin diferite tipuri de molecule proteice. Ciclurile de fosforilare şi defosforilare ale acestora pot constitui o etapă importantă în reglarea asamblării microtubulilor. 94 . Unitatea fundamentală a microtubulilor. Cele mai bine caracterizate proteine asociate sunt proteinele tau.1. În preparatele pure de microtubuli. în afara heterodimerilor de tubulină. Codificate de o unică genă. Aceste rezultate demonstrează existenţa unei populaţii heterogene de microtubuli. conferă microtubulilor un caracter polar.MAP).azică şi care acţionează în sensul accelerării polimerizării microtubulilor.

concentraţia dimerilor liberi reprezintă principalul factor implicat în reglarea polimerizării şi depolimerizării microtubulilor. asupra stabilităţii microtubulilor. Manifestarea simultană a fenomenelor de creştere şi descreştere în lungime a microtubulior este explicată prin modelul dinamic (dynamic instability model). ceea ce conduce la formare GDP. Microtubulii care au o strucrură cap GTP. se desfăşoară lent. iar viteza acestei reacţii este mai mare decât cea a hidrolizei GTP. Viteza mare a hidrolizei GTP are un efect contrar. polimerizarea microtubulilor este favorizată. că. Sinteza microtubului primer. Viteza reacţiilor de polimerizare şi depolimerizare este de două ori mai mare la unul din capete. La o concentraţie scăzută a tubulinei libere (C < C C ). viteza de disociere a dimerilor depăşeşte viteza de polimerizare. În ceea ce priveşte influenţa celui de-al doilea factor. GTP este hidrolizat la GDP (guanozin difosfat). structuri ce-şi modifică lungimea ca rezultatul a reacţiilor de polimerizare şi depolimerizare. dar alungirea primer-ului. Fiecare dimer de tubulină conţine două molecule de GTP. In vitro. sunt stabili şi pot servi ca primer-i în procesul de polimerizare. Creşterea temperaturii la 37ºC este însoţită de reasamblarea microtubulilor. la o anumită concentraţie a dimerilor liberi de tubulină se atinge o stare de echilibru (steady state). Expunerea unei soluţii de microtubuli la temperaturi scăzute (0ºC) are un rezultat contrar. în timp ce. observaţiile electrono-microscopice subliniază funcţionalitatea diferită a extremităţilor acestor structuri. se constată că. Stabilitatea microtubulului apare reglată de doi factori concentraţia de tubulină liberă şi viteza reacţiei de hidroliză a GTP. În consecinţă. prima etapă a polimerizării. Acest model sugerează că o anumită structură a extremităţilor microtubulilor de determină adăugarea sau disocierea subunităţilor proteice. alungirea microtubulului. Capătul opus a fost notat cu minus (-). la 37ºC. Polaritatea şi dinamica microtubulilor Geneza microtubulilor este un proces de autoasamblare a tubulului. Deşi adăugarea sau pierderea subunităţilor de tubulină poate avea loc în oricare din capetele microtubului. Această concentraţie a fost numită concentraţie critică (Cc). la extremitatea + se formează un cap GTP. Dacă. cu cât viteza de hidroliză a GTP este mai mică. Prezenţa structurii GDP este asociată cu instabilitatea microtubulilor. în aceeaşi celulă (la aceeaşi concentraţie a dimerilor liberi) alţi microtubuli se alungesc continuu sau rămân la o lungime constantă pe parcursul perioadei de observaţie. 95 . Modelul susţine că variaţiile locale ale celor doi factori pot determina evoluţia diferită a microtubulilor dintr-o celulă.1. este un proces mult mai rapid. în timp ce unii microtubuli se alungesc. În consecinţă. Când concentraţia dimerilor liberi depăşeşte valoarea critică predomină procesul de polimerizare.3. Studiile în vitro au demonstrat formarea microtubulilor într-o soluţie pură de dimeri. concentraţia dimerilor liberi este superioară valorii critice. se pot alungi. a evidenţiat aspecte surprinzătoare şi aparent contrare rezultatelor.4. Pe parcursul polimerizării sau în etapa imediat următoare încorporării dimerului (preferenţial la capătul +). simbolizat cu plus (+). experimentelor in vitro. alţii suferă un proces de depolimerizare. în timp ce unii microtubuli sunt subiectul unor repetate şi rapide procese de polimerizare şi depolimerizare. sub concentraţia critică. cu atât este mai favorizată formarea unui cap GTP şi deci. determinând o accelerare a depolimerizării. în culturi de celule. scăderea concentraţiei de tubulină. în prezenţa GTP (guanozin trifosfat) şi a ionilor bivalenţi. prin adăugarea de noi dimeri de tubulină. Se demonstrează astfel caracterul dinamic al microtubulilor. numărul dimerilor adăugaţi fiind egal cu cel al subunităţilor disociate de microtubuli. Se constată astfel. Studiul dinamicii microtubulilor. determinând depolimerizarea cu eliberarea dimerilor αβ stabili. are ca rezultat depolimerizarea microtubulilor.

Fig. Aceste proteine sunt codificate de aceleaşi gene sau de gene diferite. Astfel. Diferenţele dintre subtipuri sunt. Astăzi. Secvenţele de aminoacizi ale izotipurilor de alfa şi beta tubulină sunt aproape identice la păsări şi rozătoare. chiar şi în cadrul aceleiaşi celule. Centrii organizatorici ai microtubulilor Distribuţia nealeatorie a microtubulilor în celulă a condus la ipoteza existenţei unor factori ce controlează nucleaţia.Microtubulii din axon sunt orientaţi cu capătul spre corpusculul bazal.1. s-a demonstrat că heterogenitatea subunităţilor de tubulină nu poate explica diversitatea structurilor microtubulare. a subtipurilor de alfa şi beta tubulină. Este posibil că aceste modificări structurale să condiţioneze încorporarea subunităţilor în diferite structuri microtubulare şi legarea lor la proteinele asociate.Microtubulii citopasmatici au capătul (-) ancorat în regiunea pericentriolară. Microtubuli au o orientare strictă în raport cu centrele de nucleaţie (fig.5. în mare parte. diferenţierea şi dispunerea acestor formaţiuni celulare. 56).4. diversitatea structurilor microtubulare a fost pusă pe seama existenţei.Microtubulii din dendrite nu au o orientare fixă. caz în care poartă numele de izotipuri. 56 – Orientarea microtubulilor în raport cu centrele de nucleaţie: A – Celulă ciliată aflată în interfază. La tubulinele beta se remarcă modificări ale segmentelor carboxi –terminale. Bazele diversităţii structurilor microtubulilor Deşi toţi microtubulii prezintă o organizare fundamentală comună. Iniţial. dispunem de numeroase argumente ce atestă faptul că cel puţin centriolii şi corpusculii bazali acţionează ca centrii organizatorici ai micritubulilor. structurile rezultate prin asocierea acestora sunt foarte diferite.Microtubulii fasciculaţi dau naştere fibrelor fusului de diviziune ce se diferenţiază între cei doi centrii celulari prezenţi la polii opuşi ai celulei. tubulinele alfa sunt antrenate într-o reacţie de acetilare a unui rest de lizină şi suferă adiţia sau deleţia unei tirozine carboxi-terminale. particularităţile acestor structuri fiind dictate de tipul proteinelor asociate ce copolimerizează cu tubulinele sau se leagă de microtubuli ulterior polimerizării. B – Celulă nervoasă. Recent. C – Celulă aflată în mitoză.1. deoarece modificările posttranslaţionale nu afectează semnificativ funcţionalitatea microtuburilor. 4.Microtubulii ce intră în structura axonemei au capătul poziţionat proximal faţă de corpusculul bazal. la organismele eucariote. 96 . Aceşti factori a căror existenţă a fost demonstrată prin cercetări experimentale poartă numele de centrii organizatori ai microtubulilor (MTOC) sau centrii de nucleaţie. rezultatul modificărilor posttranslaţionale.4. Cercetări efectuate pe structurile microtubulare din neuron au condus la concluzia că fiecare microtubul conţine subunităţi alfa şi beta echivalente funcţional.

1. Datorită absenţei centrului organizator în dendrite. capătul (-) este orientat spre corpul celular.2 µm diametru şi 0. localizate la baza organitelor locomotorii şi care poartă numele de corpusculi bazali. numită centrul celular. de o zonă mai puţin densă şi relativ omogenă. centrosfera. Structura centrului celular este complexă.1. numită centrozom sau regiune pericentriolară. asemănătoare unei roţi cu spiţe. în axon toţi microtubulii au aceeaşi polaritate. iar corpusculii bazali. Este posibil ca aceştia să dicteze şi poziţionarea microtubulilor liberi de vreme ce. Fiecare fibrilă este formată din 3 subfibrile reprezentate de trei microtubuli. în timp ce subfibrilele B şi C sunt incomplete (10-11 protofilamente). Subfibrila A este un microtubul complex. cât şi centrozomul sunt prezenţi ambele structuri coordonează formarea microtubulilor din celulele aflate în interfază şi acelor din fibrele fusului mitotic.Capetele (-) sunt inserate în centrul organizator şi stabilizate de proteinele asociate. (fig. 4. Centriolii şi corpusculii bazali În coordonare asamblării microtubulilor şi a motilităţi celulare un rol-cheie îl joacă structurile microtubulare specializate. Un argument în plus.5. din care lipsesc centriolii. în timp ce. În imaginile electronomicroscopice se observă însă că microtubulii nu au ca punct de plecare centriolii. La capătul proximal al centriolilor şi corpusculilor bazali se constantă prezenţa unui miez cilindric central. microtubulii nu păstrează aceeaşi polaritate. Microtubulii ce au ca punct de plecare centrul de nucleaţie prezintă o orientare obişnuită (capătul (+) liber).B şi C dinspre lumenul cilindrului spre exterior. Ambele structuri microtubulare au forma unui cilindru ( 0. 97 . ei sunt dispuşi fie cu capătul (+). înconjuraţi de o zonă citoplasmatică amorfă. îl constituie păstrarea capacităţii de organizare a microtubulilor în celulele eucariote. Pereţi cilindrului sunt constituiţi din 9 fibrile dispuse circular. în favoarea rolului de centru organizator al centrozomului. Fibrilele sunt imobilizate într-o matrice amorfă ce înconjoară cilindrul. ea constând dintr-o pereche de centrioli situaţi central. format din 13 protofilamente. La baza axonului se remarcă prezenţa unui centru organizator. În formarea microtubulilor ce alcătuiesc axonemele cililor şi flagelilor sunt implicate alte structuri microtubulare. la rândul său. Subfibrilele din fiecare triplet sunt notate cu A. delimitată. Se presupune că în celulele în care atât centriolii. 4. De la această orientate fac excepţie microtubulii din dendritele şi axonii neuronilor. 57). Pe lângă rolul de centri organizatori ai microtubulilor. Această structură. coordonează mişcările cililor şi flagelilor. interconectat cu fibrilele periferice. este absentă în regiune distală a celor două structuri microtubulare.4 µm lungime ). Sechestrarea şi stabilizarea capetelor explică de ce în vivo adăugarea şi disocierea dimerilor are loc doar la capetele (+) libere. Microtubulii din celulele aflate în interfaza şi cei care alcătuiesc fibrele fusului mitotic îşi au originea într-o regiune perinucleară. Cercetările experimentale au demonstrat faptul că centriolii izolaţi sau însoţiţi de materialul pericentriolar sun capabili să iniţieze polimerizarea tubulinei in vitro şi să coordoneze nucleaţia microtubulilor in vivo. fie cu capătul (-) spre corpul celular. dar nu toţi microtubulii radiază din aceasta. centriolii stau la baza fenomenelor de motilitate manifestate în timpul diviziuni celulare.2. Ultrastructura centriolilor şi a corpusculilor bazali Studiile de microscopie electronică au condus la elucidare ultrastructurii centriolilor şi corpusculilor bazali.1. echidistant şi înclinate la un unghi de 30-40˚. capetele (+) distale sunt libere. ei radiind din regiunea pericentriolară.5.

Iniţial. orientaţi perpendicular unul pe celălalt şi înconjuraţi de materialul pericetriol. Cercetări recente au demonstrat existenţa la nivelul corpusculilor bazali a unei molecule mici (6-9 milioane pb ) de ADN linear. el se separă de corpusculul parental. centrul celular se divide. atingând dezvoltarea maximă în metafază. iar cele două perechi de centrioli. Un fenomen replicativ similar este întâlnit şi la corpusculii bazali. proteinele sintetizate fiind apoi transportate şi integrate în corpusculii bazali. Fibrilele sunt legate între ele prin proteine conectoare.Fig. Prezenţa ADN la nivelul corpusculilor bazali explică capacitatea lor de autoreplicare. la începutul perioadei G1. se separă. pentru ca în perioada sintetică ( S ) din fiecare centriol prexistent să se diferenţieze câte un centriolfiu. Corpusculul nou format se diferenţiază din cel preexistent şi se orientează perpendicular pe aceasta. Fiecare fibrilă este un triplet de microtubuli (A. va conţine câte un cuplu de centrioli maturi. 98 . numit procentriol.5. Fiecare procentriol este orientat perpendicular pe centriolul din care a provenit. 58 – Schema replicării centriolilor. sunt situaţi unul lângă altul cu axele lungi în unghi drept. mai mici decât centrioli parentali. În momentul în care ajunge la maturitate. procentriolii se alungesc continuu. Acest ADN conţine informaţia necesară codificării majorităţii proteinelor existente în corpusculi. (fig. fiecare constituie dintr-un centriol matur şi altul în creştere. 4. În momentul separări celulelor-fiice rezultate în urma diviziunii celulare fiecare. prezenţi în centrul celular.B. 57 – Structura corpusculilor bazali şi a centriolilor. La sfârşitul perioadei G1. Replicarea centriolilor şi a corpusculilor bazali nu este pe deplin elucidată. Perechile de centrioli migrează spre polii celulei unde în metafază alcătuiesc polii fusului de diviziune.1.Cele 9 fibrile periferice formează peretele unui element de formă cilindrică. Se presupune că translaţia are loc în ribozomii citoplasmatici. Replicarea centriolilor şi a corpusculilor bazali Replicarea centriolilor are loc la un anumit moment al ciclului celular. În interfază. La începutul profazei. cei doi centrioli. centriolii se separă. Fig. generând apariţia unui nou flagel sau a unui nou cil.3. 58).C).

1. Cilii execută mişcări ciclice. asemănările structurale şi funcţionale dintre aceştia şi nu în ultimul rând prezenţa ADN au condus la concluzia că centrii organizatorici ai microtubulilor sunt componente ale unui sistem citoplasmatic. 59). Mişcarea cililor. Spermatozoidul este singura celulă flagelată din organismele mamifere. prezente în multe celule eucariote animale şi vegetale.2 secunde. Fig. în doi timpi: o bătaie activă şi o alta de întorcere. Deşi între cili şi flageli există unele deosebiri.inclusiv la om. ei sunt consideraţi variante ale acelaşi organit. La mamifere. Capacitatea celulei de a coordona modificările morfologice şi funcţionale ce însoţesc procesele de creştere şi diferenţiere celulară se pot explica prin activarea şi dezactivarea centrelor de nucleaţie. ce formează o suprafaţă ciliată este defazată. celulele ciliate se găsesc în mucoasa tractului respirator. Bătaia constă în înclinarea sub un unghi larg a cilului aflat în extensie. Se sugerează că ADN centriolar se găseşte în nucleu într-o formă inactivă. iar în urma translocării sale în centriol. ca rezultat al cooperării dintre unitatea genetică nucleară şi cea proprie sistemului citoplasmatic. diferenţa de fază între mişcările a doi cili consecutivi fiind constantă. Flageli execută mişcări ondulatorii. Ele sunt prezente şi în mucoasa oviductului. Uneori mişcarea sub forma unei unde plane este înlocuită de o altă helicoidală. Mişcările cililor şi flagelilor Cilii şi flagelii sunt prelungiri celulare cu caracter permanent. energia necesară fiind furnizată prin hidroliza ATP. Atât mişcarea cililor. În majoritatea cazurilor. 99 . Curbarea se propagă de-a lungul cilului determinând revenirea organitului la poziţia iniţială (fig. 4. Fiecare ciclu durează 0.6. mişcările se propagă de la baza organitului către capătul său opus. faringe şi trahee. cât şi a flagelilor sunt procese energo-dependente. cu amplitudine constantă. molecula este activă.1-0. 59 – Schema mişcărilor cililor. Interconvertibilitatea demonstrată a centriolilor şi corpusculilori bazali.având rolul de a îndepărta particulele materiale ce pătrund în momentul inspirului în cavităţile nazale. moment ce marchează începutul mişcării de întoarcere. în acelaşi plan. cilii asigurând deplasare ovulului. Aproape concomitent are loc curbarea cilului în regiunea bazală.Există date experimentale ce confirmă presupunerea prezenţei în centrioli a unui ADN propriu.

4. notate cu C1 şi C2 . În regiunea centrală a lumenului axonemei sunt localizate cele 2 fibre centrale. Tot din subfibrile A pleacă spre centrul axonemei braţe radiale ce se termină în aproprierea tecii interne. De subfibrila A. (fig. Subfibrila A este un microtubul complet (13 protofilamente). la baza structurii lor aflându-se microtubulii. în timp ce subfibrila B este incompletă (10-11 protofilamente). Cele 2 subfibrile sunt notate cu A şi B. interconectate prin punţi transversale şi înconjurate de teaca internă.6. Rolul-cheie în interconectarea microtubulilor revine unei proteine numită tectină. 60 – A. Structura axonemei. înconjurată de hialoplasmă şi protejată la exterior de o membrană celulară simplă. Cilul sau flagelul propriu-zis constă dintr-o structură microtubulară complexă. Fig. 100 . corpusculul bazal şi rădăcinile. 60). Fibrele periferice sunt dublete subfibrilare ce se extind din corpusculul bazal în flagel (cil). numită axonemă. prin regiuni regulare şi care creează imaginea unei roţi cu spiţe. sunt ancorate 2 braţe orientate în direcţia acelor ceasornicului şi alcătuite dintr-o proteină ce poartă numele de dineină. Fibra periferică este un dublet de microtubuli. Fiecare este alcătuită dintr-un unic microtubul 1 (singlet). iar distanţa dintre braţele interne succesive este de 32 nm. Cele 2 fibre centrale sunt interconectate prin punţi transversale şi înconjurate de o structură fibrilară numită teaca internă. Structura cililor şi a flagelilor Cilii şi flagelii celulelor eucariote au un plan de organizare comun. Braţele dineinei şi elementele radiale sunt ataşate pe subfibrila A.1. generată prin expansiunea plasmalemei. Braţele externe ale dineinei apar de-a lungul microtubulilor la intervale regulate de 24 nm. în partea opusă subfibrilei b.1. Subfibrila A este un microtubul complet (13protofilamente). fiecare formată din două subfibrile (A şi B ). B. Axonema este alcătuită din 9 fibre periferice şi 2 centrale. Ambele organite sunt alcătuite din trei părţi: cilul sau flagelul propriu-zis. subfibrila B este un microtubul incomplet (10 – 11 protofilamente). În lumenul axonemei se găsesc singletele centrale. Peretele axonemei este alcătuit din 9 fibre periferice.

energia eliberată prin hidroliza ATP este utilizată în scopul desfacerii şi refacerii succesive a legăturilor dintre dineinile ataşate de subfibrila A a unui dublet şi subfibrila B a dubletului adiacent. de la baza cilului (flagelului) spre vârful acestuia. În timpul mişcării cililor şi flagelilor. având o orientare unipolară. dintr-un dublet. 4. unde vor constitui polii fusului de diviziune. 4. Nexina. ƒ deplasarea cromozomilori în planul ecuatorial şi celulei şi alinierea în ƒ placa metafazică. Această deplasare a punţilor laterale dintre fibrele determină alunecarea dubletelor unul faţă de altul şi în consecinţă înclinarea cilului (flagelului). sunt dispuse de jur-împrejurul fiecărui centrozom şi poartă numele de fibre asteriene (“stelare”). Cilul sau flagelul propriu-zis este ancorat în corpul celular prin rădăcini cu o structură variată. flageli se mişcă în acelaşi plan. cu mase moleculare variate. (fig. Cei doi centrozomi coordonează nucleaţia microtubulilor care prin asociere generează fibre. cu capătul (-) inserat în centrozom şi capătul (+) distal. 61). cu caracter permanent între dubletele externe. liber. 4. împiedică disocierea dubletelor în momentul glisării. Spre deosebire de cili. Fibrele. Această limitare a mişcări este impusă pe de o parte de existenţa unei legături rigide. Elementele radiale şi teaca internă au rolul de a coordona intrarea în acţiune a dineinei.000 Da) cu activitatea ATP azică. ƒ translocarea cromozomilori anafazici. proteina contractilă ce leagă fibrele periferice adiacente. Implicarea microtubulilor în diviziunea celulară Microtubulii joacă un rol-cheie în trei procese importante ce se desfăşoară în cadrul diviziuni celulare: ƒ formarea fusului de diviziune.7.6.1. o proteină alcătuită din mai multe polipeptide. Mecanismul molecular al mişcări cililor şi flagelilor În mişcările cililor şi flagelilor un rol important îl joacă dineina. Totalitatea fibrelor asteriene ce radiază dintr-un singur centrozom alcătuieşte asterul. Intrarea celulei în diviziune este anticipată de autoreplicarea centriolilor.Axonema este stabilizată prin interconectarea fibrelor periferice. convertind glisarea dubletelor într-o mişcare de înclinare a axonemei. scindarea materialului pericentriolar şi formare celui de-al doilea centru celular. reprezentate de un polipeptid (400. Subfibrila A.1. iar pe de altă parte de diferenţele morfologice dintre fibrele centrale. Fibrele din cei doi asteri ce se găsesc în contact se alungesc prin polimerizarea tubulinei.2.7. determinând depărtarea centrilor celulari şi deplasarea lor spre polii celulei.1. Formarea fusului de diviziune În celulele aflate în interfază. microtubulii citoplasmatici radiază din centrozomul centrului celular. 101 . La extremitatea fiecărui braţ de dineină există 2-3 regiuni globulare. este legată de subfibrile B a dubletului adiacent prin intermediul unei proteine contractile numită nexină.1.

Fibrele ce pleacă din centrozom spre planul ecuator al celulei poartă numele de fibre polare. numite ADN centromeric. c) – diferenţierea fibrelor polare ale fusului de diviziune între cei doi centrii celulari. b) – replicarea centriolilor are drept consecinţă apariţia celui de-al doilea centru celular. Fibrele ce leagă kinetocorii de polii fusului de diviziune se numesc fibre kinetocorice. ce se dezvoltă pe cele două feţe opuse ale centromerului (constricţie primare) la nivelul căruia sunt unite cele două cromatide ale cromozomului metafazic. În momentul dezorganizării membranei nucleare.Fig. polare şi kinetocorice ce radiază din cei doi centrozomi. Secvenţele au capacitatea de a lega proteine specifice ce iniţiază formarea complexului multiproteic. împiedicând depolimerizarea acestora. Totalitatea fibrelor asteriene. Fusul de diviziune este format din două semifusuri. 61 – Formarea fusului de diviziune: a) – fibrele asteriene radiază din regiunea pericentriolară. d) – ancorarea cromozomilor la polii fusului de diviziune prin fibrele kinetocorice. Kinetocorii sunt complexe multiproteice cu structura trilamelară. În acest proces sunt implicate proteine asociate microtubulilor ce interconectează în plan ecuatorial fibrele polare învecinate antiparalele. Alungirea fibrelor asteriene şi deplasarea celor doi centrii celulari spre polii opuşi ai celulei. Caracterul polar al fusului de diviziune poate explica prin existenţa unui proces de stabilizare selectivă a fibrelor polare. Acestea se alungesc prin adăugarea dimerilor de tubulină la capetele (+) libere. Formarea acestei structuri specializate în interconectarea cromozomilor cu polii fusului de diviziune este controlată de secvenţe de ADN. fibrele polare pătrund în spaţiul nuclear şi ancorează prin capetele (+) kinetocorii cromozomilor. 102 . fiecare conţinând fibrele ce pleacă de la un singur centrozom. alcătuieşte fusul mitotic sau fusul de diviziune.

1. Pe parcursul anafazei A. 4. 62 – Deplasarea cromozomilor spre polii opuşi ai celulei în anafază. nu se datorează ancorării sale la fibrele fusului de diviziune. anafaza. într-o celulă aflată în metafază. Polimerizarea fibrelor kinetocorice nu reprezintă singurul proces ce explică deplasarea cromozomilor şi alinierea lor în placa ecuatorială. Ruperea experimentală a fibrelor kinetocorice ce leagă cromozomul de unul din polii fusului de diviziune este precedată de rapidă deplasare a cromozomului spre polul de care a rămas ataşat. s-a constatat că dimeri sunt incorporaţi la capătul (+) al fibrelor kinetocorice. În anafază au loc două evenimente distincte cu o desfăşurare simultană în timp. prin kinetocor şi centrozom.1. Mecanismul prin care cromatidele ascensionează spre polii fusului de diviziune nu este încă elucidat. fibrele kinetocorice se scurtează prin disocierea de tubulină de la capetele (+) (fig. În timp ce detaşarea prin micromanipulare a fibrelor kinetocorice de cromozomi declanşează un proces rapid de depolimerizare a acestor fibre.7. Forţa este direct proporţională cu lungimea fibrelor kinetocorice. un set de fibre polare capturează unul din cei doi kinotocori ai cromozomului. prin microchirurgie cu raze laser de pe un braţ cromozomial.4. Cele două forţe de respingere şi atracţie. Aceasta demonstrează caracterul elastic al fibrelor kinetocorice. fibrele kinetocorice au o stabilitate mult superioară celorlalte fibre ce alcătuiesc fusul de diviziune. oscilând între cei doi poli ai fusului de diviziune. acţionează asupra cromozomilor şi după alinierea lor în placa metafazică. Aceste fibre au capătul (-) inserat în controzom şi capătul (+) legat de kinetocor şi stabilizat prin proteine. S-a observat că.3. Până în prezent au fost elaborate trei modele teoretice alternative ale acestui mecanism. după care şi celălalt kinetocor este ancorat de fibrele polare ce pleacă din centrozomul opus. Fig. ancoraţi în fibrele de diviziune. cromozomii se mişcă dezordonat. ceea ce justifică permanenta reajustare a poziţiei lor prin mişcarea oscilatorii de mică amplitudine. aceasta se depărtează spre polul fusului de diviziune cel mai apropiat. Primul eveniment constă în deplasarea cromatidelor surori spre polii opuşi ai fusului de diviziune şi constituie anafaza A. spre unul din cei doi poli. lipsit de kinetocor.7. Având ambele capete protejate. Mişcarea braţului. în urma exciziei kinetocorului. 62). Deplasării cromozomilor. Fiecare cromozom va avea astfel o orientare strictă în raport cu fusul diviziuni. spre polii celulei. Deplasarea cromozomilor spre regiune ecuatorială a celulei şi alinierea lor în placa metafazică În prometafază. O explicaţie a acestui fenomen ar putea-o constitui rapida polimerizare a fibrelor fusului de diviziuni ce generează un curent care respinge structurile neataşate spre regiunea ecuatorială a celulei. 103 . Deplasarea cromozomilor spre planul ecuatorial al celulei este determinată în parte de polimerizare fibrelor kinetocorice. i se opune o forţă ce atrage cromozomii spre polul opus. Aceasta sugerează că kinetocorul protejează capetele (+) ale fibrelor kinetocorice. împiedicându-le depolimerizarea. Translocarea cromozomilor anafazici Desăvârşirea replicării centromerilor şi separarea cromatidelor surori ale cromozomilor metafazici marchează sfârşitul metafazei şi iniţiază o altă etapă a mitozei. În timpul acestor mişcări. prezentând kinetocorii spre cei doi poli ai celulei. Injectând tubulină marcată.2.

Iniţial. 4.azică sunt ataşate de fibrele polare ale unui semifus. Rezultatele cercetărilor efectuate au condus la elaborarea unui model al mecanismului elongarii fusului de diviziune. Experimentul a demonstrat că deplasarea proteinelor. ca sistem experimental. Ele sunt transportate în anumite situsuri. fibrele kinetocorice au numai rolul de a direcţiona deplasarea cromatidelor. în axon are loc şi un transport retrograd în care sunt antrnate vezicule ce conţin fragmente de membrană şi proteine citosolice. Modelul se bazează pe două elemente: polimerizarea fibrelor polare şi presupunerea axistenţei unor proteine cu activitate ATP-azică. spre regiunea sinaptică. veziculelor şi a organitelor nu are loc cu aceeaşi viteză. prezenţa proteinelor şi a organitelor celulare fiind rezultatul unui proces de transport de la situsurile de sinteză. diviziune în timpul anafazei B. pe direcţi şi cu viteze caracteristice. Prin deplasarea proteinelor sun expuse capetelor (+) ale fibrelor kinetocorice care suferă depolimerizarea. În stricta orientare a transportului intracelular un rol-cheie îl joacă microtubulii. Energia eliberată prin hidroliza ATP permite deplasarea proteinelor de-a lungul fibrelor polare ce alcătuiesc al doilea semifus. Aceste proteine manifestă probabil o afinitate crescută pentru tubulina polimerizată. Cu cea mai mare viteză (3mm/sec) sunt deplasate particulele şi veziculele mici. depărtarea lor. cum ar fi un sistem de filamente elastice ce interconecteză kinetocorii şi polii fusului de diviziune. similare dineinei sau kinezinei. Forţa ce determină această mişcare este generată de alte structuri. în timp ce proteinele ce intră în alcătuirea citoscheletului se deplasează foarte incet (fracţiuni de mm/zi).În primul model. Nu este exclusă posibilitatea ca prin interacţiile cu cortica celulară microtubulii din fibrele asteriene să participe la deplasarea în direcţii opuse a polilor fusului.în final. studiul implicării acestor elemente de citoschelet în transportul intracelular a folosit. prin metode autoradiografice. Al doilea eveniment îl constituie anafaza B şi este reprezentat de alungirea fusului mitotic şi depărtarea centrilori celulari. Elementul central al celulei de-al doilea model îl constituie depolimerizarea fibrelor kinetocorice. În paralele. unde vor fi degradate de către enzimele lizozomale. 104 .Transportul intracelular mediat de microtubuli Organitele. Acestea se deplasează dinspre terminaţiile sinaptice spre corpul celular. care antrenează în această mişcare întreaga cromatidă. veziculele şi particulele proteice nu se deplasează haotic în spaţiul intracelular. Această alegere se baza pe faptul că ribozomii sunt absenţi din axoni neuronilor. a proteinelor libere sau incorporate în organitele celulare ce îi conţineau. din corpul celular. În cel de-al treilea model. Proteinele leaga capetele (+) ale fibrelor kinetocorice şi le stabilizează. Se presupune că proteinele cu activitate ATP . Disocierea dimerilor de tubulină este însoţită de ruperea şi refacerea ciclică a legăturilor dintre proteinele kinetocorice (ce nu prezintă activitatea ATP – azică) şi microtubulii ce alcătuiesc fibrele kinetocorice. Prin adăugarea dimerilor de tubulină la capetele (+) libere ale fibrelor polare antiparalele acestea se alungesc şi se suprapun în regiunea ecuatorială a fusului de diviziune. Procesul poartă numele de transport axonal anterograd.1. Forţa ce determină acest proces este generată de interacţiunea fibrelor polare antiparalele (din cele două semifusuri) ce se întrepătrund în regiunea ecuatorială a fusului de diviziune. Energia eliberată prin hidroliză ATP asigură deplasarea de-a lungul fibrelor a proteinelor kinetocorice cu funcţie ATP-azică. rolul-cheie îl joacă anumite proteine kinetocorice cu activitate ATPazică similare dineinei şi kinezinei. Transportul axonal anterograd a fost pus în evidenţă prin injectarea aminoacizilor marcaţi radioactiv şi urmărirea. Fibrele antiparalele sunt împinse spre centrii celulari determinând. celulele nervoase.8.

O valoare intermediară o are viteza de transport a mitocondriilor. deoarece ea se deplasează întotdeauna de la capătul (-) al microtubulului spre capătul (+) al acestuia.000. Fig. În prezenţa ATP. S-a observat că atât legarea. fără a intra în coliziune. Microfilamentele Microfilamentele de actina sunt componente citoplasmatice prezente în toate celulele eucariote. Tehnica microscopiei computerizate în contras de fază a permis vizualizarea asocierii organitelor cu structuri celulare filamentoase şi deplasarea lor de-a lungul axonului. se pot observa două organite deplasându-se de-a lungul aceluiaşi filament. În citoplasma tuturor celulelor. proteina MAPIC este capabilă să lege microtubulul şi vezicula de transport. 105 . pe parcursul mitozei. printr-unul din capete. Aceasta indică faptul că fiecare filament transportor conţine mai multe “benzi de transport “ pentru organitele celulare. 63). cât şi în alte tipuri celulare ele sunt asociate cu o proteină fibrilară. În plus. s-a realizat un sistem experimental ce conţinea microtubuli obţinuţi prin autopolimerizarea dimerilor necontaminaţi cu proteine asociate sau citosolice şi vezicule sinaptice izolate din diferite tipuri celulare.000 Da). cu excepţia celor musculare. Pentru a înţelege mecanismul transportului intracelular asociat microtubulilor. de fapt. Modul în care kinezina utilizează energia eliberată prin hidroliza ATP pentru a asigura transportul veziculelor de-a lungul microtubulului este încă neelucidat (fig.000 Da) sau dineină citoplasmatică. În mod similar kinezinei. folosind energia rezultată din hidroliza ATP. microtubuli plasmatici. b) Imobilizate pe suprafaţa unei plăci de sticlă. microtubulul. 63 a) Transportul anterograd al veziculelor de-a lungul microtubulilor mediat de kinezină. iar prin celălalt capăt. vezicula transportată. Una dintre aceste proteine este kinezina (380. numită miozină. Responsabilă de transportul retrograd al veziculelor este o proteină asociată cu microtubulii plasmatici numită MAPIC (1. 2. În unele cazuri. în direcţi opuse. Proteina asigură transportul anterograd al veziculelor. Molecula alcătuită din patru lanţuri polipeptidice este capabilă să lege. Atât în celulele musculare. 4. moleculele de kinezină deplasează microtubulul asociat spre capătul său (-). şi reagregarea lor în interfaza ciclului celular. dar ea se deplasează dinspre capătul (+) spre capătul (-) al microtubulului. cât şi deplasarea veziculelor necesită prezenţa în sistem a ATP şi a unor proteine specifice cu funcţia ATP-azcă. Încercările de a caracteriza aceste filamente au condus la concluzia că ele reprezintă. întâlnim microfilamentele izolate cu o distribuţie relativ difuză şi dinamică. studiul efectuat pe culturi de fibroblaste a demonstrat implicarea microtubulilor în dispersarea veziculelor rezultate prin fragmentarea aparatului Golgi. kinezina de deplasează de-a lungul microtubulului împreună cu vezicula pe care a legat-o.

Actinele. 4 prezintă un grad înalt de omologie (din cei 375 de aminoacizi doar 6 sunt diferiţi). în vitro. 106 . Adăugarea monomerilor sau disocierea lor pot avea loc la oricare din capetele microfilamentului. Aceste forme diferite de organizare a microfilamentelor. este posibil ca speciile moleculare de actină să manifeste o afinitate diferită faţă de proteinele citoplasmatice cu care se asociază. Deşi. miocard. cât şi funcţiile asociate lor sunt determinate de tipul proteinelor ce leagă specific actina. ele îndeplinind atât un rol structural. În filament moleculele de actină G. inelele contractile şi microvili. având caracter polar. Filamentele de actină obţinute în vitro sunt identice cu microfilamentele izolate din celule. Microfilamentele de actină Actina reprezintă principala componentă a microfilamentelor.Experimentele in vitro au demonstrat că moleculele de actina purificate din diverse surse sunt capabile să copolimerizeze şi că toate stimulează activitatea ATP . cât şi un rol dinamic. fiind implicate în mişcările celulare ce au la bază mecanismul actină – miozină. Fiecare specie moleculară de alfa actină este prezentă exclusiv într-un singur tip de celulă musculară (din muşchii striaţi. muşchii netezi ce delimitează vasele sangvine sau muşchii enterici ce mărginesc lumenul intestinal).2. Dinamica microfilamentelor aminteşte de cea a microtubulilor. au mase moleculare. cât şi stricta orientare a acestora în structura helicoidală conferă polaritate filamentului de actină. Acest lucru ar explica funcţiile diferite ale microfilamentelor. Din cele 6 proteină. nedemonstrat experimental.1. Aceste proteine se numesc alfa actine.Actina este un polipeptid cu o masă moleculară de 42. conformaţie şi secvenţă de aminoacizi similare. Aspectul globular al proteinei justifică denumirea de actină globulară sau actină G. Acest fapt sugerează că genele codanate au evoluat dintr-o genă ancestrală comună. Pe fiecare tur de helix se găsesc două molecule de actină. metilarea unui rest de histidină) sunt responsabile de apariţia unui număr atât de mare de specii moleculare. 64).000 Da. numite actină fibrilară sau actină F. izolate din diferite organisme şi tipuri celulare. Se apreciază că modificările posttranslaţionale (acetilarea aminoacizilor din segmentul amino-terminal. Atât polaritatea subunităţilor componente. La păsări şi mamifere există cel puţin 6 gene diferite ce codifică actina. Fiecare monomer este orientat perpendicular pe axa helixului stabilind interacţii puternice cu cei doi monomeri situaţi în imediata vecinătate şi interacţii slabe cu moleculele de actină G dispuse la dreapta şi la stânga sa de-a lungul helixului (fig. 4.azică a miozinei. se asociază cap la coadă formând un helix monocateran cu o grosime aproximativ de 7 nm. La o concentraţie ionică similară cele existente în spaţiu intracelular actina G polimerizează. 64 – Modelul molecular al actinei fibrilare (actina F). În celulele musculare microfilamentele participă la realizarea contracţiei musculare. Încercările de izolare şi caracterizare a acestor proteine au evidenţiat faptul că numărul tipurilor de actine este mai mare decât cel al genelor care le codifică. încă. Fig. Celelalte 2 specii moleculare de actină notate cu beta şi gama au un grad de omologie mai scăzut şi sunt prezente în citoplasma tuturor tipurilor celulare. microfilamentele sunt fasciculate (asociate în mănunchiuri). În fibrele de stress.Acestea participă alături de microtubulii citoplasmatici şi filamentele inermediare la organizarea stucturii complexe a citoscheletului. generând filamente de actină. de susţinere. dar viteza cu care se desfăşoară reacţiile de polimerizare şi depolimerizare la capătul (+) este de 5-10 ori mai mare decât la capătul (-).

în timp ce regiunile globulare rămân separate. numită cap şi o regiune α – helicoidală. 65 – Modelul molecular al miozinei. Această stabilitate este accentuată prin ataşarea de microfilamente a proteinelor asociate. 107 . Posibilele structuri cap ATP sau ADP nu influenţează polimerizarea monomerilor şi aceasta se datorează. Lanţurile grele prezintă câte o regiune amino – terminală globulară. Până în prezent se cunosc 2 specii moleculare ale acestei proteine. prezintă activitate ATP – azică. cât şi în alte tipuri celulare. Fiecare este format dintr-o regiune alfa heicoidală cu o lungime de 30 nm. Perechile de lanţuri uşoare sunt ataşate celor două regiuni globulare. ea a constituit subiectul numeroaselor cercetări experimentale. Primul punct de flexiune este situat în regiunea alfa hericoidală. În consecinţă. Pe de altă parte. Molecula este alcătuită din două lanţuri grele şi două perechi de lanţuri uşoare. Miozina de tip II se găseşte atât în celulele musculare din muşchii striaţi şi netezi.65). Molecula prezintă două puncte de flexiune. îl joacă în contracţia musculară. Prin tratarea domeniului HMM cu papaină segmentul de coadă este degradat şi sunt eliberate fragmentele S1. Fragmentele S1. ce conţin câte un cap globular şi perechea de lanţuri uşoare asociate acestuia. Lanţurile uşoare ce alcătuiesc o pereche sunt identice între ele. În structura de miozină II se remarcă existenţa a două puncte de flexiune ce marchează domeniile structurale ale prote (fig. meromiozina grea (HMM) conţine capul bilobat şi un segment din coada lanţurilor grele. Miozina tip I este absentă în celulele musculare. Hidroliza ATP are loc imediat după încorporarea actinei G în microfilament. cu diametrul de 4 nm. Regiunile alfa helicoidale ale celor 2 lanţuri grele sunt răsucite una în jurul celeilalte. numită cap. în timp ce al doilea separă capul bilobat de coada moleculei. monomeri de actină leagă strâns ATP. ce au la bază mecanismul actină.000 Da/lanţ).000 Da) este alcătuită din 6 lanţuri polipeptidice dintre care 2 lanţuri grele (230. cuprinde segmentul aminoterminal al cozilor. 4. Lanţurile grele sunt identice. Miozina poate fi scindată la nivelul punctelor de flexiune sub acţiunea unor enzime cu activitate proteazică. ea fiind implicată în fenomenele de motilitate celulară. în mare parte.15M. faptului că la concentrarea ionică intracelulară (0. iar al doilea domeniu meromiozina uşoară (LMM). Miozina de tip II (470.KCI) este favorizată polimerizarea actinei.2. carboxi – terminală.000 Da/lanţ) şi 2 perechi de lanţuri uşoare (20. concentraţia intracelulară a monomerilor liberi este mult mai mare decât concentraţia critică. Pe regiunea globulară ce formează capul lanţurilor grele ale miozinei. sunt localizate atât situsurile de legare ale ATP cât şi cele pentru actină. Primul domeniu. dar diferite de lanţurile celeilalte perechi.miozină. microfilamentele sunt structuri mult mai stabile decât micro tubulii. numită coadă şi o regiune globulară carboxi – terminală. Chimotripsina scindează miozina în două domenii.2. din celulele musculare. numită coadă. Miozina Miozina este o proteină cu largă răspândire în celulele organismelor eucariote.Similar dimerilor de tubulină ce stabilesc interacţii puternice cu GTP. Datorită rolului pe care miozina de tip II. Fig.

2. Organizarea în filamente a miozinei a fost pusă în evidenţă. ceea ce face dificilă vizualizarea lor la microscopul electronic. Moleculele de miozină polimerizează generând filamente de miozină. Proteina se leagă de monomerii de actină formând un complex numit profilin-actină. în aceste celule. este profilina. Muşchii netezi înconjoară organele interne. polimerizarea putând avea loc doar la capatul (+) al acestuia. filamentele de miozină au dimensiuni mici (diametru 60 Å) şi caracter tranzitoriu. realizată de structuri specializate din muşchii striaţii. Prin contracţia lor.2. Muşchii striaţi primesc o inervaţie motorie somatică. În cele 2 regiuni terminale. În celulele nemusculare. 66). profilina blochează complet polimerizarea actinei (fig. Formarea reţelei de microfilamente este reglată de factori proteici şi concentraţia ionilor de Ca. fiind prezenţi la nivelul intestinului gros şi subţire al vezici biliare şi al vaselor sangvine. Musculatura netedă prezintă o inervaţie vegetativă. determinând îngroşarea acestuia. sângele este pompat în circuitul sanguin. Contracţia şi relaxarea muşchilor netezi asigură deplasarea alimentelor de-a lungul tractului digestiv şi controlează diametrul vaselor sangvine. viteza de hidroliză a ATP creşte de 200 de ori. După legarea profilin-actinei la capatul (+) al filamentului de actină. Actina şi miozina în celule nemusculare Filamentele de actină din celulele nemusculare au un pronunţat caracter tranzitoriu. Rolul actinei şi miozinei în contracţia musculară Mecanismul actină – miozină stă la baza unui tip particular de mişcare celulară. netezi şi cardiaci şi care poartă numele de contracţie musculară. Muşchii cardiaci se aseamănă din punct de vedere structural cu cei striaţi. Una dintre cele mai importante proteine ce influenţează procesul de polimerizare a actinei. Spre deosebire de muşchii striaţi. Fiecare filament este alcătuit dintr-o regiune centrală şi 2 regiuni terminale. tensiunea dezvoltată fiind menţinută pe o durată mai mare de timp. dar se află ca şi muşchii netezi sub controlul inervaţiei vegetative. profilina este eliberată creând posibilitatea adăugării unui alt complex şi alungirii filamentului. capetele (+) ale filamentelor de actină sunt ancorate în membrana plasmatică şi/sau stabilizate prin proteine asociate. Deoarece profilina blochează etapa de nucleaţie. pentru prima oară. În acest caz.3. în celulele musculare unde ele au o structură particulară şi sunt numite filamente groase.Studiile biochimice au evidenţiat faptul că în prezenţa filamentelor de actină activitatea ATP – azică a miozinei este stimulată. În plus modul de legare a profilinei la monomer face imposibilă legarea complexului la capătul (-) al unui filament de actină preexistent. Filamentele groase (diametru 150-200 Å) conţin 500-600 molecule de miozină.4. În mod obişnuit. capetele moleculelor de miozină se ataşează de jur-împrejurul filamentului. Polimerizarea implică agregarea cozilor moleculelor de miozină. Datorită inserţiilor osoase ei asigură deplasarea şi păstrarea poziţiei corpului. cei netezi se contractă mai lent. Regiunea centrală are un caracter exclusiv fibrilar fiind formată prin suprapunerea cozilor antiparalele ale moleculelor de miozină. 108 . 4. complexul este incapabil să polimerizeze spontan. 4. Orientarea moleculelor în filament imprimă acestuia un caracter bipolar.

ca proteină reglatoare.Fig. 66. La o concentraţie citosolică mare a ionilor de Ca. 4. O dată cu scăderea concentraţiei Ca2+. Structuri necontractile. Ambele proteine joacă şi un rol structural. Filamentele prezintă aceeaşi polaritate. dintre care : tropomiozina şi alfa-actinina.Rolul profilinei în polimerizarea actinei. împiedicând astfel reasamblarea filamentelor.1. Molecula de miozină se aseamană cu cea din muşchii netezi. Microvilii Microvilii sunt expansiuni ale celulelor epiteliale ce delimitează lumenul intestinal şi al tubului contort proximal în rinichi.4. Activarea funcţiei sale ATP-azice necesită fosforilarea lanţurilor uşoare şi este reglată de complexul calmodulină – Ca2+. 67). proteinele rup filamentele lungi de actină. interconectând filamentele de actină în mănunchiuri. Prezenţa calmodulinei. Ei contribuie la mărirea cu 25% a suprafeţei de absorbţie a celulelor epiteliale.2. explică absenţa complexului troponinic din celulele nemusculare. vilina (nu şi gelsolina) este capabilă să accelereze procesul de polimerizare al actinei. în celulele nemusculare. Capetele (+) sunt indreptate spre vârful microvilului. Filamentele de miozină din celulele nemusculare sunt mult mai mici (10-20 molecule) decât cele din celulele musculare. 109 . menţinând forma microvilului. rămânând ataşate la capătul (+) al fiecărui fragment. Din celulele nemusculare au fost izolate şi proteine asociate intalnite în celulele musculare. Ele indeplinesc un rol structural. Regiunea centrală este reprezentată de un manunchi de filamente de actină dispuse paralel. Reglarea procesului de polimerizare şi depolimerizare a actinei prin ionii de Ca este mediată de cel putin două proteine similare ca structură şi funcţie: vilina şi gelsolina. microvilii sunt alcătuiţi dintr-o regiune centrală şi o reţea terminală (fig.

proteina leagă filamentele de actină de la exteriorul manunchiului de membrana ce delimitează microvilul. numita inel contractil. Filamentele din reţeaua terminală interconectează filamentele de actină din manunchi şi leagă mănunchiurile între ele. În schimb. Din regiunea centrală lipsesc miozina. asociată filamentelor de actină din microvili. La polul bazal. prezentă în reţeaua terminală. localizat imediat sub membrana plasmatică la nivelul şantului de clivare. Acelaşi rol îl joacă şi fodrina. Ambele proteine au rolul de a stabiliza filamentele în mănunchiuri. În inelul contractil .Filamentele de actină fasciculate se extind din corpul microvilului în reţeaua terminală unde sunt stabilizate prin intermediul unor proteineconectoare (fodrina. cu activitate ATP-azică. 67. este o proteină similară miozinei de tip I. din care lipsesc discurile Z. Rolul actinei şi miozinei în citokineza Filamentele de actină şi miozina joacă un rol in desfaşurarea citokinezei la celulele animale.Filamentele sunt interconectate prin proteine de legare şi ancorate în membrana plasmatică ce delimitează microvilul prin proteina 110 Kda şi calmodulina. proteina 110.Elementul central îl reprezintă mănunchiul de filamente de actină. principală proteina asociată. au fost izolate alte proteine asociate filamentelor de actină. dintre care fimbrina şi vilina. Simultan are loc un proces de depolimerizare a filamentelor de actină.Fig. ceea ce determină micşorarea continuă a diametrului inelului contractil şi.4. Filamentele de actină şi minisarcomerele adiacente sunt legate prin alfaactinina şi probabil şi alte proteine asociate.2. alcătuită din filamente scurte de actină şi proteine asociate. Cea mai interesantă proteină. 110 . 4. Ele alcătuiesc o structura contractila. in final.2. spectrina etc.). regiunea centrală este ancorată într-o reţea terminală. dar mult mai mici.Structura microvililor. Se apreciază ca tensiunea generată de proteina similară miozinei de tip I asigură menţinerea în poziţie centrală a mănunchiului de filamente. Inelul se contractă prin mecanismul actină-miozina. tropomiozina şi alfa actinina. flamentele scurte bipolare de miozina şi filamentele de actină sunt organizate în microsarcomere similare celor din muşchii striaţi. separarea toatală a celor 2 celule fiice rezultate prin diviziunea celulară. Impreună cu calmodulina. cu caracter tranzitoriu.

68 – Filamina leagă filamentele de actină. Studiul emiterii şi retractiei prelungirilor celulare numite pesudopode. fiind supusă în acelaşi timp tensiunii generate de ondulatiile de suprafata. prezentă în nodurile reţelei. Mişcarea ameboidala Mişcarea ameboidala este un tip particular de locomoţie întalnită frecvent la protozoare. reţeaua se dezorganizează şi hialoplasma trece în stare de sol. 68). Fig. o molecula flexibilă alcatuită din 2 lanţuri polipeptidice. în care un rol important par să-l aibă proteinele asociate. Studiile electronomicrodcopice. Acţiunea conjugată a acestor 2 forţe conduce la elongarea fibrei retractile. este localizată ectoplasma. Pe parcursul formarii pseudopodelor. Alte proteine asociate filamentelor de actină din ectoplasma sunt alfa actinina şi gelsolina (fig. ectoplasma conţine o reţea tridimensionala de filamente de actină. Alte lamelipode se întorc spre partea dorsală a corpului celular. pe direcţia miscării m prelungirii celulare. are loc deplasarea endoplasmei din centrul celulei în prelungirile celulare.4.2. cele mai bine studiate sunt fibroblastele. conţine particule şi organite celulare aflate intro permanenta mişcare. Filamina şi alfa actinina. O dată cu creşterea concentraţiei intracelulară a ionilor de Ca. favorizând formarea unei reţele tridimensionale.Pe parcursul deplasării. numite lamelipode. fibroblaste.4. efectuate iniţial pe protozoare şi ulterior extinse la celulele din organismul uman ce prezintă acest tip de locomoţie. Procesele inverse au loc în momentul retractarii pseudopodelor. 111 . Fibroblastul emite continuu. unele lamelipode aderă la substrat . prin intermediul unor structuri specializate. la protozoare a demonstrat interconvertibilitatea celor 2 regiuni ceitoplasmatice. imediat sub membrana plasmatică. Regiunea centrală.3.Fibra rămâne aderentă la substratul pe care se realizeaza mişcarea fibroblastului . Filamentele sunt interconectate prin proteine ascociate. asigură probabil tranziţia hialoplasmei în starea de gel. corpul celular lasa în urmă o coadă numită fibră retractilă. În regiunea distala a pesudopodului endoplasma se transformă în ectoplasma prin tranziţia sol-gel a hialoplasmei. Aceşti doi factori afectează organizarea filamentelor de actină în cele 2 regiuni citoplasmatice printr-un mecanism încă suficient elucidat. Lipsită de organite celulare. În final. În această regiune hialoplasma se găseşte în starea de sol. În timpul deplasării. Se apreciază ca treansformarea reversibilă a endoplasmei în ectoplasma este controlată de celula şi reglată prin concentraţia intracelulară a ionilor de Ca şi pH. au pus in evidenţa existenţa a 2 regiuni diferite ale citoplasmei. forţa ce asigură înaintarea fibroblastului determină fie detaşarea fibrei de substrat. fie ruperea ei şi ulterior retracţia cozii în corpul celular (fig. limfocite. numite placi de adeziune sau contacte focale. proteine implicate în formarea şi stabilizarea reţelei filamentelor de actină . Miscarea ameboidala se realizează prin emiterea şi retracţia continuă a unor prelungiri celulare şi are la baza tranzitia reversibila a hialoplasmei din stare de gel în stare fluidă (sol). numită endoplasmă. dar comuna şi altor tipuri celulare dintre care şi celulelor ce intra în alcatuirea organismului uman : macrofage. În regiunea distală a prelungirilor celulare. Dintre celulele din organismul uman ce se deplaseaza prin miscarile ameboidale. Una dintre acestea este filamina. filamentele de actină sunt scindate de gelsolina. 69).

ƒ desmina (55 000 Da) . Spre deosebire de actină G şi tubulina. Filamente intermediare Filamentele intermediare sunt elemente de citoschelet mai groase decât microfilamentele de actină şi mai subţiri decât microtubulii. filamentele de actină apr a fi inserate în membrana plasmatică. alfa-actinina. 69 – Schema deplasării fibroblaştilor. Iniţial. ƒ proteina gliala fibrilara acida( GFAP 50 000 Da) . ƒ neurofilamentele (trei specii moleculare : NF1 70 000 Da . Îndepartarea celulelor de pe substrat este însoţită de înlocuirea fibrelor de stress cu o reţea de filamente de actină şi revenirea celulei la forma sferică. tropomiozina şi proteina reglatoare miozin-LC kinaza. ele au fost puse în evidenţa în celulele muschilor striaţi .1.3. Se sugereaza ca filamentele de actină şi miozina sunt organizate în microsarcomere. Cercetarile experimentale au confirmat această ipoteză. filamentele intermediare se pot gasi în ectoplasma. ancorate în structuri periferice (desmozomi) sau situate în prelungirile celulare (axoni). 112 . 4. mezenchimale şi neuroni). 4.Fibrele de stress În ataşarea de substrat a fibroblastelor cultivate in vitro rolul principal revine fibrelor de stress. 4. Alaturi de actină în fibrele de stress sunt prezente : miozina. filamentele intermediare sunt rezultatul polimerizarii subunitaţilor proteice.2. Proteine ce alcătuiesc filamentele intermediare Ca şi microfilamentele de actină şi microtubulii. Reintroducerea fibroblastelor în cultura este urmată la cateva ore de reorganizarea fibrelor de stress. proteinele ce formeaza filamentele intermediare sunt specifice pentru un anumit tip celular. unde formeaza o matrice ce înconjoară şi interconecteaza discurile Z.4. În celule. Fibrele de stress sunt manunchiuri paralele de filamente de actină.3. La vertebratele superioare s-au identificat 5 tipuri de molecule proteice distincte ce intra în constituţia filamentelor intermediare : ƒ vimentina (57 000 Da) .4. ƒ citocheratinele (peste 30 de specii moleculare). În zonele de contact. NFh 210 000 Da). tenşiunea generata prin mecanismul actină –miozina determinand aplatizarea fibroblastelor în culturi. localizate în regiunea citoplasmatica aflată în proximitatea plasmalemei aflată în contact cu substratul. au fost identificate şi în alte tipuri celulare (celule epiteliale. Ulterior. ataşarea celulelor de suport şi aplatizarea lor.Fig. NFm 150 000 Da.

Fig. Cele cinci tipuri de proteine prezintă caracteristici structurale comune. 70 – Nivele de asamblare ale filamentelor intermediare. iar 8 protofilamente generează filamentul intermediar. subunităţile sunt orientate paralel. 70). Modul de ordonare al subunitaţilor proteice în filamente imprimă acestora un caracter apolar. În dimeri. În filamentele de keratina raportul dintre citocheratine de tip I şi cele de tip II este de 1 :1. filamentele intermediare au capete echivalente funcţional. Aceleaşi regiuni centrale par a fi responsabile de asocierea dimerilor în tetrameri dar la acest nivel de agregare dimerii sunt antiparaleli.şi amino. a regiunilor centrale.Diversitatea proteinelor ce alcătuiesc filamentele intermediare nu constituie singurul aspect ce le diferenţiază de subunitaţile proteice ale microfilamentelor de actină şi microtubulilor. proteinele copolimerizează. 113 . Subunitatile proteice formează dimeri prin înfaşurarea stransă una în jurul celeilalte. în regiunile carboxi. fiind formate dintr-o regiune centrală alfa helicoidala şi 2 domenii globulare. S-a constatat că vimentina. spre deosebire de microfilamentele de actină şi microtubuli. Raportul dintre subunităţile libere şi polimerizate exprimă caracterul mult mai stabil al filamentelor intermediare comparativ cu microfilamentele de actină şi microtubulii.terminale. de mărimi variabile. Studiul polimerizarii în vitro a monomerilor ce alcatuiesc filamente intermediare a demonstrat că acest proces nu necesită consum de energie metabolică. În celulele în care genele ce codifică vimentina şi desmina se coexprima. proteina gliala fibrilara acidă şi NF1 formează homopolimeri. desmina. în timp ce capetele globulare rămân separate. Cercetările experimentale au demonstrat că în condiţii fiziologice. polimerizarea şi depolimerizarea se desfaşoară cu aceeaşi viteza la ambele extremitaţi. Cele 30 de tipuri de citocheratine sunt împarţite în 2 clase distincte : acide şi bazice /neutre. Deosebirile există şi în maniera în care proteinele se asociază în filamente (fig. Prin legarea cap la cap a tetramerilor se formează protofilamentul. în timp ce 99 % dintre acestea sunt asociate în filamente. 1% din proteine ce formează filamentele intermediare se găsesc sub formă de monomeri liberi. Deci.

Acest experiment sugerează rolul important pe care microtubulii îl au în organizarea filamentelor de vimentina. Studiile efectuate de fibroblasti cultivaţi in vitro au demonstrat ca în celulele aflate în mitoza. plactină. Tratarea acestor celule cu colchicina a condus la dezasamblarea microtubulilor urmată de deplasarea filamentelor de vimentina ce se organizează în manunchiuri în apropierea nucleului. filamentele intermediare înconjoară manunchiurile de microtubuli ce formează fibrele fusului de diviziune. În adipocite filamentele înconjoară picăturile lipidice. nexina. contribuind la creşterea rigidităţii ţesutului epitelial. MAP. vinculina.4. le atribuie rol de suport al materiei biostructurale ( Eugen Macovschi. Se apreciază ca fiecare tip de celula epiteliala conţine un complement chitocheratinic specific.000. profilina. dimpotrivă. NFm şi NFh) se asamblează în filamente şi se asociază cu microtubulii. Sunt bine cunoscute în prezent circa 14 proteine asociate cu actina (acrinogelina. 4. fragmina. În celulele epiteliale filamentele de vimentina sunt ancorate în desmozomi. fodrina. 114 .) prezente predominant în anumite celule şi având proprietăţi diverse. 4.3. de unele organite celulare(mitocondrii). Microtrabeculele (4mm) pot fi expresia fenomenului de gelificare când filamentele de actină se leagă încrucişat unul de altul. Cele 2 tipuri de filamente sunt interconectate prin proteine. microfilamentele. gelsolina. Ancorate în desmozomi. Tipuri de filamente intermediare şi semnificatia lor funcţională Filamentele de vimentina sunt prezente în celulele mezenchimale ( celule endoteliale ale vaselor sangvine) şi unele celule epiteliale. Se apreciază că filamentele de desmina joacă. 9 proteine asociate cu filamentele intermediare (prekeratine. Reţeaua microtrabeculară În celulă. Se constată existenţa unei strânse asocieri între filamentele de vimentina şi microtubuli. titina. susţinand discurile Z şi miofibrele. În toate tipurile celulare filamentele de vimentina sunt fizic legate de membrana nucleară. filamina. Proteinele asociate citoscheletului O serie de proteine sunt asociate citoscheletului. proteină fibrilară acidă glială.4. În corpul celular cele trei polipeptide (NF1. fimbrina. Filamentele de cheratină sunt întalnite în celulele epiteliale. desmina.000. microtubulii şi practic toate celelalte componente subcelulare sunt conectate de un sistem de microteabecule (mici bare). În consecinţa unii autori contestă realitatea lor biologică considerandu-le un artefact. acumentina. MAP1. împiedicandu-le să fuzioneze între ele sau cu membranele celulare. ankirina. calmodulina)..5. în principal. conferindu-i acestuia stabilitate. de membrana plasmatică şi. un rol structural. Filamentele gliale sunt caracteristice celulei gliale. Neurofilamentele sunt prezente exclusiv în axonii celulelor nervoase. Reţeaua microtrabeculara a fost descrisă la mărimi de circa 300. MAP2. vilina. filamentele de cheratina formează în celula epiteliala o reţea ce asigură rezistenţa epiteliilor la factori mecanici.2. posibil . şinemina. fiind probabil implicate în coordonarea spaţială a nucleului celular. Filamentele din celulele muşchilor striaţi formează o reţea ce strabate întreaga miofibra şi care leagă discurile Z între ele. de volţi) care generează electroni rapizi ce pot penetra secţiuni relativ groase. brevina.000x în citoplasma celulelor examinate la microscopul de înalt voltaj (peste 1. dineina. alţii. 1958). Complexele neurofilamentate-microtubuli se deplasează în axon. proteinele neurofilamentelor. vimentina) şi 7 proteine asociate cu microtubulii (clatrina. caldesmona. Filamentele de desmina se întalnesc în toate tipurile de celule musculare. oferind una din cheile înţelegerii structurii şi funcţiunii acestuia. înca neidentificate. filagrina.

replicarea are loc în faza S (de sinteză) a ciclului celular. 5. nucleoplasma (matricea). constituie aşa numitul aparat de biosinteză proteică (fig. care urmează să transmită mesajul de la ADN în sinteza proteinelor.Capitolul 5 ORGANIZAREA NUCLEULUI ŞI EXPRESIA ACTIVITĂŢII GENELOR Nucleul reprezintă compartimentul care încorporează genomul nuclear. Secvenţele de baze purinice şi pirimidinice se păstrează de-a lungul generaţiilor de celule datorită replicării semiconservative a ADN cromozomial. ce vor fi transmise celulelor fiice. de transmitere nealterată a acestei informaţii descendenţilor. mai puţin la eritrocitele vertebratelor superioare. anvelopa nucleară). ADN-ul cromozomilor este astfel organizat. rol în reglarea activităţii transcripţionale. În esenţă. de reglare şi control a activităţii celulei. El există la toate celule organismelor eucariote.1. este realizată prin sinteza moleculelor de ARN. Nucleul este constituentul esenţial al celulelor eucariote fără de care existenţa lor ar fi compromisă. Transcripţia ADN se desfăşoară pe toată perioada interfazei şi este blocată în faza M (mitoza). proces la fel de complex. trecând în citoplasmă. Morfologia şi structura nucleului Nucleul este constituit dintr-un înveliş (nucleolema. Tot în nucleu au loc sintezele diferitelor ADN-uri care. necesare funcţiilor vitale ale celulei. 71). funcţiile fundamentale ale nucleului se rezumă la două procese bazate pe existenţa în acest compartiment a genomului celular şi anume: replicarea ADN. ARN apare fie ca produs finit cum ARN ribozomal (ARNr) şi ARN de transport (ARNt). el îndeplineşte funcţiile de păstrare în condiţii de securitate a ADN-lui. 115 . prin semnale ce sunt recepţionate de molecula de ADN. cromatina şi unul sau mai mulţi nucleoli care se găsesc în substanţa de fond. o materie internă. fie ca produs intermediar ARN mesager (ARNm). prin care informaţia conţinută în secvenţa ADN. încât o parte din secvenţele de baze purinice şi pirimidinice reprezintă cadrul după care sunt transcrise diferite mesaje sub formă de ARN. În situaţia aceasta. unde este eliminat printr-o exocitoză în cursul eritropoezei. cealaltă parte a ADN-ului cromozomial are. probabil. deci el conţine aproape întreaga informaţie genetică. proces complex prin care molecula de ADN se autoreproduce şi dă naştere la copii identice. transcripţia ADN.

Fig. 71. Diagrama structurii nucleului.

5.1.1. Învelişul nuclear
Pe faţa internă a membranei nucleare se distribuie, la nucleul vertebratelor, o împâslire de fibre fine, groasă de circa 200 - 600 Ả, care menţine rigiditatea nucleelor. Studiind raporturile învelişului nuclear, se observă că membrana externă, citoplasmatică, dezvoltă prelungiri scurte sau chiar tubuli care fac legătura cu reticulul endoplasmatic. Aria externă a nucleului este acoperită cu ribozomi; în plus, în multe cazuri apar aglomerări juxtanucleare de mitocondrii furnizoare de energie. Datorită grosimii sale, membrana nucleului este invizibilă la microscopul fotonic. Însă o parte din cromatină este dispusă sub membrana nucleului, astfel că pe secţiunile de ţesuturi colorate, liziera de cromatină perinucleară apare colorată, indicând şi limita externă a nucleului. La microscopul electronic se observă bine că membrana nucleului este dublă, prezentând pe faţa sa internă din loc în loc, îngroşări de care se prind fibrile cromatinei. Cromatină se mai ancorează şi la exteriorul inelelor şi chiar la granulul central. Totalitatea acestor fibre de cromatină constituie cromatină perinucleară . O funcţie importantă a învelişului nuclear constă în schimburile nucleoplasmatice, chiar dacă nu toate categoriile de molecule îl străbat . Astfel, prin învelişul nucleilor izolaţi nu trec glicogenul şi ovalbumina, în schimb trec tripsina, ribomeleaza, DNA-aza, histonele, polianionii ca heparina şi Hb şi bineînţeles, nucleotidele şi aminoacizii, „în vivo", ionii străbat în ambele sensuri învelişul nuclear, astfel că înăuntrul nucleelor se acumulează o cantitate dublă de Na+ şi K+ faţă de citoplasmă . Aminoacizii, monozaharidele şi dizaharidele (GM sub 500) pătrund prin dubla membrană nucleară, iar prin pori trec riboproteine sub formă de ribozomi, dar şi ribonuclează sau feritină. De regulă, calea de trecere transmembranară este urmată de molecule mici de tipul Fe coloidal, dar s-a observat că şi o serie de substanţe elaborate de reticulul endoplasmatic pot trece din el în spaţiul perinuclear (anticorpii antiperoxidazici ai hemocitoblaştilor). 116

Prin „înmugurirea" membranei exterioare a nucleului se formează lamele inela-te în citoplasmă, care sunt purtătoare de ribozomi sau ARN încorporat în membrane . La nucleele celulelor reproducătoare, atât de la plante cât şi de la animale, se pot observa înmuguriri ale învelişului nuclear care dau naştere la vezicule ce pătrund în citoplasmă unde, dezorganizându-se eliberează conţinutul de nucleoproteine. Prin granulul său central, polul opune totuşi o rezistenţă difuziei libere a diferitelor molecule în valoare de 1Ω/cm2. Moleculele cu sarcină electrică pozitivă trec uşor din citoplasmă în nucleu, însă cele încărcate negativ sunt oprite de inelele porilor de care se leagă . EM s-au observat ieşind helixuri de ribonucleoproteine prin porii nucleelor de amibe, iar prin porii nucleelor glandelor salivare de chironomide trec granule de 200 - 400 Å diametru, tot de ribonucleoproteine. Ribonucleoproteinele ajunse în citoplasmă reprezintă diferiţi ARN m, precum şi fracţiile 18 S, 25 S, 5 S ale ARN v asociate cu proteinele lor specifice. Însăşi ca numărul porilor poate creşte sau scade dă o indicaţie asupra rolului lor în reglajul transferului de informaţie care, în mare, se realizează de la nucleu către citoplasmă prin mesageri dar şi de la citoplasmă spre nucleu prin proteine histonice şi nonhistonice, printre nonhistonice figurând unele enzime. Este bine cunoscut faptul că, sub acţiunea fitohemaglutininei, limfocitele în cultură se transformă în limfoblaşti. Fitohemaglutinina acţionează asupra unor receptori membranari care activează AMP-cicloza, producând cAMP. Acest nucleotid ciclic stimulează o proteinkinaza, care produce o proteină ce pătrunde în nucleu. Acolo determină o puternică activitate transcripţională, sintetizându-se ARN m, ARN t şi ARN v care trec din nucleu în citoplasmă. Astfel se asigură o intensă activitate de biosinteze citoplasmatice, dar şi de mitoze ale limfoblaştilor. Învelişul nuclear mai are şi rol de formarea lamelelor inelate . în telofază, când are loc refacerea membranei nucleare pe seama reticulului endoplasmatic, rămâne un „surplus" de membrane endoplasmatice fie incluse în nucleu, fie în citoplasmă din jurul acestuia. Membranele respective se dispun paralel şi nu mai participă la reconstrucţia învelişului nuclear din cauza rapidităţii ciclului celular. Asemenea membrane inelate se întâlnesc, de obicei, în celule embrionare şi sexuale cu cicluri celulare scurte. În interfază, membrana exterioară a nucleului înmugureşte spre citoplasmă vezicule care ulterior se desprind şi, aşezându-se cap la cap, constituie lamele inelate. Prin contopirea acestora rezultă cisternele golgiene. În alte cazuri, membrana exterioară a nucleului, după ce pierde ribozomii, înmugureşte pe o porţiune anumită, dând naştere unei serii de vezicule. Acestea, cu timpul, se desprind şi depunându-se în şiraguri, se contopesc formând cisterne golgiene. În timp ce se formează o cisternă, pe faţa sa externă (uneori convexă) se dispune un alt şir de vezicule, şi aşa mai departe, în asemenea mod luând naştere un dictiozom. Porii Dubla membrană este străbătută de pori având un diametru de circa 700 Å care conţine fiecare câte un inel proteic ce limitează orificiul porului la 500 Å. Distanţa dintre centrele a doi pori alăturaţi este de circa 1300 Å, sau un multiplu al acestui număr, existând întotdeauna o legătură cu cromozomii interfazici, deoarece opt fibrile ale cromatinei se ataşează de marginile fiecărui por . De fiecare por sunt asociate o serie de structuri care fac parte din matricea nucleară . Fiecare por cuprinde un material inelar, o diafragmă, un granul central şi un material fibrilar. Materialul inelar cuprinde opt particule sferice proteice de circa 200 Å diametru aşezate pe fiecare faţă a porului; acest material îşi modifică structura în funcţie de metabolismul celular.

117

Dilatările şi contracţiile porilor se explică prin adiţia, respectiv pierderea proteinelor constitutive ale inelului. Diafragma este o substanţă densă, amorfă din interiorul porului, care se întinde spre centrul lui, unde se află un granul central riboproteic de 250 Å diametru. De el se leagă fibrilele de 50 Å diametru, care fac legătura cu particulele sferice interne şi externe ale porului. O fibrilă încercuieşte lumenul porului la interior, solidarizând astfel materialul său fibrilar ( fig. 72; fig. 73). Fig. 72. Structura porului nuclear: a( structura octogonală a complexului nuclear al porului în membrana nucleară; b) o secţiune verticală a complexului; granula centrală apare numai în anumiţi pori.

Fig. 73. Secţiune prin porul nuclear care prezintă schematic şi ipotetic sub formă de cilindru, tunelul care ar exista în structura porului şi prin care moleculele sunt transportate în interiorul sau exteriorul nucleului.

5.1.2.Matricea nucleului
Reprezintă o structură proteică formată dintr-o reţea de fibrile foarte strânse şi fine, care umplu complet spaţiile dintre blocurile mai mici sau mai mari de cromatină. Matricea nucleului poate fi văzută la microscopul fotonic prin tratarea celulelor cu alfaamanitină. Acest alcaloid produce în două ore contracţia cromatinei, iar după fixare şi colorare cu hemalaun-enzimă, la microscopul fotonic se observă cum matricea este separată de blocurile cromatinei contractată, prin conturări clare, necolorabile (deci spaţii goale). Matricea dintre blocurile cromatinei este Feulgen (-), deci nu conţine ADN şi se colorează slab cu albastru de toluidină, hemalaun sau verde luminos, deci nu conţine grupări fosfatice multe. Matricea rezistă bine la „digestia" cu RN-ază, dar poate fi uşor solubilizată cu pepsină, ceea ce indică un conţinut predominant proteic. Tratarea nucleilor izolaţi din culturi celulare (Hela - S3) cu tampoane bogate în săruri, DN-ază şi ditiotreitol a permis izolarea unei structuri de natură proteică asemănătoare ca aspect cu cea a nucleului, dar „golită" de cromatină care a fost digerată cu DN- ază. Analizele ultrastructurale şi biochimice indică faptul că matricea constă din elemente membranare şi fibrilare cu o compoziţie chimică de 87% proteine, 12% fosfolipide, 1% ADN, 0,1% ARN. Proteinele separate prin electroforeză în strat subţire de dodecil-sulfat de sodiu (SDS) în gel de poliacrilamidă s-au dispus în 30 - 35 de benzi cu GM între 14.000 - 20.000. Matricea este reprezentată prin două clase de peptide majore, cu o greutate maximă cuprinsă între 14.000 - 18.000 şi respectiv 45.000-75.000. 118

În celulele sincronizate (aduse la aceeaşi fază a ciclului celular) se constată că în toate fazele ciclului celular au loc sinteze de polipeptide matriceale, dar ele sunt mai reduse în faza S/G2 (divizibil). După diviziunea celulară, în lipsa biosintezei proteice, vechile polipeptide cu GM cuprinsă între 45.000 - 75.000 persistă după mitoză şi refac noua matrice a nucleului interfazic. Cercetările de histochimie EM, combinată cu analiza electroforetică a proteinelor matriceale, au permis fundamentarea teoriei fibrilare a matricei nucleare (D. Comings şi T. Okada, 1978). După extragerea cromatinei nucleelor hepatocitelor de şoarece cu soluţii saline concentrate şi tratate apoi cu DN-ază şi TRITON X-100 rămâne numai matricea, cu o structură fibrilară, care este reprezentată prin porii şi lamina fibrilară a învelişului nuclear, componenta fibrilară a nucleolilor şi matricea intranucleară propriu-zisă. E.M., matricea nucleară este compusă din fibrile proteice de 20 - 30 Å, denumite matrixină. Ele se asociază în fibre mai groase, de 100 - 300 Å. Separarea electroforetică a matrixinei evidenţiază trei benzi polipeptidice cu greutatea maximă 65.000, 67.000 şi 68.000. Peste tot matrixină se leagă de fibrile de cromatină, ea având un rol principal în organizarea acestor fibre în cromomerele cromozomilor mitotici şi meiotici.

5.1.3.Proteinele contractile nucleare
Au fost evidenţiate în diferite tipuri de nuclee din care s-au extras cromatină. Apoi din cromatină s-au izolat mai departe proteinele nonhistonice, prin electroforeză . În felul acesta sau putut separa: miozina (G.M. 200.000), actina (G.M. 45.000), tropomiozina (G.M. 34.000) şi subunităţile sale. Comparându-se conţinutul în miozina şi actină din cromatină hepatocitelor şi cea a neuronilor, se constată că în ficat miozina este în cantitate de 1,8 mai mare ca în creier şi actina de 2,3 ori. Este foarte probabil ca activitatea transcripţională a hepatocitelor în mesager (ARN m) ai actinei şi miozinei să fie de două ori mai mare ca în neuroni. Există deci un raport invers proporţional dintre conţinutul actinei cromozomale şi activitatea transcripţională. Probabil, actina exercită o represie asupra cromatinei, prin condensarea ei la maximum, făcând-o astfel netranscripţională. Se pare că actina nu se leagă direct cu ADM ci realizează un anumit tip de condensarea cromatinei.

5.1.4.Cromatina
Toţi nucleii prezintă în interfaţă regiuni extrem de împachetate ale fibrelor cromozomale . Nucleii interfazici fixaţi şi coloraţi cu coloranţi bazici (albastru de toluidină, de metilen, Azur A etc.), care colorează cromatina, o evidenţiază sub formă de particule mai mari sau mai mici şi împlântate în matrice, ca o pătură subţire cromatică pe faţa internă a învelişului nuclear şi una sau mai multe blocuri în jurul nucleonului. Aspectul general al cromatinei este asemănător la nucleii aceluiaşi tip celular, dar variază în anumite limite după fixarea folosită . Astfel, cromatina se poate prezenta sub formă de grămezi sau grămăjoare de granule fine şi prelverulente, până la o reţea cu unele noduri ceva mai groase. Aspectul variază după tipul de celulă şi gradul ei de activitate metabolică, dar şi ci specia considerată . Examenul electrono-microscopic al cromatinei arată ca ea este formată din fibre împachetate - filamente nucleoproteice - cu traiectorie spiralată şi cu diametrul variabil. In zonele mai groase fibrele au diametrul de 200 - 500 Å, pe când în zonele subţiri de numai 60 100 Å. între grămezile de cromatina se găsesc spaţii intercromatiniene, colorate slab cu coloranţi bazici, în care se mai află o serie de structuri: ƒ fibrile cromatiniene, distanţate unele de altele şi fără traiecte spiralate; ƒ fibrile pericromatice, de 30 - 50 Å diametru, care mărginesc blocurile de cromatina; ƒ granule intercromatiniene, de 250 Å diametru, formate din tasări de fibrile pericromatiniene. Asemenea granule sunt rezistente la DN-ază şi numai după tratare cu pronază 119

pot fi digerate după aceea cu DN-ază. Asemenea granule intercromatiniene par a fi trei forme succesive de ARN m şi ARN v care ies din nucleu în citoplasmă unde rămâne câtva timp inactive datorită proteinelor pe care le conţin ƒ granule pericromatiniene situate la periferia cromatinei, mari de 450 Å diametru şi înconjurate de un halou clar care le separă de masa fibrelor cromatinei. Asemenea granule sunt formate din fibrile de 30 Å diametru, foarte neregulate ca traseu, ce depăşesc uneori marginea granulelor . Ele sunt tot de natură ribonucleoproteică şi au rol în transmiterea unor informaţii în sens invers, adică de la ARN la ADN; ƒ corpii spiralaţi din regiunile intercromatiniene, care reprezintă împachetări de fibrile răsucite, de 400 - 600 Å diametru, asociate sub formă de agregate sferice de 0,5µ. Ele sunt tot de natură ribonucleoproteică şi mai conţine şi nişte fibrile subţiri, de 50 Å, care se înfăşoară în jurul axului lor. Cromatina se găseşte sub două forme: eucromatină, considerată ca fiind acea parte din cromatină cu fibre fine şi uniforme repartizate în nucleu, active în replicarea ADN şi în transcripţia ARN şi heterocromatina rezultată compactizarea cromatinei sub formă de granule şi grămezi de diferite mărimi. Este intens colorabilă în roşu prin reacţia Feulgen pentru ADN şi albastru când se tratează cu coloranţi bazici. Studiile comparative de ME efectuate la plante şi animale au arătat că structuralizarea cromatinei se prezintă, funcţional şi evolutiv, diferit la plante şi animale. Astfel, în nucleii de Arabidopis cromatină formează cromocentre (cromozomi heterocromatici sau porţiuni de cromozomi care rămân condensate şi astfel colorabile în interfază); la Viscum album heterocromatina este reprezentată tot prin cromocentre, în schimb eucromatină formează cromomere şi cromonemate mai subţiri decât heterocromatina, dar la fel de intens colorabile. La Hedera helix, nucleii meristematici prezintă blocuri mari de heterocromatina condensată printre eucromatină decondensată, sau nucleii adulţi, care printr-o subreplicare (replicare a numai unei părţi din genom) devin tetraploizi (4n), suferă o cădere apreciabilă a cantităţii de heterocromatina condensată . în acest caz, eucromatină nu mai este activă în replicarea ei, probabil, numai în transcripţie . Între speciile de plante există o variaţie a cantităţii de cromatină condensată prin faptul că atât heterocromatina, cât şi eucromatină se condensează. Condensarea eucromatinei este determinată la plante de cantitatea de ADN a speciei date, precum şi de compoziţia acesteia. Variaţia cantităţii de cromatină din nucleii unei specii de plante este expresia replicării diferenţiale a heterocromatinei, care este în întregime constitutivă şi nu se exprimă prin condensări şi decondensări funcţionale în raport cu activitatea fiziologică a celulelor . La mamifere, însă celulele cu o activitate mitotică intensă sunt complet eucromatice, adică cu cromatină decondensată. La aceeaşi cantitate de ADN în ţesutul considerat, coexistă nuclee cu cromatină decondensată, mase de cromatină şi nuclee cu aproape toată cromatină condensată. În toţi aceşti nuclei cromatină condensată este constitutivă, Giemsa + şi încorporează mai târziu timidină tritiată, deci are o replicare întârziată - expresie a inactivării diferenţiale a cromatinei. O stare de condensare completă a cromatinei se întâlneşte la eritrocitele nucleate ale nemamiferelor şi care este total nereplicativă, ca şi în nucleii spermatozoizilor. La animale, gradul condensării cromatinei este dependent de funcţia celulei, fiind specifică unei activităţi tisulare anumite. Heterocromatina transcrie o foarte mică cantitate de ARN. Dat fiind complexitatea problemei, este necesar de schiţat o clasificare a aspectelor pe care la prezintă condensarea şi decondensarea cromatinei: Termenul de „heterocromatina" se foloseşte pentru heterocromatina constitutivă, care ocupă o regiune permanent condensată din cromozom şi a cărei localizare este identică la cromozomii analogi. Aceasta conţine o mare cantitate de ADN respectiv (secvenţe de baze care se repetă), se replică după eucromatină, nu transcrie ARN şi se colorează diferit;

120

având un conţinut de 25% lizină. şi anume. Nucleozomii Organizarea moleculară a fibrelor de cromatina este realizată prin dublu helix al ADN şi prin diferite proteine (histone. inactiv. Termenul de „cromatina condensată" semnifică eucromatina inactivată în mod specific de proteine. al spermatoizilor etc. H3. 5. precum şi transcrierea diferitelor ARN etc.sunt singurele care se pot manifesta. constituit din 166 nucleotide. ce constituie miezul nucleosomic. protamine. iar miezul histonic ar fi mărgelele. Legătura dintre doi nucleozomi succesivi se face printr-un segment de dublu helix ADN cu o lungime variabilă de câteva zeci de perechi de nucleotide care este asociat cu o moleculă de histonă H1. acestea se transformă în celule blastice (tinere). existenţa ADN cromozomal în micul volum oferit de nucleu asigură o serie de funcţii şi roluri ale cromozomilor cum sunt replicarea şi reparaţia materialului genetic (ADN). H2A şi H2B. regiunile mijlocii şi carboxiterminale ale moleculelor celor 5 clase histonice (H1. Miezul nucleozomului este reprezentat printr-un set de opt molecule histonice.5. (H. A. spiralizat la rândul său însă de câteva ori. oricât ar fi el de subţire (20 Å). în medie.Organizarea moleculară a fibrelor de cromatina. De un metru la mamifere . Considerând că fiecare cromozom este format dintr-un singur dublu-helix de ADN. astfel că genele de pe X au devenit semizigote la mascul. H2B. H3. se pune întrebarea cum este posibil să încapă un metru ADN. ARN 14% şi proteinele 66. cu un conţinut ridicat de lizină. deoarece caracterele localizate pe un singur cromozom X . Moleculele histonice H4 şi H3 sunt identice la toate speciile. al eritrocitelor nucleate. Molecula H. al femelelor de mamifere. numit octamer. Când volumul nucleului respectiv este în jur de 15 µ3. cu toate că porţiunea fără caracter bazic a rămas nemodificată. deoarece este de două ori mai mare cu o bazicitate crescută la 37%.1. aceasta deoarece cromozomul Y la mamifere a suferit o inactivare genetică prin heterocromatinizare. de histone. într-un mod neîntrerupt. 30. miezul este deci. s-a putut calcula că lungimea totală a ADN tuturor cromozomilor complet despiralizaţi dintr-un nucleu este. întregul dublu helix al ADN al fiecărui cromozom se înfăşoară pe un şir enorm de asemenea corpusculi hiostonici. Ei sunt compuşi dintr-un miez histonic. H3. câte două din clasa H4. iar cromatina se decondensează şi ADN-ul poate sintetiza diferiţi ARN mesageri . este înconjurat la exterior de două spire ale ADN-ului cromozomal. într-un volum atât de mic? Mai mult chiar. Analiza cromatinei interfazice realizată prin metoda precipitării cu magneziu. Această situaţie sugerează imaginea unor mărgele înşirate pe aţă. Numai că în cazul structurii nucleozomale. Miezul histonic al nucleozomilor este constituit din patru clase histonice: H4. La această întrebare s-a răspuns prin teoria structurii nucleozomale a cromozomilor. cum este cazul limfocitelor inactive.6% . H2A. un octamer histonic. nonhistone foarte variate). adică de la un capăt la celălalt al cromozomului. s-a arătat că. Dintre proteine.Kornberg. O serie de cercetări din ultimii 10 ani (P. La fel sunt şi cromozomii X sau Y din celulele sexuale ale unor insecte care se aglomerează în corpusculi Feulgen +. în jurul căruia se înfăşoară dublul helix al ADN . Prin stimularea celulelor cu lecitine. Klug) au dus la concluzia existenţei în nuclee a unor corpusculi numiţi nucleozimi. ci acesta se înfăşoară în jurul corpuscului. 121 . din nucleii eritrocitelor de pasăre) este diferită de celelalte clase histonice. corpusculul nu este străbătut de helixul dublu al ADN. R. arată că ADN este 19.genele recesive .4%. în schimb moleculele H2A şi H2B au o mai mică fidelitate. alanină şi valină. Oudet şi Ada Olins. H2A şi H2B.2 MH2SO4 .6% sunt solubile în 0. Acest tip de heterocomatină se caracterizează prin prezenţa unor proteine care modifică ADN făcându-l total inactiv. 74).D. ADN ar reprezenta aţa. H4) sunt globulare (fig.Termenul de „heterocromatina facultativă" exemplifică cromozomul X. arginină şi histidină. adică foarte condensat şi colorabil (cromatina sexuală). Acest complex. care apare heteropicnotic în interfază. în soluţii tampon cu o concentraţie ionică medie.

