MARIA PRISECARU

TINA OANA CRISTEA

ROXANA VOICU

BIOLOGIE CELULARĂ ŞI MOLECULARĂ
Curs universitar

Editura „ ALMA MATER ” Bacău 2011

Referenţi ştiinţifici: Š Prof.univ.dr. BARABAŞ NECULAI Š Prof.univ.dr. BATTES KLAUS WERNER

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PRISECARU, MARIA Biologie celulară şi moleculară / Prisecaru Maria, Cristea Oana Tina, Voicu Roxana. Bacău : Alma Mater, 2011 Bibliogr. ISBN 978-606-527-116-6 I. Cristea, Oana Tina II. Voicu, Roxana Elena 576.3 577.2

Tipar executat la:

UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI” DIN BACĂU Calea Mărăşeşti, Nr. 157, 600115 Tel. ++40-234-542411, tel./ fax ++40-234-516345 e-mai: www.ub.ro; stiinte@ub.ro

ISBN 978-606-527-116-6

Prezenta lucrare se adresează în primul rând studenţilor şi cercetărilor din diferite domenii ale ştiinţelor biologice, oferind cunoştinţele de bază în domeniul biologiei celulare şi moleculare, făcându-se însă frecvente referiri la cele mai recente descoperiri şi interpretări, cunoscut fiind faptul că Biologia este o ştiinţă dinamică, care se bazează în principal pe teorii susţinute de rezultate experimentale obţinute din cercetare şi experimentare.

CUPRINS

Introducere 1. Consideraţii generale privind domeniul de studiu al biologiei celulare şi moleculare 1.1. Definiţie şi caracteristici 1.2. Scurt istoric 1.3. Contribuţii româneşti în studiul celulei 1.4. Principalele teorii care au condus la modul actual de gândire despre natura materiei vii 1.4.1. Teoria celulară 1.4.2. Teoria cromozomială a eredităţii 1.4.3. Teoria moleculară a materiei vii 1.4.4. Teoria biostructurală a materiei vii 1.4.5. Teoria evoluţionistă, originea vieţii şi a omului 2. Membranele celulare 2.1. Definiţia şi clasificarea membranelor celulare 2.2. Organizarea membranelor celulare 2.2.1. Caracterizarea componentelor lipidice ale membranelor celulare 2.2.2. Componenta proteică a membranelor celulare 2.2.3. Mobilitatea lipidelor şi proteinelor de membrană 2.2.4. Componenta glucidică membranară 2.2.5. Glicocalixul. 2.2.6. Apa. 2.2.7. Asimetria distribuţiei componentelor membranare 2.3. Mecanismele de transport prin membranele celulare 2.3.1. Procesul calitativ al traversării membranelor 2.3.2. Transportul ionilor şi moleculelor mici prin membranele celulare 2.3.2.1. Transportul pasiv 2.3.2.2. Transportul activ 2.3.3. Transportul macromoleculelor şi particulelor prin membrana plasmatică 2.4. Receptorii din membrană 2.4.1. Tipuri de receptori 2.4.2. Modalităţi de comunicare intercelulară. 2.4.2.1. Comunicarea intercelulară la distanţă 2.4.2.2. Contactul intracelular direct 2.4.3. Receptorii celulelor nervoase. 2.4.4. Receptorii care controlează permeabilitatea ionică 2.4.5. Cuplajul celular metabolic şi electric 2.5. Schimburile energetice în celula vie 2.5.1. Noţiuni generale de termodinamică 2.5.2. Transformări de energie în celula vie (energetica celulară) 2.5.2.1. Molecula ATP şi proprietăţile sale 2.5.2.2. Alţi compuşi fosforilaţi 2.6. Membrane care cuplează energie

11 12 13 14 15 17 17 18 22 22 24 26 26 27 28 30 30 31 31 32 32 33 33 34 34 36 41 44 45 46 46 46 46 48 50 51 51 53 54 56 56

2.6.1. Cloroplastele 2.6.1.1. Procesul general al fotosintezei 2.6.1.2. Reacţiile de lumină 2.6.1.3. Reacţiile de întuneric 2.6.2. Mitocondriile 2.6.2.1. Degradarea glucozei de către mitocondrii 2.6.2.2. Ciclul glioxalatului 2.6.2.3. β oxidarea acizilor graşi 2.6.2.4. Sistemul transportor de electroni (lanţul respirator) 2.6.2.5. Fosforilarea oxidativă 2.6.2.6. Fermentaţiile 2.6.3. Comparaţie între fotosinteză şi respiraţie 3. Adeziunea celulară. Joncţiunile celulare şi matricea extracelulară 3.1. Molecule implicate în aderarea celulă-celulă 3.1.1. Selectinele 3.2.2. Domenii imunoglobulinice 3.2.3. Caderinele 3.2. Joncţiunea celulară 3.2.1. Joncţiunile de ocluzie 3.2.2. Joncţiunile de ancorare 3.2.2.1. Joncţiunile de adeziune intercelulară 3.2.2.2. Joncţiunile de adeziune celulă-matrice extracelulară 3.2.2.3. Desmozomii 3.2.2.4. Hemidesmozomii 3.2.3. Joncţiunile de comunicare 3.2.3.1. Structura joncţiunilor de comunicare 3.2.3.2. Reglarea permeabilităţii joncţiunilor de comunicare 3.2.4. Joncţiunile sinaptice 3.3. Matricea extracelulară 3.3.1. Componentele matricei extracelulare 3.3.1.1. Glicozaminoglicanii 3.3.1.2. Proteoglicanii 3.3.1.3. Colagenul 3.3.1.4. Elastina 3.3.1.5. Fibronectinele 3.3.2. Lamina bazală 3.3.2.1. Structura laminei bazale 3.3.2.2. Funcţiile lamnei bazale 4. Citoscheletul 4.1. Microtubulii 4.1.1. Microtubulii – semnificaţia biologică 4.1.2. Structura microtubulilor 4.1.3. Polaritatea şi dinamica microtubulilor. 4.1.4. Bazele diversităţii structurilor microtubulilor 4.1.5. Centrii organizatorici ai microtubulilor 4.1.5.1. Centriolii şi corpusculii bazali 4.1.5.2. Ultrastructura centriolilor şi a corpusculilor bazali. 4.1.5.3. Replicarea centriolilor şi a corpusculilor bazali. 4.1.6. Mişcările cililor şi flagelilor 4.1.6.1. Structura cililor şi a flagelilor 4.1.6.2. Mecanismul molecular al mişcări cililor şi flagelilor. 4.1.7. Implicarea microtubulilor în diviziunea celulară

56 57 59 63 67 67 70 70 71 72 73 73 75 75 75 76 76 76 77 78 78 79 79 80 80 81 81 82 82 83 83 84 86 88 89 91 91 92 93 93 93 94 95 96 96 97 97 98 99 100 101 101

2. Primarea replicării 5.sintetizat şi terminarea replicării 5.1.3.2. Învelişul nuclear 5. Reţeaua microtrabeculară 4.3.6.3.2.1. Cromatina 5.2.4.3.1.4.5.1.3. Rolul actinei şi miozinei în contracţia musculară 4.1.Miozina 4. Mişcarea ameboidala. Asigurarea necesarului de ARNm 6. Organizarea nucleului şi expresia activităţii genelor 5.5.3.4.5.2.7.2. Biosinteza proteinelor sau translaţia ARNm 6.2. Factorii de transcripţie 5. Formarea fusului de diviziune 4. Elemente de control în expresia genetică 5. Nucleozomii 5.3. 4.3.3.2. Deplasarea cromozomilor spre regiune ecuatorială a celulei şi alinierea lor în placa metafazică 4.2. 4.4.4.1.2.2.2.1.1.1.3.3.4.3.2. Proteinele contractile nucleare 5. Translocarea cromozomilor anafazici. Transportul intracelular mediat de microtubuli.1.2.5. Mecanismul general 5. Particularităţile decodificării la procariote şi eurocariote 6. Terminarea sintezei catenei polipeptidice 6. Decodificarea informaţiilor genetice 6.3. Transportul intracelular 6.5.1. Alungirea sau elongarea catenei polipeptidice 6. Tipuri de filamente intermediare şi semnificatia lor funcţională 4.2. Rolul actinei şi miozinei în citokineza 4. Mecanismul transcripţiei 5.3. Matricea nucleului 5.1. ARN splicing 5. Organizarea moleculară a fibrelor de cromatina. Unităţile de replicare 5. Proteine ce alcătuiesc filamentele intermediare 4.2.Microvilii 4.6. Replicarea ADN la eucariote 5.3.8.3.4.4.2.2. Mecanismul compartimentării celulare a proteinelor nou-sintetizate 101 103 103 104 105 106 107 108 108 109 110 111 112 112 112 114 114 114 115 115 116 118 119 119 121 123 125 126 127 127 128 129 130 130 131 132 133 133 134 136 137 138 138 139 139 140 143 146 146 149 149 .3.3.3. 4.3.1. Filamente intermediare 4. Actina şi miozina în celule nemusculare 4.3.1.4. Aparatul enzimatic de transcripţie 5.1. Rolul citomembranelor granulare în sinteza proteică 6.4.2.2.1.1.1. Corectarea erorilor de replicare 5.2. Sistemul vacuolar intracitoplasmatic 6.5.2.4. Transcripţia ADN sau sinteza ARN 5.1. Elemente implicate în transcripţie 5.4. Complexul de enzime polimerazice implicate în replicare 5. Iniţierea catenei polipeptidice 6. Microfilamentele de actină 4.7. Fibrele de stress 4.2.4. Alungirea lanţului de ADN nou . Morfologia şi structura nucleului 5.4.2.3. Proteinele asociate citoscheletului 5.2. Iniţierea replicării 5.7. Microfilamentele 4.

1. Diviziunea celulară 175 7. Anticorpii. 204 10. Apoptoza şi starea de boală. Citokinele 205 10. Reglarea ciclului celular prin mecanisme feed-back 168 7. Factori implicaţi în reglarea apoptozei 190 8.8.1. Frecvenţa procesului de apoptoză 188 8.1.3.2.4.4.1.1.1.6.3.3. Competiţia celulelor pentru factorii de creştere 173 7. Ciclul celular la plante 161 7.2.10.1.2.6.5.kinazele dependente de cicline (cdk) 165 7.2. Noţiuni generale despre imunitate şi sistem imunitar 201 10. Alţi factori responsabili de controlul proliferării celulare în 170 organismele pluricelulare 7. Gene letale 189 8.1.3. Antigenii 203 10. Rolul apoptozei în embriogeneză şi dezvoltare 190 8. Interacţiunea cicline. Antigeni de histocompatibilitate 205 10.8.proteina Rb .3. Principalele mecanisme (ipotetice) implicate în senescenţă 196 10. Meioza (diviziunea meiotică) 181 8.5.3.1. 188 8. Genele supravieţuirii (gene antiapoptotice) 189 8.3. Influenţa adeziunii celulare asupra proliferării 173 7.1. Peroxizomii 158 6.3. Lizozomii 155 6.2. Ciclul celular la animale 161 7.1.5. Corelaţia particularităţilor structurale şi funcţionale ale reticulului 151 endoplasmatic neted cu heterogenitatea funcţională a celulelor 6.mecanism de reglare pozitivă a 168 ciclului celular 7. Ciclul cromozomial şi creşterea celulară 170 7.8.1. Ciclinelor şi protein . 193 9.1. Implicarea factorilor de creştere în reglarea diviziunii celulare 171 7.6.8.1. Apoptoză – îmbătrânire – senescenţă 192 8.6. Segregarea şi concentrarea proteinelor 153 6.5. Răspunsul imunitar 201 10. Protein . Gene implicate în controlul senescenţei 195 9. Mecanismele de producere a apoptozei 187 8.9.7.1.1. Organizarea sistemului imunitar 202 10. Molecule cu rol esenţial în cadrul sistemului imunitar 203 10.2.3.1. Sinteza şi secreţia polizaharidelor 154 6.2.1.1.6.9. Funcţiile lizozomilor 155 6. Necroza. Mitoza (diviziunea mitotică) 175 7.4. Ciclul celular 161 7. Aspecte de reglare a apoptozei 190 8.3. Ciclinele 165 7. Relaţii de cooperare între componentele sistemului imun 210 .2.1.4. Reproducerea celulară 161 7.2.3. Proteinele chaperone 158 7.1.4.1.kinazele dependente de cicline 164 7.8.2.1. Gene implicate în procesul apoptotic 189 8.7. Apoptoza 187 8. Celule T 205 10.2.1.7.4. Procesul de îmbatrînire-senescenţa 195 9.

3.13.10.1.2. Reglarea alterată 10.8. Interacţiuni celulare în răspunsul imun 10.13.3. ADN-ligazele (polinucleoid-ligazele) 12.4. Uciderea celulelor ţintă 10.4. Elemente de lucru utilizate în tehnologia ADN recombinat 12.2.7.5.2.2.7.1.1.1. Controlul prin reacţie inversă 10. Hibridarea 12.5. Interacţiunea între peptidele sistemului imun şi peptidele sistemului nervos şi endocrin 10. Genetica sistemului imunitar 10. Receptorii virali 10.1. Funcţia directă a anticorpilor 10.5.2.13.10. Ingineria genetică 11.1.1.2.1. Metode şi tehnici moderne molecular . 10.1.1.1. Biotehnologia 11. Natura şi funcţia unor structuri virus-like: prionii 10. Mijloace de apărare imună mediată celular 10.ului 12.2. Alte aspecte ale biotehnologiei moderne şi perspectivele secolului XXI 12. Producerea de anticorpi 10.13.2. Denaturarea 213 214 214 215 216 218 218 218 219 219 219 219 220 220 221 221 221 222 222 222 222 223 224 225 227 227 228 229 229 230 233 235 235 235 238 241 245 245 245 252 252 252 253 254 254 255 256 266 266 266 . Relaţiile virusuri-celule gazdă.1.3. Prezentarea antigenilor 10. Baza umorală a răspunsului imun 10.1. Ingineria genetică şi rezolvarea unor probleme de ecologie 11.9.11.1. Sistemul complement 10.1.10.3.3.4. Imunodeficienţa dobandită 10.1.3.6.10.10.1. Funcţia indirectă a anticorpilor 10. Leziuni cromozomale determinate de virusuri 10.2. Relaţiile bacterii-celulele gazdei 11. Mijloace de apărare imună mediate umoral 10. Alte categorii celulare implicate în imunitate 10. Reglarea normală. Vectorii 12.2.2.2.1.10. Ingineria genetică utilizată în prepararea de noi conservanţi alimentari 11.8. Terapie cu gene ţintă (Gene Targeting) 11. Principiu 12. Reglarea imunologică 10. Procese artificiale de recombinare ADN (Genetic Engineering) 12. Grupele sanguine 10. Recombinarea ADN .9.1.7.1. Procesul inflamator 10.biologice şi aplicaţiile lor 12. Unele mecanisme de apărare imună în infecţiile bacteriene 10. Penetrarea virusului în celulă 10. Tipuri de transfer de gene 11.13.2.11. Principiul recombinării 12.1.3.1. Intensificarea răspunsului imun 10.8.13. Enzimele de restricţie 12. Răspunsul imunitar mediat de celule 10.5.10.9.2.1.1.1. Tipuri de efect citopatic 10.7.1.12.5. Relaţiile virusuri-membrane celulare 10.1.11.5. Finalitatea răspunsurilor imune 10.3.14. Aplicarea metodelor de biotehnologie în agricultură în vederea obţinerii de organisme transgenice 11.2.

Aparatura de măsurare 13. 5. 6.7. Renaturarea (annealing/reannealing) 12.12. Importanţa reacţiei de hibridare pentru medicină şi biologie 12. Tipuri de hibridări 12.5.5.ului 12. Secvenţierea ADN. Reacţia de polimerizare în lanţ (PCR) 12.3.3.7.2. Biosenzorii – sisteme de coantificare a informaţiilor viului 13. Factorul stringent 12.2.4. Biosenzorii 13. Posibilităţi de folosire a biosenzorilor în biotehnologie Bibliografia 267 267 267 272 273 274 279 282 285 286 288 288 289 290 291 292 296 .4.1. Clonarea ADN – ului 12.3. Impactul informaţional al biosenzorilor 13.2.4.2.6.2. Fingerprinting genomic (amprente de ADN) 13. Hibridizare in situ 12. Metodologia de cercetare a proprietăţilor senzorilor biologici 13. Sonde genetice 12.2.

Alte consecinţe nefaste ale tehnologiilor moderne asupra ecosistemelor în general şi stării de sănătate a oamenilor în particular sunt: creşterea radioactivităţii mediului înconjurător (în urma accidentelor de la termocentralele nucleare). ştiinţele ecologice. manipularea genetică. procesul respiraţiei celulare. fără a se lua în consideraţie complexitatea lui. pentru investigarea unui substrat comun. genetică şi biologie moleculară. starea de sănătate. Tehnicile avansate de microscopie electonică. al transportului intracelular la nivelul organitelor. În acelaşi timp. al producerii de substanţe energetice celulare. tehnologia ADNului recombinat. când de fapt ei nu reprezintă decât un element în circuitul evolutiv al vieţii în natură. Biologia celulară a evoluat în ultimii zece ani datorită progreselor realizate în cercetări de biochimie. atenţia fiind concentrată asupra momentului când se produce tranziţia informaţiei de la nivelul molecular către nivelul diferitelor sisteme şi structuri intermediare ale acestor organisme. Tocmai din cauza acestei mari erori comise de oameni. cu proprietăţile lor emergente. microorganisme scăpate de sub control etc. sunt numai cateva din aceste tehnici care şi-au dovedit puterea analitică şi au permis unificarea experimentului biologic.celula. până astăzi. La ora actuală. După cum arată Lederberg (de două ori laureat al premiului Nobel pentru descoperiri fundamentale în domeniul geneticii bacteriene).INTRODUCERE Informaţia a fost întotdeauna preţioasă în orice domeniu de activitate. agricultură. În contextul revoluţiei ştiinţelor biologice pe care o trăim astăzi. periclitând viaţa pe Terra. interacţiunile cu alte structuri precum şi diversitatea sistemelor de ordin superior. astfel că biologia celulară. Într-adevăr. poluarea ) la nivelul Terrei. Cercetările de biologie celulară şi moleculară au acumulat deja un bagaj de date care au permis progrese uriaşe în medicină. realizarea anticorpilor monoclinali. sursele de energie. care studiază fenomenele vieţii la acest nivel de organizare. al fenomenelor de adaptabilitate). industrie alimentară. se impune tot mai mult o reconsiderare a concepţiei şi comportării cercetătorului ştiinţific în raport cu poziţia omului în ciclul evolutiv al naturii. este o ştiinţă fundamentală. îngustarea stratului de ozon atmosferic 11 . folosirea culturilor celulare. greşeala cea mai mare a oamenilor este aceea de a se supraestima şi de a se considera exceptaţi de la legile generale ale evoluţiei. istoria societăţii omeneşti a demonstrat deja că impactul noilor tehnologii şi cel al dezvoltării ştiinţelor în general nu a fost totdeauna benefic pentru războaiele atomice şi bacteriologice. care au folosit metode şi tehnici diferite. împotriva omului. cercetările de biologie moleculară se află în faza clasificării mecanismelor care stau la baza formării şi asamblării structurilor din organismele vii. accidentele de laborator soldate cu moartea experimentatorilor. Progresele ultrarapide ale biologiei celulare şi moleculare au dus la dezvoltarea biotehnologiei moderne care se anunţă a devenii marea forţă industrială a secolului al XXI-lea şi în care se pune speranţa că va reuşi să rezolve problemele cele mai spinoase ale societăţii omeneşti (alimentaţia. lăsând să se întrevadă pentru viitor noi perspective fascinante de cercetare în diferite alte ramuri. astăzi când trăim o adevărată explozie a cunoştinţelor ştiinţifice cunoscut unei revoluţii ştiinţifice. ea devenind cu atât mai necesară în domeniul ştiinţelor biologice. Viaţa se manifestă numai în cadrul organizării celulare a materiei vii. este vorba de o etapă de analiză a funcţiilor celulare la nivel molecular (de ex. al proceselor de reînnoire celulară. face parte dintre ştiinţele „nerestrictive” deoarece nici un fenomen biologic nu poate fi studiat separat. cuceririle ştiinţei şi civilizaţiei umane s-au întors de foarte multe ori. a substratului molecular şi a terminologiei în biologia celulară.

difteria) prin creşterea aglomeraţiei în centrele urbane şi prin deplasările rapide şi masive de populaţie datorită mijloacelor ultrarapide de transport.un adevărat om de ştiinţă. modificări majore ale acestor condiţii de mediu pot declanşa potenţiale nebănuite ale ecosistemelor cu influenţe posibil nocive. virusul Ebola (agentul febrei hemoragice). creşterea riscului de răspândire ultrarapidă a unor boli infecţioase (holera. trebuie să militeze ca în viitor cuceririle ştiinţifice să fie folosite cu mai mult discernământ. pentru un grad tot mai înalt de civilizaţie în societatea umană. în natură. doar în slujba binelui. pe lângă dezechilibrele grave (prin scăderea spaţiului verde). virusul imunodeficienţei umane (HIV – transmis la om foarte probabil de la primatele junglei africane). care a favorizat creşterea cantităţilor de radiaţii ultraviolete în atmosfera terestră şi implicit a frecvenţei cancerelor (de piele. adus pentru întâia oară din Africa în Europa (la Marburg în 1967). Conştient de toate aceste posibilităţi. neintuite încă astăzi. De asemenea. pulmon). ochi. expunerea concomitentă a populaţiei la noi agenţi patogeni. au apărut astfel şi sau răspândit pe glob: virusul febrei galbene. defrişarea unor zone de pe glob (păduri tropicale) în scopul creării de mari aşezări umane şi centre industriale a determinat.(prin folosirea în exces a freonilor). Omul de ştiinţă trebuie să ţină cont de faptul că. asupra echilibrului vieţii pe Terra. 12 . meningita meningococică. diversitatea foarte mare de specii este tributară în mare măsură condiţiilor de mediu extern.

1983). prelucrează şi transmit informaţii de tot felul. În orice sistem (deci şi cel celular) putem distinge trei categorii de programe: a) programe “pentru sine”. Se mai poate spune că biologia celulară are ca obiect studiul legilor generale de desfăşurare a proceselor vitale la nivelul de organizare celulară. os. b) programe inferioare. organe.1. ale complexelor moleculare. autoreglarea şi integralitate. adică un sistem care schimbă atât energie cât şi substanţă cu mediul înconjurător. celula este considerată primul sistem biologic. individ pluricelular). în care este integrat sistemul considerat (ţesuturi. Influenţele mediului tind permanent să dezechilibreze sistemul.Capitolul 1 CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DOMENIUL DE STUDIU AL BIOLOGIEI CELULARE ŞI MOLECULARE 1. ficat. În cultură se menţin programele “pentru sine”. molecule etc) nu sunt considerate „vii”. Celula poate fi definită şi ca unitate elementară a lumii vii. sistemul celular i se pot descrie mai multe caracteristici : caracterul informaţional. Autoreglarea este caracteristica sistemelor biologice prin care acestea îşi controlează procesele interne în funcţie de relaţiile cu mediul. care asigură persistenţa celulelor. deoarece nivelurile inferioare (atomi. care se diferenţiază devenind asemănătoare indiferent de sursa din care provin (piele. care contracarează acţiunile mediului reglându-şi permanent procesele interne într-un sens favorabil persistenţei sale în timp şi spaţii. Organismele vii evită creşterea entropiei prin preluarea din mediu a unei entropii negative. deci şi celulei. cu o ordine internă complexă. celula este un sistem deschis. ci într-un schimb continuu de materie şi energie cu mediul exterior. în schimb dispare programul superior ce reflectă specificul celulei în cadrul ţesutului şi al organismului. echilibrul dinamic. Viaţa începe de la celulă. O ilustrare a ierarhiei programelor o constituie modificările celulelor scoase dintr-un ţesut (sistem superior) şi cultivate în mod izolat. precum şi cu organizare dinamică. programul. aceasta nu este niciodată într-un adevărat echilibru. deci au un comportament antientropic. Caracterul informaţional constă în aceea că în orice moment celulele recepţionează. Din punct de vedere termodinamic. în cazul celulei acestea sunt programele organitelor. care asigură existenţa sistemului superior. ce-i conferă capacitatea de creştere. deci în sensul creşterii dezordinii lor şi al realizării echilibrului termodinamic. tinzând mereu spre un regim constant de activitate numit stare staţionară sau echilibru dinamic. c) programe superioare. dezvoltare şi reproducere. acumulează. Orice manifestare vitală are loc pe fundamentul organizării celulare.. Echilibrul dinamic sau starea staţionară este caracteristică sistemelor biologice. În timp ce sistemele nebiologice evoluează întotdeauna în sensul creşterii entropiei . Programul este o trăsătură legată de capacităţile structurale şi funcţionale ale sistemului. 13 .rinichi etc). adică programele subsistemelor componente. aflată în relaţii de echilibru cu mediul înconjurător (Diculescu şi colab. care asigură autoconservare sistemului dat. Ca oricărui alt sistem biologic. negentropia. În ierarhia nivelurilor de organizare a materiei vii. Definiţie şi caracteristici BIOLOGIA CELULARĂ este o ramură a ştiinţelor biologice care studiază structurile funcţionale şi fenomenele biologice generale comune tuturor celulelor. sistemele biologice au capacitatea de a compensa creşterea entropiei şi de a o depăşi pe seama surselor de energie exterioare sistemului.

un nou răspuns. Nucleul sau citoplasma nu trăiesc izolate.în care structurile şi funcţiile se îmbină armonios. 1903. 1. În acest fel s-au putut localiza precis anumite căi metasolice în celulă (de pildă ciclul Krebs. 1909). cât şi sub raport conceptual. prin care se introduc micropipete fine în interiorul celulelor şi se studiază la microscopul optic proprietăţile fizico-chimice ale citoplasmei. la începutul secolului XX. microchirurgia (Kite. ulterior a culturilor de celule. care permit studierea comportării celulelor prin microscopia cu contrast de fază.2. Dezvoltarea impetuoasă a biochimiei. pe plan metodologic şi conceptual. ca orice sistem biologic. Conexiunea inversă este obligatorie pentru orice sistem de autoreglare şi oferă posibilitatea sistemului să fie informat despre valoarea răspunsului. Scurt istoric Începând cu secolul XX. 14 . Biologia celulară s-a conturat ca o disciplină nouă mai cu seamă în ultimii 50 de ani ca urmare a progreselor revoluţionare înregistrate în studiul celulei. coloraţie vitală şi microvitală şi microcinematografie. Printre progresele metodologice sunt de menţionat: introducerea tehnicii culturilor de ţesuturi “ în vitro “ (Harrison. dar utilizat în biologie după 1954) a dus la descoperirea unei noi lumi a organizării celulare. precum şi legăturilor de comunicare dintre ele.1911). Aceasta a marcat şi trecerea de la citologia clasică la citologia modernă. Datorită integralităţii sunt posibile funcţiile biologice fundamentale: metabolismul. aduce descoperirea şi descifrarea oxidărilor celulare (Wieland. Autoreglarea presupune existenţa a minimum două elemente: unul care comandă (centrul de comandă) şi unul efector. care a devenit una dintre cele mai noi şi de perspectivă ramuri ale biologiei. atât sub raport metodologic. Autonomia celulelor ce compun organismele pluricelulare nu este absolută şi se poate spune că sănătatea organismului depinde în mare măsură de sistemele de comunicaţie şi de mecanismele de coordonare dintre celule. adaptarea. sistemul privit ca un întreg. se dă o nouă comandă. când s-a produs fuziunea dintre citologie. Dacă răspunsul nu corespunde necesităţilor sistemului. descifrarea ultrastructurii celulei. În ultimii 20 de ani s-a accentuat tendinţa de interpretare a tuturor proceselor celulare la nivel molecular. ceea ce justifică denumirea actuală de biologie celulară şi moleculară. astfel că funcţionarea sa se realizează cu o mare eficienţă. reproducerea. Ea concepe celula ca un adevărat microcosmos . a detaliilor fine de organizare submicroscopică. Această linie de cercetare a fost iniţiată în 1934 de Bensley şi Hoerr şi apoi dezvoltată cu succes de Claude. Răspunsul dat de efector trebuie comunicat receptorului pe o cale inversă conexiunea inversă (feed-back). urmată de studiul ultrastructurii şi a proprietăţilor metabolice ale acestora. Punctul de convergenţă între citologie şi biochimie îl constituie dezvoltarea tehnicilor biochimice de fracţionare a celulei prin centrifugare diferenţială. Prin centrifugare diferenţială s-a realizat separarea componentelor citoplasmatice. introducerea microscopul electronic (inventat în 1937. spre deosebire de legătura de la receptor la efector care poartă numele de conexiune directă.Celula. menţinerea stabilităţii stării diferenţiate. biochimie celulară. posedă mecanisme de autoreglare de tipul celor descrise în cibernetică. 1908) şi se fac primele încercări de a le localiza în particule citoplasmatice. valoarea răspunsului trebuie comparată cu comanda. fiziologie celulară şi genetică moleculară. activitatea acestui microcosmos este determinată şi reglată genetic. celula nu poate supravieţui după distrugerea mitocondriilor etc. se înregistrează progrese însemnate în studiul celulei. pe care nu le au părţile lui componente luate izolat. Warburg. Pentru ca răspunsul să fie corespunzător cu necesităţile sistemului. Integralitatea constă în faptul că un sistem nu se reduce la suma însuşirilor părţilor sale componente. pentru a avea loc compararea cu comanda primită de efector. Hogeboom şi alţii în deceniul al V-lea. o nouă comparaţie. prezintă însuşiri structurale şi funcţionale noi.

când ia fiinţă o catedră independentă de histologie. Gheorghe Marinescu ( 18631939). Cercetările de biologie moleculară au acumulat deja un bagaj de care au permis progrese uriaşe în diferite domenii. glucide. Pe de altă parte. Japonia şi Germania. printre primele de acest fel din Europa. pentru viitor. 1938). în curs de circa 100 de ani. iar în Germania 36. în Japonia există 300 de firme. tot în aceste ţări s-a dezvoltat şi biotehnologia modernă. Dar progresele spectaculare în studiul celulei au continuat cu repeziciune şi în scurta vreme s-a înregistrat o nouă schimbare radicală. Polizu şi Mihail Obedenaru. cu metodologie complexă de cercetare. reprezentanţi de seamă ca: Mihail Petrini-Galaţi. a biosintezei proteinelor. La această catedră. Introducerea microscopiei electronice şi a fracţionării celulei prin centrifugare sunt cele două tehnici majore care au revoluţionat studiul celulei. s-au aprofundat aspectele funcţionale ca urmare a progreselor înregistrate în fiziologia celulară. 1983). a elucidării mecanismului replicării ADN. proteine. genetică moleculară. ecologie etc). după acela din Franţa. Alexandru Obredja. Pe plan internaţional se impun în mod cu totul deosebit. După cum se ştie. lipide) se localizează enzime în celulă sau în organite.3. 1. în SUA există 1000 de firme specializate în probleme de biotehnologie. deci a transmiterii informaţiei genetice şi a expresiei genei s-a născut biologia moleculară. se succed. Contribuţii româneşti în studiul celulei În secolul al XIX-lea s-a impus şcoala de microscopie de la Facultatea de medicină din Bucureşti (Diculescu şi colab. Încă din 1839 Nicolae Kretzulescu publică la Paris rezultatele cercetărilor sale asupra structurii microscopice a dinţilor şi a mediilor transparente ale globului ocular. Odată cu realizările excepţionale înregistrate în descifrarea structurii proteinelor şi acizilor nucleici prin folosirea în special a difracţiei cu raze X. T. majoritatea cercetărilor şi descoperirilor epocale din biologia moleculară au fost făcute în SUA. De asemenea. al cărui scop este interpretarea fenomenelor biologice la nivel molecular. Studiul celulei a progresat şi în măsura perfecţionării tehnicilor de citochimie şi histochimie. I. care lucrează produse pentru laboratoarele de genetică şi biologie moleculară din întreaga lume.oxidările celulare şi sinteza de ATP în mitocondtii) şi s-au descoperit şi caracterizat noi organite celulare (lizozomii şi peroxizomii de către Christian de Dure). Sub raport conceptual biologia celulară a rezultat din fuziunea disciplinelor de citologie. Un punct de referinţă la constituit citofotometria acizilor nucleici (Caspersson. prin care se decelează anumite componente ale celulei (acizii nucleici. lăsând să se întrevadă. reprezentat succesiv de Ludovic Fiala. Christian de Duve. citologie şi tehnică microscopică. biochimie celulară.. laureaţi ai Premiului Nobel în 1974. Progresele ultrarapide ale biologiei moleculare au dus la dezvoltarea biotehnologiei moderne care se anunţă a deveni marea forţă industrială a secolului al XX -lea şi în care se pune speranţa că va reuşi să rezolve problemele cele mai spinoase ale societăţii omeneşti (alimentaţia şi starea de sănătate). Gh. Ştefan Besnea. La ora actuală. pornind de la structurile nucleare s-a ajuns la interpretarea şi explicarea fenomenelor eredităţii. Prin anii ’60 exista deja o disciplină formată. noi perspective fascinante de cercetare (medicină. Victor Babeş (1854-1926) şi Ion Cantacuzino (1863-1934). agricultură. ducând la apariţia unei noi ramuri a ştiinţelor biologice şi anume biologia celulară. Învăţământul disciplinelor microscopice apare la şcoala de medicină din Bucureşti în anul 1859. George Palade. Ion Bruckner. Contribuţiile lui Gheorghe Marinescu în neurocitologie sunt sintetizate în cartea “Celulă nervoasă” (publicată la Paris în 15 . industrie alimentară. Niculescu. Keith Porter şi alţii. fiziologie celulară. Aceste metode se pot utiliza la microscopul optic sau la microscopul electronic. ilustrată de savanţi de renume mondial dintre care Albert Claude. care predau histologia şi citologia până în anul 1897.

Se redactează cursuri litografiate pentru studenţii de la medicină (Benga. V. Cantacuzino “ (microscopie electronică – dr. 1981). Chita la Craiova. Tiţu şi colab. Palade. Gancevici). 1981.U.. primul român laureat al Premiului Nobel. unele constituind clasa Babesia (Babesiozele sunt cele mai răspândite parazite ale animalelor). N. Palade este 16 . C. Diculescu şi colab. Silvia Andreicuţ la Tg. aflat în legătură permanentă cu secţia de biologie celulară a Facultăţii de medicină din Yale. Manolescu). disciplinele de profil fiind conduse de I. Învăţământul superior şi cercetarea ştiinţifică din România au depus eforturi de reorganizare în concordanţă cu evoluţia biologiei celulare în ultimele decenii. Şcoala de citofiziologie a lui Ioan Athanasiu şi Ion Drăgoi de la facultăţile de ştiinţe naturale şi medicină veterinară din Bucureşti aduc valoroase contribuţii de citofiziologie musculară. V. Din 1979 a luat fiinţă “Institutul de Biologie şi Patologie Celulară” din Bucureşti. S. Institutul “L. Petrovici.) şi altele. publicând totodată şi primul manual de profil din ţară. Crăciun. 1980) sunt justificate nu numai de multiplele sale descoperiri. concepţie confirmată ulterior prin antibiotice. N. Diculescu la Bucureşti. E. 1982) şi un manual unic ( Diculescu şi colab. corpusculii Babeş-Erust în bacilul difteric. ci şi de orizonturile noi deschise în biologia celulară. În perioada dintre cele două războaie mondiale şcoala de citologie de la Facultatea de Ştiinţe naturale din Bucureşti este reprezentată strălucit de Dimitrie Voinov (şi continuată de Theodor Dornescu şi I. dr. Scriban. I. lacrimile). I. Bucureşti ( microscopie electronică – dr. L. Ion Cantacuzino. Diculescu şi colaboratorii de la catedra de histologie şi citologie a Facultăţii de medicină din Bucureşti publică prima monografie de biologie celulară din literatura română (Diculescu şi colab. H. 1983 ). Sunt. Dragomir). laboratorul de microscopie electronică ) şi de cercetare: Institutul “ Dr. Victor Babeş (coautor împreună cu francezul A. Ionescu – Varo iniţiază la Facultatea de biologie din Bucureşti primele cursuri şi lucrări practice de biologie celulară. Nicolau” (biologie moleculară – dr. Începând cu anul universitar 1978-1979 se introduce biologia celulară ca materie obligatorie în planul de învăţământ la facultăţile de medicină.1909) care a rămas mai multe decenii o carte de bază a domeniului. Institutul “ Dr. Gh. 1971). de asemenea. Victor Babeş a mai descoperit corpii Babeş-Negri în neuron în turbare. descoperirile de o valoare inestimabilă a lui G. lucrări publicate încă înainte de primul război mondial. G. A. Aprecierile de “principal cartograf al celulei” sau “cel mai mare biolog al secolului XX” (Blobel. O. publicat la Paris în 1886) a descoperit peste 40 de microorganisme. Mureş. C. Începând cu anul 1969 M. de menţionat laboratoarele de microscopie electronică şi biologie celulară şi moleculară din cadrul unor institute de învăţământ superior (Universitatea din ClujNapoca – dr. conducând şcoala de histologie şi citologie de la Facultatea de medicină din Cluj a efectuat cercetări deosebit de valoroase privind rolul presiunii osmotice asupra diviziunii celulare. care s-au impus prin descoperiri legate de aparatul Golgi şi lucrări de citologie animală (Ionescu-Varo şi colab. Institutul Oncologic Bucureşti ( biologie moleculară – dr. biologie celulară – dr.. de microbiologie şi de medicină experimentală. Merită subliniat în acest context. Institutul “Ştefan S. Frăsinel la Timişoara şi Gh. Antohi). S. a descoperit factorul stimulator al secreţiei celulare în diferite lichide biologice (de exemplu. În aceeaşi perioadă Ion Drăgoi. Popa.. Institutul de ştiinţe biologice. precum şi asupra respiraţiei ovicitelor de mamifere. cu posibilităţi de aplicare a fenomenului în terapie. Încă din 1885 a prevăzut că între microorganisme se pot stabili relaţii antagoniste. iar cea de la Cluj de către I. I. pe lângă contribuţiile sale de imunologie comparată. dintre care se remarcă descoperirea tubilor transverşi din celulele musculare cardiace şi cele striate. Steopoe).A (profesor George Emil Palade). 1980. Andreicuţ. Cornil al primului tratat de microbiologie din lume. Benga la Cluj-Napoca. Voiculeţ). Babeş ” (biologie celulară – dr. Pasteur” (microscopie electronică cu baleiaj – dr. Cotrutz la Iaşi.

de la primele vietăţi unicelulare. R. care a stabilit că la baza structurii ţesuturilor. Observarea şi studiul diviziunii celulare de către mulţi autori. care consideră că viul este constituit din materia moleculară (ca şi neviul). stă celula. Biologia celulară şi moleculară reprezintă nu numai unul din cele mai dinamice domenii în care avansează frontierele cunoaşterii umane. formă cu totul specială a materiei. 1. superior organizată (biostructura). Teoria celulară La sfârşitul secolului al XVIII-lea. ecologică şi în ultimă analiză. Acumularea de date şi cunoştinţe a permis şi fundamentarea unor teorii care au condus la modul actual de gândire despre natura materiei vii. a studiat biogeneza membranelor. ce i-a permis observarea pentru prima dată a multor structuri celulare) şi de centrifugare diferenţială ( a introdus zaharoza ca mediu de fracţionare). cellula – cameră mică).4. vegetal şi animal. care consideră că la baza controlului şi transmiterii caracterelor ereditare stau cromozomii (şi în ultimul timp ADN). În aceeaşi perioadă Leuwenhoeck (1674). filozofică. Puţin câte puţin.unul din pionierii elaborării tehnicilor de microscopie electronică (a pus la punct metoda de fixare şi secţionare ultrafină. printre care: Teoria celulară. Importanţa acestor noţiuni nu a fost înţeleasă decât mai târziu. în miliarde de ani. a elucidat calea secţiei celulare.4. se desprinde ideea că toate fiinţele sunt alcătuite din celule şi din substanţe ce provin din activitatea lor. 1. mai afirmă că speciile de plante auevoluat de la forme unicelulare până la plantele cu flori şi că acest proces evolutiv s-a desfăşurat pe cale naturală. şi aici fiind un deschizător de drumuri. numeroşi cercetători descriu celulele în diferite organisme vii. Principalele teorii care au condus la modul actual de gândire despre natura materiei vii Secolul al XIX-lea a reprezentat un salt în cunoaşterea organizării materiei vii. purtătoarea însuşirilor biologice pe care le imprimă viului şi care include materia moleculară. descoperă celulele libere şi identifică şi nucleul în eritrocite. ipoteză care afirmă că toate speciile de animale s-au transformat unele în altele. prin factori întâmplători. Teoria cromozomială a eredităţii. pe care le-a denumit „celule” (de la lat. Hooke (1665) observă că pluta este alcătuită din numeroase „cămăruţe”. care reprezintă o sinteză fundamentală a cunoştinţelor despre celulă până la acea dată şi care este încă una dintre concepţiile de bază ale biologiei actuale. Teoria biostructurală. Macovschi şi care consideră viul materie biostructurată. 17 . a descoperit transportul pe calea veziculelor prin endoteliul capilar şi reciclarea membranelor celulare. ci şi pilonul fundamental ce stă la baza revoluţiei ştiinţifice. Teoria evoluţionistă. conduc pe Virchow (1855) să enunţe o nouă idee: omnis cellula e cellula (toate celulele provin dintr-o celulă preexistentă). dispunând de microscoape mai perfecţionate. până la maimuţă şi om. epoca de invenţie a primelor microscoape. organelor şi a întregului organism. La începutul secolului al XIX-lea. A descoperit ribozomii (numiţi şi “granulele lui Palade”) şi a precizat rolul lor în sinteza proteinelor. Teoria moleculară. cu implicaţii de maximă importanţă economică. asemănătoare unor faguri de albine. Schleiden (1838) şi apoi Schwann (1839). de dată mai recentă (sec XX-lea) ce aparţine academicianului E. medicală. exprimă această concepţie.1. pe care o trăim în prezent.

Schneider (1873). Prima lege mendeliană este legea purităţii gameţilor. 1835). teoria celulară implică o unitate de plan de organizare. cunoscute sub numele de legile lui Mendel.2. Teoria cromozomială a eredităţii Caracterul esenţial al unei celule vii constă în capacitatea de a transmite în mod ereditar trăsăturile sale de la o generaţie la alta. sunt constituite dintr-un număr foarte limitat de materiale. Această substanţă reprezintă protoplasma (Purkinje. 1840). 1. Cel mai important factor ce poate influenţa rezultatele furnizate prin metoda analizei genetice îl constituie puritatea genetică a genitorilor. Oul (celula-ou) dă naştere unui nou organism. Celulele sunt organizate după un plan foarte general comun. dar şi organitele. sau moleculele ca cele de ADN (acid dezoxiribonucleic) preced structuri preexistente analoge. 1876). Descoperirile recente pot provoca unele dificultăţi. Principiul acestei metode constă în încrucişarea unor indivizi ai aceleaşi specii care se deosebesc între ei prin una sau mai multe caractere (trăsături) individuale. În cursul fecundării ovulului de către spermatozoid cei doi pronuclei fuzionează în oul fecundat (Hertwig. Studiul creşterii şi dezvoltării organismului.. De la o generaţie la alta. După A Lwoff (1962). cum sunt cromozomii. Totuşi. Este cazul virusurilor care au o organizare foarte particulară. Meritul îi revine naturalistului ceh Gregor Mendel care elaborează (1866) două importante legi ale geneticii. sunt în raport cu structura şi funcţia celulelor sale. bine conturate şi analiza descendenţilor obţinuţi. a reproducerii şi a fenomenelor de transmitere ereditară. 1875). a maladiilor sale. Această lege se bazează pe rezultatele unui experiment de monohibridare (indivizii încrucişaţi se deosebesc printr-o singură pereche de caractere ereditare) Mendel a încrucişat un soi de mazăre cu boabe de culoare galbenă (G) cu un alt soi ale cărui boabe erau verzi (v). Fleming (1880)o observă în celulele animale şi o numeşte mitoza. viaţa se caracterizează printr-o succesiune neîntreruptă de celule. Indivizii folosiţi în încrucişări trebuie să manifeste o mare constanţă a caracterelor ereditare. Mendel utilizează metoda analizei genetice (hibridologică). Schneider (1878) adaugă termenul de cariochineză. referitoare la generalizarea teoriei celulare. în timpul căreia cromozomii se repartizează în mod egal între celulele-fiice. moştenind caracterul ereditar al unui singur genitor. ele funcţionează după aceleaşi legi şi sunt constituite din molecule. care derivă tot dintr-un nucleu preexistent (Strasburger. dar de asemenea o unitate de funcţionare şi o unitate de compoziţie. Celula conţine o substanţă „gelatinoasă. Nu numai celulele. care se contractă într-o masă globuloasă. Toţi hibrizii din F1 prezentau boabe de culoare galbenă. În scopul de a descifra mecanismele ce determină exprimarea anumitor caractere. diafană. el nu a putut fi descifrat decât spre sfârşitul secolului XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.4. În urma acestei încrucişări s-a obţinut prima generaţie hibridă F1. apoi Strasburger (1876) descoperă diviziunea indirectă în celulele vegetale. ele au o continuitate genetică. Sub denumirea de „legea purităţii gameţilor ” sunt unite de fapt două legi sau două principii: a uniformităţii hibrizilor din prima generaţie şi cea a segregării. Caracterul alternativ (culoare verde) nu a fost exprimat de nici unul din indivizii primei generaţii. 18 . Un material biologic adecvat acestui scop este mazărea (Pisum sativum). care cu toată marea lor diversitate.Fiecare celulă posedă un nucleu (Brown. insolubilă în apă. Deşi fenomenul a fost remarcat cu foarte mult timp în urmă. se ataşează de suprafaţa de secţiune şi se lasă întinsă asemănător unui mucus” (Dujardin. Von Mohl. 1831). teoria celulară se evidenţiază ca fiind extrem de aplicabilă. cât şi transmiterea lor de-a lungul generaţiilor. plantă folosită în experimentele efectuate de Mendel.

intuiţi de Mendel. cât şi genotipică. În cazul experimentului de monohibridare se constată existenţa unei duble segregări. F2. În urma autopolenizării (sau încrucişării) hibrizilor din F1 s-a obţinut a doua generaţie de descendenţi . Unii dintre aceştia prezentau caracterul dominant. atât fenotipică. Din plantele cu boabe galbene doar o treime exprimă constant caracterul ereditar. În urma fecundării. În urma unui studiu statistic al segregării. Mendel a obţinut raportul de 3:1 între caracterul dominant şi cel recesiv (fig. restul de două treimi manifestând o segregare similară generaţiei F2 (3 dominant : 1 recesiv) ♂ G GG gG g Gg gg Gameţi F1 ♀ G G Fig. Diferenţiere caracterelor parentale la indivizii din a doua generaţie a fost numită segregare. g = gena recesivă. numai a unuia dintre caracterele parentale alternative. Astfel de cupluri au primit ulterior numele de perechi alele. 2). Se poate observa că în generaţie F2 raportul fenotipului dominant şi cel recesiv este de 3/1. stabilit fiind de 1:2:1 (fig. raportul de segregare este de 3:1 (dominant/recesiv). Din punct de vedere fenotipic (al aspectului exterior al individului). Analizând diagrama lui Punnett. gameţii se combină în moduri diferite ceea ce explică fenomenul de segregare manifestat în F2. G = gena dominantă. – Schema care reprezintă prima lege a lui Mendel ( legea purităţii gameţilor ).Mendel introduce termenul de dominanţă pentru a definii fenomenul de exprimare. se constată formarea. la hibrizii din F1. 19 . În toate organismele. nemanifestat i s-a atribuit termenul de recesiv. în generaţia F2. factorii se găsesc în pereche. Caracterul ce se manifestă la descendenţii din prima generaţie a fost numit dominant. 1). Segregarea genotipică constă în redistribuirea factorilor în cupluri diferite. sunt cunoscuţi azi sun numele de gene (termen introdus în 1909 de către Wolhelm Johanerson).1. El a remarcat faptul că plantele cu boabe verzi au descendenţi identici. Mendel şi-a extins cercetările şi asupra generaţiilor următoare. Mendel explică rezultatele obţinute lansând ipoteza factorială care are drept suport presupunerea existenţei unor factori interni materiali ce stau la baza exprimării caracterelor ereditare. în a doua generaţie. Factorii sunt transmişi descendenţilor prin intermediul gameţilor parentali (matern şi patern) ce conţin câte unul din factorii ce alcătuiesc cuplul(sunt puri din punct de vedere genetic). Aceşti factori. a două cupluri identice cu cele ale genitorilor şi altor două similare hibrizilor din F1. fiecare conţinând un factor dominant şi altul recesiv. în timp ce alţii manifestau caracterul recesiv. în timp ce caracterul alternativ.

G = caracterul dominant (culoarea galbenă). F3 = generaţiile filiale (hibrizii). Se disting. Studiul posibilităţilor de combinare a factorilor ereditari în cupluri stă la baza unei noi clasificări a organismelor.Fig. Ea este fundamentată pe un experiment de dihibridare (genitorii se deosebesc între ei prin două perechi de caractere constante). 20 . F2 . În urma încrucişării celor doi genitori s-a obţinut prima generaţie de descendenţi F1. = genitorul parental masculin. g = caracterul recesiv (culoarea verde). Mendel a încrucişat un soi de mazăre cu boabe galbene şi netede (GN) cu un alt soi cu boabe verzi şi zbârcite (vr) Experienţele preliminare au demonstrat că atât culoarea galbenă. Diagrama factorilor ereditari aleloformi în experimentul de monohibridare. 2. = genitorul parental femel. F1. astfel. Legea segregării (disjuncţiei) independente a perechilor de factori ereditari respectiv a perechilor de caractere este a doua lege elaborată de Mendel. în care manifestate erau doar caracterele dominante. P = generaţie parentală. cât şi aspectul neted al boabelor sunt dominante asupra caracterelor alternative. două tipuri de organisme: homozigote (la care factorii ce alcătuiesc cuplul sunt identici) şi heterozigoze sau hibride (la care factorii ereditari pereche sunt diferiţi).

segregă independent într-un raport de 3:1. Cei şase (3+3) indivizi ce exprimă genotipuri noi. cât şi exprimarea fenotipurilor noi se explică admiţând prezenţa în genomul hibrizilor din F1 a tuturor genelor parentale (fig. diferite de cele ale genotipurilor. Din modul de segregare a fiecărui caracter în parte. Atât raportul se segregare fenotipică. sunt numiţi recombinanţi. Cel de-al doilea părinte este homozigot pentru alelele recesive gg şi rr. Fecundarea produce un număr egal de 4 x 4 = 16 combinaţii prezentate în pătratele figurii (generaţia F2 ). Š 1 plantă nu prezenta nici unul din caracterele dominate (boabe verzi şi zbârcite).Cei 16 descendenţi din a doua generaţie F2 rezultaţi prin autopolenizarea (sau încrucişarea) hibrizilor din F1. Generaţia F1 este uniformă pentru caracterele dominante.3) Fig. 21 . raportul de segregare fiind de 9:3:3:1 astfel: Š 9 plante prezentau ambele caractere dominante (boabe galbene şi netede). Š 3 plante exprimau al doilea caracter dominant (boabe verzi şi netede). Un părinte este homozigot pentru două gene dominante: GG care determină culoarea şi RR care determină forma. Š 3 plante manifestau primul caracter dominant (boabe galbene şi zbârcite). se constată că fiecare pereche de caractere. 3. reprezentând cea de-a doua lege a lui Mendel. Schema dihibridării şi a segregării factorilor în F1. se pot încadra în patru clase genotipice. Aceste 16 combinaţii se găsesc în 4 clase de genitori.

S. S-a ajuns la convingerea că acest mod de gândire reflectă natura vie aşa cum este ea. Manta.4. patologia moleculară şi chiar biochimia moleculară. vin în sprijinul actualului mod de gândire despre natura materiei vii. hărţi genetice) teorie susţinută azi de informaţiile furnizate de biologia moleculară. Deci numărul factorilor ce segregă. 1967. între anii 1958-1976. Punerea în discuţie. are natură moleculară. iar descifrarea fenomenelor biologice. independent între ei. deci întru-totul realităţii. Orice tip de celulă diploidă conţine cromozomi de provenienţă maternă şi paternă ce formează cupluri de cromozomi omologi. poate fi cel mult egal cu numărul de perechi de cromozomi omologi prezenţi într-un organism dat. 1. în totalitatea ei. teorie publicată în diverse articole şi cărţi. studiile citologice subliniau implicarea cromozomilor în procesul transmiterii ereditare a caracterelor. Corelând datele genetice cu cele furnizate de citologie. analiza genetică. 1974). 1960. W. segregarea perechilor alele. 1975. oglindit în cercetare şi în programul de învăţământ. experimental şi filosofic ale teoriei moleculare acad. Deci. făcute la nivel molecular ca şi cele ce privesc codul genetic. în 1920. viul este constituit din materie moleculară. Boveri (1904) ajung la concluzia că factorii ereditari (genele) sunt localizaţi în cromozomi. cum sunt biologia moleculară. (Bauley. a Teoriei cromozomiale a eredităţii.1975).3.Anterior experimentelor mendeliene. Corelaţia rezultatelor cercetării fenomenului ereditar s-a finalizat prin elaborarea. demonstrând valabilitatea lui. tendinţă de „chimizare” a diferitelor ramuri ale biologiei şi apariţia disciplinelor biologice noi.Sutton (1903)şi T. Watson 1974). În timpul meiozei atât ataşarea cromozomilor de fibrele fusului de diviziune. într-un heterozigot. Datorită acestei situaţii cercetarea viului se orientează tot mai mult spre aspecte legate de structura chimică a substanţelor din organisme şi de interrelaţiile chimice şi fizice dintre moleculele acestor substanţe. cât şi deplasarea lor spre polii celulei sunt fenomene ce se desfăşoară la întâmplare.4. Se mai consideră ca numeroasele descoperiri de mare importanţă pentru biologie. Astfel asistăm la un adevărat triumf al „molecularismului” în biologie. din perspectiva citologică. Watson. Teoria biostructurală a materiei vii Plecând de la unele deficienţe de ordin teoretic. explicându-se prin segregarea cromozomilor ce conţin genele în procesul de formare a celulelor sexuale (gametogeneza). materia vie. mecanismul de biosinteză a proteinelor. teorie preluată şi dusă la apogeu de Thomas Morgan (Drosophila melanogaster. natura materiei vii şi natura materiei moarte sunt calitativ identice (Haas. genetica moleculară. 1964). autoreglarea şi coordonarea reacţiilor enzimatice. 1968. 1. numite moleculare. sinteza genelor şi altele. cunoaşterea sistemelor vii (Karlson. însuşirile biologice sunt condiţionate de metabolism (Oparin. a universalităţii legilor mendeliene a condus la concluzia că libera combinare a factorilor ereditari are loc numai când factorii ce determină exprimarea perechilor de caractere sunt localizaţi în perechi de cromozomi omologi diferiţi. conform modului actual de gândire.4. Acest lucru explică de ce gameţii rezultaţi în urma meiozei pot conţine orice combinaţie a factorilor ereditari parentali. 22 . De aici abordarea tot mai frecventă a fenomenelor biologice în termeni moleculari. 1970. Orten. român Eugen Macovschi elaborează o nouă teorie despre natura şi structura viului. la nivel molecular va permite cunoaşterea vieţii. Tamaş . Teoria moleculară a materiei vii Conform modului actual de gândire despre natura viului. Neuhaus. moartea este consecinţa încetării metabolismului.

se reduc şi se deduc din fenomene şi legi chimice şi fizice. realizabil numai în condiţiile viului. Materia biostructurală este o formă cu totul specială a materiei. fiind forma chimică de mişcare a materiei. materia vie (viul) constă din materie biostructurală şi din materie moleculară coexistentă. şi consumuri de energie.) pe care nu le pot exercita atunci când se află în afara acestei materii. indiferent dacă sunt sau nu coordonate. Se ştie doar că însuşirile sunt ale materiei şi depind de natura. dar nu se precizează cum se ajunge la încetarea metabolismului. se încarcă cu energie şi trec într-o stare specială. Exercitarea funcţiilor duce la manifestarea anumitor microfenomene. viaţa. de calitatea ei şi nu sunt ale reacţiilor chimice care se desfăşoară în materie. manifestarea structurii chimice a componentelor respective. natura şi funcţiile sale speciale.Materia biostructurală este alcătuită din componente. Afirmaţia că fenomenele biologice. purtător al bioplasmei şi programului genetic. bioritmice. prin structură. dar nu se explică de ce cele două forme ale materiei. dar nici nu exclud. care acţionează numai în viul. . Componentele materiei biostructurale se leagă prin anumite forţe corelative. obişnuite. în continuă dezvoltare. iar datorită surplusului de energie ele exercită în cadrul materiei biostructurate anumite funcţii elementare (biologice. Modificările componentelor se deosebesc profund de transformările chimice obişnuite. Datorită acestor forţe şi stării speciale a componentelor. cibernetice. individ. dar nu explică în ce constă şi cum se realizează (Macovschi. cvadridimensional. cibernetic. biovalenţele.Conform concepţiei lui Macovschi. specifică viului. informaţionale etc.Fenomenele şi legile biologice derivă. prezintă particularităţi dependente de specie. se ştie doar că formele materiei identice calitativ trebuie să aibă şi însuşiri de aceeaşi natură. care printr-un schimb de energie. Datorită stării speciale. Prin acumulări. totalitatea cărora constituie biostructurismul materiei vii. dar nu se arată cum anume se realizează această coordonare a reacţiilor chimice şi nu se indică modul cum. vârstă etc. Conform teoriei biostructurale. este purtătoarea însuşirilor biologice pe care le imprimă viului din care face parte. se ajunge la manifestările vieţii.În materia vie toate reacţiile chimice sunt coordonate şi constituie metabolismul. din a căror însumare derivă fenomenele biologice. de la chimismul obişnuit coordonat.Materia vie şi materia moartă sunt calitativ identice. ale combinaţiilor chimice adecvate. organ. Acestea provin din molecule normale. genetice. . Se ştie doar că încetarea manifestării unor însuşiri este condiţionată de transformarea materiei purtătoare a însuşirilor respective şi nicidecum de încetarea desfăşurării sau coordonării unor reacţii chimice. componentele pot suferi modificări care nu implică obligatoriu. manifestările însuşirilor biologice ale materiei vii se reduc la chimismul obişnuit este greu de înţeles. manifestarea vieţii. 1969). 23 . Părerea că odată cu moartea manifestarea însuşirilor biologice ale materiei vii încetează datorită încetării metabolismului este greu de înţeles. cedări. materia biostructurală se prezintă ca un întreg continuu în care o modificare provocată în starea unei componente se transmite şi se repercutează asupra stării celorlalte. ţesut. ea se deosebeşte de materia moleculară obişnuită. are însuşiri de semiconductor şi de corp solid şi se comportă ca un sistem informaţional. Prin alcătuirea. integrându-se în biostructură. . au totuşi însuşiri atât de diferite. nu pot fi înţelese şi cercetate de pe poziţiile chimice şi reprezintă modificări sau reacţii biostructurale. materia biostructurală reprezintă o structură biologică dinamică. . prin alcătuirea sa specifică. ce depăşeşte posibilităţile de înţelegere şi de investigaţie de pe poziţiile moleculare. componentele materiei biostructurale nu se mai comportă ca molecule. cuantificabil.Moartea este consecinţa încetării metabolismului adică a încetării coordonării reacţiilor chimice. care reflectă stadiul superior de dezvoltare şi organizare a materiei. iar. principalele idei deficiente ale teoriei moleculare sunt următoarele: . vie şi moartă. ca simple molecule..

dar şi la apariţia unor fragmente polinucleare mai mari sau mai mici. cele două forme ale materiei. Charles Darwin lansa o teorie care încerca să explice originea speciilor de plante şi animale altfel decât prin creaţie. în momentul în care este inclusă în învăţătura de credinţă. contribuie atât la coordonarea biochimismului din materia moleculară coexistentă. dar care deschide noi căi de cercetare ce vor confirma. cât rămâne în domeniul ştiinţie. au preluat ideea şi au reuşit să o impună ca teorie oficială. cât şi la asigurarea compoziţiei chimice normale a acesteia. dar că este rezultatul lucrarii directe a lui Dumnezeu. fiind interesate mai ales de aspectul moral al problemei (dacă omul se trage din maimuţă. inclusiv omu. cu aspect de membrane. Astfel. nu a fost demonstrată niciodată şi au existat numeroase dicuţii chiar în timpul lui Darwin.Şi în şcolile din România. Astfel s-a ajuns ca în toate ţările guvernate de asemenea partide să se înveţe că omul se trage din maimuţă. Din nefericire. 1. care includ enzime şi alţi compuşi chimici. dar unele partide politice. cea a lui Darwin. subiectul evoluţionismului este încă încărcat de reacţii emoţionale. originea vieţii şi a omului Pentru omul de cultură. Aici sunt de facut două precizări. de la forme simple la forme mai complexe şi astfel ar fi luat naştere toate vieţuitoarele existente astăzi. ipoteza devine o erezie. despre care se afirmă că ar fi provenit dintr-o specie de maimuţă. nu există nici o dovadă a evoluţiei speciilor. Š Evoluţionismul teist este ipoteza care afirmă că evoluţia speciilor este un fapt real. mai mult. modifica sau chiar abandona unele dintre aceste aspecte. biostructurată şi moleculară coexistă şi formează acea unitate morfo-funcţională care constituie însăşi materia vie. însă. în mai multe miliarde de ani. Teoria evoluţionistă. de la primele vietăţi unicelulare până la maimuţă şi om. deşi au trecut 18 ani de la căderea comunismului. în miliarde de ani. evoluţionismul a devenit o certitudine.Odată cu moartea. până în prezent. Aceste fragmente.5. Teoria biostructurală reprezintă un mod de gândire despre natura materiei vii care prezintă o serie de aspecte ipotetice. În anul 1859 cercetătorul britanic. Nimeni nu îşi pune problema originii omului decât din această unică perspectivă. Biochimismul care se desfăşoară în materia moleculară coexistentă furnizează energia necesară atât schimbării moleculelor în componente. dar participă la manifestarea acesteia în carul coexistenţei cu materia biostructurală. la toate nivele continuă să se predea teoria evoluţionistă. ipoteza evoluţiei rămâca o simplă ipoteză. speciile ar evolua în mod naural unele din altele. ceea ce face ca o mulţime de oameni să nu dorească să-l discute. biostructura se destramă. Materia moleculară coexistă. cât şi menţinerea integrităţii şi stării funcţionale normale a materiei biostructurale. La rândul ei. Iată care sunt în prezent concepţiile cu privire la originea vieţii şi a omului: Š Evoluţionismul ateist este ipoteza care afirmă că speciile de animale s-au transformat unele în altele. prin fenomenele care se desfăşoară la nivelul ei.4. Dar. nu preexistă ca atare în biostructură ci se formează ca artefacte pe măsura destrămării acesteia. materia biostructurală.Teoria susţine că Dumnezeu a creat doar două vietăţi unicelulare pe care le-a ajutat apoi să evolueze până la maimuţă şi om. raţionamentele evoluţioniste conţin erori de logică şi ştiinţa actuală respinge ipoteza evoluţiei. mai întâi. atunci suntem liberi să ne purtăm ca animalele ). formează materia nevie şi ca atare nu este purtătoarea însuşirilor biologice. 24 . Conform acestei teorii. că ea a parcurs etapele prezenate de evoluţionismul ateist. Acestă teorie. ceea ce duce nu numai la eliberarea unora din componentele ei sub formă de molecule. mai afirmă că speciile de plante au evoluat de la forma unicelulară până la plantele cu flori şi că acest proces evolutiv s-a desfăşurat pe cale naturală. prin factori întâmplători.

” Începând cu anii optzeci. Referitor la fenomenul „evoluţiei” se acceptă un proces evolutiv numit microvoluţie.Š Creaţionismul fixist. ce cred în mod sincer că acurateţea conceptelor fundamentale a fost demonstrată. paleontologiei. au fost create de Dumnezeu. Realitatea arată că în cadrul speciilor pot apărea rase sau soiuri. Michael Behe.1973) cu acest nimicitor rechizitoriu al evoluţiei darwiniste: „ Prin uzul şi abuzul unor postulate ascunse. geneticii. fără a depăşi graniţile speciei. pornind de la populaţii. ceea ce este departe de realitate. teorie aflată în contradicţie cu creaţionismul. Unii caută un nou model. pe teoria probabilităţilor şi pe teoria informaţiei) ce demonstrează că este imposibil ca speciile să apară spontan (din întâmplare) şi să evolueze. este doctrina conform căreia speciile nu suferă nici o schimbare. nici creaţia. de o alegere iniţială. Ar fi desigur prea mult să socotim că toţi aceştia se vor întoarce către „modelul creaţionist”. În anul 1996 apare cartea renumitului profesor de biochimie de la Berkeley University din California. savanţi reputaţi au început să ridice serioase îndoieli asupra evoluţiei. Din această imposibilitate rezultă că speciile au fost create de un Creator. Piere P. prin care. Evolution: A Theory in Crisis (Evoluţia: criza unei teorii). întrucât. Darwin's Black Box (Cutia neagră a lui Darwin). ci rămân exact cum au fost create.Din punctul de vedere al propriei discipline. fost preşedinte al Academiei Franceze de Ştiinţe. inclusiv omul. îşi încheie cartea sa Ľ Évolution du vivant (Evoluţia organismelor vii. al unor îndrăzneţe şi adesea neîntemeiate extrapolări. ce oferă o critică sistematică a modelului evoluţionist actual din perspectiva mai multor discipline ştiinţifice. deşi nu prea ştiu unde să-l găsească. se pot încrucişa între ei dând naştere la urmaşi fertili). fizicii. Grassé. 25 . în anul 1985 a apărut cartea lui Michael Denton. în care se arată că uimitoarele descoperiri ale biochimiei nu se împacă deloc cu nici un fel de darwinism. tot mai mulţi savanţi necreaţionişti au făcut cunoscut că teoria neodarwinistă (modelul evoluţionist actual). Denton arată că descoperirile specialiştilor în biologie moleculară aruncă din ce în ce mai multe îndoieli asupra pretenţiilor darwiniste. biochimiei şi a altor ştiinţe. prin mutaţii genetice pot să apară populaţii. care afirmă că speciile de plante şi animale. darwiniste. amândouă ţin de credinţă şi filozofie. Biofizician evreu. rase şi soiuri. făcând să rătăcească numeroşi biochimişti şi biologi. Spetner şi-a petrecut 30 de ani cercetând posibilitatea evoluţiei la nivel genetic. Š Creaţionismul ştiinţific este teoria ştiinţifică(bazată pe genetică. rase şi soiuri noi de plante şi animale în cadrul aceleiaşi specii (indivizii deci. Prin extensia acestui fenomen evolutiv – microevoluţie – desfăşurat la nivelul speciilor (care se pot încrucişa între ele) s-a ajuns la macroevoluţie. transformându-se una în alta. astfel că până în prezent a apărut o mare cantitate de literatură ştiinţifică extrem de critică la adresa teoriei evoluţioniste. Astfel. astronomiei. În ultimii ani. cercetător australian în domeniul biologiei moleculare. ci oferă şi noi căi ştiinţifice de investigare a felului cum are loc variaţia în limitele genetice ale fiecărui fel de organism. nici evoluţia nu pot fi dovedite în chip definitiv: de fapt. fenomen ipotetic care încearcă să explice originea speciilor de plante şi animale conform teoriei lui Darwin. În 1997 o altă carte ce dădea de gândit a constituit o puternică lovitură împotriva darwinismului: Not By Chance !( Nu întâmplător !) de Dr. El arată nu numai de ce mutaţiile întâmplătoare nu vor produce niciodată schimbările pretinse de evoluţionişti. s-a creat o pseudo – ştiinţă. Ea prinde rădăcini în chiar miezul biologiei. nu poate explica noile date din domeniul geologiei. Unul dintre cei mai mari biologi.Lee Spetner. specializat în codul genetic.

peroxizomi). Š imunitatea celulară. cât şi stabilirea unui anumit raport între principalele molecule componente conduc la clasificarea membranelor celulare în trei tipuri: Membrana citoplasmatică (membrana plasmatică. mitocondrii. cu proprietăţi caracteristice de permeabilitate selectivă. Membranele speciale prezintă particularităţi structurale. structura fizico-chimică a moleculelor mediului de o parte şi de cealaltă a membranei. Această nouă ramură a biologiei. în această categorie încadrându-se: teaca de mielină. aparat Golgi.1. la Karlsruhe. Orice pătrundere din mediul exterior în interiorul organismului implică un schimb transmembranar. separând-o de mediul înconjurător.Capitolul 2 MEMBRANELE CELULARE O ramură aparte a biologiei moleculare – biomembranologia . biofizicii. Grefarea seturilor distincte de proteine în dublul strat lipidic. proprietăţile fizico-chimice ale substanţei. legarea şi transmiterea moleculelor-semnal. medicinii. 2. cât şi structuri cu viaţă limitată. reticul endoplasmatic. Š desfăşurarea reacţiilor enzimatice asociate structurilor membranare. au putut fi evidenţiate şi studiate în detaliu un număr tot mai mare de structuri membranare (tip organite permanente celulare: reticul endoplasmatic. Arhitectura tuturor membranelor celulare (membrana plasmatică şi membranele organitelor) prezintă drept caracteristică comună asamblarea prin legături necovalente a biomoleculelor componente (lipide şi proteine) într-o structură dinamică şi fluidă. substanţele exogene trebuie să traverseze una sau mai multe membrane biologice înainte de a ajunge la centrii activi.(grosimea 6 nm) compartimentează spaţiul intracelular. dublul strat lipidic. Š controlul fluxului de informaţie dintre celulă şi mediul înconjurător prin recunoaşterea. asociate dublului strat lipidic. lizozomi. Prin urmare. mitocondrii. defineşte modul de organizare al lipidelor şi se comportă ca o barieră impenetrabilă pentru majoritatea moleculelor hidrofile (aqua-solubile). datorită posibilităţilor de investigaţie oferite de microscopia electronică. Membranele interne ale celulelor eucariote – endomembranele . Š realizarea conexiunilor intercelulare şi a ancorării celulelor în matricea extracelulară. delimitează organitele celulare (nucleu. În cursul anilor 60. ce conferă individualitate celulei. Proteinele membranare. biochimiei. În 1950 erau descrise doar două membrane: cea plasmatică şi cea nucleară. plasmalema) este o structură bidimensională continuă (grosimea 6-10 nm). creând astfel spaţii adecvate reacţiilor enzimatice celulare. tip vezicule de condensare şi lipozomi). cu ocazia unui simpozion desfăşurat în Germania. a reuşit să se contureze prin colaborarea interdisciplinară a unui număr foarte mare de specialişti în domeniul biologiei.a fost oficializată în anul 1977. Elementul structural fundamental al membranelor celulare. ele fiind implicate în multiple procese: Š transportul molecular şi ionic transmembranar. asigură funcţionalitatea membranelor. complex Golgi. Traversarea membranelor este condiţionată de: natura chimică şi organizarea moleculelor constitutive ale membranei. care se ocupă cu studiul membranelor celulare. Definiţia şi clasificarea membranelor celulare Membranele celulare reprezintă structuri complexe ce delimitează şi compartimentează conţinutul celular. o structură multimembranară derivată din membrana 26 .

27 . Autorii concep membrana celulară ca pe un fluid structurat alcătuit dintr-un bistrat lipidic aflat într-o stare de cristal lichid şi care este penetrat local sau parţial de proteine globulare cu caracter insular (fig.lipidele şi proteinele . în celule nervoase).plasmatică a celulelor Schwann ce înconjoară şi izolează axonul celulelor nervoase. 2endoplasma (hialoplasma). Elementele care l-au impus constau pe de o parte. 11-aparatul Golgi. d-pori în membrana nucleului. în definirea modului de asamblare a proteinelor în dublul strat lipidic. 9-nucleu. c-membrana nucleului. 12-mitocondrii 2. fibroblaşti. 8centrosferă. 2. Lipidele şi proteinele membranare. Fig. 5-vacuolă. 10-nucleol. Organizarea membranelor celulare În prezent se bucură de acceptare unanimă modelul în „mozaic fluid” lipido-proteic elaborat în 1971-1972 de către Singer şi Nicolson care satisface condiţiile de stabilitate termodinamică ale sistemelor membranare. relativ libere prezintă mobilitate în planul membranei executând mişcări de difuziune şi rotaţie în jurul propriilor axe.se adaugă constant carbohidraţii. în confirmarea dublului strat lipidic ca element fundamental al structurii membranelor şi pe de altă parte. 4-filamente intracelulare (descoperite în celule epiteliale. La componentele de bază ale membranelor . a-reţea endoplasmatică (membrane cu dublu contur). Pe partea citoplasmatică membrana este susţinută (în numeroase cazuri) de o reţea de proteine fibrilare ce constituie un citoschelet. 7-centrul celular. 6-granule lipidice. Structura inframicroscopică a celulei 1-membrana celulară. b-granulaţii fine (microzomi). apa şi o serie de ioni. 3ergastoplasmă. 5). 4. discurile suprapuse localizate în regiunea externă a celulelor fotoreceptoare din retină.

fiind înlocuite mai rapid (rapid turnover) sau mai puţin rapid (slow turnover). 28 . orientat spre faţa internă citoplasmatică a membranei. dar nu şi continuitate de substanţă. în fiecare moment. care sintetizează aceste proteine de membrană. Această moştenire a pattern-urilor de membrană de către celulele fiice de la celula mamă reprezintă un aspect al continuităţii în timp şi spaţiu a sistemului de membrane. sinteza de membrane se face prin extensia membranelor preexistente (pattern-uri de membrană) în cursul procesului de multiplicare celulară (mitoza sau meioza). Lipidele sunt molecule insolubile în apă. Structura unei membrane biologice (Stryr. orientat spre faţa externă a membranei şi un strat intern. 2. S-a dovedit că toate moleculele proteice din structurile de membrane vegetale sau animale au viaţă relativ scurtă. către anumite sedii celulare (transport vectorial). Membranele biologice au structuri fluide dinamice în continuă modificare. le înzestrează cu capacitatea de a se îndrepta spre anumite ţinte. Din acest aspect reiese că orice tip de membrană biologică are o continuitate de organizare. deoarece din stratul proteic sunt înlocuite în permanenţă un număr de molecule de aminoacizi vechi cu molecule noi corespunzătoare. Aceste aspecte de continuitate asigură de fapt continuitatea de funcţionare a celulei şi implicit. Caracterizarea componentelor lipidice ale membranelor celulare Lipidele membranare formează un dublu strat cu grosimea de 4-5 nm: un strat extern. mediatori chimici. Deşi compoziţia lipidică a diferitelor membrane variază mult. desfăşurarea normală a metabolismului celular. d = proteină de membrană (tip Ig): traversează bistratul lipidic Modelul „mozaicului fluid” oferă cadrul conceptual adecvat pentru explicarea atât a funcţiilor de transport. c = proteină de membrană (tip lecitinic): traversează bistratul lipidic. Ribozomii şi reticulul endoplasmatic. 5.Fig.1.2. În celula vie. dar înalt solubile în solvenţi organici (cloroform). fosfolipidele. proteinele şi lipidele din structura membranelor sunt înlocuite cu altele noi. 1991) a şi b = proteine periferice de membrană. cât şi a plasticităţii conformaţionale a celulelor.). a proceselor imunologice şi a efectelor produse asupra membranelor de diferiţi agenţi chimici (hormoni. toxine etc. medicamente. deşi funcţia respectivei proteine rămâne în permanenţă nemodificată. Într-un µm2 de dublu strat lipidic se găsesc 5 x 106 molecule lipidice. când celula mamă transmite celor două celule fiice o dată cu zestrea celulară şi o anumită zestre de membrană. colesterolul şi glicolipidele reprezintă clasele de lipide cel mai frecvent întâlnite în structura membranelor biologice (tabelul 1).

lipidele. Aceste lipide de membrană sunt amfipatice. în acest fel asigurând fluiditate de membrană. condiţiile de viaţă etc. ele reprezentând bariere de permeabilitate pentru moleculele hidrosolubile. care traversează foarte rapid această membrană). o moleculă necesită o cantitate foarte mare de energie. formată din 12-24 atomi de carbon. în mediu lichid. 6. bistratificat. Moleculele de lipide se deplasează foarte rapid rotindu-se în jurul propriului lor ax şi difuzând lateral. Pentru traversarea stratului bilipidic. conţin un cap hidrofilic. fig. care are o varietate de structură relativ mică şi poartă sarcini electrice şi o coadă hidrofobă.şi glicolipide. strat dublu linear (fig. pot forma: micelii (fig. deşi straturile sunt aproape fluide. Procent din greutatea moleculară totală a lipidelor membranare Membrana plasmatică a celulei hepatice (%) 17 54 7 22 Membrana plasmatică a eritrocitului (%) 23 60 3 13 Teaca de mielină (%) 22 42 28 8 Membrana externă şi internă a mitocondriei (%) 3 76 urme 21 Membrana reticulului endoplasmatic (%) 6 67 urme 27 Lipide Colesterol Fosfolipide Glicolipide Alte lipide Bistraturile lipidice membranare sunt formate din fosfo. 29 . 6b). Fig. Fluiditatea este asigurată de prezenţa acizilor graşi şi a colesterolului. Cele trei forme pe care le pot lua moleculele de lipide în mediu lichid datorită proprietăţilor lor amfipatice În acest strat dublu. La eucariote. strat dublu circular (lipozomi. Procesul de formare a acestui bistrat lipidic în mediu apos este un proces de autoasamblare. lipsită de sarcini electrice şi cu o mare varietate de structură care se datorează unor acizi graşi deosebiţi. Acizii graşi pot fi saturaţi sau nesaturaţi. ei diferă cantitativ şi calitativ în raport cu specia. cu atât fluiditatea structurilor membranare este mai mare. rolul major avându-l forţa de interacţiune hidrofobă (interacţiune necovalentă). vârsta. Datorită acestui caracter amfipatic. iar coada hidrofobă este orientată spre interior.Tabelul 1. prevenind scăderea fluidităţii membranelor. 6c). capul hidrofilic este orientat spre exterior. 6a). colesterolul aflându-se la extremitatea hidrofilă. Straturile bilipidice sunt înalt impermeabile pentru ioni şi pentru cele mai multe molecule polare (cu excepţia apei. proporţia fosfolipide/colesterol în membrana plasmatică este de 1/1. Cu cât gradul de nesaturare al acizilor este mai mare.

cu rol în contracţia musculară). Proteinele pot fi inserate în dublul strat lipidic în diferite moduri.flop). iar proteinele din membrana internă a mitocondriilor şi cloroplastelor au rol de transductori de energie. spectrina. Este un proces foarte lent. altele sunt virtual imobile (fibronectina). Componenta proteică a membranelor celulare În stratul lipidic plutesc proteine rigide hidrofobe.mişcare paralelă cu planul bistratului (difuziune în planul membranei) sau transversă (tip fleep . Unele proteine de membrană difuzează în timp de un minut la distanţă de câţiva microni. Mobilitatea lipidelor şi proteinelor de membrană Lipidele şi proteinele de membrană difuzează rapid în planul membranar.2. Proteinele integrale (intrinseci) interacţionează strâns cu hidrocarbonaţii din lipidele de membrană şi nu pot fi disociate decât în prezenţa detergenţilor şi a solvenţilor organici. adică rotaţie spontană a moleculei lipidice de pe o faţă a membranei pe cealaltă. enzime. având o mişcare laterală constantă. 2. proteinele din membrana plasmatică au rol de pompe în transportul transmembranar. realizând o asimetrie funcţională. Proteinele prezintă numai difuziune laterală. receptori. În timp ce lipidele au rol de barieră de permeabilitate şi de delimitare a componentelor biologice. Membranele care îndeplinesc funcţii diferite conţin în structura lor şi proteine diferite. În regiunea transmembranară. O moleculă lipidică poate călători de la un capăt la altul al celulei bacteriene în timp de o secundă. Proteinele reprezintă 50% din volumul de membrană. iar altele pot fi ataşate doar covalent (adsorbite) la extremitatea polară hidrofilă a lipidelor şi se numesc periferice sau extrinseci. acestea pătrund adânc sau chiar traversează stratul de lipide al membranei. 30 . sau actina.2.2. de exemplu. Proteinele periferice (extrinseci) pot fi eliberate prin simpla spălare cu soluţii saline sau prin modificări de pH (de exemplu. fosfolipide. Pe baza datelor prezentate se poate considera că atât fluiditatea dublului strat lipidic. numindu-se proteine integrale sau intrinseci (tip Ig). În acest fel cele două suprafeţe de membrană diferă între ele prin cantitatea de lipide şi proteine. urmărite prin tehnica de rezonanţă magnetică). lipsa difuziei transverse face posibilă păstrarea timp îndelungat a asimetriei de membrană.2. alte proteine (rodopsina) sunt la fel de mobile ca şi lipidele. constituie principalele elemente ce stau la baza caracterului dinamic al membranelor celulare. Proteinele de membrană pot forma pete difuze. rămânând fixe în plan orizontal (formând agregate care se ancorează de alte structuri ale citosolului sau de proteine din membranele celulare vecine). Lipidele prezintă difuziune laterală . proteinele de membrană conţin predominant regiuni hidrofobe cu structură secundară tip α-helix şi structuri terţiare şi cvaternare compacte. se pot deplasa spre polii celulei unde sunt eliminate sau pot fi blocate în mişcarea lor laterală. cât şi liberă deplasare a lipidelor şi proteinelor în structurile membranare. Se produce o rotaţie la câteva ore (de exemplu. proteinele mediază aproape toate funcţiile. localizată pe suprafaţa citoplasmei eritrocitelor. conţinând o regiune hidrofobă care reacţionează cu regiunea hidrofilă lipidică (din interiorul stratului lipidic) şi o regiune hidrofilă situată la suprafaţa internă şi respectiv externă a membranei.3. Proteinele sunt amfipatice. antigene de membrană. altele pot fi implantate la nivelul unui singur strat din cele două ale membranei lipidice (tip lecitinic). ceea ce face ca o membrană biologică să nu fie o structură rigidă.

Rolul glicocalixului nu este pe deplin elucidat. Zaharurile sunt foarte hidrolitice. membrana plasmatică şi glicocalixul.5. În structura sa intră atât lanţurile oligo. care au drept consecinţă modificări ale activităţii celulare (activitatea secretorie. ele preferă să se orienteze spre suprafaţa apoasă a membranei (şi nu spre miezul hidrofob). Faptul că cele două componente ale glicocalixului sunt în acelaşi timp şi elemente ale matricei extracelulare face dificilă stabilirea unei linii clare de demarcaţie între suprafaţa celulară şi matrice. molecule membranare integrale alcătuite din lanţuri polizaharidice lungi legate de un miez proteic. 7). în timp ce lanţurile polizaharidice rămân în afara celulei. în cazul celulelor animale.2. deoarece orientarea inversă ar cere un consum foarte mare de energie. majoritatea lanţurilor oligozaharidice conţin unul sau mai multe reziduuri de acid sialic. etc).4. moleculă cu sarcină electrică negativă. de multiplicare. ele primesc informaţia din mediul extern şi o transmit spre interiorul celulei sub forma unor cascade de reacţii biochimice. Carbohidraţii se întâlnesc şi în structura proteoglicanilor. datorită încărcării electrice negative.şi poliglucidice ale glicolipidelor şi glioproteinelor membranare. În plus. 2. glicocalixul poate funcţiona ca depozit de cationi (Ca2+) ce sunt mobilizaţi în celulă în funcţie de necesităţile exprimate la un moment dat.2. Glicocalixul realizează deci. Componenta glucidică membranară Carbohidraţii se întâlnesc pe suprafaţa tuturor membranelor plasmatice ale celulelor eucariote şi reprezintă 2-10% din greutatea componentelor membranare. Fig. Hidrocarbonaţii de pe suprafaţa celulară au o mare densitate de structură şi au rol în recunoaşterea intercelulară (faţă de celulele sistemului imunitar). De asemenea. Dacă majoritate proteinelor aflate pe suprafaţa celulară sunt glicoproteine.şi polizaharidelor se leagă covalent de proteine şi lipide formând glicoproteinele şi respectiv. 7. sub forma oligo. Glicocalixul Suprafaţa celulară este alcătuită din trei elemente: cortexul celular (zona periferică citoplasmei). numai una din 10 molecule lipidice ale monostratului extern conţine carbohidraţi. distribuţia sarcinilor electrice pe suprafaţa celulei.2. deci absenţa respectivei cantităţi de energie reprezintă o barieră puternică în calea rotirii de tip fleep-flop a moleculei de hidrocarbonat. constituind parte componentă a matrixului extracelular. glicolipidele. Structurile de glicoproteine au funcţie de receptori. Carbohidraţii. cât şi glicoproteine sintetizate de celulă şi apoi absorbite pe suprafaţa celulară (Fig. Proteina din structura proteoglicanilor traversează dublul strat lipidic. Prezentarea schematică a glicocalixului 31 . Concentraţia mare de oligozaharide complexe la suprafaţa celulară poate sprijini ipoteza implicării acestei structuri în procese de recunoaştere celulă-celulă sau celulă-matrice. Glicocalixul reprezintă zona periferică a suprafeţei celulei animale.

2. Acest lucru se realizează prin intermediul joncţiunilor strânse ce funcţionează ca o barieră între cele două domenii membranare. grupările sulfhidril ale cisteinei formează punţi disulfurice inter şi/sau intra-catenare. celulele epiteliale sunt capabile să împiedice difuzia moleculelor membranare.6. Stricta orientare a glicoproteinelor este corelată cu funcţiile celor două feţe ale membranelor celulare. Este posibil ca activitatea diferitelor proteine membranare să fie dependentă de microclimatul creat prin prezenţa fosfolipidelor specifice. distribuţia asimetrică a lipidelor şi proteinelor conduce la delimitarea unor domenii specifice în membranele plasmatice. Implicaţiile asimetriei lipidelor la nivel funcţional nu sunt încă pe deplin cunoscute. În membranele plasmatice lanţurile oligozaharidice marchează faţa exoplasmatică. Distribuţia asimetrică a compartimentului lipidic pe cele două feţe ale dublului strat lipidic a fost pusă în evidenţă pentru prima dată în membranele eritrocitelor. În plus. fosfatidilserina. Astfel.7. este localizat în monostratul intern al membranei eritrocitare. De asemenea. Deosebirile dintre aceste lipide nu se limitează doar la natura grupărilor polare. Asimetria distribuţiei componentelor membranare Imaginea membranei celulare ca o „soluţie lipidică” în care plutesc moleculele proteice pare astăzi simplistă. Distribuţia asimetrică a moleculelor membranare joacă un rol esenţial în realizarea funcţiilor celulare. activitatea enzimatică a proteinelor asociate structurilor membranare poate fi condiţionată de sarcina electrică a fosfolipidelor. Astfel. Moleculele proteice transmembranare ce conţin cisteină cunosc şi ele o orientare strictă. În multe celule proteinele şi lipidele sunt menţinute în regiuni bine delimitate ale membranelor. structural asemănătoare gheţii (apa legată chimic). Singurul fosfolipid cu sarcină electrică negativă. determină o fluiditate diferită a celor două straturi lipidice.2. toate proteinele membranare integrale au o orientare strictă în raport cu faţa citoplasmatică şi cea externă a membranei celulare. În acelaşi timp. apa joacă un rol precumpănitor în procesele de organizare moleculară a membranei. stratul intern conţine fosfotidiletanolamina şi fosfatidilserina drept componente lipidice majore. ceea ce. cât şi caracterul lor special sugerează implicarea acestor molecule ca receptori în procesele de comunicare intercelulară. 32 . intervenind în stabilitatea structurilor proteice şi fosfolipidice bistratificate. Localizarea glicolipidelor în monostratul extern al membranelor plasmatice. Se găseşte în proporţie de 30-50 % asociată intim fie structurilor de la suprafaţă.2. ca un liant. În anumite celule. fie sub formă foarte ordonată. Modificările de permeabilitate determinate de procesul de excitaţie poate fi consecinţa „topirii” structurii hidrice în anumite regiuni. Mai mult. ea se referă şi la gradul de nesaturare a lanţurilor hidrocarbonate. Permeabilitatea selectivă poate fi privită ca fiind în raport cu apa structuralizată din membrană. În acest context este de remarcat faptul că există şi o distribuţie asimetrică a sarcinilor electrice. ambele având un conţinut proteic şi lipidic diferit.2. Apa Apa deţine un loc important în structura membranară alături de celelalte componente chimice. Într-o astfel de stare. în planul membranei. doar pe faţă externă a membranei. în membranele organitelor celulare (reticul endoplasmatic. Ca urmare. aparat Golgi) ele se găsesc pe faţa citoplasmatică. în timp ce în monostratul extern al membranei predomină fosfatidilcolina şi sfingomielina. în timp ce. membrana celulelor epiteliale este împărţită în domenii distincte: apical şi latero-bazal. proteinele transmembranare sunt în majoritate molecule glicolizate.

permeabilitatea selectivă creează cadrul favorabil desfăşurării unei activităţi metabolice stabile. de unde trece prin acelaşi fenomen. 33 . porţiunea d). În momentul când molecula atinge stratul hidrofil al membranei. fenomen facilitat de formarea legăturilor de hidrogen cu moleculele de apă din stratul membranar proteic hidrofil interior. săruri de amoniu. Prin urmare. 8. 3. Agitaţia termică a moleculelor asigură moleculei energia de activare necesară ruperii unor legături de hidrogen. În paralel cu asigurarea continuităţii acestor schimburi. uree). permite continuarea mişcării libere a moleculei. 2. ceea ce se realizează după legile difuziei simple în mediu apos. Aceasta face posibilă alimentarea celulei cu molecule esenţiale (glucoză. Această caracteristică a membranelor celulare prezintă particularităţi în raport cu diferenţierea funcţională a celulelor. Abordând această problemă din perspectiva schimbului de substanţe pe care celula îl realizează cu mediul extern. un rol major revine membranei plasmatice datorită caracteristicii sale fundamentale. la baza noţiunii de permeabilitate selectivă stă conceptul de membrană ca barieră a schimburilor celulare. molecula trebuie să se desprindă de stratul hidrofil şi să treacă în stratul lipofil. existenţa sa fiind condiţionată de stabilirea unei permanente comunicări cu mediul înconjurător. ceea ce necesită o energie de activare moleculară (fig.2. permeabilitatea selectivă. Selectivitatea diferenţiată se manifestă atât la trecerea substanţelor din exterior în celulă. este un sistem deschis. Permeabilitatea selectivă se modifică dinamic aflându-se sub influenţa modificărilor mediului extracelular şi a metabolismului celulei. acesta având conţinut de apă apropiat de cel al mediului. 8. metaboliţi şi electroliţi. atât prin menţinerea în spaţiul intracelular a unei concentraţii relativ constante de substanţe organice. ƒ continuarea difuziei în startul hidrofob nu reclamă energie de activare suplimentară pentru că trebuie să se desfacă legături de hidrogen (fig. Mecanismele de transport prin membranele celulare Celula. aminoacizi.1. Procesul calitativ al traversării membranelor Se consideră că au loc următoarele etape (fig. porţiunea e). cât şi în sens invers. Deci. 8. hormoni). 8. porţiunea a). Fiecare moleculă formează legături de hidrogen cu apa din interiorul celulei. porţiunea c). 8): ƒ molecula trebuie să avanseze în zona apoasă (mediu şi zona periferică a membranei). 8. variază şi intensitatea energiei necesare pentru intrarea moleculei în stratul hidrofob. molecula părăseşte stratul hidrofob (fig. porţiunea b). lipide) şi eliminarea atât a produşilor fiziologic activi (enzime. cât şi prin reglarea volumului celular ca rezultat al relaţiilor osmotice celulă-mediu. ƒ În raport cu caracteristicile moleculare. ƒ în etapa următoare. cât şi a celor rezultaţi ca „deşeuri” în urma metabolismului celular (CO2. Traficul de substanţe ce se desfăşoară atât prin membrana plasmatică cât şi prin membranele interne ce delimitează organitele celulare antrenează diferite mecanisme de transport. din punct de vedere termodinamic.3. ƒ în fine. cu refacerea lor spontană şi imediată. în citoplasmă (fig. traversarea stratului exterior hidrofil se realizează fără consum de energie (fig.

Astfel.3. formă. În difuzia simplă moleculele nu sunt modificate chimic sau asociate altor specii moleculare în timpul trecerii lor prin membrană. dimensiuni. Procesul nu implică consum de energie (ATP). Acesta măsoară afinitatea relativă a moleculei pentru mediul lipidic în raport cu apa. când particulele de substanţă sunt înglobate de membrana celulară prin mişcări de invaginare şi transfer astfel spre interior. transportul macromoleculelor şi al particulelor necesită sechestrarea lor în vezicule delimitate de membrane. Acest tip de transport este denumit difuziune facilitată. Difuzia simplă Cel mai simplu tip de transport pasiv constă în difuzia fizică a moleculelor determinată de gradientul lor de concentraţie sau electrochimic. Unele gaze (O2. Astfel. deci este mai liposolubilă şi pătrunde mai repede în celulă. fie facilitat. 8.1. Se descriu următoarele posibilităţi de traversare a unei membrane: ƒ proces pasiv: transfer pasiv.Fig. necesitând participarea unor proteine membranare specifice. Din acest punct de vedere se disting două tipuri de transport: pasiv şi activ. Transportul moleculelor solubile în apă (glucoză. Na+. ƒ proces biochimic: transport specializat. care asigură trecerea moleculelor mici hidrosolubile. grad de hidratare (grad de ionizare) iar pe de altă parte.2. Modificările energetice care însoţesc traversarea unei molecule hidrosolubile printr-o membrană biologică (după Maziliak). Viteza cu care se desfăşoară etapa trecerii moleculelor din mediul apos extracelular/intracelular în interiorul hidrofob al membranei este dependentă de coeficientul de partiţie (K) al moleculei. prin simpla filtrare prin pori (filtrarea) şi a moleculelor mari liposolubile prin dizolvare în membrană (difuzia simplă). cu atât molecula are un mai pronunţat caracter hidrofob.Transportul pasiv Traversarea membranelor celulare de către molecule şi ioni în sensul gradientului de concentraţie sau electrochimic (compus din gradientul de concentraţie şi gradientul electric) poartă numele de transport pasiv. Transportul ionilor şi moleculelor mici prin membranele celulare Maniera în care substanţele trec prin membranele celulare este determinată pe de o parte de caracteristicile substanţelor (greutate moleculară. nucleotide. fie activ. Ca2+) nu poate fi realizat în aceeaşi manieră. 2. Un alt criteriu de clasificare este consumul de energie metabolică sub formă de ATP. de compoziţia chimică a membranelor.2. amonoacizi) şi al unor ioni (H+. 3 . dimpotrivă. a. 2. Se constată existenţa unei relaţii de directă proporţionalitate între coeficientul de partiţie al unei molecule şi 34 . în timp ce ionii şi moleculele mici traversează dublul strat lipidic prin difuziune sau implicând proteinele membranare. K+. el decurge cu pierdere de energie liberă. cu cât valoarea sa este mai mare. inclusiv apa. CO2) şi unele molecule mici cu caracter hidrofob sunt capabile să străbată dublul strat lipidic membranar prin difuziune simplă. Principalul criteriu de clasificare a tipurilor de transport îl reprezintă dimensiunile substanţelor ce străbat membrana. ƒ proces biologic: endocitoză. ilustrând gradul de hidrofobicitate al moleculei.

D-gluco-permează (sau D-hexozo-permează). C2aq . Spre deosebire de difuzia simplă. formează porii membranari. Unul din modelele care au încercat să explice maniera în care se desfăşoară difuzia facilitată este modelul transportorilor cărăuşi (carrier model). Deci. În acest model se consideră că transportorul exercită o mişcare de navetare sau rotaţie în dublul strat lipidic. Calculele termodinamice demonstrează că la deplasarea unui mol de substanţă fără sarcină electrică. Difuzia simplă prin membranele celulare se realizează cu pierdere de energie liberă. 6).sunt concentraţiile mediilor apoase separate de membrana celulară. fiind astfel capabil să treacă molecula transportată de pe o faţă pe alta a membranei celulare. Proteinele canal specializate în transportul selectiv al diferitelor specii ionice se 35 . permeabilitatea selectivă a membranelor plasmatice poate fi explicită prin existenţa proteinelor canal. disociindu-se pe cealaltă faţă a membranei cu eliberarea moleculei transportate. viteza de difuziune a unei molecule prin membrană conform legii lui Fick este: unde: S . b. Permeaza leagă reversibil şi complementar la un situs activ o singură specie moleculară sau molecule aparţinând unei singure familii. iar rotirea unei molecule proteice în planul membranei este defavorizată din punct de vedere energetic. Aceste proteine transmembranare. difuzia facilitată se caracterizează prin specificitate faţă de molecula transportată. viteza de difuziune a moleculei prin interiorul membranei este mult inferioară vitezei sale de difuziune printr-un mediu apos. În cazul transportului prin difuzie simplă a moleculelor fără sarcini electrice.000 Da. Datorită vâscozităţii dublului strat lipidic. străbătute de un canal delimitat de aminoacizi hidrofili.359 kcal/mol. În difuzia moleculelor încărcate electric legea lui Fick nu mai are aplicabilitate. Mecanismul transportului mediat de Dgluco-permează În parte. Aceasta enunţă că viteza de difuziune (dn/dt) a unei molecule este proporţională cu diferenţa de concentraţie. 9. catalizează difuzia facilitată a glucozei prin membrana eritrocitelor (Fig.reprezintă suprafaţa membranei P este coeficientul de permeabilitate al membranei. D-glucopermeaza este o proteină transmembranară alcătuită de 12 α-helixuri care au în majoritate un caracter hidrofob. transportul ionului de K+ de către valinomicină). de la o concentraţie de 1M la o concentraţie de 0. În urma legăturii ce are loc pe o faţă a membranei se formează un complex moleculă-permează ce traversează dublul strat lipidic. Cea mai bine caracterizată permează. se respectă legea lui Fick.1M (la 250C) sistemul pierde o energie liberă de 1.constanta de permeabilitate (P) a membranei celulare. C1aq. (dn/dt)= PxS (C1aq – C2aq) Fig. Deoarece difuzia facilitată este un tip de transport pasiv. Are o greutate moleculară de 45. suprafaţa (S) şi coeficientul de permeabilitate (P). procesul fiind exclusiv determinat de gradientul electrochimic. transportul pasiv al moleculelor prin membrană este mediat de proteine membranare numite permeaze. Difuzia facilitată În procesul de difuziune facilitată. modelul „carrier” rămâne aplicabil numai pentru transportul anumitor ioni de către polipeptide antibiotice (de exemplu.

numesc proteine canal de ioni.starea de repaus.2. 10. deschiderea canalelor reprezintă un răspuns celular la diferite semnale recepţionate de membrana plasmatică. nucleotid. În funcţie de factorii ce comandă deschiderea porţilor.starea activată Fig. proteină de legare a GTP) (Fig. Modificarea conformaţională a receptorului acetilcolinic . 12). 11). Transportul activ Deplasarea moleculelor şi ionilor prin transport pasiv evoluează spre egalarea concentraţiilor de o parte şi de alta a membranei şi. ionii difuzând cu viteze diferite prin membrană în sensul gradientelor de concentraţie. În acest caz canalele se deschid în urma legării la un receptor a unei molecule semnal ce poate fi un mediator extracelular (neurotransmiţător) sau un mediator intracelular (ion.proteină canal de Na+ cu poartă comandată de ligand. A . ƒ cu poartă comandată de liganzi. se deosebesc trei tipuri de proteine canal: ƒ cu poartă comandată de stimuli mecanici. 11. 10.3. De regulă. A Fig. ƒ cu poartă comandată de voltaj (dependente de valoarea potenţialului de membrană) (Fig. implicit. caracteristică ce a sugerat denumirea lor de proteine canal cu poartă (gate channels). Structura canalului de Na+ cu poartă comandată de voltaj 2. B . Schema joncţiunii neuromusculare şi principalele proteine canal de ioni implicate de declanşarea contracţiei musculare sub acţiunea impulsului nervos. Transportul mediat de aceste proteine nu necesită consum de energie. Proteinele canal de ioni se deschid tranzitoriu. 12. B Fig. dispariţia potenţialului 36 .2.

celula şi-a creat mecanisme de transport activ capabile să deplaseze moleculele şi ionii în sens invers gradientelor lor de concentraţie şi electrochimic. În cadrul acestui transport moleculele şi ionii sunt deplasaţi împotriva gradientelor lor de concentraţie pe seama energiei eliberate în transportul pasiv al altor molecule şi ioni. Este localizată în membranele plasmatice asigurând menţinerea unei concentraţii intracelulare scăzute a ionilor de Ca2+. clasa ATPazelor V (H+-ATP-aze). Al doilea tip de transport activ poartă numele de cotransport. este esenţial în procesul de contracţie – relaxare musculară. eritrocitele utilizează 50% din energia stocată în moleculele de ATP pentru a menţine o concentraţie ionică relativ constantă a mediului intracelular. Al doilea reprezentat al clasei de ATP-azei P este Ca2+-ATP-aza (pompa de Ca2+). Plusul de independenţă faţă de compoziţia mediului înconjurător. Traficul Ca2+ prin membrana reticulului sarcoplasmic în celulele musculare. Na+ K+-ATP-aza pompează Na+ în mediul extracelular şi introduce K+ cu sarcină în celulă. pe care transportul activ îl oferă celulei. Mecanismul de acţiune Na+-K+-ATP-aza. 13). Astfel. Proteina numită calmodulină este alcătuită dintr-un singur lanţ polipeptidic şi are o funcţie reglatoare modificând viteza de pompare a ionilor de Ca2+ în raport cu concentraţia citosolică a acestora. Primul reprezentant al acestei clase şi cel mai răspândit . a. molecula transportoare are funcţie ATP-azică. are la bază modificarea conformaţională a enzimei. implică consum de energie metabolică. mediat de Ca2+ATP-aza. în unele cazuri împreună cu K+. este posibilă formarea unor canale în proteina transportoare ce permite trecerea ionilor de Na+ şi K+ prin membrana plasmatică. Pentru a menţine homeostazia mediului intracelular. În transportul activ propriu-zis. clasa ATP-azelor F. Clasa ATP-azelor P conţine trei reprezentanţi. O proteină capabilă să lege specific ionii de Ca2+ a fost identificată şi în citosol.membranar. Energia ce asigură conversia conformaţiei enzimei (E1 → E2) cât şi pomparea ionilor împotriva gradientului lor de concentraţie este furnizată de hidroliza moleculelor de ATP (Fig. în timp ce înlăturarea ionilor din citosol permite relaxarea musculară. În unele cazuri de cotransport. fiind implicată în transportul ionilor de Ca2+ din citosol în acest organit celular. Ultimul constituient al ATP-azelor P transportă ionii de H+. 37 . activitatea catalitică a unor enzime (piruvat-kinaza) şi menţinerea potenţialului de membrană a celulelor excitabile. Acest tip de transport este mediat de proteine specifice şi prezintă toate caracteristicile cinetice ale difuziei facilitate. În celulele musculare enzima este prezentă în membrana reticulului sarcoplasmic.Na -K+-ATP-aza (pompa de Na+-K+) prezentă în membranele plasmatice ale tuturor celulelor animale este unul dintre cele mai studiate sisteme de transport activ. Astfel. energia moleculelor de ATP este utilizată indirect prin intermediul gradientelor ionice. Pomparea ionilor din reticulul sarcoplasmic în citosol determină contracţia musculară. Funcţionarea Na+-K+-ATP-aza asigură menţinerea unei concentraţii intracelulare relativ ridicată a ionilor de K+ ce condiţionează desfăşurarea normală a unor procese celulare vitale cum sunt: biosinteza proteică. În funcţie de modul în care este utilizată energia se deosebesc două tipuri de transport activ. fiind capabilă să utilizeze direct energia rezultată în urma hidrolizei ATP în procesul de transport (pompele ionice). deşi insuficient cunoscut. Pompele ionice Se cunosc trei clase de proteine ce cuplează direct transportul ionilor împotriva gradietelor lor electrochimice cu desfacerea legăturilor fosfodiesterice din molecula de ATP şi formarea de ADP (adenozin difosfat) şi fosfor anorganic (P): clasa ATP-azelor P.

defosforilarea proteinei transportoare conduce la modificarea conformaţiei (E2). H+-ATP-aza este prezentă în membranele plasmatice ale celulelor ce secretă produşi acizi (membrana apicală a celulelor epiteliale ce mărginesc lumenul vezicii urinare) şi în membranele lizozomale. Clasa ATP-azelor V (H+ . proteina aflată în conformaţie E1 leagă Na+ la situsurile aflate pe faţa citoplasmatică a subunităţii α. este faptul că acţionează în sensul cuplării-deplasării H+ de la o concentraţie mai mare la una mică cu sinteza ATP din ADP şi P. ci transportul lor prin membrană este facilitat de gradientul de concentraţie scăzută şi catalizat de o proteină de import numită importer (fig. Clasa ATP-azelor F. transportul K+ prin membrana plasmatică şi eliberarea lui în citosol are loc simultan cu revenirea proteinei transportoare la conformaţia iniţială (E1). În acest transport activ. legarea ATP este urmată de hidroliza acestuia şi fosforilarea unui rest de Asp din structura proteinei (E1~P). e. 3) antiport. ca şi cele ale clasei V sunt responsabile de transportul protonilor. 38 . d. În acest caz. b. fără a fi cuplată cu mişcarea altei specii moleculare. energia legăturii macroenergice E1~P asigură modificarea conformaţională a proteinei (E1-P) şi transportul Na+ în spaţiul extracelular.numiţi ioni cotransportaţi . la un moment dat.ATP-aze) este reprezentată de proteine transportoare ce realizează deplasarea protonilor în sens invers gradientului lor de concentraţie. Deplasarea ionilor şi moleculelor împotriva gradientelor lor de concentraţie cuplată obligatoriu cu transportul pasiv al altor ioni . ionii de Na+ au un rol important în transportul zaharurilor şi aminoacizilor în celulă. 2) sinport. b.5-5) în interiorul acestui organit celular.K ATP-azei a. 14 a). Ceea ce caracterizează ATP-azele din clasa F. a unei singure specii moleculare sau ionice. f.Fig. Transportul uniport reprezintă trecerea prin membrană. 13. Sunt descrise trei aspecte ale cotransportului: 1) uniport. Pompa de H+ dependentă de ATP din membranele lizozomale are rolul de a menţine un pH scăzut (4. localizate în membrana mitocondrială. K+ se leagă la situsurile de pe faţa exoplasmatică ale subunităţii α. Cotransportul activ al ionilor şi al moleculelor prin membrana plasmatică nu utilizează în toate cazurile direct energia eliberată prin hidroliza ATP. c.defineşte procesul de cotransport. moleculele neutre nu se acumulează împotriva gradienţilor de concentraţie. Folosirea energiei gradientelor ionice în transportul transmembranelor activ constituie o cale indirectă de utilizare a energiei stocate în ATP. Schema funcţionării Na+ .