Fig. Moleculele histonice se pot separa una de alta şi apoi reasocia experimental. Partea centrală a octomerului histonic este formată dintr-o unitate tetramerică (2H3+2H4). 122 .H2B.Structura nucleozomilor. urmată de purificare. toate sau o parte din ele. datorită aranjamentului sub formă de disc al tetramerului 2H3 . Când din cromatină se extrage H1 şi este menţinută la puteri ionice scăzute.74 . capetele N . Localizarea şi asamblarea celor 8 molecule histonice în miezul nucleosomic sunt cu aproximaţie cunoscute. Nucleozomii sunt legaţi între ei de un fragmant de ADN „linker” care nu este legat de proteine. cu nucleoză. dar au un aspect mai puţin regulat şi ADN nu mai intră în şi iese din miezul nucleosomic la acelaşi punct. Interacţiunile dintre moleculele H3 şi H4 sunt foarte puternice şi ele conferă miezului nucleosomal o formă specială de glugă. fiind globulare. se angrenează spre a constitui partea centrală a octomerului. au condus la obţinerea unor date care confirmă aranjamentul stabilit de histonele în alcătuirea nucleosomilor. Studiile de reconstituire de cromatină în care s-au format cele patru fracţii histonice ce alcătuiesc miezul nucleosomic. deci controlează starea conformaţională a complexului de molecule. permiţând astfel plierea ADN în jurul miezului histonic. pe partea opusă fiind încă prezente repulsii de aceeaşi sarcină. pentru a se cunoaşte rolul fiecăruia în ansamblul molecular nucleozomal. nu în structuri helicale. cromatina se condensează în aglomerări.terminale.Prin hidroliză enzimatică nucleozomii se separă conţinând ADN de aprox. Nucleozomii sunt formaţi din două spire de ADN (ture) care înfăşoară un miez („core”) format din 8 molecule de histone (câte 2 de fiecare tip de histonă (H2A.H3 şi H4). Cromatina lipsită de histona H1 nu prezintă o structură regulată. pe când. Variabilitatea lungimii de la 180 la 250 perechi de nucleotide este determinată în exclusivitate de variabilitatea lungimii segmentului internucleosomic. ci la puncte opuse. cel mai puternic asociindu-se aceste histone bogate în arginină a căror secvenţă de aminoacizi a fost puternic conservată în decursul evoluţiei. rezultă particule lipsite de histonă H1 care conţine 140 ± 10 perechi de baze de ADN. Octomerul histonicare formă de inimă.2H4. care formează partea centrală şi vârful inferior al inimii şi asocierii sale cu cei doi dimeri (2H2A şi 2H2B) spre a forma cele două vârfuri superioare ale inimii. în diferite combinaţii. nucleosonii sunt încă distribuiţi de-a lungul matrixului ADN la aproximativ 200 perechi de baze. Dacă puterea ionică este ridicată peste 40mM NaCl. Nici o combinaţie de histone nu se poate realiza atunci când se omit histonele H3 şi H4. Octomerul este probabil stabilizat în urma interacţiunii capetelor C . 146 pb. În urma digestiei prelungite a cromatinei. Toate histonele. bogate în arginină şi lizină rămân la periferie sub forma unei cozi care interacţionează cu ADN ce se înfăşoară în jurul miezului sub forma aproape două (l şi 3/4) tururi super helicale negative. Nucleonii au formă sferică şi un diametru de 100 Å.terminale hidrofalse ale histonelor care. cu excepţia hi se leagă şi neutralizează sarcinile negative numai pe o parte ale dublului helix ADN.

care pot fi văzuţi la microscopul electronic. Dacă cromatina intactă care conţine toate histonele este menţinută la o concentraţie scăzută de săruri (1mM NaCl). În cromozomii metafazici s-au evidenţiat (Back. Complementaritatea celor două catene a dublului helix ADN a sugerat lui Naston şi Crik modelul semiconservativ de replicare. În prezenţa unor concentraţii saline apropiate de tonicitatea celulară. condensarea generală este de 5.se vizualizează EM. Replicarea acizilor nucleici stă la baza reproducerii vieţii.000 ori până la 250. Ierarhia de helixuri a fibrei de cromatina porneşte de la dublu helix ADN care se condensează de şapte ori în nucleosom. fibra nucleosomală se spiralează la rândul ei de cinci ori în solenoid şi de 40 de ori ca suprasolenoid. sinteza sa este unul dintre cele mai importante evenimente din viaţa acesteia . în fibre cu configuraţii helicale de ordin superior.8.300 Å diametru. Aşa se explică cum moleculele de ADN extinse de la nivelul cromozomilor complementului cromozomal uman având o lungime totală de 164 . Când se reasociază cu histone.000 bucle de aproximativ 40. reprezentând singurul caz din lumea biomoleculară în care o substanţă îşi dirijează propria sa sinteză . cromatina este ancorată la un schelet proteinic care formează partea centrală a întregii structuri cromozomale. Prin „digestia" cromatinei cu eudonucleoza micrococală s-au obţinut particule nucleosomală monomerice de care sunt asociate ADN-polimerazele. acest schelet proteinic împreună cu ADN formează un „halou" de circa 4.000 de ori în cromozomul metafazic. apoi fibra de 300 Å (solenoizii) care la rândul lor sunt organizate. Realizată prin intervenţia unui complex aparat enzimatic. Pornind de la ADN. Constituenţii de bază ai cromozomului eucariot sunt fibrile de cromatina de 100 şi 300 Å diametru. bucle care pornesc cu o ramură dintr-un punct al scheletului proteinic şi se întorc cu cealaltă ramură într-un punct adiacent acestuia.000 . de asemenea.000 . ca şi în mitocondrii şi cloroplaste. enzimele de restricţie şi reparaţie. În cromozomi. cu nucleosonii bine definiţi. orice sistem biologic realizând sinteza replicativă de ADN ca o precerinţă a reproducerii sale. Studii biochimice au arătat că în nucleu. 1979) fibre ce circa 400 Å diametru care s-ar forma prin condensarea fibrelor de 250 . lanţul nucleosomal formează suprastructuri helicoidale cu ture de către şase nucleozomi. proteazele etc) şi diferite proteine de structură. Sunt aşa numiţii solenoizi sau supersuperhelix. care împreună cu alte enzime (fosfoprotein-fosfatazele acide şi neutre.300 Å. este o reacţie de tip selectiv. sinteza ADN. rezultând o structură suprasolenoidală care s-a numit fibra-unitară (unit-fiber).Aceste cercetări sugerează că histona H1 are un rol structural şi este esenţială pentru nivelele superioare de organizare a cromatinei. Replicarea ADN la eucariote Deoarece ADN conţine informaţia genetică a celulei. 5.000 perechi de baze lungime. sunt clasate în aşa-numitele proteine nonhistonice. mecanismul replicării este asemănător 123 . RN-azele. Aşa cum a arătat Batson (1976). cu ADN ce intră şi iese din direcţii opuse la un acelaşi punct. acestea se prezintă ca o structură destul de deschisă. ADN-ul formează structuri moniliforme (structură nucleosomală). având diametru de 100 Å.170 cm (aproximativ 2 m) pot fi adăpostite la nivelul celor 46 de cromozomi a căror lungime totală este de până la 200 µm. Aceasta se mai condensează încă de cinci ori.000 ori. se găsesc o serie de ADN-polimeraze prin care se realizează replicarea semiconservativă a ADN. 2. aşa încât în cromozomul metafizic condensarea ajunge la un nivel mediu de 7. diametru unei structuri supersuperhelix sau solenoid este de 250 . Dacă din cromozomi sunt eliminate histonele şi asemenea .90. O condensare ulterioară produce fibra de 100 Å. Prin plierea acestei fibre rezultă morfologia cromozomului metafazic. Această formă s-a numit filament nucleosomal. La fel se explică şi în cazul mamiferelor posibilitatea cuprinderii moleculei de ADN care alcătuieşte cromozomii într-un volum nuclear foarte mic.

Acest model asigură ca moleculele noi de ADN să fie identice cu cele vechi. de asemenea. 75). Este. pentru sinteza unei noi catene complementare care se numeşte replică. având loc formarea a două molecule fiice.ci numai în celula gazdă în care au pătruns în timpul infecţiei virale. Schema simplificată a replicării semiconservative. de la o singură origine (O) se formează două furci de replicare în direcţii opuse). prin acest sistem dual mecanic. Fig. Replicarea este caracteristică doar acizilor nucleici. Bazele din cele două catene ADN (vechi sau noi) sunt complementare.Înlănţuirea bazelor într-o singură catenă de ADN. Replicarea la eucariote (se realizează bidirecţional. pe de o parte reproducerea fidelă şi continuitatea fenomenului ereditar de-a lungul generaţiilor (fig. vrând să sugereze. molecula iniţială îşi „topeşte" identitatea în cele două molecule fizice care derivă din ea şi care sunt identice ei. fie eucariote. replicarea acizilor nucleici nu poate avea loc decât în celule. Replicare acizilor nucleici virali nu poate avea loc în virion . astfel că moleculele fiice vor avea o catenă veche 124 .Când ele se separă în cursul replicării. Sinteza unei noi molecule de ADN se realizează aşadar printr-un proces de copiere.sunt adăugate bazele complementare la catenele vechi pentru a forma catenele noi (fiice).particulă virală naturală . 76. În condiţiile vieţii actuale. 76). complementaritatea structural-funcţională a celor două catene ADN. 75 . fie procariote. unic în lumea macromoleculelor şi în lumea vie. a). drept matriţă. Fig. remarcabil pentru lumea vie faptul că nu se poate crea „de -novo" nici o moleculă de ADN. identice cu molecula preformată.mecanismului cheie-broască. b). Se asigură. Aceştia prezintă o structură uimitor de potrivită pentru realizarea replicării în care. fiecare servind drept model. Termenul de REPLICARE derivă de la cuvântul englezesc „to replicate" = a copia (fig. Astfel. dintr-o moleculă iniţială iau naştere două molecule identice între ele şi totodată identice cu molecula iniţială. sinteza replicativă a ADN implicând existenţa obligatorie a unei molecule preformate care participă direct în reacţie. proces care se numeşte replicare. Continuitatea este asigurată de faptul că în moleculele nou formate intră şi câte o catenă din molecula iniţială.

ADN . fiind prezentă şi în mitocondrii.000 daltoni ce formează subunitatea heteropolimerică stimulatoare a regiunii catalitice sau cu funcţie stabilizatoare a complexului ADN-polimeraza. de asemenea. Deşi la început s-a crezut că ADN . catalizând formarea punţilor fosfodiestenice (polimerizarea nucleotidelor) doar în direcţia 5' spre 3'. Polimeraza a este constituită dintr-o unitate catalitică de 150.pol II bacteriene nu este încă precizată. 5. astfel că totdeauna polaritatea replicei este de sens opus polarităţii matricei. ulterior sa dovedit că doar ADN .000 şi 64. mecanismul de replicare se numeşte semiconservativ.pol I este implicată în reacţia de replicare.polimeraza beta (β). ƒ polimeraza gama (γ).palimerază este capacitatea de a folosi o matrice ribonucleotidică în prezenţa unei „amorse" ADN.) sinteza nucleotidelor propriu-zise care intră direct în alcătuirea macromoleculei acizilor nucleici: ƒ dezoxiadenozintrifosfat . c. implicată în reparare.000 daltoni.000.ADN . La eucariote s-au descris mai multe tipuri de ADN polimeraze: ƒ polimeraza alfa (α) . ƒ dezoxitimidintrifosfat . 125 .polimerazele prezintă specificitate de direcţie.polimerizatoare: ADN -polimeraza I numită enzima lui Kornserg şi simbolizată Pol I. în timp ce a polimerază se află la toate celulele eucariate .GTP.d GTP . catenele complementare fiind deci antiparalele .1.Complexul de enzime polimerazice implicate în replicare În desfăşurarea reacţiei de polimerizare este necesară prezenţa tuturor celor patru tipuri de dezoxiribonucleide sub formă lor trifosfatică. 61. Este prezentă la toate metazoarele. . fi implicată în procesele reparatorii sau de recombinare. putând.replicarea complementară a matriţei.CTP. este responsabilă de 80% din activitatea totală a enzimelor de replicare.cea care a funcţionat ca matriţă şi o catenă nouă sintetizată . nu numai în nucleu. ƒ citidintrifosfat .d TTP (pentru ADN) şi: ƒ adenoziritrifosfat .ATP. cu precizarea că enzima poate copia un ARN natural.2. S-ar părea că vertebratele au acelaşi fel de polimeraza.000. Funcţia ADN .d ATP .) polimerizarea ordonată a nucleotidelor într-o secvenţă complementară unei matriţe după modelul semiconservativ şi sub cataliza unor enzime polimerazice celulare. ƒ uridintrifosfat .polimeraza III. 58. b. La bacterii au fost descrise trei enzime ADN . nu însă şi de secvenţă (nu recunosc o anumită secvenţă specifică de baze azotate din ADN). Moleculele fizice de ADN moştenind doar una din cele două catene ale moleculeimamă. In vivo sinteza acizilor nucleici se desfăşoară în trei etape: a. dar nu se întâlneşte la plante şi protezoare. ADN . asociată cu 4 polipeptide de 54.zisă.) sinteza precursorilor nucleotidelor purinice şi pirimidinice adică a acidului inozinic şi respectiv acidului uridilic . care se pare a fi polimeraza mitocondrială. ƒ dezoxicitidintrifosfat . deplasându-se pe ambele catene matriţă doar în direcţie dinspre 3' spre 5'.polimeraza II şi ADN . pe când ADN .d CTP .pol I joacă rol esenţial în repararea leziunilor produse în ADN de către diferiţi agenţi mutageni fizici sau chimici.pol III este enzima polimerizatoare în replicare. dar ea nu joacă rol esenţial în replicare. absenţa numai a uneia dintre ele blocând activitatea enzimei polimerizatoare. ƒ dezoxigreananozintrifosfat .UTP pentru ARN. O caracteristică interesantă a β .implicată în replicarea propriu . Această proprietate aminteşte de transriptaza inversă virală. ƒ guanozintrifosfat . iar nevertebratele una asemănătoare.

având o aceiaşi acţiune ca şi proteina reparatorie. În celule.OH şi alta 5' . în desfăşurarea procesului. O altă helicaza numită helicaza III se deplasează în direcţia 5' . desemnate HMG1 şi HMG2. macromoleculele ADN se află sub formă de structuri terţiene sau cuaternare. La E. 5. intervin în asigurarea stabilizării monocatenelor. ADN-giraza superspiralizează ADN printr-un mecanism numit inversie de semn.ce devin catene matriţă . macromoleculele ADN capătă forma literei „Y ". cum sunt ADN bacterian.helix ADN.polimeraza . refăcând starea superhelicală a moleculei fiice de ADN . a primit în ultimul timp numele de TOPOIZOMERAZĂ .2. După intervenţia topoizomerazei care determină relaxarea ADN la nivelul originii replicării. ceea ce permite rotaţia liberă a unei catene. pot separa catenele dublului .în procesul de replicare se realizează progresiv. intervin enzime numite HELICAZE . ADN mitocondrial. De aceea.enzima polimerizatoare.2. în jurul celeilalte. În vederea replicării.C care având trei punţi de H sunt mai stabile . a unei endonucleoze care. este necesară relaxarea macromoleculei torsionate. Acestea realizează separarea catenelor prin ruperea punţilor de H. Există şi alternativa ca primul eveniment în separarea catenelor dublului helix să fie intervenţia la punctul de iniţiere a replicării. enzima de relaxare pe ADN sau UNWINDAZĂ. iar cele circulare. Această torsionare este înlăturată prin acţiunea unei enzime care are capacitatea de a introduce crestături monocatenare tranziente în duplexul ADN.închidere. moment în care se ataşează ADN .polimeraza nu poate folosi ca matriţă ADN bicatenar. La eucariote s-a arătat că proteinele nonhistonice. recunoscând în mod specific secvenţa de nucleotide de la nivelul acestei origini. aceste perechi având doar două punţi de H. coli. printr-o creştere tranzientă monocatenară a ADN bicatenar într-un anumit punct. O asemenea secvenţă de origine se caracterizează (la toate sistemele biologice analizate) G . Topoizomeraza este alcătuită din două subunităţi luate de câte două ori. Topoizomerazele introduc superspiralizări tranziente negative în ADN. Energia liberă de la nivelul acestei „creşteri" este suficientă pentru a desface încă 2-3 punţi de H.5'. în reacţiile „în vitro". constituind un tetramer. Această enzima numită iniţial pivotază.3'. pentru a se permite înaintarea bifurcaţiei de replicare de-a lungul circumferinţei moleculei.T are loc iniţierea separării celor două catene. îndepărtând catena complementară. astfel că. folosind energia provenită prin defosforilarea ATP. în care o superhelice pozitivă este direct convertită într-una negativă. sunt mai uşor de separat comparativ cu perechile G .GIRAZĂ sau PROTEINĂ OMEGA (Ω) introducând tururi superhelicale în ADN nou sintetizat. bifurcaţia sa numindu-se bifurcaţie de replicare şi reprezentând cele două catene . prin superspiralizare. Iniţierea replicării se face într-un punct de pe macromoleculă ADN numit originea replicării. în calitate de matriţă. produce o „tăiere" a uneia dintre cele două catene tăiere care nu este altceva decât desfacerea unei legături covalente fosfodiesterice. În urma acestei „creşteri" rezultă 2 extremităţi.ADN. dar monocatene de ADN de orice proeminenţă ar fi ele. respectiv proteine de topire a ADN. 126 . Iniţierea replicării Separarea celor două catene complementare .C. ADN . una având gruparea 3' . La nivelul bifurcaţiei de replicare se desfăşoară procesele mecanismului semiconservativ de replicare prin intervenţia unui complex aparat enzimatic.ADN.fosfat. metaforic s-a spus că topoizomerazele .polimeraza nu are specificitate de secvenţă este dovedit de folosirea. helicaza descrisă sub denumirea de proteină reparatorie se deplasează pe monocatena ADN în direcţia 3' . Proteine neenzimatice denumite UNWINDAZE sau proteine destabilizatoare ale dublului helix (HDP).matriţă ce-şi expun bazele în vederea împerecherii cu bazele azotate ale nucleotidelor libere. datorită superspiralizării prezintă numeroase superrăsuciri. Una din aceste subunităţi funcţionează ca topoizomerază propriu-zisă. enzima de creştere .ADN „desfac şi fac nodurile din ADN". La nivelul perechilor A .Faptul că ADN . pe când cea de-a doua subunitate a topoizomerazei acţionează ca ADN .

polimerazei în procesul de iniţiere a replicării ADN se sintetizează un scurt segment de ARN (primer).polimerazei în procesul de replicare a ADN apare ca un element ajutător. în ultimă instanţă. Golul rămas în urma exciziei ARN primer va fi umplut prin activitatea tot ADN . astfel că acestea să poată funcţiona ca matriţă. pe când aceea cu sinteză încetinită se numeşte catena succesoare (lagging) (fig. 77.5' pe ambele catene matriţă. ARN . replică a matriţei.matriţă sunt sintetizate pe segmente mici.5'.pol III.pol I care va realiza completarea printr-o reacţie de polimerizare regională. în desfăşurarea polimerizării de nucleotide din cadrul replicării ADN. intervine enzima PRIMAZA care determină sinteza unui scurt segment de ARN care s-a numit ARN-PRIMER. rezultând segmente mai lungi. dar esenţial. una în direcţia 3' . care sau numit fragmente OKAZAKI. În felul acesta fragmentele Okazaki sunt asamblate fără ARN -primer. prin intervenţia primazei. Este posibil ca replicarea pe o catena să fie înaintată faţă de cea de-a doua catena sau unirea fragmentelor OKAZAKI să fie mai rapidă pe o catena. reasocierea monocatenelor complementare.2. fig.timidină este de foarte scurtă durată).000 nucleotide şi apoi aceste fragmente sunt unite prin punţi fosfodiesterice sub acţiunea unei enzime numite ADN . este necesară ca primă etapă intervenţia unui ARN . Alungirea lanţului de ADN nou . Dar. Această intervenţie a ARN . numită catena directoare (leading). După sinteza fragmentului Okazaki. că noile catene complementare catenelor . 5.matriţă. S-a stabilit cu certitudine că în replicare intervine o singură enzimă polimerizatoare . în ciuda tuturor încercărilor. Okazaki şi colaboratorii au demonstrat prin experienţe de marcare pulsatorie (contactul materialului biologic cu H .polimeraza I care are activitatea exonucleazică (de hidroliza legăturilor fosfodiesterice). Fiecare fragment Okazaki va fi primat.4. folosind ca model o catena .matriţă . 5. nu au fost descoperite două ADN polimeraze care să polimerizeze în direcţii opuse. În anul 1968. 3' .PRIMER.2. Pentru aceasta. care se deplasează numai în direcţia 3' . rezultă din unirea acestora din urmă catena nou sintetizată.primer este îndepărtat prin excizie de către un ADN .3.5' pe una şi 5' .polimerazice au capacitatea de a alungi catene polinucleotidice deja existente. serveşte de fiecare dată drept primer pentru activitatea de polimerizare a ADN . determinând polimerizarea numai în direcţia 5' . Modelul de replicare discontinuă propus de OKAZAKI s-a dovedit a fi aplicabil la toate sistemele biologice . nu însă şi de a iniţia sinteza „de novo" a unei catene. de un ARN .polimerazei.ligaza. 127 .la bacterii ADN . odată ataşate la ele. După desfacerea structurii bicatenare în monocatenare şi stabilizarea monocatenelor la nivelul originii replicării.polimeraze .sintetizat şi terminarea replicării Capătul 3'-OH al fiecărui nucleotid aliniat pe matriţă.enzima care are capacitatea de a iniţia sinteza „de novo" de catene polinucleotidice. a ridicat problema existenţei a două polimeraze care să catalizeze polimerizarea. Prin activitatea ARN . alta în direcţia 5' .nepermiţând.3'. având circa 1.3' .2. Primarea replicării Toate enzimele ADN . Polaritatea opusă a catenelor . 78).000 .3' pe cealaltă.

fiind un proces complex. 78 . ele să fie corectate imediat. iar în cazul când sau introdus erori. altfel desfăşurarea polimerizării este stopată (fig. Fig. Catena leading se sintetizează în mod continuu. greşit împerecheat cu nucleotidul de pe matriţă să fie excizat.3'. în mod accidental.Fig.Replicarea ADN.5. catena lagging se sintetizează în mod discontinuu.Schema generală a replicării în care fiecare enzimă sau proteină auxiliară sunt prezentate în mod individual.Ele acţionează la nivelul furcii de replicare.2. fagmentele Okazaki sunt unite de către ADN – ligază. În aceste condiţii şi pe catena lagging sinteza are loc tot în direcţia 5' . Se realizează în direcţia 5' . necesită ca produşii rezultaţi să fie copiaţi cu mare acurateţe. Corectarea erorilor de replicare Replicarea ADN. care se desfăşoară cu mare viteză. 79).3'. 5. 77 . La nivel molecular există mecanisme care asigură corecţia replicării şi care face ca un nucleotid liber. 128 .

implică mai multe etape şi mai multe enzime de reparare: . adică esterificarea grupei 3'-OH a primerului ARN cu grupa 5' . Sinteza unei catene ADN. la eucariote reprezintă acele regiuni ale ADN unde se găsesc punctele de iniţiere (de origine) ale replicării. completarea de către ADN-pol I a întreruperii create în monocatena de ADN.matriţei ADN.la procariote. Fig. fiind constituit din mai mulţi repliconi (unităţi de replicare). de către polimeraza I . care cuprinde cel puţin 4 etape: recunoaşterea leziunii ADN. Acest sistem de corectare postreplicativ. fiind eliminate de la 10. complementar . ARN .polimerazei capătul său de 3'-OH. 79 . a replicei.recunoaşterea bazei incorecte introduse (deci a mutaţiei) .completarea regiunii excizate cu o secvenţă corectă.unirea fragmentelor pentru stabilirea continuităţii catenei.Schema generală a sistemului de reparare postreplicativ la bacterii. 129 . 81 . procesul în care are loc sinteza sa s-a numit PRIMARE.polimeraza realizează în cadrul acţiunii sale catalitice condensarea. Spre deosebire de cromozomul viral şi bacterian.Fig. 80).primer oferă ADN . ADN .Schema reparării ADN (înlocuirea dimerilor de timină).6.polimeraza care catalizează asemenea sinteză s-a numit PRIMAZĂ. cromozomul eucariotelor este o structură multirepliconică. 5.2.fosfat a primerului dezoxiribonucleotid trifosfat aliniat pe matriţă în virtutea complementarităţii sale cu baza azotată corespunzătoare din matriţă. începe deci de la primerul ARN. iar ARN . îndepărtarea de către nucleaze a secvenţei lezate. până la 50 nucleotide . Unităţile de replicare Numite şi repliconi . Acest segment de ARN s-a numit PRIMER. de către ADN – ligază (fig. care este liber şi care pătrunde într-un sit special al acestei enzime numit SIT PENTRU CAPĂTUL 3'-OH Ah PRIMERULUI. sub acţiunea ADN polimerazei care este eficientă în alungirea catenei polinucleotidice iniţiată prin sinteza primerului ARN.îndepărtarea secvenţei lezate de către nucleaze. legarea celor două capete de către ADN ligază. reprezentaţi de cromozomul bacterian care funcţionează ca unitate de replicare.

procesul fiind denumit reverstranscripţie şi astfel dogma centrală este contrazisă. molecula de ARNm apare mult mai mică decât transcriptul primar – ARN heterolog. Proteinele sunt componente celulare care. o genă (sau mai bine zis unitatea transcriptibilă a genei) la eucariote este formată din două grupuri de secvenţe: ƒ exoni. sunt conţinute de ARNm şi sunt regăsite în secvenţa aminoacizilor din proteină. 130 . secvenţe din genă. În prima etapă. Astfel. Numărul proteinelor este de aproximativ 109 – 1010 molecule/celulă. Transcripţia ADN sau sinteza ARN 5. Indiferent din ce celulă provine ADN (procariote sau eucariote) conţine mii de gene a căror secvenţă corespunde.5. În urma acestui proces. Desfăşurarea acestui flux informaţional apare sub denumirea de dogmă centrală a biologiei moleculare ( 1960 – 1970 ). dar nu mai sunt conţinute în ARNm şi deci nu se mai găsesc în secvenţa aminoacizilor din proteinele transcrise (fig.83).3. Din schema de mai sus. pentru că o regiune din molecula de ADN reprezentată de o genă. când este activată. care conţine numai exoni şi a căror secvenţă serveşte pentru sinteza proteinelor. transcrie un ARNm pentru o proteină dată. secvenţei aminoacizilor din proteine.Genă structurală care corespunde exact secvenţei ARNm şi proteinei sintetizate.1. Această dogmă consideră că ADN transmite informaţia la ARN şi de la ARN la proteine. care este un produs intermediar. reprezentate de aprox. Transmiterea informaţiei se face prin ARNm. se materializează în sinteza proteinelor a fost elucidat în ultimii 40 de ani. sinteza ARN sau expresia genică. secvenţe care sunt transcrise în ARN precursor. genele din genomul celulelor eucariote sunt întrerupte de secvenţe care nu vor fi regăsite în secvenţa proteinelor. 000 de tipuri diferite.3. Fig. proces realizat de o enzimă (ce se găseşte de la virusuri până la eucariote) denumită reverstranscriptază. gena este transcrisă în întregime într-o moleculă de ARN numită precursor (pre-mesager sau ARN nuclear heterolog). Spre deosebire de acestea. ARNm reprezintă matricea (template) pentru molecula de ADN. 10. Se foloseşte termenul de expresie genică. rezultă o moleculă de ARNm. după schema: Transcripţie Translaţie ADN ----------------→ ARN -------------→ PROTEINE Mesager de transport ribozomal Temin şi Baltimore au stabilit (1970) că este posibilă transmiterea informaţiei şi de la ARN la ADN. realizează toate activităţile ce au loc în celulă. Astfel. Acest proces de sinteză a ARN este denumit transcripţia ADN. se observă că ADN nu intervine direct în sinteza proteinelor. 82). a cărei funcţie este de a translata mesajul genetic în proteine. Mecanismul general Mecanismul prin care informaţia genetică. Secvenţa genelor din genomul celulelor procariote corespunde în întregime secvenţei aminoacizilor din proteina pe care a codificat-o şi ele sunt numite gene coliniare (fig. 82 . conţinută în molecula de ADN. În acest caz. în întregime sau parţial. de fapt. Intronii sunt eliminaţi din molecula de ARN precursor prin mecanisme speciale. care sunt transcrise în ARN precursor. ƒ introni.

131 . Opţiunea pentru catena ce va fi copiată este determinată de poziţia promotorului în secvenţa ADN. În acest scop.U. genele pentru histone. pentru ca una să servească de matrice pentru ribonucleotidele ce vor fi aşezate complementar secvenţei catenei de ADN. ca şi ADN. ARN este. de exemplu. Din ARN precursor intronii sunt îndepărtaţi.Fig.3. 84). Fig. 5. cele două catene de ADN se vor separa. 83 .C) informaţia genetică a unei singure catene de ADN va fi transmisă la o secvenţă complementară de ARN. în care secvenţele intronilor nu se mai regăsesc. ARN polimeraza sintetizează ARN. Chiar şi ADN mitocondrial conţine uneori introni în genele care codifică toate tipurile de ARN.Gene structurale eucariote intrerupte de introni. Deci ARNm (ca şi celelalte tipuri de ARN) sintetizat ca un lanţ monocatenar este complementar catenei de ADN care l-a transcris şi este identic cu cealaltă catenă de ADN netranscrisă (fig. copiind mesajul de pe o singură catenă ADN. un lanţ lung neramificat.sau retrotranscripţia ARNm). care prin translata proteina.G. Sunt însă gene care nu au introni. Majoritatea genelor pentru ARNt sau ARNr din genomul a numeroase eucariote conţin şi ele introni care sunt eliminaţi din transcriptul primar. Elemente implicate în transcripţie Transcripţia implică sinteza unui lanţ polinucleotidic de ARN care preia mesajul de pe molecula de ADN. exonii sunt uniţi între ei (splicing) pentru a da naştere ARNm sau matur.2. temporar şi pe lungimi scurte.Transcripţia ADN. interferoni şi retrogenele (genele provenite din revers. 84 . format din cele patru nucleotide (A.

La E. codificate de gene distincte şi care au funcţii diferite în procesul de transcripţie. Pe lângă ARN polimeraza specifică fiecărui ARN sunt implicate în acest proces numeroase proteine auxiliare (factori de transcripţie) şi o serie de elemente de control existente în structura ADN. 50 – 70 % din total). Bazele sunt adăugate succesiv la lanţul ARN. se separă. Enzima completă sau holoenzima are o greutate moleculară de aprox. care include: recunoaşterea de către ARN.ARN-polimeraza I – este o enzimă localizată în nucleol şi catalizează transcripţia ARNr. ADN se reface sub formă de dublu helix. ARNm. 7000.3. responsabilă pentru transcripţia ARNm (activitate egală cu aprox. a punctului de iniţiere unde are loc desfacerea helixului ADN pentru generarea unei regiuni monocatenare scurte şi încorporarea primelor nucleotide care formează lanţul de ARN. La eucariote. Angajate în transcripţie sunt probabil 2000-5000 de molecule. aparatul de transcripţie este mult mai complex şi mai puţin cunoscut decât la procariote. care va începe activitatea la un alt punct de iniţiere. 3. se desprinde de complex şi se asociază la o altă ARN. conţine alte patru componente. 10 % din total ). care reprezintă punctul unde sinteza lanţului de ARN se termină iar hibridul ADN-ARN format. Procesul de transcripţie catalizat de ARN. Procesul de transcripţie este realizat de enzima ARN polimeraza. Transcripţia odată iniţiată este continuată de enzima core. fiecare. deoarece factorul σ nemaifiind necesar . . în regiunea desfăşurată a helixului. ea reprezintă activitatea sintetică cea mai mare (aprox. La celulele eucariote. 5. Fiecare celulă eucariotă conţine între 2 x 104 până la 2 x 107 molecule de ARNpolimeraze. locul la care primul nucleotid este încorporat se numeşte punct de iniţiere (start point şi se notează cu + 1). Iniţierea transcripţiei se face prin holoenzimă (enzima completă). reprezintă faza în care nucleotidele sunt legate covalent la capătul 3' al lanţului polinucleotidic. Ele ocupă poziţii distincte în spaţiu nuclear şi fiecare tip de enzimă prezintă o structură complexă. şi anume: .polimeraza II – este o enzimă nucleoplasmatică. 1. La procariote există un singur tip de ARN polimerază care este responsabilă pentru sinteza celor trei specii de ARN.polimeraze prezită trei etape importante.polimeraza III – este o enzimă tot nucleoplasmatică care transcrie ARNt şi 5S ARNr activitate egală cu aprox. Aparatul enzimatic de transcripţie Transcripţia ADN implică producerea a trei specii de ARN: ARN mesager (ARNm).ARN. secvenţa ADN necesară pentru realizarea acestor reacţii este reprezentată de promotor.polimeraze nucleare. etapa de iniţiere. 2.3.Transcripţia ADN este un mecanism coplicat.polimerază a genei care trebuie transcrisă ( gena ţintă ). . 132 . de către un tip de polimerază.ARN. etapa de elongaţie. 20 – 40 % din total). desfăcând dublul helix pentru a expune un nou segment al matricei sub formă monocatenară.coli numărul total de molecule de ARN polimerază/celulă este de aprox.000 Da şi este formată din două componente: enzima core (de bază) şi factorul σ (sigma). ARNpolimeraza şi molecula de ARN sintetizată se desprind şi devin libere în mediu. etapa de terminare. cele trei specii de ARN (ARNr. care necesită un aparat de transcripţie. Într-o celulă eucariotă există trei tipuri de ARN. Enzima. când are loc formarea hibridului molecular ADN-ARN. Greutatea moleculară a factorului σ variază de la 32000 la 92000 da. ARNt) sunt transcrise. ARN ribozomal (ARNr) şi ARN de transfer sau de transport (ARNt). pe lângă factorul σ. Sinteza continuă şi polimeraza alunecă de-a lungul ADN.polimerază. 480. factorul σ fiind componenta implicată numai în recunoaşterea şi fixarea corectă a punctului de iniţiere.

care interacţionează cu secvenţe specifice de ADN şi care pot acţiona stimulator sau inhibitor asupra expresiei genice. Aceste secvenţe sunt denumite elemente responsive (Responsive elements). atenuează.elongarea transcriptului.polimeraza.4. G. (fig. implicat în: . iar catena nouă va avea direcţia 5'-3'. prin hidroliza ATP. 106).3. la eucariote ADN-polimeraza se leagă de proteine care au identificat promotorul genei ce va fi transcrisă. Acestea sunt proteine reglatoare. care transportă hormoni (corticoizi. estradiol. Aceste domenii sunt considerate ca elemente de recunoaştere a genelor ţintă şi de aceea se numesc şi capete de citire (Reading Head). specificând tipul de ARN-polimerază care se leagă) sunt notaţi cu litere: A (de ex: TFIA). 5. identice pentru toate ţesuturile şi celulele. Primul care recunoaşte promotorul şi în special TATA-box.menţinerea duplexului ADN după legarea factorilor de transcripţie (FT). O genă conţine atât informaţia pentru structura proteinei. nu blochează. care copiază o singură catenă a moleculei de ADN.3. Dacă ARN-polimerazele sunt universale. pe lângă ARN-polimerază este necesar un mare număr de proteine auxiliare numite factori de transcripţie. D. Alţi factori de transcripţie (notaţi cu I. din extractul nuclear. Ei joaca un rol important în diferneţierea celulară şi menţinerea tipurilor de celule. 5. . B (TFIIB). Factorii de transcripţie Spre deosebire de procariote. factorii de transcripţie sunt specifici pentru anumite ţesuturi. Catena care se copiază asigură sinteza moleculei de ARN în direcţia 5'-3' (deci va fi întotdeauna catena ADN cu direcţia 3'-5'. În aceasta categorie de proteine intră receptorii hormonali steroidici. Elemente de control în expresia genetică Reglarea specifică a expresiei genice implică sinteza ARN.menţinerea stării active a genei ţintă sub acţiunea altor factori transcripţionali şi legarea ARN-polimerazei.iniţierea transcripţiei ( a sintezei ARN). Pentru acestea se impun cel puţin doua condiţii: . cât şi elementele (secvenţele) de control care reglează expresia genei. H. 133 . cât şi ARN. III. implicaţi direct în sinteza ARN există şi proteine care reglează desfăşurarea procesului. în sensul ca îl intensifică. . accelerând sau blocând transcrierea unor gene.5. II. care ca şi factorii de transcripţie au capacitatea de a se lega de ADN. F.) în nucleu şi interactionează cu secvenţele specifice ADN (elementele responsive) iniţiind. reprezintă factorii de transcripţie care intră în aparatul transcripţional format din aprox. Pe lângă aceşti factori de transcripţie. . deci a sintezei ARN. TF de la transcription factor şi II de la ARN-polomeraza II. Acest factor odată legat la ADN va atrage şi alţi factori de transcripţie. . Pentru realizarea procesului complex de transcripţie. 20 de proteine. unde ARN-polimeraza se leagă de ADN.la nivelul ADN trebuie să existe de asemenea secvenţe nucleotidice specifice (de obicei 515) care să corespundă domeniilor (motif-elor) din proteinele reglatoare respective. o serie de factori de transcripţie.Terminarea sintezei este realizată de o secvenţă specifică în structura genei care se numeşte terminator. E. progesteron etc. Aceste proteine. Cercetări analitice au permis să se izoleze şi purifice.proteina trebuie sa conţină în structura ei o secvenţa specifică de aminoacizi (de obicei 10100) care reprezintă domeniul (sau motif-ul) de interacţiune cu ADN. . Pentru că el se leagă de secvenţa TATA-box a promotorului a fost denumit şi TBP (TATABinding Protein).obţinerea energiei necesare sintezei. este factorul de transcripţie D (notat TFIID).

de unde îşi pot exercita efectul pozitiv asupra transcripţiei. care reprezinta TATA-box (sau HAGNESS BOX) . Fig. promotorul.Gena din punct de vedere funcţional şi structural conţine 2 regiuni: regiunea reglatoare şi regiunea de transcripţie (sau unitatea transcriptibilă) care sunt separate de punctul de iniţiere a sintezei ARN (punctul start care se noteaza cu +1.secvenţa -84. În orice caz. 85). Ei determină acetilarea histonelor care determină o relaxare a miezului histonelor. Promotorul. ƒ secvenţa -35 (minus indicând că aceste secvenţe se află la stânga faţă de punctul de iniţiere. Ei pot creşte transcripţia unui promotor până la 1000 de ori. sinteza ARN având loc numai in direcţia 5’ – 3’. ambele catene ale ADN pot servi drept matrice pentru sinteza ARNm. Mecanismul transcripţiei În general. de exemplu la drojdii.care reprezintă TATA-box (sau PRINBOW BOX). Aceste secvente UAS care sunt localizate la distanţe diferite de promotor pot funcţiona în orice orientare. Există şi alte elemente similare. are ca element principal promotorul: o secvenţă de nucleotide specifică fiecarei gene. în funcţie de poziţia lui în secvenţa ADN. va decide care catenă de ADN va fi copiată (fig.secventa -27.4. care. Regiunea reglatoare. iar la eucariote (mamifere) de factorii de transcripţie. numai o singură catenă a ADN este transcrisă. promotorul devenind mai accesibil factorilor de transcripţie. în funcţie de orientarea în structura ADN. Abilitatea promotorului de a iniţia transcrierea unei gene poate fi foarte mult acentuată de prezenţa unui enhancer. În realitate. Promotorul este considerat o secvenţă esenţiala pentru reglarea ARN polimerazelor şi a factorilor de transcripţie. asigură legarea ARN polimerazei şi orientează “citirea” (sinteza) într-o direcţie sau alta. Promotor cu (TATA box). TATA box situată la -27 pb este secvenţa indispensabilă pentru iniţierea corectă a transcripţiei de la punctul start (acelaşi rol îl are secvenţa -10 la procariote).Schema generala a elementelor de control. aşa-numitele secvenţe activatoare(upstream activator sequences – UAS). adică primul nucleotid din molecula ARN). Enhancerii şi aceste elemente UAS pot exista până la 3000-5000 pb distanţă de promotor. iar ARN sintetizat este echivalent în secvenţa nucleotidelor cu monocatena de ADN netranscrisă (catena opusă). La bacterii promotorul conţine doua secvenţe caracteristice şi necesare pentru legarea ARN polimerazei si pozţionarea ei cu precizie faţă de punctul de iniţiere: ƒ secventa-10. 85 . 134 . 86). adică upstream (fig. secvenţele activatoare –UAS şi enhancer-ii La eucariote promotorul conţine 2 secvenţe caracteristice: . Enhancer-ii pot fi situaţi în secvenţa de ADN „în susul” (upstram) promotorului său „în josul” lui (down stream) faţă de punctul de iniţiere a sintezei ARN(+1) (fig 85). 5. Enhancer-ii sunt elemente reglatorii implicaţi în activarea ratei de transcripţie a unei gene. care nu se transcrie.

fixarea polimerazei s-a constatat că are loc în două etape: . unde se formează un complex “închis”. Procesul de elongaţie a moleculei de ARN este oprit. însă funcţia lor exactă nu a fost elucidată.apoi.Promotorul este orientat bine(in direcţia 3’-5’ a catenei ADN) si sinteza ARN se va face in direcţia 5’3’. Figura 87 – Secvenţa -10 (TATA box). factorul sigma (σ) are rol de recunoaştere a secvenţei promotorului şi de fixare corectă a punctului de iniţiere a sintezei. baze AT. iar molecula ARN transcrisă este eliberată în mediu. expunând catena matrice a ADN permiţând introducerea primelor ribonucleotide (necesare sintezei moleculei de ARN) pentru iniţierea sintezei (a transcripţiei). duplexul ADN se reface. 3 minute. 17 pb. coli.Figura 86 . Secveţa terminator reprezintă semnalul terminării sintezei şi la acest punct ARN-polimeraza se desprinde de catena ADN. complexul “închis” este transformat într-un complex “deschis’. la secvenţa -35. După ce ARN-polimeraza s-a fixat şi aprox. când. 5000 nucleotide. Enzima core poate continua în aceste condiţii sinteza ARN. iar hibridul format din moleculele ADN-ARN se desface.A-T. 135 . unde intervine un număr de factori de elongaţie. 30 nucleotide pe secundă. Aceste două secvenţe împreună cu punctul de iniţiere (+1) determină de fapt promotorul şi aşezarea topografică. direcţia de transcripţie (-35…-10…+1). începând de la secvenţa -10. Această secvenţă a fost denumită terminator. care permit desfacerea dublei catene a ADN. este realizat în aprox. Modificări importante (mutaţii) produse la nivelul acestor secvenţe (numite secvenţe consens) au ca efect abolirea activităţii de promotor. În timpul elongaţiei. La bacterii. aprox. Secvenţa -10 conţine în general. Prin urmare. sinteza catenei de ARN se desfăşoară cu o viteză de aprox. 87). La E. . în momentul când enzima întâlneşte o altă secvenţă specială în regiunea transcriptibilă a ADN ( de obicei 6A ce vor fi reprezentate în ARN prin UUU…). 8 nucleotide ARN au fost ataşate pe matriţa ADN. un polimer ARN de aprox.ataşarea lejeră a enzimei complete. cu mai multă uşurinţă decât perechile GC (fig. la temperatura de 370 C.formată din baze de complementare T-A. se desfac.se desfac pentru a permite transcripţia unei catene de ADN. factorul sigma (σ) se desprinde de ARN-polimeraza. La procariote legarea ARN polimerazei la promotor este determinată de două secvenţe scurte: secvenţa-35 şi secvenţa-10. Factorii de elongaţie sunt de fapt proteine a căror structura este cunoscută.

. Acest proces este necesar pentru ca intronii prezenţi în moleculele precursor să fie eliminaţi şi numai secvenţele exonice să fie unite.complexul ADN+TFIID acţionează ca un situs de legare pentru un alt factor: TGIIB care legându-se va stabiliza complexul. cu excepţia că ARN sintetizat este reprezentat de molecule precursor.acum. Secvenţa desfăşurării procesului ar fi următoarea: . O eroare produsă. care conţine ribonucleoproteine nucleare mici (U1. Din această analiză a reieşit că intronii self-splicing pot fi împărţiţi în două clase: introni de grupa I şi introni de grupa II. care este factorul de elongaţie. dar care nu vor mai fi regăsite în secvenţa aminoacizilor din proteinele corespunzătoare. Acest factor împiedică terminarea prematură a sintezei ARN. este TFIID (sau TBP). U5. şi anume: . Iniţierea începe când s-a format complexul de iniţiere. .primul factor de transcripţie care recunoaşte promotorul. ca să devină funcţionale sunt supuse la o serie de modificări: tăiere. Viteza de sinteză a ARN este de 45 nucleotide/secundă.U6) plus alte componenete. Cataliza este realizată de un complex ribonucleoproteic. (transmisibile) ca în cazul erorilor ADN. Cercetările experimentale au relevat două aspecte în splicing-ul ARN. . de acest complex se leagă ARN-polimeraza II şi în urma unui proces ATP-dependent începe iniţierea transcripţiei. Procesul trebuie să se realizeze cu mare acurateţe. . relativ stabile. Procesul pe etape. în special TATA box. Odată cu descoperirea intronilor self-splicing. Procesarea. 5. Factorii de transcripţie formează complexe de transcripţie. Dacă au apărut erori. aceştia au putut fi comparaţi cu structura intronilor din pre-ARNm. ARN având un timp de înjumătăţire biologic ( T1/2) relativ scurt. care în mod selectiv atrag moleculele de ARN-polimerază la promotorul de care ei s-au legat. numită ARN splising. Factorii care iniţiază transcripţia se deosebesc se ceosebesc de factorul sigma pe care îl conţine ARN-polimeraza bacteriană. 136 . poate conduce la un ARNm care nu mai poate translata o proteină funcţională. care au fost transcrise în ARN precursor.la acest complex se asociază alţi factori: TFIIE şi TFIIH. care necesită a fi procesate. ARN+polimeraza se va lega de factorul rspectiv şi nu de secvenţa de ADN.splicing-ul ARN nuclear ce are lor la nivelul pre-ARNm. ARN splicing În procesul de transcripţie produşii sintetizaţi sunt reprezentaţi de fapt de precursorii ARNt. la nivelul promotorului genei ţintă. se pare că este asemănător şi pentru eucariote. prin introducerea unui singur nucleotid necorespunzător. ARN-polimeraza I şi II formează complexe cu factori de transcripţie care se leagă upstream (înaintea punctului de iniţiere) pe când majoritatea factorilor de transcripţie pentru ARN+polimeraza II se leagă downstream (în mijlocul unităţii de transcripţie). . Moleculele de ARN precursor. pentru formarea complexului deschis (open). Acest factor are acţiune ATP-azică. nu pot produce perturbaţii de ordin genetic. este necesară pentru eliminarea secvenţelor intronice. ARNr şi ARNm (numit şi pre-ARNm). ARN+polimeraza nu recunoaşte direct promotorul. U2. ci prin intermediul unuia dintre factorii de traanscripţie specifici procesului de sinteză a ARN.5. prezentat în cazul procariotelor.La eucariote. Sinteza (transcripţia) trebuie făcută cu acurateţe pentru ca la nivelul ARN nu există sisteme de corectare a erorilor. eliberând energia necesară desfacerii catenelor de ADN. U4.self-splicing-ul ARN care a fost pus în evidenţă la nivelul pre-ARNm mitocondrial. ordonare şi unire (splicing). înainte de a fi exportate în citoplasmă. numit splisozom (spliceosome).la acest complex se asociază un alt factor: TFIIS. pentru a realiza molecula de ARN matur.

se ataşează la capătul celui de-al doilea exon. După transcripţie şi splicing (procesare) ARNm suferă două procese (posttranscripţionale) şi anume: . Asigurarea necesarului de ARNm Genele din genomul celulelor haploide se găsesc într-o singură copie. se unesc. şi/sau .La intronii din grupa I reacţia de splicing începe la o nucleotidă guanodinică (G). H2A. Aceste molecule sunt exportate în citoplasmă şi pe baza informaţiei pe care le conţin se face sinteza proteinelor funcţionale. unde are loc cel de-al doilea atac nucleofil. Exonii existenţi se unesc cap la cap şi realizează o moleculă matură de ARNm. . În felul acesta toţi intronii din molecula de ARN precursor sunt eliminaţi. În urma acestui atac intronul este îndepărtat şi cei doi exoni care erau separaţi în molecula precursor. unde molecula de pre-ARNm este clivată. H3 şi H4.6. iar intronii din grupa II la o nucleotidă adeninică (A). o grupare metil (– CH3) în poziţia 5'. H2B.ARNm este folosit de mai multe ori pentru sinteza proteinei respective. 200 Ǻ. Aceste două procese nu sunt codificate în secvenţa ADN. Sunt gene care codifică un singur tip de proteină. prin transcripţie conţine următoarele secvenţe importante: . La ambele grupuri s-a constatat că splicingul are lor în urma a două reacţii de transesterificare ( transfer de grupări fosfat ) şi anume: .urmată de codonul de iniţiere a translaţiei ( AUG). numită Ribosome Binding Sequence (secvenţă de legare la ribozomi).o secvenţă terminator (stop) reprezentată de unul din codonii stop sau terminatori: UAA. ARNm. Genele celulelor de la mamifere conţin mai mulţi introni decât exoni. iar ARNm produce 1010 molecule de fibroină. 137 . .o adenină (A) din secvenţa intronului. însă ele se găsesc în genomul celular în mai multe copii. deci în cele diloide se găsesc în cel puţin două copii. Capătul 5' al intronului devenit liber se leagă covalent de adenina intronului formând o buclă. celula foloseşte două moduri de amplificare a ARNm. Mărimea lor este de aprox.de la riboză) la nivelul situsul splice 5'. În acest caz el va avea un T1/2 mai mare şi nu se va degrada după ce a dat prima copie de proteină. . care s-a format în prima etapă. 5. . Prin acest mecanism se explică cum gena fibroinei (2 copii/genom) produce în 4 zile 105 molecule de ARNm.în etapa a doua hidroxilul 3' al primului exon. Se pare că intronii reprezintă un „sac” de acumulare a mutaţiilor şi protejează în felul acesta ADN-ul de anumite leziuni. . UGA sau UAG (aceştia nu codifică nici un aminoacid). situată aproape de situsul splice 3'. 80 până la 10. Acesta este cazul genelor pentru histone: H1. de aceea ele sunt numite procese post-transcripţionale. şi anume: gena respectivă va fi transcrisă de mai multe ori şi va rezulta o cantitate mai mare de ARNm. fiind realizată de o enzimă numită poli(A) polimeraza.000 nucleotide sau chiar mai mult. Pentru asigurarea o cantitate suficientă de proteine pentru celulă sau organism.captarea ARNm în urma căruia se adaugă la prima guanidină (la capul moleculei). realizează un atac nucleofil (prin gruparea terminală 2-hidroxi . rupând molecula de pre-ARNm. Această cantitate formează firele necesare pentru o gogoaşă la viermele de mătase.se adaugă o „coadă” de poli (A)+ la capul 31-OH terminal al moleculei.secvenţa de nucleotide (codoni) pentru sinteza polipeptidului (proteinei).o secvenţă specifică (5-10 nucleotide) care asigură legarea ARNm de subunitatea mică a ribozomului. Coada formează un polimer de aprox.

Palade. Treptat s-a dovedit că aproape toate proteinele membranare (cu excepţia unei părţi din proteinele membranelor mitocondriale şi cloroplastice) sunt sintetizate la nivelul ribozomilor. . elemente structurale. Este vorba despre un semnal specific al proteinei (o anumită structură chimică) pentru recunoaşterea respectivei proteine de către un anumit receptor de membrană (situs membranar). cât şi prin comunicarea directă cu membrana nucleară. 138 . caracteristică.de concentrare. Componentele reticulului endoplasmatic păstrează strânse interrelaţii topografice şi funcţionale între ele. acinul pancreatic).E. ceea ce sugerează o continuitate între aceste categorii de membrane. Dirijarea precisă a proteinelor non-sintetizate către o anumită destinaţie finală se datorează unei anumite informaţii pe care proteina o poartă în structura sa. . studiind mecanismul sintezei zimogenului de către celulele acinoase pancreatice (celule specializate în sinteza şi exportul proteinelor).Capitolul 6 TRANSPORTUL INTRACELULAR În anul 1976. elemente ale reticulului constituind membranele saculilor golgieni. complexitatea şi plasticitatea sistemului de citomembrane constituie un suport structural important în explicarea heterogenităţii funcţionale care caracterizează biologia celulei. . sunt de asemenea. saci turtiţi sau cisterne . s-au constatat contacte între reticulul endoplasmatic şi membrana celulară.de transport intracelular. Producţia de proteine în celule este concentrată într-un compartiment anumit denumit citozom (matrice celulară).Componenta membranară intracitoplasmatică are o structură trilaminară. vezicule.de concentrare a proteinelor în vezicule de condensare (la polul apical al celulei. Aceste observaţii au acreditat ideea că.exportul (eliminarea) proteinelor în lumenul acinului pancreatic. care limitează tubuli. Jamieson. Tot elemente ale reticulului endoplasmatic sunt implicate în geneza lizozomilor. segregare a proteinelor în cisternele reticului endoplasmatic(RE). între citomembranele sistemului vacuolar şi celelalte membrane celulare (plasmatică.1. iar pe de altă parte diferitele tipuri de reticul endoplasmatic se pot transforma unul în altul. au reuşit să demonstreze pentru întâia oară. în contact cu mitocondriile. un grup de cercetători de la Yale University (G. proteinele sunt dirijate cu precizie şi cu maximum de eficienţă către circa 20-25 de destinaţii diferite: biomembrane. conţinutul unor compartimente celulare. ca şi cu toate organitele celulare . Sheele şi Berger). nucleară) există relaţii de continuitate. . Din acest compartiment celular de sinteză proteică. Rezultatele acestor studii au deschis calea cercetărilor în problema transportului intracelular. astfel au putut fi diferenţiate fazele: . 6.de sinteză proteică la nivelul ribozomilor. Astfel. pe de o parte. există o relaţie directă cu zonele aparatului Golgi. Diversitatea. drumul complet al unei proteine (proteină de tip secretor) de la sinteză până la eliminarea sa din celulă. prin îmbarcarea proteinelor în vezicule de transport (vezicule carriers) şi dirijarea lor spre complexul Golgi. Astfel. Prin legăturile contractate cu membrana celulară plasmatică. cu o grosime variabilă între 50 – 70 Ǻ. trabecule. componentele reticulului endoplasmatic servesc transportului de materiale în celulă. în jurul cărora formează tubuli orientaţi regulat. Sistemul vacuolar intracitoplasmatic Folosirea microscopului electronic a arătat prezenţa intracitoplasmatică a unui sistem complex de membrane. Tartecoff.

proteinele sunt transferate în zona golgiană. Biosinteza proteinelor sau translaţia ARNm Prin microscopie electronică (Porter şi colab. Rezultatul acestor studii este sintetizat în teoria lui Palade asupra mecanismului sintezei proteinelor secretate. cu ajutorul codului său triplet nucleotidic. aparatul Golgi. spaţiul perinuclear este în comunicare cu toate regiunile celulei. spre deosebire de sinteza proteinelor structurale. poartă mesajul ADN şi se fixează de ribozomi. s-a acreditat ideea unei modificări succesive. ribozomii sunt „situsul” sintezei proteinelor. unde se maturează în timp. Consecinţele acestor continuităţi sunt importante funcţional. 1945) şi prin metode biochimice s-a demonstrat existenţa ribozomilor legaţi de membrana reticului endoplasmatic şi rolul major al reticulului endoplasmatic în biosinteza proteică. O serie de factori de natură proteică ce au situsuri de fixare pe ribozomi. au permis a se considera că spaţiul perinuclear este o extindere a sistemului vacuolar citoplasmatic. de circa 90 minute. Complexele aminoacizilor-t-ARNm (aminoacil-t-ARN) ”recunosc” acest cod triplet şi aminoacizii se adaugă pe rând. nefrocite. În apropierea zonelor Golgi. În mod evident. care corespund la stări funcţionale distincte. După transferul în spaţiul intracisternal. În celula vie. În decursul acestui proces ARNm. O dezvoltare abundentă a sa se observă în celulele organului Corti. După structura sa. acesta în raport cu prezenţa sau absenţa la suprafaţa membranelor a poliribozomilor. Studiile lui George Palade. 3. pancreas exocrin. Sunt cazuri când membrana nucleară trimite prelungiri îndreptate către aparatul Golgi Corelaţia de acest tip a permis aprecierea că membrana nucleară poate contribuie la formarea membranelor golgiene. prin sistemul de citomembrane. cum sunt celulele glandelor salivare. 6. Rolul citomembranelor granulare în sinteza proteică O dezvoltare abundentă a citomembranelor granulare se observă în celule angajate activ în sinteza de proteine „de export” (secretorii). aduc precizări asupra modalităţii in care reticulul endoplasmatic participă la sinteza proteinelor intracelulare. Codul este tradus de ARN-m.În acelaşi timp. relaţiile de continuitate între membrana nucleară externă şi membranele rugoase. care se deplasează traversând ribozomul. epiteliul tiroidian. pe calea cisternelor citomembranelor reticulare. cât şi asemănările ultrastructurale dintre acestea. într-un timp scurt (până la un minut). sistemul vacuolar citoplasmatic se împarte în reticul endoplasmatic granular (ergastoplasmă). favorizează acestora „citire” a mesajelor venite de la ADN. Astfel. ergastoplasma şi reticulul endoplasmatic nuclear fiind aspecte ale aceluiaşi sistem structural endocelular. sediul sintezei proteinelor secretate este reticulul endoplasmatic granular la nivelul ribozomilor ataşaţi de membrane. frecvent au fost observate continuităţi structurale şi funcţionale ale acestora cu reticulul endoplasmatic cu ribozomi. ca o diferenţiere a sistemului vacuolar citoplasmatic şi structurile lizozomale.2. al cărui sediu este reprezentat de ceilalţi ribozomi şi se realizează într-un timp lung. În afara acestor corelaţii ale membranelor golgiene cu membranele nucleare şi citoplasmatice. După sinteză. proteinele secretate sunt transferate în cisterne. după care. În mod simultan. Microscopul electronic a semnalat şi formarea membranelor golgiene netede pe seama membranei nucleare. iar la sfârşitul ei polipeptidul se eliberează de ARN-t. 6. lanţului polipeptidic în creştere. reticul endoplasmatic neted (agranular). reticulul endoplasmatic capătă aspect vezicular. iar veziculele mici reprezintă structuri „de transport” care asigură legături funcţionale dintre reticulul endoplasmatic şi aparatul Golgi. moleculele de ARN-t se eliberează şi complexele noi de aminoacil-t-ARN se fixează pe ribozomi. arătând că la nivelul reticulului endoplasmatic granular sunt sintetizate proteinele „de export”. 139 . pierde ribozomii şi se transformă în membrane agranulare netede.

88). 88 . fie rol în apărarea organismului (imunoglobulinele). reprezintă cei 20 aminoacizi esenţiali ai proteinelor. Fig. la nivelul ribozomului. la diferite sisteme biologice analizate. Rolul proteinelor în desfăşurarea proceselor vieţii este esenţial. 140 . dar mai ales desfăşurarea celor două funcţii esenţiale ale materialului genetic – autocatalitică (replicare) şi heterocatalitică (dirijarea de sinteze specifice de proteine sau de alte biomolecule: ARNm. Ea este transcrisă sub formă de mesaj genetic în ARNm şi acesta este tradus.6. devine o „realitate” într-o secvenţă de aminoacizi de la nivelul catenelor polipeptidice. dintr-o secvenţă de codoni.Al treilea nivel informaţional (translaţia) Toate procesele metabolice ale celulei se bazează pe existenţa şi funcţionarea proteinelor care pot avea fie rol structural (colagenul).(fig. respectiv decodificat. Însăşi structura. Astfel informaţia genetică din stare potenţială aflată în structura ADN. Decodificarea informaţiilor genetice În cadrul sintezei proteice se realizează ultima etapă a transferului informaţiei genetice conţinută în secvenţa de baze azotate din ADN. în această traducere este reprezentat de colecţia sa formată din cele 54 tipuri de ARNt. Dicţionarul folosit de celulă.3. ARNr) sunt dependente de proteine precum histonele. ARNt. C-G) în alfabetul de 20 litere. într-o secvenţă de aminoacizi. fie rol metabolic transportor (hemoglobina).1. peste 100 000 de proteine diferite. Până în prezent au fost identificate. fie rol enzimatic. Al treilea nivel de transfer informaţional (translaţia) condiţionează convertirea informaţiei din alfabetul cu 4 litere al ARNm (A-U.

altele din mai multe catene polipeptidice identice sau diferite. de t° sau pH. în urma formării punţilor de H. Se înţelege de la sine că pentru îndeplinirea funcţiei sale normale. aceasta se prezintă sub forma structurii sale primare. polimeraze. adică includerea lor într-o catenă polipeptidică care reprezintă structura primară a proteinei . Ea are la baz ă legături de H. Polimerizarea aminoacizi. La terminarea catenei polipeptidice.ligaze). prin intermediul unor asemenea legături şi acest caz proteina se prezintă sub formă de structură cuaternară. intercatenare dintre grupările ceto (C = O) ş i imino (N = H) ale legăturilor peptidice. în cadrul cărora intră şi cele care au rol hotărâtor în replicarea ADN (polimeraze. în anumite condiţii fiziologice. implică formarea de legături sau punţi peptidice între gruparea carboxil (COOH) a unui aminoacid şi gruparea amino (. electrostatice. ADN. informaţia genetică pentru fiecare dintre aceste catene polipeptidice diferite. Formarea de punţi peptidice succesive determină polimerizarea aminoacizi liberi. topoizomeraze. hidrofile sau covalente. Proteinele sunt polimeri de aminoacizi. Catenă polipeptidică este apoi supusă prelucrării post translaţionale în cadrul căreia ea adoptă o structură secundară prin interacţiunea aminoacizilor săi. structura primară fiind determinată pentru toate celelalte nivele structurale. reprezentând secvenţe de aminoacizi care a fost determinată de mesajul genetic. de asemenea. sinteza proteică fiind însoţită de o creştere considerabilă a cantităţii de ARN în celulă. ARNt şi ARNr . iar molecula de imunoglobulină anticorp are două catene grele (H) şi două uşoare (L) unite între ele prin punţi bisulfidice (. adică de secvenţa codonilor din ADN m . ADN-ligaze. Prin acestea. terţiar şi cuaternar. Unele proteine sunt alcătuite dintr-o singură catenă polipeptidică. catena polipeptidică capătă configuraţii spaţiale bidimensionale sau tridimensionale . În decodificarea informa ţ iei genetice rolul primordial îl joac ă acizii ribonucleici celulari: ARNm. în translaţie (factori de iniţiere şi terminare). Această intervenţie a unui număr mare de proteine în diferite etape ale procesului decodifică rii este cerută de o traducere exactă a mesajului genetic. fiind deţinută de gene diferite. etc). realizată la nivelul ribozomilor. în transcrierea (ARN polimeraze). cunoscută sub denumirea de configuraţia α .proteinele – enzime. 141 . molecula de insulina este formată din două catene polipeptidice. Hemoglobina umană normală (HbA) este alcătuită din 2 catene α şi 2β. asocierea lor pentru a alcătui molecula proteică funcţională se realizează. Prin răsucirea catenelor polipeptidice asupra lor însele datorită acţiunii unor forţe de atracţie dintre diferite aminoacizi ai catenei polipeptidice rezultă structura terţiar ă a proteinei .helix al cărui model a fost propus de Linus Pauling pentru care a primit premiul Nobel. în ultimul caz. Când proteina este alcătuită din mai multe catene polipeptidice identice sau diferite. Rolul ARN în decodificarea informaţiei genetice a fost evidenţiat după anul 1950 de către BRACHE T şi CASPERSSON.S S -).NH2) a altui aminoacid cu eliminarea unei molecule de H2O. Este evident că fără participarea proteinelor. prin intermediul unor punţi de H sau al unor punţi bisulfidice (. materialul genetic nu ar putea să îndeplinească nici una din funcţiile sale. în repararea leziunilor induse de ADN (excionaze. proteina trebuie să fie normală la toate nivelele sale structurale : primar. rezultând o configuraţie regulată a polipeptidului. În cadrul biosintezei proteinelor participă deopotrivă acizii nucleici ş i proteinele. secundar. în recombinare (recombinaze). Pentru sinteza unei singure catene polipeptidice sunt mobilizate sute de alte molecule proteice cu rol structural şi enzimatic. o catenă A.S . formată din 21 aminoacizi ş i o catenă B format ă din 30 aminoacizi. participante în alcătuirea aceleaşi proteine ( o genă – o catenă polipeptidică). Structura şi funcţia proteinelor reprezintă expresia primară a informaţiei genetice.) ca şi catenele de insulină.S .

Toate tipurile de ARN celular sunt sintetizate pe matriţa de ADN. Viteza de transcriere a unei gene este variabil ă . Acest lucru nu se întâmplă îns ă ş i la mutan ţ ii rezisten ţ i la streptomicin ă . în aceste condiţii durează atâta timp cât să fie sintetizată circa 1 0 2 0 molecule proteice. Integritatea structural . Dependenţa sintezei proteice de informaţia genetică din nucleu şi de sinteza diferitelor categorii de ARN celular pe matriţa de ADN nuclear a fost determinată de Brodnet (1955). Pentru celula animală. ţesut. în mod obişnuit. are loc o „amplificare genetică" indirectă realizată nu prin mărirea numărului de copii ale genei ci prin transcrierea repetatată a informaţiei genetice conţinută de o genă cu sinteza unui număr mare de molecule ale unui ARNm. proteine care au specificitate de specie. asigurându-se astfel citirea mesajului genetic . de exemplu). din cei aproximativ 100 de aminoacizi identificaţi numai 20 intră.20 catene polipeptidice o moleculă de ARN m este hidrolizată. iar biosinteza proteică să fie stopată. şi gene pentru diferite tipuri de ARNt şi ARNr. celula animală nu poate sintetiza decât o parte dintre ei. De astfel. la 370 C. valina. Dintre toate cele trei tipuri fundamentale de ARN celular.urile corespunzătoare. în celulă. se poate realiza sinteza unui număr mare de catene polipeptidice. De exemplu. Aceasta înseamnă că după folosirea ca mesager pentru sinteza a 10 . antibioticul streptomicină interacţionează cu 2 situsuri ale proteinei ribozomale Gu asociată cu ARNr 16G din subunitatea ribozomală mică (30 S) ceea ce face ca ribozomul să nu mai fie funcţional. triptofonul.000 de proteine naturale identificate până în prezent. Rezultă că această proteină ribozomală este esenţială în împerecherea codon anticodon de la nivelul ribozomului. informaţie ce este transcrisă în ARN m care devine astfel purtător de mesaje genetic. celulă şi chiar organit celular. Astfel. în condiţii normale. deoarece nu este capabilă să-i sintetizeze singură: lizina. Sinteza hemoglobinei umane se realizează cu o viteză de 4 aminoacizi/ secundă la aceeaşi temperatură. 142 . coli. arginina. următorii 10 aminoacizi sunt esenţiali sau indispensabili. fiind necesară sinteza (sau adăugarea în cazul sistemului acelular de sinteză (in vitro) a unei noi molecule de ARN m. iar traducerea ARN m corespunzător se face cu viteza de 21nucleotide/ secundă. doar ARNm este tradus în proteină. organ. ARNt şi ARNr îndeplinind însă roluri esenţiale în asigurarea traducerii mesajului genetic din ARNm. Astfel. izoleucina. Folosindu-se agenţi care blochează sinteza ARN m (actinomicina D) s-a demonstrat c ă sinteza proteică . metionina. în cadrul căruia există pe lângă genele structurale ce determină informaţia genetică pentru sinteza diferitelor proteine. pentru ca sinteza proteică să poată continua . Ribozomii asigură interacţiunea ARNm -ARNt în cadrul căreia codonii din ARN m sunt recunoscuţi secvenţial de anticodonii din ARNt . arginina şi histidina. Mazia şi Prescott (1963) la alga verde unicelulară „Acetabularia mediterranea". fenilalanina. Dacă celula vegetală poate să-şi sintetizeze toţi aminoacizi de care are nevoie. la bacteria E. în structura celor circa 100. adică trebuie să-i primească prin surse alogene (prin hrană.funcţională a ribozomilor condiţionează o citire corectă a mesajului genetic şi o traducere fidela a sa într-o secvenţă de aminoacizi. ace ş tia prezentând în catena polipeptidică a proteinei ribozomale Gi2 două substituţii de aminoacizi în poziţiile 42 şi 87. De exemplu gena triptofansintetazei (enzimă ce intervine în sinteza triptofanului) este de 28 nucleotide pe secundă. leucina.

Aminoacizii nu se pot lega direct la ARN m . Ordinea includerii aminoacizilor în catena polipeptidică este stabilită de ordinea codonilor din ARNm.C . cisteina. pornind de la aminoacizii esenţiali. Aminoacilarea ARNt catalizat ă de aceste enzime este un proces riguros controlat deoarece o înc ărcare gre şit ă a unui ARNt cu un aminoacid necorespunză tor are aceeaşi consecinţă ca şi o mutaţie .ligaza) şi care este specifică fiecărui aminoacid. restul de energie liberă fiind necesară menţinerii echilibrului reacţiei spre a se realiza sinteza proteică şi nu a avea loc hidroliza proteinelor. Aminoacilsintetazele sunt enzime cheie în „recunoaşterea" cifrului codului genetic. 143 . recunoscând această „eroare" şi hidrolizând legătura dintre aminoacidul greşit ataşat şi ARNt. care prezintă o activitate de corecţie. 6. Mai are loc ataşarea aminoacidului activat de ARNt corespunzător lui (în etapa a doua).ARNt – sintetază pentru fiecare aminoacid./mol cu eliberarea a 8 Kcal. Aminoacil . acidul glutamic.3./mol cu eliberarea a 6 Kcal.sintetazele şi ARNt joacă deci rol esenţial în decodificarea informaţiei genetice. există doar o singură enzimă aminoacil . glutamina.terminal şi se termină cu un aminoacid . Este necesară o moleculă adaptatoare reprezentată de ARN t. alungirea (sau elongaţia) şi terminarea catenei polipeptidice. alanina.determinând includerea eronată a unui aminoacid în catena polipeptidică. Este un lucru bine stabilit că deşi există mai multe tipuri de ARN t pentru un acelaşi aminoacid (fapt determinat de caracterul degenerat al codonului genetic). tirazina ş i prolina sunt neesenţiale. altul decât cel care este specific acelui ARN t va fi eliminată prin intervenţia aceleiaşi enzime aminoacil . acidul aspartic. folosind energia rezultată din hidroliza ATP: ATP + H2O ATP + H2O ADP + H2O ADN + P AMP + PP AMP +P cu eliberarea a 7 Kcal.5 Kcal./mol Pentru formarea legăturii peptidice se folosesc 0. Ca orice reacţie de polimerizare şi biosinteza proteinelor se desfăşoară în trei etape ce se succed neîntrerupt: iniţierea.Iniţierea catenei polipeptidice Sinteza unei catene polipeptidice începe cu un aminoacid -N .2.Aminoacizii: glicina. serina. pentru că celula animală îi poate produce pe diferite căi metabolice./mol.terminal. Prima etapă în biosinteza proteică este activarea aminoacizilor cu ajutorul ATP. asparagina. reacţia fiind catalizată de enzima aminoacilsintetaza (numită şi aminoacid ARN t . ataşare realizată la gruparea CCA de la capătul 31 al ARNt şi care este catalizată de aceeaşi enzimă aminoacilsintetază.sintetaza. Între restul de adenozină (A) de la capătul 31 al ARN t şi aminoacidul activat se formează o legătură covalentă macroergică a cărei energie va fi folosită în reacţia de polimerizare a aminoacizilor:+ AA1+ATP aminoacilsintetază AA1 ~ AMP + P + P AA1 ~ AMP + ARNt aminoacilsintetaza AA1 ~ ARNt + AMP Ataşarea eronată a unui aminoacid la ARN t.

ARNt şi a catenei polipeptidice în creştere.(E). 144 . în interiorul catenei polipeptidice metionina este specificată de acelaşi codon AUG . acesta se leagă la subunitatea ribozomală mică 30 S. Dar. IF2 şi IF3. Ca urmare. pe principiul complementarităţii. 89). Fig. al cărui codon din ARNm este codonul de iniţiere AUG sau.exit . cu constituirea unei asocieri tranzitorii prin intermediul punţilor de H. printr-o legătură chimică covalentă — legătura peptidică (fig. mai rar GUG.anticodon. adică numai dacă a trecut prin situsul A şi apoi a fost translocat în situsul P. secvenţa leader nefiind tradusă. încât să facă posibilă recunoaşterea codonului din ARNm de către anticodonul corespunzător din ARNt. sinteza tuturor catenelor polipeptidice începe cu metionina. La acest complex ARNm . constituindu-se particule ribozomale întregi (70 S la bacteria E. Ribozomul asigură de aşa manieră asocierea acestor trei elemente. coli) funcţionale în asigurarea sintezei catenei polipeptidice . Cu ajutorul unei secvenţe denumită secvenţă leader aflată la capătul S1 al ARNm. 89 – Schema transmiterii informaţiei: codon (ARN m) – anticodon (ARN t) – aminoacid Proteina ribozomală S1 cu proprietăţi contractile joacă un rol important în realizarea opoziţiei mesagerului (ARNm) şi adaptorului (ARNt) ea asigurând deplierea ARNm atunci când acesta. Iniţierea catenei polipeptidice este asigurată de intervenţia unor factori de iniţiere de natură proteică.Etapa a treia în iniţierea unei catene polipeptidice se desfăşoară la nivelul ribozomului care prezintă suprafeţe specifice de legare stereochimică a ARNm. asociere care durează până ce aminoacidul legat de ARN t este deconectat de la acesta şi înserat la catena polipeptidică unde rămâne ataşat de aminoacidul precedent. pentru ca ribozomul să recunoască în mod specific codonul de ini ţiere AUG este necesar un semnalul suplimentar de discriminare între AUG iniţiator şi AUG din interiorul mesajului genetic. denumiţi IF1. De regulă situsul P acceptă complexul aminoacil ARNt numai dacă acesta a realizat recunoaşterea codon .subunitatea ribozom de 30 S se ataşează subunităţii ribozomale de 50 S. situsul peptidil (P) şi situsul de ieşire . Acceptarea se bazează pe unele posibile modificări conformaţionale pe care le-a suferit complexul aminoacil ARN t când a fost în situsul A. La nivelul ribozomului.Complexul aminoacil ARNt se asociază cu subunitatea ribozom 50 S care prezintă trei situsuri : situsul aminoacil (A). În situsul A pătrunde aminoacil ARN t corespunzător codonului din ARNm recunoscut de anticodonul din ARNt. interacţionează cu ribozomii şi legarea acestuia la subunitatea ribozomală mică 30 S.

ARNt în situsul P. iar uneori este îndepărtată însăşi metionina (fig. După terminarea sintezei catenei polipeptidice grupa formil de la metianină este îndep ă rtat ă prin intervenţ ia unei enzime de deformilare. ceea ce face să aibă loc selecţia f -Met . 90 . 1991). aceasta fiind unica excepţie.ARN t MET). O altă particularitate a procesului de iniţiere este folosirea unui ARN t specific de iniţiere ce diferă de omologul său ce interacţionează cu codoni AUG interni pentru metionină . o secvenţă în buclă (hairpird) adiacentă secvenţei Sherie .metionina ocupă poziţia unu a catenei polipeptidice dar oferă restul reactant COOH care unindu-se cu gruparea NH2 a următorului aminoacid. formarea legăturilor peptidice. descoperită de Shine şi Dalgrano în anul 1975. Formilaza este întâlnită la procariote şi ca urmare doar la aceste organisme primul aminoacid al oricărei catene poliptidice este formilmetionină ARNt iniţiator încărcat cu formilmetianină este singurul ARN t care se leagă direct la situsul P al ribozomului cu ajutorul factorului de iniţiere IF2.Dalgarno din ARN m selecţionează codonul AUG iniţiator şi-1 aduce la nivelul situsului P al ribozomului.metionină . În plus. Acest f. Fig.translocaţia (adaptat după Stryger.Dalgarno.ARN t MET la eucariote .15 ribonucleotide bogate în purine şi aflată în amonte de codonul de iniţiere AUG. toţi ceilalţi codoni trebuind să treacă mai întâi la nivelul situsului P. fără al mai trece la nivelul situsului A.Formarea legăturilor aminoacil – ARNt. prin eliminarea unei molecule de apă. Această interacţiune dintre capătul 3' al moleculei de ARNr 16 S şi secvenţa Shine . ceea ce face ca ea să nu mai poată participa în vreo reacţie de polimerizare.ARN t se leagă la ARNr 23 S cu o mai mare afinitate decât la orice alt ARNr. Aceasta reprezintă o secvenţă de 7 . fiind complementare cu 3 . Ca urmare formil . Acest ARN t iniţiator a fost denumit f .90). După încărcarea ARN tMET iniţiator cu metionină el devine metionil ARN t MET şi este supus unei formulări prin ataşarea grupului formil sub acţiunea enzimei formilază la gruparea NH2 a metioninei aceasta devenind formilmetionină (f .metionină ARN tMET la procariote şi i .Acest semnal discriminator este reprezentat de aşa numita secvenţă Shine . va forma puntea legătură peptidică.Sinteza proteică: ciclul de elongare al lanţului peptidic.Met .Dalgarno are valoarea unui semnal suplimentar de iniţiere. Formilarea metioninei determină blocarea grupării amino.7 baze dintr-o secvenţă de polinucleotide de la capătul 3' al moleculei de ARNr de 16 S din cadrul subunităţii ribozomale mici (30S) . 145 .

R3 din cadrul acestui complex.anticodon.uri făcându-se în virtutea complementarităţii codon . a întregului mesaj genetic conţinut în ARNm.3. Aceşti factori de elongaţie se fixează în subunitatea ribozomală mare (50 S) între proteinele h17 şi h12. astfel că. Eliberat. 92). separă grupul carboxil al aminoacidului C terminal de legătura sa cu ARN t printr-o hidroliza. După ce ribozomul a asigurat traducerea a circa 25 de codoni. condiţionează desfăşurarea celei de-a doua etape în biosinteza catenei polipeptidice şi anume elongarea sau alungirea catenei . rezult ă un complex de terminare care nu mai permite alungirea în continuare a catenei polipeptidice TF . acesta va putea primi cel de-al doilea aminoacil . cât şi ARN t. în deplasarea sa pe macromolecula de ARNm.R3 va rupe legătura esterificată a catenei polipeptidice cu ARNt final. ARNt iniţiator.Terminarea sintezei catenei polipeptidice Când. deoarece nu există anticodoni care să recunoască codonii nonsens .91. EF . Se formează cea de-a doua punte peptidică şi translocarea succesivă din A în P permite citirea secvenţială. părăseşte situsul P. rezultând un polisom sau poliribozom. al patrulea si aşa mai departe. de către anticodonii complexelor aminoacil . 6. apoi un al treilea.Alungirea sau elongarea catenei polipeptidice O dată formată prima legătură peptidică. TF . Ca urmare. 146 . Codonii UAA. al doilea ribozom se angajează în traducerea mesajului genetic spre a asigura sinteza unei a doua catene polipeptidice. codon după codon.Ts asigură fixarea aminoacil ARNt pe ribozom iar EF . acţionând enzimatic la nivelul situsului P. aflat în situsul A şi astfel pot fi eliberaţi din ribozom atât catena polipeptidică. UAG şi UGA sunt codoni nonsens sau terminatori care sunt recunoscuţi de factori de eliberare sau de terminare denumiţi TF .ribozom.T4 şi EF . În alungirea catenei polipeptidice intervin aşa numiţii factori de elongaţie (alungire) care au fost denumiţi EF -Ts şi EF-G. având loc totodată disocierea" ribozomului în cele două subunităţi ale sale.6.G determină deplasarea acestui complex la nivelul ribozomului.ARNt -. are loc încetarea sintezei catenei polipeptidice. Funcţionarea unor asemenea factori de elongaţie este dependentă de energia eliberată prin hidroliza GTP.R3. însoţită de fiecare dată de formarea unei noi legături peptidice. Proteinele ribozomale h1 ş i h2 sunt implicate în terminarea sintezei catenei polipeptidice pe o cale neelucidată (fig.Ri. aceeaşi moleculă de ARNm este asociată cu mai mulţi ribozomi.3.3. Din interacţiunea codonilor nonsens cu factorul de terminare .anticodon. Translocarea succesivă din A în P. de asemenea.4. care nu sunt altceva decât proteine ribozomale care se ataşează particulei ribozomale în faza de funcţionare a acesteia în sinteza proteică . rămas fără aminoacid. selecţia complexului aminoacil ARNt din amestecul de aminoacil ARNt .ARNt care a trecut în prealabil prin situsul A spre a se realiza recunoaşterea codon . la un moment dat. secvenţial prin situsul A al ribozomului. ribozomul ajunge cu situsul său A în dreptul unui codon nonsens ( codon de stop sau codon terminal ) în acest situs nu mai pătrunde nici un complex aminoacil . capătul 5'al ARNm devine liber spre a forma cel de-al doilea complex de iniţiere şi astfel.R2 şi TF . proces care este mediat de IF3.ARNt ce pătrund. TF .

91 – Schema sintezei proteinelor la procariote 147 .Fig.

92 – Schema sintezei proteinelor la eucariote 148 .Fig.

RE.3.glicoproteinele pentru membranele :plasmatice.) proteine mitocondriale codificate de ADN-ul nuclear proteine peroxizomale . care se va ataş a de membrana organitului. Proteinele sintetizate de diferite clase de ribozomi Localizarea ribozomilor Clasa de proteine sintetizate . iar traducerea în citoplasmă unde se afl ă ribozomii. Ei diferă numai prin tipul de proteine pe care le sintetizează (tabelul 2).) prelucrare care are loc numai în RE şi aparatul Golgi. De exemplu. Mecanismul sintetizate compartimentării celulare a proteinelor nou- Ribozomii. Moleculele de ARNm care nu posedă această secvenţă în structura lor se leagă de ribozomii care vor ră mâne în citosol (ribozomii liberi). Pe ei sunt sintetizate toate celelalte proteine.enzime ale REG .proteine ataşate pe suprafaţa externă a membranei celulare (fibronectina.proteine secretate . în sinteza histidinei intervin 10 enzime-10 gene. substratul molecular complex pe care se traduce mesajul ARNm în molecule proteice. Dup ă iniţ ierea translaţiei proteina cu această secven ţă va orienta ribozomul spre RE.6. laminina. transcrierea mesajului genetic şi traducerea sa pot avea loc simultan. nucleare.Particularităţile decodificării la procariote şi eurocariote La procariote. care nu necesită o prelucrare special ă (glicolizare. Diferenţierea este înscrisă în mesajul moleculei de ARNm. reprezentând enzime diferite care intervin într-o aceeaş i cale metabolică . ARNm la eucariote este monocistronic . colagenul). în celula eucariotă apar ca două popula ţii spaţ ial separate: ribozomii ataş aţ i de membrana RE ş i ribozomii neataşa ţi de membrană . Ambele tipuri de ribozomi sunt din punct de vedere structural şi funcţional echivalente.enzime lizozomale . La eucariote.enzime ale aparatului Golgi . Trecerea mesagerului ARNm din nucleu în citoplasmă . se realizează la nivelul porilor anvelopei nucleare.proteine nucleare (histone. care sunt liberi în citosol (dar şi ei apar legaţi de fibre ce apar ţin citoscheletului). purtând mesajul genetic pentru mai multe catene polipeptidice. proteine citoplasmatice solubile proteine ataşate pe suprafaţa externă a membranei celulare (actina. lamine) Ribozomii citoplasmatici legaţi de membranele RE Ribozomii citoplasmatici nelegaţi de membranele RE(ribozomii liberi ) 149 . deoarece aceeaşi moleculă de ARNm poate transcrie mai multe gene structurale ale aceluiaşi operon. etc. acetilare.5. Pe aceş ti ribozomii sunt sintetizate numai acele proteine care vor fi introduse în RE. deoarece înainte ca să fie terminată sinteza ARNm pe matriţa de ADN capătul său 5' poate să se asocieze cu ribozomii spre a forma complexul de iniţiere în traducerea sa într-o catenă polipeptidică. Tabelul 2. într-o secvenţă de nucleotide specială pe care o posedă ( secvenţ a semnal sau secvenţ a leader sau signal peptide ). ARNm la procariote este policistronic. spectrina. transcrierea are loc în nucleu. modificate ş i care apoi. în cea mai mare parte vor fi secretate (exportate) sau transportate la diferite organite ş i la membrana plasmatică .4. aparatul Golgi . fiecare molecul ă de ARN purtând mesajul genetic pentru sinteza unei singure catene polipeptidice. 6.

dintre proteinele ce se transferă prin membrane unele ies din reticulul endoplamatic şi trec în lizozomii primari. În faza de compartimentare secundară. proteinele nou sintetizate se împart în proteine care rămân în hialoplasmă. prin difuzia în planul membranei reticului a receptorilor semnalului. care permite tunelului său. să vină în prelungire cu tunelul membranar neoformat. o peptidază semnal membranară le secţionează de lanţul peptidic în formare. cu peptidul în formare. unde suferă transformări şi se includ în granulele de secreţie al căror conţinut va fi exocitat.Compartimentarea intercelulară a noilor proteine sintetizate în hialoplasmă are loc în faze separate în timp şi spaţiu. Asocierea receptorilor membranari stabileşte situsuri de fixare pentru subunitatea mare a ribozomului. tradus într-un peptid semnal (signal recognition particule SRP) compus din 15-25 aminoacizi. după care va continua să intre restul lanţului polipeptidic. Ca exemplu. Acestă legătură se realizează datorită unor proteine receptoare (SRP-receptor). care fac parte din structura membranei RE. Din cisternele RE. proteinele de secreţie sunt sintetizate de ribozomii ataşaţi de membrana RE şi apoi transferate prin membrana acestuia în interiorul lui. 93. se desprinde şi se desface în cele două subunităţi (fig.Palade. se dezorganizează tunelul membranar de care era legat ribozomul care. ARNm al unor asemenea proteine „de export”conţine în afară de codonul iniţiator al translaţiei. Sinteza se continuă şi polipeptidul propriu-zis trece în întregime prin tunelul membranar. vom analiza pătrunderea proteinelor de secreţie în cisternele RE. Apoi. va intra în interiorul cisternei RE. în peroxizomi. în mitocondrii şi cloroplaste şi altele sunt încorporate de membrana celulară. în cisterna membranară. 93). Asemenea proteine membranare joacă rol de adevăraţi receptori ribozomali. Când peptidul semnal vine în contact cu receptorii membranari. Cum se cunoaşte din experienţele lui G.Schema generală a transportului proteinei nou – sintetizate în lumenul reticulului endoplasmatic (RE): 150 . Astfel peptidul semnal este separat de stratul bimolecular de fosfolipide şi prin tunelul membranar. un codon semnal care. în momentul în care peptidul semnal ajunge în lumenul reticulului. Fig. Atunci peptidul va fi liber în întregime în spaţiul intercisternal. Într-o primă fază considerată a fi compartimentarea primară. se desprind vezicule pline cu proteinele de secreţie care sunt transportate la aparatul Golgi. proteine care migrează în nucleu şi proteine care sunt transferate prin membranele intracelulare sau se încorporează în membrane. face posibilă joncţiunea ribozomilor funcţionali cu membrana RE. aceştia se mişcă în planul tangenţial al membranei şi se agregă într-un canal sau „tunel” membranar. Dar. până la terminarea lanţului.

În concepţia lui G Blobel. se consideră că proteinele lizozomale sunt „sortate” de celelalte proteine în cadrul regiunilor RE pregolgian şi anume. proteinele lizozomale şi cele peroxizomale au” secvenţe de sortare” în plus. trecând prin membrană dezorganizează tunelul şi opreşte transferul lanţului.semnal de către peptidază şi segregarea finală a lanţului complet polipeptidic în spaţiul intracisternal al RE sunt considerate ca un program cotranslaţional. 4) Complexul ribozom – SRP se disociază şi ribozomul continuă translaţia. Aceste proteine sunt eliminate din celule. turtite.1) Proteina fiind în curs de sintetizare.5. Pe de altă parte. aşa încât formează un fel de manşon continuu în jurul miofibrilei. în zona proximă a complexului Golgi.oxidaza mitocondrială este constituită din 7 subunităţi proteice. Aşa se întâmplă cu proteina G a virusului Stomatitis vezicular. care sunt acumulate în RE împreună cu proteinele peroxizomale şi cele secretoare. dispuşi într-o reţea complexă în toată citoplasma. fiind „recunoscute” de receptorii membranari (aprox. Corelaţia particularităţilor structurale şi funcţionale ale reticulului endoplasmatic neted cu heterogenitatea funcţională a celulelor Reticulul endoplasmatic neted prezintă o dispoziţie a elementelor structurale. În unele cazuri. reticulul prezintă numeroase vezicule fenestrate. Este interesant cazul proteinelor lizozomale ale fibroblaştilor. Spre deosebire de proteinele de secreţie. în câte o cisternă. prin care. O formă specializată de organizare a reticulului endoplasmatic nuclear se întâlneşte la fibrele musculare striate. particularitatea structurală fiind legată de heterogenitatea funcţională a celulelor respective. În celulele luteinice ale corpului progestativ din ovar. se găseşte un sistem de tubuli şi cisterne dispuse longitudinal. în strânsă vecinătate cu mitocondriile. scoaterea peptidului . 3) Proteina. 151 . Tubulii alungiţi ai reticulului endoplasmatic fuzionează în zona striei H. unde în jurul fiecărei miofibrile. 2) Complexul format se leagă de receptorul SRP din membrana RE. 6. diferenţa reprezentând tocmai suma unor secvenţe „semnal” cu care recunosc receptorii suprafeţei mitocondriale. lanţul polipeptidic în formare are o secvenţă „stop” (foarte hidrofobă) care. întins între două benzi Z(sarcomer). însă cele lizozomale. formarea „tunelui” transmembranar din proteinele receptoare. aceştia pierd oligopeptidele semnal. ele pătrund în anumite membrane ce conţin receptori pentru anumite secvenţe şi astfel iau naştere vacuolele cu enzimele lizozomale şi peroxizomale. După pătrunderea celor 4 subunităţi. ceea ce le permit încorporarea lor în membrana internă mitocondrială. jumătate din numărul lor) sunt reintroduse în celulă prin pinocitoză. În citoplasmă. caracteristică pentru fiecare tip de celulă. constituind un sistem perimiofibrilar numit reticul sarcoplasmic (sarcotubuli). dintre care 4 se sintetizează în citoplasmă şi 3 în mitocondrii. care rămâne cu capătul carboxil în afară şi cu cel amino înăuntru. se sintetitizează o proteină precursoare peroximală mai mare decât suma celor patru subunităţi. Detaşarea ribozomului şi dispersarea proteinelor receptoare ale tunelului în membrană reprezintă fenomene post-translaţionale. Astfel. celulele care sintetizează steroli prezintă un reticul endoplasmatic neted format din numeroşi tubuli ramificaţi şi bifurcaţi. care conţin în plus şi carbohidraţi. Citocrom C. iar SRP este deplasat şi reciclat. o particulă semnal de recunoaştere (SRP) se leagă de secvenţa semnal a proteinei (signal peptide) şi de ribozom. ca şi în zona benzii Z. prin secvenţa semnal este inserată în membrană şi translocată în lumen.

printre care se găseşte dispus. 152 . din plasmă intră în reticulul sarcoplasmic ioni de Ca 2+ şi ATP. O altă dispoziţie particulară a reticulului endoplasmatic nuclear este cea de pe faţa internă a membranei plasmatice la neuroni. În felul acesta.La acest nivel (banda Z). Sarcolema cu cisterne prezintă o permeabilitate selectivă. necesară tocmai în acest loc unde apare contracţia. de aici trece în tubulii transverşi (T) şi apoi în sarcoplasmă. În timpul relaxării. atât ai vertebratelor cât şi ai nevertebratelor. asemănător unui bulb de ceapă secţionat. ionii specifici fiind absorbiţi la suprafaţa membranelor intracelulare ale cisternelor. Triada aceasta este foarte importantă funcţional şi anume prin tubulii T se transmite potenţialul de acţiune de la suprafaţă la elementele contractile. Cisternele modifică mobilitatea şi concentraţia ionilor la suprafaţa internă a sarcolemei.Reticulul endoplasmatic al fibrelor musculare striate (reticulul sarcoplasmic). cu două elemente (două cisterne) ale reticulului sarcoplasmic şi un tubul T (fig. permeabilitatea membranelor este modificată şi transferul de materiale uşurat. difuzând uşor prin reticul şi permiţând contracţia musculară . Manşonul din dreptul benzii A conţine cea mai mare cantitate de Ca2+ şi ATP. Cisternele stau. Asocierea cisternelor cu mitocondriile sugerează că. la baza aşa-numitelor locuri senzitive („senzitive spots”). deci. unde tubulii reticulari se dispun concentric. Aceste cisterne sunt numai în neuroni (nu şi în celulele Schwann sau celulele endoteliale). Fig. Structuri asemănătoare se găsesc şi în unele celule senzoriale sau musculare. unde se găsesc vezicule mari. Ca2+ se acumulează în cisternele terminale ale reticulului sarcoplasmic şi. la nivelul benzii Z se formează o triadă. datorită energiei rezultată din hidroliza ATP din mitocondrii. 94). O altă formă particulară de organizare a reticulului endoplasmatic nuclear a fost observată în unele celule secretoare ale adenohipofizei. între două cisterne ale celor două manşoane ale reticulului sarcoplasmic pătrunde o invaginaţie a plasmalemei turtită în plan transversal al fibrilei (tubulul T). Formaţiuni asemănătoare au fost observate în hepatocite după administrarea de toxice sau după hepatectonie experimentală. Tot prin tubulul T. Studiile lui Porter şi Palade asupra reticulului endoplasmatic la muşchii vertebratelor au arătat asocierea acestor cisterne cu anumite locuri de pe plasmalemă prin care stimulii pot ajunge în celule. Reticulul uşurează distribuţia rapidă a Ca2+ şi ATP la nivelul miofibrilelor. Aşezate lângă nucleu. în asemenea mod. care generează sau conduc variaţii de potenţial electric. atât în sistemul nervos central cât şi cel periferic. turtite numite cisternele de sub plasmalemă. aceste formaţiuni au fost numite paranuclei endoplasmici. 94 .

Dispoziţia spaţială a reticulului permite considerarea acestui sistem structural. ca un „sistem circular” endocelular. constricţiile fiind un stadiu în detaşarea de microvezicule libere. mecanismul intern fiind încă discutabil. iar în unele cazuri produc chiar o amplificare genică a unor enzime implicate în apărarea organismului. unde ocupă aproximativ 50% din citoplasmă. citomembranele netede conţin şi enzime. dispuse în stive. Pe lângă fosfolipide şi proteine.6. Astfel. găsindu-se situat la polul bazal al celulei şi în procesele care migrează între conuri şi bastonaşe. concomitent cu un intens schimb hidric.Un tip special de reticul neted a fost descris în celulele stratului pigmentar al retinei. Modificările se reflectă în variaţiile raportului ARN/proteină. de asemenea şi localizarea enzimelor care participă la sinteza glicogenului. care au un aspect lenticular biconvex. Reticulul endoplasmatic intervine în schimburile ionice între citoplasmă şi nucleu. în ziua a treia prenatală reticulul endoplasmatic neted lipseşte. 6. în hepatocitele de şobolan. Segregarea şi concentrarea proteinelor Studii efectuate cu 3H – leucină în pancreas au stabilit că proteinele sintetizate în ribozomi (reticulul endoplasmatic granular) sunt trecute apoi în reticulul endoplasmatic neted. capabile să anihileze acţiuni ale drogurilor (exemplu fenobarbital). permit interpretarea că şi acestea intervenin în metabolismul vitaminei A şi conversia rodopsinei. membrana plasmatică. ribozomi). deci. care scade în favoarea raportului fosfolipoproteic /proteină. în ziua a opta postnatală reticulul devine de tip neted. Asemănarea citomembranelor celulelor pigmentare cu structurile din complexul de fotorecepţie a luminii. cu un „turnover” foarte rapid. 153 .5µ în axul lung. Un rol important al reticulului endoplasmatic este hidroxilarea medicamentelor Peste două sute de compusi chimice. Adesea corpii mieloizi sunt grupaţi câte 4 – 5 laolaltă. fiind prezent cel granular. 2) fuzionarea veziculelor cu vacuole de condensare. membrana nucleară. printre care fenobarbitalul şi hidrocarburile polichimice declanşează in vivo un efect inductor asupra enzimelor microzomale (microzomi = fracţiuni heterogene cuprinzând fragmente din membranele reticulului endoplasmatic. Această modificare a raportului este proporţională cu vârsta . Reticulul endoplasmatic neted astfel format se veziculeză. într-un ritm scăzut şi o proteină „exportabilă”. Structurile reticu-lului formează aşa-numiţii corpi mielinici. trigliceridelor şi a altor lipide . S-a stabilit că în reticulul endoplasmatic granular se sintetizează două tipuri de proteine: o proteină „secundară”. Date experimentale sugerează sinteza la nivelul reticulului endoplasmatic neted a enzimelor detoxifiante. de 4 . sintetizate în reticulul endoplasmatic granular şi transferate apoi reticulului endoplasmatic neted. care sunt identice cu acelea din vecinătatea dictiozomului. Conţinutul veziculelor trece apoi în vacuolele de condensare. alcătuiţi din săculeţe turtite. Pe numeroase tipuri de celule au fost evidenţiată o variaţie cantitativă şi calitativă a reticulului endoplasmatic în cursul desfăşurării procesului de diferenţiere celulară. Noile membrane sunt. 3) fuzionarea unor microvezicule Golgi formând o vacuolă multiveziculată la care membranele vor forma membrana limitantă a vacuolei de condensare. A fost atestată. Faptul că celulele a căror funcţie principală este sinteza lipidelor sau sterolilor au un reticul neted dezvoltat au dus la concluzia localizării la nivelul acestuia a enzimelor de sinteză a sterolilor. Observaţiile au sugerat cel puţin trei căi: 1) fuzionarea veziculelor cu cisterne ale dictiozomilor. În vecinătatea aparatului Golgi ergastoplasma pierde ribozonii şi membrana devine netedă. foarte mobil. la nivelul căruia se pot realiza schimburi de substanţe între mediul extracelular şi matricea nucleară.

înveliş celular. membranele golgiene având rolul de a uni produşii separaţi (proteine – lipide) într-o moleculă mare – complexul lipoproteic. dau naştere acrozomului matur. Ca atare. O localizare în timp în diferite formaţiuni ale aparatului Golgi a fost observată şi pentru sulful radioactiv 35S injectat ca SO4Na2. Vacuolele transportoare duc aceste proteine la care s-au adiţionat grupări glucidice. Produsul secretat se prezintă ca material diferit (enzime. fuzionând cu lamelele golgiene. fructoza. se adiţionează galactoza. aşa cum e arată polaritatea lui. manoza şi acidul sialic. mucus. datorită unei transferaze. prin fuzionare. aparatul Golgi transferă şi concentrează proteinele. care. legat de reticulul endoplasmatic şi. în reticulul endoplasmatic pătrund N – acetilgalactozomină şi monozohexozomină.(ME) au fost observate şi în zonele golgiene la numeroase tipuri de celule neurosecretoare. sinteza glicoproteinelor şi mucopolizaharidelor se efectuează în aparatul Golgi. care are o poziţie supra nucleară. La nivelul spermatocitelor s-a evidenţiat apariţia unor granule proacrozomale în zona centrală a aparatului Golgi. hidraţi de C şi lipide. Granule dense la fluxul de e. S-a evidenţiat de asemenea. sintetizează polizaharide şi 154 .7. apa acumulându-se în săculeţii care se umflă). endomembranele se modifică într-un flux continuu de la reticul spre membrana celulară. Întrucât produşii secretaţi de aparatul Golgi au un caracter variat. are loc la nivelul citoplasmei fundamentale. Se precizează ca la acest nivel membranele aparatului Golgi joacă rolul de „complexare”. Produsul care urmează să fie secretat va suporta apoi o remaniere suplimentară după detaşarea veziculelor din săculeţii golgieni. cum este glicogenul. În schimb. folosind şi materialul sintetizat în reticulul endoplasmatic. rolul reticulului endoplasmatic in elaborarea unor vezicule care.). furnizează cel puţin o parte din materialul acrozomal. Detectarea mucopolizaharidelor acide s-a făcut. Reacţia de sulfatare este interpretată tot ca o formă specială de complexare. hormoni etc. sinteza iniţială este asociată cu reticulul endoplasmatic. la aparatul Golgi. ci ca pe un compartiment la nivelul căruia are loc o activitate enzimatică mult diferită şi o complexare a moleculelor mici într-o moleculă mare. de asemenea. în circa 5 minute. Complexul golgian este. În formarea lipoproteinelor. acrozomul suferă o serie de transformări variabile dar care includ eliberarea de substanţe litice care participă la liza structurilor rezistente ale ovulului faţă de pătrunderea spermatozoidului. complexul de membrane al aparatului Golgi nu poate fi privit numai ca un compartiment de pasaj al unor tipuri de molecule.În vacuola de concentrare proteinele suferă un proces de concentrare în granule de zimogen printr-un mecanism încă neclar (probabil printr-un proces de deshidratare. Aceste complexe macromoleculare specifice sunt formate din combinaţii între proteine. 6. care se leagă de lanţul polipeptidic sintetizat la acest nivel. Proteinele granulelor de zimogen sunt reprezentate de o serie de enzime condensate care se descarcă la exterior prin pinocitoză inversă. considerându-se neurosecreţia ca produs al lamelelor golgiene. acesta apărând mai întâi în dictiozomi şi apoi în granule de mucus. unde într-o a doua etapă. În cursul acestui flux membranar. structural şi funcţional. Sinteza şi secreţia polizaharidelor Sinteza zaharurilor complexe. se apreciază că această zonă posedă mecanisme speciale pentru formarea de entităţi macromoleculare. care asigură formarea proteinelor în vacuolele din concavitatea cisternelor şi în granulele de secreţie. numai la nivelul zonei Golgi. Un rol particular al aparatului Golgi este evidenţiat în formarea acrozomului din spermatozoid. În formarea granulelor de diferite glicoproteine a fost formulată părerea că există două etape: într-o primă etapă. neoformează materiale membranare. La contactul cu ovulul şi sub influenţa acestuia.

apoi imbogatesc membranele golgiene.8. Sinteza enzimelor lizozomale are loc în poliribozomii reticulului endoplasmatic. se formează lizozomii. Ei se găsesc în hepatocite. 6.glicoproteine. Aparatul Golgi îndeplineşte un rol şi în secreţiile solide şi anume. 95 . limitate la o membrană. 6. granulocite. in final. Aceste vacuole se fragmenteaza dupa exocitoză in vezicule mici prin a caror dezorganizare se reface stocul subunitatilor membranare din hialoplasma. S-a acreditat ideea unui circuit intracelular al subunităţilor membranare hialoplasmice care participa la formarea veziculelor transpoare ce se desprind din reticulul endoplasmatic. de Duve funcţionalităţile lizozomilor 155 . se deschid la exteriorul celulelor. care includ o serie de hidrolaze acide. în realizarea unei „digestii externe”. Lizozomii Sunt structuri tranzitorii din multe celule. respectiv autofagice sau să elimine la exterior conţinutul lor. De aici. Participarea aparatului Golgi la formarea noilor membrane celulare a fost considerată de unii autori ca o funcţie principală a sa. pe lângă canaliculii biliari şi abundă în macrofage. 95).1. Secreţiile solide. de unde trec pe faţa distală a aparatului Golgi formată din saculi şi tubuli anastomazaţi. care. ca în cazul diferitelor glande de la vertebrate (fig. Funcţiile lizozomilor Rolul lizozomilor primari este de a aproviziona cu enzime fagozomii sau autofagozomii. prin înmugurirea acestora. la diferite alge unicelulare. fiind posibila formarea vacuolelor de secretie. transformându-i în vacuole heterofagice. reinoindu-le permanent. histiocite.8.Clasificarea dată de Ch. Tot o activitate litică au şi veziculele golgiene. ca de exemplu din glanda multifidă de melc. astăzi este dovedit că participă la formarea pereţilor celulozici ai plantelor prin sinteza celulozei. granulele vitelusului proteic (în faza când cristalizează proteinele sunt tot formatiuni lizozomale). Fig.

după care corpii reziduali pot fi excretaţi printr-un mecanism în care proteinele mecanocontractile. Circulând în citoplasmă se încarcă cu enzimele lizozomale. înconjurată de membrana respectivă.Dinamica endocitozei. transformându-se în heterolizozomi. care apoi dispare. imobilizează proteinele acesteia. devenit interior. Fig. proces care este însoţit de contracţia microfilamentelor respective in sensul invaginării membranei celulare. Astfel. se depărtează de faţa internă a membranei şi uşurează astfel deschiderea vacuolei în exterior În prezenţa Ca2+ are loc reunirea actinei cu miozina şi formarea actomiozinei. După pierderea glicocalixului fagozomul suferă o deshidratare. a mică invaginare ce conţine o mică parte din mediul extern. sub acţiunea Ca++. desfăşurarea procesului este figurată de la stânga la dreapta: sub acţiunea Ca++ filamentele contractile de sub membrana celulară realizează înglobarea unei particule care intră în citoplasmă. polizaharidică. 96 . 96). este separat de citoplasmă printr-o porţiune din membrana plasmatică.Endocitoza diferitelor particule sau pinocitoza lichidului extracelular se face cu participarea filamentelor mecanocontracţiilor sub-membranare (fig. Vacuolele heterafagice pot acumula coloranţi şi medicamente din mediul extracelular. se separă de membrană formând în interiorul fagozomului o masă amorfă. fagozomul iniţial. Unda de depolarizare eliberează Ca2+ din reticulul endoplasmatic. nu mai are formă sferică. migrează prin căile microtubulare de-a lungul citoplasmei şi se fragmentează. Particulele care aderă la suprafaţa membranei celulare. Fogozomul se poate deschide la exterior (regurgitare). crescând permeabilitatea Na+ care intră în celulă şi provoacă depolarizarea membranei. Glicocalixul ei. sau se asociază cu lizozomii primari devenind vacuole heterofagice. 156 .

clorochina. Rezultă aşa-zişii „corpi reziduali” care pot să-şi elimine de foarte multe ori conţinutul afară. hrănind celula. etc.Astfel. rezultă din contopirea mai multor vacuole endocitare. ceea ce înseamnă că într-o celulă o mitocondrie este distrusă la fiecare 15 minute. prin aceasta detoxificându-se organismul. Vacuola autofagică se constituie din contopirea unui autofagozom cu lizozomii primari. metabolismul celulelor refolosind în acelaşi timp materialele acestora în sinteze ulterioare. feritine. dispariţia cozii larvare la anure. Fig. Acest proces are loc pe trei căi: prin hidrolazele nelizozomale din nucleu şi citoplasmă. În mod normal. individualizarea falangelor. pigmenţi biliari. În circa 300 de zile mitocondriile unui hepatocit se reînnoiesc de aproximativ 30 de ori. Faptul că enzimele lizozomale nu digeră membrana lizozomilor s-ar putea datora rezistenţei învelişului propriu glicoproteic de pe faţa internă a membranei lizozomale. acumulându-se în heterolizozomii plasmodiului malariei. determină ruperea membranei şi enzimelor lizozomale distrug parazitul.Funcţiile peroxizonilor 157 . Ceea ce rămâne nedigerat în hetero-fagozomi şi autofagozomi apare sub forma unor figuri mielinice. iar celulele moarte sunt lizate de enzimele lizozomale proprii. Autofagozomul ia naştere prin circumscrierea unei porţiuni de citoplasmă cu organitele respective de către membranele cisternelor reticulului endoplasmatic sau ale saculilor golgieni. La fel sunt digerate bacteriile de către leucocitele neutrofile şi macrofage şi sunt degradate substanţele toxice şi medicamentoase. particulele captate prin fagocitoză sunt digerate în vacuole heterofagice şi componentele lor trec prin membrana lizozomală în citoplasmă. Se ştie că una din proprietăţile fundamentale ale celulelor este de a-şi reînnoi permanent structurile lor funcţionale. Când autofagozomul s-a format. Celulele unui animal supus la inaniţie se nutresc prin autofagia propriului conţinut. În cursul ontogeniei. formarea rinichiului. Autofagozomii care se formează în ficat şi rinichi distrug permanent organitele celulare în mod constant. prin autofagie. în el se varsă conţinutul enzimatic al lizozomilor primari. Enzimele lizozomale eliminate în afara celulelor permit unor celule să-şi croiască drum printre zone tisulare compacte şi greu de străbătut. prin enzimele lizozomale care ies din lizozomii primari şi digeră structurile respective. curburile encefalului. Când organismul nu mai are nevoie de anumiţi hormoni atunci glandele care le elaborează distrug prin autofagie granulele de secreţie respectivă. autofagia unei structuri constituie un mecanism care influenţează integralitatea organelor. Tot prin autofagie se limitează extinderea unor procese degenerative (ale hepatocitelor şi celulelor pancreatice de actinomicină – inhibitor al sintezei ARN) etc. lipofuxime etc. 97 . în alte cazuri.

albinism. Dintre acestea cea mai cunoscută la bacterii este proteina de şoc termic hsp70k1. ele reactivează proteinele legate după stres şi au rol de catalizatori prin creşterea vitezei de înfăşurare a proteinelor. denumite nucleoizi sau o placă marginală mai densă la primate. iar la copii moartea rapidă. Be. sunt cazuri când nu se mai pot transcrie mesaje pentru o serie de enzime lizozomale (glucozidaze. Cunoaşterea acestei noi clase de proteine a permis în ultimii ani deschiderea unor noi căi în abordarea şi înţelegerea proceselor celulare survenite în condiţii de stres. permeabili ce produc scăderea rezistenţei organismului la infecţii. o serie de substanţe ce pătrund în lizozomi. 6. În peroxizomi se întâlneşte catalaza care distruge H2O2 cu producere de H2O. 97). Peroxizomii produc o cantitate mică de energie. negăsind enzima respectivă responsabilă de hidroliza lor. fie când donorul de O2 este H2O2 . pe un număr mare tot mai mare de organisme procariote şi eucariote. galactizidaze) astfel că.9. post-translaţional. fie membranele lizozomilor fuzionează dând lizozomi mari de 2 – 5 µφ. ceea ce înseamnă „proteine de însoţire” deoarece intervin pe tot parcursul sintezei celorlalte proteine din organisme. existenţa unei clase speciale de proteine cu rol esenţial în viaţa celulei.). sfingomielinaze. iar enzimele eliberate omoară celule. reglează catabolismul glucozei. fie prin oxidarea unui substrat redus. spleno şi hepatomegalie. ajută ca aceste proteine să fie translocate către diferite organite celulare (transport 1 kilodaltoni 158 . ale branhiilor. determinând conformaţia structurală normală.Datele acumulate pledează pentru existenţa unui număr foarte mare şi complex de proprietăţi funcţionale ale acestor proteine. fotofobie. virusuri. intervenind şi în sinteza sterolilor (fig. senescenţă cât şi în fenomenele degenerative tip boli prionice . Răspunsul la stres implică alăturarea transcrierii unui set anumit de gene care codifică pentru proteinele de şoc termic (hsp) numite şi „proteine de stres”. cu diferite consecinţe chimice. endotoxine. jucând rol în gluconeogeneză. praf de cărbune etc. Cercetările efectuate în ultimii 25 de ani au demonstrat că există o uniformitate izbitoare în modul în care diferite organisme răspund la diferite forme de stres. anoxie. ajutându-le astfel să-şi găsească o structură terţiară stabilă. Proteinele charperone au capacitatea comună de a-şi regla propria asamblare şi pliere (împăturire) motiv pentru care au fost numite şi autofoldaze. Si. scleroza parenchinului pulmonar) datorită inhalării de C. starea corectă de pliere şi agregare finală a acestora şi implicit. Peroxizomii Sunt corpusculi de 0. se acumulează in cantitate mare într-o serie de celule.5 µφ formaţi dintr-o membrană şi o matrice. Într-o serie de maladii genetice. iar uneori cu formaţiuni poli-şi multitubulare.10. Proteinele chaperone Studiile de specialitate şi biologie moleculară din ultimii ani au demonstrat.Sunt cazuri când membrana lizozomală este distrusă prin diferiţi factori externi (şocuri traumatice. 6. fie. În maladii ca pneumoconiozele (leziuni pulmonare. sintetizând glucoza din precursori neglucidici. funcţionarea normală corespunzătoare. Aceste proteine de stres ajută celulelor supuse stresului să-şi menţină proteinele într-o conformaţie corectă. Aceste proteine au fost denumite „proteine chaperone” sau „chaperoni moleculari”. Zn – se produc lize ale membranei lizozomilor.

au fost deschise şi reglări la nivel de translaţie. - - 159 . asamblarea complexelor ribonucleoproteice a ribozomilor. la procariote s-a demonstrat existenţa unui sistem de proteine chaperone care acţionează succesiv. grp94 se redistribuie în aparatul Golgi. sugerând deci că o proteină anormal împăturită reprezintă componentă cheie a procesului de recunoaştere a stresului de către celulă. acordând termotoleranţă. sau o mare cantitate de proteine nascente neâmpăturite. potenţialul redox. Formează complexe mari citosolice cu numeroşi alţi chaperoni. Această proteină a fost deschisă atât la procariote cât şi la eucariote.asamblare/dezasamblare a proteinelor non-sintetizate. cantitatea ei creşte în nucleu şi este secretată parţial în mediul extracelular. Răspunsul la stres este reglat în principal la nivel de transcriere. Modul în care celula este capabilă să sesizeze acumularea intracelulară de proteine anormal împăturite. proteinele semiîmpăturite din lumenul şi membrana RE. corespunzându-i în citoplasmă proteina chaperone hsp90. cât şi pe cele anormale. asamblare. Proteina chaperone hsp90 este de asemenea implică în protecţia microtubulilor şi a filamentoase citoplasmatice faţă de stres (şoc termic). Proteinelor chaperone li se atribuie multiple funcţii: protecţia celulară crescută în condiţii de stres. în unele cazuri. dar şi a anumitor proteine normale (cu viaţă scurtă) atât la procariote cât şi la eucariote.declanşând procesul de transcriere/translaţie a proteinelor de stres nu este încă bine cunoscut. Proteinele hsp se diferenţiază între ele prin greutatea lor moleculară (exprimată în kda): hsp60. deşi. est considerată drept „marker de stres”. Proteina chaperone grp94 este cea mai abudentă dintre toţi chaperonii din RE (în proporţie de 50%) şi aparatul Golgi. reticulul endoplasmatic (RE) se comportă ca nu senzor ce captează toate variaţiile în condiţii de stres (metabolismul calciului. În condiţii de stres pot să apară proteine împăturite. Hsp90 se asociază cu fibrele de ribonucleoproteine modulând stuctura ARN-ului. să atingă o conformaţie normală. traficul proteinelor (transport vectorial).vectorial). hsp90. Studiile asupra redistribuirii proteinei grp94 în condiţii de stres au adus lumină asupra înţelegerii patern-urilor de glicolizare ale grp94 modifică după stresul celular. într-o reacţie în lanţ. creştere şi dezvoltare. chaperonii hsp60 şi hsp70 au rol în împăturire. Se pare că grp94 este o glicoproteină transmembranară (hidrofobă şi cu afinitate pentru lipide). hsp70. plierea şi funcţionarea normală a proteinelor nou-sintetizate. având rol vital în sinteza. Proteinele de stres joacă un rol important şi în condiţii de nonstres. anume în perioada de diferenţiere celulară. Hsp90 protejează proteinele ţintă de proteoliză şi le asigură înmagazinarea. La eucariote. determinarea stării de împăturire. Hsp90 constituie 1-2% din totalul proteinelor citoplasmatice. translocaţia. În aceste condiţii. şi ghidează atât proteinele normale nou-sintetizate. Dintre proteinele de stres. cele mai cunoscute sunt proteinele de şoc termic hsp (heat shock protein). hsp90 are rol în reglarea. translocaţie. proteina chaperone hsp70 are rol în sortarea proteinelor anormale. activitatea factorilor de transcriere şi a activităţii kinazelor proteice. aceste stări declanşează imediat răspunsul „la stres”. stabilitate. În celula eucariotă.

Hsp90 este implicat în asamblarea diferitelor complexe virale (complex ARN reverstransciptaza). Hsp90 se asociază cu nucleolii. clivajul proteolitic al proteinelor structurale şi prezenţa de radicali liberi mediaţi de denaturarea proteinelor. Aceste proteine hsp70 reprezintă o proteină asociată cu microtuburi şi implicată în transportul axonal lent. regenerează ADN-ul după şoc termic. a ARN-ului şi proteinelor . rolul protector în SNC. rearanjările majore în structurile nucleare în cursul oogenezei şi embriogenezei precoce. 160 . Mecanismul protector al hsp se pare că este legat de combinarea acestora cu proteazele. prin formarea complexelor ADN-hsp90-histone. face ca acestora să se menţină în stare parţial despăturită capabilă de a fixa hormonul respectiv. musculară). Chaperonii. poate fi fosforilată în prezenţa unui înalt nivel de calciu. Hsp90 şi grp94 intervin în ciclul celular şi diferenţierea celulară (hsp90 intervine dezvoltarea neurală. Unele observaţii sugerează că hsp exercită o acţiune de citoprotecţie asupra SNC ca urmare a răspunsului la stres. Chaperonii au rolul în menţinerea stării de răsucire moderată a moleculelor de ADN. Proteinele hsp70 au rol şi în stabilizarea citosolica a proteinelor peroxizemale. procariote şi eucariote. proteinele hsp60 şi hsp70 s-au dovedit a avea rol în biogeneza mitocondriilor. Se ataşează de ADN desfăşurând activitate de tip topoizomerază şi nuclează. Toate aceste procese sunt implicate în producerea răspunsului de tip proteine şoc termic (hsp). recombinare.S-a demonstrat că insulina induce producerea de proteine hsp70. având drept rezultat atenuarea efectelor distructive. prezenţi în toate organismele. 1998) arată că funcţia majoră a hsp90 pare a fi participarea acesteia la omogenizarea. ar explica în mare măsură . răspunsul imun. kinazele sau receptării controlul transmiţătorilor. Într-un număr mare de infecţii (bacteriene şi parazitare cu protozoare şi helminţi) moleculele chaperone devin ţinte imune proeminente pentru celulele T. replicare. având o slabă acţiune ATP-zica. fosfolipazele. activitatea kinazei. modulează stuctura ADN-ului nuclear. osoasă. Au fost deschise drept ţinte imune proteinele hsp10 de la Mycobacterium leprae şi proteinele hsp60 şi hsp70 de la Mycobacterium leprae şi M. aceşti caperonii oferă celulei protecţie faţă de factorii de necroză a tumorilor (TNF) şi faţă de leziunile oxidative. rolul în imunogenitate. replicarea ADN-ului la virusuri. tuberculosis. ADN-ul poate fi uşor antrenat în activitatea de transcriere. din cursul mitozei. intervin în procesul de dezvoltare celulară. menţinerea şi remodelarea arhitecturii celulare (citoscheletul). proteina hsp face posibilă asamblarea centrozomilor. în această stare. Proteinele hsp70 sunt prezente în ţesutul nervos şi în condiţii de nonstres. Dintre aceştia. retiniană. cu fibrele de ribonuleoproteine ale pericromatinei .- biogeneza mitocondriilor şi peroxizomilor. Starea toxică este potenţată de eliberarea continuă de glutamat după producerea leziunii iniţiale. Cel mai mare rol protector îl au proteinele din familia hsp70. au rol şi în biogeneza unor structuri macromoleculare. faptul că proteinele chapenare au potenţialul de a-şi creşte sinteza şi in condiţii de stres. asamblarea şi reglarea activităţii receptorilor pentru hormonii steroizi. Stresul excitator este mediat de scăderea cantităţii intracelulare de glucoză. prin legarea de receptorii pentru hormonii steroizi. scăderea pH-ului intracelular. Hsp70 se leagă de ATP. Date recente (Cyermely şi Colab.Hsp90. - - - - - Hsp90 şi grp94 intervin în apoptoză şi în procesele de îmbătrânire celulară.

Mitoza este caracteristică celulelor somatice şi asigură o repartizare egală în celulele fiice a materialului genetic replicat. O altă sinteză proteică are loc la începutul fazei G2. ceea ce duce la endoploidii. Funcţie de compartimentele celulare în care se desfăşoară aceste evenimente se disting două componente ale ciclului celular: ciclul cromozomial şi ciclul citoplasmatic.Capitolul 7 REPRODUCEREA CELULARĂ Creşterea organismelor şi transmiterea caracterelor ereditare de-a lungul generaţiilor au la bază o caracteristică fundamentală a materiei vii . celula parentală se divide. Meioza este întâlnită la celulele germinale. Acest capitol îşi propune să prezinte principalele etape ale reproducerii celulare şi mecanismele de control implicate în desfăşurarea acestui complex proces. reproducerea se realizează prin forme diferite.1. La nivel celular. Duplicarea cromozomilor nu pare să fie în legătură cu distribuţia lor. În ciclul cromozomial dublarea cantităţii de ADN alternează cu mitoza. această capacitate pare a fi coordonată de prezenţa intranucleară a ADNr. prin care se realizează duplicarea constituenţilor celulari şi distributive. adică de perioada de la sfârşitul unei diviziuni şi începutul următoarei. în urma meiozei se formează 4 celule fiice (gameţii). Ciclul celular Reproducerea celulară implică evenimente multiple şi complexe ce se succed ciclic şi care constituie ciclul celular.1. Ciclul celular la plante La plantele superioare rata ciclurilor celulare este invers proporţională cu temperatura (5 – 30o).2.reproducerea. fiind necesară condensării cromozomilor profazici. o 7. Ciclul celular la animale Ca şi la plante. cea mai mare parte a ciclului celular de la animale este reprezentată de interfază. la eucariote cele mai frecvent întâlnite fiind mitoza şi meioza. dând naştere la două celule fiice. 161 . Diviziunea celulară implică desfăşurarea unor evenimente celulare replicative.1. care este inductoare pentru nucleii cu capacitate de replicaţie. Sinteza care are loc chiar în profază este necesară desfăşurării mitozei şi dacă ea lipseşte celulele revin în interfază . în ciclul citoplasmatic are lor dublarea numărului de organite celulare şi citokineza. fiecare prezentând o jumătate din informaţia genetică a celulei parentale. Procesul distributiv al moleculelor ADN se realizează prin mecanisme specializate. adică a segmentului genomic ce transcrie ARNr (organizatorul nuclear). 7. Reproducerea celulelor eucariote are loc printr-un proces complex denumit diviziune celulară. Iniţierea replicării genomului depinde de o sinteză proteică prealabilă.1. la fiecare interval de temperatură diferite faze ale ciclului rămânând constante ca cinetică. Prin fuziunea gameţilor (spermatozoidul şi ovulul) ia naştere oul fecundat din care se dezvoltă ulterior întregul organism multicelular. în urma acestui proces. ce asigură partiţia constituenţilor celulei în celulele fiice. 7. fiind posibile mitoze fără duplicarea cromozomilor sau duplicarea fără mitoze. Apariţia unor descendenţi celulari cu acelaşi potenţial genetic reclamă exercitarea unui riguros control asupra replicării şi distribuirii materialului genetic.

dublarea a acestuia. Faza S .8 x 10 –12g. ca şi a histonelor (fig. La om (46 cromozomi). care elaborează diferiti mesageri sub formă de ARN m ce servesc după aceea în biosinteza proteică citoplasmatică . de aproximativ 250Å diametru. denumite cromomere în raport cu proteinele matriceale. Urmează mitozei şi durează 5 – 10 ore la mamifere . citospectrofotometric.5 – 1 µ / minut. se poate detecta. Aglomerarea mai multor cromomere dă naştere blocurilor de heterocromatină. 98 . Fibra nucleozomală unitară. în cursul căreia cantitatea de ADN se dublează . Marcajele cu 3H – timidină a unor culturi celulare sincronizate arată că încorporarea „marcajului” (3H timidină) are loc în primele 10 minute ale fazei şi apare pe autoradiografii la periferia nucleului şi nucleolului. Durează 6 – 8 ore. formează în anumite locuri de-a lungul cromozomilor împachetări mai voluminoase. Fibrele de cromatină dintre blocurile heterocromatinice sunt mai puţin împachetate.Ciclul celular şi mitoza celulei animale 162 . constituind eucromatina. 98). cantitatea de ADN a nucleilor diploizi este de 6. Rata replicării helixului de ADN de la mamifere este de 0. Fig. Fiecare lanţ serveşte ca model complementar al altuia nou care se sintetizează enzimatic . Biosinteza proteică depinde de activitatea genică transcripţională din eucromatină. cantitate care rămâne constantă în decursul perioadei G1. Această replicare necesită separarea celor două lanţuri de ADN în punctele de iniţiere. Interfaza Faza G1. în schimb. după reacţia Feulgen pentru AND.Nucleul nu prezintă în interfază transformări vizibile la microscopul fotonic. raportul dintre lungimea cromatinei cu fibra unitară de 250 Å diametru şi lungimea ADN este la nucleii umani de 1 : 4. În cursul ei nu se înregistrează noi sinteze de ADN şi celulele conţin cantitatea de ADN caracteristică speciei sa ţesutului respectiv .

În această perioadă sintetică cantitatea de ADN creşte de la nivelul diploid 2n, trecând prin etape intermediare: 2,5C; 3C, 3,5C până ajunge la nivelul 4C, moment în care, prin mecanisme foarte exacte de reglaj celular, încă necunoscute, este încetată încorporarea de 3H timidină. Celula şi-a dublat cantitatea de ADN; iniţială în vederea repartizării aceleiaşi cantităţi 2C, de ADN în celulele fiice, respectiv aceleiaşi cantităţi de informaţie genetică. Prin ţinerea materialului biologic în contact cu 3H – timidină pentru durate diferite de timp presupuse a corespunde începutului, mijlocului şi sfârşitului perioadei S, se evidenţiază autoradiografic o replicare timpurie, mijlocie şi târzie (tardivă) a unor segmente cromozomale sau cromozomi întregi ai complementului unei celule sau specii. Când materialul biologic este ţinut mai puţin timp în contact cu izotopul, se constată că numai anumite părţi ale cromozomilor metafazici vor apare radiografic ca „grain-uri” (puncte) de încorporare a acestuia. Acestea sunt segmentele eucromatice ale cromozomilor; care au deci replicare precoce, la începutul perioadei S. Când materialul biologic stă mai mult timp în contact cu trasorul, corespunzând la 1 / 2 sau 2/3 din stadiul S, se constată că cea mai mare parte a cromozomului metafazici ca şi cei mai mulţi din cromozomii complementului prezintă marcaj radioactiv, puţine segmente, respectiv cromozomii, rămânând totuşi nemarcaţi. Acestea sunt segmente heterocromatice, respectiv cromozomi cu replicare tardivă. Când materialul biologic a stat în contact cu trasorul pentru un timp ce corespunde unei perioade S integrale, cromozomii metafazici, apar total marcaţi radioactiv. Faza G2. Este mai scurtă, durând 4 – 5 ore şi începe odată cu terminarea replicării heterocromatinei. Sintezele de ADN persistă, iar cantitatea de ADN este dublă faţă de G1. Faza M (sau mitotică). Reprezintă separarea duplexurilor de cromozomi (sau a cromatidelor – surori, după unii autori), împreună cu două loturi de citoplasmă care includ toţi constituenţii săi, în cele două celule fiice. Prin cinematografie cu contrast de fază s-a stabilit că profaza durează 10 – 15 minute, prometafaza şi metafaza 25 – 35 minute, anafaza 5 – 8 minute şi telofaza 20 minute . Derularea ciclului celular implică reglarea succesiunii evenimentelor ce se desfăşoară în cadrul acestuia Acurateţea proceselor de replicare şi segregare a ADN depinde de rezolvarea de către celulă a problemei succesiunii evenimentelor ciclului celular într-o ordine strictă, astfel încât, declanşarea unui nou eveniment să survină doar în urma încheierii complete a evenimentului precedent. Rezolvarea acestei probleme reclamă funcţionarea unor mecanisme de control şi existenţa la nivel celular a unor factori reglatori. Primele date privind existenţa unor factori implicaţi în reglarea ciclului celular au fost furnizate de experienţele de fuziune celulară Obţinerea populaţiilor de celule sincronizate (în care celulele se află în aceeaşi perioadă a ciclului celular) şi experienţele de fuziune celulară au sugerat existenţa unor factori reglatori ce controlează trei evenimente cheie ale ciclului celular: a) iniţierea sintezei ADN; b) derularea replicării materialului genetic nuclear; c) declanşarea procesului mitotic în care are loc segregarea materialului genetic. S-a constatat că în urma fuzionării unei celule aflate în perioada G1 cu o alta ce se găseşte în perioada S a ciclului celular, ADN celulei G1 începe să se replice. Experimentul a stat la baza presupunerii existenţei unui semnal capabil să activeze aparatul ADN replicativ. Acest semnal absent probabil din celulele G1, dar prezent în citoplasmă celulelor S a fost numit activator al perioadei S (S - phase activator). Deoarece în celulele hibride G2 x G1 nu s-a înregistrat iniţiera replicării ADN în nucleul G2, s-a considerat că activatorul fazei S este eliminat (sau blocat) din citoplasmă celulelor, la scurt timp după încheierea perioadei sintetice.

163

În urma fuziunii celulelor aflate în perioadele G2 şi S ale ciclului celular, sinteza ADN în nucleul celulelor din S continuă până în momentul replicării complete a materialului lor genetic, ceea ce indică absenţa unui inhibitor al sintezei ADN în citoplasmă celulelor G2. în acelaşi timp prezenţa activatorului perioadei S nu pare să afecteze nucleul G2 de vreme ce nu se înregistrează o reiniţiere a replicării ADN în acest nucleu, procesul replicativ fiind blocat până la trecerea celulei în perioada G1 a unui nou ciclu celular. Funcţionarea unui mecanism de blocare a sintezei ADN poate explica de ce într-o celulă nu are loc derularea repetată a procesului ADN replicativ. S-a constatat că atât replicarea incompletă a materialului genetic, cât şi existenţa unor erori în molecule ADN nou sintetizate ce reclamă intervenţia mecanismelor de reparare, determină întârzierea intrării celulei în mitoză. Deoarece procesul replicativ şi cel de reparare sunt asociate cu existenţa ADN monocatenar, se consideră că excesul de ADN monocatenar declanşează sinteza unui factor citoplasmatic, semnal ce împiedică intrarea celulelor în mitoză până în momentul desăvârşirii replicării sau reparăii erorilor. Acest factor ce controlează acurateţea procesului ADN replicativ a fost numit semnal de întârziere a perioadei mitotice (M - phase delaying signal). Intrarea celulelor în mitoză este determinată de dispariţia semnalului de întârziere a mitozei şi acumularea în citoplasmă a unui factor ce iniţiază mecanismul de segregare a materialului genetic, numit factor de activare a mitozei (M - phase promoting factor: MPF). Studiile bazate pe experienţele de fuziune celulară, în care s-au obţinut hibrizi g1 X M; G2 x M şi S x M, au demonstrat că prezenţa MPF (factor citoplasmatic prezent în celulele aflate în mitoză) declanşează în nucleul celulelor aflate în oricare perioadă a ciclului celular condensarea cromatinei, eveniment caracteristic mitozei. Se sugerează că factorul de întârziere a mitozei exercită un efect inhibitor asupra sintezei MPF. Acţiunea inhibitoare dispare în prezenţa MPF de vreme ce în celulele hibride, rezultate prin fuziunea celulelor G1, S sau G2 cu celulele M, în care factorii citoplasmatici coexistă, are loc condensarea cromatinei.

7.1.3. Ciclinele şi protein - kinazele dependente de cicline
Ciclinele şi protein - kinazele dependente de cicline constituie componentele motorului ciclului celular. Modificările apărute în statusul motorului, ca urmare a interacţiunilor dintre cele două componente, declanşează evenimentele ciclului celular (fig. 99). Aceste evenimente pot fi clasificate în patru grupe: a) evenimente declanşate de depăşirea punctului de START: - iniţierea replicării ADN; - replicarea centrilor organizatori ai microtubulilor (MTOC). b) evenimente ce au loc pe parcursul derulării replicării ADN. c) evenimente iniţiate în momentul intrării celulei în mitoză; - asamblarea fusului de diviziune; - condensarea cromatinei; - dezorganizarea membranei nucleare. d) evenimente ce marchează încheierea procesului mitotic; - dezasamblarea fusului de diviziune; - segregarea cromozomilor; - decondensarea cromatinei; - reorganizarea membranei nucleare; - citokineza.

164

Fig. 99 - Schema generală a funcţionării motorului ciclului celular. Interacţiunile ce se stabilesc între cicline şi protein kinaze dependente de cicline (cdk) au ca rezultat declanşarea evenimentelor caracteristice diviziunii celulare. 7.1.3.1. Protein - kinazele dependente de cicline (cdk) Prima protein kinază dependentă de cicline (34 KDa) a fost descoperită în 1988 ca produs al genei cdc2 din Saccharomices pompe şi al genei CDC 28 din Saccharomices cerevisiae. Ea a fost numită proteina p34 cdc2/CDC28 sau cdk1. Proteina cdk1 joacă un rol important în controlul ciclului celular, operând la nivelul punctelor de graniţă G1/S şi G2/M. Gene omologe cdc2/CDC28 au fost identificate şi în genomul uman. Introduse prin clonare în drojdii defective în cdc2/CDC28, genele umane au fost capabile să suplinească absenţa genelor corespondente din drojdii. Constatarea sugerează că proteina cdkl a fost conservată de-a lungul evoluţiei speciilor, acest element implicat în reglarea ciclului celular fiind comun tuturor celulelor eucariote. Descoperirea unei proteine, p33 (33KDa), numită cdk2 datorită asemănării structurale şi funcţionale cu cdk1, a demonstrat existenţa unei întregi familii de protein kinaze dependente de cicline. în prezent, şase membri ai acestei familii au fost identificaţi. 7.1.3.2. Ciclinele Ciclinele reprezintă un grup restrâns de proteine a căror sinteză se realizează într-o manieră dependentă de perioadele ciclului celular. Ele activează cdk formând cu acestea complexe ce prezintă activitate kinazică. Pe parcursul formării complexelor, ciclinele induc modificări conformaţionale şi de locaţie a cdk ceea ce conferă acestora specificitate în fosforilarea diferitelor substrate. Specificitatea activităţii catalititce a complexelor ciclină/cdk stă la baza parcurgerii de către celulă a ciclului celular.

165

Fig. 100 - Complexele ciclină/cdk implicate în diferitele perioade ale ciclului celular. Spre deosebire de cicline, care se acumulează în celulă într-o manieră dependentă de perioadele ciclului celular, cdk sunt prezente pe tot parcursul ciclului celular. Funcţie de omologia secvenţelor de aminoacizi şi implicarea lor în perioadele ciclului celular, ciclinele se clasifică în trei grupe (fig. 100): a) ciclinele perioadei G1 (ciclinele G1): ciclineie D şi E; b) ciclinele perioadei S: ciclina A; c) ciclinele perioadei M (cicline mitotice): ciclina B. Ciclinele G1 asigură traversarea de către celulă a perioadei G1 şi tranziţia G1/S. Din această grupă fac parte cele trei subtipuri ale ciclinei D (D1, D2, D3) şi ciclina E. Ciclinele D sunt sintetizate în faza timpurie a perioadei G1. Ele formează complexe cu diferite tipuri de cdk (cdk1 - cdk6). Se sugerează că complexele ciclina D/cdk constituie primele componente ale cascadei ciclinelor, ele acţionând în sensul activării ciclinelor E, care Ia rândul lor activează ciclinele A implicate în derularea perioadei sintetice a ciclului celular. Ciclinele E sunt sintetizate târziu în G1. Mai selective comparativ cu ciclinele D, ciclinele E se asociază doar cu cdk2 şi cdk3. Acţiunea celor două tipuri de complexe G1 se suprapune spre sfârşitul perioadei G1 având ca rezultat propulsarea celulei în perioada sintetică a ciclului celular. Ciclina A se asociază cu cdk2 la graniţa dintre perioadele G, şi S. Complexul favorizează derularea perioadei sintetice şi intrarea celulei în G2. În faza târzie a perioadei S se formează complexul ciclina A/cdk1 ce conduce celula de-a lungul perioadei G2 spre graniţa G/M. Ciclina B prin asociere cu cdk1 dă naştere unui complex cunoscut sub numele de factor de promovare a celulei în mitoză (MPF – Maturation Promotion Factor) ce operează în punctul de tranziţie G2/M. Studiile efectuate pe drojdii au furnizat informaţii interesante cu privire la modul în care complexul ciclină B/p34cdc2 acţionează în sensul propulsării celulei în perioada mitotică a ciclului celular (figura 101).

166

Fig. 101 - Ciclinele B se acumulează pe parcursul interfazei, formând prin asociere cu p34cdc2 complexul pre-MPF. Acesta este imediat fosforilat la nivelul Tyr 15 şi a Thr 160 din p34cdc2 de către tirozin/treonin kinaza (wee1), pierzându-şi activitatea kinazică. Sub acţiunea tirozin fosfatazei (cdc25) pre-MPF este defosforilat, transformându-se în MPF activ la începutul mitozei. în ultimele etape ale mitozei ciclinele B sunt rapid degradate de proteaze. Sinteza ciclinelor B este iniţiată în faza târzie a perioadei sintetice. Pe parcursul perioadei G2 ciclinele B se asociază cu p34cdc2 dând naştere unui complex pre-MPF, lipsit de activitate kinazică. Pierderea activităţii kinazice de către pre-MPF se datorează faptului că acest complex constituie unul dintre substratele unei tirozin/treonin kinaze. Enzima, produs al genei weel, fosforilează tirozina 15 şi treonina 160 din lanţul de aminoacizi ai proteinei p34cdc2. Fosforilarea tirozinei 15 este responsabilă de inhibarea funcţiei kinazice a proteinei p34cdc2. Defosforilarea tirozinei 15 are loc la sfârşitul perioadei G2 a ciclului celular, sub acţiunea unei tirozin fosfataze codificată de gena cdc25. Reacţia de defosforilare, transformă pre-MPF inactiv în MPF cu activitate protein kinazică (figura 102). MPF inhibă tirozin/treonin kinaza şi activează tirozin fosfataza, ceea ce conduce la acumularea masivă a MPF în citoplasmă şi, ulterior, declanşarea unei rapide şi ireversibile treceri a celulei în perioada mitotită a ciclului celular. Fig. 102 - Reacţiile de fosforilare şi defosforilare ale MPF Evenimentele ce marchează intrarea celulei în perioada mitotică sunt rezultatul fosforilării directe sau indirecte a unor proteine de către MPF. Prin fosforilarea laminelor nucleare, MPF declanşează dezorganizarea membranei nucleare. Fosforilarea histonei H1, proces ce iniţiază condensarea cromatinei, este cataliuzaqtă de proteinkinaza, enzimă activată prin fosforilare de către MPF. Se consideră că un mecanism indirect de fosforilare similar stă la baza asamblării fusului de diviziune. Dintre enzimele activate de MPF fac parte şi cele implicate în conjugarea ciclinelor cu molecula marker a proteolizei, numită ubiquitină.

167

G2 şi M ale ciclului celular (figura 103). în special cele active în perioada G.1.În urma ubiquitinării. Un rol interesant în unele mecanisme feed-back îl au inhibitorii cdk (ICDK). Reglarea ciclului celular prin mecanisme feed-back Apariţia unei desincronizări între durata necesară desfăşurării unui eveniment al ciclului celular şi funcţionarea motorului are ca rezultat iniţierea în celulă a unui nou eveniment înaintea încheierii celui precedent. Ciclinele D prezintă o secvenţă peptidică amino-terminală (Leu-X-Cys-X-Glu) prin care se pot lega la un domeniu specific (pocket region) al proteinei RB. întârzierea sau oprirea depăşirii punctului de control de către celulă. 7.5. Interacţiunea cicline.Fosforilarea proteinei RB are loc la sfârşitul perioadei G1 sub acţiunea complexelor ciclină D/cdk. 104). b) un semnal generat de senzor. Unul dintre aceştia este factorul E2F responsabil de exprimarea genei ce codifică ciclina A. inclusiv factori de transcripţie. Aceste proteine au drept ţintă cdk şi complexele ciclină/cdk. Un exemplu în acest sens este oprirea intrării celulei în mitoză. prin blocarea activării MPF în condiţiile unei replicări incomplete a ADN (fig.4. ceea ce determină menţinerea celulei în G1. în absenţa acţiunii efectorilor pozitiv (cicline) scade capacitatea catalitică a cdk ceea ce determină ieşirea celulelor din mitoză şi intrarea lor într-un nou ciclu celular. Pe de altă parte. Existenţa unor mecanisme de control feed-back face posibilă încetinirea sau blocarea temporară a motorului ciclului celular în momentul în care desincronizarea a fost detectată. când revine în starea hipofosforilată.mecanism de reglare pozitivă a ciclului celular Proteina Rb transcrisă de antioncogena Rb1 este o proteină nucleară ce face parte dintrun mecanism de blocare a proliferării celulare sub acţiunea factorilor antimitotici (sau în absenţa factorilor mitotici). Scăderea concentraţiei ciclinelor în celulă este urmată de disocierea complexelor ciclină/cdk. c) un răspuns la nivelul motorului celular care permite progresia. datorită activităţii kinazice. Fig. Tot prin mecanisme feed-back celula este capabilă să detecteze şi să remedieze erori ce apar în desfăşurarea proceselor de replicare şi segregare a materialului genetic. Aceasta conduce inevitabil la alterare genetică şi moarte celulară. În stare hipofosforilată proteina Rb leagă diferite proteine nucleare implicate în reglarea principalelor procese ce asigură creşterea celulară. 168 . Se sugerează că proteinele Rb funcţionează ca un comutator molecular în activarea în cascadă a ciclinelor prin reglarea sintezei ciclinei A. ceea ce conduce la eliberarea factorului E2F şi sinteza ciclinei A. La rândul lor. blocându-l.proteina Rb . ciclinele A menţin proteinele RB în stare hiperfosforilată pe parcursul perioadelor S. Proteina este menţinută în stare hiperfosforilată până la ultimele etape ale mitozei. ciclinele sunt rapid degradate. 103 . Un mecanism de control feed-back reclamă existenţa a cel puţin trei elemente: a) un senzor ce monitorizează desfăşurarea evenimentului.1. complexele ciclina D/cdk determină trecerea proteinei Rb în stare hiperfosforilată. Sechestrarea factorului E2F blochează sinteza ciclinei A. 7.

c) Desincronizarea conduce la moarte celulară. prelugeşte perioada G. oferind timp celulei să repare leziunea înainte de a intra în perioada S a ciclului celular. d) activarea MPF este blocată prin mecanism feed-back ceea ce permite finalizarea procesului replicativ.Prin legarea proteinei p21 de diferiţi cdk ce acţionează în G. Acest mecanism feed-back este inactivat la persoanele ce suferă de ataxietelangiectazie./cdk ceea ce împiedică fosforilarea substratelor ţintă. o boală autozomală recesivă ce se manifestă prin hipersensibilitate la radiaţii. 169 .Un inhibitor cdk este produsul genei GADD45 (Specific Growth Arrest DNA Damage Inductible). numit proteina p21 (WAF1 -Activated Fragment-1 sau CIP1 –cdk Interacting Protein-1). În urma detectării leziunii la nivel ADN. printr-un mecanism ce implică produsul genei AT. Sunt prezentate schematic trei situaţii: a) sincronizarea perfectă a replicării ADN cu activarea MPF ce declanşează mitoza. ataxie cerebrală progresivă şi deficienţe în sistemul imun. El face parte dintr-o cale de transmitere a semnalelor ce controlează oprirea ciclului celular în urma lezării ADN sub acţiunea radiaţiilor ionizante. cum ar fi proteinele Rb. este blocată activarea complexelor ciclină G./cdk. 104 . în acelaşi mod se consideră că ar acţiona şi proteina 16 (p 16). se remarcă acumularea proteinelor p53 în celulă. Prin acţiunea inhibitoare asupra complexelor cicline G. prin care celula este oprită în perioada G1 ca urmare a lezării ADN prin radiaţii ionizante sau alţi factori de stres celular. proteina GADD. Această cale mai implică cel puţin doi participanţi: proteina codificată de gena AT (ataxie-telangiectazie) şi proteina p53 (figura 110). Recent s-a descoperit un alt mecanism p53 dependent. o incidenţă crescută a cancerelor. Proteina p53 induce exprimarea unei gene ce codifică un inhibitor cdk. Proteina p53 funcţionează ca un factor de transcripţie ce induce exprimarea genei GADD45.Mecanismele feedback sincronizează funcţionarea motorului ciclului celular cu derularea evenimentelor celulare. b) replicarea ADN nu este complet încheiată în momentul activării MPF. Fig.

7. Încălcarea acestor reguli determină grave modificări la nivel celular ce conduc la malignizare sau moarte celulară. 7. 170 . s-a sugerat că raportul dintre volumul celular şi cantitatea totală de ADN sau numărul seturilor de gene din genomul celular ar constitui un factor critic. Sunt prezentate două căi de control dependente de proteina p53. Diversitatea factorilor şi a mecanismelor prin care ei reglează trecerea din G1 în S a celulelor ce alcătuiesc organismele pluricelulare sugerează existenţa la sfârşitul perioadei G1 a mai multor puncte de restricţii. Majoritatea acestor factori acţionează asupra unui punct de control (check point) echivalent punctului start la drojdii.GADD45. în aceste condiţii.Fig.6. Există foarte puţini indici cu privire la modalitatea prin care celulele sunt capabile să-şi sesizeze propria dimensiune. Diverşi factori ce reglează trecerea celulelor din G1 în S impun reguli stricte de depăşire a punctului de restricţie. cât şi calea p53 . 105 . Mecanismul prin care dimensiunea celulei influenţează ciclul cromozomial implică probabil sinteza unei molecule într-o manieră dependentă de cantitatea de ADN celular. numit punct de restricţie (R). Dat fiind relaţia de proporţionalitate dintre dimensiunea celulei şi gradul său de ploidie.Mecanisme feed-back controlează replicarea ADN în celulele supuse acţiunii factorilor de stress (radiaţii ionizante).7.p21 . celulele individuale ce le compun cooperează în scopul asigurării supravieţuirii acestora. proliferarea este un proces rapid a cărui desfăşurare este influenţată în principal de aportul nutriţional şi viteza metabolismului celular.1. Atât calea AT p53 . În organismele pluricelulare. GADD45 şi p21 funcţionează ca inhibitori ai cdk activi în perioada G1 a ciclului celular. ceea ce ilustrează semnificaţia sa deosebit de complexă la organismele pluricelulare. raportul dintre cantitatea totală a moleculei şi ADN celular rămâne constantă. Acest echilibru este reglat prin numeroşi factori extra şi intracelulari. Ciclul cromozomial şi creşterea celulară Similar organismelor unicelulare. depăşirea perioadei G1 de către celulele organismelor pluricelulare este condiţionată de atingerea dimensiunii standard. Alţi factori responsabili de controlul proliferării celulare în organismele pluricelulare În organismele unicelulare.RB conduc la oprirea celulei în G1 ca urmare a detectării unei leziuni la nivel ADN. Menţinerea integrităţii structurale a organismului reclamă stabilirea unui permanent echilibru între proliferare şi moarte celulară (apoptoză).1.

Legătura dintre creşterea şi proliferarea celulară nu este rigidă. Factorii de reglare operează la nivelul materialului genetic în sensul activării genelor ce transcriu proteinele implicate în iniţierea sintezei AND.8. reprezintă o primă etapă a unui mecanism complex finalizat prin inducerea replicării ADN. dar nu mai creşte. Afirmaţia se bazează pe rezultatele experienţelor pe culturi de celule în care s-a reuşit blocarea sintezei proteice fără ca ciclul cromozomial să fie afectat şi invers. prezenţi la nivelul membranei plasmatice. rearanjare cromozomială. Semnalul amplificat este preluat de proteine citoplasmatice cu activitate tirozin sau treonin/ serin-kinazica şi ulterior transmis în nucleu proteinelor ce joaca rolul de factori de reglare ai replicării şi ai transcripţiei AND. Recunoaşterea lor de către celule prin intermediul receptorilor. El stimulează proliferarea fibroblaştilor în culturi celulare şi a celulelor din ţesuturile conjunctiv şi muscular neted. În transmiterea semnalului un rol important îl are fosforilarea proteinelor antrenate în acest proces. care devine astfel capabila sa fosforileze alte proteine asociate membranei plasmatice. devenind oncogene.1. În organismele pluricelulare numeroase celule se găsesc în stadiul G0. amplificare genetică sau inserţie mutatională) se pot activa. proteine implicate în desfăşurarea sau reglarea acestui proces). fapt care determină depăşirea de către celulă a punctului de restricţie. pentru unele celule aflate în G0. ar putea constitui un semnal de depăşire al punctului de restricţie şi de iniţiere a replicării ADN.Scăderea concentraţiei moleculei sub o valoare prag. făcând astfel posibilă repararea leziunilor tisulare. ARNm. Recunoaşterea şi legarea factorului de creştere de către receptorul specific declanşează evenimente ce se derulează în cascadă. rămânând viabilă. Alţi factori de creştere sunt prezentaţi în tabelul 3. Factorul de creştere derivat din trombocite (platelet-derivated growth factor-PDGF) este unul din cele aproximativ 30 de tipuri de factori de creştere identificaţi. Formarea complexului receptor-factor de creştere determină autofosforilarea la nivelul tirozinei a regiunii intracitoplasmatice a receptorului. determinată de creşterea volumului celular. În aceste celule raportul dintre sinteza şi degradarea proteinelor este modificat în comparaţie cu cel al celulelor proliferative aflate în perioada G1. Implicarea factorilor de creştere în reglarea diviziunii celulare Factorii de creştere sunt proteine implicate specific în stimularea diviziunii celulare. 106). capabile să inducă transformarea malignă a celulei (fig. Receptorul pentru factorul de creştere este o proteină cu activitate tirozinkinazică. 7. cât şi viteza sintezei proteice sunt mult diminuate. Celula îşi sintetizează proteinele de întreţinere. în urma stimulării cu factori de creştere a celulelor aflate în G0. 171 . ea evoluând paralel cu ciclul cromozomial. (de exemplu neuronii) creşterea celulară nu reclamă replicarea ADN. gene care prin diferite mecanisme (mutaţie punctiformă. Atât aparatul proteosintetic (ribozomi. prin intermediul cărora semnalul este transmis de la nivelul membranei plasmatice la genele implicate în proliferarea celulară (procesul fiind denumit signal transduction). se constată o intensificare a proteosintezei. De asemenea. Majoritatea proteinelor antrenate în răspunsul celular la factorii de creştere sunt codificate de proto-oncogene.

Competiţia celulelor pentru factorii de creştere Deoarece celulele conţin numeroase tipuri de receptori. Factorul de creştere a fibroblastilor . Factorii de creştere şi acţiunea lor asupra celulelor ţintă Factorii de creştere Factorul de creştere epidermal (EGF) Factori de creştere de tip insulinic (IGF-I. IGF-II) Acţiunea asupra celulelor ţinta Stimulează proliferarea mai multor tipuri celulare. .celulelor endoteliale. Fig.Principalele proteine codificate de protooncogene ce intervin în transmiterea semnalului de proliferare celulară de la factorul de creştere la ADN. factorii de creştere prezenţi în combinaţii variate reglează selectiv diviziunea diferitelor tipuri celulare.celulelor precursoare ale macrofagelor şi Factori de stimulare a coloniilor granulocitelor.8.neutrofilelor.Tabelul 3. Celulele transformate se comportă ca şi cum complexul receptor-factor de creştere ar avea un caracter permanent. granulocitare (G-CSF) . ramânând întro continuă stare proliferativă. Stimulează proliferarea celulelor precur-soare ale Eritropoietina eritrocitelor. Stimulează proliferarea adipocitelor si a celulelor di tesutul conjunctiv. Stimulează proliferarea: .mioblaştilor. Interleukina 2 (IL2) Stimulează proliferarea limfocitelor T. Induce creşterea axonală si viabilitatea neuronilor Factorul de creştere neuronal (NGF) simpatici şi senzori. Factori de stimulare a coloniilor de Stimulează proliferarea: macrofage (M-CSF) .celulelor precursoare ale macrofagelor şi granulocitelor. 172 . (FGF) .fibroblaştilor. Activitatea proto-oncogenelor în oncogene şi implicit codificarea unor proteine ce prezintă modificări calitative sau/şi cantitative conduce la pierderea capacităţii celulei de a răspumde corect faţă de factorii de creştere. În organismele pluricelulare. Factorii de creştere constituie elemente prin care celulele sunt capabile să controleze proliferarea altor celule (mecanisme paracrine) ce se încadrează în clase diferite sau aparţin aceleiaşi clase (mecanisme autocrine). 7.1. 106 . Stimulează proliferarea: .macrofagelor. Stimulează proliferarea celulelor stem şi a Interleukina 3 (IL3) majoritatii celulelor precursoare ale multor celule diferenţiate. proliferarea este dependentă de coexistenţa mai multor factori de creştere.1.

până la încheierea mitozei. concentraţia factorilor de creştere scade şi în consecinţa diviziunea celulara este oprită. 7. care.1. Fig. Afirmaţia se bazează pe rezultatele studiilor interprinse pe culturi celulare. celulele ce alcătuiesc populaţia se găsesc într-o permanentă competiţie pentru factorii de creştere. fenomen cunoscut sub numele de inhibiţie de contact sau inhibarea diviziunii celulare dependenta de densitate. 173 . poate determina dezorganizarea contactelor focale pe doua căi.Celulele ce se găsesc în mitoză pierd legăturile ce le stabilizează în ţesut prin dezorganizarea contactelor focale Mecanismul ce stă la baza pierderii de către celule a adeziunii la substrat (in vitro) sau la matricea extracelulară (in vivo) este încă insuficient cunoscut. devin sferice şi îşi pierd capacitatea proliferativă.107). supuse unei permanente agitari. formarea adeziunilor intercelulare şi celula-matrice este o condiţie importantă în depăşirea punctului de restricţie . Un rol important în acest mecanism îl joacă proteina SRC. După intrarea în perioada sintetică. Ataşarea impune celulei adoptarea unei forme aplatizate şi favorizează proliferarea acesteia. Proteina cu activitate tirozin-kinazica. Densitatea populaţiei celulare în monostrat.În acest ultim caz. S-a observat că într-o cultură de fibroblaşti formarea monostratului induce inhibarea proliferării celulare. la care proliferarea este inhibata. La majoritatea celulelor organismelor vertebrate.9. Influenţa adeziunii celulare asupra proliferării S-a constatat ca celulele cultivate în suspensie. iar celulele ţintă conţin numeroşi receptori specifici (105 receptori pentru PDGF/ fibroblast). 107 . depinde de concentraţia factorilor de creştere din mediu. celulele pierd parţial legăturile ce le stabilizează în ţesut şi se rotunjesc (fig. În culturile statice. Deoarece factorii de creştere sunt prezenţi în mediu în concentraţii foarte mici (PDGF=10-10 M). celulele se ataşează de suportul solid. pare a fi concentrate la nivelul contactelor focale. conform experimentelor cu anticorpi monoclinali. fenomen numit dependenţa de ancorare a diviziunii celulare. În momentul în care densitatea populaţiei celulare depaşeşte o valoare prag. cooperarea intercelulară permite menţinerea unei anumite densitatea a populaţiei celulare. prin intermediul contactelor focale ce reprezintă locuri de ancorare în matricea extracelulară a filamentelor de actină ce alcătuiesc citoscheletul. SRC. fapt ce sugerează existenta unui mecanism ce cuplează diviziunea celulara cu organizarea citoscheletului.

Acest fapt conduce la instabilizarea legăturilor dintre componentele contactului focal şi la eliberarea mănunchiurilor de filamente de actină. Printre proteinele degradate de plasmină se numără şi proteinele matricei extracelulare.Prima cale implică fosforilarea receptorului pentru fibronectină. se consideră că pentru inducerea sintezei ADN. A doua cale constă în secreţia masivă a unei enzime proteolitice. într-o celulă normală. inclusiv fibronectina. ƒ într-o primă etapă.108). 108 . dezorganizarea structurii complexe de la nivelul contactelor focale nu este suficientă pentru inducerea replicării ea necesită şi prezenţa factorilor de creştere. stimularea unei celule prin factori de creştere determină pierderea de către celula a adeziunii la substrat. o alta enzima proteolitică. Fig. Ea este capabilă să activeze prin clivarea plasminogenului. ƒ SRC este implicată în stimularea proliferării celulare prin factori de creştere. ƒ activitatea acestei structuri prin factori de creştere şi eliberarea unui semnal ce dictează depăşirea punctului de restricţie. ƒ in vivo. ƒ dezasamblarea structurilor ce asigura adeziunile celulă-celulă şi celulă-matrice. plasmina. În urma fosforilării scade afinitatea receptorului pentru fibronectină (element al matricei extracelulare). Găsirea unui răspuns cu privire la modul prin care adeziunea celulară declanşează replicarea AND şi depăşirea punctului de restricţie se dovedeşte a fi foarte dificilă. Activarea SRC în celulele normale are loc în urma legării unui factor de creştere la receptorul specific (fig.Schema modificărilor ce apar la nivelul contactelor focale ca urmare a recunoaşterii şi legării factorilor de creştere de către receptori specifici Există cel puţin patru argumente ce stau la baza acestei afirmaţii: ƒ acţiunea SRC are caracter tranzitoriu. numită activator de plasminogen. sunt necesare trei evenimente: ƒ ancorarea celulei la matricea extracelulară prin asamblarea într-o structură complexă a proteinelor intercelulare specializate şi a elementelor de citoschelet. 174 . Până în prezent. căt şi pentru talină (proteină de adeziune intacelulară). ca rezultat al eliberării semnalului.