39 . 14. Cooperarea celor două proteine transportoare face posibilă preluarea continuă a glucozei din lumenul intestinal. Na+K+-ATP-aza menţine gradientul electrochimic al Na+ prin pomparea ionilor în afara celulei epiteliale. tubulare. Antrenarea în circulaţie sanguină a glucozei absorbită din lumenul intestinal şi deplasarea aminoacizilor din tubii renali în sânge reprezintă procese cu o desfăşurare similară. Pătrunderea acestor molecule în celulele epiteliale este cuplată obligatoriu cu intrarea ionilor de Na+. în celulele epiteliale ce delimitează lumenul intestinal. b2). Tipul simport reprezintă cotransportul a două specii deosebite (o structură chimică solvită şi union încărcat H+) în aceeaşi direcţie. Proteina ce realizează simportul glucoză . 15. Mecanisme de cotransport Fig. 15). Simportul este asigurat de proteine specifice localizate în regiunea apicală (cu microvili) a membranei plasmatice (fig. Dintre toate sistemele de simport cel mai bine cunoscut este simportul de lactoză în celula bacteriană (Escherichia coli) (fig. 14. în care un rol important îl joacă celulele epiteliale intestinale şi respectiv. purtaţi fiind de către o proteină porter (fig.Na+ asigură acumularea glucozei. 14.Fig. b1). împotriva gradientului de concentraţie.

Principalele proteine transportoare implicate în reglarea volumului celular. simport şi antiport au fost descrise întâi la bacterii (Escherichia coli). de pompe ionice de Na+. Na+ este transportat intracelular. acest antiport reuşeşte să menţină scăzut nivelul citosolic al calciului în multe celule. Reglarea volumului celular şi a presiunii osmotice interne În anumite limite.Sistemul antiport reprezintă transportul de interschimb (fig.factor critic în transportul molecular de apă Deplasare moleculelor de apă prin membrana plasmatică sau printr-un strat de celule este rezultatul acţiunii diferenţei de concentraţie a celor două soluţii separate de membrană (stratul de celule) şi /sau gradientul de presiune hidrostatică. transport catalizat de o proteină antiporter. Transportul apei şi reglarea volumului celular Presiunea osmotică . Are loc schimbarea unei specii moleculare cu alta. Cele trei tipuri de transport . Proteinele uniporter. 14.25 M NaCl) 40 . 16). Primul sistem asigură intrarea în celulă a Na+ în schimbul ieşirii H+. Introducerea unei celule într-un mediu hipertonic (cu o concentraţie salină superioară conţinutului celular) este urmată de scăderea pH-ului citosolic. simporter şi antiporter au structuri asemănătoare şi funcţionează prin mecanisme similare. generaţi.în celulă şi exportul de HCO3-. c. Prin acest tip de transport activ. Speciile ionice exportate în mediul extracelular (H+ şi HCO3-) sunt generate în celulă ca rezultat al acţiunii anhidrazei carbonice asupra produsului final al metabolismului celular CO2. Fig. Influxul de Na+ şi Clconduce la creşterea concentraţiei saline şi a tensiunii osmotice celulare ce fac posibilă intrarea moleculelor de apă în celulă şi în unele cazuri restabilirea volumului celular iniţial (fig. fapt ce determină activarea sistemului antiport Na+-H+ şi Cl-HCO3-. Al doilea sistem acţionează în sensul deplasării Cl. Mecanismul transportului molecular de apă prin dublul strat lipidic nu este încă cunoscut. de exemplu Na+ în locul ionului de H+. celulele sunt capabile de a-şi modula tensiunea osmotică internă şi prin aceasta îşi pot menţine volumul relativ constant. ulterior dovedindu-şi valabilitatea în toate celulele organismelor vii (fungi. 16.K+-ATP-ază. în condiţiile în care celula se găseşte într-un mediu hiperton (0. Majoritatea acestor tipuri de transport activ simport/antiport. în celulele animale.în locul grupării HCO3-. plante. la rândul lor. uniport. iar concomitent Ca2+ este scos în spaţiul extracelular. c) între două substraturi solubizante în două direcţii opuse. animale). sunt declanşate de gradienţi de Na+. sau Cl. Studii recente sugerează posibilitatea existenţei unor proteine canal de apă la nivelul membranelor plasmatice.

3. Acest ultim tip de transport poartă numele de transcitoză. iar fuziunea lor cu membrana plasmatică este comandată de un semnal extracelular. Endocitoza este implicată în transportul în celulă a diverselor molecule. 18). polinucleotide. Procesul de exocitoză stă la baza desfăşurării secreţiei celulare (fig.3. Diferitele macromolecule (proteine. fie eliberate din nou în mediul extracelular. 17). ƒ rolul critic al procesului de fuziune membranară.2. Studiul transportului macromoleculelor din celulă în mediul extracelular sugerează existenţa a două tipuri de exocitoză: constitutivă şi reglată (fig. un mesager chimic. Exocitoza constitutivă este comună tuturor celulelor şi asigură eliminarea continuă a macromoleculelor sintetizate în spaţiul extracelular. Calea clasică de transport a moleculelor de secreţie în spaţiul extracelular 41 . Se disting două tipuri de transport: exocitoza şi endocitoza. Există însă situaţii în care macromoleculele traversează spaţiul celular fiind secretate printr-o altă regiune membranară. ƒ asigurarea unui transport strict direcţionat. cele două procese de transport menţionate prezintă unele caracteristici comune: ƒ sechestrarea moleculelor şi a particulelor transportate în vezicule. Materialele ce pătrund în celulă prin endocitoză sunt fie supuse acţiunii enzimelor hidrolitice lizozomale. Deşi decurg după mecanisme diferite. Prin exocitoză macromoleculele sintetizate în celulă sunt excretate în spaţiul extracelular. cât şi a fracţiunilor din fluidul interstiţial (pinocitoza). De cele mai multe ori macromoleculele de secreţie sunt eliberate din celulă prin aceeaşi regiune a membranei plasmatice prin care ele au pătruns. În acest caz moleculele sunt împachetate în vezicule de secreţii. Transportul macromoleculelor şi particulelor prin membrana plasmatică Schimbul de substanţe pe care îl realizează celula cu mediul înconjurător nu este limitat numai la ioni. molecule mici şi apă. Fig. neurotransmiţători şi enzime digestive este realizată prin exocitoză reglată. Secreţia celulară de hormoni. de cele mai multe ori. poliglucide) şi particule traversează membrana plasmatică prin mecanisme de transport mediate de vezicule. 17.

reprezintă un tip de transport specific şi eficient al macromoleculelor. macromoleculele intră în celule sub forma complexului de ligand-receptor. Calea urmată de particulele ce au pătruns în celulă prin endocitoză Fig. fără a fi însoţite de fluidul extracelular. 19). 20. Endocitoza mediată de receptori pentru LDL 42 . În funcţie de mecanismul procesului de endocitoză distingem: endocitoza mediată de receptori şi pinocitoza. 18. De exemplu. cât şi a substanţelor dizolvate în lichidul interstiţial (fig. 19. colesterolul circulă în sânge legat de o proteină cu care formează complexe numite lipoproteine cu densitate scăzută (LDL) (fig. Endocitoza mediată de receptori.Fig. Prezentarea schematică a exocitozei constitutive şi reglate Endocitoza defineşte transportul mediat de vezicule din mediul extracelular în celulă al unor macromolecule. Fig. 20). În urma recunoaşteri şi legării lor la receptori de membrană.

43 . Partea citosolică a acestor zone. Fagocitoza (gr. bacterii.Caracteristic pentru endozomi este pH-ul acid care determină disocierea celor mai multe complexe receptor – proteine. Mulţi dintre aceşti receptori sunt localizaţi în anumite regiuni ale membranei plasmatice. care ulterior invaginându-se vor forma cavele (coate pita). prin scăderea numărului de receptori celulari. constituie un strat gros de clatrină (proteină ce va forma o reţea în jurul veziculelor membranare). Vezicule prinde rapid clatrina şi devine endozom (receptozom). Majoritatea receptorilor de pe suprafaţa celulelor care mediază endocitoza sunt glicoproteine transmembranare. prezentând câteva aspecte particulare deosebit de importante şi anume: eliberarea metaboliţilor esenţiali către celule a colesterolului. Celule specializate numite fagocite sunt capabile să înglobeze şi să distrugă substanţe străine. corpusculare (virusuri. rezultă deci că soarta substratului este decisivă la acest nivel. helixuri transmembranare. pinocitoza: endocitarea moleculelor solubile (toxinele bacteriene). Clatrina este reciclată de către o enzimă activată de ATP. captarea proteinelor ţintite pentru distrugere şi eliberarea acestora către lizozomi(de ex celulele hepatice captează şi distrug glicoproteinele plasmatice senescente). celule îmbătrânite şi maligne. Endocitoza îndepărtează aceşti hormoni din circulaţie şi fie celula.Procesul de endocitoză mediată de receptoriare o semnificaţie biologică foarte largă. microorganisme. Aceşti receptori au: ƒ un domeniu extracelular. etc). fiind fixaţi şi importaţi intracelular. Legarea particulelor de fagocit . care sunt recunoscuţi de către receptorii de suprafaţă ai celulelor. fragmente de celule eucariote sau chiar celule întregi). Dacă la organismele unicelulare fagocitoza reprezintă principala cale de nutriţie. la mamifere procesul joacă un rol important în apărarea organismului. În organismele animale se disting două tipuri de celule sanguine ce acţionează ca fagocite: monocitele (ce migrează în ţesuturi dând naştere macrofagelor şi ele celule cu funcţie fagocitară) şi neutrofilele. Mecanismul endocitozei Endocitoza începe cu invaginarea unei asemenea regiuni din membrana plasmatică. resturi celulare etc.prima etapă a fagocitozei . Acidifierea endozomilor prin acţiunilor unor pompe protonice (activate de ATP) duce la disocierea complexelor receptor-proteine. mai puţin receptivă la aceştia. temporar. Caveolele reprezină 2% din suprafaţa unei celule animale. etapă absolut necesară pentru sortarea proteinelor şi dirijarea lor către destinaţii specifice. factorul de creştere epidermic. În raport cu mărimea şi complexitatea particulelor endocitate. ƒ mică regiune citosolică. modularea răspunsului la mulşi hormoni de natură proteică şi factori de creştere (de ex insulina. a ionilor de fier. se disting două variante particulare ale endocitozei şi anume: fagocitoza: endocitoza macromoleculelor sau a particulelor mici. Eliberarea clatrinei din vezicule reprezintă un moment cheie în endocitoză deoarece prezenţa acestei mantale proteice în jurul veziculei ar împiedica transmiterea proteinelor importate şi a receptorilor către destinaţiile lor. a complexelor vitaminice B12. clatrina formează o reţea în jurul acesteia pe care apoi o închide rezultând în final o veziculă cu manta de clatrină(diametrul de 800Aº). Endozomii fuzionează şi formează vezicule mai mari cu diametrul de 2000-6000Aº (în circa 20 de secunde). fagiere=a mânca) este un proces de transport mediat de vezicule prin care celulele sunt capabile să ingere diverse particule din spaţiul extracelular.implică participarea receptorilor de membrană ce recunosc specific liganzii aflaţi pe suprafaţa particulei ţintă. ƒ 1-2. cu formarea unei caveole.

44 . anticorpi primiţi odată cu laptele matern. anticorpii se deplasează spre un pol al celulei-ţintă generând o structură de tip calotă ce împiedică fagocitarea celulei ţintă (fig 21). solubile (picături). 23. prin formarea complexului ligandreceptor. În interiorul plasmalemei. unde fuzionează cu lizozomii.Pentru a putea fi fagocitate. receptorul activat interacţionează apoi cu un sistem enzimatic care generează în citosol un mesager de ordin II. neurotransmiţători. Al doilea mesager declanşează un lanţ de reacţii intracelulare care provoacă în ultimă instanţă răspunsul celulei ţintă la ligantul fiziologic în cauză (fig. 2. 24. al diferitelor microelemente. Transcitoza defineşte un tip de transport specific transcelular. Această veziculă migrează de la membrana celulară spre regiunea perinucleară. conţinutul veziculei fiind hidrolizat. bacteriile sunt supuse unui proces de opsonizare (gr. componente ale complementului sau diverse oligozaharide de pe suprafaţa microorganismelor. RECEPTORII DIN MEMBRANĂ Receptorii membranari sunt glicoproteine transmembranare. având funcţia de legare specifică şi cu afinitate mare a unor molecule extracelulare numite liganzi (hormoni. Procesul de calotare (capping) este energo-dependent necesitând prezenţa moleculelor de ATP. 21). sub influenţa unor particule mici. generează un semnal intracelular ce declanşează ingestia. opsonein=a pregăti pentru mâncare) ce constă în acoperirea suprafeţei bacteriene cu anticorpi şi/sau componente ale complementului.cu formarea în final a unor vezicule citoplasmatice (cu dimensiuni de 1-2µm). Anticorpii se ataşează pe suprafaţa bacteriilor în aşa fel încât regiunea prin care aceştia se leagă la receptori. este expusă spre exterior. de obicei cAMP (adenozin-monofosfatul ciclic).4. Fig.ţintă face posibilă fagocitarea acesteia B – procesul de „capping” împiedică fagocitarea celulei-ţintă Pinocitoza este un fenomen observat la macrofage şi reprezentat de invaginarea unei părţi a membranei celulare. Există posibilitatea stabilirii unor legături încrucişate între anticorpii ataşaţi pe suprafaţa celulei ţintă cu formarea unor aglomerări (clusterii). 22. proces numit patching. Procesul este întâlnit în celule (epiteliale) ale căror membrane plasmatice sunt împărţite în domenii distincte (apical şi latero-bazal) datorită pronunţatei asimetriei în distribuţia elementelor lipidice şi proteice componente. Fagocitoza se realizează printr-un mecanism „membrane-zipper” A – distribuirea uniformă a anticorpilor pe suprafaţa celulei . După un scurt timp de la formarea cluster-ilor. numită regiune Fc. Unii dintre aceşti liganzi sunt numiţi mesageri de ordinul I. Activarea receptorilor specifici de către anticorpi. 21. 25).) prin legarea cărora se induc răspunsuri celulare caracteristice. Receptorul Fc din membrana plasmatică a fagocitelor interacţionează cu anticorpii legând cele două suprafeţe membranare printr-un mecanism tip fermoar (membrane-zippering-mechanism) ce face posibilă fagocitoza (fig. Un exemplu de transcitoză îl reprezintă transportul din stomac în circuitul sanguin al anticorpilor la nou-născut. etc.

adrenalină. datorită deschiderii canalelor de calciu ale membranelor celulare.monofosfat ciclic) ci provoacă un influx rapid de ioni de calciu (Ca+2).În cazurile când interacţiunile moleculă semnal receptorul generează un nucleotid ciclic (adenozin sau guanozin. noradrenalină. acid glutamic. 2. în matricea citoplasmatică.influenţând mai multe celule. se produc la legarea neurotransmiţătorilor de membrana postsinaptică şi au rol în transmiterea şi generarea impulsului nervos Activarea unor enzime din plasmalemă (activarea adenilatciclazei de către hormonii polipeptidicihidrosolubili). Modificări de permeabilitate a membranei. În acesta categorie intră receptorii pentru insulină. Prin legarea de receptor apar diferite modificări ale plasmalemei ce induc apoi efecte intracelulare. Exemple de modificări ale plasmalemei pot fi: Redistribuirea receptorilor cu agregarea lor în anumite zone ale plasmalemei urmată de endocitoză. Dimpotrivă. Receptori implicaţi în reacţii imunitare sunt receptori pentru antigene endogene (foarte numeroşi în plasmalema unor limfocite). 45 . serotonină. Creşterea intracelulară a Ca+2 (prin deschiderea unor canale din plasmalemă care permit pătrunderea calciului extracelular ce se leagă în citosol de proteine specifice. histamină. de ex calmodulina). dopamină. datorită progreselor tehnicii. receptori pentru complement.Unele dintre aceste molecule acţionează strict numai asupra unei celule postsinaptice.1. este considerat ca un mesager de ordinul II. deci având efecte de mediatori chimici locali. Receptorii pentru neurotransmiţători sunt situaţi în membrana postsinaptică a celulei nervoase. altele pot difuza local. peptide mici ca encefalina). glucagon. parathormonul.legături de hidrogen). glicină. receptorii pentru acetilcolină. De remarcat că folosirea mesagerilor de ordin I şi activarea multor proteine şi enzime prin legarea unei singure molecule de ligand au ca rezultat creşterea extrem de mare a eficienţei receptorilor al căror procent nu depăşeşte 1% din totalul proteinelor de membrană. ƒ receptori pentru antigene străine de organism ƒ receptori pentru toxine bacteriene ƒ receptori pentru medicamente ƒ receptori pentru lecitine Deşi conceptul de receptor a fost enunţat de mai bine de 100 de ani de către P Erlich şi M. receptori pentru anticorpi. Ligantul de care se leagă de receptor prin forţe slabe (hidrofobe. atunci Ca+2. Receptorii pentru substanţe exogene (vehiculate de obicei pe cale umorală) includ: ƒ receptori pentru virusuri. b. într-o zonă specifică din molecula receptorului. c. Receptori pentru hormoni sunt localizaţi diferit în celulă. el pătrunde uşor prin plasmalema celulei ţintă şi se leagă de receptorii intracelulari. a. acid gamma-amino-butiric. pentru a explica mecanismul de acţiune al medicamentelor şi toxinelor numai recent. acid aspartic.după cum hormonul este hidrofil sau hidrofos (cum este cazul hormonilor steroizi şi tiroidieni).Tipuri de receptori Se pot distinge două categorii mari de receptori după originea ligandului pe care îl leagă: receptori pentru substanţe endogene şi receptori pentru substanţe exogene. adrenalină. Hangley.4. musculare sau alte celule efectuare (de ex. hormonii hidrofili se leagă de receptorii din plasmalemă şi aceşti receptori transmit celulei informaţia necesară spre a-şi modifica metabolismul. hormoni ai hipofizei. au putut fi vizualizaţi unii receptori în ţesuturi umane obţinute post-mortem.

ca şi pentru coordonarea diverselor activităţi ale celulelor mature. etc . adaptată comunicării rapide şi selective a mesajelor şi.2.3. virusurile şi interferonii. ATP. tranzitoriu este exemplificat tipic de cooperarea celulelor sistemului imunitar a cărui organizare este astăzi comparată cu aceea a sistemului nervos elaborându-se conceptul de „reţea imunitară”. factorii de creştere. De asemenea există şi cazul conjugării celor două posibilităţi de comunicare anterioară când mesajele se transmit la distanţă prin contacte interpuse (de exemplu. glutamatul. de exemplu metabolice.2. capătul nervului eliberează neurotransmiţătorii în spaţiul sinaptic de unde o parte sunt distruşi şi o alta se prinde de receptorii specifici.2. sensibil la muscarină cu antagonist atropina. receptorul colinergic.transmiterea umorală. când mesajele se transmit fără o difuziune semnificativă în spaţiile extracelulare pot fi: ƒ permanente ƒ tranzitorii ƒ episodice Contactul direct permanent se realizează de obicei prin intermediul joncţiunilor permeabile de tip „gap” care leagă direct compartimentele citoplasmatice ale celulelor ce se influenţează reciproc şi prin care trec molecule mici. neurohormonii şi neuromediatorii. . mesajele sunt vehiculate printr-un mecanism electric de către nervi prin transmisie chimică între neuroni şi între aceştia şi celulele receptoare senzoriale sau efectuare. legătura este stabilizată prin contacte sinaptice intercelulare de 15 nm dintre celulele care participă la transmiterea mesajelor. Principalele sisteme de mesageri şi semnale intercelulare sunt hormonii (care nu mai sunt consideraţi produşi exclusiv ai glandelor endocrine).Contactul intracelular direct Contactul celular direct.4. Odată cu apariţia potenţialului de acţiune. Contacul intercelular direct cu caracter efemer. α-adrenergic (fentolamina). etc.4. Pe de altă parte. Comunicarea între celule este necesară începând cu dezvoltarea şi organizarea acestora în ţesuturi.1. 2. Pe plan celular. ionii şi nucleotidele.Comunicarea intercelulară la distanţă Celulele pot schimba între ele.4.4. fac parte: receptorul colinergic.continuând cu controlul creşterii şi diviziunii. glicina. semnalele bioelectrice. Astfel de neurotransmiţători sunt: acetilcolina. anticorpii şi antigenele.2. dopamina.transmiterea nervoasă.2. Acesta este cazul a două mecanisme fundamentale de transmitere a informaţiei: . În ambele cazuri membranele celulare au un rol principal îndeosebi prin existenţa receptorilor specifici 2. Modalităţi de comunicare intercelulară Sistemele de comunicare intercelulară reprezintă cheia înţelegerii funcţionării armonioase a celor aproximativ1x 1015celule din organismul uman. la distanţă. cazul reţelei nervoase dintre celulele senzoriale şi cele musculare). Dintre receptorii şi antigoniştii lor. Căile principale prin care se realizează schimbul mesajelor sunt: a) transmiterea indirectă la distanţă b) transmiterea directă între celulele aflate în contact. polinucleotidele şi ARN. sensibil la nicotină (α-bungarotoxina). β-adrenergic – 46 . 2. consecutiv eliberării unui mesager chimic în torentul circulator fiind adecvată transmiterii de informaţii generale. noradrenalina. Receptorii celulelor nervoase Când informaţia circula rapid de la şi către anumite locuri. într-o serie de boli alterarea comunicării are un rol patogenic important. substanţa P (un decapeptid).mesaje care difuzează în spaţiul extracelular.

scade energia stadiului conformaţional deschis şi. Ataşarea veziculelor cu acetilcolina de membrana presinaptica se face pe unele proteine intrinseci membranare. 22. într-o ms. 23). cele 10000 molecule de acetilcolina trecând prin cele circa 2000 de canale în acelaşi timp cu 20000 ioni de Na+ într-un sens si tot atâţia de potasiu (K+) în sens invers. Fig.(propanolul). formează câteva sute de contacte sinaptice la 1µm . În mai puţin de 100ms conţinutul de circa 10000 molecule de acetil-colina iese prin exocitoza în spaţiul sinaptic..A.poarta închisă şi deschisă” pentru Na+ este cauza. Canalele de Na+ şi K+ (schemă) 47 . Asemenea apropiere de zero depinde de numărul canalelor deschise şi de durata acestui stadiu. Fuziunea veziculelor cu acetilcolina cu membrana presinaptice este declanşată de o creştere rapidă şi trecătoare a concentraţiei Ca2+ în butonul terminal al axonului. sub influenţa Ca2+. Pătrunderea Na+. parcurgând câteva sute de micrometrii pe suprafaţa unui muşchi. Inversarea voltajului determină potenţialul de acţiune ce se propagă de-a lungul axonului (fig. Fig. În fiecare regiune presinaptică se găsesc vezicule presinaptice la capătul terminaţiei nervoase. Fiecare terminaţie conţine aproximativ 10000 molecule de acetilcolina. Axonul unui neuron motor de la broască. dar imediat acest Ca2+ liber dispare în momentul contopirii veziculelor cu membrana presinaptica. Influxul nervos (schemă) În momentul aplicării unui stimul are loc o depolarizare locala slabă caracterizată printr-o mică modificare de voltaj care deschide canalele pentru Na+. Când doua molecule dintr-un neuro-transmitaţor (acetilcolina) se leagă de un receptor postsinaptic. aşezate pe doua şiruri la fiecare sinapsa. Deci. Propagarea mai departe a influxului nervos depinde de existenta în membrana neuronului a unor canale ce se deschid pentru Na+ la o modificare a voltajului membranar şi a căror funcţionare de . Diferenţa de voltaj între K+ care iese în spaţiul sinaptic si Na+ care intra în celula este aproape 0 (zero). în acest mod.) (fig. de fapt a potenţialului de acţiune (P. 23. aceasta se face la întâmplare. 22). acetilcolina se descărca prin impuls nervos (impulsul nervos este acela care deschide canalele proteice) şi realizează în membrana postsinaptică prin mediaţie chimica un potenţial de membrana cu ajutorul canalelor receptoare de acetilcolina care transporta K+ şi Na+. canalul proteic al respectivului receptor se va deschide. Receptorii membranari postsinaptici sunt concepuţi ca nişte canale proteice care se deschid la neurotransmiţător. pana ce suprafaţa interna a membranei se pozitivează pe o unica porţiune. legându-se de receptorii membranari postsinaptici. Probabil că exocitoza se realizează prin filamentele mecanocontractile membranare. si alţii . transferând voltajul mai departe. se accelerează. Ieşirea ionilor de K+ restabileşte repede potenţialul negativ al membranei .

asupra canalului.4-0. de aproximativ 100KV/cm. iar cele mari îl blochează . Pe suprafaţa sa canalul are grupări încărcate electric în poziţii bine determinate. 48 . Cantităţile mici de nicotina sensibilizează receptorii. dipolii electrici ai proteinelor canalului Na+ se aliniază cu câmpul electric membranar. Receptorul este relativ hidrofob şi glicolizat cu manoza şi galactoza. Un complex prezintă patru situsuri de legare pentru acetilcolina. Modificările în intensitatea câmpului membranar pot.4. De un asemenea complex se pot lega. în axon se generează un singur impuls care se propagă de-a lungul sau în urma unui singur stimul. prin scoaterea K+ de câtre canalele K+ în afara fibrei nervoase. ceea ce înseamnă un câmp electric mare membranar. după cum se ştie. nu se mai poate realiza transmisia neuromusculara şi apare o maladie musculară degenerativă. 70mV între incarcatura pozitivă de la exterior şi cea negativă de la interior. Canalele rămân în stare de inactivare câteva ms şi abia apoi se închid trecând în starea de repaus. Apoi. deoarece fiecare canal deschizându-se face să crească conductanţa membranei de 8x10-12ohmi (Ω). care se găsesc şi în creierul mamiferelor. 4 molecule de αbungarotoxina marcată. Asemenea sarcini conferă canalului un moment dipol electric mare. cu un por de 0. constatându-se. diferită de aceea din starea de repaus.. care variază în direcţie şi mărime de câte ori se schimbă conformaţia moleculară a canalului. aşa fel încât canalele rămân deschise scurt timp.închisă” în . Diferenţa de voltaj transmembranar care deschide canalul Na+ acţionează de asemenea.închisă”. după cum el se închide şi apoi se deschide. Receptorii care controlează permeabilitatea ionică Ţesuturile electrogene ale peştilor electrici au puţine joncţiuni neuromusculare. sunt blocaţi când în sângele circulant apare un anticorp al sau datorită unei condiţii autoimunitare.. pentru ca apoi sa se închidă prin inactivare.totul sau nimic”. În consecinţa. Este vorba de un complex de 3-4 polipeptide cu o greutate moleculară de 200000-300000 fiecare polipeptid având o GM=40000-65000 . Membranele lor postsinaptice sunt foarte bogate însa într-un receptor colinergic reglat de nicotina . 2. Deschiderea canalelor Na+ se face în modul . contracarând canalul Na+. Aceşti receptori. este starea de inactivare ce apare mult mai lent ca procesul de activare. hidrofobe şi glicolizate cu manoza şi galactoza. experimental. Diferenţa de potenţial a membranei în repaus este.. Este de remarcat că. deci aproximativ 7500 receptori dispuşi în arii hexagonale la suprafaţa membranei. se stabileşte incarcatura negativă a feţei citoplasmatice a membranei..deschisă”.Canalul Na+ este o proteină de circa 300000 daltoni.6 nm prin care trec ioni de Na+ cu o moleculă de apă. produce o serie de impulsuri la diferite intensităţi ale aceluiaşi stimul. asistentă a 30000 molecule de toxina marcată pe un µm2.4. după izolarea membranelor postsinaptice. Fiecare complex are 250000 daltoni. fiind compus din 3-4 tipuri de polipeptide de 50000 daltoni. determinându-i o stare conformaţională . astfel că faţa internă (sau citoplasmatică) devine pozitivă prin pătrunderea Na+. spre deosebire de corpul neuronului care. să schimbe conformaţia proteinei canalului din . În acest caz.

Şi invers sunt inhibitori ai 49 .porţi”care se deschid şi se închid sub influenţele chimice sau datorită variaţiilor de voltaj transmembranar. una de activitate marcată prin conductanţei Na+ şi alta de desensibilizare (sau un stadiu rezistent la activare). Exista o multitudine de receptori a căror funcţionare este legată de canalele ionofore ale membranei celulare. funcţionând cu . o stare de repaus. Receptorul acetilcolinei (antagonistul lui fiind bungarotoxina) acţionează când captează neurotransmitătorul.Fig. Transmisia chimică prin sinapse O caracteristică a receptorilor este că prezintă întotdeauna trei stări conformaţionale ale proteinelor constitutive.. şi anume. deschizând canalul Na+ ce pătrunde astfel înăuntru (Na+). 24.

Chiar cel mai mic influx de Ca2+ care trece prin canalele sale membranare produce perturbări în concentraţia sa intracelulară.5. având un por de 0.neurotransmiţătorilor care au efecte de hiperpolarizare prin intermediul receptorilor specifici (ex. faţă de cel extracelular (1m M). glicogenolizei. ca în fibra nervoasă. Astfel. destul de apos. după care reacţionează cu o apoenzima sau cu o proteina receptoare. cu toate că molecula de K+ este de 30 de ori mai mare decât Na+. De exemplu. densitatea unor asemenea canale este cuprinsă între 0. discurile membranare ale celulelor cu bastonaşe din retina conţin . aceasta inversare a bătăii ciliare se realizează în prezenta unei soluţii de KCl datorită unui influx al Ca2+ în infuzor. cu diferite răspunsuri fiziologice. când un parameci înoată şi întâlneşte un obstacol. Modificările în conductanţa membranei pentru Na+ şi K+ se datoresc unor canale care se închid şi se deschid selectiv faţă de ioni. care solidarizează celulele adiacente pe anumite porţiuni. hiperpolarizand celula şi inhibând sinapsele de la baza celulei. Canalele K+ sunt mult mai mici şi au foarte puţina apă. β-glucozei. 2. Când concentraţia Ca2+ creşte în celula.8nm diametru. stricnina care sensibilizează specific receptorul pentru glicina). Experimental. Ea se leagă cu patru ioni de Ca modificându-si conformaţia..porţi” ionice de Ca2+. unele lasă pentru 100 ioni K+ să mai treacă şi 85 Na+.4. brusc se inversează bătaia cililor şi el înoată atunci înapoi. cu modificările fiziologice corespunzătoare. angiotensinici. etc) în celula ţinta. Trecerea diferitelor molecule prin joncţiunile cu gol depind de menţinerea în hialoplasma a unei concentraţii de Ca2+ sub 10-5 M. altele care permit trecerea K+ nu şi a Na+ . Aşa de exemplu. α-adrenergici. Aceste canale au fost confirmate de ME care a arătat că la nivelul acestor joncţiuni există nişte particule intramembranare care formează suprafeţe mozaicate în hexagoane şi care reprezintă proteinele cu canalele moleculare. Cuplajul celular metabolic şi electric Cuplajul celular se realizează structural prin joncţiuni strânse (. ca răspuns la presiune sau depolarizare. altele pentru ≈100 K+ lasă să treacă doar 7 Na+. luând o noua conformaţie şi participând la tot felul de activităţi moleculare. Tot astfel.. ajuns în celule .cooperează” la realizarea exocitozei. de 2nm diametru şi 20nm lungime. Astfel. atunci scade şi permeabilitatea joncţiunilor şi creşte iar când scade nivelul Ca2+. Calmodulina interacţionând ireversibil cu Ca2+ formează complexul proteina +4Ca2+ a cărui activitate este reglată de fluxul deschiderii canalelor de Ca2+. de exemplu sunt canalele ce lasă să treacă Na+. orice cuplaj prin joncţiuni dintre celulele adiacente face posibilă ca o modificare a potenţialului de membrana într-o celula să se propage şi în celelalte. inhiba mişcarea Na+ prin membrana.10000µm2 (fig.. Asemenea procese mediate de Ca2+ se realizează printr-o proteina ce leagă Ca intrat în celula..cu gol” şi . 24). activarea unei serii de receptori produce mobilizarea Ca2+ (receptorii colinergici. ca răspuns la lumina. denumită calmodulina.01-1µ M). Canalele prin care trec 100 K+ şi 85 Na+ sunt activate de acetilcolina. conductanţa electrică realizata la nivelul joncţiunilor . datând de la infuzorii ciliaţi la care există receptori de presiune. care sunt activate de către interacţiunea luminii cu rodopsina. Procesul acesta de control a permeabilităţii ionice prin receptori este foarte vechi. Celulele sunt foarte sensibile la o variaţie citoplasmatică a Ca2+. Creşterea Ca2+ citoplasmatic de la 10-8 M la 10-6 M. 50 . creşte permeabilitatea pentru Cl. nu şi K+.şi K+ . Aşa. Ca2+.scalariforme”). contracţiei musculare.cu gol” dintre celulele adiacente este de 106 ori mai mare ca în restul membranelor celulare nelegate între ele. Studiile electrofiziologice şi de microinjecţii au presupus existenţa unor canale la nivelul joncţiunilor.. deoarece Ca2+ intracelular este într-o mică cantitate (0. creşterii cantităţii de c GMP etc.

Astfel. produc energie mecanică. Conform primului principiu al termodinamicii. W: ∆E = Q – W Această relaţie demonstrează capacitatea de conservare a energiei. care funcţionează cu benzină sau electricitate. motoarele. presiunea atmosferică ).000 cal/mol. la 20 0 C. Astfel. Energia este utilizată în maniere foarte variate. Putem măsura schimburile de entalpie cu ajutorul unui calorimetru.5. 2. NOTIUNEA DE ENTALPIE. Aceste transformări au loc în sisteme constituite din ansambluri de molecule specifice. să servească la biosinteze sau activităţi fizice sau mecanice. Din contra. constituie. nucleară etc. este egal cu cantitatea de căldură Q pe care o primeşte din mediul exterior. pe care le suferă sistemul. atunci relaţia este: ∆E = ∆H Această relaţie permite evaluarea schimburilor energetice interne ale unei reacţii care se derulează sub presiune constantă. ca acela al unui fenomen fizic sau reacţie chimică. Noţiunile generale de termodinamică sunt aplicabile şi la sistemele vii. transformarea are loc în cloroplaste. suferind numeroase transformări în instrumente sau maşini pe care le utilizăm zilnic. prin definiţie. Trecând de la stadiu iniţial la stadiul final. un schimb de entalpie ∆H: ∆E = ∆H . calorică. de asemenea. radiaţiile solare ( energia luminoasă ) sunt transformate în energie chimică. Într-o reacţie chimică ce se derulează sub presiune constantă ( de exemplu.1. cu un volum constant. preluată din mediul ambiant. putem măsura destul de uşor schimburile energetice care afectează sistemul când acesta trece de la un stadiu la altul. energia totală a Universului rămâne constantă. graţie unor dispozitive care asigură conversia necesară. dacă nu chiar imposibil.000 cal/mol 51 . Această energie se prezintă sub mai multe forme: mecanică. el va fi exotermic. Să considerăm un sistem. ci suferă transformări. Astfel. schimbul caloric care afectează sistemul ( căldura de reacţie ). este util să ne amintim câteva noţiuni fundamentale de termodinamică.2. la presiune atmosferică: ∆H = . în continuare. Sistemul se caracterizează prin stadiul său iniţial şi stadiul său final. de a evalua energia care există într-un sistem izolat. dacă sistemul consumă căldură (energie calorică ). schimburile de energie internă ∆E . Schimburile energetice în celula vie Descoperirile ştiinţifice au permis omului să utilizeze cantităţi considerabile de energie.673. mai puţin lucrul mecanic ( travaliul ) pe care îl realizează. hidraulică. În celulele vii există. sistemul poate elibera energie în mediul său înconjurător. Astfel. Pare dificil.W Dacă sistemul nu produce nici un lucru mecanic. Noţiuni generale de termodinamică Studiul energiei şi transformările sale reprezintă o ramură a fizicii denumită termodinamică. Înainte de a studia sistemele biologice care asigură transferul sau conversia energiei. el este endotermic.5. electrică. dacă sistemul emite căldură. considerat la un stadiu dat. Energia astfel recuperată poate. sisteme capabile de a converti energie dintr-o formă în alta. Invers. căldura de combustie a glucozei se ridică la 673. Energia nu se pierde. Astfel. Un receptor radio utilizează energia radiaţiilor electromagnetice şi transformă energia electrică în energie acustică.

. În egalitatea : Keq = B [ ] /A [ ] 52 . Variaţiei entalpiei libere este semnificativă prin posibilitatea de a şti dacă o reacţie are sau nu loc spontan. Fie o reacţie chimică care evoluează spontan. Entropia este nulă într-un cristal perfect la 0 absolut şi. Entropia creşte odată cu temperatura. travaliu ). Stadiul dezordonat al energiei componenţilor săi are totdeauna tendinţa de acreşte. Dacă. VARIAŢIA ENTALPIEI LIBERE. fizică. Diminuarea entalpiei libere a sistemului reprezintă cantitatea maximă de energie disponibilă care ar putea fi transformată în energie chimică. unde dezordinea moleculară este foarte accentuată. la o temperatură şi presiune constantă. După al doilea principiu al termodinamicii. În cazul unei variaţii de entalpie liberă pozitivă (∆F> 0 ). nu depinde de variaţia entalpiei libere. relativ scăzută. entropia poate să scadă într-un sistem unde au loc reacţii de sinteză şi. prima va realiza un efort (lucru mecanic. VARIAŢIA ENTALPIEI LIBERE ŞI VARIAŢIA ENTROPIEI. Acest aport exterior de energie poate proveni din energia radiaţiilor luminoase sau din cuplajul cu o altă reacţie. reprezintă temperatura absolută a reacţiei. Să considerăm următoarea reacţie chimică reversibilă: A ↔ B. în măsura în care se accentuează (creşte) caracterul dezordonat al moleculelor. în fotosinteză. În toate sistemele se pot distinge două forme de energie. reacţia se poate realiza spontan. variaţia entalpiei ∆H şi variaţia entropiei ∆S : ∆G = ∆H – T ∆S T. rotaţii sau translaţii. în mod obligatoriu. Ea va avea loc foarte rapid în prezenţa unor enzime specifice. Schimbul de entropie al sistemului. într-un solid. numită şi energie liberă.Valoarea sa este negativă deoarece energia calorică produsă de sistem este cedată mediului înconjurător. Când reacţia realizează un lucru mecanic. Ea este foarte ridicată într-un gaz. entropia totală a unui sistem trebuie să crească. variaţia entalpiei libere între stadiul iniţial şi stadiul final al reacţiei este negativă (∆F< 0). Energia cheltuită pentru acest efort reprezintă un potenţial chimic. Reacţia următoare leagă variaţia entalpiei libere ∆G. în mod particular. alta numită entropie. la o valoare pozitivă se exprimă în calorii/grad/mol. chimică. pe de altă parte. O scădere a schimbului de energie liberă este totdeauna asociată cu o creştere de entropie. este necesar ca diminuarea entalpiei libere a sistemului exergonic să fie mai ridicată decât consumul sistemului endergonic. Se spune că este o reacţie endergonică (endoergonică). este desemnată astăzi prin expresia entalpie liberă. Enzima diminuează energia de activare. variaţia entalpiei libere ( ∆G ) este negativă şi reacţia este exergonică. Această reacţie tinde să dobândească un statut de echilibru. Pentru a se putea realiza cuplarea cu o altă reacţie. Dacă o altă reacţie se va opune. care . RAPORTUL ÎNTRE VARIAŢIA ENTALPIEI LIBERE ŞI CONSTANŢA DE ECHILIBRU. ∆S. pentru că ea are loc cu un aport exterior de energie care îi este necesară. pentru a-şi obţine statutul de echilibru. de-o manieră reversibilă faţă de poziţia sa de echilibru. Totuşi. Această energie ( potenţialul chimic ). În sistemul reprezentat de o reacţie chimică. energie care se exprimă sub formă de vibraţii. reacţia nu se mai poate realiza spontan. Ea atinge nivelul său de echilibru când survin modificările reacţiei. energia internă corespunde celei are este reprezentată de diferite legături chimice şi care poate fi convertită într-o altă formă de energie: mecanică. Să considerăm o reacţie reversibilă în condiţii izoterme. una numită energie internă. Entropia reprezintă energia cinetică a atomilor şi moleculelor. exergonică.

analiza chimică indică un echilibru între 0. Keq este logaritmul cu semn schimbat al constantei de echilibru iar ∆G0 schimbul standard al entropiei libere. reprezintă constanta de echilibru pentru o temperatură şi o presiune determinată. se efectuează spontan. De exemplu. de asemenea. creşterea etc. Să considerăm echilibrul: Glucoză – 1 – fosfat ↔ glucoză – 6 – fosfat. Aceşti intermediari sunt derivaţi fosforilaţi ai nucleotidelor. soluţia are 0. Dacă ∆G este pozitiv. de la stânga la dreapta.001 M de glucoză – 1 – fosfat şi 0.RT In Keq Unde R este constanta gazelor perfecte ( 1. Intre nevoia şi aportul de energie există intermediari capabili să efectueze multiple transformări. de o mare cantitate de energie. Constanta de echilibru este legată de schimburile entalpiei libere prin reacţia: ∆G0 = . un rol aparte dintre aceşti compuşi îl are molecula de ATP ( adenozin trifosfatul sau acidul adenozin trifosforic). cum sunt mişcările intracitoplasmatice. activităţi fizice: absoarbe activ substanţe. Ea efectuează.2. Pentru a face faţă acestui necesar imens de energie celula dispune de mecanisme complexe proprii. Un asemenea echilibru. protide. În cazuri diferite se determină ∆G. La stadiul final. la pH = 7. în continuare. Aceşti compuşi trebuie să poată îngloba o cantitate apreciabilă de energie şi să poată ceda acolo unde şi când este necesar. Compuşii care fac parte din această categorie îşi datorează numele de macroergici (bogaţi în energie) faptului că hidroliza lor se soldează totdeauna cu eliberarea unei importante cantităţi de energie.987 x 298 x In 19 = . transportă molecule. doar un număr foarte redus din ele au o importanţă în stocarea şi vehicularea energiei chimice celulare. Celula realizează şi activităţi chimice : sinteze de macromolecule ( glucide. plecând de la numeroase molecule mici.5.019 M de glucoză – 6 – fosfat. menţine un anumit echilibru osmotic etc. La 250 C. de la dreapta la stânga.987 cal/mol/grad ). Această valoare reprezintă schimbul de entalpie liberă (∆G) care aici este pozitiv. Principalul izvor al energiei celulelor aerobe este procentul de respiraţie celulară: AH2+ 1/2O2→H 2 O + energie 53 .Keq. deci. determinând constanta de echilibru Keq. acizi nucleici ). pentru a forma o singură legătură peptidică.019 / 0. unde variaţia entalpiei libere este negativă. plecând de la analiza chimică. 2. Keq = 0. Ori.001 M de glucoză – 1 – fosfat la stadiul iniţial. reacţia este exergonică. T este temperatura absolută. pentru a construi o singură macromoleculă de proteină este necesar să se stabilească sute sau chiar mii de legături peptidice şi. să calculăm variaţia entropiei libere a sistemului ∆G0. concentrează soluţii.1745 cal / mol. reacţia efectuându-se la un pH = 7. deplasările.1. Deşi orice molecula care participa la metabolismul celular conţine o anumită cantitate de energie. catalizat de enzima fosfoglucomutază. sunt necesare 4000 calorii/mol. Transformări de energie în celula vie (energetica celulară) Celula este sediul activităţilor mecanice. putem.001 = 19 ∆G = . deformările. lipide. reacţia va avea loc spontan.

lipide. Fig. 25. Energia degajată în cursul respiraţiei celulare este un mod normal parţial recuperată în cadrul unui proces biologic cuplat. animale şi bacteriene depind de ATP. iar AH2-substrat redus. Structura moleculei de ATP (a). reprezentarea simbolică a proceselor cuplate generatoare şi recuperatoare de energie poate fi următoarea: AH2 + nADP + nPa + ½ O2 → A+ n ATP + H 2O Organismul utilizează în permanenţă mari cantităţi de energie atât pentru sinteza compuşilor cu structuri complexe (proteine. polizaharide) cât şi pentru susţinerea unor procese cum sunt: contracţia musculară.5. din extracte acide de muşchi. Materia vie conţine 0.2. 2. Cuplarea celor două reacţii e redată în figura 25. Fig. un zahăr – pentoză – şi trei radicali fosfat (Fig. care se formează prin fosforilarea moleculelor de ADP (adenozin difosfat sau acidul adenozindifosforic). De aceea. 26).5 – 2. complexul ATP cu ionul de Mg 2+ (b).5 mg ATP/mol.1. 54 .În care A simbolizează un substrat oarecare. 26. vegetale. cedează energiei determină desfăşurarea celeilalte care este endergonică (consumă energie). compus izolat în anul 1930. transferul energiei libere rezultată din reacţiile exergonice ale căilor degradative către aceste procese. endergonică. excitaţia nervoasă. Molecula ATP şi proprietăţile sale Toate celulele. Întrucât această fosforilare este cuplată cu oxidările din cadrul respiraţiei procesul de recuperare a energiei respiratorii se numeşte fosforilare oxidativă: nADP + nPa+ energie→ n ATP Astfel. trebuie să se realizeze eficient. transportul activ şi altele. Schema unei reacţii cuplate Mecanismul acestui sistem de cuplaj asigură transferul energiei libere de la reacţiile degradative ale glucidelor. Constanţa temperaturii face ca transferul energiei în sistemele biologice să fie posibil numai prin reacţii cuplate: două reacţii sunt cuplate dacă energia liberă a uneia care este exergonică. lipidelor şi protidelor către cale mai diverse reacţii consumatoare de energie. Recuperarea se face prin stocarea energiei în molecule de ATP (adenozin trifosfatul sau acidul adenozintrifosforic). Molecula de ATP este alcătuită dintr-o bază azotată purinică – adenina. În organism există numeroase reacţii cuplate prin intermediul acidului acetic a cărei formare întro reacţie puternic exergonică asigură desfăşurarea celei de-a doua. Caracterul macroenergetic al legăturilor P≈O. Sistemul ATP↔ADP constituie intermediarul energetic comun în majoritatea reacţiilor cuplate. din molecula ATP care scindează hidrolitic e reprezentat de energia G. Poate fi obţinut în stare pură prin cromatografie pe schimbători de ioni.

de fapt. Acest sistem face legătura dintre compuşi macroergici (Penolpiruvat. dacă ea se desfăşoară spre stânga ATP e donator de Pa în sens opus. 28). Fig. ADP poate. 25oC) Putem spune că legătura fosfat este bogată în energie. ci prin intermediul sistemului ATP↔ADP. să se disocieze eliberând o cantitate de energie egală cu precedenta. Compuşii formaţi prin hidroliză sunt AMP (adenozin monofosfatul sau acidul adenozinmonofosforic) şi acidul fosforic. de asemenea. Prin hidroliză el se descompune în ADP şi acid fosforic. 27. Magneziul stabileşte legătura cu adenina şi cu cei doi fosfaţi terminali. Fosfaţii poartă patru sarcini negative. În moleculă. o neconcordanţă. Ambii poartă încărcătură negativă. Reacţiile de transfer de fosfat (fosforilare →defosforilare) se fac totdeauna de la un compus cu potenţial de transfer ridicat către unul cu potenţial de transfer scăzut. Grupările fosfat cedate de compuşii macroergici ajung la acceptori nu direct. Schema „dinamului celular” (Florkin. dar şi în procesele de glicoliză sau de oxidare aerobă a glucidelor. Energia considerabilă de aici nu corespunde celei de la legătura covalentă dintre P şi O. compuşii cu fosfor pot fi donatori sau acceptori de fosfat după cum potenţialul lor de transfer e mai ridicat sau mai scăzut. glicerol). fosfatul terminal este stereochimic vecin cu un grup aminat al adeninei (fig. ceea ce este. Sistemul ATP↔ ADP funcţionează astfel ca o baterie de energie (dinam celular). care se realizează în maniera în care nivelul de energie al moleculelor este cel mai scăzut posibil.7000 cal/mol (pH 7. Hidroloza produce o importantă scădere a energiei libere a sistemului: ∆G = . (fig.(fig. 30.ului formează un complex cu ionul de Mg 2+. b). ATP şi ADP. ATP este un polifosfat puternic încărcat electric. Ea provine din hidroliza legăturii anhidrid fosforică. 55 . Aceşti doi copuşi. Dacă luăm ecuaţia ATP ↔ADP +Pa. la rândul său să fie descompus. sunt sediul unor reanjamente ale atomilor. ADP devine acceptor de Pa transformându-se în ATP. AMP poate.27). dar hidroliza legăturii ester care reţine fosfatul generează mult mai puţină energie. cea mai mare parte a ATP.modificat de Lippman) Sistemul ATP↔ADP ca donator de energie este implicat într-o serie de procese biochimice importante cum ar fi: contracţia musculară (sistemul creatinkinazic) al celui de-al doilea mesager implicat în pătrunderea unor hormoni prin membrana celulară (sistemul adenilatkinazic). 3-diP-glicerat şi P-creatina) spre compuşi microergici (glucoza.În celulă. apropiate unele de altele şi care se resping. Deci.

derivaţi de nucleotide. Între aceste două exemple extreme de potenţial energetic.2. care are un potenţial de transfer de valoare medie. Cloroplastele Viaţa pe Pământ depinde de energia produsă de steaua noastră apropiată. Aceste substanţe posedă. Sistemul ADP – ATP. lumina solară este captată de numeroasele frunze sau organe verzi ale plantelor. Printre aceştia. legături macroergice fosfat cu un înalt potenţial de energie. favorizând sinteza de ATP din ADP şi fosfaţi liberi.12 800 cal/mol). Disocierea sau recombinarea unui compus fosforilat ca ATP se realizează în prezenţa enzimei adenozin trifosfataza (ATP-aza). 2. 2. dar în cantităţi mult mai scăzute. PEP şi glucozo -1. Un exemplu este glucozo -1-fosfat.ului. mult mai ridicată decât cea a ATP –ului (∆G = . de asemenea. 56 . 28. guanozintrifosfatul (GTP) etc. soarele. reglează transferul între cele două tipuri de compuşi. Este permanent necesar să se furnizeze energie pentru refacerea AMP. Acestea sunt capabile nu numai să capteze lumina solară ci să o şi prelucreze în „hrană”. după potenţialul lor de transfer al grupului fosfat. spre cel cu potenţial mai scăzut.7000 cal/mol). Astfel sunt: uridintrifosfatul (UTP). analogi ATP ului.5. Aceşti compuşi se formează în prezenţa ATP-ului care se descompune cedând energie şi o moleculă de acid fosforic. Aici.6. ADP şi ATP. Există şi compuşi fosfaraţi.Implicarea sistemului ATP↔ADP în unele procese biochimice celulare Aceste diverse reacţii sunt reversibile.2. Alţi compuşi au o energie liberă de hidroliză mult mai mică decât ATP-ul. ∆G = 5000 cal/mol. Diferiţii compuşi fasfaraţi pot fi repartizaţi pe o scară. Grupul fosfat tinde să treacă de la compusul cu potenţial de transfer ridicat. Alţi compuşi fosforilaţi Celula conţine o multitudine de compuşi fosforilaţi. . PEP (fosfoenolpiruvatul) conţine o energie liberă de hidroliză considerabilă (∆G = . Energia solară traversează spaţiul sub formă de lumină.1. prezenţi în mediu.6. 2. citidintrifosfatul (CTP).fosfat. Aceşti compuşi au tendinţa de a se descompune cedând o moleculă de acid fosforic şi energie. Membrane care cuplează energie Membranele capabile de captarea şi conversia energiei aparţin cloroplastelor şi mitocondriilor.Fig. există numeroşi compuşi intermediari . pe Pământ.

57 . particule globulare cu dimensiuni de 100-200A0. Aceasta transformare de substanţă realizată în celula vegetală este dublată de conversia. Dintr-un extract brut de pigmenţi (extract in acetonă sau în alcool) poate fi separat prin cromatografie pe hârtie. adică sediul la nivelul căruia se desfăşoară grandiosul proces al fotosintezei. pentru ca sinteza moleculelor organice înseamnă înmagazinarea de energie chimică provenită din conversia energiei solare.1. sunt responsabile de conversia energiei luminoase în energie chimică. clorofila a. Structura chimică a celor două clorofile este apropiată. Majoritatea moleculelor de clorofilă sunt asociate proteinelor membranare (cromoproteine). sute de molecule de lipide. în timpul căruia se sintetizează. la fel de intensă de energie.Cloroplastele sau plastidele verzi.1. una dintre multiplele etape de sinteză necesită lumină şi fier. dintr-un strat de substanţe proteice îmbibate cu apă şi o componentă lipidică Molecula bipolară a clorofilei se orientează cu polul hidrofil (inelul porfirinic) spre stratul proteic. prezente în toate organele verzi ale plantelor. S-a stabilit că un cuantosom conţine: circa 160molecule de clorofila-a. derivaţi hidroxilaţi ai pigmenţilor carotenoidici sau oxicaroteni. în timp ce polul hidrofob (reprezentat de fitol) se îndreaptă spre lipoizii de structură ai lamelei granare. circa 9500 atomi de azot proteic. în prezenţa luminii. Pigmenţii clorofilieni Există două tipuri de clorofile a şi b. xantofilele. Procesul general al fotosintezei Cloroplastele reprezintă suportul material. La plantele superioare.1963) .6. 48 molecule de carotenoizi. a. placă sau coloană fiecare pigment din amestec. b. Se disting două regiuni: o regiune porfirinică (inel porfirinic) cu un atom de magneziu în centru şi cu o coadă „fitol”alcool cu C20. Aceştia sunt: licopenul de culoare roşie şi carotenul de culoare portocalie. de unde sindromul de „cloroză”(îngălbenire) în cazul carenţei de fier sau lumină (etiolarea). considerate unităţile funcţionale ale fotosintezei şi care au fost numite cuantosomi (Park şi Pon. este mai frecventă decât clorofila b. precum şi doi atomi de mangan. exista doua tipuri de reacţii: reacţii de lumina (faza de lumina. doisprezece atomi de fier şi sase atomi de cupru. Pigmenţii carotenoidici Sunt pigmenţi lipofili derivaţi de la izopren. de culoare verde gălbui. se pare. substanţe organice din CO2 şi apă. Un cuantosom este format. Culorea verde a frunzelor este dată de prezenţa clorofilelor care maschează culoarea galben portocalie a carotenoizilor. conţin 12% pigmenţi de două categorii: clorofile 10% şi carotenoizi 2%. la plantele superioare. 29). faza lui Hill) si faza de întuneric (faza obscura sau faza lui Blackman sau ciclul Calvin) (fig. datorită clorofilei pe care o conţin. Studiile de microscopie electronică au evidenţiat pe suprafaţa lamelor stromatice şi granare. 2. Sineza clorofilelor se face în interiorul cloroplastelor. S-a stabilit ca în procesul de fotosinteza. 70 molecule de clorofila-b. Membranele tilacoidelor. de culoare verde albastră.

hidrogenul este smuls de la moleculele de apă şi dus de o serie de transformări la NADP. Sitte. cu sinteza moleculei macroergice de ATP .reacţiile de întuneric (după P. Concomitent cu acest transport de H2 (sau de electroni). Reacţiile de lumina pot fi sintetizate astfel: H2O + NADP → ½ O2 + NADPH2. B . care provoacă starea de excitaţie electronica a moleculei de clorofila. 1965) În reacţiile de lumina.reacţiile de lumină. care au loc în tilacoidele cloroplastului. prin reacţia de fotofosforilare.Schema fotosintezei: A . Reacţiile de întuneric pot fi sintetizate astfel: CO2 + 2NADPH2 → (CH2O) + H2O + 2NADP 3ATP → 3ADP + 3Pi Astfel. provenită din descompunerea ATP rezultat în fotofaza.Fig. Acest transfer este posibil graţie aportului de energie libera-energie luminoasa-. Se pare ca pentru fiecare doi electroni transportaţi revin două (sau fracţiuni între 1 şi 2) molecule de ATP. Aceste reacţii sunt asociate cu o creştere în energia libera a sistemului celular. are loc convertirea energiei luminoase în energie chimică. NADPH2 produc în reacţiile de lumina este folosit pentru reducerea CO2. care se petrec în stroma cloroplastului. 2ADP + Pi → 2 ATP În reacţiile de întuneric. procesele generale ale fotosintezei pot fi reprezentate prin reacţia: lumină CO2 + H2O → (CH2O) + O Hv 58 . cu degajare de O2 în afara celulei. 29 .

ν=c/χ. 2.2. 30.care se caracterizează fata de starea fundamentală printr-un exces de energie. Molecula ajunsă la acest nivel se dezactivează prin emisie de fluorescenta. datorită ei. menţinându-şi sensul spinului. transportă o energie W(un quantum) care are o valoare dată de lungimea de undă asociată relaţiei W=hν. cu 41Kcal/mol/gram. deşi are cel mai scăzut nivel energetic (31Kcal/mol/gram). ce aduce revenirea la starea fundamentală a moleculei se face prin pierdere de căldura (24Kcal/ mol/gram) şi molecula cade la un alt nivel energetic de excitaţie singlatica. c-viteza luminii în vid.excitaţie electronica” (stare activa). b. Fotonul Lumina este un fenomen de natură ondulatorie şi corpusculară. Cu aceasta ocazie se poate întâmpla să aibă loc şi răsturnarea spinului (care se face cu cheltuiala de energie de excitaţie) molecula cazând la un al treilea nivel energetic de excitaţie electronică. Astfel. Starea de excitaţie tripletica are o durata de viaţa mai lungă (10 -10 s) şi. care consta în emisiunea de electroni din atomul unei molecule. molecula de clorofila intra în starea de .2. în valoare de 10Kcal/mol/gram.6.1. sau prin pierdere de căldură. sub acţiunea luminii. Dezactivarea. h este o constantă. Stările de excitaţie electronică a unei molecule de clorofilă (după Libbert. Reacţiile de lumină a. Procesul de absorbţie a energiei luminoase Posibilitatea de a utiliza radiaţiile luminoase de către celulele plantelor verzi se datorează faptului că ele conţin în cloroplaste molecule de clorofila capabile de aşa numitul efect fotoelectric. sub acţiunea radiaţiilor luminoase cu lungimea de unda între 380770nm. Molecula de clorofila poate atinge trei niveluri de excitaţie electronica: 1. Fiecare corpuscul sau foton. 1974) 59 . Când molecula de clorofila este bombardată cu fotoni de lumina roşie (cu lungimea undei 670nm). ca urmare a duratei foarte scurte de viaţa (10-12 – 10-11s) este incapabilă să inducă reacţie fotochimică. un electron al moleculei este dizolvat şi trece pe orbita liberă. totuşi încă insuficientă pentru inducerea reacţiei fotochimice. un foton de lumină albastră cu o lungime mică a undei. se poate dezactiva prin inducerea unei reacţii fotochimice (fig. (constanta lui Planck) iar ν este frecvenţa undei(numărul de vibraţii /secundă). Energia înmagazinata în acest caz este egala cu 65Kcal/mol/gram. Astfel. Aceasta reprezintă o stare de excitaţie singletică a moleculei de clorofila. numită stare tripletica (sau metastabila). Durata de viaţa a acestei stări de excitaţie electronica este puţin mai mare (10-9s).. având cel mai înalt nivel energetic faţa de starea fundamentala. Adsorbind radiaţii cu lungimea de unda de 430nm (radiaţii albastre). Fig.30). -4 -2 3. ea atinge acelaşi nivel energetic (41Kcal/mol/gram) . transportă mai multă energie decât un foton de lumină roşie cu lungime de undă înaltă.

Fotosistemul I si II Bazându-se pe observaţii începute din 1941 Emerson a arătat (în 1957) ca daca alga Chlorella este expusa la radiaţii roşii cu λ =680nm. El conţine clorofila-a cu maxim de absorbţie la 680nm (sau după alţii la 672). acest cercetător a mai stabilit ca daca radiaţiile de lungime de unda (λ) de 680nm sunt asociate cu radiaţiile de mai mica. Cercetări mai recente au stabilit ca unitatea procesului fotosintetic este compusa din doua fotosisteme (fotosistemul I şi fotosistemul II). ficoeritrina şi ficocianina (de la alge)transfera energia luminoasă pe care o absoarbe pigmentul P700. PS I fiind raspunzător de formarea NADPH2.efectul Emerson” si a dus la ideea ca fotosinteza implica doua reacţii fotochimice în care lumina este absorbita de pigmenţi diferiţi. Aceste forme au fost notate convenţional . Celelalte forme de clorofila-a şi clorofila-b. De asemenea. Studii ulterioare au confirmat existenţa celor doua reacţii fotochimice. Fotosistemul II este reprezentat de particule mai mari. după unii . La bacteriile fotosintetizatoare nu exista decât un singur sistem pigmentar. Hoch (1961) au descoperit o clorofila-a. fiecărui sistem îi corespund reacţii fotochimice diferite.. Atât clorofila-a I cât si clorofila-a II. Kok si G. reprezintă deci pigmentul fotochimic activ al acestui sistem. (1967) o altă formă activă a clorofilei-a. (1969) că clorofila-a participa la ambele reacţii.centrul fotochimic” al fotosistemului I.înseriate”. Cele doua sisteme sunt individualizata funcţional si structural.P700” pentru fotosistemul I şi . energia având tendinţa să migreze spre molecule care absorb radiaţii cu lungime de unda mai mare. c. procesul fotosintetic arata un efect global superior sumei celor doua efecte parţiale produse de cele doua lungimi de unda aplicate independent. cu maximum de absorbţie la 682nm.. Energia luminoasa pe care o absorb aceşti pigmenţi este mai mica sau egala 680nm si apoi transferata centrului fotochimic al sistemului I. proteinele ficobilinice la algele roşii si albastre). Doring şi colab. carotenoizii. în funcţie de molecula proteică cu care este complexată şi care nu sunt echivalente funcţional. Alături de P700 mai exista si clorofila cu maxim de absorbţie la 680nm si o molecula de citocrom f .. socotite ca sensibilizatori optici. fiecare fiind responsabil pentru anumite reacţii fotochimice având fiecare câte un centru fotochimic. Acest fenomen a fost denumit .. De asemenea. sunt singurii pigmenţi specializaţi în transformarea energiei luminoase în energie chimica. care absoarbe radiaţii cu lungime de unda de 700nm. B. Se pare ca PS I nu conţine sau conţine o cantitate foarte mica de clorofila-b. cunoscuta sub denumirea de P680 sau clorofila-a II si care reprezintă pigmentul activ al acestui sistem. echivalent cu PS I. dar contrar supoziţii originale a lui Emerson s-a stabilit de către E. Pigmenţii care absorb lumina sunt distribuiţi între cele doua sisteme. care reprezintă .P680” pentru fotosistemul II şi numai electronul dizlocat de pe aceste molecule este atât de bogat în energie. Alături de P680 sistemul mai conţine clorofila-b si pigmenţi accesorii (clorofila-c şi fucoxantina la algele brune. 60 . Se pare ca pigmenţii β-carotenoizi sunt prezenţi în ambele fotosisteme . încât provoacă reacţia fotochimica... dar sunt legate între ele prin intermediul lanţului transportorilor de electroni.Există mai multe forme ale clorofilei-a. Rabinowith si colab. se constata ca procesul fotosintetic decurge mult mai slab decât atunci când este expusa acţiunii întregului spectru luminos. iar PS II de degajarea O2.centru fotochimic” molecule de P700 (clorofila-a cu maxim de absorbţie la 700nm) sau clorofila-a I. iar G. Fotosistemul I este reprezentat de particule mai mici si conţine ca .

care absorb radiaţiile luminii mai mici sau egale cu 680nm . catalaza 4OH → 2H2O2 → 2H2O + O2 Rolul de acceptor pare să fie jucat de carotenoizi şi de acidul tioctic.42 volţi la un pH=7). Electronul de la molecula de P680 este transferat unui acceptor cu natura chimica încă necunoscută. e. cu potenţial redox +0. Se presupune că radicalul OH. Q pierde electronul în favoarea unei molecule de plastochinona. apoi a unui acceptor de H+ şi un radical (OH-) care va fi oxidat în prezenta unei enzime cu eliberare de O2.se fixează pe un acceptor organic care se izomerizează într-un peroxid. Prin intermediul unei plastocianine. care este adusă de molecula clorofilei. Migrarea protonilor de la H2O la CO2 nu se realizează spontan. denumit Q. ci cu aport de energie liberă.se poate face spontan dacă are loc între un sistem foarte reducător. Reacţia a fost descoperită în anul 1973 de câtre R. Secvenţa transferului de electroni Transferul de electroni de la moleculele de apă (donor de e. îl cedează citocromului f. Transferul de e. este etapa esenţiala a fazei de lumina.la citocromul b6 care.) la NADP (acceptor final) implica o serie de transportori de e..4 V şi un reductant (H2O). care se reduce . 61 . Ea accepta fotoni incidenţi.8 volţi la pH=7) iar cel al sistemului CO2/CH2O este foarte scăzut (-0. deci în sens invers gradientului de potenţial redox.+ OH 2OH → H2O ½ O2 Deci din fotoliza apei rezulta H+ legat (sau agentul reducător) pentru ca ea se efectuează cu intervenţia unui transportor. care evoluează între un oxidant (CO2) cu potenţial redox –0. pentru a reveni la starea fundamentală. La rândul său. Ca donator de e. molecula de plastochinona transfera e.d. Lanţul transferului de electroni Reacţia de oxidare a apei este legată direct de FS II.cu o secvenţa specifică. Aceste radiaţii produc excitarea moleculelor de clorofila-a care cedează energie sub forma de e-. din care O2 va fi eliberat de o peroxidoza (catalaza). cu potenţial redox ridicat. induce oxidarea apei şi transporta H+ (respectiv electroni) între cele două sisteme redox . în care funcţionează ca un centru de reacţii P680.pentru P680 functioneaza molecule de apa.8 V. În procesul de fotosinteza potenţialul redox al sistemului O2/H2o este foarte ridicat (+0. la rândul sau. f. Hill şi ea se desfăşoară probabil în doua etapa: hv H2O → H+ + e. Deci fotosinteza este un proces constituit dintr-o serie de reacţii de oxido-reducere. Mecanismul eliberării O2 este incomplet cunoscut . Fotoliza apei (oxidarea H2O) Provocată de molecula de clorofila excitată. cu potenţial redox scăzut şi un sistem mai puţin reducător.

Schema fosforilării lineare (I) şi ciclice (II) . de la care apoi este cedat ferredoxinei. care apoi este redusă la NADPH2. pe care o reduce şi căreia îi transfera energie. Arnon şi colab. se crează un gradient electrochimic de protoni care va permite funcţionarea ATP-azei membranare. este posibilă sinteza de ATP (rezervorul energetic celular). 31. către spaţiul intratilacoidal. la fiecare treapta a transportului se pierde energie. Încărcătura pozitivă se acumulează deci în spaţiul tilacoidal.31). Membrana tilacoidală fiind impermeabilă pentru protoni. astfel încât electronul ajunge .primit moleculei de NADP. Ferredoxina redusă transferă e.Electronul eliberat de citocromul f furnizează clorofilei P700 (centrul de reacţie al PS I). 32. Schema transferului de electroni în fotosinteză g. adică există o cădere a nivelului energetic al electronului cu fiecare nou acceptor al său. care se adaugă protonilor rezultaţi din fotoliza apei. Fig. Pe parcursul transferului de e . electronul pe care acesta l-a pierdut sub acţiunea radiaţiilor luminoase cu λ = 680nm. (1954).descărcat de energie” la molecula de clorofila P700 şi aceasta se dezactivează trecând în starea ei fundamentala. 62 Fig. Datorita cedării de energie pe parcursul transportului de e-. printr-o reacţie de fotofosforilare (fig. Electronul pierdut de P700 este imediat preluat de un acceptor de e-. Fotofosforilarea Capacitatea de fosforilare a cloroplastelor a fost descoperită de D. necunoscut denumit X.. Transportul de e-. reacţia fiind catalizată de o ferredoxin – NADP – reductoza. de la apă la NDAP este însoţit de expulsia a doi protoni H+(la nivelul plastochinonei) din stroma cloroplastului.

Calvin şi Benson (1949-1950) au reuşit să elucideze calea urmată de CO2 în cloroplaste.S-a precizat ca fosforilarea se poate realiza pe două căi: fotofosforilarea ciclica şi aciclica (lineară). rezultând două molecule de acid fosfogliceric.. sub acţiunea NADPH2 şi a energiei sincronizate în molecula de ATP.. în loc sa fie cedat în final. reducerea CO2 nu se face în mod direct. Ciclul Calvin (calea C3 de reducerea CO2) NADPH2 şi ATP produşi în faza de lumina sunt utilizaţi în stroma cloroplastului. Deci primul produs după absorbţia CO2 este acidul fosfogliceric (APG). Reacţia de reducere a funcţiei carboxilice din molecula de acid fosfogliceric se petrece în două etape. Pentru ambele căi există locuri de fosforilare situate pe lanţurile transportoare între citocromi . După numai 5 sec. Imediat după formarea acidului fosfogliceric apar trioze fosforilate. implică în fosforilarea lineară citocromul b559 asociat cu plastochinona. Reacţiile de întuneric a. reacţia fiind catalizată de carboxidismutaza. deci şi fotoliza apei.5 – difosfatul (RIDP). Astfel . locul fosforilarii fiind sistemul între citocromul-b559-plastochinona şi citocromul-f + plastochinona. la încorporarea CO2 în compuşi organici (fig.agentul reducator” (NADPH2) şi . Fosforilarea ciclica. Cu ajutorul izotopului marcat 14C. care s-a găsit că este un ester fosforic al unei pentoze: ribulozo -1. În transferul electronilor proveniţi de la apă.difosfat. de unde este dus înapoi la molecula de clorofila-a din fotosistemul I. care se reduce formând aldehida fosfoglicerică. izotopul radioactiv a fost găsit în proporţie de 87% în acid fosfogliceric. Ribuloza – difosfatul adiţionând CO2 formează un compus intermediar instabil. 2. Are loc în prezenţa unor sisteme redox şi a luminii . 33). energia necesară sintezei moleculelor de ATP se eliberează între citocromul-b şi citocromul-f. 63 . energia pentru sinteza ATP fiind eliberată între citocromul-b6 şi citocromul (fig. bazate pe studiul spectrelor de absorbţie a luminii.3.6. NADP. marcat în funcţia sa carboxilică. poate fi transportat enzimatic pe citocromi. Deci. ci el este încorporat mai întâi în ribulozo. Încorporarea moleculei de CO2 se face prin carboxilarea unui acceptor al său.1. marcate la funcţia aldehidica. furnizat Ca14CO2 unei culturi de Chlorella. 10% în acid fosfopiruvic şi 3% în acid malic. cu 6 atomi de C. În aceasta reacţie formarea ATP este asociată cu reducerea NADP şi este implicat şi fotosistemul II. energia de asimilaţie” (ATP) leagă cele două faze ale procesului de fotosinteză. apoi în acid fosfogliceric. precum şi pe determinarea potenţialului redox al sistemelor transportoare de e-. Cercetări recente. 32). care se descompune hidrolitic. Electronul trasferat de P700 ferredoxinei. Fosforilarea aciclica.

Localizarea activităţii biochimice în cloroplast (după Binet şi Brunel.Fig. 1968) 64 . 33.

Din totalul moleculelor de trioze. se formează hexozele şi în final. 34 Schema reducerii CO2 Triozele obţinute sunt antrenate într-o serie de transformări.piruvat (PEP) rezultând acizii tetracarbonici : malic şi aspartic. iar celelalte cinci molecule ajung. numai a VI-a parte parcurge această cale. prin transcarboxilare. Există însa plante la care celulele mezofilului foliar sunt incapabile să fixeze CO2 în hidraţii de C. în urma unor serii de condensări. amidonul. prin faze intermediare la regenerarea moleculelor de ribozo-difosfat. CO2 ajunge pe ribulozo-difosfat intermediat de fosfoenol piruvat. Astfel. capabile să accepte noi molecule de CO2 (fig.Fig. desfăşurate într-o secvenţa ciclica (ciclul Calvin) pe parcursul căruia. 34). dar el se încorporează activ în fosfoenol. 65 .

Panicum maximum). b. Calea C4 s-a găsit la specii aparţinând mai multor familii de plante.NADP-ME”. notate prescurtat cu C3fotosintetizante şi respectiv C4. oxalatul este redus la malat în cloroplastele celulelor mezofilului. unde este descompus (în cloroplastul acestora). Grupa plantelor . la toate cele trei tipuri există momente comune.PCK”. formându-se în final. format din malat prin intervenţia enzimei malice dependenţa de NADP . reacţie catalizată de fosfoenol-piruvat carboxilaza şi care se petrece în citoplasma celulelor mezofilului frunzelor.). în care intervine enzima malica.. Speciile de plante C4 fotosintetizante au fost împărţite la rândul lor. Astfel. în jurul nervurilor se formează o teacă de celule parenchimatice mari. în ele desfasurându-se ciclul Hatch – Stac (Calvin).plante "PCK". apar unele particularitaţi anatomice şi de ultrastructură. Grupa . 35. fată de plantele C3. Fig. Cloroplastele celulelor tecii fasciculare furnizează ATP în ele având loc fosforilarea. pentru fiecare moleculă de CO2 fixata de hidraţi de carbon (fig. în care activează o fosfoenolpiruvat-carboxikinaza (de ex.. amidonul.plante "NADP . Atriplex spongiosa). Agentul reducător îl constituie NADPH2. desfăşurarea ciclului diferă la cele trei tipuri de plante.plante "NAD-ME". ca de exemplu Atriplex. dependenţa de NADP (de ex. Triticum sp. Este de notat faptul că plantele C4 utilizează o moleculă de ATP în plus.fotosintetizante . în trei grupe. în majoritate tropicale şi subtropicale. În desfăşurarea ciclului Calvin. B .NAD-ME” în care este activată enzima malica dependenţa de NAD (de ex.ciclul fotosintetic de reducere a CO2 66 . Între aceste două tipuri de celule existând un schimb intens de substanţe . A.După acest criteriu. eliberându-se CO2 care parcurge ciclul Calvin. conţin atât specii C3 cât şi C4. adesea lipsite de grana. ciclul FRC . au cloroplaste mai mărunte cu ultrastructura normală. Astfel este momentul fixării CO2 pe oxalocetat. după reacţiile particulare care duc la eliberarea CO2. C . Fixarea CO2 pe calea C4: A . iar acesta este translocat în celulele tecii perifasciculare. În plantele din grupa NADP-ME.. care sunt singurele capabile sa reducă CO2 pe calea ciclului Calvin.de reducere a CO2 În structura frunzei la speciile de plante tropicale şi subtropicale. Restul celulelor din mezofil sunt mai mici. Unele genuri. Grupa plantelor . Mai departe. 35A). plantele se împart în două grupe mari.ME". Calea C4 .

6. este convertit în alanina prin transformare. Piruvatul eliberat la ambele tipuri de plante.NAD-ME” în mitocondriile lor.În celelalte două tipuri de plante C4 (PCK si NAD-ME) oxalatul format de fosfoenolpiruvat-carboxilaza.PCK” oxalatul este decarboxilat de o PEP-carboxilaza citoplasmatică formându-se acid PEP. intercelular are loc... Aceasta noua transaminare este localizată la tipul de plante . dependentă de NAD. Mitocondriile. apoi suferă în aceleaşi organite o decarboxilare oxidativă prin intervenţia enzimei malice. Acest flux.2. la aspartat.6.Degradarea glucozei de către mitocondrii Se admite în general. În plantele . iar la tipul de plante .. care ia sfârşit cu formarea a două molecule de acid piruvic dintr-o molecula de glucoza şi alta intramitocondrială în care are loc oxidarea totală a acidului piruvic în CO2 si H2O. se crede prin plasmodesmele din pereţii celor două tipuri de celule. cât şi în matrice. 35 B). care este apoi convertit la piruvat (fig. unde din nou. calea EmdenMeyerhof. În linii mari. în primul moment al fixării CO2. îndeplinesc în biologia celulei următoarele roluri: asigură în parte degradarea glucozei.2. În plantele NAD-ME. care migrează apoi în teaca perifasciculara de celule. este convertit prin transaminare înapoi la oxalacetat. Astfel. calea C4 se caracterizează prin transportul unor mari cantitaţi de malat sau aspartat din celulele mezofilului în celulele tecii perifasciculare şi cantitaţi corespunzătoare de piruvat sau alanina în direcţie opusă. 35 C).. Mitocondriile Mitocondria este considerată . 2. datorită echipamentului lor enzimatic. este convertit prin transaminare. că degradarea glucozei are loc în două etape: una extramitocondriala. asigura efectuarea ciclului glicoxalatului şi sunt sediul unor sinteze şi degradări de substanţe. oxalatul este mai întâi redus de către NAD-malat dehidrogenază în mitocondrii. Prima serie de reacţii este cunoscută sub denumirea de glicoliza. iar alanina se întoarce în celulele mezofilului unde este transaminată din nou producându-se piruvat. sunt sediul efectuării ciclului Krebs şi al lanţului respirator ce derivă din acest ciclu. în afara cloroplastului.PCK” în citoplasma celulelor perifasciculare. procesul de degradare anaerobă a glucozei se desfasoară astfel: ATP fosforilare ADP glucoza fosfokinaza izomerizare glucoza-6-fosfat hexozoizomeraza ATP fosforilare ADP fructoza-6-fosfat fosfofructokinaza dihidroizi-acetona 3-fosfat aldehida-3-fosfoglicerina aldolaza acid piruvic (2 molecule) piruvatkinaza 67 NADH→H+NAD acid-3-fosfogliceric ambele sunt reduse de NADH fructoza-1.1. care este reconvertit în cloroplaste la PEP (fig. localizat atât în membrane. faza anaeroba a oxidării glucozei sau calea formării piruvatului.6-difosfat fructoza-6-fosfat .centrul respiraţiei celulare” funcţia principală constă în înglobarea energiei sub forma de legături macroergice de ATP. 2.

în prezenta oxalacetalcarboxilazei şi a ionilor de Mn2+. acid citric + HS – Co-A 68 . prin condensare cu acetil-Co-A. reacţiile fiecărei etape fiind catalizate de câte o enzimă. reacţie catalizată de citrat-sintetaza. se desfăşoară în exclusivitate în matrice. În acest scop acidul piruvic este convertit în prezenţa coenzimei-A (Co-A) în acetil-Co-A. cofactor: Mn2+ acidul piruvic oxalacetal-carboxilaza. succinic.Deci. stabilite de Krebs încă din 1930. Acest ciclu are loc în mai multe etape. în ciclul Krebs. au putut fi urmărite şi controlate în ultimele decenii cu ajutorul suspensiilor de mitocondrii. în sfârşit acidul oxalacetic de la care s-a plecat în tot acest timp. când are loc o reacţie complexă de decarboxilare oxidativa. reluând ciclul Krebs (fig. acizi cu 6. în CO2 si H2O să aibă loc intramitocondrial. aconitic. Ciclul Krebs Denumit şi ciclul citric sau ciclul tricarboxilic (deoarece în desfăşurarea lui intervin acizi cu trei grupări –COOH). care ia naştere în urma carboxilarii în hialoplasma a acidului piruvic.5 şi 4 atomi de carbon şi. a acizilor graşi şi a majorităţii aminoacizilor până la CO2 şi H2O. la care participă NAD+ ca acceptor de H+ şi enzima piruvatdecarboxilaza. acidul acetic provenit din acidul piruvic iniţial. constă în pătrunderea acidului oxalacetic în matricea mitocondriei. în schimb toţi biochimiştii. malic.Co-A Citrat-sintetaza Mg2+ Acidul citric astfel format. urmând ca oxidarea completă a acidului piruvic. pătrundere înlesnită de acetil-Co-A-sintetaza. bazându-se pe date experimentale. în urma unor izomerizări şi decarboxilari dă naştere la o serie de acizi tri şi dicarboxilici ca acizii: izocitric. fumaric. iar acidul oxalacetic activat. Fazele de desfăşurare a acestui ciclu. Acid oxalacetc + acetil . s-a degradat în CO2 si H2O. cetoglutaric. identificată recent în membrană mitocondriala externă. cu punerea în libertate a unei importante cantitaţi de energie. sunt de acord ca ciclul Krebs se desfăşoară exclusiv în mitocondrie şi constitue cea mai importantă cale catabolica aeroba a oxidării hidraţilor de C. rezultat din transformarea altei molecule de acid piruvic (provenit dintr-o nouă molecula de glucoza). iar reacţia lui fundamentală este oxidarea completa a grupării acetil a acetil-Co-A. aceasta va da naştere acidului citric. în etapa extramitocondriala dintr-o moleculă de glucoza rezultă două molecule de acid piruvic (glicoliza). considerată cea mai importantă. Aceasta oxidare este realizată numai dacă în mediu se găseşte în exces altă substanţă– acidul oxalacetic. Prima etapă. acid oxalacetic Dacă în legătura cu producerea glucolizei mai există încă deosebire de vederi în ceea ce priveşte nivelul celular la care are loc. 36).

Fig. Ciclul Krebs 69 . 36.

ciclul Krebs asigură formarea a numeroase substanţe.Co-A care intra în combinaţie cu acidul oxalacetic. Acizii graşi sunt oxidaţi la nivelul mitocondriei. bacteriile şi ciupercile întrerup ciclul Krebs la nivelul acizilor izocitric şi malic. lizinei. dând acetil. treoninei. care pot intra în diverse etape ale ciclului Krebs atât în mitocondria animală.2. β oxidarea acizilor graşi Lipidele se metabolizează direct sub acţiunea lipazei în glicerol şi acizi graşi. 2. Ciclul Krebs este conectat cu lanţul respirator şi. iar malat-sintetaza.Ciclul glioxalatului Studiile efectuate în special în ultimele decenii au demonstrat că numeroşi mutanţi de bacterii şi ciuperci cresc şi se dezvoltă mult mai bine pe mediile de cultură cărora li s-a adăugat acetat . Energia chimică rezultată este stocată în ATP (38 de molecule). În felul acesta. acidul oxalacetic dă prin transformare acid aspartic care este precursorul β-alaninei. metioninei. cât şi în cea vegetală (fig. 70 . în urma cărora rezultă două molecule de CO2 (reacţiile III şi IV) şi opt atomi de H+. în urma condensării acidului glicoxalic cu o moleculă de acetat. care poate da prin aminare glutamat. ci se combină imediat cu SH-Co-A. din care 191 provin din lanţul respirator . că prezenţa acestuia în mediul de cultură determină producerea de zahăr şi de proteine prin intermediul ciclului glicoxalatului datorită izocitrazei şi malat-sintetazei.2. De asemenea. Molecula de CH3-COOH rezultată nu rămâne liberă.3. producând treptat pierderea unui acid gras cu doi atomi de carbon mai puţin . întregul lanţ lung al acidului gras este transformat integral în CO2 şi H2O şi energie . acidul succinic este precursorul nucleelor tetrapirolice care intra în constituia citocromilor. Căutându-se explicarea acţiunii ionului acetat. Formarea fiecărei molecule de acetil-Co-A reprezentată în urma acestei β oxidări este însoţită de reducerea unei molecule de NAD la NADH2 şi a unei molecule de FAD la FADH2.2. totul are loc ca şi când două molecule de acetat au dat naştere prin convertire unei molecule de succinat. cu formare de acid citric care trece în ciclul Krebs unde va fi complet degradat în apă şi CO2. ca atare. care intervine în sinteza zaharurilor şi proteinelor ce apar în mediul de cultură.6.În cadrul ciclului Krebs se disting opt grupe.6. prolinei şi hidroxiprolinei. enzime care lipsesc din celulele animale. Izocitraza descompune acidul izocitric în acizii glicoxalic şi succinic. 37). În prezenţa ATP. Schema procesului de oxidare a acizilor graşi a fost elaborată de Lynen şi este reprezentată de o elice în care fiecare spiră corespunde formării unui acetil-Co-A. 2. dă naştere la malat. intervin sisteme enzimatice în frunte cu HS-Co-A. În afara de oxidarea completa a radicalului acetil şi de stocarea energiei. cercetările au arătat ca acizii aminati rezultaţi din hidroliza proteidelor în urma unui proces de dezaminare oxidativă dau naştere la acizi cetonici. s-a constatat printre altele. împreună eliberează 216Kcal. care la rândul său este precursorul argininei. cum sunt: α-cetogentaratul.

sunt denumite flavo-proteine.6. derivaţi ai hematinei. în care fierul poate exista fie sub forma de Fe2+. fie Fe3+. iar cei de electroni sunt citocromii. Studiile biochimice . Aceste dehidrogenaze cu coenzime flavinice.în situ” şi .4. iar citocromul c este foarte solubil în apa.. dând naştere la H2O. colorate în galben. în timpul dehidrogenarii lor în matrice sunt transportaţi până la oxigen acţionându-l.2. oxigenul astfel activat devine acceptor de protoni (H+). Transportul protonilor (H+) şi electronilor ⎯e până la O2 se face prin intermediul nucleotidelor şi citocromului. NADP. Sistemul transportor de electroni (lanţul respirator) Lanţul respirator denumit şi lanţul citocromic sau sistemul transportor de electroni. Unele din aceste nucleotide.oxidarea acizilor graşi 2. c..în vitro” au demonstrat că acceptorii de H+ eliberat de substrat sunt NAD. reprezintă ansamblul de reacţii care au loc în mitocondrie. Din mitocondrii au fost izolaţi mai mulţi citocromi care aparţin claselor a. ca FAD sunt în realitate coenzimele hidrogenazelor şi anume NADH2-dehidrogenazei şi succin-dehidrogenazei. 37. prin care electronii pierduţi de substanţe (glucide. de asemenea s-a mai precizat că citocromii mitocondriali a şi b sunt insolubili în apa şi sunt activi numai asociaţi cu fosfolipide.Fig. b. 71 . FAD. β. lipide sau protide).

Două din acestea. în vederea activării lui. II. complexul III. Conceptul fosforilării oxidative 72 .5. care la rândul lor îl transportă pe FAD. materializată printro eliberare de energie. 2. catalizează reacţiile ce au loc de la coenzima Q până la citocromul C. III si IV . localizat în regiunea mediana.Cercetările biochimice din ultimele decenii au dus la concluzia că în procesul de trecere al H+ pe NAD şi NADP. Green (1964) a reuşit să izoleze din oxizomi patru complexe enzimatice. denumite convenţional I . care are loc în etape şi care serveşte pentru regenerarea moleculelor de Fig.2. Din punct de vedere structural coenzima Q este o chinona cu un lanţ lateral poliizoprenic. adică transferul electronilor de la citocromul că la O2. care se găseşte la vârful oxizomului. 38. activitatea lui fiind în funcţie de integrarea structurală a oxizomilor.6. Fosforilarea oxidativă Electronii în lungul lanţului respirator suferă o scădere de potenţial. iar complexul IV. Studiile de chimie ultrastructurală şi tehnicile de fragmentare a mitocondriei. au stabilit ca întregul lanţ respirator se afla localizat în membrana mitocondriei interne. I şi II sunt dehidrogenaze şi sunt localizate la baza oxizomului. intervine ubichinona sau coenzima Q. catalizează reacţiile terminale ale lanţului respirator. în oxizomi.

adoptând o activitate metabolică diferită de respiraţie. Fosforilarea oxidativă. Metabolismul anaerob este mult mai puţin eficace în ceea ce priveşte producerea de energie. Oxidarea completă a unei molecule de glucoză (glicoliză + ciclul Krebs) permite sinteza a 38 de molecule de ATP. acumulată în legăturile carbon-hidrogen. Reacţiile enzimatice care transformă substratul organic sunt cele de la glicoliză (localizate în citoplasma citoplasma celulară).. numită fermentaţie. din punct de vedere metabolic.. care nu pot trăi decât în absenţa oxigenului liber. denumită şi fosforilare cuplată. faţă de 45% cât este pentru respiraţie. transformându-l întrun „produs rezidual” produs ultim rezidual din procesul fermentaţiei. După natura acestui produs rezidual şi a echipamentului enzimatic al organismului fermentativ. Fermentaţiile Exigenţa organismelor faţă de oxigen nu sunt identice.Comparaţie între fotosinteză şi respiraţie Fotosinteza şi respiraţia sunt două procese antagonice dar complementare: din punct de vedere energetic. deoarece fermentaţia nu utilizează în totalitate energia substratului degradat pentru sinteza ATP. o a doua oxidarea citocromului b de către citocromul c şi a treia. NADH2 format – neoxidat de oxigenul atmosferică din mitocondrie. levurile aparţin acestei categorii dar şi unele plante superioare care sunt capabile să reziste la asfixie. unele microorganisme) Organismele strict anaerobe. Randamentul fermentaţiei este de 2%. astfel că plantele cresc în greutate. în timp ce în cursul oxidării complete dintr-o moleculă de glucoză rezultă 38 molecule de ATP. Astfel se disting următoarele trei grupe: Organismele strict aerobe. 2. Ecuaţia globală a respiraţiei unei molecule de glucoză se poate scrie astfel: C 6 H 12O 6 + 6O2 + 6 H2O→ 6CO2+ 12H2O + 38 ATP 2.ATP prin fosforilarea ADP cu fosfat anorganic (Pi) existent în matricea mitocondriei (fig.descompunători”. Astfel. decât respiraţia. are un rol deosebit de important în reglarea numeroaselor etape ale metabolismului celular şi justificş denumirea de . acest substrat organic este transformat într-un produs rezidual organic. fotosinteza construieşte materie organică prin fixarea şi reducerea carbonului mineral. centrală energetică” a celulei care se dă mitocondriei. pot exista mai multe tipuri de fermentaţie (alcoolică. 38). care le este nociv (numeroase microorganisme. oxidarea citocromului a. va reduce acidul piruvic. rezultând în final trei molecule de ATP. Dar respiraţia 73 . lactică. plantele.6. acetică etc).6. Substratul este deci degradat până la acid piruvic. Fermentaţia este oxidarea incompletă a unui substrat organic în absenţa oxigenului (metabolism anaerob). Organismele care îşi obţin energia din fermentaţie trebuie să descompună cantităţi considerabile de substrat. de la o moleculă de glucoză fermentată se formează doar două molecule de ATP. Energia astfel stocată sub forma de ATP serveşte în majoritatea cazurilor la biosinteza unor substanţe de mare importanţă. de ex Clostridium) Organisme aerobe facultative.6.3.2. aceste organisme se numesc . Formarea ATP are loc în trei etape si anume: o prima etapa o constitue oxidarea NADH2 de câtre FAD. fotosinteza transformă energia luminoasă în energie chimic. care pot trăi atât în prezenţa cât şi în absenţa oxigenului din mediu. Ansamblul acestor reacţii de oxidare şi fosforilare a fost denumit fosforilare oxidativa. care nu pot trăi decât în prezenţa oxigenului (animalele. respiraţia rupe această legătură şi eliberează energie.

electronii sunt transportaţi de la NADH2 la oxigen. ceea ce reflectă şi funcţii asemănătoare (transformatori de energie). prezent atât în mitocondrie cât şi în cloroplast. lanţul respirator invers. în aceste două organite. glucoza construită în cursul ciclului Calvin (faza de întuneric a fotosintezei) prin carboxilare. 74 . Oxigenul fotosintetic degajat în biosferă asigură viaţa organismelor superioare (eucariote) care respiră acest oxigen. (lumina) solară este convertită în energie chimică. Lanţul fotosintetic. rezultând apă.degradează rezervele organice (derivaţi de carbon) prin oxidare şi greutatea plantelor scade prin pierderea carbon mineral. hidrogenare şi condensare. Cele două procese au şi etape similare. degajând CO2 şi apă. dar. Intensitatea respiraţiei este identică atât în condiţii de obscuritate cât şi de lumină. fotosinteza se manifestă numai în prezenţa luminii. respiraţia eliberând energia captată (de la soare) de fotosinteză. Atât cloroplastul cât şi mitocondria au o ultrastructură asemănătoare. se datorează aranjamentului membranelor interne. dar numai plantele autotrofe sunt capabile să capteze energia solară şi să o transforme în „hrană” . În respiraţie. Formula generală pentru fotosinteză este următoarea: Energie (lumina) + 6CO2 + 6H2O →C6 H 12O6 + 6 O2 Formula generală pentru respiraţie conţine aceeaşi compuşi : C 6H 12 O 6 + 6 O2 → 6 CO2 + 6 H 2 O + energie (ATP) După cum se observă din formulele generale ale fotosintezei şi respiraţiei celulare. Toate organismele scindează molecule organice pentru a-şi asigura „combustibilul” necesar proceselor vitale. Lanţul transportatorilor de electroni. dehidrogenată şi decarboxilată de ciclul Krebs. Respiraţia şi fotosinteza sunt procese care se opun reciproc. schimburile gazoase sunt în sens invers: fotosinteza absoarbe CO2 şi apă şi degajă O2. Astfel. ambele participă la menţinerea vieţii şi creşterea organismelor vegetale sau animale. În ambele procese energia electronilor ce se deplasează de-a lungul unui lanţ este folosită pentru sinteza ATP-ului. aceste reacţii sunt exact în opoziţie una cu alta. În fotosinteză. ambele implică conversia energiei dintr-o formă în alta. mecanismele biochimice sunt antagonice: lanţurile transportorilor de electroni funcţionează în sens opus. Conversia energiei este procesul de bază de care depind toate fiinţele vii. energia. permite transportul electronilor de la apă la NADH2. energia chimică este convertită în ATP. este „tăiată” de glicoliză. care este foarte asemănător.

Pentru procesul invaziei neutrofilelor sunt necesare integrine (proteine receptori membranari de recunoaştere). dacă moleculele suprafeţei celulare sunt diferite dar complementare şi c) prin moleculă linker. elementele componente ale matricei asigură stabilitatea tisulară preluând aproape în totalitate stress-ul mecanic. recunoaşterea şi aderarea intercelulară este posibilă datorită moleculelor de pe suprafaţa celulară. Implicarea joncţiunilor intercelulare şi a matricei. ce nu aparţine suprafeţei celulare. Sunt implicate în medierea interacţiunii limfocitelor cu peretele venulelor sau cu nodulii limfatici. Ele mediază legarea neutrofilelor de peretele vasului de sânge. domeniile imunoglobulinice şi caderinele. 75 . variază funcţie de tipul celular. plachetelor sanguine. care se aşează pe faţa internă a membranei plasmatice. JONCŢIUNILE CELULARE ŞI MATRICEA EXTRACELULARĂ În organismele pluricelulare. 3. Ele posedă un domeniu citoplasmatic care traversează membrana plasmatică şi un segment extracelular de lungimi variabile care se termină cu un domeniu pentru lectină. În ţesutul epitelial. Selectinele Sunt proteine identificate pe suprafaţa membranară a leucocitelor. dacă moleculele suprafeţei celulară care interacţionează sunt identice. numite organe. care prin asociere dau naştere unităţilor funcţionale. Selectinele sunt importante în răspunsul inflamator. unde se formează joncţiuni specializate cu suprafaţa altor celule sau cu matricea extracelulară.Capitolul 3 ADEZIUNEA CELULARĂ. în adeziunea celulară. celulelor endoteliale. celulele specializate în realizarea unei anumite funcţii se recunosc şi interacţionează specific formând ţesuturi. favorizând invazia neutrofilelor prin peretele vasului la locul infecţiei sau leziunii. Interacţiunea dintre celule poate fi joncţională ( prin intermediul unor structuri specializate numite joncţiuni celulare) sau non-jonctională ( prin intermediul moleculelor suprafeţei celulare). o reţea complexă de macromolecule prezentă în spaţiile interstiţiale şi care se află într-o permanentă interrelaţie cu celulele. b) heterofilică.1. iar matricea extracelulară este slab reprezentată. celulele sunt dispersate în matricea extracelulară. celulele sunt strâns unite între ele. proteine de legare care recunosc şi leagă specific moleculele de carbohidraţi de la suprafaţa celulei învecinate. Astfel. fapt pentru care se numesc şi proteine transmembranare limfocitare. Ancorarea celulelor în matricea extracelulară se realizează prin joncţiunile celulămatrice.1. 3. regiuni specializate din membrana plasmatică. În ţesutul conjunctiv. manifestând specificitate celulară. Acest domeniu terminal leagă lectine. În acest caz. Legarea selectinelor la carbohidraţi este Ca2+ dependentă. Molecule implicate în aderarea celulă-celulă Din categoria moleculelor suprafeţei celulare implicate în aderarea celulară nonjoncţională fac parte: selectinele. Suprafaţa celulară poate media trei tipuri de aderare: a) homofilică. care ocupă cea mai mare parte a volumului tisular. Selectinele recunosc şi leagă formaţiuni specifice de oligozaharide care aparţin altei celulei. moleculă extracelulară. care pot fi diferite calitativ şi cantitativ.1. Rezistenţa ţesutului epitelial la forţele la forţele mecanice ce acţionează asupra sa este conferită de proteine fibrilare intracelulare (elemente de citoschelet). Un rol important în stabilirea structurilor tisulare îl are matricea extracelulară.

Membrii numeroşi ai IgSF mediază interacţiunea celulară în elaborarea răspunsului imun. Caderinele au fost identificate în diferite părţi ale corpului (N-caderina în sistemul nervos. Segmentele extracelulare ce aparţin la două celule adiacente pot interacţiona prin juxtapoziţia porţiunilor terminale sau a segmentului în totalitate. structuri specializate şi stabile. Ele mediază interacţiuni celulare homotipice non-joncţionale şi joncţionale şi transmit semnale din matrixul extracelular în citoplasmă. ambii foarte importanţi în dezvoltarea sistemului nervos la embrion. blocând fluxul de molecule şi ioni dintre lumenul organelor cavitare şi spaţiile interstiţiale. Unul dintre aceştia. cu posibilitatea iniţierii metastazelor. Proteinele care conţin domenii imunoglobulinice aparţin IgSF (superfamiliei imunoglobulinelor). Domeniul citoplasmatic interacţionează cu proteine din citosol care fixează caderine ce aparţin citoscheletului şi transmit informaţii în citoplasmă.1. NCAMs mediază interacţiunea celulă-celulă. Caracteristic acestui tip de glicoproteine este faptul că ele leagă intre ele celule de acelaşi tip şi.caderina în ţesutul epitelial). homosau heterofilică. aderarea neutrofilului la peretele vascular.adhesion molecules) – factorul de adeziune vasculară – este important în dezvoltarea sistemului circulator la embrion şi în legarea neutrofilelor de peretele vascular înainte de invazie. Din punct de vedere funcţional se deosebesc trei categorii principale de joncţiuni: ƒ Joncţiunile de ocluzie sudează membranele plasmatice ale celulelor epiteliale. Caderinele sunt alcătuite dintr-un segment lung extracelular ce conţine 5 domenii de legare. un segment transmembranar şi un mic domeniu citoplasmatic.3. aderarea şi menţinerea lor într-un ţesut. 3. se produc modificări conformaţionale ale caderinelor care duc la scăderea adezivităţii celulare. Caderinele Sunt reprezentate de o largă familie de glicoproteine de adeziune. Un domeniu Ig conţine proteine de suprafaţă ale unei celule care pot interacţiona cu o moleculă de integrină ale altei celule (de exemplu. 76 . Joncţiunea celulară Joncţiunile celulare (joncţiunile intercelulare şi joncţiunile celulă-matrice extracelulară). Alţi doi reprezentanţi al IgSF sunt NCAMs (neural cell. iar L1 mediază alungirea conului de creştere în timpul dezvoltării neuronilor. Caderinele de pe aceeaşi suprafaţă celulară se asociază formând dimeri. eliberarea celulelor oncogene din ţesut şi migrarea lor. P.adhesion molecules) sau factorul de adeziune neurală şi L1.caderina în placentă. Caderinele sunt molecule implicate în recunoaşterea celulelor de acelaşi tip. interacţiune mediată de NCAMs celulelor endoteliale şi integrinele neutrofilelor). respectiv alcătuirea unui ţesut la embrion şi menţinerea integrităţii unui ţesut la adult. E.3. permit sau împiedică schimburile intercelulare şi mediază contactele celulă-celulă şi celulă-matrice. Interacţiunea heterofilică presupune prezenţa integrinelor.1. numit VCAMs (vascular cell. stare necesară legării unei caderine de caderina celulei alăturate. În cancer. Ca2+ dependente. 3. Ca2+ leagă segmentele în tandem menţinându-le într-o stare rigidă. Aderarea celor două celule adiacente se realizează prin suprapunerea domeniului Ig al unei celule cu domeniul Ig al celulei vecine. deci şi caderine de acelaşi tip. Domenii imunoglobulinice Unele domenii imunoglobulinice care nu aparţin structurii unui anticorp pot media interacţiuni non-joncţionale celulă-celulă Ca2+ dependete.2.2.