7. proces reglat direct de MPF.Ciclurile de ataşare şi detaşare celulară permit probabil rearanjarea punctelor de contact. ci şi scindarea celulei parentale în celulele fiice (citokineza). În funcţie de modul de desfăşurare. 175 . în consecinţă. Apariţia celui de al doilea centru celular conferă celulei un caracter bipolar. Se apreciază că MPF nu reglează doar procesul distributiv al materialuilui genetic. au loc procese distributive. Mitoza (diviziunea mitotică) Mitoza (greaca: mithos=aţă. Este posibil ca acest mecanism de reglare să se realizeze prin fosforilarea proteinelor asociate filamentelor de actină şi miozină ce intră în structura inelului contractil. implicate în adeziunea celulă-celulă şi celulă-matrice. condensarea cromatinei şi apariţia cromozomilor. În celulele maligne dezorganizarea structurilor implicate în adeziunea celulară este suficientă. care se comportă ca elemente pasive în procesul de segregare. deoarece în cadrul ei celula îşi conservă garnitura cromozomilală initială. 7. pentru aceasta problemă.1. Soluţia pe care celula a găsit-o. deoarece întâi are loc cariokineza. Segregarea cromozomilor ar fi însa imposibilă în absenţa aparatului acromatic a cărui organizare implică fosforilarea indirectă a proteinelor asociate cu microtubulii de către MPF. La celulelor. Totalitatea acestor procese poarta numele de diviziune celulară indirectă. Ea este denumită şi diviziune ecvaţională. pentru generarea semnalului de proliferare. Acest eveniment fascinant al diviziunii mitotice constituie pentru celulă un mecanism eficient ce garantează repartizarea egală a materialului genetic în celulele fiice. denumirea fiind sugerată de schimbările majore ce au la nivelul nucleului celular şi apoi citokineza. Activarea protein kinazei H1 de către MPF face posibilă fosforilarea histonei H1 şi. de repartizare în celulele fiice ale constituenţilor celulari implicaţi în interfază. se deosebesc două tipuri de diviziune celulară indirectă : Mitoza şi Meioza. constă în dezorganizarea şi reorganizarea membranei nucleare.2. Acesta este alcătuit din două componente: aparatul cromatic (cromozomii) şi aparatul acromatic (fusul de diviziune şi centrii celulari). respectiv separarea maselor de citoplasmă (diviziunea citoplasmei). Desfasurarea diviziunii celulare indirecte necesită diferenţierea în spaţiul intracelular a aparatului mitotic. celulele fiice prezentand acelaşi număr de cromozomi ca şi celula parentală. cu un numar mare de cromozomi. Diviziunea celulară În cea de-a patra perioada a ciclului celular. perioada mitotică. 2. fir) constituie tipul de diviziune caracteristic celulelor somatice ale tuturor organismelor eucariote. Modificările la nivelul membranei nucleare se datorează fosforilării şi defosforilării laminelor. s-a impus rezolvarea problemei uşurării accesului fibrelor fusului de diviziune la cromozomi. Între cei doi poli ai celulei se formeaza fusul de diviziune ce are rolul de a ancora şi separa cromatidele surori ale cromozomului mitotic. Formarea aparatului mitotic este iniţiată de proteine activate prin fosforilare directă sau indirecta de catre MPF. Aceasta face posibilă ordonarea şi ulterior legarea în ţesut a celulelor rezultate în urma diviziunii celulare.

109). citokineza. Concomitent se înregistrează dezorganizarea microtubulilor citoplasmatici. Centrii celulari rezultati se deplaseaza spre polii opuşi ai celulei. Fig. Mitoza poate fi impărţită în cinci etape caracterizate prin modificări morfologice specifice : profaza. Cele doua cromatide ce alcatuiesc cromozomul sunt unite la nivelul centromerului şi sunt strâns răsucite una în jurul celeilalte (spiralizarea plactonemică).Schema generală a mitozei. Profaza se caracterizeză prin condensarea cromatinei cu individualizarea cromozomilor bicromatidici. Profaza Profaza se caracterizeaza prin condensarea cromatinei şi individualizarea cromozomilor sub forma unor filamente. Filamentele sunt intim asociate formând un spirem (ghem). 110 . parte componentă a citoscheletului interfazic şi apariţia fusului de diviziune. dispusă între cei doi centrii celulari. anafaza şi telofaza. A. 109 . Cea de-a şasea etapă a diviziunii mitotice. prometafaza. debutează în anafază şi se încheie la sfârşitul ciclului celular (fig. Fusul de diviziune se asamblează iniţial în afara nucleului. duble şi ataşate pe faţa exoplasmatică a membranei interne nucleare. 110). La începutul profazei centrul celular se divide generând doi centri celulari. Fiecare conţine câte o pereche de centrioli din care unul matur şi altul în crestere.Fig. diferenţierea fusului de diviziune şi dezorganizarea nucleolului (fig. subţiri. Condensrea cromatinei continuă pe intreaga durată a profazei conducând la scurtarea şi ingrosarea progresivă a filamentelor cromatidice. structura bipolară alcatuită din microtubuli şi proteine asociate.Profaza 176 . metafaza.

Dezasamblarea membranei nucleare permite accesul fibrelor fusului de diviziune în regiunea nucleară (fig. Principalele proteine sintetizate în profaza timpurie şi mijlocie sunt cele implicate în condensarea cromatinei şi edificarea aparatului acromatic. formand placa ecuatorială sau metafazică (fig. 177 . Alinierea cromozomilor în planul ecuatorial al fusului de diviziune constituie principalul eveniment al metafazei.Creşterea gradului de condensare a cromatinei este însoţită de o încetinire a proceselor de transcripţie şi sinteză proteică. Metafaza Metafaza este inertă din punct de vedere sintetic. de oscilare între cei doi poli celulari. Cei doi kinetocori ai unui cromozom sunt capturaţi de fibre ale fusului de diviziune ce pleacă din centrii celulari opuşi. poartă numele de fibre polare. 111. Tensiunea exercitată de fibrele kinetocorice asupra cromozomilor imprimă acestora o mişcare agitată. Fig. B. 112). la sfârşitul profazei. carioplasma fuzionează cu hialoplasma formând mixoplasma. orientate spre planul ecuatorial al celulei. numite kinetocori. localizat la jumatatea distanţei ce separă polii celulari. Fibrele fusoriale libere. Fibrele kinetocorice aliniază cromozomii într-un singur plan perpendicular pe axa fusului de diviziune. Prometafază În prometafaza pe cele doua feţe opuse ale centromerului se maturează complexe proteice specilizate în ancorarea cromozomilor de către fibrele fusoriale. Prometafaza Prometafaza debutează prin fragmentarea învelişului nuclear în vezicule delimitate de membrană ce staţionează pe întreaga duratî a mitozei în jurul fusului de diviziune. cromatina atingând condensarea maximă. C. Scăderea gradată a procesului transcriptional determină iniţial micşorarea volumului nucleolar şi ulterior. fragmentarea şi completa sa dezorganizare ca rezultat al blocării sintezei ARN. 111). În urma acestui eveniment. Acestea au fost numite fibre kinetocorice. Cromatidele surori ale cromozomului metafazic sunt situate una alături de cealaltă.

Mecanismele prin care se realizează translocarea cromozomilor anafazici şi îndepărtarea polilor celulari sunt prezentate în capitolul ce prezintă elementele componente al citoscheletului (capitolul 4). prin micromanipulare. însoţit de creşterea lor în lungime. formând placa ecuatorială sau metafazică Mecanismul deplasării cromozomilor spre regiunea ecuatorială a celulei şi a alinierii lor în placa metafazică este prezentat pe larg în capitolul 4. Mai mult. monocromatici suferă de regulă un proces de decondesare. 112 . au demonstrate ca declanşarea anafazei este însoţită de creşterea concentraţiei intercelulare a ionilor de calciu. Acest eveniment ce constituie anafaza A este rezultatul depolimerizării fibrelor kinetocorice. S-a constatat că detaşarea. ceea ce are drept consecinţă separarea cromatidelor surori ale cromozomilor în anafază. determina eliberarea Ca2+ din veziculele delimitate de membrane ce înconjoară fusul de diviziune şi prin aceasta.Fig. În anafaza. încă necunoscut. cromatidele surori ale cromozomilor sunt deplasate spre poli opuşi ai celulei cu viteza de aproximativ 1mm/min. Studiile întreprinse . creşterea experimentală a concentraţiei de Ca2+ în spaţiul intracelular conduce la iniţierea prematură a anafazei. inclusiv a celui detaşat se desfăşoară simultan. pe cultura de celule. eveniment ce marchează anafaza B. 113). Se consideră că un semnal. inclusiv histonele H1 şi laminele. ci de un semnal specific. Concomitent are loc îndepărtarea polilor celulari prin alungirea fibrelor polare. intrarea celulei în anafază. cromozomii se afla grupaţi la cei doi poli ai celulei şi fibrele kinetocorice dispar (fig. Observaţia sugerează ca iniţierea anafazei nu este dictate de aparatul acromatic. Cromozomii anafazici. ca rezultat a replicării centromerilor şi separarea ulterioara a cromatidelor surori. La trecerea celulei din metafază la anafază are loc defosforilarea unui număr mare de proteine. La sfârşitul anafazei. La sfârşitul metafazei are loc desăvarşirea replicării centromerilor. 178 . Anafaza Primul eveniment ce marchează începutul anafazei constă în segregarea kinetocorilor pereche din fiecare cromozom. D. Identificarea proteinelor antrenate în aceasta reacţie ar putea reprezenta o cale spre descoperirea semnalului ce iniţiază anafaza. Segregarea cromatidelor tuturor cromozomilor.Metafaza: alinierea cromozomilor în planul ecuatorial al fusului de diviziune. a fibrelor kinetocorice ce ancorează unul din cromozomii metafazici nu interferă cu separarea cromatidelor surori.

Porii nucleari se reasamblează. 114 . Telofaza În telofază se desfăşoară procese inverse celor ce au loc în profaza. din organizatorii nucleolari şi formarea subunităţilor ribonucleoproteice (RNP) prin asocierea ARNr cu proteinele specifice importate în nucleul din citoplasma. Dacă la începutul telofazei ei au aspectul unor fibre fine. La nivel nuclear. ce înconjoară fusul de diviziune. Pe întreaga durata a telofazei are loc dezorganizarea aparatului acromatic. cele cinci perechi de organizatori nucleolari controlează formarea în telofază a cinci nucleoli. conduc la reapariţia nucleolului.Telofaza Veziculele delimitate de membrană. Fig. la fiecare pol celular.Fig. La om. fuzionează delimitând doua spaţii nucleare situate la polii celulari opuşi. De regula aceştia fuzionează astfel încât în majoritatea celulelor interfazice nucleul celular prezintă un singur nucleol. a) depolimerizarea fibrelor kinetocorice. reîncepe sinteza ARN.Anafaza. cromatina îşi recapătă aspectul caracteristic interfazei (fig. iar în citoplasmă procesul de proteosinteză se intensifică. Un rol important în reorganizarea membranei nucleare îl are lamina B ce rămâne permanent ataşata de membranele veziculelor rezultate prin fragmentarea învelişului nuclear în prometafază. Decondensarea cromozomilor continuă. 113 . E. alungite şi încolăcite unele în jurul altora formând câte un spirem. b) polimerizarea fibrelor polare. iar laminele defosforilate se reasociază formând lamina nucleară. 114). 179 . spre sfârşitul ei. Transcripţia genelor ARNr.

totuşi procesul mitotic nu condiţionează strict declanşarea diviziunii citoplasmatice. La sfârşitul perioadei mitotice cele doua celule fiice sunt încă unite printr-o regiune centrală (“midbody”). are loc la începutul următoarei interfaze.miozină concomitent cu depolimerizarea filamentelor de actină ce-l alcătuiesc. au avut drept rezultat invariabil schimbarea situsului de clivare. Citokineza Citokineza defineşte fenomenul de diviziune a citoplasmei. ce conţine fibre polare ale fusului de diviziune parţial dezorganizate înconjurate de hialoplasma (fig. cu excepţia nucleului. Deci. in vitro. Recent. transformându-se intr-o celula multinucleară. Această structura alcătuită din filamente de actină şi miozină. moment ce marchează desavarşirea citokinezei. El este situate in planul plăcii ecuatoriale. sub forma unei adâncituri (sunt). mecanismul citokinezei devine independent de structurile microtubulare. în care s-a realizat deplasarea prin micromanipulare. după apariţia şanţului de clivare nu duce la blocarea diviziunii citoplasmice. La celulele animale diviziunea citoplasmatica se realizează prin clivarea. organitele celulare nu se pot duplica în absenţa unei copii preexistente. în celula parentală are loc duplicarea constituenţilor celulari înaintea declanşării citokinezei. în timp ce ribozomii se multiplică prin asamblarea elementelor constituente (ARNr şi proteine ribozomale). aparatul Golgi şi reticulul endoplasmatic se fragmentează în vezicule din care se vor fi construite noile organite celulare. Contracţia inelului prin mecanismul actină .F. Oul fecundat al Drosophilei melanogaster parcurge 13 cicluri de diviziuni nucleare. ataşate de fosa citoplasmatică a plasmalemei prin proteine încă necaracterizate. pe suprafaţa membranei plasmatice. Separarea completa a celulelor fiice.În cazul celulelor animale citokineza se realizează prin clivare. Mitocondriile cresc şi se divid prin fisiune. Fiecare celulă fiică moşteneşte în urma citokinezei un set de componente celulare. conduc la continua micşorare a diametrului sau/şi implicit la adâncirea şanţului de clivare. după momentul iniţierii clivării. Experimentele efectuate. 115 . a fusului mitotic la începutul anafazei. prin tratare cu colchicina. Locul de clivare devine vizibil încă din anafaza. Duplicarea organitelor celulare se realizează prin mecanisme diferite. deoarece. Aceasta demonstrează ca planul de scindare al citoplasmei este determinat spaţial de poziţia fusului de diviziune. perpendicular pe fusul de diviziune. Deşi s-a constatat ca citokineza nu are loc niciodată înaintea diviziunii nucleare. 115). Studiul primei etape a dezvoltării embrionale la Drosophila melanogaster ne oferă un exemplu concret. Prima diviziune citoplasmatica are loc după cel de-al 13-lea ciclu mitotic si conduce la formarea aproximativ a 600 de celule uninucleate. este posibil ca o anume orientare a fusului de diviziune să dicteze caracterul simetric sau asimetric al diviziuni celulare. Deci. 180 . Fig. Rolul principal revine acum inelului contractil. s-a constatat ca distrugerea fusului mitotic. se asamblează la începutul anafazei.

Aceasta impune intensificarea biosintezei membranei plasmatice în celula parentalăp . membrana plamatică a celulei ce se divide este insuficientă pentru celulele rezultate în urma citokinezei. fiecare cromozom fiind alcătuit din doua cromatide surori. Fig. numită Interfaza meiotică.2. În celulele diploide (2n). A. Prima diviziune a meiozei (meioza I) Meioza este o diviziune reducţională complet diferită de mitoza somatică. nucleul conţine cu excepţia cromozomilor de sex (X şi Y). fiecare pereche fiind alcătuită dintr-un cromozom matern şi altul patern. S-a constatat că suprafaţa totală a celulelor fiice este mai mare decât cea a celulei parentale. X şi Y). Meioza reprezintă un mecanism complex ce implică desfăşurarea succesivă a două diviziuni indirecte – meioza I şi meioza II (fig. 116 . Cromozomii bicromatidici omologi (matern şi patern) se grupează în perechi formând o structura tetracromatidică. perechi de cromozomi omologi. Deci. inclusiv cele germinale. 181 . Meioza (diviziunea meiotică) Meioza (geacă ”meiosis = micşorare”) este întâlnită în procesul de gametogeneză (formarea gameţilor) şi reprezintă un tip de diviziune nucleară caracteristic celulelor germinale.2. Meioza I are loc imediat după încheierea interfazei premeiotice.Ţinând cont de numărul de copii ale organitelor celulare dintr-o celulă eucariotă şi de duplicarea lor înaintea diviziunii. din care lipseşte perioada sintetica (replicarea AND). anterior declanşării diviziunii celulare. astfel încât la începutul acestei diviziuni AND este complet replicat (celulele sunt tetraploide). numită cromozom bivalent sau tetradă. În nucleul lor se găsesc câte un cromozom din fiecare pereche de omologi (autozomii) şi un singur cromozom ce determină sexul (heterozomii. 7. Ea asigură înjumătăţirea numărului de cromozomi în celulele progene. Gameţii ( spermatozoidul şi ovulul) rezultaţi prin diviziunea celulelor germinale sunt celule haploide (n).Schema generală a meiozei Cele doua diviziuni ce au loc în cadrul meiozei sunt precedate de o interfaza premeitica (identică cu interfaza mitotică) şi separate de o interfază scurtă. se apreciază că celula nu dispune de un mecanism specializat de distribuire a organitelor celulare.116). Meioza se caracterizează prin înjumătăţirea numărului de cromozomi în celulele progene.

Copiile sunt asociate formând un cromozom bicromatidic . pachiten. pe o singura parte. metafaza. Fig.117). se disting cinci etape: profaza. materialul genetic al celulei parentale (2N) a fost replicat. 182 . Iniţierea conjugării implică interacţii între perechile de baze complementare ale ADN din regiuni cromozomiale specifice numite zigomere sau sinapsomere.Cromatidele nesurori ale bivalentului sunt antrenate în procese de remaniere cromozomială. anafaza şi telofaza. cât şi sub cel al evenimentelor ce au loc în această etapă. Din punctele de iniţiere conjugarea se extinde progresiv. Cromatina ce formează cromatidele surori proeminează sub forma unor bucle. zigoten. Deoarece in perioada S a interfazei. numit sinapsis (sinapsarea sau formarea sinapsei). Conjugarea cromozomilor omologi poate fi iniţiată de la o extremitate a acestora (proterminală) ori din una sau mai multe regiuni centrale (procentrică). Prin stabilirea interacţiilor se realizează alinierea cromozomilor. La sfârşitul leptotenului. diploten şi diachineza. cromozomi continuă să fie ataşaţi de membrana nucleară. ceea ce oferă cromozomului un aspect monocromatidic Cromozomi sunt ataşaţi cu ambele capete de învelişul nuclear prin intermediul unor structuri specializate numite placi de ataşare. numita axă. în lungul fiecărui cromozom se diferenţiază o lama proteică (400-700 A grosime). Profaza I este împărţită în cinci stadii succesive: leptoten. translocarea acestora spre polii celulari opuşi şi citokineza conduc la formarea a două celule progene. Separarea ulterioară a cromozomilor omologi . face necesară prezentarea etapizată a acestui tip de diviziune Similar mitozei somatice. Laptotenul se caracterizează prin condensarea cromatinei şi individualizarea cromozomilor sub forma unor filamente lungi şi subţiri. Un rol în aceste evenimente il joaca şi învelişul nuclear de vreme ce. Recunoaşterea şi gruparea cromozomilor omologi în pereche se realizează prin intermediul proteinelor ce intră în alcătuirea axelor. Înţelegerea proceselor ce se desfăşoară pe parcursul meiozei. cuprinzând integral cromozomii prealiniaţi într-o manieră zipper like (zipper = fermoar). prometafaza. denumire sugerată de numărul cromatidelor ce-i alcătuiesc. Rezultatul desăvârşirii conjugării îl constituie formarea bivalenţilor. Meioza I se încheie cu procesul de citokineză.Stadiul de leptoten Zigotenul reprezintă stadiul în care are loc conjugarea cromozomilor omologi. Fiecare cromozom este alcătuit din două cromatide surori unite la nivelul centromerului şi intim asociate. pe faţa opusă axei (fig. Fiecare progen conţine câte două copii ale unui singur cromozom din fiecare pereche de omologi ai celulei parentale (jumătate din numărul cromozomilor celulei mamă). în zigoten. celula în leptoten este tetraploidă (4N). a) Profaza meiozei (profaza I) Profaza I se deosebeşte de profaza mitotică atât sub aspectul duratei (90-95% din desfăşurarea meiozei I). în cadrul meiozei I. Conjugarea este anticipată de apropierea omologilor. 117 . astfel încat fiecare genă dintr-un cromozom este juxtapusă genei omologe din cromozomul pereche. numiţi şi tetrade.

Prin schimbul reciproc de fragmente între cromatidele surori se realizează recombinarea genetică. Conjugarea cromozomilor X si Y. se consideră că nodulii de recombinare conţin întregul echipament enzimatic necesar clivării cromatidelor surori. Stadiul de pachiten Deşi implicarea complexelor multiproteice în recombinarea genetică nu a fost demonstrată experimental. O lama proteică (200 Å grosime) este interpusă între cele doua axe. Ca rezultat al condensării progresive a cromatinei pe parcursul primelor doua stadii ale profazei I . constituind elementele laterale ale unei structuri trilamelare. Fig. Ea reprezintă cea de-a treia componentă a complexului sinaptonemal şi poarta numele de element central. Stadiul de zigoten. 183 . reunirii încrucişate a fragmentelor cromatidice. În meioza I. numite noduli de recombinare. noua combinaţie de gene creată transmiţându-se generaţiilor următoare. Pachitenul începe în momentul desăvârşirii conjugării cromozomilor. Aceştia se formează în interiorul complexului sinaptonemal ocupând aproape integral spaţiul ce separa cele două axe ale cromozomilor omologi (fig. Principalul eveniment ce caracterizează pachitenul este crossing-over-ul. numită complex sinaptinemal. pe parcursul meiozei I a celulelor germinale din indivizii masculi. Fiecare cromozom va conţine gene aparţinând ambilor genitori. la o distanta de 100 nm. 119. 118. în pachiten cromozomii sunt mai groşi şi mai scurţi. cele doua axe ale cromozomilor omologi sunt dispuse faţă în faţă. Elementele laterale sunt conectate la elementul central prin intermediul unor benzi protice transversale dispuse în mod similar treptelor unei scări (fig. Procesul de recombinare este catalizat de către complexe multiproteice a căror diametru este de 90 nm.119). 118). fenomenul ce implica ruperea în aceiaşi poziţie a extremităţii unei cromatide materne şi a alteia paterne şi reunirea încrucişată a fragmentelor.În momentul conjugării. complexul sinaptonemal joacă un rol important în stabilizarea cromozomilor omologi în tetradă. este posibilă datorită existenţei la cei doi cromozomi de sex a unei regiuni terminale omologe. Structura ce oferă premisele desfaşurării crossing-over-ului este reprezentată de complexul sinaptonemal. Fig.

iar localizarea lor diferă de cea întâlnită la indivizii normali. o parte din gameţii rezultaţi vor avea un cromozom în minus. diplotenul poate dura luni sau ani. aceste regiuni nu sunt antrenate în evenimente de crossing-over împiedică desfăşurarea unui eveniment similar în zonele imediat învecinate. Ambele evenimente sunt caracteristice stadiului diploten . numărul şi localizarea acestora în complexul sinaptonemal determinând frecvenţa şi situsul crossing-over-ului. În acest caz. Aceste puncte de ataşare poartă numele de chiasme. asigurând segregarea corectă a materialului genetic. Cromozomii se detaşează de membrana nucleară. Deci. Absenţa chiasmei într-un bivalent face imposibilă segregarea cromozomilor omologi în următoarele etape ale meiozei. La nivelul fiecărei chiasme. c. chiasmele devin vizibile numai după desinapsarea cromozomilor ce alcătuiesc bivalentul. fenomen cunoscut sub numele nondisjunctie. Aceste observaţii atestă rolul important pe care nodulii îl joacă în procesul de recombinare. Bivalenţii pot prezenta una sau mai multe chiasme. la mutanţi de Drosophila melanogaster ce prezintă o diminuare şi o distribuţie anormală a crossing-over-ului. 184 . chiasmele se pot forma în orice zonă cromozomială s-a constatat absenţă lor în regiunile heterocromatidice. în acest stadiu cromatina suferă un proces de uşoară decondensare ceea ce face ca sinteza ARN să fie reiniţiată.Stadiul de diploten Deşi teoretic. În meioza I. Ea a fost denumită distanţă de interferenţă . b. Cromozomi omologi rămân ataşaţi la nivelul situsurilor la care are loc crossing-over-ului. chiasma joacă un rol similar celui pe care îl are centromerul în mitoză.121).Participarea acestor noduli în desfăşurarea crossing-over-ului a fost sugerată de următoarele constatări: a. Fig. în timp ce alţii vor conţine o copie cromozomială în plus. corelarea existentă între numărul nodulilor şi cel al chiasmelor evidenţiate în stadiul următor al profazei I. distribuţia spaţială similară a nodulilor de recombinare şi a evenimentelor de crossingover de-a lungul complexului sinaptonemal. Concomitent cu desinapsarea omologilor are loc separarea cromatidelor surori ce rămân unite prin centromer. 120). doua din cele patru cromatide ale bivalentului se intersectează în spaţial delimitat de cromatidele omologe (fig. Deşi încep să se formeze în pachiten. 120 . Deoarece în ocite. numărul lor ilustrând frecventa crossing-over-ului. Diplotenul reprezintă stadiul profazei I în care are loc separarea parţială a omologilor prin dezorganizarea complexului sinaptonemal. În fiecare bivalent cromozomii omologi sunt uniţi la nivelul chiasmelor iar cromatidele surorii ale fiecărui cromozom din pereche sunt legate prin intermediul centromerului (fig. ceea ce impune o anumită distanţă între chiasmele situate pe acelaşi braţ cromozomial . numărul nodulilor de recombinare este mai mic. Diachineza debutează cu condensarea cromatinei şi blocarea transcripţiei.

Fig. 123). d) Anafaza meiozei I (anafaza I) Odată eliberaţi din tetrada. constituie evenimentele caracteristice metafazei I. În prometafaza l. Cei doi centromeri ai bivalentului sunt orientaţi spre polii celulari opuşi (fig.Anafaza meiozei I. Bivalenţii sunt aliniaţi în placa ecuatorială. 122). 122 .Diachineza În timpul diachinezei chiasmele încep să se deplaseze spre extremităţile cromozomilor. 121 . Kinetocorii de pe cromatidele surori sunt orientaţi spre acelaşi pol al fusului de diviziune. Decondensarea cromozomilor continua fără ca aceştia să-şi piardă individualitatea. b) Prometafaza meioze I (prometafaza I). Relaxarea cromatinei face posibilă reînceperea sintezei ARN. 123 .Fig.cromozomii omologi sunt translocaţi spre polii celulari opuşi printr-un mecanism similar celui întâlnit în mitoză (depolimerizarea fibrelor kinetocorice şi alungirea fibrelor polare). cromozomii se găsesc la polii fusului de diviziune. cromozomii din anafaza mitozei I sunt bicromatidici (fig. Cei doi kinetocori ce se dezvoltă pe centromerul unui cromozom bivalent sunt ancoraţi de fibre kinetocorice ce pornesc de la acelaşi pol al fusului de diviziune. fenomen numit terminalizare. Chiasmele localizate terminal menţin cromozomii omologi uniţi pe toată durata metafazei I. La nivelul centromerelor se diferenţiază kinetocorii. Spre deosebire de cromozomii monocromatidici din anafază mitotica. Migrarea la polii celulari ai cromozomilor bicromatidici conduce la reducerea la jumătate a numărului de cromozomi prezenţi iniţial în celuia parentală.Metafaza meiozei I. Sfârşitul acestei etape este marcat de dispariţia chiasmelor şi eliberarea cromozomilor din bivalent. se dezorganizează învelişul nuclear şi se formează aparatul acromatic. Concomitent începe procesul de decondensare a cromozomilor. 185 . c) Metafaza meiozei I (metafaza I) Mobilizarea bivalenţilor spre regiunea ecuatorială a celulei şi alinierea lor în placa metafazică. Kinetocorii de pe centromerul cromozomului omolog sunt legaţi prin fibre kinetocorice de polul opus. Fig. Cromozomii omologi sunt completseparaţi şi migrează spre polii opuşi ai celulei e) Telofaza meiozei I (telofaza I) În telofaza I.

iniţierea celei de-a doua diviziuni meiotice. 186 . A doua diviziune a meiozei (meioza II) În celulele progene. interfaza meiotică. copiile nu sunt perfect identice (fig. etapă mult mai scurtă decât profaza mitotică. o diviziune mitotică. care se poziţionează pe feţele opuse ale centromerului fiecărui cromozom bicromatidic. Fiecare progen conţine o jumătate din garnitură cromozomială a celulei parentale. ce asigură repartizarea egală a copiilor cromozomiale din cele două celule fiice şi în consecinţă formarea gameţilor. cromatidele surori sunt deplasate şi aliniate în planul ecuatorial al celulei formând în metafaza II placa metafazică. de fapt. Pe parcursul interfazei meiotice se desfăşoară procese transcripţionale şi de proteosinteză ce pregătesc intrarea celulei în meioza II. Aceasta se explică prin existenţa în fiecare celulă a două copii ale aceluiaşi cromozom. ce separă cele două diviziuni meiotice se caracterizează prin absenţa perioadei S. La polii opuşi ai celulelor se reorganizează învelişul nuclear. are loc simultan.Cromozomii monocromatidici anafazici se alungesc ca rezultat al relaxării cromatinei. Fibrele kinetocorice ce radiază din polii opuşi ai fusului de diviziune ancorează kinetocorii de pe cele două cromatide ce alcătuiesc fiecare cromozom. Datorită recombinării genetice ce are loc în profaza I. în care are loc formarea unui nou aparat acromatic şi dezorganizarea înveluşului nuclear. Reorientarea face posibilă segregarea materialului genetic pe parcursul celei de-a doua diviziuni meiotice. Sfârşitul acestei etape este marcat de replicarea centromerului şi separarea celor două cromatide.Unite prin intermediul centromerului. 124). 124 .Celulele fiice rezultate în urma primei diviziuni meiotice Interfaza meiotică Mai scurtă decât interfaza mitotică. B.Membrana nucleară se reorganizează delimitând cei doi nuclei rezultaţi în urma diviziunii. Etapele şi evenimentele celulare caractzeristice acestora sunt similare celor întâlnite în cadrul diviziunii mitotice. fiind posibilă derularea succesivă a celor două diviziuni. deşi cantitatea de ADN corespunde unei celule diploide. Meioza II debutează cu profaza II. Separarea celor patru celule haploide (gameţii) este consecinţa directă a procesului de diviziune citoplasmatică. În telofaza II decondensarea cromozomilor continuă astfel încât la sfârşitul meiozei II cromatina îşi recapătă aspectul caracteristic interfazei. În anafaza II cromatidele surori sunt translocate spre polii opuşi ai celulei. rezultate în urma meiozei I. ecvaţională. Meioza I se încheie cu procesul de citokineza prin care sunt separate celulele progene. Se apreciază că acum are loc reorganizarea kinetocorilor. Meioza II reprezintă. Interfaza meiotică nu este întâlnită la toate celulele eucariote. Fig.

125). pierd legăturile cu celulele vecine. pot deveni responsabile de dezvoltare de autoanticorpi (în lupusul eritematos sintetic).Capitolul 8 APOPTOZA Apoptoza reprezintă procesul fiziologic de moarte celulara programată (PCD = Programmed Cellular Death). celulele individuale. în faza finală. prin acest mecanism. iar celula apoptotică se rupe în corpusculi apoptotici. urmată de zbârcirea suprafeţei celulare. cele mai multe organite citoplasmatice rămân însă intacte. nu este reversibilă şi nici nocivă pentru organism. Asemenea corpi apoptotici pot transporta antigene (incluzând fragmente de AND intacte). nocive sau anormale din punct de vedere funcţional. Celulele apoptotice sunt caracterizate printr-un proces de adunare şi redistribuire a cromatinei sub forma unei mase compacte care rămâne pe membrana nucleară. Deoarece aceşti corpusculi sunt rapid generaţi de celulele vecine şi fagocite. acolo unde viteza apoptozei este foarte mare. formându-se corpi apoptotici care conţin resturi nucleare. celulele se retractă din cauza pierderii de conţinut citoplasmic şi a condensării proteinei citoplasmatice. ci chiar necesară pentru menţinerea normalităţii. enclavate în ţesutul normal. în condiţii anormale. ei sunt observaţi foarte rar chiar şi în timus. cromatina nucleară se condensează. Drept sinonime pentru apoptoza celulară se mai folosesc denumirile: moarte celulară normală sau moarte celulară fiziologică. atât în viaţa embrionară cât şi în cea adultă. celulele vecine şi macrofagele fagocitează aceste fragmente până la completa lor degradare (fig. Arhitectura tisulară şi celulară adiacentă este păstrată intactă şi ea umple spaţiile lăsate goale de celula apoptotică. Astăzi se cunoaşte că procesul de apoptoză are rol în medierea proceselor de dezvoltare şi a efectelor nutriţionale care prelungesc cursul vieţii. membrana celulară se zbârceşte. Timp îndelungat au fost studiate doar mecanismele de proliferare şi diferenţiere celulară. - - 187 . care. Mecanismele de producere a apoptozei În cursul procesului de apoptoză se elimină un număr mare de celule fără a se produce vreun proces inflamator. Procesul de apoptoză se desfăşoară în trei timpi : în faza iniţială. Organitele celulare şi in special mitocondriile sunt bine conservate. Descreşterea anormală a apoptozei poate avea rol în declanşarea bolilor autoimune şi a evenimentelor legate de senescenţă (tumorigeneză).1. în vreme ce procesul de moarte celulară a fost considerat doar un proces haotic. organismele eliminând celulele nedorite. rezultând fragmentarea AND-ului celular. Procesul apoptotic are loc în toate organismele vii. 8. în faza a doua. Apoptoza nu rezultă din leziune. se găureşte şi se fragmentează.

având drept consecinţă leziuni grave. membrane plasmatică.Fig. Există de obicei un număr de celule normale care sunt depăşite la un moment dat dintr-o multitudine de cauze. proteazele dependente de prezenţa ionilor Ca²+ pot participa la degradarea citoscheletului corpusculilor apoptotici.3. ceea ce are drept consecinţă condensarea citoplasmei şi cromatinei şi formarea fragmentelor ADN. care induc un răspuns de tip inflamator. În final. este un proces pasiv care apare sub acţiunea unor noxe celulare. apar leziuni ultrastructurale ale organitelor celulare. Frecvenţa procesului de apoptoză După cum s-a arătat mai sus.Aspecte de apoptoză Procesul de apoptoză este foarte rapid şi durează în total câteva ore. care. organitele şi nucleul se dezintegrează. îşi are sediul pe partea internă a acesteia. tromboplastina etc. 2. În cursul apoptozei. aspect ce trebuie luat în considerare. Recunoaşterea celulelor apoptotice şi fagocitarea lor de către celulele fagocite par a fi mediate de către numeroşi receptori (vitronectina. în final. în cazul necrozei procesul apare simultan într-un grup de celule în care s-a produs în prealabil o leziune în arhitectura celulară. cât şi sinteză de ARN şi de proteine. Cromatina devine tot mai compactă şi nu apare distribuită pe membrana nucleară.) de pe celulele umflate. pe partea extremă a membranei plasmatice apare fosfatidilserina. implicat în fagocitoza celulelor apoptotice. Necroza Spre deosebire de apoptoză (moarte celulară normală). Aceste aspecte se explică prin existenţa unui set diferit de semnale. apoptoza este un mecanism eficient de eliminare atât a anumitor celule în cursul dezvoltării embrionare cât şi a celulelor adulte normale. în mod normal. umflarea celulelor urmată de ruperea. Formarea inozitolfosfaţilor care determină creşterea concentraţiei intracelulare de ioni Ca²+ este un eveniment precoce al apoptozei. în care procesul se produce într-o celulă solitară. 8. a respectivelor celule. necroza reprezintă o moarte celulară patologică. Corpusculii apoptotici conţin un schelet de proteine crosslinkate (anvelope) rezistente la proteoliză. Apoptoza ca proces active necesită atât energie în formă de ATP. în comparaţie cu setul de semnale implicat în fagocitarea celulelor necrotice sau a agenţilor infecţioşi. flocularea cromatinei nucleare. 8. 125 . ingestia fagocitară de celule necrozate (în contrast cu cele apoptotice) este acompaniată de eliberarea de mediatori chimici ai inflamaţiei. creşterea volumului mitocondriilor. urmat de exportul rapid şi selective de ioni şi apă. iar resturile sunt digerate de către fagocitele infiltrate. un exemplu este cel al celulelor neuronale care se produc în exces în 188 . deoarece poate semnifica un semnal de activare a fagocitării celulelor apoptotice. În contrast cu apoptoza. În cursul necrozei se produce dilatarea reticulului endoplasmatic. printr-un dezechilibru osmotic.

Astăzi se ştiu încă puţine lucruri despre căile acestei morţi celulare. apoptoza rezultând în cazul supra expresiei genelor c-myc sau p53.2. s-a descris o proteină din constituţia membranei interne a mitocondriilor bcl-2. care determină moartea precoce a respectivului organism. se pare că o creştere a concentraţiei ionilor de Ca2+ în citosul ar avea un rol important în funcţia de reglare a apoptozei. Aceste celule neuronale au avut probabil o funcţie în timpul evoluţiei şi dezvoltării. 189 . Este posibil ca şi oncogenele nucleare cu activitate reglatorie transcripţională să aibă un rol în apoptoză. În cazul genei supresoare de tumori p53. s-a observat cum creşterea nivelului proteinei p53 este asociată cu moartea celulară apoptotică. apoptozei. un număr de gene letale au fost evidenţiate la mamifere. Activarea anormală a acestei gene Ced-9 face ca moartea celulară să nu se mai producă. Gene letale În prezent există evidenţa unei gene sau a unui set de gene care codifică proteine cu efect letal (de sinucidere) asupra celulei purtătoare. dar au încetat la un moment dat să mai fie necesare (au atins momentul de regresie a metamorfozei lor). Aceste gene s-au dovedit esenţiale pentru moartea celulară apoptică. Enzimele de membrană şi citosolice (în particular proteinaza C) implicate în fosforilarea proteinelor au rol central în transducerea semnalelor apoptotice. Genele supravieţuirii (gene antiapoptotice) Genele supravieţuirii sunt acelea care.1. Se pare că acest calciu citosolic ar declanşa şi evenimentele secundare legate de activarea transglutaminazelor. 8. acest proces este mediat de o cascadă de transducţii de semnale la suprafaţa celulară. determină inhibarea apoptozei. la mamifere.4. Astfel. probabil printr-un program genetic îndreptat împotriva unei stări antiproliferative. este implicate şi în inducerea apoptozei. S-a demonstrat că multe gene letale sunt activate în cursul apoptozei. sa arătat că gena protooncogenă c-myc. Dacă aceste gene sunt inactivate printr-o mutaţie. care în mod normal stimulează diviziunea celulară. Gene implicate în procesul apoptotic 8. 50% din diferitele tipuri de neuroni mor curând după ce au format conexiunile sinaptice cu celulele ţintă. Pornirea apoptozei necesită inducerea unui program genetic nou. nu mai survine moartea celulară. în cursul reînnoirii normale a ţesuturilor. în condiţii de supraexprimare. astfel. acţionează ca o frână asupra mecanismului de moarte celulară normală. sau prin coexpresia simultană a mai multor gene. la organismul nevertebrat Caenorhabditis elegans (nematode) au fost descrise două asemenea gene: Ced 3 şi Ced 4 cu acţiune letală. Astăzi este demonstrat faptul că asemenea gene de supravieţuire există şi în celulele mamiferelor. 8. celula intră sub influenţa genelor Ced-3 şi Ced-4. Aceste două gene acţionează autonom pentru a produce moartea celulară programată.4. când se inactivează gena Ced-9. în mod normal. În cazul contrar. totuşi acest mecanism rămâne încă neclarificat. în acest caz. în acest caz. Astfel. La organismul Caenorhabditis elegans. Apoptoza are loc şi în celulele adulte somatice.sistemul nervos al vertebratelor. După cum am arătat deja.gena Ced-9 s-a dovedit că acţionează drept antogonist al morţii apoptotice celulare. Apoptoza trebuie privită ca un proces fiziologic normal faţă de influenţele mediului extern.4. în cazul în care una din aceste gene este inactiva prin mutaţie. multe celule care ar trăi în mod normal mai departe sunt supuse. În mod similar. care.

ci favorizează supravieţuirea celulară într-o stare nonciclină.1. glucocorticoizii. determinând activarea transcrierii genelor legate de inducerea apoptozei. La specia umană. acţionează ca inductori ai apoptozei. Se ştie că semnalele extracelulare pot rupe această balanţă. 8. şocul termic ester-forbolul. prin scăderea nivelului apoptozei. Factori implicaţi în reglarea apoptozei • Factori inductori Printre factorii interni care declanşează şi controlează apoptoza se numără tiroxina. Aceştia interacţionează cu receptorii nucleari. limfocitele T necesită interleukina 2). Agenţi externi nefiziologici. greutatea mai mare la naştere şi alăptare la sân micşorează riscul dezvoltării bolilor cardiace la vârstă adultă. retinoizii (molecule lipofile). Este demonstrat faptul că există un impact important al nutriţiei din cursul embriogenezei şi perioadei precoce de după naştere asupra dezvoltării nou-născutului şi evoluţiei individului în cursul vieţii adulte. Rolul apoptozei în embriogeneză şi dezvoltare În prezent se ştie că echilibrul apoptotic joacă un rol important în embriogeneză şi dezvoltare. 190 . Trebuie menţionat cazul particular al blastomerelor. aceeaşi genă bcl-2 inhibă inducerea apoptozei de către gena c-myc şi face celulele mai puţin sensibile la radiaţii şi droguri citotoxice. În general. Respectivele efecte tumorigene imprimate de dieta bogată în grăsimi din cursul embriogenezei au apărut abia la a doua generaţie. dar nu şi atunci când această dietă a fost administrată după naştere şi înţărcare. 8. Aspecte de reglare a apoptozei De mare importanţă pentru un organism este menţinerea balanţei între genele letale şi genele de supravieţuire. dar modul în care se menţine această balanţă este în prezent foarte puţin cunoscut. iar cele ale proteinei corespunzătoare genei Ced-9 de la nematodul Caenorhabditis elegans au un efect similar. 8. drogurile (agenţi antitumorali chemoterapeutici). atât supravieţuirea cât şi proliferarea sunt simulate prin semnale provenite de la alte celule. rezultatul fiind supravieţuirea sau moartea. care supravieţuiesc şi se divid în cultură. neuronii şi oligodendrocitele) necesită pentru dezvoltare factori neurotrofici şi citokine. în absenţa hormonilor specifici. multe celule dependente de sistemul endocrin (de exemplu.Această proteină bcl-2 nu stimulează proliferarea celulară. Experienţa in vivo a demonstrat că. substanţele toxice (toxine).6. de asemenea. S-a dovedit că niveluri înalte ale proteinei corespunzătoare genei bcl-2 de la mamifere inhibă apoptoza. că un antigen de suprafaţă al timocitelor (antigenul Fas) este implicat în procesul de apoptoză.6. Pe modele animale s-a dovedit experimental existenţa unei tumorigeneze crescute în cazul în care respectivele animale au primit o dietă bogată în grăsimi în cursul embriogenezei. S-a demonstrat. în absenţa moleculelor semnal exogene. Exprimarea fiziologică a genei bcl-2 (inhibitoare a apoptozei) este prezentată în ţesuturile fetale unde probabil joacă un rol în dezvoltarea şi morfogeneza normală. ca radiaţiile ionizate. blastomerele sunt unicele celule embrionare care necesită un minimum de comunicare. se pare că există un control al mediului asupra vieţuirii şi morţii celulare. ionii de Ca++. după cum sunt induse sau supresate respectivele gene. iar alte celule (tip celule hemotopoietice) necesită unul sau mai mulţi factori de stimulare (de exemplu.5.

ai endonucleazelor. prin modularea generală local de glucocorticoizi. Hrana hipocalorică cronică creşte atât nivelul diurn al corticoizilor plasmatici. în organele nonlimfoide.• Factori inhibitori Factorii de creştere. Pentru menţinerea unei funcţii normale a timusului este necesar un anumit nivel de bază al glucocorticoizilor circulanţi. în cursul dezvoltării sistemului imun. prin creşterea nivelului corticoizilor (cu rol important în modularea apoptozei). De asemenea. apoptoza este inhibată de către toţi inhibitorii sintezei ARN-ului. deoarece citoplasma celulară şi nucleul celular sunt potenţial autonome în declanşarea procesului de apoptoză. cât şi faptul că reducerea raportului de colorii poate afecta semnificativ secreţia de adrenocorticoizi. Celulele timice intrinseci exprimă enzime steroidogene şi produc pregnenolon şi dezoxicorticosteron. celulele limfoide în exces (de exemplu. în special în cursul morfogenezei şi dezvoltării. ai proteinkinazei. în funcţie de modularea dietei alimentare. ai tirozinfosforilării. apoptoza este foarte restrânsă şi foarte rară în comparaţie cu cea în sistemul imun. Din cele prezentata mai sus reiese că sistemul imun incluzând timusul ar putea fi un focar important pentru dezvoltarea şi pentru efectele de maturare ale glucocorticoizilor. întârzierea îmbătrânirii celulare şi a fenomenelor de tumorigeneză. dar acest declin poate fi atenuat printr-o dietă hipocalorică. • Glucocorticoizi – sistem imun – apoptoză Nelson (1992) emite ipoteza conform căreia ar exista o implicare neuroendocrină în întârzierea îmbătrânirii ca urmare a dietei hipocalorice. Prelungirea acestei capacităţi în cursul vieţii adulte ar putea fi întreţinută timp îndelungat printr-o dietă hipocalorică. scăderea nivelului de corticosteron are loc după administrarea hranei. incluzând selecţia pozitivă a celulelor CD4 şi CD8. Aceste aspecte sunt însă foarte greu de urmărit şi clarificat. Nivelul crescut de corticoizi cu capacitate de a elimina selectiv. S-a avansat ipoteza conform căreia glucocorticoizii ar putea modula procesul de selecţie şi maturare. cât şi rata apoptozei. Hrănirea după o perioadă de post apare asociată cu o scădere a ratei de apoptoză. celule T autoreactive ale sistemului imunitar) caracterizează un sistem imunitar tânăr. ai sintezei proteice. Faptul că glucocorticoizii pot fi sintetizaţi local de organele aparatului imunitar (incluzând aici şi timusul) ridică posibilitatea ca o dietă hipocalorică să aibă efecte favorabile asupra bolii autoimune. fie local) ar putea avea un efect critic asupra proceselor timice şi de imprinting. 191 . Sistemul imun produce un mare exces de limfocite care sunt programate să moară dacă nu sunt recrutate pentru răspunsul imun. cu începere înainte de miezul nopţii. Se pare că aceşti steroizi sintetizaţi local acţionează într-o manieră paracrină. ai transaminazelor şi ai proteazelor. La un individ normal. A fost evidenţiată existenţa unui timing (intrare în funcţie la un moment precis) al apoptozei. atingând vârful chiar înainte de ora prânzului. Corticoizii (sintetizaţi fie sistemic. factorii de activare a macrofagelor. şi anume: celulele fără nucleu pot declanşa apoptoza. prin apoptoză. factorii serici şi citokinele (aTNF) inhibă apoptoza. Se presupune că. Dieta hipocalorică favorizează. Se pare că atât indigestia totală de calorii cât şi pattern-urile de alimentare (perioada de post cu hrănire intermitentă/acces continuu la hrană) ar putea influenţa viteza apoptozei şi a proliferării celulare. acest rezultat demonstrează importanţa ritmului cardiac atunci când se urmăreşte măsurarea nivelelor circulatorii ale adrenocorticosteroizilor. La şoareci s-a demonstrat experimental că o dietă hipocalorică creşte nivelul glicocorticoizilor în cadrul ritmului circadian. la vertebrate. nivelul de corticoizi şi răspunsul glucocorticoid la stres scade cu vârsta. dar şi nucleii pot declanşa modificări caracteristice de apoptoză în ADN-ul unor celule intacte.

7. devenind rezistente atât la proliferare cât şi la apoptoză. Efectul uleiurilor de peşte asupra apoptozei s-ar realiza prin exprimarea crescută a enzimelor antioxidante şi scăderea formării de radicali liberi. dereglări imune. consumul de grăsimi este 170 grame pe zi. când celulele nu mai proliferează. boli renale şi boli de piele. grăsimi) duce la creşterea nivelului apoptozei. în dieta alimentară. Deci lipidele Ω-3. la dezvoltarea bolii autoimune şi la tumorigeneză. Procesul normal de îmbătrânire evoluează către stadiul final de senescenţă. ceea ce ar putea explica unele rezultate nefavorabile (contradictorii) obţinute în studiile anterioare referitoare la efectele uleiurilor de peşte. Acizii graşi nesaturaţi şi metaboliţii lor servesc nu numai drept componenţi structurali ai celulelor şi ca substrat pentru sinteza prostaglandinelor. Dereglarea apoptozei poate duce la alterarea funcţie imune. ar putea scădea producerea de radicali liberi şi ar menţine un nivel normal de apoptoză. această observaţie sugerează că acizii graşi polinesaturaţi ar putea avea efect direct asupra supresării genelor H-ras (p.221) În ultima vreme s-a trecut la utilizarea uleiurilor nesaturate Ω-3 extrase din peştele oceanic. pentru a împiedica oxidarea şi reîncezeala în cursul perioadei de păstrare. organismul fiind predispus la modificările legate de vârstă (degenerări. Uleiurile nesaturate Ω-3 şi Ω-6 duc la scăderea bolii arteriosclerotice. 8. leucotrienelor şi trumboxanului. Substituirea grăsimilor saturate cu uleiuri vegetale reduce cantitatea de colesterol şi de lipide LDL. întârziind îmbătrânirea. Acidul eicosapentaenoic (EAP) scade proliferarea şi stimulează apoptoza. tiroidieni şi retinoizi. ameliorând severitatea bolii autoimune şi prelungirea vieţii. 192 . care îndepărtează (mătură) radicalii liberi scad nivelul peroxizilor circulanţi. şi nivelul apoptozei.• Lipidele Ω .6). dar cu scăderea aportului de carbohidraţi. ceea ce duce la îmbătrânire. dar cu condiţia îmbunătăţirii procesului tehnologic (cu adaos de antioxidanţi corespunzători). În prezent se recomandă o utilizare a uleiurilor de peşte Ω-3 ca supliment în dietă. administrate în cadrul dietei alimentare. Lipidele Ω-3 cresc exprimarea enzimelor de tip superoxiddismutaza şi catalaza. prelungind perioada de viaţă şi întârziind momentul apariţiei modificărilor legate de vârstă (degenerări. În SUA. proteine. tumorigeneză). se produce treptat o pierdere de masă celulară. O dată cu înaintarea în vârstă scade eficienţa apoptozei. reduc stresul oxidativ cronic. Lipidele oxidate pot determina formarea de radicali liberi.3 şi apoptoza Asocierea acizilor graşi saturaţi cu incidenţa crescută a bolilor cardiovasculare a determinat substituirea. Apoptoză – îmbătrânire – senescenţă Printr-un proces de apoptoză controlat genetic în cursul vieţii. până în prezent sa dat totuşi prea puţină atenţie legăturii existente între prelungirea perioadei de viaţă (prin administrarea unei diete hipocalorice). În prezent se ştie că o dietă hipocalorică (fără malnutriţie sau deficienţe de elemente esenţiale. dereglări imune. din care 90% sunt de origine vegetală. a grăsimilor saturate cu uleiuri vegetale nesaturate (Ω . Acidul arahidonic (care asigură fluiditatea membranelor celulare) poate activa receptorii nucleari pentru hormoni steroizi. constatându-se că acest tip de ulei a adus beneficii. tumorigeneză). S-a dovedit că consumul crescut de lipide Ω-3 are la om efecte benefice în caz de artrită. Esenţial este că acest ulei de peşte să fie conservat cu anti-oxidanţi potriviţi (vitamina E). boli cardiovasculare. ci ei mediază şi exprimarea genelor. în plus Ω-3 au efect favorabil asupra funcţiei imune şi supresoare a tumorigenezei. pe de altă parte. pe de o parte. diabet.

s-a demonstrat că adenovirusurile. Printr-o dietă hipocalorică se poate reduce stresul oxidativ. a cărei viaţă este prelungită. virusul papilloma uman şi SV40 pot modula apoptoza. a căror prezenţă ar fi atât de necesară în cazul de mai sus. menţine un echilibru între proliferarea celulară şi apoptoză. depleţia de limfocite este rezultatul unui proces complex. Un deficit în deleţia (dispariţia. limfocitele (autoreactive) mor prin apoptoză. predispune la boala autoimună. Administrarea de glucocorticoizi exogeni ameliorează boala autoimună (de exemplu. se cunoaşte faptul că acumularea de radicali liberi derivaţi dintr-un metabolism oxidativ şi leziunile celulare rezultate din acţionarea radicalilor liberi joacă un rol important în aceste fenomene. Apoptoza şi starea de boal㠃 Agenţii infecţioşi virali şi infecţia virală Agenţii virali patogeni dezvoltă strategii pentru inhibarea apoptozei.Deşi mecanismele implicate în procesul de senescenţă şi tumorigeneză rămân insuficient clarificate. ceea ce are drept consecinţă o dereglare a echilibrului apoptoză/proliferare celulară. În acest context trebuie privită şi acţiunea genei protooncogene celulare c-myc. moartea) lor. toate genele oncogene cunoscute până astăzi ar fi forme alterate ale genelor celulare normale. care contribuie la eradicarea celulelor autoreactive din boala autoimună in vivo. cât şi în patogeneza cancerului (de exemplu în limfoame). gena c-myc. Celulele CD4-CD8. în aceste condiţii de dereglare a 193 . poate activa transcrierea genei c-myc. la a doua stimulare. 8. un retrovirus cu rol declanşator. În condiţii anormale.(precursoare ale celulelor timice T) rezistente la apoptoză. prin interacţiunea unei proteine virale cu proteina celulară p53. homeostazia celulară fiind menţinută şi asigurându-se prelungirea vieţii. Astfel. confirmând astfel că ar exista o corelaţie între exprimarea genei bcl-2 şi rezistenţa la apoptoză. În cazul infecţiei cu virusul HIV1. în care legătura glicoproteinei gp120 (de pe suprafaţa virusului HIV1) de antigenul CD4 al limfocitelor T CD4 face celula sensibilă la apoptoză. Aceste gene oncogene pot influenţa circuitele moleculare care controlează creşterea şi dezvoltarea. exprimă o cantitate mai mare de proteină bcl-2 decât celulele CD4+ şi CD8+ sensibile la apoptoză. lupusul eritematos) prin creşterea apoptozei. Supresia apoptozei joacă un rol important atât în bolile autoimune. S-a demonstrat că administrarea de uleiuri Ω-3 (din peşte oceanic) duce la supresia bolii autoimune şi la prelungirea vieţii. Sindromul de Imunodeficienţă Acută la Om (SIDA) poate fi privit ca un dezechilibru între viteza morţii celulelor limfocite T CD4 şi procesul de reînnoire a acestor celule.8. ƒ Apoptoza şi procesul de oncogeneză Procesul neoplazic este înţeles astăzi drept o dereglare a echilibrului apoptoză/proliferare celulară. Ţinând cont de acest aspect. Conform ipotezei lui Stryer (1991). permiţând astfel replicarea virală în celula gazdă. Apoptoza crescută peste normal poate fi deci nocivă prin pierderea unor celule CD4. S-a observat de asemenea că o perioadă scurtă de post sau de regim hipocaloric are efecte evidente asupra sintezei de glucocorticoizi şi asupra creşterii apoptozei. ƒ Boala autoimună Boala autoimună reprezintă o altă consecinţă a dereglării apoptozei în sistemul imunologic. În condiţii normale. prin inserţie pe respectiva genă protooncogenă. În condiţii normale.

supunând aceste celule transformate apoptozei. deoarece induce poptoza în celulele care au suferit leziuni ireversibile ale ADN. În organisme au evoluat mecanisme eficiente pentru eliminarea celulelor cu leziuni genetice (rezultate dintr-o diviziune neprogramată). Unele celule canceroase se divid mult mai încet decât celulele normale. dar procesul neoplazic se poate totuşi întinde din cauza perioadei de viaţă prelungite a respectivei celule. de asemenea. când se produce o acumulare anormală de celule cu mutaţie. Apoptoza trebuie privită ca o măsură de protecţie care previne transformarea malignă. Mutaţii ale genei supresoare ale tumorii gb53 reprezintă una din alterările genetice cel mai frecvent semnalate în cazul tumorilor umane. apariţia unei tumori necesită evenimente genetice secundare care să atrage calea apoptotică. apare o deteriorare a funcţiei sistemului imun şi o creştere a riscului de tumorigeneză o dată cu înaintarea în vârstă. Produsul genei gp53 normale a fost numit “poliţistul molecular“. incriminate în oncogeneză. Genele codificatoare de proteine care conferă rezistenţă la apoptoză ar putea fi. o asemenea genă ar fi protooncogenă bc1-2 (genă mitocondrială).apoptozei. Prin activarea produsă prin inserţia retrovirusului. În general. care inhibă apoptoza într-un număr de tipuri celulare. Se admite astăzi că procesul de oncogeneză apare în urma unor modificări de replicare a ADN. proporţia dintre diviziunea celulară şi moartea celulară determină viteza de dezvoltare a unui proces oncogen. gena protooncogenă c-myc devine oncogenă (implicată în geneza limfomului Burkitt). drept răspuns la semnalele adverse de creştere. Luvers. cel mai bun exemplu în acest sens sunt evenimentele mutaţionale suferite de gena gp53 supresoare de tumori. 194 .

după ultimele date un ceas (un mecanism programator) reprezentat de telomere. La mamifere (inclusiv la om) perioada lungă de viaţa se găseşte sub controlul unui număr foarte mare de gene (control poligenic). şi anume: ƒ gene pentru replicarea corectă a ADN-ului. ƒ Gene pleiotrope. acţiunea enzimelor antioxidante) până la mecanismele de turnover celular (ale sistemului imun. începe procesul îmbătrânirii. Astfel la om capetele cromozomilor conţin 2-3kb de unităţi repetitive telomerice. ƒ gene pentru supresia de tumori. Gene implicate în controlul senescenţei Senescenţa este o caracteristică a organismelor superioare. activitatea respectivelor gene menţine un nivel înalt de protecţie faţă de agenţii de stress intrinseci şi extrinseci. Factori genetici individuali. Aceste gene reglează sistemele intracelulare (mecanismul de reparare a ADN-ului. care ulterior este modular (amplificat sau menţinut la nivel scăzut) prin acţiunea agenţilor din mediu extern. sindromul Werner) poate duce la disfuncţie de organ sau boală.) Prin reglarea acestor procese. Acestea sunt secvenţe repetitive de ADN situate la extremităţile libere ale cromozomilor liniari. Procesul normal de îmbătrânire evoluează treptat către senescenţă. în cursul unui proces de îmbătrânire precoce (de exemplu. Pierderea celulelor premature sau excesive. (TTAGGG). Senescenţa este stadiul final al îmbătrânirii când celulele nu mai proliferează. în ADN-ul telomeric. secvenţele TTAGGG sunt orientate cu extremităţile bogate în G spre capul 3 OH 195 ƒ . ƒ gene pentru reglarea activităţii sistemului inimi.Capitolul 9 PROCESUL DE ÎMBATRÎNIRE-SENESCENŢA Sedlow 1974 şi Curtis 1996 indică strânsa interrelaţie /eficenţa reparării ADN-ului (prin excizia leziunilor) şi durata de viaţa a speciilor.1. ele devenind rezistente atât la proliferare. un rol important are. ƒ gene pentru sinteza de factori antioxidanţi (enzime etc. După maturarea totală a unui organism. prin apoptoza controlată genetic. cât şi la apoptoză (celulele devin senescente în momentul în care telomerele devin brusc prea scurte şi nu mai pot suporta o nouă diviziune celulară). dar ulterior suferă deleţii. ale structurilor epidermice etc. Acest proces se află sub un control genetic activ. Aceşti factori determină fenotipurile procesului de îmbătrânire-senescenţă. În reglarea îmbătrânirii celulară şi a senescenţei. ƒ gene pentru sinteza corectă a proteinelor. având în consecinţă o serie de efecte negative asupra organismului. Îmbătrânirea reprezintă pierderea treptată a masei celulare dintr-un organism. 9. fiind implicate trei categorii de gene: ƒ Gene reglatoare pentru menţinerea integrităţii somatice şi a proceselor de reparare. împiedicând acumularea de leziuni somatice responsabile de producerea senescenţei. acesta reprezentând inexorabilul declin al capacitaţi de menţinere homeostaziei fiziologice.). ƒ gene pentru repararea ADN-ului. Aceste gene conferă avantaje în stadiile timpurii de viaţă.

Această alungire a lanţului matrice duce la formarea unui loop astfel încât capătul 3’OH ajunge să servească drept primer pentru sinteza unor noi secvenţe nucleotidice telomerice în apropierea lanţului fiică. capetele celor două fire de ADN să rămână libere. Pe cele două fire de ADN telomerele sunt formate din secvenţe repetitive identice dar aşezate în tandem (5’-TTAGGG faţă de TTAGGG-3’-OH). orientate în tandem pe cele două fire ale dublului lanţ de ADN cromozomial cu capete libere. după un număr de replici. 9. probabil datorită acţiunii enzimei telomeraza. 196 . acest fenomen fiind acompaniat atât de supresarea leziunilor celulare cumulative. Telomeraza (complex ribonucleioproteic) orientează capetele băgate în G ale respectivelor secvenţelor telomerice spre extremitatea 3’-OH a lanţului matriţă.Terminalizarea cromozomilor sub acţiunea telomerazelor Nu se cunoaşte încă bine interrelaţia dintre apoptoză şi lungimea tolomerelor. în condiţii normale. în celule. Ele nu se sintetizează în cadrul ciclului de replicare a lanţului ADN corespunzător ci separat sub acţiunea telomerazei. Fig. 126 . această catena fiică va juca rol de matriţă în runda următoare de replicare şi va da naştere unei noi catene fiice cu un număr şi mai mic de secvenţe telomerice astfel încât. Telomelere sunt structuri importante ale arhitecturii cromozomiale. catena fiică rezultată. cu telomerul foarte scurt va deveni incapabilă de o nouă replicare. • Acumularea de proteine aberante. Principalele mecanisme (ipotetice) implicate în senescenţă Aceste mecanisme sunt: • Acumularea de mutaţi somatice. ele au rol de a cronometra fiecare diviziune celulară. Rezultă o catenă fiică de aceeaşi lungime cu catena matrice dar cu secvenţe telomerice mai puţin numeroase. ele împiedică fuziunea extremităţilor cromozomiale cât şi dezintegrarea ADN-ului fiind totodată şi responsabil de fixarea cromozomilor pe membrana nucleară. Telomerele nu sunt codificatoare (nu conţin gene). apărând astfel.03% din totalul ADN-ului genomului uman). 2. ADN-ligaza ajută la fixarea acestor noi secvenţe telometrice la capătul 5’ al lanţului fiică iar apoi nick-aza clivează loop-ul la nivelul subsecventelor telomerice (secvenţe incomplet sintetizate) astfel încât. în final. în cursul perioadei de îmbătrânire. în final. se ştie doar că apoptoză întârzie îmbătrânirea şi supresează tumorigeneza. Telomerele au fost deja clonate şi secvenţiate (ADN-ul telomeric reprezentând 0. • Acumularea de mutaţii în ADN-ul mitocondrial. • Acumularea de leziuni oxidative.al firului de ADN. Sub acţiunea acesteia se adună mai întâi blocuri de oligonucleotide telomerice care se fixează la capul 3’-OH al lanţului ADN matriţa (fig 126).. cât şi de ce a leziunilor ADN.

Plecându-se de la studiul acestor patru mecanisme. care îngreunează accesibilitatea enzimelor la nivelul cromatinei. această capacitate scăzând o dată cu creşterea numărului de pasaje. timpul de generaţie creşte. organismul fiind mai predispus la modificările de vârstă (degenerări. 127). fie posedă sistem de reparare ADN mult mai eficient. 127 . de asemenea.Reţeaua interacţiunilor dintre diferite mecanisme intracelulare ipotetice implicate în procesul de senescenţă (după Kingwood. Pînă în prezent mutaţiile somatice au fost studiate foarte puţin. Acumularea de mutaţii somatice În culturile de ţesuturi prenatale provenite de la rozătoare s-a demonstrat că celulele au capacitate foarte înaltă de reparare ADN. Culturile celulare de fibroblaste umane diploide au oferit. pe acest model s-a demonstrat că pentru respectivele celule. tumorigeneza). Un asemenea exemplu de mutaţii somatice apărut la un moment dat în cursul vieţii în organisme este apariţia unui spot bleu pe un iris brun. În celulele vârstnice există o frecvenţă înaltă de ruperi de lanţuri ADN (probabil prin acumularea situs-uri labile la alcalii).multe dintre aceste teorii postulează o relaţie între viaţa celulei şi apariţia leziunilor (erorilor) ADN. George Martin de la Universitatea Washington din Seattle (1996) estimează că mutaţiile care ating 7% din genomul uman pot avea capacitatea de a modula apariţia unui fenotip al procesului de îmbătrânire la om. eficenţa apoptozei scade. Fig. concomitent apar modificări ale histonelor. A. Organismele care trăiesc mai mult timp fie acumulează în cursul vieţii cantităţi mai mari de ADN lezat decât organismele cu viaţă mai scurtă. s-a ajuns la elaborarea unei teorii a reţelei prin care se încearcă ipotetic să se explice astăzi intrigarea şi interacţiunea la nivel molecular a mecanismelor implicate în procesul de senescenţă (fig. Multe teorii referitoare la îmbătrânirea celulară se bazează pe ipoteza leziunii genomului celular somatic. iar apoi mitoza încetează progresiv (perioadă de senescenţă). dereglări imune. după o perioadă de multiplicare activă. 197 . 1996). în vederea acţiunii de reparare a ADN. un model experimental excelent pentru studiul fenomenelor de înbătrînire. care au o acţiune sinergică. O dată cu înaintarea în vârstă. potenţialul de creştere în cultură a acestor celule este invers proporţional cu vârsta donatorului de celule.

În cursul fosforilărilor oxidative se produc substanţe oxidante la nivelul mitocondriilor. dar nu reuşesc nici ele să le îndepărteze pe toate. Numărul loviturilor oxidante asupra ADN-ului per celulă şi per zi este de circa 100 000 la şoarece şi de zece ori mai mic la om. 198 . Totuşi leziunile oxidative reuşesc să se acumuleze cu vârsta. leziuni ale ADN-ului proteinelor şi lipidelor. se consideră astăzi că biologi neoploziei este un aspect particular al îmbătrânirii precoce intrinsece (de exemplu. Enzimele de reparare a ADN-ului îndepărtează eficient un număr mare de leziuni. Mutaţiile se acumulează o dată cu vârsta prin multiplicarea respectivelor leziunilor ADN în cursul diviziunilor celulare. deoarece respectivele sisteme de apărare nu sunt perfecte. boli cardiace. mai mult în ADN –ul mitocondrial decât în cel nuclear. sistem enzimatic auto oxidant tip superooxiddismutaza). ci sunt necesare cel puţin câteva mutaţii pentru a modula aspectele multiple ale unui fenotip de îmbătrânire (de exemplu sindromul Werner la adulţi sau sindromul Giolford la copii). având drept consecinţă un nivel de zece ori mai mare al leziunilor oxidative la nivelul ADN-ului mitocondrial decât la nivelul ADN –ului nuclear. Celulele se apără singure împotriva unui număr mare de leziuni printr-un turnover constant mitocondrial. un şoarece devenind astfel bătrân în numai doi ani (când se acumulează circa un milion de leziuni ADN per celulă). disfuncţii imunologice şi cerebrale. .procesul de îmbătrânire. George Martin de la Departamentul de Patologie şi Genetică al Universităţi Washington din Seattler arată că există o strânsă legătură între îmbătrânirea biologică intrinsecă şi biologia neoplozilor. Deşi organismele posedă factori de apărare cu acţiune antioxidantă (ascorbat tocoferoli. Acumulare de leziuni oxidative Produşii oxidanţi rezultaţi din metabolismul normal determină treptat o dată cu înaintarea în vârstă. Cel puţin pentru regnul animal. cu cît numărul este mai mare cu atât viaţa respectivului organism este mai scurtă. această interrelaţia dezvoltându-se pe baza unei instabilităţi genomice. enzimele proteolitice protectoare care hidrolizează proteinele oxidante nu sunt suficiente pentru a împiedica acumularea de proteine oxidate o dată cu înaintarea în vârstă. mitocondriile alterate (care produc un număr mare de substanţe oxidante). carotenoizi. Aceşti produşi oxidanţi contribuie la : . în vederea reparării ADN. Ca şi în cazul senescenţei.O singură mutaţie nu este suficientă pentru declanşarea unui proces de îmbătrânire.producerea de boli degenerative (prin leziuni somatice celulare. probabil.Tot la mamifere s-a constatat că frecvenţa unor mutaţii intragenice şi cromozomiale se află invers cu longevitatea respectivului organism. adenocarcinoamele de colon şi prostata). În aceste două sindroame a fost evidenţiată o mutaţie tip deleţie pe braţul scurt al cromozomului 8 (Gotto şi colab 1982). cataracta). o dată cu îmbătrânirea: cancer. Acţiunea acestor produşi este echivalenta cu cea a radiaţiilor. prin care se îndepărtează. care îngreunează accesibilitatea enzimelor de reparare la nivelul cromatinei. Substanţele oxidante produc leziuni şi la nivelul proteinelor. s-a demonstrat că leziunile oxidative ale ADN-ului se acumulează o dată cu vârsta. Acumulare de proteine aberante S-a arătat deja la capitolul referitor la acumularea de mutaţii somatice că o dată cu înaintarea în vârstă apar histone modificate. C. ADN-ul suferă efecte oxidante care se acumulează cu vârsta. Experimental. B. se pare că în procesul de tumorigeneza radicalii liberi derivaţi dintr-un metabolism oxidativ au un rol important în provocarea leziunilor celulare. Strânsa interrelaţie dintre mutaţii şi îmbătrânire a fost demonstrată şi de constatarea existenţei unui grup semnificativ de patern-uri de mutaţii somatice specifice de specie în cursul procesului de îmbătrânire la mamifere .

Boala prezintă complicaţii de tip arterioscleroză coronariana. o 199 . alterarea vocii. În acest sindrom a fost evidenţiat un linkaj genetic constituit din 5 markeri pe cromozomul 8 (Gotto et al. Un alt aspect al acumulării de proteine aberante este cel al acumulării cu mult peste nivelul normal admis de proteine oxidante în organism. prima manifestare este întârzierea creşteri urmată de albirea părului atrofia ţesutului subcutant şi a pielii. Epstein şi colaboratorii au evidenţiat o restaurare defectuoasă a ADN-ului. ulceraţii ale pielii în jumătate din cazuri apare diabetul zaharat. cu semn de senilitate evidentă deja la vârsta de 10 ani. o dată iniţiat. această situaţie duce la declanşarea unuia dintre cele două sindroame de îmbătrânire prematură: sindromul Werner şi sindromul Hutchinson Gilford (progeria). având drept consecinţă sinteza unor proteine deficitare şi scurtarea vieţii. o dată cu înaintare în vârstă. Sindromul Werner este o boală autosomală de tip recesiv caracterizată printr-un număr mare de degeneraţi tipice. ducând tardiv în cursul vieţii la efecte negative. alte semne tipice arterioscleroza severă. un asemenea fenomen s-ar explica prin acumularea treptată de ADN. Din punct de vedere teoretic. consecinţa acestor modificări fiind tulburarea sintezei unor proteine reglatoare în perioada de creştere somatică. Sindromul Rothmund Thomson este o afecţiune congenitală transmisă recesiv. evoluează permanent. osteoporoza. D. situaţia care caracterizează starea de heteroplasmie. Prin fenomene epigenice (epimutaţii) se înţeleg acele evenimente acumulate care pot duce la alternarea structurii şi funcţiei genelor. Sindromul Hutchinson Gilford (progeri) este o afecţiune autosomală cu transmisie recesivă. care determină moartea pacienţilor în primii 20 de ani de viaţa. 1992). fără apariţia unei modificări în senescenţa primară a nucleotidelor. ca urmare a unor fenomene epigenice ce apar în cursul vieţii. Faptul că alterări în metilarea ADN-ului au fost observate la şoareci cu vârsta de 6 luni demonstrează că aceste modificări sunt determinate viitoarea dezvoltare şi adaptare. atunci când forţa de selecţie naturală a organismului scade evident. Pe culturi celulare provenite de la persoane cu acest sindrom.Una dintre teoriile îmbătrâniri celulare (teoria lui Orgel) susţine că apariţia întâmplătoare a cromozomilor în genomul celular ar explica acumularea de anomalii în moleculele proteice esenţiale din organism. considerată de unii autorii drept o variantă a sindromului Werner. cataracta bilaterală. hiprekeratoza căderea generalizată a părului. durata medie de viaţă de 47 de ani. având drept consecinţă disfuncţii de organe şi instalare unei stări de boală. degenerescenţa gravă testiculară. În acest fenomen s-ar încadra reactivările (paradoxale) unor anumite locusu-uri de pe cromozom (de exemplu cromozomul x la şoarece) drept consecinţă a unor modificări ale stării de metilare a citozinei de pe lanţul ADN cromozomial. În 1983 Wilson şi Jones arată că metilarea ADN-ului scade o dată cu vârsta (cu excepţia celulelor neopolizice). Din datele acumulate până în prezent s-a putut conchide că procesul de alterare a metilării ADN-ului. în 10% din cazuri apar neoplasme. Acumularea de mutaţii în ADN-ul mitocondrial (ADNmt) Se consideră ca într-un organism normal (cel puţin teoretic) toate moleculele de ADNmt sunt identice. atrofia musculară scheletică. În cazul unei boli mitocondriale cu mutaţii (de exemplu deleţie) respectivul organism conţine mai multe tipuri de ADNmt. după expunerea la raza y şi cobalt. subliniind rolul acestor fenomene în procesul de îmbătrînire. Cercetările din ultimii ani menţionează alterarea sintezei unor proteine reglatoare în perioada de creştere somatică. această situaţie caracterizează starea de homoplasmie. Celulele nu au supravieţuit în cultură mai mult de 11 generaţii. celulele au fost incapabile să restaureze corect lanţurile de ADN. care duce la deteriorarea mai mult sau mai puţin rapidă a mecanismelor de transcriere şi translaţie. Starea de heteroplasmie poate apărea şi la un individ normal. În aceste sindroame de îmbătrânire precoce la om se produce o pierdere celulară prematură şi excesivă.

o dată apărută pe ADNmt. La om. întârzie îmbătrânirea aparatului mitocondrial din ţesutul muscular. treptat. într-un organism chiar aparent sănătos nu au apărut modificări patologice în corp. Modificări la nivelul anumitor organe apar în mod normal o dată cu vârsta. la rozătoare duce la creşterea evidentă a duratei de viaţă. în cadrul bolilor degenerative asociate procesului de îmbătrânire. 200 . Referitor la exerciţiul fizic se consideră că acesta aplică cu regularitate la om poate ameliora modificările legate de vârstă la nivelul mitocondriilor din ţesutul muscular. boala Huntington sau boala Alzheimer. Astfel în cursul senescenţei se produce. căci senescenţa. la malignizarea într-o linie celulară. prin creşterea vitezei turnover-ului la nivelul mitocondriilor. Constatările de până în prezent ne permit să afirmăm că există o relaţie directă între procesul de îmbătrânire şi boală. deoarece mecanismele cauzale necesită probabil un timp pentru ca efectele lor să devină evidente. În schimb. proporţia de ADNmt. Nivelele cele mai înalte de deleţie au fost evidenţiate postmitotic în ţesuturile aerobe muşchi scheletici. nutriţia hipocalorică postnatală. sistemul senzorial.1% din totalul ADNmt şi poate fi detectată numai prin reacţia polimerizării în lanţ.deleţie. creier. Se pare că un proces similar ar fi implicat în pierderea de neuroni. proporţia de ADNmt cu deleţie este în foarte rare cazuri mai mare de 0. Astfel acumularea de alterări somatice pot duce. deşi este un proces fiziologic normal. Este foarte greu de afirmat că la o vârstă înaintată (de 90 ani sau mai mult). predispunând astfel organism la unul din fenotipurile neurodegenerative tip boala Parkinson. implică apariţia unor aspecte anormale. cu deleţie trebuie să reprezinte mai mult de 60% din ADNmt total pentru a putea fi exprimat fenotipic. La om este astăzi dovedit statistic că o dată cu vârsta creşte şi incidenţa bolilor. Leziunile oxidative continue ale ADN-ului sunt responsabile de scăderea capacitaţii de fosforilare oxidativă o dată cu înaintarea în vârsta. deşi natura precisă a acestei relaţii nu este încă dovedită experimental din considerente etice. chiar dacă acea persoană nu a fost diagnosticată cu o anumită boală specifică. În contextul relaţiei mai sus amintite. Unele boli apar cu frecvenţă mai mare la vârstă mai înaintată. Exerciţiul fizic. se multiplică exponenţial cu vârsta. În cursul procesului normal de îmbătrânire la un individ sănătos. Se pare că acelaşi mecanism care protejează organismul împotriva acumulării unor leziuni responsabile de senescenţă protejează organismul şi împotriva unor mutaţii ce duc la declanşarea cancerului. o modificare a genotipului somatic şi totodată acumularea unor defecte care pot duce la un moment dat la conturarea unui anumit fenotip (de boală). Astăzi sunt consideraţi factori care întârzie (protejează organismul de) senescenţă: dieta hipocalorică şi exerciţiul fizic. îmbătrânirea-boală se poate afirma că există o relaţie fundamentală directă între îmbătrânire şi cancer. riscul de hipertensiune şi boli cardiovasculare. muşchiul cardiac şi SNC). este dovedit că subnutriţia creşte ulterior în viaţă. În schimb în bolile mitocondriale bazată pe selecţii ale ADNmt. reiese deci că nu este încă clarificat dacă orice deficit funcţional poate fi legat de acest tip de mutaţie. Implicaţiile interacţiunii dintre dieta hipercalorică şi mecanismul fundamental care reglează senescenţa şi durata vieţii la om rămâne încă a fi investigat în detaliu. Aceste observaţii au crescut interesul cercetătorilor pentru rolul jucat de mutaţiile de la nivelul ADNmt în cursul procesului de îmbătrânire şi în cel al bolilor neurodegenerative.

. Sistemul imunitar este un sistem responsabil cu apărarea organismului împotriva efectelor nocive ale corpurilor străine (antigeni). în afară de substanţele străine şi pe cele proprii organismului. Similar. Această comportare poartă numele de memorie imunitară. Răspunsul imunitar celular este dependent de starea timusului de aceea limfocitele respective poartă numele de celule T (timus dependente). demonstrându-se că aceste celule pot transforma de la un organism la altul capacitatea de a produce anticorpi şi de a rejecta grefele . Răspunsul imunitar umoral este important pentru infecţiile bacteriene. ar putea produce dereglări ale homeostaziei. pătrunse în mediul intern. Un răspuns imunitar constă din două părţi: 1. Răspunsurile imunitare sunt de două tipuri: 1. 128). cunoscute sub numele de imunoglobuline şi care sunt specifici unui anumit antigen. Limfocitele au un rol deosebit de important în cazul. şi este cea care asigură eficienţa ridicată a acţinii sistemului imunitar. Imunitatea poate fi dobândită şi artificial.de exemplu infiltrarea limfocitelor în pielea sau organul grefat. răspunsul specific la un anumit antigen. Răspunsul imunitar celular este generat de limfocitele T. care sunt dependente de măduva osoasă poartă numele de celule B (de la bursa lui Fabricius. din cauză că au suferit anumite modificări. când s-a instalat ca urmare a contactului generaţiilor anterioare cu un anumit antigen şi se transmite ereditar.reducă răspunsul imunitar (celule T supresoare). ca urmare a contactului prealabil al organismului cu un anumit antigen (imunitate consecutivă anumitor boli infecţioase). Răspunsuri celulare . nu pot supravieţui (fig. persoanele cu deficienţe imunitare congenitale. anticorpii sunt produşi pe calea stimulării limfotitelor B sau a celulelor plasmatice (plasmocite). prin vaccinuri care conţin germeni atenuaţi sau morţi – imunitate activă. 201 . (proteine cu structuri similare). sau prin administrarea unor seruri imune conţinând anticorpi specifici – imunitate pasivă.distrugă efectiv celelele ţintă (celule T citotoxice). . Principala funţie a sistemului imunitar este de a recunoaşte şi ataca antigenii străini. În cazul răspunsului imunitar specific. acesta este mai rapid şi cu o amploare mai mare în cazul în care reîntâlneşte un antigen particular. 2. 2. Răspunsuri umorale . Imunitatea poate fi moştenită (naturală). ambelor tipuri de răspuns imunitar. organ limfoid prezent la păsări. creştere nespecifică a efectului răspunsului. limfocitele producătoare de anticorpi. iar răspunsul imunitar celular pentru acţiunea organismului asupra celulelor maligne. celulele T pot să: . Din această cauză. 1.amplifice răspunsul imunitar (celular T ajutătoare).Această capacitate de transfer a limfocitelor face ca ele să joace un rol cheie în apariţia răspunsurilor imunitare. Celulele T sunt de mai multe feluri în funcţie de natura reacţiei pe care o determină. a transplatelor tisulare şi infecţiilor (ciuperci sau fungi). Imunitatea înlătură. sau poate fi dobândită. dar pe care acesta nu le mai recunoaşte ca proprii. care stimulate specific devin celule T efectoare. Astfel. timus independente).Capitolul 10 RĂSPUNSUL IMUNITAR 10.ce constau în generarea de anticorpi. în cadrul răspunsului imunitar umoral specific. dacă sunt netratate. Sistemul imunitar acţioneză deci ca un sistem defensiv în cazul apariţiilor unor infecţii. Noţiuni generale despre imunitate şi sistem imunitar Imunitatea reprezintă capacitatea de a recunoaşte şi neutraliza macromolecule sau celule străine organismului şi care.

Diferite clone limfocitare au propria lor specificitate unică. 128 . Celulele T şi B circulă prin organism pe un traseu bine stabilit prin organele limfocitare secundare. dar sunt recirculate şi celule B. intră în organe limfoide secundare (ganglioni limfatici.în care antigenul este recunoscut ca un corp străin.2. imunitatea antitumorală. Originea limfocitelor şi diferenţierea. faza activă în care aticorpii elimină antigenul 10. fungi. Dacă sunt expuse la antigen se maturizează în celule sensibilizate care sunt circulante şi au viaţă lungă. organ limfoid întâlnit la păsări. circulante în fluxul sanguin. Celule libere. Aceste celule sunt capabile să se transforme în celule efectoare timice dacă sunt reexpuse la antigen. limfocitele işi au originea în măduva oaselor. fiecare receptor având o înaltă specificitate. Organe limfocitare primare: timusul şi măduva osoasă ce conţin celule care dezvoltă un proces de maturare a celulelor sensibile la antigeni. În zona medulară. În zona corticală. 2. timus independente). inclusiv cele care au „memorie". faţă de zona medulară. neutrofilele. respingerea alogrefelor. Organizarea sistemului imunitar Celulele esenţiale pentru generarea răspunsului imunitar. se divid lent şi conţin pe suprafaţă puţini antigeni. Studiul markerilor de pe suprafaţa limfocitară şi a activităţii lor funcţionale a permis identificarea celor două populaţii de limfocite T (timus dependente) şi B (bursodependente – de la bursa lui Fabricius. Celula centrală in imunologie este limfocitul. Din această categorie fac parte limfocitele. Limfocitele sunt componente celulare specifice pentru antigeni. 2. 3. apărarea împotriva anumitor microorganisme.Fig. conţin pe suprafaţă mulţi antigeni şi sunt sensibilile la liza prin acţiunea corticosteroizilor. Cele mai multe celule limfocite care sunt recirculate sunt cele de tip T. al căror ciclu complet durează aproximativ 24 de ore. Limfocitele T. limfocitele în număr redus sunt rezistente la cortizon. splină şi măduvă osoasă. splina şi ţesuturi limfocitare asociate mucoaselor care sunt cele ce conţin celule sensibile la antigeni aflate intr-un circuit de recirculare prin organism. Celulele care părăsesc timusul dobândesc receptorul pentru antigen. faza de recunoaştere . La mamifere precursorii limfocitelor apar în insule sanguine din sacul vitelin şi migrează prin placentă în ficat. Ele acţionează prin receptorii de pe suprafaţa membranei. Ele migrează încă din timpul vieţii fetale în timus unde se diferenţiază diferit în zona corticală. Sunt derivate din timus sau influenţate de timus în timpul dezvoltării lor. bacterii patogene. Din cadrul sismului imunitar fac parte două categorii de organe: 1. În timpul vieţii măduva osoasă produce celule susă care au printre descendenţii lor şi precursorii limfocitelor. Aceste celule T au viaţă scurtă. splină) şi se localizează în arii timodependente. Limfocitele T sunt răspunzătoare de reactivitatea cutanată întârziată. macrofagele. eozinofilele. bazofilele. Există două categorii funcţionale de limfocite T: limfocite T 202 . virusuri. Organe limfocitare secundare: nodulii limfocitari.Componentele sistemului imun Un răspuns are două faze: 1. aproximativ 90% din celulele T se divid rapid. Limfocitele T nu produc anticorpi circulanţi şi nu dau naştere la celule secretoare de anticorpi.

care răspund la reexpunerea la antigen prin proliferare şi diferenţiere prin celule B de memorie şi plasmocite. iar altele devin circulante. eliminarea de celule infectate etc. Anumite molecule numite haptene deşi nu sunt capabile să provoace răspunsuri imunitare ele însele. asemenea antigeni sunt polizaharidele bacteriale (din pereţii celulari bacteriali) şi endotoxinele. subcutanată. pot însă să reacţioneze cu anticorpi existenţi şi cu celule T receptoare. cum ar fi medicamentele. Lipidele pure nu sunt antigeni (nu provoacă un răspuns imun). doza (mică. celulele B imunocompetente migrează în arii specifice din organe limfoide periferice.3. inhalare). care influenţează calitatea răspunsului imun. solubilitatea). astfel : a. Structura terţiară. transformându-se în celule cu memorie. Antigenii Antigenul (Ag) este capabil să provoace un răspuns imun. în funcţie de factorii necesari a interveni pentru provocarea răspunsului imun. Rolul principal al limfocitelor B este în realizarea imunităţii rapide. factorii genetici.1. proteine plasmatice circulante şi sunt răspunzătoare de imunitatea umorală. celule care produc imunoglobuline.. adăugarea unor substanţe cu efect sinergetic.3. Antigenii sunt la rândul lor împărţiţi în mai multe categorii. Răspunsul imun primar are loc la primul contact al limfocitului cu antigenul. ca şi secvenţa de aminoacid este importantă pentru determinarea caracterului antigenic.purtător pentru a fi antigeni. ei stimulând direct limfocitele B pentru a produce anticorpi Ig. glicoproteine care mediază răspunsul inflamator. mare). recirculante. iar acizii nucleici sunt de asemenea slabi antigeni.reglatoare care pot amplifica (celule helper) sau pot suprima (celule supresoare) răspunsurile altor limfocite (T sau B) şi limfocite T efectoare. 10. 203 . moderată. După generarea lor în măduva osoasă. respingerea de grefe şi tumori. de exemplu adjuvante alţi antigeni etc. Unele limfoblaste se diferenţiază în plasmocite. Din această categorie fac parte limfocitele T citotoxice (celule killer). Molecule cu rol esenţial în cadru sistemului imunitar 10. celulele cu memorie îl recunosc şi se transformă mai rapid în imunoblaste. Limfocitele B. intravenoasă. Limfocitul se transformă în limfoblast (imunoblast) care are un nucleu palid cu o cantitate mare de eucromatină şi 2 . Aceste celule au viaţă scurtă ca şi celulele T şi necesită expunerea la antigen pentru a se maturiza în celule B sensibilizate. cum sunt: reacţiile de hipersensibilitate cutanată întârziată. reţinând în memoria lor primul contact cu acelaşi antigen. Pentru anumite chimicale. antigeni dependenţi de timus necesită participarea celulelor T pentru a provoca producerea de anticorpi (exemple de asemenea antigeni sunt serurile de proteine străine şi celulele roşii străine de corp). purtătorul poate fi o (auto)proteină gazdă. cât şi cu anticorpii. b.4 nucleoli. El reacţionează atât cu receptorii celulelor T. Se dezvoltă astfel un răspuns imun secundar. răspunzătoare de reacţii imune mediate celular. După activare. Limfocitele B şi celulele plasmatice produc anticorpi sau imunoglobuline (Ig). Există şi alţi factori diferiţi de proprietăţile intrinseci ale antigenilor. calea de intrare (injecţie intradermale. mărimea. printre care se pot enumera: natura moleculelor (conţinutul de proteine. care eliberează limfokine (citokine). pe cale orală. antigeni independenţi de timus: nu necesită celule T pentru producţia de anticorpi. limfocitele B se divid şi dau naştere la clone celulare B. Asemenea molecule trebuie să se asocieze cu moleculele . care participă ultimile la răspunsul imun şi limfocitele T de hipersensibilitate întârziată. prin care la un nou contact cu antigenul. O moleculă antigenică poate avea mai mulţi determinanţi antigenici (epitopi): fiecare epitop se poate lega cu un anticorp individual şi o singură moleculă care poate deci provoca mai multe molecule de anticorpi. intramusculară.

. reprezintă 15 % din totalul imunoglobulinelor. Anticorpii Anticorpii (Ac) sau imunoglobulinele (Ig) sunt molecule proteice heterogene cu proprietatea de asociere specifică cu substanţa care a provocat formarea lor (antigenul). rolul major al acestor imunoglobuline fiind neutralizarea vasculară a microorganismelor.3. Învecinat cu regiunea variabilă a moleculei de anticorp se află regiunea constantă C. în sprecial a viruşilor. anticorpii se formează ca răspuns la o substanţă străină (Ag).IgE este imunoglobina produsă de plasma celulelor.IgD este imunoglobina sccretată de limfocitele B şi probabil implicată în activarea acestor celule de către antigeni.04 % din totalul imunoglobulinelor. CH. VH. .2 % din totalul imunoglobulinelor. reprezintă 10 % din totalul imunoglobulinelor. precum şi funcţia fiziologică a unei molecule particulare de anticorp. Imunoglbulinele reprezintă 20 % din totalul proteinelor plasmatice.2.IgM are o moleculă mare. Cu excepţia Ig naturale. Când un domeniu terminal N al unei molecule de imunoglobuline a reacţionat cu un anticorp. La electroforeza serului. molecula suferă o schimbare în conformaţia lanţurilor grele.domeniul variabil al lanţului greu. . Sunt produşi de celulele B şi plasmocite. constituită din patru unităţi de bază menţinute într-o structură unitară de un lanţ de legătură. care poate uşor penetra ţesuturile. 129 .reprezintă domeniul variabil al lanţului uşor.IgG este o imunoglobulină mai mică. 129). dar principalul ei rol fiziologic nu este încă cunoscut. ea este o secreţie a mucoaselor şi constă din două unităţi de bază unite printr-un lanţ de legătură. Ig reprezintă receptorul celulei B pentru Ag. reprezintă 0.domeniul constant al lanţului uşor. pe suprafaţa limfocitelor. . reprezintă 0. Domeniul terminal N al lanţurilor grele si al celor uşoare este foarte important pentru recunoaşterea antigenilor.domoniul constant al lanţului greu. diferite cantităţi de Ig se găsesc în lichidele extravasculare. Fig. deoarece el cuprinde zona de legătură.10. de aceea sunt cunoscute sub numele de regiuni variabile V. Fiecare lanţ este alcătuit din domenii de aproximativ 110 aminoacizi. Secvenţa de aminoacid a acestor domenii terminale variază de la anticorp la anticorp. în secreţii exocrine. Lanţurile grele determină clasa (isotipul) anticorpului. este singura imunoglobulină care penetrează placenta pentru a furniza protecţie imunologică fătului.IgA este imunoglobulina cea mai importantă care apare în mucoase. Un anticorp în structura sa de bază este alcătuit din patru lanţuri: . reprezintă 75 % din totalul imunoglobulinelor.Structura de bază a unui anticorp. dar cantităţi semnificative migrează şi spre zona betaglobulinică. deşi se bănuieşte că este implicată în expulzarea paraziţilor intestinali. provenite din celule B. 204 . CL .două lanţuri identice grele (H).două lanţuri identice usoare (L). Principalele clase de imunoglobuline sunt următoarele: . majoritatea Ig migrează spre gamaglobuline. constituită dintr-un domeniu în cazul lanţurilor uşoare şi din trei domenii în cazul celor grele (fig. în inflamaţii şi alergii. . Domeniile au aceeaşi structură de bază şi la compararea secvenţelor de aminoacizi se pot pune în evidenţă multe arii similare. VL .

sunt în mare parte mediate de hormoni proteinici numiţi citokine. de exemplu).3. iar lanţurile sunt pliate. Fig. Fig.4. alfa şi beta. 10. ele pot fi de asemenea secretate de fagocitele mononucleare celulelor T stimulate antigenic deci ca parte a imunităţi specifice. adică în general. regiunile constante sunt alcătuite din domenii.antigeni HLA de clasa II. după prelucrarea lor de către celulele de prezentare (macrofagele).130 . Citokinele Fazele de desfăşurare ale imunităţii naturale şi specifice (împotriva virusurilor şi bacteriilor. Structura probabilă a unei astfel de celule este prezentată în figura 130. 205 . adică variabilitate genetică între indivizi. Antigeni de histocompatibilitate Aceşti antigeni nu sunt atât de bine definiţi. Antigenii de histocompatibilitate umani sunt cunoscuţi sub denumirea de antigeni HLA şi sunt la rândul lor de două tipuri: . În imunitatea naturală citokinele efectuare sunt produse in special de fagocitele mononucleare şi astfel sunt numite monokine.3.Structura unor antigeni 10. dar au un rol important în răspunsul imun. Sunt implicate în recunoaşterea antigenilor de către majoritatea celulelor T.3. deci este foarte dificilă obţinerea unei potriviri a acestor antigeni în cazul unor transplanturi de organe de la indivizi neînrudiţi. ambele lanţuri de celule T receptoare au regiuni variabile.5. Acestea sunt glucoproteine de la suprafaţa celulelor şi au un grad avansat de polimorfism genetic. ambele fiind membre ale familiei de „supergene". Deşi monokinele pot fi induse direct de microbi. Celule T Celulele T recunosc un antigen atunci când le este prezentat într-o formă adecvată.Structura celulei receptoare T La fel ca imunoglobulinele.antigeni HLA de clasa I. Majoritatea indivizilor care nu sunt înrudiţi prezintă antigeni HLA diferiţi. În figura 131 se prezintă structura acestor antigeni. 131 .3.10. Au denumirea dc antigeni de histocompatibilitate din cauza reacţiilor foarte puternice pe care le provoacă în cazul nepotrivirii transplanturilor de organe. . Aceste similarităţi au dus la presupunerea că genele pentru celulele T receptoare îşi au originea în aceleaşi gene părinte ca genele pentru imunogiobuline. Celulele receptoare T prezintă două lanţuri.

Citokinele ce mediază imunitatea naturală Citokinele ce mediază imunitatea naturală împotriva infecţiei virale şi pe cea care iniţiază reacţiile inflamatorii împotriva bacteriilor sunt următoarele:. combinaţia unei perioade scurte de transcripţie cu o durată de viaţă a ARNm pentru citokine determină caracterul tranzitoriu al sintezei citokinelor. acţiunea este endocrină. având următoarele proprietăţi generale: . ƒ stimulatori ai creşterii leucocitelor imature şi ai diferenţierii (produşi de limfocite stimulate şi alte celule). adică ca factori de creştere (de pildă. de asemenea. ƒ regulatori ai activităţii. citokinele influenţează sinteza altor citokine. moleculele de ARNm sunt instabile.interleukina-6: .interferonii tip I.ori sinergică-efect crescut ori adiţionale). Citokinele nu sunt stocate ca moleculele pre-formate şi sinteza lor este iniţiată de o nouă transcripţie genică.citokinele sunt produse în timpul fazelor efectuare ale imunităţii naturale şi specifice şi servesc medierii şi reglării răspunsurilor imune şi inflamatorii. asupra multor tipuri de celule diferite. iar când o celulă este stimulată de la distanţă prin citokinele secretate în circulaţie.factorul de necroza tumoare. responsabile pentru comunicaţiile dintre celulele sistemelor imune şi inflamatorii. In imunitatea specifică. Pentru multe celule ţintă. Prin urmare.De asemenea. Celulele T produc câteva citokine ce reglează activarea. majoritatea citokinelor sunt produse de limfocitele T activate şi se numesc limfokine.multe citokine sunt produse de diverse tipuri celulare. . Activarea transcripţională este tranzitorie. -1. Odată sintetizate citokinele sunt rapid secretate. 206 . când o celula din apropriere secretă citokină. . amplificând astfel mecanismele pentru răspunsurile imune specifice. . de fapt fiind implicate mai multe citokine diferite). Funcţiile citokinelor sunt clasificate astfel: ƒ mediatori ai imunităţii naturale (induse de agenţi infecţioşi din fagocitele mononucleare). ce stimulează creşterea şi diferenţierea leucocitelor imature in măduva oaselor. citokinele acţionează ca regulatori ai diviziunii celulare. acţiunea se numeşte paracrina. Limfocitele şi fagocitele mononucleare produc şi alte citokine numite factori stimulatori ai coloniei. Aceste citokine sunt molecule efectuare ale imunităţii imediate celular şi sunt.citokinele inflamatorii cu greutate moleculară joasă. Citokinele produse deci de tipuri celulare diverse. Majoritatea răspunsurilor celulare la citokine este lentă. acţionează de asemenea. .acţiunile citokinelor sunt deseori redundante. neutrofilele şi eozinofilele. derivate din celulele T activează şi reglează celulele inflamatorii care sunt fagocitele mononucleare. Alte citokine. ca factori de creştere epiteliali şi mezenchimali în repararea tisulară). .secreţia citokinelor este un eveniment self-limitat scurt. monokinele joacă roluri importante fiind continuatori ai activării limfocitelor.citokinele. ca in cazul hormonilor adevăraţi.interleuchina. după o perioadă de câteva ore şi necesită un nou ARNm şi sinteza proteică. creşterii şi diferenţierii limfocitelor (induse în răspunsul recunoaşterii antigenului specific de limfocitele T). . creşterea şi diferenţierea populaţiilor limfocitare variate. Expresia multor receptori ai citokinelor este reglată de semnale specifice (care pot fi alte citokine. de exemplu). . ƒ activatori ai celulelor inflamatoare nespecifice (induse ca răspuns la recunoaşterea antigenului specific de limfocitele T). citokinele sunt un grup divers de glicoproteine. Când aceeaşi celulă ţintă secretă citadine acţiunea se numeşte autocrină. ca şi alţi hormoni polipeptidici iniţiază acţiunea lor prin legarea la receptorii specifici de pe suprafaţa celulelor ţintă. citokinele influenţează acţiunea altor citokine (doua citokine pot avea acţiune antagonică. proprietate numită pleiotropism.

Deoarece majoritatea limfocitelor citolitice recunosc antigenele străine legate de clasa I de antigene ale complexului major de histocompatibilitate IFN ajută faza efectuare a răspunsurilor imune mediate celular.Interferonul tip (IFN I) Include două grupe de proteine distincte serologic şi anume IFN-A (produse de fagocit molecular în principal) şi IFN-B (produse de fibroblast) având patru acţiuni biologice: 1. FNT activează leucocitele inflamatori pentru a omorî.etc. 4.). stimulează diferite celule în răspunsul imun. mărind eficienţa uciderii. Acţiunea antivirală a IFN este de tip paracrin. Sursa celulară a IL-1 este fagocitul mononuclear activ.) Interleukina-1 (IL-1) Funcţia principală a IL-1 este acea de mediator al răspunsului inflamator în imunitatea naturală. 2. De asemenea JFNT exercită acţiuni sistematice diverse (este un hidrogen endogen. în special a aminoacizilor esenţiali ca triptofanul. al concentraţiei scăzute (cea 10-9 M) acţionează local ca regulator paracrin şi autocrin al leucocitelor şi celulelor endoteliale. acest factor măreşte proliferarea celulelor T CD şi creşterea şi diferenţierea celulelor B. etc. Această acţiune este datorită aceloraşi enzime care inhibă replicarea virală dar şi inducţiei altor enzime ce previne sinteza aminoacizilor. IFN modulează expresia moleculară autogenelor de histocompatibilitate. ca principal factor de creştere. cauzează trombon intravasculară. FNT stimulează fagocitele mononucleare şi alte celule Nn produc citokine. FNT este un costimulator al activităţii celulei T. 2. 6. Se spune că o celulă care a răspuns la IFN şi este rezistentă la infecţia virală se află intr-o stare antivirală. Acest factor. IFN de tip I inhibă replicarea virală: IFN induce sinteza unui număr de enzime. Interleukina-6 (IL-6) Este sintetizată de celule endoteliale. etc având două acţiuni binecunoscutele hepatocite (care sintetizează fibrinogen ce contribuie la faza acută) şi pe celulele B. hepatocitele să sintetizeze anumite proteine serice. Prin urmarea cele trei activităţi funcţiilor litice ale limfocitelor ucigaşe si creşterea in expresia moleculelor din clasa I a complexului major de histocompatibilitate. FNT induce sinteza CSF de către celule endoteliale şi fibroblaste. etc. iar în concentraţii mari poate avea efecte letale (deprimă contractilitatea miocardului. 5. fibroblaste. adică celula infectată viral secretă IFN pentru protecţia celulelor vecine încă neinfectate. 4. în special IL-1 Ni IL-6. IFN poate inhibă faza cognitiv a răspunsurilor imune. acţionează concertat eradicarea infecţiei virale. FNT permite celulelor endoteliale să devină adezive pentru leucocite iniţial pentru neutrofile. simulează fagocitele mononucleare să secrete IL-1 Ni IL 6. IFN inhibă proliferarea celulară. în special neutrofilele dar şi eozinofilele mononucleare. ca 2-1oligoadenilat. Sursa celulara majoră a acestui factor sunt fagocitele mononucleare activate de lipopolizaharidul (endotoxina) derivat din peretele celular al bacteriei. 3. 3. IFN creşte potenţialul letal al limfocitelor nativ ucigaşe. 5. sinteza care interferă cu replicarea ADN ori ARN viral. Local. Factorul de necroză a tumori (FTN) Este principalul mediator al răspunsului gazdei la bacterii gram negative. reduce presiunea sanguina şi perfuzii.în acelaşi timp. apoi pentru monocite care se acumulează la locurile inflamaţiei. prevenind activarea ajutătoare. Acei interferoni cresc expresia moleculelor din clasa I şi inhibă expresia celor din clasa II. astfel: 1. 207 . FNT exercită o acţiune protectoare împotriva viruşilor şi amprente expresia clase I de molecule ale complexului major de histocompatibilitate potenţând liza mediata de limfocite asupra celulelor infectate viral.

208 . 4.Citokinele inflamatorii cu greutate moleculara joasă: familia interlekina-8 Aceste citokine inflamatorii derivă din: a. Este produsă în special de celulele T. Ele servesc ca principali mediatori secundari ai inflamaţiei. Citokinele ce acţionează primar pentru a regla limfocitele. capătul C-terminal formând helixul ce se extinde de la poziţia 117 la 133 în secvenţele de aminoacizi. sunt interleukina-2.celule endoteliale. IL-4 este singurul factor comutator cunoscut pentru producerea IgE. Principalele ei acţiuni pe limfocite sunt: Interleukina-2 este factorul de creştere endocrin major pentru limfocitele T Ni cantitatea de IL-2 sintetizată de celulele T CD activate este un determinant important al magnitudinii răspunsurilor imune.helical antiparalel (0. cât şi pentru acela mediat celular. În timpul răspunsurilor imune fiziologice. celule T activate antigenic. 1. interleukina4. gamainterferon şi limfotoxină. IL-2 stimulează creşterea celulelor nativ ucigaşe şi măreşte funcţia lor catalitica (sunt produse aşa numite celule killer-activate de limfokinază). Acţionează de asemenea pe limfocitele T din apropiere (pe ambele substraturi CD şi CD) şi deci este totodată şi un factor de creştere endocrin. Interleukina (IL-4) IL-4 este produsă de celule T CD Ni are efecte importante pe patru timpuri de celule: IL-4 este un factor de creştere şi diferenţiere pentru limfocitele B (putând fi necesară atât pentru proliferare cât şi pentru secreţia anticorpilor de celulele B ca răspuns la antigenele proteice).3 nm). IL-4 este un factor de creştere autocrin pentru un subset de celule T CD clonate c secretă IL4JL-5 Ni IL-6 în contrast cu majoritatea clonelor cere produc IL-2. în mare parte prin secreţia citokinelor. menţionăm că în structura tridimensională a proteinei a fost identificat recent un helix necesar pentru folding-ul terţiar bioactiv—care este un mănunchi afla. Interleukina-2 (IL-2) IL-2 este principala citokină responsabilă pentru trecerea limfocitelor T de la fazi G la faza S a ciclului celular. deci ea funcţionează ca un factor de creştere endocrin. plachete. creşterea şi diferenţierea Aceste citokinele sunt produse în principal de limfocitele active antigenic. c. IL-4 este de asemenea un factor de activare a macrofagelor (chiar dacă efectele de potenţare sunt mai reduse decât efectele gama-interferonului). IL-4 este un factor de creştere pentru mastocite şi acţionează sinergic cu IL-3 Nn stimularea proliferării mastocitelor. IL-2 acţionează pe celulele B umane ca un factor de creştere cât şi un stimul pentru sinteza anticorpilor. Citokinele ce reglează activarea limfocitelor. 2. b. s-a sugerat recent că IL-4 poate contribui si la imunitatea mediată celular. fibroblaste sau celule epiteliale. β factorul de transformare a creşterii (β -FTC). fagocite mononucleare. ce nu circula în sânge pentru a acţiona la distanţă şi de aceea nu este considerată un factor de creştere endocrin. Deoarece IL-2 este considerat in prezent o "cheie" în imunologia celulei T şi un agent terapeutic promiţător în lupta anticanceroasă. Aceste celule T sunt utile atât pentru răspunsul imun mediat umoral. De asemenea. CD acţionează pe aceleaşi celule care o produc. 3. în special din subsetul CD.

Factorul β de transformare a creşterii ( β . β . Interferonul imun sau gamma (gamma-IFN) Acest interferon (numit şi interferonul tip II) induce . Gama-IFN este un activator potent al celulelor nativ ucigaşe (mai mult decât IFN tip l). aceste citokine mediază faza efectoare a răspunsurilor imune mediate celulare şi ele includ gama-interferon. anumite tumori pot scăpa de un răspuns imun secretând mari cantităţi de β . 5. de asemenea un activator al celulelor endoteliale vasculare acuzând creşterea aderării leucocitelor la endoteliu. acest interferon are următoarele funcţii: 1. 209 . Este produs atât de celulele T ajutătoare CD ce secretă IL-2 cât de celulele T CD. β . la o varietate de tipuri celulare.FTC determina creşterea de noi vase sanguine. El inhibă creşterea multor tipuri celulare şi stimulează creşterea altora. în contrast cu IFN tip I care. însă are câteva proprietăţi legate de imunoreglare care ii separă funcţională de IFN tip I. β .FTC cauzează sinteza proteinelor matrice extracelulare asemenea. interleukina-5 şi factorul de inhibare a migrării. inhibă maturarea celulelor CTL1. Gama-IFN este un activator al celulelor endoteliale vasculare (promovând adeziunea limfocitelor CD şi alterează caracterele morfologice ce facilitează extravazarea limfocitelor). etc.ca şi interferonul tip I . β .FTC.FC biologic activ. Gama-IFN activează neutrofilele (însă mai puţin decât FTN sau limfotoxină). 2. Limfotoxina Limfotoxina este sintetizată de celulele T şi de obicei acţionează local ca un factor paracrin şi nu ca mediator al injuriei sinteticele este un activator potent al neutrofilelor furnizând limfocitelor un mijloc de reglare a reacţiilor inflamatorii acute. Ca o citokină. 6. Citokinele ce activează celulele inflamatorii Aceste citokine provin în principal din limfocite T CD şi CD şi servesc în special activării funcţiilor celulelor efectoare nespecifice. inhibă activarea macrofagelor.FTC este potenţiala important deoarece antagonizează multe răspunsuri ale limfocitelor. De exemplu.FTC inhibă proliferarea celulelor T la miogen policlonali. uneori însă poate fie să inhibe creşterea aceluiaşi tip celular în cultură. Astfel. Gama-IF acţionează direct pe limfocite T şi B pentru a promova diferenţierea. Gama-IFN creşte expresia moleculară din clasa I de antigene a complexului major de histocompatibilitate. limfotoxină. Astfel. un proces numit angiogeneză. producerea citokinelor şi modificări morfologice ce facilitează extravazarea leucocitelor.FTC) Celulele T activate antigenic cât şi macrofagele activate secretă β . În vivo. O acţiune importantă.o stare antivirală şi antiproliferativă. Gama-IFN este un activator important al fagocitelor mononucleare. 3. Acţiunile acestui factor sunt pleiotropice. IL-5 este capacitatea de a stimula centra şi diferenţierea eozinofilelor şi de a activa eozinofilele mature ca acestea sa poată omorî helminţii. determină expresia moleculară din clasa 11 a acestui complex. Citokinele care cauzează modificări funcţionale în favoritele mono nucleare au fost numite factori de activare a macrofagelor. 4. Interleukina-5 (IL-5 ) Este produsă de celulele T CD activate şi mastocitele activate. El induce direct sinteza enzimelor ce permit macrofagelor să omoare microbii fagocitaţi. În imunoreglare. gama-IFN este principalul factor de activare a macrofagelor şi el furnizează mijloace prin care celulele T activează macrofagele. LT este.

LT. Relaţii de cooperare între componentele sistemului imun Antigenele macromoleculare conţin epitopi multipli sau determinanţi. interleukina-7. adică celulelor canceroase. De exemplu.4. Alţi receptori Fc de pe celulele epiteliale mediază transportul transepitelial al anticorpilor IgA si IgG.limfocite B. cum sunt integrinele. lg de la suprafaţa celulei B este receptorul celulei B pentru antigen. IL-6 acţionează ca factor de creştere pentru multe celule maligne plasmatice (plasmacitoame sau mieloame) B. În plus. gama-IFN. Se ştie că maturarea unei leucocite implică comutarea la o linie particulară cu pierderea capacităţii de dezvoltare în alte tipuri de celule mature. Acest factor nu reprezintă o citokină unică.celule dendritice (celule de prezentare. complex major de histocompatibilitate. FTC inhibă creşterea celulelor din măduva oaselor. IL-6. 10. în asociaţie cu produsul unei gene a self-ului. acţiunea inteleukina-7.fagocitele mononucleare. măresc răspunsul la aceşti factori. celulele T recunosc şi răspund la antigenele proteice străine numai când antigenul este ataşat de suprafaţa altor celule. în timp ce IL-l. Mediatorii creşterii leucocitelor imature B ai diferenţierii lor sunt interleukina-3 de stimulare a coloniei macrofagelor. recent descrisă. De exemplu FNT. Se considera în prezent că reţinerea leucocitele în ţesuturi este controlată de exprimarea recepţionerilor specifici pentru moleculele matrice extracelulare. Citokine ce stimulează hematopoieza Reacţiile imune şi inflamatorii care consumă leucocitele induc producerea de noi leucocite care înlocuiesc celulele inflamatorii. factorul de stimulare a coloniei granulocitelor B. respectiv macrofagele). Limfocitele T helper şi citolitice specifice pentru antigenele proteice străine recunosc deci simultan două structuri. . factorul de stimulare a coloniei granulocite-macrofag. fiecare din aceştia putând fi recunoscuţi de un anticorp. 210 . Prin urmare. Celulele T recunosc antigenul numai pe suprafaţa celulelor accesorii. . Mai mult. vizează progeniturii hematopoietice comutaţii la linia limfocitelor B. Anticorpi sunt produşi in RER al celulei B. În concluzie. citokinele exercită numeroase funcţii utile organismului. antigenul străin şi o moleculă MHC self. astfel multe celule tumorale ce cresc autonom secretă IL 6 ca un factor de creştere autocrin. IL-6 promovează creşterea celulelor somatice hibride produse prin fuziunea celulelor B normale cu celule mielomului. în timp ce celulele B şi anticorpii secretaţi leagă antigenele solubile aflate în circulaţie sau în faza apoasă. Moleculele de anticorpi secretaţi neutralizează antigenele. însă în cazul producerii lor excesive se poate instala dezordinea tisulară şi chiar moartea. Acţiunile acestor citokine sunt influenţate de alte citokine. prezente pe suprafaţa celulelor accesorii sau celulelor ţintă. Celulele accesorii cel mai bine definite pentru limfocite T helper includ: .Factorul de inhibare a migrării Acumularea fagocitelor mononucleare în ţesuturi depinde de reţinere acestor celule ca răspuns la citokinele produse local ce inhibă motilitatea. Ele servesc creşterii chiar şi a celulelor nemuritoare. Citokinele ce stimulează expansiunea şi diferenţierea progenitorilor din măduva oaselor sunt denumite factori de stimulare a coloanei (FSC). diferite izotipuri de anticorpi se leagă la receptorii Fc pe eozinofile. mastocite şi celule native ucigaşe şi stimulează funcţiile acestor celule ca pe o consecinţă a legării antigenului. activează sistemul complement. În timp ce interleukina-3 (cunoscută ca factor de multitudine) promovează expansiunea celulelor ce se diferenţiază în toate tipurile de celule mature cunoscute. obsonizează antigenele şi amplifică fagocitoza lor de către diferite celule. fiind donate molecule cu această activitate. adică a "hibridoamelor"ce produc anticorpi monoclinali.

Procesarea asigura ca porţiuni ale unei proteine (heptone imunodominante) se vor lega la moleculele clasei II a complexului major de histocompatibilitate şi vor forma complexe imunogenice. Multe tipuri celulare au capacitatea de a prezenta antigenele celulelor T ajutătoare CD+4. Reglarea expresiei genelor complexului major de histocompatibilitate clasa II reprezintă un punct de control important pentru răspunsurile imune. . Rezultatul legării antigen-complex major de histocompatibilitate la celulele T este o serie de evenimente intracelulare numite cu un termen comun activarea celulei T care începe cu generarea celui de al doilea mesager şi terminarea cu dezvoltarea funcţiilor efectuare şi proliferarea celulei T.ele pot funcţiona activând ori reglând celula B.. sindromul Sjogren cât şi o serie de boli autoimune (de exemplu lupusul sistemic eritomatos. De exemplu. însă exprimarea acestora este crescută pe celulele B stimulate via Ig din membrană. Aceste proteine de pe suprafaţa celulelor B sunt importante deoarece: . dar nu altele. Limfocitele T helper CD+4 recunosc antigenele în asociaţie cu produsele clasei a doua a complexului major de histocompatibilitate şi celulele CD+8. Cele mai timpurii evenimente din această cascadă includ modificarea fosfolipidelor membranare.celulele endoteliale. artrita reumatoidă. cu anticorp anti-lg sau prin alţi activatori policlonali. activitate crescută a proteinkinazei C. creşterea concentraţiei în calciul citoplasmatic. CTL 1 recunosc antigenii în asociaţie cu produsele genice din clasa întâia complexului major de histocompatibilitate. apoi câteva proteine sunt fosforilate. Genele complexului major de histocompatibilitate clasa I funcţionează ca gene ale răspunsului imun. Antigenele ţintă pentru CD+8 CTL sunt proteine sintetizate endogen. astfel ca antigenele virale. răspunsurile anticorpului sunt iniţiate prin interacţiunea antigenului cu molecule Ig specifice de membrană de suprafaţa limfocitelor B.celule Langerhans ale pielii. IL-2. celulele B exprimă receptori de înaltă afinitate pentru câteva citokine incluzând IL-1. 211 . CD4 şi CD8 sunt glicoproteine de suprafaţa exprimate exclusiv pe sub seturi de celule T mature cu modele distincte de restricţie a complexului major de histocompatibilitate. În general celulele B în repaos exprimă un număr scăzut de receptori pentru citokine (de la câteva sute la 1. Aceşti mesageri secundari stimulează transcripţia genelor necesare pentru răspunsurile proliferative şi efectoare ale celulei T. Aceste complexe sunt exprimate pe suprafaţa celulelor accesorii. În plus la Ig şi clasa II ale complexului major de histocompatibilitate (cu rol în interacţiunea celulă T-B). dermatita herpetiformă. Pe limfocitele B se găsesc markeri fenotipici şi moleculari funcţionali de suprafaţă.anticorpi împotriva proteinelor de suprafaţă pot fi utilizaţi să localizeze şi să trateze tumori derivate din limfocitele Bd) unele proteine de suprafaţă sunt receptori pentru citokine. hemocromatoza idiopatică. Diviziunea mitotică a celulelor T are ca rezultat expansiunea clonelor de celule cu aceiaşi specificitate antigenică şi astfel amplifică răspunsurile imune la un antigen particular. Proteinele exogene străine sunt internalizate în celulele accesorii unde suferă procesarea într-un compartiment vezicular acid. Celulele T limitate la un complex de histocompatibilitate exprimă clonal receptori proteici heterodimerici (alfa. limfocitele B exprimă o varietate de proteine de suprafaţă cu semnificaţie funcţională (incluzând receptorul C3d pentru virusul Epstein Barr). Anomaliile antigenelor de histocompatibilitate asociate unor boli ca spondilita anchilozantă. Prin urmare. produsele lor se leagă selectiv şi prezintă unele antigene. . IL-5 şi IL-6. diabetul insulinodependent etc). care sunt procesate şi asociate cu moleculele complexului major de histocompatibilitate clasa I. miastenia gravis.beta) legaţi prin legături disulfidice ce sunt omologi moleculelor Ig.000 per celulă). IL-4. Aceşti receptori leagă specific antigenul procesat complexat la moleculele complexului major de histocompatibilitate de suprafaţa celulelor (APC 1).ele pot fi de markeri fenotipici de maturitate şi ai liniei de celule B. unde sunt recunoscute de celulele T CD+4. .

Ele sunt stimulate ca şi macrofagele. ele distrug 212 . controlând întinderea infecţiei şi pot vătăma chiar ţesuturile normale în imediata vecinătate. numite şi celule inflamatorii. Ele posedă receptori pentru porţiunea Fc a anticorpilor şi pentru proteinele complementului. deoarece joacă roluri importante în inflamaţie şi imunitatea naturală. macrofagele participă la eliminarea antigenelor străine prin răspunsuri imune umorale. mediatori derivaţi din lipide. În plus. Capacitatea macrofagelor şi limfocitelor de a-şi stimula unele altora funcţiile dovedesc un mecanism de amplificare importantă pentru imunitatea specifică. Macrofagele astfel activate sunt mai eficiente in realizarea funcţiilor fagocitice. Astfel. creşterea temperaturii locale). ƒ macrofagele produc citokine care recrutează alte celule inflamatorii. Ele fagocitează particule opsorizate şi funcţionează ca celule efectuare ale imunităţi umorale. eritemul. Diferite citokine induc proliferarea celulelor B. Celulele accesorii (de exemplu macrofagele) pot juca un rol important în iniţierea răspunsului imun. ƒ în faza de efectuare a răspunsurilor imune mediate celular celulele T ajutătoare secretă citokine ce activează macrofagele. macrofage) în imunitatea naturală includ următoarele: ƒ macrofagele fagocitează particule străine (microbi. în faza efectuare a răspunsurilor imune umorale antigene străine. de citokinele derivate din celula T şi fagocitează particule opsonizate. substanţele fagocitate sunt degradate de enzimele lizozomale. În plus. astfel ca paraziţi. În plus. specii reactive de oxigen.Această interacţiune stimulează celulele B să intre în ciclul celular. ele leagă şi fagocitează particulele opsonizate mult mai avid decât pe cele neînvelite (neopsonizate). tumefierea. macrofagele figurează printre principalele celule efectuare ale imunităţi medie celular. antigenele proteice ale celulei T sunt procesate de către celulele B şi prezentate în asociaţie clasa II de molecule ale complexului major de histocompatibilitate. Neutrofilele răspund rapid la stimuli chemotactici putând fi iniţial activate de citokinele produse de macrofage. secreţia anticorpilor şi alte trăsături ale răspunsului imun umoral la antigenele proteice. de activare şi efectuare a răspunsurilor imune specifice: ƒ Macrofagele dispun antigene străine pe suprafaţa lor intr-o formă ce poate fi recunoscută de limfocitele T antigene specifice. la limfocite şi fagocitele mononucleare. de exemplu eritrocite senescenţe). aceste celule secretă enzime. au şi funcţia de a elimina microbi şi celulele moarte. migrând şi acumulându-se la locuri de activare a complementului. devin învelite sau opsorizate de anticorpi şi proteine ale complementului. Granulocitele. ca prostagladinele. probabil via producere de mesageri secunzi intracelulari. incluzând antigene şi chiar ţesuturi proprii vătămate ori moarte. Principalele funcţiuni ale fagocitelor mononucleare (monocite. Deoarece macrofagele exprimă receptori de suprafaţă pentru anticorpi şi anumite proteine ale complementului. alte leucocite şi granulocite participă în faza efectuare a răspunsurilor imune specifice. în special neutrofile şi sunt responsabile pentru multe din efectele sistemice ale inflamaţiei ( febra. ca microbii. prezentând antigenele celulelor T şi secretând citokine ce promovează expansiunea şi diferenţierea ambelor feluri de limfocite. toate acestea omorând microbii. Interacţiunea limitată la complexul major de histocompatibilitate dintre celula B şi limfocitele T ajutătoare furnizează ea însăşi semnale activatoare celulelor B restante şi conduce la secreţia diverselor citokine de către celulele T. Eozinofilele exprima receptori Fc pentru o clasă de anticorpi IgE. Ele secretă şi conţin în membrană proteine ce promovează activarea celulei T. macromolecule. Fagocitele mononucleare joacă următoarele roluri în faza cognitivă. limfocitelor T ajutătoare. ƒ Macrofagele produc de asemenea factori de creştere pentru fibroblaste şi endoteliul vascular ce promovează repararea ţesuturilor vătămate. degradative şi citolitice decât celulele nestimulate. T şi B. În acest fel. fiind efectori importanţi in reacţiile imune la antigenii ce induc nivelele ridicate de IgE.

helminţi ce rezistă deseori enzimelor lizozomale ale neutrofilelor şi macrofagelor. ƒ activarea celulelor imune. de exemplu. Astfel. acţiunea celulelor T efectoare şi a celulelor B. Cum s-a spus anterior. Pe de altă parte. atunci când acest lucru este necesar. Imunopatia instalată în anumite cazuri poate conduce deci la cronicizare ori moarte. citokinele servesc multor funcţiuni ce sunt critice în apărarea împotriva agenţilor patogeni şi furnizează legături între imunitate specifică şi naturală. au acţiunea antivirală. . . Bazofilele şi mastocitele exprimă receptori de înaltă afinitate pentru IgE şi leagă astfel anticorpi IgE. Este ştiut că interferonii. în funcţe de natura lor. astfel încât activarea celulei T herper poate contribui la acumularea eozinofilelor la locurile cu reacţii de infestare parazită şi alergice. Creşterea şi diferenţierea eozinofilelor sunt stimulate de o citokină derivată din celula T helper numită interleukina-5. Baza umorală a răspunsului imun Este mediată de celulele B. datorate producerii de anticorpi IgE. Interacţiunea antigenelor cu aceste molecule IgE stimulează bazofilele şi mastocitele de a excreta conţinutul granulelor lor. Administrarea citokinelor sau a inhibitorilor lor constituie o abordare potenţială pentru modificarea răspunsurilor biologice asociate cu boală. De asemenea.celuleT supresoare – suspendă. Unele dintre ele sunt responsabile cu recunoaşterea. Citokinele reglează de asemenea amplitudinea şi natura răspunsurilor imune prin influenţarea creşterii şi diferenţierii limfocitelor. Eozinofilele sunt numeroase la locurile reacţiilor de hipersensibilitate imediată. care sunt mediatori chimici ai hipersensibilităţi imediate.celule T ajutătoare – actionează pentru pregătirea terenului de acţiune a celulelor T efectoare şi supresoare şi a celulelor B. 213 . 10. ƒ inducţia linfokinelor antitumorale sau facilitarea efectelor lor. producţia excesivă ori acţiunile citokinelor pot conduce la distrucţie tisulară şi chiar moarte. S-a stabilit că limfocitele sunt celule care iniţiază răspunsul imunitar specific şi care posedă memorie imunitară. responsabili cu neutralizarea. să activeze o varietate de mecanisme efectuare pentru a elimina antigenul. fagocite. astfel: .celulele T efectoare – distrug antigenii sau determină inflamarea ca răspuns la acţiunea antigenului. când rezultă un defect în unul din efectorii sistemului imun (limfocitele T şi B. Celulete T pot fi la rândul lor împărţite în trei categorii. aceste granulocite sunt celule efectuare ale hipersensibilităţi imediate datorită IgE. opsonizarea sau dizolvarea antigenilor. iar altele cu efectuarea acţiunii. producătoare de Ig.in alergie. proteinele complementului) se vorbeşte de imunocompromis. citokinele asigură mecanisme de amplificare importante ce fac capabile limfocitele în număr scăzut.5. specifice pentru oricare antigen. Prin urmare. deci implicit. celulele B produc anticorpi. Limfocitele efectoare sunt de două tipuri: celule B şi celule T. În sfârşit. Eozinofilele sunt activate şi de alţi anticorpi ca formula secretată AigA. De pildă efectele antitumorale ale interleukinei-1 pot fi înregistrate prin 3 mecanisme: ƒ direct citolitic. acţiunea celulelor T ajutătoare. antiproliferativă şi imuno modulatoare.

Producerea de anticorpi Producerea de anticorpi implică cel puţin patru tipuri de celule: .celulele macrofage ─care acţionează ca celule de prezentare . nu cu IgG.două tipuri ce celule T. Din cauza tipului de acţiune desfăşurat de către macrofagi.5. de la producerea de IgM. Acesta nu este un proces specific. răspunsul primar fiind preponderent IgM. Tipul final de imunoglobulinăde la suprafaţă pare să prezinte natura anticorpului produs de celulă. ajutătoare şi supresoare. Antigenul purtat de către macrofag este apoi „prezentat" limfocitelor care sunt predeterminate să reacţioneze la antigen. Asemenea substanţe pot provoca proliferarea nespecifică a celulelor B de memorie (celule produse care prezintă aceleaşi imunoglobuline la suprafaţă).celule B. în reglarea tipului de răspuns şi amploarea răspunsului imunitar. care pot fi uşor recunoscute datorită prezenţei pe suprafaţa lor a imunoglobulinelor. Prezentarea antigenilor Primul stadiu al răspunsului imun la acţiunea oricărui tip de antigen implică modificarea antigenului de către macrofagi. în prelucrarea antigenelor.2. IgA şi IgE. S . . acestea sunt denumite celule de prezentare (sau auxiliare). O astfel de celulă pare capabilă să producă mai multe tipuri de imunoglobuline. producerii de factori solubilizanţi. Celulele B Anticorpii sunt produşi de către celulele B. Macrofagele au rol în concentrarea şi prezentarea unor antigene.1.5. Calitatea răspunsului este îmbunătăţit de prezenţa celulelor macrofage datorită. iar cel secundar preponderant IgG (fig. pe măsură ce se maturizează. Astfel.lanţ citoplasmatic. O parte din celulele B răspund direct la antigenii numiţi antigeni Tindependenţi. 132). 214 . poate trece la producerea de IgM şi IgD pentru ca în final să producă IgG. IgA sau IgE. alţii decât epitopi. probabil. inclusiv interleukine 1. Procesul ce are loc la nivelul celulelor macrofage este o parte esenţială a procesului de generare a răspunsului imun care implică celulele T. Fig. 10. Ele au determinanţi antigenici şi repetabili şi determină un răspuns cu IgM.10.lanţ de suprafaţă. de accea sunt cunoscute sub denumirea de celule B policlonale mitogene. Această secvenţă de maturare se potriveşte cu cinetica răspunsului.Ciclul de dezvoltare al celulelor B. 132 . C . Pentru aceste acţiuni nespecifice pot fi responsabili şi alţi determinanţi.

Celulele T au glicoproteine de suprafaţă specifice care acţionează ca marcatori care le diferenţiază. Este nevoie de încă un semnal de activare pentru stimularea acestor celule B. ele pot încă să stimuleze un răspuns la celulele B. 10. Doar celulele ajutătoare T care au răspuns la antigenul prezentat de către celulele macrofage poate în continuare să ajute celulele B. Celulele T pot să: dezintegreze antigenii specifici: citotoxicitate. haptenele pot fi recunoscute ca antigeni de celulele T doar cuplate cu un purtător. la animalele de experiment injectarea repetată a unor doze relativ mari de antigen poate duce la toleranţă în care nu este produs nici un anticorp specific ca răspuns la acţiunea antigenului. acţionând mai degrabă asupra celulelor ajutătoare T dect asupra celulelor B. sugerând faptul că factorul solubilizant eliberat de celulele T mediază efectul de ajutorare a celuleor B. Celulele T ajutătoare Acţiunea celulelor T este specifică antigenului. Adăugarea celulelor T determină un răspuns. Acţiunea celulelor T supresoare poate fi accentuată de anumite acţiuni de imunizare. 215 .6. care recunosc antigenul prin imunoglobulinele de suprafaţă.Majoritatea celulelor B însă nu răspund direct în majoritatea antigenilor chiar când aceştia sunt prezentaţi de celulele ajutătoare adecvate. iar haptenele libere pot reacţiona cu anticorpii. Deoarece semnalele sunt în mod normal generate de celulele T. Acestea au pe suprafaţă o glicoproteină specifică CDS. Recunoaşterea antigenului implică mai mulţi receptori la suprafaţa celulelor T ajutătoare. Unele din aceste glicoproteine se găsesc doar la celulele T. Celule B. elibereze substanţe solubile biologic active (limfokine) care stimulează inflamarea: hipersensibilitate întârziată. iar funcţia lor nu este în totalitate cunoscute. De exemplu. văd acelaşi epitop diferenţiat. Antigenii de clasa II joacă un rol important în activitatea celulelor ajutătoare T. Ca şi celulele T ajutătoare. Celulele T supresoare Efectele celulelor T ajutătoare sunt contrabalansate de celulele T supresoare. celulele supresoare T sunt specifice unui anumit antigen. iar pe de altă parte declanşează un proces de transformare şi proliferare care are ca efect o creştere a numărului de celele ajutătoare T specifice. Celulele T sunt de aceea denumite ajutătoare. Ele pot fi recunoscute de anticorpii monoclonali. Răspunsul imunitar mediat de celule Răspunsul specific antigenului mediat este generat de celule limfocitare T. disponibile atunci când individul va fi din nou supus acţiunii antigenului. fără a necesita şi acţiunea celulelor de prezentare. de exemplu. Răspunsul imunitar la o expunere ulterioară va fi mai rapid şi mult mai viguros. antigenii sunt denumiţi antigeni T-dependenţi. pe când capacitatea de răspuns la alţi antigeni rămâne nemodificată. Ele par să fie capabile să lege direct antigenul. Chiar dacă celulele T sunt separate de celulele B printr-o membrană. Când o celulă ajutătoare T întâlneşte un antigen pentru prima dată. Celulele ajutătoare T recunosc la celulele de prezentare antigenul şi antigenul HLA de clasa II ca un complex. chiar dacă celulele T singure nu sunt capabile să determine anticorpi. Ele recunosc apoi aceeaşi combinaţie de antigen şi antigen de clasa II specific celulei B corespunzătoare. ea ajută pe de o parte celulele B. Celulele T de la un individ nu pot coopera cu celulele macrofage şi celulele B de la altul.

acestea sunt traduse şi transmise AND-ului care la rândul său v-a ordona diviziunea celulară. fie indirect prin secreţie de imunoglobuline cu funcţii de anticorp. În linii mari. care le transportă la nivelul organelor limfoide secundare. Celulele citotoxice T Celulele citotoxice T dizolvă celulele infectate cu virusuri. Limfokinele sunt substanţe solubile capabite să influenţeze cinetica altor celule inflamatoare. prin reacţii de citotoxicitate . dând naştere la clone celulare B. antigenul este captat de către macrofage şi degradat în fagolizozomi în material neantigenic şi în componente înalt imunogene. a unor limfocite încă nesensibilizate şi asupra altor celule accesorii. să elaboreze limfokine care vor acţiona asupra macrofagelor. Deoarece limfocitele cu receptori pentru antigenul în cauză părăsesc circulaţia şi se localizează în organele limfoide. dar care activează de asemenea un tip de celule ucigaşe naturale NK (Natural Killer). hipersensibilitatea întârziată este determinată de celalele T de hipersensibilitate întârziată. Celulele efectuare de la nivelul organelor limfoide formează foliculi şi centri germinativi unde îşi vor exercita activitatea distructivă. Macrofagii pot fi de asemenea activaţi de linokine să distrugă paraziţii intracelulari ca microbacteriile. Macrofagele la rândul lor. celulele citotoxice T sunt foarte importante în faza de refacere. Clona respectivă începe să se multiplice activ. 216 . Inducerea este declanşată de antigenii de clasa I şi este reglată de celulele T supresoare.celule secretoare de imunoglobuline. Celulele citotoxice T sunt implicate în rejecţia grefelor. Sunt atrase la locul unde are loc reacţia de hipersensibilitate întârziatăcelule macrofage. Când limfocitele B sunt stimulate antigenic ele se divid prin mitoze repetate. În contact cu antigenii străini. acţionând asupra antigenului fie direct. celulele citotoxice T recunosc antigenii virali împreună cu antigenii HLA de clasa I. eliberează monokine. care este bine cunoscut pentru efectul său antiviral direct. celulele sunt apoi imobilizate şi este declanşată inflamarea. putând distruge doar celulele care prezintă acelaşi antigen HLA clasa I. Prin receptorii pentru antigen. limfocitele primesc informaţii referitoare la structura imunogenului. succesiunea evenimentelor care au loc după pătrunderea antigenului în organism este următoarea: în câteva minute. amplificând şi mai mult reacţiile. Limfokinele includ interferon. Interacţiuni celulare în răspunsul imun Mecanismele de declanşare şi control ale reacţiilor imune sunt complexe şi antrenează o cascadă de reacţii de stimulare sau inhibiţie între diversele populaţii celulare şi speciile moleculare. Inducerea celulelor citotoxice T necesită celule precursoare şi interleukine – 2 de la celulele T ajutătoare. celulele T de hipersensibilitate întârziată eliberează limfokine care mediază un răspuns imflamatoriu. neutrofile şi alte limfocite. Celulele T de hipersensibilitate întârziată Reacţia de tip hipersensibilitate întârziată este cunoscută de foarte mult timp. De exemplu.Aceste două tipuri de răspunsuri ale celulelor T sunt mediate de populaţii specifice: citotoxicitatea este determinată de celulele citotoxice T. distrugând celulele infectate înainte de producerea altor particule virale.7. Această citotoxicitate este dependentă de virus şi doar celulele care prezintă proteine virale relevante la suprafaţa lor sunt distruse. În comparaţie cu celulele T ajutătoare. Fracţiunile imunogene sunt proiectate pe membrane macrofagului. De vreme ce pe suprafaţa celulelor infectate apar proteinele specifice virusului înainte de producerea altor virusuri. Reacţiile determinate de vaccinuri sunt de acelaşi tip. Ele prezintă specificitate pentru antigenii HLA. Din acestea unele imunoblaste se diferenţiază în plasmocite . 10. reacţia la injecţia intradermală cu tuberculină în cazul testului Hantoux este o reacţie de acest tip. în primele momente ale stimulului antigenic proporţia lor in sângele periferic scade considerabil.

nu şi la pronază. Acestea reţin în memoria lor (în acizii nucleici) primul contact cu antigenul. 10. De asemenea poate interveni şi citotoxicitate anticorpodependentă (ADCC). unde patrulează un timp îndelungat. După 24-48 de ore. celulele efectuare mor. rămânând de veghe numai celulele de memorie. Celulele efectuare rămân la nivelul centrilor germinativi unde continuă prolifelarea şi secreţia de limfokine sau monokine. În această interacţiune guvernează aceleaşi restricţii genetice ca acele implicate în interacţiunea limfocite T . poate fi importantă în reacţiile imune faţă de antigene cu moleculă mare. De exemplu. a macrofagului (opsonizare). adică mijloace de apărare celulară condiţionate insă de prezenţa anticorpilor specifici. care ar stimula la rândul lor sinteza şi exprimarea pe membrana macrofagului a antigenelor I (asociate regiunii I din MHC – major histocompatibility complex class I). Anticorpii sintetizaţi sunt exocitaţi şi depuşi fie la suprafaţa membranei celulare. Astfel se asigură un permanent control homeostatic care menţine cadrul normal al reacţiilor imune. o populaţie de celule T ajutătoare (TH) activează multiplicarea şi transformarea unei clone de precursori B spre plasmocite secretoare de imunoglobina dar prin alte canale semnalizează şi celule T supresoare (TS) care vor controla atât proliferarea precursorilor B cât şi cea a limfocitelor TH. macrofagul captează antigenul nespecific. sunt folosite predominant mecanismele imunităţii mediate umoral împotriva speciilor care trăiesc în afara celulei şi cele alte imunităţii mediate celular contra celor adaptate la viaţa intercelulară. Interacţiunea s-ar putea instala şi simultan. organul limfoid fiind astfel crescut în volum tumefiat şi edemaţiat. devenind celule B cu memorie.1. operaţie de care sunt capabile numai celulele cu funcţii fagocitare. complexele se vor ataşa la FcR (receptorul Fc – fragment cristalizat). pregătite să facă faţă unui nou atac. cu viaţă lungă. Prezentarea antigenului de către macrofag atât celulelor T. fie trecuţi în sânge. cooperarea celulară se instalează atunci când limfocitele sunt expuse stimulilor mitogenici şi nu numai celor antigenici. în care macrofagul prezintă antigenul "prelucrat" limfocitelor T şi eventual cel "neprelucrat" limfocitelor B. Receptorii Fc sunt glicopreteine rezistente la tripsină. Antigenul formând complexe cu anticorpii. 217 . funcţiile fagocitare fiind mult activate. Interacţiunea celulară ar interesa succesiv câte două tipuri de celule legate prin punţi formate de către antigen: macrofag şi limfocit TH ( helper) şi ulterior limfocit TH şi limfocit B. declanşându-se imunitatea umorală rapidă. De asemenea.Alte imunoblaste se reîntorc la forma de limfocit circulant. induce şi formarea unor compuşi chimici simpli. Fc este un receptor membranar care leagă Ig. Este un dimer constituit din două jumătăţi C-terminale ale lanţurilor H (grele) de Ig. datorită proliferării clonale active. După ce complexele antigen-anticorp uşor fagocitabile sunt eliminate din organism. celula care reprezintă antigenul limfocitului T poate fi limfocitul B şi nu macrofagul. În unele situaţii. fără a fi însă graniţe rigide între cele două tipuri de reacţii imune. Legarea prin porţiune Fc a complexelor antigen-anticorp la FcR a macrofagului. care asigură supravegherea imunologică. celulele de memorie încep să revină în circulaţie. Durata scurtă de viaţă a celulelor efectuare reprezintă un mijloc eficient de stingere a reacţiilor imune. Spre deosebire de limfocitele diversificate clonal. celule T şi B) după cum cooperează s-ar putea realiza fără contact intercelular. În declanşarea şi controlul răspunsului imun intervin numeroşi factori a căror apariţie şi dispariţie din scenă este ordonată de multiple semnale şi circuite de reglare şi control. aceiaşi celulă putând fagocita diferite molecule indiferent de structura lor.macrofag. prin mediatori eliberaţi de limfocitul helper sau ajutător (TH) care ar activa macrofagul sau direct celula B. cât şi celulelor B.7. care trebuie "sfărâmate". între toate 3 tipuri celulare (macrofag. Unele mecanisme de apărare imună în infecţiile bacteriene În general.

Este cazul capsulei proteinei M la Streptococcus. ca şi în cazul hemolizei prin complementare loc ca urmare a activării complementului de către anticorpii care s-au fixat pe bacterie. Mijloace de apărare imună mediată celular Unele bacterii (M . microvililor. macrofagele. De exemplu. d. 10. trebuie să fixeze cca 8.2. fragmentul FC este fixat la FCR şi bacteria este fagocitată.1. b. şi ajung în citoplasmă. mecanismele opsonizării includ legarea complexului bacterie-anticorp prin receptorul pentru FC (FCR) sau legarea complexului bacterie-anticorp prin receptorul complement (CR). In ceea ce priveşte opsonizarea. este omorâtă de regulă. chiar dacă sunt fagocitate de către macrofagele opsonizate.1. La rândul lor. mai susceptibile la liză fiind formele SD. se ştie că bacteriile au o serie de factori care le protejează de acţiunea fagocitară a macrofagelor. bacteriile pot persista timp îndelungat în fagozomi sau distrug fagozomi. ori în absenţa anticorpilor specifici.coli.tuberculosis. În cazul complexelor antigen + anticorp. ale germenilor gram-negativi (cei gram-pozitivi sunt practice rezistenţi). neutralizarea toxinelor bacteriene (realizată aproape exclusive de către anticorpii din clasa IgG) este un mijloc important de apărare (în special în cazul germenilor din genurile Clostridium. 218 . inhibă aderarea şi. e. E. În cazul complementelor C3 sau C4. "Activarea" fagocitozei sau "opsonizarea" este mediată prin anticorpi din clasa IgG. sunt activate de limfokine eliberate în special din limfocite T. Astfel simpla opsonizare este total ineficientă deoarece. polizaharizilor capsulari. iar în absenţa anticorpilor specifici opsonizarea se realizează fie prin activarea complementului pe cale alternativă. etc). are loc ataşarea la receptorul pentru complement. Prin urmare.). fie prin agregate de molecule de imunoglobulină fără funcţii specifice pentru bacteria respectivă. natural şi de celule nativ-ucigaşe (NK). pentru a conferi condiţii favorabile opsonizării S. Staphylococcus etc. c. graţie anticorpilor (în special cei din clasa IgA). Nefiind distruse. proprietăţilor hidrofile ale peretelui celulei bacteriene. Bacteriile sau celulele infectate cu bacterii pot fi lizate spontan. bacterioliza dependentă de anticorpi. celula fagocitată şi nu bacteria.7. bacteria fiind "reţinută" la peretele celulei. In schimb. imobilizarea germenilor ciliaţi sau flagelaţi. etc. prin factorii C3 sau C4 ai complementului.7. dar nu şi fagocitoza. Prin mecanisme mediate celular. după fagocitare. Bacterioliza dependentă de complement. nu sunt atacate de enzimele lizozomale. Mijloace de apărare imună mediate umoral Sunt cunoscute in infecţiile bacteriene: a. în consecinţă. typhimurium. neutralizarea toxinelor bacteriene. inhibiţia aderenţei. granulocitele şi macrofagele au receptori membranar pentru fragmentul Fc sau pentru fracţiuni ale complementului prin intermediul cărora bacteria este "prinsă" pe căi indirecte. fiind inhibată fuziunea lizozomilor cu fagozomii.000 molecule de IgG pe suprafaţa bacteriei. Acest mijloc de apărare antimicrobiană nu este important deoarece subiecţii cu deficienţe congenitale în componentele complementului nu sunt mai semnificativ expuşi la infecţii în comparaţie cu cei normali.10. Imobilizarea germenilor ciliaţi sau flagelaţi poate fi realizată practic de către toate clasele imunoglobuline şi se dovedeşte eficientă în frânarea virulenţei unor germeni gram negative (Salmonella. Inhibiţia aderenţei la seroase sau mucoase se realizează de asemenea. Proteus. opsonizarea. multiplicarea bacteriei. care secretă exotoxine). dobândesc proprietăţi citotoxice şi bactericide şi proliferează la locul infecţiei sau inflamaţiei. Toxoplasma etc. care interferând cu adezinele. Împotriva acestor factori antifagocitari. macrofagele activează funcţiile citotoxice ale limfocitelor T care apoi distruge eficient celulele infectate bacterian (sau viral).1.

ca urmare a proceselor imune care au loc. Stimulul de bază. dar ei includ disponibilitatea antigenilor şi influenţa anticorpilor anti-idiotip. Această stare de absenţă a răspunsului este cunoscută sub numele de toleranţă.disponitilitatea anticorpilor. Ajustarea adecvată a dozei şi a ratei de expunere la un anumit antigen. Este esenţial ca un sistem imunitar să nu reacţioneze cu celulele gazdă.concentraţia de antigeni. Anticorpi anti-idiotip Structura zonei de legătură a antigenului este unică pentru fiecare anticorp şi poartă numele de idiotip. Concentraţia de antigeni va scădea în urma metabolizării sau îndepărtării acestora. deoarece orice dezordine poate cauza o boală autoimună sau o boală de imunodeficienţi.9. . pentru răspunsul imun devine deci mai slab. asemenea anticorpi sunt.8. fie să faciliteze. indiferent dacă aceştia sunt molecule inerte sau organisme. Reglarea normală Factorii care reglează un răspuns imun normal sunt multiplii.10.8. Sunt produşi anumiţi anticorpi anti-idiotip în cadrul unui răspuns imun normal. Disponibititatea antigenitor Răspunsul imun este declanşat în mod natural de antigeni. . Principalii factori sunt: .viteza răspunsului imun. 10. autoanticorpi. prin definiţie. 219 .8. 10. Reglarea alterată Factorii care reglează răspunsul imun pot fi manipulaţi experimental. 10. . Se pare că asemenea anticorpi anti-idiotip sunt implicaţi în cazul reglării unui răspuns imun normal.zona de pătrundere a antigenului. Anumiţi factori nespecifici pot creşte efectele anticorpilor.1.celulele fagocitare (macrofagii şi leucocitele poliformonucleare care indepărtează antigenii). poate împiedica apariţia unui răspuns imun. toleranţa naturală la antigenii proprii. Intensificarea răspunsului imun Rolul răspunsului imun este distrugerea antigenilor străini. declanşând doar clonele care au receptori cu mare afinitate.sistemul complementar care poate fi să distrugă un organism. .2. Rata în care antigenii declanşeză celulele B este probabil un factor important în limitarea producerii de anticorpi. Există bineînţeles. Reglarea imunologică Reglarea imunologica este de foarte mare importanţă mai ales în cazul maladiilor umane. Inexistenţa auto-toleranţei duce la apariţia bolilor autoimune. fagocitarea sa. Întepărtarea atigenilor este influenţată de mai mulţi factori printre care: . Mecanismele implicate includ activarea celulelor T supresoare şi eliminarea celulelor ajutatoare T şi a celulelor B corespunzătoare.

1. celule moarte. activarea chemotactică. Funcţia de bază a sistemului complementar este probabil opsonizarea microorganismelor şi complexelor imune. Componentele există în mod normal ca şi precursori inactivi. Fragmentele minore generate prin scindare au proprietăţi biologice deosebit de importante în faza fluidă.Scindarea unei molecule precursoare sub acţiunea unei componenete complementare Fragmentul principal are două zone active biologic: .o zonă pentru legarea de membrană celulară. Materialul distrus poate fi un organism viabil. Macrofagii au în interior nişte granule care conţin diferite enzime degradate cu care distrug materialul fagocitat. unde trăiesc pentru câteva săptămâni sau luni. Ţesuturile macrofage sunt eterogene în aspect. dar o dată activată. 10. 220 . macrofagii trebuie sa fie activaţi în această stare. de exemplu. Monocitele circulă doar câteva ore înainte de a intra în ţesuturi. microorganismele învelite (opsonizate) cu imunoglobuline şi/sau complement sunt mult mai uşor recunoscute de macrofagi şi mult mai repede fagocitate. O funcţie majoră sistemului de fagocite mononucleare este fagocitoza organismclor care invadează organismul gazdei şi a altor antigeni. Rolul major al căii complementare este furnizarea unei posibilităţi de înlăturare şi distrugere a antigenului. un antigen sau un complex imun. metabolism şi probabil în funcţie. aşa cum a fost prezentat anterior. devenind nediferenţiabile de macrofagi. . Alte categorii celulare implicate în imunitate Macrofagele Macrofagele sunt celule echivalente cu monocitele şi împreună cu monocitele.9. ei prezintă o potenţialitate distrugătoare crescută. cum ar fi. o componentă complementară poate acţiona ca o enzimă care scindează mai multe molecule ale următoarei componente din secvenţă. Sistemul complement Sistemul complementar constă dintr-o serie de proteine activate pe rând.10. ca în figura 133. Fiecare precursor este scindat în două sau mai multe fragmente. Fragmentele minore sunt generate la aproximativ fiecare etapă în cascadă şi contribuie la generarea răspunsului inflamator. în timp ce altele atrag neutrofilele şi macrofagele pentru fazele următoare de opsonizare şi fagocitare. indiferent dacă acesta devine sau nu învelit cu anticorpul. 9. Unele dintre ele cresc permeabilitatea vasculară. Fig. 133 . Pentru a-şi putea îndeplini funcţia.2. Macrofagii sunt de asemenea importanţi pentru prezentarea antigenilor altor celule ale sistemului imunitar. reprezintă sistemul mononuclear responsabil cu fagocitoza. Limfocitele şi mcrofagele provin din trunchiuri înrudite de celule din măduva spinării.o zonă pentru scindarea enzimatică a componentei complementare următoare.

Ele pot adera sau pot migra din vasele de sînge în ţesuturi. Neutrofilele sunt celule fagocitare. sunt. 10. Ele sunt capabile să recunoască celulele care au reacţionat sub acţiunea IgG şi le distrug. printr-un mecanism încă necunoscut. De menţionat că celule ucigaşe naturale nu sunt celule ale sistemului imunitar în sens strict ca macrofagii de exemplu. capabile să degradeze substanţele pe care le digeră. procesul de fagocitare este similar atât neutrofilelor cât şi fagocitelor mononucleare. mai mare a tumorilor.fagocitare mononucleare cu morfologie limfoidă. Aceste celule sunt considerate foarte importante pentru supravegherea apărării organismului împotriva tumorilor.Leucocite neutrofile polimorfonucleare Neutrofilele joacă un rol foarte important în apărarea organismului în cazul infecţiilor acute. Ele pot fi activate nespecific de agenţi mitogeni sau interferon şi deci pot fi recrutate de orice celulă T. În absenţa anticorpului sau stimulării antigenice şi sunt diferite de celulele ucigaşe prezentate anterior. Realizarea acestei degradări necesită o cantitate considerabilă de energie. complexul autigen-anticorp rezultat este în general îndepăttat din circulaţie şi distrus de macrofagi. Desi rolul anticorpilor IgE nu este îincă cunoscut. Un mare număr de antigeni. Funcţia directă a anticorpilor Neutralizarea este unul din efectele directe ale anticorpilor.10. Organismele care au un deficit de celule ucigaşe naturale au o incidenţă . indiferent dacă răspunsul predominant a fost de natură umorală sau mediat de celule. 134). Aria lor potenţială în acţiune este foarte mare. ei par să fie implicaţi în expulzarea paraziţilor din tractul gastrointestinal. responsabilă pentru citotoxicitatea dependentă de anticorp. un consum marit şi o producţie crescută de superoxid.10. inclusiv toxina tetanusului. 10.2. Ele nu pot distruge celule în absenţa anticorpului. 221 .1. Neutrofilele. Finalitatea răspunsurilor imune O dată ce sistemul imun a fost iniţiat. şi nu au memorie imunitară. Această migrare apare ca efect a acţiunii agenţilor chemotactici produşi la locul inflamaţiei. Din punct de vedere morfo-fiziologic. aceste substanţe nu se mai pot lega de ţesuturile receptoare. iar IgG este în mod special remarcabil pentru aceasta. pot fi neutralizaţi de anticorpi. O dată neutralizate. difteriei şi mulţi viruşi. în plus.10. Celule ucigaşe naturale (natural killer) Celulele ucigaşe naturale ( NK ) arată că limfocitele granulare mari pot distruge celule . rezultatul final al acţiunii sale depinde de natura şi localizarea antigenului. Celule ucigaşe (killer) Celulele ucigase sunt celuule non. Funcţia indirectă a anticorpilor Opsonizarea este procesul prin care un antigen devine învelit cu substanţe care îl face să fie mai uşor distrus de celulele fagocitare ( fig. 10.

. care sunt legate prin punţi.10.10.lanţ uşor de tip Kappa. 10. 10.4. 134 . Procesul inflamator Inflamarea este definit ca o creştere a permeabilităţii vasculare însoţită de infiltrarea celulelor „inflamatoare”. Genetica sistemului imunitar După cum a fost menţionat anterior. 10. mecanism care împiedică eventualele reacţii de autodistrugere a organismului.Fig.5.10.11. printre care fragmente de complement. Creşterea permeabilităţii vasculare este determinată de un număr de agenţi specifici.3.Relaţia dintre opsonizare şi fagocitare. fiecare moleculă de imunoglobulină este de fapt o proteină compusă din două lanţuri uşoare (L) identice şi două lanţuri grele (H) identice. 10. Uciderea celulelor ţintă Celulele ţintă ucise ca urmare a unui răspuns imun includ organismele şi celule care conţin antigeni virali sau tumorali specifici la suprafaţă. Există doua tipuri de lanţuri uşoare: . Controlul prin reacţie inversă O etapă importantă a răspunsului imun este declanşarea unui mecanism de autocontrol (feed-back).lanţ uşor de tip Lambda. Lanţurile uşoare sunt identice la toate clasele de imunoglobuline dar fiecare clasă are un lanţ greu caracteristic. Aceste celule ţintă pot fi distruse de mecanisme specifice. după cum este prezentat în tabelul urmator: Clasele Ig G Ig M Ig A Ig D Ig E Greutatea moleculară 150000 900000 160000 185000 200000 222 Lanţ greu γ µ α ρ ε Lanţ uşor k/γ k/γ k/γ k/γ k/γ .

cu ajutorul ADN-t recombinat. Receptorul celulelor B este anticorp (de ebicei de tip IgM) şi astfel. . Fiecare din aceste gene este în realitate o genă cluster (ciorchine). iar amîndouă suferă o recombinare somatică pentru celulele T cu specificitaţii diferite. în timp ce gena pentru lanţul uşor Lambda este pe cromozomul 22. de exemplu pentru IgM spre IgG.1. Gena responsabilă cu crearea lanţului uşor Kappa se găseşte pe braţul scurt al cromozomului 2. Fiecare celulă plasmatică produce lanţul uşor VJC într-o singură combinaţie şi produce fie lanţul Kappa. este posibilă o schimbare a genelor constante. se pot însera extranucleotide la nivelul joncţiunii şi aceste gene sunt predispuse să sufere mutaţii somatice după ce au fost obţinute. dar specificitatea antigenică rămîne neschimbată. Deşi combinaţia VDJ de obicei rămîne constantă pentru celulele plasmatice şi toţi descendenţii lor.11. Restul de ADN al mănunchiului este excizat şi constituie marcatori pentru limfocitele de origine ale celulelor B. Fiecare are o structură analoagă cu gena cluster pentru lanţtul usor al imunoglobulinei. dar în schimb au o genăconstantă şi nu au gene diferite. 6 gene de joncţiune ş una sau mai multe gene pentru regiunea constantă a fiecărei clase de imunoglobuline. 223 . Genele cluster pentru lanţurile uşoare Kappa şi Lambda au o structură similară cu aproximativ 200 de gene variabile şi 4 gene de joncţiune. Receptorul celulelor T este foarte asemănător ca structură cu imunoglobulina şi constă din doua lanţuri: un lanţ alfa şi un lanţ beta.regiunea constantă (C). printr-un proces de recombinare somatică o genă V. dar nu amîndouă. Simptomele şi semnele acesteia depind de mecanismele de apărare rămase intacte. fie lanţul Lambda. În fiecare celulă plasmatică. Imunodeficienţa dobîndită Imunodeficienţa dobîndită poate apare în fiecare sau în amîndouă componentele răspunsului imun.regiunea de joncţiune (J). 10. Se poate produce orice combinaţie. dar în general includ invaziile timpurii susceptibile faţă de infecţii. acestea ducînd la mai mult de 12000 de combinaţii posibile. Această abilitate a fiecărei gene cluster de a produce diferite polipeptide este o excepţie importantă a regulii: o genă . circa 50 de gene diverse. aflată între regiunile variabile şi cea de joncţiune. Aceste lanţuri sunt legate între ele prin punţi bisulfurice. Aceasta este realizată iniţial de diferitele fragmente ale ARN-ului lipite şi secvenţializate.o polipeptidă. o celulă plasmatică care răspunde la diferiţi antigeni poate să exprime o combinaţie VDJC diferită. Gena cluster pentru lanţul alfa al receptorului T este pe cromozomul 14. În lanţurile grele există o regiune diversificată (D). . o genă D.Fiecare lanţ al imunoglobulinei conţine trei regiuni: . o genă J şi o genă C sunt alaturate şi transcrise într-o moleculă unică continuă a ARN-ului mesager. Suplimentar. iar gena cluster pentru lanţul beta este pe cromozomul T. Gena cluster pentru lanţul greu conţine: aproximativ 200 de gene variabile. ceea ce are ca rezultat o mai mare diverisificare. Locusul pentru gena lanţului greu este pe cromozomul 14.regiunea variabilă (V).

Cele mai previzibile defecte sunt deficienţele IgA-lor (1/570). conform tabelului de mai jos: Fenotipul celulelor roşii 0 A A AB Anti-A + + Anti-B + + - unde: + înseamnă aglutinare.A. XR XR. 0 şi AB. AR XR XR. Antigenii AB0 sunt de asemenea prezenţi pe multe alte celule din organism. 224 . Boală Combinaţii imunodeficienţe severe Agammaglobulinemia Sindromul Wiskott-Aldrich Boli granulomatice cronice Sindromul Chediak-Higashi Sindromul DiGeorge Deficienţă Properdin Sindromul Limfoproliferativ Moduri de moştenire AR. iar dintre acestea cel mai bine cunoscute sunt ABO şi sistemele Rh ale grupelor sanguine. Grupele sanguine Grupe sanguine sunt determinate de proteinele de suprafaţă ale antigenilor de pe celulele roşii. iar cei cu grupa 0 nu au nici un antigen. cei cu grupa AB au ambele tipuri de antigeni. cei care au grupa B au antigeni B. iar – non-aglitinare .Aşa cum sunt conturate tabelul de mai jos. iar în 60/o din cazuri depinde de defectele sistemului complementar.AR AR deleţie cromozomială XR XR Imunodeficienţa moştenită este cauzată în 50% din cazuri de defectele anticopilor. iar mulţi din aceşti pacienţi sunt asimptomatici cu o frecvenţă de 1/1000 de combinaţii în cazul unor deficienţe ale sistemului fagocitar şi o frecvenţă de 1/70000 pentru combinaţii imunodeficiente severe. cu grupa B auanti-A. inclusiv pe celulele sanguine. aceste condiţii de apariţie arată o eterogenitate genetică. Indivizii care au grupa A au antigen A pe celulele lor roşii. Indivizii cu grupa A au în serul lor IgM anti-B (izo-glutine). care sunt determinate de reacţia celulelor roşii ale indivizilor cu anticorpii respectivi anti-A şi anti-B.11. Până acum au fost descrise aproximativ 400 de grupse sanguine. Sistemul sanguin ABO Există 4 fenotipuri majore AB0: . în 400% din cazuri ca urmare a defectelor de imunitate celulară. B. 10. iar cei cu grupa 0 le au pe amândouă.2.

14 0. dar acest lucru se poate face folosînd informaţii de ascendenţă.09 0.Persoanele Rh + posedă antigeni Rh pe celulele lor roşii şi pe cele tisulare.09 0.46 0. fiecare având 3 locusuri strâns legate C. Anti-B Anti-B Anti-A Anti-A Anti-A nici unul Nu este posibil să distingem în grupele sanguine grupa AA de A0 sau BB de B0. neurohormoni endocrini sau neuropeptide şi vice-versa. Complexul genelor pentru Rh este pe cromozomul 1 cu 2 altele. Deşi sunt posibile genotipuri 00. BB.04 0. Notaţie prescurtată rr Rr RR Rr RR RR UK frecvenţa 0. dar acest procent variază la alte popoare.13 0. are Rh+. de exemplu. Tabelul 4.17 0. 225 . în timp ce 30% din populaţia bască sunt Rh. B0 şi AB. Interacţiunea între peptidele sistemului imun şi peptidele sistemului nervos şi endocrin Sistemul imun interacţionează cu sistemul nervos şi endocrin prin inervaţii ale ţesutului limfoid.32 0.09 0. Persoanele cu Rh + sunt hetero.12. Sistemul Rh sanguin Există 2 fenotipuri Rh: Rh + şi Rh Aceste fenotipuri sunt determinate de reacţia celulelor roşii ale indivizilor cu anticorpii anti-Rh. Organele limfoide primesc o extensivă inervaţie intraparenchimală simpatică. Aproape toţi orientalii şi nord-americanii au Rh+ de asemenea. În continuare este prezentat un tabel cu genotipurile şi fenotipurile locusurilor AB0: Genotip 00 AA A0 BB B0 AB Fenotip 0 A B B B AB UK frecvenţa 0. în timp ce persoanele cu Rh . A şi B sunt gene dominante. E.03 Antigene ale celulor roşii nici unul A B B B AB Anticorpi serici Anti-A. iar gena pentru grupa 0 este recesivă. A0.nu au aceşti antigelii.Gena pentru grupele AB0 este localizată lânga braţul lung al cromozomului 9 şi au fost identificate 3 alele majore: 0.05 Fenotip Rh + + + + + posibil + 10. Genotip cde/cde CDe/cde CDe/CDe cDE/ede cDe/cDE cDE/cDE altele (rare) 85% din populaţia Europei Occidentale.42 0. AA. c.sau homozigote pentru alelele D (tabelul 4). şi D sau non-D. Genotipurile şi fenotipurile Rh.15 0. A şi B.

cel puţin în vitro şi se ştie că conţinutul în norepinefrină din organele limfoide scade în timpul răspunsului imun. sporind dovezile că peptidele legate de imunitate(adică citokinele) pot afecta profund sistemul nervos central. 226 .melanostimulator. Atât IL-1 cât şi α . incluzând în reproducere (în acest cu hormonul luteinizant. Alt efect important al IL-1 este capacitatea sa de a afecta homeostazia glucozei.fără să afecteze marcat nivelele sanguin ale altor "hormoni ai stresului". mimând astfel două din modificările neuroendocrine observate în timpul răspunsului imun.hormonul creşteri şi hormonul α. α -FTN exercită câteva efecte extraimunologice. similar hormonului eliminator a corticotropinei. astfel: celule supresoare T > monocite > celule citotoxice T >celule helper. O altă citokină care posedă efecte pleiotropice este factorul de necroză (α-FTN) derivat din macrofag . Citokinele interferează cu secreţia hormonilor. Datele experimentale sugerează că sistemul nervos simpatic modulează răspunsurile imune şi că supraactivitatea sistemului nervos simpatic aşa cum este de aşteptat în stres scade responsivitatea imun. Efectul modulator al sistemului nervos simpatic este mediată în partea via neurotransmiţători şi în parte printr-o peptidă cu greutate moleculară mare ce inhibă marcat răspunsul limfocitar proliferativ şi reduce producţia de IL-l şi FNT de către macrofage. în timp ce stresul psihologic induce secreţia interleukinei-6 (ce este mediată de sistemul nervos autonom). care pe lângă rolul lor crucial în timp răspunsului imun servesc integrării circuitelor imuno-neuro-endocrine cu consecinţe imuno regulatoare şi metabolice pentru gazdă.FTN pot induce. numărul receptorilor β2 -adrenergici creşte pe celule limfoide. beta-endorfina . Sistemul imun este capabil să producă factori. Injectarea în vivo a acestei citokine are ca rezultat o profundă hipoglicemie. FSN).FTN împart cu hormonul liberator al corticotropinei unele efecte comportamentale ca mediatori ai sistemului. prolactina. De reţinut că atât interleukina-l-alfa ( IL-l ) cât şi factorul de necroză tumorală α .care în schimb reglează secreţia anumitor hormoni ce pot influenta evenimentele imune . De asemenea. Mai mult . Celulele imune stimulate pot creşte nivelele sanguine în hormonul adrenocorticotrop (ACTH) şi corticosteroidul şi scade conţinutul de norepinefrină al hipotalamusului.o simplă injectare a IL-1 poate normaliza nivelele sanguine în glucoză pentru o durată de cel puţin 6 ore la animale diabetice incluzând şoarecele diabetic insulino-rezistent.P Lângă aceste efecte. După ablaţia sistemului nervos simpatic la animale. Modularea citokinonică a neuropeptidelor hipotalamice: interleukine ce reglează creşterea şi stresul. Reglarea centrală a sistemului imun este in prezent bine stabilit.adrenocorticotropină. antagoniştii-adrenergici cresc nivelul cAMP în celulei limfoide şi alterează funcţia. S-a relevat faptul că IL-1 şi IL-6 induc rapid eliberarea somatostatinei IL-1 induc încet dar semnificativ creşterea şi în alte neuropeptide hipotalamice. promovează mobilizarea grăsimilor corpului şi pierderea în greutate şi are proprietăţi anorexigene. Se pare că interleukinele pleiotropice stimulează axa hipotalamo-hipofizaro-adrenală într-un loc situat probabil în nucleul paraventricular şi ar deprima creşterea prin stimularea predominată a somatostatinei comparativ cu factorul liberator al hormonului creşterii. Neuronii simpatici răspund direct la IL-1. care nu se datorează acţiunilor secretagoge insulinice ale acestei citokine. sintetază eliberarea de prolactină. Se consideră că stresul infecţiilor şi traumatismelor pot stimula macrofagele şi nevroglia să producă citokine IL-1. s-a arătat recent că IL-1 induce o rapid şi profunda creştere în ACTH şi corticosteroidul din sânge . α -FTN stimulează secreţia IL-1 de către macrofagele activitatea.Celulele sistemului limfoid poartă receptori adrenergici. Numărul de receptori variază cu tipul celular.cum sunt catecolaminele. Printre altele α -FTN este cunoscut ca un mediator al reţelei bidirecţionale neuro-endocrino-imune. LH şi foliculinstimulator.