39 – Joncţiunile strânse sunt formate din mai multe şiruri de perechi de proteine joncţionale situate în regiunea apicală a membranei plasmatice. în urma unui transport transcelular. Observarea la microscopul electronic a unei secţiuni prin joncţiunile de ocluzie oferă imaginea a două membrane plasmatice adiacente care din loc în loc se găsesc în contact direct. imaginea unei centuri situate imediat sub suprafaţa cu microvili a celulei epiteliale (fig. 40).39) Fig. în ansamblu. Aceste puncte de „sudură”. Un exemplu concret îl constituie absorbţia glucozei din lumenul intestinal.ƒ ƒ ƒ Joncţiunile de ancorare asigură legarea strânsă a celulelor unele de altele şi a acestora cu matricea extracelulară. substratul molecular proteic al joncţiunilor de ocluzie este sugerat de acţiunea denaturantă pe care proteazele o au asupra acestor structuri. se sugerează existenţa unei relaţii logaritmice între numărul şirurilor de proteine joncţionale şi gradul de impermeabilitate al joncţiunilor pentru diferite specii ionice. Capacitatea de ocluzie variază funcţie de tipul de ţesut epitelial. separate de mici spaţii interstiţiale. Proteinele joncţionale sunt ordonat depuse în mai multe şiruri ce înconjoară celula în regiunea apicală. (fig. Joncţiunile de comunicare sunt implicate în cuplarea electrică şi metabolică a celulelor ce îndeplinesc aceeaşi funcţie. Acest flux unidirecţional al moleculelor. din lumen prin celulele epiteliale în sânge. Eliberarea glucozei în spaţiile interstiţiale se realizează prin difuziune mediată de un set de permeaze. transportă activ glucoza pompând-o din lumen în celulele epiteliale. Prezenţa joncţiunilor de ocluzie la polul apical al celulelor face imposibilă retrodifuziunea glucozei din interstiţii în lumenul intestinal. Joncţiuni sinaptice conectează partea terminală a unui axon neuronal ( butonul terminal) cu celula – ţintă. oferind. 3. 77 .2.1. Deşi proteinele nu au fost încă izolate. Proteinele din domeniul apical (faţa luminală a membranei). sunt rezultatul anastomozei proteinelor joncţionale prezente în membranele plasmatice ale celulelor învecinate. Joncţiunile de ocluzie Joncţiunile de ocluzie („zonulae occludens” – numite şi joncţiuni strânse sau impermeabile (tight jonction) sunt reprezentate la polul apical al celulelor epiteliale ce delimitează lumenul unor cavităţi. este condiţionat de distribuirea asimetrică a componentelor membranare. În plus. care determină apariţia unor domenii distincte – apical şi laterobazal – în membrana plasmatică a celulelor epiteliale. În celulele epiteliale sunt pompate selectiv substanţe nutritive care. proces care implică două tipuri de proteine cu o strictă localizare membranară. difuzează în ţesutul conjunctiv de unde sunt preluate. prezent în domeniul laterobazal. în circulaţia sangvină. Aceste structuri joncţionale împiedică deplasarea moleculelor şi a ionilor din lumenul organelor cavitare în spaţiile interstiţiale. Joncţiunile de ocluzie se formează în urma stabilirii contactului între şirurile de proteine aparţinând celulelor alăturate.

ca urmare a scăderii concentraţiei Ca2+ în mediul extracelular.filamente de actină sau filamente intermediare – joncţiunile de ancorare se clasifică în joncţiuni de adeziune şi structuri desmozomale.2. Atât prin împiedicarea schimburilor lumen-interstiţiu. imediat sub joncţiunile de ocluzie. Joncţiunile strânse sunt implicate în menţinerea priorităţii celulelor epiteliale împiedicând difuzia proteinelor transportoare în planul membranei plasmatice Menţinerea polarităţii celulelor epiteliale constituie a doua funcţie a joncţiunilor de ocluzie. element esenţial în menţinerea integrităţii joncţiunilor de ocluzie. glicoproteinele transmembranare interacţionează prin domeniile lor intracelulare cu proteinele de ataşare.1 Joncţiunile de adeziune intercelulară În celulele epiteliale. Toate cele patru tipuri de joncţiuni de ancorare coexistă în celulele ţesutului epitelial. datorită migrării lipidelor din stratul exoplasmatic şi al proteinelor în membrana plasmatică. cât şi prin menţinerea stabilităţii domeniilor membranare. în timp ce. Atât joncţiunile de adeziune. miocard. funcţie de tipul de contact pe care îl mediază. aceste joncţiuni au fost numite desmozomi în 78 . Acest tip de joncţiune antrenează elementele de citoschelet creând structuri de rezistenţă în celulele supuse stress-ului mecanic (epitelii.2 Joncţiunile de ancorare Joncţiunile de ancorare asigură contactul celulă-celulă şi celulă-matrice extracelulă. Orientate paralel cu membrana plasmatică mănunchiurile de filamente de actină înconjoară polul apical al celulei formând o bandă de adeziune continuă („zonulae adherens”).2. joncţiunile de ocluzie permit ţesutului epitelial să se comporte ca o barieră cu o permeabilitate selectivă. Benzile de adeziune aparţinând celulelor învecinate se găsesc în opoziţie directă. 40 – Transportul glucozei în celulele epiteliale ce delimitează lumenul intestinal. miometru etc). desmozomi şi hemidesmozomi. 3.2. iar prin cele extracelulare cu glicoproteine transmembranare din celulele adiacente.Fig. Datorită aspectului lor. Ţinând cont de tipul elementelor de citoschelet asociate . Aceste structuri constituie situsuri de ancorare ale filamentelor de actină dispuse în mănunchiuri. Proteinele de ataşare intracelulară leagă elementele de citoschelet de complexul joncţional. Din punct de vedere structural. joncţiunile de adeziune intercelulară sunt localizate la polul apical. 3. Un argument în favoarea acestei afirmaţii este pierderea polarităţii celulare. cât şi structurile desmozomale se subdivid în joncţiuni de adeziune intercelulare şi joncţiuni de adeziune celulă-matrice şi respectiv. contactul acestora fiind mediat de structurile joncţionale de adeziune intercelulară. joncţiunile de ancorare sunt alcătuite din două clase de proteine: proteine de ataşare intracelulară şi glicoproteine transmembranare de legare. Acestea acţionează în sensul împiedicării difuziei prin dublul strat lipidic al moleculelor ce compun domeniile membranare.

41). Proteinele de ataşare se leagă de domeniul intracelular al unei glicoproteine transmembranare. Domeniul extracelular al glicoproteinei interacţionează cu domeniile extracelulare ale glicoproteinelor din membrana plasmatică a celulelor învecinate. filamentele de vimentină etc. ce alcătuiesc citoscheletul. Glicoproteina (uvomorulina) este un membru al familiei moleculelor de adeziune intracelulară calciu dependente. cu elemente componente ale matricei.2.2 Joncţiunile de adeziune celulă-matrice extracelulară Joncţiunile de adeziune celulă-matrice asigură contactul dintre celulă şi matricea extracelulară prin conectarea filamentelor de actină. La nivelul plăcilor de adeziune se stabileşte contactul dintre mănunchiurile de filamente de actină şi un element al matricei. Conectarea reţelelor transcelulare de filamente de actină asigură adeziunea celulelor epiteliale conferind totodată rigiditate structurii tisulare. Aceste structuri joncţionale realizează contactul dintre filamentele intermediare ale celulelor adiacente. structurile desmozomale le sunt asociate filamentele de cheratină. Legarea filamentelor de actină de domeniul intracelular al receptorului este indirectă. ancorând astfel filamentele de actină în embrana plasmatică. în celulele musculare ale inimii. prin intermediul unei glicoproteine transmembranare. 41 – Distribuţia proteinelor de legare a actinei şi uvomorulinei la nivelul joncţiunilor de adeziune intercelulară din celulele epiteliale 3. în urma cărora se formează o reţea transtisulară continuă. α-actinina. Fig. desmozomii (desmozomii în pată) constituie regiuni de cimentare intercelulară. în celulele mezenchimale. deoarece din punct de vedere chimic cele două structuri joncţionale sunt deosebite. 79 . În celulele epiteliale. Filamentele de actină interacţionează cu complexul joncţional printr-un set de proteine de ataşare dintre care cel mai bine caracterizate sunt vinculina şi α-actinina. filamentele de desmină. iar glicoproteina transmembranară este receptorul pentru fibrobnectină. numite caderine. ce aparţine familiei integrinelor. denumire eronată. 3. vinculina şi talina. Vizualizarea la microscopul electronic a desmozomilor oferă imaginea a două discuri dense (15-20 nm grosime).2. Aderarea celulelor la matrice implică regiuni specializate ale membranei plasmatice.bandă (belt desmosomes). De cele mai multe ori. 42). numite contacte focale sau plăci de adeziune. situate pe faţa citoplasmatică a membranelor celulelor adiacente. membranele plasmatice adiacente sunt menţinute la o distanţă de 15-20 nm una de cealălantă (fig. Tipul filamentelor intermediare antrenate de desmozomii în adeziunea intercelulară diferă funcţie de tipul celular. elementul matriceal este fibronectina.3 Desmozomii Dependent (fig.2.2. fiind mediată de cel puţin pentru tipuri de proteine de ataşare: o proteină ce leagă capul filamentelor de actină („actin-filament-capping protein”). ce au la bază un mecanism Ca2+ dependent. Ca rezultat al acestor interacţii.

asigură contactul dintre regiunea bazală a membranei celulelor epiteliale şi o structură specializată a matricei extracelulare. Placa citoplasmatică este alcătuită dintr-un complex de proteine de ataşare – desmoplachine – ce leagă tangenţial filamentele intermediare şi o glicoproteină transmembranară – desmoglina-care interacţionează prin domeniul său intracelular cu proteine de ataşare. unde de regulă se semnalează prezenţa ambelor structuri desmozomale (desmozomi în pată şi hemidesmozomi).2. 80 . Placa citoplasmatică constituie situsul de ancorare a filamentelor de cheratină ce intră în alcătuirea citoscheletului celulei epiteliale. regăsinduse în toate ţesuturile organismelor animale. similari desmozomilor din punct de vedere morfologic. Legarea plăcii citoplasmatice de lamina bazală este mediată de o glicoproteină transmembranară. numită lamina bazală. iar în muşchii netezi desmozomii sunt consideraţi echivalenţi funcţionali ai discurilor „Z” din muşchii scheletici.3 Joncţiunile de comunicare Joncţiunile de comunicare (permeabile. acestea sunt implicate atât în asigurarea adeziunii celulare. Este alcătuit dintr-o singură placă citoplasmaticăde care filamentele intermediare sunt legate prin capete. Cele două plăci citoplasmatice din membranele adiacente sunt conectate ca urmare a interacţiunii domeniilor extracelulare ale desmoglinelor printr-un mecanism Ca2+ Fig. ţesutul epitelial este incapabil de a mai funcţiona ca barieră. Legarea anticorpilor de desmoglină afectează structura desmozomilor responsabili de aderarea intercelulară a celulelor ţesutului epitelial din piele. Filamentele intermediare se ataşează tangenţial de plăcile citoplasmatice. filamentele de desmină asociate desmozomilor constituie o cale de transmitere a forţei de contracţie. De vreme ce anticorpii afectează doar desmozomii din piele se presupune existenţa unor deosebiri biochimice între aceştia şi cei prezenţi în alte ţesuturi. în celulele ce alcătuiesc ţesutul muscular cardiac. (a) Desmozomul este alcătuit din două plăci citoplasmatice situate pe feţele citoplasmatice ale plasmalemelor celor două celule adiacente. „gap junction”) au o largă răspândire. Moleculele aflate în soluţie difuzează printre celulele epiteliale spre exterior. fapt ce conferă pielii un aspect vezicular. 42 – Structuri desmozomale în ţesutul epitelial.2. În boala Penfigus se sintetizează anticorpi împotriva propriilor glicoproteine transmembranare. Astfel. cât şi în distribuirea forţelor mecanice în întregul ţesut epitelial şi ţesutul conjunctiv adiacent.numite plăci citoplasmatice. Studiul desmozomilor a pus în evidenţă implicaţiile funcţionale pe care aceste structuri le au în alte ţesuturi decât cel epitelial. 3. Devenit lax. 3. (b) Hemidesmozomul asigură ancorarea celulelor în matricea extracelulară. consolidând structura desmozomală.2. Glicoproteinele transmembranare interacţionează prin domeniile lor extracelulare. În ţesuturile epiteliale. În regiunea joncţiunilor de comunicare.4 Hemidesmozomii Hemidesmozomii.

a moleculelor cu greutăţi moleculare sub 1500 -2000 Dar (glucide.2. permeabilitatea lor fiind dependentă de diverşi factori: 81 .43). AMP-ciclicetc. Se presupune că primele etape ce urmează fecundării majoritatea celulelor sunt cuplate electric. celulele sunt capabile să transfere diferite molecule celulelor învecinate incapabile să le sintetizeze. în etapele timpurii ale embriogenezei. De asemenea.5-2nm. Conexonii. Prin stabilirea acestui tip de comunicare intercelulară. dintr-o celulă în alta.2 Reglarea permeabilităţii joncţiunilor de comunicare Joncţiunile de comunicare sunt structuri cu caracter dinamic. Prin asocierea a şase molecule de conexină ia naştere o structură conexon. permite trecerea liberă.membranele plasmatice adiacente sunt separate de un spaţiu îngust (2-4 nm grosime) întrerupt din loc în loc de particule cilindrice. domeniile αhelix amfipatice. 43 – a) Joncţiunile de comunicare. Prin cuplarea metabolică. a unor inhibitori ai joncţiunilor de comunicare sprijină această ipoteză. numită conexină (280000-320000Da). Cuplarea electrică mediată de joncţiunile de comunicare asigură: ƒ sincronizarea contracţiilor celulelor ce alcătuiesc ţesutul muscular.)şi a diferitelor specii ionice. Al treilea domeniu α-helix al conexinei are un caracter amfipatic.2). ale fiecărei proteine componente delimitează un canal ce străbate membrana plasmatică (fig. Canalul. dând naştere unor canale de comunicare intercelulară. 3. grupuri de celule cu o entitate distinctă se decuplează de restul celulelor urmând o cale comună de dezvoltare. hormoni etc. prin canalele joncţiunilor de comunicare pot trece mediatori intracelulari (ioni de Ca. Cele patru domenii membranare prezintă o conformaţie αhelix. Deplasarea mediatorilor intracelulari de la o celulă la alta prin joncţiunile de comunicare.). nucleotide. Lanţul polipeptidic (280 aminoacizi) străbate de patru ori membrana plasmatică. aminoacizi.2. sute de conexoni se aglomerează formând cluster-i (mănunchiuri) Conexonii din membranele celulelor învecinate se aşează cap la cap formând un canal de comunicare continuu între citoplasmele celor celule. Fig.1.3. proces.1 Structura joncţiunilor de comunicare În alcătuirea joncţiunilor de comunicare intră un singur tip de proteină transmembranară. Pe parcursul proceselor de diferenţiere. explică activarea diferiţilor stimuli hormonali (vezi subcap. joncţiunile permeabile constituie elementul-cheie al cuplării electrice şi metabolice celulare. Aceste particule sunt străbătute de un canal ce face posibil contactul dintre citoplasmele celulelor cuplate prin joncţiunile de comunicare. 3. implicaţi în reglarea numeroaselor procese metabolice celulare. Joncţiunile de comunicare au un rol important în procesul de embriogeneză. În regiunea membranară implicată în joncţiunile de comunicare.3. În interiorul conexonului. ƒ propagarea potenţialului de acţiune de la un neuron la altul. Apariţia defectelor în dezvoltarea embrionului ca urmare a injectării.3. cu un diametru de 1. complexe proteice prezente în membranele plasmatice sunt poziţionaţi cap la cap. b) Poziţionarea în membrana plasmatică a conexinei-subunitate a conexonului. ƒ peristaltismul intestinal. ce stă la baza coordonării activităţii celulelor într-un ţesut.

3. Creştere permeabilităţii joncţiunilor de comunicare. Rolul protocaderinelor este acela de a ţine la distanţa optimă cele două componenete membranare ale sinapsei – membrana presinaptică şi cea postsinaptică. un axon în creştere se ataşează la celula-ţintă Acest tip de joncţiune este mediat de protocaderine (glicoproteine ce aparţin familiei caderinelor. elementele componente. se află o structură specializată a matricei extracelulare.4. 44 – Schema modificării conformaţionale a conexonilor Existenţa unui mecanism de reglare a permeabilităţii structurilor joncţionale dependentă de concentraţia de Ca2+din citosol are o importanţă vitală pentru funcţionarea normală a celulelor asociate din ţesuturi. Modificarea permeabilităţii are la bază capacitatea joncţiunilor de comunicare de a adoptă două conformaţii distincte: închisă şi deschisă (fig. valoarea potenţialului de membrană la nivelul joncţiunilor. pentru a facilita transmiterea sinaptică. moarte celulară etc. Fosforilarea conexinei impune adoptarea conformaţiei deschisă de către joncţiuni. conţin 6 domenii extracelulare de legare în tandem). Considerată un suport inert ce oferă doar stabilitate fizică ţesuturilor. stă la baza activităţii celulare în cascadă. transmiterea semnalului realizându-se prin AMP-c. în paralel cu creşterea influxului de ioni de Na şi Ca.Scăderea pH-ului citosolic. Activarea acestora nu necesită contactul direct cu hormonul. Ele fosforilează atât enzimele. cât şi conexina din structura joncţiunilor de comunicare. 44) Fig. sunt izolate regiunile tisulare afectate. Un exemplu concret îl constituie răspunsul celular la acţiunea hormonului glucagon. în prezenţa unui semnal chimic extracelular. ƒ ƒ ƒ ƒ 3. semnale chimice extracelulare etc. matricea extracelulară se relevă. numită lamină bazală. Arhitectura. Există mai mult de 50 de gene ce controlează sinteza diferitelor protocaderine. Prin această decuplare. Prin joncţiunea sinaptică. Numărul mare de protocaderine asociate în diferite combinaţii dau specificitatea sinaptică. azi. Joncţiunile sinaptice Sunt structuri specializate de legătură între neuroni. ceea ce permite trecerea AMP-c din celula activată în celulele învecinate. ce comandă oprirea sintezei de glicogen în celulele hepatice şi eliberarea glucozei în sânge. migrarea. Alterarea gravă a structurii celulare (ruperea membranei plasmatice. are loc creşterea concentraţiei de AMP-c. ceea ce face posibilă funcţionarea normală a celulelor în restul ţesutului. creşterea concentraţiei Ca2+ liber în citosol. proliferarea. cât şi rolul matricei extracelulare diferă funcţie de tipul tisular. 3. concentraţia mare a ionilor de Ca impune închiderea joncţiunilor de comunicare dintre celulele deteriorate şi cele şi cele normale.) este însoţită de pierderea unor cantităţii însemnate de metaboliţi celulari. care activează protein kinazele AMP-c dependente. ca o structură dinamică ce joacă un rol esenţial în dezvoltarea. În acest caz. forma şi funcţiile metabolice ale celulelor cu care se află într-un contact permanent. care mediază contactul 82 . La interfaţa dintre ţesutul epitelial şi ţesutul conjunctiv subadiacent. Matricea extracelulară Matricea extracelulară reprezintă o reţea complexă de carbohidraţi şi proteine ce ocupă spaţiile interstiţiale. În celulele hepatice stimulate de glucagon.2.

al doilea rest glucidic este. Aceasta determină creşterea turgescenţei matricei extracelulare. lamina bazală se comportă ca un filtru permiţând trecerea apei. Se disting două tipuri de proteine fibrilare: proteine structurale (colagenul şi elastina) şi proteine de adeziune (fibronectina şi laminina). În mod obligatoriu. În matricea extracelulară sunt prezente polizaharide de tipul glicozaminoglicanilor (GAG) care. Funcţie de tipul de reziduuri glucidice.3. de cele mai multe ori. 2. Cu excepţia acidului hialuronic. heparan sulfat şi heparină. ƒ sunt molecule scurte (mai puţin de 300 reziduuri glucidice) ƒ formează proteoglicani. moleculele leagă diferiţi cationi (în special Na+). Deşi glicozaminoglicanii reprezintă 10% din masa proteinelor fibrilare. unul din componentele diglucidului este un amino-glucid de tipul N-acetilglucozaminei. Specii ionice osmotice active. 4. hormonilor etc. sunt responsabile de organizarea matricei. condroitin sulfat şi dermatan sulfat. acidul uronic. cât şi unităţile diglucidice nesulfatate.1. acidul hialuronic. 83 . Faza apoasă a gelului permite difuzia metaboliţilor. factor ce conferă structurii rezistenţă la forţele de compresie.dintre cele două ţesuturi. Proteinele fibrilare constituie cea de-a doua componentă a matricei. Ca rezultat al acţiunii forţelor de electrostatică. cheratan sulfat. Atât lanţul poliglucidic lung (câteva sute de reziduuri glucidice). de regulă.1 Glicozaminoglicanii Glicozaminoglicanii reprezintă lanţuri poliglucidice lineare a căror unitate structurală este un diglucid. În ţesutul conjunctiv dens. Atât grupările sulfat. 3. pe care se sprijină ţesutul epitelial şi diferitele glande. matricea extracelulară este responsabilă de elasticitatea şi rezistenţa mecanică ale acestor structuri. Proteinele fibrilare. tendoane şi oase. Această reţea proteică este înglobată în gelul hidrat de polizaharide. conferindu-i totodată rezistenţă mecanică. prezent în cartilaje. 3. cationii cresc gradul de hidratare al matricei. reţeaua intricată de macromolecule din spaţiile interstiţiale permite difuzia liberă a nutrienţilor şi a oxigenului din sânge în celulele ţesuturilor periferice. În ţesutul conjunctiv ce înconjoară capilarele sangvine. Lanţurile poliglucidice hidrofile. ƒ conţin unităţi diglucidice diferite dispuse într-o secvenţă complexă. cât şi grupările carboxil ale acidului uronic conferă glicozaminoglicanilor încărcare electrică negativă. 3. ionilor şi a moleculelor mici din sânge în spaţiul urinar. formând proteoglicani. Aminoglucidul din unitatea diglucidică poartă grupări sulfat.1 Componentele matricei extracelulare Macromoleculele ce alcătuiesc matricea extracelulară sunt secretate de către celulele ce se găsesc dispersate în matrice şi care aparţin clasei fibroblastelor. datorită conformaţiei adoptate. adoptă o conformaţie de tip „random coil” („încolăcire aleatorie”). a legăturilor ce se stabilesc între acestea. în spaţiul dintre celule şi în capilarele sangvine. definesc acidul hialuronic drept un reprezentant atipic al glicozaminoglicanilor. a numărului şi a localizării grupărilor sulfat. sunt legate covalent de moleculele proteice. În glomerulii renali. ce se repetă regulat. aceste molecule ocupă cea mai mare parte a spaţiului interstiţial. dispuse în reţea. se disting patru clase de glicozaminoglicani: 1. toate celelalte clase ale glicozaminoglicanilor prezintă caracteristici comune: ƒ conţin grupări sulfat legate de reziduuri glucidice. În ţesutul conjunctiv lax.3.

46). reacţii de sulfatare şi epimerizare. În prima etapă a sintezei proteglicanilor. proteoglicanii formează geluri hidratate. împiedică adeziunea intracelulară. Organizarea acestor molecule în matricea extracelulară este încă un subiect controversat. prezenţa şi implicarea sa în fazele timpurii ale embriogenezei sugerează faptul că acidul hialuronic este primul reprezentant al glicozaminoglicanilor. de care sunt ataşate multiple lanţuri condroitin sulfat şi cheratan sulfat se leagă. acidul hialuronic joacă un rol important în migrarea celulelor pe parcursul morfogenezei şi al reparării structurilor tisulare. unde X poate fi oricare aminoacid. Cercetări în acest sens au pus în evidenţă capacitatea proteoglicanilor de a lega molecule semnal (ex. proteoglicanii formează agregate ce pot atinge o lungime de 4µm şi o masă moleculară de aproximativ 2 x 108 Da.2 Proteoglicanii Proteoglicanii sunt reprezentaţi în toate ţesuturile conjunctive şi matricele extracelulare. o secvenţă tricglucidică se leagă covalent de un rest de serină din molecula proteică (fig. Lanţurile sunt stabilizate de proteine de legare (fig. sulfat şi carboxil în lanţurile poliglucidice. Componenta proteică a proteoglicanilor este sintetizată la nivelul ribozomilor ataşaţi de RE rugos. necovalent de acidul hialuronic.1. La această secvenţă ce serveşte drept „primer” se leagă unul câte unul reziduurile glucidice printr-o reacţie catalizată de glicozil-transferaza. 45 . Aceste molecule conţin un miez proteic (core) în care sunt ancorate lanţuri de glicozaminoglicani. aranjarea grupărilor hidroxil. 3.acoperindule ca o „haina”. Miezul proteic al proteoglicanilor. Moleculele de acid hialuronic se leagă de suprafaţa celulelor care migrează. ce reglează traficul molecular şi deplasarea celulelor funcţie de mărimea sau/şi sarcina lor electrică. Simultan cu elongarea lanţurilor poliglucidice are loc în aparatul Golgi procesarea acestora. Componenta centrală a acestor agregate o constituie acidul hialuronic. Structuri heterogene. cu densităţi diferite şi pori de mărime variabilă. În cartilaje. componenta proteică. 84 . 45).Structura proteoglicanilor. Fig. Eliminaţi în spaţiul interstiţial. Acest fapt. Glicozaminoglicanii se leagă prin intermediul unei secvenţe triglucidice de un rest de Ser prezent în structura componentei proteice a proteoglicanilor.Structura simplă a acestei molecule. proteoglicanii diferă prin greutatea moleculară. numărul şi tipul lanţurilor de glicozaminoglicani. Concomitent cu procesul de translaţie proteică are loc translocarea proteinei în aparatul Golgi unde este asamblată în proteoglicani. Structura heterogenă a proteoglicanilor sugerează faptul că aceasta nu constituie unica lor funcţie. făcând posibilă deplasarea liberă a celulelor şi favorizând proliferarea lor. Prin acest mecanism. din el derivând celelalte clase. 3. Restul de Ser este frecvent localizat în interiorul unei secvenţe specifice de aminoacizi: Asp(Glu)-Asp(Gky)-X-Ser-GlyX-Gly. factorul de creştere al fibroblaştilor – FGF).

Fig. 46 – Proteoglicanii din cartilagii conţin şi acid hialuronic legat necovalent, prin intermediul unor proteine liker de miezul proteic. Pe o singură moleculă de acid hialuronic se pot lega o sută de monomeri de proteoglicani. Acest tip de organizare a proteoglicanilor conferă elasticitate cartilajelor. Proteoglicanii sunt prezenţi şi la nivelul membranelor plasmatice ale multor tipuri celulare. De miezul integrat în membrana plasmatică şi care proemină în spaţiul extracelular este ataşat un număr mic de lanţuri de glicozaminoglicani (fig. 47).

Fig. 47 – a) Proteoglicani prezenţi la nivel la nivelul membranelor plasmatice. Miezul proteic de care sunt ataşate patru lanţuri de heparan sulfat şi două de condroitin sulfat traversează integral membrana plasmatică; b) Legarea lanţurilor de condroitin sulfat la miezul proteic al proteoglicanilor din membrană. În acest caz proteoglicanii sunt implicaţi în legarea celulelor de matricea extracelulară şi în organizarea acromoleculelor ce compun matricea.

85

3.3.1.3 Colagenul Colagenul reprezintă o familie de proteine fibrilare insolubile, sintetizate în fibroblaste şi reprezentate în toate organismele animale la nivelul matricei extracelulare şi a ţesutului conjunctiv. Este principala componentă a matricei extracelulare. Se cunosc poate 12 tipuri de colagen. Dintre acestea tipurile I, II, şi III întâlnite în special în ţesutul conjunctiv, au capacitate de autoasamblare, formând polimeri ce poartă numele de fibrile de colagen. Tipul IV constituie comportamentul principal al laminei bazale, unde formează o reţea bidimensională. a. Structura moleculelor de colagen Unitatea structurală fundamentală a colagenului este o moleculă proteică cu o lungime de 300nm şi un diametru de 1,5 nm, alcătuită din trei subunităţi: două lanţuri α1 şi un lanţ α2. Celelalte trei tipuri polipeptidice, ce conţin fiecare 1050 aminoacizi, se înfăşoară unul în jurul celorlalte, de la stânga spre dreapta, formând o structură de tipul triplu helix. Fiecare rotaţie completă (tur) a helixuluide faptul că conţine trei aminoacizi (fig. 48) Fig. 48 - a) Modelul lanţului polipeptidic alfa din molecula de colagen. Gly ocupă a treia poziţie în secvenţa repetitivă: Gly-X-Y, unde X şi Y reprezintă oricare alt aminoacid. b) Modelul moleculei de colagen. Cele trei lanţuri alfa formează un tripluhelix. Repetiţia glicinei (Gly) la fiecare a treia poziţie, este justificată de faptul că aceasta este singurul aminoacid suficient de mic pentru a ocupa spaţiul din interiorul triplu-helixului. Molecula de colagen este bogată în prolină, lizină, aminoacizi ce apar de cele mai multe ori sub formă hidroxilată. Grupările hidroxil ale hidroxiprolinei participă la formarea legăturilor de hidrogen ce stabilizează triplu-helixul. În boala numită scorbut, datorat deficienţei de vitamina C, este inhibată reacţia de hidroxilare a prolinei, ceea ce împiedică organizarea lanţurilor polipeptidice în triplu-helix. Acestea sunt rapid degradate sub acţiunea unei enzime, numită colagenază. În consecinţă, matricea extracelulară şi vasele sangvine devin extrem de fragile, iar dinţii se desprind din alveolele dentare. Grupările hidroxil ale hidroxilizinei sunt implicate într-o reacţie de glicozilare. Glicozilarea colagenului conferă acestei molecule capacitatea de a se autoasambla în spaţiul extracelular.

86

b. Sinteza colagenului Prezenţa secvenţei repetitive – Gly-X-Y (unde X,Y reprezintă diferiţi aminoacizi cu excepţia glicinei)în structura colagenului, reflectă organizarea genelor ce îl codifică, sugerând faptul că evoluţia acestor gene are la bază fenomenul de duplicare genică. Gena ce codifică lanţul α1 conţine 41 de exoni. Cea mai mare parte a exonilor este alcătuită din 54 perechi de baze (pb) sau multipli de doi sau trei ai acestui număr, sintetizând 1,2 sau 3 unităţi primordiale. O unitate primordială conţine 6 secvenţe repetitive Gly-X-Y. Un număr mic de exoni din structura genei au pierdut, pe parcursul evoluţiei 9pb, unităţile primordiale codificate de către aceştia fiind mai scurte cu o secvenţă Gly-X-Y. Locul de sinteză al lanţurilor polipeptidice ce formează colagenul îl constituie ribozomii ataşaţi de RE rugos. Ca rezultat al translaţiei la nivel ribozomal sunt sintetizate lanţurile pro-α. Acestea sunt introduse în lumenul RE rugos, datorită prezenţei în structura lor a secvenţei semnal („signal peptide”). În regiunile carboxil- şi amino- terminale lanţurile pro-α conţin alte două secvenţe, numite propeptide. Aceste două secvenţe formează domenii globulare, în timp ce restul lanţului adoptă o conformaţie de tip helix. În lumenul RE reziduurile de lizină şi prolină sunt hidroxilate, iar între secvenţele propeptidice a trei lanţuri pro-α se stabilesc punţi disulfurice intercatenare. Ulterior formării legăturilor disulfurice, lanţurile se unesc (direcţia C - N), generând molecula de procolagen. Din RE, procolagenul este transportat în aparatul Golgi, unde se desfăşoară mai multe runde de procesare ce constau, în principal, în adaosul de reziduuri glucidice la hidroxilizină. Moleculele de procolagen sunt eliminate din aparatul Golgi în spaţiul extracelular. Sub acţiunea procolagen peptidazelor, secvenţele sunt clivate proteolitic, molecula de procolagen fiind convertită în colagen. Proteoliza secvenţelor propeptidice în spaţiul extracelular împiedică autoasamblarea colagenului în interiorul celulei,ceea ce ar avea drept consecinţă distrugerea celulară. c. Asamblarea moleculelor de colagen în spaţiul extracelular În spaţiul extracelular, moleculele de colagen (numit şi tropocolagen) de tip I, II şi III se asociază spontan formând polimeri ordonaţi ce poartă numele de fibrile de colagen (50nm în diametru). În fibrile, moleculele sunt dispuse în şiruri longitudinale. Între moleculele învecinate ale aceluiaşi şir există o distanţă („gap”) de 35 nm. Moleculele de colagen din şirurile adiacente sunt deplasate unele faţă de altele cu 67 nm, ceea ce reprezintă mai puţin de o pătrime din lungimea totală a moleculei. Se constată că din cinci în cinci molecule de colagen sunt aliniate identic (fig. 49). Spaţierea colagenului în fibrile conferă aceştia o maximă elasticitate. În regiunile amino-şi carboxil-terminale ale colagenului există segmente scurte ce au o conformaţie triplu-helix. Resturile de lizină sau/şi hidroxilizină din aceste regiuni participă la legături covalente încrucişate ce se stabilesc între extremitatea carboxilică a unei molecule adiacente. Aceste legături au rolul de a stabiliza asamblarea colagenului în fibrile. Organizarea fibrilelor diferă de la ţesut la altul. În piele, acestea se întretaie creând o reţea laxă. În oase şi în cornee, fibrilele de colagen sunt dispuse în plăci ordonat aranjate; fibrilele aceleiaşi plăci sunt paralele între ele şi perpendiculare pe cale ale plăcilor adiacente. În tendoane fibrilelor formează mănunchiuri, numite fibre. Fibrele sunt dispuse paralel şi orientate pe direcţia forţei ce acţionează asupra tendonului.

87

Fig. 49 – a) Sinteza colagenului şi asamblarea sa în fibre în spaţiul extracelular. 3.3.1.4. Elastina Elastina este o proteină neglicozilată, puternic hidrofobă, a cărei secvenţă de aminoacizi (830) este bogată în glicină şi prolină. Este proteina majoră a reţelelor de fibre elastice din matricea extracelulară. Spre deosebire de colagen, are un conţinut scăzut de lizină. În matricea extracelulară, resturile de lizină ale moleculei proteice participă la formarea legăturilor covalente încrucişate ce stabilizează elastina într-o reţea (filamente sau foiţe) ale cărei ochiuri îşi modifică forma în raport cu direcţia forţei ce acţionează asupra sa. Elasticitatea reţelei se datorează capacitaţii moleculelor de elastină de a adopta mai multe conformaţii random-coil. Oscilarea între conformaţii caracterizate de diferite grade de relaxare a moleculelor de elastină asamblate în reţea, conferă acestei proteine proprietăţi elastice similare cauciucului. Filamentele de elastină reprezintă constituenţi principali ai reţelei de fibre elastice prezente în matricea extracelulară din piele, vase sangvine sau plămâni. Componentul minor al fibrelor elastice este o glicoproteină. Dispusă pe suprafaţa fibrelor, glicoproteina intervine în organizarea moleculelor de elastină.

88

3.3.1.5. Fibronectinele Fibronectinele aparţin clasei glicoproteinelor de adeziune, a căror funcţie principală este de a media adeziunea celulă-matrice extracelulară. Fibronectinele au un rol important în menţinerea formei celulelor, în organizarea citoscheletului, iar pe parcursul embriogenezei sunt implicate în migrarea şi diferenţierea celulară. În organismele animale, fibronectinele sunt întâlnite în: ƒ sânge şi alte fluide, sub formă de dimeri solubili, favorizând fagocitoza, migrarea celulelor imune (în special macrofage), ataşarea trombocitelor de regiunile alterate ale vaselor sangvine; ƒ ataşate tranzitoriu pe suprafaţa celulară, ca oligomeri de fibronectină; ƒ în matricea extracelulară, unde formează fibre insolubile. a) Structura fibronectinelor Se cunosc mai multe tipuri de fibronectine. Codificate de către o unică genă (70 kb), fibronectinele sunt rezultatul splicing-ului alternativ al moleculei de ARN-m. Funcţie de tipul celular, pot fi generate una până la 20 molecule diferite de ARN-m pentru fibronectină ce dau naştere unui număr echivalent de lanţuri polipeptidice. Din punct de vedere structural, fibronectina este un dimer alcătuit din două subunităţi identice. Regiunile carboxiterminale ale celor două lanţuri polipeptidice (2500 aminoacizi fiecare) ce formează dimerul sunt legate printr-o pereche de punţi disulfurice. Fiecare subunitate prezintă şase domenii globulare, unite prin regiuni flexibile ale lanţului polipeptidic. Fiecare domeniu globular asigură legarea specifică a fibronectinei la receptori celulari, colagen, fibrină şi proteoglicani sulfataţi (figura 50). Identificarea, izolarea şi secvenţializarea domeniului prin care fibronectina se leagă la suprafaţa celulară au condus la evidenţierea unei secvenţe tetrapeptidice-Arg-Gly-Asp-Ser(RGDS). Secvenţa RGD este comună mai multor proteine extracelulare de adeziune. Ea permite recunoaşterea şi legarea proteinelor de către integrine, o familie de receptori de membrană omologi. Dată fiind specificitatea recunoaşterii receptor-ligand, se sugerează implicarea, în acest proces, şi a altor secvenţe din structura proteinelor de adeziune. Fig. 50 – a) Structura fibronectinei. Cele două lanţuri polipeptidice sunt legate prin punţi disulfurice. Fiecare lanţ prezintă domenii globulare ce leagă specific molecule din matricea extracelulară sau receptori de membrană; b) domeniile de legare specifică au fost puse în evidenţă prin digestie cu proteaze. Se cunosc şase domenii: • două pentru heparan sulfat; • două pentru fibrină; • unul pentru colagen; • unul pentru receptorul fibronectinei.

89

Ambele lanţuri polipeptidice ale receptorului sunt glicozilate (figura 51). imobilizându-l în membrana plasmatică (fig. Aceste fibre se leagă de receptor prin intermediul proteinelor de ataşare intracelulare (vinculina şi talină). unul transmembranar şi altul extracelular. În momentul în care deplasarea încetează. la rândul săau. Fibrele de actină se ataşează prin intermediul vinculinei şi a talinei de receptorul pentru fibronectină. interacţionează cu alte elemente ale matricei extracelulare (colagen. Nu toţi receptorii pentru constituenţii matricei extracelulare aparţin familiei integrinelor. prezentând secvenţa specifică RGD. asigură aderarea celulei la matricea extracelulară. c) Migrarea şi aderarea fibroblastelor în matricea extracelulară – proces ce implică recunoaşterea fibronectină – receptor În organismele animale adulte. O excepţie o constituie procesul de reparare a leziunilor. secretată de către fibroblaşti se leagă printr-unul din domeniile sale globulare la fibrină.000 Da) este scindat în două segmente. Pe de altă parte. se stabilesc şi se desfac succesiv contactele celulă-matrice. migrarea celulară este un fenomen rar întâlnit. Fig. asociate prin legături necovalente. Mai mult. Lanţul α (140. Receptorul pentru fibronectină este un membru al familiei integrinelor. Din această familie mai fac parte receptorul pentru laminină. mediat de receptorul pentru fibronectină.b) Receptorul pentru fibronectină-reprezentant al familiei integrinelor Receptorul pentru fibronectină este un heteromer alcătuit din două lanţuri polipeptidice . în care fibroblaştii şi celulele sistemului imun migrează spre zona afectată.α şi β. Toate aceste molecule au o structură similară. fibronectina este recunoscută şi legată de receptorul pentru fibronectină din membrana plasmatică a fibroblastelor. din spaţiul extracelular şi mănunchiurile de fibre de actină. 52 – Modelul regiunii de contact fibroblast-substrat. etc. din interiorul celulei. Fig. în citoplasmă se organizează fibrele de stres bogate în actină. 52). 90 . Fibronectina. în anumite celule. Datorită mobilităţii laterale a receptorului în membrana plasmatică. Contactul dintre fibronectine. 51 – Structura receptorului pentru fibronectină Rolul moleculei receptor este de a media contactul dintre fibronectină (recunoaşte secvenţa RGDS) şi elementele din structura citoscheletului (filamentele de actină). Aceste celule traversează cheagurile sangvine al căror element constituent principal este fibrina. proteoglicani). o parte din receptorii pentru colagen. Segmentele sunt legate între ele printr-o punte disulfurică . Lanţul β conţine secvenţe repetitive bogate în cisteină. Receptorul leagă fibronectina care. pe parcursul migrării fibroblastelor. fiind implicate în legarea componentelor matriceale de elementele citoscheletului. receptorul pentru colagen este reprezentat de o glicoproteină transmembranară cu o structură diferită de cea a integrinelor.

Structura laminei bazale Moleculele componente ale lamilei bazale sunt sintetizate sunt sintetizate de către celulele epiteliate. proteoglicanii (heparan sulfat) şi laminina sunt elemente comune tuturor acestor structuri. Spre deosebire de moleculele de colagen interstiţial. moleculele de colagen sunt stabilizate prin legături covalente încrucişate şi punţi disulfurice. endoteliale şi mezenchimale. Fig. Ele reprezintă elementul constituient major al lamilei densa ce compune lamila bazală. 53 – Modelul asocierii moleculelor de colagen de tip IV şi formarea reţelei multistratificate. un lanţ lung A şi două lanţuri mai scurte B. Secvenţa repetitivă Gly-X-Y. ceea ce justifică apariţia unor discontinuităţi în structura truplu-helixului. celule Schwann) sau se află interpusă între două straturi unicelulare în glomerulii renali şi în alveolele pulmonare. delimitează suprafaţa bazală a celulelor epiteliate şi endoteliale. Secvenţele propeptidice carboxi-terminale formează domenii prin intermediul cărora monomerii interacţionează formând dimeri lineari. separând aceste celule de ţesutul conjunctiv subadiacent. Lamina bazală Lamina bazală. a) Colagenul de tip IV Moleculele de colagen de tip IV sunt prezentate în exclusivitate în lamila bazală.2. b) Laminina-glicoproteină majoră a lamilei bazale Laminina este localizată pe faţa dinspre membrana plasmatică a lamilei densa mediind legarea lamilei bazale de suprafaţa celulară. Existenţa zonelor de discontinuitate conferă întregii molecule o mai mare flexibilitate. adipoase. 3. În această reţea. colagenul de tip IV.2. Regiunile amino terminale ce predomină de o parte şi de alta a planului reţelei se asociază prin legături covalente generând o reţea multistratificată (figura 53). Dimerii se asociază lateral prin regiunile cu conformaţie triplu-helix dând naştere unei reţele plane cu ochiuri hexagonale. La microscopul electronic. caracteristică tuturor moleculelor de colagen.000 Da) este alcătuită din trei lanţuri polipeptidice. Ea înconjoară celule individuale (musculare. Molecula (850. este întreruptă de aproximativ 20 de ori în molecula de tip IV. structură specializată a matricei extracelulare. Similar moleculelor de colagen fibrilar.3. lanţurile sunt unite prin punţi disulfurice într-o structură 91 .3.3.1. Deşi compoziţia lamilei bazale variază de la un ţesut la altul. ƒ un strat cu aspect reticular (lamina reticularis) alcătuit din colagen şi care are rolul de a lega lamila bazală de ţesutul conjunctiv. ƒ un strat electrono-dens (lamina densa). lamila bazală apare din trei straturi: ƒ un strat electrono-transparent (lamina lucida sau lamina rara) situat în imediata vecinătate a membranei plastice a celulelor ce se sprijină pe lamila bazală. secvenţele propeptidice amino-şi carboxi-terminale ale colagenului IV nu sunt scindate proteolitic după eliberarea sa în mediul extracelular. colagenul de tip IV este alcătuit din trei lanţuri polipeptidice ce formează un truplu helix (40 nm lungime).

Funcţiile laminei bazale Lamina bazală se caracterizează printr-o pronunţată heterogenitate funcţională determinată de necesităţile fiziologice ale diferitelor ţesuturi. Interpusă între ţesutul epitelial şi ţesutul conjunctiv subadiacent.cruciformă. Receptorii pentru laminină diferă funcţie de tipul celular.3. La nivelul joncţiunilor neuromusculare. creşterea şi diferenţierea celulară sunt independente de legarea receptorilor celulari la elementele componente ale laminei bazale.2. B1 şi B2) şi conţine mai multe domenii funcţionale: . lamina bazală prezintă o compoziţie chimică particulară ceea ce-i permite exercitarea funcţiei de coordonare a organizării spaţiale a componentelor joncţionale de o parte şi de alta a sinapsei. laminina conţine mai multe domenii funcţionale: câte un domeniu leagă colagenul IV şi heparan sulfatul. Reglarea funcţiilor celulare vitale: adeziunea. În glomerii renali. . 92 . iar unul sau mai multe domenii sunt implicate în legarea receptorului prin laminină. 54 – Structura lamininei Proteina prezintă trei lanţuri polipeptidice (A.un situs de legare a colagenului IV. Ca şi fibrotectina. lamina bazală susţine celulele epiteliale şi totodată funcţionează ca un filtru molecular şi celular între cele două compartimente tisulare. 3.2. În regenerarea tisulară. iar braţul scurt are un singur domeniu (figura 54). rolul laminei bazale constă în reglarea traficului de molecule din sânge în urină. dar cel puţin o parte a acestora aparţin familiei integrinelor. . Cele trei braţe scurte ale moleculei de laminină prezintă câte o pereche de domenii globulare. Fig.două sau mai multe situsuri de legare la receptori de membrană.un situs de legare a proteoglicanilor sulfataţi. lamina bazală constituie eşafodul pe care celulele migrează îndreptându-se spre zona afectată.

plastide. Interacţiunea elementelor de citoschelet cu membrana plasmatică. filamente intermediare. Microtubulii îndeplinesc în celulă un rol structural. corpusculi bazali şi axonemele organitelor locomotorii (cili. temperaturile scăzute şi presiune hidrostatică mare determină degradarea microtubulilor citoplasmatici şi a celor ce alcătuiesc fusul mitotic.de a interconecta elementele de citoschelet în reţea şi de a le lega de organitele celular şi/sau membrana plasmatică. filamente de actină. prin intermediul proteinelor de adeziune intracelulară. Principalele mişcări asociate microtubulilor sunt: ƒ mişcările cililor şi flagelilor ce asigură deplasarea celulelor libere. care a introdus şi termenul de microtubul. aceste structuri coordonând motilitatea celulară. ƒ transportul intracelular de particule. dar nu afectează 93 . în celulele animale de către d. Principalele mişcări celulare asigurate de elementele de citoschelet sunt: ƒ mişcarea cililor şi a flagelilor. Microtubulii – semnificaţia biologică Microtubulii sunt substructuri celulare omniprezente în citoplasma celulelor eucariote.flageli. în inducerea şi menţinerea geometria spaţială a celulelor. Implicat în inducerea şi menţinerea formei celulei şi a prelungirilor celulare (cili. dând naştere unor formaţiuni cu caracter efemer – fibrele fusului de diviziune. ƒ deplasarea celulelor ce prezintă un tip de locomoţie ameboidal. Se apreciază că realizarea acestora funcţii constituie rezultatul cooperării citoscheletului cu reţeaua microtrabeculară. ƒ desfaşurarea citokinezei. 4. sau permanent – centrioli. cu ajutorul microscopului electronic.Capitolul 4 CITOSCHELETUL Citoscheletul este alcătuit din microtubuli. Proteinele asociate au rol de a regla procesele de polimerizare şi depolimerizare ale filamentelor.axoni). flageli). În citoplasmă. Microtubulii Au fost evidenţiaţi pentru prima dată.1. Capacitatea sa de a-şi modifica structura. ƒ translocarea cromozomilor în timpul diviziunii celulare. ei se găsesc fie izolaţi – microtubuli citoplasmatici. Studiul comparativ al microtululilor din diferite compartimente celulare a arătat că tratamentul cu colchicină. Citoscheletul este o structură dinamică. şi un rol dinamic. o reţea microtrabeculară şi din proteine asociate. ƒ transportul intracelular de particule materiale. solidarizează celule în ţesuturi. mitocondrii) ƒ translocarea anafazică a cromozomilor. conferind acestora rezistenţă. 4.citoscheletul are în principal o funcţie de susţinere. Slauttersack (1963).microvili. mobile.are la baza reacţiile de polimerizare şi depolimerizare ale microfilamentelor şi ale microtubuliilor. vezicule de transport şi organite celulare.1. fie fasciculaţi. ƒ contracţia musculară. intervenind ca parte componentă a citoscheletului. funcţie de necesitaţile celulare.1. Acesteia i se adaugă o funcţie motilă. vezicule şi organite celulare (nucleu. la nivelul structurilor joncţionale.

Deoarece.structurile microtubulare stabile (cetrioli. conferă microtubulilor un caracter polar. (Fiecare din cele 13 protofilamente ce alcătuiesc peretele microtubulului este formată din heterodimeri de tubulină α şi β.MAP). cele cinci proteine tau cunoscute astăzi. Cele mai bine caracterizate proteine asociate sunt proteinele tau. Această presupunere este confirmată în cazul proteinei tau ce prezintă activitatea ATP . 4.1.000 Da). observat pe parcursul mai multor cicluri de polimerizare şi depolimerizare. Protofilamentele sunt rezultatul asocierii cap la coadă a unui număr variabil de heterodimeri. microtubulii se disting ca structuri cilindroide de lungimi variabile (până la zeci de nm) şi cu un diametru relativ constant de 24 nm. Structura microtubulilor În imaginile electronomicroscopice. s-a considerat că acestea sunt proteine de contaminare. ce este conservant în toate structurile microtubulare. de tubulină în protofilamente. Orientarea dimerilor. a condus la concluzia că proteinele sunt asociate specific tubulinelor. localizate exclusiv în structurile microtubulare din axonii celulelor nervoase. Alte proteine asociate prezente în celulele nervoase sunt MAP1-MAP2.2. motiv pentru care au fost numite proteine asociate microtubulilor (microtubule associated proteins . 55). Fig. 94 . MAP1 este asociată microtubulilor din axoni şi dendrite. Majoritatea proteinelor asociate sunt fosforilate. este alcătuită din două proteine distincte: alfa şi beta tubulina (fiecare 50. Fiecare microtubul este alcătuit din 13 protofilamente dispuse paralel cu axul longitudinal şi care delimitează un lumen. Aceste rezultate demonstrează existenţa unei populaţii heterogene de microtubuli. (fig. În preparatele pure de microtubuli. în afara heterodimerilor de tubulină.azică şi care acţionează în sensul accelerării polimerizării microtubulilor. ce poartă numele de tubulină (100. Proteinele asociate au rol de a consolida structurile microtubulare prin interconectarea microtubulilor adiacenţi şi de a stabiliza edificiul arhitectural al citoscheletului prin legarea filamentelor intermediare. iniţial. diversele structuri microtubulare conţin diferite tipuri de molecule proteice. corpusculi bazali. aşezaţi cap la coadă. Cele două componente proteice ce compun heterodimerul sunt dispune heicoidal în peretele microtubulului. Dar raportul cantitativ constant dintre proteine şi subunităţile de tubulină. sunt rezultatul unui proces de splicing (combinare) alternativ. tubulina. Codificate de o unică genă.000 Da). în timp ce MAP2 este întâlnită doar în structurile microtubulare din dendrite. Ciclurile de fosforilare şi defosforilare ale acestora pot constitui o etapă importantă în reglarea asamblării microtubulilor. microtubuli din organitele locomotorii). s-a observat prezenţa unor proteine cu mase moleculare diferite. Unitatea fundamentală a microtubulilor. 55 – Modelul structurii tridimensionale a microtubulilor.

În ceea ce priveşte influenţa celui de-al doilea factor. Expunerea unei soluţii de microtubuli la temperaturi scăzute (0ºC) are un rezultat contrar. Studiile în vitro au demonstrat formarea microtubulilor într-o soluţie pură de dimeri. cu atât este mai favorizată formarea unui cap GTP şi deci. în timp ce. Stabilitatea microtubulului apare reglată de doi factori concentraţia de tubulină liberă şi viteza reacţiei de hidroliză a GTP. determinând o accelerare a depolimerizării.1. Creşterea temperaturii la 37ºC este însoţită de reasamblarea microtubulilor. Fiecare dimer de tubulină conţine două molecule de GTP. Capătul opus a fost notat cu minus (-). cu cât viteza de hidroliză a GTP este mai mică. concentraţia dimerilor liberi reprezintă principalul factor implicat în reglarea polimerizării şi depolimerizării microtubulilor. viteza de disociere a dimerilor depăşeşte viteza de polimerizare. experimentelor in vitro. numărul dimerilor adăugaţi fiind egal cu cel al subunităţilor disociate de microtubuli. Dacă. Modelul susţine că variaţiile locale ale celor doi factori pot determina evoluţia diferită a microtubulilor dintr-o celulă. la o anumită concentraţie a dimerilor liberi de tubulină se atinge o stare de echilibru (steady state). Se demonstrează astfel caracterul dinamic al microtubulilor. alţii suferă un proces de depolimerizare. la 37ºC. Viteza reacţiilor de polimerizare şi depolimerizare este de două ori mai mare la unul din capete. sub concentraţia critică. Microtubulii care au o strucrură cap GTP. Când concentraţia dimerilor liberi depăşeşte valoarea critică predomină procesul de polimerizare. polimerizarea microtubulilor este favorizată. concentraţia dimerilor liberi este superioară valorii critice. Studiul dinamicii microtubulilor. dar alungirea primer-ului. asupra stabilităţii microtubulilor. În consecinţă. determinând depolimerizarea cu eliberarea dimerilor αβ stabili.3. ceea ce conduce la formare GDP. Deşi adăugarea sau pierderea subunităţilor de tubulină poate avea loc în oricare din capetele microtubului. prin adăugarea de noi dimeri de tubulină. În consecinţă. în timp ce unii microtubuli sunt subiectul unor repetate şi rapide procese de polimerizare şi depolimerizare. se desfăşoară lent. Acest model sugerează că o anumită structură a extremităţilor microtubulilor de determină adăugarea sau disocierea subunităţilor proteice. prima etapă a polimerizării. la extremitatea + se formează un cap GTP. în culturi de celule. In vitro.4. Polaritatea şi dinamica microtubulilor Geneza microtubulilor este un proces de autoasamblare a tubulului. în timp ce unii microtubuli se alungesc. a evidenţiat aspecte surprinzătoare şi aparent contrare rezultatelor. observaţiile electrono-microscopice subliniază funcţionalitatea diferită a extremităţilor acestor structuri. Această concentraţie a fost numită concentraţie critică (Cc). iar viteza acestei reacţii este mai mare decât cea a hidrolizei GTP. se constată că. structuri ce-şi modifică lungimea ca rezultatul a reacţiilor de polimerizare şi depolimerizare. Pe parcursul polimerizării sau în etapa imediat următoare încorporării dimerului (preferenţial la capătul +). Manifestarea simultană a fenomenelor de creştere şi descreştere în lungime a microtubulior este explicată prin modelul dinamic (dynamic instability model). se pot alungi. are ca rezultat depolimerizarea microtubulilor. alungirea microtubulului. 95 . scăderea concentraţiei de tubulină. în prezenţa GTP (guanozin trifosfat) şi a ionilor bivalenţi. GTP este hidrolizat la GDP (guanozin difosfat). sunt stabili şi pot servi ca primer-i în procesul de polimerizare. La o concentraţie scăzută a tubulinei libere (C < C C ). Prezenţa structurii GDP este asociată cu instabilitatea microtubulilor. Sinteza microtubului primer. simbolizat cu plus (+). în aceeaşi celulă (la aceeaşi concentraţie a dimerilor liberi) alţi microtubuli se alungesc continuu sau rămân la o lungime constantă pe parcursul perioadei de observaţie. Viteza mare a hidrolizei GTP are un efect contrar. că. este un proces mult mai rapid. Se constată astfel.

Centrii organizatorici ai microtubulilor Distribuţia nealeatorie a microtubulilor în celulă a condus la ipoteza existenţei unor factori ce controlează nucleaţia. Microtubuli au o orientare strictă în raport cu centrele de nucleaţie (fig. dispunem de numeroase argumente ce atestă faptul că cel puţin centriolii şi corpusculii bazali acţionează ca centrii organizatorici ai micritubulilor.Microtubulii din dendrite nu au o orientare fixă. 56). Aceşti factori a căror existenţă a fost demonstrată prin cercetări experimentale poartă numele de centrii organizatori ai microtubulilor (MTOC) sau centrii de nucleaţie. Astfel.1. Fig.1. Bazele diversităţii structurilor microtubulilor Deşi toţi microtubulii prezintă o organizare fundamentală comună. chiar şi în cadrul aceleiaşi celule. caz în care poartă numele de izotipuri. 4.Microtubulii fasciculaţi dau naştere fibrelor fusului de diviziune ce se diferenţiază între cei doi centrii celulari prezenţi la polii opuşi ai celulei. diferenţierea şi dispunerea acestor formaţiuni celulare. Cercetări efectuate pe structurile microtubulare din neuron au condus la concluzia că fiecare microtubul conţine subunităţi alfa şi beta echivalente funcţional. în mare parte. B – Celulă nervoasă. particularităţile acestor structuri fiind dictate de tipul proteinelor asociate ce copolimerizează cu tubulinele sau se leagă de microtubuli ulterior polimerizării. la organismele eucariote. rezultatul modificărilor posttranslaţionale. Recent. tubulinele alfa sunt antrenate într-o reacţie de acetilare a unui rest de lizină şi suferă adiţia sau deleţia unei tirozine carboxi-terminale.Microtubulii ce intră în structura axonemei au capătul poziţionat proximal faţă de corpusculul bazal. La tubulinele beta se remarcă modificări ale segmentelor carboxi –terminale. Astăzi. Iniţial.4. 56 – Orientarea microtubulilor în raport cu centrele de nucleaţie: A – Celulă ciliată aflată în interfază. s-a demonstrat că heterogenitatea subunităţilor de tubulină nu poate explica diversitatea structurilor microtubulare. Diferenţele dintre subtipuri sunt.5.Microtubulii din axon sunt orientaţi cu capătul spre corpusculul bazal. 96 . a subtipurilor de alfa şi beta tubulină. Secvenţele de aminoacizi ale izotipurilor de alfa şi beta tubulină sunt aproape identice la păsări şi rozătoare.Microtubulii citopasmatici au capătul (-) ancorat în regiunea pericentriolară. diversitatea structurilor microtubulare a fost pusă pe seama existenţei. Aceste proteine sunt codificate de aceleaşi gene sau de gene diferite. C – Celulă aflată în mitoză. deoarece modificările posttranslaţionale nu afectează semnificativ funcţionalitatea microtuburilor.4. structurile rezultate prin asocierea acestora sunt foarte diferite. Este posibil că aceste modificări structurale să condiţioneze încorporarea subunităţilor în diferite structuri microtubulare şi legarea lor la proteinele asociate.

În imaginile electronomicroscopice se observă însă că microtubulii nu au ca punct de plecare centriolii.5. îl constituie păstrarea capacităţii de organizare a microtubulilor în celulele eucariote. iar corpusculii bazali. Subfibrila A este un microtubul complex. 57). numită centrul celular. Datorită absenţei centrului organizator în dendrite. Fibrilele sunt imobilizate într-o matrice amorfă ce înconjoară cilindrul. localizate la baza organitelor locomotorii şi care poartă numele de corpusculi bazali. De la această orientate fac excepţie microtubulii din dendritele şi axonii neuronilor. Fiecare fibrilă este formată din 3 subfibrile reprezentate de trei microtubuli. delimitată. fie cu capătul (-) spre corpul celular. de o zonă mai puţin densă şi relativ omogenă. la rândul său. 4. coordonează mişcările cililor şi flagelilor. interconectat cu fibrilele periferice. (fig. La capătul proximal al centriolilor şi corpusculilor bazali se constantă prezenţa unui miez cilindric central. centrosfera. Un argument în plus. în favoarea rolului de centru organizator al centrozomului. Structura centrului celular este complexă. ei radiind din regiunea pericentriolară. centriolii stau la baza fenomenelor de motilitate manifestate în timpul diviziuni celulare. este absentă în regiune distală a celor două structuri microtubulare. cât şi centrozomul sunt prezenţi ambele structuri coordonează formarea microtubulilor din celulele aflate în interfază şi acelor din fibrele fusului mitotic. în timp ce subfibrilele B şi C sunt incomplete (10-11 protofilamente).4 µm lungime ). capătul (-) este orientat spre corpul celular. în axon toţi microtubulii au aceeaşi polaritate. În formarea microtubulilor ce alcătuiesc axonemele cililor şi flagelilor sunt implicate alte structuri microtubulare. ei sunt dispuşi fie cu capătul (+). Se presupune că în celulele în care atât centriolii. echidistant şi înclinate la un unghi de 30-40˚. Cercetările experimentale au demonstrat faptul că centriolii izolaţi sau însoţiţi de materialul pericentriolar sun capabili să iniţieze polimerizarea tubulinei in vitro şi să coordoneze nucleaţia microtubulilor in vivo. Pe lângă rolul de centri organizatori ai microtubulilor. dar nu toţi microtubulii radiază din aceasta.1. Este posibil ca aceştia să dicteze şi poziţionarea microtubulilor liberi de vreme ce. Subfibrilele din fiecare triplet sunt notate cu A. format din 13 protofilamente.B şi C dinspre lumenul cilindrului spre exterior. înconjuraţi de o zonă citoplasmatică amorfă. Centriolii şi corpusculii bazali În coordonare asamblării microtubulilor şi a motilităţi celulare un rol-cheie îl joacă structurile microtubulare specializate. asemănătoare unei roţi cu spiţe.5.1. microtubulii nu păstrează aceeaşi polaritate. din care lipsesc centriolii. 4. Sechestrarea şi stabilizarea capetelor explică de ce în vivo adăugarea şi disocierea dimerilor are loc doar la capetele (+) libere. 97 . în timp ce. La baza axonului se remarcă prezenţa unui centru organizator. Microtubulii din celulele aflate în interfaza şi cei care alcătuiesc fibrele fusului mitotic îşi au originea într-o regiune perinucleară.Capetele (-) sunt inserate în centrul organizator şi stabilizate de proteinele asociate. numită centrozom sau regiune pericentriolară. Ambele structuri microtubulare au forma unui cilindru ( 0.1. Microtubulii ce au ca punct de plecare centrul de nucleaţie prezintă o orientare obişnuită (capătul (+) liber). capetele (+) distale sunt libere. Pereţi cilindrului sunt constituiţi din 9 fibrile dispuse circular.2 µm diametru şi 0. Această structură. ea constând dintr-o pereche de centrioli situaţi central. Ultrastructura centriolilor şi a corpusculilor bazali Studiile de microscopie electronică au condus la elucidare ultrastructurii centriolilor şi corpusculilor bazali.2.

4. În momentul în care ajunge la maturitate. Perechile de centrioli migrează spre polii celulei unde în metafază alcătuiesc polii fusului de diviziune. Fiecare fibrilă este un triplet de microtubuli (A. Un fenomen replicativ similar este întâlnit şi la corpusculii bazali. Fiecare procentriol este orientat perpendicular pe centriolul din care a provenit.Fig.Cele 9 fibrile periferice formează peretele unui element de formă cilindrică. Fibrilele sunt legate între ele prin proteine conectoare. Cercetări recente au demonstrat existenţa la nivelul corpusculilor bazali a unei molecule mici (6-9 milioane pb ) de ADN linear. prezenţi în centrul celular.C). În momentul separări celulelor-fiice rezultate în urma diviziunii celulare fiecare. centrul celular se divide. procentriolii se alungesc continuu. fiecare constituie dintr-un centriol matur şi altul în creştere. Replicarea centriolilor şi a corpusculilor bazali Replicarea centriolilor are loc la un anumit moment al ciclului celular. atingând dezvoltarea maximă în metafază. proteinele sintetizate fiind apoi transportate şi integrate în corpusculii bazali. 58 – Schema replicării centriolilor. La începutul profazei. Prezenţa ADN la nivelul corpusculilor bazali explică capacitatea lor de autoreplicare. el se separă de corpusculul parental.1. (fig. sunt situaţi unul lângă altul cu axele lungi în unghi drept. Iniţial. centriolii se separă. Se presupune că translaţia are loc în ribozomii citoplasmatici. pentru ca în perioada sintetică ( S ) din fiecare centriol prexistent să se diferenţieze câte un centriolfiu. Corpusculul nou format se diferenţiază din cel preexistent şi se orientează perpendicular pe aceasta. generând apariţia unui nou flagel sau a unui nou cil.5. va conţine câte un cuplu de centrioli maturi.B. iar cele două perechi de centrioli. Replicarea centriolilor şi a corpusculilor bazali nu este pe deplin elucidată.3. Fig. În interfază. 57 – Structura corpusculilor bazali şi a centriolilor. orientaţi perpendicular unul pe celălalt şi înconjuraţi de materialul pericetriol. Acest ADN conţine informaţia necesară codificării majorităţii proteinelor existente în corpusculi. 98 . numit procentriol. cei doi centrioli. mai mici decât centrioli parentali. se separă. La sfârşitul perioadei G1. 58). la începutul perioadei G1.

în acelaşi plan. Mişcările cililor şi flagelilor Cilii şi flagelii sunt prelungiri celulare cu caracter permanent. Flageli execută mişcări ondulatorii. La mamifere. faringe şi trahee. molecula este activă. ei sunt consideraţi variante ale acelaşi organit.1.1-0. diferenţa de fază între mişcările a doi cili consecutivi fiind constantă. asemănările structurale şi funcţionale dintre aceştia şi nu în ultimul rând prezenţa ADN au condus la concluzia că centrii organizatorici ai microtubulilor sunt componente ale unui sistem citoplasmatic. Se sugerează că ADN centriolar se găseşte în nucleu într-o formă inactivă. moment ce marchează începutul mişcării de întoarcere.2 secunde. 59 – Schema mişcărilor cililor.inclusiv la om. ca rezultat al cooperării dintre unitatea genetică nucleară şi cea proprie sistemului citoplasmatic. cilii asigurând deplasare ovulului. mişcările se propagă de la baza organitului către capătul său opus. Bătaia constă în înclinarea sub un unghi larg a cilului aflat în extensie. iar în urma translocării sale în centriol. Fiecare ciclu durează 0. ce formează o suprafaţă ciliată este defazată. în doi timpi: o bătaie activă şi o alta de întorcere. cu amplitudine constantă. celulele ciliate se găsesc în mucoasa tractului respirator. Cilii execută mişcări ciclice. Ele sunt prezente şi în mucoasa oviductului. Curbarea se propagă de-a lungul cilului determinând revenirea organitului la poziţia iniţială (fig. energia necesară fiind furnizată prin hidroliza ATP. prezente în multe celule eucariote animale şi vegetale.având rolul de a îndepărta particulele materiale ce pătrund în momentul inspirului în cavităţile nazale. 4. Mişcarea cililor. cât şi a flagelilor sunt procese energo-dependente. Aproape concomitent are loc curbarea cilului în regiunea bazală. Fig. În majoritatea cazurilor. 99 . 59). Uneori mişcarea sub forma unei unde plane este înlocuită de o altă helicoidală. Capacitatea celulei de a coordona modificările morfologice şi funcţionale ce însoţesc procesele de creştere şi diferenţiere celulară se pot explica prin activarea şi dezactivarea centrelor de nucleaţie. Atât mişcarea cililor.Există date experimentale ce confirmă presupunerea prezenţei în centrioli a unui ADN propriu. Spermatozoidul este singura celulă flagelată din organismele mamifere. Interconvertibilitatea demonstrată a centriolilor şi corpusculilori bazali.6. Deşi între cili şi flageli există unele deosebiri.

Structura axonemei. Fibrele periferice sunt dublete subfibrilare ce se extind din corpusculul bazal în flagel (cil). Structura cililor şi a flagelilor Cilii şi flagelii celulelor eucariote au un plan de organizare comun.1. Axonema este alcătuită din 9 fibre periferice şi 2 centrale. De subfibrila A. 100 . numită axonemă. Braţele dineinei şi elementele radiale sunt ataşate pe subfibrila A. Ambele organite sunt alcătuite din trei părţi: cilul sau flagelul propriu-zis.1. sunt ancorate 2 braţe orientate în direcţia acelor ceasornicului şi alcătuite dintr-o proteină ce poartă numele de dineină. generată prin expansiunea plasmalemei. Fibra periferică este un dublet de microtubuli. Subfibrila A este un microtubul complet (13 protofilamente). Peretele axonemei este alcătuit din 9 fibre periferice. fiecare formată din două subfibrile (A şi B ). Cele 2 fibre centrale sunt interconectate prin punţi transversale şi înconjurate de o structură fibrilară numită teaca internă. Fiecare este alcătuită dintr-un unic microtubul 1 (singlet). subfibrila B este un microtubul incomplet (10 – 11 protofilamente). Cele 2 subfibrile sunt notate cu A şi B. În lumenul axonemei se găsesc singletele centrale. B. prin regiuni regulare şi care creează imaginea unei roţi cu spiţe. notate cu C1 şi C2 . Fig. (fig. înconjurată de hialoplasmă şi protejată la exterior de o membrană celulară simplă. Subfibrila A este un microtubul complet (13protofilamente). interconectate prin punţi transversale şi înconjurate de teaca internă. în timp ce subfibrila B este incompletă (10-11 protofilamente). Rolul-cheie în interconectarea microtubulilor revine unei proteine numită tectină. Cilul sau flagelul propriu-zis constă dintr-o structură microtubulară complexă.4. 60). Tot din subfibrile A pleacă spre centrul axonemei braţe radiale ce se termină în aproprierea tecii interne. În regiunea centrală a lumenului axonemei sunt localizate cele 2 fibre centrale. în partea opusă subfibrilei b. Braţele externe ale dineinei apar de-a lungul microtubulilor la intervale regulate de 24 nm.6. corpusculul bazal şi rădăcinile. iar distanţa dintre braţele interne succesive este de 32 nm. 60 – A. la baza structurii lor aflându-se microtubulii.

101 . 61).7. este legată de subfibrile B a dubletului adiacent prin intermediul unei proteine contractile numită nexină. având o orientare unipolară. de la baza cilului (flagelului) spre vârful acestuia.1. 4. Fibrele din cei doi asteri ce se găsesc în contact se alungesc prin polimerizarea tubulinei. Cei doi centrozomi coordonează nucleaţia microtubulilor care prin asociere generează fibre. flageli se mişcă în acelaşi plan. Fibrele. Intrarea celulei în diviziune este anticipată de autoreplicarea centriolilor. 4. ƒ deplasarea cromozomilori în planul ecuatorial şi celulei şi alinierea în ƒ placa metafazică. iar pe de altă parte de diferenţele morfologice dintre fibrele centrale. Elementele radiale şi teaca internă au rolul de a coordona intrarea în acţiune a dineinei. proteina contractilă ce leagă fibrele periferice adiacente. convertind glisarea dubletelor într-o mişcare de înclinare a axonemei. Totalitatea fibrelor asteriene ce radiază dintr-un singur centrozom alcătuieşte asterul. La extremitatea fiecărui braţ de dineină există 2-3 regiuni globulare.1. (fig. o proteină alcătuită din mai multe polipeptide. determinând depărtarea centrilor celulari şi deplasarea lor spre polii celulei.7. cu mase moleculare variate. dintr-un dublet. Formarea fusului de diviziune În celulele aflate în interfază. Cilul sau flagelul propriu-zis este ancorat în corpul celular prin rădăcini cu o structură variată. ƒ translocarea cromozomilori anafazici. sunt dispuse de jur-împrejurul fiecărui centrozom şi poartă numele de fibre asteriene (“stelare”). împiedică disocierea dubletelor în momentul glisării. energia eliberată prin hidroliza ATP este utilizată în scopul desfacerii şi refacerii succesive a legăturilor dintre dineinile ataşate de subfibrila A a unui dublet şi subfibrila B a dubletului adiacent.1. 4.000 Da) cu activitatea ATP azică. Mecanismul molecular al mişcări cililor şi flagelilor În mişcările cililor şi flagelilor un rol important îl joacă dineina. cu capătul (-) inserat în centrozom şi capătul (+) distal. cu caracter permanent între dubletele externe. unde vor constitui polii fusului de diviziune. Această limitare a mişcări este impusă pe de o parte de existenţa unei legături rigide.2. liber.1.Axonema este stabilizată prin interconectarea fibrelor periferice. Implicarea microtubulilor în diviziunea celulară Microtubulii joacă un rol-cheie în trei procese importante ce se desfăşoară în cadrul diviziuni celulare: ƒ formarea fusului de diviziune. Subfibrila A. reprezentate de un polipeptid (400.6. microtubulii citoplasmatici radiază din centrozomul centrului celular. Această deplasare a punţilor laterale dintre fibrele determină alunecarea dubletelor unul faţă de altul şi în consecinţă înclinarea cilului (flagelului). Spre deosebire de cili. scindarea materialului pericentriolar şi formare celui de-al doilea centru celular. Nexina. În timpul mişcării cililor şi flagelilor.

polare şi kinetocorice ce radiază din cei doi centrozomi. Kinetocorii sunt complexe multiproteice cu structura trilamelară. Acestea se alungesc prin adăugarea dimerilor de tubulină la capetele (+) libere. fibrele polare pătrund în spaţiul nuclear şi ancorează prin capetele (+) kinetocorii cromozomilor. c) – diferenţierea fibrelor polare ale fusului de diviziune între cei doi centrii celulari. b) – replicarea centriolilor are drept consecinţă apariţia celui de-al doilea centru celular. În momentul dezorganizării membranei nucleare. Fusul de diviziune este format din două semifusuri. Fibrele ce pleacă din centrozom spre planul ecuator al celulei poartă numele de fibre polare. Secvenţele au capacitatea de a lega proteine specifice ce iniţiază formarea complexului multiproteic. numite ADN centromeric. ce se dezvoltă pe cele două feţe opuse ale centromerului (constricţie primare) la nivelul căruia sunt unite cele două cromatide ale cromozomului metafazic. alcătuieşte fusul mitotic sau fusul de diviziune. În acest proces sunt implicate proteine asociate microtubulilor ce interconectează în plan ecuatorial fibrele polare învecinate antiparalele. fiecare conţinând fibrele ce pleacă de la un singur centrozom. împiedicând depolimerizarea acestora. Alungirea fibrelor asteriene şi deplasarea celor doi centrii celulari spre polii opuşi ai celulei. d) – ancorarea cromozomilor la polii fusului de diviziune prin fibrele kinetocorice. Totalitatea fibrelor asteriene. Fibrele ce leagă kinetocorii de polii fusului de diviziune se numesc fibre kinetocorice.Fig. 61 – Formarea fusului de diviziune: a) – fibrele asteriene radiază din regiunea pericentriolară. Caracterul polar al fusului de diviziune poate explica prin existenţa unui proces de stabilizare selectivă a fibrelor polare. 102 . Formarea acestei structuri specializate în interconectarea cromozomilor cu polii fusului de diviziune este controlată de secvenţe de ADN.

S-a observat că. prin microchirurgie cu raze laser de pe un braţ cromozomial. Aceasta demonstrează caracterul elastic al fibrelor kinetocorice. după care şi celălalt kinetocor este ancorat de fibrele polare ce pleacă din centrozomul opus. spre polii celulei. Aceste fibre au capătul (-) inserat în controzom şi capătul (+) legat de kinetocor şi stabilizat prin proteine. Deplasarea cromozomilor spre planul ecuatorial al celulei este determinată în parte de polimerizare fibrelor kinetocorice. Cele două forţe de respingere şi atracţie. 103 . 4. Ruperea experimentală a fibrelor kinetocorice ce leagă cromozomul de unul din polii fusului de diviziune este precedată de rapidă deplasare a cromozomului spre polul de care a rămas ataşat.7. Primul eveniment constă în deplasarea cromatidelor surori spre polii opuşi ai fusului de diviziune şi constituie anafaza A. Având ambele capete protejate.7.2. Deplasării cromozomilor. anafaza. În timpul acestor mişcări.1.1. un set de fibre polare capturează unul din cei doi kinotocori ai cromozomului. s-a constatat că dimeri sunt incorporaţi la capătul (+) al fibrelor kinetocorice. oscilând între cei doi poli ai fusului de diviziune. În anafază au loc două evenimente distincte cu o desfăşurare simultană în timp. Deplasarea cromozomilor spre regiune ecuatorială a celulei şi alinierea lor în placa metafazică În prometafază. În timp ce detaşarea prin micromanipulare a fibrelor kinetocorice de cromozomi declanşează un proces rapid de depolimerizare a acestor fibre. Fig. acţionează asupra cromozomilor şi după alinierea lor în placa metafazică.4. i se opune o forţă ce atrage cromozomii spre polul opus. în urma exciziei kinetocorului. Fiecare cromozom va avea astfel o orientare strictă în raport cu fusul diviziuni. 62). Polimerizarea fibrelor kinetocorice nu reprezintă singurul proces ce explică deplasarea cromozomilor şi alinierea lor în placa ecuatorială. lipsit de kinetocor. ceea ce justifică permanenta reajustare a poziţiei lor prin mişcarea oscilatorii de mică amplitudine. Forţa este direct proporţională cu lungimea fibrelor kinetocorice. Pe parcursul anafazei A. prin kinetocor şi centrozom. prezentând kinetocorii spre cei doi poli ai celulei. Translocarea cromozomilor anafazici Desăvârşirea replicării centromerilor şi separarea cromatidelor surori ale cromozomilor metafazici marchează sfârşitul metafazei şi iniţiază o altă etapă a mitozei. Până în prezent au fost elaborate trei modele teoretice alternative ale acestui mecanism. 62 – Deplasarea cromozomilor spre polii opuşi ai celulei în anafază. aceasta se depărtează spre polul fusului de diviziune cel mai apropiat. într-o celulă aflată în metafază. împiedicându-le depolimerizarea. fibrele kinetocorice se scurtează prin disocierea de tubulină de la capetele (+) (fig. spre unul din cei doi poli. nu se datorează ancorării sale la fibrele fusului de diviziune. O explicaţie a acestui fenomen ar putea-o constitui rapida polimerizare a fibrelor fusului de diviziuni ce generează un curent care respinge structurile neataşate spre regiunea ecuatorială a celulei. ancoraţi în fibrele de diviziune. Injectând tubulină marcată. Mecanismul prin care cromatidele ascensionează spre polii fusului de diviziune nu este încă elucidat. cromozomii se mişcă dezordonat. fibrele kinetocorice au o stabilitate mult superioară celorlalte fibre ce alcătuiesc fusul de diviziune.3. Mişcarea braţului. Aceasta sugerează că kinetocorul protejează capetele (+) ale fibrelor kinetocorice.

Elementul central al celulei de-al doilea model îl constituie depolimerizarea fibrelor kinetocorice. ca sistem experimental. veziculelor şi a organitelor nu are loc cu aceeaşi viteză. celulele nervoase. spre regiunea sinaptică. rolul-cheie îl joacă anumite proteine kinetocorice cu activitate ATPazică similare dineinei şi kinezinei. diviziune în timpul anafazei B. Proteinele leaga capetele (+) ale fibrelor kinetocorice şi le stabilizează. Ele sunt transportate în anumite situsuri. În cel de-al treilea model. a proteinelor libere sau incorporate în organitele celulare ce îi conţineau. Iniţial. Experimentul a demonstrat că deplasarea proteinelor. similare dineinei sau kinezinei. Prin adăugarea dimerilor de tubulină la capetele (+) libere ale fibrelor polare antiparalele acestea se alungesc şi se suprapun în regiunea ecuatorială a fusului de diviziune. prin metode autoradiografice. Procesul poartă numele de transport axonal anterograd.8. Transportul axonal anterograd a fost pus în evidenţă prin injectarea aminoacizilor marcaţi radioactiv şi urmărirea. Acestea se deplasează dinspre terminaţiile sinaptice spre corpul celular.În primul model. din corpul celular. care antrenează în această mişcare întreaga cromatidă. 4. Se presupune că proteinele cu activitate ATP . Forţa ce determină această mişcare este generată de alte structuri. Aceste proteine manifestă probabil o afinitate crescută pentru tubulina polimerizată. Prin deplasarea proteinelor sun expuse capetelor (+) ale fibrelor kinetocorice care suferă depolimerizarea. Această alegere se baza pe faptul că ribozomii sunt absenţi din axoni neuronilor.azică sunt ataşate de fibrele polare ale unui semifus. Energia eliberată prin hidroliză ATP asigură deplasarea de-a lungul fibrelor a proteinelor kinetocorice cu funcţie ATP-azică. Fibrele antiparalele sunt împinse spre centrii celulari determinând. Energia eliberată prin hidroliza ATP permite deplasarea proteinelor de-a lungul fibrelor polare ce alcătuiesc al doilea semifus. În paralele. veziculele şi particulele proteice nu se deplasează haotic în spaţiul intracelular. depărtarea lor. Modelul se bazează pe două elemente: polimerizarea fibrelor polare şi presupunerea axistenţei unor proteine cu activitate ATP-azică. Nu este exclusă posibilitatea ca prin interacţiile cu cortica celulară microtubulii din fibrele asteriene să participe la deplasarea în direcţii opuse a polilor fusului. Cu cea mai mare viteză (3mm/sec) sunt deplasate particulele şi veziculele mici. studiul implicării acestor elemente de citoschelet în transportul intracelular a folosit. Forţa ce determină acest proces este generată de interacţiunea fibrelor polare antiparalele (din cele două semifusuri) ce se întrepătrund în regiunea ecuatorială a fusului de diviziune. Disocierea dimerilor de tubulină este însoţită de ruperea şi refacerea ciclică a legăturilor dintre proteinele kinetocorice (ce nu prezintă activitatea ATP – azică) şi microtubulii ce alcătuiesc fibrele kinetocorice. fibrele kinetocorice au numai rolul de a direcţiona deplasarea cromatidelor. 104 . în timp ce proteinele ce intră în alcătuirea citoscheletului se deplasează foarte incet (fracţiuni de mm/zi). unde vor fi degradate de către enzimele lizozomale. prezenţa proteinelor şi a organitelor celulare fiind rezultatul unui proces de transport de la situsurile de sinteză. În stricta orientare a transportului intracelular un rol-cheie îl joacă microtubulii. pe direcţi şi cu viteze caracteristice. în axon are loc şi un transport retrograd în care sunt antrnate vezicule ce conţin fragmente de membrană şi proteine citosolice.1. Al doilea eveniment îl constituie anafaza B şi este reprezentat de alungirea fusului mitotic şi depărtarea centrilori celulari.Transportul intracelular mediat de microtubuli Organitele. Rezultatele cercetărilor efectuate au condus la elaborarea unui model al mecanismului elongarii fusului de diviziune. cum ar fi un sistem de filamente elastice ce interconecteză kinetocorii şi polii fusului de diviziune.în final.

printr-unul din capete. dar ea se deplasează dinspre capătul (+) spre capătul (-) al microtubulului. întâlnim microfilamentele izolate cu o distribuţie relativ difuză şi dinamică. numită miozină. vezicula transportată. moleculele de kinezină deplasează microtubulul asociat spre capătul său (-). În citoplasma tuturor celulelor. proteina MAPIC este capabilă să lege microtubulul şi vezicula de transport. pe parcursul mitozei. 63). se pot observa două organite deplasându-se de-a lungul aceluiaşi filament. 2. fără a intra în coliziune. cu excepţia celor musculare.O valoare intermediară o are viteza de transport a mitocondriilor. cât şi deplasarea veziculelor necesită prezenţa în sistem a ATP şi a unor proteine specifice cu funcţia ATP-azcă. în direcţi opuse. Atât în celulele musculare. Aceasta indică faptul că fiecare filament transportor conţine mai multe “benzi de transport “ pentru organitele celulare. În mod similar kinezinei. microtubuli plasmatici. Fig. microtubulul. Responsabilă de transportul retrograd al veziculelor este o proteină asociată cu microtubulii plasmatici numită MAPIC (1. Una dintre aceste proteine este kinezina (380. 105 . S-a observat că atât legarea. Microfilamentele Microfilamentele de actina sunt componente citoplasmatice prezente în toate celulele eucariote. studiul efectuat pe culturi de fibroblaste a demonstrat implicarea microtubulilor în dispersarea veziculelor rezultate prin fragmentarea aparatului Golgi.000 Da) sau dineină citoplasmatică. Proteina asigură transportul anterograd al veziculelor. de fapt. deoarece ea se deplasează întotdeauna de la capătul (-) al microtubulului spre capătul (+) al acestuia. 4. Molecula alcătuită din patru lanţuri polipeptidice este capabilă să lege. Modul în care kinezina utilizează energia eliberată prin hidroliza ATP pentru a asigura transportul veziculelor de-a lungul microtubulului este încă neelucidat (fig. cât şi în alte tipuri celulare ele sunt asociate cu o proteină fibrilară. iar prin celălalt capăt. kinezina de deplasează de-a lungul microtubulului împreună cu vezicula pe care a legat-o. folosind energia rezultată din hidroliza ATP. b) Imobilizate pe suprafaţa unei plăci de sticlă. Încercările de a caracteriza aceste filamente au condus la concluzia că ele reprezintă.000 Da). Tehnica microscopiei computerizate în contras de fază a permis vizualizarea asocierii organitelor cu structuri celulare filamentoase şi deplasarea lor de-a lungul axonului.000. s-a realizat un sistem experimental ce conţinea microtubuli obţinuţi prin autopolimerizarea dimerilor necontaminaţi cu proteine asociate sau citosolice şi vezicule sinaptice izolate din diferite tipuri celulare. În unele cazuri. şi reagregarea lor în interfaza ciclului celular. În plus. În prezenţa ATP. Pentru a înţelege mecanismul transportului intracelular asociat microtubulilor. 63 a) Transportul anterograd al veziculelor de-a lungul microtubulilor mediat de kinezină.

având caracter polar. Actinele. Aceste proteine se numesc alfa actine. 106 .1. cât şi un rol dinamic. Adăugarea monomerilor sau disocierea lor pot avea loc la oricare din capetele microfilamentului. La o concentraţie ionică similară cele existente în spaţiu intracelular actina G polimerizează. La păsări şi mamifere există cel puţin 6 gene diferite ce codifică actina. generând filamente de actină. Acest fapt sugerează că genele codanate au evoluat dintr-o genă ancestrală comună. inelele contractile şi microvili. Dinamica microfilamentelor aminteşte de cea a microtubulilor. numite actină fibrilară sau actină F. Microfilamentele de actină Actina reprezintă principala componentă a microfilamentelor. au mase moleculare. muşchii netezi ce delimitează vasele sangvine sau muşchii enterici ce mărginesc lumenul intestinal).Acestea participă alături de microtubulii citoplasmatici şi filamentele inermediare la organizarea stucturii complexe a citoscheletului. 64 – Modelul molecular al actinei fibrilare (actina F). Fig. Celelalte 2 specii moleculare de actină notate cu beta şi gama au un grad de omologie mai scăzut şi sunt prezente în citoplasma tuturor tipurilor celulare. 4 prezintă un grad înalt de omologie (din cei 375 de aminoacizi doar 6 sunt diferiţi). Atât polaritatea subunităţilor componente. miocard.azică a miozinei. dar viteza cu care se desfăşoară reacţiile de polimerizare şi depolimerizare la capătul (+) este de 5-10 ori mai mare decât la capătul (-). 4. conformaţie şi secvenţă de aminoacizi similare. Din cele 6 proteină. în vitro. de susţinere. este posibil ca speciile moleculare de actină să manifeste o afinitate diferită faţă de proteinele citoplasmatice cu care se asociază. Fiecare specie moleculară de alfa actină este prezentă exclusiv într-un singur tip de celulă musculară (din muşchii striaţi.000 Da.Actina este un polipeptid cu o masă moleculară de 42. Pe fiecare tur de helix se găsesc două molecule de actină. se asociază cap la coadă formând un helix monocateran cu o grosime aproximativ de 7 nm. cât şi funcţiile asociate lor sunt determinate de tipul proteinelor ce leagă specific actina. Acest lucru ar explica funcţiile diferite ale microfilamentelor. Fiecare monomer este orientat perpendicular pe axa helixului stabilind interacţii puternice cu cei doi monomeri situaţi în imediata vecinătate şi interacţii slabe cu moleculele de actină G dispuse la dreapta şi la stânga sa de-a lungul helixului (fig. Deşi. microfilamentele sunt fasciculate (asociate în mănunchiuri). În celulele musculare microfilamentele participă la realizarea contracţiei musculare. Filamentele de actină obţinute în vitro sunt identice cu microfilamentele izolate din celule. Aspectul globular al proteinei justifică denumirea de actină globulară sau actină G. cât şi stricta orientare a acestora în structura helicoidală conferă polaritate filamentului de actină. nedemonstrat experimental. încă. Încercările de izolare şi caracterizare a acestor proteine au evidenţiat faptul că numărul tipurilor de actine este mai mare decât cel al genelor care le codifică. Aceste forme diferite de organizare a microfilamentelor. metilarea unui rest de histidină) sunt responsabile de apariţia unui număr atât de mare de specii moleculare.Experimentele in vitro au demonstrat că moleculele de actina purificate din diverse surse sunt capabile să copolimerizeze şi că toate stimulează activitatea ATP . ele îndeplinind atât un rol structural.2. În fibrele de stress. 64). În filament moleculele de actină G. izolate din diferite organisme şi tipuri celulare. Se apreciază că modificările posttranslaţionale (acetilarea aminoacizilor din segmentul amino-terminal. fiind implicate în mişcările celulare ce au la bază mecanismul actină – miozină.

Chimotripsina scindează miozina în două domenii. Pe regiunea globulară ce formează capul lanţurilor grele ale miozinei. dar diferite de lanţurile celeilalte perechi. ea fiind implicată în fenomenele de motilitate celulară.000 Da) este alcătuită din 6 lanţuri polipeptidice dintre care 2 lanţuri grele (230. Pe de altă parte. monomeri de actină leagă strâns ATP. numită coadă. Posibilele structuri cap ATP sau ADP nu influenţează polimerizarea monomerilor şi aceasta se datorează. Fragmentele S1. ea a constituit subiectul numeroaselor cercetări experimentale.15M. din celulele musculare. Până în prezent se cunosc 2 specii moleculare ale acestei proteine. Această stabilitate este accentuată prin ataşarea de microfilamente a proteinelor asociate. îl joacă în contracţia musculară. numită cap. Molecula prezintă două puncte de flexiune. 107 .Similar dimerilor de tubulină ce stabilesc interacţii puternice cu GTP. concentraţia intracelulară a monomerilor liberi este mult mai mare decât concentraţia critică. În consecinţă. 4. Miozina poate fi scindată la nivelul punctelor de flexiune sub acţiunea unor enzime cu activitate proteazică. Prin tratarea domeniului HMM cu papaină segmentul de coadă este degradat şi sunt eliberate fragmentele S1.65).2.KCI) este favorizată polimerizarea actinei. ce au la bază mecanismul actină. Perechile de lanţuri uşoare sunt ataşate celor două regiuni globulare. Datorită rolului pe care miozina de tip II. carboxi – terminală. în timp ce regiunile globulare rămân separate.000 Da/lanţ).2. sunt localizate atât situsurile de legare ale ATP cât şi cele pentru actină. cuprinde segmentul aminoterminal al cozilor. În structura de miozină II se remarcă existenţa a două puncte de flexiune ce marchează domeniile structurale ale prote (fig. cât şi în alte tipuri celulare. Molecula este alcătuită din două lanţuri grele şi două perechi de lanţuri uşoare. ce conţin câte un cap globular şi perechea de lanţuri uşoare asociate acestuia. Miozina Miozina este o proteină cu largă răspândire în celulele organismelor eucariote. numită cap şi o regiune α – helicoidală. în timp ce al doilea separă capul bilobat de coada moleculei. numită coadă şi o regiune globulară carboxi – terminală. în mare parte. microfilamentele sunt structuri mult mai stabile decât micro tubulii.miozină. faptului că la concentrarea ionică intracelulară (0. meromiozina grea (HMM) conţine capul bilobat şi un segment din coada lanţurilor grele. Primul domeniu.000 Da/lanţ) şi 2 perechi de lanţuri uşoare (20. Miozina de tip II (470. Miozina de tip II se găseşte atât în celulele musculare din muşchii striaţi şi netezi. Lanţurile uşoare ce alcătuiesc o pereche sunt identice între ele. 65 – Modelul molecular al miozinei. Fiecare este format dintr-o regiune alfa heicoidală cu o lungime de 30 nm. Miozina tip I este absentă în celulele musculare. Regiunile alfa helicoidale ale celor 2 lanţuri grele sunt răsucite una în jurul celeilalte. Hidroliza ATP are loc imediat după încorporarea actinei G în microfilament. Lanţurile grele sunt identice. iar al doilea domeniu meromiozina uşoară (LMM). Lanţurile grele prezintă câte o regiune amino – terminală globulară. prezintă activitate ATP – azică. cu diametrul de 4 nm. Primul punct de flexiune este situat în regiunea alfa hericoidală. Fig.

Deoarece profilina blochează etapa de nucleaţie.4. profilina blochează complet polimerizarea actinei (fig. profilina este eliberată creând posibilitatea adăugării unui alt complex şi alungirii filamentului. Moleculele de miozină polimerizează generând filamente de miozină. Orientarea moleculelor în filament imprimă acestuia un caracter bipolar. ceea ce face dificilă vizualizarea lor la microscopul electronic. 4. este profilina. dar se află ca şi muşchii netezi sub controlul inervaţiei vegetative. capetele (+) ale filamentelor de actină sunt ancorate în membrana plasmatică şi/sau stabilizate prin proteine asociate. 108 . complexul este incapabil să polimerizeze spontan. realizată de structuri specializate din muşchii striaţii. Prin contracţia lor. capetele moleculelor de miozină se ataşează de jur-împrejurul filamentului. cei netezi se contractă mai lent. Fiecare filament este alcătuit dintr-o regiune centrală şi 2 regiuni terminale. determinând îngroşarea acestuia. viteza de hidroliză a ATP creşte de 200 de ori. Una dintre cele mai importante proteine ce influenţează procesul de polimerizare a actinei. Formarea reţelei de microfilamente este reglată de factori proteici şi concentraţia ionilor de Ca. filamentele de miozină au dimensiuni mici (diametru 60 Å) şi caracter tranzitoriu. în aceste celule. Filamentele groase (diametru 150-200 Å) conţin 500-600 molecule de miozină. După legarea profilin-actinei la capatul (+) al filamentului de actină. Rolul actinei şi miozinei în contracţia musculară Mecanismul actină – miozină stă la baza unui tip particular de mişcare celulară. netezi şi cardiaci şi care poartă numele de contracţie musculară. Proteina se leagă de monomerii de actină formând un complex numit profilin-actină. Muşchii netezi înconjoară organele interne. tensiunea dezvoltată fiind menţinută pe o durată mai mare de timp. polimerizarea putând avea loc doar la capatul (+) al acestuia. În celulele nemusculare. În plus modul de legare a profilinei la monomer face imposibilă legarea complexului la capătul (-) al unui filament de actină preexistent. În cele 2 regiuni terminale.Studiile biochimice au evidenţiat faptul că în prezenţa filamentelor de actină activitatea ATP – azică a miozinei este stimulată. Organizarea în filamente a miozinei a fost pusă în evidenţă. sângele este pompat în circuitul sanguin. în celulele musculare unde ele au o structură particulară şi sunt numite filamente groase. Musculatura netedă prezintă o inervaţie vegetativă. fiind prezenţi la nivelul intestinului gros şi subţire al vezici biliare şi al vaselor sangvine. În acest caz. În mod obişnuit. Polimerizarea implică agregarea cozilor moleculelor de miozină. 4. Muşchii cardiaci se aseamănă din punct de vedere structural cu cei striaţi. 66).3. Contracţia şi relaxarea muşchilor netezi asigură deplasarea alimentelor de-a lungul tractului digestiv şi controlează diametrul vaselor sangvine. Muşchii striaţi primesc o inervaţie motorie somatică.2. Actina şi miozina în celule nemusculare Filamentele de actină din celulele nemusculare au un pronunţat caracter tranzitoriu.2. pentru prima oară. Spre deosebire de muşchii striaţi. Datorită inserţiilor osoase ei asigură deplasarea şi păstrarea poziţiei corpului. Regiunea centrală are un caracter exclusiv fibrilar fiind formată prin suprapunerea cozilor antiparalele ale moleculelor de miozină.

La o concentraţie citosolică mare a ionilor de Ca. în celulele nemusculare. dintre care : tropomiozina şi alfa-actinina. ca proteină reglatoare. Filamentele prezintă aceeaşi polaritate.Fig. microvilii sunt alcătuiţi dintr-o regiune centrală şi o reţea terminală (fig. Prezenţa calmodulinei. 67). 109 . Din celulele nemusculare au fost izolate şi proteine asociate intalnite în celulele musculare. Structuri necontractile. Molecula de miozină se aseamană cu cea din muşchii netezi. Filamentele de miozină din celulele nemusculare sunt mult mai mici (10-20 molecule) decât cele din celulele musculare. proteinele rup filamentele lungi de actină. rămânând ataşate la capătul (+) al fiecărui fragment.1. Ambele proteine joacă şi un rol structural. împiedicând astfel reasamblarea filamentelor. explică absenţa complexului troponinic din celulele nemusculare. Activarea funcţiei sale ATP-azice necesită fosforilarea lanţurilor uşoare şi este reglată de complexul calmodulină – Ca2+. menţinând forma microvilului. Capetele (+) sunt indreptate spre vârful microvilului. 4. Regiunea centrală este reprezentată de un manunchi de filamente de actină dispuse paralel. Ei contribuie la mărirea cu 25% a suprafeţei de absorbţie a celulelor epiteliale. O dată cu scăderea concentraţiei Ca2+.Rolul profilinei în polimerizarea actinei. Microvilii Microvilii sunt expansiuni ale celulelor epiteliale ce delimitează lumenul intestinal şi al tubului contort proximal în rinichi. Reglarea procesului de polimerizare şi depolimerizare a actinei prin ionii de Ca este mediată de cel putin două proteine similare ca structură şi funcţie: vilina şi gelsolina. 66. interconectând filamentele de actină în mănunchiuri. vilina (nu şi gelsolina) este capabilă să accelereze procesul de polimerizare al actinei.2. Ele indeplinesc un rol structural.4.

flamentele scurte bipolare de miozina şi filamentele de actină sunt organizate în microsarcomere similare celor din muşchii striaţi. Din regiunea centrală lipsesc miozina. asociată filamentelor de actină din microvili. Inelul se contractă prin mecanismul actină-miozina. Ele alcătuiesc o structura contractila. proteina leagă filamentele de actină de la exteriorul manunchiului de membrana ce delimitează microvilul.4.2. În schimb. Ambele proteine au rolul de a stabiliza filamentele în mănunchiuri. regiunea centrală este ancorată într-o reţea terminală. dar mult mai mici. separarea toatală a celor 2 celule fiice rezultate prin diviziunea celulară. Cea mai interesantă proteină. tropomiozina şi alfa actinina.Filamentele sunt interconectate prin proteine de legare şi ancorate în membrana plasmatică ce delimitează microvilul prin proteina 110 Kda şi calmodulina. ceea ce determină micşorarea continuă a diametrului inelului contractil şi. este o proteină similară miozinei de tip I. Filamentele din reţeaua terminală interconectează filamentele de actină din manunchi şi leagă mănunchiurile între ele. localizat imediat sub membrana plasmatică la nivelul şantului de clivare. 110 . 4. Simultan are loc un proces de depolimerizare a filamentelor de actină.Fig. Se apreciază ca tensiunea generată de proteina similară miozinei de tip I asigură menţinerea în poziţie centrală a mănunchiului de filamente. spectrina etc. in final. au fost izolate alte proteine asociate filamentelor de actină. cu activitate ATP-azică.Filamentele de actină fasciculate se extind din corpul microvilului în reţeaua terminală unde sunt stabilizate prin intermediul unor proteineconectoare (fodrina. cu caracter tranzitoriu. numita inel contractil.). alcătuită din filamente scurte de actină şi proteine asociate. Filamentele de actină şi minisarcomerele adiacente sunt legate prin alfaactinina şi probabil şi alte proteine asociate. La polul bazal. Rolul actinei şi miozinei în citokineza Filamentele de actină şi miozina joacă un rol in desfaşurarea citokinezei la celulele animale.2. 67. principală proteina asociată. din care lipsesc discurile Z. Acelaşi rol îl joacă şi fodrina. În inelul contractil . prezentă în reţeaua terminală.Structura microvililor.Elementul central îl reprezintă mănunchiul de filamente de actină. dintre care fimbrina şi vilina. proteina 110. Impreună cu calmodulina.

Alte lamelipode se întorc spre partea dorsală a corpului celular. cele mai bine studiate sunt fibroblastele. prin intermediul unor structuri specializate. În final. fiind supusă în acelaşi timp tensiunii generate de ondulatiile de suprafata. Filamentele sunt interconectate prin proteine ascociate. 68 – Filamina leagă filamentele de actină. numită endoplasmă. prezentă în nodurile reţelei. forţa ce asigură înaintarea fibroblastului determină fie detaşarea fibrei de substrat. dar comuna şi altor tipuri celulare dintre care şi celulelor ce intra în alcatuirea organismului uman : macrofage. Lipsită de organite celulare. În această regiune hialoplasma se găseşte în starea de sol. Filamina şi alfa actinina. unele lamelipode aderă la substrat . pe direcţia miscării m prelungirii celulare. Fibroblastul emite continuu. Aceşti doi factori afectează organizarea filamentelor de actină în cele 2 regiuni citoplasmatice printr-un mecanism încă suficient elucidat. o molecula flexibilă alcatuită din 2 lanţuri polipeptidice. În regiunea distala a pesudopodului endoplasma se transformă în ectoplasma prin tranziţia sol-gel a hialoplasmei.3.Fibra rămâne aderentă la substratul pe care se realizeaza mişcarea fibroblastului . ectoplasma conţine o reţea tridimensionala de filamente de actină. fie ruperea ei şi ulterior retracţia cozii în corpul celular (fig. 111 . Studiul emiterii şi retractiei prelungirilor celulare numite pesudopode. În regiunea distală a prelungirilor celulare.Pe parcursul deplasării. 69). Fig. favorizând formarea unei reţele tridimensionale. Alte proteine asociate filamentelor de actină din ectoplasma sunt alfa actinina şi gelsolina (fig. reţeaua se dezorganizează şi hialoplasma trece în stare de sol. efectuate iniţial pe protozoare şi ulterior extinse la celulele din organismul uman ce prezintă acest tip de locomoţie.2. filamentele de actină sunt scindate de gelsolina. proteine implicate în formarea şi stabilizarea reţelei filamentelor de actină .4. numite lamelipode. Procesele inverse au loc în momentul retractarii pseudopodelor. corpul celular lasa în urmă o coadă numită fibră retractilă. la protozoare a demonstrat interconvertibilitatea celor 2 regiuni ceitoplasmatice. 68). numite placi de adeziune sau contacte focale. Regiunea centrală. asigură probabil tranziţia hialoplasmei în starea de gel.4. au pus in evidenţa existenţa a 2 regiuni diferite ale citoplasmei. este localizată ectoplasma. limfocite. în care un rol important par să-l aibă proteinele asociate. conţine particule şi organite celulare aflate intro permanenta mişcare. Studiile electronomicrodcopice. În timpul deplasării. Una dintre acestea este filamina. Miscarea ameboidala se realizează prin emiterea şi retracţia continuă a unor prelungiri celulare şi are la baza tranzitia reversibila a hialoplasmei din stare de gel în stare fluidă (sol). Pe parcursul formarii pseudopodelor. Dintre celulele din organismul uman ce se deplaseaza prin miscarile ameboidale. imediat sub membrana plasmatică. are loc deplasarea endoplasmei din centrul celulei în prelungirile celulare. Mişcarea ameboidala Mişcarea ameboidala este un tip particular de locomoţie întalnită frecvent la protozoare. Se apreciază ca treansformarea reversibilă a endoplasmei în ectoplasma este controlată de celula şi reglată prin concentraţia intracelulară a ionilor de Ca şi pH. fibroblaste. Acţiunea conjugată a acestor 2 forţe conduce la elongarea fibrei retractile. O dată cu creşterea concentraţiei intracelulară a ionilor de Ca.

69 – Schema deplasării fibroblaştilor. mezenchimale şi neuroni). La vertebratele superioare s-au identificat 5 tipuri de molecule proteice distincte ce intra în constituţia filamentelor intermediare : ƒ vimentina (57 000 Da) . ƒ proteina gliala fibrilara acida( GFAP 50 000 Da) .1. Filamente intermediare Filamentele intermediare sunt elemente de citoschelet mai groase decât microfilamentele de actină şi mai subţiri decât microtubulii. Se sugereaza ca filamentele de actină şi miozina sunt organizate în microsarcomere. localizate în regiunea citoplasmatica aflată în proximitatea plasmalemei aflată în contact cu substratul. Alaturi de actină în fibrele de stress sunt prezente : miozina. 4. proteinele ce formeaza filamentele intermediare sunt specifice pentru un anumit tip celular. unde formeaza o matrice ce înconjoară şi interconecteaza discurile Z. ƒ citocheratinele (peste 30 de specii moleculare). ataşarea celulelor de suport şi aplatizarea lor. Proteine ce alcătuiesc filamentele intermediare Ca şi microfilamentele de actină şi microtubulii. Spre deosebire de actină G şi tubulina. filamentele intermediare se pot gasi în ectoplasma. Fibrele de stress sunt manunchiuri paralele de filamente de actină. În zonele de contact. 4. ele au fost puse în evidenţa în celulele muschilor striaţi . tenşiunea generata prin mecanismul actină –miozina determinand aplatizarea fibroblastelor în culturi. filamentele intermediare sunt rezultatul polimerizarii subunitaţilor proteice. ancorate în structuri periferice (desmozomi) sau situate în prelungirile celulare (axoni). Îndepartarea celulelor de pe substrat este însoţită de înlocuirea fibrelor de stress cu o reţea de filamente de actină şi revenirea celulei la forma sferică.4. Iniţial. au fost identificate şi în alte tipuri celulare (celule epiteliale. tropomiozina şi proteina reglatoare miozin-LC kinaza.4.Fig. NFm 150 000 Da. NFh 210 000 Da). În celule. 112 .3. filamentele de actină apr a fi inserate în membrana plasmatică. ƒ neurofilamentele (trei specii moleculare : NF1 70 000 Da . 4. ƒ desmina (55 000 Da) . alfa-actinina. Cercetarile experimentale au confirmat această ipoteză. Ulterior. Reintroducerea fibroblastelor în cultura este urmată la cateva ore de reorganizarea fibrelor de stress.3.Fibrele de stress În ataşarea de substrat a fibroblastelor cultivate in vitro rolul principal revine fibrelor de stress.2.

în regiunile carboxi. Deci. spre deosebire de microfilamentele de actină şi microtubuli. subunităţile sunt orientate paralel. iar 8 protofilamente generează filamentul intermediar. Cele 30 de tipuri de citocheratine sunt împarţite în 2 clase distincte : acide şi bazice /neutre. 70). Studiul polimerizarii în vitro a monomerilor ce alcatuiesc filamente intermediare a demonstrat că acest proces nu necesită consum de energie metabolică. polimerizarea şi depolimerizarea se desfaşoară cu aceeaşi viteza la ambele extremitaţi. Aceleaşi regiuni centrale par a fi responsabile de asocierea dimerilor în tetrameri dar la acest nivel de agregare dimerii sunt antiparaleli. Cercetările experimentale au demonstrat că în condiţii fiziologice. Raportul dintre subunităţile libere şi polimerizate exprimă caracterul mult mai stabil al filamentelor intermediare comparativ cu microfilamentele de actină şi microtubulii. Subunitatile proteice formează dimeri prin înfaşurarea stransă una în jurul celeilalte. În dimeri.şi amino. S-a constatat că vimentina. 113 . proteina gliala fibrilara acidă şi NF1 formează homopolimeri. În celulele în care genele ce codifică vimentina şi desmina se coexprima.Diversitatea proteinelor ce alcătuiesc filamentele intermediare nu constituie singurul aspect ce le diferenţiază de subunitaţile proteice ale microfilamentelor de actină şi microtubulilor. 70 – Nivele de asamblare ale filamentelor intermediare. în timp ce 99 % dintre acestea sunt asociate în filamente. Deosebirile există şi în maniera în care proteinele se asociază în filamente (fig. proteinele copolimerizează. 1% din proteine ce formează filamentele intermediare se găsesc sub formă de monomeri liberi. de mărimi variabile. Fig. fiind formate dintr-o regiune centrală alfa helicoidala şi 2 domenii globulare. Modul de ordonare al subunitaţilor proteice în filamente imprimă acestora un caracter apolar. desmina. Cele cinci tipuri de proteine prezintă caracteristici structurale comune. în timp ce capetele globulare rămân separate. filamentele intermediare au capete echivalente funcţional.terminale. a regiunilor centrale. În filamentele de keratina raportul dintre citocheratine de tip I şi cele de tip II este de 1 :1. Prin legarea cap la cap a tetramerilor se formează protofilamentul.

în principal. În celulele epiteliale filamentele de vimentina sunt ancorate în desmozomi. ankirina. Studiile efectuate de fibroblasti cultivaţi in vitro au demonstrat ca în celulele aflate în mitoza. proteină fibrilară acidă glială. filamina. NFm şi NFh) se asamblează în filamente şi se asociază cu microtubulii. microtubulii şi practic toate celelalte componente subcelulare sunt conectate de un sistem de microteabecule (mici bare). Complexele neurofilamentate-microtubuli se deplasează în axon. Microtrabeculele (4mm) pot fi expresia fenomenului de gelificare când filamentele de actină se leagă încrucişat unul de altul. Se apreciază ca fiecare tip de celula epiteliala conţine un complement chitocheratinic specific. împiedicandu-le să fuzioneze între ele sau cu membranele celulare. Reţeaua microtrabeculară În celulă. 4. un rol structural. Sunt bine cunoscute în prezent circa 14 proteine asociate cu actina (acrinogelina. fodrina. Neurofilamentele sunt prezente exclusiv în axonii celulelor nervoase. conferindu-i acestuia stabilitate. contribuind la creşterea rigidităţii ţesutului epitelial. MAP. Se apreciază că filamentele de desmina joacă. În consecinţa unii autori contestă realitatea lor biologică considerandu-le un artefact. Filamentele gliale sunt caracteristice celulei gliale. Proteinele asociate citoscheletului O serie de proteine sunt asociate citoscheletului. fiind probabil implicate în coordonarea spaţială a nucleului celular. proteinele neurofilamentelor. de volţi) care generează electroni rapizi ce pot penetra secţiuni relativ groase. 114 . vilina. profilina. de membrana plasmatică şi. dimpotrivă. alţii. Tratarea acestor celule cu colchicina a condus la dezasamblarea microtubulilor urmată de deplasarea filamentelor de vimentina ce se organizează în manunchiuri în apropierea nucleului. filamentele intermediare înconjoară manunchiurile de microtubuli ce formează fibrele fusului de diviziune. dineina. posibil .) prezente predominant în anumite celule şi având proprietăţi diverse. Tipuri de filamente intermediare şi semnificatia lor funcţională Filamentele de vimentina sunt prezente în celulele mezenchimale ( celule endoteliale ale vaselor sangvine) şi unele celule epiteliale. 9 proteine asociate cu filamentele intermediare (prekeratine. titina. fimbrina. Filamentele din celulele muşchilor striaţi formează o reţea ce strabate întreaga miofibra şi care leagă discurile Z între ele. În adipocite filamentele înconjoară picăturile lipidice. de unele organite celulare(mitocondrii). MAP1. În toate tipurile celulare filamentele de vimentina sunt fizic legate de membrana nucleară. Cele 2 tipuri de filamente sunt interconectate prin proteine. fragmina. susţinand discurile Z şi miofibrele. oferind una din cheile înţelegerii structurii şi funcţiunii acestuia.. brevina.000. filagrina. 1958). Ancorate în desmozomi. vinculina. nexina.2. Filamentele de desmina se întalnesc în toate tipurile de celule musculare. Filamentele de cheratină sunt întalnite în celulele epiteliale. 4. acumentina. desmina.000x în citoplasma celulelor examinate la microscopul de înalt voltaj (peste 1. şinemina. MAP2. microfilamentele.4.5. În corpul celular cele trei polipeptide (NF1.4. Acest experiment sugerează rolul important pe care microtubulii îl au în organizarea filamentelor de vimentina. caldesmona. Se constată existenţa unei strânse asocieri între filamentele de vimentina şi microtubuli. Reţeaua microtrabeculara a fost descrisă la mărimi de circa 300.3. calmodulina).000. gelsolina. le atribuie rol de suport al materiei biostructurale ( Eugen Macovschi. plactină. vimentina) şi 7 proteine asociate cu microtubulii (clatrina. înca neidentificate. filamentele de cheratina formează în celula epiteliala o reţea ce asigură rezistenţa epiteliilor la factori mecanici.

cromatina şi unul sau mai mulţi nucleoli care se găsesc în substanţa de fond. de reglare şi control a activităţii celulei. transcripţia ADN. Tot în nucleu au loc sintezele diferitelor ADN-uri care. de transmitere nealterată a acestei informaţii descendenţilor. necesare funcţiilor vitale ale celulei. ARN apare fie ca produs finit cum ARN ribozomal (ARNr) şi ARN de transport (ARNt). El există la toate celule organismelor eucariote. constituie aşa numitul aparat de biosinteză proteică (fig. Transcripţia ADN se desfăşoară pe toată perioada interfazei şi este blocată în faza M (mitoza). ADN-ul cromozomilor este astfel organizat. În situaţia aceasta. el îndeplineşte funcţiile de păstrare în condiţii de securitate a ADN-lui. funcţiile fundamentale ale nucleului se rezumă la două procese bazate pe existenţa în acest compartiment a genomului celular şi anume: replicarea ADN. deci el conţine aproape întreaga informaţie genetică. În esenţă. anvelopa nucleară). rol în reglarea activităţii transcripţionale. Secvenţele de baze purinice şi pirimidinice se păstrează de-a lungul generaţiilor de celule datorită replicării semiconservative a ADN cromozomial. probabil. este realizată prin sinteza moleculelor de ARN. 5. 71). mai puţin la eritrocitele vertebratelor superioare. prin care informaţia conţinută în secvenţa ADN. unde este eliminat printr-o exocitoză în cursul eritropoezei. prin semnale ce sunt recepţionate de molecula de ADN. o materie internă. replicarea are loc în faza S (de sinteză) a ciclului celular. proces la fel de complex. încât o parte din secvenţele de baze purinice şi pirimidinice reprezintă cadrul după care sunt transcrise diferite mesaje sub formă de ARN. proces complex prin care molecula de ADN se autoreproduce şi dă naştere la copii identice. nucleoplasma (matricea). ce vor fi transmise celulelor fiice. Nucleul este constituentul esenţial al celulelor eucariote fără de care existenţa lor ar fi compromisă.1.Capitolul 5 ORGANIZAREA NUCLEULUI ŞI EXPRESIA ACTIVITĂŢII GENELOR Nucleul reprezintă compartimentul care încorporează genomul nuclear. 115 . cealaltă parte a ADN-ului cromozomial are. fie ca produs intermediar ARN mesager (ARNm). trecând în citoplasmă. care urmează să transmită mesajul de la ADN în sinteza proteinelor. Morfologia şi structura nucleului Nucleul este constituit dintr-un înveliş (nucleolema.

Fig. 71. Diagrama structurii nucleului.

5.1.1. Învelişul nuclear
Pe faţa internă a membranei nucleare se distribuie, la nucleul vertebratelor, o împâslire de fibre fine, groasă de circa 200 - 600 Ả, care menţine rigiditatea nucleelor. Studiind raporturile învelişului nuclear, se observă că membrana externă, citoplasmatică, dezvoltă prelungiri scurte sau chiar tubuli care fac legătura cu reticulul endoplasmatic. Aria externă a nucleului este acoperită cu ribozomi; în plus, în multe cazuri apar aglomerări juxtanucleare de mitocondrii furnizoare de energie. Datorită grosimii sale, membrana nucleului este invizibilă la microscopul fotonic. Însă o parte din cromatină este dispusă sub membrana nucleului, astfel că pe secţiunile de ţesuturi colorate, liziera de cromatină perinucleară apare colorată, indicând şi limita externă a nucleului. La microscopul electronic se observă bine că membrana nucleului este dublă, prezentând pe faţa sa internă din loc în loc, îngroşări de care se prind fibrile cromatinei. Cromatină se mai ancorează şi la exteriorul inelelor şi chiar la granulul central. Totalitatea acestor fibre de cromatină constituie cromatină perinucleară . O funcţie importantă a învelişului nuclear constă în schimburile nucleoplasmatice, chiar dacă nu toate categoriile de molecule îl străbat . Astfel, prin învelişul nucleilor izolaţi nu trec glicogenul şi ovalbumina, în schimb trec tripsina, ribomeleaza, DNA-aza, histonele, polianionii ca heparina şi Hb şi bineînţeles, nucleotidele şi aminoacizii, „în vivo", ionii străbat în ambele sensuri învelişul nuclear, astfel că înăuntrul nucleelor se acumulează o cantitate dublă de Na+ şi K+ faţă de citoplasmă . Aminoacizii, monozaharidele şi dizaharidele (GM sub 500) pătrund prin dubla membrană nucleară, iar prin pori trec riboproteine sub formă de ribozomi, dar şi ribonuclează sau feritină. De regulă, calea de trecere transmembranară este urmată de molecule mici de tipul Fe coloidal, dar s-a observat că şi o serie de substanţe elaborate de reticulul endoplasmatic pot trece din el în spaţiul perinuclear (anticorpii antiperoxidazici ai hemocitoblaştilor). 116

Prin „înmugurirea" membranei exterioare a nucleului se formează lamele inela-te în citoplasmă, care sunt purtătoare de ribozomi sau ARN încorporat în membrane . La nucleele celulelor reproducătoare, atât de la plante cât şi de la animale, se pot observa înmuguriri ale învelişului nuclear care dau naştere la vezicule ce pătrund în citoplasmă unde, dezorganizându-se eliberează conţinutul de nucleoproteine. Prin granulul său central, polul opune totuşi o rezistenţă difuziei libere a diferitelor molecule în valoare de 1Ω/cm2. Moleculele cu sarcină electrică pozitivă trec uşor din citoplasmă în nucleu, însă cele încărcate negativ sunt oprite de inelele porilor de care se leagă . EM s-au observat ieşind helixuri de ribonucleoproteine prin porii nucleelor de amibe, iar prin porii nucleelor glandelor salivare de chironomide trec granule de 200 - 400 Å diametru, tot de ribonucleoproteine. Ribonucleoproteinele ajunse în citoplasmă reprezintă diferiţi ARN m, precum şi fracţiile 18 S, 25 S, 5 S ale ARN v asociate cu proteinele lor specifice. Însăşi ca numărul porilor poate creşte sau scade dă o indicaţie asupra rolului lor în reglajul transferului de informaţie care, în mare, se realizează de la nucleu către citoplasmă prin mesageri dar şi de la citoplasmă spre nucleu prin proteine histonice şi nonhistonice, printre nonhistonice figurând unele enzime. Este bine cunoscut faptul că, sub acţiunea fitohemaglutininei, limfocitele în cultură se transformă în limfoblaşti. Fitohemaglutinina acţionează asupra unor receptori membranari care activează AMP-cicloza, producând cAMP. Acest nucleotid ciclic stimulează o proteinkinaza, care produce o proteină ce pătrunde în nucleu. Acolo determină o puternică activitate transcripţională, sintetizându-se ARN m, ARN t şi ARN v care trec din nucleu în citoplasmă. Astfel se asigură o intensă activitate de biosinteze citoplasmatice, dar şi de mitoze ale limfoblaştilor. Învelişul nuclear mai are şi rol de formarea lamelelor inelate . în telofază, când are loc refacerea membranei nucleare pe seama reticulului endoplasmatic, rămâne un „surplus" de membrane endoplasmatice fie incluse în nucleu, fie în citoplasmă din jurul acestuia. Membranele respective se dispun paralel şi nu mai participă la reconstrucţia învelişului nuclear din cauza rapidităţii ciclului celular. Asemenea membrane inelate se întâlnesc, de obicei, în celule embrionare şi sexuale cu cicluri celulare scurte. În interfază, membrana exterioară a nucleului înmugureşte spre citoplasmă vezicule care ulterior se desprind şi, aşezându-se cap la cap, constituie lamele inelate. Prin contopirea acestora rezultă cisternele golgiene. În alte cazuri, membrana exterioară a nucleului, după ce pierde ribozomii, înmugureşte pe o porţiune anumită, dând naştere unei serii de vezicule. Acestea, cu timpul, se desprind şi depunându-se în şiraguri, se contopesc formând cisterne golgiene. În timp ce se formează o cisternă, pe faţa sa externă (uneori convexă) se dispune un alt şir de vezicule, şi aşa mai departe, în asemenea mod luând naştere un dictiozom. Porii Dubla membrană este străbătută de pori având un diametru de circa 700 Å care conţine fiecare câte un inel proteic ce limitează orificiul porului la 500 Å. Distanţa dintre centrele a doi pori alăturaţi este de circa 1300 Å, sau un multiplu al acestui număr, existând întotdeauna o legătură cu cromozomii interfazici, deoarece opt fibrile ale cromatinei se ataşează de marginile fiecărui por . De fiecare por sunt asociate o serie de structuri care fac parte din matricea nucleară . Fiecare por cuprinde un material inelar, o diafragmă, un granul central şi un material fibrilar. Materialul inelar cuprinde opt particule sferice proteice de circa 200 Å diametru aşezate pe fiecare faţă a porului; acest material îşi modifică structura în funcţie de metabolismul celular.

117

Dilatările şi contracţiile porilor se explică prin adiţia, respectiv pierderea proteinelor constitutive ale inelului. Diafragma este o substanţă densă, amorfă din interiorul porului, care se întinde spre centrul lui, unde se află un granul central riboproteic de 250 Å diametru. De el se leagă fibrilele de 50 Å diametru, care fac legătura cu particulele sferice interne şi externe ale porului. O fibrilă încercuieşte lumenul porului la interior, solidarizând astfel materialul său fibrilar ( fig. 72; fig. 73). Fig. 72. Structura porului nuclear: a( structura octogonală a complexului nuclear al porului în membrana nucleară; b) o secţiune verticală a complexului; granula centrală apare numai în anumiţi pori.

Fig. 73. Secţiune prin porul nuclear care prezintă schematic şi ipotetic sub formă de cilindru, tunelul care ar exista în structura porului şi prin care moleculele sunt transportate în interiorul sau exteriorul nucleului.

5.1.2.Matricea nucleului
Reprezintă o structură proteică formată dintr-o reţea de fibrile foarte strânse şi fine, care umplu complet spaţiile dintre blocurile mai mici sau mai mari de cromatină. Matricea nucleului poate fi văzută la microscopul fotonic prin tratarea celulelor cu alfaamanitină. Acest alcaloid produce în două ore contracţia cromatinei, iar după fixare şi colorare cu hemalaun-enzimă, la microscopul fotonic se observă cum matricea este separată de blocurile cromatinei contractată, prin conturări clare, necolorabile (deci spaţii goale). Matricea dintre blocurile cromatinei este Feulgen (-), deci nu conţine ADN şi se colorează slab cu albastru de toluidină, hemalaun sau verde luminos, deci nu conţine grupări fosfatice multe. Matricea rezistă bine la „digestia" cu RN-ază, dar poate fi uşor solubilizată cu pepsină, ceea ce indică un conţinut predominant proteic. Tratarea nucleilor izolaţi din culturi celulare (Hela - S3) cu tampoane bogate în săruri, DN-ază şi ditiotreitol a permis izolarea unei structuri de natură proteică asemănătoare ca aspect cu cea a nucleului, dar „golită" de cromatină care a fost digerată cu DN- ază. Analizele ultrastructurale şi biochimice indică faptul că matricea constă din elemente membranare şi fibrilare cu o compoziţie chimică de 87% proteine, 12% fosfolipide, 1% ADN, 0,1% ARN. Proteinele separate prin electroforeză în strat subţire de dodecil-sulfat de sodiu (SDS) în gel de poliacrilamidă s-au dispus în 30 - 35 de benzi cu GM între 14.000 - 20.000. Matricea este reprezentată prin două clase de peptide majore, cu o greutate maximă cuprinsă între 14.000 - 18.000 şi respectiv 45.000-75.000. 118

În celulele sincronizate (aduse la aceeaşi fază a ciclului celular) se constată că în toate fazele ciclului celular au loc sinteze de polipeptide matriceale, dar ele sunt mai reduse în faza S/G2 (divizibil). După diviziunea celulară, în lipsa biosintezei proteice, vechile polipeptide cu GM cuprinsă între 45.000 - 75.000 persistă după mitoză şi refac noua matrice a nucleului interfazic. Cercetările de histochimie EM, combinată cu analiza electroforetică a proteinelor matriceale, au permis fundamentarea teoriei fibrilare a matricei nucleare (D. Comings şi T. Okada, 1978). După extragerea cromatinei nucleelor hepatocitelor de şoarece cu soluţii saline concentrate şi tratate apoi cu DN-ază şi TRITON X-100 rămâne numai matricea, cu o structură fibrilară, care este reprezentată prin porii şi lamina fibrilară a învelişului nuclear, componenta fibrilară a nucleolilor şi matricea intranucleară propriu-zisă. E.M., matricea nucleară este compusă din fibrile proteice de 20 - 30 Å, denumite matrixină. Ele se asociază în fibre mai groase, de 100 - 300 Å. Separarea electroforetică a matrixinei evidenţiază trei benzi polipeptidice cu greutatea maximă 65.000, 67.000 şi 68.000. Peste tot matrixină se leagă de fibrile de cromatină, ea având un rol principal în organizarea acestor fibre în cromomerele cromozomilor mitotici şi meiotici.

5.1.3.Proteinele contractile nucleare
Au fost evidenţiate în diferite tipuri de nuclee din care s-au extras cromatină. Apoi din cromatină s-au izolat mai departe proteinele nonhistonice, prin electroforeză . În felul acesta sau putut separa: miozina (G.M. 200.000), actina (G.M. 45.000), tropomiozina (G.M. 34.000) şi subunităţile sale. Comparându-se conţinutul în miozina şi actină din cromatină hepatocitelor şi cea a neuronilor, se constată că în ficat miozina este în cantitate de 1,8 mai mare ca în creier şi actina de 2,3 ori. Este foarte probabil ca activitatea transcripţională a hepatocitelor în mesager (ARN m) ai actinei şi miozinei să fie de două ori mai mare ca în neuroni. Există deci un raport invers proporţional dintre conţinutul actinei cromozomale şi activitatea transcripţională. Probabil, actina exercită o represie asupra cromatinei, prin condensarea ei la maximum, făcând-o astfel netranscripţională. Se pare că actina nu se leagă direct cu ADM ci realizează un anumit tip de condensarea cromatinei.

5.1.4.Cromatina
Toţi nucleii prezintă în interfaţă regiuni extrem de împachetate ale fibrelor cromozomale . Nucleii interfazici fixaţi şi coloraţi cu coloranţi bazici (albastru de toluidină, de metilen, Azur A etc.), care colorează cromatina, o evidenţiază sub formă de particule mai mari sau mai mici şi împlântate în matrice, ca o pătură subţire cromatică pe faţa internă a învelişului nuclear şi una sau mai multe blocuri în jurul nucleonului. Aspectul general al cromatinei este asemănător la nucleii aceluiaşi tip celular, dar variază în anumite limite după fixarea folosită . Astfel, cromatina se poate prezenta sub formă de grămezi sau grămăjoare de granule fine şi prelverulente, până la o reţea cu unele noduri ceva mai groase. Aspectul variază după tipul de celulă şi gradul ei de activitate metabolică, dar şi ci specia considerată . Examenul electrono-microscopic al cromatinei arată ca ea este formată din fibre împachetate - filamente nucleoproteice - cu traiectorie spiralată şi cu diametrul variabil. In zonele mai groase fibrele au diametrul de 200 - 500 Å, pe când în zonele subţiri de numai 60 100 Å. între grămezile de cromatina se găsesc spaţii intercromatiniene, colorate slab cu coloranţi bazici, în care se mai află o serie de structuri: ƒ fibrile cromatiniene, distanţate unele de altele şi fără traiecte spiralate; ƒ fibrile pericromatice, de 30 - 50 Å diametru, care mărginesc blocurile de cromatina; ƒ granule intercromatiniene, de 250 Å diametru, formate din tasări de fibrile pericromatiniene. Asemenea granule sunt rezistente la DN-ază şi numai după tratare cu pronază 119

pot fi digerate după aceea cu DN-ază. Asemenea granule intercromatiniene par a fi trei forme succesive de ARN m şi ARN v care ies din nucleu în citoplasmă unde rămâne câtva timp inactive datorită proteinelor pe care le conţin ƒ granule pericromatiniene situate la periferia cromatinei, mari de 450 Å diametru şi înconjurate de un halou clar care le separă de masa fibrelor cromatinei. Asemenea granule sunt formate din fibrile de 30 Å diametru, foarte neregulate ca traseu, ce depăşesc uneori marginea granulelor . Ele sunt tot de natură ribonucleoproteică şi au rol în transmiterea unor informaţii în sens invers, adică de la ARN la ADN; ƒ corpii spiralaţi din regiunile intercromatiniene, care reprezintă împachetări de fibrile răsucite, de 400 - 600 Å diametru, asociate sub formă de agregate sferice de 0,5µ. Ele sunt tot de natură ribonucleoproteică şi mai conţine şi nişte fibrile subţiri, de 50 Å, care se înfăşoară în jurul axului lor. Cromatina se găseşte sub două forme: eucromatină, considerată ca fiind acea parte din cromatină cu fibre fine şi uniforme repartizate în nucleu, active în replicarea ADN şi în transcripţia ARN şi heterocromatina rezultată compactizarea cromatinei sub formă de granule şi grămezi de diferite mărimi. Este intens colorabilă în roşu prin reacţia Feulgen pentru ADN şi albastru când se tratează cu coloranţi bazici. Studiile comparative de ME efectuate la plante şi animale au arătat că structuralizarea cromatinei se prezintă, funcţional şi evolutiv, diferit la plante şi animale. Astfel, în nucleii de Arabidopis cromatină formează cromocentre (cromozomi heterocromatici sau porţiuni de cromozomi care rămân condensate şi astfel colorabile în interfază); la Viscum album heterocromatina este reprezentată tot prin cromocentre, în schimb eucromatină formează cromomere şi cromonemate mai subţiri decât heterocromatina, dar la fel de intens colorabile. La Hedera helix, nucleii meristematici prezintă blocuri mari de heterocromatina condensată printre eucromatină decondensată, sau nucleii adulţi, care printr-o subreplicare (replicare a numai unei părţi din genom) devin tetraploizi (4n), suferă o cădere apreciabilă a cantităţii de heterocromatina condensată . în acest caz, eucromatină nu mai este activă în replicarea ei, probabil, numai în transcripţie . Între speciile de plante există o variaţie a cantităţii de cromatină condensată prin faptul că atât heterocromatina, cât şi eucromatină se condensează. Condensarea eucromatinei este determinată la plante de cantitatea de ADN a speciei date, precum şi de compoziţia acesteia. Variaţia cantităţii de cromatină din nucleii unei specii de plante este expresia replicării diferenţiale a heterocromatinei, care este în întregime constitutivă şi nu se exprimă prin condensări şi decondensări funcţionale în raport cu activitatea fiziologică a celulelor . La mamifere, însă celulele cu o activitate mitotică intensă sunt complet eucromatice, adică cu cromatină decondensată. La aceeaşi cantitate de ADN în ţesutul considerat, coexistă nuclee cu cromatină decondensată, mase de cromatină şi nuclee cu aproape toată cromatină condensată. În toţi aceşti nuclei cromatină condensată este constitutivă, Giemsa + şi încorporează mai târziu timidină tritiată, deci are o replicare întârziată - expresie a inactivării diferenţiale a cromatinei. O stare de condensare completă a cromatinei se întâlneşte la eritrocitele nucleate ale nemamiferelor şi care este total nereplicativă, ca şi în nucleii spermatozoizilor. La animale, gradul condensării cromatinei este dependent de funcţia celulei, fiind specifică unei activităţi tisulare anumite. Heterocromatina transcrie o foarte mică cantitate de ARN. Dat fiind complexitatea problemei, este necesar de schiţat o clasificare a aspectelor pe care la prezintă condensarea şi decondensarea cromatinei: Termenul de „heterocromatina" se foloseşte pentru heterocromatina constitutivă, care ocupă o regiune permanent condensată din cromozom şi a cărei localizare este identică la cromozomii analogi. Aceasta conţine o mare cantitate de ADN respectiv (secvenţe de baze care se repetă), se replică după eucromatină, nu transcrie ARN şi se colorează diferit;

120

1.sunt singurele care se pot manifesta. R. H2A şi H2B. ce constituie miezul nucleosomic. aceasta deoarece cromozomul Y la mamifere a suferit o inactivare genetică prin heterocromatinizare. Molecula H. din nucleii eritrocitelor de pasăre) este diferită de celelalte clase histonice. al spermatoizilor etc. se pune întrebarea cum este posibil să încapă un metru ADN. arată că ADN este 19. Miezul nucleozomului este reprezentat printr-un set de opt molecule histonice. Numai că în cazul structurii nucleozomale. Considerând că fiecare cromozom este format dintr-un singur dublu-helix de ADN. De un metru la mamifere . în schimb moleculele H2A şi H2B au o mai mică fidelitate.6% . regiunile mijlocii şi carboxiterminale ale moleculelor celor 5 clase histonice (H1. protamine. ADN ar reprezenta aţa. H4) sunt globulare (fig.Termenul de „heterocromatina facultativă" exemplifică cromozomul X. Oudet şi Ada Olins. La această întrebare s-a răspuns prin teoria structurii nucleozomale a cromozomilor. cu toate că porţiunea fără caracter bazic a rămas nemodificată. nonhistone foarte variate). s-a putut calcula că lungimea totală a ADN tuturor cromozomilor complet despiralizaţi dintr-un nucleu este. existenţa ADN cromozomal în micul volum oferit de nucleu asigură o serie de funcţii şi roluri ale cromozomilor cum sunt replicarea şi reparaţia materialului genetic (ADN). Când volumul nucleului respectiv este în jur de 15 µ3. 5. şi anume. Klug) au dus la concluzia existenţei în nuclee a unor corpusculi numiţi nucleozimi. de histone. H2A. Ei sunt compuşi dintr-un miez histonic. spiralizat la rândul său însă de câteva ori. H3.Kornberg.D. precum şi transcrierea diferitelor ARN etc. (H. al femelelor de mamifere. Acest complex. astfel că genele de pe X au devenit semizigote la mascul. cum este cazul limfocitelor inactive.4%. Analiza cromatinei interfazice realizată prin metoda precipitării cu magneziu. deoarece caracterele localizate pe un singur cromozom X . iar cromatina se decondensează şi ADN-ul poate sintetiza diferiţi ARN mesageri . H3. al eritrocitelor nucleate. H2A şi H2B. 30. Miezul histonic al nucleozomilor este constituit din patru clase histonice: H4. constituit din 166 nucleotide. Această situaţie sugerează imaginea unor mărgele înşirate pe aţă. Prin stimularea celulelor cu lecitine. H3.genele recesive . arginină şi histidină. într-un volum atât de mic? Mai mult chiar. câte două din clasa H4. care apare heteropicnotic în interfază. în jurul căruia se înfăşoară dublul helix al ADN . Legătura dintre doi nucleozomi succesivi se face printr-un segment de dublu helix ADN cu o lungime variabilă de câteva zeci de perechi de nucleotide care este asociat cu o moleculă de histonă H1. acestea se transformă în celule blastice (tinere). într-un mod neîntrerupt. în medie. s-a arătat că. având un conţinut de 25% lizină. miezul este deci. Acest tip de heterocomatină se caracterizează prin prezenţa unor proteine care modifică ADN făcându-l total inactiv.6% sunt solubile în 0. adică de la un capăt la celălalt al cromozomului. adică foarte condensat şi colorabil (cromatina sexuală). Termenul de „cromatina condensată" semnifică eucromatina inactivată în mod specific de proteine. Moleculele histonice H4 şi H3 sunt identice la toate speciile. 121 .2 MH2SO4 .Organizarea moleculară a fibrelor de cromatina. în soluţii tampon cu o concentraţie ionică medie. O serie de cercetări din ultimii 10 ani (P. numit octamer. alanină şi valină. 74). cu un conţinut ridicat de lizină. deoarece este de două ori mai mare cu o bazicitate crescută la 37%. La fel sunt şi cromozomii X sau Y din celulele sexuale ale unor insecte care se aglomerează în corpusculi Feulgen +. Dintre proteine. Nucleozomii Organizarea moleculară a fibrelor de cromatina este realizată prin dublu helix al ADN şi prin diferite proteine (histone. inactiv. ARN 14% şi proteinele 66. este înconjurat la exterior de două spire ale ADN-ului cromozomal. corpusculul nu este străbătut de helixul dublu al ADN. întregul dublu helix al ADN al fiecărui cromozom se înfăşoară pe un şir enorm de asemenea corpusculi hiostonici. ci acesta se înfăşoară în jurul corpuscului. H2B. oricât ar fi el de subţire (20 Å). A. iar miezul histonic ar fi mărgelele.5. un octamer histonic.

pe când.H2B. Nucleonii au formă sferică şi un diametru de 100 Å.2H4. deci controlează starea conformaţională a complexului de molecule. nu în structuri helicale.Prin hidroliză enzimatică nucleozomii se separă conţinând ADN de aprox. toate sau o parte din ele.terminale.Fig. cu nucleoză. nucleosonii sunt încă distribuiţi de-a lungul matrixului ADN la aproximativ 200 perechi de baze. Moleculele histonice se pot separa una de alta şi apoi reasocia experimental. se angrenează spre a constitui partea centrală a octomerului. Octomerul histonicare formă de inimă. Nici o combinaţie de histone nu se poate realiza atunci când se omit histonele H3 şi H4. cu excepţia hi se leagă şi neutralizează sarcinile negative numai pe o parte ale dublului helix ADN. capetele N .terminale hidrofalse ale histonelor care. ci la puncte opuse.Structura nucleozomilor. dar au un aspect mai puţin regulat şi ADN nu mai intră în şi iese din miezul nucleosomic la acelaşi punct. Interacţiunile dintre moleculele H3 şi H4 sunt foarte puternice şi ele conferă miezului nucleosomal o formă specială de glugă. Localizarea şi asamblarea celor 8 molecule histonice în miezul nucleosomic sunt cu aproximaţie cunoscute. Octomerul este probabil stabilizat în urma interacţiunii capetelor C . Studiile de reconstituire de cromatină în care s-au format cele patru fracţii histonice ce alcătuiesc miezul nucleosomic. rezultă particule lipsite de histonă H1 care conţine 140 ± 10 perechi de baze de ADN. cel mai puternic asociindu-se aceste histone bogate în arginină a căror secvenţă de aminoacizi a fost puternic conservată în decursul evoluţiei. Nucleozomii sunt formaţi din două spire de ADN (ture) care înfăşoară un miez („core”) format din 8 molecule de histone (câte 2 de fiecare tip de histonă (H2A. Partea centrală a octomerului histonic este formată dintr-o unitate tetramerică (2H3+2H4). fiind globulare. care formează partea centrală şi vârful inferior al inimii şi asocierii sale cu cei doi dimeri (2H2A şi 2H2B) spre a forma cele două vârfuri superioare ale inimii. permiţând astfel plierea ADN în jurul miezului histonic. Cromatina lipsită de histona H1 nu prezintă o structură regulată. în diferite combinaţii. Nucleozomii sunt legaţi între ei de un fragmant de ADN „linker” care nu este legat de proteine. 122 . datorită aranjamentului sub formă de disc al tetramerului 2H3 . pentru a se cunoaşte rolul fiecăruia în ansamblul molecular nucleozomal. Variabilitatea lungimii de la 180 la 250 perechi de nucleotide este determinată în exclusivitate de variabilitatea lungimii segmentului internucleosomic. 146 pb.H3 şi H4). În urma digestiei prelungite a cromatinei. au condus la obţinerea unor date care confirmă aranjamentul stabilit de histonele în alcătuirea nucleosomilor.74 . urmată de purificare. Când din cromatină se extrage H1 şi este menţinută la puteri ionice scăzute. Toate histonele. pe partea opusă fiind încă prezente repulsii de aceeaşi sarcină. Dacă puterea ionică este ridicată peste 40mM NaCl. bogate în arginină şi lizină rămân la periferie sub forma unei cozi care interacţionează cu ADN ce se înfăşoară în jurul miezului sub forma aproape două (l şi 3/4) tururi super helicale negative. cromatina se condensează în aglomerări.

5. cu ADN ce intră şi iese din direcţii opuse la un acelaşi punct. Studii biochimice au arătat că în nucleu. condensarea generală este de 5. acest schelet proteinic împreună cu ADN formează un „halou" de circa 4. Prin „digestia" cromatinei cu eudonucleoza micrococală s-au obţinut particule nucleosomală monomerice de care sunt asociate ADN-polimerazele. Dacă din cromozomi sunt eliminate histonele şi asemenea .000 perechi de baze lungime. În cromozomi. de asemenea. fibra nucleosomală se spiralează la rândul ei de cinci ori în solenoid şi de 40 de ori ca suprasolenoid. în fibre cu configuraţii helicale de ordin superior. Replicarea ADN la eucariote Deoarece ADN conţine informaţia genetică a celulei. Această formă s-a numit filament nucleosomal. Sunt aşa numiţii solenoizi sau supersuperhelix.000 . În cromozomii metafazici s-au evidenţiat (Back.300 Å diametru. enzimele de restricţie şi reparaţie. proteazele etc) şi diferite proteine de structură. O condensare ulterioară produce fibra de 100 Å. acestea se prezintă ca o structură destul de deschisă.90. RN-azele.000 bucle de aproximativ 40. diametru unei structuri supersuperhelix sau solenoid este de 250 . În prezenţa unor concentraţii saline apropiate de tonicitatea celulară. orice sistem biologic realizând sinteza replicativă de ADN ca o precerinţă a reproducerii sale. cromatina este ancorată la un schelet proteinic care formează partea centrală a întregii structuri cromozomale. bucle care pornesc cu o ramură dintr-un punct al scheletului proteinic şi se întorc cu cealaltă ramură într-un punct adiacent acestuia. Când se reasociază cu histone. Aceasta se mai condensează încă de cinci ori.170 cm (aproximativ 2 m) pot fi adăpostite la nivelul celor 46 de cromozomi a căror lungime totală este de până la 200 µm.Aceste cercetări sugerează că histona H1 are un rol structural şi este esenţială pentru nivelele superioare de organizare a cromatinei. reprezentând singurul caz din lumea biomoleculară în care o substanţă îşi dirijează propria sa sinteză .000 . mecanismul replicării este asemănător 123 . lanţul nucleosomal formează suprastructuri helicoidale cu ture de către şase nucleozomi. ADN-ul formează structuri moniliforme (structură nucleosomală). ca şi în mitocondrii şi cloroplaste. se găsesc o serie de ADN-polimeraze prin care se realizează replicarea semiconservativă a ADN.se vizualizează EM. La fel se explică şi în cazul mamiferelor posibilitatea cuprinderii moleculei de ADN care alcătuieşte cromozomii într-un volum nuclear foarte mic. Realizată prin intervenţia unui complex aparat enzimatic. având diametru de 100 Å.000 ori. este o reacţie de tip selectiv. cu nucleosonii bine definiţi. Aşa cum a arătat Batson (1976). sinteza sa este unul dintre cele mai importante evenimente din viaţa acesteia . Ierarhia de helixuri a fibrei de cromatina porneşte de la dublu helix ADN care se condensează de şapte ori în nucleosom. sinteza ADN.300 Å. Dacă cromatina intactă care conţine toate histonele este menţinută la o concentraţie scăzută de săruri (1mM NaCl). Complementaritatea celor două catene a dublului helix ADN a sugerat lui Naston şi Crik modelul semiconservativ de replicare.000 de ori în cromozomul metafazic. apoi fibra de 300 Å (solenoizii) care la rândul lor sunt organizate. sunt clasate în aşa-numitele proteine nonhistonice. 1979) fibre ce circa 400 Å diametru care s-ar forma prin condensarea fibrelor de 250 . Pornind de la ADN. Replicarea acizilor nucleici stă la baza reproducerii vieţii. 2. care împreună cu alte enzime (fosfoprotein-fosfatazele acide şi neutre. aşa încât în cromozomul metafizic condensarea ajunge la un nivel mediu de 7. Aşa se explică cum moleculele de ADN extinse de la nivelul cromozomilor complementului cromozomal uman având o lungime totală de 164 . rezultând o structură suprasolenoidală care s-a numit fibra-unitară (unit-fiber). care pot fi văzuţi la microscopul electronic. Constituenţii de bază ai cromozomului eucariot sunt fibrile de cromatina de 100 şi 300 Å diametru. Prin plierea acestei fibre rezultă morfologia cromozomului metafazic.8.000 ori până la 250.

particulă virală naturală . fie procariote.Acest model asigură ca moleculele noi de ADN să fie identice cu cele vechi. fie eucariote. proces care se numeşte replicare. 75). Replicarea la eucariote (se realizează bidirecţional. sinteza replicativă a ADN implicând existenţa obligatorie a unei molecule preformate care participă direct în reacţie. remarcabil pentru lumea vie faptul că nu se poate crea „de -novo" nici o moleculă de ADN. În condiţiile vieţii actuale. 76. Fig. molecula iniţială îşi „topeşte" identitatea în cele două molecule fizice care derivă din ea şi care sunt identice ei. pentru sinteza unei noi catene complementare care se numeşte replică. Continuitatea este asigurată de faptul că în moleculele nou formate intră şi câte o catenă din molecula iniţială. a). replicarea acizilor nucleici nu poate avea loc decât în celule. b). Replicarea este caracteristică doar acizilor nucleici. complementaritatea structural-funcţională a celor două catene ADN.mecanismului cheie-broască. Bazele din cele două catene ADN (vechi sau noi) sunt complementare. de asemenea. Se asigură. Replicare acizilor nucleici virali nu poate avea loc în virion . pe de o parte reproducerea fidelă şi continuitatea fenomenului ereditar de-a lungul generaţiilor (fig. astfel că moleculele fiice vor avea o catenă veche 124 . având loc formarea a două molecule fiice. identice cu molecula preformată. Este. prin acest sistem dual mecanic.sunt adăugate bazele complementare la catenele vechi pentru a forma catenele noi (fiice). de la o singură origine (O) se formează două furci de replicare în direcţii opuse). drept matriţă. Sinteza unei noi molecule de ADN se realizează aşadar printr-un proces de copiere. Termenul de REPLICARE derivă de la cuvântul englezesc „to replicate" = a copia (fig. Astfel. unic în lumea macromoleculelor şi în lumea vie. fiecare servind drept model. 75 .Înlănţuirea bazelor într-o singură catenă de ADN.ci numai în celula gazdă în care au pătruns în timpul infecţiei virale. Aceştia prezintă o structură uimitor de potrivită pentru realizarea replicării în care. Fig. 76). dintr-o moleculă iniţială iau naştere două molecule identice între ele şi totodată identice cu molecula iniţială.Când ele se separă în cursul replicării. vrând să sugereze. Schema simplificată a replicării semiconservative.

pol II bacteriene nu este încă precizată.pol I joacă rol esenţial în repararea leziunilor produse în ADN de către diferiţi agenţi mutageni fizici sau chimici. fiind prezentă şi în mitocondrii.ADN .palimerază este capacitatea de a folosi o matrice ribonucleotidică în prezenţa unei „amorse" ADN. de asemenea. In vivo sinteza acizilor nucleici se desfăşoară în trei etape: a. ulterior sa dovedit că doar ADN . ƒ guanozintrifosfat .d CTP .polimerazele prezintă specificitate de direcţie. implicată în reparare.000. La bacterii au fost descrise trei enzime ADN .cea care a funcţionat ca matriţă şi o catenă nouă sintetizată . ƒ dezoxigreananozintrifosfat . O caracteristică interesantă a β . 5. catalizând formarea punţilor fosfodiestenice (polimerizarea nucleotidelor) doar în direcţia 5' spre 3'.000 daltoni. Funcţia ADN . nu numai în nucleu.d ATP .Complexul de enzime polimerazice implicate în replicare În desfăşurarea reacţiei de polimerizare este necesară prezenţa tuturor celor patru tipuri de dezoxiribonucleide sub formă lor trifosfatică. ADN . ADN .d GTP . catenele complementare fiind deci antiparalele . dar ea nu joacă rol esenţial în replicare. absenţa numai a uneia dintre ele blocând activitatea enzimei polimerizatoare. Este prezentă la toate metazoarele.000 daltoni ce formează subunitatea heteropolimerică stimulatoare a regiunii catalitice sau cu funcţie stabilizatoare a complexului ADN-polimeraza.2. Moleculele fizice de ADN moştenind doar una din cele două catene ale moleculeimamă.) polimerizarea ordonată a nucleotidelor într-o secvenţă complementară unei matriţe după modelul semiconservativ şi sub cataliza unor enzime polimerazice celulare.GTP.000 şi 64.implicată în replicarea propriu .polimeraza beta (β).pol III este enzima polimerizatoare în replicare. fi implicată în procesele reparatorii sau de recombinare. . Această proprietate aminteşte de transriptaza inversă virală. Deşi la început s-a crezut că ADN . dar nu se întâlneşte la plante şi protezoare. în timp ce a polimerază se află la toate celulele eucariate . putând.CTP. ƒ polimeraza gama (γ).1. iar nevertebratele una asemănătoare. ƒ citidintrifosfat . mecanismul de replicare se numeşte semiconservativ. astfel că totdeauna polaritatea replicei este de sens opus polarităţii matricei. b. c. pe când ADN . La eucariote s-au descris mai multe tipuri de ADN polimeraze: ƒ polimeraza alfa (α) . Polimeraza a este constituită dintr-o unitate catalitică de 150.replicarea complementară a matriţei. ƒ dezoxitimidintrifosfat .polimeraza II şi ADN . 125 .ATP. ƒ uridintrifosfat . deplasându-se pe ambele catene matriţă doar în direcţie dinspre 3' spre 5'.polimerizatoare: ADN -polimeraza I numită enzima lui Kornserg şi simbolizată Pol I. cu precizarea că enzima poate copia un ARN natural. S-ar părea că vertebratele au acelaşi fel de polimeraza. care se pare a fi polimeraza mitocondrială.pol I este implicată în reacţia de replicare. asociată cu 4 polipeptide de 54. 58.zisă. nu însă şi de secvenţă (nu recunosc o anumită secvenţă specifică de baze azotate din ADN).d TTP (pentru ADN) şi: ƒ adenoziritrifosfat .polimeraza III. 61. este responsabilă de 80% din activitatea totală a enzimelor de replicare.UTP pentru ARN. ƒ dezoxicitidintrifosfat .000.) sinteza nucleotidelor propriu-zise care intră direct în alcătuirea macromoleculei acizilor nucleici: ƒ dezoxiadenozintrifosfat .) sinteza precursorilor nucleotidelor purinice şi pirimidinice adică a acidului inozinic şi respectiv acidului uridilic .

pentru a se permite înaintarea bifurcaţiei de replicare de-a lungul circumferinţei moleculei. De aceea. Această torsionare este înlăturată prin acţiunea unei enzime care are capacitatea de a introduce crestături monocatenare tranziente în duplexul ADN.ce devin catene matriţă . printr-o creştere tranzientă monocatenară a ADN bicatenar într-un anumit punct. cum sunt ADN bacterian. sunt mai uşor de separat comparativ cu perechile G . enzima de creştere . având o aceiaşi acţiune ca şi proteina reparatorie. helicaza descrisă sub denumirea de proteină reparatorie se deplasează pe monocatena ADN în direcţia 3' . ceea ce permite rotaţia liberă a unei catene. aceste perechi având doar două punţi de H. a unei endonucleoze care. folosind energia provenită prin defosforilarea ATP. macromoleculele ADN capătă forma literei „Y ".2. macromoleculele ADN se află sub formă de structuri terţiene sau cuaternare.Faptul că ADN . pe când cea de-a doua subunitate a topoizomerazei acţionează ca ADN . a primit în ultimul timp numele de TOPOIZOMERAZĂ . intervin în asigurarea stabilizării monocatenelor. O altă helicaza numită helicaza III se deplasează în direcţia 5' . desemnate HMG1 şi HMG2. moment în care se ataşează ADN . recunoscând în mod specific secvenţa de nucleotide de la nivelul acestei origini. în jurul celeilalte. coli. Topoizomerazele introduc superspiralizări tranziente negative în ADN.2. produce o „tăiere" a uneia dintre cele două catene tăiere care nu este altceva decât desfacerea unei legături covalente fosfodiesterice. Această enzima numită iniţial pivotază. bifurcaţia sa numindu-se bifurcaţie de replicare şi reprezentând cele două catene . Iniţierea replicării Separarea celor două catene complementare .ADN „desfac şi fac nodurile din ADN". Iniţierea replicării se face într-un punct de pe macromoleculă ADN numit originea replicării.OH şi alta 5' .T are loc iniţierea separării celor două catene. datorită superspiralizării prezintă numeroase superrăsuciri. La E. Topoizomeraza este alcătuită din două subunităţi luate de câte două ori. metaforic s-a spus că topoizomerazele . în reacţiile „în vitro". intervin enzime numite HELICAZE .polimeraza . ADN-giraza superspiralizează ADN printr-un mecanism numit inversie de semn. astfel că. respectiv proteine de topire a ADN. iar cele circulare.matriţă ce-şi expun bazele în vederea împerecherii cu bazele azotate ale nucleotidelor libere.ADN. pot separa catenele dublului .în procesul de replicare se realizează progresiv. În urma acestei „creşteri" rezultă 2 extremităţi.C care având trei punţi de H sunt mai stabile .5'. constituind un tetramer.GIRAZĂ sau PROTEINĂ OMEGA (Ω) introducând tururi superhelicale în ADN nou sintetizat.ADN. Acestea realizează separarea catenelor prin ruperea punţilor de H. 5. Una din aceste subunităţi funcţionează ca topoizomerază propriu-zisă. refăcând starea superhelicală a moleculei fiice de ADN . ADN .C.helix ADN.polimeraza nu poate folosi ca matriţă ADN bicatenar. enzima de relaxare pe ADN sau UNWINDAZĂ. în care o superhelice pozitivă este direct convertită într-una negativă.3'. Proteine neenzimatice denumite UNWINDAZE sau proteine destabilizatoare ale dublului helix (HDP). prin superspiralizare. În vederea replicării. La nivelul perechilor A .enzima polimerizatoare. îndepărtând catena complementară. dar monocatene de ADN de orice proeminenţă ar fi ele. După intervenţia topoizomerazei care determină relaxarea ADN la nivelul originii replicării. În celule. O asemenea secvenţă de origine se caracterizează (la toate sistemele biologice analizate) G . La eucariote s-a arătat că proteinele nonhistonice. una având gruparea 3' .închidere. La nivelul bifurcaţiei de replicare se desfăşoară procesele mecanismului semiconservativ de replicare prin intervenţia unui complex aparat enzimatic. Energia liberă de la nivelul acestei „creşteri" este suficientă pentru a desface încă 2-3 punţi de H. este necesară relaxarea macromoleculei torsionate. în desfăşurarea procesului.polimeraza nu are specificitate de secvenţă este dovedit de folosirea. în calitate de matriţă. 126 . ADN mitocondrial. Există şi alternativa ca primul eveniment în separarea catenelor dublului helix să fie intervenţia la punctul de iniţiere a replicării.fosfat.

care sau numit fragmente OKAZAKI.polimerazice au capacitatea de a alungi catene polinucleotidice deja existente.pol I care va realiza completarea printr-o reacţie de polimerizare regională. alta în direcţia 5' . nu însă şi de a iniţia sinteza „de novo" a unei catene. că noile catene complementare catenelor . replică a matriţei.matriţă.5' pe ambele catene matriţă. 3' .000 nucleotide şi apoi aceste fragmente sunt unite prin punţi fosfodiesterice sub acţiunea unei enzime numite ADN .polimerazei.matriţă . Primarea replicării Toate enzimele ADN . a ridicat problema existenţei a două polimeraze care să catalizeze polimerizarea.pol III. în ultimă instanţă. una în direcţia 3' .3' . Este posibil ca replicarea pe o catena să fie înaintată faţă de cea de-a doua catena sau unirea fragmentelor OKAZAKI să fie mai rapidă pe o catena.2.polimeraze . pe când aceea cu sinteză încetinită se numeşte catena succesoare (lagging) (fig.2. S-a stabilit cu certitudine că în replicare intervine o singură enzimă polimerizatoare . Această intervenţie a ARN . serveşte de fiecare dată drept primer pentru activitatea de polimerizare a ADN . Polaritatea opusă a catenelor . În anul 1968.polimerazei în procesul de iniţiere a replicării ADN se sintetizează un scurt segment de ARN (primer). Golul rămas în urma exciziei ARN primer va fi umplut prin activitatea tot ADN . Alungirea lanţului de ADN nou . odată ataşate la ele. care se deplasează numai în direcţia 3' .polimerazei în procesul de replicare a ADN apare ca un element ajutător. 5. folosind ca model o catena .3'. După desfacerea structurii bicatenare în monocatenare şi stabilizarea monocatenelor la nivelul originii replicării. ARN .ligaza.nepermiţând.2. dar esenţial.sintetizat şi terminarea replicării Capătul 3'-OH al fiecărui nucleotid aliniat pe matriţă.enzima care are capacitatea de a iniţia sinteza „de novo" de catene polinucleotidice. intervine enzima PRIMAZA care determină sinteza unui scurt segment de ARN care s-a numit ARN-PRIMER. 78). fig. În felul acesta fragmentele Okazaki sunt asamblate fără ARN -primer. Prin activitatea ARN .5' pe una şi 5' . având circa 1. este necesară ca primă etapă intervenţia unui ARN . Pentru aceasta.5'. în ciuda tuturor încercărilor. numită catena directoare (leading). determinând polimerizarea numai în direcţia 5' . Fiecare fragment Okazaki va fi primat. 77.la bacterii ADN . prin intervenţia primazei.4. 5. Modelul de replicare discontinuă propus de OKAZAKI s-a dovedit a fi aplicabil la toate sistemele biologice .primer este îndepărtat prin excizie de către un ADN .matriţă sunt sintetizate pe segmente mici.polimeraza I care are activitatea exonucleazică (de hidroliza legăturilor fosfodiesterice). Dar. 127 .000 . rezultă din unirea acestora din urmă catena nou sintetizată.3' pe cealaltă. de un ARN .3. astfel că acestea să poată funcţiona ca matriţă.PRIMER. nu au fost descoperite două ADN polimeraze care să polimerizeze în direcţii opuse. După sinteza fragmentului Okazaki. în desfăşurarea polimerizării de nucleotide din cadrul replicării ADN. reasocierea monocatenelor complementare. rezultând segmente mai lungi.timidină este de foarte scurtă durată). Okazaki şi colaboratorii au demonstrat prin experienţe de marcare pulsatorie (contactul materialului biologic cu H .

Fig.3'. catena lagging se sintetizează în mod discontinuu.3'.Schema generală a replicării în care fiecare enzimă sau proteină auxiliară sunt prezentate în mod individual.5. La nivel molecular există mecanisme care asigură corecţia replicării şi care face ca un nucleotid liber. în mod accidental.Ele acţionează la nivelul furcii de replicare. Catena leading se sintetizează în mod continuu. În aceste condiţii şi pe catena lagging sinteza are loc tot în direcţia 5' . care se desfăşoară cu mare viteză. iar în cazul când sau introdus erori.Fig. fagmentele Okazaki sunt unite de către ADN – ligază.Replicarea ADN. 79). Se realizează în direcţia 5' . 78 . 77 . fiind un proces complex. 5. ele să fie corectate imediat. necesită ca produşii rezultaţi să fie copiaţi cu mare acurateţe.2. Corectarea erorilor de replicare Replicarea ADN. greşit împerecheat cu nucleotidul de pe matriţă să fie excizat. altfel desfăşurarea polimerizării este stopată (fig. 128 .

legarea celor două capete de către ADN ligază. Sinteza unei catene ADN.Schema generală a sistemului de reparare postreplicativ la bacterii. până la 50 nucleotide . Spre deosebire de cromozomul viral şi bacterian. îndepărtarea de către nucleaze a secvenţei lezate. adică esterificarea grupei 3'-OH a primerului ARN cu grupa 5' . 81 . ADN . iar ARN . a replicei. Fig.completarea regiunii excizate cu o secvenţă corectă. de către ADN – ligază (fig. completarea de către ADN-pol I a întreruperii create în monocatena de ADN. implică mai multe etape şi mai multe enzime de reparare: .polimeraza care catalizează asemenea sinteză s-a numit PRIMAZĂ. 5. Unităţile de replicare Numite şi repliconi . 79 . care este liber şi care pătrunde într-un sit special al acestei enzime numit SIT PENTRU CAPĂTUL 3'-OH Ah PRIMERULUI. reprezentaţi de cromozomul bacterian care funcţionează ca unitate de replicare. fiind eliminate de la 10. începe deci de la primerul ARN.matriţei ADN. ARN . procesul în care are loc sinteza sa s-a numit PRIMARE. de către polimeraza I .recunoaşterea bazei incorecte introduse (deci a mutaţiei) .unirea fragmentelor pentru stabilirea continuităţii catenei.6.2.fosfat a primerului dezoxiribonucleotid trifosfat aliniat pe matriţă în virtutea complementarităţii sale cu baza azotată corespunzătoare din matriţă. complementar . 80). la eucariote reprezintă acele regiuni ale ADN unde se găsesc punctele de iniţiere (de origine) ale replicării.Schema reparării ADN (înlocuirea dimerilor de timină).polimeraza realizează în cadrul acţiunii sale catalitice condensarea.primer oferă ADN . sub acţiunea ADN polimerazei care este eficientă în alungirea catenei polinucleotidice iniţiată prin sinteza primerului ARN.polimerazei capătul său de 3'-OH.îndepărtarea secvenţei lezate de către nucleaze. Acest sistem de corectare postreplicativ. care cuprinde cel puţin 4 etape: recunoaşterea leziunii ADN.la procariote. fiind constituit din mai mulţi repliconi (unităţi de replicare). 129 . cromozomul eucariotelor este o structură multirepliconică.Fig. Acest segment de ARN s-a numit PRIMER.

proces realizat de o enzimă (ce se găseşte de la virusuri până la eucariote) denumită reverstranscriptază.3. gena este transcrisă în întregime într-o moleculă de ARN numită precursor (pre-mesager sau ARN nuclear heterolog).Genă structurală care corespunde exact secvenţei ARNm şi proteinei sintetizate. sunt conţinute de ARNm şi sunt regăsite în secvenţa aminoacizilor din proteină. după schema: Transcripţie Translaţie ADN ----------------→ ARN -------------→ PROTEINE Mesager de transport ribozomal Temin şi Baltimore au stabilit (1970) că este posibilă transmiterea informaţiei şi de la ARN la ADN. rezultă o moleculă de ARNm. genele din genomul celulelor eucariote sunt întrerupte de secvenţe care nu vor fi regăsite în secvenţa proteinelor. 82 . 130 . secvenţe care sunt transcrise în ARN precursor. pentru că o regiune din molecula de ADN reprezentată de o genă. În prima etapă. o genă (sau mai bine zis unitatea transcriptibilă a genei) la eucariote este formată din două grupuri de secvenţe: ƒ exoni. Indiferent din ce celulă provine ADN (procariote sau eucariote) conţine mii de gene a căror secvenţă corespunde. în întregime sau parţial. Acest proces de sinteză a ARN este denumit transcripţia ADN. 000 de tipuri diferite. Mecanismul general Mecanismul prin care informaţia genetică. se observă că ADN nu intervine direct în sinteza proteinelor.3. de fapt. Transcripţia ADN sau sinteza ARN 5. Desfăşurarea acestui flux informaţional apare sub denumirea de dogmă centrală a biologiei moleculare ( 1960 – 1970 ). care sunt transcrise în ARN precursor. a cărei funcţie este de a translata mesajul genetic în proteine. Intronii sunt eliminaţi din molecula de ARN precursor prin mecanisme speciale. reprezentate de aprox. Astfel. 10. când este activată. ARNm reprezintă matricea (template) pentru molecula de ADN. transcrie un ARNm pentru o proteină dată. Se foloseşte termenul de expresie genică. ƒ introni.83). secvenţei aminoacizilor din proteine. care conţine numai exoni şi a căror secvenţă serveşte pentru sinteza proteinelor. În acest caz. În urma acestui proces.5. Numărul proteinelor este de aproximativ 109 – 1010 molecule/celulă. conţinută în molecula de ADN. molecula de ARNm apare mult mai mică decât transcriptul primar – ARN heterolog. procesul fiind denumit reverstranscripţie şi astfel dogma centrală este contrazisă. Secvenţa genelor din genomul celulelor procariote corespunde în întregime secvenţei aminoacizilor din proteina pe care a codificat-o şi ele sunt numite gene coliniare (fig. se materializează în sinteza proteinelor a fost elucidat în ultimii 40 de ani.1. 82). Această dogmă consideră că ADN transmite informaţia la ARN şi de la ARN la proteine. dar nu mai sunt conţinute în ARNm şi deci nu se mai găsesc în secvenţa aminoacizilor din proteinele transcrise (fig. Transmiterea informaţiei se face prin ARNm. Proteinele sunt componente celulare care. Din schema de mai sus. realizează toate activităţile ce au loc în celulă. Fig. secvenţe din genă. care este un produs intermediar. sinteza ARN sau expresia genică. Astfel. Spre deosebire de acestea.

copiind mesajul de pe o singură catenă ADN. Fig. un lanţ lung neramificat.2. 5.C) informaţia genetică a unei singure catene de ADN va fi transmisă la o secvenţă complementară de ARN. 84 . În acest scop. format din cele patru nucleotide (A. în care secvenţele intronilor nu se mai regăsesc.U. care prin translata proteina. exonii sunt uniţi între ei (splicing) pentru a da naştere ARNm sau matur. ARN polimeraza sintetizează ARN. 84). ca şi ADN. Majoritatea genelor pentru ARNt sau ARNr din genomul a numeroase eucariote conţin şi ele introni care sunt eliminaţi din transcriptul primar. 83 .3.G. temporar şi pe lungimi scurte. de exemplu.Fig. Sunt însă gene care nu au introni. Chiar şi ADN mitocondrial conţine uneori introni în genele care codifică toate tipurile de ARN. cele două catene de ADN se vor separa.Transcripţia ADN. 131 . genele pentru histone. Deci ARNm (ca şi celelalte tipuri de ARN) sintetizat ca un lanţ monocatenar este complementar catenei de ADN care l-a transcris şi este identic cu cealaltă catenă de ADN netranscrisă (fig.sau retrotranscripţia ARNm). ARN este.Gene structurale eucariote intrerupte de introni. Din ARN precursor intronii sunt îndepărtaţi. Opţiunea pentru catena ce va fi copiată este determinată de poziţia promotorului în secvenţa ADN. Elemente implicate în transcripţie Transcripţia implică sinteza unui lanţ polinucleotidic de ARN care preia mesajul de pe molecula de ADN. interferoni şi retrogenele (genele provenite din revers. pentru ca una să servească de matrice pentru ribonucleotidele ce vor fi aşezate complementar secvenţei catenei de ADN.

Transcripţia odată iniţiată este continuată de enzima core.ARN-polimeraza I – este o enzimă localizată în nucleol şi catalizează transcripţia ARNr. şi anume: . Într-o celulă eucariotă există trei tipuri de ARN. La eucariote. desfăcând dublul helix pentru a expune un nou segment al matricei sub formă monocatenară. locul la care primul nucleotid este încorporat se numeşte punct de iniţiere (start point şi se notează cu + 1). care necesită un aparat de transcripţie. fiecare. care include: recunoaşterea de către ARN. 10 % din total ). care reprezintă punctul unde sinteza lanţului de ARN se termină iar hibridul ADN-ARN format. 2. Iniţierea transcripţiei se face prin holoenzimă (enzima completă). factorul σ fiind componenta implicată numai în recunoaşterea şi fixarea corectă a punctului de iniţiere. 50 – 70 % din total).polimerază.000 Da şi este formată din două componente: enzima core (de bază) şi factorul σ (sigma). 1. Pe lângă ARN polimeraza specifică fiecărui ARN sunt implicate în acest proces numeroase proteine auxiliare (factori de transcripţie) şi o serie de elemente de control existente în structura ADN. conţine alte patru componente. ARNpolimeraza şi molecula de ARN sintetizată se desprind şi devin libere în mediu.ARN. Bazele sunt adăugate succesiv la lanţul ARN. în regiunea desfăşurată a helixului. Ele ocupă poziţii distincte în spaţiu nuclear şi fiecare tip de enzimă prezintă o structură complexă. reprezintă faza în care nucleotidele sunt legate covalent la capătul 3' al lanţului polinucleotidic. care va începe activitatea la un alt punct de iniţiere. La E. deoarece factorul σ nemaifiind necesar . etapa de terminare. Aparatul enzimatic de transcripţie Transcripţia ADN implică producerea a trei specii de ARN: ARN mesager (ARNm). Fiecare celulă eucariotă conţine între 2 x 104 până la 2 x 107 molecule de ARNpolimeraze. La celulele eucariote. . 7000. aparatul de transcripţie este mult mai complex şi mai puţin cunoscut decât la procariote. Enzima completă sau holoenzima are o greutate moleculară de aprox. etapa de elongaţie. Sinteza continuă şi polimeraza alunecă de-a lungul ADN.polimeraze nucleare. ARN ribozomal (ARNr) şi ARN de transfer sau de transport (ARNt). cele trei specii de ARN (ARNr. Greutatea moleculară a factorului σ variază de la 32000 la 92000 da. ADN se reface sub formă de dublu helix. codificate de gene distincte şi care au funcţii diferite în procesul de transcripţie.polimeraza III – este o enzimă tot nucleoplasmatică care transcrie ARNt şi 5S ARNr activitate egală cu aprox. 5.polimeraze prezită trei etape importante. responsabilă pentru transcripţia ARNm (activitate egală cu aprox. se desprinde de complex şi se asociază la o altă ARN.3. etapa de iniţiere. Procesul de transcripţie catalizat de ARN. ea reprezintă activitatea sintetică cea mai mare (aprox.coli numărul total de molecule de ARN polimerază/celulă este de aprox. 132 . pe lângă factorul σ. a punctului de iniţiere unde are loc desfacerea helixului ADN pentru generarea unei regiuni monocatenare scurte şi încorporarea primelor nucleotide care formează lanţul de ARN. Enzima. se separă. Angajate în transcripţie sunt probabil 2000-5000 de molecule. când are loc formarea hibridului molecular ADN-ARN. 20 – 40 % din total).Transcripţia ADN este un mecanism coplicat.polimeraza II – este o enzimă nucleoplasmatică. La procariote există un singur tip de ARN polimerază care este responsabilă pentru sinteza celor trei specii de ARN.polimerază a genei care trebuie transcrisă ( gena ţintă ). ARNm. secvenţa ADN necesară pentru realizarea acestor reacţii este reprezentată de promotor. . de către un tip de polimerază. ARNt) sunt transcrise. 480. Procesul de transcripţie este realizat de enzima ARN polimeraza. 3.ARN.3.

4. H. care interacţionează cu secvenţe specifice de ADN şi care pot acţiona stimulator sau inhibitor asupra expresiei genice. 5. Aceste domenii sunt considerate ca elemente de recunoaştere a genelor ţintă şi de aceea se numesc şi capete de citire (Reading Head). Acestea sunt proteine reglatoare.) în nucleu şi interactionează cu secvenţele specifice ADN (elementele responsive) iniţiind. .elongarea transcriptului.menţinerea stării active a genei ţintă sub acţiunea altor factori transcripţionali şi legarea ARN-polimerazei. Catena care se copiază asigură sinteza moleculei de ARN în direcţia 5'-3' (deci va fi întotdeauna catena ADN cu direcţia 3'-5'. Factorii de transcripţie Spre deosebire de procariote. . reprezintă factorii de transcripţie care intră în aparatul transcripţional format din aprox. TF de la transcription factor şi II de la ARN-polomeraza II.polimeraza. unde ARN-polimeraza se leagă de ADN. 20 de proteine.menţinerea duplexului ADN după legarea factorilor de transcripţie (FT). Dacă ARN-polimerazele sunt universale. G. implicaţi direct în sinteza ARN există şi proteine care reglează desfăşurarea procesului. Cercetări analitice au permis să se izoleze şi purifice. nu blochează. cât şi elementele (secvenţele) de control care reglează expresia genei. Elemente de control în expresia genetică Reglarea specifică a expresiei genice implică sinteza ARN. . cât şi ARN. Alţi factori de transcripţie (notaţi cu I. iar catena nouă va avea direcţia 5'-3'. Aceste proteine. Ei joaca un rol important în diferneţierea celulară şi menţinerea tipurilor de celule.3. D.la nivelul ADN trebuie să existe de asemenea secvenţe nucleotidice specifice (de obicei 515) care să corespundă domeniilor (motif-elor) din proteinele reglatoare respective. care transportă hormoni (corticoizi. atenuează. II. 133 . O genă conţine atât informaţia pentru structura proteinei. la eucariote ADN-polimeraza se leagă de proteine care au identificat promotorul genei ce va fi transcrisă. prin hidroliza ATP. Aceste secvenţe sunt denumite elemente responsive (Responsive elements). 106). Acest factor odată legat la ADN va atrage şi alţi factori de transcripţie. accelerând sau blocând transcrierea unor gene. Primul care recunoaşte promotorul şi în special TATA-box. Pentru acestea se impun cel puţin doua condiţii: . în sensul ca îl intensifică. .5.3. Pe lângă aceşti factori de transcripţie. este factorul de transcripţie D (notat TFIID).iniţierea transcripţiei ( a sintezei ARN). F.Terminarea sintezei este realizată de o secvenţă specifică în structura genei care se numeşte terminator. deci a sintezei ARN. progesteron etc. B (TFIIB).proteina trebuie sa conţină în structura ei o secvenţa specifică de aminoacizi (de obicei 10100) care reprezintă domeniul (sau motif-ul) de interacţiune cu ADN. (fig. factorii de transcripţie sunt specifici pentru anumite ţesuturi. estradiol. În aceasta categorie de proteine intră receptorii hormonali steroidici. Pentru că el se leagă de secvenţa TATA-box a promotorului a fost denumit şi TBP (TATABinding Protein). din extractul nuclear. E. implicat în: . . specificând tipul de ARN-polimerază care se leagă) sunt notaţi cu litere: A (de ex: TFIA). o serie de factori de transcripţie. Pentru realizarea procesului complex de transcripţie. 5. pe lângă ARN-polimerază este necesar un mare număr de proteine auxiliare numite factori de transcripţie. care ca şi factorii de transcripţie au capacitatea de a se lega de ADN. care copiază o singură catenă a moleculei de ADN. identice pentru toate ţesuturile şi celulele.obţinerea energiei necesare sintezei. III.

ƒ secvenţa -35 (minus indicând că aceste secvenţe se află la stânga faţă de punctul de iniţiere. ambele catene ale ADN pot servi drept matrice pentru sinteza ARNm. Regiunea reglatoare. asigură legarea ARN polimerazei şi orientează “citirea” (sinteza) într-o direcţie sau alta. care. numai o singură catenă a ADN este transcrisă. Fig. iar la eucariote (mamifere) de factorii de transcripţie. 5. În orice caz. Promotorul este considerat o secvenţă esenţiala pentru reglarea ARN polimerazelor şi a factorilor de transcripţie. în funcţie de poziţia lui în secvenţa ADN. iar ARN sintetizat este echivalent în secvenţa nucleotidelor cu monocatena de ADN netranscrisă (catena opusă). are ca element principal promotorul: o secvenţă de nucleotide specifică fiecarei gene. Mecanismul transcripţiei În general.secventa -27. de unde îşi pot exercita efectul pozitiv asupra transcripţiei. Enhancer-ii sunt elemente reglatorii implicaţi în activarea ratei de transcripţie a unei gene. În realitate.care reprezintă TATA-box (sau PRINBOW BOX). de exemplu la drojdii. Există şi alte elemente similare. care nu se transcrie. adică upstream (fig. Enhancer-ii pot fi situaţi în secvenţa de ADN „în susul” (upstram) promotorului său „în josul” lui (down stream) faţă de punctul de iniţiere a sintezei ARN(+1) (fig 85). Promotorul.secvenţa -84. Ei pot creşte transcripţia unui promotor până la 1000 de ori. 134 . 85 . aşa-numitele secvenţe activatoare(upstream activator sequences – UAS). adică primul nucleotid din molecula ARN).4. 86). promotorul. care reprezinta TATA-box (sau HAGNESS BOX) . va decide care catenă de ADN va fi copiată (fig.Gena din punct de vedere funcţional şi structural conţine 2 regiuni: regiunea reglatoare şi regiunea de transcripţie (sau unitatea transcriptibilă) care sunt separate de punctul de iniţiere a sintezei ARN (punctul start care se noteaza cu +1. sinteza ARN având loc numai in direcţia 5’ – 3’. La bacterii promotorul conţine doua secvenţe caracteristice şi necesare pentru legarea ARN polimerazei si pozţionarea ei cu precizie faţă de punctul de iniţiere: ƒ secventa-10. TATA box situată la -27 pb este secvenţa indispensabilă pentru iniţierea corectă a transcripţiei de la punctul start (acelaşi rol îl are secvenţa -10 la procariote). Aceste secvente UAS care sunt localizate la distanţe diferite de promotor pot funcţiona în orice orientare. secvenţele activatoare –UAS şi enhancer-ii La eucariote promotorul conţine 2 secvenţe caracteristice: . 85). Enhancerii şi aceste elemente UAS pot exista până la 3000-5000 pb distanţă de promotor. în funcţie de orientarea în structura ADN. Abilitatea promotorului de a iniţia transcrierea unei gene poate fi foarte mult acentuată de prezenţa unui enhancer. Promotor cu (TATA box). Ei determină acetilarea histonelor care determină o relaxare a miezului histonelor. promotorul devenind mai accesibil factorilor de transcripţie.Schema generala a elementelor de control.

aprox. iar molecula ARN transcrisă este eliberată în mediu. Factorii de elongaţie sunt de fapt proteine a căror structura este cunoscută. când. se desfac. duplexul ADN se reface. care permit desfacerea dublei catene a ADN. . sinteza catenei de ARN se desfăşoară cu o viteză de aprox.Promotorul este orientat bine(in direcţia 3’-5’ a catenei ADN) si sinteza ARN se va face in direcţia 5’3’.Figura 86 . direcţia de transcripţie (-35…-10…+1). cu mai multă uşurinţă decât perechile GC (fig. baze AT. Această secvenţă a fost denumită terminator. Aceste două secvenţe împreună cu punctul de iniţiere (+1) determină de fapt promotorul şi aşezarea topografică. Secvenţa -10 conţine în general. Figura 87 – Secvenţa -10 (TATA box). expunând catena matrice a ADN permiţând introducerea primelor ribonucleotide (necesare sintezei moleculei de ARN) pentru iniţierea sintezei (a transcripţiei). însă funcţia lor exactă nu a fost elucidată. unde intervine un număr de factori de elongaţie. unde se formează un complex “închis”. 3 minute. complexul “închis” este transformat într-un complex “deschis’. iar hibridul format din moleculele ADN-ARN se desface. 5000 nucleotide. În timpul elongaţiei. 17 pb. Prin urmare. La bacterii. în momentul când enzima întâlneşte o altă secvenţă specială în regiunea transcriptibilă a ADN ( de obicei 6A ce vor fi reprezentate în ARN prin UUU…). la secvenţa -35. factorul sigma (σ) are rol de recunoaştere a secvenţei promotorului şi de fixare corectă a punctului de iniţiere a sintezei. 30 nucleotide pe secundă. Procesul de elongaţie a moleculei de ARN este oprit. La procariote legarea ARN polimerazei la promotor este determinată de două secvenţe scurte: secvenţa-35 şi secvenţa-10. După ce ARN-polimeraza s-a fixat şi aprox.se desfac pentru a permite transcripţia unei catene de ADN.ataşarea lejeră a enzimei complete. La E. 135 . este realizat în aprox. la temperatura de 370 C. Enzima core poate continua în aceste condiţii sinteza ARN. Secveţa terminator reprezintă semnalul terminării sintezei şi la acest punct ARN-polimeraza se desprinde de catena ADN.formată din baze de complementare T-A. 8 nucleotide ARN au fost ataşate pe matriţa ADN. factorul sigma (σ) se desprinde de ARN-polimeraza. fixarea polimerazei s-a constatat că are loc în două etape: .A-T. coli. Modificări importante (mutaţii) produse la nivelul acestor secvenţe (numite secvenţe consens) au ca efect abolirea activităţii de promotor. 87). un polimer ARN de aprox.apoi. începând de la secvenţa -10.

Factorii care iniţiază transcripţia se deosebesc se ceosebesc de factorul sigma pe care îl conţine ARN-polimeraza bacteriană. 136 . care conţine ribonucleoproteine nucleare mici (U1. Sinteza (transcripţia) trebuie făcută cu acurateţe pentru ca la nivelul ARN nu există sisteme de corectare a erorilor. care necesită a fi procesate. pentru a realiza molecula de ARN matur. ARN splicing În procesul de transcripţie produşii sintetizaţi sunt reprezentaţi de fapt de precursorii ARNt. ca să devină funcţionale sunt supuse la o serie de modificări: tăiere. Acest factor împiedică terminarea prematură a sintezei ARN. Din această analiză a reieşit că intronii self-splicing pot fi împărţiţi în două clase: introni de grupa I şi introni de grupa II. este TFIID (sau TBP). Procesul pe etape. Procesarea. U4.La eucariote. .la acest complex se asociază un alt factor: TFIIS. ARN+polimeraza se va lega de factorul rspectiv şi nu de secvenţa de ADN. ordonare şi unire (splicing). poate conduce la un ARNm care nu mai poate translata o proteină funcţională. Iniţierea începe când s-a format complexul de iniţiere. nu pot produce perturbaţii de ordin genetic.primul factor de transcripţie care recunoaşte promotorul. Moleculele de ARN precursor. pentru formarea complexului deschis (open). ARNr şi ARNm (numit şi pre-ARNm). (transmisibile) ca în cazul erorilor ADN. U2.complexul ADN+TFIID acţionează ca un situs de legare pentru un alt factor: TGIIB care legându-se va stabiliza complexul. şi anume: . numit splisozom (spliceosome). . care au fost transcrise în ARN precursor. Acest proces este necesar pentru ca intronii prezenţi în moleculele precursor să fie eliminaţi şi numai secvenţele exonice să fie unite. prezentat în cazul procariotelor. Acest factor are acţiune ATP-azică. . 5. . ARN având un timp de înjumătăţire biologic ( T1/2) relativ scurt. . care este factorul de elongaţie. dar care nu vor mai fi regăsite în secvenţa aminoacizilor din proteinele corespunzătoare. Dacă au apărut erori. Factorii de transcripţie formează complexe de transcripţie. care în mod selectiv atrag moleculele de ARN-polimerază la promotorul de care ei s-au legat. ARN+polimeraza nu recunoaşte direct promotorul. de acest complex se leagă ARN-polimeraza II şi în urma unui proces ATP-dependent începe iniţierea transcripţiei. înainte de a fi exportate în citoplasmă.5. cu excepţia că ARN sintetizat este reprezentat de molecule precursor. prin introducerea unui singur nucleotid necorespunzător. Secvenţa desfăşurării procesului ar fi următoarea: . ARN-polimeraza I şi II formează complexe cu factori de transcripţie care se leagă upstream (înaintea punctului de iniţiere) pe când majoritatea factorilor de transcripţie pentru ARN+polimeraza II se leagă downstream (în mijlocul unităţii de transcripţie). Cataliza este realizată de un complex ribonucleoproteic. ci prin intermediul unuia dintre factorii de traanscripţie specifici procesului de sinteză a ARN. U5. în special TATA box. Odată cu descoperirea intronilor self-splicing. numită ARN splising.acum.self-splicing-ul ARN care a fost pus în evidenţă la nivelul pre-ARNm mitocondrial. Procesul trebuie să se realizeze cu mare acurateţe.U6) plus alte componenete. se pare că este asemănător şi pentru eucariote. la nivelul promotorului genei ţintă. aceştia au putut fi comparaţi cu structura intronilor din pre-ARNm.la acest complex se asociază alţi factori: TFIIE şi TFIIH. Viteza de sinteză a ARN este de 45 nucleotide/secundă.splicing-ul ARN nuclear ce are lor la nivelul pre-ARNm. este necesară pentru eliminarea secvenţelor intronice. eliberând energia necesară desfacerii catenelor de ADN. Cercetările experimentale au relevat două aspecte în splicing-ul ARN. relativ stabile. O eroare produsă.

80 până la 10.se adaugă o „coadă” de poli (A)+ la capul 31-OH terminal al moleculei.o adenină (A) din secvenţa intronului. prin transcripţie conţine următoarele secvenţe importante: . iar ARNm produce 1010 molecule de fibroină. şi/sau . şi anume: gena respectivă va fi transcrisă de mai multe ori şi va rezulta o cantitate mai mare de ARNm. După transcripţie şi splicing (procesare) ARNm suferă două procese (posttranscripţionale) şi anume: . La ambele grupuri s-a constatat că splicingul are lor în urma a două reacţii de transesterificare ( transfer de grupări fosfat ) şi anume: .în etapa a doua hidroxilul 3' al primului exon. ARNm.secvenţa de nucleotide (codoni) pentru sinteza polipeptidului (proteinei). Sunt gene care codifică un singur tip de proteină. unde molecula de pre-ARNm este clivată. 137 . situată aproape de situsul splice 3'. realizează un atac nucleofil (prin gruparea terminală 2-hidroxi . deci în cele diloide se găsesc în cel puţin două copii. se ataşează la capătul celui de-al doilea exon. Capătul 5' al intronului devenit liber se leagă covalent de adenina intronului formând o buclă. de aceea ele sunt numite procese post-transcripţionale. celula foloseşte două moduri de amplificare a ARNm. Aceste două procese nu sunt codificate în secvenţa ADN. se unesc. Mărimea lor este de aprox. Acesta este cazul genelor pentru histone: H1. numită Ribosome Binding Sequence (secvenţă de legare la ribozomi). Această cantitate formează firele necesare pentru o gogoaşă la viermele de mătase. . UGA sau UAG (aceştia nu codifică nici un aminoacid). Se pare că intronii reprezintă un „sac” de acumulare a mutaţiilor şi protejează în felul acesta ADN-ul de anumite leziuni. . Pentru asigurarea o cantitate suficientă de proteine pentru celulă sau organism.de la riboză) la nivelul situsul splice 5'. În urma acestui atac intronul este îndepărtat şi cei doi exoni care erau separaţi în molecula precursor. Prin acest mecanism se explică cum gena fibroinei (2 copii/genom) produce în 4 zile 105 molecule de ARNm. însă ele se găsesc în genomul celular în mai multe copii. .urmată de codonul de iniţiere a translaţiei ( AUG). Coada formează un polimer de aprox. o grupare metil (– CH3) în poziţia 5'. unde are loc cel de-al doilea atac nucleofil. iar intronii din grupa II la o nucleotidă adeninică (A).o secvenţă terminator (stop) reprezentată de unul din codonii stop sau terminatori: UAA.captarea ARNm în urma căruia se adaugă la prima guanidină (la capul moleculei).o secvenţă specifică (5-10 nucleotide) care asigură legarea ARNm de subunitatea mică a ribozomului. Asigurarea necesarului de ARNm Genele din genomul celulelor haploide se găsesc într-o singură copie. fiind realizată de o enzimă numită poli(A) polimeraza.La intronii din grupa I reacţia de splicing începe la o nucleotidă guanodinică (G). Aceste molecule sunt exportate în citoplasmă şi pe baza informaţiei pe care le conţin se face sinteza proteinelor funcţionale. H3 şi H4. H2A. rupând molecula de pre-ARNm. . În felul acesta toţi intronii din molecula de ARN precursor sunt eliminaţi. H2B. 5.6. În acest caz el va avea un T1/2 mai mare şi nu se va degrada după ce a dat prima copie de proteină. 200 Ǻ.000 nucleotide sau chiar mai mult. . Genele celulelor de la mamifere conţin mai mulţi introni decât exoni.ARNm este folosit de mai multe ori pentru sinteza proteinei respective. Exonii existenţi se unesc cap la cap şi realizează o moleculă matură de ARNm. care s-a format în prima etapă.

. Rezultatele acestor studii au deschis calea cercetărilor în problema transportului intracelular. Dirijarea precisă a proteinelor non-sintetizate către o anumită destinaţie finală se datorează unei anumite informaţii pe care proteina o poartă în structura sa.de transport intracelular. iar pe de altă parte diferitele tipuri de reticul endoplasmatic se pot transforma unul în altul. elemente structurale. Este vorba despre un semnal specific al proteinei (o anumită structură chimică) pentru recunoaşterea respectivei proteine de către un anumit receptor de membrană (situs membranar). astfel au putut fi diferenţiate fazele: . . prin îmbarcarea proteinelor în vezicule de transport (vezicule carriers) şi dirijarea lor spre complexul Golgi. un grup de cercetători de la Yale University (G. Tot elemente ale reticulului endoplasmatic sunt implicate în geneza lizozomilor. în contact cu mitocondriile. ceea ce sugerează o continuitate între aceste categorii de membrane.E. 138 . Astfel. există o relaţie directă cu zonele aparatului Golgi. nucleară) există relaţii de continuitate. s-au constatat contacte între reticulul endoplasmatic şi membrana celulară.Capitolul 6 TRANSPORTUL INTRACELULAR În anul 1976. Treptat s-a dovedit că aproape toate proteinele membranare (cu excepţia unei părţi din proteinele membranelor mitocondriale şi cloroplastice) sunt sintetizate la nivelul ribozomilor. Producţia de proteine în celule este concentrată într-un compartiment anumit denumit citozom (matrice celulară). componentele reticulului endoplasmatic servesc transportului de materiale în celulă. Sheele şi Berger). Aceste observaţii au acreditat ideea că. proteinele sunt dirijate cu precizie şi cu maximum de eficienţă către circa 20-25 de destinaţii diferite: biomembrane. vezicule. trabecule. ca şi cu toate organitele celulare .exportul (eliminarea) proteinelor în lumenul acinului pancreatic.Componenta membranară intracitoplasmatică are o structură trilaminară. . conţinutul unor compartimente celulare. complexitatea şi plasticitatea sistemului de citomembrane constituie un suport structural important în explicarea heterogenităţii funcţionale care caracterizează biologia celulei. Diversitatea. 6. Sistemul vacuolar intracitoplasmatic Folosirea microscopului electronic a arătat prezenţa intracitoplasmatică a unui sistem complex de membrane. între citomembranele sistemului vacuolar şi celelalte membrane celulare (plasmatică. drumul complet al unei proteine (proteină de tip secretor) de la sinteză până la eliminarea sa din celulă.de concentrare. sunt de asemenea. Din acest compartiment celular de sinteză proteică. caracteristică. Astfel. segregare a proteinelor în cisternele reticului endoplasmatic(RE). cât şi prin comunicarea directă cu membrana nucleară. .Palade.1. în jurul cărora formează tubuli orientaţi regulat.de concentrare a proteinelor în vezicule de condensare (la polul apical al celulei. elemente ale reticulului constituind membranele saculilor golgieni. saci turtiţi sau cisterne . studiind mecanismul sintezei zimogenului de către celulele acinoase pancreatice (celule specializate în sinteza şi exportul proteinelor). pe de o parte. care limitează tubuli. Tartecoff. cu o grosime variabilă între 50 – 70 Ǻ. acinul pancreatic). au reuşit să demonstreze pentru întâia oară. Jamieson. Prin legăturile contractate cu membrana celulară plasmatică.de sinteză proteică la nivelul ribozomilor. Componentele reticulului endoplasmatic păstrează strânse interrelaţii topografice şi funcţionale între ele.

pe calea cisternelor citomembranelor reticulare.În acelaşi timp. 6. În apropierea zonelor Golgi. Codul este tradus de ARN-m. O dezvoltare abundentă a sa se observă în celulele organului Corti. prin sistemul de citomembrane. după care. care corespund la stări funcţionale distincte. ribozomii sunt „situsul” sintezei proteinelor. iar veziculele mici reprezintă structuri „de transport” care asigură legături funcţionale dintre reticulul endoplasmatic şi aparatul Golgi. de circa 90 minute. După transferul în spaţiul intracisternal. cu ajutorul codului său triplet nucleotidic. Complexele aminoacizilor-t-ARNm (aminoacil-t-ARN) ”recunosc” acest cod triplet şi aminoacizii se adaugă pe rând. frecvent au fost observate continuităţi structurale şi funcţionale ale acestora cu reticulul endoplasmatic cu ribozomi. spre deosebire de sinteza proteinelor structurale. relaţiile de continuitate între membrana nucleară externă şi membranele rugoase. spaţiul perinuclear este în comunicare cu toate regiunile celulei. În afara acestor corelaţii ale membranelor golgiene cu membranele nucleare şi citoplasmatice. moleculele de ARN-t se eliberează şi complexele noi de aminoacil-t-ARN se fixează pe ribozomi. al cărui sediu este reprezentat de ceilalţi ribozomi şi se realizează într-un timp lung. 139 . Astfel. acesta în raport cu prezenţa sau absenţa la suprafaţa membranelor a poliribozomilor. favorizează acestora „citire” a mesajelor venite de la ADN. iar la sfârşitul ei polipeptidul se eliberează de ARN-t. care se deplasează traversând ribozomul. unde se maturează în timp. cât şi asemănările ultrastructurale dintre acestea. Rezultatul acestor studii este sintetizat în teoria lui Palade asupra mecanismului sintezei proteinelor secretate. În decursul acestui proces ARNm. Biosinteza proteinelor sau translaţia ARNm Prin microscopie electronică (Porter şi colab. proteinele secretate sunt transferate în cisterne. poartă mesajul ADN şi se fixează de ribozomi. lanţului polipeptidic în creştere. proteinele sunt transferate în zona golgiană. În mod simultan. aduc precizări asupra modalităţii in care reticulul endoplasmatic participă la sinteza proteinelor intracelulare. reticulul endoplasmatic capătă aspect vezicular. reticul endoplasmatic neted (agranular). într-un timp scurt (până la un minut). Studiile lui George Palade. 6. aparatul Golgi. pancreas exocrin. sistemul vacuolar citoplasmatic se împarte în reticul endoplasmatic granular (ergastoplasmă). pierde ribozomii şi se transformă în membrane agranulare netede. După sinteză. Consecinţele acestor continuităţi sunt importante funcţional. ca o diferenţiere a sistemului vacuolar citoplasmatic şi structurile lizozomale. cum sunt celulele glandelor salivare.2. nefrocite. Sunt cazuri când membrana nucleară trimite prelungiri îndreptate către aparatul Golgi Corelaţia de acest tip a permis aprecierea că membrana nucleară poate contribuie la formarea membranelor golgiene. Rolul citomembranelor granulare în sinteza proteică O dezvoltare abundentă a citomembranelor granulare se observă în celule angajate activ în sinteza de proteine „de export” (secretorii). sediul sintezei proteinelor secretate este reticulul endoplasmatic granular la nivelul ribozomilor ataşaţi de membrane. au permis a se considera că spaţiul perinuclear este o extindere a sistemului vacuolar citoplasmatic. ergastoplasma şi reticulul endoplasmatic nuclear fiind aspecte ale aceluiaşi sistem structural endocelular. epiteliul tiroidian. 1945) şi prin metode biochimice s-a demonstrat existenţa ribozomilor legaţi de membrana reticului endoplasmatic şi rolul major al reticulului endoplasmatic în biosinteza proteică. După structura sa. s-a acreditat ideea unei modificări succesive. O serie de factori de natură proteică ce au situsuri de fixare pe ribozomi. 3. În mod evident. În celula vie. arătând că la nivelul reticulului endoplasmatic granular sunt sintetizate proteinele „de export”. Microscopul electronic a semnalat şi formarea membranelor golgiene netede pe seama membranei nucleare.

într-o secvenţă de aminoacizi.Al treilea nivel informaţional (translaţia) Toate procesele metabolice ale celulei se bazează pe existenţa şi funcţionarea proteinelor care pot avea fie rol structural (colagenul). Însăşi structura. 88 . la nivelul ribozomului. la diferite sisteme biologice analizate. Dicţionarul folosit de celulă. în această traducere este reprezentat de colecţia sa formată din cele 54 tipuri de ARNt. Fig. Al treilea nivel de transfer informaţional (translaţia) condiţionează convertirea informaţiei din alfabetul cu 4 litere al ARNm (A-U. Rolul proteinelor în desfăşurarea proceselor vieţii este esenţial. Până în prezent au fost identificate. Ea este transcrisă sub formă de mesaj genetic în ARNm şi acesta este tradus. Astfel informaţia genetică din stare potenţială aflată în structura ADN.6. C-G) în alfabetul de 20 litere. 140 . fie rol enzimatic. fie rol metabolic transportor (hemoglobina).3. peste 100 000 de proteine diferite. fie rol în apărarea organismului (imunoglobulinele). devine o „realitate” într-o secvenţă de aminoacizi de la nivelul catenelor polipeptidice. 88). Decodificarea informaţiilor genetice În cadrul sintezei proteice se realizează ultima etapă a transferului informaţiei genetice conţinută în secvenţa de baze azotate din ADN. respectiv decodificat. dintr-o secvenţă de codoni.1. dar mai ales desfăşurarea celor două funcţii esenţiale ale materialului genetic – autocatalitică (replicare) şi heterocatalitică (dirijarea de sinteze specifice de proteine sau de alte biomolecule: ARNm. reprezintă cei 20 aminoacizi esenţiali ai proteinelor. ARNr) sunt dependente de proteine precum histonele.(fig. ARNt.

altele din mai multe catene polipeptidice identice sau diferite. formată din 21 aminoacizi ş i o catenă B format ă din 30 aminoacizi. hidrofile sau covalente. catena polipeptidică capătă configuraţii spaţiale bidimensionale sau tridimensionale . intercatenare dintre grupările ceto (C = O) ş i imino (N = H) ale legăturilor peptidice. prin intermediul unor punţi de H sau al unor punţi bisulfidice (.NH2) a altui aminoacid cu eliminarea unei molecule de H2O.ligaze). La terminarea catenei polipeptidice. etc). prin intermediul unor asemenea legături şi acest caz proteina se prezintă sub formă de structură cuaternară. implică formarea de legături sau punţi peptidice între gruparea carboxil (COOH) a unui aminoacid şi gruparea amino (. rezultând o configuraţie regulată a polipeptidului. Catenă polipeptidică este apoi supusă prelucrării post translaţionale în cadrul căreia ea adoptă o structură secundară prin interacţiunea aminoacizilor săi. participante în alcătuirea aceleaşi proteine ( o genă – o catenă polipeptidică). 141 . Polimerizarea aminoacizi. Se înţelege de la sine că pentru îndeplinirea funcţiei sale normale. cunoscută sub denumirea de configuraţia α . aceasta se prezintă sub forma structurii sale primare. în repararea leziunilor induse de ADN (excionaze. în urma formării punţilor de H. adică includerea lor într-o catenă polipeptidică care reprezintă structura primară a proteinei . în ultimul caz. Unele proteine sunt alcătuite dintr-o singură catenă polipeptidică. Hemoglobina umană normală (HbA) este alcătuită din 2 catene α şi 2β. Pentru sinteza unei singure catene polipeptidice sunt mobilizate sute de alte molecule proteice cu rol structural şi enzimatic. ADN-ligaze.) ca şi catenele de insulină. Proteinele sunt polimeri de aminoacizi. topoizomeraze. Când proteina este alcătuită din mai multe catene polipeptidice identice sau diferite. Rolul ARN în decodificarea informaţiei genetice a fost evidenţiat după anul 1950 de către BRACHE T şi CASPERSSON.S . în anumite condiţii fiziologice. Ea are la baz ă legături de H. în transcrierea (ARN polimeraze). ADN.proteinele – enzime. electrostatice. de asemenea. fiind deţinută de gene diferite.S S -). asocierea lor pentru a alcătui molecula proteică funcţională se realizează. de t° sau pH. Este evident că fără participarea proteinelor. în cadrul cărora intră şi cele care au rol hotărâtor în replicarea ADN (polimeraze. Structura şi funcţia proteinelor reprezintă expresia primară a informaţiei genetice. proteina trebuie să fie normală la toate nivelele sale structurale : primar. informaţia genetică pentru fiecare dintre aceste catene polipeptidice diferite. polimeraze. iar molecula de imunoglobulină anticorp are două catene grele (H) şi două uşoare (L) unite între ele prin punţi bisulfidice (. secundar. adică de secvenţa codonilor din ADN m .helix al cărui model a fost propus de Linus Pauling pentru care a primit premiul Nobel. structura primară fiind determinată pentru toate celelalte nivele structurale. în recombinare (recombinaze). sinteza proteică fiind însoţită de o creştere considerabilă a cantităţii de ARN în celulă. Prin acestea. Această intervenţie a unui număr mare de proteine în diferite etape ale procesului decodifică rii este cerută de o traducere exactă a mesajului genetic.S . Formarea de punţi peptidice succesive determină polimerizarea aminoacizi liberi. molecula de insulina este formată din două catene polipeptidice. reprezentând secvenţe de aminoacizi care a fost determinată de mesajul genetic. ARNt şi ARNr . terţiar şi cuaternar. realizată la nivelul ribozomilor. Prin răsucirea catenelor polipeptidice asupra lor însele datorită acţiunii unor forţe de atracţie dintre diferite aminoacizi ai catenei polipeptidice rezultă structura terţiar ă a proteinei . În cadrul biosintezei proteinelor participă deopotrivă acizii nucleici ş i proteinele. materialul genetic nu ar putea să îndeplinească nici una din funcţiile sale. În decodificarea informa ţ iei genetice rolul primordial îl joac ă acizii ribonucleici celulari: ARNm. în translaţie (factori de iniţiere şi terminare). o catenă A.

doar ARNm este tradus în proteină. organ. fiind necesară sinteza (sau adăugarea în cazul sistemului acelular de sinteză (in vitro) a unei noi molecule de ARN m. coli. Dacă celula vegetală poate să-şi sintetizeze toţi aminoacizi de care are nevoie. Ribozomii asigură interacţiunea ARNm -ARNt în cadrul căreia codonii din ARN m sunt recunoscuţi secvenţial de anticodonii din ARNt . arginina şi histidina.20 catene polipeptidice o moleculă de ARN m este hidrolizată. valina. Dependenţa sintezei proteice de informaţia genetică din nucleu şi de sinteza diferitelor categorii de ARN celular pe matriţa de ADN nuclear a fost determinată de Brodnet (1955). iar traducerea ARN m corespunzător se face cu viteza de 21nucleotide/ secundă. Aceasta înseamnă că după folosirea ca mesager pentru sinteza a 10 . Sinteza hemoglobinei umane se realizează cu o viteză de 4 aminoacizi/ secundă la aceeaşi temperatură. din cei aproximativ 100 de aminoacizi identificaţi numai 20 intră.000 de proteine naturale identificate până în prezent. la 370 C. leucina.funcţională a ribozomilor condiţionează o citire corectă a mesajului genetic şi o traducere fidela a sa într-o secvenţă de aminoacizi. Folosindu-se agenţi care blochează sinteza ARN m (actinomicina D) s-a demonstrat c ă sinteza proteică . Pentru celula animală. în celulă. şi gene pentru diferite tipuri de ARNt şi ARNr. are loc o „amplificare genetică" indirectă realizată nu prin mărirea numărului de copii ale genei ci prin transcrierea repetatată a informaţiei genetice conţinută de o genă cu sinteza unui număr mare de molecule ale unui ARNm. ţesut. triptofonul. în aceste condiţii durează atâta timp cât să fie sintetizată circa 1 0 2 0 molecule proteice. proteine care au specificitate de specie. 142 . în condiţii normale. De exemplu. se poate realiza sinteza unui număr mare de catene polipeptidice. De exemplu gena triptofansintetazei (enzimă ce intervine în sinteza triptofanului) este de 28 nucleotide pe secundă. Integritatea structural . Astfel. în structura celor circa 100. arginina. asigurându-se astfel citirea mesajului genetic . ARNt şi ARNr îndeplinind însă roluri esenţiale în asigurarea traducerii mesajului genetic din ARNm. pentru ca sinteza proteică să poată continua . în mod obişnuit. deoarece nu este capabilă să-i sintetizeze singură: lizina. fenilalanina. Astfel. Rezultă că această proteină ribozomală este esenţială în împerecherea codon anticodon de la nivelul ribozomului. iar biosinteza proteică să fie stopată. informaţie ce este transcrisă în ARN m care devine astfel purtător de mesaje genetic. Mazia şi Prescott (1963) la alga verde unicelulară „Acetabularia mediterranea". izoleucina.Toate tipurile de ARN celular sunt sintetizate pe matriţa de ADN.urile corespunzătoare. antibioticul streptomicină interacţionează cu 2 situsuri ale proteinei ribozomale Gu asociată cu ARNr 16G din subunitatea ribozomală mică (30 S) ceea ce face ca ribozomul să nu mai fie funcţional. următorii 10 aminoacizi sunt esenţiali sau indispensabili. adică trebuie să-i primească prin surse alogene (prin hrană. Acest lucru nu se întâmplă îns ă ş i la mutan ţ ii rezisten ţ i la streptomicin ă . metionina. de exemplu). la bacteria E. în cadrul căruia există pe lângă genele structurale ce determină informaţia genetică pentru sinteza diferitelor proteine. celula animală nu poate sintetiza decât o parte dintre ei. Dintre toate cele trei tipuri fundamentale de ARN celular. ace ş tia prezentând în catena polipeptidică a proteinei ribozomale Gi2 două substituţii de aminoacizi în poziţiile 42 şi 87. celulă şi chiar organit celular. Viteza de transcriere a unei gene este variabil ă . De astfel.

reacţia fiind catalizată de enzima aminoacilsintetaza (numită şi aminoacid ARN t . altul decât cel care este specific acelui ARN t va fi eliminată prin intervenţia aceleiaşi enzime aminoacil .determinând includerea eronată a unui aminoacid în catena polipeptidică. alanina.ARNt – sintetază pentru fiecare aminoacid.Aminoacizii: glicina. Este necesară o moleculă adaptatoare reprezentată de ARN t. Prima etapă în biosinteza proteică este activarea aminoacizilor cu ajutorul ATP. Aminoacilarea ARNt catalizat ă de aceste enzime este un proces riguros controlat deoarece o înc ărcare gre şit ă a unui ARNt cu un aminoacid necorespunză tor are aceeaşi consecinţă ca şi o mutaţie . asparagina. recunoscând această „eroare" şi hidrolizând legătura dintre aminoacidul greşit ataşat şi ARNt. pentru că celula animală îi poate produce pe diferite căi metabolice. Aminoacil . acidul glutamic./mol Pentru formarea legăturii peptidice se folosesc 0. acidul aspartic. Între restul de adenozină (A) de la capătul 31 al ARN t şi aminoacidul activat se formează o legătură covalentă macroergică a cărei energie va fi folosită în reacţia de polimerizare a aminoacizilor:+ AA1+ATP aminoacilsintetază AA1 ~ AMP + P + P AA1 ~ AMP + ARNt aminoacilsintetaza AA1 ~ ARNt + AMP Ataşarea eronată a unui aminoacid la ARN t. 143 .3. Este un lucru bine stabilit că deşi există mai multe tipuri de ARN t pentru un acelaşi aminoacid (fapt determinat de caracterul degenerat al codonului genetic).C . tirazina ş i prolina sunt neesenţiale. care prezintă o activitate de corecţie. Aminoacizii nu se pot lega direct la ARN m . ataşare realizată la gruparea CCA de la capătul 31 al ARNt şi care este catalizată de aceeaşi enzimă aminoacilsintetază. restul de energie liberă fiind necesară menţinerii echilibrului reacţiei spre a se realiza sinteza proteică şi nu a avea loc hidroliza proteinelor. serina.5 Kcal. alungirea (sau elongaţia) şi terminarea catenei polipeptidice./mol cu eliberarea a 6 Kcal. glutamina. Mai are loc ataşarea aminoacidului activat de ARNt corespunzător lui (în etapa a doua).terminal şi se termină cu un aminoacid .2. Ca orice reacţie de polimerizare şi biosinteza proteinelor se desfăşoară în trei etape ce se succed neîntrerupt: iniţierea. cisteina.ligaza) şi care este specifică fiecărui aminoacid. folosind energia rezultată din hidroliza ATP: ATP + H2O ATP + H2O ADP + H2O ADN + P AMP + PP AMP +P cu eliberarea a 7 Kcal.sintetaza.Iniţierea catenei polipeptidice Sinteza unei catene polipeptidice începe cu un aminoacid -N . Ordinea includerii aminoacizilor în catena polipeptidică este stabilită de ordinea codonilor din ARNm. 6./mol cu eliberarea a 8 Kcal. pornind de la aminoacizii esenţiali. Aminoacilsintetazele sunt enzime cheie în „recunoaşterea" cifrului codului genetic. există doar o singură enzimă aminoacil .terminal.sintetazele şi ARNt joacă deci rol esenţial în decodificarea informaţiei genetice./mol.

Dar. IF2 şi IF3. pentru ca ribozomul să recunoască în mod specific codonul de ini ţiere AUG este necesar un semnalul suplimentar de discriminare între AUG iniţiator şi AUG din interiorul mesajului genetic.anticodon.(E). 89 – Schema transmiterii informaţiei: codon (ARN m) – anticodon (ARN t) – aminoacid Proteina ribozomală S1 cu proprietăţi contractile joacă un rol important în realizarea opoziţiei mesagerului (ARNm) şi adaptorului (ARNt) ea asigurând deplierea ARNm atunci când acesta. constituindu-se particule ribozomale întregi (70 S la bacteria E. Ribozomul asigură de aşa manieră asocierea acestor trei elemente.Etapa a treia în iniţierea unei catene polipeptidice se desfăşoară la nivelul ribozomului care prezintă suprafeţe specifice de legare stereochimică a ARNm. adică numai dacă a trecut prin situsul A şi apoi a fost translocat în situsul P. interacţionează cu ribozomii şi legarea acestuia la subunitatea ribozomală mică 30 S. denumiţi IF1.Complexul aminoacil ARNt se asociază cu subunitatea ribozom 50 S care prezintă trei situsuri : situsul aminoacil (A). încât să facă posibilă recunoaşterea codonului din ARNm de către anticodonul corespunzător din ARNt. pe principiul complementarităţii. asociere care durează până ce aminoacidul legat de ARN t este deconectat de la acesta şi înserat la catena polipeptidică unde rămâne ataşat de aminoacidul precedent. 144 . secvenţa leader nefiind tradusă.exit . ARNt şi a catenei polipeptidice în creştere. În situsul A pătrunde aminoacil ARN t corespunzător codonului din ARNm recunoscut de anticodonul din ARNt. acesta se leagă la subunitatea ribozomală mică 30 S. De regulă situsul P acceptă complexul aminoacil ARNt numai dacă acesta a realizat recunoaşterea codon . Fig. La acest complex ARNm . Ca urmare. în interiorul catenei polipeptidice metionina este specificată de acelaşi codon AUG . Iniţierea catenei polipeptidice este asigurată de intervenţia unor factori de iniţiere de natură proteică. La nivelul ribozomului. Acceptarea se bazează pe unele posibile modificări conformaţionale pe care le-a suferit complexul aminoacil ARN t când a fost în situsul A. al cărui codon din ARNm este codonul de iniţiere AUG sau. sinteza tuturor catenelor polipeptidice începe cu metionina. situsul peptidil (P) şi situsul de ieşire . cu constituirea unei asocieri tranzitorii prin intermediul punţilor de H. coli) funcţionale în asigurarea sintezei catenei polipeptidice .subunitatea ribozom de 30 S se ataşează subunităţii ribozomale de 50 S. 89). mai rar GUG. printr-o legătură chimică covalentă — legătura peptidică (fig. Cu ajutorul unei secvenţe denumită secvenţă leader aflată la capătul S1 al ARNm.