Se ştie că factorul hipotalamic eliberator de corticotropină are rol pivot în reglarea axei hipotalamice-hipofizare-suprarenale, şi exercită efectele centrale inhibitorii pe funcţii reproducătoare (ce poate fi inhibată de stres). Aceste efecte au loc prin eliberarea de betaendorfina neuronală şi hipofizară şi sunt anatagonizate prin tratament cu antagoniştii opiacei. De asemenea IL-1, α -FTN şi hormonul eliberator de corticotropină induc o creştere a pragului nociceptiv. Hormonul eliberator de corticotropină şi citokinele diferă însă în ceea ce priveşte tipul de stres pe care îl recunosc, adică stresul cognitiv sau non-cognitiv. Alte studii recente sugerează creşterea producţiei de peptide neuroendocrine după stimularea celulelor cu IL-2. Astfel, prin metode imunohistochimice s-a detectat clonarea intensă a citoplasmei celulelor mononucleare (ACTH şi β endorfinice pozitive) din sângele periferic şi o creştere a dimensiunii celulare medii după stimularea cu interleukina -2. Alte studii sugerează, în plus, că una din moleculele de ACTH ce este sintetizat de celule imune stimulează direct migrarea monocitelor umane, sugerându-se astfel un rol posibil al peptidelor ACTH in răspunsul imun. In prezent, numeroase interacţiuni intre sistemele imune şi neuroendocrine sunt demonstrate şi se crede că numeroase peptide pot fi utile noilor strategii terapeutice.

10.13. Relaţiile virusuri-celule gazdă. Relaţiile virusuri-membrane celulare 10.13.1. Receptorii virali
Prezenţa sau absenta receptorilor celulari specifici influenţează nemijlocit spectrul de gazdă tropismul tisular şi celular al virusului;elementele respective pot interveni însă în etape ulterioare, de exemplu penetrare, decapsidare, antrenare a metabolismului celulei gazdă în producţia componentelor virale. Receptori celulari sunt, frecvent, de natură glicoproteică iar acidul sialic este considerat o componentă critică în interacţiunea virus-receptor. Virusul Sendai se leagă de o structură carbohidrat specifică ( NeuAc ) dar nu de alte gangliozide, conţinând unul sau mai multe reziduuri de acid neurinamic. Alte mixoviruri sunt mai puţin restrictive. Pentru virusul gripal toţi compuşii neurinamic pot acţiona ca receptori indiferent de modalitatea de legare a carbohidratului. Virusurile gripale A şi B au receptori (glicoforina) pe hematii; virusul rabic are receptori pentru acetilcolină la joncţiunea neuromusculară; virusul Epstein-Barr are receptori ( CR2 pentru C3d ) pe limfocite B iar HIV are receptori (molecula CD4 sau T4) pe limfocit T etc. Trei metode moderne au permis studiu receptorilor celulari cu acurateţe: a) sinteza anticorpilor monoclonali antireceptori; b) sinteza anticorpilor antiidiotip care mimează antigenele virale; c) utilizarea unor analogi peptidici ale situsurile de ancorare virală A fost introdus conceptul de receptor productiv, adică de receptor care conduce singur la infecţie, deosebit de alţii implicaţi în legarea nespecifică a virionilor. Ataşarea nespecifică a virionilor la unele substraturi (colagenul de exemplu), poate avea importanţă patogenică pentru că se realizează concentraţii mari de virusuri în zone unde există şi receptori productivi. În general, organele-ţintă ale infecţiei virale au astfel de receptori productivi care sunt similari cu receptorii cu afinitate înaltă. Receptorii cu afinitate înaltă la nivelul "butonilor" terminali ale axonilor explică neurotropismul unor virusuri. În ceea ce priveşte virusul gripal, care este bine cunoscut, datele de biologie moleculară precizează următoarele: acest virus este un orthomixovirus cu înveliş membranar; anvelopa constă dintr-un strat bilipidic cu proteina M asociată cu porţiunea internă a dublului strat şi două glicoproteine membranare, ai căror spiculi extramembranari se pot observa în microscopia
227

electronică. Una dintre proteinele transmembranare este hemaglutinina, iar cealaltă, naurominidaza. Aceste două proteine permit virusului să se lege de suprafaţa celulei gazdă şi să fuzioneze cu membrana celulară. A fost clonată gena pentru neuraminidază, proteina conţinând 454 aminoacizi cu greutatea moleculară 50.087 Da. Această proteină prezintă o zonă hidrofobă majoră, care o ancorează in membrana virală. Proteina prezintă 5 situsuri de glicozilare şi este incorporată in membrana virală sub forma unui trimer simetric cu laturile polipeptidice identice. Rolul neuraminidazei in infecţie nu este cunoscut,dar se ştie că ea clivează acidul N-acetilneuraminic(acid sialic) al lanţului hidrocarbonat glicoproteina. Substratul neuraminidazei poate fi glicoproteina celulei-gazdă sau glicoproteina-hemaglutinică a virusului. Activitatea enzimatică a neuraminidazei este necesară pentru producerea infecţiei, deoarece anticorpii antineuraminidază inhibă replicarea virală. Cealaltă glicoproteină transmembranară a virusului gripal, hemaglutinina, leagă virusul la acidul sialic conţinut de receptorii membranei celulei-gazdă. De asemenea,ea mediază fuziunea celulară a virusului. Hemaglutinina virusului gripal este un trimer de 224.640 Da. Fiecare trimer conţine un lanţ oligozaharidic. Glucidele sunt localizate la suprafaţa proteinei pe întreaga sa lungime si au rolul de a proteja hemaglutinina de degradarea proteolitica nespecifica. Pentru ca virusul gripal sa fuzioneze cu membrane celulei-gazda,hemaglutinina trebuie sa cliveze in doua fragmente , HA1 si HA2, prin hidroliza legăturii peptidice a argininei din poziţia 238. Clivarea hemaglutiniei în cele două fragmente creşte infecţiozitatea virusului de 100 ori, fără să afecteze activitatea hemaglutinică. Molecula de hemaglutinina provoacă fuziunea ăn absenţa oricăror alte componente virale.Tipul viral cel mai patogen al gripei - tipul A - conţine 13 subtipuri de hemaghetinine (HA) notate HA1 - HA 13 si 9 antigene de tip neuraminidaza (N) notate Nl-N9. Fiecare virus prezintă 300-600 spiculi de hemaglutina care explica ataşarea virionilor la celule. Intr-o prima etapă, hemaglutinidele virale se leagă pe reziduurile de acid sialic ale glicoforinelor A. Caracterizarea precisă a domeniilor de legare la nivelul proteinelor virale şi a receptorilor celulelor gazdă deschide o noua cale în terapia antivirală: experimentarea şi producerea unor agenţi care să acţioneze în competiţie cu virusurile în legarea pe receptor.

10.13.2. Penetrarea virusului în celulă
Procesul de internalizare a virionilor, declanşat de ataşarea lor ireversibilă la receptorii celulari este numit viropexie (enducitoza). În plus, virusurile cu anvelopa (ortho-si paramixovirusurile, rhabdo- si togavirusurile etc.) datorită includerii în structura externa a unei porţiuni lipidice pot penetra si printr-un proces de fuziune. Pătrunderea paramixovirusurilor în celulă prin fuziunea dintre anvelopa virală şi membrana celulară, perturbează permeabilitatea acesteia din urma, ceea ce poate avea urmări toxice ca hemoliza (la hematii), liza "din afară" (la celulele nucleate) şi chiar modificării nucleare şi alterări cromozomale. Studii electronomicroscopie combinate cu detectare a antigenului cu anticorpi marcaţi de peroxidază au lămurit în cazul virusurilor respirator sinciţial şi rujeolic, secvenţa evenimentelor timpurii ale infecţiei. Astfel, consecutive absorbţiei (la +37C) anvelopa virală şi membrana celulara fuzionează, apoi antigenele virale se dispersează în regiunile adiacente ale membranei, întreaga celulă devenind specific reactivă cu anticorpii antivirali marcaţi. Aceasta difuziune explică cel puţin două fenomene: - starea refractara a celulelor la fuziunea cu alte virusuri şi, - difuzarea infecţiei din aproape în aproape prin antrenarea celulelor vecine în procesul de sincitizare. În cazul papovavirusurilor, ca rezultat al absorbţiei se notează o creştere rapida a fluidităţii membranei celulare datorită activităţii unor enzime membranare, probabil declanşată de procesul endociotic.

228

Prin urmare, absorţia la suprafaţa celulei este urmată de penetraţia virusului în celulă, care se poate desfăşoară pe doua căi: a) fuziune directa cu membrane plasmatică; b) prin endocitoza (viropexie) simplă (absorptiva) sau mediată de receptori (clatrinică). Virusurile încapsulate pot urma ambele cai, în timp ce virusurile nude numai endocitoza. Endozomul (fagozomul) fuzionează apoi cu lizozomul a cărui aciditate favorizează fuziunea membranelor virale şi lizozomale ; procesul este foarte rapid, încât expulzarea nucleocapsidei în citoplasma se efectuează fără distrugerea ei de către enzimele lizozomale de degradare.

10.13.3. Tipuri de efect citopatic
Sunt descris mai multe tipuri morfologice de efecte citopatice viral - induse în culturi, de pildă: a. citotoxic (produs de infecţii masive, hiperacut, fără a exista timp pentru sinteza virusului progen; leziunile au fost asimilate cu fenomenul lizei "din afara" in cazul bacteriilor parazitate de fagi); b. citolitic (caracterizat prin alterări celulare acute-rotunjire,ratatinare-şi pierderea capacitaţii celulelor de a retine coloranţii vitali); c. sinciţial (indus de virusuri care poseda proteine structurale de "difuziune" ca herpesvirusuri, paramixovirusuri, retrovirusuri); d. incluziogen (caracteristic unei replicări virale relativ lente şi însoţit, în afara de apariţia incluziilor virale (noi particule de virus) de vacuolizari citoplasmice, citomegalie, sincitizare etc. De reţinut faptul ca relaţiilor virus-celula gazda, exprimate morfologic, le corespunde o proporţie semnificativ mai mare de interacţiuni neproductive, aşa cum infecţiile clinic aparente sunt amplificate epidemiologic de infecţiile subclinice.

10.13.4. Leziuni cromozomale determinate de virusuri
Virusurile induc diverse anomalii cromozomale ca: aberaţii cromozomale (fragmentări, pulverizaţii, rupturi, schimburi cromatiniene); anomalii ale aparatului mitotic (mitoze multipolare , mitoze colchicina-like); cariotip anormal cu complement instabil sau stabil; policariocite. În ceea ce priveşte patogeneza virala la nivel molecular, de notat ca datele actuale evidenţiază adaptarea continuă a genomului viral şi a gazdei, astfel încât să fie asigurată supravieţuirea ambilor parteneri. Temin a propus o serie de intermediari evolutivi între elementele genetice mobile şi retrovirusuri, trecând prin provirusuri. Însăşi retrovirusurile cuprind grupe evolutive si anume: retrovirusuri nononcogene, lent-oncogene şi rapid oncogene . Se ştie că un concept recent asupra oncogenezei virale susţine integrarea unui provirus retroviral adiacent la o genă celulară potenţial oncogenă (c-onc). Important din punct de vedere teoretic este deci faptul ca inserarea elementelor genetice mobile (sau a provirusurilor) într-un loc sau altul al genomului celular mobil este urmată de inactivarea sau activarea unor gene celulare. Astfel de activări, consecinţă a controlului exercitat de un nou promotor, pot fi la originea unor tumori canceroase. -

229

10.13.5. Natura şi funcţia unor structuri virus-like: prionii
Un capitol de patologie moleculară a celulei interesant în virusologie, genetică şi clinică priveşte în prezent natura, compoziţia chimica si funcţia unor structuri puse in evidentă prin diverse metode, ori demonstrate direct prin microscopie electronică. Astfel proteina prion (PrP) este una din proteinele majore produse in exces in encefalopatiile spongiforme subacute la om si animale de laborator. Natura exactă a agenţilor neconvenţionali care induc aceste boli este necunoscuta in prezent. Au fost evocate câteva ipoteze conform cărora agenţii ar prezenta: un virus convenţional, o noua clasa de agenţi numiţi virioni, o proteină autoreplicabilă (numita Prion), un retrovirus sau este vorba de o boala post-translatională , care implică dereglarea sintezei proteice. Acumularea PrP , ca şi a proteinei acidice fibrilare gliale (GFAP) în infecţiile experimentale la şoarece cu scrapie, în special în creier, implică aceste proteine în mecanismele lezionale ale sistemului nervos central (SNC). PrP (33-35 KD) este o sialoglicoproteină celulară localizată pe faţa externă a neuronilor în cultură, ancorată printr-un glicolipid fosfatidilinozitol. Nivelul expresiei genetice PrP este menţinut strict pe parcursul vieţii. Studii de cinetică a expresiei genetice PrP si GFAP pun în evidenţa faptul că ARNm GFAP şi PrP variază semnificativ în timpul dezvoltării normale postnatale a creierului de şoarece. ARNm pentru proteina prion a fost detectată imediat după naştere şi a crescut de patru ori în dezvoltarea ontogenetică. În prezent este investigată expresia genelor PrP si GFAP în creierul in dezvoltare infectat cu scabie pentru cunoaşterea mecanismelor de reglare şi/sau dereglare în astfel de infecţii. Toate encefalopatiile spongiforme transmisibile, incluzând scrapia, sindromul GerstmannStraussler-Scheingker şi encefalopatia spongiformă bovină conţin forma agregată, parţial rezistentă la proteaze, ca un marker specific pentru boala oferit de această proteină PrP. Se consideră în prezent că spre deosebire de PrP normală de la suprafaţa neuronilor, forma agregată PrP apare fie dintr-o infecţie , sau de la o genă mutantă PrP, care acţionează ca un catalizator în conversia proteinei normale endogene PrP în cea agregată şi abundentă, astfel incît funcţia normală a proteinei este abolită şi rezultă boala degenerativă. Conform altor opinii, proteina normală PrP acţionează ca receptor pentru un agent al scrapiei încă neidentificat; de asemenea este incriminat un mic acid nucleic care este un virus neconvenţional ( de aceea este dată denumirea de virus neconvenţional sau virină). Din alt punct de vedere este frapantă similitutidinea de patologie a scrapiei cu studii recente privind receptorul poliovirus (PVR).Unele studii recente transgenetice au arătat de exemplu că şoarecele transgenetic exprimând PVR uman devine susceptibil la poliovirus; şoarecele normal este rezistent. Pe măsură ce şoarecii transgenetici ce exprimă PVR au dezvoltat această boală, ei arată modificări patologice corespunzătoare. O variantă a PrP a fost implicată recent în producerea sindromului Gerstmann-StrausslerSchemgker, boală umană rară similară scrapiei, caracterizată prin patologie spongiformă, proteină PrP protează rezistentă si placi (depozite mari proteice). S-a arătat în cazul acestui sindrom, un linkaj între incidenţa bolii şi mutaţia proteinei PrP şi anume, o substituţie a proliniei cu leucina la codonul 103. Ar fi vorba deci de o leziune genetică care poate cauza neurodegenerarea spongiformă transmisibilă sau mutaţia produce o modificare în structura proteinei sau în stabilitate, care mimează efectul legării unui agent patogen. Termenul de prion a fost introdus în biologia moleculară în anul 1982 de către Harley Prusiner de la universitatea din San Francisco. Prionii (cunoscuţi şi sub numele de protovirine, virineos, virusuri latente) reprezintă o clasă de agenţi infecţioşi subvirali, cu greutatea de 27000-30000, unici în felul lor, fiind rezistenţi la toate procesele de inactivare care degradează acizii nucleici (căldura, razele u.v, radiaţii ionizante); prionii rămân o enigmă „o perplexitate” a biologiei moleculare, deoarece admiterea existenţei lor drept agenţi infecţioşi, lipsiţi de acid nucleic şi formaţi exclusiv din
230

proteine, ar pleda pentru dărmarea dogmei centrale a biologiei moleculare, prin acceptarea unei codificări şi multiplicări a acestei proteine prionice infecţioase, nu prin intermediul acidului nucleic al celulei gazdă. Pentru acelaşi motiv,bolile prionice sunt considerate astăzi „pseudoinfecţioase” în comparaţie cu bolile infecţioase clasice, ale căror agenţi etiologici sunt microorganisme (virusuri, bacterii) care conţin în structura lor acid nucleic. Caracteristicile principale ale bolilor prionice sunt: - afectează sistemul nervos central (SNC) provocând encefalopalii spongiforme; - au o perioadă foarte lungă de incubaţie: de la câteva luni la 37-40 de ani; - au o evoluţie lentă, progresivă, totdeauna letală. Pâna în prezent au fost deschise 12 boli priorice: şase la animale şi şase la om (tabelul 4). Dintre acestea, cele mai bine studiate sunt scrapie la animale şi boala Crentzfeldt-Jakobs (CJD) la om. Celelalte zece boli prezintă similarităţi de ordin clinic, anatomo-patologice şi hismitochimic cu aspectele din scrapie. În aceste boli, principala caracteristică moleculară o reprezintă acumularea masivă în SNS a unei proteine PrPc a gazdei, dar într-o izomorfă anormală tip PrPsc (tip proteină din scrapie) la animal respeciv PrPcjd (tip proteină din CJD la om). În prezent se admit trei posibilităţi de producere a bolilor prionice : infecţia lentă, infecţie sporadică şi alterare genetică (tabelul 5). Tabelul 5. Bolile prionice Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. Scleroza multiplă 12. Boala lui Alper
231

Boala Scarpie Eucefalopatia transmisibilă curcilor (TME) Boala cronică devastatoare (CWD) Eucefalopatia spongiformă a copitatelor (EVE) Eucefalopatia spongiformă felină(FSE) Eucefalopatia spongiformă bovină(BSE) boala vacilor nebune Kuru Boala Crentyfeldt - Jakols Sindromul GertmannStröussler Insomnia fatală familială

Frecvenţa SUA, Anglia, Franţa, Elveţia Rară dar cu mortalitate >90% SUA(Colorado, Wyoming) Anglia Anglia(1989) Anglia Papua – Noua Guinee 1/1.000.000 pe tot globul <0,1milion/an Japonia Italia, Anglia, Franţa, America Insulele Faroe, Scoţia, Irlanda, Key West

Gazda naturală capre, oi curci elan, căprior Nyola şi antilopa africană pisici domestice bovine om om om om om, unele tulpini au produs scrapie la oi om

Data transmiterii exprerimentale 1936 1939 1983 1988 1966 1968 1981 1993

complexe proteice cu lipit-detergent (DhPCs) şi sub formă de lipozomi. grupul ipotezelor de agenţi infecţioşi „fără geamăn” etc. acest miez este reprezentat de PrP 27-30 (GM= 30Kda). în timp ce fumatul. Ipoteza virină O moleculă de acid nucleic ce conţine informaţia biologică (prion) ar fi protejată de o moleculă de proteină a gazdei.000-30. Ipoteza viroidului animal Viroizii sunt agenţi subvirali exclusiv din ARN fără înveliş (capsidă) proteic.). de asemenea. dar nici un acid nucleic. În ţesutul cerebral al animalelor cu infecţie prionică plăci de amiloid şi fibre amiloide (SAF =fibre asociate scrapiei). prezenţa acestui acid nucleic nu a fost încă confirmată. în timp ce viroizii sunt sensibili la nulează. fomând împreună o particulă infecţioasă. Fibrele de amiloid reprezintă produse de degradare (de rupere) PrPsc infecţioase. foarte rezistenţi la u.. Prionii rămân o clasă aparte. de agenţi infecţioşi fudamental diferiţi de virusuri şi viroizi. Amiloidul reprezintă un derivat dintr-o glicoproteină celular normală (PrPc). care se găseşte în mod normal pe membrana celulei neuronale. abuzul de alcool. PrPsc are o are o abilitate foarte mare de a determina modificări posttranslaţionale ale propriei molecule şi de a forma amiloid. în toate aceste forme singura moleculă identificată este tot PrPsc.v. Bolile prionice sunt cu evoluţie lentă. În încercările de purificare a prionilor. Plăcile amiloide sunt incluzii de prioni. fapt pentru care are consecinţe asupra replicării. lipsa de mişcare (agenţi ai unor boli cu incidenţă a mortalităţii extrem de mare pe glob) sunt total ignoraţi. Spre deosebire de virusuri. Este de menţionat însă faptul că problema BSE (boala vacii nebune) şi cea a radioactivităţii ocupă în prezent aceeaşi nişă psihologică în societate. ipoteza retrovirusului. Multe întrebări referitoare la prionii îşi aşteptă răspunsul în viitor. în timp ce PrPsc este rezistentă. prionii sunt de 10 ori mai rezistenţi decât ARN-ul purificat al acestora. date recente pledează şi pentru modificări de ordin chimic. care produc răspuns imun prionii nu sunt imunogeni.000 (PrP= proteină prionică). Ipoteze referitoare la natura prionilor Referitor la natura prionilor s-au emis imens unele ipoteze (ipoteza viroidului animal. prionii sunt rezistenţi. apar paradoxal în absenţa oricărui răspuns imun care a putea opune rezistenţă înaintării infecţiei. ipoteza virină. fără precedent. transmisibilităţii şi neuropatogenici bolii. Existenţa unor forme multiple cu grad înalt de infecţiozitate. Modificările posttranslaţionale care contribuie la transformarea PrPc în PrPsc au fost considerate un timp doar modificări conformaţionale de împăturire (substituirea α-helixurilor cu β-sheet-uri). dar PrPc poate fi complet digerată „în vitro” de proteineaza K. Spre deosebire însă de viroizii cunoscuţi (potato spindle tuber viroid). Aceste forme sunt interconvertibile. Absenţa imunităţii. prin electroforeză în gel sarcosil şi sedimentare în gradient discontinuu de sucroza (proteină) cu greutatea moleculară de 27.Particularităţi de diferenţiere a prionilor de virusuri Prionii se diferenţiază de virusuri prin următoarele caracteristici majore: Absenţa ADN-ului. obezitatea. Prionii pot exista sub formă de bastonaşe. Până în prezent nici una din ipoteze nu se bucură de adeziunea întregii comunităţi ştiinţifice.Se ştie astăzi că în cursul infecţiei prionice se produce conversia unei cantităţi de proteină PrPc (prin modificări posttranslaţionale) în PrPsc reprezintă tocmai SAF (proteină înalt infecţioasă). Structura exclusiv proteică. capabilă de replicare. fiind doar parţial digerată lăsând un miez rezistent proteinoza K. PrPc şi PrPsc au aceeaşi greutate moleculară (33-35Kda). 232 .

Relaţiile bacterii-celulele gazdei Bacteriile sunt importante din punct de vedere teoretic şi practic prin rolul jucat în experienţele de recombinare a ADN (inginerie genetică) şi prin caracterul patogen al unor specii. prin metodele actuale. Argumente contra originii retrovirale a prioinilor sunt următoarele: nu a putut fi pus în evidenţă nici un retrovirus. De asemenea. Formaţiunile respective au circa 1. şoareci cu gene PrP nefuncţionale ar permite să se elucideze funcţia normală a PrP în sistemul nervos şi ar putea fi folosiţi să demonstreze dacă această proteină a gazdei este într-adevăr necesară pentru replicarea agentului scrapie. S-a emis chiar ipoteza potrivit căreia etipatogenia aşa-ziselor colagenoze s-ar petrece mai întâi infecţia virală (acidul nucleic viral ar fii un timp în stare biofită )şi apoi imunocompromisul indus de virus. In secţiune transversală. datorită factorilor de patogenitate determinaţi genetic. ar prezenta fie material celular alterat eliberat în circulaţii după răniri . limfocitelor. 233 . fie datorită unor perturbatori ce apar posttranslaţional în conformaţia spaţială a proteinei în diferite etape. etc. De regulă RER apare anormal dilatat în celulele endoteliale ale vaselor sanguine din piele şi muşchiul scheletic la subiecţi cu astfel de boli. 10. s-au referit la incluziile "tubulare" (paramixovirus-like) dm citoplasmă celulelor endoteliale . rezistenţă foarte mare la formaldehidă şi glutaradeldehidă (retrovirusurile fiind sensibile la aceste doua substanţe).5 um în diametru şi fiecare tubul măsoară circa 20-25 nm. În sfârşit.14. Se speră ca în viitorul apropiat să se creeze prin recombinare omoloagă. Deşi problema acestor formaţiuni tubulare este şi ea grevată de necunoscute . fiind similar ca aspect general cu nucleocapsidele fără înveliş ale paramixovirusurilor. s-a invocat capacitatea acestora de a perpetua în culturile de celule păstrându-se sensibilitatea la ribonucleaza cât si depozitarea complexelor imune virale de tip C în piele. În patogenia umană ele produc infecţii-boală. dispuse ordonat după un model paracristalin.dermatomiozită. fie datorită unor mutaţii suferită de gena ce codifică PrPc. linii de şoarece cu modificări precise în gena PrP endogenă şi fără nici o extracopie. De pildă. numeroase observaţii electronomicroscopice în boli ca lupusul eritematos . se acceptă încă folosirea lor ca elemente de diagnostic în unele boli ale ţesutului conjunctiv. în bolile prioniei. macrofagelor . tubulii prezintă un mers dens (probabil acid nucleic). fie produse de regenerare celulară sau chiar complexe imune. Conform altor opinii. Modele viitoare Modelele transgenetice deşi au sporit cunoaşterea noastră în înţelegerea bolilor scrapielike nu au clarificat totuşi complet rolul proteinei PrP. se emit mai multe ipostaze prin care se încearcă explicarea modificării proteinei celulare normale PrPc în proteină izomorfă patologică PrPsc. fibroblastelor. în diferite ţesuturi şi în diferite boli. apoi o zonă cu densitate medie şi o pătură periferică (probabil proteică). etc. glomerulonferită. Grupul ipotezelor de agenţi infecţioşi „fără genom” Plecând de la conceptul iniţial de prior respectiv „proteină autoreplicabilă”.Ipoteza retrovirusului Pentru asigurarea retrovirală a prionilor se aduc ca argumente tropismul pentru SNC şi modificările de membrană (induse foarte rar) fără răspuns inflamator major.În sprijinul naturii virale a "tubulilor" pe lângă trăsăturile morfologice în examinarea directă . conţinând tubulii caracteristici.ca un stadiu în morfogeneza virală.asemenea agregate tubulare larg răspândite la om şi la animale . în sindromul de imunodeficienţă dobândită (SIDA) unele limfocite conţin în citoplasmă particule sferice .

dipteriac. După depăşirea membranelor bazale (care acţionând ca un filtru le temporizează diseminarea). Dacă virusurile gripale sunt cantonate la epiteliul ciliar al tractului respirator superior. factori bactericizi serici etc. inhibă sinteza proteinelor. toxina difterică. Fibrele periplasmatice ale spirochetei Tr. ele pot depăşi capacităţile de apărare al gazdei. de către flora nazofaringiană normală. starea de imunitate a gazdei reprezintă factorul major de condiţionare a manifestării patogenităţii. de la suprafaţa bacteriei numite adezine şi receptorii corespunzători ai celulelor epiteliale. Salmonella etc) pătrund în ţesuturile subepiteliale. de pildă citotoxică. În procesul de aderenţă participă anumite structuri macromoleculare antigenetice. hepatorenale şi nervoase. pneumoniilor. coli etc) întrucât nu pot trece de fagocitele subepiteliale anticorpi. polipeptide. Sisteme enzimatice complexe situate la suprafaţa celulei bacteriene sau eliberate în mediu (care permit consumul elementelor nutritive ca atare sau modificate conform necesităţilor metabolice proprii) asigură multiplicarea lor. factorii de virulenţă incluzând factorii de colonizare şi factorii care contribuie la multiplicare. E. enzime) permit inhibarea ori ocolirea mecanismelor de apărare a gazdei. unele bacterii se limitează la epitelii (C. singura zonă unde se găsesc şi adezine.liporoteine de 1000-125000 Da) sunt reprezentate în general de filamente (numite fimbrii la bacteriile gram-negative)şi de fibrile (la cele gram-pozitive). pyogenes. pallidum sunt implicare în locomoţia bacteriei care se deplasează "înşurubându-se" în mediul lichid. De reţinut că bacteriile foarte mobile şi subţiri (spirochetele) pătrund prin epiteliile gazdei atât prin endocitoză cât şi prin mişcări active datorită aparatului locomotor. sau fagocitate. Oricare ar fi gradul patogenecităţii bacteriei implicate şi severitatea căii de pătrundere în organism. Prezenţa receptorilor celulari corespunzători diferitelor adezine determină în mare parte specificitate de specie sau de ţesut a aderenţei bacteriene. O importanţă majoră pentru aderenţă şi colonizare o are doza infectantă. pot difuza în tot organismul. bronşitelor.Prin virulenţa lor. Agresinele de la suprafaţă (mucopeptide. în cazul bacteriilor deficienţe ale aparatului mucociliar ale acestui tract favorizează producerea sinuzitelor.bacteriile ajung în ţesutul subepitelial de unde pe cale limfatică şi/sau sanguină. în intestin numai o singură celulă bacteriană din câteva mii ajunge să adere şi să colonizeze. 234 . iar toxinele (proteice şi lipopolizaharidice) generează diverse efecte patologice. Penetrarea acestora este asigurată de enzime (histolitice şi citolitice) componente ale peretelui celular (peptidoglicani etc) şi de endocitoză de către celulele epiteliale care ulterior le exocitează. Adezinele(glicoproteine. Odată aderate şi înglobate în stratul de mucus secretat de celulele epiteliale. în timp ce altele (Str. formei spiralate şi extremităţilor ascuţite. producând leziuni predominant cardiace.

Gene virale transferate la virusuri. de biochimie şi microbiologie. culturi de celule vegetale şi animale. electrofocalizarea bidimensională (permiţând analiza a 50 000 de proteine ale unei celule). Folosindu-se un asemenea transfer s-a putut obţine prin tehnica de recombinare genetică un nou vaccin rabic cu o eficienţă mult crescută faţă de cele folosite în mod obişnuit.1. animale şi microorganisme. Tipuri de transfer de gene Prin această tehnologie se realizează noi combinaţii de ADN de la două organisme diferite. electroforeză. sinteza unor aminoacizi esenţiali. 11. cum sunt lizina şi acidul glutonic. hormoni. tratament sau cercetare fundamentală. preparate cu rol în purificarea apelor industriale şi menajere ). biotehnologiile moderne au mari implicaţii în industria alimentară ( producerea de proteine monocelulare neconvenţionale. producerea de enzime. în ecologie ( valorificare biomasei.1.. determinarea structurii primare a unei proteine pornind de la numai 10 nanograme. Până în prezent s-au obţinut următoarele tipuri de transfer de gene: a) Gene virale transferate la virusuri. de biologie celulară şi moleculară. S-au creat astfel premizele apariţii biotehnologiilor moderne şi a bioindustriei. Ingineria genetică Progresele spectaculoase ale biologiei. în industria farmaceutică (producerea de antibiotice. mucegaiuri etc). aşa cum se exprimă ele în realizările ingineriei genetice sunt strâns legate de înaintarea impresionantă a tehnicilor analitice. substanţe antivirale şi amtitumorale. vitamine. e) Gene de la eucariote transferate la procariote. tehnica separării moleculelor complexe prin anticorpii monoclonali corespunzători). marcarea moleculelor prin izotopi radioactivi. dar şi a structurii altor macromolecule biologice). cromatografia de afinitate (de ex. pentru obţinerea de organisme şi de substanţe utile economic. vaccinuri. anticorpi monoclonali etc).. drojdii. prin transfer de gene de la un organism la altul. d) Gene de la procariote transferate la eucariote. în bioexploatarea petrolului şi minereurilor (creşterea gradului de recuperare cu ajutorul unor microorganisme). sinteza de aditivi alimentari). microanaliza (de ex. ca ultracentrifugare. obţinându-se în acest fel organisme transgenice. Astfel. precum şi a tehnicilor de culturi de celule vegetale.1.Capitolul 11 BIOTEHNOLOGIA Secolul XX şi în special perioada de după al doilea Război Mondial. a însemnat un uriaş pas înainte în dezvoltarea cercetărilor de genetică şi inginerie genetică. f) Gene de la eucariote transferate la eucariote. b) Gene virale transferate la eucariote. Biotehnologia este o ramură industrială complexă care utilizează drept materie primă microoganismele (bacterii. c) Gene de la procariote transferate la procariote. O importanţă deosebită au biotehnologiile moderne pentru manipularea genomului celulei vegetale şi animale în vederea creării de soiuri de plante şi rase de animale pe căi neconvenţionale. 11. 235 . mult mai repede şi mai eficient. în medicină (produse de interes medical utilizate în diagnostic.

vulpi polare. câini. sunt cromozomi accesorii. la nivelul unor situs-uri specifice ale învelişului celular. a fost selecţionată levura Saccharomyces cerevisiae (1991) (Smith Kline-RIT). care prin multiplicare a permis ulterior exprimarea şi sinteza în cantitate mare a respectivei proteine a antigenului HBs. În aceeaşi categorie de transfer de gene se încadrează metoda de preparare a vaccinului hepatitei B (vaccin Engerix-B). Celulele de levură sunt apoi recoltate. în care levura se multiplică rapid. iar a doua în utilizarea bacteriofagilor. reasortarea materialului genetic nu se poate realiza prin recombinare în cadrul aceleaşi celule. Transformarea reprezintă prelucrarea unei molecule de ADN de la o tulpină donor de către o celulă receptoare competentă. în serul bolnavilor de hepatită virală tip B). sconcşi. Deoarece bacteriile sunt organisme haploide. se pot replica autonom (replicon). În 1995. înainte de a fi condiţionat în vaccin. Gene virale transferate la eucariote. lilieci (America). Becker şi Darai arată că ingineria genetică cu viruşi vectoare reprezintă un subiect de primă importanţă pentru dezvoltarea protocoalelor de terapie genică la om. producând proteina-antigen HBs. în mod constant. Gene de la procariote transferate la procariote Pentru a realiza introducerea ADN-ului (gena) bacterian într-o altă bacterie. • transpoziţia (translocarea sau recombinarea cu specificitate de situs). sunt folosite două tehnici. lupi. a fost inserată în materialul genetic al unei celule gazdă eucariote ( o levură). • conjugarea. ci prin transferul de material genetic de la o tulpină donoare la una receptoare (diferită de prima). Respectiva enzimă a indus în celulele canceroase sinteza de monofosfat de aciclovir şi ganciclovir şi apoi fosforilarea acestora până la forma de trifosfat. Biologia moleculară a permis determinarea cvasi-totală a materialului genetic al virusului hepatitei B. vulpe (Europa). cu ajutorul unui vector. Pentru producerea vaccinului la scară industrială.Rabia este o infecţie virală ce se transmite prin muşcătură (în cazuri speciale şi prin aer) de câine. • transducţia. Prima constă în utilizarea plasmidelor* ca vectori. din ADN viral a fost izolată gena S şi. Pentru prepararea vaccinului Engerix-B (ADN recombinat). iar antigenul HBs este izolat şi înalt purificat. Respectivul antigen nu este infecţios. * Plasmidele = clasă majoră de elemente genetice mobile. care a inhibat sinteza ADN celular din celulele canceroase. tulpina de levură pe care se realizează procesul de recombinare este însămânţată în cuve de fermentaţie (bioreactoare). pătrunde apoi în celula receptor şi se integrează prin recombinare în regiunea omologă a cromozomului receptor. ci doar imunogen. în secvenţa ADN a fost identificată gena S drept responsabilă se sinteza proteinei S (antigen HBs). din cadrul aceleiaşi specii sau între specii bacteriene înrudite. formate dintr-un duplex ADN. Rezultă o celulă care conţine întreg genomul receptorului şi un fragment din genomul donorului. proteina S este un antigen de suprafaţă al virusului (antigen prezent. Astfel. ratoni. ADN-ul transformat se leagă de celula competentă. broyate. Prin aplicarea unei tehnologii genetice. 236 . S-au descris patru mecanisme diferite de transfer genetic: • transformarea. Cu ajutorul retrovirusului recombinat Herpes simplex tip I a fost transportată gena timidinkinaza HSV-1TK de la acest virus în celule pulmonare canceroase de la om. În fiecare an se înregistrează 50000 de decese umane prin rabie pe glob (majoritatea în Asia) şi câteva milioane de decese la animale. oprind diviziunea celulară şi propagarea celulelor neoplazice.

în acest ultim caz. Acest fenomen este practic posibil la toate speciile bacterine.devine F+. Această tehnologie generică este folosită cu rezultate foarte bune de mai bine de 30 de ani. Genele din genomul eucariot sunt transferate cu ajutorul unui vehicul corespunzător în organismul procariot iar apoi aceste noi gene transferate se multiplică (cu rată foarte înaltă) în organismul procariot. Transferul de material genetic este polarizat de la celula F+ (celula donatoare. dar numai anumiţi fagi au proprietatea de a fi transductori (fagul λ de la E. formând deci un lanţ dublu ADN.(celula receptoare. folosite astăzi. rezultând un plasmid 237 .Transducţia reprezintă transferul de material genetic de la o bacterie la alta. obţinându-se un lanţ ADN unic. Plasmidul de formă circulară este deschis (cu ajutorul unei enzime de restricţie). Plasmidul Ti provine de la bacteria Agrobacterium tumefaciens.. Pe baza capetelor ADN lanţ unic cu secvenţe complementare (sub influenţa ADN-ligazei) se pot lega cele două lanţuri ADN străine (plasmid + gena de la eucariot). având capacitatea de a se insera pe unul sau mai multe situs-uri specifice. Gene de la eucariote transferate la procariote Acest transfer este practicat de 20 de ani. plasmidul Ti poate trece spontan în celulele vegetale infectându-le. În acest fel. Anumiţi fagi (convertizori) transportă gene cu alte funcţii decât cele virale. coli. numit şi factor de fertilitate. fagul P1 de la E. Acest tip de combinaţie ADN in vitro. apoi tăiat de endonucleaze de restricţie. urmată de clonarea genelor nou transferate. Conversia.devine Hfr (high frequeney recombination). Conjugarea presupune un transfer de material genetic de la celula donatoare la celula receptoare. îşi pierd capacitatea tumorigenă şi o păstrează doar pe cea de vector a unei gene străine (de ex. Deoarece endonucleazele se fixează pe plasmid doar la nivelul aceloraşi secvenţe de baze ca cele de pe fragmentul ADN. rezultă locuri de tăiere cu secvenţe complementare. incluzând şi gena eucariotă. Aceste plasmide Ti. prin intermediul factorului de fertilitate F (factor plasmidic = vector). deoarece prezintă frecvenţa înaltă de recombinare. gena de sinteză a endotoxinei bacteriene de mai sus). Transpoziţia este fenomenul prin care copii (elemente transpozabile) ale unor secvenţe specifice de acid nucleic. prin intermediul fagilor transductori. tumori cunoscute sub numele de “creasta cocoşului”. plasmidul se închide. sau se poate integra în cromozomul bacterian (cu frecvenţă de 105 per generaţie). dintr-un genom bacterian. drept vectori pentru manipulări genetice (transfer între o celulă procariotă şi o celulă eucariotă). în asociere cu un retrovirus. rezultatul fiind producerea unor tumori la plante. ƒ se foloseşte un vehicul izolat dintr-o bacterie. începând cu capătul 5’ al ADN-ului. se foloseşte astăzi pe scară industrială şi se realizeză după următoarele etape: ƒ ADN din cromozomul organismului eucariot este extras şi purificat. organismele procariote (microorganisme tip bacterii) cu rată foarte înaltă de multiplicare pot fi utilizate pentru sinteza anumitor gene din organismele superioare. Factorul F pătruns în celula receptoare Fpoate rămâne liber în citoplasmă şi atunci celula F. Acest aspect reprezintă condiţia esenţială pentru fuziunea fragmentului ADN cu plasmidul deschis. celula receptoare F. care devine astfel o parte integrantă din sistemul genetic al procariotului. fagul P22 de la Salmeonella typhimurium). cel mai cunoscut fiind gena “tox” responsabilă de toxinogeneza tulpinilor de bacil difteric. se deplasează de-a lungul aceluiaşi lanţ de acid nucleic sau pe cel al altui genom bacterian. În acest fel. bacterie care parazitează plantele. care conţine factorul de fertilitate F ) către celula F. lipsită de factorul F). Gene de la procariote transferate la eucariote S-a obţinut transferul unei gene (responsabilă de sinteza unei endotoxine care omoară insectele) de la Bacillus thuringiensis în celule vegetale (bumbac) cu ajutorul unui plasmid Ti asociat cu un retrovirus. coli.

Aceste celule bacteriene cresc pe respectivul mediu sub formă de colonii în care există un număr de ordinul a sute de milioane de celule bacteriene cu genă eucariotă. Astăzi este însă interzis prin lege transferul de gene la nivelul celulelor sexuale umane. înlocuirea genei mutante printr-o alelă normală. infecţii HIV. ƒ terapie cu gene sexuale.interferon leucocitar de fibroblaşti (1980). boli neoplazice. Dacă cultura bacteriană cu plasmidul mai sus-menţionat este pusă în prezenţa antibioticelor respective.2. se încearcă introducerea unei gene normale în genomul pacientului şi urmărirea acestei acţiuni în timp. ƒ selectarea celulelor bacteriene care conţin gena eucariotă se realizează cu ajutorul unui plasmid care poartă unul sau mai mulţi markeri de rezistenţă la antibiotice. cu câteva excepţii. În acest caz. au putut sintetiza produse metabolice umane. Pentru cele 4000 de boli genetice umane cunoscute astăzi ca nevindecabile se preconizează o terapie genetică prin: reperarea genelor mutante responsabile de defectul genetic şi ulterior.interleukina umană (1980) . gena umană (de pe cromozomul 10) responsabilă de sinteza factorului VIII al coagulării a fost clonată şi transferată în celule renale de hamster. preţul acestui produs s-a dovedit a fi mult mai ieftin decât al factorului VIII extras din plasma de la om sănătos. bacteriile. terapia cu gene are drept scop introducerea unor gene intacte din punct de vedere funcţional în celulele cu genă defectă şi apoi exprimarea acestor gene nou introduse. 11.1. acestea. O bacterie rezistentă posedă o genă (eucariotă) străină (cuplată cu plasmid cu markeri de rezistenţă). În prezent drojdiile se folosesc în acest scop pe scară largă în industria farmaceutică. celula de hamster începând să sintetizeze produsul acestei gene. De pildă. rămâne practicabilă doar terapia cu gene în celulele somatice. principiul acestei metode este recoltarea de la pacienţi de celule cu defect. Aceste celule bacteriene au fost transformate. Principiile de bază ale terapiei cu gene sunt următoarele: 238 . în acest caz influenţa tratamentului transmiţându-se progeniturii. Această terapie este încă la început. dar rămâne fără efect asupra descendenţilor. în care celulele receptoare de genă intactă pot fi celulele sexuale sau celula ou fecundată. vor fi omorâte. Acest prim pas reprezintă “adiţia de gene“. Gene umane au fost inoculate şi în culturi de celule de mamifere. necesar în tratamentul hemofilicilor. există premisele tratării într-un viitor foarte apropiat a unor boli genetice. În aceste boli.somatotropina (hormon de creştere uman) (1979) . în care celulele receptoare de genă intactă sunt celulele organismului. care creşte permeabilitatea membranei bacteriene.hibrid. Terapie cu gene ţintă (Gene Targeting) În condiţiile progresului actual al ştiinţelor biologice. Din punct de vedere teoretic. tratamentul este restrâns doar la pacienţii trataţi. după integrarea în genomul lor a genelor umane. Gene de la eucariote transferate la eucariote Gene umane (responsabile de sinteza unor produse metabolice) au fost transferate în celule de drojdii. adică factorul VIII de coagulare. determinând terminarea transferului de gene. apoi reinfuzarea respectivelor celule la pacient. Prin tehnologia genetică de transfer de gene de la eucariote la procariote s-au obţinut următoarele sinteze: . Pentru a se facilita pătrunderea acestui plasmid hibrid în celula bacteriană se foloseşte soluţia de CaCl2. injectarea acestora cu gene sănătoase fixate pe un virus vector. deci fiecare celulă bacteriană dintr-o colonie rezistentă la antibiotice conţine o genă eucariotă. terapia cu gene poate fi de două feluri: ƒ terapie cu gene somatice.

Anderson şi colab. În această boală este prezent şi un deficit funcţional al enzimei mitocondriale NAD. Terapia cu gene în boli ereditare Majoritatea bolilor genetice la om sunt determinate de mutaţii punctiforme sau deleţii. dacă va fi conectat printr-o reţea de vase sanguine cu ficatul. se caracterizează prin creşterea consistenţei secreţiei pancreatice având drept consecinţă obturarea glandelor exocrine şi formarea de chisturi pancreatice cu distrugerea ţesutului pancreatic şi scăderea nivelului enzimelor pancreatice. bazat pe absenţa receptorilor LDL (lipoproteine cu densitatea scăzută) ai celulelor hepatice. clonarea genelor sănătoase. când Francis Anderson. fiind apoi reinfuzate i. multiplicarea celulelor dorite în culturi de celule. Acest ‘neo-organ’ (cu rol de ligand).ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ recoltarea de celule ţintă de la pacient. ƒ distrofia musculară Duchenne. cultivarea şi multiplicarea celulelor ţintă în culturi celulare. reintroducerea acestor celule la pacienţi. care îl va elimina.dehidrogenaza cât şi o creştere intercelulară de ioni de Ca++. este o tulburare genetică a metabolismului grăsimilor. boala apare ca urmare a inactivării genei responsabilă de sinteza distrofinei. în exonul 48 al respectivei gene. în acest caz. Cu referire specială la utilizarea retrovirusurilor drept vectori de gene.v. ƒ hipercolesterolemia familială. introducerea în celulele ţintă cu ajutorul unor vectori corespunzători (retrovirusuri) a unor gene sănătoase. ƒ mucoviscidoza (fibroza chistică) este o boală genetică recesivă care afectează pancreasul exocrin. Epoca terapiei cu gene a început în septembrie 1990 în SUA. Această boală este foarte rară. va extrage excesul de colesterol din sistemul circulator (unde colesterolul poate determina tulburări cardiovasculare) şi îl va îndrepta prin reţeaua sanguină către ficat. şeful secţiei de Hematologie Moleculară de la Naţional Heart. Absenţa respectivei enzime determină scăderea capacităţii de apărare a organismului şi moartea copilului în primul an de viaţă. a unui retrotranspozon L1. la acelaşi copil. Lung and Blood Institute al Universităţii Houston Texas. a următoarelor boli ereditare: ƒ boli sanguine de tip talasemie şi meniscocitoză (sickle cell anemia). Houston din Texas preconizează pentru tratamentul acestei boli realizarea unor ‘neo-organe’ (structuri din materiale artificiale plasate în vecinătatea ficatului). de celulele stem pentru seria eritrocitară din măduva osoasă. în aceste boli există o genă deficitară în sinteza subunităţii tip β-globină din structura hemoglobinei. De la Univ. în care sunt introduse celule hepatice injectate cu gene care au capacitatea de a atrage colesterolul. selectarea celulelor care conţin gene sănătoase străine şi exprimarea lor. în condiţii speciale. Acest tratament va trebui repetat în cursul vieţii pacientului. şi medicii Michael Blaese şi Kenneth Culver de la Naţional Cancer Institute au efectuat prima terapie cu gene tocmai într-un caz cu deficit funcţional de limfocite T. a. celulele ţintă pentru terapia cu gene sunt reprezentate. se manifestă printr-o topire rapidă a masei musculare. Această inactivare este consecinţa inserţiei. pe baza terapiei cu gene. ƒ boala imunodeficienţei combinate severe (SCID) cu deficit funcţional al limfocitelor T (prin absenţa enzimei adenozindezaminaza A şi B). Cu ajutorul unui vector. aceste limfocite au fost cultivate şi multiplicate în culturi celulare. aceste celule T din culturi au fost inoculate cu gene pentru enzima adenozindezaminază. Procedeul a constat în recoltarea de limfocite T de la copilul bolnav. trebuie menţionat că Richard Mulligan de la Massachusetts Institute of Tehnology a imaginat o metodă eficace 239 . Apoi aceste limfocite inoculate au fost cultivate şi multiplicate mai departe în culturi celulare. În prezent se studiază posibilităţile tratării. până astăzi fiind descrise numai 50 de cazuri în literatura de specialitate.

De aceea. în cazul acestor doi pacienţi cu macrofage defectuoase. În plus. fiind foarte greu de obţinut. Terapia cu gene în boli neoplazice A fost utilizată întâia oară în melanomul malign. 240 . Gallo (National Cancer Institute) preconizează tratamentul cazurilor de SIDA prin terapie ţintită cu o genă pentru sinteza unei proteine receptoare CD4 pe suprafaţa limfocitului. virusul lipsit de majoritatea genelor proprii devine inofensiv. o dată introdus într-o celulă. Virusul HIV. într-o mixtură cu acesta. această proteină ar putea fixa virusul HIV. deşi celulele stem au o durată de viaţă infinită în comparaţie cu limfocitele ( cu viaţă doar de câteva luni). proporţia acestor celule stem în ţesuturile medulare este mai mică de 1/10000 şi nu există nici o metodă adecvată de separare a celulelor stem de celelalte celule. Fenomenul prin care retrovirusul vector transportă şi fixează o anumită genă în nucleul unei celule ţintite poartă numele de transducţie. În mod normal. În 1991. b. în câteva ore virusul va pătrunde în majoritatea acestor limfocite. Pentru terapia genică. Pentru a fi ‘altoite’ cu retrovirusul transductor. or celulele stem. un anumit nivel imunitar organismului. deposedat fiind de capacitatea infecţioasă. alegerea celulelor ţintă este foarte importantă. se divid foarte rar. la locul tumorii nemaifiind posibil să ajungă o concentraţie suficient de activă de TNF. TNF nu se poate injecta direct în torentul circulator. Această prelucrare constă în eliminarea prealabilă a majorităţii genelor virale din structura acestuia şi combinarea ulterioară a segmentului de virus rămas cu genele care urmează să fi injectate în celulele umane. două persoane cu forme avansate de melanom malign au fost supuse următorului tratament: li s-au extras o cantitate de macrofage pe care s-au grefat apoi vectorii (retrovirusuri) purtători de gene pentru sinteza de ‘factor de necroză a tumorilor ‘ (factor TNF). în primul stadiu al pătrunderii sale în organism. Factorul TNF este o proteină formată din 157 de aminoacizi cu rol în captarea şi distrugerea celulelor tumorale şi a substanţelor străine organismului. într-o cultură de celule. Împreună cu R. se fixează pe această proteină de pe suprafaţa limfocitelor. păstrând însă capacitatea ca. spre deosebire de acestea. macrofagele extrase şi întreţinute pe culturi celulare au fost inoculate cu vector purtător de TNF şi apoi reinlocuite la cei doi pacienţi cu melanom. Este posibil ca limfocitele corectate (prin injectare cu virus vector + gena pentru sinteza enzimatică) să asigure un timp. nu ucid celulele pe care le contaminează. care apoi vor fi infuzate pacientului. dar aceste celule s-au dovedit a fi ţinte foarte dificile.de prelucrare prealabilă a acestui virus. limfocitele ar fi capabile să sintetizeze o cantitate mare din această proteină. De aceea. ciclul de multiplicare virală intracelulară fiind astfel oprit. Iniţial s-a încercat folosirea celulelor stem (celule-tulpină) din măduva osoasă. au fost preferate limfocitele drept celule ţintă pentru vectori. În prezenţa respectivei gene. limfocitele sunt puse în contact. În acest fel. În cazul în care în sistemul sanguin ar putea exista şi circula o cantitate mare dintr-o proteină similară. Retrovirusurile reprezintă astăzi uneltele cele mai larg utilizate în ingineria genetică. deci transducţia în aceste celule este practic imposibilă. deoarece există pericolul diluţiei acestui factor. Terapia cu gene în infecţia HIV Anderson şi colab. acesta nemaiputând să pătrundă în celulele sistemului imunitar. să-şi poată îngloba încărcătura genetică în aceasta. fenomenul de transducţie poate avea loc doar în celule care se divid. c. cel puţin parţial. Retrovirusurile sunt mai mici decât celelalte virusuri şi. acest factor TNF este sintetizat de macrofage şi eliberat în circulaţie.

Se obţin hibrizi în afara sexualităţii. au în vedere obţinerea de organisme modificate genetic (transgenice). fuzionare de protoplaşti (celule fără perete pectocelulozic) chiar de la două specii diferite.11. în interesul omului.figurile: 135. celule) din organisme vegetale. 241 . aplicabile la plante şi animale. 135 . Aplicarea metodelor de biotehnologie în agricultură în vederea obţinerii de organisme transgenice Biotehnologiile moderne.3. a. pentru analiza segregărilor* la descendenţii rezultaţi din hibridizări. Prin acest procedeu se obţine regenerarea unui număr mare de plante . cunoştinţele de genetică vegetală se foloseau doar pentru studiul eredităţii. obţinerea primelor organisme transgenice a deschis noi perspective în ingineria genetică vegetală. 136 şi 137). Fig. de a manipula şi cultiva in vitro. în vederea regenerării plantelor. permutaţii de organite citoplasmatice. a deschis primele căi de intervenţie genetică.1. La plante Până de curând. Organismele transgenice (plante şi animale) sunt organisme care pe lângă înzestrarea lor genetică câştigă proprietăţi noi. care să prezinte caracteristici îmbunătăţite.1984). Posibilitatea de a utiliza elementele disociate (ţesuturi. ce se incorporează în genom şi se transmit descendenţilor.Etapele de izolare şi cultură a protoplaştilor (după CachiţăCosma.de asemenea. Biotehnologia de hibridare somatică Această procedură permite hibridări totale sau parţiale.

Biotehnologie de haploidizare Ţesuturi care au suportat meioza (deci sunt haploide) sau celule rezultate din pseudofecundaţie provocată sunt introduse în culturi in vitro.androgeneza = cultura şi regenerarea plantelor plecând de la microspori (fig. . cibrizi şi himere (după Badea şi Raicu. 136 . Există 2 tipuri de haploidizare: . 138).ginogeneza = cultura şi regenerarea plantelor plecând de la ovul sau de la celule haploide asociate.Prin fuziunea protoplaştilor se produc hibrizi somatici. 242 . Fig.Fig. 137 . 1985).Prezentare schematică a principalelor posibilităţi de obţinere a unor noi varietăţi de plante (după Brezeanu şi Soran. 1984).

prin folosirea tehnologiei genetice. 4 – plantă androgenetică în tub. ƒ toleranţa la uscăciune. bacteriene.3 – plante complet diferenţiate din antere. 243 . Prin aceste metode de haplodiploidizare se crează plante diploide perfect homozigote (linii izogene) şi de utilitate majoră în ameliorarea calităţii speciilor de plante (descendenţi absolut omogeni în anumite condiţii de reproducere) (fig. insecte. Spre aceste trei specii de cereale. Fig. Plantele regenerate au un singur set cromozomial (patern de androgeneză şi respectiv matern de ginogeneză) şi ar fi rămas sterile dacă n-ar fi fost puse la punct mecanismele de autodedublare a acestor cromozomi.Obţinerea de plante haploide. ƒ creşterea producţiei de substanţe nutritive. temperatură nefavorabilă. 2.Diferite faze ale desfăşurării androgenezei la Datura innoxia: 1 – structuri embrionare diferenţiate direct din anteră. ƒ izolarea din plante a substanţelor cu proprietăţi farmaceutice. vegetale. linii izogene şi mutante la nivel haploid prin cultura in vitro a gametofiţilor. 139). 138 . la porumb în 1990. 5 – plantă androgenetică la ghiveci (după Badea şi colab. ierbicide. 139 . la grâu în 1992.1987). Primele organisme transgenice prin biotehnologie de transfer s-au obţinut la cereale: la orez în 1988. În general se urmăresc obţinerea următoarelor proprietăţi în noile organisme transgenice: ƒ fixarea azotului din atmosferă.. care reprezintă circa jumătate din necesarul de substrat alimentar pentru alimentaţia populaţiei globului cu proprietăţi cât mai adecvate. creşterea cantităţii de acizi graşi nesaturaţi. concentraţie crescută de Na în sol. ƒ rezistenţa la infecţii virale. Biotehnologie de transfer Un exemplu a fost menţionat la capitolul despre tipurile de transfer de gene procariote la eucariote în scopul obţinerii de specii de plante (bumbac) rezistente la insecte.Fig. metale grele.

neprevăzute în prezent. enzime. prin aceasta. Prevenirea riscurilor menţionate mai sus cere multă prudenţă cât şi anticiparea remediilor posibile înainte de crearea noilor variante. acest interval scade la şase ani. La porci au fost transferate gene responsabile de sinteza hormonului de creştere. rezistente la uscăciune. grâu. grad înalt de salinitate şi rezistente la insecticide. care a oprit sinteza enzimei poligalacturonaza. Pentru viitor. având drept consecinţă dezechilibrul ecosistemelor. Obţinerea de noi soiuri de plante rezistente la infecţiile virale se realizează prin: ƒ integrarea unei părţi din ADN viral în genomul plantei. hormoni (produse vegetale). trebuie luate în considerare anumite riscuri care apar drept consecinţă a apariţiei unor variante de specii vegetale. ƒ riscul dezvoltării explozive a unor ‘patotipuri’ adaptate în mod special. aceste noi organisme transgenice au avut o viteză mult mai mare de creştere decât organismele noi organisme transgenice au avut oviteză mult mai mare de creştere decât organismele normale. în timp ce buruienile rămân sensibile la ierbicide. glucozide. alcaloizi.Până în prezent au fost obţinute noi soiuri transgenice de roşii. b. responsabilă de compunerea peretelui celular al tomatei. în cazul utilizării tehnicilor genetice. tomatele pot fi culese când se află la punctul favorabil al coacerii şi se pot păstra şase-opt săptămâni fără a fi puse la rece. În 1994. în SUA a fost proiectată crearea unor soiuri de plante transgenice rezistente la ierbicide. se pot enumera: ƒ pierderea diversităţii lumii vegetale. ƒ inhibarea replicării virale prin tehnica antisens (1992). în SUA se prevedea obţinerea de noi soiuri de plante transgenice rezistente la insecte. pentru obţinerea unui nou caracter. asupra varietăţilor nou-obţinute. ƒ efectuarea detailată a analizelor de structură şi control în faza precoce a noilor variante ale unui sort vegetal. Pentru acest motiv oamenii de ştiinţă vor trebui să folosească cu multă grijă şi măsură aceste posibilităţi moderne ale biotehnologiei. În timp ce pentru o cultivare de plante clasice sunt necesari zece ani. ƒ noi biosinteze. ƒ posibilităţi de biosinteze nedorite de acizi graşi. exprimarea proteinei de înveliş viral va asigura rezistenţa plantei la respectivul virus. Dintre riscurile posibile. 244 . În 1993. ƒ deşteptarea unor gene ancestrale nedorite. În acest sens se recomandă: ƒ evitarea difuzărilor tipurilor omogene şi uniforme de vegetale pe suprafeţe foarte întinse. în vederea obţinerii unor organisme transgenice cu metabolism activat. În aceste condiţii. în SUA au fost obţinute soiuri de roşii transgenice prin metoda de inhibare cu ARN antisens. În 1995. cu o eficienţă înaltă de utilizare a hranei şi cu o creştere foarte rapidă. ƒ dezechilibre nutriţionale. etapă de etapă. metale grele. În anul 1992 erau raportate 40 de soiuri noi de plante transgenice. care să fie livrate pe piaţă în următorii zece ani. La animale S-au obţinut crapi transgenici prin transfer de gene de creştere de la creştere de la păstrăvi. ƒ încheierea de acorduri internaţionale pentru înfiinţarea unei comisii de etică cu posibilităţi de control permanent. tutun şi petunii. ƒ restrângerea gamei de calităţi organoleptice naturale ale unor noi sorturi de legume şi fructe. căldură.

peşte. Această largă utilizare se datoreşte faptului că nizina prezintă marele avantaj de a nu avea efecte nocive asupra organismului viu. a dezvoltării ştiinţelor medicale şi agriculturii. carne. cantitatea de nitraţi poate fi redusă considerabil. prin studiile de micribiologie au fost identificate tulpini microbiene care printr-un proces de bioconversie microbiană/enzimatică acţionează asupra acizilor graşi (acid linoleic şi linolenic) şi esterilor. în comparaţie cu nitraţii şi nitriţii (folosiţi tot drept conservanţi). Din 1951.şi intracelulare. în prezent ea poate fi utilizată drept conservant activ în alimente cu pH-ul mai mare de 6. variante ce vor putea fi utilizate drept conservante într-o gamă mult mai largă de produse alimentare. ci şi pentru rezolvarea în viitor a unor probleme ecologice. În perspectiva dezvoltării biotehnologice. substanţă din categoria lantibioticelor. de exemplu creşterea sintezei unor resurse naturale din mediu. 4 Lancefield. în 1989.2. al cărei plasmid să crească eficienţa utilizării petrolului brut. prin utilizarea lor asociată cu nizina. evitându-se astfel nocivitatea altor conservanţi alimentari asupra sănătăţii publice. în concentraţie mai mică de 30 µl/ml inhibă dezvoltarea diferitelor specii de germeni gram-pozitive . ATTC 11454 GR. se încearcă în prezent obţinerea unei bacterii ‘ îmbunătăţite’.1.4. mediate de clase specifice de molecule şi semnale au contribuit la construirea unui fundament pentru elaborarea viitoarelor strategii de sinteză a unor noi agenţi terapeutici cu următoarele calităţi: 245 . Nizina inhibă de asemenea sporularea la bacterii din genul Clostridium şi Bacillus. brânzeturi proaspete şi procesate. băuturi alcoolice (vinuri). se preconizează obţinerea prin procedee de inginerie genetică şi proteică a unor variante de nizină cu spectru larg de activitate. astfel. şi-a găsit o foarte largă aplicabilitate practică în industria alimentară. drept conservant natural pentru vegetale. Pentru produsele în care nu se poate renunţa total la adaosul de nitraţi (nizina fiind ineficientă asupra florei gram-negative).11. cacao. Totuşi în prezent se consideră că posibilităţile de utilizare ale nizinei drept conservant alimentar sunt încă limitate din cauza slabei ei solubilităţi şi a stabilităţii scăzute la pH neutru. Ingineria genetică utilizată în prepararea de noi conservanţi alimentari Nizina. Alte aspecte ale biotehnologiei moderne şi perspectivele secolului XXI Progresele recente în cunoaşterea la nivel molecular a interacţiunilor extra. 11. În acest sens. aspect ce semnifică posibilitatea unei mai bune utilizări a petrolului brut natural. care prin producerea de nitrozamine au acţiune carcinogenă asupra organismelor. Nizina este produsă de tulpinile de Lactococcus lactis 6F3. nizina era utilizată drept conservant alimentar în peste 50 de ţări de pre glob.5.1. prezentând activitate inhibitorie maximă la un pH mai mic de 5. În ultimii ani. 11. Nizina prezintă şi avantajul de a fi hidrolizată complet de către proteazele tractului digestiv uman.5. ambele clase de substanţe derivate din uleiuri vegetale. dar nu are nici un efect asupra majorităţii bacteriilor gram-negative şi nici asupra fungilor şi levurilor.5. Multe tulpini bacteriene de Pseudomonas putida posedă un plasmid responsabil de descompunerea hidrocarburilor din petrol. fructe. ducând în final la obţinerea unor arome naturale (lactone şi metilketone) cu utilizare largă în industria alimentară. nizina este folosită în industria alimentară pe scară internaţională. Ingineria genetică şi rezolvarea unor probleme de ecologie Posibilităţile tehnologiei genetice au importanţă nu numai pentru dezvoltarea cercetării fundamentale. neproducând nici o dereglare a florei intestinale gram-negative.

terapia anticanceroasă cu citostatice este nesatisfăcătoare într-un număr mare de cazuri din cauza: ƒ dezvoltării rezistenţei la droguri ƒ efectelor secundare nocive (imunodepresie medulară. 246 . Dintre antimitotice. Diaminociclohexanul şi axoliplatina sunt în curs de experimentare şi nu au atins încă faza de testare clinică. dintre acestea. alcaloizi care determină depolimerizarea tubulinei). înţelegând prin aceasta o acţiune cât mai ţintită asupra celulelor tumorale. toxicitate hepatică şi renală etc. împiedicând în consecinţă angiogeneza şi inhibând simultan adenoamele experimentale (de pancreas. cu aplicabilitate practică în domeniul terapiei: A. b. a fost sugerat un mecanism de blocare a receptorilor celulelor endoteliale cu ajutorul unor analogi ai heparinei. Ţinând seama de aceste considerente. cardiovasculare D. în cursul distribuţiei acestora în organismul bolnav. c. sunt platine liposolubile care se pot administra cu ajutorul liposomilor. În acest sens există deja o metodologie pentru obţinerea unor proteine-himere. bazându-se pe achiziţiile cele mai recente ale biologiei moleculare. antivirale C. cercetătorii şi-au propus: ƒ îmbunătăţirea gradului de acţiune selectivă a drogului. sân. anticanceroase B. A. Terapia anticanceroasă În prezent. peptide antagonice. pentru cisplatină şi carboplatină a fost demonstrată eficacitatea clinică. Derivaţii de platină reprezintă astăzi o clasă foarte studiată de antimitotice. şi anume: a. Acesta s-a dovedit foarte eficace în asociaţie cu alte antimitotice curente. Pentru contracararea acţiunii bFGF. Pe modele experimentale s-a demonstrat şi eficacitatea ologozaharidelor sulfatate. s-a încercat construirea unor noi molecule cu potenţial antiumoral. ƒ minimalizarea cât mai mult cu putinţă a efectelor toxice secundare ale drogurilor. Molecule active pe tubulină (antimitotice) Au acţiune antimitotică împiedicând diviziunea celulară prin stabilizarea microtubulilor (spre diferenţă de Vinca. blocând receptorii celulelor endoteliale. care. S-a constatat că acest factor bFGF are o acţiune de stimulare a proliferării celulelor endoteliale de activare a angiogenezei (neoformaţie de vase sanguine).ƒ ƒ ƒ ƒ eliberarea ţintită (situs-specifică) în circulaţie prelungirea timpului de înjumătăţire efect prelungit la locul de acţiune efecte benefice mărite asupra organismului. prostată) de origine umană. opresc fixarea bFGF pe respectivii receptori. Pornindu-se de la aceste elemente.). suprimând superrăsucirile dublului helix. Substanţe antiangiogenice S-a studiat rolul factorului de creştere fibroblastic (bFGF) asupra mecanismelor de angiogeneză (geneza vaselor sanguine) şi consecinţa acesteia asupra metastazării. prezentând sinergie cu metotrexatul şi adriamicina. în boli metabolice. Inhibitori ai topoizomerazelor Topoizomerazele sunt enzime destinate a modifica structura spaţială a ADN-ului înainte de replicare. taxolul a fost testat experimental prin administrare intratumorală în tumori vezicale la şoarece. anticorpi.

este vorba de un oligonucleotid “capcană”. ţintele principale de acţiune a acestor substanţe dovedindu-se a fi: ƒ gena oncogenă c-myc (pentru substanţele AACR 1833. strategia de sens este mai piţin selectivă. Majoritatea drogurilor existente în prezent acţionează la nivelul proteinelor. Strategia “ de sens” cu structuri oligonucleotidice În 1980 a apărut o nouă strategie şi anume cea a antigenelor în care oligonucleotidul are drept “ţintă” un ADN dublu helical. translaţia sau respectiv reverstranscriptaza ARN-ului (viral) ţintă. în consecinţă. AAXR 3155) ƒ proteinele p53 (pentru substanţele AACR 3630.Se pare că aceste substanţe antiangiogenice acţionează prin oprirea dezvoltării de noi vase sanguine şi nu prin distrugerea celor formate. Modul cel mai simplu de a corecta activitatea acidului nucleic este cel de a folosi tocmai acid nucleic. Pornind de la aceste aspecte. Inhibitori de kinaze Sunt inhibitori ai tirozinkinazei proteinkinazelor. dar poate include în plus şi clivajul catalitic al ARN ţintit. AACR 3672. d. fiind astfel inhibată dezvoltarea metastazelor (prin inhibarea neoformaţiei de vase de sanguine). trebuie amintit mai întâi că transformarea celulelor normale în cellule maligne reprezintă un proces în mai multe etape: ƒ activarea protooncogenelor ƒ inactivarea genelor supresoare de tumori ƒ inactivarea genelor de reparare a ADN. Rezultă că în comparaţie cu strategiile “antisens” (tip ribozim). AACR 3679) ƒ proteinele p120 (pentru substanţele AACR 1832. pornindu-se de la această idee. AACR 3154. Oligonucleotidele antisens de tip oligofosfotioaţi se folosesc şi în tratamentul leucemiilor şi al infecţiilor cu HIV. prin legarea lui de ARN-ul ţintă (target). Un oligoribonucleotid (ribozim) ARN se leagă de o secvenţă complementară a ARN ţintă. Totuşi oligonucleotidele “capcană” pot 247 . prin inhibarea acţiunii bFGF este oprită proliferarea fibroblastelor. deci opresc neoformaţia şi. Oligonucleotidele pot fi folosite pentru controlul genelor în aşa-numita strategie de sens (sense approach). AACR 3668. e. Acest oligonucleotid (antisens) blochează. Pentru a se înţelege mecanismul de acţiune (‘’controlul’’) al ciclului nucleic antisens asupra unui proces de oncogeneză (“expresie oncogenă“). Oligonucleotidele antisens sunt fosfodiesteri naturali care au diferite mecanisme de acţiune. astăzi sunt urmărite următoarele obiective: ƒ descompunerea unor droguri care să poată inhiba selectiv efectele biologice ale produşilor oncogeni ƒ restabilirea funcţiei factorilor supresori de tumori şi a genelor pentru repararea ADN-ului. inhibă autofosforilarea bFGF (via tirozinfosforilare). ca şi oligonucleotidul antisens. f. AACR 3668). Chiar şi drogurile anticanceroase care interacţionează cu ADN îşi exercită acţiunea biologică prin inhibarea enzimelor (topoizomeraze) care procesează ADN. acţiunea lor a fost urmărită până în prezent pe linii celulare. s-au preparat fragmente scurte de acid nucleic (oligonucleotide). căutându-se a se ameliora penetrabilitatea lor în celule. Substanţe antisens Studiul acestor substanţe a fost posibil datorită cercetărilor de biologie moleculară. care să se lege selectiv de o secvenţă complementară a unui acid nucleic unic lanţ (un ARNm sau un ARN viral). În prezent sunt studiate metodele de inoculare cele mai eficiente a acestor substanţe în organismul bolnav. tioindolului. pentru a forma în final un triplu helix la nivelul căruia este blocată transcrierea (ceea ce reprezintă blocarea primei etape a expresiei genelor). metastazarea. folosit pentru a prinde “în cursă” un factor de transcriere (de expresie) care duce în final la alterarea expresiei tuturor genelor de pe respectivul fragment ADN.

în scopul utilizării acestor noi preparate în imunoterapia cancerului.interleukina IL2) Aceste proteine de fuziune au fost realizate prin tehnici de inginerie genetică. supuse tratamentului cu citokine. Dar în 1981 apărea virusul HIV (Human Immunodeficiency Virus).fi utilizate pentru a prinde “în cursă” exprimarea unui număr de gene din genomul unui virus sau al unui parazit. Anticorpii monoclonali antitumorali (cu specificitate unică). aceste celule limfocitare vor fi foarte bune vehicule în organismul bolnav datorită capacităţii lor de a prolifera. care. Schmidt-Wolf şi colab. pe baza legărilor lor de o proteină a cărei funcţie normală nu implică creo interacţiune cu acidul nucleic. Una din problemele dezbătute în prezent în această direcţie este obţinerea unor proteine de fuziune cu anticorpii monoclonali recombinaţi. În cadrul acestei strategii. prin combinarea capacităţii de ţintire unică a anticorpilor monoclonali cu activităţile multifuncţionale ale citokinelor. deoarece aceste preparate terapeutice reuşiseră mai mult sau mai puţin să ducă la dispariţia acestor infecţii de pe glob. care se dovedeşte foarte 248 . g. Principiul acestei terapii constă în implatarea în organismul bolnav a unor celule somatice (limfocite) modificate din punct de vedere genetic (limfocite pe care sau transferat în prealabil gene codificatoare de citokine). Proteine de fuziune (anticorpi monoclonali . factori de creştere. j. poate induce o imunitate antitumorală puternică de lungă durată şi ocazional. cât şi datorită faptului de a putea migra şi răspândi în tot organismul. Aceste proteine de fuziune (anticorpi-IL2) sunt injectate în organismul bolnav. În 1995. Efectul acestor oligonucleotide de strategie de se3ns poate fi deci selectiv pe un virus sau parazit. sau obţinută în urma unei terapii genice cu gene (sintetizatoare) de citokine. B. (1995) au propus un protocol de terapie genică bazat pe utilizarea celulelor CIK (celule killer transfectate cu gena IL7) pentru inducere de citokine IL7. Strategia aptamer Recent a fost elaborat un nou mod de utilizare a acestor oligonucleotide. receptori. cu efect antitumoral mult mai înalt decât cel al celulelor LAK (celule killer activate de limfokine standard). Aceste celule CIK s-au dovedit a fi celule efectoare citotoxice foarte eficiente. poartă fixate pe molecula lor citokine. activitatea şi migrarea celulelor inflamatoare. i. literatura de specialitate semnala existenţa a 19 cazuri clinice la om. direcţionează aceste citokine atunci când sunt introduşi în organismul bolnav către situs-urile celulelor tumorale corespunzătoare. h. în condiţii de recombinare. Observaţiile efectuate pe animale de experienţă au arătat că “o provizie locală” formată din diferite tipuri de citokine infuzate direct. Utilizarea anticorpilor monoclonali Dezvoltarea intensivă a noilor concepte molecular-biologice din imunologia ultimilor 20 de ani a deschis noi perspective în terapia cancerului. se folosesc oligonucleotidele cu rol de liganzi pentru enzime. maturaţia. ca răspuns la administrarea de interleukina 2 (IL2) sau antigen. Terapie genetică cu gene codificatoare pentru citokine S-a pornit de la observaţia că citokinele reglează reactivitatea imunologică. poate determina chiar şi îndepărtarea unei tumori preexistente. este vorba de strategia aptamer. Terapie antivirală Terapie anti-HIV La începutul anilor 1980 exista în întreaga lume opinia că datorită antibioticelor şi vaccinurilor va fi rezolvată problema infecţiilor bacteriene şi virale. Construirea acestei proteine fuzionate recombinate se face în scopul obţinerii unei eficienţe biologice optime.

Astăzi infevţia HIV reprezintă o criză majoră de sănătate publică. această proteină foarte lungă trebuie secţionată (procesată) de nişte enzime virale numite proteaze. Infecţia înseamnă că virusul HIV. aceste substanţe au determinat şi dezvoltarea rezistenţei virusului HIV la drog. devenind deci agresiv. Substanţele anti-HIV utilizate până în prezent. În decembrie 1994. acest aspect reprezintă particularitatea multiplicării acestui virus.Etapa de transcriere: după tiparul (pattern-ul) ADN viral integrat. în special la nivelul sistemului nervos central (SNC). De asemenea. 3119 cazuri de boală SIDA. ƒ 17 milioane de persoane infectate (purtătoare de virus) HIV. în stare dormindă şi integrată în nucleul celulelor. se află în “stare dormindă” timp de luni de zile până la 5-20 de ani. şi anume curgerea inversă a informaţiei genetice din direcţia ARN→ADN II. la 30 septembrie 1999 se înregistrau 10000 de persoane infectate cu HIV. În 1999. dar această proteină primară nou-sintetizată are lanţuri foarte lungi şi este inactivă. persoana este sero-pozitivă. Prezenţa acestor proteine scurte şi active. din cauza marii variabilităţi a virusului HIV. dintre care 6000 deja bolnave. În România s-au înregistrat între 1985-1994. din care 16 milioane au decedat din cauza bolii. Pentru a se prepara substanţe terapeutice cu acţiune antivirală au fost necesare întâi studii de biologie moleculară în vederea determinării structurii virusului HIV şi a ciclului de viaţă al acestuia.curând a declanşa mari epidemii SIDA (Syndrome d’Immuno-Deficience Acquise) pe glob. datele OMS estimau în lume: ƒ 4. cât şi cea a respectivului ARN viral nou format vor duce la formarea virusului matur care va fi capabil să invadeze alte celule. În România. virusul ARN dispărând prin imposibilitatea multiplicării sale.acţionează la nivelul etapei I. Virusul HIV face parte din categoria virusurilor ARN (retrovirusuri) care prezintă un aspect particular de multiplicare. Pentru a deveni activă. din care doar 1025073 cazuri înregistrate. din care un milion de copii.6 milioane iar decesele au atins cifra record de 2. invadează organismul. .5 milioane cazuri de boală SIDA declanşată. o persoană poate fi infectată cu virus HIV fără a fi încă bolnavă.urmează starea dormindă a virusului. dintre care 2885 la copii şi 234 la adulţi. La sfârşitul anului 1999. creând o panică tot atât de gravă ca şi cea determinată de ciuma bubonică din Europa secolului al XIV-lea. pentru anul 2000 se prevăd pe Terra 30 de milioane de purtători HIV.6 milioane de persoane pe glob. Această mare variaţie genetică a virusului a constituit obstacolul major în prepararea unui vaccin HIV. de tipul zidovudinului (analogi nucleozidici) şi derivaţi (dideoxiinozin. III. . fiind inhibitoare ale reverstranscriptazei şi împiedicând astfel conservarea virusului în copii. se resintetizează ARN viral şi proteina virală corespunzătoare. având drept consecinţă apariţia simptomelor de boală. dideoxicitidin). Până în prezent oamenii de ştiinţă nu au reuşit să prepare încă un vaccin pentru această infecţie. 249 . numărul cazurilor noi de persoane infectate a fost de 5. dar nu este încă bolnavă.Acest ADN viral (copie după ARN) se integrează în genomul celulei gazdă sub influenţa enzimei virale integraza. prezintă în organism dar ascuns în nucleul celulelor limfocitare. Conform rapoartelor OMS. Studiile molecular-biologice au demonstrat că ciclul de viaţă a HIV în organismul uman cuprinde3 trei etape: I. se multiplică. Boala reprezintă starea organismului în momentul în care virusul HIV din “stare dormindă” se trezeşte. Dar aceste substanţe terapeutice s-au dovedit a avea efecte toxice foarte puternice. Programul UNAIDS şi al OMS-ului raporta 50 de milioane de persoane infectate cu HIV de la declanşarea epidemiei de SIDA. Trebuie remarcată diferenţa între infecţie şi boală.ARN viral se transcrie în ADN în prezenţa enzimei virale revers transcriptaza..