Acest f. fiind complementare cu 3 . formarea legăturilor peptidice. descoperită de Shine şi Dalgrano în anul 1975.translocaţia (adaptat după Stryger. 90 .ARN t MET la eucariote . Ca urmare formil .Dalgarno. Această interacţiune dintre capătul 3' al moleculei de ARNr 16 S şi secvenţa Shine . toţi ceilalţi codoni trebuind să treacă mai întâi la nivelul situsului P. Fig. fără al mai trece la nivelul situsului A. aceasta fiind unica excepţie. După încărcarea ARN tMET iniţiator cu metionină el devine metionil ARN t MET şi este supus unei formulări prin ataşarea grupului formil sub acţiunea enzimei formilază la gruparea NH2 a metioninei aceasta devenind formilmetionină (f . În plus. Formilaza este întâlnită la procariote şi ca urmare doar la aceste organisme primul aminoacid al oricărei catene poliptidice este formilmetionină ARNt iniţiator încărcat cu formilmetianină este singurul ARN t care se leagă direct la situsul P al ribozomului cu ajutorul factorului de iniţiere IF2.15 ribonucleotide bogate în purine şi aflată în amonte de codonul de iniţiere AUG.metionina ocupă poziţia unu a catenei polipeptidice dar oferă restul reactant COOH care unindu-se cu gruparea NH2 a următorului aminoacid.ARN t se leagă la ARNr 23 S cu o mai mare afinitate decât la orice alt ARNr.Formarea legăturilor aminoacil – ARNt. 145 . Formilarea metioninei determină blocarea grupării amino. Acest ARN t iniţiator a fost denumit f . O altă particularitate a procesului de iniţiere este folosirea unui ARN t specific de iniţiere ce diferă de omologul său ce interacţionează cu codoni AUG interni pentru metionină .Dalgarno are valoarea unui semnal suplimentar de iniţiere.ARNt în situsul P.metionină . o secvenţă în buclă (hairpird) adiacentă secvenţei Sherie .Sinteza proteică: ciclul de elongare al lanţului peptidic. prin eliminarea unei molecule de apă.Met .Dalgarno din ARN m selecţionează codonul AUG iniţiator şi-1 aduce la nivelul situsului P al ribozomului. iar uneori este îndepărtată însăşi metionina (fig.Acest semnal discriminator este reprezentat de aşa numita secvenţă Shine . Aceasta reprezintă o secvenţă de 7 .metionină ARN tMET la procariote şi i . 1991). va forma puntea legătură peptidică.7 baze dintr-o secvenţă de polinucleotide de la capătul 3' al moleculei de ARNr de 16 S din cadrul subunităţii ribozomale mici (30S) . ceea ce face ca ea să nu mai poată participa în vreo reacţie de polimerizare. După terminarea sintezei catenei polipeptidice grupa formil de la metianină este îndep ă rtat ă prin intervenţ ia unei enzime de deformilare. ceea ce face să aibă loc selecţia f -Met .ARN t MET).90).

ARNt -. secvenţial prin situsul A al ribozomului. Se formează cea de-a doua punte peptidică şi translocarea succesivă din A în P permite citirea secvenţială. al doilea ribozom se angajează în traducerea mesajului genetic spre a asigura sinteza unei a doua catene polipeptidice. Funcţionarea unor asemenea factori de elongaţie este dependentă de energia eliberată prin hidroliza GTP.Ts asigură fixarea aminoacil ARNt pe ribozom iar EF . Codonii UAA. selecţia complexului aminoacil ARNt din amestecul de aminoacil ARNt .T4 şi EF . ARNt iniţiator.3. în deplasarea sa pe macromolecula de ARNm. Aceşti factori de elongaţie se fixează în subunitatea ribozomală mare (50 S) între proteinele h17 şi h12.ribozom. de către anticodonii complexelor aminoacil .Terminarea sintezei catenei polipeptidice Când. TF .91.ARNt ce pătrund. capătul 5'al ARNm devine liber spre a forma cel de-al doilea complex de iniţiere şi astfel.4. de asemenea.uri făcându-se în virtutea complementarităţii codon . a întregului mesaj genetic conţinut în ARNm. deoarece nu există anticodoni care să recunoască codonii nonsens . EF . 6. După ce ribozomul a asigurat traducerea a circa 25 de codoni.3.ARNt care a trecut în prealabil prin situsul A spre a se realiza recunoaşterea codon . codon după codon.Ri. condiţionează desfăşurarea celei de-a doua etape în biosinteza catenei polipeptidice şi anume elongarea sau alungirea catenei . ribozomul ajunge cu situsul său A în dreptul unui codon nonsens ( codon de stop sau codon terminal ) în acest situs nu mai pătrunde nici un complex aminoacil .R3 va rupe legătura esterificată a catenei polipeptidice cu ARNt final.R3. separă grupul carboxil al aminoacidului C terminal de legătura sa cu ARN t printr-o hidroliza. aceeaşi moleculă de ARNm este asociată cu mai mulţi ribozomi. are loc încetarea sintezei catenei polipeptidice. UAG şi UGA sunt codoni nonsens sau terminatori care sunt recunoscuţi de factori de eliberare sau de terminare denumiţi TF . la un moment dat. astfel că. acţionând enzimatic la nivelul situsului P. părăseşte situsul P.G determină deplasarea acestui complex la nivelul ribozomului. Translocarea succesivă din A în P. rezult ă un complex de terminare care nu mai permite alungirea în continuare a catenei polipeptidice TF . cât şi ARN t. rămas fără aminoacid. Eliberat. În alungirea catenei polipeptidice intervin aşa numiţii factori de elongaţie (alungire) care au fost denumiţi EF -Ts şi EF-G. care nu sunt altceva decât proteine ribozomale care se ataşează particulei ribozomale în faza de funcţionare a acesteia în sinteza proteică .R3 din cadrul acestui complex.6. 146 . Ca urmare.Alungirea sau elongarea catenei polipeptidice O dată formată prima legătură peptidică.anticodon.R2 şi TF .anticodon. având loc totodată disocierea" ribozomului în cele două subunităţi ale sale. al patrulea si aşa mai departe. Proteinele ribozomale h1 ş i h2 sunt implicate în terminarea sintezei catenei polipeptidice pe o cale neelucidată (fig. acesta va putea primi cel de-al doilea aminoacil .3. rezultând un polisom sau poliribozom. însoţită de fiecare dată de formarea unei noi legături peptidice. Din interacţiunea codonilor nonsens cu factorul de terminare . apoi un al treilea. TF . 92). aflat în situsul A şi astfel pot fi eliberaţi din ribozom atât catena polipeptidică. proces care este mediat de IF3.

91 – Schema sintezei proteinelor la procariote 147 .Fig.

92 – Schema sintezei proteinelor la eucariote 148 .Fig.

proteine citoplasmatice solubile proteine ataşate pe suprafaţa externă a membranei celulare (actina.) proteine mitocondriale codificate de ADN-ul nuclear proteine peroxizomale . laminina. ARNm la procariote este policistronic.3.) prelucrare care are loc numai în RE şi aparatul Golgi. Tabelul 2. ARNm la eucariote este monocistronic . Mecanismul sintetizate compartimentării celulare a proteinelor nou- Ribozomii. De exemplu.enzime lizozomale . purtând mesajul genetic pentru mai multe catene polipeptidice. etc. care nu necesită o prelucrare special ă (glicolizare. care sunt liberi în citosol (dar şi ei apar legaţi de fibre ce apar ţin citoscheletului).proteine secretate .proteine ataşate pe suprafaţa externă a membranei celulare (fibronectina. deoarece înainte ca să fie terminată sinteza ARNm pe matriţa de ADN capătul său 5' poate să se asocieze cu ribozomii spre a forma complexul de iniţiere în traducerea sa într-o catenă polipeptidică. spectrina.enzime ale aparatului Golgi . aparatul Golgi . care se va ataş a de membrana organitului. fiecare molecul ă de ARN purtând mesajul genetic pentru sinteza unei singure catene polipeptidice. Pe ei sunt sintetizate toate celelalte proteine. Diferenţierea este înscrisă în mesajul moleculei de ARNm. Moleculele de ARNm care nu posedă această secvenţă în structura lor se leagă de ribozomii care vor ră mâne în citosol (ribozomii liberi). transcrierea mesajului genetic şi traducerea sa pot avea loc simultan. acetilare. La eucariote. transcrierea are loc în nucleu. substratul molecular complex pe care se traduce mesajul ARNm în molecule proteice.5. Trecerea mesagerului ARNm din nucleu în citoplasmă .proteine nucleare (histone. reprezentând enzime diferite care intervin într-o aceeaş i cale metabolică . Dup ă iniţ ierea translaţiei proteina cu această secven ţă va orienta ribozomul spre RE. în cea mai mare parte vor fi secretate (exportate) sau transportate la diferite organite ş i la membrana plasmatică . modificate ş i care apoi.Particularităţile decodificării la procariote şi eurocariote La procariote. nucleare.glicoproteinele pentru membranele :plasmatice. iar traducerea în citoplasmă unde se afl ă ribozomii. deoarece aceeaşi moleculă de ARNm poate transcrie mai multe gene structurale ale aceluiaşi operon. Ambele tipuri de ribozomi sunt din punct de vedere structural şi funcţional echivalente. Ei diferă numai prin tipul de proteine pe care le sintetizează (tabelul 2).6. în sinteza histidinei intervin 10 enzime-10 gene. se realizează la nivelul porilor anvelopei nucleare. lamine) Ribozomii citoplasmatici legaţi de membranele RE Ribozomii citoplasmatici nelegaţi de membranele RE(ribozomii liberi ) 149 . 6. Proteinele sintetizate de diferite clase de ribozomi Localizarea ribozomilor Clasa de proteine sintetizate .4. într-o secvenţă de nucleotide specială pe care o posedă ( secvenţ a semnal sau secvenţ a leader sau signal peptide ). colagenul). în celula eucariotă apar ca două popula ţii spaţ ial separate: ribozomii ataş aţ i de membrana RE ş i ribozomii neataşa ţi de membrană .enzime ale REG . Pe aceş ti ribozomii sunt sintetizate numai acele proteine care vor fi introduse în RE. RE.

93). care fac parte din structura membranei RE. Din cisternele RE. va intra în interiorul cisternei RE. o peptidază semnal membranară le secţionează de lanţul peptidic în formare. se desprind vezicule pline cu proteinele de secreţie care sunt transportate la aparatul Golgi. proteine care migrează în nucleu şi proteine care sunt transferate prin membranele intracelulare sau se încorporează în membrane. ARNm al unor asemenea proteine „de export”conţine în afară de codonul iniţiator al translaţiei. Într-o primă fază considerată a fi compartimentarea primară. tradus într-un peptid semnal (signal recognition particule SRP) compus din 15-25 aminoacizi. prin difuzia în planul membranei reticului a receptorilor semnalului. vom analiza pătrunderea proteinelor de secreţie în cisternele RE. în peroxizomi. aceştia se mişcă în planul tangenţial al membranei şi se agregă într-un canal sau „tunel” membranar. dintre proteinele ce se transferă prin membrane unele ies din reticulul endoplamatic şi trec în lizozomii primari. Cum se cunoaşte din experienţele lui G. Dar. 93. Ca exemplu. Acestă legătură se realizează datorită unor proteine receptoare (SRP-receptor). un codon semnal care. Asemenea proteine membranare joacă rol de adevăraţi receptori ribozomali. Apoi. cu peptidul în formare.Palade.Schema generală a transportului proteinei nou – sintetizate în lumenul reticulului endoplasmatic (RE): 150 . care permite tunelului său. proteinele de secreţie sunt sintetizate de ribozomii ataşaţi de membrana RE şi apoi transferate prin membrana acestuia în interiorul lui. Când peptidul semnal vine în contact cu receptorii membranari.Compartimentarea intercelulară a noilor proteine sintetizate în hialoplasmă are loc în faze separate în timp şi spaţiu. face posibilă joncţiunea ribozomilor funcţionali cu membrana RE. Sinteza se continuă şi polipeptidul propriu-zis trece în întregime prin tunelul membranar. unde suferă transformări şi se includ în granulele de secreţie al căror conţinut va fi exocitat. Atunci peptidul va fi liber în întregime în spaţiul intercisternal. Asocierea receptorilor membranari stabileşte situsuri de fixare pentru subunitatea mare a ribozomului. până la terminarea lanţului. în momentul în care peptidul semnal ajunge în lumenul reticulului. se dezorganizează tunelul membranar de care era legat ribozomul care. proteinele nou sintetizate se împart în proteine care rămân în hialoplasmă. Astfel peptidul semnal este separat de stratul bimolecular de fosfolipide şi prin tunelul membranar. în mitocondrii şi cloroplaste şi altele sunt încorporate de membrana celulară. se desprinde şi se desface în cele două subunităţi (fig. în cisterna membranară. după care va continua să intre restul lanţului polipeptidic. Fig. să vină în prelungire cu tunelul membranar neoformat. În faza de compartimentare secundară.

În unele cazuri. în câte o cisternă. Spre deosebire de proteinele de secreţie. turtite. care rămâne cu capătul carboxil în afară şi cu cel amino înăuntru. particularitatea structurală fiind legată de heterogenitatea funcţională a celulelor respective. Astfel. Pe de altă parte. aşa încât formează un fel de manşon continuu în jurul miofibrilei. se consideră că proteinele lizozomale sunt „sortate” de celelalte proteine în cadrul regiunilor RE pregolgian şi anume. se găseşte un sistem de tubuli şi cisterne dispuse longitudinal. Aşa se întâmplă cu proteina G a virusului Stomatitis vezicular. lanţul polipeptidic în formare are o secvenţă „stop” (foarte hidrofobă) care. unde în jurul fiecărei miofibrile. fiind „recunoscute” de receptorii membranari (aprox. o particulă semnal de recunoaştere (SRP) se leagă de secvenţa semnal a proteinei (signal peptide) şi de ribozom. În concepţia lui G Blobel. ele pătrund în anumite membrane ce conţin receptori pentru anumite secvenţe şi astfel iau naştere vacuolele cu enzimele lizozomale şi peroxizomale. ceea ce le permit încorporarea lor în membrana internă mitocondrială. aceştia pierd oligopeptidele semnal. 151 . care conţin în plus şi carbohidraţi. întins între două benzi Z(sarcomer). prin care. reticulul prezintă numeroase vezicule fenestrate. 4) Complexul ribozom – SRP se disociază şi ribozomul continuă translaţia. ca şi în zona benzii Z. diferenţa reprezentând tocmai suma unor secvenţe „semnal” cu care recunosc receptorii suprafeţei mitocondriale. prin secvenţa semnal este inserată în membrană şi translocată în lumen. Corelaţia particularităţilor structurale şi funcţionale ale reticulului endoplasmatic neted cu heterogenitatea funcţională a celulelor Reticulul endoplasmatic neted prezintă o dispoziţie a elementelor structurale. în strânsă vecinătate cu mitocondriile. Detaşarea ribozomului şi dispersarea proteinelor receptoare ale tunelului în membrană reprezintă fenomene post-translaţionale. dintre care 4 se sintetizează în citoplasmă şi 3 în mitocondrii. dispuşi într-o reţea complexă în toată citoplasma. trecând prin membrană dezorganizează tunelul şi opreşte transferul lanţului.oxidaza mitocondrială este constituită din 7 subunităţi proteice. Este interesant cazul proteinelor lizozomale ale fibroblaştilor. 2) Complexul format se leagă de receptorul SRP din membrana RE. formarea „tunelui” transmembranar din proteinele receptoare. caracteristică pentru fiecare tip de celulă.semnal de către peptidază şi segregarea finală a lanţului complet polipeptidic în spaţiul intracisternal al RE sunt considerate ca un program cotranslaţional. jumătate din numărul lor) sunt reintroduse în celulă prin pinocitoză.5. iar SRP este deplasat şi reciclat. care sunt acumulate în RE împreună cu proteinele peroxizomale şi cele secretoare. 6. scoaterea peptidului . Citocrom C. 3) Proteina. Aceste proteine sunt eliminate din celule. O formă specializată de organizare a reticulului endoplasmatic nuclear se întâlneşte la fibrele musculare striate. proteinele lizozomale şi cele peroxizomale au” secvenţe de sortare” în plus. Tubulii alungiţi ai reticulului endoplasmatic fuzionează în zona striei H. se sintetitizează o proteină precursoare peroximală mai mare decât suma celor patru subunităţi. constituind un sistem perimiofibrilar numit reticul sarcoplasmic (sarcotubuli). în zona proximă a complexului Golgi.1) Proteina fiind în curs de sintetizare. însă cele lizozomale. În celulele luteinice ale corpului progestativ din ovar. După pătrunderea celor 4 subunităţi. celulele care sintetizează steroli prezintă un reticul endoplasmatic neted format din numeroşi tubuli ramificaţi şi bifurcaţi. În citoplasmă.

În felul acesta. O altă dispoziţie particulară a reticulului endoplasmatic nuclear este cea de pe faţa internă a membranei plasmatice la neuroni. Asocierea cisternelor cu mitocondriile sugerează că. 94). difuzând uşor prin reticul şi permiţând contracţia musculară . între două cisterne ale celor două manşoane ale reticulului sarcoplasmic pătrunde o invaginaţie a plasmalemei turtită în plan transversal al fibrilei (tubulul T). la nivelul benzii Z se formează o triadă. Sarcolema cu cisterne prezintă o permeabilitate selectivă. Triada aceasta este foarte importantă funcţional şi anume prin tubulii T se transmite potenţialul de acţiune de la suprafaţă la elementele contractile. datorită energiei rezultată din hidroliza ATP din mitocondrii. de aici trece în tubulii transverşi (T) şi apoi în sarcoplasmă. printre care se găseşte dispus. Reticulul uşurează distribuţia rapidă a Ca2+ şi ATP la nivelul miofibrilelor. necesară tocmai în acest loc unde apare contracţia. Manşonul din dreptul benzii A conţine cea mai mare cantitate de Ca2+ şi ATP. Cisternele stau. Aceste cisterne sunt numai în neuroni (nu şi în celulele Schwann sau celulele endoteliale). atât ai vertebratelor cât şi ai nevertebratelor. unde se găsesc vezicule mari. cu două elemente (două cisterne) ale reticulului sarcoplasmic şi un tubul T (fig.Reticulul endoplasmatic al fibrelor musculare striate (reticulul sarcoplasmic). Formaţiuni asemănătoare au fost observate în hepatocite după administrarea de toxice sau după hepatectonie experimentală. ionii specifici fiind absorbiţi la suprafaţa membranelor intracelulare ale cisternelor. În timpul relaxării. unde tubulii reticulari se dispun concentric. asemănător unui bulb de ceapă secţionat. permeabilitatea membranelor este modificată şi transferul de materiale uşurat. care generează sau conduc variaţii de potenţial electric. Cisternele modifică mobilitatea şi concentraţia ionilor la suprafaţa internă a sarcolemei.La acest nivel (banda Z). deci. 152 . turtite numite cisternele de sub plasmalemă. din plasmă intră în reticulul sarcoplasmic ioni de Ca 2+ şi ATP. Aşezate lângă nucleu. O altă formă particulară de organizare a reticulului endoplasmatic nuclear a fost observată în unele celule secretoare ale adenohipofizei. la baza aşa-numitelor locuri senzitive („senzitive spots”). Studiile lui Porter şi Palade asupra reticulului endoplasmatic la muşchii vertebratelor au arătat asocierea acestor cisterne cu anumite locuri de pe plasmalemă prin care stimulii pot ajunge în celule. Fig. 94 . aceste formaţiuni au fost numite paranuclei endoplasmici. Ca2+ se acumulează în cisternele terminale ale reticulului sarcoplasmic şi. atât în sistemul nervos central cât şi cel periferic. Tot prin tubulul T. în asemenea mod. Structuri asemănătoare se găsesc şi în unele celule senzoriale sau musculare.

concomitent cu un intens schimb hidric. citomembranele netede conţin şi enzime. Faptul că celulele a căror funcţie principală este sinteza lipidelor sau sterolilor au un reticul neted dezvoltat au dus la concluzia localizării la nivelul acestuia a enzimelor de sinteză a sterolilor. Adesea corpii mieloizi sunt grupaţi câte 4 – 5 laolaltă. care sunt identice cu acelea din vecinătatea dictiozomului. într-un ritm scăzut şi o proteină „exportabilă”. printre care fenobarbitalul şi hidrocarburile polichimice declanşează in vivo un efect inductor asupra enzimelor microzomale (microzomi = fracţiuni heterogene cuprinzând fragmente din membranele reticulului endoplasmatic. 3) fuzionarea unor microvezicule Golgi formând o vacuolă multiveziculată la care membranele vor forma membrana limitantă a vacuolei de condensare. de asemenea şi localizarea enzimelor care participă la sinteza glicogenului. Astfel. Observaţiile au sugerat cel puţin trei căi: 1) fuzionarea veziculelor cu cisterne ale dictiozomilor. În vecinătatea aparatului Golgi ergastoplasma pierde ribozonii şi membrana devine netedă. 153 . care scade în favoarea raportului fosfolipoproteic /proteină. sintetizate în reticulul endoplasmatic granular şi transferate apoi reticulului endoplasmatic neted. fiind prezent cel granular. iar în unele cazuri produc chiar o amplificare genică a unor enzime implicate în apărarea organismului. trigliceridelor şi a altor lipide . unde ocupă aproximativ 50% din citoplasmă. 6.Un tip special de reticul neted a fost descris în celulele stratului pigmentar al retinei. Dispoziţia spaţială a reticulului permite considerarea acestui sistem structural. mecanismul intern fiind încă discutabil. ribozomi). Un rol important al reticulului endoplasmatic este hidroxilarea medicamentelor Peste două sute de compusi chimice.5µ în axul lung. S-a stabilit că în reticulul endoplasmatic granular se sintetizează două tipuri de proteine: o proteină „secundară”. Reticulul endoplasmatic neted astfel format se veziculeză. cu un „turnover” foarte rapid. constricţiile fiind un stadiu în detaşarea de microvezicule libere. în ziua a treia prenatală reticulul endoplasmatic neted lipseşte. Conţinutul veziculelor trece apoi în vacuolele de condensare. Noile membrane sunt. Modificările se reflectă în variaţiile raportului ARN/proteină. 2) fuzionarea veziculelor cu vacuole de condensare. găsindu-se situat la polul bazal al celulei şi în procesele care migrează între conuri şi bastonaşe. care au un aspect lenticular biconvex. Această modificare a raportului este proporţională cu vârsta . ca un „sistem circular” endocelular. deci. în ziua a opta postnatală reticulul devine de tip neted. Asemănarea citomembranelor celulelor pigmentare cu structurile din complexul de fotorecepţie a luminii. de 4 . dispuse în stive. Reticulul endoplasmatic intervine în schimburile ionice între citoplasmă şi nucleu. în hepatocitele de şobolan. Segregarea şi concentrarea proteinelor Studii efectuate cu 3H – leucină în pancreas au stabilit că proteinele sintetizate în ribozomi (reticulul endoplasmatic granular) sunt trecute apoi în reticulul endoplasmatic neted. capabile să anihileze acţiuni ale drogurilor (exemplu fenobarbital). foarte mobil.6. la nivelul căruia se pot realiza schimburi de substanţe între mediul extracelular şi matricea nucleară. membrana plasmatică. Date experimentale sugerează sinteza la nivelul reticulului endoplasmatic neted a enzimelor detoxifiante. permit interpretarea că şi acestea intervenin în metabolismul vitaminei A şi conversia rodopsinei. membrana nucleară. Pe numeroase tipuri de celule au fost evidenţiată o variaţie cantitativă şi calitativă a reticulului endoplasmatic în cursul desfăşurării procesului de diferenţiere celulară. alcătuiţi din săculeţe turtite. Pe lângă fosfolipide şi proteine. A fost atestată. Structurile reticu-lului formează aşa-numiţii corpi mielinici.

În vacuola de concentrare proteinele suferă un proces de concentrare în granule de zimogen printr-un mecanism încă neclar (probabil printr-un proces de deshidratare. Vacuolele transportoare duc aceste proteine la care s-au adiţionat grupări glucidice. Sinteza şi secreţia polizaharidelor Sinteza zaharurilor complexe. În cursul acestui flux membranar. Detectarea mucopolizaharidelor acide s-a făcut. care. la aparatul Golgi. Complexul golgian este. hidraţi de C şi lipide. fructoza. hormoni etc. prin fuzionare. de asemenea. neoformează materiale membranare. Ca atare. Întrucât produşii secretaţi de aparatul Golgi au un caracter variat. care se leagă de lanţul polipeptidic sintetizat la acest nivel. considerându-se neurosecreţia ca produs al lamelelor golgiene. Un rol particular al aparatului Golgi este evidenţiat în formarea acrozomului din spermatozoid. membranele golgiene având rolul de a uni produşii separaţi (proteine – lipide) într-o moleculă mare – complexul lipoproteic. S-a evidenţiat de asemenea. complexul de membrane al aparatului Golgi nu poate fi privit numai ca un compartiment de pasaj al unor tipuri de molecule. Produsul care urmează să fie secretat va suporta apoi o remaniere suplimentară după detaşarea veziculelor din săculeţii golgieni. unde într-o a doua etapă. Proteinele granulelor de zimogen sunt reprezentate de o serie de enzime condensate care se descarcă la exterior prin pinocitoză inversă. folosind şi materialul sintetizat în reticulul endoplasmatic. mucus. fuzionând cu lamelele golgiene. acrozomul suferă o serie de transformări variabile dar care includ eliberarea de substanţe litice care participă la liza structurilor rezistente ale ovulului faţă de pătrunderea spermatozoidului. Produsul secretat se prezintă ca material diferit (enzime.). Aceste complexe macromoleculare specifice sunt formate din combinaţii între proteine. manoza şi acidul sialic. structural şi funcţional. endomembranele se modifică într-un flux continuu de la reticul spre membrana celulară. ci ca pe un compartiment la nivelul căruia are loc o activitate enzimatică mult diferită şi o complexare a moleculelor mici într-o moleculă mare. dau naştere acrozomului matur. se adiţionează galactoza. aşa cum e arată polaritatea lui. La contactul cu ovulul şi sub influenţa acestuia. datorită unei transferaze. cum este glicogenul.7. sinteza iniţială este asociată cu reticulul endoplasmatic. aparatul Golgi transferă şi concentrează proteinele. sintetizează polizaharide şi 154 . O localizare în timp în diferite formaţiuni ale aparatului Golgi a fost observată şi pentru sulful radioactiv 35S injectat ca SO4Na2. are loc la nivelul citoplasmei fundamentale. furnizează cel puţin o parte din materialul acrozomal.(ME) au fost observate şi în zonele golgiene la numeroase tipuri de celule neurosecretoare. La nivelul spermatocitelor s-a evidenţiat apariţia unor granule proacrozomale în zona centrală a aparatului Golgi. se apreciază că această zonă posedă mecanisme speciale pentru formarea de entităţi macromoleculare. sinteza glicoproteinelor şi mucopolizaharidelor se efectuează în aparatul Golgi. legat de reticulul endoplasmatic şi. Granule dense la fluxul de e. acesta apărând mai întâi în dictiozomi şi apoi în granule de mucus. În schimb. rolul reticulului endoplasmatic in elaborarea unor vezicule care. În formarea lipoproteinelor. care are o poziţie supra nucleară. apa acumulându-se în săculeţii care se umflă). Reacţia de sulfatare este interpretată tot ca o formă specială de complexare. înveliş celular. care asigură formarea proteinelor în vacuolele din concavitatea cisternelor şi în granulele de secreţie. 6. numai la nivelul zonei Golgi. Se precizează ca la acest nivel membranele aparatului Golgi joacă rolul de „complexare”. În formarea granulelor de diferite glicoproteine a fost formulată părerea că există două etape: într-o primă etapă. în circa 5 minute. în reticulul endoplasmatic pătrund N – acetilgalactozomină şi monozohexozomină.

la diferite alge unicelulare. apoi imbogatesc membranele golgiene. Aceste vacuole se fragmenteaza dupa exocitoză in vezicule mici prin a caror dezorganizare se reface stocul subunitatilor membranare din hialoplasma. care. astăzi este dovedit că participă la formarea pereţilor celulozici ai plantelor prin sinteza celulozei.8. 6. histiocite. Ei se găsesc în hepatocite.8. ca în cazul diferitelor glande de la vertebrate (fig. prin înmugurirea acestora. reinoindu-le permanent.Clasificarea dată de Ch. de unde trec pe faţa distală a aparatului Golgi formată din saculi şi tubuli anastomazaţi. care includ o serie de hidrolaze acide. granulocite. fiind posibila formarea vacuolelor de secretie. transformându-i în vacuole heterofagice. Fig. Lizozomii Sunt structuri tranzitorii din multe celule.1. De aici. limitate la o membrană. in final. 95 . 6. S-a acreditat ideea unui circuit intracelular al subunităţilor membranare hialoplasmice care participa la formarea veziculelor transpoare ce se desprind din reticulul endoplasmatic. 95). Secreţiile solide. granulele vitelusului proteic (în faza când cristalizează proteinele sunt tot formatiuni lizozomale). se deschid la exteriorul celulelor. de Duve funcţionalităţile lizozomilor 155 . pe lângă canaliculii biliari şi abundă în macrofage. ca de exemplu din glanda multifidă de melc. Aparatul Golgi îndeplineşte un rol şi în secreţiile solide şi anume. Sinteza enzimelor lizozomale are loc în poliribozomii reticulului endoplasmatic. Funcţiile lizozomilor Rolul lizozomilor primari este de a aproviziona cu enzime fagozomii sau autofagozomii. în realizarea unei „digestii externe”. Participarea aparatului Golgi la formarea noilor membrane celulare a fost considerată de unii autori ca o funcţie principală a sa. Tot o activitate litică au şi veziculele golgiene. se formează lizozomii.glicoproteine. respectiv autofagice sau să elimine la exterior conţinutul lor.

a mică invaginare ce conţine o mică parte din mediul extern. 156 . este separat de citoplasmă printr-o porţiune din membrana plasmatică.Dinamica endocitozei. Astfel. Fig. transformându-se în heterolizozomi. după care corpii reziduali pot fi excretaţi printr-un mecanism în care proteinele mecanocontractile. polizaharidică. Particulele care aderă la suprafaţa membranei celulare. Fogozomul se poate deschide la exterior (regurgitare). proces care este însoţit de contracţia microfilamentelor respective in sensul invaginării membranei celulare.Endocitoza diferitelor particule sau pinocitoza lichidului extracelular se face cu participarea filamentelor mecanocontracţiilor sub-membranare (fig. sau se asociază cu lizozomii primari devenind vacuole heterofagice. crescând permeabilitatea Na+ care intră în celulă şi provoacă depolarizarea membranei. care apoi dispare. Glicocalixul ei. 96). Unda de depolarizare eliberează Ca2+ din reticulul endoplasmatic. înconjurată de membrana respectivă. Circulând în citoplasmă se încarcă cu enzimele lizozomale. se depărtează de faţa internă a membranei şi uşurează astfel deschiderea vacuolei în exterior În prezenţa Ca2+ are loc reunirea actinei cu miozina şi formarea actomiozinei. imobilizează proteinele acesteia. Vacuolele heterafagice pot acumula coloranţi şi medicamente din mediul extracelular. nu mai are formă sferică. migrează prin căile microtubulare de-a lungul citoplasmei şi se fragmentează. 96 . sub acţiunea Ca++. se separă de membrană formând în interiorul fagozomului o masă amorfă. fagozomul iniţial. desfăşurarea procesului este figurată de la stânga la dreapta: sub acţiunea Ca++ filamentele contractile de sub membrana celulară realizează înglobarea unei particule care intră în citoplasmă. După pierderea glicocalixului fagozomul suferă o deshidratare. devenit interior.

rezultă din contopirea mai multor vacuole endocitare. particulele captate prin fagocitoză sunt digerate în vacuole heterofagice şi componentele lor trec prin membrana lizozomală în citoplasmă. în alte cazuri. În mod normal. Celulele unui animal supus la inaniţie se nutresc prin autofagia propriului conţinut. etc. Se ştie că una din proprietăţile fundamentale ale celulelor este de a-şi reînnoi permanent structurile lor funcţionale. lipofuxime etc. Tot prin autofagie se limitează extinderea unor procese degenerative (ale hepatocitelor şi celulelor pancreatice de actinomicină – inhibitor al sintezei ARN) etc. 97 . iar celulele moarte sunt lizate de enzimele lizozomale proprii. Autofagozomul ia naştere prin circumscrierea unei porţiuni de citoplasmă cu organitele respective de către membranele cisternelor reticulului endoplasmatic sau ale saculilor golgieni. feritine. La fel sunt digerate bacteriile de către leucocitele neutrofile şi macrofage şi sunt degradate substanţele toxice şi medicamentoase. Fig. Faptul că enzimele lizozomale nu digeră membrana lizozomilor s-ar putea datora rezistenţei învelişului propriu glicoproteic de pe faţa internă a membranei lizozomale.Astfel. În cursul ontogeniei. dispariţia cozii larvare la anure. autofagia unei structuri constituie un mecanism care influenţează integralitatea organelor. pigmenţi biliari. prin enzimele lizozomale care ies din lizozomii primari şi digeră structurile respective. Acest proces are loc pe trei căi: prin hidrolazele nelizozomale din nucleu şi citoplasmă. clorochina. ceea ce înseamnă că într-o celulă o mitocondrie este distrusă la fiecare 15 minute. Enzimele lizozomale eliminate în afara celulelor permit unor celule să-şi croiască drum printre zone tisulare compacte şi greu de străbătut. Când autofagozomul s-a format.Funcţiile peroxizonilor 157 . Autofagozomii care se formează în ficat şi rinichi distrug permanent organitele celulare în mod constant. curburile encefalului. Vacuola autofagică se constituie din contopirea unui autofagozom cu lizozomii primari. În circa 300 de zile mitocondriile unui hepatocit se reînnoiesc de aproximativ 30 de ori. în el se varsă conţinutul enzimatic al lizozomilor primari. prin aceasta detoxificându-se organismul. determină ruperea membranei şi enzimelor lizozomale distrug parazitul. individualizarea falangelor. Ceea ce rămâne nedigerat în hetero-fagozomi şi autofagozomi apare sub forma unor figuri mielinice. Când organismul nu mai are nevoie de anumiţi hormoni atunci glandele care le elaborează distrug prin autofagie granulele de secreţie respectivă. Rezultă aşa-zişii „corpi reziduali” care pot să-şi elimine de foarte multe ori conţinutul afară. hrănind celula. acumulându-se în heterolizozomii plasmodiului malariei. metabolismul celulelor refolosind în acelaşi timp materialele acestora în sinteze ulterioare. formarea rinichiului. prin autofagie.

În maladii ca pneumoconiozele (leziuni pulmonare. negăsind enzima respectivă responsabilă de hidroliza lor. funcţionarea normală corespunzătoare.Datele acumulate pledează pentru existenţa unui număr foarte mare şi complex de proprietăţi funcţionale ale acestor proteine. permeabili ce produc scăderea rezistenţei organismului la infecţii. iar enzimele eliberate omoară celule. Cercetările efectuate în ultimii 25 de ani au demonstrat că există o uniformitate izbitoare în modul în care diferite organisme răspund la diferite forme de stres. fie prin oxidarea unui substrat redus. iar la copii moartea rapidă. fie membranele lizozomilor fuzionează dând lizozomi mari de 2 – 5 µφ. Aceste proteine au fost denumite „proteine chaperone” sau „chaperoni moleculari”. spleno şi hepatomegalie. ele reactivează proteinele legate după stres şi au rol de catalizatori prin creşterea vitezei de înfăşurare a proteinelor. Aceste proteine de stres ajută celulelor supuse stresului să-şi menţină proteinele într-o conformaţie corectă.5 µφ formaţi dintr-o membrană şi o matrice. ale branhiilor. o serie de substanţe ce pătrund în lizozomi. senescenţă cât şi în fenomenele degenerative tip boli prionice .9. În peroxizomi se întâlneşte catalaza care distruge H2O2 cu producere de H2O. denumite nucleoizi sau o placă marginală mai densă la primate. Peroxizomii Sunt corpusculi de 0. ceea ce înseamnă „proteine de însoţire” deoarece intervin pe tot parcursul sintezei celorlalte proteine din organisme. endotoxine. virusuri. Si. Cunoaşterea acestei noi clase de proteine a permis în ultimii ani deschiderea unor noi căi în abordarea şi înţelegerea proceselor celulare survenite în condiţii de stres. jucând rol în gluconeogeneză. anoxie. reglează catabolismul glucozei. determinând conformaţia structurală normală. praf de cărbune etc. Proteinele chaperone Studiile de specialitate şi biologie moleculară din ultimii ani au demonstrat.10. iar uneori cu formaţiuni poli-şi multitubulare. Răspunsul la stres implică alăturarea transcrierii unui set anumit de gene care codifică pentru proteinele de şoc termic (hsp) numite şi „proteine de stres”. Proteinele charperone au capacitatea comună de a-şi regla propria asamblare şi pliere (împăturire) motiv pentru care au fost numite şi autofoldaze. albinism. fotofobie. 6. ajutându-le astfel să-şi găsească o structură terţiară stabilă. intervenind şi în sinteza sterolilor (fig.).Sunt cazuri când membrana lizozomală este distrusă prin diferiţi factori externi (şocuri traumatice. galactizidaze) astfel că. scleroza parenchinului pulmonar) datorită inhalării de C. Într-o serie de maladii genetice. Peroxizomii produc o cantitate mică de energie. starea corectă de pliere şi agregare finală a acestora şi implicit. sintetizând glucoza din precursori neglucidici. sunt cazuri când nu se mai pot transcrie mesaje pentru o serie de enzime lizozomale (glucozidaze. pe un număr mare tot mai mare de organisme procariote şi eucariote. post-translaţional. Be. 97). Dintre acestea cea mai cunoscută la bacterii este proteina de şoc termic hsp70k1. existenţa unei clase speciale de proteine cu rol esenţial în viaţa celulei. cu diferite consecinţe chimice. ajută ca aceste proteine să fie translocate către diferite organite celulare (transport 1 kilodaltoni 158 . fie când donorul de O2 este H2O2 . Zn – se produc lize ale membranei lizozomilor. fie. sfingomielinaze. se acumulează in cantitate mare într-o serie de celule. 6.

creştere şi dezvoltare. în unele cazuri. şi ghidează atât proteinele normale nou-sintetizate. traficul proteinelor (transport vectorial). Modul în care celula este capabilă să sesizeze acumularea intracelulară de proteine anormal împăturite. cele mai cunoscute sunt proteinele de şoc termic hsp (heat shock protein). aceste stări declanşează imediat răspunsul „la stres”.asamblare/dezasamblare a proteinelor non-sintetizate. Formează complexe mari citosolice cu numeroşi alţi chaperoni. cât şi pe cele anormale. sau o mare cantitate de proteine nascente neâmpăturite. În condiţii de stres pot să apară proteine împăturite. într-o reacţie în lanţ. Proteinele hsp se diferenţiază între ele prin greutatea lor moleculară (exprimată în kda): hsp60. cantitatea ei creşte în nucleu şi este secretată parţial în mediul extracelular. stabilitate. Hsp90 se asociază cu fibrele de ribonucleoproteine modulând stuctura ARN-ului. corespunzându-i în citoplasmă proteina chaperone hsp90. Proteinelor chaperone li se atribuie multiple funcţii: protecţia celulară crescută în condiţii de stres. hsp70. Răspunsul la stres este reglat în principal la nivel de transcriere. determinarea stării de împăturire. asamblare. chaperonii hsp60 şi hsp70 au rol în împăturire. Proteinele de stres joacă un rol important şi în condiţii de nonstres. având rol vital în sinteza. Proteina chaperone grp94 este cea mai abudentă dintre toţi chaperonii din RE (în proporţie de 50%) şi aparatul Golgi. Se pare că grp94 este o glicoproteină transmembranară (hidrofobă şi cu afinitate pentru lipide). anume în perioada de diferenţiere celulară. plierea şi funcţionarea normală a proteinelor nou-sintetizate. grp94 se redistribuie în aparatul Golgi. Hsp90 protejează proteinele ţintă de proteoliză şi le asigură înmagazinarea. hsp90. translocaţie. potenţialul redox. reticulul endoplasmatic (RE) se comportă ca nu senzor ce captează toate variaţiile în condiţii de stres (metabolismul calciului. activitatea factorilor de transcriere şi a activităţii kinazelor proteice. deşi. Dintre proteinele de stres. la procariote s-a demonstrat existenţa unui sistem de proteine chaperone care acţionează succesiv. să atingă o conformaţie normală. Studiile asupra redistribuirii proteinei grp94 în condiţii de stres au adus lumină asupra înţelegerii patern-urilor de glicolizare ale grp94 modifică după stresul celular. dar şi a anumitor proteine normale (cu viaţă scurtă) atât la procariote cât şi la eucariote. - - 159 . proteina chaperone hsp70 are rol în sortarea proteinelor anormale. proteinele semiîmpăturite din lumenul şi membrana RE. La eucariote.declanşând procesul de transcriere/translaţie a proteinelor de stres nu este încă bine cunoscut. Hsp90 constituie 1-2% din totalul proteinelor citoplasmatice. sugerând deci că o proteină anormal împăturită reprezintă componentă cheie a procesului de recunoaştere a stresului de către celulă.vectorial). au fost deschise şi reglări la nivel de translaţie. În aceste condiţii. hsp90 are rol în reglarea. acordând termotoleranţă. asamblarea complexelor ribonucleoproteice a ribozomilor. Proteina chaperone hsp90 este de asemenea implică în protecţia microtubulilor şi a filamentoase citoplasmatice faţă de stres (şoc termic). În celula eucariotă. translocaţia. Această proteină a fost deschisă atât la procariote cât şi la eucariote. est considerată drept „marker de stres”.

au rol şi în biogeneza unor structuri macromoleculare. cu fibrele de ribonuleoproteine ale pericromatinei . musculară). faptul că proteinele chapenare au potenţialul de a-şi creşte sinteza şi in condiţii de stres. activitatea kinazei. Chaperonii. Stresul excitator este mediat de scăderea cantităţii intracelulare de glucoză. Au fost deschise drept ţinte imune proteinele hsp10 de la Mycobacterium leprae şi proteinele hsp60 şi hsp70 de la Mycobacterium leprae şi M. asamblarea şi reglarea activităţii receptorilor pentru hormonii steroizi. intervin în procesul de dezvoltare celulară. face ca acestora să se menţină în stare parţial despăturită capabilă de a fixa hormonul respectiv. proteina hsp face posibilă asamblarea centrozomilor. Hsp70 se leagă de ATP. 1998) arată că funcţia majoră a hsp90 pare a fi participarea acesteia la omogenizarea. regenerează ADN-ul după şoc termic. aceşti caperonii oferă celulei protecţie faţă de factorii de necroză a tumorilor (TNF) şi faţă de leziunile oxidative. răspunsul imun. 160 . Într-un număr mare de infecţii (bacteriene şi parazitare cu protozoare şi helminţi) moleculele chaperone devin ţinte imune proeminente pentru celulele T. kinazele sau receptării controlul transmiţătorilor. ADN-ul poate fi uşor antrenat în activitatea de transcriere. fosfolipazele. având o slabă acţiune ATP-zica. retiniană. având drept rezultat atenuarea efectelor distructive. modulează stuctura ADN-ului nuclear. Unele observaţii sugerează că hsp exercită o acţiune de citoprotecţie asupra SNC ca urmare a răspunsului la stres. replicare. rolul protector în SNC. a ARN-ului şi proteinelor . Se ataşează de ADN desfăşurând activitate de tip topoizomerază şi nuclează. replicarea ADN-ului la virusuri. rolul în imunogenitate. - - - - - Hsp90 şi grp94 intervin în apoptoză şi în procesele de îmbătrânire celulară.Hsp90. Hsp90 se asociază cu nucleolii. Aceste proteine hsp70 reprezintă o proteină asociată cu microtuburi şi implicată în transportul axonal lent. Dintre aceştia. menţinerea şi remodelarea arhitecturii celulare (citoscheletul). prin legarea de receptorii pentru hormonii steroizi. Date recente (Cyermely şi Colab. tuberculosis. clivajul proteolitic al proteinelor structurale şi prezenţa de radicali liberi mediaţi de denaturarea proteinelor. scăderea pH-ului intracelular. recombinare. în această stare. rearanjările majore în structurile nucleare în cursul oogenezei şi embriogenezei precoce. osoasă. din cursul mitozei. procariote şi eucariote. Proteinele hsp70 sunt prezente în ţesutul nervos şi în condiţii de nonstres. Chaperonii au rolul în menţinerea stării de răsucire moderată a moleculelor de ADN. prin formarea complexelor ADN-hsp90-histone. ar explica în mare măsură .- biogeneza mitocondriilor şi peroxizomilor. proteinele hsp60 şi hsp70 s-au dovedit a avea rol în biogeneza mitocondriilor. Hsp90 şi grp94 intervin în ciclul celular şi diferenţierea celulară (hsp90 intervine dezvoltarea neurală. Starea toxică este potenţată de eliberarea continuă de glutamat după producerea leziunii iniţiale. Proteinele hsp70 au rol şi în stabilizarea citosolica a proteinelor peroxizemale. Cel mai mare rol protector îl au proteinele din familia hsp70. Hsp90 este implicat în asamblarea diferitelor complexe virale (complex ARN reverstransciptaza).S-a demonstrat că insulina induce producerea de proteine hsp70. poate fi fosforilată în prezenţa unui înalt nivel de calciu. prezenţi în toate organismele. Mecanismul protector al hsp se pare că este legat de combinarea acestora cu proteazele. Toate aceste procese sunt implicate în producerea răspunsului de tip proteine şoc termic (hsp).

în urma acestui proces. O altă sinteză proteică are loc la începutul fazei G2. Procesul distributiv al moleculelor ADN se realizează prin mecanisme specializate. ce asigură partiţia constituenţilor celulei în celulele fiice. 7.1. dând naştere la două celule fiice. în ciclul citoplasmatic are lor dublarea numărului de organite celulare şi citokineza.Capitolul 7 REPRODUCEREA CELULARĂ Creşterea organismelor şi transmiterea caracterelor ereditare de-a lungul generaţiilor au la bază o caracteristică fundamentală a materiei vii . 7. fiecare prezentând o jumătate din informaţia genetică a celulei parentale. Diviziunea celulară implică desfăşurarea unor evenimente celulare replicative. această capacitate pare a fi coordonată de prezenţa intranucleară a ADNr.1. Ciclul celular la plante La plantele superioare rata ciclurilor celulare este invers proporţională cu temperatura (5 – 30o). Ciclul celular Reproducerea celulară implică evenimente multiple şi complexe ce se succed ciclic şi care constituie ciclul celular. cea mai mare parte a ciclului celular de la animale este reprezentată de interfază. Apariţia unor descendenţi celulari cu acelaşi potenţial genetic reclamă exercitarea unui riguros control asupra replicării şi distribuirii materialului genetic. o 7. reproducerea se realizează prin forme diferite. Ciclul celular la animale Ca şi la plante. celula parentală se divide. Meioza este întâlnită la celulele germinale. 161 . Duplicarea cromozomilor nu pare să fie în legătură cu distribuţia lor. În ciclul cromozomial dublarea cantităţii de ADN alternează cu mitoza.reproducerea.2. Mitoza este caracteristică celulelor somatice şi asigură o repartizare egală în celulele fiice a materialului genetic replicat. în urma meiozei se formează 4 celule fiice (gameţii). ceea ce duce la endoploidii. adică a segmentului genomic ce transcrie ARNr (organizatorul nuclear). fiind necesară condensării cromozomilor profazici. la fiecare interval de temperatură diferite faze ale ciclului rămânând constante ca cinetică. fiind posibile mitoze fără duplicarea cromozomilor sau duplicarea fără mitoze. Sinteza care are loc chiar în profază este necesară desfăşurării mitozei şi dacă ea lipseşte celulele revin în interfază . Iniţierea replicării genomului depinde de o sinteză proteică prealabilă. care este inductoare pentru nucleii cu capacitate de replicaţie. prin care se realizează duplicarea constituenţilor celulari şi distributive. La nivel celular. Prin fuziunea gameţilor (spermatozoidul şi ovulul) ia naştere oul fecundat din care se dezvoltă ulterior întregul organism multicelular. Funcţie de compartimentele celulare în care se desfăşoară aceste evenimente se disting două componente ale ciclului celular: ciclul cromozomial şi ciclul citoplasmatic.1.1. Acest capitol îşi propune să prezinte principalele etape ale reproducerii celulare şi mecanismele de control implicate în desfăşurarea acestui complex proces. adică de perioada de la sfârşitul unei diviziuni şi începutul următoarei. Reproducerea celulelor eucariote are loc printr-un proces complex denumit diviziune celulară. la eucariote cele mai frecvent întâlnite fiind mitoza şi meioza.

citospectrofotometric.Ciclul celular şi mitoza celulei animale 162 . Durează 6 – 8 ore. Rata replicării helixului de ADN de la mamifere este de 0. Fibra nucleozomală unitară. 98). de aproximativ 250Å diametru. Această replicare necesită separarea celor două lanţuri de ADN în punctele de iniţiere. raportul dintre lungimea cromatinei cu fibra unitară de 250 Å diametru şi lungimea ADN este la nucleii umani de 1 : 4. Fig. cantitatea de ADN a nucleilor diploizi este de 6. Urmează mitozei şi durează 5 – 10 ore la mamifere . în cursul căreia cantitatea de ADN se dublează . dublarea a acestuia. ca şi a histonelor (fig. se poate detecta. Interfaza Faza G1. formează în anumite locuri de-a lungul cromozomilor împachetări mai voluminoase.5 – 1 µ / minut. La om (46 cromozomi). Aglomerarea mai multor cromomere dă naştere blocurilor de heterocromatină. după reacţia Feulgen pentru AND. Fibrele de cromatină dintre blocurile heterocromatinice sunt mai puţin împachetate. constituind eucromatina. În cursul ei nu se înregistrează noi sinteze de ADN şi celulele conţin cantitatea de ADN caracteristică speciei sa ţesutului respectiv . Marcajele cu 3H – timidină a unor culturi celulare sincronizate arată că încorporarea „marcajului” (3H timidină) are loc în primele 10 minute ale fazei şi apare pe autoradiografii la periferia nucleului şi nucleolului. denumite cromomere în raport cu proteinele matriceale. care elaborează diferiti mesageri sub formă de ARN m ce servesc după aceea în biosinteza proteică citoplasmatică . Faza S .8 x 10 –12g. 98 . Biosinteza proteică depinde de activitatea genică transcripţională din eucromatină.Nucleul nu prezintă în interfază transformări vizibile la microscopul fotonic. în schimb. cantitate care rămâne constantă în decursul perioadei G1. Fiecare lanţ serveşte ca model complementar al altuia nou care se sintetizează enzimatic .

În această perioadă sintetică cantitatea de ADN creşte de la nivelul diploid 2n, trecând prin etape intermediare: 2,5C; 3C, 3,5C până ajunge la nivelul 4C, moment în care, prin mecanisme foarte exacte de reglaj celular, încă necunoscute, este încetată încorporarea de 3H timidină. Celula şi-a dublat cantitatea de ADN; iniţială în vederea repartizării aceleiaşi cantităţi 2C, de ADN în celulele fiice, respectiv aceleiaşi cantităţi de informaţie genetică. Prin ţinerea materialului biologic în contact cu 3H – timidină pentru durate diferite de timp presupuse a corespunde începutului, mijlocului şi sfârşitului perioadei S, se evidenţiază autoradiografic o replicare timpurie, mijlocie şi târzie (tardivă) a unor segmente cromozomale sau cromozomi întregi ai complementului unei celule sau specii. Când materialul biologic este ţinut mai puţin timp în contact cu izotopul, se constată că numai anumite părţi ale cromozomilor metafazici vor apare radiografic ca „grain-uri” (puncte) de încorporare a acestuia. Acestea sunt segmentele eucromatice ale cromozomilor; care au deci replicare precoce, la începutul perioadei S. Când materialul biologic stă mai mult timp în contact cu trasorul, corespunzând la 1 / 2 sau 2/3 din stadiul S, se constată că cea mai mare parte a cromozomului metafazici ca şi cei mai mulţi din cromozomii complementului prezintă marcaj radioactiv, puţine segmente, respectiv cromozomii, rămânând totuşi nemarcaţi. Acestea sunt segmente heterocromatice, respectiv cromozomi cu replicare tardivă. Când materialul biologic a stat în contact cu trasorul pentru un timp ce corespunde unei perioade S integrale, cromozomii metafazici, apar total marcaţi radioactiv. Faza G2. Este mai scurtă, durând 4 – 5 ore şi începe odată cu terminarea replicării heterocromatinei. Sintezele de ADN persistă, iar cantitatea de ADN este dublă faţă de G1. Faza M (sau mitotică). Reprezintă separarea duplexurilor de cromozomi (sau a cromatidelor – surori, după unii autori), împreună cu două loturi de citoplasmă care includ toţi constituenţii săi, în cele două celule fiice. Prin cinematografie cu contrast de fază s-a stabilit că profaza durează 10 – 15 minute, prometafaza şi metafaza 25 – 35 minute, anafaza 5 – 8 minute şi telofaza 20 minute . Derularea ciclului celular implică reglarea succesiunii evenimentelor ce se desfăşoară în cadrul acestuia Acurateţea proceselor de replicare şi segregare a ADN depinde de rezolvarea de către celulă a problemei succesiunii evenimentelor ciclului celular într-o ordine strictă, astfel încât, declanşarea unui nou eveniment să survină doar în urma încheierii complete a evenimentului precedent. Rezolvarea acestei probleme reclamă funcţionarea unor mecanisme de control şi existenţa la nivel celular a unor factori reglatori. Primele date privind existenţa unor factori implicaţi în reglarea ciclului celular au fost furnizate de experienţele de fuziune celulară Obţinerea populaţiilor de celule sincronizate (în care celulele se află în aceeaşi perioadă a ciclului celular) şi experienţele de fuziune celulară au sugerat existenţa unor factori reglatori ce controlează trei evenimente cheie ale ciclului celular: a) iniţierea sintezei ADN; b) derularea replicării materialului genetic nuclear; c) declanşarea procesului mitotic în care are loc segregarea materialului genetic. S-a constatat că în urma fuzionării unei celule aflate în perioada G1 cu o alta ce se găseşte în perioada S a ciclului celular, ADN celulei G1 începe să se replice. Experimentul a stat la baza presupunerii existenţei unui semnal capabil să activeze aparatul ADN replicativ. Acest semnal absent probabil din celulele G1, dar prezent în citoplasmă celulelor S a fost numit activator al perioadei S (S - phase activator). Deoarece în celulele hibride G2 x G1 nu s-a înregistrat iniţiera replicării ADN în nucleul G2, s-a considerat că activatorul fazei S este eliminat (sau blocat) din citoplasmă celulelor, la scurt timp după încheierea perioadei sintetice.

163

În urma fuziunii celulelor aflate în perioadele G2 şi S ale ciclului celular, sinteza ADN în nucleul celulelor din S continuă până în momentul replicării complete a materialului lor genetic, ceea ce indică absenţa unui inhibitor al sintezei ADN în citoplasmă celulelor G2. în acelaşi timp prezenţa activatorului perioadei S nu pare să afecteze nucleul G2 de vreme ce nu se înregistrează o reiniţiere a replicării ADN în acest nucleu, procesul replicativ fiind blocat până la trecerea celulei în perioada G1 a unui nou ciclu celular. Funcţionarea unui mecanism de blocare a sintezei ADN poate explica de ce într-o celulă nu are loc derularea repetată a procesului ADN replicativ. S-a constatat că atât replicarea incompletă a materialului genetic, cât şi existenţa unor erori în molecule ADN nou sintetizate ce reclamă intervenţia mecanismelor de reparare, determină întârzierea intrării celulei în mitoză. Deoarece procesul replicativ şi cel de reparare sunt asociate cu existenţa ADN monocatenar, se consideră că excesul de ADN monocatenar declanşează sinteza unui factor citoplasmatic, semnal ce împiedică intrarea celulelor în mitoză până în momentul desăvârşirii replicării sau reparăii erorilor. Acest factor ce controlează acurateţea procesului ADN replicativ a fost numit semnal de întârziere a perioadei mitotice (M - phase delaying signal). Intrarea celulelor în mitoză este determinată de dispariţia semnalului de întârziere a mitozei şi acumularea în citoplasmă a unui factor ce iniţiază mecanismul de segregare a materialului genetic, numit factor de activare a mitozei (M - phase promoting factor: MPF). Studiile bazate pe experienţele de fuziune celulară, în care s-au obţinut hibrizi g1 X M; G2 x M şi S x M, au demonstrat că prezenţa MPF (factor citoplasmatic prezent în celulele aflate în mitoză) declanşează în nucleul celulelor aflate în oricare perioadă a ciclului celular condensarea cromatinei, eveniment caracteristic mitozei. Se sugerează că factorul de întârziere a mitozei exercită un efect inhibitor asupra sintezei MPF. Acţiunea inhibitoare dispare în prezenţa MPF de vreme ce în celulele hibride, rezultate prin fuziunea celulelor G1, S sau G2 cu celulele M, în care factorii citoplasmatici coexistă, are loc condensarea cromatinei.

7.1.3. Ciclinele şi protein - kinazele dependente de cicline
Ciclinele şi protein - kinazele dependente de cicline constituie componentele motorului ciclului celular. Modificările apărute în statusul motorului, ca urmare a interacţiunilor dintre cele două componente, declanşează evenimentele ciclului celular (fig. 99). Aceste evenimente pot fi clasificate în patru grupe: a) evenimente declanşate de depăşirea punctului de START: - iniţierea replicării ADN; - replicarea centrilor organizatori ai microtubulilor (MTOC). b) evenimente ce au loc pe parcursul derulării replicării ADN. c) evenimente iniţiate în momentul intrării celulei în mitoză; - asamblarea fusului de diviziune; - condensarea cromatinei; - dezorganizarea membranei nucleare. d) evenimente ce marchează încheierea procesului mitotic; - dezasamblarea fusului de diviziune; - segregarea cromozomilor; - decondensarea cromatinei; - reorganizarea membranei nucleare; - citokineza.

164

Fig. 99 - Schema generală a funcţionării motorului ciclului celular. Interacţiunile ce se stabilesc între cicline şi protein kinaze dependente de cicline (cdk) au ca rezultat declanşarea evenimentelor caracteristice diviziunii celulare. 7.1.3.1. Protein - kinazele dependente de cicline (cdk) Prima protein kinază dependentă de cicline (34 KDa) a fost descoperită în 1988 ca produs al genei cdc2 din Saccharomices pompe şi al genei CDC 28 din Saccharomices cerevisiae. Ea a fost numită proteina p34 cdc2/CDC28 sau cdk1. Proteina cdk1 joacă un rol important în controlul ciclului celular, operând la nivelul punctelor de graniţă G1/S şi G2/M. Gene omologe cdc2/CDC28 au fost identificate şi în genomul uman. Introduse prin clonare în drojdii defective în cdc2/CDC28, genele umane au fost capabile să suplinească absenţa genelor corespondente din drojdii. Constatarea sugerează că proteina cdkl a fost conservată de-a lungul evoluţiei speciilor, acest element implicat în reglarea ciclului celular fiind comun tuturor celulelor eucariote. Descoperirea unei proteine, p33 (33KDa), numită cdk2 datorită asemănării structurale şi funcţionale cu cdk1, a demonstrat existenţa unei întregi familii de protein kinaze dependente de cicline. în prezent, şase membri ai acestei familii au fost identificaţi. 7.1.3.2. Ciclinele Ciclinele reprezintă un grup restrâns de proteine a căror sinteză se realizează într-o manieră dependentă de perioadele ciclului celular. Ele activează cdk formând cu acestea complexe ce prezintă activitate kinazică. Pe parcursul formării complexelor, ciclinele induc modificări conformaţionale şi de locaţie a cdk ceea ce conferă acestora specificitate în fosforilarea diferitelor substrate. Specificitatea activităţii catalititce a complexelor ciclină/cdk stă la baza parcurgerii de către celulă a ciclului celular.

165

Fig. 100 - Complexele ciclină/cdk implicate în diferitele perioade ale ciclului celular. Spre deosebire de cicline, care se acumulează în celulă într-o manieră dependentă de perioadele ciclului celular, cdk sunt prezente pe tot parcursul ciclului celular. Funcţie de omologia secvenţelor de aminoacizi şi implicarea lor în perioadele ciclului celular, ciclinele se clasifică în trei grupe (fig. 100): a) ciclinele perioadei G1 (ciclinele G1): ciclineie D şi E; b) ciclinele perioadei S: ciclina A; c) ciclinele perioadei M (cicline mitotice): ciclina B. Ciclinele G1 asigură traversarea de către celulă a perioadei G1 şi tranziţia G1/S. Din această grupă fac parte cele trei subtipuri ale ciclinei D (D1, D2, D3) şi ciclina E. Ciclinele D sunt sintetizate în faza timpurie a perioadei G1. Ele formează complexe cu diferite tipuri de cdk (cdk1 - cdk6). Se sugerează că complexele ciclina D/cdk constituie primele componente ale cascadei ciclinelor, ele acţionând în sensul activării ciclinelor E, care Ia rândul lor activează ciclinele A implicate în derularea perioadei sintetice a ciclului celular. Ciclinele E sunt sintetizate târziu în G1. Mai selective comparativ cu ciclinele D, ciclinele E se asociază doar cu cdk2 şi cdk3. Acţiunea celor două tipuri de complexe G1 se suprapune spre sfârşitul perioadei G1 având ca rezultat propulsarea celulei în perioada sintetică a ciclului celular. Ciclina A se asociază cu cdk2 la graniţa dintre perioadele G, şi S. Complexul favorizează derularea perioadei sintetice şi intrarea celulei în G2. În faza târzie a perioadei S se formează complexul ciclina A/cdk1 ce conduce celula de-a lungul perioadei G2 spre graniţa G/M. Ciclina B prin asociere cu cdk1 dă naştere unui complex cunoscut sub numele de factor de promovare a celulei în mitoză (MPF – Maturation Promotion Factor) ce operează în punctul de tranziţie G2/M. Studiile efectuate pe drojdii au furnizat informaţii interesante cu privire la modul în care complexul ciclină B/p34cdc2 acţionează în sensul propulsării celulei în perioada mitotică a ciclului celular (figura 101).

166

Fig. 101 - Ciclinele B se acumulează pe parcursul interfazei, formând prin asociere cu p34cdc2 complexul pre-MPF. Acesta este imediat fosforilat la nivelul Tyr 15 şi a Thr 160 din p34cdc2 de către tirozin/treonin kinaza (wee1), pierzându-şi activitatea kinazică. Sub acţiunea tirozin fosfatazei (cdc25) pre-MPF este defosforilat, transformându-se în MPF activ la începutul mitozei. în ultimele etape ale mitozei ciclinele B sunt rapid degradate de proteaze. Sinteza ciclinelor B este iniţiată în faza târzie a perioadei sintetice. Pe parcursul perioadei G2 ciclinele B se asociază cu p34cdc2 dând naştere unui complex pre-MPF, lipsit de activitate kinazică. Pierderea activităţii kinazice de către pre-MPF se datorează faptului că acest complex constituie unul dintre substratele unei tirozin/treonin kinaze. Enzima, produs al genei weel, fosforilează tirozina 15 şi treonina 160 din lanţul de aminoacizi ai proteinei p34cdc2. Fosforilarea tirozinei 15 este responsabilă de inhibarea funcţiei kinazice a proteinei p34cdc2. Defosforilarea tirozinei 15 are loc la sfârşitul perioadei G2 a ciclului celular, sub acţiunea unei tirozin fosfataze codificată de gena cdc25. Reacţia de defosforilare, transformă pre-MPF inactiv în MPF cu activitate protein kinazică (figura 102). MPF inhibă tirozin/treonin kinaza şi activează tirozin fosfataza, ceea ce conduce la acumularea masivă a MPF în citoplasmă şi, ulterior, declanşarea unei rapide şi ireversibile treceri a celulei în perioada mitotită a ciclului celular. Fig. 102 - Reacţiile de fosforilare şi defosforilare ale MPF Evenimentele ce marchează intrarea celulei în perioada mitotică sunt rezultatul fosforilării directe sau indirecte a unor proteine de către MPF. Prin fosforilarea laminelor nucleare, MPF declanşează dezorganizarea membranei nucleare. Fosforilarea histonei H1, proces ce iniţiază condensarea cromatinei, este cataliuzaqtă de proteinkinaza, enzimă activată prin fosforilare de către MPF. Se consideră că un mecanism indirect de fosforilare similar stă la baza asamblării fusului de diviziune. Dintre enzimele activate de MPF fac parte şi cele implicate în conjugarea ciclinelor cu molecula marker a proteolizei, numită ubiquitină.

167

în absenţa acţiunii efectorilor pozitiv (cicline) scade capacitatea catalitică a cdk ceea ce determină ieşirea celulelor din mitoză şi intrarea lor într-un nou ciclu celular. Un rol interesant în unele mecanisme feed-back îl au inhibitorii cdk (ICDK). 103 . Un mecanism de control feed-back reclamă existenţa a cel puţin trei elemente: a) un senzor ce monitorizează desfăşurarea evenimentului. Proteina este menţinută în stare hiperfosforilată până la ultimele etape ale mitozei. Sechestrarea factorului E2F blochează sinteza ciclinei A. întârzierea sau oprirea depăşirii punctului de control de către celulă. Se sugerează că proteinele Rb funcţionează ca un comutator molecular în activarea în cascadă a ciclinelor prin reglarea sintezei ciclinei A. Pe de altă parte. prin blocarea activării MPF în condiţiile unei replicări incomplete a ADN (fig.4. ciclinele sunt rapid degradate. 168 . b) un semnal generat de senzor. Aceasta conduce inevitabil la alterare genetică şi moarte celulară. ciclinele A menţin proteinele RB în stare hiperfosforilată pe parcursul perioadelor S.5.În urma ubiquitinării. Existenţa unor mecanisme de control feed-back face posibilă încetinirea sau blocarea temporară a motorului ciclului celular în momentul în care desincronizarea a fost detectată. datorită activităţii kinazice. Ciclinele D prezintă o secvenţă peptidică amino-terminală (Leu-X-Cys-X-Glu) prin care se pot lega la un domeniu specific (pocket region) al proteinei RB. Aceste proteine au drept ţintă cdk şi complexele ciclină/cdk.1. 7. ceea ce determină menţinerea celulei în G1.proteina Rb . ceea ce conduce la eliberarea factorului E2F şi sinteza ciclinei A.Fosforilarea proteinei RB are loc la sfârşitul perioadei G1 sub acţiunea complexelor ciclină D/cdk. G2 şi M ale ciclului celular (figura 103). Unul dintre aceştia este factorul E2F responsabil de exprimarea genei ce codifică ciclina A. Scăderea concentraţiei ciclinelor în celulă este urmată de disocierea complexelor ciclină/cdk. complexele ciclina D/cdk determină trecerea proteinei Rb în stare hiperfosforilată. inclusiv factori de transcripţie. Reglarea ciclului celular prin mecanisme feed-back Apariţia unei desincronizări între durata necesară desfăşurării unui eveniment al ciclului celular şi funcţionarea motorului are ca rezultat iniţierea în celulă a unui nou eveniment înaintea încheierii celui precedent.mecanism de reglare pozitivă a ciclului celular Proteina Rb transcrisă de antioncogena Rb1 este o proteină nucleară ce face parte dintrun mecanism de blocare a proliferării celulare sub acţiunea factorilor antimitotici (sau în absenţa factorilor mitotici). Interacţiunea cicline. Fig. 104). Tot prin mecanisme feed-back celula este capabilă să detecteze şi să remedieze erori ce apar în desfăşurarea proceselor de replicare şi segregare a materialului genetic. 7. Un exemplu în acest sens este oprirea intrării celulei în mitoză.1. când revine în starea hipofosforilată. blocându-l. În stare hipofosforilată proteina Rb leagă diferite proteine nucleare implicate în reglarea principalelor procese ce asigură creşterea celulară. La rândul lor. în special cele active în perioada G. c) un răspuns la nivelul motorului celular care permite progresia.

Acest mecanism feed-back este inactivat la persoanele ce suferă de ataxietelangiectazie. Proteina p53 induce exprimarea unei gene ce codifică un inhibitor cdk. Recent s-a descoperit un alt mecanism p53 dependent. 104 .Prin legarea proteinei p21 de diferiţi cdk ce acţionează în G. cum ar fi proteinele Rb. 169 . Sunt prezentate schematic trei situaţii: a) sincronizarea perfectă a replicării ADN cu activarea MPF ce declanşează mitoza./cdk. prin care celula este oprită în perioada G1 ca urmare a lezării ADN prin radiaţii ionizante sau alţi factori de stres celular. în acelaşi mod se consideră că ar acţiona şi proteina 16 (p 16). ataxie cerebrală progresivă şi deficienţe în sistemul imun. prelugeşte perioada G. oferind timp celulei să repare leziunea înainte de a intra în perioada S a ciclului celular. printr-un mecanism ce implică produsul genei AT. o boală autozomală recesivă ce se manifestă prin hipersensibilitate la radiaţii.Un inhibitor cdk este produsul genei GADD45 (Specific Growth Arrest DNA Damage Inductible). c) Desincronizarea conduce la moarte celulară. El face parte dintr-o cale de transmitere a semnalelor ce controlează oprirea ciclului celular în urma lezării ADN sub acţiunea radiaţiilor ionizante. În urma detectării leziunii la nivel ADN. Fig. d) activarea MPF este blocată prin mecanism feed-back ceea ce permite finalizarea procesului replicativ. proteina GADD. b) replicarea ADN nu este complet încheiată în momentul activării MPF. numit proteina p21 (WAF1 -Activated Fragment-1 sau CIP1 –cdk Interacting Protein-1). o incidenţă crescută a cancerelor. este blocată activarea complexelor ciclină G. se remarcă acumularea proteinelor p53 în celulă.Mecanismele feedback sincronizează funcţionarea motorului ciclului celular cu derularea evenimentelor celulare. Prin acţiunea inhibitoare asupra complexelor cicline G. Proteina p53 funcţionează ca un factor de transcripţie ce induce exprimarea genei GADD45./cdk ceea ce împiedică fosforilarea substratelor ţintă. Această cale mai implică cel puţin doi participanţi: proteina codificată de gena AT (ataxie-telangiectazie) şi proteina p53 (figura 110).

Fig.Mecanisme feed-back controlează replicarea ADN în celulele supuse acţiunii factorilor de stress (radiaţii ionizante). raportul dintre cantitatea totală a moleculei şi ADN celular rămâne constantă. Alţi factori responsabili de controlul proliferării celulare în organismele pluricelulare În organismele unicelulare. Atât calea AT p53 . Există foarte puţini indici cu privire la modalitatea prin care celulele sunt capabile să-şi sesizeze propria dimensiune.1. Ciclul cromozomial şi creşterea celulară Similar organismelor unicelulare. 7. În organismele pluricelulare. Sunt prezentate două căi de control dependente de proteina p53. cât şi calea p53 . celulele individuale ce le compun cooperează în scopul asigurării supravieţuirii acestora. s-a sugerat că raportul dintre volumul celular şi cantitatea totală de ADN sau numărul seturilor de gene din genomul celular ar constitui un factor critic. Diversitatea factorilor şi a mecanismelor prin care ei reglează trecerea din G1 în S a celulelor ce alcătuiesc organismele pluricelulare sugerează existenţa la sfârşitul perioadei G1 a mai multor puncte de restricţii. proliferarea este un proces rapid a cărui desfăşurare este influenţată în principal de aportul nutriţional şi viteza metabolismului celular. Dat fiind relaţia de proporţionalitate dintre dimensiunea celulei şi gradul său de ploidie. depăşirea perioadei G1 de către celulele organismelor pluricelulare este condiţionată de atingerea dimensiunii standard. Menţinerea integrităţii structurale a organismului reclamă stabilirea unui permanent echilibru între proliferare şi moarte celulară (apoptoză).p21 . Diverşi factori ce reglează trecerea celulelor din G1 în S impun reguli stricte de depăşire a punctului de restricţie. 170 . GADD45 şi p21 funcţionează ca inhibitori ai cdk activi în perioada G1 a ciclului celular. Majoritatea acestor factori acţionează asupra unui punct de control (check point) echivalent punctului start la drojdii. Încălcarea acestor reguli determină grave modificări la nivel celular ce conduc la malignizare sau moarte celulară.7. 7. numit punct de restricţie (R).RB conduc la oprirea celulei în G1 ca urmare a detectării unei leziuni la nivel ADN. Mecanismul prin care dimensiunea celulei influenţează ciclul cromozomial implică probabil sinteza unei molecule într-o manieră dependentă de cantitatea de ADN celular.GADD45. Acest echilibru este reglat prin numeroşi factori extra şi intracelulari. ceea ce ilustrează semnificaţia sa deosebit de complexă la organismele pluricelulare.1. în aceste condiţii. 105 .6.

În organismele pluricelulare numeroase celule se găsesc în stadiul G0. Recunoaşterea lor de către celule prin intermediul receptorilor. De asemenea. Receptorul pentru factorul de creştere este o proteină cu activitate tirozinkinazică. amplificare genetică sau inserţie mutatională) se pot activa. Recunoaşterea şi legarea factorului de creştere de către receptorul specific declanşează evenimente ce se derulează în cascadă. Majoritatea proteinelor antrenate în răspunsul celular la factorii de creştere sunt codificate de proto-oncogene. capabile să inducă transformarea malignă a celulei (fig. care devine astfel capabila sa fosforileze alte proteine asociate membranei plasmatice.Scăderea concentraţiei moleculei sub o valoare prag. În transmiterea semnalului un rol important îl are fosforilarea proteinelor antrenate în acest proces. Celula îşi sintetizează proteinele de întreţinere. reprezintă o primă etapă a unui mecanism complex finalizat prin inducerea replicării ADN. Semnalul amplificat este preluat de proteine citoplasmatice cu activitate tirozin sau treonin/ serin-kinazica şi ulterior transmis în nucleu proteinelor ce joaca rolul de factori de reglare ai replicării şi ai transcripţiei AND. ea evoluând paralel cu ciclul cromozomial. în urma stimulării cu factori de creştere a celulelor aflate în G0. rămânând viabilă. determinată de creşterea volumului celular. Legătura dintre creşterea şi proliferarea celulară nu este rigidă. prin intermediul cărora semnalul este transmis de la nivelul membranei plasmatice la genele implicate în proliferarea celulară (procesul fiind denumit signal transduction). Factorul de creştere derivat din trombocite (platelet-derivated growth factor-PDGF) este unul din cele aproximativ 30 de tipuri de factori de creştere identificaţi. 171 . rearanjare cromozomială. făcând astfel posibilă repararea leziunilor tisulare. Alţi factori de creştere sunt prezentaţi în tabelul 3. Implicarea factorilor de creştere în reglarea diviziunii celulare Factorii de creştere sunt proteine implicate specific în stimularea diviziunii celulare. El stimulează proliferarea fibroblaştilor în culturi celulare şi a celulelor din ţesuturile conjunctiv şi muscular neted. prezenţi la nivelul membranei plasmatice. devenind oncogene. 7. proteine implicate în desfăşurarea sau reglarea acestui proces).8. gene care prin diferite mecanisme (mutaţie punctiformă. fapt care determină depăşirea de către celulă a punctului de restricţie. ARNm. Factorii de reglare operează la nivelul materialului genetic în sensul activării genelor ce transcriu proteinele implicate în iniţierea sintezei AND.1. (de exemplu neuronii) creşterea celulară nu reclamă replicarea ADN. Afirmaţia se bazează pe rezultatele experienţelor pe culturi de celule în care s-a reuşit blocarea sintezei proteice fără ca ciclul cromozomial să fie afectat şi invers. cât şi viteza sintezei proteice sunt mult diminuate. se constată o intensificare a proteosintezei. pentru unele celule aflate în G0. 106). Atât aparatul proteosintetic (ribozomi. Formarea complexului receptor-factor de creştere determină autofosforilarea la nivelul tirozinei a regiunii intracitoplasmatice a receptorului. În aceste celule raportul dintre sinteza şi degradarea proteinelor este modificat în comparaţie cu cel al celulelor proliferative aflate în perioada G1. dar nu mai creşte. ar putea constitui un semnal de depăşire al punctului de restricţie şi de iniţiere a replicării ADN.

Induce creşterea axonală si viabilitatea neuronilor Factorul de creştere neuronal (NGF) simpatici şi senzori. Factorii de creştere şi acţiunea lor asupra celulelor ţintă Factorii de creştere Factorul de creştere epidermal (EGF) Factori de creştere de tip insulinic (IGF-I.8.mioblaştilor. Factori de stimulare a coloniilor de Stimulează proliferarea: macrofage (M-CSF) . (FGF) .1.Tabelul 3.celulelor precursoare ale macrofagelor şi Factori de stimulare a coloniilor granulocitelor.1. 172 . Celulele transformate se comportă ca şi cum complexul receptor-factor de creştere ar avea un caracter permanent. Competiţia celulelor pentru factorii de creştere Deoarece celulele conţin numeroase tipuri de receptori. proliferarea este dependentă de coexistenţa mai multor factori de creştere. IGF-II) Acţiunea asupra celulelor ţinta Stimulează proliferarea mai multor tipuri celulare. granulocitare (G-CSF) . factorii de creştere prezenţi în combinaţii variate reglează selectiv diviziunea diferitelor tipuri celulare.celulelor precursoare ale macrofagelor şi granulocitelor. Factorii de creştere constituie elemente prin care celulele sunt capabile să controleze proliferarea altor celule (mecanisme paracrine) ce se încadrează în clase diferite sau aparţin aceleiaşi clase (mecanisme autocrine). Fig. Stimulează proliferarea celulelor stem şi a Interleukina 3 (IL3) majoritatii celulelor precursoare ale multor celule diferenţiate. 106 . Stimulează proliferarea: . Stimulează proliferarea celulelor precur-soare ale Eritropoietina eritrocitelor. Factorul de creştere a fibroblastilor . În organismele pluricelulare. ramânând întro continuă stare proliferativă.macrofagelor.fibroblaştilor. 7.Principalele proteine codificate de protooncogene ce intervin în transmiterea semnalului de proliferare celulară de la factorul de creştere la ADN.celulelor endoteliale.neutrofilelor. Stimulează proliferarea adipocitelor si a celulelor di tesutul conjunctiv. . Interleukina 2 (IL2) Stimulează proliferarea limfocitelor T. Activitatea proto-oncogenelor în oncogene şi implicit codificarea unor proteine ce prezintă modificări calitative sau/şi cantitative conduce la pierderea capacităţii celulei de a răspumde corect faţă de factorii de creştere. Stimulează proliferarea: .

107). 7. prin intermediul contactelor focale ce reprezintă locuri de ancorare în matricea extracelulară a filamentelor de actină ce alcătuiesc citoscheletul. Deoarece factorii de creştere sunt prezenţi în mediu în concentraţii foarte mici (PDGF=10-10 M). După intrarea în perioada sintetică. poate determina dezorganizarea contactelor focale pe doua căi. 107 . fapt ce sugerează existenta unui mecanism ce cuplează diviziunea celulara cu organizarea citoscheletului. concentraţia factorilor de creştere scade şi în consecinţa diviziunea celulara este oprită. Fig. la care proliferarea este inhibata. fenomen numit dependenţa de ancorare a diviziunii celulare. S-a observat că într-o cultură de fibroblaşti formarea monostratului induce inhibarea proliferării celulare. supuse unei permanente agitari.1. Densitatea populaţiei celulare în monostrat. celulele ce alcătuiesc populaţia se găsesc într-o permanentă competiţie pentru factorii de creştere. celulele se ataşează de suportul solid. SRC. care. depinde de concentraţia factorilor de creştere din mediu.În acest ultim caz. iar celulele ţintă conţin numeroşi receptori specifici (105 receptori pentru PDGF/ fibroblast). Afirmaţia se bazează pe rezultatele studiilor interprinse pe culturi celulare. cooperarea intercelulară permite menţinerea unei anumite densitatea a populaţiei celulare. La majoritatea celulelor organismelor vertebrate. pare a fi concentrate la nivelul contactelor focale. celulele pierd parţial legăturile ce le stabilizează în ţesut şi se rotunjesc (fig. conform experimentelor cu anticorpi monoclinali. Influenţa adeziunii celulare asupra proliferării S-a constatat ca celulele cultivate în suspensie.9. Un rol important în acest mecanism îl joacă proteina SRC. fenomen cunoscut sub numele de inhibiţie de contact sau inhibarea diviziunii celulare dependenta de densitate. formarea adeziunilor intercelulare şi celula-matrice este o condiţie importantă în depăşirea punctului de restricţie . Ataşarea impune celulei adoptarea unei forme aplatizate şi favorizează proliferarea acesteia. În momentul în care densitatea populaţiei celulare depaşeşte o valoare prag. până la încheierea mitozei. devin sferice şi îşi pierd capacitatea proliferativă.Celulele ce se găsesc în mitoză pierd legăturile ce le stabilizează în ţesut prin dezorganizarea contactelor focale Mecanismul ce stă la baza pierderii de către celule a adeziunii la substrat (in vitro) sau la matricea extracelulară (in vivo) este încă insuficient cunoscut. 173 . În culturile statice. Proteina cu activitate tirozin-kinazica.

Până în prezent. inclusiv fibronectina. Fig. numită activator de plasminogen. ƒ într-o primă etapă. În urma fosforilării scade afinitatea receptorului pentru fibronectină (element al matricei extracelulare).108). într-o celulă normală. ƒ dezasamblarea structurilor ce asigura adeziunile celulă-celulă şi celulă-matrice. sunt necesare trei evenimente: ƒ ancorarea celulei la matricea extracelulară prin asamblarea într-o structură complexă a proteinelor intercelulare specializate şi a elementelor de citoschelet. ƒ activitatea acestei structuri prin factori de creştere şi eliberarea unui semnal ce dictează depăşirea punctului de restricţie. ƒ in vivo. ca rezultat al eliberării semnalului. se consideră că pentru inducerea sintezei ADN. ƒ SRC este implicată în stimularea proliferării celulare prin factori de creştere. 108 . A doua cale constă în secreţia masivă a unei enzime proteolitice. 174 . Ea este capabilă să activeze prin clivarea plasminogenului. o alta enzima proteolitică. dezorganizarea structurii complexe de la nivelul contactelor focale nu este suficientă pentru inducerea replicării ea necesită şi prezenţa factorilor de creştere. plasmina. Acest fapt conduce la instabilizarea legăturilor dintre componentele contactului focal şi la eliberarea mănunchiurilor de filamente de actină.Prima cale implică fosforilarea receptorului pentru fibronectină.Schema modificărilor ce apar la nivelul contactelor focale ca urmare a recunoaşterii şi legării factorilor de creştere de către receptori specifici Există cel puţin patru argumente ce stau la baza acestei afirmaţii: ƒ acţiunea SRC are caracter tranzitoriu. stimularea unei celule prin factori de creştere determină pierderea de către celula a adeziunii la substrat. Găsirea unui răspuns cu privire la modul prin care adeziunea celulară declanşează replicarea AND şi depăşirea punctului de restricţie se dovedeşte a fi foarte dificilă. Activarea SRC în celulele normale are loc în urma legării unui factor de creştere la receptorul specific (fig. Printre proteinele degradate de plasmină se numără şi proteinele matricei extracelulare. căt şi pentru talină (proteină de adeziune intacelulară).

2. ci şi scindarea celulei parentale în celulele fiice (citokineza). La celulelor. Soluţia pe care celula a găsit-o. Se apreciază că MPF nu reglează doar procesul distributiv al materialuilui genetic. constă în dezorganizarea şi reorganizarea membranei nucleare. Ea este denumită şi diviziune ecvaţională. se deosebesc două tipuri de diviziune celulară indirectă : Mitoza şi Meioza. Între cei doi poli ai celulei se formeaza fusul de diviziune ce are rolul de a ancora şi separa cromatidele surori ale cromozomului mitotic. implicate în adeziunea celulă-celulă şi celulă-matrice. de repartizare în celulele fiice ale constituenţilor celulari implicaţi în interfază. Modificările la nivelul membranei nucleare se datorează fosforilării şi defosforilării laminelor. pentru generarea semnalului de proliferare. Acesta este alcătuit din două componente: aparatul cromatic (cromozomii) şi aparatul acromatic (fusul de diviziune şi centrii celulari). cu un numar mare de cromozomi. În celulele maligne dezorganizarea structurilor implicate în adeziunea celulară este suficientă. Totalitatea acestor procese poarta numele de diviziune celulară indirectă. Segregarea cromozomilor ar fi însa imposibilă în absenţa aparatului acromatic a cărui organizare implică fosforilarea indirectă a proteinelor asociate cu microtubulii de către MPF. 7. În funcţie de modul de desfăşurare. denumirea fiind sugerată de schimbările majore ce au la nivelul nucleului celular şi apoi citokineza. Diviziunea celulară În cea de-a patra perioada a ciclului celular. Acest eveniment fascinant al diviziunii mitotice constituie pentru celulă un mecanism eficient ce garantează repartizarea egală a materialului genetic în celulele fiice. Activarea protein kinazei H1 de către MPF face posibilă fosforilarea histonei H1 şi. Aceasta face posibilă ordonarea şi ulterior legarea în ţesut a celulelor rezultate în urma diviziunii celulare. fir) constituie tipul de diviziune caracteristic celulelor somatice ale tuturor organismelor eucariote. Apariţia celui de al doilea centru celular conferă celulei un caracter bipolar. respectiv separarea maselor de citoplasmă (diviziunea citoplasmei). care se comportă ca elemente pasive în procesul de segregare. deoarece întâi are loc cariokineza. Formarea aparatului mitotic este iniţiată de proteine activate prin fosforilare directă sau indirecta de catre MPF. perioada mitotică. condensarea cromatinei şi apariţia cromozomilor. 175 . pentru aceasta problemă. Este posibil ca acest mecanism de reglare să se realizeze prin fosforilarea proteinelor asociate filamentelor de actină şi miozină ce intră în structura inelului contractil. Desfasurarea diviziunii celulare indirecte necesită diferenţierea în spaţiul intracelular a aparatului mitotic. în consecinţă.Ciclurile de ataşare şi detaşare celulară permit probabil rearanjarea punctelor de contact. 7.2. Mitoza (diviziunea mitotică) Mitoza (greaca: mithos=aţă. au loc procese distributive. s-a impus rezolvarea problemei uşurării accesului fibrelor fusului de diviziune la cromozomi. proces reglat direct de MPF. celulele fiice prezentand acelaşi număr de cromozomi ca şi celula parentală. deoarece în cadrul ei celula îşi conservă garnitura cromozomilală initială.1.

109). anafaza şi telofaza. dispusă între cei doi centrii celulari. prometafaza. Centrii celulari rezultati se deplaseaza spre polii opuşi ai celulei. subţiri. Profaza se caracterizeză prin condensarea cromatinei cu individualizarea cromozomilor bicromatidici. Fusul de diviziune se asamblează iniţial în afara nucleului. A. Condensrea cromatinei continuă pe intreaga durată a profazei conducând la scurtarea şi ingrosarea progresivă a filamentelor cromatidice.Profaza 176 . La începutul profazei centrul celular se divide generând doi centri celulari. citokineza. duble şi ataşate pe faţa exoplasmatică a membranei interne nucleare. Concomitent se înregistrează dezorganizarea microtubulilor citoplasmatici.Schema generală a mitozei. Profaza Profaza se caracterizeaza prin condensarea cromatinei şi individualizarea cromozomilor sub forma unor filamente. structura bipolară alcatuită din microtubuli şi proteine asociate. Mitoza poate fi impărţită în cinci etape caracterizate prin modificări morfologice specifice : profaza. Cea de-a şasea etapă a diviziunii mitotice. 109 . metafaza. Fiecare conţine câte o pereche de centrioli din care unul matur şi altul în crestere. Cele doua cromatide ce alcatuiesc cromozomul sunt unite la nivelul centromerului şi sunt strâns răsucite una în jurul celeilalte (spiralizarea plactonemică). Filamentele sunt intim asociate formând un spirem (ghem). 110 . Fig. parte componentă a citoscheletului interfazic şi apariţia fusului de diviziune.Fig. debutează în anafază şi se încheie la sfârşitul ciclului celular (fig. diferenţierea fusului de diviziune şi dezorganizarea nucleolului (fig. 110).

Fibrele kinetocorice aliniază cromozomii într-un singur plan perpendicular pe axa fusului de diviziune. numite kinetocori. 111). Fig. Cromatidele surori ale cromozomului metafazic sunt situate una alături de cealaltă. C. poartă numele de fibre polare. Dezasamblarea membranei nucleare permite accesul fibrelor fusului de diviziune în regiunea nucleară (fig. de oscilare între cei doi poli celulari. Cei doi kinetocori ai unui cromozom sunt capturaţi de fibre ale fusului de diviziune ce pleacă din centrii celulari opuşi. la sfârşitul profazei. Acestea au fost numite fibre kinetocorice. orientate spre planul ecuatorial al celulei. 177 . Tensiunea exercitată de fibrele kinetocorice asupra cromozomilor imprimă acestora o mişcare agitată. 111. În urma acestui eveniment.Creşterea gradului de condensare a cromatinei este însoţită de o încetinire a proceselor de transcripţie şi sinteză proteică. carioplasma fuzionează cu hialoplasma formând mixoplasma. formand placa ecuatorială sau metafazică (fig. Alinierea cromozomilor în planul ecuatorial al fusului de diviziune constituie principalul eveniment al metafazei. Fibrele fusoriale libere. B. Scăderea gradată a procesului transcriptional determină iniţial micşorarea volumului nucleolar şi ulterior. fragmentarea şi completa sa dezorganizare ca rezultat al blocării sintezei ARN. Metafaza Metafaza este inertă din punct de vedere sintetic. Principalele proteine sintetizate în profaza timpurie şi mijlocie sunt cele implicate în condensarea cromatinei şi edificarea aparatului acromatic. Prometafază În prometafaza pe cele doua feţe opuse ale centromerului se maturează complexe proteice specilizate în ancorarea cromozomilor de către fibrele fusoriale. cromatina atingând condensarea maximă. localizat la jumatatea distanţei ce separă polii celulari. Prometafaza Prometafaza debutează prin fragmentarea învelişului nuclear în vezicule delimitate de membrană ce staţionează pe întreaga duratî a mitozei în jurul fusului de diviziune. 112).

D. În anafaza. Anafaza Primul eveniment ce marchează începutul anafazei constă în segregarea kinetocorilor pereche din fiecare cromozom. ceea ce are drept consecinţă separarea cromatidelor surori ale cromozomilor în anafază. creşterea experimentală a concentraţiei de Ca2+ în spaţiul intracelular conduce la iniţierea prematură a anafazei.Fig. 113). determina eliberarea Ca2+ din veziculele delimitate de membrane ce înconjoară fusul de diviziune şi prin aceasta. La sfârşitul anafazei. 112 . a fibrelor kinetocorice ce ancorează unul din cromozomii metafazici nu interferă cu separarea cromatidelor surori. Concomitent are loc îndepărtarea polilor celulari prin alungirea fibrelor polare. Acest eveniment ce constituie anafaza A este rezultatul depolimerizării fibrelor kinetocorice. Identificarea proteinelor antrenate în aceasta reacţie ar putea reprezenta o cale spre descoperirea semnalului ce iniţiază anafaza. ca rezultat a replicării centromerilor şi separarea ulterioara a cromatidelor surori. prin micromanipulare. cromozomii se afla grupaţi la cei doi poli ai celulei şi fibrele kinetocorice dispar (fig. S-a constatat că detaşarea. monocromatici suferă de regulă un proces de decondesare. intrarea celulei în anafază. 178 . Mecanismele prin care se realizează translocarea cromozomilor anafazici şi îndepărtarea polilor celulari sunt prezentate în capitolul ce prezintă elementele componente al citoscheletului (capitolul 4).Metafaza: alinierea cromozomilor în planul ecuatorial al fusului de diviziune. cromatidele surori ale cromozomilor sunt deplasate spre poli opuşi ai celulei cu viteza de aproximativ 1mm/min. La sfârşitul metafazei are loc desăvarşirea replicării centromerilor. Observaţia sugerează ca iniţierea anafazei nu este dictate de aparatul acromatic. Segregarea cromatidelor tuturor cromozomilor. inclusiv histonele H1 şi laminele. formând placa ecuatorială sau metafazică Mecanismul deplasării cromozomilor spre regiunea ecuatorială a celulei şi a alinierii lor în placa metafazică este prezentat pe larg în capitolul 4. ci de un semnal specific. Mai mult. inclusiv a celui detaşat se desfăşoară simultan. pe cultura de celule. însoţit de creşterea lor în lungime. au demonstrate ca declanşarea anafazei este însoţită de creşterea concentraţiei intercelulare a ionilor de calciu. Se consideră că un semnal. încă necunoscut. Studiile întreprinse . eveniment ce marchează anafaza B. Cromozomii anafazici. La trecerea celulei din metafază la anafază are loc defosforilarea unui număr mare de proteine.

Pe întreaga durata a telofazei are loc dezorganizarea aparatului acromatic. iar laminele defosforilate se reasociază formând lamina nucleară.Telofaza Veziculele delimitate de membrană. cromatina îşi recapătă aspectul caracteristic interfazei (fig. 114). Fig. Porii nucleari se reasamblează. la fiecare pol celular. De regula aceştia fuzionează astfel încât în majoritatea celulelor interfazice nucleul celular prezintă un singur nucleol. La nivel nuclear. reîncepe sinteza ARN. cele cinci perechi de organizatori nucleolari controlează formarea în telofază a cinci nucleoli. 114 . Telofaza În telofază se desfăşoară procese inverse celor ce au loc în profaza. E. La om. ce înconjoară fusul de diviziune. b) polimerizarea fibrelor polare. Transcripţia genelor ARNr. iar în citoplasmă procesul de proteosinteză se intensifică.Anafaza. conduc la reapariţia nucleolului. 179 . a) depolimerizarea fibrelor kinetocorice. Un rol important în reorganizarea membranei nucleare îl are lamina B ce rămâne permanent ataşata de membranele veziculelor rezultate prin fragmentarea învelişului nuclear în prometafază. spre sfârşitul ei. Dacă la începutul telofazei ei au aspectul unor fibre fine.Fig. 113 . fuzionează delimitând doua spaţii nucleare situate la polii celulari opuşi. Decondensarea cromozomilor continuă. din organizatorii nucleolari şi formarea subunităţilor ribonucleoproteice (RNP) prin asocierea ARNr cu proteinele specifice importate în nucleul din citoplasma. alungite şi încolăcite unele în jurul altora formând câte un spirem.

pe suprafaţa membranei plasmatice. după apariţia şanţului de clivare nu duce la blocarea diviziunii citoplasmice. Locul de clivare devine vizibil încă din anafaza. 180 . transformându-se intr-o celula multinucleară. Rolul principal revine acum inelului contractil. in vitro. Recent. a fusului mitotic la începutul anafazei. Experimentele efectuate. Aceasta demonstrează ca planul de scindare al citoplasmei este determinat spaţial de poziţia fusului de diviziune. Mitocondriile cresc şi se divid prin fisiune. Deşi s-a constatat ca citokineza nu are loc niciodată înaintea diviziunii nucleare. prin tratare cu colchicina.F. 115). Fiecare celulă fiică moşteneşte în urma citokinezei un set de componente celulare. Contracţia inelului prin mecanismul actină . s-a constatat ca distrugerea fusului mitotic. Deci. în care s-a realizat deplasarea prin micromanipulare. Duplicarea organitelor celulare se realizează prin mecanisme diferite. 115 . organitele celulare nu se pot duplica în absenţa unei copii preexistente. cu excepţia nucleului. este posibil ca o anume orientare a fusului de diviziune să dicteze caracterul simetric sau asimetric al diviziuni celulare. se asamblează la începutul anafazei. au avut drept rezultat invariabil schimbarea situsului de clivare.miozină concomitent cu depolimerizarea filamentelor de actină ce-l alcătuiesc. în timp ce ribozomii se multiplică prin asamblarea elementelor constituente (ARNr şi proteine ribozomale). La sfârşitul perioadei mitotice cele doua celule fiice sunt încă unite printr-o regiune centrală (“midbody”). totuşi procesul mitotic nu condiţionează strict declanşarea diviziunii citoplasmatice. are loc la începutul următoarei interfaze. conduc la continua micşorare a diametrului sau/şi implicit la adâncirea şanţului de clivare. deoarece. moment ce marchează desavarşirea citokinezei. după momentul iniţierii clivării.În cazul celulelor animale citokineza se realizează prin clivare. Oul fecundat al Drosophilei melanogaster parcurge 13 cicluri de diviziuni nucleare. ce conţine fibre polare ale fusului de diviziune parţial dezorganizate înconjurate de hialoplasma (fig. mecanismul citokinezei devine independent de structurile microtubulare. Deci. Separarea completa a celulelor fiice. în celula parentală are loc duplicarea constituenţilor celulari înaintea declanşării citokinezei. ataşate de fosa citoplasmatică a plasmalemei prin proteine încă necaracterizate. El este situate in planul plăcii ecuatoriale. perpendicular pe fusul de diviziune. sub forma unei adâncituri (sunt). aparatul Golgi şi reticulul endoplasmatic se fragmentează în vezicule din care se vor fi construite noile organite celulare. Prima diviziune citoplasmatica are loc după cel de-al 13-lea ciclu mitotic si conduce la formarea aproximativ a 600 de celule uninucleate. Citokineza Citokineza defineşte fenomenul de diviziune a citoplasmei. Fig. Această structura alcătuită din filamente de actină şi miozină. La celulele animale diviziunea citoplasmatica se realizează prin clivarea. Studiul primei etape a dezvoltării embrionale la Drosophila melanogaster ne oferă un exemplu concret.

În celulele diploide (2n).2. numită Interfaza meiotică. Fig. Meioza reprezintă un mecanism complex ce implică desfăşurarea succesivă a două diviziuni indirecte – meioza I şi meioza II (fig. fiecare pereche fiind alcătuită dintr-un cromozom matern şi altul patern. 181 . 116 .2. Meioza I are loc imediat după încheierea interfazei premeiotice.Ţinând cont de numărul de copii ale organitelor celulare dintr-o celulă eucariotă şi de duplicarea lor înaintea diviziunii. fiecare cromozom fiind alcătuit din doua cromatide surori. se apreciază că celula nu dispune de un mecanism specializat de distribuire a organitelor celulare. numită cromozom bivalent sau tetradă. Aceasta impune intensificarea biosintezei membranei plasmatice în celula parentalăp . anterior declanşării diviziunii celulare. Deci. Meioza (diviziunea meiotică) Meioza (geacă ”meiosis = micşorare”) este întâlnită în procesul de gametogeneză (formarea gameţilor) şi reprezintă un tip de diviziune nucleară caracteristic celulelor germinale. Meioza se caracterizează prin înjumătăţirea numărului de cromozomi în celulele progene. nucleul conţine cu excepţia cromozomilor de sex (X şi Y). membrana plamatică a celulei ce se divide este insuficientă pentru celulele rezultate în urma citokinezei. S-a constatat că suprafaţa totală a celulelor fiice este mai mare decât cea a celulei parentale. astfel încât la începutul acestei diviziuni AND este complet replicat (celulele sunt tetraploide).116). 7. perechi de cromozomi omologi. inclusiv cele germinale. Ea asigură înjumătăţirea numărului de cromozomi în celulele progene. Cromozomii bicromatidici omologi (matern şi patern) se grupează în perechi formând o structura tetracromatidică. Gameţii ( spermatozoidul şi ovulul) rezultaţi prin diviziunea celulelor germinale sunt celule haploide (n).Schema generală a meiozei Cele doua diviziuni ce au loc în cadrul meiozei sunt precedate de o interfaza premeitica (identică cu interfaza mitotică) şi separate de o interfază scurtă. A. Prima diviziune a meiozei (meioza I) Meioza este o diviziune reducţională complet diferită de mitoza somatică. din care lipseşte perioada sintetica (replicarea AND). X şi Y). În nucleul lor se găsesc câte un cromozom din fiecare pereche de omologi (autozomii) şi un singur cromozom ce determină sexul (heterozomii.

Stadiul de leptoten Zigotenul reprezintă stadiul în care are loc conjugarea cromozomilor omologi. în zigoten. Laptotenul se caracterizează prin condensarea cromatinei şi individualizarea cromozomilor sub forma unor filamente lungi şi subţiri. prometafaza. se disting cinci etape: profaza. Cromatina ce formează cromatidele surori proeminează sub forma unor bucle. Fiecare cromozom este alcătuit din două cromatide surori unite la nivelul centromerului şi intim asociate. celula în leptoten este tetraploidă (4N). Prin stabilirea interacţiilor se realizează alinierea cromozomilor. Profaza I este împărţită în cinci stadii succesive: leptoten. astfel încat fiecare genă dintr-un cromozom este juxtapusă genei omologe din cromozomul pereche. Înţelegerea proceselor ce se desfăşoară pe parcursul meiozei. Conjugarea este anticipată de apropierea omologilor. numita axă. materialul genetic al celulei parentale (2N) a fost replicat. La sfârşitul leptotenului. anafaza şi telofaza. Rezultatul desăvârşirii conjugării îl constituie formarea bivalenţilor. denumire sugerată de numărul cromatidelor ce-i alcătuiesc. pe faţa opusă axei (fig. diploten şi diachineza.117). translocarea acestora spre polii celulari opuşi şi citokineza conduc la formarea a două celule progene. ceea ce oferă cromozomului un aspect monocromatidic Cromozomi sunt ataşaţi cu ambele capete de învelişul nuclear prin intermediul unor structuri specializate numite placi de ataşare.Cromatidele nesurori ale bivalentului sunt antrenate în procese de remaniere cromozomială. Meioza I se încheie cu procesul de citokineză. a) Profaza meiozei (profaza I) Profaza I se deosebeşte de profaza mitotică atât sub aspectul duratei (90-95% din desfăşurarea meiozei I). numit sinapsis (sinapsarea sau formarea sinapsei). Copiile sunt asociate formând un cromozom bicromatidic . metafaza. Conjugarea cromozomilor omologi poate fi iniţiată de la o extremitate a acestora (proterminală) ori din una sau mai multe regiuni centrale (procentrică). Un rol în aceste evenimente il joaca şi învelişul nuclear de vreme ce. 117 . face necesară prezentarea etapizată a acestui tip de diviziune Similar mitozei somatice. în lungul fiecărui cromozom se diferenţiază o lama proteică (400-700 A grosime). Fig. cromozomi continuă să fie ataşaţi de membrana nucleară. Deoarece in perioada S a interfazei. pe o singura parte. Recunoaşterea şi gruparea cromozomilor omologi în pereche se realizează prin intermediul proteinelor ce intră în alcătuirea axelor. 182 . zigoten. pachiten. în cadrul meiozei I. cât şi sub cel al evenimentelor ce au loc în această etapă. Din punctele de iniţiere conjugarea se extinde progresiv. Fiecare progen conţine câte două copii ale unui singur cromozom din fiecare pereche de omologi ai celulei parentale (jumătate din numărul cromozomilor celulei mamă). numiţi şi tetrade. Separarea ulterioară a cromozomilor omologi . Iniţierea conjugării implică interacţii între perechile de baze complementare ale ADN din regiuni cromozomiale specifice numite zigomere sau sinapsomere. cuprinzând integral cromozomii prealiniaţi într-o manieră zipper like (zipper = fermoar).

Fiecare cromozom va conţine gene aparţinând ambilor genitori. complexul sinaptonemal joacă un rol important în stabilizarea cromozomilor omologi în tetradă. reunirii încrucişate a fragmentelor cromatidice.În momentul conjugării. 118). Principalul eveniment ce caracterizează pachitenul este crossing-over-ul. numite noduli de recombinare. Stadiul de pachiten Deşi implicarea complexelor multiproteice în recombinarea genetică nu a fost demonstrată experimental. numită complex sinaptinemal. Elementele laterale sunt conectate la elementul central prin intermediul unor benzi protice transversale dispuse în mod similar treptelor unei scări (fig. Prin schimbul reciproc de fragmente între cromatidele surori se realizează recombinarea genetică. 183 . În meioza I. Stadiul de zigoten. 119. 118. Structura ce oferă premisele desfaşurării crossing-over-ului este reprezentată de complexul sinaptonemal. este posibilă datorită existenţei la cei doi cromozomi de sex a unei regiuni terminale omologe. O lama proteică (200 Å grosime) este interpusă între cele doua axe. Procesul de recombinare este catalizat de către complexe multiproteice a căror diametru este de 90 nm. se consideră că nodulii de recombinare conţin întregul echipament enzimatic necesar clivării cromatidelor surori. Fig. Ea reprezintă cea de-a treia componentă a complexului sinaptonemal şi poarta numele de element central. Fig. Pachitenul începe în momentul desăvârşirii conjugării cromozomilor. la o distanta de 100 nm.119). Ca rezultat al condensării progresive a cromatinei pe parcursul primelor doua stadii ale profazei I . Conjugarea cromozomilor X si Y. noua combinaţie de gene creată transmiţându-se generaţiilor următoare. Aceştia se formează în interiorul complexului sinaptonemal ocupând aproape integral spaţiul ce separa cele două axe ale cromozomilor omologi (fig. pe parcursul meiozei I a celulelor germinale din indivizii masculi. în pachiten cromozomii sunt mai groşi şi mai scurţi. fenomenul ce implica ruperea în aceiaşi poziţie a extremităţii unei cromatide materne şi a alteia paterne şi reunirea încrucişată a fragmentelor. cele doua axe ale cromozomilor omologi sunt dispuse faţă în faţă. constituind elementele laterale ale unei structuri trilamelare.

în timp ce alţii vor conţine o copie cromozomială în plus. Deci. Diplotenul reprezintă stadiul profazei I în care are loc separarea parţială a omologilor prin dezorganizarea complexului sinaptonemal. Deoarece în ocite. În fiecare bivalent cromozomii omologi sunt uniţi la nivelul chiasmelor iar cromatidele surorii ale fiecărui cromozom din pereche sunt legate prin intermediul centromerului (fig. numărul lor ilustrând frecventa crossing-over-ului. În meioza I. aceste regiuni nu sunt antrenate în evenimente de crossing-over împiedică desfăşurarea unui eveniment similar în zonele imediat învecinate. corelarea existentă între numărul nodulilor şi cel al chiasmelor evidenţiate în stadiul următor al profazei I. Aceste observaţii atestă rolul important pe care nodulii îl joacă în procesul de recombinare. chiasma joacă un rol similar celui pe care îl are centromerul în mitoză.Participarea acestor noduli în desfăşurarea crossing-over-ului a fost sugerată de următoarele constatări: a. 184 . Bivalenţii pot prezenta una sau mai multe chiasme. diplotenul poate dura luni sau ani. o parte din gameţii rezultaţi vor avea un cromozom în minus. chiasmele devin vizibile numai după desinapsarea cromozomilor ce alcătuiesc bivalentul. chiasmele se pot forma în orice zonă cromozomială s-a constatat absenţă lor în regiunile heterocromatidice. în acest stadiu cromatina suferă un proces de uşoară decondensare ceea ce face ca sinteza ARN să fie reiniţiată. Diachineza debutează cu condensarea cromatinei şi blocarea transcripţiei. Ea a fost denumită distanţă de interferenţă . ceea ce impune o anumită distanţă între chiasmele situate pe acelaşi braţ cromozomial . Deşi încep să se formeze în pachiten. Concomitent cu desinapsarea omologilor are loc separarea cromatidelor surori ce rămân unite prin centromer. fenomen cunoscut sub numele nondisjunctie.Stadiul de diploten Deşi teoretic. asigurând segregarea corectă a materialului genetic. c. distribuţia spaţială similară a nodulilor de recombinare şi a evenimentelor de crossingover de-a lungul complexului sinaptonemal. b. Aceste puncte de ataşare poartă numele de chiasme. numărul şi localizarea acestora în complexul sinaptonemal determinând frecvenţa şi situsul crossing-over-ului. Absenţa chiasmei într-un bivalent face imposibilă segregarea cromozomilor omologi în următoarele etape ale meiozei. Ambele evenimente sunt caracteristice stadiului diploten . iar localizarea lor diferă de cea întâlnită la indivizii normali. la mutanţi de Drosophila melanogaster ce prezintă o diminuare şi o distribuţie anormală a crossing-over-ului. 120).121). Cromozomi omologi rămân ataşaţi la nivelul situsurilor la care are loc crossing-over-ului. doua din cele patru cromatide ale bivalentului se intersectează în spaţial delimitat de cromatidele omologe (fig. La nivelul fiecărei chiasme. Fig. numărul nodulilor de recombinare este mai mic. În acest caz. 120 . Cromozomii se detaşează de membrana nucleară.

Concomitent începe procesul de decondensare a cromozomilor.Fig. Migrarea la polii celulari ai cromozomilor bicromatidici conduce la reducerea la jumătate a numărului de cromozomi prezenţi iniţial în celuia parentală. Decondensarea cromozomilor continua fără ca aceştia să-şi piardă individualitatea. Spre deosebire de cromozomii monocromatidici din anafază mitotica. cromozomii se găsesc la polii fusului de diviziune. În prometafaza l. Cei doi kinetocori ce se dezvoltă pe centromerul unui cromozom bivalent sunt ancoraţi de fibre kinetocorice ce pornesc de la acelaşi pol al fusului de diviziune. Chiasmele localizate terminal menţin cromozomii omologi uniţi pe toată durata metafazei I. Fig. b) Prometafaza meioze I (prometafaza I).Diachineza În timpul diachinezei chiasmele încep să se deplaseze spre extremităţile cromozomilor. Relaxarea cromatinei face posibilă reînceperea sintezei ARN. Fig. d) Anafaza meiozei I (anafaza I) Odată eliberaţi din tetrada. Cei doi centromeri ai bivalentului sunt orientaţi spre polii celulari opuşi (fig. Kinetocorii de pe centromerul cromozomului omolog sunt legaţi prin fibre kinetocorice de polul opus.cromozomii omologi sunt translocaţi spre polii celulari opuşi printr-un mecanism similar celui întâlnit în mitoză (depolimerizarea fibrelor kinetocorice şi alungirea fibrelor polare). 121 . 123 . Bivalenţii sunt aliniaţi în placa ecuatorială. La nivelul centromerelor se diferenţiază kinetocorii. Sfârşitul acestei etape este marcat de dispariţia chiasmelor şi eliberarea cromozomilor din bivalent. se dezorganizează învelişul nuclear şi se formează aparatul acromatic.Anafaza meiozei I.Metafaza meiozei I. fenomen numit terminalizare. Cromozomii omologi sunt completseparaţi şi migrează spre polii opuşi ai celulei e) Telofaza meiozei I (telofaza I) În telofaza I. c) Metafaza meiozei I (metafaza I) Mobilizarea bivalenţilor spre regiunea ecuatorială a celulei şi alinierea lor în placa metafazică. 185 . Kinetocorii de pe cromatidele surori sunt orientaţi spre acelaşi pol al fusului de diviziune. cromozomii din anafaza mitozei I sunt bicromatidici (fig. 123). 122 . constituie evenimentele caracteristice metafazei I. 122).

Sfârşitul acestei etape este marcat de replicarea centromerului şi separarea celor două cromatide. Fibrele kinetocorice ce radiază din polii opuşi ai fusului de diviziune ancorează kinetocorii de pe cele două cromatide ce alcătuiesc fiecare cromozom. 186 . Fig. cromatidele surori sunt deplasate şi aliniate în planul ecuatorial al celulei formând în metafaza II placa metafazică. Meioza I se încheie cu procesul de citokineza prin care sunt separate celulele progene. În anafaza II cromatidele surori sunt translocate spre polii opuşi ai celulei. o diviziune mitotică. A doua diviziune a meiozei (meioza II) În celulele progene. iniţierea celei de-a doua diviziuni meiotice. interfaza meiotică. deşi cantitatea de ADN corespunde unei celule diploide. copiile nu sunt perfect identice (fig.Cromozomii monocromatidici anafazici se alungesc ca rezultat al relaxării cromatinei. 124 . are loc simultan. fiind posibilă derularea succesivă a celor două diviziuni. B. în care are loc formarea unui nou aparat acromatic şi dezorganizarea înveluşului nuclear. ecvaţională. Fiecare progen conţine o jumătate din garnitură cromozomială a celulei parentale. În telofaza II decondensarea cromozomilor continuă astfel încât la sfârşitul meiozei II cromatina îşi recapătă aspectul caracteristic interfazei. rezultate în urma meiozei I. Reorientarea face posibilă segregarea materialului genetic pe parcursul celei de-a doua diviziuni meiotice.Unite prin intermediul centromerului. Separarea celor patru celule haploide (gameţii) este consecinţa directă a procesului de diviziune citoplasmatică. Interfaza meiotică nu este întâlnită la toate celulele eucariote. ce separă cele două diviziuni meiotice se caracterizează prin absenţa perioadei S.Membrana nucleară se reorganizează delimitând cei doi nuclei rezultaţi în urma diviziunii. Se apreciază că acum are loc reorganizarea kinetocorilor. etapă mult mai scurtă decât profaza mitotică. Aceasta se explică prin existenţa în fiecare celulă a două copii ale aceluiaşi cromozom. ce asigură repartizarea egală a copiilor cromozomiale din cele două celule fiice şi în consecinţă formarea gameţilor. Pe parcursul interfazei meiotice se desfăşoară procese transcripţionale şi de proteosinteză ce pregătesc intrarea celulei în meioza II. de fapt. Meioza II reprezintă. Etapele şi evenimentele celulare caractzeristice acestora sunt similare celor întâlnite în cadrul diviziunii mitotice. care se poziţionează pe feţele opuse ale centromerului fiecărui cromozom bicromatidic. Meioza II debutează cu profaza II. 124). La polii opuşi ai celulelor se reorganizează învelişul nuclear. Datorită recombinării genetice ce are loc în profaza I.Celulele fiice rezultate în urma primei diviziuni meiotice Interfaza meiotică Mai scurtă decât interfaza mitotică.

pot deveni responsabile de dezvoltare de autoanticorpi (în lupusul eritematos sintetic). acolo unde viteza apoptozei este foarte mare. celulele vecine şi macrofagele fagocitează aceste fragmente până la completa lor degradare (fig. 8. cromatina nucleară se condensează.125). Apoptoza nu rezultă din leziune. pierd legăturile cu celulele vecine. Mecanismele de producere a apoptozei În cursul procesului de apoptoză se elimină un număr mare de celule fără a se produce vreun proces inflamator. organismele eliminând celulele nedorite. Arhitectura tisulară şi celulară adiacentă este păstrată intactă şi ea umple spaţiile lăsate goale de celula apoptotică. Drept sinonime pentru apoptoza celulară se mai folosesc denumirile: moarte celulară normală sau moarte celulară fiziologică. enclavate în ţesutul normal. rezultând fragmentarea AND-ului celular. în condiţii anormale. în vreme ce procesul de moarte celulară a fost considerat doar un proces haotic. Procesul de apoptoză se desfăşoară în trei timpi : în faza iniţială. - - 187 . nu este reversibilă şi nici nocivă pentru organism. Celulele apoptotice sunt caracterizate printr-un proces de adunare şi redistribuire a cromatinei sub forma unei mase compacte care rămâne pe membrana nucleară. urmată de zbârcirea suprafeţei celulare. nocive sau anormale din punct de vedere funcţional. în faza finală. atât în viaţa embrionară cât şi în cea adultă. ei sunt observaţi foarte rar chiar şi în timus. Asemenea corpi apoptotici pot transporta antigene (incluzând fragmente de AND intacte). ci chiar necesară pentru menţinerea normalităţii. Astăzi se cunoaşte că procesul de apoptoză are rol în medierea proceselor de dezvoltare şi a efectelor nutriţionale care prelungesc cursul vieţii. se găureşte şi se fragmentează. iar celula apoptotică se rupe în corpusculi apoptotici. care. Timp îndelungat au fost studiate doar mecanismele de proliferare şi diferenţiere celulară. formându-se corpi apoptotici care conţin resturi nucleare. în faza a doua. membrana celulară se zbârceşte. Organitele celulare şi in special mitocondriile sunt bine conservate. Procesul apoptotic are loc în toate organismele vii. celulele se retractă din cauza pierderii de conţinut citoplasmic şi a condensării proteinei citoplasmatice.Capitolul 8 APOPTOZA Apoptoza reprezintă procesul fiziologic de moarte celulara programată (PCD = Programmed Cellular Death). cele mai multe organite citoplasmatice rămân însă intacte. Descreşterea anormală a apoptozei poate avea rol în declanşarea bolilor autoimune şi a evenimentelor legate de senescenţă (tumorigeneză). celulele individuale.1. Deoarece aceşti corpusculi sunt rapid generaţi de celulele vecine şi fagocite. prin acest mecanism.

urmat de exportul rapid şi selective de ioni şi apă. a respectivelor celule. pe partea extremă a membranei plasmatice apare fosfatidilserina. este un proces pasiv care apare sub acţiunea unor noxe celulare. În contrast cu apoptoza. în final. Aceste aspecte se explică prin existenţa unui set diferit de semnale. 8. având drept consecinţă leziuni grave. un exemplu este cel al celulelor neuronale care se produc în exces în 188 . în comparaţie cu setul de semnale implicat în fagocitarea celulelor necrotice sau a agenţilor infecţioşi. 125 . În final. apar leziuni ultrastructurale ale organitelor celulare. deoarece poate semnifica un semnal de activare a fagocitării celulelor apoptotice.) de pe celulele umflate. apoptoza este un mecanism eficient de eliminare atât a anumitor celule în cursul dezvoltării embrionare cât şi a celulelor adulte normale. În cursul necrozei se produce dilatarea reticulului endoplasmatic. 2. îşi are sediul pe partea internă a acesteia. iar resturile sunt digerate de către fagocitele infiltrate. printr-un dezechilibru osmotic. în cazul necrozei procesul apare simultan într-un grup de celule în care s-a produs în prealabil o leziune în arhitectura celulară. tromboplastina etc. umflarea celulelor urmată de ruperea. organitele şi nucleul se dezintegrează. Formarea inozitolfosfaţilor care determină creşterea concentraţiei intracelulare de ioni Ca²+ este un eveniment precoce al apoptozei.Aspecte de apoptoză Procesul de apoptoză este foarte rapid şi durează în total câteva ore. proteazele dependente de prezenţa ionilor Ca²+ pot participa la degradarea citoscheletului corpusculilor apoptotici. Apoptoza ca proces active necesită atât energie în formă de ATP. Există de obicei un număr de celule normale care sunt depăşite la un moment dat dintr-o multitudine de cauze. necroza reprezintă o moarte celulară patologică. În cursul apoptozei. Recunoaşterea celulelor apoptotice şi fagocitarea lor de către celulele fagocite par a fi mediate de către numeroşi receptori (vitronectina. Corpusculii apoptotici conţin un schelet de proteine crosslinkate (anvelope) rezistente la proteoliză. ceea ce are drept consecinţă condensarea citoplasmei şi cromatinei şi formarea fragmentelor ADN. aspect ce trebuie luat în considerare. care induc un răspuns de tip inflamator. Frecvenţa procesului de apoptoză După cum s-a arătat mai sus.3. Cromatina devine tot mai compactă şi nu apare distribuită pe membrana nucleară. membrane plasmatică. Necroza Spre deosebire de apoptoză (moarte celulară normală). care. 8. creşterea volumului mitocondriilor. ingestia fagocitară de celule necrozate (în contrast cu cele apoptotice) este acompaniată de eliberarea de mediatori chimici ai inflamaţiei. flocularea cromatinei nucleare. în care procesul se produce într-o celulă solitară. implicat în fagocitoza celulelor apoptotice. cât şi sinteză de ARN şi de proteine.Fig. în mod normal.

care determină moartea precoce a respectivului organism. Este posibil ca şi oncogenele nucleare cu activitate reglatorie transcripţională să aibă un rol în apoptoză. Gene letale În prezent există evidenţa unei gene sau a unui set de gene care codifică proteine cu efect letal (de sinucidere) asupra celulei purtătoare. Se pare că acest calciu citosolic ar declanşa şi evenimentele secundare legate de activarea transglutaminazelor. în acest caz. la mamifere. în cursul reînnoirii normale a ţesuturilor. Aceste celule neuronale au avut probabil o funcţie în timpul evoluţiei şi dezvoltării. dar au încetat la un moment dat să mai fie necesare (au atins momentul de regresie a metamorfozei lor).1. când se inactivează gena Ced-9. 189 . Aceste gene s-au dovedit esenţiale pentru moartea celulară apoptică. în condiţii de supraexprimare. care în mod normal stimulează diviziunea celulară. 50% din diferitele tipuri de neuroni mor curând după ce au format conexiunile sinaptice cu celulele ţintă.4. Dacă aceste gene sunt inactivate printr-o mutaţie. sau prin coexpresia simultană a mai multor gene. Pornirea apoptozei necesită inducerea unui program genetic nou. Apoptoza are loc şi în celulele adulte somatice. acest proces este mediat de o cascadă de transducţii de semnale la suprafaţa celulară. sa arătat că gena protooncogenă c-myc.2. 8. apoptoza rezultând în cazul supra expresiei genelor c-myc sau p53.4. Gene implicate în procesul apoptotic 8.sistemul nervos al vertebratelor. nu mai survine moartea celulară. apoptozei. în mod normal. în acest caz. Enzimele de membrană şi citosolice (în particular proteinaza C) implicate în fosforilarea proteinelor au rol central în transducerea semnalelor apoptotice. După cum am arătat deja. În cazul contrar. celula intră sub influenţa genelor Ced-3 şi Ced-4. astfel. Astfel. În mod similar. multe celule care ar trăi în mod normal mai departe sunt supuse. La organismul Caenorhabditis elegans. 8.gena Ced-9 s-a dovedit că acţionează drept antogonist al morţii apoptotice celulare. care. Aceste două gene acţionează autonom pentru a produce moartea celulară programată. Apoptoza trebuie privită ca un proces fiziologic normal faţă de influenţele mediului extern. S-a demonstrat că multe gene letale sunt activate în cursul apoptozei. în cazul în care una din aceste gene este inactiva prin mutaţie. se pare că o creştere a concentraţiei ionilor de Ca2+ în citosul ar avea un rol important în funcţia de reglare a apoptozei. În cazul genei supresoare de tumori p53. determină inhibarea apoptozei. s-a descris o proteină din constituţia membranei interne a mitocondriilor bcl-2. Astăzi este demonstrat faptul că asemenea gene de supravieţuire există şi în celulele mamiferelor. probabil printr-un program genetic îndreptat împotriva unei stări antiproliferative. Astăzi se ştiu încă puţine lucruri despre căile acestei morţi celulare. Genele supravieţuirii (gene antiapoptotice) Genele supravieţuirii sunt acelea care. Activarea anormală a acestei gene Ced-9 face ca moartea celulară să nu se mai producă. un număr de gene letale au fost evidenţiate la mamifere. la organismul nevertebrat Caenorhabditis elegans (nematode) au fost descrise două asemenea gene: Ced 3 şi Ced 4 cu acţiune letală.4. Astfel. este implicate şi în inducerea apoptozei. acţionează ca o frână asupra mecanismului de moarte celulară normală. totuşi acest mecanism rămâne încă neclarificat. s-a observat cum creşterea nivelului proteinei p53 este asociată cu moartea celulară apoptotică.

La specia umană. ionii de Ca++. blastomerele sunt unicele celule embrionare care necesită un minimum de comunicare. se pare că există un control al mediului asupra vieţuirii şi morţii celulare. multe celule dependente de sistemul endocrin (de exemplu. iar alte celule (tip celule hemotopoietice) necesită unul sau mai mulţi factori de stimulare (de exemplu. Trebuie menţionat cazul particular al blastomerelor. greutatea mai mare la naştere şi alăptare la sân micşorează riscul dezvoltării bolilor cardiace la vârstă adultă. că un antigen de suprafaţă al timocitelor (antigenul Fas) este implicat în procesul de apoptoză. prin scăderea nivelului apoptozei.6. în absenţa hormonilor specifici. drogurile (agenţi antitumorali chemoterapeutici). Exprimarea fiziologică a genei bcl-2 (inhibitoare a apoptozei) este prezentată în ţesuturile fetale unde probabil joacă un rol în dezvoltarea şi morfogeneza normală. determinând activarea transcrierii genelor legate de inducerea apoptozei. după cum sunt induse sau supresate respectivele gene. ci favorizează supravieţuirea celulară într-o stare nonciclină. de asemenea. neuronii şi oligodendrocitele) necesită pentru dezvoltare factori neurotrofici şi citokine. glucocorticoizii. Respectivele efecte tumorigene imprimate de dieta bogată în grăsimi din cursul embriogenezei au apărut abia la a doua generaţie. 8. 8. 190 . rezultatul fiind supravieţuirea sau moartea. ca radiaţiile ionizate. substanţele toxice (toxine). Factori implicaţi în reglarea apoptozei • Factori inductori Printre factorii interni care declanşează şi controlează apoptoza se numără tiroxina.6. În general. 8. în absenţa moleculelor semnal exogene. Se ştie că semnalele extracelulare pot rupe această balanţă.1. Este demonstrat faptul că există un impact important al nutriţiei din cursul embriogenezei şi perioadei precoce de după naştere asupra dezvoltării nou-născutului şi evoluţiei individului în cursul vieţii adulte. Pe modele animale s-a dovedit experimental existenţa unei tumorigeneze crescute în cazul în care respectivele animale au primit o dietă bogată în grăsimi în cursul embriogenezei. limfocitele T necesită interleukina 2). acţionează ca inductori ai apoptozei. şocul termic ester-forbolul. Aceştia interacţionează cu receptorii nucleari. Experienţa in vivo a demonstrat că.Această proteină bcl-2 nu stimulează proliferarea celulară. S-a dovedit că niveluri înalte ale proteinei corespunzătoare genei bcl-2 de la mamifere inhibă apoptoza. S-a demonstrat. aceeaşi genă bcl-2 inhibă inducerea apoptozei de către gena c-myc şi face celulele mai puţin sensibile la radiaţii şi droguri citotoxice. atât supravieţuirea cât şi proliferarea sunt simulate prin semnale provenite de la alte celule.5. Agenţi externi nefiziologici. dar nu şi atunci când această dietă a fost administrată după naştere şi înţărcare. Aspecte de reglare a apoptozei De mare importanţă pentru un organism este menţinerea balanţei între genele letale şi genele de supravieţuire. Rolul apoptozei în embriogeneză şi dezvoltare În prezent se ştie că echilibrul apoptotic joacă un rol important în embriogeneză şi dezvoltare. retinoizii (molecule lipofile). care supravieţuiesc şi se divid în cultură. iar cele ale proteinei corespunzătoare genei Ced-9 de la nematodul Caenorhabditis elegans au un efect similar. dar modul în care se menţine această balanţă este în prezent foarte puţin cunoscut.

Prelungirea acestei capacităţi în cursul vieţii adulte ar putea fi întreţinută timp îndelungat printr-o dietă hipocalorică. fie local) ar putea avea un efect critic asupra proceselor timice şi de imprinting. incluzând selecţia pozitivă a celulelor CD4 şi CD8. atingând vârful chiar înainte de ora prânzului. dar acest declin poate fi atenuat printr-o dietă hipocalorică. factorii de activare a macrofagelor. Pentru menţinerea unei funcţii normale a timusului este necesar un anumit nivel de bază al glucocorticoizilor circulanţi. celule T autoreactive ale sistemului imunitar) caracterizează un sistem imunitar tânăr. ai tirozinfosforilării. factorii serici şi citokinele (aTNF) inhibă apoptoza. în special în cursul morfogenezei şi dezvoltării. şi anume: celulele fără nucleu pot declanşa apoptoza. scăderea nivelului de corticosteron are loc după administrarea hranei. ai proteinkinazei. S-a avansat ipoteza conform căreia glucocorticoizii ar putea modula procesul de selecţie şi maturare. cu începere înainte de miezul nopţii. la vertebrate. în organele nonlimfoide. Sistemul imun produce un mare exces de limfocite care sunt programate să moară dacă nu sunt recrutate pentru răspunsul imun. ai endonucleazelor. Se pare că aceşti steroizi sintetizaţi local acţionează într-o manieră paracrină. Dieta hipocalorică favorizează. dar şi nucleii pot declanşa modificări caracteristice de apoptoză în ADN-ul unor celule intacte. Se pare că atât indigestia totală de calorii cât şi pattern-urile de alimentare (perioada de post cu hrănire intermitentă/acces continuu la hrană) ar putea influenţa viteza apoptozei şi a proliferării celulare. Se presupune că. Din cele prezentata mai sus reiese că sistemul imun incluzând timusul ar putea fi un focar important pentru dezvoltarea şi pentru efectele de maturare ale glucocorticoizilor. acest rezultat demonstrează importanţa ritmului cardiac atunci când se urmăreşte măsurarea nivelelor circulatorii ale adrenocorticosteroizilor. cât şi rata apoptozei. • Glucocorticoizi – sistem imun – apoptoză Nelson (1992) emite ipoteza conform căreia ar exista o implicare neuroendocrină în întârzierea îmbătrânirii ca urmare a dietei hipocalorice. Hrana hipocalorică cronică creşte atât nivelul diurn al corticoizilor plasmatici. apoptoza este foarte restrânsă şi foarte rară în comparaţie cu cea în sistemul imun. celulele limfoide în exces (de exemplu. Celulele timice intrinseci exprimă enzime steroidogene şi produc pregnenolon şi dezoxicorticosteron. 191 . La şoareci s-a demonstrat experimental că o dietă hipocalorică creşte nivelul glicocorticoizilor în cadrul ritmului circadian. Hrănirea după o perioadă de post apare asociată cu o scădere a ratei de apoptoză. Aceste aspecte sunt însă foarte greu de urmărit şi clarificat. A fost evidenţiată existenţa unui timing (intrare în funcţie la un moment precis) al apoptozei.• Factori inhibitori Factorii de creştere. în funcţie de modularea dietei alimentare. De asemenea. prin modularea generală local de glucocorticoizi. ai sintezei proteice. nivelul de corticoizi şi răspunsul glucocorticoid la stres scade cu vârsta. deoarece citoplasma celulară şi nucleul celular sunt potenţial autonome în declanşarea procesului de apoptoză. prin apoptoză. cât şi faptul că reducerea raportului de colorii poate afecta semnificativ secreţia de adrenocorticoizi. Nivelul crescut de corticoizi cu capacitate de a elimina selectiv. ai transaminazelor şi ai proteazelor. apoptoza este inhibată de către toţi inhibitorii sintezei ARN-ului. întârzierea îmbătrânirii celulare şi a fenomenelor de tumorigeneză. în cursul dezvoltării sistemului imun. Corticoizii (sintetizaţi fie sistemic. La un individ normal. Faptul că glucocorticoizii pot fi sintetizaţi local de organele aparatului imunitar (incluzând aici şi timusul) ridică posibilitatea ca o dietă hipocalorică să aibă efecte favorabile asupra bolii autoimune. prin creşterea nivelului corticoizilor (cu rol important în modularea apoptozei).

întârziind îmbătrânirea. dar cu scăderea aportului de carbohidraţi. ameliorând severitatea bolii autoimune şi prelungirea vieţii. Acidul eicosapentaenoic (EAP) scade proliferarea şi stimulează apoptoza. proteine. boli renale şi boli de piele. 7. S-a dovedit că consumul crescut de lipide Ω-3 are la om efecte benefice în caz de artrită. tiroidieni şi retinoizi. tumorigeneză). Apoptoză – îmbătrânire – senescenţă Printr-un proces de apoptoză controlat genetic în cursul vieţii. pentru a împiedica oxidarea şi reîncezeala în cursul perioadei de păstrare. ar putea scădea producerea de radicali liberi şi ar menţine un nivel normal de apoptoză. boli cardiovasculare. devenind rezistente atât la proliferare cât şi la apoptoză. consumul de grăsimi este 170 grame pe zi. Lipidele Ω-3 cresc exprimarea enzimelor de tip superoxiddismutaza şi catalaza. dar cu condiţia îmbunătăţirii procesului tehnologic (cu adaos de antioxidanţi corespunzători). se produce treptat o pierdere de masă celulară. ci ei mediază şi exprimarea genelor. În SUA. în dieta alimentară. până în prezent sa dat totuşi prea puţină atenţie legăturii existente între prelungirea perioadei de viaţă (prin administrarea unei diete hipocalorice). dereglări imune. Dereglarea apoptozei poate duce la alterarea funcţie imune. 8. În prezent se ştie că o dietă hipocalorică (fără malnutriţie sau deficienţe de elemente esenţiale. a grăsimilor saturate cu uleiuri vegetale nesaturate (Ω . constatându-se că acest tip de ulei a adus beneficii. ceea ce ar putea explica unele rezultate nefavorabile (contradictorii) obţinute în studiile anterioare referitoare la efectele uleiurilor de peşte. reduc stresul oxidativ cronic. pe de altă parte. leucotrienelor şi trumboxanului. diabet.6). din care 90% sunt de origine vegetală. Efectul uleiurilor de peşte asupra apoptozei s-ar realiza prin exprimarea crescută a enzimelor antioxidante şi scăderea formării de radicali liberi. organismul fiind predispus la modificările legate de vârstă (degenerări. în plus Ω-3 au efect favorabil asupra funcţiei imune şi supresoare a tumorigenezei. şi nivelul apoptozei. care îndepărtează (mătură) radicalii liberi scad nivelul peroxizilor circulanţi. Substituirea grăsimilor saturate cu uleiuri vegetale reduce cantitatea de colesterol şi de lipide LDL. O dată cu înaintarea în vârstă scade eficienţa apoptozei. Acizii graşi nesaturaţi şi metaboliţii lor servesc nu numai drept componenţi structurali ai celulelor şi ca substrat pentru sinteza prostaglandinelor. la dezvoltarea bolii autoimune şi la tumorigeneză. În prezent se recomandă o utilizare a uleiurilor de peşte Ω-3 ca supliment în dietă. administrate în cadrul dietei alimentare. Acidul arahidonic (care asigură fluiditatea membranelor celulare) poate activa receptorii nucleari pentru hormoni steroizi. această observaţie sugerează că acizii graşi polinesaturaţi ar putea avea efect direct asupra supresării genelor H-ras (p. Esenţial este că acest ulei de peşte să fie conservat cu anti-oxidanţi potriviţi (vitamina E). dereglări imune. 192 . când celulele nu mai proliferează. grăsimi) duce la creşterea nivelului apoptozei. pe de o parte. Uleiurile nesaturate Ω-3 şi Ω-6 duc la scăderea bolii arteriosclerotice.221) În ultima vreme s-a trecut la utilizarea uleiurilor nesaturate Ω-3 extrase din peştele oceanic. prelungind perioada de viaţă şi întârziind momentul apariţiei modificărilor legate de vârstă (degenerări. Deci lipidele Ω-3. ceea ce duce la îmbătrânire. tumorigeneză).• Lipidele Ω . Lipidele oxidate pot determina formarea de radicali liberi. Procesul normal de îmbătrânire evoluează către stadiul final de senescenţă.3 şi apoptoza Asocierea acizilor graşi saturaţi cu incidenţa crescută a bolilor cardiovasculare a determinat substituirea.

în care legătura glicoproteinei gp120 (de pe suprafaţa virusului HIV1) de antigenul CD4 al limfocitelor T CD4 face celula sensibilă la apoptoză. 8. S-a observat de asemenea că o perioadă scurtă de post sau de regim hipocaloric are efecte evidente asupra sintezei de glucocorticoizi şi asupra creşterii apoptozei.8. se cunoaşte faptul că acumularea de radicali liberi derivaţi dintr-un metabolism oxidativ şi leziunile celulare rezultate din acţionarea radicalilor liberi joacă un rol important în aceste fenomene. a căror prezenţă ar fi atât de necesară în cazul de mai sus. un retrovirus cu rol declanşator. S-a demonstrat că administrarea de uleiuri Ω-3 (din peşte oceanic) duce la supresia bolii autoimune şi la prelungirea vieţii.(precursoare ale celulelor timice T) rezistente la apoptoză. permiţând astfel replicarea virală în celula gazdă. virusul papilloma uman şi SV40 pot modula apoptoza. limfocitele (autoreactive) mor prin apoptoză. prin inserţie pe respectiva genă protooncogenă. Sindromul de Imunodeficienţă Acută la Om (SIDA) poate fi privit ca un dezechilibru între viteza morţii celulelor limfocite T CD4 şi procesul de reînnoire a acestor celule. poate activa transcrierea genei c-myc. cât şi în patogeneza cancerului (de exemplu în limfoame). În condiţii normale. menţine un echilibru între proliferarea celulară şi apoptoză. prin interacţiunea unei proteine virale cu proteina celulară p53. Printr-o dietă hipocalorică se poate reduce stresul oxidativ. Apoptoza crescută peste normal poate fi deci nocivă prin pierderea unor celule CD4. Administrarea de glucocorticoizi exogeni ameliorează boala autoimună (de exemplu. Un deficit în deleţia (dispariţia. homeostazia celulară fiind menţinută şi asigurându-se prelungirea vieţii. Astfel. care contribuie la eradicarea celulelor autoreactive din boala autoimună in vivo. În condiţii normale. lupusul eritematos) prin creşterea apoptozei. În acest context trebuie privită şi acţiunea genei protooncogene celulare c-myc. toate genele oncogene cunoscute până astăzi ar fi forme alterate ale genelor celulare normale. Aceste gene oncogene pot influenţa circuitele moleculare care controlează creşterea şi dezvoltarea. a cărei viaţă este prelungită. gena c-myc. ƒ Boala autoimună Boala autoimună reprezintă o altă consecinţă a dereglării apoptozei în sistemul imunologic. Apoptoza şi starea de boal㠃 Agenţii infecţioşi virali şi infecţia virală Agenţii virali patogeni dezvoltă strategii pentru inhibarea apoptozei. s-a demonstrat că adenovirusurile. ceea ce are drept consecinţă o dereglare a echilibrului apoptoză/proliferare celulară. În cazul infecţiei cu virusul HIV1. Conform ipotezei lui Stryer (1991). exprimă o cantitate mai mare de proteină bcl-2 decât celulele CD4+ şi CD8+ sensibile la apoptoză. moartea) lor. În condiţii anormale. Celulele CD4-CD8. la a doua stimulare. predispune la boala autoimună. depleţia de limfocite este rezultatul unui proces complex. confirmând astfel că ar exista o corelaţie între exprimarea genei bcl-2 şi rezistenţa la apoptoză.Deşi mecanismele implicate în procesul de senescenţă şi tumorigeneză rămân insuficient clarificate. în aceste condiţii de dereglare a 193 . Ţinând cont de acest aspect. ƒ Apoptoza şi procesul de oncogeneză Procesul neoplazic este înţeles astăzi drept o dereglare a echilibrului apoptoză/proliferare celulară. Supresia apoptozei joacă un rol important atât în bolile autoimune.

de asemenea. incriminate în oncogeneză. drept răspuns la semnalele adverse de creştere. 194 . dar procesul neoplazic se poate totuşi întinde din cauza perioadei de viaţă prelungite a respectivei celule. Prin activarea produsă prin inserţia retrovirusului. Luvers. În general. deoarece induce poptoza în celulele care au suferit leziuni ireversibile ale ADN. cel mai bun exemplu în acest sens sunt evenimentele mutaţionale suferite de gena gp53 supresoare de tumori. Apoptoza trebuie privită ca o măsură de protecţie care previne transformarea malignă. În organisme au evoluat mecanisme eficiente pentru eliminarea celulelor cu leziuni genetice (rezultate dintr-o diviziune neprogramată). supunând aceste celule transformate apoptozei.apoptozei. Se admite astăzi că procesul de oncogeneză apare în urma unor modificări de replicare a ADN. Mutaţii ale genei supresoare ale tumorii gb53 reprezintă una din alterările genetice cel mai frecvent semnalate în cazul tumorilor umane. Produsul genei gp53 normale a fost numit “poliţistul molecular“. Unele celule canceroase se divid mult mai încet decât celulele normale. o asemenea genă ar fi protooncogenă bc1-2 (genă mitocondrială). când se produce o acumulare anormală de celule cu mutaţie. care inhibă apoptoza într-un număr de tipuri celulare. apare o deteriorare a funcţiei sistemului imun şi o creştere a riscului de tumorigeneză o dată cu înaintarea în vârstă. proporţia dintre diviziunea celulară şi moartea celulară determină viteza de dezvoltare a unui proces oncogen. apariţia unei tumori necesită evenimente genetice secundare care să atrage calea apoptotică. gena protooncogenă c-myc devine oncogenă (implicată în geneza limfomului Burkitt). Genele codificatoare de proteine care conferă rezistenţă la apoptoză ar putea fi.

fiind implicate trei categorii de gene: ƒ Gene reglatoare pentru menţinerea integrităţii somatice şi a proceselor de reparare. cât şi la apoptoză (celulele devin senescente în momentul în care telomerele devin brusc prea scurte şi nu mai pot suporta o nouă diviziune celulară). ƒ gene pentru sinteza de factori antioxidanţi (enzime etc. Procesul normal de îmbătrânire evoluează treptat către senescenţă. în ADN-ul telomeric.1. acesta reprezentând inexorabilul declin al capacitaţi de menţinere homeostaziei fiziologice. În reglarea îmbătrânirii celulară şi a senescenţei. începe procesul îmbătrânirii. un rol important are. prin apoptoza controlată genetic. ƒ gene pentru reglarea activităţii sistemului inimi. care ulterior este modular (amplificat sau menţinut la nivel scăzut) prin acţiunea agenţilor din mediu extern. după ultimele date un ceas (un mecanism programator) reprezentat de telomere. acţiunea enzimelor antioxidante) până la mecanismele de turnover celular (ale sistemului imun. ƒ gene pentru repararea ADN-ului. sindromul Werner) poate duce la disfuncţie de organ sau boală. având în consecinţă o serie de efecte negative asupra organismului. în cursul unui proces de îmbătrânire precoce (de exemplu. împiedicând acumularea de leziuni somatice responsabile de producerea senescenţei. ƒ gene pentru sinteza corectă a proteinelor. secvenţele TTAGGG sunt orientate cu extremităţile bogate în G spre capul 3 OH 195 ƒ . ƒ gene pentru supresia de tumori. Îmbătrânirea reprezintă pierderea treptată a masei celulare dintr-un organism. Astfel la om capetele cromozomilor conţin 2-3kb de unităţi repetitive telomerice. Aceşti factori determină fenotipurile procesului de îmbătrânire-senescenţă. ƒ Gene pleiotrope. Acestea sunt secvenţe repetitive de ADN situate la extremităţile libere ale cromozomilor liniari. Pierderea celulelor premature sau excesive. După maturarea totală a unui organism. ale structurilor epidermice etc. şi anume: ƒ gene pentru replicarea corectă a ADN-ului. Aceste gene reglează sistemele intracelulare (mecanismul de reparare a ADN-ului.Capitolul 9 PROCESUL DE ÎMBATRÎNIRE-SENESCENŢA Sedlow 1974 şi Curtis 1996 indică strânsa interrelaţie /eficenţa reparării ADN-ului (prin excizia leziunilor) şi durata de viaţa a speciilor. activitatea respectivelor gene menţine un nivel înalt de protecţie faţă de agenţii de stress intrinseci şi extrinseci. Acest proces se află sub un control genetic activ. Gene implicate în controlul senescenţei Senescenţa este o caracteristică a organismelor superioare. La mamifere (inclusiv la om) perioada lungă de viaţa se găseşte sub controlul unui număr foarte mare de gene (control poligenic). dar ulterior suferă deleţii. Factori genetici individuali. ele devenind rezistente atât la proliferare. Senescenţa este stadiul final al îmbătrânirii când celulele nu mai proliferează.) Prin reglarea acestor procese. Aceste gene conferă avantaje în stadiile timpurii de viaţă. 9.). (TTAGGG).

în final.03% din totalul ADN-ului genomului uman).. cu telomerul foarte scurt va deveni incapabilă de o nouă replicare.al firului de ADN. ADN-ligaza ajută la fixarea acestor noi secvenţe telometrice la capătul 5’ al lanţului fiică iar apoi nick-aza clivează loop-ul la nivelul subsecventelor telomerice (secvenţe incomplet sintetizate) astfel încât. Principalele mecanisme (ipotetice) implicate în senescenţă Aceste mecanisme sunt: • Acumularea de mutaţi somatice. Această alungire a lanţului matrice duce la formarea unui loop astfel încât capătul 3’OH ajunge să servească drept primer pentru sinteza unor noi secvenţe nucleotidice telomerice în apropierea lanţului fiică. Sub acţiunea acesteia se adună mai întâi blocuri de oligonucleotide telomerice care se fixează la capul 3’-OH al lanţului ADN matriţa (fig 126). 9. Telomeraza (complex ribonucleioproteic) orientează capetele băgate în G ale respectivelor secvenţelor telomerice spre extremitatea 3’-OH a lanţului matriţă. ele împiedică fuziunea extremităţilor cromozomiale cât şi dezintegrarea ADN-ului fiind totodată şi responsabil de fixarea cromozomilor pe membrana nucleară. Rezultă o catenă fiică de aceeaşi lungime cu catena matrice dar cu secvenţe telomerice mai puţin numeroase. în cursul perioadei de îmbătrânire. Telomelere sunt structuri importante ale arhitecturii cromozomiale. Telomerele nu sunt codificatoare (nu conţin gene). această catena fiică va juca rol de matriţă în runda următoare de replicare şi va da naştere unei noi catene fiice cu un număr şi mai mic de secvenţe telomerice astfel încât. 126 . catena fiică rezultată. în final.Terminalizarea cromozomilor sub acţiunea telomerazelor Nu se cunoaşte încă bine interrelaţia dintre apoptoză şi lungimea tolomerelor. 196 . Pe cele două fire de ADN telomerele sunt formate din secvenţe repetitive identice dar aşezate în tandem (5’-TTAGGG faţă de TTAGGG-3’-OH). acest fenomen fiind acompaniat atât de supresarea leziunilor celulare cumulative. capetele celor două fire de ADN să rămână libere. se ştie doar că apoptoză întârzie îmbătrânirea şi supresează tumorigeneza. Ele nu se sintetizează în cadrul ciclului de replicare a lanţului ADN corespunzător ci separat sub acţiunea telomerazei. în celule. • Acumularea de proteine aberante. apărând astfel. probabil datorită acţiunii enzimei telomeraza. orientate în tandem pe cele două fire ale dublului lanţ de ADN cromozomial cu capete libere. după un număr de replici. ele au rol de a cronometra fiecare diviziune celulară. Fig. cât şi de ce a leziunilor ADN. în condiţii normale. 2. Telomerele au fost deja clonate şi secvenţiate (ADN-ul telomeric reprezentând 0. • Acumularea de mutaţii în ADN-ul mitocondrial. • Acumularea de leziuni oxidative.

127 . timpul de generaţie creşte. pe acest model s-a demonstrat că pentru respectivele celule. care îngreunează accesibilitatea enzimelor la nivelul cromatinei. care au o acţiune sinergică. Multe teorii referitoare la îmbătrânirea celulară se bazează pe ipoteza leziunii genomului celular somatic. Un asemenea exemplu de mutaţii somatice apărut la un moment dat în cursul vieţii în organisme este apariţia unui spot bleu pe un iris brun. eficenţa apoptozei scade. un model experimental excelent pentru studiul fenomenelor de înbătrînire. în vederea acţiunii de reparare a ADN. Pînă în prezent mutaţiile somatice au fost studiate foarte puţin. O dată cu înaintarea în vârstă. de asemenea. Acumularea de mutaţii somatice În culturile de ţesuturi prenatale provenite de la rozătoare s-a demonstrat că celulele au capacitate foarte înaltă de reparare ADN.Plecându-se de la studiul acestor patru mecanisme. după o perioadă de multiplicare activă. Organismele care trăiesc mai mult timp fie acumulează în cursul vieţii cantităţi mai mari de ADN lezat decât organismele cu viaţă mai scurtă. 127). Culturile celulare de fibroblaste umane diploide au oferit. În celulele vârstnice există o frecvenţă înaltă de ruperi de lanţuri ADN (probabil prin acumularea situs-uri labile la alcalii). 1996). concomitent apar modificări ale histonelor. 197 . s-a ajuns la elaborarea unei teorii a reţelei prin care se încearcă ipotetic să se explice astăzi intrigarea şi interacţiunea la nivel molecular a mecanismelor implicate în procesul de senescenţă (fig. George Martin de la Universitatea Washington din Seattle (1996) estimează că mutaţiile care ating 7% din genomul uman pot avea capacitatea de a modula apariţia unui fenotip al procesului de îmbătrânire la om.Reţeaua interacţiunilor dintre diferite mecanisme intracelulare ipotetice implicate în procesul de senescenţă (după Kingwood. această capacitate scăzând o dată cu creşterea numărului de pasaje. organismul fiind mai predispus la modificările de vârstă (degenerări. fie posedă sistem de reparare ADN mult mai eficient. tumorigeneza).multe dintre aceste teorii postulează o relaţie între viaţa celulei şi apariţia leziunilor (erorilor) ADN. A. iar apoi mitoza încetează progresiv (perioadă de senescenţă). dereglări imune. potenţialul de creştere în cultură a acestor celule este invers proporţional cu vârsta donatorului de celule. Fig.

enzimele proteolitice protectoare care hidrolizează proteinele oxidante nu sunt suficiente pentru a împiedica acumularea de proteine oxidate o dată cu înaintarea în vârstă. care îngreunează accesibilitatea enzimelor de reparare la nivelul cromatinei.producerea de boli degenerative (prin leziuni somatice celulare. având drept consecinţă un nivel de zece ori mai mare al leziunilor oxidative la nivelul ADN-ului mitocondrial decât la nivelul ADN –ului nuclear.O singură mutaţie nu este suficientă pentru declanşarea unui proces de îmbătrânire. Substanţele oxidante produc leziuni şi la nivelul proteinelor. dar nu reuşesc nici ele să le îndepărteze pe toate. se pare că în procesul de tumorigeneza radicalii liberi derivaţi dintr-un metabolism oxidativ au un rol important în provocarea leziunilor celulare. se consideră astăzi că biologi neoploziei este un aspect particular al îmbătrânirii precoce intrinsece (de exemplu. În aceste două sindroame a fost evidenţiată o mutaţie tip deleţie pe braţul scurt al cromozomului 8 (Gotto şi colab 1982).Tot la mamifere s-a constatat că frecvenţa unor mutaţii intragenice şi cromozomiale se află invers cu longevitatea respectivului organism. Acumulare de proteine aberante S-a arătat deja la capitolul referitor la acumularea de mutaţii somatice că o dată cu înaintarea în vârstă apar histone modificate. boli cardiace. adenocarcinoamele de colon şi prostata). deoarece respectivele sisteme de apărare nu sunt perfecte. cu cît numărul este mai mare cu atât viaţa respectivului organism este mai scurtă. mai mult în ADN –ul mitocondrial decât în cel nuclear. B. Cel puţin pentru regnul animal. Numărul loviturilor oxidante asupra ADN-ului per celulă şi per zi este de circa 100 000 la şoarece şi de zece ori mai mic la om. Acumulare de leziuni oxidative Produşii oxidanţi rezultaţi din metabolismul normal determină treptat o dată cu înaintarea în vârstă. s-a demonstrat că leziunile oxidative ale ADN-ului se acumulează o dată cu vârsta. C. carotenoizi. . probabil. Totuşi leziunile oxidative reuşesc să se acumuleze cu vârsta. Enzimele de reparare a ADN-ului îndepărtează eficient un număr mare de leziuni. leziuni ale ADN-ului proteinelor şi lipidelor. disfuncţii imunologice şi cerebrale. o dată cu îmbătrânirea: cancer. Aceşti produşi oxidanţi contribuie la : . în vederea reparării ADN.procesul de îmbătrânire. sistem enzimatic auto oxidant tip superooxiddismutaza). ci sunt necesare cel puţin câteva mutaţii pentru a modula aspectele multiple ale unui fenotip de îmbătrânire (de exemplu sindromul Werner la adulţi sau sindromul Giolford la copii). mitocondriile alterate (care produc un număr mare de substanţe oxidante). Deşi organismele posedă factori de apărare cu acţiune antioxidantă (ascorbat tocoferoli. Acţiunea acestor produşi este echivalenta cu cea a radiaţiilor. cataracta). 198 . Mutaţiile se acumulează o dată cu vârsta prin multiplicarea respectivelor leziunilor ADN în cursul diviziunilor celulare. George Martin de la Departamentul de Patologie şi Genetică al Universităţi Washington din Seattler arată că există o strânsă legătură între îmbătrânirea biologică intrinsecă şi biologia neoplozilor. un şoarece devenind astfel bătrân în numai doi ani (când se acumulează circa un milion de leziuni ADN per celulă). În cursul fosforilărilor oxidative se produc substanţe oxidante la nivelul mitocondriilor. această interrelaţia dezvoltându-se pe baza unei instabilităţi genomice. Ca şi în cazul senescenţei. Strânsa interrelaţie dintre mutaţii şi îmbătrânire a fost demonstrată şi de constatarea existenţei unui grup semnificativ de patern-uri de mutaţii somatice specifice de specie în cursul procesului de îmbătrânire la mamifere . Experimental. ADN-ul suferă efecte oxidante care se acumulează cu vârsta. prin care se îndepărtează. Celulele se apără singure împotriva unui număr mare de leziuni printr-un turnover constant mitocondrial.

situaţia care caracterizează starea de heteroplasmie. durata medie de viaţă de 47 de ani. Sindromul Rothmund Thomson este o afecţiune congenitală transmisă recesiv. care determină moartea pacienţilor în primii 20 de ani de viaţa. în 10% din cazuri apar neoplasme. prima manifestare este întârzierea creşteri urmată de albirea părului atrofia ţesutului subcutant şi a pielii. subliniind rolul acestor fenomene în procesul de îmbătrînire. alte semne tipice arterioscleroza severă. degenerescenţa gravă testiculară. În acest sindrom a fost evidenţiat un linkaj genetic constituit din 5 markeri pe cromozomul 8 (Gotto et al. o dată cu înaintare în vârstă. Pe culturi celulare provenite de la persoane cu acest sindrom. considerată de unii autorii drept o variantă a sindromului Werner. o 199 . evoluează permanent. celulele au fost incapabile să restaureze corect lanţurile de ADN. alterarea vocii. Faptul că alterări în metilarea ADN-ului au fost observate la şoareci cu vârsta de 6 luni demonstrează că aceste modificări sunt determinate viitoarea dezvoltare şi adaptare. după expunerea la raza y şi cobalt. având drept consecinţă sinteza unor proteine deficitare şi scurtarea vieţii. În acest fenomen s-ar încadra reactivările (paradoxale) unor anumite locusu-uri de pe cromozom (de exemplu cromozomul x la şoarece) drept consecinţă a unor modificări ale stării de metilare a citozinei de pe lanţul ADN cromozomial. atunci când forţa de selecţie naturală a organismului scade evident. care duce la deteriorarea mai mult sau mai puţin rapidă a mecanismelor de transcriere şi translaţie. cu semn de senilitate evidentă deja la vârsta de 10 ani. Starea de heteroplasmie poate apărea şi la un individ normal. această situaţie caracterizează starea de homoplasmie. Un alt aspect al acumulării de proteine aberante este cel al acumulării cu mult peste nivelul normal admis de proteine oxidante în organism. Din datele acumulate până în prezent s-a putut conchide că procesul de alterare a metilării ADN-ului. osteoporoza. atrofia musculară scheletică. Prin fenomene epigenice (epimutaţii) se înţeleg acele evenimente acumulate care pot duce la alternarea structurii şi funcţiei genelor. Acumularea de mutaţii în ADN-ul mitocondrial (ADNmt) Se consideră ca într-un organism normal (cel puţin teoretic) toate moleculele de ADNmt sunt identice.Una dintre teoriile îmbătrâniri celulare (teoria lui Orgel) susţine că apariţia întâmplătoare a cromozomilor în genomul celular ar explica acumularea de anomalii în moleculele proteice esenţiale din organism. În 1983 Wilson şi Jones arată că metilarea ADN-ului scade o dată cu vârsta (cu excepţia celulelor neopolizice). hiprekeratoza căderea generalizată a părului. un asemenea fenomen s-ar explica prin acumularea treptată de ADN. 1992). Epstein şi colaboratorii au evidenţiat o restaurare defectuoasă a ADN-ului. ducând tardiv în cursul vieţii la efecte negative. consecinţa acestor modificări fiind tulburarea sintezei unor proteine reglatoare în perioada de creştere somatică. D. fără apariţia unei modificări în senescenţa primară a nucleotidelor. ca urmare a unor fenomene epigenice ce apar în cursul vieţii. având drept consecinţă disfuncţii de organe şi instalare unei stări de boală. ulceraţii ale pielii în jumătate din cazuri apare diabetul zaharat. În aceste sindroame de îmbătrânire precoce la om se produce o pierdere celulară prematură şi excesivă. Boala prezintă complicaţii de tip arterioscleroză coronariana. Sindromul Hutchinson Gilford (progeri) este o afecţiune autosomală cu transmisie recesivă. Celulele nu au supravieţuit în cultură mai mult de 11 generaţii. Din punct de vedere teoretic. În cazul unei boli mitocondriale cu mutaţii (de exemplu deleţie) respectivul organism conţine mai multe tipuri de ADNmt. o dată iniţiat. cataracta bilaterală. Cercetările din ultimii ani menţionează alterarea sintezei unor proteine reglatoare în perioada de creştere somatică. această situaţie duce la declanşarea unuia dintre cele două sindroame de îmbătrânire prematură: sindromul Werner şi sindromul Hutchinson Gilford (progeria). Sindromul Werner este o boală autosomală de tip recesiv caracterizată printr-un număr mare de degeneraţi tipice.

treptat. se multiplică exponenţial cu vârsta. proporţia de ADNmt cu deleţie este în foarte rare cazuri mai mare de 0. la rozătoare duce la creşterea evidentă a duratei de viaţă. predispunând astfel organism la unul din fenotipurile neurodegenerative tip boala Parkinson. o modificare a genotipului somatic şi totodată acumularea unor defecte care pot duce la un moment dat la conturarea unui anumit fenotip (de boală). Constatările de până în prezent ne permit să afirmăm că există o relaţie directă între procesul de îmbătrânire şi boală. reiese deci că nu este încă clarificat dacă orice deficit funcţional poate fi legat de acest tip de mutaţie. Aceste observaţii au crescut interesul cercetătorilor pentru rolul jucat de mutaţiile de la nivelul ADNmt în cursul procesului de îmbătrânire şi în cel al bolilor neurodegenerative. Referitor la exerciţiul fizic se consideră că acesta aplică cu regularitate la om poate ameliora modificările legate de vârstă la nivelul mitocondriilor din ţesutul muscular. chiar dacă acea persoană nu a fost diagnosticată cu o anumită boală specifică. boala Huntington sau boala Alzheimer. implică apariţia unor aspecte anormale. În cursul procesului normal de îmbătrânire la un individ sănătos. îmbătrânirea-boală se poate afirma că există o relaţie fundamentală directă între îmbătrânire şi cancer. este dovedit că subnutriţia creşte ulterior în viaţă.1% din totalul ADNmt şi poate fi detectată numai prin reacţia polimerizării în lanţ. cu deleţie trebuie să reprezinte mai mult de 60% din ADNmt total pentru a putea fi exprimat fenotipic. o dată apărută pe ADNmt. Nivelele cele mai înalte de deleţie au fost evidenţiate postmitotic în ţesuturile aerobe muşchi scheletici. la malignizarea într-o linie celulară. La om. proporţia de ADNmt. Modificări la nivelul anumitor organe apar în mod normal o dată cu vârsta. Leziunile oxidative continue ale ADN-ului sunt responsabile de scăderea capacitaţii de fosforilare oxidativă o dată cu înaintarea în vârsta. muşchiul cardiac şi SNC). La om este astăzi dovedit statistic că o dată cu vârsta creşte şi incidenţa bolilor. Unele boli apar cu frecvenţă mai mare la vârstă mai înaintată. deşi natura precisă a acestei relaţii nu este încă dovedită experimental din considerente etice. În schimb. 200 . Astfel acumularea de alterări somatice pot duce. riscul de hipertensiune şi boli cardiovasculare. deoarece mecanismele cauzale necesită probabil un timp pentru ca efectele lor să devină evidente. Se pare că acelaşi mecanism care protejează organismul împotriva acumulării unor leziuni responsabile de senescenţă protejează organismul şi împotriva unor mutaţii ce duc la declanşarea cancerului. Este foarte greu de afirmat că la o vârstă înaintată (de 90 ani sau mai mult). În contextul relaţiei mai sus amintite. nutriţia hipocalorică postnatală. sistemul senzorial. Astfel în cursul senescenţei se produce. în cadrul bolilor degenerative asociate procesului de îmbătrânire. prin creşterea vitezei turnover-ului la nivelul mitocondriilor.deleţie. În schimb în bolile mitocondriale bazată pe selecţii ale ADNmt. creier. Astăzi sunt consideraţi factori care întârzie (protejează organismul de) senescenţă: dieta hipocalorică şi exerciţiul fizic. întârzie îmbătrânirea aparatului mitocondrial din ţesutul muscular. Exerciţiul fizic. Se pare că un proces similar ar fi implicat în pierderea de neuroni. într-un organism chiar aparent sănătos nu au apărut modificări patologice în corp. deşi este un proces fiziologic normal. căci senescenţa. Implicaţiile interacţiunii dintre dieta hipercalorică şi mecanismul fundamental care reglează senescenţa şi durata vieţii la om rămâne încă a fi investigat în detaliu.

organ limfoid prezent la păsări. demonstrându-se că aceste celule pot transforma de la un organism la altul capacitatea de a produce anticorpi şi de a rejecta grefele . cunoscute sub numele de imunoglobuline şi care sunt specifici unui anumit antigen. prin vaccinuri care conţin germeni atenuaţi sau morţi – imunitate activă. Similar. timus independente). Răspunsul imunitar umoral este important pentru infecţiile bacteriene. (proteine cu structuri similare). Răspunsuri celulare . Imunitatea poate fi moştenită (naturală). anticorpii sunt produşi pe calea stimulării limfotitelor B sau a celulelor plasmatice (plasmocite). În cazul răspunsului imunitar specific. ar putea produce dereglări ale homeostaziei. creştere nespecifică a efectului răspunsului. celulele T pot să: . a transplatelor tisulare şi infecţiilor (ciuperci sau fungi). Celulele T sunt de mai multe feluri în funcţie de natura reacţiei pe care o determină.Această capacitate de transfer a limfocitelor face ca ele să joace un rol cheie în apariţia răspunsurilor imunitare. Răspunsuri umorale . limfocitele producătoare de anticorpi. Răspunsurile imunitare sunt de două tipuri: 1. Imunitatea înlătură. iar răspunsul imunitar celular pentru acţiunea organismului asupra celulelor maligne.de exemplu infiltrarea limfocitelor în pielea sau organul grefat. nu pot supravieţui (fig. Astfel. sau prin administrarea unor seruri imune conţinând anticorpi specifici – imunitate pasivă. ambelor tipuri de răspuns imunitar. Noţiuni generale despre imunitate şi sistem imunitar Imunitatea reprezintă capacitatea de a recunoaşte şi neutraliza macromolecule sau celule străine organismului şi care. Sistemul imunitar este un sistem responsabil cu apărarea organismului împotriva efectelor nocive ale corpurilor străine (antigeni). Răspunsul imunitar celular este generat de limfocitele T. dacă sunt netratate. Principala funţie a sistemului imunitar este de a recunoaşte şi ataca antigenii străini.Capitolul 10 RĂSPUNSUL IMUNITAR 10.distrugă efectiv celelele ţintă (celule T citotoxice). Sistemul imunitar acţioneză deci ca un sistem defensiv în cazul apariţiilor unor infecţii. pătrunse în mediul intern. dar pe care acesta nu le mai recunoaşte ca proprii. ca urmare a contactului prealabil al organismului cu un anumit antigen (imunitate consecutivă anumitor boli infecţioase). 201 . . Această comportare poartă numele de memorie imunitară. Un răspuns imunitar constă din două părţi: 1.amplifice răspunsul imunitar (celular T ajutătoare). Limfocitele au un rol deosebit de important în cazul. 128). 2. 1. 2. când s-a instalat ca urmare a contactului generaţiilor anterioare cu un anumit antigen şi se transmite ereditar.reducă răspunsul imunitar (celule T supresoare). şi este cea care asigură eficienţa ridicată a acţinii sistemului imunitar. care sunt dependente de măduva osoasă poartă numele de celule B (de la bursa lui Fabricius. în cadrul răspunsului imunitar umoral specific. din cauză că au suferit anumite modificări. Răspunsul imunitar celular este dependent de starea timusului de aceea limfocitele respective poartă numele de celule T (timus dependente). răspunsul specific la un anumit antigen. în afară de substanţele străine şi pe cele proprii organismului. .ce constau în generarea de anticorpi. Din această cauză. care stimulate specific devin celule T efectoare. persoanele cu deficienţe imunitare congenitale. sau poate fi dobândită. acesta este mai rapid şi cu o amploare mai mare în cazul în care reîntâlneşte un antigen particular. Imunitatea poate fi dobândită şi artificial.

macrofagele. Celule libere.2. În zona corticală. Limfocitele sunt componente celulare specifice pentru antigeni. 128 . Din cadrul sismului imunitar fac parte două categorii de organe: 1. La mamifere precursorii limfocitelor apar în insule sanguine din sacul vitelin şi migrează prin placentă în ficat. timus independente). Celula centrală in imunologie este limfocitul. 2. Sunt derivate din timus sau influenţate de timus în timpul dezvoltării lor.Fig. În zona medulară. se divid lent şi conţin pe suprafaţă puţini antigeni. eozinofilele. Aceste celule T au viaţă scurtă. Organe limfocitare secundare: nodulii limfocitari. dar sunt recirculate şi celule B. Originea limfocitelor şi diferenţierea. organ limfoid întâlnit la păsări.Componentele sistemului imun Un răspuns are două faze: 1. Celulele T şi B circulă prin organism pe un traseu bine stabilit prin organele limfocitare secundare. Organizarea sistemului imunitar Celulele esenţiale pentru generarea răspunsului imunitar. fungi. faza activă în care aticorpii elimină antigenul 10. 2. intră în organe limfoide secundare (ganglioni limfatici. respingerea alogrefelor. aproximativ 90% din celulele T se divid rapid. neutrofilele. splină) şi se localizează în arii timodependente. Limfocitele T nu produc anticorpi circulanţi şi nu dau naştere la celule secretoare de anticorpi. Aceste celule sunt capabile să se transforme în celule efectoare timice dacă sunt reexpuse la antigen. limfocitele işi au originea în măduva oaselor. bacterii patogene. inclusiv cele care au „memorie". splina şi ţesuturi limfocitare asociate mucoaselor care sunt cele ce conţin celule sensibile la antigeni aflate intr-un circuit de recirculare prin organism. Celulele care părăsesc timusul dobândesc receptorul pentru antigen. Din această categorie fac parte limfocitele. Cele mai multe celule limfocite care sunt recirculate sunt cele de tip T. circulante în fluxul sanguin. 3. Ele migrează încă din timpul vieţii fetale în timus unde se diferenţiază diferit în zona corticală. Există două categorii funcţionale de limfocite T: limfocite T 202 . Ele acţionează prin receptorii de pe suprafaţa membranei. al căror ciclu complet durează aproximativ 24 de ore. splină şi măduvă osoasă. conţin pe suprafaţă mulţi antigeni şi sunt sensibilile la liza prin acţiunea corticosteroizilor. În timpul vieţii măduva osoasă produce celule susă care au printre descendenţii lor şi precursorii limfocitelor. Diferite clone limfocitare au propria lor specificitate unică. Limfocitele T sunt răspunzătoare de reactivitatea cutanată întârziată. limfocitele în număr redus sunt rezistente la cortizon. Limfocitele T. bazofilele. Organe limfocitare primare: timusul şi măduva osoasă ce conţin celule care dezvoltă un proces de maturare a celulelor sensibile la antigeni. faza de recunoaştere . fiecare receptor având o înaltă specificitate. imunitatea antitumorală. virusuri. Dacă sunt expuse la antigen se maturizează în celule sensibilizate care sunt circulante şi au viaţă lungă. faţă de zona medulară. Studiul markerilor de pe suprafaţa limfocitară şi a activităţii lor funcţionale a permis identificarea celor două populaţii de limfocite T (timus dependente) şi B (bursodependente – de la bursa lui Fabricius. apărarea împotriva anumitor microorganisme.în care antigenul este recunoscut ca un corp străin.

antigeni independenţi de timus: nu necesită celule T pentru producţia de anticorpi. eliminarea de celule infectate etc. cum sunt: reacţiile de hipersensibilitate cutanată întârziată. Antigenii sunt la rândul lor împărţiţi în mai multe categorii. Molecule cu rol esenţial în cadru sistemului imunitar 10. cum ar fi medicamentele. După generarea lor în măduva osoasă. Pentru anumite chimicale. asemenea antigeni sunt polizaharidele bacteriale (din pereţii celulari bacteriali) şi endotoxinele. ca şi secvenţa de aminoacid este importantă pentru determinarea caracterului antigenic. O moleculă antigenică poate avea mai mulţi determinanţi antigenici (epitopi): fiecare epitop se poate lega cu un anticorp individual şi o singură moleculă care poate deci provoca mai multe molecule de anticorpi. Limfocitele B şi celulele plasmatice produc anticorpi sau imunoglobuline (Ig). mare). Limfocitele B. Structura terţiară. Unele limfoblaste se diferenţiază în plasmocite.3. pe cale orală. care eliberează limfokine (citokine). Aceste celule au viaţă scurtă ca şi celulele T şi necesită expunerea la antigen pentru a se maturiza în celule B sensibilizate. moderată. răspunzătoare de reacţii imune mediate celular. limfocitele B se divid şi dau naştere la clone celulare B. care participă ultimile la răspunsul imun şi limfocitele T de hipersensibilitate întârziată. recirculante. El reacţionează atât cu receptorii celulelor T. purtătorul poate fi o (auto)proteină gazdă. subcutanată. care influenţează calitatea răspunsului imun.reglatoare care pot amplifica (celule helper) sau pot suprima (celule supresoare) răspunsurile altor limfocite (T sau B) şi limfocite T efectoare. intravenoasă. adăugarea unor substanţe cu efect sinergetic. b. iar acizii nucleici sunt de asemenea slabi antigeni. glicoproteine care mediază răspunsul inflamator. Există şi alţi factori diferiţi de proprietăţile intrinseci ale antigenilor. Rolul principal al limfocitelor B este în realizarea imunităţii rapide. Din această categorie fac parte limfocitele T citotoxice (celule killer). antigeni dependenţi de timus necesită participarea celulelor T pentru a provoca producerea de anticorpi (exemple de asemenea antigeni sunt serurile de proteine străine şi celulele roşii străine de corp). 203 . După activare. 10. cât şi cu anticorpii. mărimea. inhalare). transformându-se în celule cu memorie. intramusculară. proteine plasmatice circulante şi sunt răspunzătoare de imunitatea umorală. Antigenii Antigenul (Ag) este capabil să provoace un răspuns imun. reţinând în memoria lor primul contact cu acelaşi antigen. pot însă să reacţioneze cu anticorpi existenţi şi cu celule T receptoare. doza (mică. ei stimulând direct limfocitele B pentru a produce anticorpi Ig. printre care se pot enumera: natura moleculelor (conţinutul de proteine. Anumite molecule numite haptene deşi nu sunt capabile să provoace răspunsuri imunitare ele însele. factorii genetici. solubilitatea).3. de exemplu adjuvante alţi antigeni etc.4 nucleoli.purtător pentru a fi antigeni. Asemenea molecule trebuie să se asocieze cu moleculele . Limfocitul se transformă în limfoblast (imunoblast) care are un nucleu palid cu o cantitate mare de eucromatină şi 2 . astfel : a. prin care la un nou contact cu antigenul. celulele B imunocompetente migrează în arii specifice din organe limfoide periferice.. în funcţie de factorii necesari a interveni pentru provocarea răspunsului imun. Lipidele pure nu sunt antigeni (nu provoacă un răspuns imun). respingerea de grefe şi tumori. care răspund la reexpunerea la antigen prin proliferare şi diferenţiere prin celule B de memorie şi plasmocite. iar altele devin circulante. calea de intrare (injecţie intradermale. Se dezvoltă astfel un răspuns imun secundar. celule care produc imunoglobuline. Răspunsul imun primar are loc la primul contact al limfocitului cu antigenul. celulele cu memorie îl recunosc şi se transformă mai rapid în imunoblaste.1.

reprezintă domeniul variabil al lanţului uşor. ea este o secreţie a mucoaselor şi constă din două unităţi de bază unite printr-un lanţ de legătură. Imunoglbulinele reprezintă 20 % din totalul proteinelor plasmatice.două lanţuri identice grele (H).IgM are o moleculă mare. deşi se bănuieşte că este implicată în expulzarea paraziţilor intestinali. . . Secvenţa de aminoacid a acestor domenii terminale variază de la anticorp la anticorp.domoniul constant al lanţului greu. care poate uşor penetra ţesuturile.2. deoarece el cuprinde zona de legătură. Fig. majoritatea Ig migrează spre gamaglobuline. reprezintă 10 % din totalul imunoglobulinelor. Cu excepţia Ig naturale. anticorpii se formează ca răspuns la o substanţă străină (Ag). Principalele clase de imunoglobuline sunt următoarele: . Lanţurile grele determină clasa (isotipul) anticorpului. Sunt produşi de celulele B şi plasmocite. constituită dintr-un domeniu în cazul lanţurilor uşoare şi din trei domenii în cazul celor grele (fig. 129).domeniul constant al lanţului uşor.Structura de bază a unui anticorp.IgA este imunoglobulina cea mai importantă care apare în mucoase. reprezintă 15 % din totalul imunoglobulinelor. reprezintă 75 % din totalul imunoglobulinelor.domeniul variabil al lanţului greu.2 % din totalul imunoglobulinelor. . rolul major al acestor imunoglobuline fiind neutralizarea vasculară a microorganismelor.două lanţuri identice usoare (L).3. este singura imunoglobulină care penetrează placenta pentru a furniza protecţie imunologică fătului. Domeniile au aceeaşi structură de bază şi la compararea secvenţelor de aminoacizi se pot pune în evidenţă multe arii similare. Ig reprezintă receptorul celulei B pentru Ag. Când un domeniu terminal N al unei molecule de imunoglobuline a reacţionat cu un anticorp. Anticorpii Anticorpii (Ac) sau imunoglobulinele (Ig) sunt molecule proteice heterogene cu proprietatea de asociere specifică cu substanţa care a provocat formarea lor (antigenul). în inflamaţii şi alergii. Învecinat cu regiunea variabilă a moleculei de anticorp se află regiunea constantă C. Domeniul terminal N al lanţurilor grele si al celor uşoare este foarte important pentru recunoaşterea antigenilor. de aceea sunt cunoscute sub numele de regiuni variabile V. 129 . pe suprafaţa limfocitelor. dar principalul ei rol fiziologic nu este încă cunoscut. Un anticorp în structura sa de bază este alcătuit din patru lanţuri: . diferite cantităţi de Ig se găsesc în lichidele extravasculare. dar cantităţi semnificative migrează şi spre zona betaglobulinică. reprezintă 0.IgG este o imunoglobulină mai mică. în sprecial a viruşilor. Fiecare lanţ este alcătuit din domenii de aproximativ 110 aminoacizi. La electroforeza serului.IgD este imunoglobina sccretată de limfocitele B şi probabil implicată în activarea acestor celule de către antigeni. VL .IgE este imunoglobina produsă de plasma celulelor. .04 % din totalul imunoglobulinelor. 204 .10. CL . . VH. reprezintă 0. provenite din celule B. molecula suferă o schimbare în conformaţia lanţurilor grele. precum şi funcţia fiziologică a unei molecule particulare de anticorp. în secreţii exocrine. CH. constituită din patru unităţi de bază menţinute într-o structură unitară de un lanţ de legătură.

Celule T Celulele T recunosc un antigen atunci când le este prezentat într-o formă adecvată. Structura probabilă a unei astfel de celule este prezentată în figura 130. ele pot fi de asemenea secretate de fagocitele mononucleare celulelor T stimulate antigenic deci ca parte a imunităţi specifice. sunt în mare parte mediate de hormoni proteinici numiţi citokine.3.3. adică în general. Sunt implicate în recunoaşterea antigenilor de către majoritatea celulelor T. dar au un rol important în răspunsul imun.130 .5. Celulele receptoare T prezintă două lanţuri. Fig.3. de exemplu). . 131 . deci este foarte dificilă obţinerea unei potriviri a acestor antigeni în cazul unor transplanturi de organe de la indivizi neînrudiţi.3.antigeni HLA de clasa II. În figura 131 se prezintă structura acestor antigeni. iar lanţurile sunt pliate.Structura celulei receptoare T La fel ca imunoglobulinele. regiunile constante sunt alcătuite din domenii. 205 . Citokinele Fazele de desfăşurare ale imunităţii naturale şi specifice (împotriva virusurilor şi bacteriilor. Antigeni de histocompatibilitate Aceşti antigeni nu sunt atât de bine definiţi.10. 10. Majoritatea indivizilor care nu sunt înrudiţi prezintă antigeni HLA diferiţi.antigeni HLA de clasa I. Antigenii de histocompatibilitate umani sunt cunoscuţi sub denumirea de antigeni HLA şi sunt la rândul lor de două tipuri: . Deşi monokinele pot fi induse direct de microbi. Au denumirea dc antigeni de histocompatibilitate din cauza reacţiilor foarte puternice pe care le provoacă în cazul nepotrivirii transplanturilor de organe. Acestea sunt glucoproteine de la suprafaţa celulelor şi au un grad avansat de polimorfism genetic. În imunitatea naturală citokinele efectuare sunt produse in special de fagocitele mononucleare şi astfel sunt numite monokine. ambele lanţuri de celule T receptoare au regiuni variabile. alfa şi beta. Fig. adică variabilitate genetică între indivizi. ambele fiind membre ale familiei de „supergene".4.Structura unor antigeni 10. după prelucrarea lor de către celulele de prezentare (macrofagele). Aceste similarităţi au dus la presupunerea că genele pentru celulele T receptoare îşi au originea în aceleaşi gene părinte ca genele pentru imunogiobuline.

monokinele joacă roluri importante fiind continuatori ai activării limfocitelor. citokinele acţionează ca regulatori ai diviziunii celulare. ƒ activatori ai celulelor inflamatoare nespecifice (induse ca răspuns la recunoaşterea antigenului specific de limfocitele T).interferonii tip I. Citokinele ce mediază imunitatea naturală Citokinele ce mediază imunitatea naturală împotriva infecţiei virale şi pe cea care iniţiază reacţiile inflamatorii împotriva bacteriilor sunt următoarele:. Activarea transcripţională este tranzitorie. acţiunea se numeşte paracrina.secreţia citokinelor este un eveniment self-limitat scurt. creşterii şi diferenţierii limfocitelor (induse în răspunsul recunoaşterii antigenului specific de limfocitele T). moleculele de ARNm sunt instabile.De asemenea.multe citokine sunt produse de diverse tipuri celulare. Citokinele nu sunt stocate ca moleculele pre-formate şi sinteza lor este iniţiată de o nouă transcripţie genică. de exemplu). Alte citokine. ƒ stimulatori ai creşterii leucocitelor imature şi ai diferenţierii (produşi de limfocite stimulate şi alte celule). ca şi alţi hormoni polipeptidici iniţiază acţiunea lor prin legarea la receptorii specifici de pe suprafaţa celulelor ţintă. . majoritatea citokinelor sunt produse de limfocitele T activate şi se numesc limfokine. acţionează de asemenea.citokinele sunt produse în timpul fazelor efectuare ale imunităţii naturale şi specifice şi servesc medierii şi reglării răspunsurilor imune şi inflamatorii. acţiunea este endocrină. creşterea şi diferenţierea populaţiilor limfocitare variate. când o celula din apropriere secretă citokină. având următoarele proprietăţi generale: . derivate din celulele T activează şi reglează celulele inflamatorii care sunt fagocitele mononucleare. de asemenea. amplificând astfel mecanismele pentru răspunsurile imune specifice. citokinele sunt un grup divers de glicoproteine. Citokinele produse deci de tipuri celulare diverse. In imunitatea specifică. . Aceste citokine sunt molecule efectuare ale imunităţii imediate celular şi sunt. Prin urmare. Când aceeaşi celulă ţintă secretă citadine acţiunea se numeşte autocrină. Pentru multe celule ţintă. ƒ regulatori ai activităţii. . Odată sintetizate citokinele sunt rapid secretate.interleuchina.citokinele inflamatorii cu greutate moleculară joasă. Expresia multor receptori ai citokinelor este reglată de semnale specifice (care pot fi alte citokine. ce stimulează creşterea şi diferenţierea leucocitelor imature in măduva oaselor. responsabile pentru comunicaţiile dintre celulele sistemelor imune şi inflamatorii. . . 206 . asupra multor tipuri de celule diferite.factorul de necroza tumoare. combinaţia unei perioade scurte de transcripţie cu o durată de viaţă a ARNm pentru citokine determină caracterul tranzitoriu al sintezei citokinelor. . Funcţiile citokinelor sunt clasificate astfel: ƒ mediatori ai imunităţii naturale (induse de agenţi infecţioşi din fagocitele mononucleare).ori sinergică-efect crescut ori adiţionale).acţiunile citokinelor sunt deseori redundante. Limfocitele şi fagocitele mononucleare produc şi alte citokine numite factori stimulatori ai coloniei. .interleukina-6: .citokinele. citokinele influenţează acţiunea altor citokine (doua citokine pot avea acţiune antagonică. proprietate numită pleiotropism. ca factori de creştere epiteliali şi mezenchimali în repararea tisulară). Celulele T produc câteva citokine ce reglează activarea. citokinele influenţează sinteza altor citokine. -1. după o perioadă de câteva ore şi necesită un nou ARNm şi sinteza proteică. ca in cazul hormonilor adevăraţi. de fapt fiind implicate mai multe citokine diferite). Majoritatea răspunsurilor celulare la citokine este lentă. neutrofilele şi eozinofilele. iar când o celulă este stimulată de la distanţă prin citokinele secretate în circulaţie. adică ca factori de creştere (de pildă.

reduce presiunea sanguina şi perfuzii. 5. acest factor măreşte proliferarea celulelor T CD şi creşterea şi diferenţierea celulelor B. Această acţiune este datorită aceloraşi enzime care inhibă replicarea virală dar şi inducţiei altor enzime ce previne sinteza aminoacizilor. Sursa celulara majoră a acestui factor sunt fagocitele mononucleare activate de lipopolizaharidul (endotoxina) derivat din peretele celular al bacteriei. stimulează diferite celule în răspunsul imun. acţionează concertat eradicarea infecţiei virale.) Interleukina-1 (IL-1) Funcţia principală a IL-1 este acea de mediator al răspunsului inflamator în imunitatea naturală. FNT permite celulelor endoteliale să devină adezive pentru leucocite iniţial pentru neutrofile. etc. ca 2-1oligoadenilat. IFN poate inhibă faza cognitiv a răspunsurilor imune. IFN modulează expresia moleculară autogenelor de histocompatibilitate. FNT stimulează fagocitele mononucleare şi alte celule Nn produc citokine.). IFN creşte potenţialul letal al limfocitelor nativ ucigaşe. 3. în special neutrofilele dar şi eozinofilele mononucleare. Se spune că o celulă care a răspuns la IFN şi este rezistentă la infecţia virală se află intr-o stare antivirală. 4.etc. ca principal factor de creştere. 3. 4. iar în concentraţii mari poate avea efecte letale (deprimă contractilitatea miocardului. cauzează trombon intravasculară. Acest factor. 2. astfel: 1. Factorul de necroză a tumori (FTN) Este principalul mediator al răspunsului gazdei la bacterii gram negative. în special IL-1 Ni IL-6. apoi pentru monocite care se acumulează la locurile inflamaţiei. etc. FNT exercită o acţiune protectoare împotriva viruşilor şi amprente expresia clase I de molecule ale complexului major de histocompatibilitate potenţând liza mediata de limfocite asupra celulelor infectate viral. al concentraţiei scăzute (cea 10-9 M) acţionează local ca regulator paracrin şi autocrin al leucocitelor şi celulelor endoteliale. prevenind activarea ajutătoare. 207 . Acţiunea antivirală a IFN este de tip paracrin. IFN de tip I inhibă replicarea virală: IFN induce sinteza unui număr de enzime. FNT activează leucocitele inflamatori pentru a omorî. IFN inhibă proliferarea celulară. 2. etc având două acţiuni binecunoscutele hepatocite (care sintetizează fibrinogen ce contribuie la faza acută) şi pe celulele B. Interleukina-6 (IL-6) Este sintetizată de celule endoteliale. Sursa celulară a IL-1 este fagocitul mononuclear activ.Interferonul tip (IFN I) Include două grupe de proteine distincte serologic şi anume IFN-A (produse de fagocit molecular în principal) şi IFN-B (produse de fibroblast) având patru acţiuni biologice: 1. adică celula infectată viral secretă IFN pentru protecţia celulelor vecine încă neinfectate. FNT induce sinteza CSF de către celule endoteliale şi fibroblaste. Local. Prin urmarea cele trei activităţi funcţiilor litice ale limfocitelor ucigaşe si creşterea in expresia moleculelor din clasa I a complexului major de histocompatibilitate. FNT este un costimulator al activităţii celulei T. în special a aminoacizilor esenţiali ca triptofanul. Acei interferoni cresc expresia moleculelor din clasa I şi inhibă expresia celor din clasa II. 5. 6. simulează fagocitele mononucleare să secrete IL-1 Ni IL 6. Deoarece majoritatea limfocitelor citolitice recunosc antigenele străine legate de clasa I de antigene ale complexului major de histocompatibilitate IFN ajută faza efectuare a răspunsurilor imune mediate celular. mărind eficienţa uciderii. De asemenea JFNT exercită acţiuni sistematice diverse (este un hidrogen endogen. hepatocitele să sintetizeze anumite proteine serice. fibroblaste.în acelaşi timp. sinteza care interferă cu replicarea ADN ori ARN viral.

deci ea funcţionează ca un factor de creştere endocrin.helical antiparalel (0. Acţionează de asemenea pe limfocitele T din apropiere (pe ambele substraturi CD şi CD) şi deci este totodată şi un factor de creştere endocrin. gamainterferon şi limfotoxină. Deoarece IL-2 este considerat in prezent o "cheie" în imunologia celulei T şi un agent terapeutic promiţător în lupta anticanceroasă. Principalele ei acţiuni pe limfocite sunt: Interleukina-2 este factorul de creştere endocrin major pentru limfocitele T Ni cantitatea de IL-2 sintetizată de celulele T CD activate este un determinant important al magnitudinii răspunsurilor imune. IL-4 este singurul factor comutator cunoscut pentru producerea IgE. IL-2 acţionează pe celulele B umane ca un factor de creştere cât şi un stimul pentru sinteza anticorpilor.3 nm). În timpul răspunsurilor imune fiziologice. s-a sugerat recent că IL-4 poate contribui si la imunitatea mediată celular. CD acţionează pe aceleaşi celule care o produc. IL-4 este de asemenea un factor de activare a macrofagelor (chiar dacă efectele de potenţare sunt mai reduse decât efectele gama-interferonului). β factorul de transformare a creşterii (β -FTC). cât şi pentru acela mediat celular. fagocite mononucleare. 1. Este produsă în special de celulele T.Citokinele inflamatorii cu greutate moleculara joasă: familia interlekina-8 Aceste citokine inflamatorii derivă din: a. De asemenea. plachete. IL-2 stimulează creşterea celulelor nativ ucigaşe şi măreşte funcţia lor catalitica (sunt produse aşa numite celule killer-activate de limfokinază). 4. Ele servesc ca principali mediatori secundari ai inflamaţiei. IL-4 este un factor de creştere pentru mastocite şi acţionează sinergic cu IL-3 Nn stimularea proliferării mastocitelor. interleukina4. capătul C-terminal formând helixul ce se extinde de la poziţia 117 la 133 în secvenţele de aminoacizi. în mare parte prin secreţia citokinelor. fibroblaste sau celule epiteliale. b. c. Citokinele ce acţionează primar pentru a regla limfocitele.celule endoteliale. în special din subsetul CD. IL-4 este un factor de creştere autocrin pentru un subset de celule T CD clonate c secretă IL4JL-5 Ni IL-6 în contrast cu majoritatea clonelor cere produc IL-2. 208 . creşterea şi diferenţierea Aceste citokinele sunt produse în principal de limfocitele active antigenic. Interleukina (IL-4) IL-4 este produsă de celule T CD Ni are efecte importante pe patru timpuri de celule: IL-4 este un factor de creştere şi diferenţiere pentru limfocitele B (putând fi necesară atât pentru proliferare cât şi pentru secreţia anticorpilor de celulele B ca răspuns la antigenele proteice). Aceste celule T sunt utile atât pentru răspunsul imun mediat umoral. 2. 3. menţionăm că în structura tridimensională a proteinei a fost identificat recent un helix necesar pentru folding-ul terţiar bioactiv—care este un mănunchi afla. Interleukina-2 (IL-2) IL-2 este principala citokină responsabilă pentru trecerea limfocitelor T de la fazi G la faza S a ciclului celular. sunt interleukina-2. celule T activate antigenic. Citokinele ce reglează activarea limfocitelor. ce nu circula în sânge pentru a acţiona la distanţă şi de aceea nu este considerată un factor de creştere endocrin.

Gama-IF acţionează direct pe limfocite T şi B pentru a promova diferenţierea. IL-5 este capacitatea de a stimula centra şi diferenţierea eozinofilelor şi de a activa eozinofilele mature ca acestea sa poată omorî helminţii. 3. inhibă activarea macrofagelor.FTC inhibă proliferarea celulelor T la miogen policlonali.ca şi interferonul tip I . anumite tumori pot scăpa de un răspuns imun secretând mari cantităţi de β . Astfel. Gama-IFN este un activator important al fagocitelor mononucleare.FC biologic activ.Factorul β de transformare a creşterii ( β . De exemplu. de asemenea un activator al celulelor endoteliale vasculare acuzând creşterea aderării leucocitelor la endoteliu. Ca o citokină. În vivo. inhibă maturarea celulelor CTL1. 5. Citokinele care cauzează modificări funcţionale în favoritele mono nucleare au fost numite factori de activare a macrofagelor. Gama-IFN creşte expresia moleculară din clasa I de antigene a complexului major de histocompatibilitate. uneori însă poate fie să inhibe creşterea aceluiaşi tip celular în cultură. Citokinele ce activează celulele inflamatorii Aceste citokine provin în principal din limfocite T CD şi CD şi servesc în special activării funcţiilor celulelor efectoare nespecifice. LT este. interleukina-5 şi factorul de inhibare a migrării. un proces numit angiogeneză. β . aceste citokine mediază faza efectoare a răspunsurilor imune mediate celulare şi ele includ gama-interferon. 2. limfotoxină. Este produs atât de celulele T ajutătoare CD ce secretă IL-2 cât de celulele T CD.o stare antivirală şi antiproliferativă. 209 .FTC. În imunoreglare. Astfel. β . β .FTC) Celulele T activate antigenic cât şi macrofagele activate secretă β . Gama-IFN activează neutrofilele (însă mai puţin decât FTN sau limfotoxină).FTC este potenţiala important deoarece antagonizează multe răspunsuri ale limfocitelor. determină expresia moleculară din clasa 11 a acestui complex. β . etc. acest interferon are următoarele funcţii: 1.FTC cauzează sinteza proteinelor matrice extracelulare asemenea. O acţiune importantă. Interferonul imun sau gamma (gamma-IFN) Acest interferon (numit şi interferonul tip II) induce . Limfotoxina Limfotoxina este sintetizată de celulele T şi de obicei acţionează local ca un factor paracrin şi nu ca mediator al injuriei sinteticele este un activator potent al neutrofilelor furnizând limfocitelor un mijloc de reglare a reacţiilor inflamatorii acute. producerea citokinelor şi modificări morfologice ce facilitează extravazarea leucocitelor. 6. însă are câteva proprietăţi legate de imunoreglare care ii separă funcţională de IFN tip I. gama-IFN este principalul factor de activare a macrofagelor şi el furnizează mijloace prin care celulele T activează macrofagele. 4. Interleukina-5 (IL-5 ) Este produsă de celulele T CD activate şi mastocitele activate.FTC determina creşterea de noi vase sanguine. la o varietate de tipuri celulare. Gama-IFN este un activator potent al celulelor nativ ucigaşe (mai mult decât IFN tip l). în contrast cu IFN tip I care. El induce direct sinteza enzimelor ce permit macrofagelor să omoare microbii fagocitaţi. Gama-IFN este un activator al celulelor endoteliale vasculare (promovând adeziunea limfocitelor CD şi alterează caracterele morfologice ce facilitează extravazarea limfocitelor). El inhibă creşterea multor tipuri celulare şi stimulează creşterea altora. Acţiunile acestui factor sunt pleiotropice.

Mediatorii creşterii leucocitelor imature B ai diferenţierii lor sunt interleukina-3 de stimulare a coloniei macrofagelor. în timp ce IL-l. interleukina-7. Citokinele ce stimulează expansiunea şi diferenţierea progenitorilor din măduva oaselor sunt denumite factori de stimulare a coloanei (FSC). recent descrisă. factorul de stimulare a coloniei granulocitelor B. 10. citokinele exercită numeroase funcţii utile organismului. Mai mult. lg de la suprafaţa celulei B este receptorul celulei B pentru antigen. IL-6.Factorul de inhibare a migrării Acumularea fagocitelor mononucleare în ţesuturi depinde de reţinere acestor celule ca răspuns la citokinele produse local ce inhibă motilitatea. În concluzie. Limfocitele T helper şi citolitice specifice pentru antigenele proteice străine recunosc deci simultan două structuri. Anticorpi sunt produşi in RER al celulei B. respectiv macrofagele). FTC inhibă creşterea celulelor din măduva oaselor. . adică celulelor canceroase. Acţiunile acestor citokine sunt influenţate de alte citokine. Citokine ce stimulează hematopoieza Reacţiile imune şi inflamatorii care consumă leucocitele induc producerea de noi leucocite care înlocuiesc celulele inflamatorii. Ele servesc creşterii chiar şi a celulelor nemuritoare. IL-6 acţionează ca factor de creştere pentru multe celule maligne plasmatice (plasmacitoame sau mieloame) B. prezente pe suprafaţa celulelor accesorii sau celulelor ţintă. . antigenul străin şi o moleculă MHC self. vizează progeniturii hematopoietice comutaţii la linia limfocitelor B. acţiunea inteleukina-7. însă în cazul producerii lor excesive se poate instala dezordinea tisulară şi chiar moartea. Se ştie că maturarea unei leucocite implică comutarea la o linie particulară cu pierderea capacităţii de dezvoltare în alte tipuri de celule mature. astfel multe celule tumorale ce cresc autonom secretă IL 6 ca un factor de creştere autocrin. fiecare din aceştia putând fi recunoscuţi de un anticorp. în asociaţie cu produsul unei gene a self-ului. în timp ce celulele B şi anticorpii secretaţi leagă antigenele solubile aflate în circulaţie sau în faza apoasă. fiind donate molecule cu această activitate. diferite izotipuri de anticorpi se leagă la receptorii Fc pe eozinofile. complex major de histocompatibilitate. Se considera în prezent că reţinerea leucocitele în ţesuturi este controlată de exprimarea recepţionerilor specifici pentru moleculele matrice extracelulare. celulele T recunosc şi răspund la antigenele proteice străine numai când antigenul este ataşat de suprafaţa altor celule.fagocitele mononucleare. cum sunt integrinele. Acest factor nu reprezintă o citokină unică. măresc răspunsul la aceşti factori. În timp ce interleukina-3 (cunoscută ca factor de multitudine) promovează expansiunea celulelor ce se diferenţiază în toate tipurile de celule mature cunoscute. Celulele accesorii cel mai bine definite pentru limfocite T helper includ: .limfocite B. gama-IFN. obsonizează antigenele şi amplifică fagocitoza lor de către diferite celule. Alţi receptori Fc de pe celulele epiteliale mediază transportul transepitelial al anticorpilor IgA si IgG. Relaţii de cooperare între componentele sistemului imun Antigenele macromoleculare conţin epitopi multipli sau determinanţi. Prin urmare. De exemplu FNT. De exemplu.celule dendritice (celule de prezentare. mastocite şi celule native ucigaşe şi stimulează funcţiile acestor celule ca pe o consecinţă a legării antigenului.4. activează sistemul complement. adică a "hibridoamelor"ce produc anticorpi monoclinali. factorul de stimulare a coloniei granulocite-macrofag. 210 . Moleculele de anticorpi secretaţi neutralizează antigenele. Celulele T recunosc antigenul numai pe suprafaţa celulelor accesorii. În plus. IL-6 promovează creşterea celulelor somatice hibride produse prin fuziunea celulelor B normale cu celule mielomului. LT.

. IL-5 şi IL-6. însă exprimarea acestora este crescută pe celulele B stimulate via Ig din membrană. De exemplu. Aceşti mesageri secundari stimulează transcripţia genelor necesare pentru răspunsurile proliferative şi efectoare ale celulei T. cu anticorp anti-lg sau prin alţi activatori policlonali.beta) legaţi prin legături disulfidice ce sunt omologi moleculelor Ig. miastenia gravis. IL-4.ele pot fi de markeri fenotipici de maturitate şi ai liniei de celule B.000 per celulă). Aceşti receptori leagă specific antigenul procesat complexat la moleculele complexului major de histocompatibilitate de suprafaţa celulelor (APC 1). diabetul insulinodependent etc). CTL 1 recunosc antigenii în asociaţie cu produsele genice din clasa întâia complexului major de histocompatibilitate. produsele lor se leagă selectiv şi prezintă unele antigene. limfocitele B exprimă o varietate de proteine de suprafaţă cu semnificaţie funcţională (incluzând receptorul C3d pentru virusul Epstein Barr). celulele B exprimă receptori de înaltă afinitate pentru câteva citokine incluzând IL-1. artrita reumatoidă. Cele mai timpurii evenimente din această cascadă includ modificarea fosfolipidelor membranare. răspunsurile anticorpului sunt iniţiate prin interacţiunea antigenului cu molecule Ig specifice de membrană de suprafaţa limfocitelor B.anticorpi împotriva proteinelor de suprafaţă pot fi utilizaţi să localizeze şi să trateze tumori derivate din limfocitele Bd) unele proteine de suprafaţă sunt receptori pentru citokine. activitate crescută a proteinkinazei C. În general celulele B în repaos exprimă un număr scăzut de receptori pentru citokine (de la câteva sute la 1. Antigenele ţintă pentru CD+8 CTL sunt proteine sintetizate endogen.celulele endoteliale. Limfocitele T helper CD+4 recunosc antigenele în asociaţie cu produsele clasei a doua a complexului major de histocompatibilitate şi celulele CD+8. În plus la Ig şi clasa II ale complexului major de histocompatibilitate (cu rol în interacţiunea celulă T-B). Celulele T limitate la un complex de histocompatibilitate exprimă clonal receptori proteici heterodimerici (alfa.. 211 . dermatita herpetiformă. Rezultatul legării antigen-complex major de histocompatibilitate la celulele T este o serie de evenimente intracelulare numite cu un termen comun activarea celulei T care începe cu generarea celui de al doilea mesager şi terminarea cu dezvoltarea funcţiilor efectuare şi proliferarea celulei T. apoi câteva proteine sunt fosforilate. Genele complexului major de histocompatibilitate clasa I funcţionează ca gene ale răspunsului imun. unde sunt recunoscute de celulele T CD+4. creşterea concentraţiei în calciul citoplasmatic. sindromul Sjogren cât şi o serie de boli autoimune (de exemplu lupusul sistemic eritomatos. IL-2. care sunt procesate şi asociate cu moleculele complexului major de histocompatibilitate clasa I. Aceste proteine de pe suprafaţa celulelor B sunt importante deoarece: . Reglarea expresiei genelor complexului major de histocompatibilitate clasa II reprezintă un punct de control important pentru răspunsurile imune. . Diviziunea mitotică a celulelor T are ca rezultat expansiunea clonelor de celule cu aceiaşi specificitate antigenică şi astfel amplifică răspunsurile imune la un antigen particular. Multe tipuri celulare au capacitatea de a prezenta antigenele celulelor T ajutătoare CD+4. Proteinele exogene străine sunt internalizate în celulele accesorii unde suferă procesarea într-un compartiment vezicular acid. . astfel ca antigenele virale. Pe limfocitele B se găsesc markeri fenotipici şi moleculari funcţionali de suprafaţă. dar nu altele.celule Langerhans ale pielii.ele pot funcţiona activând ori reglând celula B. CD4 şi CD8 sunt glicoproteine de suprafaţa exprimate exclusiv pe sub seturi de celule T mature cu modele distincte de restricţie a complexului major de histocompatibilitate. Procesarea asigura ca porţiuni ale unei proteine (heptone imunodominante) se vor lega la moleculele clasei II a complexului major de histocompatibilitate şi vor forma complexe imunogenice. Aceste complexe sunt exprimate pe suprafaţa celulelor accesorii. Prin urmare. Anomaliile antigenelor de histocompatibilitate asociate unor boli ca spondilita anchilozantă. hemocromatoza idiopatică.

antigenele proteice ale celulei T sunt procesate de către celulele B şi prezentate în asociaţie clasa II de molecule ale complexului major de histocompatibilitate. Astfel. Diferite citokine induc proliferarea celulelor B. Ele sunt stimulate ca şi macrofagele. Interacţiunea limitată la complexul major de histocompatibilitate dintre celula B şi limfocitele T ajutătoare furnizează ea însăşi semnale activatoare celulelor B restante şi conduce la secreţia diverselor citokine de către celulele T. specii reactive de oxigen. degradative şi citolitice decât celulele nestimulate. macrofage) în imunitatea naturală includ următoarele: ƒ macrofagele fagocitează particule străine (microbi. macrofagele figurează printre principalele celule efectuare ale imunităţi medie celular. creşterea temperaturii locale). de citokinele derivate din celula T şi fagocitează particule opsonizate. prezentând antigenele celulelor T şi secretând citokine ce promovează expansiunea şi diferenţierea ambelor feluri de limfocite. Granulocitele. aceste celule secretă enzime. în faza efectuare a răspunsurilor imune umorale antigene străine. ca microbii. migrând şi acumulându-se la locuri de activare a complementului. În plus. ƒ în faza de efectuare a răspunsurilor imune mediate celular celulele T ajutătoare secretă citokine ce activează macrofagele. au şi funcţia de a elimina microbi şi celulele moarte. incluzând antigene şi chiar ţesuturi proprii vătămate ori moarte. la limfocite şi fagocitele mononucleare. Fagocitele mononucleare joacă următoarele roluri în faza cognitivă. fiind efectori importanţi in reacţiile imune la antigenii ce induc nivelele ridicate de IgE. controlând întinderea infecţiei şi pot vătăma chiar ţesuturile normale în imediata vecinătate. eritemul. limfocitelor T ajutătoare. în special neutrofile şi sunt responsabile pentru multe din efectele sistemice ale inflamaţiei ( febra. Capacitatea macrofagelor şi limfocitelor de a-şi stimula unele altora funcţiile dovedesc un mecanism de amplificare importantă pentru imunitatea specifică. În plus. mediatori derivaţi din lipide. ele distrug 212 . ƒ Macrofagele produc de asemenea factori de creştere pentru fibroblaste şi endoteliul vascular ce promovează repararea ţesuturilor vătămate. Ele secretă şi conţin în membrană proteine ce promovează activarea celulei T. devin învelite sau opsorizate de anticorpi şi proteine ale complementului. ca prostagladinele. Ele fagocitează particule opsorizate şi funcţionează ca celule efectuare ale imunităţi umorale. substanţele fagocitate sunt degradate de enzimele lizozomale. macrofagele participă la eliminarea antigenelor străine prin răspunsuri imune umorale. Deoarece macrofagele exprimă receptori de suprafaţă pentru anticorpi şi anumite proteine ale complementului. În acest fel. Eozinofilele exprima receptori Fc pentru o clasă de anticorpi IgE. T şi B. deoarece joacă roluri importante în inflamaţie şi imunitatea naturală. toate acestea omorând microbii. numite şi celule inflamatorii. În plus. Ele posedă receptori pentru porţiunea Fc a anticorpilor şi pentru proteinele complementului. Macrofagele astfel activate sunt mai eficiente in realizarea funcţiilor fagocitice. astfel ca paraziţi. Neutrofilele răspund rapid la stimuli chemotactici putând fi iniţial activate de citokinele produse de macrofage. secreţia anticorpilor şi alte trăsături ale răspunsului imun umoral la antigenele proteice. tumefierea. ele leagă şi fagocitează particulele opsonizate mult mai avid decât pe cele neînvelite (neopsonizate). ƒ macrofagele produc citokine care recrutează alte celule inflamatorii.Această interacţiune stimulează celulele B să intre în ciclul celular. probabil via producere de mesageri secunzi intracelulari. de exemplu eritrocite senescenţe). alte leucocite şi granulocite participă în faza efectuare a răspunsurilor imune specifice. Celulele accesorii (de exemplu macrofagele) pot juca un rol important în iniţierea răspunsului imun. de activare şi efectuare a răspunsurilor imune specifice: ƒ Macrofagele dispun antigene străine pe suprafaţa lor intr-o formă ce poate fi recunoscută de limfocitele T antigene specifice. macromolecule. Principalele funcţiuni ale fagocitelor mononucleare (monocite.

Citokinele reglează de asemenea amplitudinea şi natura răspunsurilor imune prin influenţarea creşterii şi diferenţierii limfocitelor. ƒ inducţia linfokinelor antitumorale sau facilitarea efectelor lor. opsonizarea sau dizolvarea antigenilor.5. astfel încât activarea celulei T herper poate contribui la acumularea eozinofilelor la locurile cu reacţii de infestare parazită şi alergice. Eozinofilele sunt numeroase la locurile reacţiilor de hipersensibilitate imediată. citokinele servesc multor funcţiuni ce sunt critice în apărarea împotriva agenţilor patogeni şi furnizează legături între imunitate specifică şi naturală. Eozinofilele sunt activate şi de alţi anticorpi ca formula secretată AigA. . Limfocitele efectoare sunt de două tipuri: celule B şi celule T. proteinele complementului) se vorbeşte de imunocompromis. Este ştiut că interferonii. datorate producerii de anticorpi IgE. care sunt mediatori chimici ai hipersensibilităţi imediate. acţiunea celulelor T ajutătoare. deci implicit.celuleT supresoare – suspendă. De asemenea. producătoare de Ig. Celulete T pot fi la rândul lor împărţite în trei categorii. antiproliferativă şi imuno modulatoare. citokinele asigură mecanisme de amplificare importante ce fac capabile limfocitele în număr scăzut. Administrarea citokinelor sau a inhibitorilor lor constituie o abordare potenţială pentru modificarea răspunsurilor biologice asociate cu boală.helminţi ce rezistă deseori enzimelor lizozomale ale neutrofilelor şi macrofagelor. celulele B produc anticorpi. producţia excesivă ori acţiunile citokinelor pot conduce la distrucţie tisulară şi chiar moarte. Astfel. Pe de altă parte. de exemplu.celule T ajutătoare – actionează pentru pregătirea terenului de acţiune a celulelor T efectoare şi supresoare şi a celulelor B. Bazofilele şi mastocitele exprimă receptori de înaltă afinitate pentru IgE şi leagă astfel anticorpi IgE. atunci când acest lucru este necesar. ƒ activarea celulelor imune. În sfârşit. Unele dintre ele sunt responsabile cu recunoaşterea. fagocite. specifice pentru oricare antigen. au acţiunea antivirală. în funcţe de natura lor.in alergie. acţiunea celulelor T efectoare şi a celulelor B. Creşterea şi diferenţierea eozinofilelor sunt stimulate de o citokină derivată din celula T helper numită interleukina-5. Cum s-a spus anterior.celulele T efectoare – distrug antigenii sau determină inflamarea ca răspuns la acţiunea antigenului. S-a stabilit că limfocitele sunt celule care iniţiază răspunsul imunitar specific şi care posedă memorie imunitară. astfel: . când rezultă un defect în unul din efectorii sistemului imun (limfocitele T şi B. iar altele cu efectuarea acţiunii. Imunopatia instalată în anumite cazuri poate conduce deci la cronicizare ori moarte. să activeze o varietate de mecanisme efectuare pentru a elimina antigenul. . De pildă efectele antitumorale ale interleukinei-1 pot fi înregistrate prin 3 mecanisme: ƒ direct citolitic. Baza umorală a răspunsului imun Este mediată de celulele B. Interacţiunea antigenelor cu aceste molecule IgE stimulează bazofilele şi mastocitele de a excreta conţinutul granulelor lor. 213 . Prin urmare. responsabili cu neutralizarea. 10. aceste granulocite sunt celule efectuare ale hipersensibilităţi imediate datorită IgE.