Metoda Anderson pentru liza trombilor vasculari se bazează pe receptorii gpIIb şi gpIIIa. Terapie ţintită cardiovasculară Se referă la tratamentul cu anticorpi monoclonali antitrombocite umane în cazul infarctelor. Rămân încă de rezolvat probleme legate de: . vitronectina. de asemenea. În cazul implantelor vasculare se preconizează învelirea acestor receptori în strat de celule injectate cu o genă sintetizatoare de un factor litic care. D. Se preconizează utilizarea lor în tratamentul hipercolesterolemiei familiale. şi anume: ƒ firma Merck. sintetizaţi de gene din familia genelor “integrine”. şi anume o substanţă care să inhibe proteazele virale. proteina rămânând sub formă de lanţ lung şi inactivă. hepatocite) şi ţesuturi. . Vaccinuri recombinate În pragul mileniului al treilea. 250 . În cadrul tehnologiei vaccinurilor ADN. factor Wilabrand. fibronectina.substanţă cod Ro-31-8959 ƒ firma Abbott . dar firmele păstrau secretul de fabricaţie. Sharp & Dohme . C.substanţă cod 693541 ƒ firma Hoffmann-LaRoche . S-au preparat anticorpi monoclonali (anti Mo-1) fată de receptorul de adeziune al trombocitelor.substanţă cod A-77003 Substratul de preparare a substanţei active părea a fi un material biologic.dezvoltarea rezistenţei la drog. dispărând deci posibilitatea de invadare de către virus a altor celule ale organismului.În prezent se experimentează o substanţă cu acţiune anti-HIV la nivelul etapei a III-a de dezvoltare a virusului. S-a observat. Reducerea zonei de infarct s-a dovedit a fi independentă de severitatea ischimei. cele cu agenţi microbieni omorâţi. trombospondin. împiedicând tăierea lanţurilor lungi de proteine inactive. Ele reprezintă liganzi pentru receptori specifici. Terapie în boli metabolice Prepararea de liganzi proteici tip lipoproteine Apolipoproteinelesunt proteine care datorită structurilor lor helicale amfipatice leagă lipide.eficacitatea substanţei prin administrare per os . o îmbunătăţire a recanalizării arteriale coronariene. Apolipoproteinele de densitate înaltă (HDL). prin liza cheagului sanguin. prin legarea lor de o mare varietate de celule (macrofage. joacă un rol esenţial în transportul şi reglarea metabolismului colesterolului. în scopul unei trombolize rapide şi al prevenirii reocluziei. ar fi al cincilea tip de vaccinare cunoscut în istoria medicinii după: vaccinurile vii atenuate. Studii in vitro pe câine au demonstrat capacitatea acestor anticorpi de a reduce leziunile ischemice miocardice postinfarct cu 46% în comparaţie cu animalul martor. cu componente purificate şi cele obţinute prin inginerie genetică.acţiunile secundare farmacokinetice (toxice). să prevină apariţia trombilor vasculari. cea a imunizării directe cu ADN. În 1997 trei companii mari farmaceutice lucrau la obţinerea unei asemenea substanţe de tip inhibitori ai proteazei virusului HIV. . cercetările sunt aproape gata să introducă în practica medicală tehnologia unei noi vaccinări. ADN-ul care codifică o proteină specifică este cuplat cu elementele genetice de control pentru a se obţine plasmide care se vor replica atunci când vor fi introduse în bacterii corespunzătoare. În aceste condiţii. virusul matur nu se mai poate forma. Creşterea bacteriilor va duce la producerea unui număr mare de copii plasmidice din care se separă ADN-ul imunizat pentru a fi folosit apoi drept vaccin. prin injectarea de anticorpi monoclonali antireceptor trombocite umane (gpIIb şi gpIIIa) şi activarea reocluziei vasculare. aceşti receptori mediază mecanismele de adeziune (fixare) de fibrinogen. E.

nefiind necesară de fiecare dată inventarierea unei noi tehnologii. Aceste vaccinuri produc un răspuns imun persistent. Astfel. fluviilor. cât şi în cazurile de rezistenţă la chimioterapice. astăzi oamenii de ştiinţă pun tot mai acut problema refacerii cadrului natural şi a reciclării deşeurilor poluante. după îndepărtarea prealabilă a conţinutului toxic de metale grele (Cd. potenţialul acestor vaccinuri de a stimula capacitatea citolitică a celulelor T reprezintă un punct de răscruce în vaccinologie. luându-se în considerare faptul că acest tip de vaccin este mult mai sigur. motiv pentru care se pot transporta la temperatura mediului ambiant fără a fi necesară refrigerarea. Aceste vaccinuri sunt foarte stabile atât la temperatură scăzută cât şi foarte ridicată. Acest nou compost îmbunătăţeşte structura solului iar prin conţinutul său în microorganisme (care au capacitatea de a inhiba dezvoltarea unei flore microbiene fitopatogene de sol) contribuie la îmbunătăţirea calităţii plantelor şi a recoltelor. mai puţin costisitor şi mai uşor de administrat decât vaccinurile convenţionale. Acţiunea de depoluare a ecosistemelor În condiţiile creşterii populaţiei globului. Cu) din gunoaiele menajere. această vaccinare apare ca o terapie “multidrog”. Vaccinurile ADN stimulează atât imunitatea umorală cât şi cea celulară . grad foarte ridicat de poluare a râurilor. distrugerea florei şi faunei marine etc. În vederea progresului rapid în această direcţie se urmăreşte crearea şi aplicarea unei „tehnologii sensor” care să cuantifice activitatea fiziologică şi biochimică a microorganismelor. Prin vaccinarea cu ADN existând posibilitatea de a vaccina pentru un număr mare mai mare de proteine specifice deodată. Pe viitor vor continua investigaţiile în vederea detectării unor microorganisme cu potenţial de degradare şi transformare a poluanţilor din diferite deşeuri materiale. S-a demonstrat că aceste vaccinuri ADN induc celulele T de tip T1 helper cu efect împotriva virusului HIV. ca şi vaccinurile cu virusuri atenuate. deşertificări întinse. Toate aceste vaccinuri ADN se prepară după acelaşi principiu al plasmidelor.). se trece la prelucrarea reziduurilor organice în vederea obţinerii unei producţii eficiente de compost care să aibă calităţi foarte apropiate de îngrăşământul natural pentru agricultură. în funcţie de fiecare agent infecţios. în bolile emergente. F. 251 . consecutiv cu lipsa unei educaţii ecologice elementare a populaţiei. municipale.În prezent se încearcă prepararea unor asemenea vaccinuri pentru administrare nazală sau per os. a urbanizării şi industrializării. dar fără a exista pericolul recâştigării virulenţei de către virusul vaccinant. Zn. În aceste condiţii . cercetătorii încearcă să folosească agenţii microbieni (bacterii) în acţiunea de reducere a poluării solului (pentru dezintegrarea gunoiului şi a deşeurilor domestice. industriale) cât ţi a contaminanţilor din mediul extern. Se preconizează că acest tip nou de vaccin va avea o eficienţă enormă asupra bolilor infecţioase care astăzi dau încă o rată foarte înaltă de mortalitate. În acest context. bolile reemergente. în ultimii 30 de ani s-a ajuns la un dezechilibru ecologic major care astăzi ameninţă viaţa pe Terra (defrişări masive. necesară pentru conservarea mediului înconjurător.

. Watson şi Fr.. Respectivele virusuri (vectoare de gene) cu aspect de . Faptul cǎ informaţia geneticǎ a organismelor vii se gǎseşte acumulatǎ pe helixul ADN. Meioza are loc în celulele germinale şi duce la reducerea setului dublu de cromozomi (set diploid) în set haploid (simplu). odatǎ cu descoperirea elementelor transpozabile. la toate tipurile de bacterii.ului Teoria stabilitaţii genomului celular a fost zdruciunatǎ în anul 1951.crossing-over”. 252 . în ceea ce priveşte crearea unur specii noi de plante cu o mare eficienţă economică. În prima fază se produce un schimb de fragmente cromatidiene între cromozomi omologi (M/P=materni/paterni) alăturaţi printr-un fenomen de . Aceste tehnici de recombinare genetică stau la baza cercetărilor fundamentale şi aplicare în biologia moleculară. Concentrarea studiilor asupra ADN a fǎcut posibilǎ injectarea genelor cu ajutorul virusurilor vectoare in celule. Procese naturale de recombinare ADN (recombinare genetică) Joacă un rol foarte important în natură. 1. cu mari perspective de viitor.1. existenţa acestor procese se explică apariţia unor noi specii. Crick din anii 1953 au reprezentat cunoştinţele fundamentale care au stat ulterior la baza noilor direcţii de cercetare.. în scopul ameliorării diagnosticului şi terapiei medicale într-un număr mare de boli. plante. atît în condiţii naturale. dǎ posibilitatea creǎrii de noi organisme. cunoscute la nivel internaţional sub numele de Genetic Engineering. Principiul recombinării Un proces natural de recombinare genetică există la organismele eucariote (cu set diploid de cromozomi) în cursul meiozei (diviziune reducţională).împuşcare” (shotgun) într-un numǎr foarte mare de .cât şi laborator.1.BIOLOGICE ŞI APLICAŢIILE LOR 12. în vederea creării unui organism nou cu proprietaţi prestabile (ţintite). animale. reprezentând un factor evolutiv. 12. şi anume a tehnologiei genetice. iar acest material genetic poate fi izolat iar cele douǎ lanţuri ale dublului helix ADN separate şi apoi fiecare din cele douǎ lanţuri recombinate cu un alt lanţ de ADN străin complementar. Procese artificiale de recombinare ADN (tehnologia ADN-ului recombinat) Se realizează în condiţii de laborator.Capitolul 12 METODE ŞI TEHNICI MODERNE MOLECULAR . Aceste tehnici vor avea implicatii majore şi în dezvoltarea agriculturii. farmacologie şi în medicina viitorului. RECOMBINAREA ADN .ţinte celulare”. printr-un număr de metode ce formează tehnologia genetică. organismele rezultate sunt organismele recombinate care formează astăzi obiectul unor studii cu implicaţii deosebite în dezvoltarea ştiinţifică şi economică pe scară internaţională. ceea ce reprezintă un fenomen de recombinare genetică. Aceste tehnici încearcă pe cale artificială combinatrea informaţiei genetice (a genelor) de la două organisme diferite.ace” sînt introduse ţintit prin . D.. Descrierea compoziţiei şi structurii spaţiale a ADN de către J. Aceastǎ metodǎ a dus la o revoluţie tehnico-ştiinţificǎ a cǎrei consecinţǎ a fost construirea de noi genotopuri. în vederea obţinerii de noi variante de microorganisme şi plante. care includ linii foarte variate de organisme. Fenomenul destabilizării genomului celular a rǎmas inexplicabil până în momentul în care a fost posibil studiul moleculei de ADN. deschizînd perspectivele noii terapii cu gene (terapie geneticǎ = Gene Targeting). Prima reuşită de recombinare a fost realizată în SUA în 1970.

coli K12) ƒ multiplicarea sincronă. Tehnologia ADN recombinant presupune următoarele etape: ƒ tăierea lanţurilor duble ADN în fragmente specifice. Concomitent cu ADN-ul de cercetat.nou construită” (cu ADN recombinat) ƒ reprezintă celula cap de colonă. a vectorului şi a fragmentului ADN străin încorparat în genomul celulei gazdă. Apar în consecinţă un număr mare de celule purtătoare de copii identice de ADN recombinat. care a apărut în jurul anilor ’70. La cromozomii umani există în medie două-trei asemenea fenomene de crossing-over şi interschimburi de fragmente ADN pe ambele cromatide ale unui cromozom. pentru că. obţinerea de noi soiuri de plante cu rezistenţă crescută şi agenţi dăunători). a revoluţionat biochimia. fiecare cromozom în interfază apare format din cîte două cromatide (iar fiecare cromatiodă la rîndul ei dintr-o moleculă de ADN dublu helix). pe ambele lanţuri de acid nucleic (lanţ unic de cercetat şi lanţ unic al vectorului). pe această cale. o data cu celula gazdă. o data cu vectorul. lanţurile duble ADN ale celor două cromatide vor fi tăiate. în final. vectorul (virusul) este supus şi el acţiunii aceloraşi enzime de restricţie. Tehnicile de recombinare ADN stau la baza progreselor biotehnologiei moderne. cît şi cel al vectorului se leagă covalent (în cursul unui process de circularizare) în prezenţa ADN-ligazelor ƒ introducerea. sau analiza genetică foarte laborioasă asupra funcţiei genelor prin cercetarea aspectelor fenotipice ale organismelor mutante şi ale progeniturii acestora.2. bacteria. organisme multicelulare) reprezintă de fapt tehnica de inginerie genetică prin care se obţin genomuri modificate ce pot fi ulterior exprimate 253 . Pe baza acestei tehnologii. aceste tehnici vizînd direct informaţia genetică a organismelor. un organism cu priorietăţi noi (de exemplu. iar apoi capetele tăiate se vor lega altfel.. Acest process poartă numele de clonare. 12. oferind posibilitaţile cele mai eficiente pentru analizarea şi modificarea genelor (ADN) şi proteinelor din organismele vii. a respectivului fragment de ADN selecţionat şi fixat pe vector în celula gazdă (celula bacteriană avirulentă de Esch. Prin încrucişarea cromatidelor (crossing-over) pe locul de încrucişare. încît nu se pierde nici un nucleoid. Procese artificiale de recombinare ADN (Genetic Engineering) Cu ani în urmă era posibilă doar cercetarea indirectă a ADN-ului asupra produselor ARN şi proteice. Construirea unui genom nou prin introducerea unei secvenţe ADN străine în genomul unei celule gazdă (de exemplu. După interschimburile între cromatidele cromozomilor omologi se produce separarea acestor cromozomi cu cromatidele interschimbate şi împarţirea lor între cele două celule fiice. Prin procedeele de inginerie genetică se poate obţine. Aceste procese se produc atît de exact. prin acţiunea enzimelor de restricţie. În faza a II-a a meiozei urmează separarea cromatidelor în patru celule germinative mature. vor interschimba fragmente de ADN.1.Într-un organism diploid cu un anumit număr de perechi de cromozomi omologi şi o singură pereche de cromozomi sexuali. În cadrul acestui proces. rezultând cromatide recombinate (molecule ADN recombinate). prin introducerea unei informaţii genetice într-un organism. să se obţină acelaşi tip de capete adezive: ƒ fragmentul de acid nucleic de cercetat. Tehnologia ADNului recombinat. astăzi poate fi modificat într-un mod dinainte stabilit şi ţintit bagajul genetic al organismelor. celula bacteriană astfel . moleculele ADN cu greutate moleculară înalta sînt tăiate în molecule cu greutate moleculară mult mai mică. utilizarea acestor metode putînd duce în viitor la înfrângerea barierei între specii. astfel încât să fie obţinute în final fragmente ADN de lanţ unic. Aceste patru celule pot conţine: ƒ c1 = numai material matern ƒ c2 = numai material patern ƒ c2 şi c3 = material cromatidian recombinat (rezultat din fenomenul de crossing-over) matern şi patern.

ƒ se obţine o copie de ADNc (în prezenţa reverstranscriptazei). obţinându-se în final sinteza proteinei dorite. nefiind digerat de endonucleaze. ƒ se obţine un lanţ dublu ADN. Etapele metodei de inginerie genetică utilizată în vederea obţinerii unei anumite proteine în cantitate mare sînt următoarele: ƒ se porneşte de la matricea ADN. Dacă se urmăreşte introducerea şi exprimarea unor gene eucariote în bacterii şi drojdii. a unei secvenţe străine de ADN cu autorul vectorului). ADN-ligazele.1. 12. modificate şi interschimbate sau nou recombinate atît secvenţele codificatoare. prin aceasta creîndu-se bazele pentru cercetarea şi găsirea cauzelor unor boli genetice. ƒ respectivul lanţ dublu ADN este clonat. care. celula respectivă cîştigă caractere noi. un dublu helix ADN nou-sintetizat şi metilat numai pe un lanţ este recunoscut ca propriu de către celula bacteriană. ele clivează moleculele de ADN strain (de exemplu. Prin aceste metode genetice pot fi manipulate. ƒ fragmentul ADNc înglobat în vector este introdus în celula receptor o dată cu vectorul. cît şi secvenţele de control ale unei gene. se folosesc tot fragmente ADNc deoarece aceste microorganisme nu sînt capabile să îndepărteze prin fenomene de splicing din ARNm transcris secvenţele de introni. Metilarea reprezintă un mecanism de apărare al celulei bacteriene faţă de propriile endonucleaze. Enzimele de restricţie Sunt endonucleaze de origine bacteriană. Elemente de lucru utilizate în tehnologia ADN recombinat Aceste elemente de lucru sunt reprezentate de: enzimele de restricţie.(transcrise şi translaţionate) de către celula gazdă. drojdiile şi celulele de memifere să fie aduse în starea de a produce cantităţi mari de anumite proteine ţintă. într-o celulă bacteriană. intr-o anumită celulă. din care rezultă un nou genom (prin introducerea. ƒ fragmentul ADNc clonat este înglobat în vectorul de exprimare. 12. Pentru creşterea acestei cantităţi de proteine se utilizează de regulă fragmente de ADNc (secvenţe codificatoare fără introni). prin sinteza de noi proteine (caractere noi cîştigate de celula gazdă). în acest context proteinele. iar în timp metilaze converteşte treptat ADNhemimetilat în total metilat. Este posibil să se facă noi combinaţii pentru secvenţele de control ale unei gene şi să se determine în acest fel exprimarea unei gene dorite. deoarece ADN-ul bacterian poartă un semn de recunoaştere (un password ) care este reprezentat de nişte situs-uri specifice metilate. prin alegerea unei anumite secvenţe de control. în mod normal se găsesc în organism în cantităţi foarte mici (doar urme) şi ar scăpa astfel cercetării. 1. Metilazele recunosc pe lanţul ADN bacterian aceleaşi secvenţe ca şi endonucleazele. ƒ în celula receptor se produce transcrierea şi translaţia fragmentului ADNc strain (introdus).1. Termenul Genetic Engineering este adesea folosit drept similar celui de recombinare ADN. 3. se poate reuşi exprimarea practice permanentă a unei gene altminteri slab activă.3. vectorii. În acest fel devine posibilă analiza proteinelor celulare. Pornindu-se de la aflarea expresiei anumitor gene s-a putut ajunge la descifrarea funcţiei unor proteine cu rol în procesele şi diviziune celulară. Folosind această metodă s-a reuşit ca celulele bacteriene. ADN viral pătruns în respectica celulă bacteriană) fără a cliva însă ADN-ul bacterian propriu. Astfel. care în cantităţi mari în calula nou construită. Nucleazele bacteriene se clasifică în: 254 . Proteinele sintetizate prin această metodă şi-au găsit utilizare în terapie şi profilaxie. în genomul unei celule.

Prin enzimele de restricţie s-a descris şi un grup special de enzime care au fost numite izoschizomeri. Cromozomii complecşi care conţin sute de milioane de bace pot fi astfel secţionaţi şi apoi cartaţi stabilindu-li-se harta genelor. ƒ ƒ 255 . dintre care: ƒ enzimele I şi II recunosc secvenţele specifice şi se fixează pe acestea cu următoarele particularitaţi: ƒ enzimele I taie nespecific 100-1000 de perechi de baze. Un segment de ADN obţinut prin acţiunea unei enzime de restricţie poate fi clivat main departe în segmente mai mici de către alte enzime de restricţie. Procesul de legare (linkare) mediat de ADN-ligaze este esenţial pentru sinteza normală a ADN. pot recunoaşte situs-urile ţintă ale ADN ului palindronic. 3.. II şi III. dar în prealabil trebuie să fie rupte perechile de baze care ţin unite cele două lanţuri complementare ADN ƒ Bam HI (izolate din Bacillus amilolichefaciens) ƒ Hpa I (izolate din Haemophilus parainfluenzae) ƒ Hin + III (izolate din Haemophilus influenzae) Enzima II au fost supranumite şi. 12. amprente” (fingerprints) ale unei molecule de ADN. rezultând capete coezive.1. motiv pentru care sînt preferate în studiile de recombinare ADN. Endonucleazele de restricţie au acţiuni secvenţial-specifică. ƒ enzimele III taie nespecific 20-30 de perechi de bază în direcţia 5’ Æ 3’ pe lanţul ADN. ci doar două lanţuri ADN ce aparţin aceleiaşi molecule ADN duble helix. Până în prezent s-au purificat peste 90 de enzime de restricţie. despicând-o (clivare prin hidroloza legăturii fosfodiesterice) îndepărtând astfel respectivul segment dublu de ADN. în afara regiunii specifice în direcţia 5’ Æ 3’ pe lanţul ADN. coli). se fixează pe o anumită secvenţă nucleotidică. foarfeci moleculari”. procesul de reparare a ADN. Secvenţele de baze recunoscute de către aceste enzime sînt palindromice (aceleaşi. unde produc ruptura (tăierea). coli). Aceste endonucleaze se găsesc în număr mare la procariote. ele recunosc o secvenţă de 4-6 nucleotide şi pot tăia cele două lanţuri ale helixului ADN. Descrierea enzimelor endonucleaze de restricţie a făcut posibilă revoluţia ştiinţifică biologică şi dezvoltarea tehnologiei ADN recombinat (modificări ţintite în structiura genelor şi proteinelor şi analiza acestora bazată pe enzimologia acizilor nucleici). ci se fixează în interiorul moleculei de ADN. procesul de recombinare genetică. prin folosirea enzimelor de restricţie. S-au descris enzimele de restricţie I. în mod: simetric. ADN-ligazele (polinucleoid-ligazele) ADN-ligazele nu pot lega două lanţuri unice de ADN. 2. ƒ enzimele II au locul recunoaştere. însă în poziţii diferite pe respectivul lanţ ADN. dar poziţionate în sens invers pe cele două fire ale dublului helix ADN). Structurile acestor fragmente finale pot servi drept. deşi fiecare taie asemenea secvenţe localizate. rezultând capete drepte. Aceste enzime catalizează formarea unei legături fosfodiesterice între gruparea 3’-OH a unei extermităţi a unui lanţ ADN şi gruparea 5’-fosfat de la extermitatea celuilalt lanţ. fixare şi tăiere (4-6 nucleoide) de obicei constant deci au specificitate de secvenţă absolută. asimetric. În această categorie se încadrează şi endonucleazele de restricţie. fiind citite de aceste enzime la fel pe cele două lanţuri şi rezultând un clivaj poziţionat simetric pe ambele lanţuri. Endonuleozele de restricţie sunt denumite după microorganismele din care se izolează: ƒ enzime I Eco K şi B (izolate din E. ƒ enzime II Eci RI (izolate din E. acestea recunosc aceleaşi secvenţe nucleotidice.exonuleaze care se fixează pe molecula de ADN numai la capătul ei. endonucleaze care nu se fixează la extermităţile moleculei ADN.

dar astăzi se ştie că aceşti repliconi joacă un rol important în procesele de selecţie şi de adaptare a celulelor bacteriene. fără ca absenţa acestuia să afecteze viaţa celulara. B. cît şi la eucariote. Greutatea moleculară a unui plasmid variază între 1. Plasmidele Reprezintă o clasă majoră de elemente genetice mobile. Spre diferenţă de ADN-ul cromozomial. rezistenţă sau multirezistenţă la antibiotice).entităţi fundamentale ale celulei bacteriene”.retrovirus+plasmid Ti A. reprezintă material genetic extracromozomial (cromozomi accesorii).5-200 x 10 6 daltoni (5% din greutatea cromozomială). Astăzi plasmidele sunt considerate . Vectori de expresie a1). Vectori de expresie. ADN-ul extracromozomial poate disparea la un moment dat din celulă. .8-1.repliconi accesori” (neesenţiali). factorul R. Prin cîştigarea plasmidelor..fragemide (φ+plasmid) . În 1976.1.plasmid +2 φ promotori (SP6 ş T7) Vectori speciali: .3. genomul celular este reprezentat de materialul genetic cromozomial genetic cromozomial şi extracromozomial (inconstant)..retrovirusuri . Plasmidele s-au dovedit a fi unelte foarte valoroase în cercetarile efectuate în scopul aprofundării unor procese fundamentale de biologie moleculară (replicarea ADN. Un plasmid este constituit dintr-un segment format din una sau mai multe gene.cosmide (fragmente de φ* λ+ plasmid ) .4 kb. Dhillon şi Colob. φ80. Vectorii de expresie Vectorii folosiţi pentru sinteza unor cantităţi mari de proteine: . Vectorii Se deosebesc două categorii majore de vectori: A. esenţial pentru supravieţuirea celulei. propun pentru plasmide termenul de .repliconi stabili moşteniţi în stare extracromozomială. Vectori folosiţi pentru sinteza unor cantitaţi mari de proteine. factorul Col. ca răspuns la modificarile din mediul extern. În celula bacteriană. În unele celule pot exista simultan 1*20 copii ale unei plasmide.un segment care asigură transferul plasmidic de la o celulă la alta (factor de transfer).plasmid + φ promotor (SP6) ..bacteriofagi: fagul λ. În 1981. plasmidele erau definite de Novick drept . fagul µ . care imprimă o proprietate sau mai multe proprietăţi celulei bacteriene (de exemplu. 256 . celulele bacteriene au fost înzestrate cu noi căi enzimatice în cursul evoluţiei. Vectori de transcriere (pentru sinteza ARN): . capabili a se replica independent de cromozom”.3. determinînd potenţialul de adaptare al celulei gazdă la condiţiile de mediu. Sunt prezente atît celulele procariote (bacterii). Zestrea plasmidică este un atribut de tulpină (şi nu de specie). incompatibilitatea).12. La procariote sunt molecule de ADN dublu helix circular din dimensiuni de la două la cîteva sute de kilobaze.secvenţe de inserţie (SI) 0. Vectorispeciali. reprezentînd o parte vitală a pool-ului de gene.plasmide: factorul F.

Reiese de aici că trasnferul de material genetic este polarizat de la celula F+ sau Hfr către celula F-. Acest fenomen presupune un transfer de material genetic de la celula donoare. la celula receptoare.. ƒ cointegrate reprezintă elemente genetice compuse din doi sau mai mulţi repliconi aşezaţi într-o continuitate liniară. în cursul procesului de adaptare la noi condiţii de mediu. factorii de bacteriocinogenie ColE1 Æ colE8.v. specii inrudite dar şi foarte îndepărtate.Plasmidele pot fi: ƒ neintegrate. Se mai numesc şi autonome (de exemplu. Factorul Col Reprezintă plasmidul responsabil de sinteza colicinelor (bacteriocine produse de tulpinile bacteriene de Escherichia coli). exclusiv de origine extracromozomială. inserate în cromozomul bacterian (de exemplu. numit şi factor de fertilitate. Col I. De replica concomitent cu ADN cromozomial şi există în una-două copii per celulă. la tulpini de Klebsiella). (codifică enzime care intervin în mecanismele de reparare a ADN celular). adeziune. toluenului (tulpina de Pseudomonas). libere în citoplasma celulei. trp. în care fiecare replicon îşi păstrează independenţa fizică a replicării deoarece fiecare replicon are propriul său replicator (de exemplu. ƒ plasmide . ƒ de rezistenţă la raze u. aceste plasmide de replica autonom. degradarea camforului. enterotoxine. în cazul tratamentului celulei receptor cu un factor curing (acridin oranj etc. ƒ integrate (epizomi). ƒ codificatoare de enzime ale unor căi metabolice. fixate de azot (de exemplu. ColV. din ele derivînd apoi cointegratele. prin intermediul factorului F (factor plasmidic-vector). ƒ pentru sinteza agenţilor antitumorali: de exemplu. În 1972.criptice” ale unor caractere somatice (nu au putut fi încă indetinficate). dar rămân factorii Col (linkaj reversibil). ColB.cys. în acest caz există 10-20 de copii per celulă. agrocina 84 (sintetizată de tulpina bacteriană de Agrobacterium radiobacter) cu acţiune bactericidă asupra bacteriei abrobacter tumefaciens (agent de colonizare. ƒ pentru sinteza bacteriocinelor. În raport cu caracterele fenotipice exprimate. de exemplu factorul Col) se transmit 100% de la o celulă la alta cu ajutorul factorul F (plasmid conjugativ). Col V). celula receptoare (F-) este celula care primeşte factorul F.) Cointegratele sunt sisteme funcţionale mai eficiente decît cele ale agregatelor din punct de vedere al transferului şi stabilităţii caracterelor linkate. Celula donoare conţine factorul F liber în citoplasmă este notată F+. au potenţial de răspândire foarte larg a anumitor caractere printe bacterii. sau inclus în cromozomi (Hfr). factori de bacteriocinogenie pentru sinteza piocinelor). s-au dezvoltat primele. Factorul F Este plasmidul care induce conjugarea la bacterii. Sînt sisteme economice pentru conservarea anumitor mesaje genetice care se transmit masei de celule dar în caz de nevoie. Una sau mai multe plasmide (neconjugative.) se pierde doar factorul F. începând de la capătul 5’ al ADN-ului. factori chelatori de ioni de fier). cu acţiune bactericidă asupra unor bacterii din aceeaşi specie. În general bacteriocinele sunt principii actici sintetizate de bacterii. Bacteriocinele se subdivid în două categorii: 257 . cointegratul F. se cunosc pînă în prezent următoarele tipuri de plasmide: ƒ de rezistenţă la agenţii microbieni. Clowes delimita două grupe majore de gene plasmidice (plasmid-borngenes): ƒ agregate. asincron şi mai frecvent decît ADN-ul cromozomial. hemolizine.

s-au descris: ƒ agregate. de exemplu. au o greutate moleculară joasă. combinaţia F. de exemplu linkajele: F. factorii Col E1. K. Col V).K94. mare de gene funcţionale (100-200). au greutate moleculară (40-80)x10 6 megadaltoni. Printre bacteriocinele cele mai studiate şi mai bine cunoscute astăzi se numără colocinele şi cloacina DF13. Există însă şi cazuri particulare în care unele bacteriocine (welchicinele) sunt active chiar şi pe celulele producătoare (în acest caz explicaţia fiind absenţa genei de imunitate pe plasmidul de bacteriocinogenie).şi ColDf 13. acest fenomen purtând numele de fenomenul de rupere a imunităţii (break-down immunity). Cu referire specială la rolul plasmidelor de bacteriocinogenie în organismul uman şi animal. Ruperea acestei imunităţi se produce doar în prezenţa unei concentraţii foarte înalte de bacteriocină. ƒ cointegrate..o genă responsabilă pentru sinteza proteinei de imunitate (evidenţiată la plasmidele Col E1. proteică dau de natură complexă glicoproteică. dar este prevalentă în flora apelor menajere şi în populaţia de enterobacterii de la animalele domestice. de exemplu. Plasmidul (factor genetic responsabil de sinteza de bacteriocină) poate fi: ƒ nonintegrat (replicon accesoriu). Col V.o genă responsabilă de sinteza proteinei (colicină). componente fagice defective (capete goale de fagi. au un număr. CloDf13). liber în citoplasmă. E2.necorpusculare (nonparticulare) cu greutate moleculară mica. de exempli. A. factorul pentru sinteza aeruginocinelor.rep” esenţial pentru replicarea autonomă. acest studiu a demonstrat că ambele tipuri de plasmide conţin în structura lor: . factorii Col. Col IB. în ultimul agregat factorul Col Ib jucând rol de factor de transfer. Plasmidele nonintegrate se subdivid în: ƒ nonconjugate: se transmit numai cu ajutorul factorului F sau al unui fag transductant. E3. Acest grup de gene conţine circa 20% din SADN-ul plasmidic. EI. ƒ integrat în cromozom.un grup de gene (cluster) . Se pare că proprietatea de colicinogenie este mai rar răspândită la tulpinile bacteriene de origine umană. ColE2 şi Col Ib. CloDF13). . cozi fagice incomplete umplute cu un lanţ scurt de ADN). trebuie menţionate următoarele: ƒ factorul Col v codifică sinteza unui sistem de chelare (fixate.2-8) x 10 8 megadaltoni prezintă un număr mic de greutate moleculară joasă. între (4. Aceste aggregate au origine exclusiv extracromozomială şi posedă un potenţial foarte înalt de răspândire a proprietăţii de bacteriogenie în populaţia bacteriană. În general. locus-ul de origine pentru replicarea plasmidului este prezent într-un punct pe această zonă. E3. de natură chimică enzimatică. ƒ conjugative: se transmit singure prin conjugare. EV. de obicei prezente în 1-2 copii per celulă (de exemplu. În funcţie de interrelaţiile de factorul Col cu alţi factori plasmidiali din celula bacteriană. trp. E2. V. Col E1. de către celula bacteriană. Plasmidele conjugative posedă în plus: un extra grup (extracluster) de gene (G – T) implicate transfer. prezentînd aspecte omologe cu diferite. E3. ƒ corpusculară (particulară) cu greutate moleculară mare. structuri de cozi goale sau pline. celulele bacteriocinogene sunt immune la propria bacteriocină datorită prezenţei de imunitate mai sus mentionate. Producerea de bacteriocine se datorează prezenţei plasmidului de bacteriocinogenie în respectivea celulă bacteriană. ducînd astfel la creşterea virulenţei 258 ƒ . Col Ib. E2. E7. . E1a. Col I. Structura plasmidelor Col nonintegrate conjugative şi nonconjugative a fost studiată cu ajutorul endonucleozelor de restricţie. de obicei în număr mare de copii (15-60) per ADN cromozomial (de exemplu. E6.colicinelor I-2. legare şi transport) al fierului din mediul extern. analogi adenin-nucleozidici.cys. şi piocinelor. factorii Col E1.

ƒ la tulpinile de Esch. crescând rezistenţa acestora la efectul bactericid al serului. incluzînd aici şi fenomenul de bacteriocinogenie.Pe baza cunoştinţelor actuale despre plasmidele Col se poate aprecia că acestea reprezintă o parte vitală din poolul de gene al speciilor bacteriene.studiul fenomenului de bacteriocinogenie a permis aprofundarea unor aspecte fundamentale de biologie moleculară (replicarea ADN-ului plasmidic. fenomenul de incompatibilitate plasmidială. factorul Col are rol protector determinând producerea de colocine cu acţiune îndreptată împotriva unor bacterii enterale patogene (de exemplu. de natură cromozomială. ƒ plasmidele Col sunt considerate a fi entităţi fundamentale pentru multe celule bacteriene ţinându-se cont de faptul că sunt implicate în multe activităţi celulare. . În acest sens. sistemul aerobactinei este considerat astăzi un mijloc crucial de supravieţuire şi proliferare a celulelor bacteriene invasive.datele prezente sugerează că fenomenul de bacteriocinogenie semnifică o cale enzimatică specifică cîstigată în cursul evoluţiei.datele acumulate pîna în prezent pledează pentru o strînsă relaţie filogenetică între plasmidele de bacteriocinogenie (factorul Col).animale).de imunitate” în plasmide de bacteriocinogenie şi fagi pledeaza pentru o strînsă interrelaţie în cursul evoluţiei între aceşti determinanţi genetici. coli enterale autohtone. îngreunîndu-le acestora implantarea. . Se presupune că structuri nucleozidice analogigrocinei 84 cu acţiuni citocidă pe celulele canceroase ar fi mai răspândite în natură decît se cunoaşte astăzi. A fost dovedit rolul multiplu de copii plasmidice autonome/integrate per celulă. capabilă să omoare tulpina bacteriană Agrobacteruim tumefaciens (purtătoare de plasmid Ti).bacteriilor.. .. dar rămîne fără efect asupra celulelor normale din aceeaşi specie (datorită selectivităţii de membrană) prezintă agrocina (bacteriocină).kill” şi . . ƒ factorul Col conferă capacitatea de adeziune celulelor bacteriene pe epiteliul intestinal (atribut al virulenţei celulei bacteriene). pe de o parte şi factorii plasmidiali F şi R. în scopul asigurării supravieţuirii şi adaptării celulare la condiţiile de mediu extern. Shigella). controlul replicării. pe de altă parte. tulpinile bacteriene de Agrobacterium radiobacter produc bacteriocina agrocină 84.fenomenul de bacteriocinogenie este considerat a fi un split-phenotype al răspunsului celular SOS la agenţi inductori (raze u. Factorul R Fenomenul de rezistenţă la drog a fost descris de către Ehrlich în perioada anilor19101913. Cele două posibilităţi de linkaj al plasmidelor de bacteriocinogenie (system aggregate şi cointegrate) pot fi considerate aspecte particulare ale potenţialului de adaptare în cursul evoluţiei. acid nalidixic). ƒ în culturi celulare s-a remarcat o acţiune de inactivare a toxinei tulpinilor de E coli enterotoxigene de către colicina sintetizată de alte tulpini de Myzobacterium smegmatis are o acţiune citocidă asupra celulelor eucariote tumorale (inhibă creşterea celulelor tumorale umane. stabilă. Rezistenţa celulelor bacteriene la antibiotice prezintă două aspecte: ƒ rezistenţa naturală – proprietate intrinsecă a speciei.v.. Genele celulare rec A şi lex A posedă o capacitate complexă de a regla diferite răspunsuri celulare SOS. ƒ factorul Col V conferă tulpinilor bacteriene capacitate de supravieţuire în ser in vitro. Gradele diferite de complexitate prezente de diferitele sisteme de bacteriocinogenie pot imprima şi explica potenţialul de adaptabilitate al celulei gazdă la condiţiile permanent în schimbare din: . 259 . mitomicina C. care determină o stare canceroasă (boala cocoşului) la plante dicitiledonate. interrelaţiile evolutive între celula gazdă şi factorul Col).prezenţa şi similaritatea genelor .

la nivelul acestor germeni microbieni are loc cel mai important schimb de plasmide R între specii. Prin mecanismele lor de translocare (cromozom-plasmid. posedă un ADN circular. mutaţie. Transpozomii sunt elemente genetice mobile ce poartă gene determinate de rezistenţă la antibiotice. Transferul plasmidelor R se face între celulele bacteriene. Se pot integra în situs-uri diferite.transfer clasic (conjugarea la bacili gram negativi. Reasortarea plasmidelor R (din punct de vedere al numărului. sau în urma unui process de recombinare). replicarea este mai rapidă pe generaţie. codifică rezistenţa la unul-două antibiotice.recombinare (pe baza omologiei ADN gazdă-ADN străin) prin crossing-over la nivelul cromozomului bacterian. ampicilina). . Cu cât plastidele sunt mai mari. au greutate moleculară de 20 x 106 Æ 2000 x 106 daltoni. Referitor la circuitul plasmidelor R în natură trebuie menţionat că flora intestinală comensală şi saprofîtă (oportunist patogenă) la om şi la animale este izvorul natural de bacili gram-negativi. se pot pierde unul sau mai mulţi markeri de rezistenţă. sunt alcătuiţi din trei secvenţe nucleotidice cointegrate.rezistenţa dobîndită – caracter cîştigat în urma unei terapii cu antibiotice (prin cîştigarea de plasmid R. chimici (acridinoranj. eritomicină etc.lactamine (penicilina. Au sisteme proprii de replicare şi pot exista în mai multe copii. neomicină/kanamicină.spontan. Au fost descrişi transpozomi care codifică rezistenţa la β. ƒ determinanţii de rezistenţă la antibiotice de la 1 pâna la 20 de markeri. Au fost semnalate întîia oară în Japonia.1959). Factorii R sunt: . dublu catenar formând anse închise covalent autonome în citoplasma celulară bacteriană. Se pot transfera: ƒ vertical la descendenţi (ereditate extracromozomială) ƒ orizontal între specii. depăşind barierele de specie.).conjugativi (autotransferabili). Acest fenomen de recombinare este foarte rar. Unii trenspozomi au dimensiuni foarte mari. plasmid-cromozom) determină un schimb larg de determinanţii R intre specii.5x106 daltoni. Posedă unul sau mai mulţi determinanţi de rezistenţă (markeri). bacilii Gram negative (Akiba. Au greutatea moleculară de 0. fără factorul RTF. codificând rezistenţa la un număr foarte mare de antibiotice. Se realizează prin mecanisme de: . şi anume: ƒ factorul RTF (factor de transfer de rezistenţă similar factorului F) care iniţiază transferul plasmidului de la celula donoare la celula receptoare. Factorii R sunt molecule de ADN. cu atât replicarea lor se produce mai lent (I -2 copii/celulă). Plasmidele R pot fi pierdute: . .sub influenţa unor factori fizici (raze u. Plasmidele R (factori de rezistenţă multiplă la antibiotice) au fost descries atît la germeni gram-pozitivi cît şi gram-negativi. acriflavină).5x106 până la 5.. Mecanismele de rearanjare a markerilor de rezistenţă plasmidici şi 260 ƒ . ei se pot exciza dintr-un ADN şi autoinsera în altul (într-un plasmid sau cromozom). se formează uşor copii multiple. de exemplu prin conservarea tulpinilor bacteriene la +4 C câteva luni. conţinând numai replicatorul şi determinanţii de rezistenţă. gen şi chiar de familie. proprietăţilor si sediului markerilor) se realizează prin elemente transpozabile tip transpozomi. Acest ADN plasmadial codifică sinteza de proteine (enzime) prin intermediul unui ARNm.nonconjugativi (netransferabili). ƒ factorul codificator al autoreplicării plasmidului (replicator). transducţie la stafilococi şi transformare) . gentamicină/tobramicină. la trimetoprim/sulfametoxozol.v. pe aceeaşi moleculă de ADN.

Alegerea căii de multiplicare este determinată de starea de nutriţie şi sănătate a celulei receptor (gazdă). Bacteriofagii au un sistem propriu de transport pentru fragmentele ADN străine care pot fi astfel introduse pe cale naturală şi multiplicate în celula gazdă. condiţii ce determină selectarea şi vehicularea în cadrul infecţiilor intraspitaliceşti a unor tulpini bacteriene cu un spectru foarte larg de antibiorezistenţă. în acelaşi loc. Când se formează virionii progeni. se insera lângă operonul trp şi poate purta gena trp de la o celulă infectată la alta.în urma lizei celulare. fie operonul bio. Gazda fagului λ este celula bacteriană de E. ce creează mari dificultăţi terapeutice. Materialul genetic viral. genomul acestui fag este reprezentat de un lanţ dublu ADN. Fagul λ Este foarte bine studiat şi utilizat ca vector. Infecţia cu asemenea fagi se numeşte λ gal sau λ bio. alături de genele fagului λ într-o nouă celulă infectată de respectivul fag. ADN-ul fagului λ conţine fie operonul gal. Epidemiile apar atunci când aceste plasmide R cu markeri multipli de rezistenţă ajung la bacterii înalt patogene şi cu înaltă contagiozitate. virusurile apar în general drept paraziţi obligatorii ai organismelor şi celulelor vii (bacterii. sunt deci paraziţi obligatorii ai celulelor. Datorită acestui aspect este posibil ca în fagul să poată fi introdus ADN străin. după injectare în celula bacteriană. deci cantitatea de ADN străin ce poate fi înglobată este limitată. celule umane). Virusurile împrumută aparatul metabolismului celular bacterian. Astfel fagul λ (ADN) se poate insera pe cromozomul celulei de E coli între genele gal şi bio. Materialul genetic ai virusurilor constă din ADN sau ARN. sunt eliberaţi în mediul extern. plante. în formă liniară sau circulară închisă. ea introduce genele celulei bacteriene de E coli. Bacteriofagii Sunt virusuri care infectează bacteriile. injectându-şi materialul genetic în celula bacteriană. coli. După introducerea ADN străin prin membrana proteică fagului λ se poate trece la injectarea acestui fag (în care este înglobat ADN-ul străin) în celulele bacteriene de E coli. Din ADN-ul fagului λ poate fi îndepărtată o cantitate de 40% fără ca funcţiile vitale ale acestui fag să fie evident influenţate. Noii fagi sintetizaţi prin acest ciclu „litic" . de unde pătrund şi parazitează alte celule bacteriene. animale. Fagii lizogeni pot media (ca şi factorii plasmidici F) schimburi de gene. Membrana proteică a fagului are o capacitate limitată de acceptare de ADN.poate trece imediat la multiplicare folosind aparatul enzimatic de sinteză al celulei bacteriene gazdă (receptoare). Răspândirea plasmidelor R este favorizată de utilizarea necontrolată şi abuzivă a antibioticelor. 261 ..transferul plasmidic explică formarea rapidă a rezervorului de bacterii multi-rezistente. Se fixează pe membrana celulei bacteriene. pentru propria replicare. In natură. unde îşi abandonează învelişul proteic.poate fi integrat în genomul bacterian (cale lizogenă) . poate evolua pe una din cele două căi: . Cu ajutorul sistemului proteic reglator este capabil să aleagă între cele două posibilităţi de evoluţie mai sus prezentate. Fagul φ 80 Este înrudit cu fagul. În unul din 105 virioni. excizia nu este totdeauna precisă. multiplicându-se pe socoteala acestora.

Fagul µ Se insera în orice loc pe cromozomul celulei de E. Prin infecţie fagică (pătrunderea fagului în celulă). Este de menţionat că zona MCS reprezintă porţiunea din sistemul vector unde pot fi înglobate de plasmid noi fragmente de ADN. Fagemide Reprezintă o nouă clasă de vectori în care o parte din genomul unui fag cu lanţ unic ADN (de exemplu M13) este combinat cu un plasmid ADN. având capacitatea de a se insera pe unul sau mai multe situs-uri specifice. promotorul φ SP6 reprezintă secvenţa start ADN de unde porneşte transcrierea (deci sinteza ARNm-ului). Dacă în momentul introducerii fagului se injectează în celula gazdă şi un fag helper. 2) Vectorii de transcriere. transportă totdeauna un fragment din acest cromozom. Fagemidul se multiplică în celula gazdă ca un plasmid cu lanţ dublu ADN. cosmidul este injectat în respectiva celulă gazdă.8-1. în spatele promotorului φ SP6 se găseşte o zonă formată dintr-un număr de secvenţe nucleotidice (zona MC S= muItiple cloning site). Fig. Prototipul acestor vectori de transcriere este format dintr-un plasmid în care a fost înglobat un fag.4 kilobaze (kilobaza (kb)=1000 perechi de baze). se deplasează de-a lungul aceluiaşi lanţ de ADN sau pe cel al altui genom. Secvenţe de inserţie (SI) Sunt elemente transpozabile. şi 262 . 140 . cosmidul se replică apoi ca un plasmid. coli. Transpoziţia este fenomenul prin care copii (elemente transpozabile) ale unor secvenţe specifice de ADN dmtr-un genom. care oferă mai multe locuri de tăiere pentru multe enzime de restricţie (Fig. Aceşti fagi transductori (ca şi factorul plasmidic F) sunt elemente genetice mobile care declanşează interschimbul între genele bacteriene.Vector format din plasmid şi fag promotor SP6. Vectorul format din plasmid cu un fag promotor ( φ SP6) Acest vector poartă numele de SP6. accelerând în acest fel evoluţia bacteriană. promotor (SP6) sau chiar doi fagi promotori (fagii SP6 şi T7). de către o enzimă de restricţie. În celula gazdă. atunci famegidul se multiplică ca un fag cu lanţ unic ADN. Cosmidele sunt îmbrăcate în membrana proteică a acestui fag. Cosmide Sunt plasmide în care a fost introdus un anumit fragment de ADN din fagul λ . S-au descris două tipuri de elemente transpozabile: secvenţe de inserţie (SI) cu dimensiuni de 0. După tăierea zonei MCS în două. Celula gazdă pentru φ SP6 este celula bacteriană de Salmonella typhimurium. 140). Se folosesc pentru sinteza ARN. transpozonii (Tn) cu dimensiuni de 3-20 kb (numiţi şi gene săritoare). Reprezintă o clasă specială a vectorilor de expresie.

144 . zona MCS este tăiată din nou de către alte enzime ADNc de restricţie. 141 . Acest sistem cu doi promotori este vector bidirecţional. Vectorul format dintr-un plasmid şi doi fagi promotori (SP6 şi T7).134). 144).141). 142 . 143 şi fig. Fig.înglobarea unui fragment de ADN dublu lanţ (fragment ADN sau ADNc) în mijlocul zonei MCS (fig.Tăierea cu ajutorul enzimelor de restricţie a celor două zone MCS şi transcrierea în sens opus a celor două lanţuri ADN cu ajutorul fagilor SP6 şi T7 263 .Tăierea zonei MCS şi înglobarea unui nou fragment ADN Fig. Transcrierea cu ajutorul unui singur fag promotor este unidirecţională. Fig. 143 . vectorul linearizîndu-se (fig.Vector linearizat De obicei ADN-ul înglobat este cel care urmează a fi transcris în ARN.Vector format dintr-un plasmid şi doi fagi promotori Fig. deoarece cei doi promotori dirijează transcrierea în sensuri opuse (fig.

Acest sistem vector cu doi promotori care acţionează în două sensuri opuse. Utilizarea sistemului SP6 pentru transcrierea unuia din lanţurile ADN înglobate. permiţând transcrierea concomitentă a celor două lanţuri a ADN (dublu-lanţ) nou-înglobat. Lungimea fragmentului ADN sau ARN se stabileşte după numărul de perechi de baze: 1 kb (kilobază) = 1000 baze (sau 500 perechi de baze). de pildă vectori YAC (yeast artificial chromosome). aceasta secvenţă de control (promotor) va porni apoi transcrierea secventei ADNc strain inglobat. Vectorii de expresie trebuie selectionaţi pentru fiecare tip de celulă în care urmează a fi introdusă o gena straină pentru a se obtine sinteza 264 . se numeşte vector bidirecţional. 145). În ultima vreme s-au putut construi cosmide-vectori în care s-au putut îngloba fragmente mari de ADN de 100 kb .Pentru utilizarea acestui sistem de transcriere bidirecţională se aleg două enzime diferite de restricţie. S-au construit un numar mare de vectori de expresie care să fie propice pentru diferite tipuri de celule. numiţi şi minicromozomi. Fig. iar. Astfel prima enzimă taie primul fragment MCS între fagul SP6 şi ADN-ul înglobat. Aceste cosmide ajută la studiul poziţiei genelor pe harta genetică a cromozomului sau pe fragmente lungi de ADN. Secvenţele de control nu sunt aceleaşi pentru diferitele tipuri de celule. Vectorii de expresie reprezintă vectori construiţi anume care conţin în structura lor multe secvente de control optim pentru transcrierea şi translaţia genelor. după tăierea prealabilă a acestei zone în două segmente între care a fost înglobat noul segment ADN. 145 . Alegerea vectorilor Se face după mărimea fragmentului ADN care urmează a fi înglobat într-o celulă. Fiecare fragment de ADNc străin care va fi înglobat de către vector se va fixa pe acest vector tocmai în apropierea acestei secvenţe de control (cu rol de promotor). îşi împarte materialul ADN între cele două celule fiice. 1 mb (megabaze) = 1 milion de baze (sau 500 000 perechi de baze).1 mb. transcrierea celuilalt lanţ ADN (al aceluiaşi ADN dublu lanţ nou-înglobat) în sens opus (fig. Cosmidele se folosesc drept vehicule pentru fragmente foarte mari de ADN (de 30-45 kb). iar a doua enzimă taie al doilea fragment MCS între fagul T7 şi ADN-ul înglobat. aceste două enzime acţionează pe situs-uri diferite pe zona MCS.Tăietura I – Vector linearizat. Un vector tip YAC se comportă în celulele de drojdii ca un cromozom care se dublează înainte de diviziunea celulară. Promotorii SP6 şi T7 sunt astfel orientaţi încât primul să conducă transcrierea unui lanţ din ADN dublu-lanţ înglobat într-un sens iar al doilea promotor. în cursul acestei diviziuni.

plasmidele Ti ajunse în celulele vegetale determină apariţia unei tumori. conferind celulei gazdă o noua proprietate corespunzatoare noii gene fixate. Aceasta replică ADN se integrează în cromozomul celulei gazdă. prin care se elimină în prealabil un număr de gene virale. 265 . Retrovirusurile reprezintă astazi uneltele (vectorii) cele mai utilizate în ingineria genetică pentru transportul de gene către genomul unei celule tintă. interferon. În acest fel. activator de plasminogen. care este declansată însă doar în anumite condiţii. Multe retrovirusuri sunt oncogene. pe care a fixat-o şi pe care o introduce în celula ţintă (mecanismul de transductie). Celula poartă în acest fel. în scopul transferului unor gene străine în celula ţintă. ele nu ucid (nu lezeaza) celulele pe care le contaminează. o dată patrunse în organismul celulei gazdă să declanşeze. virusul leucemiei aviare). motiv pentru care ele sunt folosite astăzi drept vectori în tehnicile de inginerie genetică şi de terapie genetică. determinând astfel sinteza unui ADN dublu lant (după paltern-ul respectivului ARN viral). factorul VIII de coagulare. B. dar vector de o gena (de gene) nouă. iar segmentul de virus rămas este combinat apoi cu gene care urmează a fi injectate ţintit într-o anumită celulă. VISNA). în prezenţa reverstranscriptazei. până de curând principiul activ se extragea direct din râme. interleukine). retrovirusurile joacă rolul unor carcase pentru transportul respectivelor gene străine către o anumită celulă ţintă. factori imunologici (factori de necroza a tumorilor. adică de la ARN spre ADN. Retrovirusurile ARN au capacitatea ca. o transcriere inversă. Retrovirusuri şi plasmidul Ti Plasmidele Ti se găscsc în bacteriile Agrobacterium tumefaciens din sol. hiradin (antitrombotic). eritropoetina. vaccinuri pentru boli bacteriene şi virale. prin mecanismul de transcriere inversa.unei anumite proteine. Retrovirusurile sunt mai mici decat celelalte virusuri. s-a reuşit introducerea unor fragmente ADNc străin (de la eucariote) în celula bacteriană şi sinteza ulterioară a urmatoarelor proteine: insulina. anticorpi monoclonali. Astfel. Acest ADN dublu lanţ se integrează apoi în cromozomul celulei gazdă (umană sau animală). devine inofensiv. Prin infectarea unor leziuni ale plantelor cu această bacterie. somatotropina. deposedat de capacitatea lui infecţioasa. Vectori speciali b1. retrovirusul vector declansează actiunea reverstranscriptazei care determină sinteza ADN-ului corespunzator (replică a ARN-ului vector + gena fixată). virusul. Deci plasmidele Ti au efect tumorigen. În aceste cazuri. informaţia pentru sinteza virusului ARN. prin alegerea unor vectori de expresie adecvaţi. putADN determina formarea unor tumori in organismul gazda (virusul sarcomului Rous. Retrovirusurile Sunt virusuri ARN cu o treaptă ADN în replicare (de exemplu: HIV. spre deosebire de virusurile ADN. injectat în celula ţinta. lipsit de majoritatea genelor sale. A fost imaginată o metodă eficace de prelucrare prealabilă a retrovirusului vector (Richard Mulligan de la Massachusetts Institute of Technology USA). integrată în cromozomul ei. b 2.

Hibridizarea se foloseste ori de cate ori se urmareste identificarea secventelor nucleotidice pe un acid nucleic (secventa tinta). Altă metodă constă în supunerea celulei unui câmp electric (electroporare). Analiza acestei secvente necunoscute se face fata de o sonda genetica (proba de acid nucleic) marcata (radioactive sau prin alte metode) cu o secventa de baze cunoscute. om) se face cu ajutorul unor vectori speciali: plasmide Ti şi retrovirasuri.2. ADN dublu lant trebuie intai denaturat (supus actiunii caldurii sau substantelor chimice alcaline) pentru a fi disociat in lanturi unice.1. Introducerea acestor gene străine în organismul plantelor sau mamiferelor (animale. Lantul unic va reprezenta apoi substratul pe care se va efectua hibridizarea cu sonda genetica. HIBRIDAREA Este o tehnica de recombinare de acizi nucleici. pe baza complementaritatii bazelor azotate. Denaturarea reprezinta modificarea structurii acidului nucleic prin tratament cu caldura (temperatura de 266 . prin prelucrarea prealabila. retrovirusurile reprezintă astazi uneltele (vectorii) cele mai larg utilizate în ingineria genetică şi terapia genică. Imperecherea de baze complementare se poate face intre: ADN . Principiu Se analizeaza o secventa de acid nucleic unic lant (secventa tinta). 12. dar aceste metode produc leziuni grave celulei. 12. se formeaza o molecula hibrid de acid nucleic in care se identified secventele nucleotidice pe secventa tinta. Se mai utilizează razele laser care produc orificii foarte fine în peretele celular rigid (la plante) prin care se injectează apoi molecula de ADN străin.2.2. Daca sonda si secventa tinta sunt total sau partial complementare din punct de vedere al secventelor de baze nucleotidice. introducerea unui ADN străin (gene) în celulele organismelor superioare (plante. separate. Denaturarea Dupa cum s-a aratat. Procesul de transfectie si vectori speciali În biologia molecularaâă. format dintr-un retrovirus şi un plasmid Ti. Dintre aceşti vectori.ADN ADN-ARN ARN-ARN Totdeauna hibridizarea are loc intre doua lanturi unice de acid nucleic. pierde capacitatea de a mai produce tumori şi păstrează doar rolul de vector de gene către o celulă ţintă. 12. acesta trebuie intai adus la forma de lanturi unice prin denaturare. 2. tratament prin care respectivele celule devin capabile (permeabile) să accepte macromoleculele din exterior. Introducerea acestor gene străine în celule se mai poate face cu ajutorul particulelor de metal nobil (experienţe balistice biologice). acesta din urmă. Pentru lucru. prin transport de gene către genomul unor celule ţintă. in raport cu bazele (complementare) de pe secventa nucleotidica cunoscuta a sondei genetice.Prin utilizarea unui vector special. care vizeaza construirea unei molecule de acid nucleic dublu lant din doua lanturi unice. mamifere) poartă numele de tranfecţie. pentru analiza si identificarea secventelor nucleotidice ale unui acid nucleic tinta.

deoarece aceste baze se leaga prin trei punti de hidrogen. Southern Blotting (ADN Blotting) a. stringentă este mai scazută (această situaţie apare în special atunci cADN cele două lanţuri de acid nucleic provin din două organisme diferite). . . concentratia în NaCl. Dacă două lanţuri unice de acid nucleic sunt pe toată lungimea lor formate din baze implementare. uree) care determina scaderea punctului de topire. Prin scaderea temperaturii sau a pH-ului este favorizata refacerea gaturilor intre bazele complementare de pe cele doua lanturi unice de ADN . Denaturarea chimica Se face prin adaos de substante denaturante (formamida.2. iaca temperatura insa scade brusc. sau supunerea in mediu alcalin (pH>l 1). o concentrate scazuta de NaCl determina destabilizarea moleculei de acid nucleic.concentraţia de formamida. 12. Folosind aceste metode se realizeaza desfacerea legaturii de hidrogen dintre bazele complementare. Denaturarea prin caldura Reprezinta taierea lantului dublu ADN cu ajutorul temperaturii inalte. concentratia cationilor.1. Dot Blotting 267 . Acest punct de topire poate fi influentat de: o zona bogata in guanina-citozina. Norhern Blotting (ARN Blotting) a.ADN. Cantitatea de acid nucleic unic lant.4. Western Blotting (Protein blotting) a.zona bogata în guanina-citozina. Reactiile de renaturare se produc de regula la temperaturi care corespund unei iferente de 20-30 C fata de temperatura punctului de topire al dublului lant de acid nucleic. Tipuri de hibridări a. in timp ce bazele adeninatimina se leaga doar prin doua punti de hidrogen. care cere totdeauna o temperatura mai inalta. care prin renaturarea trece in dublu lant. lanturile raman separate. stringenta (intensitatea) reacţiei de ambinare este foarte puternică.concentratia moleculara a acidului nucleic din solutie.3.2. a).ARN sau ARN . Punctul de topire reprezinta temperatura la care 50% din respectivul acid nucleic dublu lant disociaza in unic lant. Hibridare Blotting: a.lungimea moleculei de acid nucleic. Reprezintă intensitatea reactiei de hibridizare.2. Factorul stringent Este un important factor de hibridizare. . iar conditiile de reacţie sunt favorabile.4.5.100"C) sau substante chimice. Renaturarea (annealing/reannealing) Reprezinta o hibridizare. 12. Dacă pe cele două lanţuri de acid nucleic există doar zone parţiale cu baze complementare. concentratia in NaCl a solutiei.2. b). depinde de: . aceasta necesitADN o temperatura de topire mai scazuta. 12.3.

Hibridarea acestui acid nucleic necunoscut are loc direct pe filtru cu ajutorul sondei genetice (acid nucleic cunoscut şi marcat).de la hîrtia de fitru umedă spre cea uscată.acţionează şi scoate prin spălare moleculele ADN din gel şi le trage către şi pe hîrtia de fitru superioară (4). Fragmentele de lanţ unic ADN fixate pe hîrtia de fitru superioară prin acţiunea căldurii sînt tratate(hibridizate) cu sonde genetice ADN sau ARN (marcate radioactiv).deasupra ei.ţesuturi). . Hibridizare Blotting Este o tehnică specială prin care acidul nucleic ţintă (de cercetat) este axtras din materialul de cercetat prin încălzire la 100 grade C şi răcire la gheaţă şi apoi depus pe o membrană(de nitroceluloză sau filtru de nylon) şi fixat. Hibridizare Colonială. Curentul de lichid care rezultă din soluţia tampon şi care se formează prin capilaritate. Hibridizare in situ. .se extrage ADN dintr-un produs patologic lichid(ser sanguin care conţine acid nucleic viral) sau solid(celule. c.deasupra ei. . care se îngreunează prin aplicare.fragmentele ADN obţinute în gel sînt supuse denaturării. Există mai multe variante de hibridare Blotting şi anume: a.fragmente de ADN(de circa 1000 perechi de baze)sînt supuse electroforezei şi separate în funcţie de greutatea lor moleculară.a unei lame de sticlă (4) şi a unei greutăţi (5). care se îngreunează prin aplicare. Gelul (2) este pus pe hărtie de fitru (1) umedă(care a absorbit prin capilaritatea lichid din vasul cu soluţie tampon).trecerea fragmentelor de lanţ unic ADN de pe gelul sensibil(de nitroceluloză) care fixează aceste fragmente de ADN.5.ADN este tăiat cu enzime de restricţie. Hibridizarea se realizează prin incubarea hîrtiei de fitru (3) într-o soluţie care conţine sonda genetică radioactivă (de exemplu. a.dintre care una este cea prin transfer capilar (Fig.146). . Acţiunea de "Blotting" reprezintă trecerea acidului nucleic pe filtru. peste gel (2) se pune altă hîrtie de filtru (3) uscată. Etapele reacţiei: . Utilizarea practică a variantei Southern Blotting Gelul (2) este pus pe hărtie de fitru (1) umedă(care a absorbit prin capilaritatea lichid din vasul cu soluţie tampon). peste gel (2) se pune altă hîrtie de filtru (3) uscată.a. ADN marcat cu 32P).Evidenţiază secvenţele specifice ale unor fragmente de ADN separate prin gelelectroforeză.1.a unei lame de sticlă (4) şi a unei greutăţi (5). Fragmentele de lanţ unic ADN fixate pe hîrtia de fitru superioară prin acţiunea căldurii sînt tratate(hibridizate) cu sonde genetice ADN sau ARN (marcate radioactiv).acţionează şi scoate prin spălare moleculele ADN din gel şi le trage către şi pe hîrtia de fitru superioară (4). Hibridizarea se realizează prin incubarea hîrtiei de fitru (3) într-o soluţie care conţine sonda genetică radioactivă (de exemplu. Curentul de lichid care rezultă din soluţia tampon şi care se formează prin capilaritate.de la hîrtia de fitru umedă spre cea uscată. Pentru transferul respectivelor fragmente de ADN de pe gel pe fitru se folosesc diferite metode. molecula-hibrid realizată va fi evidenţiată prin metoda autoradiografică sub formă de benzi.Slot Blotting b. moleculahibrid realizată va fi evidenţiată prin metoda autoradiografică sub formă de benzi. Noţiunea de "Blot" reprezintă fitrul+acidul nucleic fixat(imobilizat). 268 . Southern Blotting A fost imaginată de Southern în 1975. ADN marcat cu 32P).

Fig.Hibridarea Southern Blotting 269 . 146 .

ARN este supus separării electroforetice. pe baza aceloraşi pattern-uri RFLP se pot face identificări de persoane în criminalistică. aceleaşi tipare RFLP sînt în mare parte identice.evidenţierea moleculei hibrid construite. . pot apărea în consecinţă noi tipare de fragmente ADN.În epidemiologie. În Africa de Sud a fost studiată originea speciei Quagga (Equus quagga). în actuala a VII -a pandemie de horelă. . reprezintă o motodă foarte modernă şi utilă de cercetare pentru determinarea filiaţiei cazurilor în epidemii. este în mai mult de 70% din cazuri identic.în medicina judiciară. a.din contră. poate apare un nou situs specific de tăiere pentru aceste enzime. prezente în Asia şi Europa. şi pe baza studiilor filogenetice s-a stabilit că aceasta reprezintă forma originară a tuturor speciilor de zebră. respectiv ADN modificat. . . 2. În acest al doilea caz. .va prezenta una din următoarele două ipostaze posibile: . dacă va fi supus acţiunii enzimelor de restricţie.la germenii univitelini. 270 .Utilizarea practică a variantei Southern Blotting Prin apariţia unei mutaţii în genomul celulelor germinative (modificarea unei baze).în boli genetice se evidenţiază prezenţa unor gene defecte (pe baza unor fragmente ADN cu un tipar individual). cu ajutorul metodei Southern Blotting. acest fragment a fost numit "polimorfism de lungime al fragmentelor de restricţie" (RFLP). Astfel s-a putut demonstra că: . . Studiul genelor pentru globină la primate (responsabile pentru sinteza proteinei hemoglobină) a demonstrat că aceste gene sînt localizate la un loc.prezenţa unor modificări genetice în cazul unor procese tumorale.lanţul ADN rămîne netăiat.deoarece enzimele de restricţie nu mai recunosc situs-ul specific. care se moşteneşte. . . Dimensiunea acestor clusteri este asemănătoare la om.la rude. aceste tipare RFLP sînt complet identice.ARN este pus în prezenţa substanţei denaturatei (glicoxal dimetilsulfoxid formaidehidă sau metilmercur). pe baza pattern-urilor RFLP (ADN minisatelite=fragmente hipervariabile din genom. Speciile de cimpanzeii sunt mult mai copiate de om decât alte specii de maimuţa. gorilă şi gibon.hibridizarea ARN de pe filtru cu o sondă genetică ARN sau ADN. această metodă fiind mult mai sensibilă decât determinarea hizotipurilor de tulpini.pe baza tiparelor RFLP s-au putut clasifica microorganismele (virusuri şi bacterii) . prin studiul unor probe de sânge sau spermă. Northern Blotting Această variantă a hibridizării Blot pune în evidenţă secvenţe specifice ale unor fragmente ARN departe prin gelelectroforeză. epidemiologice). care a dispărut în 1883. Astfel. .într-un cluster pe cromozomii umani 11 şi 16. care nu sînt transcriptibile) se poate face determinarea paternitaţii. Aplicaţii practice ale variantei Northen Blotting .determinarea ribotipurilor tulpinilor bacteriene (în studii genetice. . cu ajutorul metodei de ribotipare s-a putut demonstra că profilul genetic al tulpinilor de Vibrio cholerae biotip eltor. De asemenea. Etapele reacţiei sunt: . Studiul acestor fragmente şi a diferenţei dintre ele. ADN de origine umană şi cel provenind de la cimpanzeu şi gorilă sînt omologate în proporţie de 97%(diferenţa constă în cromozomul X).ARN este extras din materialul de cercetat.a putut aduce noi informaţii în cercetările efectuate asupra unor boli genetice şi în medicina judiciară. .transferul moleculelor ARN pe filtru (nylon sau mitriceluloză).

substratul de cercetat nu este reprezentat de un acid nucleic ci de o proteină. Aceste ultime două variante de hibridizare se folosesc atunci când se lucrează deodată cu un număr foarte mare de probe patologice nefracţionate (probe de ser. Slot Blotting Se execută pe o placă de plexiglas cu godeuri de formă dreptunghiulară (Schlitz-uri = tăieturi sau Slot-uri). . Apoi probele de acid nucleic denaturat de pe filtru sînt hibridizate cu sonde genetice. Este necesară extracţia prealabilă a acidului nucleic din probele de cercetatare(ser. . Proba de acid nucleic extrasă se depune într-unul din godeurile rotunde ale plăcii de plexiglas. probele de acid nucleic de pe hîrtia de filtru sînt supuse apoi denaturării (prin încălzire la 100 gradeC şi răcire la gheaţă).147).transferul spoturilor proteice (antigene) pe membrana de nitroceluloză.adaos de anticorpi specifici marcarţi (cu enzime sau radionuclizi). Western Blotting (tehnica immunoassay) Această variantă a hibridizării Blot nu reprezintă o reacţie de hibridizare propriu-zisă (anume construirea unei molecule ADN dublu lanţ din două lanţuri separate de ADN).aplicarea deasupra membranei de nitroceluloză a unui film fotografic. care absoarbe aventualele probe de acid nucleic prezent.Tehnica Dot Bloptting a. Reacţia foloseşte la evidenţierea unor cantităţi foarte mici de proteine prezente în lichidele sau celulele unui organism. 4. .Această metodă este folosită pentru clonarea genelor. 3. a.expunere şi developare.unde este apoi cuplat şi evidenţiat prin intermediul unor grupări chimice complementare. Dot Blotting Se execută pe o placă de plexiglas cu godeuri rotunde (fig.În acest caz de Western Blotting. şi anume desfaşurarea substratului de cercetat pe gel de electroforeză şi apoi trecerea acestuia pe o membrană de nitroceluloză.citirea prin autoradiografie a benzilor de proteină cu ajutorul anticorpilor specifici marcaţi şi fixaţi. Nu se face nici o separare electroforetică.extracte celulare sau tisulare. Fig. 5.În fiecare godeu se depune altă probă de acid nucleic.a. Avantajul metodei este acela de a pune în evidenţa prezenţa unei anumite proteine. Principiul metodei este identic cu cel de la Dot Blotting. Etapele reacţiei sunt următoarele: . extract celulare sau tisulare). . . Apoi respectiva placă se acoperă cu hîrtie de filtru. dintro mixtură complexă. 271 .în total pe o placă depunînduse atîtea probe câte godeuri are placa. Această variantă foloseşte doar principiul reacţiei de hibridizare. . 147 .proteina este supusă electroforezei în gel SDS*-policrilamidă. prin cuplarea acestora cu anticorpi specifici corespunzători (marcaţi).spălarea anticorpilor rămaşi nefixaţi.

amprente de celule.12. o clonă bacteriană cu ADN ţintă (cu plasmid+ fragmente de ADN ţintă).Prin această ultimă metodă se poate realiza evaluarea exactă a distribuţiei anumitor secvenţe ADN sau ARN direct in situ simultan cu determinări calitative şi semicantitative. stabilirea sexului la embrion. în cazul reuşitei hibridizării. aplicative şi fixate pe lame obiective). culturi celulare (prelucrate. Marcarea cu biotină este evidenţiată ulterior prin diferite variante de lucru (vezi "Sonde genetice. hibridarea colonială. cercetarea tiparelor de expresie genetică (stabilirea momentului activării anumitor gene). se face o spălare cu o soluţie tampon. Se folosesc fragmente de ţesuturi. Reacţia de denaturare şi hibridizare se face pe lama obiectiv şi anume: după depunerea probei pe lama obiectiv. Lama obiectiv cu celule fixate corespunde filtrului cu acid nucleic legat prin hibridizare Blotting. sindromul Langdon Down. Biotina din sondă a fost fixată de un necleotid cu uracil. se pierde însă informaţia asupra sediului exact al respectivului acid nucleic (ADN sau ARN) din anumite structuri celulare. cercetarea relaţiilor virus-procese oncogene (de exemplu. virusul herpes simplex. distrofia musculară Duchenne). diagnosticul pre. Aplicaţiile practice in situ sunt: evidenţierea şi localizarea diferiţilor agenţi infecţioşi în diferite celule şi ţesuturi ale organismului: virusul hepatitei virale tip B. realizîndu-se o cameră umedă.după ce se produce această reacţie de hibridizare. în fibroza chistică. După denaturare.şi postnatal în boli genetice. Fixarea se face cu xilol. Aceste copii de clone bacteriene (de pe fitru) sunt supuse lizei pentru a se obţine ADN. identificarea anormalităţilor cromozomiale (de exemplu: trisomia 21. virusul Epstein-Barr. prin această extracţie. După fixarea probelor ADN radioactive(fixarea complementară)pe lanţul unic de ADN ţintă 272 . Hibridizare in situ Se efectuează direct pe celule şi ţesuturi. stabilirea hărţii genetice cromozomiale (stabilirea relativă a locus-ului fiecărei gene pe cromozom).Marcarea"). Prin replica plating se obţine copii ale acestor colonii din cele două clone pe un filtru de nitroceluloză.6. ultima slăbind şi desfăcând citoscheletul şi rezultînd molecula ţintă de acid nucleic unic. virusul papilloma. acest uracil se va împerechea în lanţul de acid nucleic ţintă cu o adenină. HIV. Această informaţie se poate obţine numai cu ajutorul hibridizării in situ. Lanţul unic ADN este supus hibridizării cu probele ADN cunoscut şi marcat radioactiv.2. ADN este supus denaturării pentru obţinerea lanţurilor unice de ADN. localizarea genelor defecte pe cromozom (de exemplu. pentru denaturarea probei se foloseşte o încălzire puternică sau tratarea cu proteaze şi digitonină.Lama cu probă pentru denaturarea se acoperă cu o placă. sindromul Turner). lama se spală (pentru îndepărtarea particulelor nelegate) şi abia apoi urmează hibridizarea cu sonda (ADN sau ARN) marcată. secvenţele ţintă din acidul nucleic de cercetat (din ţesuturi) sînt evidenţiate la autoradiografie (prin cuplare cu secvenţele de acid nucleic complementare din probele marcate cu biotină). relaţia virusul hepatitei virale tip B-carcinom hepatic). virusul cito-megaliei.care îndepartează moleculele nelegate de acid nucleic din probă. etanol (100% şi apoi 70%). În cazul hibridizării Blotting este necesară extracţia prealabilă a acidului nucleic din proba de cercetat. Pe plăci cu medii de cultură se însămînţează colonii bacteriene din două tipuri de clone: o clonă bacteriană de origine(cu plasmid).

Importanţa reacţiei de hibridare pentru medicină şi biologie Această reacţie a pus bazele unui număr de tehnici care au ajutat la progresul cercetării biologice fundamentale. în vederea elucidării diagnosticului unor infecţii virale cronice: evidenţierea acidului nucleic viral în aceste produse semnifică prezenţa particulei virale în organismul respectiv. 12.şi postnatal al bolilor ereditare (la femei care doresc copii sau la care se pune problema întreruperii sarcinii). stabilirea activităţii genelor pentru care s-au pus în evidenţă moleculele de ARNm corespunzătoare. celule.7. determinarea numărului de copii dintr-o anumită secvenţă prezentă într-un dovedirea gradului de înrudire între diferite organisme în raport cu numărul de secvenţe ADN identice.2. ƒ determinarea defectelor metabolice. prezenţa unui anumit ARNm corespunzător unei munoglobuline prezente în caz de limfoane maligne sau prezenţa unui anumit ARNm hormonal în anumite tumori neuroendocrine. evidenţierea secvenţelor specifice ADN şi ARN în material biologic de cercetat (sânge. ƒ diagnosticul pre. Evidenţierea prezenţei acidului nucleic viral direct în produsele patologice (ser. în serul sanguin LCR. pulsotip). ƒ aplicaţii în epidemiologia moleculară în vederea depistării unor noi markeri genetici (de exemplu. ţesuturi). ƒ se precizează ca în viitor metoda hibridizării să ofere posibilităţi pentru elucidarea mecanismelor de reglare a activităţii genelor. Această metodă reprezintă o unealtă foarte eficientă pentru cercetarea activităţii genelor oncogene prin evidenţierea indirectă imunohistochimică a produselor lor de translaţie (ARNm corespunzător). Clonele bacteriene care poartă ADN ţintă recombinant (plasmid + ADN ţintă) vor fi multiplicate mai departe (sincron se vor multiplica şi fragmentele de ADN straniu). ƒ utilizarea metodelor ce folosesc sonde genetice pentru diagnosticarea infecţiilor virale ale arborilor fructiferi (cu o precizie de diagnostic pentru o cantitatea de antigen de 2x10 nanograme).(de cercetat) se procedează la evidenţierea autoradiografică a marcării pe un film Roentgen. ƒ evidenţierea prezenţiei virale în tumori de origine virală. în vederea instituirii a unei terapii de urgenţă în special la persoanele bolnave de SIDA sau la cele imunosupresate (terapeutic) în urma unor transplante de organe. Astfel o reacţie de tip imunohistochimic a putut pune în evidenţă un produs de transcriere (ARNm) specific de ţesut (de exemplu. 273 . LCR) sau în materialul citologic reprezintă o posibilitate de diagnostic rapid şi precoce. Prin compararea imaginii radiografice se identifică şi se diferenţiază clonele bacteriene care conţin fragmente de ADN ţintă faţă de clonele bacteriene de origine. Astfel s-a reuşit: stabilirea concentraţiei anumitor secvenţe ADN sau ARN într-o mixtură de secvenţe. ƒ studiul efectuat asupra produsului de transcriere (ARNm) a unor secvenţe ADN celulare glucogene nevirale a ajutat la complectarea şi aprofundarea diagnosticului de tumoră. iar în cazul imunosupresaţilor după câteva luni sau chiar deloc.cît şi la progresul diagnosticului medical într-un număr de boli. robotip. În aceste cazuri diagnosticul serologic de obicei nu poate fi de ajutor deoarece pozitivarea serului în cazul infecţiei cu HIV se produce abia după câteva săptămâni de infecţie. evidenţierea acidului nucleic viral.

toate genele tuturor organismelor vii. teoretic. Pentru hibridizări sînt în special de preferat fragmentele ADNc clonat. SONDE GENETICE Cu ajutorul enzimelor de restricţie. într-o celulă gazdă.1. etichetarea. Din fragmente ADN dublu lanţ clonate (în vederea obţinerii ulterioare de sonde genetice). În prezent sondele genetice pentru cercetare şi diagnostic se pot comADNa şi cumpăra de la casele producătoare. Astăzi. Prepararea probelor de ADN: a. astăzi se pot izola. Principiul hibridizării în vitro a două ADN-uri complementare stă la baza metodei care foloseşte sondele moleculare(coduri de ADN cunoscute asociate cu un marker). unde vectorul se multiplică rezultînd în final o cantitate mare de ADN clonat. Aceste sonde genetice (proba de ADN sau ARN) sunt marcate (radioactiv sau nonradioactiv) pe un singur nucleotid (cu o secvenţă de baze cunoscute). deoarece reprezintă secvenţe de ADN fără introni şi fără altă secvenţă care ar putea reacţiona nespecific. a.graţie sondelor genetice. În aceste maşini se pot realiza concomitent sinteza şi marcarea sondelor genetice.Southern Blot) şi metoda hibridizării in situ. 3. ƒ sinteza de gene. Cu ajutorul unor asemenea sonde. unic lanţ. Probele ADN dublu lanţ pot fi ulterior marcate în vederea obţinerii sondelor genetice (vezi „ Marcarea sondelor genetice”).2. Sondele genetice (probe de acid nucleic tip ADN sau ARN marcate) reprezintă unealta esenţială de lucru în metoda de hibridizare pentru analiza secvenţelor nucleotidice din secvenţele "ţintă" ale ADN-ului de cercetat (genele). A. reperarea şi cartografierea genelor au devenit operaţii de rutină în marile laboratoare din lume. şi anume prin metodele Blot (Western Blot. Cu ajutorul ADN-polimerazelor s-a reuşit şi amplificarea ulterioară a acestor fragmente de ADN bine determinate şi deci clonarea genelor pentru a face şi mai uşoară (mai sensibilă) reperea lor. Moleculele ADNc sunt. ceea ce va asigura în viitor progresul rapid al alcătuirii hărţilor cromozomiale complete ale genomului uman. Sondele genetice se prepară prin aceleaşi metode de hibridizare utilizate şi pentru secvenţierea (sequencing) acidului nucleic. Prepararea probelor de acid nucleic(sonde genetice) pentru reacţiile de hibridizare Sondele genetice pot fi: probe de ADN şi probe de ARN.12. Aceste oligonucleotide ADN-unic lanţ reprezintă baza materială pentru: ƒ sonde genetice. a. o dată cu acest vector (recombinant). În acest caz. 274 . Sub forma de oligonucleotide ADN unic lanţ prin sinteza chimică în "maşini de gene". iar celălalt lanţ ADNc reprezintă secvenţele complementare respectivului lanţ matriţă ARNm. dar prin diferite metode sunt transformate în ADN dublu lanţ şi apoi introduse în vectori şi multiplicate o dată cu aceştia în celula gazdă. iniţial. într-o moleculă finală de ADNc dublu lanţ doar un lanţ conţine secvenţe corespunzătoare moleculei matriţă ARNm. în vederea obţinerii unei bănci de gene (le vivant mondial). la un individ dintr-o anumită specie se pot repera codurile complementare pe care sonda "le luminează" prin procesul de hibridizare moleculară. ƒ primeri pentru reacţii polimerazice în lanţ. Aceste fragmente se obţin prin încorporarea de fragmente da ADN genomic(tăiate cu ajutorul enzimelor de restricţie) sau de fragmente ADNc (sintetizate cu ajutorul reverstranscriptazei după modelul unei matriceARNm) într-un vector şi prin introducerea lor.

în ARN. 137). În sinteză.Prepararea probelor ARN (sonde genetice) b. Promotorul reprezintă secvenţe de ADN de unde începe procesul de transcriere.2. Vectorul bidirecţional este format din ADN plasmidic. ADN-ul străin este cel care urmează a fi transcris în ARN. b. ARN-ul respectiv putând fi marcat direct în cursul sintezei. ADNc între două segmente de MCS şi după linearizarea vectorului). φ SP6. b. După linearizare se adaugă în mediu SP6-ARN-polimeraza şi patru ribonucleotide (dintre care trei nucleotide marcate şi unul nemarcat). Fig. în care au fost înglobaţi un fag promotor (SP6) sau doi fagi promotori (SP6 şi T7).1.b. bidirecţională. Transcrierea unidirecţională cu ajutorul φ SP6 După înglobarea în sistemul SP6. În " maşini de gene":ca şi probele ADN unic lanţ. b. Vectorii de transcriere sunt formaţi dintr-un plasmid ADN.1. Cei doi promotori dirijeajă transcrierea în două sensuri opuse. ăn vederea obţinerii de probe ARN lanţ unic (sondă genetică).polimeraza se va lega de promotorul SP6 pornind transcrierea genelor în direcţia SP6>fragment MCS>fragment ADN nou înglobat (fig.2. ci pentru sinteza de ARN.2. deci sinteza ARNm. 148). pentru formarea unei molecule ARNm conform matriţei ADN. transcrierea in vitro va fi unidirecţională. se va sintetiza ARN sau ARN antisens. zona MCS şi φ T7 (vezi fig. se poate stabili de la început care din cele două lanţuri ADNc va fi transcris în ARN. După linearizare. Va fi transcris unul din cele două lanţuri de ADN nou înglobat. ARN-polimeraza va folosi ribonucleotidele marcate şi nemarcate. 275 . se leagă specific doar de promotorul corespunzător.ARN. 148 . înseamnă că prin utilizarea diferitelor enzime de restricţie se poate prestabili lungimea lanţului transcris şi se pot obţine lanţuri ARNm transcrise de lungimi prestabilite. SP6 – ARN polimeraza şi T7 .Transcrierea unidirecţională cu ajutorul φ SP6 Având în vedere că transcrierea începe la nivelul promotorului SP6 şi se termină la locul de tăiere a enzimei de restricţie.2. nu se folosesc caşi ceilalţi vectori de expresie pentru sinteza de proteine. Această metodă de transcriere in vitro (sinteza ARNm după o matriţă ADN) se realizează cu ajutorul vectorilor de transcriere unudurecţionali şi bidirecţionali. ADN este transcris în afara celulei. cât şi de ARN-polimeraza utilizată pentru transcriere. Fiecare din cele două polimeraze necesare pentru transcrierea respectivului lanţ ARN şi anume. În cazul vectorilor cu un fag promotor (SP6). care se utilizează ulterior în reacţiile de hibridare.Prin această metodă. Prin metoda de transcriere in vitro cu ajutorul vectorilor de transcriere. Prin introducerea şi înglobarea într-un vector de transcriere bidirecţională a unui dublu lanţ ADN (de exemplu.Transcrierea bidirecţională cu ajutorul vectorului bidirecţional cu doi promotori (φ SP6 şi φ T7). în funcţie de enzima de restricţie folosită. iar în cazul vectorilor cu doi fagi promotori. Vectorii de transcriere (clasă aparte a vectorilor de expresie).ARN polimeraza .