în reglarea tipului de răspuns şi amploarea răspunsului imunitar. Calitatea răspunsului este îmbunătăţit de prezenţa celulelor macrofage datorită. pe măsură ce se maturizează. Acesta nu este un proces specific. Ele au determinanţi antigenici şi repetabili şi determină un răspuns cu IgM. poate trece la producerea de IgM şi IgD pentru ca în final să producă IgG. Fig.10. în prelucrarea antigenelor. Celulele B Anticorpii sunt produşi de către celulele B. C . 132). Procesul ce are loc la nivelul celulelor macrofage este o parte esenţială a procesului de generare a răspunsului imun care implică celulele T. Prezentarea antigenilor Primul stadiu al răspunsului imun la acţiunea oricărui tip de antigen implică modificarea antigenului de către macrofagi.2. 214 . Producerea de anticorpi Producerea de anticorpi implică cel puţin patru tipuri de celule: . ajutătoare şi supresoare. iar cel secundar preponderant IgG (fig.5. Pentru aceste acţiuni nespecifice pot fi responsabili şi alţi determinanţi. 132 . Asemenea substanţe pot provoca proliferarea nespecifică a celulelor B de memorie (celule produse care prezintă aceleaşi imunoglobuline la suprafaţă).lanţ de suprafaţă. producerii de factori solubilizanţi.celule B. . Tipul final de imunoglobulinăde la suprafaţă pare să prezinte natura anticorpului produs de celulă. Din cauza tipului de acţiune desfăşurat de către macrofagi. care pot fi uşor recunoscute datorită prezenţei pe suprafaţa lor a imunoglobulinelor.5.1.lanţ citoplasmatic. nu cu IgG. alţii decât epitopi. O parte din celulele B răspund direct la antigenii numiţi antigeni Tindependenţi. probabil. de accea sunt cunoscute sub denumirea de celule B policlonale mitogene. acestea sunt denumite celule de prezentare (sau auxiliare). răspunsul primar fiind preponderent IgM. Astfel. O astfel de celulă pare capabilă să producă mai multe tipuri de imunoglobuline. IgA şi IgE. 10.celulele macrofage ─care acţionează ca celule de prezentare . Această secvenţă de maturare se potriveşte cu cinetica răspunsului. S . de la producerea de IgM. IgA sau IgE. Antigenul purtat de către macrofag este apoi „prezentat" limfocitelor care sunt predeterminate să reacţioneze la antigen. Macrofagele au rol în concentrarea şi prezentarea unor antigene.Ciclul de dezvoltare al celulelor B. inclusiv interleukine 1.două tipuri ce celule T.

chiar dacă celulele T singure nu sunt capabile să determine anticorpi. Celulele T pot să: dezintegreze antigenii specifici: citotoxicitate. Este nevoie de încă un semnal de activare pentru stimularea acestor celule B. Celulele T au glicoproteine de suprafaţă specifice care acţionează ca marcatori care le diferenţiază. ea ajută pe de o parte celulele B. Ele pot fi recunoscute de anticorpii monoclonali. haptenele pot fi recunoscute ca antigeni de celulele T doar cuplate cu un purtător. Celulele T sunt de aceea denumite ajutătoare. Ca şi celulele T ajutătoare. Celulele ajutătoare T recunosc la celulele de prezentare antigenul şi antigenul HLA de clasa II ca un complex. 215 . Ele recunosc apoi aceeaşi combinaţie de antigen şi antigen de clasa II specific celulei B corespunzătoare. Recunoaşterea antigenului implică mai mulţi receptori la suprafaţa celulelor T ajutătoare. Când o celulă ajutătoare T întâlneşte un antigen pentru prima dată. antigenii sunt denumiţi antigeni T-dependenţi. iar funcţia lor nu este în totalitate cunoscute. văd acelaşi epitop diferenţiat. fără a necesita şi acţiunea celulelor de prezentare. Celule B. iar haptenele libere pot reacţiona cu anticorpii. elibereze substanţe solubile biologic active (limfokine) care stimulează inflamarea: hipersensibilitate întârziată. Celulele T supresoare Efectele celulelor T ajutătoare sunt contrabalansate de celulele T supresoare. disponibile atunci când individul va fi din nou supus acţiunii antigenului. Acţiunea celulelor T supresoare poate fi accentuată de anumite acţiuni de imunizare. Celulele T de la un individ nu pot coopera cu celulele macrofage şi celulele B de la altul. la animalele de experiment injectarea repetată a unor doze relativ mari de antigen poate duce la toleranţă în care nu este produs nici un anticorp specific ca răspuns la acţiunea antigenului. Acestea au pe suprafaţă o glicoproteină specifică CDS. de exemplu. Răspunsul imunitar mediat de celule Răspunsul specific antigenului mediat este generat de celule limfocitare T. Deoarece semnalele sunt în mod normal generate de celulele T. Antigenii de clasa II joacă un rol important în activitatea celulelor ajutătoare T. ele pot încă să stimuleze un răspuns la celulele B. Răspunsul imunitar la o expunere ulterioară va fi mai rapid şi mult mai viguros.Majoritatea celulelor B însă nu răspund direct în majoritatea antigenilor chiar când aceştia sunt prezentaţi de celulele ajutătoare adecvate. Ele par să fie capabile să lege direct antigenul. pe când capacitatea de răspuns la alţi antigeni rămâne nemodificată. Unele din aceste glicoproteine se găsesc doar la celulele T. iar pe de altă parte declanşează un proces de transformare şi proliferare care are ca efect o creştere a numărului de celele ajutătoare T specifice. Chiar dacă celulele T sunt separate de celulele B printr-o membrană. Doar celulele ajutătoare T care au răspuns la antigenul prezentat de către celulele macrofage poate în continuare să ajute celulele B. Adăugarea celulelor T determină un răspuns. care recunosc antigenul prin imunoglobulinele de suprafaţă. acţionând mai degrabă asupra celulelor ajutătoare T dect asupra celulelor B. celulele supresoare T sunt specifice unui anumit antigen. sugerând faptul că factorul solubilizant eliberat de celulele T mediază efectul de ajutorare a celuleor B. 10. Celulele T ajutătoare Acţiunea celulelor T este specifică antigenului. De exemplu.6.

Limfokinele sunt substanţe solubile capabite să influenţeze cinetica altor celule inflamatoare. În linii mari. celulele citotoxice T recunosc antigenii virali împreună cu antigenii HLA de clasa I. Limfokinele includ interferon. prin reacţii de citotoxicitate . Inducerea este declanşată de antigenii de clasa I şi este reglată de celulele T supresoare. distrugând celulele infectate înainte de producerea altor particule virale. amplificând şi mai mult reacţiile. Prin receptorii pentru antigen.celule secretoare de imunoglobuline. Macrofagele la rândul lor. Celulele efectuare de la nivelul organelor limfoide formează foliculi şi centri germinativi unde îşi vor exercita activitatea distructivă. putând distruge doar celulele care prezintă acelaşi antigen HLA clasa I. Reacţiile determinate de vaccinuri sunt de acelaşi tip. Interacţiuni celulare în răspunsul imun Mecanismele de declanşare şi control ale reacţiilor imune sunt complexe şi antrenează o cascadă de reacţii de stimulare sau inhibiţie între diversele populaţii celulare şi speciile moleculare. eliberează monokine.Aceste două tipuri de răspunsuri ale celulelor T sunt mediate de populaţii specifice: citotoxicitatea este determinată de celulele citotoxice T. Când limfocitele B sunt stimulate antigenic ele se divid prin mitoze repetate. 216 . Ele prezintă specificitate pentru antigenii HLA.7. De vreme ce pe suprafaţa celulelor infectate apar proteinele specifice virusului înainte de producerea altor virusuri. acestea sunt traduse şi transmise AND-ului care la rândul său v-a ordona diviziunea celulară. neutrofile şi alte limfocite. Celulele citotoxice T sunt implicate în rejecţia grefelor. să elaboreze limfokine care vor acţiona asupra macrofagelor. Clona respectivă începe să se multiplice activ. celulele T de hipersensibilitate întârziată eliberează limfokine care mediază un răspuns imflamatoriu. dar care activează de asemenea un tip de celule ucigaşe naturale NK (Natural Killer). În contact cu antigenii străini. fie indirect prin secreţie de imunoglobuline cu funcţii de anticorp. Macrofagii pot fi de asemenea activaţi de linokine să distrugă paraziţii intracelulari ca microbacteriile. dând naştere la clone celulare B. Celulele T de hipersensibilitate întârziată Reacţia de tip hipersensibilitate întârziată este cunoscută de foarte mult timp. Această citotoxicitate este dependentă de virus şi doar celulele care prezintă proteine virale relevante la suprafaţa lor sunt distruse. reacţia la injecţia intradermală cu tuberculină în cazul testului Hantoux este o reacţie de acest tip. a unor limfocite încă nesensibilizate şi asupra altor celule accesorii. în primele momente ale stimulului antigenic proporţia lor in sângele periferic scade considerabil. celulele citotoxice T sunt foarte importante în faza de refacere. acţionând asupra antigenului fie direct. Sunt atrase la locul unde are loc reacţia de hipersensibilitate întârziatăcelule macrofage. care este bine cunoscut pentru efectul său antiviral direct. De exemplu. Celulele citotoxice T Celulele citotoxice T dizolvă celulele infectate cu virusuri. 10. care le transportă la nivelul organelor limfoide secundare. antigenul este captat de către macrofage şi degradat în fagolizozomi în material neantigenic şi în componente înalt imunogene. celulele sunt apoi imobilizate şi este declanşată inflamarea. Fracţiunile imunogene sunt proiectate pe membrane macrofagului. hipersensibilitatea întârziată este determinată de celalele T de hipersensibilitate întârziată. În comparaţie cu celulele T ajutătoare. Inducerea celulelor citotoxice T necesită celule precursoare şi interleukine – 2 de la celulele T ajutătoare. Deoarece limfocitele cu receptori pentru antigenul în cauză părăsesc circulaţia şi se localizează în organele limfoide. limfocitele primesc informaţii referitoare la structura imunogenului. succesiunea evenimentelor care au loc după pătrunderea antigenului în organism este următoarea: în câteva minute. Din acestea unele imunoblaste se diferenţiază în plasmocite .

pregătite să facă faţă unui nou atac. După ce complexele antigen-anticorp uşor fagocitabile sunt eliminate din organism. De asemenea. Fc este un receptor membranar care leagă Ig. cât şi celulelor B. nu şi la pronază.1.Alte imunoblaste se reîntorc la forma de limfocit circulant. De exemplu. unde patrulează un timp îndelungat. fără a fi însă graniţe rigide între cele două tipuri de reacţii imune. Receptorii Fc sunt glicopreteine rezistente la tripsină. o populaţie de celule T ajutătoare (TH) activează multiplicarea şi transformarea unei clone de precursori B spre plasmocite secretoare de imunoglobina dar prin alte canale semnalizează şi celule T supresoare (TS) care vor controla atât proliferarea precursorilor B cât şi cea a limfocitelor TH. Interacţiunea celulară ar interesa succesiv câte două tipuri de celule legate prin punţi formate de către antigen: macrofag şi limfocit TH ( helper) şi ulterior limfocit TH şi limfocit B. Anticorpii sintetizaţi sunt exocitaţi şi depuşi fie la suprafaţa membranei celulare. cu viaţă lungă. 217 . a macrofagului (opsonizare). În declanşarea şi controlul răspunsului imun intervin numeroşi factori a căror apariţie şi dispariţie din scenă este ordonată de multiple semnale şi circuite de reglare şi control. care trebuie "sfărâmate". De asemenea poate interveni şi citotoxicitate anticorpodependentă (ADCC). celule T şi B) după cum cooperează s-ar putea realiza fără contact intercelular. Durata scurtă de viaţă a celulelor efectuare reprezintă un mijloc eficient de stingere a reacţiilor imune. Antigenul formând complexe cu anticorpii.7. Este un dimer constituit din două jumătăţi C-terminale ale lanţurilor H (grele) de Ig. După 24-48 de ore. Prezentarea antigenului de către macrofag atât celulelor T.macrofag. poate fi importantă în reacţiile imune faţă de antigene cu moleculă mare. Spre deosebire de limfocitele diversificate clonal. prin mediatori eliberaţi de limfocitul helper sau ajutător (TH) care ar activa macrofagul sau direct celula B. celulele de memorie încep să revină în circulaţie. organul limfoid fiind astfel crescut în volum tumefiat şi edemaţiat. fie trecuţi în sânge. funcţiile fagocitare fiind mult activate. În unele situaţii. operaţie de care sunt capabile numai celulele cu funcţii fagocitare. În această interacţiune guvernează aceleaşi restricţii genetice ca acele implicate în interacţiunea limfocite T . devenind celule B cu memorie. macrofagul captează antigenul nespecific. cooperarea celulară se instalează atunci când limfocitele sunt expuse stimulilor mitogenici şi nu numai celor antigenici. declanşându-se imunitatea umorală rapidă. Unele mecanisme de apărare imună în infecţiile bacteriene În general. sunt folosite predominant mecanismele imunităţii mediate umoral împotriva speciilor care trăiesc în afara celulei şi cele alte imunităţii mediate celular contra celor adaptate la viaţa intercelulară. care ar stimula la rândul lor sinteza şi exprimarea pe membrana macrofagului a antigenelor I (asociate regiunii I din MHC – major histocompatibility complex class I). Celulele efectuare rămân la nivelul centrilor germinativi unde continuă prolifelarea şi secreţia de limfokine sau monokine. complexele se vor ataşa la FcR (receptorul Fc – fragment cristalizat). Interacţiunea s-ar putea instala şi simultan. aceiaşi celulă putând fagocita diferite molecule indiferent de structura lor. 10. Legarea prin porţiune Fc a complexelor antigen-anticorp la FcR a macrofagului. între toate 3 tipuri celulare (macrofag. induce şi formarea unor compuşi chimici simpli. datorită proliferării clonale active. Acestea reţin în memoria lor (în acizii nucleici) primul contact cu antigenul. Astfel se asigură un permanent control homeostatic care menţine cadrul normal al reacţiilor imune. celula care reprezintă antigenul limfocitului T poate fi limfocitul B şi nu macrofagul. în care macrofagul prezintă antigenul "prelucrat" limfocitelor T şi eventual cel "neprelucrat" limfocitelor B. adică mijloace de apărare celulară condiţionate insă de prezenţa anticorpilor specifici. celulele efectuare mor. care asigură supravegherea imunologică. rămânând de veghe numai celulele de memorie.

neutralizarea toxinelor bacteriene (realizată aproape exclusive de către anticorpii din clasa IgG) este un mijloc important de apărare (în special în cazul germenilor din genurile Clostridium. În cazul complementelor C3 sau C4. E. La rândul lor. neutralizarea toxinelor bacteriene. pentru a conferi condiţii favorabile opsonizării S. prin factorii C3 sau C4 ai complementului. macrofagele.7. Inhibiţia aderenţei la seroase sau mucoase se realizează de asemenea. Nefiind distruse.2. In ceea ce priveşte opsonizarea. opsonizarea. imobilizarea germenilor ciliaţi sau flagelaţi.1. microvililor. ale germenilor gram-negativi (cei gram-pozitivi sunt practice rezistenţi). Acest mijloc de apărare antimicrobiană nu este important deoarece subiecţii cu deficienţe congenitale în componentele complementului nu sunt mai semnificativ expuşi la infecţii în comparaţie cu cei normali.coli. este omorâtă de regulă. 218 . inhibă aderarea şi. ca şi în cazul hemolizei prin complementare loc ca urmare a activării complementului de către anticorpii care s-au fixat pe bacterie. polizaharizilor capsulari. Mijloace de apărare imună mediate umoral Sunt cunoscute in infecţiile bacteriene: a. fragmentul FC este fixat la FCR şi bacteria este fagocitată. etc). Toxoplasma etc. c. Este cazul capsulei proteinei M la Streptococcus. e.). 10. care secretă exotoxine). trebuie să fixeze cca 8. În cazul complexelor antigen + anticorp. fie prin agregate de molecule de imunoglobulină fără funcţii specifice pentru bacteria respectivă. b. Proteus. mai susceptibile la liză fiind formele SD.1. se ştie că bacteriile au o serie de factori care le protejează de acţiunea fagocitară a macrofagelor. Astfel simpla opsonizare este total ineficientă deoarece. multiplicarea bacteriei. granulocitele şi macrofagele au receptori membranar pentru fragmentul Fc sau pentru fracţiuni ale complementului prin intermediul cărora bacteria este "prinsă" pe căi indirecte. ori în absenţa anticorpilor specifici. graţie anticorpilor (în special cei din clasa IgA). macrofagele activează funcţiile citotoxice ale limfocitelor T care apoi distruge eficient celulele infectate bacterian (sau viral). Imobilizarea germenilor ciliaţi sau flagelaţi poate fi realizată practic de către toate clasele imunoglobuline şi se dovedeşte eficientă în frânarea virulenţei unor germeni gram negative (Salmonella. Prin urmare. De exemplu. Mijloace de apărare imună mediată celular Unele bacterii (M . etc. are loc ataşarea la receptorul pentru complement. fiind inhibată fuziunea lizozomilor cu fagozomii. sunt activate de limfokine eliberate în special din limfocite T.tuberculosis. typhimurium.1. mecanismele opsonizării includ legarea complexului bacterie-anticorp prin receptorul pentru FC (FCR) sau legarea complexului bacterie-anticorp prin receptorul complement (CR). d. după fagocitare. bacteriile pot persista timp îndelungat în fagozomi sau distrug fagozomi. Prin mecanisme mediate celular. Staphylococcus etc.7. bacterioliza dependentă de anticorpi. dar nu şi fagocitoza. Bacterioliza dependentă de complement. Bacteriile sau celulele infectate cu bacterii pot fi lizate spontan. celula fagocitată şi nu bacteria. Împotriva acestor factori antifagocitari. proprietăţilor hidrofile ale peretelui celulei bacteriene. nu sunt atacate de enzimele lizozomale. In schimb. care interferând cu adezinele. chiar dacă sunt fagocitate de către macrofagele opsonizate. şi ajung în citoplasmă. natural şi de celule nativ-ucigaşe (NK). dobândesc proprietăţi citotoxice şi bactericide şi proliferează la locul infecţiei sau inflamaţiei. "Activarea" fagocitozei sau "opsonizarea" este mediată prin anticorpi din clasa IgG. bacteria fiind "reţinută" la peretele celulei. în consecinţă. inhibiţia aderenţei.000 molecule de IgG pe suprafaţa bacteriei.10. iar în absenţa anticorpilor specifici opsonizarea se realizează fie prin activarea complementului pe cale alternativă.

indiferent dacă aceştia sunt molecule inerte sau organisme.8. Reglarea imunologică Reglarea imunologica este de foarte mare importanţă mai ales în cazul maladiilor umane. Sunt produşi anumiţi anticorpi anti-idiotip în cadrul unui răspuns imun normal.10. autoanticorpi.celulele fagocitare (macrofagii şi leucocitele poliformonucleare care indepărtează antigenii). . fie să faciliteze. Întepărtarea atigenilor este influenţată de mai mulţi factori printre care: .8.disponitilitatea anticorpilor. .9. deoarece orice dezordine poate cauza o boală autoimună sau o boală de imunodeficienţi. 10. Stimulul de bază.1. Principalii factori sunt: . Intensificarea răspunsului imun Rolul răspunsului imun este distrugerea antigenilor străini. Există bineînţeles. Anticorpi anti-idiotip Structura zonei de legătură a antigenului este unică pentru fiecare anticorp şi poartă numele de idiotip.zona de pătrundere a antigenului. Rata în care antigenii declanşeză celulele B este probabil un factor important în limitarea producerii de anticorpi. . poate împiedica apariţia unui răspuns imun. Disponibititatea antigenitor Răspunsul imun este declanşat în mod natural de antigeni. Se pare că asemenea anticorpi anti-idiotip sunt implicaţi în cazul reglării unui răspuns imun normal. dar ei includ disponibilitatea antigenilor şi influenţa anticorpilor anti-idiotip. Această stare de absenţă a răspunsului este cunoscută sub numele de toleranţă. Anumiţi factori nespecifici pot creşte efectele anticorpilor. 10.concentraţia de antigeni. Este esenţial ca un sistem imunitar să nu reacţioneze cu celulele gazdă. . 219 . 10. Mecanismele implicate includ activarea celulelor T supresoare şi eliminarea celulelor ajutatoare T şi a celulelor B corespunzătoare. Concentraţia de antigeni va scădea în urma metabolizării sau îndepărtării acestora. Reglarea alterată Factorii care reglează răspunsul imun pot fi manipulaţi experimental. pentru răspunsul imun devine deci mai slab. prin definiţie. asemenea anticorpi sunt. Ajustarea adecvată a dozei şi a ratei de expunere la un anumit antigen. toleranţa naturală la antigenii proprii.2. ca urmare a proceselor imune care au loc.sistemul complementar care poate fi să distrugă un organism. fagocitarea sa. Inexistenţa auto-toleranţei duce la apariţia bolilor autoimune.8. Reglarea normală Factorii care reglează un răspuns imun normal sunt multiplii.viteza răspunsului imun. declanşând doar clonele care au receptori cu mare afinitate.

microorganismele învelite (opsonizate) cu imunoglobuline şi/sau complement sunt mult mai uşor recunoscute de macrofagi şi mult mai repede fagocitate. . Fig. Ţesuturile macrofage sunt eterogene în aspect. celule moarte. O funcţie majoră sistemului de fagocite mononucleare este fagocitoza organismclor care invadează organismul gazdei şi a altor antigeni. activarea chemotactică. un antigen sau un complex imun. 9. Pentru a-şi putea îndeplini funcţia. reprezintă sistemul mononuclear responsabil cu fagocitoza. 220 . indiferent dacă acesta devine sau nu învelit cu anticorpul. ca în figura 133.2.1. Funcţia de bază a sistemului complementar este probabil opsonizarea microorganismelor şi complexelor imune. Alte categorii celulare implicate în imunitate Macrofagele Macrofagele sunt celule echivalente cu monocitele şi împreună cu monocitele. unde trăiesc pentru câteva săptămâni sau luni. o componentă complementară poate acţiona ca o enzimă care scindează mai multe molecule ale următoarei componente din secvenţă.9. cum ar fi. metabolism şi probabil în funcţie. Componentele există în mod normal ca şi precursori inactivi. Fragmentele minore sunt generate la aproximativ fiecare etapă în cascadă şi contribuie la generarea răspunsului inflamator. de exemplu. ei prezintă o potenţialitate distrugătoare crescută.Scindarea unei molecule precursoare sub acţiunea unei componenete complementare Fragmentul principal are două zone active biologic: . în timp ce altele atrag neutrofilele şi macrofagele pentru fazele următoare de opsonizare şi fagocitare. 133 . Limfocitele şi mcrofagele provin din trunchiuri înrudite de celule din măduva spinării. devenind nediferenţiabile de macrofagi. 10. Fiecare precursor este scindat în două sau mai multe fragmente. Unele dintre ele cresc permeabilitatea vasculară.o zonă pentru scindarea enzimatică a componentei complementare următoare. macrofagii trebuie sa fie activaţi în această stare. Monocitele circulă doar câteva ore înainte de a intra în ţesuturi. Sistemul complement Sistemul complementar constă dintr-o serie de proteine activate pe rând.o zonă pentru legarea de membrană celulară. Macrofagii au în interior nişte granule care conţin diferite enzime degradate cu care distrug materialul fagocitat. Fragmentele minore generate prin scindare au proprietăţi biologice deosebit de importante în faza fluidă. aşa cum a fost prezentat anterior.10. Materialul distrus poate fi un organism viabil. Macrofagii sunt de asemenea importanţi pentru prezentarea antigenilor altor celule ale sistemului imunitar. dar o dată activată. Rolul major al căii complementare este furnizarea unei posibilităţi de înlăturare şi distrugere a antigenului.

capabile să degradeze substanţele pe care le digeră. 10. 10. În absenţa anticorpului sau stimulării antigenice şi sunt diferite de celulele ucigaşe prezentate anterior. printr-un mecanism încă necunoscut.fagocitare mononucleare cu morfologie limfoidă.1. Celule ucigaşe (killer) Celulele ucigase sunt celuule non. indiferent dacă răspunsul predominant a fost de natură umorală sau mediat de celule.10. procesul de fagocitare este similar atât neutrofilelor cât şi fagocitelor mononucleare. Aceste celule sunt considerate foarte importante pentru supravegherea apărării organismului împotriva tumorilor. Ele sunt capabile să recunoască celulele care au reacţionat sub acţiunea IgG şi le distrug. 221 . Realizarea acestei degradări necesită o cantitate considerabilă de energie. Din punct de vedere morfo-fiziologic. aceste substanţe nu se mai pot lega de ţesuturile receptoare. Celule ucigaşe naturale (natural killer) Celulele ucigaşe naturale ( NK ) arată că limfocitele granulare mari pot distruge celule . 134). responsabilă pentru citotoxicitatea dependentă de anticorp. inclusiv toxina tetanusului.Leucocite neutrofile polimorfonucleare Neutrofilele joacă un rol foarte important în apărarea organismului în cazul infecţiilor acute. Finalitatea răspunsurilor imune O dată ce sistemul imun a fost iniţiat. Funcţia directă a anticorpilor Neutralizarea este unul din efectele directe ale anticorpilor. Neutrofilele. Un mare număr de antigeni. ei par să fie implicaţi în expulzarea paraziţilor din tractul gastrointestinal. şi nu au memorie imunitară. Aria lor potenţială în acţiune este foarte mare.10. Neutrofilele sunt celule fagocitare. Această migrare apare ca efect a acţiunii agenţilor chemotactici produşi la locul inflamaţiei. mai mare a tumorilor. un consum marit şi o producţie crescută de superoxid. în plus.2. sunt. De menţionat că celule ucigaşe naturale nu sunt celule ale sistemului imunitar în sens strict ca macrofagii de exemplu. complexul autigen-anticorp rezultat este în general îndepăttat din circulaţie şi distrus de macrofagi. Ele pot adera sau pot migra din vasele de sînge în ţesuturi. O dată neutralizate. Desi rolul anticorpilor IgE nu este îincă cunoscut. Funcţia indirectă a anticorpilor Opsonizarea este procesul prin care un antigen devine învelit cu substanţe care îl face să fie mai uşor distrus de celulele fagocitare ( fig. difteriei şi mulţi viruşi. Ele nu pot distruge celule în absenţa anticorpului. rezultatul final al acţiunii sale depinde de natura şi localizarea antigenului. iar IgG este în mod special remarcabil pentru aceasta. 10. pot fi neutralizaţi de anticorpi.10. Ele pot fi activate nespecific de agenţi mitogeni sau interferon şi deci pot fi recrutate de orice celulă T. Organismele care au un deficit de celule ucigaşe naturale au o incidenţă .

10.10. care sunt legate prin punţi. printre care fragmente de complement.10.lanţ uşor de tip Lambda. Controlul prin reacţie inversă O etapă importantă a răspunsului imun este declanşarea unui mecanism de autocontrol (feed-back). Genetica sistemului imunitar După cum a fost menţionat anterior. Creşterea permeabilităţii vasculare este determinată de un număr de agenţi specifici. .3. Uciderea celulelor ţintă Celulele ţintă ucise ca urmare a unui răspuns imun includ organismele şi celule care conţin antigeni virali sau tumorali specifici la suprafaţă.5. 10. Lanţurile uşoare sunt identice la toate clasele de imunoglobuline dar fiecare clasă are un lanţ greu caracteristic. Aceste celule ţintă pot fi distruse de mecanisme specifice. 10.Fig.Relaţia dintre opsonizare şi fagocitare.lanţ uşor de tip Kappa. mecanism care împiedică eventualele reacţii de autodistrugere a organismului. 10. fiecare moleculă de imunoglobulină este de fapt o proteină compusă din două lanţuri uşoare (L) identice şi două lanţuri grele (H) identice.11. 134 . Există doua tipuri de lanţuri uşoare: .10. după cum este prezentat în tabelul urmator: Clasele Ig G Ig M Ig A Ig D Ig E Greutatea moleculară 150000 900000 160000 185000 200000 222 Lanţ greu γ µ α ρ ε Lanţ uşor k/γ k/γ k/γ k/γ k/γ .4. Procesul inflamator Inflamarea este definit ca o creştere a permeabilităţii vasculare însoţită de infiltrarea celulelor „inflamatoare”.

1.11. Receptorul celulelor T este foarte asemănător ca structură cu imunoglobulina şi constă din doua lanţuri: un lanţ alfa şi un lanţ beta. fie lanţul Lambda. cu ajutorul ADN-t recombinat. Simptomele şi semnele acesteia depind de mecanismele de apărare rămase intacte. printr-un proces de recombinare somatică o genă V. Aceasta este realizată iniţial de diferitele fragmente ale ARN-ului lipite şi secvenţializate. Receptorul celulelor B este anticorp (de ebicei de tip IgM) şi astfel. se pot însera extranucleotide la nivelul joncţiunii şi aceste gene sunt predispuse să sufere mutaţii somatice după ce au fost obţinute.Fiecare lanţ al imunoglobulinei conţine trei regiuni: . Fiecare celulă plasmatică produce lanţul uşor VJC într-o singură combinaţie şi produce fie lanţul Kappa. Aceste lanţuri sunt legate între ele prin punţi bisulfurice. 10. Genele cluster pentru lanţurile uşoare Kappa şi Lambda au o structură similară cu aproximativ 200 de gene variabile şi 4 gene de joncţiune. Restul de ADN al mănunchiului este excizat şi constituie marcatori pentru limfocitele de origine ale celulelor B. este posibilă o schimbare a genelor constante. 223 .regiunea constantă (C).regiunea variabilă (V).regiunea de joncţiune (J). de exemplu pentru IgM spre IgG. Gena responsabilă cu crearea lanţului uşor Kappa se găseşte pe braţul scurt al cromozomului 2. dar în schimb au o genăconstantă şi nu au gene diferite. În lanţurile grele există o regiune diversificată (D). ceea ce are ca rezultat o mai mare diverisificare. dar nu amîndouă. o genă D.o polipeptidă. Suplimentar. o genă J şi o genă C sunt alaturate şi transcrise într-o moleculă unică continuă a ARN-ului mesager. aflată între regiunile variabile şi cea de joncţiune. iar gena cluster pentru lanţul beta este pe cromozomul T. . Fiecare are o structură analoagă cu gena cluster pentru lanţtul usor al imunoglobulinei. în timp ce gena pentru lanţul uşor Lambda este pe cromozomul 22. Se poate produce orice combinaţie. o celulă plasmatică care răspunde la diferiţi antigeni poate să exprime o combinaţie VDJC diferită. . 6 gene de joncţiune ş una sau mai multe gene pentru regiunea constantă a fiecărei clase de imunoglobuline. Această abilitate a fiecărei gene cluster de a produce diferite polipeptide este o excepţie importantă a regulii: o genă . acestea ducînd la mai mult de 12000 de combinaţii posibile. dar specificitatea antigenică rămîne neschimbată. Fiecare din aceste gene este în realitate o genă cluster (ciorchine). Deşi combinaţia VDJ de obicei rămîne constantă pentru celulele plasmatice şi toţi descendenţii lor. Gena cluster pentru lanţul greu conţine: aproximativ 200 de gene variabile. circa 50 de gene diverse. În fiecare celulă plasmatică. iar amîndouă suferă o recombinare somatică pentru celulele T cu specificitaţii diferite. dar în general includ invaziile timpurii susceptibile faţă de infecţii. Imunodeficienţa dobîndită Imunodeficienţa dobîndită poate apare în fiecare sau în amîndouă componentele răspunsului imun. Gena cluster pentru lanţul alfa al receptorului T este pe cromozomul 14. Locusul pentru gena lanţului greu este pe cromozomul 14.

cei care au grupa B au antigeni B. care sunt determinate de reacţia celulelor roşii ale indivizilor cu anticorpii respectivi anti-A şi anti-B. XR XR. cu grupa B auanti-A. cei cu grupa AB au ambele tipuri de antigeni. iar cei cu grupa 0 le au pe amândouă. Cele mai previzibile defecte sunt deficienţele IgA-lor (1/570). Antigenii AB0 sunt de asemenea prezenţi pe multe alte celule din organism. AR XR XR. Indivizii care au grupa A au antigen A pe celulele lor roşii. iar cei cu grupa 0 nu au nici un antigen.11. 224 . inclusiv pe celulele sanguine. 0 şi AB. 10. în 400% din cazuri ca urmare a defectelor de imunitate celulară.2. aceste condiţii de apariţie arată o eterogenitate genetică. Până acum au fost descrise aproximativ 400 de grupse sanguine.A.AR AR deleţie cromozomială XR XR Imunodeficienţa moştenită este cauzată în 50% din cazuri de defectele anticopilor. Indivizii cu grupa A au în serul lor IgM anti-B (izo-glutine). iar – non-aglitinare .Aşa cum sunt conturate tabelul de mai jos. Sistemul sanguin ABO Există 4 fenotipuri majore AB0: . iar dintre acestea cel mai bine cunoscute sunt ABO şi sistemele Rh ale grupelor sanguine. iar în 60/o din cazuri depinde de defectele sistemului complementar. conform tabelului de mai jos: Fenotipul celulelor roşii 0 A A AB Anti-A + + Anti-B + + - unde: + înseamnă aglutinare. Boală Combinaţii imunodeficienţe severe Agammaglobulinemia Sindromul Wiskott-Aldrich Boli granulomatice cronice Sindromul Chediak-Higashi Sindromul DiGeorge Deficienţă Properdin Sindromul Limfoproliferativ Moduri de moştenire AR. Grupele sanguine Grupe sanguine sunt determinate de proteinele de suprafaţă ale antigenilor de pe celulele roşii. B. iar mulţi din aceşti pacienţi sunt asimptomatici cu o frecvenţă de 1/1000 de combinaţii în cazul unor deficienţe ale sistemului fagocitar şi o frecvenţă de 1/70000 pentru combinaţii imunodeficiente severe.

dar acest lucru se poate face folosînd informaţii de ascendenţă. iar gena pentru grupa 0 este recesivă. Anti-B Anti-B Anti-A Anti-A Anti-A nici unul Nu este posibil să distingem în grupele sanguine grupa AA de A0 sau BB de B0. Complexul genelor pentru Rh este pe cromozomul 1 cu 2 altele. de exemplu. Aproape toţi orientalii şi nord-americanii au Rh+ de asemenea.12. şi D sau non-D.05 Fenotip Rh + + + + + posibil + 10. Notaţie prescurtată rr Rr RR Rr RR RR UK frecvenţa 0. În continuare este prezentat un tabel cu genotipurile şi fenotipurile locusurilor AB0: Genotip 00 AA A0 BB B0 AB Fenotip 0 A B B B AB UK frecvenţa 0. Deşi sunt posibile genotipuri 00. Organele limfoide primesc o extensivă inervaţie intraparenchimală simpatică.03 Antigene ale celulor roşii nici unul A B B B AB Anticorpi serici Anti-A.09 0. 225 . Genotip cde/cde CDe/cde CDe/CDe cDE/ede cDe/cDE cDE/cDE altele (rare) 85% din populaţia Europei Occidentale. Genotipurile şi fenotipurile Rh. c. A şi B.09 0.46 0.Gena pentru grupele AB0 este localizată lânga braţul lung al cromozomului 9 şi au fost identificate 3 alele majore: 0. dar acest procent variază la alte popoare. BB.42 0. Persoanele cu Rh + sunt hetero. B0 şi AB.09 0.14 0.Persoanele Rh + posedă antigeni Rh pe celulele lor roşii şi pe cele tisulare. în timp ce 30% din populaţia bască sunt Rh. Tabelul 4. are Rh+. Interacţiunea între peptidele sistemului imun şi peptidele sistemului nervos şi endocrin Sistemul imun interacţionează cu sistemul nervos şi endocrin prin inervaţii ale ţesutului limfoid.sau homozigote pentru alelele D (tabelul 4). neurohormoni endocrini sau neuropeptide şi vice-versa. A şi B sunt gene dominante. în timp ce persoanele cu Rh . E. fiecare având 3 locusuri strâns legate C.04 0. Sistemul Rh sanguin Există 2 fenotipuri Rh: Rh + şi Rh Aceste fenotipuri sunt determinate de reacţia celulelor roşii ale indivizilor cu anticorpii anti-Rh.15 0. AA. A0.nu au aceşti antigelii.32 0.13 0.17 0.

adrenocorticotropină. care pe lângă rolul lor crucial în timp răspunsului imun servesc integrării circuitelor imuno-neuro-endocrine cu consecinţe imuno regulatoare şi metabolice pentru gazdă.fără să afecteze marcat nivelele sanguin ale altor "hormoni ai stresului". Modularea citokinonică a neuropeptidelor hipotalamice: interleukine ce reglează creşterea şi stresul. Injectarea în vivo a acestei citokine are ca rezultat o profundă hipoglicemie. Printre altele α -FTN este cunoscut ca un mediator al reţelei bidirecţionale neuro-endocrino-imune. în timp ce stresul psihologic induce secreţia interleukinei-6 (ce este mediată de sistemul nervos autonom). Citokinele interferează cu secreţia hormonilor.hormonul creşteri şi hormonul α. beta-endorfina . O altă citokină care posedă efecte pleiotropice este factorul de necroză (α-FTN) derivat din macrofag . Atât IL-1 cât şi α . α -FTN stimulează secreţia IL-1 de către macrofagele activitatea. sintetază eliberarea de prolactină. promovează mobilizarea grăsimilor corpului şi pierderea în greutate şi are proprietăţi anorexigene. cel puţin în vitro şi se ştie că conţinutul în norepinefrină din organele limfoide scade în timpul răspunsului imun. Neuronii simpatici răspund direct la IL-1. Se pare că interleukinele pleiotropice stimulează axa hipotalamo-hipofizaro-adrenală într-un loc situat probabil în nucleul paraventricular şi ar deprima creşterea prin stimularea predominată a somatostatinei comparativ cu factorul liberator al hormonului creşterii. Se consideră că stresul infecţiilor şi traumatismelor pot stimula macrofagele şi nevroglia să producă citokine IL-1. După ablaţia sistemului nervos simpatic la animale. antagoniştii-adrenergici cresc nivelul cAMP în celulei limfoide şi alterează funcţia.Celulele sistemului limfoid poartă receptori adrenergici. mimând astfel două din modificările neuroendocrine observate în timpul răspunsului imun. Alt efect important al IL-1 este capacitatea sa de a afecta homeostazia glucozei. FSN). Efectul modulator al sistemului nervos simpatic este mediată în partea via neurotransmiţători şi în parte printr-o peptidă cu greutate moleculară mare ce inhibă marcat răspunsul limfocitar proliferativ şi reduce producţia de IL-l şi FNT de către macrofage. similar hormonului eliminator a corticotropinei.melanostimulator. LH şi foliculinstimulator. Reglarea centrală a sistemului imun este in prezent bine stabilit. prolactina. Sistemul imun este capabil să producă factori. s-a arătat recent că IL-1 induce o rapid şi profunda creştere în ACTH şi corticosteroidul din sânge . 226 . incluzând în reproducere (în acest cu hormonul luteinizant. Numărul de receptori variază cu tipul celular.FTN împart cu hormonul liberator al corticotropinei unele efecte comportamentale ca mediatori ai sistemului. S-a relevat faptul că IL-1 şi IL-6 induc rapid eliberarea somatostatinei IL-1 induc încet dar semnificativ creşterea şi în alte neuropeptide hipotalamice.o simplă injectare a IL-1 poate normaliza nivelele sanguine în glucoză pentru o durată de cel puţin 6 ore la animale diabetice incluzând şoarecele diabetic insulino-rezistent.FTN pot induce.cum sunt catecolaminele. De asemenea. De reţinut că atât interleukina-l-alfa ( IL-l ) cât şi factorul de necroză tumorală α . care nu se datorează acţiunilor secretagoge insulinice ale acestei citokine. astfel: celule supresoare T > monocite > celule citotoxice T >celule helper. Mai mult . Datele experimentale sugerează că sistemul nervos simpatic modulează răspunsurile imune şi că supraactivitatea sistemului nervos simpatic aşa cum este de aşteptat în stres scade responsivitatea imun. numărul receptorilor β2 -adrenergici creşte pe celule limfoide. Celulele imune stimulate pot creşte nivelele sanguine în hormonul adrenocorticotrop (ACTH) şi corticosteroidul şi scade conţinutul de norepinefrină al hipotalamusului. α -FTN exercită câteva efecte extraimunologice. sporind dovezile că peptidele legate de imunitate(adică citokinele) pot afecta profund sistemul nervos central.P Lângă aceste efecte.care în schimb reglează secreţia anumitor hormoni ce pot influenta evenimentele imune .

Se ştie că factorul hipotalamic eliberator de corticotropină are rol pivot în reglarea axei hipotalamice-hipofizare-suprarenale, şi exercită efectele centrale inhibitorii pe funcţii reproducătoare (ce poate fi inhibată de stres). Aceste efecte au loc prin eliberarea de betaendorfina neuronală şi hipofizară şi sunt anatagonizate prin tratament cu antagoniştii opiacei. De asemenea IL-1, α -FTN şi hormonul eliberator de corticotropină induc o creştere a pragului nociceptiv. Hormonul eliberator de corticotropină şi citokinele diferă însă în ceea ce priveşte tipul de stres pe care îl recunosc, adică stresul cognitiv sau non-cognitiv. Alte studii recente sugerează creşterea producţiei de peptide neuroendocrine după stimularea celulelor cu IL-2. Astfel, prin metode imunohistochimice s-a detectat clonarea intensă a citoplasmei celulelor mononucleare (ACTH şi β endorfinice pozitive) din sângele periferic şi o creştere a dimensiunii celulare medii după stimularea cu interleukina -2. Alte studii sugerează, în plus, că una din moleculele de ACTH ce este sintetizat de celule imune stimulează direct migrarea monocitelor umane, sugerându-se astfel un rol posibil al peptidelor ACTH in răspunsul imun. In prezent, numeroase interacţiuni intre sistemele imune şi neuroendocrine sunt demonstrate şi se crede că numeroase peptide pot fi utile noilor strategii terapeutice.

10.13. Relaţiile virusuri-celule gazdă. Relaţiile virusuri-membrane celulare 10.13.1. Receptorii virali
Prezenţa sau absenta receptorilor celulari specifici influenţează nemijlocit spectrul de gazdă tropismul tisular şi celular al virusului;elementele respective pot interveni însă în etape ulterioare, de exemplu penetrare, decapsidare, antrenare a metabolismului celulei gazdă în producţia componentelor virale. Receptori celulari sunt, frecvent, de natură glicoproteică iar acidul sialic este considerat o componentă critică în interacţiunea virus-receptor. Virusul Sendai se leagă de o structură carbohidrat specifică ( NeuAc ) dar nu de alte gangliozide, conţinând unul sau mai multe reziduuri de acid neurinamic. Alte mixoviruri sunt mai puţin restrictive. Pentru virusul gripal toţi compuşii neurinamic pot acţiona ca receptori indiferent de modalitatea de legare a carbohidratului. Virusurile gripale A şi B au receptori (glicoforina) pe hematii; virusul rabic are receptori pentru acetilcolină la joncţiunea neuromusculară; virusul Epstein-Barr are receptori ( CR2 pentru C3d ) pe limfocite B iar HIV are receptori (molecula CD4 sau T4) pe limfocit T etc. Trei metode moderne au permis studiu receptorilor celulari cu acurateţe: a) sinteza anticorpilor monoclonali antireceptori; b) sinteza anticorpilor antiidiotip care mimează antigenele virale; c) utilizarea unor analogi peptidici ale situsurile de ancorare virală A fost introdus conceptul de receptor productiv, adică de receptor care conduce singur la infecţie, deosebit de alţii implicaţi în legarea nespecifică a virionilor. Ataşarea nespecifică a virionilor la unele substraturi (colagenul de exemplu), poate avea importanţă patogenică pentru că se realizează concentraţii mari de virusuri în zone unde există şi receptori productivi. În general, organele-ţintă ale infecţiei virale au astfel de receptori productivi care sunt similari cu receptorii cu afinitate înaltă. Receptorii cu afinitate înaltă la nivelul "butonilor" terminali ale axonilor explică neurotropismul unor virusuri. În ceea ce priveşte virusul gripal, care este bine cunoscut, datele de biologie moleculară precizează următoarele: acest virus este un orthomixovirus cu înveliş membranar; anvelopa constă dintr-un strat bilipidic cu proteina M asociată cu porţiunea internă a dublului strat şi două glicoproteine membranare, ai căror spiculi extramembranari se pot observa în microscopia
227

electronică. Una dintre proteinele transmembranare este hemaglutinina, iar cealaltă, naurominidaza. Aceste două proteine permit virusului să se lege de suprafaţa celulei gazdă şi să fuzioneze cu membrana celulară. A fost clonată gena pentru neuraminidază, proteina conţinând 454 aminoacizi cu greutatea moleculară 50.087 Da. Această proteină prezintă o zonă hidrofobă majoră, care o ancorează in membrana virală. Proteina prezintă 5 situsuri de glicozilare şi este incorporată in membrana virală sub forma unui trimer simetric cu laturile polipeptidice identice. Rolul neuraminidazei in infecţie nu este cunoscut,dar se ştie că ea clivează acidul N-acetilneuraminic(acid sialic) al lanţului hidrocarbonat glicoproteina. Substratul neuraminidazei poate fi glicoproteina celulei-gazdă sau glicoproteina-hemaglutinică a virusului. Activitatea enzimatică a neuraminidazei este necesară pentru producerea infecţiei, deoarece anticorpii antineuraminidază inhibă replicarea virală. Cealaltă glicoproteină transmembranară a virusului gripal, hemaglutinina, leagă virusul la acidul sialic conţinut de receptorii membranei celulei-gazdă. De asemenea,ea mediază fuziunea celulară a virusului. Hemaglutinina virusului gripal este un trimer de 224.640 Da. Fiecare trimer conţine un lanţ oligozaharidic. Glucidele sunt localizate la suprafaţa proteinei pe întreaga sa lungime si au rolul de a proteja hemaglutinina de degradarea proteolitica nespecifica. Pentru ca virusul gripal sa fuzioneze cu membrane celulei-gazda,hemaglutinina trebuie sa cliveze in doua fragmente , HA1 si HA2, prin hidroliza legăturii peptidice a argininei din poziţia 238. Clivarea hemaglutiniei în cele două fragmente creşte infecţiozitatea virusului de 100 ori, fără să afecteze activitatea hemaglutinică. Molecula de hemaglutinina provoacă fuziunea ăn absenţa oricăror alte componente virale.Tipul viral cel mai patogen al gripei - tipul A - conţine 13 subtipuri de hemaghetinine (HA) notate HA1 - HA 13 si 9 antigene de tip neuraminidaza (N) notate Nl-N9. Fiecare virus prezintă 300-600 spiculi de hemaglutina care explica ataşarea virionilor la celule. Intr-o prima etapă, hemaglutinidele virale se leagă pe reziduurile de acid sialic ale glicoforinelor A. Caracterizarea precisă a domeniilor de legare la nivelul proteinelor virale şi a receptorilor celulelor gazdă deschide o noua cale în terapia antivirală: experimentarea şi producerea unor agenţi care să acţioneze în competiţie cu virusurile în legarea pe receptor.

10.13.2. Penetrarea virusului în celulă
Procesul de internalizare a virionilor, declanşat de ataşarea lor ireversibilă la receptorii celulari este numit viropexie (enducitoza). În plus, virusurile cu anvelopa (ortho-si paramixovirusurile, rhabdo- si togavirusurile etc.) datorită includerii în structura externa a unei porţiuni lipidice pot penetra si printr-un proces de fuziune. Pătrunderea paramixovirusurilor în celulă prin fuziunea dintre anvelopa virală şi membrana celulară, perturbează permeabilitatea acesteia din urma, ceea ce poate avea urmări toxice ca hemoliza (la hematii), liza "din afară" (la celulele nucleate) şi chiar modificării nucleare şi alterări cromozomale. Studii electronomicroscopie combinate cu detectare a antigenului cu anticorpi marcaţi de peroxidază au lămurit în cazul virusurilor respirator sinciţial şi rujeolic, secvenţa evenimentelor timpurii ale infecţiei. Astfel, consecutive absorbţiei (la +37C) anvelopa virală şi membrana celulara fuzionează, apoi antigenele virale se dispersează în regiunile adiacente ale membranei, întreaga celulă devenind specific reactivă cu anticorpii antivirali marcaţi. Aceasta difuziune explică cel puţin două fenomene: - starea refractara a celulelor la fuziunea cu alte virusuri şi, - difuzarea infecţiei din aproape în aproape prin antrenarea celulelor vecine în procesul de sincitizare. În cazul papovavirusurilor, ca rezultat al absorbţiei se notează o creştere rapida a fluidităţii membranei celulare datorită activităţii unor enzime membranare, probabil declanşată de procesul endociotic.

228

Prin urmare, absorţia la suprafaţa celulei este urmată de penetraţia virusului în celulă, care se poate desfăşoară pe doua căi: a) fuziune directa cu membrane plasmatică; b) prin endocitoza (viropexie) simplă (absorptiva) sau mediată de receptori (clatrinică). Virusurile încapsulate pot urma ambele cai, în timp ce virusurile nude numai endocitoza. Endozomul (fagozomul) fuzionează apoi cu lizozomul a cărui aciditate favorizează fuziunea membranelor virale şi lizozomale ; procesul este foarte rapid, încât expulzarea nucleocapsidei în citoplasma se efectuează fără distrugerea ei de către enzimele lizozomale de degradare.

10.13.3. Tipuri de efect citopatic
Sunt descris mai multe tipuri morfologice de efecte citopatice viral - induse în culturi, de pildă: a. citotoxic (produs de infecţii masive, hiperacut, fără a exista timp pentru sinteza virusului progen; leziunile au fost asimilate cu fenomenul lizei "din afara" in cazul bacteriilor parazitate de fagi); b. citolitic (caracterizat prin alterări celulare acute-rotunjire,ratatinare-şi pierderea capacitaţii celulelor de a retine coloranţii vitali); c. sinciţial (indus de virusuri care poseda proteine structurale de "difuziune" ca herpesvirusuri, paramixovirusuri, retrovirusuri); d. incluziogen (caracteristic unei replicări virale relativ lente şi însoţit, în afara de apariţia incluziilor virale (noi particule de virus) de vacuolizari citoplasmice, citomegalie, sincitizare etc. De reţinut faptul ca relaţiilor virus-celula gazda, exprimate morfologic, le corespunde o proporţie semnificativ mai mare de interacţiuni neproductive, aşa cum infecţiile clinic aparente sunt amplificate epidemiologic de infecţiile subclinice.

10.13.4. Leziuni cromozomale determinate de virusuri
Virusurile induc diverse anomalii cromozomale ca: aberaţii cromozomale (fragmentări, pulverizaţii, rupturi, schimburi cromatiniene); anomalii ale aparatului mitotic (mitoze multipolare , mitoze colchicina-like); cariotip anormal cu complement instabil sau stabil; policariocite. În ceea ce priveşte patogeneza virala la nivel molecular, de notat ca datele actuale evidenţiază adaptarea continuă a genomului viral şi a gazdei, astfel încât să fie asigurată supravieţuirea ambilor parteneri. Temin a propus o serie de intermediari evolutivi între elementele genetice mobile şi retrovirusuri, trecând prin provirusuri. Însăşi retrovirusurile cuprind grupe evolutive si anume: retrovirusuri nononcogene, lent-oncogene şi rapid oncogene . Se ştie că un concept recent asupra oncogenezei virale susţine integrarea unui provirus retroviral adiacent la o genă celulară potenţial oncogenă (c-onc). Important din punct de vedere teoretic este deci faptul ca inserarea elementelor genetice mobile (sau a provirusurilor) într-un loc sau altul al genomului celular mobil este urmată de inactivarea sau activarea unor gene celulare. Astfel de activări, consecinţă a controlului exercitat de un nou promotor, pot fi la originea unor tumori canceroase. -

229

10.13.5. Natura şi funcţia unor structuri virus-like: prionii
Un capitol de patologie moleculară a celulei interesant în virusologie, genetică şi clinică priveşte în prezent natura, compoziţia chimica si funcţia unor structuri puse in evidentă prin diverse metode, ori demonstrate direct prin microscopie electronică. Astfel proteina prion (PrP) este una din proteinele majore produse in exces in encefalopatiile spongiforme subacute la om si animale de laborator. Natura exactă a agenţilor neconvenţionali care induc aceste boli este necunoscuta in prezent. Au fost evocate câteva ipoteze conform cărora agenţii ar prezenta: un virus convenţional, o noua clasa de agenţi numiţi virioni, o proteină autoreplicabilă (numita Prion), un retrovirus sau este vorba de o boala post-translatională , care implică dereglarea sintezei proteice. Acumularea PrP , ca şi a proteinei acidice fibrilare gliale (GFAP) în infecţiile experimentale la şoarece cu scrapie, în special în creier, implică aceste proteine în mecanismele lezionale ale sistemului nervos central (SNC). PrP (33-35 KD) este o sialoglicoproteină celulară localizată pe faţa externă a neuronilor în cultură, ancorată printr-un glicolipid fosfatidilinozitol. Nivelul expresiei genetice PrP este menţinut strict pe parcursul vieţii. Studii de cinetică a expresiei genetice PrP si GFAP pun în evidenţa faptul că ARNm GFAP şi PrP variază semnificativ în timpul dezvoltării normale postnatale a creierului de şoarece. ARNm pentru proteina prion a fost detectată imediat după naştere şi a crescut de patru ori în dezvoltarea ontogenetică. În prezent este investigată expresia genelor PrP si GFAP în creierul in dezvoltare infectat cu scabie pentru cunoaşterea mecanismelor de reglare şi/sau dereglare în astfel de infecţii. Toate encefalopatiile spongiforme transmisibile, incluzând scrapia, sindromul GerstmannStraussler-Scheingker şi encefalopatia spongiformă bovină conţin forma agregată, parţial rezistentă la proteaze, ca un marker specific pentru boala oferit de această proteină PrP. Se consideră în prezent că spre deosebire de PrP normală de la suprafaţa neuronilor, forma agregată PrP apare fie dintr-o infecţie , sau de la o genă mutantă PrP, care acţionează ca un catalizator în conversia proteinei normale endogene PrP în cea agregată şi abundentă, astfel incît funcţia normală a proteinei este abolită şi rezultă boala degenerativă. Conform altor opinii, proteina normală PrP acţionează ca receptor pentru un agent al scrapiei încă neidentificat; de asemenea este incriminat un mic acid nucleic care este un virus neconvenţional ( de aceea este dată denumirea de virus neconvenţional sau virină). Din alt punct de vedere este frapantă similitutidinea de patologie a scrapiei cu studii recente privind receptorul poliovirus (PVR).Unele studii recente transgenetice au arătat de exemplu că şoarecele transgenetic exprimând PVR uman devine susceptibil la poliovirus; şoarecele normal este rezistent. Pe măsură ce şoarecii transgenetici ce exprimă PVR au dezvoltat această boală, ei arată modificări patologice corespunzătoare. O variantă a PrP a fost implicată recent în producerea sindromului Gerstmann-StrausslerSchemgker, boală umană rară similară scrapiei, caracterizată prin patologie spongiformă, proteină PrP protează rezistentă si placi (depozite mari proteice). S-a arătat în cazul acestui sindrom, un linkaj între incidenţa bolii şi mutaţia proteinei PrP şi anume, o substituţie a proliniei cu leucina la codonul 103. Ar fi vorba deci de o leziune genetică care poate cauza neurodegenerarea spongiformă transmisibilă sau mutaţia produce o modificare în structura proteinei sau în stabilitate, care mimează efectul legării unui agent patogen. Termenul de prion a fost introdus în biologia moleculară în anul 1982 de către Harley Prusiner de la universitatea din San Francisco. Prionii (cunoscuţi şi sub numele de protovirine, virineos, virusuri latente) reprezintă o clasă de agenţi infecţioşi subvirali, cu greutatea de 27000-30000, unici în felul lor, fiind rezistenţi la toate procesele de inactivare care degradează acizii nucleici (căldura, razele u.v, radiaţii ionizante); prionii rămân o enigmă „o perplexitate” a biologiei moleculare, deoarece admiterea existenţei lor drept agenţi infecţioşi, lipsiţi de acid nucleic şi formaţi exclusiv din
230

proteine, ar pleda pentru dărmarea dogmei centrale a biologiei moleculare, prin acceptarea unei codificări şi multiplicări a acestei proteine prionice infecţioase, nu prin intermediul acidului nucleic al celulei gazdă. Pentru acelaşi motiv,bolile prionice sunt considerate astăzi „pseudoinfecţioase” în comparaţie cu bolile infecţioase clasice, ale căror agenţi etiologici sunt microorganisme (virusuri, bacterii) care conţin în structura lor acid nucleic. Caracteristicile principale ale bolilor prionice sunt: - afectează sistemul nervos central (SNC) provocând encefalopalii spongiforme; - au o perioadă foarte lungă de incubaţie: de la câteva luni la 37-40 de ani; - au o evoluţie lentă, progresivă, totdeauna letală. Pâna în prezent au fost deschise 12 boli priorice: şase la animale şi şase la om (tabelul 4). Dintre acestea, cele mai bine studiate sunt scrapie la animale şi boala Crentzfeldt-Jakobs (CJD) la om. Celelalte zece boli prezintă similarităţi de ordin clinic, anatomo-patologice şi hismitochimic cu aspectele din scrapie. În aceste boli, principala caracteristică moleculară o reprezintă acumularea masivă în SNS a unei proteine PrPc a gazdei, dar într-o izomorfă anormală tip PrPsc (tip proteină din scrapie) la animal respeciv PrPcjd (tip proteină din CJD la om). În prezent se admit trei posibilităţi de producere a bolilor prionice : infecţia lentă, infecţie sporadică şi alterare genetică (tabelul 5). Tabelul 5. Bolile prionice Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. Scleroza multiplă 12. Boala lui Alper
231

Boala Scarpie Eucefalopatia transmisibilă curcilor (TME) Boala cronică devastatoare (CWD) Eucefalopatia spongiformă a copitatelor (EVE) Eucefalopatia spongiformă felină(FSE) Eucefalopatia spongiformă bovină(BSE) boala vacilor nebune Kuru Boala Crentyfeldt - Jakols Sindromul GertmannStröussler Insomnia fatală familială

Frecvenţa SUA, Anglia, Franţa, Elveţia Rară dar cu mortalitate >90% SUA(Colorado, Wyoming) Anglia Anglia(1989) Anglia Papua – Noua Guinee 1/1.000.000 pe tot globul <0,1milion/an Japonia Italia, Anglia, Franţa, America Insulele Faroe, Scoţia, Irlanda, Key West

Gazda naturală capre, oi curci elan, căprior Nyola şi antilopa africană pisici domestice bovine om om om om om, unele tulpini au produs scrapie la oi om

Data transmiterii exprerimentale 1936 1939 1983 1988 1966 1968 1981 1993

Se ştie astăzi că în cursul infecţiei prionice se produce conversia unei cantităţi de proteină PrPc (prin modificări posttranslaţionale) în PrPsc reprezintă tocmai SAF (proteină înalt infecţioasă). acest miez este reprezentat de PrP 27-30 (GM= 30Kda). abuzul de alcool. Fibrele de amiloid reprezintă produse de degradare (de rupere) PrPsc infecţioase. care produc răspuns imun prionii nu sunt imunogeni. Ipoteza viroidului animal Viroizii sunt agenţi subvirali exclusiv din ARN fără înveliş (capsidă) proteic. În încercările de purificare a prionilor. fără precedent. Spre deosebire însă de viroizii cunoscuţi (potato spindle tuber viroid). Existenţa unor forme multiple cu grad înalt de infecţiozitate. Amiloidul reprezintă un derivat dintr-o glicoproteină celular normală (PrPc). PrPsc are o are o abilitate foarte mare de a determina modificări posttranslaţionale ale propriei molecule şi de a forma amiloid. care se găseşte în mod normal pe membrana celulei neuronale. dar PrPc poate fi complet digerată „în vitro” de proteineaza K. de asemenea.. PrPc şi PrPsc au aceeaşi greutate moleculară (33-35Kda). Structura exclusiv proteică. Plăcile amiloide sunt incluzii de prioni. ipoteza virină. fiind doar parţial digerată lăsând un miez rezistent proteinoza K. complexe proteice cu lipit-detergent (DhPCs) şi sub formă de lipozomi.v.000 (PrP= proteină prionică). Multe întrebări referitoare la prionii îşi aşteptă răspunsul în viitor. În ţesutul cerebral al animalelor cu infecţie prionică plăci de amiloid şi fibre amiloide (SAF =fibre asociate scrapiei). de agenţi infecţioşi fudamental diferiţi de virusuri şi viroizi. obezitatea. prionii sunt de 10 ori mai rezistenţi decât ARN-ul purificat al acestora. în timp ce PrPsc este rezistentă. Prionii rămân o clasă aparte. 232 .Particularităţi de diferenţiere a prionilor de virusuri Prionii se diferenţiază de virusuri prin următoarele caracteristici majore: Absenţa ADN-ului. apar paradoxal în absenţa oricărui răspuns imun care a putea opune rezistenţă înaintării infecţiei. în timp ce viroizii sunt sensibili la nulează.000-30. Aceste forme sunt interconvertibile. transmisibilităţii şi neuropatogenici bolii. Este de menţionat însă faptul că problema BSE (boala vacii nebune) şi cea a radioactivităţii ocupă în prezent aceeaşi nişă psihologică în societate. fomând împreună o particulă infecţioasă. grupul ipotezelor de agenţi infecţioşi „fără geamăn” etc.). în toate aceste forme singura moleculă identificată este tot PrPsc. Spre deosebire de virusuri. Absenţa imunităţii. dar nici un acid nucleic. ipoteza retrovirusului. Prionii pot exista sub formă de bastonaşe. capabilă de replicare. date recente pledează şi pentru modificări de ordin chimic. Ipoteze referitoare la natura prionilor Referitor la natura prionilor s-au emis imens unele ipoteze (ipoteza viroidului animal. prin electroforeză în gel sarcosil şi sedimentare în gradient discontinuu de sucroza (proteină) cu greutatea moleculară de 27. Ipoteza virină O moleculă de acid nucleic ce conţine informaţia biologică (prion) ar fi protejată de o moleculă de proteină a gazdei. prionii sunt rezistenţi. în timp ce fumatul. foarte rezistenţi la u. Modificările posttranslaţionale care contribuie la transformarea PrPc în PrPsc au fost considerate un timp doar modificări conformaţionale de împăturire (substituirea α-helixurilor cu β-sheet-uri). prezenţa acestui acid nucleic nu a fost încă confirmată. fapt pentru care are consecinţe asupra replicării. Până în prezent nici una din ipoteze nu se bucură de adeziunea întregii comunităţi ştiinţifice. Bolile prionice sunt cu evoluţie lentă. lipsa de mişcare (agenţi ai unor boli cu incidenţă a mortalităţii extrem de mare pe glob) sunt total ignoraţi.

macrofagelor . De regulă RER apare anormal dilatat în celulele endoteliale ale vaselor sanguine din piele şi muşchiul scheletic la subiecţi cu astfel de boli. S-a emis chiar ipoteza potrivit căreia etipatogenia aşa-ziselor colagenoze s-ar petrece mai întâi infecţia virală (acidul nucleic viral ar fii un timp în stare biofită )şi apoi imunocompromisul indus de virus. ar prezenta fie material celular alterat eliberat în circulaţii după răniri .ca un stadiu în morfogeneza virală. Deşi problema acestor formaţiuni tubulare este şi ea grevată de necunoscute .14. rezistenţă foarte mare la formaldehidă şi glutaradeldehidă (retrovirusurile fiind sensibile la aceste doua substanţe). În sfârşit. datorită factorilor de patogenitate determinaţi genetic. tubulii prezintă un mers dens (probabil acid nucleic). în diferite ţesuturi şi în diferite boli. linii de şoarece cu modificări precise în gena PrP endogenă şi fără nici o extracopie. fiind similar ca aspect general cu nucleocapsidele fără înveliş ale paramixovirusurilor. etc. Se speră ca în viitorul apropiat să se creeze prin recombinare omoloagă. apoi o zonă cu densitate medie şi o pătură periferică (probabil proteică). glomerulonferită. se emit mai multe ipostaze prin care se încearcă explicarea modificării proteinei celulare normale PrPc în proteină izomorfă patologică PrPsc. fie produse de regenerare celulară sau chiar complexe imune.5 um în diametru şi fiecare tubul măsoară circa 20-25 nm. în bolile prioniei. Modele viitoare Modelele transgenetice deşi au sporit cunoaşterea noastră în înţelegerea bolilor scrapielike nu au clarificat totuşi complet rolul proteinei PrP.asemenea agregate tubulare larg răspândite la om şi la animale . şoareci cu gene PrP nefuncţionale ar permite să se elucideze funcţia normală a PrP în sistemul nervos şi ar putea fi folosiţi să demonstreze dacă această proteină a gazdei este într-adevăr necesară pentru replicarea agentului scrapie.dermatomiozită. De pildă. dispuse ordonat după un model paracristalin. In secţiune transversală. Conform altor opinii. s-a invocat capacitatea acestora de a perpetua în culturile de celule păstrându-se sensibilitatea la ribonucleaza cât si depozitarea complexelor imune virale de tip C în piele. fibroblastelor. 233 .În sprijinul naturii virale a "tubulilor" pe lângă trăsăturile morfologice în examinarea directă .Ipoteza retrovirusului Pentru asigurarea retrovirală a prionilor se aduc ca argumente tropismul pentru SNC şi modificările de membrană (induse foarte rar) fără răspuns inflamator major. limfocitelor. Argumente contra originii retrovirale a prioinilor sunt următoarele: nu a putut fi pus în evidenţă nici un retrovirus. numeroase observaţii electronomicroscopice în boli ca lupusul eritematos . 10. Grupul ipotezelor de agenţi infecţioşi „fără genom” Plecând de la conceptul iniţial de prior respectiv „proteină autoreplicabilă”. prin metodele actuale. în sindromul de imunodeficienţă dobândită (SIDA) unele limfocite conţin în citoplasmă particule sferice . Formaţiunile respective au circa 1. De asemenea. se acceptă încă folosirea lor ca elemente de diagnostic în unele boli ale ţesutului conjunctiv. s-au referit la incluziile "tubulare" (paramixovirus-like) dm citoplasmă celulelor endoteliale . În patogenia umană ele produc infecţii-boală. Relaţiile bacterii-celulele gazdei Bacteriile sunt importante din punct de vedere teoretic şi practic prin rolul jucat în experienţele de recombinare a ADN (inginerie genetică) şi prin caracterul patogen al unor specii. conţinând tubulii caracteristici. fie datorită unor mutaţii suferită de gena ce codifică PrPc. etc. fie datorită unor perturbatori ce apar posttranslaţional în conformaţia spaţială a proteinei în diferite etape.

starea de imunitate a gazdei reprezintă factorul major de condiţionare a manifestării patogenităţii. în timp ce altele (Str. O importanţă majoră pentru aderenţă şi colonizare o are doza infectantă. Agresinele de la suprafaţă (mucopeptide. Odată aderate şi înglobate în stratul de mucus secretat de celulele epiteliale. singura zonă unde se găsesc şi adezine.Prin virulenţa lor. Sisteme enzimatice complexe situate la suprafaţa celulei bacteriene sau eliberate în mediu (care permit consumul elementelor nutritive ca atare sau modificate conform necesităţilor metabolice proprii) asigură multiplicarea lor. dipteriac. inhibă sinteza proteinelor. hepatorenale şi nervoase. producând leziuni predominant cardiace. Fibrele periplasmatice ale spirochetei Tr. Oricare ar fi gradul patogenecităţii bacteriei implicate şi severitatea căii de pătrundere în organism. Penetrarea acestora este asigurată de enzime (histolitice şi citolitice) componente ale peretelui celular (peptidoglicani etc) şi de endocitoză de către celulele epiteliale care ulterior le exocitează. 234 .bacteriile ajung în ţesutul subepitelial de unde pe cale limfatică şi/sau sanguină. unele bacterii se limitează la epitelii (C. Prezenţa receptorilor celulari corespunzători diferitelor adezine determină în mare parte specificitate de specie sau de ţesut a aderenţei bacteriene. De reţinut că bacteriile foarte mobile şi subţiri (spirochetele) pătrund prin epiteliile gazdei atât prin endocitoză cât şi prin mişcări active datorită aparatului locomotor. formei spiralate şi extremităţilor ascuţite. coli etc) întrucât nu pot trece de fagocitele subepiteliale anticorpi. În procesul de aderenţă participă anumite structuri macromoleculare antigenetice. pot difuza în tot organismul. pneumoniilor. factorii de virulenţă incluzând factorii de colonizare şi factorii care contribuie la multiplicare. bronşitelor. toxina difterică. enzime) permit inhibarea ori ocolirea mecanismelor de apărare a gazdei.liporoteine de 1000-125000 Da) sunt reprezentate în general de filamente (numite fimbrii la bacteriile gram-negative)şi de fibrile (la cele gram-pozitive). pallidum sunt implicare în locomoţia bacteriei care se deplasează "înşurubându-se" în mediul lichid. După depăşirea membranelor bazale (care acţionând ca un filtru le temporizează diseminarea). Dacă virusurile gripale sunt cantonate la epiteliul ciliar al tractului respirator superior. Salmonella etc) pătrund în ţesuturile subepiteliale. E. de la suprafaţa bacteriei numite adezine şi receptorii corespunzători ai celulelor epiteliale. în cazul bacteriilor deficienţe ale aparatului mucociliar ale acestui tract favorizează producerea sinuzitelor. Adezinele(glicoproteine. de către flora nazofaringiană normală. sau fagocitate. de pildă citotoxică. iar toxinele (proteice şi lipopolizaharidice) generează diverse efecte patologice. polipeptide. ele pot depăşi capacităţile de apărare al gazdei. în intestin numai o singură celulă bacteriană din câteva mii ajunge să adere şi să colonizeze. pyogenes. factori bactericizi serici etc.

în industria farmaceutică (producerea de antibiotice.. dar şi a structurii altor macromolecule biologice). Astfel. Tipuri de transfer de gene Prin această tehnologie se realizează noi combinaţii de ADN de la două organisme diferite. hormoni. Folosindu-se un asemenea transfer s-a putut obţine prin tehnica de recombinare genetică un nou vaccin rabic cu o eficienţă mult crescută faţă de cele folosite în mod obişnuit. culturi de celule vegetale şi animale.1.Capitolul 11 BIOTEHNOLOGIA Secolul XX şi în special perioada de după al doilea Război Mondial. în medicină (produse de interes medical utilizate în diagnostic. de biologie celulară şi moleculară. precum şi a tehnicilor de culturi de celule vegetale. aşa cum se exprimă ele în realizările ingineriei genetice sunt strâns legate de înaintarea impresionantă a tehnicilor analitice. în ecologie ( valorificare biomasei. sinteza de aditivi alimentari). în bioexploatarea petrolului şi minereurilor (creşterea gradului de recuperare cu ajutorul unor microorganisme). anticorpi monoclonali etc). f) Gene de la eucariote transferate la eucariote. O importanţă deosebită au biotehnologiile moderne pentru manipularea genomului celulei vegetale şi animale în vederea creării de soiuri de plante şi rase de animale pe căi neconvenţionale. marcarea moleculelor prin izotopi radioactivi. Până în prezent s-au obţinut următoarele tipuri de transfer de gene: a) Gene virale transferate la virusuri. 11. Gene virale transferate la virusuri. preparate cu rol în purificarea apelor industriale şi menajere ).. 11. pentru obţinerea de organisme şi de substanţe utile economic. de biochimie şi microbiologie. microanaliza (de ex. e) Gene de la eucariote transferate la procariote. animale şi microorganisme. a însemnat un uriaş pas înainte în dezvoltarea cercetărilor de genetică şi inginerie genetică. mult mai repede şi mai eficient. 235 . substanţe antivirale şi amtitumorale. determinarea structurii primare a unei proteine pornind de la numai 10 nanograme. Biotehnologia este o ramură industrială complexă care utilizează drept materie primă microoganismele (bacterii. electroforeză. cum sunt lizina şi acidul glutonic. vitamine.1. Ingineria genetică Progresele spectaculoase ale biologiei. tehnica separării moleculelor complexe prin anticorpii monoclonali corespunzători). tratament sau cercetare fundamentală.1. drojdii. vaccinuri. S-au creat astfel premizele apariţii biotehnologiilor moderne şi a bioindustriei. electrofocalizarea bidimensională (permiţând analiza a 50 000 de proteine ale unei celule). mucegaiuri etc). c) Gene de la procariote transferate la procariote. sinteza unor aminoacizi esenţiali. prin transfer de gene de la un organism la altul. cromatografia de afinitate (de ex. ca ultracentrifugare. obţinându-se în acest fel organisme transgenice. biotehnologiile moderne au mari implicaţii în industria alimentară ( producerea de proteine monocelulare neconvenţionale. b) Gene virale transferate la eucariote. producerea de enzime. d) Gene de la procariote transferate la eucariote.

cu ajutorul unui vector. lupi. • transpoziţia (translocarea sau recombinarea cu specificitate de situs). vulpi polare. * Plasmidele = clasă majoră de elemente genetice mobile. Respectiva enzimă a indus în celulele canceroase sinteza de monofosfat de aciclovir şi ganciclovir şi apoi fosforilarea acestora până la forma de trifosfat. se pot replica autonom (replicon). În aceeaşi categorie de transfer de gene se încadrează metoda de preparare a vaccinului hepatitei B (vaccin Engerix-B). ci doar imunogen. iar antigenul HBs este izolat şi înalt purificat. • conjugarea. broyate. Pentru prepararea vaccinului Engerix-B (ADN recombinat). În 1995. sconcşi. a fost selecţionată levura Saccharomyces cerevisiae (1991) (Smith Kline-RIT). Becker şi Darai arată că ingineria genetică cu viruşi vectoare reprezintă un subiect de primă importanţă pentru dezvoltarea protocoalelor de terapie genică la om. tulpina de levură pe care se realizează procesul de recombinare este însămânţată în cuve de fermentaţie (bioreactoare). în care levura se multiplică rapid. în secvenţa ADN a fost identificată gena S drept responsabilă se sinteza proteinei S (antigen HBs). producând proteina-antigen HBs. Astfel. iar a doua în utilizarea bacteriofagilor. în serul bolnavilor de hepatită virală tip B). Rezultă o celulă care conţine întreg genomul receptorului şi un fragment din genomul donorului. formate dintr-un duplex ADN. Transformarea reprezintă prelucrarea unei molecule de ADN de la o tulpină donor de către o celulă receptoare competentă. care a inhibat sinteza ADN celular din celulele canceroase. reasortarea materialului genetic nu se poate realiza prin recombinare în cadrul aceleaşi celule. Deoarece bacteriile sunt organisme haploide. vulpe (Europa). lilieci (America). Prima constă în utilizarea plasmidelor* ca vectori. oprind diviziunea celulară şi propagarea celulelor neoplazice. În fiecare an se înregistrează 50000 de decese umane prin rabie pe glob (majoritatea în Asia) şi câteva milioane de decese la animale. Respectivul antigen nu este infecţios. în mod constant. ci prin transferul de material genetic de la o tulpină donoare la una receptoare (diferită de prima). • transducţia. pătrunde apoi în celula receptor şi se integrează prin recombinare în regiunea omologă a cromozomului receptor. Gene virale transferate la eucariote. Celulele de levură sunt apoi recoltate. din cadrul aceleiaşi specii sau între specii bacteriene înrudite. sunt folosite două tehnici. Cu ajutorul retrovirusului recombinat Herpes simplex tip I a fost transportată gena timidinkinaza HSV-1TK de la acest virus în celule pulmonare canceroase de la om. proteina S este un antigen de suprafaţă al virusului (antigen prezent. Gene de la procariote transferate la procariote Pentru a realiza introducerea ADN-ului (gena) bacterian într-o altă bacterie. înainte de a fi condiţionat în vaccin. sunt cromozomi accesorii. care prin multiplicare a permis ulterior exprimarea şi sinteza în cantitate mare a respectivei proteine a antigenului HBs. din ADN viral a fost izolată gena S şi. Prin aplicarea unei tehnologii genetice. ratoni. a fost inserată în materialul genetic al unei celule gazdă eucariote ( o levură). Biologia moleculară a permis determinarea cvasi-totală a materialului genetic al virusului hepatitei B. la nivelul unor situs-uri specifice ale învelişului celular. S-au descris patru mecanisme diferite de transfer genetic: • transformarea. 236 . câini. ADN-ul transformat se leagă de celula competentă.Rabia este o infecţie virală ce se transmite prin muşcătură (în cazuri speciale şi prin aer) de câine. Pentru producerea vaccinului la scară industrială.

devine F+.(celula receptoare. Deoarece endonucleazele se fixează pe plasmid doar la nivelul aceloraşi secvenţe de baze ca cele de pe fragmentul ADN. fagul P1 de la E. Gene de la procariote transferate la eucariote S-a obţinut transferul unei gene (responsabilă de sinteza unei endotoxine care omoară insectele) de la Bacillus thuringiensis în celule vegetale (bumbac) cu ajutorul unui plasmid Ti asociat cu un retrovirus. apoi tăiat de endonucleaze de restricţie. Plasmidul Ti provine de la bacteria Agrobacterium tumefaciens. obţinându-se un lanţ ADN unic. în asociere cu un retrovirus. formând deci un lanţ dublu ADN. fagul P22 de la Salmeonella typhimurium).devine Hfr (high frequeney recombination). rezultatul fiind producerea unor tumori la plante. numit şi factor de fertilitate. bacterie care parazitează plantele. tumori cunoscute sub numele de “creasta cocoşului”.Transducţia reprezintă transferul de material genetic de la o bacterie la alta. se foloseşte astăzi pe scară industrială şi se realizeză după următoarele etape: ƒ ADN din cromozomul organismului eucariot este extras şi purificat. Gene de la eucariote transferate la procariote Acest transfer este practicat de 20 de ani. Anumiţi fagi (convertizori) transportă gene cu alte funcţii decât cele virale. prin intermediul fagilor transductori. plasmidul se închide. prin intermediul factorului de fertilitate F (factor plasmidic = vector). care devine astfel o parte integrantă din sistemul genetic al procariotului. urmată de clonarea genelor nou transferate. coli. începând cu capătul 5’ al ADN-ului. folosite astăzi. deoarece prezintă frecvenţa înaltă de recombinare. Genele din genomul eucariot sunt transferate cu ajutorul unui vehicul corespunzător în organismul procariot iar apoi aceste noi gene transferate se multiplică (cu rată foarte înaltă) în organismul procariot. în acest ultim caz.. rezultă locuri de tăiere cu secvenţe complementare. Pe baza capetelor ADN lanţ unic cu secvenţe complementare (sub influenţa ADN-ligazei) se pot lega cele două lanţuri ADN străine (plasmid + gena de la eucariot). Această tehnologie generică este folosită cu rezultate foarte bune de mai bine de 30 de ani. dar numai anumiţi fagi au proprietatea de a fi transductori (fagul λ de la E. Acest aspect reprezintă condiţia esenţială pentru fuziunea fragmentului ADN cu plasmidul deschis. gena de sinteză a endotoxinei bacteriene de mai sus). Transferul de material genetic este polarizat de la celula F+ (celula donatoare. coli. celula receptoare F. având capacitatea de a se insera pe unul sau mai multe situs-uri specifice. organismele procariote (microorganisme tip bacterii) cu rată foarte înaltă de multiplicare pot fi utilizate pentru sinteza anumitor gene din organismele superioare. rezultând un plasmid 237 . Conjugarea presupune un transfer de material genetic de la celula donatoare la celula receptoare. cel mai cunoscut fiind gena “tox” responsabilă de toxinogeneza tulpinilor de bacil difteric. În acest fel. În acest fel. îşi pierd capacitatea tumorigenă şi o păstrează doar pe cea de vector a unei gene străine (de ex. plasmidul Ti poate trece spontan în celulele vegetale infectându-le. se deplasează de-a lungul aceluiaşi lanţ de acid nucleic sau pe cel al altui genom bacterian. drept vectori pentru manipulări genetice (transfer între o celulă procariotă şi o celulă eucariotă). Acest fenomen este practic posibil la toate speciile bacterine. care conţine factorul de fertilitate F ) către celula F. Factorul F pătruns în celula receptoare Fpoate rămâne liber în citoplasmă şi atunci celula F. Acest tip de combinaţie ADN in vitro. ƒ se foloseşte un vehicul izolat dintr-o bacterie. Plasmidul de formă circulară este deschis (cu ajutorul unei enzime de restricţie). sau se poate integra în cromozomul bacterian (cu frecvenţă de 105 per generaţie). dintr-un genom bacterian. Conversia. incluzând şi gena eucariotă. Aceste plasmide Ti. Transpoziţia este fenomenul prin care copii (elemente transpozabile) ale unor secvenţe specifice de acid nucleic. lipsită de factorul F).

boli neoplazice. În acest caz. Gene de la eucariote transferate la eucariote Gene umane (responsabile de sinteza unor produse metabolice) au fost transferate în celule de drojdii. principiul acestei metode este recoltarea de la pacienţi de celule cu defect.somatotropina (hormon de creştere uman) (1979) . ƒ selectarea celulelor bacteriene care conţin gena eucariotă se realizează cu ajutorul unui plasmid care poartă unul sau mai mulţi markeri de rezistenţă la antibiotice. Pentru a se facilita pătrunderea acestui plasmid hibrid în celula bacteriană se foloseşte soluţia de CaCl2. există premisele tratării într-un viitor foarte apropiat a unor boli genetice. O bacterie rezistentă posedă o genă (eucariotă) străină (cuplată cu plasmid cu markeri de rezistenţă). au putut sintetiza produse metabolice umane. apoi reinfuzarea respectivelor celule la pacient. dar rămâne fără efect asupra descendenţilor. în care celulele receptoare de genă intactă sunt celulele organismului. determinând terminarea transferului de gene.interferon leucocitar de fibroblaşti (1980). care creşte permeabilitatea membranei bacteriene. Principiile de bază ale terapiei cu gene sunt următoarele: 238 . Pentru cele 4000 de boli genetice umane cunoscute astăzi ca nevindecabile se preconizează o terapie genetică prin: reperarea genelor mutante responsabile de defectul genetic şi ulterior. rămâne practicabilă doar terapia cu gene în celulele somatice. Din punct de vedere teoretic. Aceste celule bacteriene au fost transformate.interleukina umană (1980) . tratamentul este restrâns doar la pacienţii trataţi. Această terapie este încă la început. cu câteva excepţii. bacteriile. celula de hamster începând să sintetizeze produsul acestei gene.1. terapia cu gene are drept scop introducerea unor gene intacte din punct de vedere funcţional în celulele cu genă defectă şi apoi exprimarea acestor gene nou introduse. Terapie cu gene ţintă (Gene Targeting) În condiţiile progresului actual al ştiinţelor biologice. În aceste boli. acestea. În prezent drojdiile se folosesc în acest scop pe scară largă în industria farmaceutică. înlocuirea genei mutante printr-o alelă normală.2. terapia cu gene poate fi de două feluri: ƒ terapie cu gene somatice. deci fiecare celulă bacteriană dintr-o colonie rezistentă la antibiotice conţine o genă eucariotă. gena umană (de pe cromozomul 10) responsabilă de sinteza factorului VIII al coagulării a fost clonată şi transferată în celule renale de hamster. Acest prim pas reprezintă “adiţia de gene“. Gene umane au fost inoculate şi în culturi de celule de mamifere. Prin tehnologia genetică de transfer de gene de la eucariote la procariote s-au obţinut următoarele sinteze: . Astăzi este însă interzis prin lege transferul de gene la nivelul celulelor sexuale umane. De pildă. preţul acestui produs s-a dovedit a fi mult mai ieftin decât al factorului VIII extras din plasma de la om sănătos. Dacă cultura bacteriană cu plasmidul mai sus-menţionat este pusă în prezenţa antibioticelor respective. în care celulele receptoare de genă intactă pot fi celulele sexuale sau celula ou fecundată. în acest caz influenţa tratamentului transmiţându-se progeniturii. adică factorul VIII de coagulare. infecţii HIV. Aceste celule bacteriene cresc pe respectivul mediu sub formă de colonii în care există un număr de ordinul a sute de milioane de celule bacteriene cu genă eucariotă. necesar în tratamentul hemofilicilor. 11. vor fi omorâte. după integrarea în genomul lor a genelor umane.hibrid. ƒ terapie cu gene sexuale. se încearcă introducerea unei gene normale în genomul pacientului şi urmărirea acestei acţiuni în timp. injectarea acestora cu gene sănătoase fixate pe un virus vector.

este o tulburare genetică a metabolismului grăsimilor. care îl va elimina. în acest caz. selectarea celulelor care conţin gene sănătoase străine şi exprimarea lor. ƒ boala imunodeficienţei combinate severe (SCID) cu deficit funcţional al limfocitelor T (prin absenţa enzimei adenozindezaminaza A şi B). Această inactivare este consecinţa inserţiei. Lung and Blood Institute al Universităţii Houston Texas. Epoca terapiei cu gene a început în septembrie 1990 în SUA. Acest ‘neo-organ’ (cu rol de ligand). aceste limfocite au fost cultivate şi multiplicate în culturi celulare. în exonul 48 al respectivei gene. În această boală este prezent şi un deficit funcţional al enzimei mitocondriale NAD. Procedeul a constat în recoltarea de limfocite T de la copilul bolnav. când Francis Anderson. ƒ distrofia musculară Duchenne. se caracterizează prin creşterea consistenţei secreţiei pancreatice având drept consecinţă obturarea glandelor exocrine şi formarea de chisturi pancreatice cu distrugerea ţesutului pancreatic şi scăderea nivelului enzimelor pancreatice. va extrage excesul de colesterol din sistemul circulator (unde colesterolul poate determina tulburări cardiovasculare) şi îl va îndrepta prin reţeaua sanguină către ficat.ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ recoltarea de celule ţintă de la pacient. Terapia cu gene în boli ereditare Majoritatea bolilor genetice la om sunt determinate de mutaţii punctiforme sau deleţii. la acelaşi copil. introducerea în celulele ţintă cu ajutorul unor vectori corespunzători (retrovirusuri) a unor gene sănătoase. Cu referire specială la utilizarea retrovirusurilor drept vectori de gene. multiplicarea celulelor dorite în culturi de celule. celulele ţintă pentru terapia cu gene sunt reprezentate. în care sunt introduse celule hepatice injectate cu gene care au capacitatea de a atrage colesterolul. Această boală este foarte rară. În prezent se studiază posibilităţile tratării.dehidrogenaza cât şi o creştere intercelulară de ioni de Ca++. Acest tratament va trebui repetat în cursul vieţii pacientului. clonarea genelor sănătoase. boala apare ca urmare a inactivării genei responsabilă de sinteza distrofinei. în condiţii speciale. aceste celule T din culturi au fost inoculate cu gene pentru enzima adenozindezaminază. pe baza terapiei cu gene. reintroducerea acestor celule la pacienţi. cultivarea şi multiplicarea celulelor ţintă în culturi celulare. dacă va fi conectat printr-o reţea de vase sanguine cu ficatul. până astăzi fiind descrise numai 50 de cazuri în literatura de specialitate. se manifestă printr-o topire rapidă a masei musculare. bazat pe absenţa receptorilor LDL (lipoproteine cu densitatea scăzută) ai celulelor hepatice. de celulele stem pentru seria eritrocitară din măduva osoasă. ƒ mucoviscidoza (fibroza chistică) este o boală genetică recesivă care afectează pancreasul exocrin. a unui retrotranspozon L1. a. Apoi aceste limfocite inoculate au fost cultivate şi multiplicate mai departe în culturi celulare. fiind apoi reinfuzate i.v. a următoarelor boli ereditare: ƒ boli sanguine de tip talasemie şi meniscocitoză (sickle cell anemia). şeful secţiei de Hematologie Moleculară de la Naţional Heart. în aceste boli există o genă deficitară în sinteza subunităţii tip β-globină din structura hemoglobinei. ƒ hipercolesterolemia familială. De la Univ. Absenţa respectivei enzime determină scăderea capacităţii de apărare a organismului şi moartea copilului în primul an de viaţă. Cu ajutorul unui vector. Anderson şi colab. trebuie menţionat că Richard Mulligan de la Massachusetts Institute of Tehnology a imaginat o metodă eficace 239 . Houston din Texas preconizează pentru tratamentul acestei boli realizarea unor ‘neo-organe’ (structuri din materiale artificiale plasate în vecinătatea ficatului). şi medicii Michael Blaese şi Kenneth Culver de la Naţional Cancer Institute au efectuat prima terapie cu gene tocmai într-un caz cu deficit funcţional de limfocite T.

c. Pentru a fi ‘altoite’ cu retrovirusul transductor. spre deosebire de acestea. fenomenul de transducţie poate avea loc doar în celule care se divid. or celulele stem. De aceea. În cazul în care în sistemul sanguin ar putea exista şi circula o cantitate mare dintr-o proteină similară. această proteină ar putea fixa virusul HIV. Retrovirusurile reprezintă astăzi uneltele cele mai larg utilizate în ingineria genetică. un anumit nivel imunitar organismului. în primul stadiu al pătrunderii sale în organism. într-o mixtură cu acesta. în cazul acestor doi pacienţi cu macrofage defectuoase.de prelucrare prealabilă a acestui virus. 240 . În plus. Virusul HIV. cel puţin parţial. Este posibil ca limfocitele corectate (prin injectare cu virus vector + gena pentru sinteza enzimatică) să asigure un timp. În prezenţa respectivei gene. Terapia cu gene în boli neoplazice A fost utilizată întâia oară în melanomul malign. În 1991. deposedat fiind de capacitatea infecţioasă. În acest fel. alegerea celulelor ţintă este foarte importantă. dar aceste celule s-au dovedit a fi ţinte foarte dificile. Terapia cu gene în infecţia HIV Anderson şi colab. deşi celulele stem au o durată de viaţă infinită în comparaţie cu limfocitele ( cu viaţă doar de câteva luni). acest factor TNF este sintetizat de macrofage şi eliberat în circulaţie. să-şi poată îngloba încărcătura genetică în aceasta. virusul lipsit de majoritatea genelor proprii devine inofensiv. fiind foarte greu de obţinut. De aceea. ciclul de multiplicare virală intracelulară fiind astfel oprit. în câteva ore virusul va pătrunde în majoritatea acestor limfocite. se divid foarte rar. deoarece există pericolul diluţiei acestui factor. limfocitele ar fi capabile să sintetizeze o cantitate mare din această proteină. Retrovirusurile sunt mai mici decât celelalte virusuri şi. Împreună cu R. o dată introdus într-o celulă. la locul tumorii nemaifiind posibil să ajungă o concentraţie suficient de activă de TNF. proporţia acestor celule stem în ţesuturile medulare este mai mică de 1/10000 şi nu există nici o metodă adecvată de separare a celulelor stem de celelalte celule. acesta nemaiputând să pătrundă în celulele sistemului imunitar. păstrând însă capacitatea ca. Fenomenul prin care retrovirusul vector transportă şi fixează o anumită genă în nucleul unei celule ţintite poartă numele de transducţie. limfocitele sunt puse în contact. care apoi vor fi infuzate pacientului. două persoane cu forme avansate de melanom malign au fost supuse următorului tratament: li s-au extras o cantitate de macrofage pe care s-au grefat apoi vectorii (retrovirusuri) purtători de gene pentru sinteza de ‘factor de necroză a tumorilor ‘ (factor TNF). Factorul TNF este o proteină formată din 157 de aminoacizi cu rol în captarea şi distrugerea celulelor tumorale şi a substanţelor străine organismului. într-o cultură de celule. macrofagele extrase şi întreţinute pe culturi celulare au fost inoculate cu vector purtător de TNF şi apoi reinlocuite la cei doi pacienţi cu melanom. Iniţial s-a încercat folosirea celulelor stem (celule-tulpină) din măduva osoasă. Pentru terapia genică. deci transducţia în aceste celule este practic imposibilă. În mod normal. nu ucid celulele pe care le contaminează. b. Gallo (National Cancer Institute) preconizează tratamentul cazurilor de SIDA prin terapie ţintită cu o genă pentru sinteza unei proteine receptoare CD4 pe suprafaţa limfocitului. TNF nu se poate injecta direct în torentul circulator. se fixează pe această proteină de pe suprafaţa limfocitelor. Această prelucrare constă în eliminarea prealabilă a majorităţii genelor virale din structura acestuia şi combinarea ulterioară a segmentului de virus rămas cu genele care urmează să fi injectate în celulele umane. au fost preferate limfocitele drept celule ţintă pentru vectori.

în interesul omului. 135 .figurile: 135. Prin acest procedeu se obţine regenerarea unui număr mare de plante . permutaţii de organite citoplasmatice. care să prezinte caracteristici îmbunătăţite. a.Etapele de izolare şi cultură a protoplaştilor (după CachiţăCosma. Posibilitatea de a utiliza elementele disociate (ţesuturi. cunoştinţele de genetică vegetală se foloseau doar pentru studiul eredităţii. ce se incorporează în genom şi se transmit descendenţilor. obţinerea primelor organisme transgenice a deschis noi perspective în ingineria genetică vegetală. în vederea regenerării plantelor. Biotehnologia de hibridare somatică Această procedură permite hibridări totale sau parţiale. fuzionare de protoplaşti (celule fără perete pectocelulozic) chiar de la două specii diferite.3. Fig. Organismele transgenice (plante şi animale) sunt organisme care pe lângă înzestrarea lor genetică câştigă proprietăţi noi. Se obţin hibrizi în afara sexualităţii.1984). au în vedere obţinerea de organisme modificate genetic (transgenice). 136 şi 137). Aplicarea metodelor de biotehnologie în agricultură în vederea obţinerii de organisme transgenice Biotehnologiile moderne. La plante Până de curând. de a manipula şi cultiva in vitro. aplicabile la plante şi animale. pentru analiza segregărilor* la descendenţii rezultaţi din hibridizări.1. celule) din organisme vegetale.de asemenea.11. a deschis primele căi de intervenţie genetică. 241 .

Prezentare schematică a principalelor posibilităţi de obţinere a unor noi varietăţi de plante (după Brezeanu şi Soran. Există 2 tipuri de haploidizare: .ginogeneza = cultura şi regenerarea plantelor plecând de la ovul sau de la celule haploide asociate. 242 . 138).Prin fuziunea protoplaştilor se produc hibrizi somatici. Biotehnologie de haploidizare Ţesuturi care au suportat meioza (deci sunt haploide) sau celule rezultate din pseudofecundaţie provocată sunt introduse în culturi in vitro. . 137 .Fig. cibrizi şi himere (după Badea şi Raicu.androgeneza = cultura şi regenerarea plantelor plecând de la microspori (fig. 136 . Fig. 1985). 1984).

insecte. Fig. creşterea cantităţii de acizi graşi nesaturaţi. ƒ izolarea din plante a substanţelor cu proprietăţi farmaceutice. la porumb în 1990. Prin aceste metode de haplodiploidizare se crează plante diploide perfect homozigote (linii izogene) şi de utilitate majoră în ameliorarea calităţii speciilor de plante (descendenţi absolut omogeni în anumite condiţii de reproducere) (fig. care reprezintă circa jumătate din necesarul de substrat alimentar pentru alimentaţia populaţiei globului cu proprietăţi cât mai adecvate. 5 – plantă androgenetică la ghiveci (după Badea şi colab. ierbicide. 243 . 139).. ƒ creşterea producţiei de substanţe nutritive. 4 – plantă androgenetică în tub. concentraţie crescută de Na în sol. la grâu în 1992. Biotehnologie de transfer Un exemplu a fost menţionat la capitolul despre tipurile de transfer de gene procariote la eucariote în scopul obţinerii de specii de plante (bumbac) rezistente la insecte.Fig. prin folosirea tehnologiei genetice. 139 . ƒ rezistenţa la infecţii virale. Spre aceste trei specii de cereale. ƒ toleranţa la uscăciune.Obţinerea de plante haploide. temperatură nefavorabilă. 2. vegetale. În general se urmăresc obţinerea următoarelor proprietăţi în noile organisme transgenice: ƒ fixarea azotului din atmosferă. 138 .Diferite faze ale desfăşurării androgenezei la Datura innoxia: 1 – structuri embrionare diferenţiate direct din anteră. bacteriene.3 – plante complet diferenţiate din antere. Primele organisme transgenice prin biotehnologie de transfer s-au obţinut la cereale: la orez în 1988. Plantele regenerate au un singur set cromozomial (patern de androgeneză şi respectiv matern de ginogeneză) şi ar fi rămas sterile dacă n-ar fi fost puse la punct mecanismele de autodedublare a acestor cromozomi. linii izogene şi mutante la nivel haploid prin cultura in vitro a gametofiţilor.1987). metale grele.

se pot enumera: ƒ pierderea diversităţii lumii vegetale. ƒ inhibarea replicării virale prin tehnica antisens (1992). alcaloizi. ƒ restrângerea gamei de calităţi organoleptice naturale ale unor noi sorturi de legume şi fructe. ƒ riscul dezvoltării explozive a unor ‘patotipuri’ adaptate în mod special. b. exprimarea proteinei de înveliş viral va asigura rezistenţa plantei la respectivul virus. În 1993. grad înalt de salinitate şi rezistente la insecticide. ƒ dezechilibre nutriţionale. aceste noi organisme transgenice au avut o viteză mult mai mare de creştere decât organismele noi organisme transgenice au avut oviteză mult mai mare de creştere decât organismele normale. în SUA se prevedea obţinerea de noi soiuri de plante transgenice rezistente la insecte. Pentru viitor. Prevenirea riscurilor menţionate mai sus cere multă prudenţă cât şi anticiparea remediilor posibile înainte de crearea noilor variante. tutun şi petunii. hormoni (produse vegetale). etapă de etapă. ƒ încheierea de acorduri internaţionale pentru înfiinţarea unei comisii de etică cu posibilităţi de control permanent. metale grele. În aceste condiţii. căldură. enzime. în SUA au fost obţinute soiuri de roşii transgenice prin metoda de inhibare cu ARN antisens. responsabilă de compunerea peretelui celular al tomatei. ƒ deşteptarea unor gene ancestrale nedorite. cu o eficienţă înaltă de utilizare a hranei şi cu o creştere foarte rapidă. ƒ posibilităţi de biosinteze nedorite de acizi graşi. prin aceasta. Dintre riscurile posibile. glucozide. neprevăzute în prezent. La animale S-au obţinut crapi transgenici prin transfer de gene de creştere de la creştere de la păstrăvi. în timp ce buruienile rămân sensibile la ierbicide. rezistente la uscăciune.Până în prezent au fost obţinute noi soiuri transgenice de roşii. ƒ efectuarea detailată a analizelor de structură şi control în faza precoce a noilor variante ale unui sort vegetal. acest interval scade la şase ani. trebuie luate în considerare anumite riscuri care apar drept consecinţă a apariţiei unor variante de specii vegetale. grâu. Pentru acest motiv oamenii de ştiinţă vor trebui să folosească cu multă grijă şi măsură aceste posibilităţi moderne ale biotehnologiei. în SUA a fost proiectată crearea unor soiuri de plante transgenice rezistente la ierbicide. asupra varietăţilor nou-obţinute. în vederea obţinerii unor organisme transgenice cu metabolism activat. care a oprit sinteza enzimei poligalacturonaza. În 1995. Obţinerea de noi soiuri de plante rezistente la infecţiile virale se realizează prin: ƒ integrarea unei părţi din ADN viral în genomul plantei. În timp ce pentru o cultivare de plante clasice sunt necesari zece ani. În acest sens se recomandă: ƒ evitarea difuzărilor tipurilor omogene şi uniforme de vegetale pe suprafeţe foarte întinse. La porci au fost transferate gene responsabile de sinteza hormonului de creştere. pentru obţinerea unui nou caracter. 244 . având drept consecinţă dezechilibrul ecosistemelor. În anul 1992 erau raportate 40 de soiuri noi de plante transgenice. ƒ noi biosinteze. în cazul utilizării tehnicilor genetice. În 1994. tomatele pot fi culese când se află la punctul favorabil al coacerii şi se pot păstra şase-opt săptămâni fără a fi puse la rece. care să fie livrate pe piaţă în următorii zece ani.

drept conservant natural pentru vegetale.2. ducând în final la obţinerea unor arome naturale (lactone şi metilketone) cu utilizare largă în industria alimentară. dar nu are nici un efect asupra majorităţii bacteriilor gram-negative şi nici asupra fungilor şi levurilor. 4 Lancefield. Ingineria genetică utilizată în prepararea de noi conservanţi alimentari Nizina. neproducând nici o dereglare a florei intestinale gram-negative. Multe tulpini bacteriene de Pseudomonas putida posedă un plasmid responsabil de descompunerea hidrocarburilor din petrol. cantitatea de nitraţi poate fi redusă considerabil. ambele clase de substanţe derivate din uleiuri vegetale. şi-a găsit o foarte largă aplicabilitate practică în industria alimentară. 11.1.5. Din 1951. a dezvoltării ştiinţelor medicale şi agriculturii. Totuşi în prezent se consideră că posibilităţile de utilizare ale nizinei drept conservant alimentar sunt încă limitate din cauza slabei ei solubilităţi şi a stabilităţii scăzute la pH neutru. băuturi alcoolice (vinuri). 11.11. în prezent ea poate fi utilizată drept conservant activ în alimente cu pH-ul mai mare de 6. Nizina este produsă de tulpinile de Lactococcus lactis 6F3. se preconizează obţinerea prin procedee de inginerie genetică şi proteică a unor variante de nizină cu spectru larg de activitate. În ultimii ani. fructe. În perspectiva dezvoltării biotehnologice. variante ce vor putea fi utilizate drept conservante într-o gamă mult mai largă de produse alimentare. Ingineria genetică şi rezolvarea unor probleme de ecologie Posibilităţile tehnologiei genetice au importanţă nu numai pentru dezvoltarea cercetării fundamentale. care prin producerea de nitrozamine au acţiune carcinogenă asupra organismelor.5. Pentru produsele în care nu se poate renunţa total la adaosul de nitraţi (nizina fiind ineficientă asupra florei gram-negative). nizina era utilizată drept conservant alimentar în peste 50 de ţări de pre glob. brânzeturi proaspete şi procesate. mediate de clase specifice de molecule şi semnale au contribuit la construirea unui fundament pentru elaborarea viitoarelor strategii de sinteză a unor noi agenţi terapeutici cu următoarele calităţi: 245 . al cărei plasmid să crească eficienţa utilizării petrolului brut. de exemplu creşterea sintezei unor resurse naturale din mediu. nizina este folosită în industria alimentară pe scară internaţională.4.5. în concentraţie mai mică de 30 µl/ml inhibă dezvoltarea diferitelor specii de germeni gram-pozitive . aspect ce semnifică posibilitatea unei mai bune utilizări a petrolului brut natural. prin studiile de micribiologie au fost identificate tulpini microbiene care printr-un proces de bioconversie microbiană/enzimatică acţionează asupra acizilor graşi (acid linoleic şi linolenic) şi esterilor. Alte aspecte ale biotehnologiei moderne şi perspectivele secolului XXI Progresele recente în cunoaşterea la nivel molecular a interacţiunilor extra. Nizina prezintă şi avantajul de a fi hidrolizată complet de către proteazele tractului digestiv uman. ci şi pentru rezolvarea în viitor a unor probleme ecologice. În acest sens. carne. evitându-se astfel nocivitatea altor conservanţi alimentari asupra sănătăţii publice. în 1989.1. prin utilizarea lor asociată cu nizina.şi intracelulare. Această largă utilizare se datoreşte faptului că nizina prezintă marele avantaj de a nu avea efecte nocive asupra organismului viu. astfel. în comparaţie cu nitraţii şi nitriţii (folosiţi tot drept conservanţi). substanţă din categoria lantibioticelor. cacao. se încearcă în prezent obţinerea unei bacterii ‘ îmbunătăţite’. peşte. ATTC 11454 GR. Nizina inhibă de asemenea sporularea la bacterii din genul Clostridium şi Bacillus. prezentând activitate inhibitorie maximă la un pH mai mic de 5.

Ţinând seama de aceste considerente. Acesta s-a dovedit foarte eficace în asociaţie cu alte antimitotice curente. Diaminociclohexanul şi axoliplatina sunt în curs de experimentare şi nu au atins încă faza de testare clinică. toxicitate hepatică şi renală etc. Inhibitori ai topoizomerazelor Topoizomerazele sunt enzime destinate a modifica structura spaţială a ADN-ului înainte de replicare. peptide antagonice.). prezentând sinergie cu metotrexatul şi adriamicina. Dintre antimitotice. Molecule active pe tubulină (antimitotice) Au acţiune antimitotică împiedicând diviziunea celulară prin stabilizarea microtubulilor (spre diferenţă de Vinca. c. terapia anticanceroasă cu citostatice este nesatisfăcătoare într-un număr mare de cazuri din cauza: ƒ dezvoltării rezistenţei la droguri ƒ efectelor secundare nocive (imunodepresie medulară. taxolul a fost testat experimental prin administrare intratumorală în tumori vezicale la şoarece. cu aplicabilitate practică în domeniul terapiei: A. suprimând superrăsucirile dublului helix. 246 . care. şi anume: a. blocând receptorii celulelor endoteliale. înţelegând prin aceasta o acţiune cât mai ţintită asupra celulelor tumorale. cercetătorii şi-au propus: ƒ îmbunătăţirea gradului de acţiune selectivă a drogului. Terapia anticanceroasă În prezent. S-a constatat că acest factor bFGF are o acţiune de stimulare a proliferării celulelor endoteliale de activare a angiogenezei (neoformaţie de vase sanguine).ƒ ƒ ƒ ƒ eliberarea ţintită (situs-specifică) în circulaţie prelungirea timpului de înjumătăţire efect prelungit la locul de acţiune efecte benefice mărite asupra organismului. Pentru contracararea acţiunii bFGF. a fost sugerat un mecanism de blocare a receptorilor celulelor endoteliale cu ajutorul unor analogi ai heparinei. A. Pe modele experimentale s-a demonstrat şi eficacitatea ologozaharidelor sulfatate. Pornindu-se de la aceste elemente. împiedicând în consecinţă angiogeneza şi inhibând simultan adenoamele experimentale (de pancreas. cardiovasculare D. Substanţe antiangiogenice S-a studiat rolul factorului de creştere fibroblastic (bFGF) asupra mecanismelor de angiogeneză (geneza vaselor sanguine) şi consecinţa acesteia asupra metastazării. anticanceroase B. anticorpi. dintre acestea. sân. În acest sens există deja o metodologie pentru obţinerea unor proteine-himere. în boli metabolice. b. alcaloizi care determină depolimerizarea tubulinei). bazându-se pe achiziţiile cele mai recente ale biologiei moleculare. sunt platine liposolubile care se pot administra cu ajutorul liposomilor. prostată) de origine umană. opresc fixarea bFGF pe respectivii receptori. pentru cisplatină şi carboplatină a fost demonstrată eficacitatea clinică. s-a încercat construirea unor noi molecule cu potenţial antiumoral. antivirale C. Derivaţii de platină reprezintă astăzi o clasă foarte studiată de antimitotice. ƒ minimalizarea cât mai mult cu putinţă a efectelor toxice secundare ale drogurilor. în cursul distribuţiei acestora în organismul bolnav.