B. prin intermediul spacer-ului de la biotină se pot realiza două tipuri de legături: . a. .legătura cu nucleozidul natural. va fi diferit în funcţie de izotopul folosit: . Pentru aceste structuri se folosesc în laborator trifosfaţii nucleozidelor. ATP-ul din nucleotidele ADN este transportor de energie pentru metabolismul celular. digoxigenină.un lanţ ADN este complementar cu ARNm de origine utilizat pentru sinteza ADNc.4 ani. 32 P este de 14. Marcarea Se face pe un sungur nucleotid. timpul de înjumătăţire pentru : 3 H este de 12. În ultima vreme există tendinţa ca substanţele radioactive să fie abADNonate din cauza efectului lor nociv asupra organismului şi înlocuirea lor cu substanţe neradioactive.La alegerea izotopului trebuie ţinut cont de timpul de înjumătăţire (timp necesar pentru ca substanţa radioactivă să se descompună în proporţie de 50%). Etapa II – probele marcate sunt evidenţiate prin intermediul legării markerului de avidină (glicoproteină din ou)/streptovidină (sintetizată din ciuperca Streptomyces avidinii) şi anticorpi antimarker (de exemplu.). Prin transcrierea: . Biotină – spacer – uracil – zahăr – trifosfat. Probele de lanţ unic ARN astfel obţinute şi marcate se utilizează ulterior în reacţii de hibridare. Marcarea radioactivă Se face cu radioizotopi 3H. 32P.35 ani. Probele de ARN obţinute în maşini de gene cât şi prin metoda transcrierii cu ajutorul vectorilor fagici. 35 S este de 87. antibiotina) marcaţi cu fluorocrom. rezultă ARNm antisens = complementar faţă de ARNm de origine: Acest ARN antisens se mai notwează ARNc (complementar) şi are sensul invers decât ARNm sens (normal). în etapa II. .pentru hibridarea Blotting se foloseşte proba marcată cu 32P.legătura cu nucleozidul artificial. nu şi în ADN.3 zile.al doilea lanţ conţine aceleaşi secvenţe de nucleotide ca şi ARNm de origine.v. rezultă ARN sens identic şi cu acelaşi sens ca şi ARNm de origine. În mod normal uracilul se înglobează numai în ARN. . Biotină – spacer – uracil – zahăr – trifosfat Bio – dUTP. Atomul radioactiv introdus în probă prin dezintegrare va emite radiaţii β care vor fi evidenţiate la autoradiografie (impresionarea plăcii Roentgen la iluminarea cu radiaţii u. 125I.primului lanţ ADN. bromdeoxiuridină. 125 I este de 60 de zile.celui de-al doilea lanţ ADN. ca sonde genetice. Timpul de expunere a filmului la u.Într-un dublu helix ADN: . Marcarea neradioactivă Se face în două etape: Etapa I – marcarea probelor cu biotină (cel mai frecvent). Etapa I Markerul (biotina) se leagă printr-un lanţ de legare numit spacer de baza uracil din nucleotid. b. cu o substanţă care îl face vizibil din punct de vedere biochimic sau imunohistochimic.pentru hibridarea in situ se foloseşte proba marcată cu 3H. . pot fi marcate direct în soluţia de sinteză cu ajutorul nucleotidelor marcate (vezi „Marcarea”). Acest braţ de legare va uşura şi legarea ulterioară a biotinei de proteinele avidină/streptovidină. dar în condiţii de laborator. 276 . De exemplu: Bio – UTP.35S. Astfel.v.

ADN. Legătura bitină + avidină este foarte puternică şi aproape ireversibilă. 149 .polimeraza I (polimeraza Kornberg) este izolată din E. În această metodă se folosesc două enzime: ADN-aza I şi ADN – polimeraza I. respecti în ARN. Metode enzimatice Înglobarea nucleotidelor marcate radioactiv sau neradioactiv se face cu ajutorul unei reacţii enzimatice. Metode chimice. Fig. în locul rbouridin – trifosfatului. Etapa a II-a Probele de mai sus biotinate se evidenţiază prin legarea biotinei de avidină/streptovidină sau anticorpi antibiotină marcaţi cu fluorocrom. această acţiune apare doar când în cursul sintezei unui ADN sunt introduse nucleotide false (fig. ea taie legăturile fosfodiesterice de ADN unic sau dublu lanţ. Din cauza unor reacţii nespecifice se preferă streptovividina în locul avidinei. coli. în funcţie de complementaritatea faţă de nucleotidele de pe lanţul matriţă corespunzător (fig. pe lanţul complementar de ADN ca şi pe lanţul ARN. Fig. În final.azei I pe dublul lanţ ADN îm prezenţa ionilor de Mg++ şi Mn++ ADN. cât şi Bio – dUTP sunt derivate biotinate ale dezoxiuridin – trifosfstului şi .Acţiunea 5 ' > 3' polimerazică a ADN.translaţia Cea mai folosită metodă pentru marcarea sondelor este Nick-translaţia (translaţia prin tăiere). nu atacă ARN şi acţionează în prezenţa ionilor de Mg++ şi Mn++ (fig. fixează nucleotidul ADN la capătul liber 3' (mai scurt) al moleculei ADN parţial dublu lanţ.aza I este o enzimă de restricţie extrasă din pancreas de bou. ADN – polimeraza I are şi o acţiune exonucleazică în ambele sensuri: 5 ' > 3' şi 3' > 5' . acesta este marcat prin diferite metode.Acţinea ADN. Înglobarea nucleotidelor marcate în sonda genetică Se realizează prin: a. a. Nick . 149). tot cu un nucleotid cu adenină. nucleotidele cu uracil se împerechează. respectiv ribouridin – trifosfatului şi vor fi înglobate în locul dezoxitimidin – trifosfatului şi. are acţiune polimerazică 5' > 3'.polimeraza I 277 . pentru a se evidenţia prezenţa complexului molecular hibrid biotină – avidină/streptovidină. în prezenţa ionilor de Mg++. C. 150 . 151). 150).Biotina prezintă o mare afinitate pentru avidină. I. În momentul hibridării cu segmente ADN ţintă.Atât Bio – UTP. Metode enzimatice b.

Se mai utilizează un amestec de hexanucleotide (oligonucleotide sintetizate cu ajutorul unei maşini de gene ). dublul lanţ ADN este denaturat (cele două lanţuri sunt separate). Astfel. 151 . 152 .Acţiunea exonucleazică în ambele sensuri ale ADN – polimerazei I. 278 .) cît şi nemarcate (o).Schema Nick – translaţiei (după Hermaun . II. Se foloseşte enzima Klenow Polimeraza care reprezinta un fragment de ADNpolimeraza. Oligomarcare (RADNom Priming.152).3’ exonucleazica).5’ exonucleazica (dar nu prezinta activitate 5’. Fig. Klenow Polimeraza poseda activitate 5’ – 3’.Fig. reprezentate de nucleotide ADN marcate (. 1991).FeinbergVogelstein Technik) Spre diferenţa de “nicktranslatie”. si 3’. după încorporarea nucleotidelor marcate. se vor obţine fragmente de lanţuri unice ADN marcate de diferite lungimi şi cu diferite secvenţe de baze (sonde genetice) (fig. aflate de obicei in proporţie de la 1 la 3. in oligomarcare se folosesc drept matriţe lanturi unice de ADN rezultate dintr-o denaturare prealabila a unui lanţ ADN. ele sunt structuri formate fiecare sir cate sase nucleoide care contin practic toate combinaţiile de secvenţe nucleotidice posibile. RADNom Priming Oligolabelling. Numele metodei de RADNom Priming derivă de la utilizarea drept primeri a hexanucleotidelor cu secvenţe întamplătoare (randomized primer).

Clonarea se poate realiza prin încorporarea (printr-o tehnică de recombinare ADN) a unui fragment de ADN străin într-un vector care ulterior este introdus şi multiplicat într-o celula gazdă. CLONAREA ADN – ului Clona bacteriana reprezinta un grup de celule bacteriene identice din punct de vedere genetic.III. ƒ 1.Acest tip de marcare se efectueaza atat pe ADN unic lanţ cît şi dublu lanţ. iar cel cu coada de adenine. sensibilitatea moleculei de ADN rezultata prin această metoda este mult mai mică. Prin cuplarea între acridinester şi acidul nucleic se produce o legatură de chemoluminiscenta care eliberează lumina. Cu ajutorul enzimei transferaza terminala se poate. va rezulta deci un ADN lanţ unic cu un capat 3’-OH liber (şi respectiv un ADN cu un capat format dintrun lanţ 3’-OH care atârna în afara). de acidul nucleic. Enzima nu are nevoie de nici o matriţa. Un asemenea tip de marcare este bazat pe legarea biotinei printr-un braţ de legare chimică. Spre diferenţa de primele doua metode (1 şi 2). secvenţa proba. Marcarea cu acridin oraj. în aceasta a treia metoda marcare se face numai la capetele moleculei ADN-proba rezultata . pe o grupare chimica activate in prezenţa luminii (iluminare foarte scurta). În biologia moleculară. 12. cu biotina): dezoxiribouridinbiotinat (Bio-dUTP). în cazul de faţă. ================================================================== *Dezoximetil-nucleotid-terminal-transferaza.de aceea. astfel încat sa se obţină populaţie uniforma din punct de vedere genetic. Acest Bio-dUTP este legat prin acţiunea transferezei terminale de capetele 3’-OH ale unei molecule ADN dublu lanţ.. la capetele 3’-OH formînd o coada cu acelaşi nucleotide pe ambele lanturi ale dublului lanţ ADN (dar la capetele opuse).Exista mai multe metode de marcare terminală. deci pe fiecare din cele două lanturi. Pot fi marcate capetele 3’ si 5’ ale moleculei ADN şi ARN.4. lanţul cu coada de timina reprezinta secvenţa ţinta.care conţin toata timina. ƒ 2. Lungimea acestei cozi este dependenta de concentraţia cationilor de Co++si de concentraţia nucleotidelor. catalizează fixarea nucleotidului pe capatul 3’-OH liber al moleculei ADN unic (sau dublu lanţ). această enzimă se foloseşte şi în experienţe de clonare pentru obţinerea capetelor franjurate ale fragmentelor ADN 279 . În cazul acestei hibridizari. Această enzimă.Dupa denaturarea şi hibridicarea unei asemenea “probe marcate”. o coada cu nucleotide nemarcate. care provin dintr-o singură celula bacteriană. ataşa. în cursul hibridizarii. Marcarea terminală 3’ a ADN:se face cu ajutorul enzimei transferaza terminala*. această coada cu timina poate fi evidenţiată indirect prin fixarea. În aceasta metoda se foloseşte doar un singur nucleotide ADN marcat (de exemplu. prin care sunt marcate moleculele de ADN probe (sonde genetice). Se formeaza o legatura stabile între biotina şi acidul nucleic (lanţ unic sau dublu). unei molecule dublu lanţ ADN .de asemenea. clonarea semnifică obţinerea unei culture de celule dintr-o celulă unică. b) Metode chimice Reprezinta o marcare directa a acidului nucleic. a unei cozi cu adenina marcata cu biotin ape lanţul ADN proba (adenine se va fixa prin complementaritate pe coada de timina). Marcarea cu fotobiotină. Marcare terminala a lanturilor ADN (Endlabelling).

vor supravieţui numai acele celule bacteriene care au caştigat rezistenţa la ampicilina. 2. prin acceptarea plasmidului recombinant.coli sau celule de intestine de oaie. În soluţia nutritive în care se găsesc celulele bacteriene. din care fiecare va reprezenta o clonă. În majoritatea experimentelor de clonare. pe plasmidul iniţial care poarta rezistenţa la antibiotice (tetra şi ampicilina) se incorporeaza fragmentul ADN străin pe locul unuia din cei doi markeri. celula bacteriana trebuie tratata cu soluţie CaCl2 pentru a devenit compententa. sincron cu multiplicarea celulelor bacteriene. bacteriile transformate (cele care au primit vector+ADN) se testeaza pe un mediu de cultura cu ampicilina. 4. se folosesc pentru clonari celule bacteriene mutante (celule cu system de apărare mult diminuat). Ţinând cont de faptul că atît plasmidul cît şi fragmentele ADN au locuri (situs-uri) de tăiere complementare. vectorul nu se va mai circulariza. Din aceste bacterii cu vectori recombinant. se vor lipi şi va rezulta lanţul ADN recombinant (fragmentul ADN a devenit inclus in vector). prin replica 280 . De obicei. ƒ introducerea vectorului recombinant (plasmid care a înglobat fragmentu ADN străin) în celula gazdă. Etapele principale ale metodei de clonare Sunt urmatoarele: ƒ extragerea unui fragment ADN. Selectarea acestor celule purtătoare de plasmid cu ADN străin încorporate şi diferenţierea lor de celule (clone) fără ADN străin se face prin însămînţare. 3.În acest fel. Fosfataza alcalina se obţine din celule de Esch. cu ajutorul fosfatzei alcaline.Introducerea vectorului recombinant in celula gazda (competenta) Acest fenomen reprezinta procesul de trasformare. Clonarea ADN se recomADNă atunci cADN este necesară izolarea şi multiplicarea unui segment de ADN (dintr-un genom). În scopul eficienţei de clonare: a) pentru a împiedica circularizarea vectorului ADN străin. cu ajutorul enzimelor de restricţie. Se lucreaza pe celule de Esch. În acest sens. din zonele sticky.Testarea celulor bacteriene supuse procesului de transformare. eliminADN markerul respective(de obicei se elimina gena tetra şi ramane cea pentru ampicilina in momentul taierii lanţului ADN de atre enzimele de restricţie. 1.coli. ƒ selectarea celulelor bacteriene care conţin vectorul recombinant. b) pentru a permeabiliza membrane celulei bacteriene la respectivul plasmid vector.A. atunci cînd vectorul deschis şi segmnetul ADN străin vor veni in contact. se folosesc celule bacteriene de E.Extragerea unui fragment ADN.Se folosesc enzime de restricţie de tip sticky* şi un plasmid care poarta doua gene (markeri de rezistenţa la doua antibiotice: ampicilina şi tetraciclina). c) având in vedere faptul ca celulele bacteriene poseda sisteme care protejează celula de pătrunderea unui ADN străin. trebuie îndepartate grupările fosfat de la extremitaţile 5’ ale moleculei deschise de ADN a vectorului.coli. Aceasta testare se face cu scopul de a controla daca celula bacteriana a incorporate respectivul plasmid recombinant. prin taierea ADN genomic. se produce şi multiplicarea vectorilor recombinanti incorporate. ƒ introducerea fragmentului ADN într-un vector. Selectarea celulelor bacteriene purtătoare de vector recombinant. însămînţate pe mediu de cultura cu ampicilina vor creşte colonii bacteriene. purtatorde gena pentru ampicilina (rezistenţa la ampicilina).

Din aceasta biblioteca se obţin secvenţe ADN necesare pentru tehnica de hibridizare. Totalitatea acestor clone rezultate din genomul unui organism iniţial reprezintă biblioteca genomica ADN. pe acest mediu vor supravieţui doar clonele care nu conţin nici un fragment de ADN străin (celule rezistente la tetraciclina). în vectori. acestea vor fi folosite drept secvenţe ADN cu rol complementar (cu secvenţe ADN cunoscute). Clonele din biblioteca ADNc se folosesc în special în scopul analizei directe a secvenţelor de baze care codifica un anumit aminoacid sau produsul proteuc final (codificat de respectivul fragment ADNc). . Tip sticky=enzime care taie cele două lanţuri ale helixului dna în mod franjurat datorită faptului ca şi-au pastrat gena purtatoare de aceasta rezistenţă (este vorba de plasmidul “gol” fără ADN străin ataşat). Astăzi. a coloniilor bacteriene pe un mediu cu tetraciclina.cercetarea structurii exonilor şi intronilor. în terapia bolilor tumorale se intrevede posibilitatea identificarii şi distrugerii tintite a anumitor molecule ARNm. necunoscute.cercetarea secvenţelor reglatoare.Spre diferenţa de biblioteca genomica ADN.coli). Clonele din biblioteca genomica ADN se folosesc pentru: . aceluiaşi tip de ADN genomic îi corespund alte gene active (exoni). cît şi exoni.În fiecare tip de celule. Acest mod de clonare. Abia din acest moment se poate studia mai departe clona care conţine fragmentul ADN dorit. C.cercetarea structurii complete a genelor. prin doua posibilităţi: în prezenta ADN-polimerazei (Klenow= ADN-polimeraza I extrasa din celula de Esch. in vederea identificarii unor fragmente ADN noi. care rezultă din clonarea de fragmente ADNc se sintetizează artificial în laborator. B. prin formarea unui plasmid recombinant. reprezinta tehnica “împuşcarii” (shotgun). astfel încat. Clona ADN genomica a unuia şi aceluiaşi organism este totdeauna identical şi independenţa de tipul celular. se va obţine un numar de clone corespunzADN diferitelor amestecuri (vector plasmidic+segment ADN). 281 . corespunzătoare genomului celulei respective de origine. lanţul dublu ADNc se va forma din acest lanţ unic ADNc. În timp ce clonele de ADN genomic sunt identice pentru toate celulele aceluiaşi organism. vectorii recombinaţi(vector+ lanţ unic ADNc) vor determina ulterior formarea de clone bacteriene ADNc. deoarece toate celulele aceluiaşi organism posedă o înzestrare genetică identical.plating. Biblioteca genomica ADN (secvenţe de exoni+introni) Dacă genomul unui organism este secţionat cu enzime de restricţie. clonele ADNc sunt diferite pentru diferitele tipuri de celule ale aceluiaşi organism. biblioteca ADNc rezultata variaza de la un tip celular la altul. nu cresc pe acest mediu. drept copie complementară (în prezenţa enzimei reverstranscriptaza). printr-o tehnică de hibridizare speciala. Produsul acţiunii acestei enzime va fi o molecula mixta (hibrid): ARNm-ADNc. Biblioteca ADNc (ADN copie dupa matriţa de ARNm matur) Reprezintă doar o informaţie pură formată numai din secvenţe de exoni. care induc translaţia informaţiei pentru sinteza unor substanţe oncogene. Din acest hibrid. pe o molecula de ARNm matur. iar diferite fragmente de ADN sunt clonate (în celule bacteriene). Clonele genomice ADN vor conţine atat secvenţe de introni. aceluiaşi organism. în timp ce clonele care au pierdut gena de rezistenţa la tetra (în momentul legării plasmidului de ADN STRĂIN). Secvenţa clonelor ADNc este studiată în special prin experimentele de hibridizare. care duce la formarea unei biblioteci genomice ADN prin tăierea genomului (cu ajutorul enzimelor de restricţie) potrivit principiului întamplării şi prin unirea fragmentelor rezultate. ceea ce înseamnă ca în fiecare tip de celule poate apare un alt tip de ARNm matur. şi anume prin hidibridizare colonială. . a caror secvenţe nucleotidice trebuie cercetare şi identificate.

Reacţia de polimerizare în lanţ (PCR) A fost numită de Lederberg. pentru a se obţine o hibridizare primer 282 . reacţia poate pune în evidenta chiar şi prezenţa unei singure molecule de ADN. într-o masina automata se desfaşoara 30 de cicluri într-un interval de 4 ore. Astăzi exista masini automate (Thermai Cycler) pentru realizarea unor asemenea reacţii repetate. b. 12. Dintre cei doi primeri.Urmeaza desfaşurarea PCR cu doi primeri diferiţi utilizaţi simultan. Primerul delimiteaza capatul iniţial al fiecarei din cele doua secvenţe ADN unic lanţ (rezultate din denaturarea ADN-ului dublu lanţ) de multiplicat. Se foloseşte drept matriţa un ADN monocatenar. a.Acest ADN conţine secvenţe care urmeaza a fi multiplicate (amplificate). ADN-polimeraza necesită prezenta pe matriţa a unui oligonucleotid primer cu capatul 3’-OH liber. şi aceasta sa fie ulterior amplificata enzimatic. Etapele reacţiei. Lanţ unic de ADNc. Efectuarea reacţiei PCR poate porni de la punctul a sau b. la acest capăt urmeaza a se fixa nucleptidele ADN care vor forma noul lanţ. 5. La capatul 3’ al lanţului ADNc se ataşeaza o coada de nucleotide-guanina cu ajutorul enzimei trasferaza terminala. PCR este folosită pentru cercetarea unor cantităţi foarte mici de ADN dintr-un produs biologic. primul primer este nucleotide-timina. ADN genomic dublu lanţ (de cercetat) izolat din celule şi tăiat în fragmente cu ajutorul enzimelor de restricţie corespunzătoare. cu mijloace tehnice relative simple. deoarece reacţia ofera posibilitate multiplicarii (clonarii) ADN-ULUI chiar şi in afara celulei vii. Pentru a porni sinteza noului lanţ ADN pe un lanţ ADN matriţa. unde aceste modificări urmeaza a se exprima. cu ajutorul unor tehnici de inginerie genetică (procese artificiale de recombinare ADN). B. ƒ denaturarea ADN-ului genomic (izolat din celule) dublu lanţ sau ADNc (sintetizat cu ajutorul unei molecule de ARNm) la temperature înalta (95 grade C).Această reacţie dă posibilitatea ca dintr-o mixture de ADN să poata fi “pescuită” o singura moleculara de ADN.Pasul urmator îl reprezintă obţinerea unor modificariale acestor segvente ADN.Cu ajutorul experientelor de clonare s-a reuşit citirea de secvenţe de ADN de pe lanţul ADN al genomului unui organism. Spectrul de aplicabilitate al PCR este foarte larg: de la medicina judiciara. al doilea primer este nucleotide-citozina. pe acest lanţ unic de ADN se poate sintetiza un lanţ complementar cu ajutorul ADN-polimerazei şi în prezenta unui oligonucleotid (15-20 nucleotide) primer (armorsa). A. În aceste condiţii fixarea primerului pe ADN-ul unic lanţ reprezintă un proces de hibridizare ce are loc la temperature scăzuta (36-65 grade C). Avantajele acestei reacţii sunt urmatoarele: fiind foarte sensibilă. câte unul corespunzator pentru fiecare lanţ ADN (rezultat din ADN-ul dublu lanţ denaturant). cît şi introducerea acestor segmente astfel modificate de ADN în celule sau organisme. in probele de cercetat (produs biologic). diagnosticarea bolilor genetice pînă la “vanarea” şi identificarea de noi virusuri şi studii de ecologie şi arheologie (studiul ADN-ului) din fosile. În condiţii de laborator în vitro. o multiplicare suficienta de secvenţe de ADN este reprezentata de minimum 25 de cicluri de multiplicare. în 1993. ƒ dupa scăderea temperaturii se adaugă primerul în exces. reacţia permite chiar şi multiplicarea unei singure secvenţe de ADN. Principiul reacţiei. “instrumental pentru democratizarea biologiei moleculară”. sintetizat în prealabil prin trascriere inverse a ARNm. Adaosul de primer se face în exces.

ADN-ul extrage din celule proaspat lizate şi din celule fixate şi inglobate în parafina. Dacă se urmareşte o amplificare ADN mai mare decât cea corespunzatoare la 40 de cicluri PCR. izolată de la o bacterie termifila Thermus acquaticus. La fiecare nou ciclu al PCR se adaugă Taq-polimeraza proaspătă. graţie PCR-ului. În acest fel. coli). care se efectuează.lanţ unic de ADN şi nu o hibridizarea între lanţurile unice de ADN rezultate din denaturare. această enzima a fost apoi înlocuită cu o ADN-polimeraza ternostabilă. un ciclu de PCR este terminat. ƒ cu fiecare nou ciclu ( de denaturare/sinteză a ADN-ului) va fi dublata cantitatea de ADN rezultata din ciclul anterior. o data cu acesta.În acest fel lanţul de ADN este dublat şi. ƒ începe un nou ciclu cu denaturarea de aceasta dată a ADN-ului dublu lanţ nou sintetizat (în treapta anterior anterioara). prin tratarea prealabilă a gelului cu etidiumbromid. se recomandă. fiind termolabila. obţinut şi diluat de 1000-10000 de ori. trebuie începuta o noua serie de cicluri. . anemia Cooley. ADN-polimeraza se leagă de capatul 3’ al primerului şi sintetizează noul lanţ în direcţia 5’->3’. În condiţii normale. distrofia musculara Duchenne. PCR are un spectru de aplicabilitate foarte larg. Amplicabilitatea practica a PCR-ului. prin aceasta metoda se poate face 283 . se poate efectua reacţia în care toţi reactivii se pun de la început în recipient I până la sfarşitul reacţiei nu mai trebuie adaugate noi cantităţi. sub forma de benzi. Dacă pentru PCR denaturarea ADN-ului se face la 95 grade C. folosind drept matriţa segmentul ADN lanţ unic de amplificat. Pentru o multiplicare sufienta de secvenţe ADN sunt necesare 2530 de cicluri de reacţii automatizate. În anii 1980. . în gelul de electroforeza. În acest fel. C. fenilcetonuria).Optimum de activitate al acestei enzime este la 75-80 grade C.repetarea de mai multe ori a respectivei reacţii pentru aceeaşi probă. Pentru sesizarea eventualelor erori sau neajunsuri ale reacţiei PCR. se poate face şi prenatal. de controale negative. acest nou ciclu si acest ADN nou-sintetizat (prin sinteza mijlocita de ADN-polimeraza). PCR este utilizat în: diagnosticul bolilor ereditare (fibroza chistica. Aceasta ADN-polimeraza a fost numită Taq-polimeraza. în făt. Polimeraza utilizată în PCR. obţinându-se o amplificare ADN de ordinal 10 la puterea 6-10 la puterea 7. Diagnosticul bolilor ereditare. prin determinarea ADN-ului din celulele trofoblastice. mai departe. în aproximativ 4 ore. dupa cum am mai arătat. cu ajutorul a doua serii câte 40 de cicluri PCR. ƒ reacţia de sinteza a noului lanţ ADN cu ajutorul ADN-polimerazei.Primerul va fi încorporate în noul lanţ de ADN format.V. în lumina U. D. ADN-ul astfel extras este supus reacţiei polimerazei în lanţ şi apoi analizat cu ajutorul sondelor genetice prin reacţia de hibridizare. În acest scop. această activitate scade cu 50% la 60 grade C şi cu 90% la 37 grade C. se poate obţine o amplificare de 109 a cantitaţii de ADN. se folosea ADN-polimeraza Klenow (fragment de ADN-polimeraza I de la e. noul adios de Taqpolimeraza declanşeaza de fiecare dată ciclu următor de sinteza ADN. cu ajutorul Taq-polimerazei se pot efectua consecutive 40 de cicluri PCR. în prezenta celor 4 tipuri de nucleotide ADN (adenine/timin/guanine/citidin deoxi-nucleozid trifosfat) pornind de la locul de fixare a primerului.reacţia PCR sa fie însoţită. Apoi se realizeaza hibridizarea ADN-ului cu sonde genetice specifice prin metoda Souther Blotting. iar apoi benzile sunt făcute vizibile. de fiecare dată. a) În diagnosticul medical. Utilizarea Taq-polimeraza a făcut posibilă automatizarea totala a acestei produceri în maşinile Thermal Cyclers. cu ajutorul ADN-ului amplificat. Produsele ADN obţinute prin PCR sunt separate electroforetic în funcţie de dimensiuni. Taq-polimeraza este stabila până la 95 grade C.

epitelii de fir de par. diagnosticul bolilor infecţioase. b. Introducerea diagnosticului rapid al infecţiei HIV prin PCR este astazi absolut necesara în practică. este primul exemplu din partologia umană în care s-a emis ipoteza prezenţei posibile a unei bacterii necultivabile. Diagnosticul infecţiei HIV cu ajutorul PCR-ului se poate face în stadiile prococe ale infecţiei. 284 . în acest caz se folosesc drept probe. în Bengal). pierderi în greutate. Mycobacterium tbc. ci este suficienta doar o proba de LCR. febra.virus papollima. atunci când toate celelalte reacţii serologice sunt înca negative. În studii ecologice Cu ajutorul PCR s-a reuşit evidenţierea unui număr de microorganisme în probe de pământ şi apă. în 1992-1993. de pe ADN-ul cromozomial.determinarea prenatal pentru sexul copilului şi se poate pune şi diagnosticul unei eventuale boli genetice. Pneumocistis carinii. prin deletia. diaree. pe glob. c. S-au postulat apoi şi alte boli de etiologie posibil microbiana fara a fi însa posibilă evidenţierea prezenţei unor microorganisme. dureri abdominale. metabolice (enzimopatii). depozite de grasime. pentru detectarea şi identificarea agenţilor patogeni. apariţia în ganglionii mezenterici de infiltrate macrofagice proeminente. cu ajutorul reacţiei PCR au fost efectuate studii genetice asupra tulpinei de Vibro cholerae grup 0139 (izolata pentru întaia oara. de exemplu în boala Whipple. infecţia cu virus herpes simplex. cât şi microorganisme de sol care au suferit în timp modificări genetice. Recent.PCR poate da un rezultat precoce pozitiv chiar şi în prezenţa unei singure celule infectate cu HIV ( din materialul de cercetat ). Pentru diagnosticarea infecţiei HIV într-o encefalita declanşată de acest virus. în acest fel fiind posibila determinarea de defecte genetice cromozomiale. În arheologie PCR a fost utilizată până în prezent şi pentru analiza ADN provenit din mumii egiptene vechi de mai bine de 2400 de ani. în special în investigarea donatorilor de sânge şi de organe. PCR este utilizat şi în identificarea unor germeni microbieni ramaşi până astăzi necultivabili. Boala Whipple a fost semnalată pentru întâia oara în anul 1907. Boala whipple se manifesta clinic prin astralgii migratorii. imposibil de identificat prin posibilitaţile clasice cunoscute. Neisseria meningitides. Astăzi PCR poate fi folosită în combinaţie cu metoda fingerprinting în aceleaşi scopuri. concomitant cu inserţia unui segment nou de 35 kb. În urma recoltarii de lichid amniotic este supus determinarii cu ajutorul PCRului sau al anticorpilor monoclonali. În general. d. pentru un diagnostic prin PCR. PCR mai este utilizat în diagnosticul urmatoarelor boli infecţioase: hepatita virala. probabil microbiană fără a fi însa posibilă evidenţierea vizuală. virus Epstein-Barr. în aceste cazuri fiind necesare alte metode decât cultivarea pe medii de cultura. nu este necesara o proba de ţesut cerebral. prin identificarea prezentei acidului nucleic viral în sânge (şi anume acidul nucleic viral fixat în genomul celulei limfocitare umane). reuşind sa se demonstreze ca această tulpina ar reprezenta rezultatul unor modificări genetice suferite de tulpina Vibrio cholerae grup 01 biotip eltor. Noile metode îşi au rădăcinile în filogenetica moleculara. spalatura bucala (cu celule epiteliale). probe uscate de sânge.. Clostridium difficile. recoltarea de probe reprezinta un stres minim pentru bolnav. a unui segment de 22 kb. În medicina judiciară PRR este folosit pentru evidenţierea identităţii unui fir de părsau a unei cantităţi foarte mici de sânge sau spermă. au fost analizate microorganisme care până astăzi nu au putut fi cultivate pe medii de cultură.

Ca urmare. care pot tăia moleculele de ADN în fragmente de cîteva sute până la câteva mii de perechi de baze. cu ajutorul enzimelor de restricţie.identificarea unuio număr de gene. 6. La drojdii (drojdia de bere – Saccharomyces cerevisiae).Gilbert ( de obicei combinată cu metoda Sanger). Prin descifrarea acestor secvenţe de baze se poate ajunge la delimitarea genelor şi la stabilirea secvenţelor de aminoacizi codificate de o singură genă. Bacillus subtilis. la această analiză s-a lucrat trei ani în 35 de laboratoare din lume. Acest studiu a fost posibil datorită folosirii enzimelor de restricţie (endonucleaze). În prezent este în curs de desfăşurare proiectul de cercetare asupra genomului uman. . Curând vor fi terminate şi secvenţierile complete ale genomurilor bacteriene Escherichia coli.ului Analiza structurii ADN a început o dată cu anii '70. restul de 97 % din genom reprezintă doar „balast genetic” a cărui semnificaţie este încă necunoscută. Acest primer ste un oligonucleotid scurt.cauzele unor boli genetice. Primerul este stfel selectat încât capătul 3' să se 285 . .locul relativ al genelor pe cromozomi. b. tehnica Maxam. înrudirii dintre proteine. dovedindu-se că conţine 315 357 perechi de nucleotide şi 200 de gene. Metoda enzimatică. A. indirect. cu ajutorul metodei de secvenţiere ADN şi de analiză a secvenţelor nucleotidice din aceste structuri. a unui fragment ARN. a. pe lanţul unic AN se fixează un primer (moleculă starter sau amorsă). Genomul multor virusuri a fost total secvenţiat. Metode Pentru secvenţiere se folosesc două metode: a. Acest lucru se poate realiza prin clonarea ADN sau prin metoda PCR. tehnica Sanger (Chain Termination Tehnique). Astăzi se ştie că doar 3 % din genomul uman reprezintă gene funcţionale (exoni). genom care conţine circa trei miliarde de perechi de bze (50 000 – 100 000 de gene). Metoda enzimatică Tehnica Sanger Principiu: se determină secvenţele de baze nucleotidice pe copia de acid nucleic şi prin complementaritate se deduce secvenţa de baze de pe lanţul de acid nucleic de origine. Secvenţierea ADN este o variantă a tehnicii de recombinare ADN cu ajutorul căreia se poate stabili secvenţa de baze din molecula ADN.12. Methanobacterium thermoautotrophicum. Metoda chimică. a fost secvenţiat pentru prima dată un cromozom. Principiu Secvenţierea ADN (sequencing) înseamnă tăierea lanţului ADN în secvenţe şi analiza ulterioară a secvenţelor de baze nucleotidice din aceste fragmente. Cu ajutorul acestei proceduri s-au obţinut informaţii şi asupra materialului genetic inclus în cele 23 de perechi de cromozomi umani. SECVENŢIEREA ADN. cât şi asupra bolilor produse prin mutaţii. Etapele reacţiei: lantul dublu de acid nucleic (AN) aste adus la forma de AN unic lanţ. cea a proteinelor corespunzătoare pot furniza date cu privire la conformaţia proteinei. Aceste fragmente obţinute pot fi apoi separate electroforetic şi analizate. analiza secvenţială a ADN-ului şi. urmat la scurt timp de cel de Mycoplasma genitalium. Condiţia de baza pentru realizarea acestei secvenţieri este prezenţa unui număr suficient de copii ale moleculei de ADN. funcţiei proteice. şi anume: . cel de Haemophilus influenzae. B. La Los Angeles şi la Heidelberg există în prezent bănci de date în care au fost strânse toate secvenţele ADN cunoscute până în prezent. În 1995 a fost terminată secvenţierea completă a primului genom bacterian. şi anume cromozomul III. preparat semiautomat prin tăiere.

s-a demonstrat că fiecare individ este caracterizat printr-un fingerprinting genomic (un pattern individual al regiunilor hipervariabile din ADN-ul genomic. Aceste tipare de fragmente de ADN individual sunt reprezentate de o amprentă RFLP specifcă ( polimorfismul de lungime al fragmentelor de restricţie). Tehnica RFLP cuprinde următoarele etape: .Tehnica RFLP Cu ajutorul acestei tehnici se pun în evidenţă zonele de ADN variabil de la individ la individ. . b. ƒ 30 % reprezintă secvenţe repetitive. şi anume: . fiecare secvenţă cu câteva sute până la 6 000 de perechi de nucleotide se repetă în 20 – 30 000 de copii. în locul marcării radioactive. ARNr şi histone. rădăcini ale firului de păr. Genomul uman conţine trei miliarde de perechi de nucleotide. . Pentru determinarea acestor tipare individuale. Această reacţie de sinteză a ADN-ului se va desfăşura în patru variante. prin tehnica Maxam-Gilbert determinarea secvenţelor se face pe lanţul de acid nucleic de origine. Apoi se face citirea bazelor colorate de pe gelul de electroforeză prin autoradiografie.potrivească prin complementaritate.înalt repetitive 7 – 10 %. În acest punct se va opri reacţia polimerazei. lanţul de acid nucleic nou sintetizat cu un nucleotid marcat este separat prin gel elecroforeză. ƒ 20 – 30 % moderat repetitive. dGTP. salivă. şi anume de pe zona ADN. are loc sinteza lanţului ADN complementar (după modelul matriţei AN) în prezenţa celor patru dezoxinucleotid trifosfaţi (dNTP: dATP. . netranscriptibilr. a unui didezoxinucleotid trifosfat (ddNTP) şi a ADN-polimerazei I sau reverstranscriptazei. Tehica se bazează pe o modificare chimicăaunei baze şi o tăiere specifică la nivelul altei baze (de exemplu adenina). sânge. dTTP. dintre care: ƒ 70 % reprezintă secvenţe unice identice la toţi indivizii. pe lanţul ADN de cercetat. de pe molecula ADN. în S. FINGERPRINTING GENOMIC (amprente de ADN) a.urilor minisatelizate). în fiecare din variante fiind marcat altul din cele patru dNTP-uri. concentraţie 5 %). spermă). dintre care unul este marcat.ADN-uri satelite înalt repetitive. cele patru molecule de ADN dublu lanţ obţinute sunt denaturatze prin căldură. b. Acest primer este înglobat într-un vector sau secvenţă cunoscută. aceeaşi secvenţă de 300 perechi de nucleotide se repetă de 30 000 – 1 milion de ori dispersat. necodificatoare de proteine. Metoda chimică Tehnica Maxam-Gilbert Spre deosebire de tehnica Sanger. În ultimii ani. 286 . fiecare bază este colorată cu altă substanţă fluorescentă.7.gene structurale pentru sinteza de ARNt. Principiu Pe baza analizelor de secvenţiere a ADN-ului. . dCTP).zona spacer ce conţine gene criptice (silenţioase).Fragmentele de ADN (dublu catenar) sunt supuse migrării bidimensionale într-un gel denaturat (conţinând un agent chimic denaturat ca ureea. 12.A. într-un punct. s-au realizat aparate automate pentru citirea secvenţelor de baze nucleotidice din acizii nucleici cu viteza de 7 000 – 8 000 secvenţe de baze pe zi. sinteza lanţului ADN se va opri acolo unde în locul unui dNTP se va îngloba un ddNTP corespunzător. Aceste reacţii au loc pe lanţul ADN originar. se izolează ADN-ul genomic din celulele unui organism (diferite ţesuturi. în laboratoarele de Genetică ale Universităţii Berkeley.ADN-ul extras este supus acţiunii enzimelor de restricţie. unde determinarea secvenţelor se face pe lanţul copie.U. pe toată lungimea genomului.

În arheologie .diagnosticul paternităţii.stabilirea interrelaţilor virale şi bacteriene pe bază de amprente ADN. heterozigoţii). în cazul urmăririi transmiterii la descendenţi. . se va putea. dar nu face şi analiza polimorfismului de lungime a fragmentelor.Tehnica AFLP Această tehnică ce combină principiul analizei RFLP cu cel al reacţiei PCR înalt specifică.urilor între generaţii). în viitor. .Aplicaţii ale metodei amprentelor ADN În medicina judiciară: . are semnificaţie. în analiza de likage şi determinarea instabilităţii genetice. spermă.în oncologie. se vor putea realiza analize de linkage şi cartare de noi gene implicate în boli genetice.stabilirea paternităţii unor păsări de pradă ale căror ouă au fost clocite de părinţi adoptivi. cât şi polimorfismul de lungime al respectivelor fragmente.s-a analizat ADN-ul provenit de la mumii egiptene vechi de mai bine de 2400 de ani (prin clonare şi secvenţierea unor fragmente ADN de circa 3400 de baze). Determinarea RFLP pentru organismele eucariote. d.urile minisatelite se moştenesc după legile mendeliene. vegetală. c. măsura frecvenţa mutaţiilor în genomul uman.- Benzile de ADN unic lanţ obţinute în gel sunt supuse colorării cu etidiumbromid. se potriveşte în mare parte la rude şi este identică la gemenii univitelini).pe baza existenţei RFLP-urilor au fost amplificate şi analizate secvenţe nucleotidice din fragmente ADN provenite de la specii dispărute. Tehnica este considerată astăzi metoda universală pentru determinarea prezenţei/absenţei unei anumite amprente de ADN în orice sursă de origine bacteriană.în criminalistică. păr. se preferă metoda Southern Blotting a cărei capacitate discriminatorie este considerată mai bună. .v. inclusiv omul. având în vedere că variaţiile de ADN.stabilirea polimorfismului genetic în interiorul aceleiaşi specii (de exemplu.în boli genetice. efectuat pe bază simplelor caractere morfologice.prin introducerea tehnicii de fracţionare a segmentelor de restricţie şi separării acestora în gel cu gradient denaturat. Benzile ADN sunt vizualizate prin transiluminare la u. pentru diagnosticul midificărilor genetice din celulele tumorale de la persoane cu carcinom mamar (se prepară şi se compară amprente de ADN din celulele tumorale/elemente figurate sanguine cu condiţia ca în proba de sânge să nu existe celule modificate oncogen. Această tehnică evidenţiază atât prezenţa/asenţa fragmentelor de restricţie. în mod deosebit. 287 . . urmărirea criminalului poate fi condusă în funcţie de urmele găsite: amprente individuale prezente în resturi de piele. se recurge la PCR pentru amplificarea cantităţii de ADN. Dacă materialul genetic se află în cantitate foarte mică. detectează numai prezenţa sau absenţa fragmentelor de restricţie. În medicina clinică . în vederea încadrării taxonomice a unor noi agenţi infecţioşi. În cazul examinării singulare ( a informaţiei genetice per individ). a informaţiei genetice parentale (prin compararea fringerprint. . În biologie . animală sau umană. sânge. acest criteriu fiind superior celui al sistematizării de până în prezent. . metoda amprentelor ADN este utilă pentru dovedirea unei înrudiri (amprenta genetică diferă de la individ la individ.se va putea analiza instabilitatea genomului şi a relaţiei acestuia cu senescenţa şi neoplazia. . .urmărirea epidimiologică a circulaţiei agenţilor infecţioşi pentru determinarea patternurilor RFLP la virusuri şi tulpini bacteriene.stabilirea de relaţii genetice între diferite specii pe baza structurii ADN-ului.

. . potenţiometrici. s-a ajuns la obţinerea unei înalte selectivităţi în microanalitică. mono. amperometrici.senzori care au la bază reacţii de tip imunitar: cu dispozitiv membranar. .1. cromatografia fluxului de lichid (fluidităţii) la presiuni ridicate. . O dată cu progresele remarcabile din domeniul analiticii instrumentale. Cu toate acestea.senzori enzimatici amperometrici (monoenzimatici şi dienzimatici. coresterol. amine. cu pierdere de reacţii. măsuri spectrometrice şi spectroscopia absorbţiei atomice.) iar termenul de biosenzori să fie atribuit generic oricărui sistem simplu sau mixt (natural sau construit de om) care să înregistreze la nivel micro informaţia circulantă într-un sistem viu. De asemenea. . Aceste metode sunt. gluconat. pipăit etc.utilizarea biosenzorilor pentru laboratoare clinice şi chimice. atât pentru cercetare. senzori biologici – pentru sistemele naturale ale fiinţelor vii (organe de simţ: văz. 288 . galactoză.Capitolul 13 BIOSENZORII 13. . biofizica şi biocibernetica. Astfel. aminoacizi etc. Domeniile de studiu primar pentru a cunoaşte sau a fabrica aceşti biosenzori sunt biochimia. electrochimici.analiza produselor alimentare. ne-am propus enumerarea principalelor tipuri de biosenzori moderni şi tradiţionali: . acizi nucleici.senzori cu receptori.senzori piezoelectrici.şi multi strat): metabolici. de exemplu cromatografia gazoasă. enumerăm: . Dintre aplicaţiile biosenzorilor. printre altele.inregistrarea glucozei în sânge. imunosenzori optici. În domeniul medical. pentru analiza componentelor mediilor de cultură. precum şi de evidenta dezvoltare a domeniului biosenzorilor şi a aplicaţiilor acestora în biotehnologii. această metodă este de neînlocuit în stabilirea diagnosticului bolnavilor. . auz. inclusiv microtehnologiile speciale din domeniul micromecanicii şi microelectronicii.. implementate doar în cadrul laboratoarelor. lactat. Biosenzorii – sisteme de coantificare a informaţiilor viului Problema biosenzorilor este un capitol al biotehnicilor de cea mai mare importanţă –mai ales în ultimii ani—dar şi extrem de complicată şi vastă.monotorizarea permanentă a pacienţilor cu senzori implantaţi. dezvoltarea măsurătorilor de investigaţie selective şi uşor de manevrat reprezintă o problemă cheie a analiticii. datorită costurilor ridicate. Determinarea selectivă şi cu sensibilitate mare a unui număr crescut de combinaţii are o deosebită importanţă. De curând. . fenoli. precum şi alte ştiinţe antecesoare acestora. cât şi pentru diferite ramuri ale economiei. Ţinând seama de complexitatea acestei problematici. cercetătorii şi tehnicienii cu preocupări în acest domeniu au propus chiar o diferenţiere semantică a acestor sisteme de cuantificare a informaţiilor ce pot fi obţinute în diferitele funcţiuni ale lumii viului. pentru glucoză.măsurarea de ureii din rinichiul artificial. a fost propusă o terminologie care să se refere la traductori pentru toate sistemele de înregistrare şi prelucrare a informaţiei ca utilizări şi în biologie. în combinaţie cu microelectronica. în biotehnologie este necesară. de exemplu supravegherea producţiei în industia chimică şi alimentară.controlul proceselor în industria microbiologică şi în protecţia mediului. alcooli. piruvat.

nevoia de a avea senzori sensibili şi fiabili pentru orice demers în domeniul cunoaşterii. senzorii îmbrăcau forma instrumentaţiei utilizată în laboratoare pentru cercetări experimentale. 289 . au creat o serie de noi întrebări atât la nivelul utilizatorilor cât mai ales a specialiştilor.Raportul dintre cantitatea totală de informaţie existentă şi utilizată este constant? . Ne bazăm.Creşterea utilizării informaţiei şi necesitatea cuprinderii sale de către sistemul nervos uman. spre exemplificare. se eliberează în proporţie geometrică informaţia care caracterizează dinamica atât a. cu precădere în ultimii 7-8 ani. decât acum 1 milion de ani? .Într-o primă parte dorim să facem o analiză a unor probleme şi în acelaşi timp un studiu paralel care să. sistemul imunologic prelucrează şi utilizează informaţia. 13.2.Semnalele conţin informaţie. câteva din acestea. . în domeniul cunoaşterii biologice şi medicale curiozitatea şi motivaţiile sunt din ce în ce mai puternice. recepţionată de om drept componentă a tetradei care descrie o formă de echilibru substanţă-energie-informaţie-timp. Cercetările de bionică au adus noi clarificări privind simularea şi extrapolarea senzorilor naturali (din organele de simţ) cu posibilităţi de utilizare nu numai în biomedicină dar şi în dirijarea unor procese industriale. în prezent aria preocupărilor în vederea obţinerii unor date dinamice în studiul proceselor a conturat în profunzime imaginea despre utilitatea şi importanţa senzorilor. Aceste preocupări. departe de a rezolva toate problemele. pe măsură ce timpul se desfăşoară iar numărul populaţiilor biologice creşte. Sunt suport al informaţiei sau sunt catalizatori ai informaţiei cognoscibile? . Impactul informaţional al biosenzorilor Ştim din ce în ce mai exact felul în care sistemul genetic stochează şi distribuie informaţia. Dacă în domeniul tehnologiilor se pare că eforturile pot fi suficient determinate. O altă serie de aparate au fost concepute pentru prevenirea incendiilor sau decelarea fenomenelor de poluare sau de toxicitate în mediul înconjurător.Informaţia este delimitată strict şi poate creşte prin adiţionare sau este holografică? . peste anumite limite. Senzorii optici bazaţi pe microcamere TV au fost suplimentaţi cu sisteme de recunoaştere a formelor şi imaginilor albnegru şi color precum şi cu analizori termici. sistemelor vii cît şi a celor considerate neînsufleţite. Se creează fireşte. în realizarea calitativă a analizei şi sintezei propuse. creează noi probleme? Lista acestor întrebări poate continua iar răspunsurile sunt departe de a fi complete. într-un cuvânt. Ştiinţa şi industria computerelor a făcut un mare pas înainte când pe lângă hard-ware şi soft-ware a adăugat brain-ware. poate genera. în vederea dotării roboţilor cu asemenea capacităţi de orientare şi de lucru. Iată succint. sistemul neuro-endocrin crează şi manipulează informaţia. circulantă.Impactul psihologic între necesitatea şi obligaţia de a consuma mereu mai multă informaţie şi nevoia de adaptare a omului la lumea informaţională. Dacă cu mulţi ani în urmă.Emiterea sau culegerea informaţiei este uniformă sau periodică? Acţiunea sa asupra receptorilor este ritmică sau continuă? . pe experienţa didactică şi de cercetare dar şi pe o bogată bibliografie adunată în timp. ceea ce i-a făcut pe mulţi să afirme că secolul următor va fi secolul biologiei. includă date ştiinţifice de activitate relatate de specialişti care au lucrat nemijlocit la această problemă. necesitatea recepţionării cât mai complete şi mai exacte a acestei forme de existenţă a universului. apare interesul omului pentru abţinerea unor captatori cît mai fideli ai informaţiei primite de la diferite sisteme vii sau nevii.Tot atît de firesc. o patologie specifică? .Natura este mai bogată astăzi în informaţie liberă. Dezvoltarea automaticii a solicitat intens crearea unor noi sisteme de culegere rapidă a informaţiei. Dezvoltarea roboticii a crescut şi mai pregnant importanţa senzorilor.

cantitatea de informaţie deşi aparent scade. gradul de diferenţiere a prelucrării şi utilizării semnalelor din mediul intern şi extern este diferit în funcţie de complexitatea organismului studiat. în efortul de a depăşi experimentalul posibil şi în speranţa de a deschide noi ferestre în domeniul cunoaşterii. Variaţia rapidă. culegerea şi prelucrarea informaţiei se face etapizat pe mai multe nivele structural-energetice. fiind de fapt modele ale aplicaţiilor curent utilizate de cercetările biofizice. La om. a biocomunicării şi modificarea câmpurilor ce acţionează în sfera biologicului. auditivi etc. Fiabilitatea lor este relativ mare dar aproape în totalitate determinată de tehnologiile utilizate. vizuali. Cu toate acestea. pe scara biologică.). Tehnologia din momentul de faţă nu este însă suficientă pentru a ne oferi rezolvări concrete şi acest fapt face să considerăm că elaborarea şi cunoaşterea biosenzorilor se află încă în domeniul pionieratului. În ceea ce priveşte senzorii naturali biologici (tactili. cuantificarea energeticoinformaţională este mai greu de realizat pentru cercetători. în timp util.bioizi din ce în ce mai perfecţionaţi. intensitatea semnalelor şi informaţiilor culese fiind în funcţie de capacitatea receptorilor de a vehicula pe canalele specifice fluxul informaţional. a cunoaşterii algoritmului de modificare a raporturilor de electroliţi şi a pompelor ionice. senzorii construiţi de om se supun legilor naturale descrise de chimiafizică. cercetarea ştiinţifică actuală încearcă să elucideze separat sau integrat modul de acţiune al circulaţiei pe canale informaţionale a vectorilor semnalelor stimulatori sau inhibitori la nivelul diferitelor verigi biocibernetice. sunt întreprinse cercetări aprofundate privind reglarea schimburilor la nivelul membranelor celulare. dar diferenţiat. Modelul biologic pătrunde impetuos în tehnică. Ca în orice domeniu. a principalelor căi şi modele reale în care selecţia informaţională acţionează. utilizând probabilităţi neinvestigate încă. a efectelor de fineţe din interacţiunea macrocosmos şi microcosmos. Metodologia de cercetare a proprietăţilor senzorilor biologici Sensibilitatea oricărui sistem de măsură este condiţionată în mare măsură de calitatea traductoarelor utilizate. rezistive etc. biosenzorii . Dacă ne referim la achiziţiile dobândite în cadrul dezvoltării ontogenetice şi filogenetice. În momentul de faţă. Mintea umană încearcă un efort de autodepăşire în înţelegerea unor variante noi matematico-logice de utilizare de noi limbaje. Pe măsură ce coborâm la nivele de organizare mai profunde. a electricităţii „chimice" a enzimelor de restricţie şi recombinare.Această triadă deschide de pe acum posibilităţi nebănuite puterii de calcul şi stocare în informatică.3. Utilizarea unui organism viu sau a unei 290 . apărând noi componente având ca suport materia vie. Fără îndoială că natura a creat o multitudine de biosenzori care rezolvă pe plan biologic aceste probleme. S-a născut un nou domeniu. în timp a acestor fluxuri informaţionale constituie un impediment destul de serios al cunoaşterii reale. 13. este mult mai densă. Traductoarele clasice (cele inductive. integrarea psiho-neuro-endocrino-imunologică complică procesul de înţelegere al mecanismului şi modului de acţiune selectiv a senzorilor biologici. traductoarele biologice. În acest context. de sensibilitatea şi modelele fixate repetitiv pe sistemele de memorare ale organismelor vii. al modului de acţiune al microbiocurenţilor. Acum ele se perfecţionează rapid.) au intrat în competiţie cu o nouă clasă de traductoare. Cu puţin timp în urmă au apărut primele biocipuri. Condiţionarea genetică joacă un rol determinant în acest caz. capacitive. În aceste situaţii aparatura de măsurare întâmpină greutăţi din ce în ce mai mari începând cu selecţia semnalului din zgomotul de fond şi înlăturarea bruiajelor şi până la obţinerea unor valori individualizate care pot fi interpretabile sau pot constitui valori de referinţă. calitatea informaţiei prelucrate este dependentă de structura anatomo-fiziologică.

problema revenind în a se determina zona sau punctele de măsură şi metodologia de interpretare a rezultatelor în funcţie de tipul şi de natura interacţiunii urmărite a se măsura.porţiuni din acesta (ţesut. 291 . Deşi rezultatele obţinute au depăşit faza de laborator.4. Aparatura de măsurare Cunoaşterea influenţei aparaturii de măsura asupra senzorului biologic este esenţială în sensul reproductibilităţii măsurătorilor efectuate. ridică o serie de probleme. răspuns la stimul uşor de recunoscut. se loveşte de cele mai multe ori de o inconsecvenţă în metodologia experimentală în care metodele clasice nu sunt organic integrate cu cele noi apărute. Din acest motiv se consideră o variantă posibilă de utilizare ca senzor biologic a unui organism întreg. majoritatea măsurătorilor implicând aplicarea. motiv pentru care răspunsul obţinut poate fi diferit sau deformat. dar a căpătat o dezvoltare explozivă doar în ultimii ani. Chiar dacă se asigură toate condiţiile de mai sus partea prelevată nu va beneficia de interacţiunea sa cu întregul sistem. prin cercetările efectuate de exemplu.pe suprafaţa organismului viu a unor electrozi şi conectarea acestora la un sistem electronic de măsurare. cum ar fi tehnica de prelevare fără traume esenţiale. prezenţa unor zone de rezistenţă negativă (fig. la un preţ de cost scăzut. extinderea pe scară largă a acestor senzori este încă limitată. . De exemplu. când tehnica de calcul şi progresele tehnologice au permis-o. cât şi de dificultăţile pe care aceşti senzori le pun în faţa cercetătorilor privind stabilitatea şi reproductibilitatea semnalelor preluate. Substratul biologic utilizat este de cele mai multe ori o parte specializată dintr-un sistem viu. fapt ce determină o reducere a interacţiunilor pe care partea o are în cadrul întregului. deşi beneficiază de avantajul selectivităţii specifice unui organ specializat. Ea a apărut pe la începutul secolului. că membranele biologice (i) prezintă o caracteristică neliniară a curbelor tensiune-curent. tehnica de implementare a electrozilor şi natura materialului din care se execută aceştia. Majoritatea studiilor efectuate asupra utilizării senzorilor biologici în măsurătorile fizice.153). celulă. în scopul obţinerii unor informaţii asupra mediului înconjurător nu este o idee nouă. de exemplu. Ea trebuie judecată prin prisma caracteristicii puternic neliniare a interfeţei organism-mediu. atât de considerente de ordin tehnologic. Dacă se ţine seama de necesitatea imobilizării pe durata măsurătorilor a organismului viu. 13. se cunoaşte că răspunsul electric al unei fibre nervoase este diferit la măsurătorile în vitro faţă de cele „in vivo”. permite abordarea mai simplă a metodelor de interpretare. Tehnologia actuală permite izolarea unor enzime şi implementarea lor în sisteme de măsurare oferind acestora sensibilitate şi selectivitate ridicată. enzimă). Bose. în sensul creşterii-sensibilităţii şi selectivităţii faţă de mărimile măsurate. se poate aprecia că planta poate răspunde cel mai bine acestei cerinţe (imobilizare naturală). Tendinţa de abordare globală a interacţiunilor unui biosenzor cu mediul înconjurător. de fizicianul C. şi deci. În momentul de faţă numeroase măsurători din domeniul chimiei beneficiază de aceasta categorie de traductoare. vizează îmbunătăţirea performanţelor aparatelor de măsură. în vederea reducerii perturbaţiilor în funcţionarea porţiunii prelevate. se constată.în sensul deschiderilor şi intra-deschiderilor pe care o manifestă. Preluarea unor semnale electrice de la părţi ale unui organism viu. asigurarea condiţiilor de viaţă pe durata cât mai lungă a porţiunii prelevate. Mergând mai spre concret. Caracteristica măsurată scoate în evidenţă două aspecte deosebite: asimetria (valorile curentului în cele două sensuri nu sunt egale pentru o aceeaşi tensiune aplicată).

Pot fi realizate noi industrii de înaltă eficienţă.senzori microbieni. stabilitatea electrozilor enzimatici 292 . nici cu radiaţii şi n i c i printr-un alt procedeu. Senzorii enzimatici conţin o enzim ă determinată. Spre deosebire de acestea ele sunt grupate în zone pe suprafaţa frunzei. sunt cunoscute circa 50 de oxidaze. nu sunt direct folosibili î n aceasta arie tehnologică.senzori enzimatici. . O primă clasificare a unor biosenzori: . Stabilitatea enzimei este foarte importantă pentru realizarea măsurătorilor. Posibilităţi de folosire a biosenzorilor în biotehnologie Procesele biotehnologice sunt folosite tot mai des în practică pentru a obţine produse utile. mai ales la construirea biosenzorilor electrochimici.Fig. În biofermentoare folosirea biosenzorilor este dificilă din motivul c ă nu pot fi sterilizaţi termic ş i chimic. În cazul metodelor fizice imobilizarea este reversibilă. numai 30 sunt de interes comercial. din circa 2000 de enzime. Biosenzorul poate fi definit ca dispozitiv (de regulă electronic) ce foloseşte molecule de interes biologic pentru a detecta molecule specifice. Dacă practic mărimile fizice pot fi măsurate cu succes. În prezent.5. măsurându-se astfel concentraţia de substrat. în schimb parametrii chimici intercelulari sunt mai dificil de măsurat. biodetectorii (biosenzorii) trebuie s ă rezolve această problemă. Din aceste motive.senzori ca organite celulare. 153 Curba caracteristică tensiune – curent Cercetările efectuate asupra utilizării plantelor ca senzori biologici au scos în evidenţă o dinamică a acestor curbe. De asemenea sa constatat existenţa pe suprafaţa frunzelor a unor puncte de rezistenţă electrică scăzute. dar pentru aceasta este necesară o reglare sigură a sistemelor folosind modele matematice adecvate şi o informaţie cât mai completă asupra lor. Enzima reacţionează selectiv cu substratul său. folosite în tandem cu electrodul Clark pentru măsurători amperometrice de concentraţii pentru diferite substanţe. 13. Î n j u r de 500 sunt oxidoreducătoare. Prin metode chimice se realizează legătura covalentă între e n z i m a şi substrsatul solid. Sunt folosite membranele semipermeabile. în special în sensul variaţiei zonei de rezistenţă negativă. neidentificându-se o lege de amplasare. Imobilizarea de enzime şi celule pe purtător s e face cu metode fizice şi chimice. . De asemenea. care este imobilizată după o tehnică convenabilă şi un senzor fizico-chimic corespunzător. . asemănătoare prin modul de identificare cu punctele de acupunctură. Poate consta dintr-un biocatalizator imobilizat şi dintr-un aparat fizico-chimic care transformă informaţia chimică într-un semnal electric. Imobilizarea este ireversibilă.imunosenzori (ca antigeni şi anticorpi). catalizând reacţii c u cedare de electroni.

Inhibitorii din substratul de fermentaţie induc erori mari de măsurare. Când glucoza ajunge în stratul de mijloc se formează H202. de intermediari : (C9H5)2Fe. Biosenzorii electrochimici au la bază un electrod chimic selectiv. Dăm ca exemplu electrodul de glucoză (fig. (HOOC C5H4)FeC5H5. Senzorii microbieni constau din microorganisme imobilizate într-un suport poros. aceste microorganisme conţin enzime de interes. Se determină selectiv o substanţă care apare în reacţia biochimică.biosenzori cu procese de combustie. Sistemul de reacţii se poate schematiza astfel: (1) H202→2H+ +O2 + 2ē (2) 2AgCl + 2ē→2Ag + 2Cl(3) 4Ag + 4Cl. . proporţional cu viteza de difuzie a glucozei. 293 . Senzorii microbieni construiţi pe un principiu electrochimic pot fi împărţiţi astfel: . 154). 2 – anod. (OH3C5H4)2Fe.biosenzori bazaţi pe metode electrochimice.Schema unui biosenzor electrochimic cu electrod de glucoză 1 – catod.biosenzori electronici. .senzori cu determinarea amperometrică sau potenţiometrică a metaboliţilor (substraturi electroactive). . 3 – membrană de acetat de celuloză.+ 02 + 2H20→4AgCl + 40H(4) β+ D-glucoza + 0 2 glucozooxidaza glucono-&-lactoză +H202 Substrat +enzimă ↔ produs+ enzimă oxidată Enzima oxidată + intermediar ↔ enzime + intermediar oxidat + profoni Reacţia la electrod este : Intermediar oxidat ↔intermediar + electroni Ex.senzori cu determinarea amperometrică a activităţii respiratorii.biosenzori electromagnetici. A treia pelicula este o membrană de acetat de celuloză c a r e lasă s ă treacă uşor H202 dar reţine reductori. Curenţii de semnal obţinut de la traductor sunt proporţionali cu concentraţia de glucoză din probă.nu este suficientă pentru măsurători de lungă durată. . . O clasificare a biosenzorilor după metoda folosită în prelucrarea informaţiei prelevate de aparate fizico-chimice ar putea fi următoarea: . H202 difuzează la anod şi acolo are l o c reacţia (1). 154 . Glucoza difuzează prin membrane (5) cu grosimea de 5 µm şi cu p o r i de 0.biosenzori optici. 4 – membrană cu enzimă imobilizată.03 µm care blochează enzime ş i coloizi care ar deranja zone de reacţie. 5 – membrană de policarbonat. Fig.

Fig. 2 – membrană de teflon. Precizia măsurării este bună. Tranzistorii cu efect de câmp fac obiectul unor intense activităţi de investigare. 156 . folosesc un electrod Clark pentru p02 p r i n c a r e se determină amperometric activitatea respiratorie a microorganismului folosit. Biosenzorii electromagnetici au o înaltă sensibilitate şi siguranţă analitică. poate fi dat termistorul enzimatic şi microbial (fig. dar din cauza complexităţii. Timpul de răspuns este destul de lung (circa 10 min). Fig. 3 – termistori.5-4 ml/min. 3 – membrană calogenică cu bacterie. Pentru acest tip de senzori a fost elaborată o metodă în impulsuri. nefiind supărătoare interferenţele cu alte glucide sau aminoacizi. Aceşti tranzistori absorb ioni din soluţie prin învelişul ionoselectiv modificând curentul prin tranzistor. uree. Glucoza şi O2. lactoză. spectrometrie de masă cu enzime pentru glucoză. foarte sensibile şi multifuncţionale. Când într-o astfel de soluţie se adaugă şi proba (0. Substanţa eliberată este proporţională cu cantitatea de reagent. etanol. intră în metabolismul bacteriei. 156).Termistor enzimatic 1 – termostat. penicilina. au încă o aplicabilitate redusă (ex. Se obţine o diferenţă de temperatură t2 – t1 între temperatura iniţială constantă t1 ─ t2. 155 . ca urmare a procesului din tub. Trecând prin schimbătorul de căldură aceasta se încălzeşte până la o temperatură dată. Ca rezultat are loc o cedare de c ă ldură proporţională cu concentraţia de substanţă. 5 – enzimă imobilizată. L-aminoacizi).Biosenzorii microbieni. Corpul este prezentat de un calorimetru adiabatic în flux. 294 . Biosenzorii electronici utilizează tehnici de imobilizare enzimatică şi microelectronică şi este o direcţie de perspectivă în ce priveşte crearea unor dispozitive de biosenzori miniaturali. adusă cu o pompă peristaltică cu 0. 4 – tub de curgere. 2 – schimbători de căldură. în tubul de curgere cu enzima imobilizată sau microorganisme are loc reacţia biochimică. 1 – electrod de pO2. Ca exemplu. Se măsoară consumul de oxigen care este direct legat de concentraţia de glucoză.Schema unui electrod de glucoză microbian. glutamat. trigliceride. În figura 155 este prezentată schema unui electrod de glucoză microbian bazat pe determinarea amperometrică a activităţii respiratorii a celulelor imobilizate de Pseudomonas fluorescens. Prin el trece o soluţie tampon. timpul de măsurare scăzând la circa 30 s. Biosenzorii cu produs secundar de combustie se bazează pe măsurarea unei substanţe eliberate într-un proces biochimic enzimatic. Metoda se foloseşte pentru măsurători continue. glucoză.1-1 ml). zaharoză. S-au construit termistori enzimatici pentru măsurători de concentraţii în cazul acidului ascorbic.

4 – tranzistor cu efect de câmp. precum şi dependenţa curentului prin sursă în funcţie de pH. de a fi legaţi la aparatura de măsură. 1 – apă cu temperatura constantă. sensibilitate şi selectivitatea. până în 1975 au apărut 120 de patente de biosenzori (50% electrochimici). C02. 157 . .cea mai mare problema este cea legată de sterilizare. pot masura concentraţii foarte mici de substrat organic. bună sensibilitate. 2 – probă. aceticolinei. Dezavantajele biosenzorilor pot fi rezumate astfel: .Senzor electronic cu enzimă cu structură de tranzistor cu efect de câmp Fig.enzimele imobilizate. sunt uşor de indus.apar erori din cauza inhibitorilor catalizatorilor. În figura 157 se arată schematic senzorul enzimatic electronic cu structura de tranzitor cu efect de cîmp iar în figura 158 este reprezentată schema pe măsură cu un astfel de senzor. .poartă. .există problemele de preţ privind aparatura. Se combină cu măsurătorile de pH.Ag Cl (pastă).Biosenzorii optici s-au dezvoltat sub forma senzorilor ce au la baz ă reacţii imunitare.nu sunt sterilizabili nici termic. Fig. . Probleme importante pune structura capacitivă: membrana izolator . În privinţa perspectivelor folosirii biosenzorilor în controlul şi reglarea proceselor de fermentaţie.după datele fvrnizate de literatura de specialitate aceşti senzori se folosesc mai cu seama în laborator. glucozei etc. . Avantajele se bazează pe: . au dimensiuni mici şi uşurinţa. faptul că încă nu s-a atins sensibilitatea determinarilor radioimunologice. 3 – electrodul Ag .Schema de măsură cu senzorul electronic de măsură şi dependenţa curentului de pH-ul soluţiei. O2. potenţial redox şi glucoză. Senzorii de acest tip au aplicaţii în medicină. 5 – înregistrator. Cu enzimă imibilizată pe stratul izolator de pe poarta tranzistorului cu efect de cîmp s-a realizat un biosenzor pentru măsurarea ureii. Vor fi realizaţi în număr mare în viitor.au stabilitate scăzută (mai cu seamă pentru cei enzimatici). microorganismele au acţiuni selective. nici chimic. aparatura nu este foarte complicată. independent de. semnalul de ieşire este electric. . 295 .biocatalizatorii sunt greu de pregătit. nu au implicaţii asupra purit ăţ ii optice a probei măsurate. 158 . Avantajele biosenzorilor electronici sunt că pot fi combinaţi senzori pentru mai mulţi componenţii. Se foloseşte semnalul optic ce apare în timpul reacţiei antigen─ anticorp. Spectroscopia convenţională nu este aplicabilă în acest caz. Pot fi folosiţi la reglarea proceselor de fermentaţie.

1994 .N. .S. 15. 3. CRISTEA TINA OANA. COTRUTZ C.Iasi. Simpozionul ştiinţific international ″Horticultura. PĂUNESCU E. 29 – 31 Mai 2008 Lucrări ştiinţifice. 16. 1454 – 7376. Emil Borcea. CAJAL N. Indrumator de Lucrari Practice si demonstratii.M. Flammarion Médecine-Sciences. stiinta. BECUS. 407 – 413. Ed.. 1985 .. I. p.. CHIRICUŢĂ. Bucureşti.St. 20. 9.M.N.. 1999. BENGA G. U. Ed. Bucureşti. 1993 – Progress in botany.. Facultatea de Horticultură Iaşi. 2005. ALBERTS B. CRISTEA T. BARABAS N. Ed. Ed. ANDREICUT S. (48). Ştiinţifică şi Enciclopedică. ED. Dacia.Capsicum anuum L.S.. Ed.Biologie moléculaire de la cellule. vol.A..Histologie vegetala.Ion Ionescu de la Brad. Medicală.. Ed. 1981 – Biologia şi patologia imunităţii.V. Bucureşti. BRAY D. I (50) Seria Horticultură. 2008 . 2001 – Clonarea animalelor şi consecinţele clonării. Bacau. 19.BIBLIOGRAFIE 1. Iaşi."Biologia celulară şi moleculară". Ed. p. Junimea. MARIA PRISECARU. Ed. 1990 – Tratat de virusologie medicală. ISSN 1222-5312. 296 .191-196. BOGDAN C.. Lucrări ştiinţifice UŞAMV Bucureşti. Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară. Tehnică. 8. 21. GHICA M. Seria Horticultură. Române.Ş. 1454-7376. 1987 – Boli dermatovenerice. Tehnica Chisinau. and col. 1454 – 7376.. Biotehnologii moderne. CORMARK H. BERCEANU ST.. BUCUR GH. MARIA PRISECARU. HOPKIN K. General Publishing Inc.V. 4. vol....O. Ed. FALTICEANU MARCELA.. 18.A. Anul L. 2.N..M. 6. 1987 – Metode in vitro la plantele de cultură.. diversitate. ATANASIU L.V. Iaşi. M. Ed. Cluj-Napoca. Editura “Ion Ionescu de la Brad”. Medicală.Ş.. Vol. Bucureşti. 1988 . Tg Mures... GAVRILĂ L. BEHNKE H. Bucureşti. ANTOHI S. Paris. Heidelberg. SILVICA AMBĂRUŞ. 1989 – Molecular biology of the cell.S. CACHIŢĂ-COSMA D.I. SILVICA AMBĂRUŞ. Ceres.. PRISECARU MARIA. Springer-Verlang.M. 5. 2003 . MARIA PRISECARU. 2004 . LI. Lucrări ştiinţifice... Iaşi. 2008 Cytogenetic Effects Induced by „In Vitro” Cultivation of Shoot Tips at Capsicum Anuum L. 1999 . 13.I.A.. Bucureşti. D. MARCELA FALTICEANU.. 201-206.Esential Histology and Citology.S. 11. Philadelphia.. Bucureşti.. p. 14.. p. 10.S. Litografia IMF. AMBARUŞ SILVICA.forma alba.Variatia randamentului de micropropagare “in vitro”determinate de influenta genotipului la varza alba pentru capatana-Brassica oleracea L. I. CÎRLAN V. U. 17.anulXLVIII vol.Elemente de geriatrie practică. armonie″.seria Horticultura. 1984 – Cancerologie generală. Ştiinţifică şi Pedagogică.N.Effect of „in vitro” plant growth regulators over the meristematic and mitotic activity at different genotypes of CAPSICUM ANUUM L.Manual de Lucrari Practice de Biologie Celulara. and col. 150 p.U.. ed.. CRISTEA TINA OANA. Acad.. Ed. 50-55. Ed. 7. I. 1990 – Utilizarea fotosintezei ca sursă alternativă de energie.Biologie Celulara. ALBERTS B. seria V. CRISTEA TINA OANA. 2007 . D. 1985 . Medicală. PRISECARU M. 12. 1983 – Progrese în genetica moleculară.S. 439-444.Studies concerning the utilisation of “in vitro” micropropagation in the conservation process of some valuable genotypes of pepper . Editura “Ion Ionescu de la Brad ”.. Bucureşti. New York.Lucr.

. Ed. Ed. Freeman & Co. 1990 – Molecular cell biology. 39. 28. MACOVSCHI E. MATSUDAIRA P. MIXICH F.. Nature.. M.. 29. Ed. PETRESCU NICUŢĂ D.. Did. ROGOZ I. Ştiinţifică şi Enciclopedică.... BALTIMORE D. 2005 – Biotehnologiile azi.. 47. Universitatea Ecologică. Bacău. 35. pag. KLEMPERER W.. W. ISRAIL A.seria Biologie animală. DICULESCU I. 49.. JERMAN SONIA. Ed. Paris. vol. Ed.. A.. Masson. Science. DICULESCU I. Flammarion. I. Cluj-Napoca. şi Ped. M. ONICESCU DOINA. ONICESCU D.. 257. 36. 26. KAPLAN J. Ed. NEACŞU C. 50. Bucureşti... 1981 . Humanitas.Books. 297 . degenerescenţei şi morţii celulare. KREIS T. 1993 – Biofizică medicală. Cluj-Napoca. 2005 . FRASINEL N... DĂNĂILĂ L. 46. 887-888.prezent şi perspective" Ed.. Studii şi Cercet.. De Boeck Université. Paris. 31. tome I. Ed. GHEORGHE BENGA. Ştiinţifică şi Enciclopedică.. 4ed. 42. DUMITRU I. Did. Timisoara. Bucureşti. IOSOB. DARNELL J. PAIS V.... Şt. Craiova. 2005 . 93.. în: Curs de Biologie celulară. R. Dacia.. MAILLET M.F. 1985 – Introduction to Clinical Imunology.. 1984 – Concepţia biostructurală şi teoriile moleculare ale materiei vii."Biologie celulară". Vicovia. Bucureşti. Butterworths Update Publications. 1994 – Bazele celulare ale creşterii. 34. 38. şi Enciclop.. Junimea.. 1994 . IONESCU-VARO M.Utilizarea biotehnologiilor vegetale în ameliorarea plantelor. Ed. 48. 32. DIMITRIU G. 24."Biologie celulară". 1990 . Bucureşti. Bucureşti. II. 30. 15-19. 2002 . 2000 . Bucureşti. New York. îmbătrânirii. H.Biologie: cellulaire & moléculaire. 43... C. 2008 . CRUCE M. HAENEY M. GHIORGHIŢĂ G.. 1. Observations on the embryonic development of Triturus/Lissotriton vulgaris L. 1989 – Citogenetică moleculară şi evoluţionistă. 2002 .. KARP G. Paris. BENGA G.Biologie Moleculaire et medicine. 2002 . partea a III-a Biofizică celulară. DABALĂ I. DARNELL J. Medicală. Paris. BENGA GH. Bucureşti. 1982 – Informaţia biologică.... 1972 – Biologie cellulaire. M. London &. DELIU C. VERDES D. 25. Sc.. 599-603.Biologie Celulara si Moleculara. DIMOFTACHE C. 1981 – Descifrând tainele eredităţii.. Paris. Ed. GHERMAN I. Iaşi..Biologie moléculaire de la cellule. Ed. 2004 . Ed.. Ed. PRISECARU. New York.56 – 67. DUDAN R. Aius Craiova..22. Univ.. II. 37... POPESCU L. şi Enciclop. M.Introducere în Biologie Celularã şi Molecularã.. p. Ed. AGRIPINA LUNGEANU.. 1991 – Trends in Cell Biology. Şt. GENEVES L. Ştiinţ. Dunod. LODISH H... 359. ISBN: 978-973-1902-09-8. 1987 – Histologie medicală.. 44.. BERK A. POPESCU L.. Ed. VIKI ALLAN.Biologie cellulaire. Bucureşti.. 15. Ed. 33. 1980 – Biochimie. Bucureşti. LODISH H. Did. De Boeck Université. CRISTEA TINA OANA. 1992 – Cell-cycle checkpoints and feedback controls. VOICU. Medicalã Universitarã. 1988 – Ateroscleroza cerebrală din sistemul carotidian. Med. Bucureşti. GAVRILĂ L. MURRAY A: W. Cerma.."Biologie moleculară . 1992 – Intermolecular interactions. ARDELEAN A. 1999 . diferenţierii.Biologie Celulara si Moleculara. Bucureşti. 2008. şi Ped. Mirton. 45. ZIPURSKY S. 41. Ed. 51. and col.. şi Ped. 40. 23. 1983 .Principii fundamentale de biologie moleculara.Am. 27..Molecular Cell Biology. GAVRILĂ L.

vol.p.CRISTEA O. Paris. Citologie."Biologie şi patologie celulară şi moleculară". Citologie Clinica. Ed.1454.GHIORGHITA G.Vol.S. 54.Agron...Biol. .si Cerc.10.. 68. POLLARD T. PALADE G.T. Bacau.Bacau. PRISECARU MARIA. p. 298 . 55..N. 63.I.anuala.St.). REPANOVICI R.195-197. Şi Ped.T.. 1982 – Tehnologia ADN recombinant (Inginerie genetică).2001.-Obtaining the haploid plants to Lycopersicn esculentum L.. Editura Tehnica Bucuresti.. 59..19-23.-Production of haploid plants by in vitro anther and ovule culture of Brassica. Tehnică....)genotypes to “in vitro”anther and ovule culture. PRISECARU M.GHIORGHITA G. PRISECARU M. Bacau.V. 2004 . Bacău.) obtinut prin culturile embrionilor imaturi “in vitro”.-The stimulation of the gynogenetic development to Bete vulgaris L. DICKINSON A.M. PRISECARU MARIA.222. BARAN T.CRISTEA O. MIHU G.1996.de Bio. 65. 64. 2002 . GHIORGHITA G.23-27.. Bucureşti.-Studies concerning the behaviour of some tomato (Lycopersicon esculentum Mill.-Influenta tipului de explant asupra capacitatiide regenerare din embrioni somatici la Triticum aestivum L. 1993 – Biotehnologii şi dezvoltare.2000.. şi col.. şi Enciclop.Iasi. Elsevier SAS. BRĂNIŞTEANU D. Lucrari St.2000.A..S.Bul.Studii si Cer. Bucureşti.52. PRISECARU M.. G. seria V.T. E.Cerc. PRISECARU M.Nat... GHIORGHITA G.XIV.Vet.Oradea. PRISECARU FLORIAN. A XIV a Ses.St.de Biol.si Med. 67.1995. Paris.Cel. 1991 – Biomembrane şi patologie. Ed. 1987. Acad. Horticultura. NICUTA D. I.. E. POPESCU-VIFOR S.-Studiu comparative privind iducerea plantelor haploide la Brassica oleracea L. 1991 – Genetica. RĂDUCANU DUMITRA.GHIORGHITA G. REPANOVICI R.. SASSON A. Ed. PRISECARU M. RAICA MARIUS. 76.Seria Biol. D.p.CRISTEA O.Tipografia Univ. 75. Ed.Iasi.Soc.. Bucureşti. POLLARD Th.de Biol.-Studiul histologic in calusul de grau (Triticum aestivun L. 2005.Veget.. 66. 57.Nat.vol IV.D. 1975 – Science.Ecotoxicologie – Curs universitar.Electronic Light Microscopy..MIHU G. 72. SLAYTER E.anuala. 225 p..Cell Biology. PĂIŞ V. 56.Corson.2. Bucureşti. Bucureşti. anul XLIV. CRISTEA O. 69. 73.Cel.U. PRISECARU M. 1992 – Acizii nucleici.Univ. 62. şi Ped.Journal of General Virology.p... M. vol..... 53.CRISTEA O...CRISTEA O. MIHU G. De Horticultura Iasi. 1992 . POPA L. Ed.15-18.. POPA L.Cito-histo-embriologie vegetala. 1980 – Genetica şi eredopatologie. 58. Române. Bucureşti.-The preservation of some valuable genotypes of Brassica –white cabbage-by “in vitro” microclonation.Bul... p. 1995 . 2001. Timisoara. PRISECARU M. 1994. Ed. Biol.”Simpozionul aniversar “50 de ani de la infiintarea Fac.. 189.Genetics and evolutions.1996.T.Soc.. 347. 60.. 2002 – Haploidia experimentala in contextul biotehnologiilor moderne. PRISECARU MARIA. p. 68...2002. PRUCE M. PRISECARU M.GHICA M.2001. Elsevier SAS.Biol.... EARNSHAW W. Cambridge..V. 74. RAICU P.. p.Bucuresti..MIHU G.p. „Alma Mater”.S. UK. RUSU V. 2008 .p..utilizand culturile de antere si ovare “in vitro”. 71. Ed. Ed.223. Bucureşti.81-84.68-74 61. 192p.by the pollination of the embryo sac with irradiated pollen.. 79-89. Şt.. Did.Univ. Did.de St. 1994 .169-178. St. Ed.Sudii si Cercet.A XIV-a Ses.T. VOICU ROXANA. Romfel.Oradea.Biologie cellulaire.through “in vitro” androgenesis and gynogenesis.Organogeneza indirecta la sfecla de zahar (Beta vulgaris L.. Medicală. PRISECARU M. ISB 70..St.

UK."Biologia moleculară a celulei".P.. Flammarion Médecine-Sciences. 78. TOLEDANO A. 1987 – The cell membrane: esential element in the chemistry of life. 2ed. Merck..77.. All. Bucureşti. 1997 . BIOS Scientific Publishers Ltd.Biologie moléculaire de la cellule: livre d'exercices. HUNT T. VOICULEŢ N.. STRACHAN T.1. READ A.. 79. PUIU L. 299 ..Human Molecular Genetics. Ed. Oxford.. Paris. 2004 . Current topics in Science an medicine vol. MARIA. WILSON J. LOPEZ g. 80. 1999 .

You're Reading a Free Preview

Download