AAXR 3155) ƒ proteinele p53 (pentru substanţele AACR 3630. Oligonucleotidele antisens de tip oligofosfotioaţi se folosesc şi în tratamentul leucemiilor şi al infecţiilor cu HIV. AACR 3154. AACR 3668. strategia de sens este mai piţin selectivă. Un oligoribonucleotid (ribozim) ARN se leagă de o secvenţă complementară a ARN ţintă. care să se lege selectiv de o secvenţă complementară a unui acid nucleic unic lanţ (un ARNm sau un ARN viral). Strategia “ de sens” cu structuri oligonucleotidice În 1980 a apărut o nouă strategie şi anume cea a antigenelor în care oligonucleotidul are drept “ţintă” un ADN dublu helical. tioindolului. Pornind de la aceste aspecte. ca şi oligonucleotidul antisens. inhibă autofosforilarea bFGF (via tirozinfosforilare). este vorba de un oligonucleotid “capcană”. f. trebuie amintit mai întâi că transformarea celulelor normale în cellule maligne reprezintă un proces în mai multe etape: ƒ activarea protooncogenelor ƒ inactivarea genelor supresoare de tumori ƒ inactivarea genelor de reparare a ADN. căutându-se a se ameliora penetrabilitatea lor în celule. Totuşi oligonucleotidele “capcană” pot 247 . Oligonucleotidele pot fi folosite pentru controlul genelor în aşa-numita strategie de sens (sense approach). Pentru a se înţelege mecanismul de acţiune (‘’controlul’’) al ciclului nucleic antisens asupra unui proces de oncogeneză (“expresie oncogenă“). Majoritatea drogurilor existente în prezent acţionează la nivelul proteinelor. Chiar şi drogurile anticanceroase care interacţionează cu ADN îşi exercită acţiunea biologică prin inhibarea enzimelor (topoizomeraze) care procesează ADN.Se pare că aceste substanţe antiangiogenice acţionează prin oprirea dezvoltării de noi vase sanguine şi nu prin distrugerea celor formate. folosit pentru a prinde “în cursă” un factor de transcriere (de expresie) care duce în final la alterarea expresiei tuturor genelor de pe respectivul fragment ADN. dar poate include în plus şi clivajul catalitic al ARN ţintit. Rezultă că în comparaţie cu strategiile “antisens” (tip ribozim). astăzi sunt urmărite următoarele obiective: ƒ descompunerea unor droguri care să poată inhiba selectiv efectele biologice ale produşilor oncogeni ƒ restabilirea funcţiei factorilor supresori de tumori şi a genelor pentru repararea ADN-ului. Inhibitori de kinaze Sunt inhibitori ai tirozinkinazei proteinkinazelor. Oligonucleotidele antisens sunt fosfodiesteri naturali care au diferite mecanisme de acţiune. deci opresc neoformaţia şi. în consecinţă. AACR 3672. În prezent sunt studiate metodele de inoculare cele mai eficiente a acestor substanţe în organismul bolnav. Substanţe antisens Studiul acestor substanţe a fost posibil datorită cercetărilor de biologie moleculară. s-au preparat fragmente scurte de acid nucleic (oligonucleotide). AACR 3679) ƒ proteinele p120 (pentru substanţele AACR 1832. translaţia sau respectiv reverstranscriptaza ARN-ului (viral) ţintă. fiind astfel inhibată dezvoltarea metastazelor (prin inhibarea neoformaţiei de vase de sanguine). d. prin inhibarea acţiunii bFGF este oprită proliferarea fibroblastelor. prin legarea lui de ARN-ul ţintă (target). pornindu-se de la această idee. e. AACR 3668). ţintele principale de acţiune a acestor substanţe dovedindu-se a fi: ƒ gena oncogenă c-myc (pentru substanţele AACR 1833. Acest oligonucleotid (antisens) blochează. metastazarea. acţiunea lor a fost urmărită până în prezent pe linii celulare. Modul cel mai simplu de a corecta activitatea acidului nucleic este cel de a folosi tocmai acid nucleic. pentru a forma în final un triplu helix la nivelul căruia este blocată transcrierea (ceea ce reprezintă blocarea primei etape a expresiei genelor).

Aceste proteine de fuziune (anticorpi-IL2) sunt injectate în organismul bolnav. receptori. deoarece aceste preparate terapeutice reuşiseră mai mult sau mai puţin să ducă la dispariţia acestor infecţii de pe glob. prin combinarea capacităţii de ţintire unică a anticorpilor monoclonali cu activităţile multifuncţionale ale citokinelor. în scopul utilizării acestor noi preparate în imunoterapia cancerului. se folosesc oligonucleotidele cu rol de liganzi pentru enzime.interleukina IL2) Aceste proteine de fuziune au fost realizate prin tehnici de inginerie genetică. Strategia aptamer Recent a fost elaborat un nou mod de utilizare a acestor oligonucleotide. în condiţii de recombinare. Schmidt-Wolf şi colab. Aceste celule CIK s-au dovedit a fi celule efectoare citotoxice foarte eficiente. Efectul acestor oligonucleotide de strategie de se3ns poate fi deci selectiv pe un virus sau parazit. poartă fixate pe molecula lor citokine. Construirea acestei proteine fuzionate recombinate se face în scopul obţinerii unei eficienţe biologice optime. B. cât şi datorită faptului de a putea migra şi răspândi în tot organismul. Una din problemele dezbătute în prezent în această direcţie este obţinerea unor proteine de fuziune cu anticorpii monoclonali recombinaţi. Utilizarea anticorpilor monoclonali Dezvoltarea intensivă a noilor concepte molecular-biologice din imunologia ultimilor 20 de ani a deschis noi perspective în terapia cancerului. ca răspuns la administrarea de interleukina 2 (IL2) sau antigen. poate induce o imunitate antitumorală puternică de lungă durată şi ocazional. supuse tratamentului cu citokine. cu efect antitumoral mult mai înalt decât cel al celulelor LAK (celule killer activate de limfokine standard). În 1995. Anticorpii monoclonali antitumorali (cu specificitate unică). Terapie antivirală Terapie anti-HIV La începutul anilor 1980 exista în întreaga lume opinia că datorită antibioticelor şi vaccinurilor va fi rezolvată problema infecţiilor bacteriene şi virale. sau obţinută în urma unei terapii genice cu gene (sintetizatoare) de citokine. poate determina chiar şi îndepărtarea unei tumori preexistente. literatura de specialitate semnala existenţa a 19 cazuri clinice la om. Principiul acestei terapii constă în implatarea în organismul bolnav a unor celule somatice (limfocite) modificate din punct de vedere genetic (limfocite pe care sau transferat în prealabil gene codificatoare de citokine). aceste celule limfocitare vor fi foarte bune vehicule în organismul bolnav datorită capacităţii lor de a prolifera. maturaţia. care. În cadrul acestei strategii. Dar în 1981 apărea virusul HIV (Human Immunodeficiency Virus). direcţionează aceste citokine atunci când sunt introduşi în organismul bolnav către situs-urile celulelor tumorale corespunzătoare. i. (1995) au propus un protocol de terapie genică bazat pe utilizarea celulelor CIK (celule killer transfectate cu gena IL7) pentru inducere de citokine IL7. factori de creştere. este vorba de strategia aptamer. g. care se dovedeşte foarte 248 . j. Proteine de fuziune (anticorpi monoclonali .fi utilizate pentru a prinde “în cursă” exprimarea unui număr de gene din genomul unui virus sau al unui parazit. pe baza legărilor lor de o proteină a cărei funcţie normală nu implică creo interacţiune cu acidul nucleic. activitatea şi migrarea celulelor inflamatoare. Observaţiile efectuate pe animale de experienţă au arătat că “o provizie locală” formată din diferite tipuri de citokine infuzate direct. Terapie genetică cu gene codificatoare pentru citokine S-a pornit de la observaţia că citokinele reglează reactivitatea imunologică. h.

datele OMS estimau în lume: ƒ 4. Pentru a deveni activă. În 1999. acest aspect reprezintă particularitatea multiplicării acestui virus. persoana este sero-pozitivă. la 30 septembrie 1999 se înregistrau 10000 de persoane infectate cu HIV. Boala reprezintă starea organismului în momentul în care virusul HIV din “stare dormindă” se trezeşte. prezintă în organism dar ascuns în nucleul celulelor limfocitare. se resintetizează ARN viral şi proteina virală corespunzătoare. având drept consecinţă apariţia simptomelor de boală. aceste substanţe au determinat şi dezvoltarea rezistenţei virusului HIV la drog.acţionează la nivelul etapei I. Substanţele anti-HIV utilizate până în prezent. Conform rapoartelor OMS. 3119 cazuri de boală SIDA. Pentru a se prepara substanţe terapeutice cu acţiune antivirală au fost necesare întâi studii de biologie moleculară în vederea determinării structurii virusului HIV şi a ciclului de viaţă al acestuia. dar această proteină primară nou-sintetizată are lanţuri foarte lungi şi este inactivă. această proteină foarte lungă trebuie secţionată (procesată) de nişte enzime virale numite proteaze. De asemenea. dintre care 6000 deja bolnave. fiind inhibitoare ale reverstranscriptazei şi împiedicând astfel conservarea virusului în copii. În decembrie 1994. III. Dar aceste substanţe terapeutice s-au dovedit a avea efecte toxice foarte puternice.Etapa de transcriere: după tiparul (pattern-ul) ADN viral integrat. virusul ARN dispărând prin imposibilitatea multiplicării sale. din care doar 1025073 cazuri înregistrate. 249 .. în special la nivelul sistemului nervos central (SNC). Prezenţa acestor proteine scurte şi active. În România. Virusul HIV face parte din categoria virusurilor ARN (retrovirusuri) care prezintă un aspect particular de multiplicare. în stare dormindă şi integrată în nucleul celulelor. pentru anul 2000 se prevăd pe Terra 30 de milioane de purtători HIV. dintre care 2885 la copii şi 234 la adulţi. La sfârşitul anului 1999. Astăzi infevţia HIV reprezintă o criză majoră de sănătate publică. de tipul zidovudinului (analogi nucleozidici) şi derivaţi (dideoxiinozin. ƒ 17 milioane de persoane infectate (purtătoare de virus) HIV.urmează starea dormindă a virusului.ARN viral se transcrie în ADN în prezenţa enzimei virale revers transcriptaza. din care 16 milioane au decedat din cauza bolii. Trebuie remarcată diferenţa între infecţie şi boală. creând o panică tot atât de gravă ca şi cea determinată de ciuma bubonică din Europa secolului al XIV-lea. din cauza marii variabilităţi a virusului HIV. numărul cazurilor noi de persoane infectate a fost de 5.Acest ADN viral (copie după ARN) se integrează în genomul celulei gazdă sub influenţa enzimei virale integraza. dar nu este încă bolnavă. o persoană poate fi infectată cu virus HIV fără a fi încă bolnavă. invadează organismul. dideoxicitidin). Până în prezent oamenii de ştiinţă nu au reuşit să prepare încă un vaccin pentru această infecţie. Studiile molecular-biologice au demonstrat că ciclul de viaţă a HIV în organismul uman cuprinde3 trei etape: I. Infecţia înseamnă că virusul HIV. devenind deci agresiv. În România s-au înregistrat între 1985-1994. se află în “stare dormindă” timp de luni de zile până la 5-20 de ani.6 milioane iar decesele au atins cifra record de 2. din care un milion de copii. .5 milioane cazuri de boală SIDA declanşată. . cât şi cea a respectivului ARN viral nou format vor duce la formarea virusului matur care va fi capabil să invadeze alte celule.6 milioane de persoane pe glob. se multiplică. Această mare variaţie genetică a virusului a constituit obstacolul major în prepararea unui vaccin HIV. Programul UNAIDS şi al OMS-ului raporta 50 de milioane de persoane infectate cu HIV de la declanşarea epidemiei de SIDA.curând a declanşa mari epidemii SIDA (Syndrome d’Immuno-Deficience Acquise) pe glob. şi anume curgerea inversă a informaţiei genetice din direcţia ARN→ADN II.

o îmbunătăţire a recanalizării arteriale coronariene. Vaccinuri recombinate În pragul mileniului al treilea. . joacă un rol esenţial în transportul şi reglarea metabolismului colesterolului. Studii in vitro pe câine au demonstrat capacitatea acestor anticorpi de a reduce leziunile ischemice miocardice postinfarct cu 46% în comparaţie cu animalul martor. E. vitronectina.substanţă cod 693541 ƒ firma Hoffmann-LaRoche . În cadrul tehnologiei vaccinurilor ADN. şi anume o substanţă care să inhibe proteazele virale. trombospondin. aceşti receptori mediază mecanismele de adeziune (fixare) de fibrinogen.acţiunile secundare farmacokinetice (toxice). factor Wilabrand. de asemenea. proteina rămânând sub formă de lanţ lung şi inactivă. să prevină apariţia trombilor vasculari.dezvoltarea rezistenţei la drog. D. fibronectina. în scopul unei trombolize rapide şi al prevenirii reocluziei. În aceste condiţii. . virusul matur nu se mai poate forma. şi anume: ƒ firma Merck. Terapie în boli metabolice Prepararea de liganzi proteici tip lipoproteine Apolipoproteinelesunt proteine care datorită structurilor lor helicale amfipatice leagă lipide. În cazul implantelor vasculare se preconizează învelirea acestor receptori în strat de celule injectate cu o genă sintetizatoare de un factor litic care. În 1997 trei companii mari farmaceutice lucrau la obţinerea unei asemenea substanţe de tip inhibitori ai proteazei virusului HIV. cea a imunizării directe cu ADN. prin liza cheagului sanguin.eficacitatea substanţei prin administrare per os . cele cu agenţi microbieni omorâţi. cercetările sunt aproape gata să introducă în practica medicală tehnologia unei noi vaccinări. prin injectarea de anticorpi monoclonali antireceptor trombocite umane (gpIIb şi gpIIIa) şi activarea reocluziei vasculare.substanţă cod A-77003 Substratul de preparare a substanţei active părea a fi un material biologic. sintetizaţi de gene din familia genelor “integrine”. Reducerea zonei de infarct s-a dovedit a fi independentă de severitatea ischimei. Metoda Anderson pentru liza trombilor vasculari se bazează pe receptorii gpIIb şi gpIIIa. ar fi al cincilea tip de vaccinare cunoscut în istoria medicinii după: vaccinurile vii atenuate. 250 .substanţă cod Ro-31-8959 ƒ firma Abbott . prin legarea lor de o mare varietate de celule (macrofage. dispărând deci posibilitatea de invadare de către virus a altor celule ale organismului. S-au preparat anticorpi monoclonali (anti Mo-1) fată de receptorul de adeziune al trombocitelor. hepatocite) şi ţesuturi. C. ADN-ul care codifică o proteină specifică este cuplat cu elementele genetice de control pentru a se obţine plasmide care se vor replica atunci când vor fi introduse în bacterii corespunzătoare. Se preconizează utilizarea lor în tratamentul hipercolesterolemiei familiale. cu componente purificate şi cele obţinute prin inginerie genetică. Rămân încă de rezolvat probleme legate de: . dar firmele păstrau secretul de fabricaţie. Apolipoproteinele de densitate înaltă (HDL). Terapie ţintită cardiovasculară Se referă la tratamentul cu anticorpi monoclonali antitrombocite umane în cazul infarctelor. împiedicând tăierea lanţurilor lungi de proteine inactive. Sharp & Dohme . Ele reprezintă liganzi pentru receptori specifici. S-a observat.În prezent se experimentează o substanţă cu acţiune anti-HIV la nivelul etapei a III-a de dezvoltare a virusului. Creşterea bacteriilor va duce la producerea unui număr mare de copii plasmidice din care se separă ADN-ul imunizat pentru a fi folosit apoi drept vaccin.

În prezent se încearcă prepararea unor asemenea vaccinuri pentru administrare nazală sau per os. Acţiunea de depoluare a ecosistemelor În condiţiile creşterii populaţiei globului. industriale) cât ţi a contaminanţilor din mediul extern. mai puţin costisitor şi mai uşor de administrat decât vaccinurile convenţionale. în funcţie de fiecare agent infecţios. Aceste vaccinuri produc un răspuns imun persistent. Acest nou compost îmbunătăţeşte structura solului iar prin conţinutul său în microorganisme (care au capacitatea de a inhiba dezvoltarea unei flore microbiene fitopatogene de sol) contribuie la îmbunătăţirea calităţii plantelor şi a recoltelor. în bolile emergente. nefiind necesară de fiecare dată inventarierea unei noi tehnologii. În acest context. municipale. astăzi oamenii de ştiinţă pun tot mai acut problema refacerii cadrului natural şi a reciclării deşeurilor poluante. în ultimii 30 de ani s-a ajuns la un dezechilibru ecologic major care astăzi ameninţă viaţa pe Terra (defrişări masive. a urbanizării şi industrializării. Pe viitor vor continua investigaţiile în vederea detectării unor microorganisme cu potenţial de degradare şi transformare a poluanţilor din diferite deşeuri materiale. bolile reemergente. F. Toate aceste vaccinuri ADN se prepară după acelaşi principiu al plasmidelor. consecutiv cu lipsa unei educaţii ecologice elementare a populaţiei. grad foarte ridicat de poluare a râurilor. În vederea progresului rapid în această direcţie se urmăreşte crearea şi aplicarea unei „tehnologii sensor” care să cuantifice activitatea fiziologică şi biochimică a microorganismelor. necesară pentru conservarea mediului înconjurător. cercetătorii încearcă să folosească agenţii microbieni (bacterii) în acţiunea de reducere a poluării solului (pentru dezintegrarea gunoiului şi a deşeurilor domestice. Cu) din gunoaiele menajere. 251 . Se preconizează că acest tip nou de vaccin va avea o eficienţă enormă asupra bolilor infecţioase care astăzi dau încă o rată foarte înaltă de mortalitate. distrugerea florei şi faunei marine etc. după îndepărtarea prealabilă a conţinutului toxic de metale grele (Cd. Zn. această vaccinare apare ca o terapie “multidrog”. Prin vaccinarea cu ADN existând posibilitatea de a vaccina pentru un număr mare mai mare de proteine specifice deodată. fluviilor. Astfel. Vaccinurile ADN stimulează atât imunitatea umorală cât şi cea celulară . deşertificări întinse. se trece la prelucrarea reziduurilor organice în vederea obţinerii unei producţii eficiente de compost care să aibă calităţi foarte apropiate de îngrăşământul natural pentru agricultură.). dar fără a exista pericolul recâştigării virulenţei de către virusul vaccinant. luându-se în considerare faptul că acest tip de vaccin este mult mai sigur. potenţialul acestor vaccinuri de a stimula capacitatea citolitică a celulelor T reprezintă un punct de răscruce în vaccinologie. cât şi în cazurile de rezistenţă la chimioterapice. În aceste condiţii . Aceste vaccinuri sunt foarte stabile atât la temperatură scăzută cât şi foarte ridicată. ca şi vaccinurile cu virusuri atenuate. motiv pentru care se pot transporta la temperatura mediului ambiant fără a fi necesară refrigerarea. S-a demonstrat că aceste vaccinuri ADN induc celulele T de tip T1 helper cu efect împotriva virusului HIV.

cu mari perspective de viitor.Capitolul 12 METODE ŞI TEHNICI MODERNE MOLECULAR . Principiul recombinării Un proces natural de recombinare genetică există la organismele eucariote (cu set diploid de cromozomi) în cursul meiozei (diviziune reducţională). şi anume a tehnologiei genetice.ului Teoria stabilitaţii genomului celular a fost zdruciunatǎ în anul 1951.cât şi laborator. odatǎ cu descoperirea elementelor transpozabile. iar acest material genetic poate fi izolat iar cele douǎ lanţuri ale dublului helix ADN separate şi apoi fiecare din cele douǎ lanţuri recombinate cu un alt lanţ de ADN străin complementar. Prima reuşită de recombinare a fost realizată în SUA în 1970. în ceea ce priveşte crearea unur specii noi de plante cu o mare eficienţă economică.1. 12. Procese artificiale de recombinare ADN (tehnologia ADN-ului recombinat) Se realizează în condiţii de laborator. în vederea creării unui organism nou cu proprietaţi prestabile (ţintite). ceea ce reprezintă un fenomen de recombinare genetică. la toate tipurile de bacterii. atît în condiţii naturale.. farmacologie şi în medicina viitorului. D. 1. plante.BIOLOGICE ŞI APLICAŢIILE LOR 12. în scopul ameliorării diagnosticului şi terapiei medicale într-un număr mare de boli. existenţa acestor procese se explică apariţia unor noi specii. Aceste tehnici încearcă pe cale artificială combinatrea informaţiei genetice (a genelor) de la două organisme diferite.crossing-over”. care includ linii foarte variate de organisme. Aceste tehnici vor avea implicatii majore şi în dezvoltarea agriculturii. Concentrarea studiilor asupra ADN a fǎcut posibilǎ injectarea genelor cu ajutorul virusurilor vectoare in celule.1. în vederea obţinerii de noi variante de microorganisme şi plante. Meioza are loc în celulele germinale şi duce la reducerea setului dublu de cromozomi (set diploid) în set haploid (simplu). Faptul cǎ informaţia geneticǎ a organismelor vii se gǎseşte acumulatǎ pe helixul ADN. RECOMBINAREA ADN .. 252 . deschizînd perspectivele noii terapii cu gene (terapie geneticǎ = Gene Targeting). Watson şi Fr. Aceste tehnici de recombinare genetică stau la baza cercetărilor fundamentale şi aplicare în biologia moleculară. Respectivele virusuri (vectoare de gene) cu aspect de . Aceastǎ metodǎ a dus la o revoluţie tehnico-ştiinţificǎ a cǎrei consecinţǎ a fost construirea de noi genotopuri. reprezentând un factor evolutiv.. dǎ posibilitatea creǎrii de noi organisme..ţinte celulare”. În prima fază se produce un schimb de fragmente cromatidiene între cromozomi omologi (M/P=materni/paterni) alăturaţi printr-un fenomen de . Descrierea compoziţiei şi structurii spaţiale a ADN de către J. Procese naturale de recombinare ADN (recombinare genetică) Joacă un rol foarte important în natură. animale. Fenomenul destabilizării genomului celular a rǎmas inexplicabil până în momentul în care a fost posibil studiul moleculei de ADN.ace” sînt introduse ţintit prin . organismele rezultate sunt organismele recombinate care formează astăzi obiectul unor studii cu implicaţii deosebite în dezvoltarea ştiinţifică şi economică pe scară internaţională. Crick din anii 1953 au reprezentat cunoştinţele fundamentale care au stat ulterior la baza noilor direcţii de cercetare.împuşcare” (shotgun) într-un numǎr foarte mare de . cunoscute la nivel internaţional sub numele de Genetic Engineering. printr-un număr de metode ce formează tehnologia genetică.

După interschimburile între cromatidele cromozomilor omologi se produce separarea acestor cromozomi cu cromatidele interschimbate şi împarţirea lor între cele două celule fiice. o data cu celula gazdă. Tehnologia ADN recombinant presupune următoarele etape: ƒ tăierea lanţurilor duble ADN în fragmente specifice. pe ambele lanţuri de acid nucleic (lanţ unic de cercetat şi lanţ unic al vectorului). Tehnicile de recombinare ADN stau la baza progreselor biotehnologiei moderne. astfel încât să fie obţinute în final fragmente ADN de lanţ unic. Aceste procese se produc atît de exact.Într-un organism diploid cu un anumit număr de perechi de cromozomi omologi şi o singură pereche de cromozomi sexuali. lanţurile duble ADN ale celor două cromatide vor fi tăiate. oferind posibilitaţile cele mai eficiente pentru analizarea şi modificarea genelor (ADN) şi proteinelor din organismele vii. care a apărut în jurul anilor ’70. vor interschimba fragmente de ADN. fiecare cromozom în interfază apare format din cîte două cromatide (iar fiecare cromatiodă la rîndul ei dintr-o moleculă de ADN dublu helix). pentru că. sau analiza genetică foarte laborioasă asupra funcţiei genelor prin cercetarea aspectelor fenotipice ale organismelor mutante şi ale progeniturii acestora. pe această cale. o data cu vectorul. în final. celula bacteriană astfel . a respectivului fragment de ADN selecţionat şi fixat pe vector în celula gazdă (celula bacteriană avirulentă de Esch. obţinerea de noi soiuri de plante cu rezistenţă crescută şi agenţi dăunători). un organism cu priorietăţi noi (de exemplu. bacteria. organisme multicelulare) reprezintă de fapt tehnica de inginerie genetică prin care se obţin genomuri modificate ce pot fi ulterior exprimate 253 . vectorul (virusul) este supus şi el acţiunii aceloraşi enzime de restricţie. Concomitent cu ADN-ul de cercetat. coli K12) ƒ multiplicarea sincronă. cît şi cel al vectorului se leagă covalent (în cursul unui process de circularizare) în prezenţa ADN-ligazelor ƒ introducerea. Prin procedeele de inginerie genetică se poate obţine. să se obţină acelaşi tip de capete adezive: ƒ fragmentul de acid nucleic de cercetat.1. utilizarea acestor metode putînd duce în viitor la înfrângerea barierei între specii. 12. Acest process poartă numele de clonare. Procese artificiale de recombinare ADN (Genetic Engineering) Cu ani în urmă era posibilă doar cercetarea indirectă a ADN-ului asupra produselor ARN şi proteice. prin acţiunea enzimelor de restricţie. încît nu se pierde nici un nucleoid. a revoluţionat biochimia. rezultând cromatide recombinate (molecule ADN recombinate). astăzi poate fi modificat într-un mod dinainte stabilit şi ţintit bagajul genetic al organismelor.nou construită” (cu ADN recombinat) ƒ reprezintă celula cap de colonă. aceste tehnici vizînd direct informaţia genetică a organismelor. Pe baza acestei tehnologii. iar apoi capetele tăiate se vor lega altfel. Apar în consecinţă un număr mare de celule purtătoare de copii identice de ADN recombinat. Construirea unui genom nou prin introducerea unei secvenţe ADN străine în genomul unei celule gazdă (de exemplu. a vectorului şi a fragmentului ADN străin încorparat în genomul celulei gazdă. Aceste patru celule pot conţine: ƒ c1 = numai material matern ƒ c2 = numai material patern ƒ c2 şi c3 = material cromatidian recombinat (rezultat din fenomenul de crossing-over) matern şi patern. Prin încrucişarea cromatidelor (crossing-over) pe locul de încrucişare. prin introducerea unei informaţii genetice într-un organism. La cromozomii umani există în medie două-trei asemenea fenomene de crossing-over şi interschimburi de fragmente ADN pe ambele cromatide ale unui cromozom. moleculele ADN cu greutate moleculară înalta sînt tăiate în molecule cu greutate moleculară mult mai mică.2.. În faza a II-a a meiozei urmează separarea cromatidelor în patru celule germinative mature. În cadrul acestui proces. Tehnologia ADNului recombinat.

12. ADN-ligazele. prin aceasta creîndu-se bazele pentru cercetarea şi găsirea cauzelor unor boli genetice. Prin aceste metode genetice pot fi manipulate. Dacă se urmăreşte introducerea şi exprimarea unor gene eucariote în bacterii şi drojdii. vectorii. Nucleazele bacteriene se clasifică în: 254 . Proteinele sintetizate prin această metodă şi-au găsit utilizare în terapie şi profilaxie. celula respectivă cîştigă caractere noi. iar în timp metilaze converteşte treptat ADNhemimetilat în total metilat. în genomul unei celule. Metilarea reprezintă un mecanism de apărare al celulei bacteriene faţă de propriile endonucleaze. Enzimele de restricţie Sunt endonucleaze de origine bacteriană. în acest context proteinele. ƒ se obţine un lanţ dublu ADN. ƒ fragmentul ADNc înglobat în vector este introdus în celula receptor o dată cu vectorul.3. Folosind această metodă s-a reuşit ca celulele bacteriene. 1. obţinându-se în final sinteza proteinei dorite. ƒ fragmentul ADNc clonat este înglobat în vectorul de exprimare. Elemente de lucru utilizate în tehnologia ADN recombinat Aceste elemente de lucru sunt reprezentate de: enzimele de restricţie. Este posibil să se facă noi combinaţii pentru secvenţele de control ale unei gene şi să se determine în acest fel exprimarea unei gene dorite. 3. Pornindu-se de la aflarea expresiei anumitor gene s-a putut ajunge la descifrarea funcţiei unor proteine cu rol în procesele şi diviziune celulară. 12. ƒ în celula receptor se produce transcrierea şi translaţia fragmentului ADNc strain (introdus). prin sinteza de noi proteine (caractere noi cîştigate de celula gazdă). ƒ se obţine o copie de ADNc (în prezenţa reverstranscriptazei). a unei secvenţe străine de ADN cu autorul vectorului). se folosesc tot fragmente ADNc deoarece aceste microorganisme nu sînt capabile să îndepărteze prin fenomene de splicing din ARNm transcris secvenţele de introni. intr-o anumită celulă. Pentru creşterea acestei cantităţi de proteine se utilizează de regulă fragmente de ADNc (secvenţe codificatoare fără introni). un dublu helix ADN nou-sintetizat şi metilat numai pe un lanţ este recunoscut ca propriu de către celula bacteriană. deoarece ADN-ul bacterian poartă un semn de recunoaştere (un password ) care este reprezentat de nişte situs-uri specifice metilate. nefiind digerat de endonucleaze. care în cantităţi mari în calula nou construită. în mod normal se găsesc în organism în cantităţi foarte mici (doar urme) şi ar scăpa astfel cercetării.1. cît şi secvenţele de control ale unei gene. Astfel. drojdiile şi celulele de memifere să fie aduse în starea de a produce cantităţi mari de anumite proteine ţintă. Etapele metodei de inginerie genetică utilizată în vederea obţinerii unei anumite proteine în cantitate mare sînt următoarele: ƒ se porneşte de la matricea ADN. ƒ respectivul lanţ dublu ADN este clonat. prin alegerea unei anumite secvenţe de control. Metilazele recunosc pe lanţul ADN bacterian aceleaşi secvenţe ca şi endonucleazele. care. modificate şi interschimbate sau nou recombinate atît secvenţele codificatoare. ADN viral pătruns în respectica celulă bacteriană) fără a cliva însă ADN-ul bacterian propriu. se poate reuşi exprimarea practice permanentă a unei gene altminteri slab activă.(transcrise şi translaţionate) de către celula gazdă. într-o celulă bacteriană. ele clivează moleculele de ADN strain (de exemplu. din care rezultă un nou genom (prin introducerea.1. În acest fel devine posibilă analiza proteinelor celulare. Termenul Genetic Engineering este adesea folosit drept similar celui de recombinare ADN.

rezultând capete coezive. ƒ enzimele III taie nespecific 20-30 de perechi de bază în direcţia 5’ Æ 3’ pe lanţul ADN. foarfeci moleculari”. ci doar două lanţuri ADN ce aparţin aceleiaşi molecule ADN duble helix. deşi fiecare taie asemenea secvenţe localizate. se fixează pe o anumită secvenţă nucleotidică. Cromozomii complecşi care conţin sute de milioane de bace pot fi astfel secţionaţi şi apoi cartaţi stabilindu-li-se harta genelor. endonucleaze care nu se fixează la extermităţile moleculei ADN. ƒ ƒ 255 . ƒ enzime II Eci RI (izolate din E. fiind citite de aceste enzime la fel pe cele două lanţuri şi rezultând un clivaj poziţionat simetric pe ambele lanţuri. S-au descris enzimele de restricţie I. coli). Endonuleozele de restricţie sunt denumite după microorganismele din care se izolează: ƒ enzime I Eco K şi B (izolate din E. 12. 3. procesul de recombinare genetică. II şi III. dar în prealabil trebuie să fie rupte perechile de baze care ţin unite cele două lanţuri complementare ADN ƒ Bam HI (izolate din Bacillus amilolichefaciens) ƒ Hpa I (izolate din Haemophilus parainfluenzae) ƒ Hin + III (izolate din Haemophilus influenzae) Enzima II au fost supranumite şi. Descrierea enzimelor endonucleaze de restricţie a făcut posibilă revoluţia ştiinţifică biologică şi dezvoltarea tehnologiei ADN recombinat (modificări ţintite în structiura genelor şi proteinelor şi analiza acestora bazată pe enzimologia acizilor nucleici). prin folosirea enzimelor de restricţie. Prin enzimele de restricţie s-a descris şi un grup special de enzime care au fost numite izoschizomeri. pot recunoaşte situs-urile ţintă ale ADN ului palindronic. unde produc ruptura (tăierea).. 2.exonuleaze care se fixează pe molecula de ADN numai la capătul ei. coli). rezultând capete drepte. însă în poziţii diferite pe respectivul lanţ ADN. dar poziţionate în sens invers pe cele două fire ale dublului helix ADN). despicând-o (clivare prin hidroloza legăturii fosfodiesterice) îndepărtând astfel respectivul segment dublu de ADN. ADN-ligazele (polinucleoid-ligazele) ADN-ligazele nu pot lega două lanţuri unice de ADN. ci se fixează în interiorul moleculei de ADN. motiv pentru care sînt preferate în studiile de recombinare ADN. Aceste endonucleaze se găsesc în număr mare la procariote. în afara regiunii specifice în direcţia 5’ Æ 3’ pe lanţul ADN. Până în prezent s-au purificat peste 90 de enzime de restricţie. Secvenţele de baze recunoscute de către aceste enzime sînt palindromice (aceleaşi. procesul de reparare a ADN. ele recunosc o secvenţă de 4-6 nucleotide şi pot tăia cele două lanţuri ale helixului ADN. Structurile acestor fragmente finale pot servi drept. amprente” (fingerprints) ale unei molecule de ADN. fixare şi tăiere (4-6 nucleoide) de obicei constant deci au specificitate de secvenţă absolută. acestea recunosc aceleaşi secvenţe nucleotidice.1. în mod: simetric. dintre care: ƒ enzimele I şi II recunosc secvenţele specifice şi se fixează pe acestea cu următoarele particularitaţi: ƒ enzimele I taie nespecific 100-1000 de perechi de baze. Aceste enzime catalizează formarea unei legături fosfodiesterice între gruparea 3’-OH a unei extermităţi a unui lanţ ADN şi gruparea 5’-fosfat de la extermitatea celuilalt lanţ. ƒ enzimele II au locul recunoaştere. Endonucleazele de restricţie au acţiuni secvenţial-specifică. asimetric. În această categorie se încadrează şi endonucleazele de restricţie. Procesul de legare (linkare) mediat de ADN-ligaze este esenţial pentru sinteza normală a ADN. Un segment de ADN obţinut prin acţiunea unei enzime de restricţie poate fi clivat main departe în segmente mai mici de către alte enzime de restricţie.

În celula bacteriană. . fagul µ . Zestrea plasmidică este un atribut de tulpină (şi nu de specie).. plasmidele erau definite de Novick drept . celulele bacteriene au fost înzestrate cu noi căi enzimatice în cursul evoluţiei.8-1.cosmide (fragmente de φ* λ+ plasmid ) .3. dar astăzi se ştie că aceşti repliconi joacă un rol important în procesele de selecţie şi de adaptare a celulelor bacteriene. fără ca absenţa acestuia să afecteze viaţa celulara. Vectorispeciali. care imprimă o proprietate sau mai multe proprietăţi celulei bacteriene (de exemplu. Vectori de transcriere (pentru sinteza ARN): . Vectorii Se deosebesc două categorii majore de vectori: A.plasmid + φ promotor (SP6) . determinînd potenţialul de adaptare al celulei gazdă la condiţiile de mediu.12. incompatibilitatea). factorul Col.plasmid +2 φ promotori (SP6 ş T7) Vectori speciali: .retrovirus+plasmid Ti A. În 1976. cît şi la eucariote.secvenţe de inserţie (SI) 0. Vectori folosiţi pentru sinteza unor cantitaţi mari de proteine. ca răspuns la modificarile din mediul extern.plasmide: factorul F. Greutatea moleculară a unui plasmid variază între 1..un segment care asigură transferul plasmidic de la o celulă la alta (factor de transfer).4 kb. Sunt prezente atît celulele procariote (bacterii). rezistenţă sau multirezistenţă la antibiotice).retrovirusuri . genomul celular este reprezentat de materialul genetic cromozomial genetic cromozomial şi extracromozomial (inconstant). B.5-200 x 10 6 daltoni (5% din greutatea cromozomială). 256 . φ80.fragemide (φ+plasmid) . Astăzi plasmidele sunt considerate . reprezintă material genetic extracromozomial (cromozomi accesorii). În 1981.repliconi stabili moşteniţi în stare extracromozomială.1. Plasmidele s-au dovedit a fi unelte foarte valoroase în cercetarile efectuate în scopul aprofundării unor procese fundamentale de biologie moleculară (replicarea ADN. Un plasmid este constituit dintr-un segment format din una sau mai multe gene.repliconi accesori” (neesenţiali). Plasmidele Reprezintă o clasă majoră de elemente genetice mobile. reprezentînd o parte vitală a pool-ului de gene. propun pentru plasmide termenul de . Vectorii de expresie Vectorii folosiţi pentru sinteza unor cantităţi mari de proteine: . La procariote sunt molecule de ADN dublu helix circular din dimensiuni de la două la cîteva sute de kilobaze.entităţi fundamentale ale celulei bacteriene”. În unele celule pot exista simultan 1*20 copii ale unei plasmide. esenţial pentru supravieţuirea celulei. Prin cîştigarea plasmidelor.bacteriofagi: fagul λ.3. factorul R. Spre diferenţă de ADN-ul cromozomial. Vectori de expresie a1). ADN-ul extracromozomial poate disparea la un moment dat din celulă. capabili a se replica independent de cromozom”.. Vectori de expresie. Dhillon şi Colob.

Celula donoare conţine factorul F liber în citoplasmă este notată F+. Acest fenomen presupune un transfer de material genetic de la celula donoare. Factorul Col Reprezintă plasmidul responsabil de sinteza colicinelor (bacteriocine produse de tulpinile bacteriene de Escherichia coli). agrocina 84 (sintetizată de tulpina bacteriană de Agrobacterium radiobacter) cu acţiune bactericidă asupra bacteriei abrobacter tumefaciens (agent de colonizare. factori de bacteriocinogenie pentru sinteza piocinelor). s-au dezvoltat primele. în acest caz există 10-20 de copii per celulă. Clowes delimita două grupe majore de gene plasmidice (plasmid-borngenes): ƒ agregate. fixate de azot (de exemplu. ƒ pentru sinteza agenţilor antitumorali: de exemplu. În 1972. adeziune. din ele derivînd apoi cointegratele. au potenţial de răspândire foarte larg a anumitor caractere printe bacterii.v. enterotoxine. Bacteriocinele se subdivid în două categorii: 257 . (codifică enzime care intervin în mecanismele de reparare a ADN celular). Col I. degradarea camforului. În general bacteriocinele sunt principii actici sintetizate de bacterii. Se mai numesc şi autonome (de exemplu. prin intermediul factorului F (factor plasmidic-vector). ColV. ƒ codificatoare de enzime ale unor căi metabolice. în care fiecare replicon îşi păstrează independenţa fizică a replicării deoarece fiecare replicon are propriul său replicator (de exemplu. factorii de bacteriocinogenie ColE1 Æ colE8. asincron şi mai frecvent decît ADN-ul cromozomial. În raport cu caracterele fenotipice exprimate. în cursul procesului de adaptare la noi condiţii de mediu. celula receptoare (F-) este celula care primeşte factorul F. ƒ pentru sinteza bacteriocinelor. cointegratul F. Sînt sisteme economice pentru conservarea anumitor mesaje genetice care se transmit masei de celule dar în caz de nevoie. începând de la capătul 5’ al ADN-ului. toluenului (tulpina de Pseudomonas). hemolizine. cu acţiune bactericidă asupra unor bacterii din aceeaşi specie. exclusiv de origine extracromozomială. la celula receptoare. trp. ƒ de rezistenţă la raze u. Factorul F Este plasmidul care induce conjugarea la bacterii. în cazul tratamentului celulei receptor cu un factor curing (acridin oranj etc. aceste plasmide de replica autonom. numit şi factor de fertilitate.criptice” ale unor caractere somatice (nu au putut fi încă indetinficate). la tulpini de Klebsiella).) Cointegratele sunt sisteme funcţionale mai eficiente decît cele ale agregatelor din punct de vedere al transferului şi stabilităţii caracterelor linkate. factori chelatori de ioni de fier). ColB. sau inclus în cromozomi (Hfr). Reiese de aici că trasnferul de material genetic este polarizat de la celula F+ sau Hfr către celula F-.cys. De replica concomitent cu ADN cromozomial şi există în una-două copii per celulă. Col V). specii inrudite dar şi foarte îndepărtate. de exemplu factorul Col) se transmit 100% de la o celulă la alta cu ajutorul factorul F (plasmid conjugativ). dar rămân factorii Col (linkaj reversibil)..) se pierde doar factorul F. ƒ cointegrate reprezintă elemente genetice compuse din doi sau mai mulţi repliconi aşezaţi într-o continuitate liniară. ƒ integrate (epizomi). libere în citoplasma celulei. Una sau mai multe plasmide (neconjugative. inserate în cromozomul bacterian (de exemplu. se cunosc pînă în prezent următoarele tipuri de plasmide: ƒ de rezistenţă la agenţii microbieni. ƒ plasmide .Plasmidele pot fi: ƒ neintegrate.

şi piocinelor. K. cozi fagice incomplete umplute cu un lanţ scurt de ADN). au greutate moleculară (40-80)x10 6 megadaltoni. Printre bacteriocinele cele mai studiate şi mai bine cunoscute astăzi se numără colocinele şi cloacina DF13. de exempli. Cu referire specială la rolul plasmidelor de bacteriocinogenie în organismul uman şi animal. ducînd astfel la creşterea virulenţei 258 ƒ .o genă responsabilă de sinteza proteinei (colicină). factorii Col.un grup de gene (cluster) . componente fagice defective (capete goale de fagi. combinaţia F. Plasmidul (factor genetic responsabil de sinteza de bacteriocină) poate fi: ƒ nonintegrat (replicon accesoriu). . mare de gene funcţionale (100-200). de către celula bacteriană. E2. între (4. Plasmidele nonintegrate se subdivid în: ƒ nonconjugate: se transmit numai cu ajutorul factorului F sau al unui fag transductant.colicinelor I-2. în ultimul agregat factorul Col Ib jucând rol de factor de transfer. ColE2 şi Col Ib. Col V. locus-ul de origine pentru replicarea plasmidului este prezent într-un punct pe această zonă. Ruperea acestei imunităţi se produce doar în prezenţa unei concentraţii foarte înalte de bacteriocină. . legare şi transport) al fierului din mediul extern.o genă responsabilă pentru sinteza proteinei de imunitate (evidenţiată la plasmidele Col E1. Aceste aggregate au origine exclusiv extracromozomială şi posedă un potenţial foarte înalt de răspândire a proprietăţii de bacteriogenie în populaţia bacteriană. Producerea de bacteriocine se datorează prezenţei plasmidului de bacteriocinogenie în respectivea celulă bacteriană. au o greutate moleculară joasă. EI. Col V). E2.rep” esenţial pentru replicarea autonomă.necorpusculare (nonparticulare) cu greutate moleculară mica. factorii Col E1. EV. E3. au un număr. E1a. Există însă şi cazuri particulare în care unele bacteriocine (welchicinele) sunt active chiar şi pe celulele producătoare (în acest caz explicaţia fiind absenţa genei de imunitate pe plasmidul de bacteriocinogenie). factorii Col E1. prezentînd aspecte omologe cu diferite. structuri de cozi goale sau pline. Acest grup de gene conţine circa 20% din SADN-ul plasmidic. de natură chimică enzimatică. E6. În general. de obicei în număr mare de copii (15-60) per ADN cromozomial (de exemplu. ƒ integrat în cromozom. de exemplu linkajele: F. Col I. CloDf13). E2. s-au descris: ƒ agregate. Se pare că proprietatea de colicinogenie este mai rar răspândită la tulpinile bacteriene de origine umană. trp. trebuie menţionate următoarele: ƒ factorul Col v codifică sinteza unui sistem de chelare (fixate. E3. În funcţie de interrelaţiile de factorul Col cu alţi factori plasmidiali din celula bacteriană. E7. de exemplu. celulele bacteriocinogene sunt immune la propria bacteriocină datorită prezenţei de imunitate mai sus mentionate. Col IB. E3. Col Ib. CloDF13). de exemplu. ƒ conjugative: se transmit singure prin conjugare. ƒ cointegrate.. Col E1. A.cys. ƒ corpusculară (particulară) cu greutate moleculară mare. analogi adenin-nucleozidici. acest studiu a demonstrat că ambele tipuri de plasmide conţin în structura lor: . dar este prevalentă în flora apelor menajere şi în populaţia de enterobacterii de la animalele domestice. proteică dau de natură complexă glicoproteică. liber în citoplasmă. V.K94. Structura plasmidelor Col nonintegrate conjugative şi nonconjugative a fost studiată cu ajutorul endonucleozelor de restricţie. Plasmidele conjugative posedă în plus: un extra grup (extracluster) de gene (G – T) implicate transfer. acest fenomen purtând numele de fenomenul de rupere a imunităţii (break-down immunity). de obicei prezente în 1-2 copii per celulă (de exemplu.şi ColDf 13. factorul pentru sinteza aeruginocinelor.2-8) x 10 8 megadaltoni prezintă un număr mic de greutate moleculară joasă.

coli enterale autohtone. . care determină o stare canceroasă (boala cocoşului) la plante dicitiledonate.datele prezente sugerează că fenomenul de bacteriocinogenie semnifică o cale enzimatică specifică cîstigată în cursul evoluţiei. A fost dovedit rolul multiplu de copii plasmidice autonome/integrate per celulă.datele acumulate pîna în prezent pledează pentru o strînsă relaţie filogenetică între plasmidele de bacteriocinogenie (factorul Col).. Rezistenţa celulelor bacteriene la antibiotice prezintă două aspecte: ƒ rezistenţa naturală – proprietate intrinsecă a speciei.v.de imunitate” în plasmide de bacteriocinogenie şi fagi pledeaza pentru o strînsă interrelaţie în cursul evoluţiei între aceşti determinanţi genetici. mitomicina C. stabilă. Factorul R Fenomenul de rezistenţă la drog a fost descris de către Ehrlich în perioada anilor19101913. acid nalidixic). . ƒ la tulpinile de Esch. crescând rezistenţa acestora la efectul bactericid al serului. capabilă să omoare tulpina bacteriană Agrobacteruim tumefaciens (purtătoare de plasmid Ti). interrelaţiile evolutive între celula gazdă şi factorul Col). pe de o parte şi factorii plasmidiali F şi R. Genele celulare rec A şi lex A posedă o capacitate complexă de a regla diferite răspunsuri celulare SOS. . incluzînd aici şi fenomenul de bacteriocinogenie. ƒ în culturi celulare s-a remarcat o acţiune de inactivare a toxinei tulpinilor de E coli enterotoxigene de către colicina sintetizată de alte tulpini de Myzobacterium smegmatis are o acţiune citocidă asupra celulelor eucariote tumorale (inhibă creşterea celulelor tumorale umane. Cele două posibilităţi de linkaj al plasmidelor de bacteriocinogenie (system aggregate şi cointegrate) pot fi considerate aspecte particulare ale potenţialului de adaptare în cursul evoluţiei. în scopul asigurării supravieţuirii şi adaptării celulare la condiţiile de mediu extern. sistemul aerobactinei este considerat astăzi un mijloc crucial de supravieţuire şi proliferare a celulelor bacteriene invasive.studiul fenomenului de bacteriocinogenie a permis aprofundarea unor aspecte fundamentale de biologie moleculară (replicarea ADN-ului plasmidic. 259 .kill” şi . îngreunîndu-le acestora implantarea.Pe baza cunoştinţelor actuale despre plasmidele Col se poate aprecia că acestea reprezintă o parte vitală din poolul de gene al speciilor bacteriene.bacteriilor. tulpinile bacteriene de Agrobacterium radiobacter produc bacteriocina agrocină 84. Gradele diferite de complexitate prezente de diferitele sisteme de bacteriocinogenie pot imprima şi explica potenţialul de adaptabilitate al celulei gazdă la condiţiile permanent în schimbare din: . Se presupune că structuri nucleozidice analogigrocinei 84 cu acţiuni citocidă pe celulele canceroase ar fi mai răspândite în natură decît se cunoaşte astăzi. În acest sens. .animale). dar rămîne fără efect asupra celulelor normale din aceeaşi specie (datorită selectivităţii de membrană) prezintă agrocina (bacteriocină). ƒ plasmidele Col sunt considerate a fi entităţi fundamentale pentru multe celule bacteriene ţinându-se cont de faptul că sunt implicate în multe activităţi celulare. ƒ factorul Col V conferă tulpinilor bacteriene capacitate de supravieţuire în ser in vitro.fenomenul de bacteriocinogenie este considerat a fi un split-phenotype al răspunsului celular SOS la agenţi inductori (raze u. factorul Col are rol protector determinând producerea de colocine cu acţiune îndreptată împotriva unor bacterii enterale patogene (de exemplu. ƒ factorul Col conferă capacitatea de adeziune celulelor bacteriene pe epiteliul intestinal (atribut al virulenţei celulei bacteriene). Shigella). de natură cromozomială. pe de altă parte. fenomenul de incompatibilitate plasmidială.. controlul replicării.prezenţa şi similaritatea genelor ..

au greutate moleculară de 20 x 106 Æ 2000 x 106 daltoni.rezistenţa dobîndită – caracter cîştigat în urma unei terapii cu antibiotice (prin cîştigarea de plasmid R. Au greutatea moleculară de 0. ei se pot exciza dintr-un ADN şi autoinsera în altul (într-un plasmid sau cromozom). replicarea este mai rapidă pe generaţie. Acest fenomen de recombinare este foarte rar. bacilii Gram negative (Akiba. eritomicină etc. dublu catenar formând anse închise covalent autonome în citoplasma celulară bacteriană. Prin mecanismele lor de translocare (cromozom-plasmid. Factorii R sunt: .). Plasmidele R pot fi pierdute: . Referitor la circuitul plasmidelor R în natură trebuie menţionat că flora intestinală comensală şi saprofîtă (oportunist patogenă) la om şi la animale este izvorul natural de bacili gram-negativi. la trimetoprim/sulfametoxozol.sub influenţa unor factori fizici (raze u. Factorii R sunt molecule de ADN.v. şi anume: ƒ factorul RTF (factor de transfer de rezistenţă similar factorului F) care iniţiază transferul plasmidului de la celula donoare la celula receptoare.transfer clasic (conjugarea la bacili gram negativi. Se pot transfera: ƒ vertical la descendenţi (ereditate extracromozomială) ƒ orizontal între specii. se formează uşor copii multiple. posedă un ADN circular. mutaţie. Transpozomii sunt elemente genetice mobile ce poartă gene determinate de rezistenţă la antibiotice. conţinând numai replicatorul şi determinanţii de rezistenţă. codifică rezistenţa la unul-două antibiotice. ƒ determinanţii de rezistenţă la antibiotice de la 1 pâna la 20 de markeri. Cu cât plastidele sunt mai mari. se pot pierde unul sau mai mulţi markeri de rezistenţă. pe aceeaşi moleculă de ADN. . cu atât replicarea lor se produce mai lent (I -2 copii/celulă). ƒ factorul codificator al autoreplicării plasmidului (replicator). Acest ADN plasmadial codifică sinteza de proteine (enzime) prin intermediul unui ARNm. Se realizează prin mecanisme de: .recombinare (pe baza omologiei ADN gazdă-ADN străin) prin crossing-over la nivelul cromozomului bacterian. transducţie la stafilococi şi transformare) . acriflavină).nonconjugativi (netransferabili). Mecanismele de rearanjare a markerilor de rezistenţă plasmidici şi 260 ƒ . Au fost descrişi transpozomi care codifică rezistenţa la β. proprietăţilor si sediului markerilor) se realizează prin elemente transpozabile tip transpozomi. Unii trenspozomi au dimensiuni foarte mari. Se pot integra în situs-uri diferite. Reasortarea plasmidelor R (din punct de vedere al numărului. plasmid-cromozom) determină un schimb larg de determinanţii R intre specii. la nivelul acestor germeni microbieni are loc cel mai important schimb de plasmide R între specii. Au sisteme proprii de replicare şi pot exista în mai multe copii.conjugativi (autotransferabili). Au fost semnalate întîia oară în Japonia. de exemplu prin conservarea tulpinilor bacteriene la +4 C câteva luni. codificând rezistenţa la un număr foarte mare de antibiotice. gentamicină/tobramicină.spontan. neomicină/kanamicină..5x106 până la 5. chimici (acridinoranj. .lactamine (penicilina.5x106 daltoni. depăşind barierele de specie. sau în urma unui process de recombinare). fără factorul RTF. ampicilina).1959). sunt alcătuiţi din trei secvenţe nucleotidice cointegrate. Plasmidele R (factori de rezistenţă multiplă la antibiotice) au fost descries atît la germeni gram-pozitivi cît şi gram-negativi. gen şi chiar de familie. Posedă unul sau mai mulţi determinanţi de rezistenţă (markeri). Transferul plasmidelor R se face între celulele bacteriene.

în formă liniară sau circulară închisă. Epidemiile apar atunci când aceste plasmide R cu markeri multipli de rezistenţă ajung la bacterii înalt patogene şi cu înaltă contagiozitate. Gazda fagului λ este celula bacteriană de E. se insera lângă operonul trp şi poate purta gena trp de la o celulă infectată la alta. sunt deci paraziţi obligatorii ai celulelor. Din ADN-ul fagului λ poate fi îndepărtată o cantitate de 40% fără ca funcţiile vitale ale acestui fag să fie evident influenţate.poate fi integrat în genomul bacterian (cale lizogenă) . deci cantitatea de ADN străin ce poate fi înglobată este limitată. după injectare în celula bacteriană. pentru propria replicare. 261 . sunt eliberaţi în mediul extern. de unde pătrund şi parazitează alte celule bacteriene. animale. genomul acestui fag este reprezentat de un lanţ dublu ADN. Virusurile împrumută aparatul metabolismului celular bacterian. Noii fagi sintetizaţi prin acest ciclu „litic" . Când se formează virionii progeni. ea introduce genele celulei bacteriene de E coli. După introducerea ADN străin prin membrana proteică fagului λ se poate trece la injectarea acestui fag (în care este înglobat ADN-ul străin) în celulele bacteriene de E coli. virusurile apar în general drept paraziţi obligatorii ai organismelor şi celulelor vii (bacterii. poate evolua pe una din cele două căi: . injectându-şi materialul genetic în celula bacteriană. condiţii ce determină selectarea şi vehicularea în cadrul infecţiilor intraspitaliceşti a unor tulpini bacteriene cu un spectru foarte larg de antibiorezistenţă. fie operonul bio. Bacteriofagii Sunt virusuri care infectează bacteriile. Membrana proteică a fagului are o capacitate limitată de acceptare de ADN. In natură. unde îşi abandonează învelişul proteic. Fagii lizogeni pot media (ca şi factorii plasmidici F) schimburi de gene.transferul plasmidic explică formarea rapidă a rezervorului de bacterii multi-rezistente. Infecţia cu asemenea fagi se numeşte λ gal sau λ bio. Se fixează pe membrana celulei bacteriene. ce creează mari dificultăţi terapeutice. celule umane). multiplicându-se pe socoteala acestora. coli.poate trece imediat la multiplicare folosind aparatul enzimatic de sinteză al celulei bacteriene gazdă (receptoare). excizia nu este totdeauna precisă.. Cu ajutorul sistemului proteic reglator este capabil să aleagă între cele două posibilităţi de evoluţie mai sus prezentate. Astfel fagul λ (ADN) se poate insera pe cromozomul celulei de E coli între genele gal şi bio. ADN-ul fagului λ conţine fie operonul gal. Datorită acestui aspect este posibil ca în fagul să poată fi introdus ADN străin. Fagul λ Este foarte bine studiat şi utilizat ca vector. plante. Fagul φ 80 Este înrudit cu fagul.în urma lizei celulare. Alegerea căii de multiplicare este determinată de starea de nutriţie şi sănătate a celulei receptor (gazdă). Răspândirea plasmidelor R este favorizată de utilizarea necontrolată şi abuzivă a antibioticelor. Materialul genetic viral. în acelaşi loc. În unul din 105 virioni. Bacteriofagii au un sistem propriu de transport pentru fragmentele ADN străine care pot fi astfel introduse pe cale naturală şi multiplicate în celula gazdă. alături de genele fagului λ într-o nouă celulă infectată de respectivul fag. Materialul genetic ai virusurilor constă din ADN sau ARN.

transportă totdeauna un fragment din acest cromozom. 2) Vectorii de transcriere. În celula gazdă. promotorul φ SP6 reprezintă secvenţa start ADN de unde porneşte transcrierea (deci sinteza ARNm-ului). cosmidul este injectat în respectiva celulă gazdă. Reprezintă o clasă specială a vectorilor de expresie.Vector format din plasmid şi fag promotor SP6. Se folosesc pentru sinteza ARN. Cosmide Sunt plasmide în care a fost introdus un anumit fragment de ADN din fagul λ . Fig. Celula gazdă pentru φ SP6 este celula bacteriană de Salmonella typhimurium. şi 262 .8-1. Cosmidele sunt îmbrăcate în membrana proteică a acestui fag. accelerând în acest fel evoluţia bacteriană. Fagemidul se multiplică în celula gazdă ca un plasmid cu lanţ dublu ADN. Prin infecţie fagică (pătrunderea fagului în celulă). Prototipul acestor vectori de transcriere este format dintr-un plasmid în care a fost înglobat un fag. 140 . După tăierea zonei MCS în două. Aceşti fagi transductori (ca şi factorul plasmidic F) sunt elemente genetice mobile care declanşează interschimbul între genele bacteriene. în spatele promotorului φ SP6 se găseşte o zonă formată dintr-un număr de secvenţe nucleotidice (zona MC S= muItiple cloning site). de către o enzimă de restricţie. Este de menţionat că zona MCS reprezintă porţiunea din sistemul vector unde pot fi înglobate de plasmid noi fragmente de ADN. Transpoziţia este fenomenul prin care copii (elemente transpozabile) ale unor secvenţe specifice de ADN dmtr-un genom. cosmidul se replică apoi ca un plasmid. având capacitatea de a se insera pe unul sau mai multe situs-uri specifice. Fagemide Reprezintă o nouă clasă de vectori în care o parte din genomul unui fag cu lanţ unic ADN (de exemplu M13) este combinat cu un plasmid ADN. care oferă mai multe locuri de tăiere pentru multe enzime de restricţie (Fig.4 kilobaze (kilobaza (kb)=1000 perechi de baze). promotor (SP6) sau chiar doi fagi promotori (fagii SP6 şi T7). 140). Secvenţe de inserţie (SI) Sunt elemente transpozabile. atunci famegidul se multiplică ca un fag cu lanţ unic ADN. S-au descris două tipuri de elemente transpozabile: secvenţe de inserţie (SI) cu dimensiuni de 0. Vectorul format din plasmid cu un fag promotor ( φ SP6) Acest vector poartă numele de SP6.Fagul µ Se insera în orice loc pe cromozomul celulei de E. se deplasează de-a lungul aceluiaşi lanţ de ADN sau pe cel al altui genom. transpozonii (Tn) cu dimensiuni de 3-20 kb (numiţi şi gene săritoare). Dacă în momentul introducerii fagului se injectează în celula gazdă şi un fag helper. coli.

134). vectorul linearizîndu-se (fig.Vector linearizat De obicei ADN-ul înglobat este cel care urmează a fi transcris în ARN. 143 . Acest sistem cu doi promotori este vector bidirecţional. Fig.Tăierea cu ajutorul enzimelor de restricţie a celor două zone MCS şi transcrierea în sens opus a celor două lanţuri ADN cu ajutorul fagilor SP6 şi T7 263 . Transcrierea cu ajutorul unui singur fag promotor este unidirecţională. 144 . Fig. 144).Tăierea zonei MCS şi înglobarea unui nou fragment ADN Fig.Vector format dintr-un plasmid şi doi fagi promotori Fig. 143 şi fig.141).înglobarea unui fragment de ADN dublu lanţ (fragment ADN sau ADNc) în mijlocul zonei MCS (fig. 142 . 141 . zona MCS este tăiată din nou de către alte enzime ADNc de restricţie. deoarece cei doi promotori dirijează transcrierea în sensuri opuse (fig. Vectorul format dintr-un plasmid şi doi fagi promotori (SP6 şi T7).

de pildă vectori YAC (yeast artificial chromosome). În ultima vreme s-au putut construi cosmide-vectori în care s-au putut îngloba fragmente mari de ADN de 100 kb . 1 mb (megabaze) = 1 milion de baze (sau 500 000 perechi de baze). se numeşte vector bidirecţional. Promotorii SP6 şi T7 sunt astfel orientaţi încât primul să conducă transcrierea unui lanţ din ADN dublu-lanţ înglobat într-un sens iar al doilea promotor. iar. Fiecare fragment de ADNc străin care va fi înglobat de către vector se va fixa pe acest vector tocmai în apropierea acestei secvenţe de control (cu rol de promotor). Cosmidele se folosesc drept vehicule pentru fragmente foarte mari de ADN (de 30-45 kb). după tăierea prealabilă a acestei zone în două segmente între care a fost înglobat noul segment ADN. Vectorii de expresie trebuie selectionaţi pentru fiecare tip de celulă în care urmează a fi introdusă o gena straină pentru a se obtine sinteza 264 .Tăietura I – Vector linearizat. Astfel prima enzimă taie primul fragment MCS între fagul SP6 şi ADN-ul înglobat. aceste două enzime acţionează pe situs-uri diferite pe zona MCS. 145 . aceasta secvenţă de control (promotor) va porni apoi transcrierea secventei ADNc strain inglobat. Lungimea fragmentului ADN sau ARN se stabileşte după numărul de perechi de baze: 1 kb (kilobază) = 1000 baze (sau 500 perechi de baze). transcrierea celuilalt lanţ ADN (al aceluiaşi ADN dublu lanţ nou-înglobat) în sens opus (fig. îşi împarte materialul ADN între cele două celule fiice. iar a doua enzimă taie al doilea fragment MCS între fagul T7 şi ADN-ul înglobat. Secvenţele de control nu sunt aceleaşi pentru diferitele tipuri de celule. Utilizarea sistemului SP6 pentru transcrierea unuia din lanţurile ADN înglobate. Acest sistem vector cu doi promotori care acţionează în două sensuri opuse. Vectorii de expresie reprezintă vectori construiţi anume care conţin în structura lor multe secvente de control optim pentru transcrierea şi translaţia genelor. Un vector tip YAC se comportă în celulele de drojdii ca un cromozom care se dublează înainte de diviziunea celulară. Aceste cosmide ajută la studiul poziţiei genelor pe harta genetică a cromozomului sau pe fragmente lungi de ADN. S-au construit un numar mare de vectori de expresie care să fie propice pentru diferite tipuri de celule. Alegerea vectorilor Se face după mărimea fragmentului ADN care urmează a fi înglobat într-o celulă.1 mb. în cursul acestei diviziuni. Fig. 145). permiţând transcrierea concomitentă a celor două lanţuri a ADN (dublu-lanţ) nou-înglobat. numiţi şi minicromozomi.Pentru utilizarea acestui sistem de transcriere bidirecţională se aleg două enzime diferite de restricţie.

Retrovirusurile reprezintă astazi uneltele (vectorii) cele mai utilizate în ingineria genetică pentru transportul de gene către genomul unei celule tintă. Vectori speciali b1. pe care a fixat-o şi pe care o introduce în celula ţintă (mecanismul de transductie). b 2. conferind celulei gazdă o noua proprietate corespunzatoare noii gene fixate. Celula poartă în acest fel. ele nu ucid (nu lezeaza) celulele pe care le contaminează. interferon. factori imunologici (factori de necroza a tumorilor. prin care se elimină în prealabil un număr de gene virale. Retrovirusurile sunt mai mici decat celelalte virusuri. iar segmentul de virus rămas este combinat apoi cu gene care urmează a fi injectate ţintit într-o anumită celulă. motiv pentru care ele sunt folosite astăzi drept vectori în tehnicile de inginerie genetică şi de terapie genetică. 265 . activator de plasminogen. În aceste cazuri. integrată în cromozomul ei. anticorpi monoclonali. informaţia pentru sinteza virusului ARN. Astfel. B. care este declansată însă doar în anumite condiţii. Aceasta replică ADN se integrează în cromozomul celulei gazdă. Retrovirusurile Sunt virusuri ARN cu o treaptă ADN în replicare (de exemplu: HIV. s-a reuşit introducerea unor fragmente ADNc străin (de la eucariote) în celula bacteriană şi sinteza ulterioară a urmatoarelor proteine: insulina. determinând astfel sinteza unui ADN dublu lant (după paltern-ul respectivului ARN viral). vaccinuri pentru boli bacteriene şi virale. prin alegerea unor vectori de expresie adecvaţi. Retrovirusurile ARN au capacitatea ca. lipsit de majoritatea genelor sale. injectat în celula ţinta. virusul leucemiei aviare). deposedat de capacitatea lui infecţioasa. somatotropina. în scopul transferului unor gene străine în celula ţintă. În acest fel. virusul. Deci plasmidele Ti au efect tumorigen. până de curând principiul activ se extragea direct din râme. plasmidele Ti ajunse în celulele vegetale determină apariţia unei tumori. VISNA). Acest ADN dublu lanţ se integrează apoi în cromozomul celulei gazdă (umană sau animală). devine inofensiv. dar vector de o gena (de gene) nouă. prin mecanismul de transcriere inversa. în prezenţa reverstranscriptazei. factorul VIII de coagulare. retrovirusurile joacă rolul unor carcase pentru transportul respectivelor gene străine către o anumită celulă ţintă. putADN determina formarea unor tumori in organismul gazda (virusul sarcomului Rous. interleukine). retrovirusul vector declansează actiunea reverstranscriptazei care determină sinteza ADN-ului corespunzator (replică a ARN-ului vector + gena fixată). A fost imaginată o metodă eficace de prelucrare prealabilă a retrovirusului vector (Richard Mulligan de la Massachusetts Institute of Technology USA). Prin infectarea unor leziuni ale plantelor cu această bacterie. spre deosebire de virusurile ADN. o transcriere inversă. adică de la ARN spre ADN. eritropoetina. Retrovirusuri şi plasmidul Ti Plasmidele Ti se găscsc în bacteriile Agrobacterium tumefaciens din sol.unei anumite proteine. hiradin (antitrombotic). o dată patrunse în organismul celulei gazdă să declanşeze. Multe retrovirusuri sunt oncogene.

Se mai utilizează razele laser care produc orificii foarte fine în peretele celular rigid (la plante) prin care se injectează apoi molecula de ADN străin. dar aceste metode produc leziuni grave celulei. Denaturarea Dupa cum s-a aratat. tratament prin care respectivele celule devin capabile (permeabile) să accepte macromoleculele din exterior.Prin utilizarea unui vector special. HIBRIDAREA Este o tehnica de recombinare de acizi nucleici.1.ADN ADN-ARN ARN-ARN Totdeauna hibridizarea are loc intre doua lanturi unice de acid nucleic. introducerea unui ADN străin (gene) în celulele organismelor superioare (plante.2. format dintr-un retrovirus şi un plasmid Ti. Imperecherea de baze complementare se poate face intre: ADN . pierde capacitatea de a mai produce tumori şi păstrează doar rolul de vector de gene către o celulă ţintă.2. care vizeaza construirea unei molecule de acid nucleic dublu lant din doua lanturi unice. Introducerea acestor gene străine în organismul plantelor sau mamiferelor (animale. Altă metodă constă în supunerea celulei unui câmp electric (electroporare). Denaturarea reprezinta modificarea structurii acidului nucleic prin tratament cu caldura (temperatura de 266 . se formeaza o molecula hibrid de acid nucleic in care se identified secventele nucleotidice pe secventa tinta. pentru analiza si identificarea secventelor nucleotidice ale unui acid nucleic tinta. om) se face cu ajutorul unor vectori speciali: plasmide Ti şi retrovirasuri. prin transport de gene către genomul unor celule ţintă. prin prelucrarea prealabila. Introducerea acestor gene străine în celule se mai poate face cu ajutorul particulelor de metal nobil (experienţe balistice biologice). Analiza acestei secvente necunoscute se face fata de o sonda genetica (proba de acid nucleic) marcata (radioactive sau prin alte metode) cu o secventa de baze cunoscute. Procesul de transfectie si vectori speciali În biologia molecularaâă. Hibridizarea se foloseste ori de cate ori se urmareste identificarea secventelor nucleotidice pe un acid nucleic (secventa tinta). ADN dublu lant trebuie intai denaturat (supus actiunii caldurii sau substantelor chimice alcaline) pentru a fi disociat in lanturi unice. retrovirusurile reprezintă astazi uneltele (vectorii) cele mai larg utilizate în ingineria genetică şi terapia genică. acesta trebuie intai adus la forma de lanturi unice prin denaturare. 12. Daca sonda si secventa tinta sunt total sau partial complementare din punct de vedere al secventelor de baze nucleotidice. Dintre aceşti vectori. 12. pe baza complementaritatii bazelor azotate. Principiu Se analizeaza o secventa de acid nucleic unic lant (secventa tinta). 2. in raport cu bazele (complementare) de pe secventa nucleotidica cunoscuta a sondei genetice. 12. separate.2. Pentru lucru. Lantul unic va reprezenta apoi substratul pe care se va efectua hibridizarea cu sonda genetica. acesta din urmă. mamifere) poartă numele de tranfecţie.

Norhern Blotting (ARN Blotting) a.concentratia moleculara a acidului nucleic din solutie.4.ARN sau ARN . concentratia in NaCl a solutiei. Dacă pe cele două lanţuri de acid nucleic există doar zone parţiale cu baze complementare. Denaturarea prin caldura Reprezinta taierea lantului dublu ADN cu ajutorul temperaturii inalte. .4. Southern Blotting (ADN Blotting) a.2. depinde de: . Factorul stringent Este un important factor de hibridizare. Dot Blotting 267 . b). aceasta necesitADN o temperatura de topire mai scazuta. iar conditiile de reacţie sunt favorabile.1. Tipuri de hibridări a. . Reprezintă intensitatea reactiei de hibridizare.lungimea moleculei de acid nucleic. Cantitatea de acid nucleic unic lant. Renaturarea (annealing/reannealing) Reprezinta o hibridizare. uree) care determina scaderea punctului de topire.concentraţia de formamida. deoarece aceste baze se leaga prin trei punti de hidrogen. Denaturarea chimica Se face prin adaos de substante denaturante (formamida.ADN.2. a).zona bogata în guanina-citozina. care prin renaturarea trece in dublu lant. 12.5. Folosind aceste metode se realizeaza desfacerea legaturii de hidrogen dintre bazele complementare.100"C) sau substante chimice. care cere totdeauna o temperatura mai inalta. Western Blotting (Protein blotting) a. Dacă două lanţuri unice de acid nucleic sunt pe toată lungimea lor formate din baze implementare. Prin scaderea temperaturii sau a pH-ului este favorizata refacerea gaturilor intre bazele complementare de pe cele doua lanturi unice de ADN . stringenta (intensitatea) reacţiei de ambinare este foarte puternică. concentratia în NaCl.2. concentratia cationilor. 12. .3. in timp ce bazele adeninatimina se leaga doar prin doua punti de hidrogen.3.2. o concentrate scazuta de NaCl determina destabilizarea moleculei de acid nucleic. Acest punct de topire poate fi influentat de: o zona bogata in guanina-citozina. lanturile raman separate. iaca temperatura insa scade brusc. Reactiile de renaturare se produc de regula la temperaturi care corespund unei iferente de 20-30 C fata de temperatura punctului de topire al dublului lant de acid nucleic. sau supunerea in mediu alcalin (pH>l 1). Punctul de topire reprezinta temperatura la care 50% din respectivul acid nucleic dublu lant disociaza in unic lant. Hibridare Blotting: a. stringentă este mai scazută (această situaţie apare în special atunci cADN cele două lanţuri de acid nucleic provin din două organisme diferite). 12.

Noţiunea de "Blot" reprezintă fitrul+acidul nucleic fixat(imobilizat).acţionează şi scoate prin spălare moleculele ADN din gel şi le trage către şi pe hîrtia de fitru superioară (4).trecerea fragmentelor de lanţ unic ADN de pe gelul sensibil(de nitroceluloză) care fixează aceste fragmente de ADN.se extrage ADN dintr-un produs patologic lichid(ser sanguin care conţine acid nucleic viral) sau solid(celule.Slot Blotting b.1. Acţiunea de "Blotting" reprezintă trecerea acidului nucleic pe filtru. Fragmentele de lanţ unic ADN fixate pe hîrtia de fitru superioară prin acţiunea căldurii sînt tratate(hibridizate) cu sonde genetice ADN sau ARN (marcate radioactiv).Evidenţiază secvenţele specifice ale unor fragmente de ADN separate prin gelelectroforeză.ADN este tăiat cu enzime de restricţie. Hibridizare in situ. peste gel (2) se pune altă hîrtie de filtru (3) uscată. Curentul de lichid care rezultă din soluţia tampon şi care se formează prin capilaritate. .146). Hibridizare Blotting Este o tehnică specială prin care acidul nucleic ţintă (de cercetat) este axtras din materialul de cercetat prin încălzire la 100 grade C şi răcire la gheaţă şi apoi depus pe o membrană(de nitroceluloză sau filtru de nylon) şi fixat. molecula-hibrid realizată va fi evidenţiată prin metoda autoradiografică sub formă de benzi. Hibridizarea se realizează prin incubarea hîrtiei de fitru (3) într-o soluţie care conţine sonda genetică radioactivă (de exemplu. Există mai multe variante de hibridare Blotting şi anume: a. ADN marcat cu 32P). Etapele reacţiei: . care se îngreunează prin aplicare. Hibridizarea se realizează prin incubarea hîrtiei de fitru (3) într-o soluţie care conţine sonda genetică radioactivă (de exemplu. peste gel (2) se pune altă hîrtie de filtru (3) uscată. a.acţionează şi scoate prin spălare moleculele ADN din gel şi le trage către şi pe hîrtia de fitru superioară (4). Hibridizare Colonială. Utilizarea practică a variantei Southern Blotting Gelul (2) este pus pe hărtie de fitru (1) umedă(care a absorbit prin capilaritatea lichid din vasul cu soluţie tampon). c. 268 . Southern Blotting A fost imaginată de Southern în 1975.a unei lame de sticlă (4) şi a unei greutăţi (5).5.de la hîrtia de fitru umedă spre cea uscată.deasupra ei.dintre care una este cea prin transfer capilar (Fig.a unei lame de sticlă (4) şi a unei greutăţi (5).deasupra ei. Fragmentele de lanţ unic ADN fixate pe hîrtia de fitru superioară prin acţiunea căldurii sînt tratate(hibridizate) cu sonde genetice ADN sau ARN (marcate radioactiv). ADN marcat cu 32P). .fragmentele ADN obţinute în gel sînt supuse denaturării. Hibridarea acestui acid nucleic necunoscut are loc direct pe filtru cu ajutorul sondei genetice (acid nucleic cunoscut şi marcat). care se îngreunează prin aplicare.fragmente de ADN(de circa 1000 perechi de baze)sînt supuse electroforezei şi separate în funcţie de greutatea lor moleculară.a. moleculahibrid realizată va fi evidenţiată prin metoda autoradiografică sub formă de benzi.de la hîrtia de fitru umedă spre cea uscată. Gelul (2) este pus pe hărtie de fitru (1) umedă(care a absorbit prin capilaritatea lichid din vasul cu soluţie tampon). Curentul de lichid care rezultă din soluţia tampon şi care se formează prin capilaritate.ţesuturi). Pentru transferul respectivelor fragmente de ADN de pe gel pe fitru se folosesc diferite metode. . .

146 .Hibridarea Southern Blotting 269 .Fig.

a putut aduce noi informaţii în cercetările efectuate asupra unor boli genetice şi în medicina judiciară. Astfel. este în mai mult de 70% din cazuri identic. ADN de origine umană şi cel provenind de la cimpanzeu şi gorilă sînt omologate în proporţie de 97%(diferenţa constă în cromozomul X). . aceleaşi tipare RFLP sînt în mare parte identice.la germenii univitelini. .într-un cluster pe cromozomii umani 11 şi 16. respectiv ADN modificat. reprezintă o motodă foarte modernă şi utilă de cercetare pentru determinarea filiaţiei cazurilor în epidemii.transferul moleculelor ARN pe filtru (nylon sau mitriceluloză).ARN este supus separării electroforetice.prezenţa unor modificări genetice în cazul unor procese tumorale. în actuala a VII -a pandemie de horelă.din contră. epidemiologice). gorilă şi gibon. În Africa de Sud a fost studiată originea speciei Quagga (Equus quagga). . această metodă fiind mult mai sensibilă decât determinarea hizotipurilor de tulpini. Astfel s-a putut demonstra că: . dacă va fi supus acţiunii enzimelor de restricţie. . Studiul acestor fragmente şi a diferenţei dintre ele. Speciile de cimpanzeii sunt mult mai copiate de om decât alte specii de maimuţa. pe baza aceloraşi pattern-uri RFLP se pot face identificări de persoane în criminalistică. .ARN este extras din materialul de cercetat. Aplicaţii practice ale variantei Northen Blotting . acest fragment a fost numit "polimorfism de lungime al fragmentelor de restricţie" (RFLP). prezente în Asia şi Europa. . . .deoarece enzimele de restricţie nu mai recunosc situs-ul specific. De asemenea. a.lanţul ADN rămîne netăiat.în boli genetice se evidenţiază prezenţa unor gene defecte (pe baza unor fragmente ADN cu un tipar individual). aceste tipare RFLP sînt complet identice.la rude. cu ajutorul metodei Southern Blotting.evidenţierea moleculei hibrid construite. prin studiul unor probe de sânge sau spermă. care a dispărut în 1883. .ARN este pus în prezenţa substanţei denaturatei (glicoxal dimetilsulfoxid formaidehidă sau metilmercur).va prezenta una din următoarele două ipostaze posibile: .determinarea ribotipurilor tulpinilor bacteriene (în studii genetice. care se moşteneşte. În acest al doilea caz. pot apărea în consecinţă noi tipare de fragmente ADN.în medicina judiciară. Etapele reacţiei sunt: . . cu ajutorul metodei de ribotipare s-a putut demonstra că profilul genetic al tulpinilor de Vibrio cholerae biotip eltor. 2. Dimensiunea acestor clusteri este asemănătoare la om. şi pe baza studiilor filogenetice s-a stabilit că aceasta reprezintă forma originară a tuturor speciilor de zebră.pe baza tiparelor RFLP s-au putut clasifica microorganismele (virusuri şi bacterii) . care nu sînt transcriptibile) se poate face determinarea paternitaţii. poate apare un nou situs specific de tăiere pentru aceste enzime.În epidemiologie. Northern Blotting Această variantă a hibridizării Blot pune în evidenţă secvenţe specifice ale unor fragmente ARN departe prin gelelectroforeză. 270 . .hibridizarea ARN de pe filtru cu o sondă genetică ARN sau ADN. pe baza pattern-urilor RFLP (ADN minisatelite=fragmente hipervariabile din genom. Studiul genelor pentru globină la primate (responsabile pentru sinteza proteinei hemoglobină) a demonstrat că aceste gene sînt localizate la un loc.Utilizarea practică a variantei Southern Blotting Prin apariţia unei mutaţii în genomul celulelor germinative (modificarea unei baze).

Aceste ultime două variante de hibridizare se folosesc atunci când se lucrează deodată cu un număr foarte mare de probe patologice nefracţionate (probe de ser. Apoi respectiva placă se acoperă cu hîrtie de filtru. Apoi probele de acid nucleic denaturat de pe filtru sînt hibridizate cu sonde genetice. . extract celulare sau tisulare). Avantajul metodei este acela de a pune în evidenţa prezenţa unei anumite proteine. Dot Blotting Se execută pe o placă de plexiglas cu godeuri rotunde (fig. . 5. Fig. Nu se face nici o separare electroforetică. a.adaos de anticorpi specifici marcarţi (cu enzime sau radionuclizi). şi anume desfaşurarea substratului de cercetat pe gel de electroforeză şi apoi trecerea acestuia pe o membrană de nitroceluloză.transferul spoturilor proteice (antigene) pe membrana de nitroceluloză.proteina este supusă electroforezei în gel SDS*-policrilamidă. dintro mixtură complexă. . 3.unde este apoi cuplat şi evidenţiat prin intermediul unor grupări chimice complementare. 147 .a.În fiecare godeu se depune altă probă de acid nucleic. Este necesară extracţia prealabilă a acidului nucleic din probele de cercetatare(ser. .147). substratul de cercetat nu este reprezentat de un acid nucleic ci de o proteină. Western Blotting (tehnica immunoassay) Această variantă a hibridizării Blot nu reprezintă o reacţie de hibridizare propriu-zisă (anume construirea unei molecule ADN dublu lanţ din două lanţuri separate de ADN).citirea prin autoradiografie a benzilor de proteină cu ajutorul anticorpilor specifici marcaţi şi fixaţi.extracte celulare sau tisulare. Reacţia foloseşte la evidenţierea unor cantităţi foarte mici de proteine prezente în lichidele sau celulele unui organism. Principiul metodei este identic cu cel de la Dot Blotting. . Etapele reacţiei sunt următoarele: .în total pe o placă depunînduse atîtea probe câte godeuri are placa. probele de acid nucleic de pe hîrtia de filtru sînt supuse apoi denaturării (prin încălzire la 100 gradeC şi răcire la gheaţă).În acest caz de Western Blotting. 271 . prin cuplarea acestora cu anticorpi specifici corespunzători (marcaţi). . Proba de acid nucleic extrasă se depune într-unul din godeurile rotunde ale plăcii de plexiglas. care absoarbe aventualele probe de acid nucleic prezent. Această variantă foloseşte doar principiul reacţiei de hibridizare.aplicarea deasupra membranei de nitroceluloză a unui film fotografic.Această metodă este folosită pentru clonarea genelor. 4.spălarea anticorpilor rămaşi nefixaţi.expunere şi developare. Slot Blotting Se execută pe o placă de plexiglas cu godeuri de formă dreptunghiulară (Schlitz-uri = tăieturi sau Slot-uri).Tehnica Dot Bloptting a.

secvenţele ţintă din acidul nucleic de cercetat (din ţesuturi) sînt evidenţiate la autoradiografie (prin cuplare cu secvenţele de acid nucleic complementare din probele marcate cu biotină). Fixarea se face cu xilol. stabilirea sexului la embrion.Lama cu probă pentru denaturarea se acoperă cu o placă. se face o spălare cu o soluţie tampon. virusul Epstein-Barr.6. realizîndu-se o cameră umedă. identificarea anormalităţilor cromozomiale (de exemplu: trisomia 21. pentru denaturarea probei se foloseşte o încălzire puternică sau tratarea cu proteaze şi digitonină. ultima slăbind şi desfăcând citoscheletul şi rezultînd molecula ţintă de acid nucleic unic. După fixarea probelor ADN radioactive(fixarea complementară)pe lanţul unic de ADN ţintă 272 . diagnosticul pre. În cazul hibridizării Blotting este necesară extracţia prealabilă a acidului nucleic din proba de cercetat. cercetarea tiparelor de expresie genetică (stabilirea momentului activării anumitor gene). virusul cito-megaliei. După denaturare. etanol (100% şi apoi 70%). Pe plăci cu medii de cultură se însămînţează colonii bacteriene din două tipuri de clone: o clonă bacteriană de origine(cu plasmid). amprente de celule.2. aplicative şi fixate pe lame obiective). ADN este supus denaturării pentru obţinerea lanţurilor unice de ADN. localizarea genelor defecte pe cromozom (de exemplu. o clonă bacteriană cu ADN ţintă (cu plasmid+ fragmente de ADN ţintă). virusul papilloma.după ce se produce această reacţie de hibridizare. sindromul Langdon Down. acest uracil se va împerechea în lanţul de acid nucleic ţintă cu o adenină. lama se spală (pentru îndepărtarea particulelor nelegate) şi abia apoi urmează hibridizarea cu sonda (ADN sau ARN) marcată.care îndepartează moleculele nelegate de acid nucleic din probă. Biotina din sondă a fost fixată de un necleotid cu uracil. Lanţul unic ADN este supus hibridizării cu probele ADN cunoscut şi marcat radioactiv. Reacţia de denaturare şi hibridizare se face pe lama obiectiv şi anume: după depunerea probei pe lama obiectiv.12. sindromul Turner). Hibridizare in situ Se efectuează direct pe celule şi ţesuturi.şi postnatal în boli genetice. Aceste copii de clone bacteriene (de pe fitru) sunt supuse lizei pentru a se obţine ADN. relaţia virusul hepatitei virale tip B-carcinom hepatic).Prin această ultimă metodă se poate realiza evaluarea exactă a distribuţiei anumitor secvenţe ADN sau ARN direct in situ simultan cu determinări calitative şi semicantitative. Această informaţie se poate obţine numai cu ajutorul hibridizării in situ. Prin replica plating se obţine copii ale acestor colonii din cele două clone pe un filtru de nitroceluloză. culturi celulare (prelucrate. în fibroza chistică. prin această extracţie. HIV. Aplicaţiile practice in situ sunt: evidenţierea şi localizarea diferiţilor agenţi infecţioşi în diferite celule şi ţesuturi ale organismului: virusul hepatitei virale tip B. Se folosesc fragmente de ţesuturi. în cazul reuşitei hibridizării. Lama obiectiv cu celule fixate corespunde filtrului cu acid nucleic legat prin hibridizare Blotting. stabilirea hărţii genetice cromozomiale (stabilirea relativă a locus-ului fiecărei gene pe cromozom). hibridarea colonială. distrofia musculară Duchenne). cercetarea relaţiilor virus-procese oncogene (de exemplu. se pierde însă informaţia asupra sediului exact al respectivului acid nucleic (ADN sau ARN) din anumite structuri celulare. virusul herpes simplex.Marcarea"). Marcarea cu biotină este evidenţiată ulterior prin diferite variante de lucru (vezi "Sonde genetice.

2. ƒ studiul efectuat asupra produsului de transcriere (ARNm) a unor secvenţe ADN celulare glucogene nevirale a ajutat la complectarea şi aprofundarea diagnosticului de tumoră. Astfel o reacţie de tip imunohistochimic a putut pune în evidenţă un produs de transcriere (ARNm) specific de ţesut (de exemplu. Evidenţierea prezenţei acidului nucleic viral direct în produsele patologice (ser. ƒ evidenţierea prezenţiei virale în tumori de origine virală. În aceste cazuri diagnosticul serologic de obicei nu poate fi de ajutor deoarece pozitivarea serului în cazul infecţiei cu HIV se produce abia după câteva săptămâni de infecţie. pulsotip). Astfel s-a reuşit: stabilirea concentraţiei anumitor secvenţe ADN sau ARN într-o mixtură de secvenţe.(de cercetat) se procedează la evidenţierea autoradiografică a marcării pe un film Roentgen. Clonele bacteriene care poartă ADN ţintă recombinant (plasmid + ADN ţintă) vor fi multiplicate mai departe (sincron se vor multiplica şi fragmentele de ADN straniu). evidenţierea secvenţelor specifice ADN şi ARN în material biologic de cercetat (sânge. determinarea numărului de copii dintr-o anumită secvenţă prezentă într-un dovedirea gradului de înrudire între diferite organisme în raport cu numărul de secvenţe ADN identice. prezenţa unui anumit ARNm corespunzător unei munoglobuline prezente în caz de limfoane maligne sau prezenţa unui anumit ARNm hormonal în anumite tumori neuroendocrine.şi postnatal al bolilor ereditare (la femei care doresc copii sau la care se pune problema întreruperii sarcinii). robotip. stabilirea activităţii genelor pentru care s-au pus în evidenţă moleculele de ARNm corespunzătoare. celule. Prin compararea imaginii radiografice se identifică şi se diferenţiază clonele bacteriene care conţin fragmente de ADN ţintă faţă de clonele bacteriene de origine. ƒ determinarea defectelor metabolice. 12. Importanţa reacţiei de hibridare pentru medicină şi biologie Această reacţie a pus bazele unui număr de tehnici care au ajutat la progresul cercetării biologice fundamentale. în vederea instituirii a unei terapii de urgenţă în special la persoanele bolnave de SIDA sau la cele imunosupresate (terapeutic) în urma unor transplante de organe. LCR) sau în materialul citologic reprezintă o posibilitate de diagnostic rapid şi precoce. ƒ diagnosticul pre. în vederea elucidării diagnosticului unor infecţii virale cronice: evidenţierea acidului nucleic viral în aceste produse semnifică prezenţa particulei virale în organismul respectiv.cît şi la progresul diagnosticului medical într-un număr de boli. 273 .7. ƒ se precizează ca în viitor metoda hibridizării să ofere posibilităţi pentru elucidarea mecanismelor de reglare a activităţii genelor. ţesuturi). evidenţierea acidului nucleic viral. Această metodă reprezintă o unealtă foarte eficientă pentru cercetarea activităţii genelor oncogene prin evidenţierea indirectă imunohistochimică a produselor lor de translaţie (ARNm corespunzător). ƒ utilizarea metodelor ce folosesc sonde genetice pentru diagnosticarea infecţiilor virale ale arborilor fructiferi (cu o precizie de diagnostic pentru o cantitatea de antigen de 2x10 nanograme). ƒ aplicaţii în epidemiologia moleculară în vederea depistării unor noi markeri genetici (de exemplu. iar în cazul imunosupresaţilor după câteva luni sau chiar deloc. în serul sanguin LCR.

la un individ dintr-o anumită specie se pot repera codurile complementare pe care sonda "le luminează" prin procesul de hibridizare moleculară. Din fragmente ADN dublu lanţ clonate (în vederea obţinerii ulterioare de sonde genetice). Principiul hibridizării în vitro a două ADN-uri complementare stă la baza metodei care foloseşte sondele moleculare(coduri de ADN cunoscute asociate cu un marker). SONDE GENETICE Cu ajutorul enzimelor de restricţie. într-o moleculă finală de ADNc dublu lanţ doar un lanţ conţine secvenţe corespunzătoare moleculei matriţă ARNm. unde vectorul se multiplică rezultînd în final o cantitate mare de ADN clonat. teoretic.Southern Blot) şi metoda hibridizării in situ. Prepararea probelor de acid nucleic(sonde genetice) pentru reacţiile de hibridizare Sondele genetice pot fi: probe de ADN şi probe de ARN. şi anume prin metodele Blot (Western Blot. ƒ primeri pentru reacţii polimerazice în lanţ. reperarea şi cartografierea genelor au devenit operaţii de rutină în marile laboratoare din lume. toate genele tuturor organismelor vii.2. Moleculele ADNc sunt. deoarece reprezintă secvenţe de ADN fără introni şi fără altă secvenţă care ar putea reacţiona nespecific. Aceste fragmente se obţin prin încorporarea de fragmente da ADN genomic(tăiate cu ajutorul enzimelor de restricţie) sau de fragmente ADNc (sintetizate cu ajutorul reverstranscriptazei după modelul unei matriceARNm) într-un vector şi prin introducerea lor. Sub forma de oligonucleotide ADN unic lanţ prin sinteza chimică în "maşini de gene". A. într-o celulă gazdă. Cu ajutorul ADN-polimerazelor s-a reuşit şi amplificarea ulterioară a acestor fragmente de ADN bine determinate şi deci clonarea genelor pentru a face şi mai uşoară (mai sensibilă) reperea lor. În aceste maşini se pot realiza concomitent sinteza şi marcarea sondelor genetice. astăzi se pot izola.graţie sondelor genetice. iniţial. unic lanţ. În prezent sondele genetice pentru cercetare şi diagnostic se pot comADNa şi cumpăra de la casele producătoare. Aceste sonde genetice (proba de ADN sau ARN) sunt marcate (radioactiv sau nonradioactiv) pe un singur nucleotid (cu o secvenţă de baze cunoscute). Probele ADN dublu lanţ pot fi ulterior marcate în vederea obţinerii sondelor genetice (vezi „ Marcarea sondelor genetice”). Sondele genetice (probe de acid nucleic tip ADN sau ARN marcate) reprezintă unealta esenţială de lucru în metoda de hibridizare pentru analiza secvenţelor nucleotidice din secvenţele "ţintă" ale ADN-ului de cercetat (genele). a. Cu ajutorul unor asemenea sonde.1. Sondele genetice se prepară prin aceleaşi metode de hibridizare utilizate şi pentru secvenţierea (sequencing) acidului nucleic. dar prin diferite metode sunt transformate în ADN dublu lanţ şi apoi introduse în vectori şi multiplicate o dată cu aceştia în celula gazdă. a. Prepararea probelor de ADN: a. În acest caz.12. 274 . ceea ce va asigura în viitor progresul rapid al alcătuirii hărţilor cromozomiale complete ale genomului uman. ƒ sinteza de gene. în vederea obţinerii unei bănci de gene (le vivant mondial). Aceste oligonucleotide ADN-unic lanţ reprezintă baza materială pentru: ƒ sonde genetice. o dată cu acest vector (recombinant). etichetarea. iar celălalt lanţ ADNc reprezintă secvenţele complementare respectivului lanţ matriţă ARNm. 3. Pentru hibridizări sînt în special de preferat fragmentele ADNc clonat. Astăzi.

Vectorii de transcriere sunt formaţi dintr-un plasmid ADN. SP6 – ARN polimeraza şi T7 . b. transcrierea in vitro va fi unidirecţională. ARN-polimeraza va folosi ribonucleotidele marcate şi nemarcate. Vectorii de transcriere (clasă aparte a vectorilor de expresie). Cei doi promotori dirijeajă transcrierea în două sensuri opuse. pentru formarea unei molecule ARNm conform matriţei ADN. Prin metoda de transcriere in vitro cu ajutorul vectorilor de transcriere.1.Transcrierea bidirecţională cu ajutorul vectorului bidirecţional cu doi promotori (φ SP6 şi φ T7). După linearizare se adaugă în mediu SP6-ARN-polimeraza şi patru ribonucleotide (dintre care trei nucleotide marcate şi unul nemarcat). În sinteză. Această metodă de transcriere in vitro (sinteza ARNm după o matriţă ADN) se realizează cu ajutorul vectorilor de transcriere unudurecţionali şi bidirecţionali. b. Promotorul reprezintă secvenţe de ADN de unde începe procesul de transcriere. În " maşini de gene":ca şi probele ADN unic lanţ.ARN polimeraza . se leagă specific doar de promotorul corespunzător. se va sintetiza ARN sau ARN antisens.Prin această metodă. în care au fost înglobaţi un fag promotor (SP6) sau doi fagi promotori (SP6 şi T7). φ SP6. În cazul vectorilor cu un fag promotor (SP6).Transcrierea unidirecţională cu ajutorul φ SP6 Având în vedere că transcrierea începe la nivelul promotorului SP6 şi se termină la locul de tăiere a enzimei de restricţie.polimeraza se va lega de promotorul SP6 pornind transcrierea genelor în direcţia SP6>fragment MCS>fragment ADN nou înglobat (fig. ăn vederea obţinerii de probe ARN lanţ unic (sondă genetică). După linearizare. ADN-ul străin este cel care urmează a fi transcris în ARN. Va fi transcris unul din cele două lanţuri de ADN nou înglobat. înseamnă că prin utilizarea diferitelor enzime de restricţie se poate prestabili lungimea lanţului transcris şi se pot obţine lanţuri ARNm transcrise de lungimi prestabilite. în ARN. Prin introducerea şi înglobarea într-un vector de transcriere bidirecţională a unui dublu lanţ ADN (de exemplu. ADNc între două segmente de MCS şi după linearizarea vectorului). 148 . 137). ADN este transcris în afara celulei.2. cât şi de ARN-polimeraza utilizată pentru transcriere.2.ARN. b.2. iar în cazul vectorilor cu doi fagi promotori. în funcţie de enzima de restricţie folosită.1. se poate stabili de la început care din cele două lanţuri ADNc va fi transcris în ARN. 275 . care se utilizează ulterior în reacţiile de hibridare.Prepararea probelor ARN (sonde genetice) b. 148). Vectorul bidirecţional este format din ADN plasmidic. nu se folosesc caşi ceilalţi vectori de expresie pentru sinteza de proteine. zona MCS şi φ T7 (vezi fig.b. Transcrierea unidirecţională cu ajutorul φ SP6 După înglobarea în sistemul SP6.2. ci pentru sinteza de ARN. bidirecţională. deci sinteza ARNm. Fiecare din cele două polimeraze necesare pentru transcrierea respectivului lanţ ARN şi anume. ARN-ul respectiv putând fi marcat direct în cursul sintezei. Fig.

32 P este de 14. Etapa II – probele marcate sunt evidenţiate prin intermediul legării markerului de avidină (glicoproteină din ou)/streptovidină (sintetizată din ciuperca Streptomyces avidinii) şi anticorpi antimarker (de exemplu. Timpul de expunere a filmului la u.legătura cu nucleozidul artificial.celui de-al doilea lanţ ADN. Astfel. .35S. va fi diferit în funcţie de izotopul folosit: . 276 . Prin transcrierea: . . b. În mod normal uracilul se înglobează numai în ARN.pentru hibridarea Blotting se foloseşte proba marcată cu 32P.pentru hibridarea in situ se foloseşte proba marcată cu 3H. în etapa II. timpul de înjumătăţire pentru : 3 H este de 12. Marcarea Se face pe un sungur nucleotid. Atomul radioactiv introdus în probă prin dezintegrare va emite radiaţii β care vor fi evidenţiate la autoradiografie (impresionarea plăcii Roentgen la iluminarea cu radiaţii u. Biotină – spacer – uracil – zahăr – trifosfat.4 ani. rezultă ARN sens identic şi cu acelaşi sens ca şi ARNm de origine. Marcarea radioactivă Se face cu radioizotopi 3H. B.v. antibiotina) marcaţi cu fluorocrom.legătura cu nucleozidul natural. cu o substanţă care îl face vizibil din punct de vedere biochimic sau imunohistochimic. Probele de lanţ unic ARN astfel obţinute şi marcate se utilizează ulterior în reacţii de hibridare. nu şi în ADN. Marcarea neradioactivă Se face în două etape: Etapa I – marcarea probelor cu biotină (cel mai frecvent). digoxigenină. a. Acest braţ de legare va uşura şi legarea ulterioară a biotinei de proteinele avidină/streptovidină. Biotină – spacer – uracil – zahăr – trifosfat Bio – dUTP. 32P. bromdeoxiuridină.primului lanţ ADN.Într-un dublu helix ADN: .un lanţ ADN este complementar cu ARNm de origine utilizat pentru sinteza ADNc.al doilea lanţ conţine aceleaşi secvenţe de nucleotide ca şi ARNm de origine.v. ATP-ul din nucleotidele ADN este transportor de energie pentru metabolismul celular.La alegerea izotopului trebuie ţinut cont de timpul de înjumătăţire (timp necesar pentru ca substanţa radioactivă să se descompună în proporţie de 50%). . prin intermediul spacer-ului de la biotină se pot realiza două tipuri de legături: . 125 I este de 60 de zile. De exemplu: Bio – UTP. Pentru aceste structuri se folosesc în laborator trifosfaţii nucleozidelor.3 zile. 35 S este de 87. rezultă ARNm antisens = complementar faţă de ARNm de origine: Acest ARN antisens se mai notwează ARNc (complementar) şi are sensul invers decât ARNm sens (normal). ca sonde genetice. 125I. Etapa I Markerul (biotina) se leagă printr-un lanţ de legare numit spacer de baza uracil din nucleotid. pot fi marcate direct în soluţia de sinteză cu ajutorul nucleotidelor marcate (vezi „Marcarea”). În ultima vreme există tendinţa ca substanţele radioactive să fie abADNonate din cauza efectului lor nociv asupra organismului şi înlocuirea lor cu substanţe neradioactive.). Probele de ARN obţinute în maşini de gene cât şi prin metoda transcrierii cu ajutorul vectorilor fagici.35 ani. . dar în condiţii de laborator.

fixează nucleotidul ADN la capătul liber 3' (mai scurt) al moleculei ADN parţial dublu lanţ. are acţiune polimerazică 5' > 3'. ADN – polimeraza I are şi o acţiune exonucleazică în ambele sensuri: 5 ' > 3' şi 3' > 5' . tot cu un nucleotid cu adenină. Din cauza unor reacţii nespecifice se preferă streptovividina în locul avidinei. în locul rbouridin – trifosfatului. I. ea taie legăturile fosfodiesterice de ADN unic sau dublu lanţ. 151). nucleotidele cu uracil se împerechează. Legătura bitină + avidină este foarte puternică şi aproape ireversibilă.Atât Bio – UTP. 149). 149 . În momentul hibridării cu segmente ADN ţintă. 150). Metode enzimatice Înglobarea nucleotidelor marcate radioactiv sau neradioactiv se face cu ajutorul unei reacţii enzimatice. pe lanţul complementar de ADN ca şi pe lanţul ARN. a. ADN. Metode enzimatice b. acesta este marcat prin diferite metode. În această metodă se folosesc două enzime: ADN-aza I şi ADN – polimeraza I. respectiv ribouridin – trifosfatului şi vor fi înglobate în locul dezoxitimidin – trifosfatului şi. C. nu atacă ARN şi acţionează în prezenţa ionilor de Mg++ şi Mn++ (fig. Nick . Înglobarea nucleotidelor marcate în sonda genetică Se realizează prin: a. În final.Biotina prezintă o mare afinitate pentru avidină.polimeraza I (polimeraza Kornberg) este izolată din E. 150 . Metode chimice. această acţiune apare doar când în cursul sintezei unui ADN sunt introduse nucleotide false (fig. Fig.translaţia Cea mai folosită metodă pentru marcarea sondelor este Nick-translaţia (translaţia prin tăiere). respecti în ARN.Acţinea ADN. pentru a se evidenţia prezenţa complexului molecular hibrid biotină – avidină/streptovidină.aza I este o enzimă de restricţie extrasă din pancreas de bou. coli.azei I pe dublul lanţ ADN îm prezenţa ionilor de Mg++ şi Mn++ ADN. în funcţie de complementaritatea faţă de nucleotidele de pe lanţul matriţă corespunzător (fig. cât şi Bio – dUTP sunt derivate biotinate ale dezoxiuridin – trifosfstului şi . în prezenţa ionilor de Mg++.Acţiunea 5 ' > 3' polimerazică a ADN. Fig.polimeraza I 277 . Etapa a II-a Probele de mai sus biotinate se evidenţiază prin legarea biotinei de avidină/streptovidină sau anticorpi antibiotină marcaţi cu fluorocrom.

ele sunt structuri formate fiecare sir cate sase nucleoide care contin practic toate combinaţiile de secvenţe nucleotidice posibile. RADNom Priming Oligolabelling. in oligomarcare se folosesc drept matriţe lanturi unice de ADN rezultate dintr-o denaturare prealabila a unui lanţ ADN.152).FeinbergVogelstein Technik) Spre diferenţa de “nicktranslatie”. si 3’. după încorporarea nucleotidelor marcate. dublul lanţ ADN este denaturat (cele două lanţuri sunt separate). Oligomarcare (RADNom Priming.Schema Nick – translaţiei (după Hermaun .Fig. Astfel. reprezentate de nucleotide ADN marcate (. Se foloseşte enzima Klenow Polimeraza care reprezinta un fragment de ADNpolimeraza.5’ exonucleazica (dar nu prezinta activitate 5’. 151 . aflate de obicei in proporţie de la 1 la 3.3’ exonucleazica). 152 . 278 . II. Numele metodei de RADNom Priming derivă de la utilizarea drept primeri a hexanucleotidelor cu secvenţe întamplătoare (randomized primer).) cît şi nemarcate (o). se vor obţine fragmente de lanţuri unice ADN marcate de diferite lungimi şi cu diferite secvenţe de baze (sonde genetice) (fig.Acţiunea exonucleazică în ambele sensuri ale ADN – polimerazei I. Se mai utilizează un amestec de hexanucleotide (oligonucleotide sintetizate cu ajutorul unei maşini de gene ). Fig. Klenow Polimeraza poseda activitate 5’ – 3’. 1991).

ataşa. Lungimea acestei cozi este dependenta de concentraţia cationilor de Co++si de concentraţia nucleotidelor. Se formeaza o legatura stabile între biotina şi acidul nucleic (lanţ unic sau dublu). Această enzimă. Acest Bio-dUTP este legat prin acţiunea transferezei terminale de capetele 3’-OH ale unei molecule ADN dublu lanţ. lanţul cu coada de timina reprezinta secvenţa ţinta.Clonarea se poate realiza prin încorporarea (printr-o tehnică de recombinare ADN) a unui fragment de ADN străin într-un vector care ulterior este introdus şi multiplicat într-o celula gazdă. prin care sunt marcate moleculele de ADN probe (sonde genetice). astfel încat sa se obţină populaţie uniforma din punct de vedere genetic. Marcare terminala a lanturilor ADN (Endlabelling). pe o grupare chimica activate in prezenţa luminii (iluminare foarte scurta). Pot fi marcate capetele 3’ si 5’ ale moleculei ADN şi ARN. Enzima nu are nevoie de nici o matriţa. b) Metode chimice Reprezinta o marcare directa a acidului nucleic.Dupa denaturarea şi hibridicarea unei asemenea “probe marcate”. În aceasta metoda se foloseşte doar un singur nucleotide ADN marcat (de exemplu. Marcarea cu fotobiotină. Marcarea terminală 3’ a ADN:se face cu ajutorul enzimei transferaza terminala*. cu biotina): dezoxiribouridinbiotinat (Bio-dUTP). 12. secvenţa proba. această coada cu timina poate fi evidenţiată indirect prin fixarea. În cazul acestei hibridizari. ƒ 1. sensibilitatea moleculei de ADN rezultata prin această metoda este mult mai mică. Un asemenea tip de marcare este bazat pe legarea biotinei printr-un braţ de legare chimică. clonarea semnifică obţinerea unei culture de celule dintr-o celulă unică. de acidul nucleic. care provin dintr-o singură celula bacteriană. Prin cuplarea între acridinester şi acidul nucleic se produce o legatură de chemoluminiscenta care eliberează lumina.Exista mai multe metode de marcare terminală. a unei cozi cu adenina marcata cu biotin ape lanţul ADN proba (adenine se va fixa prin complementaritate pe coada de timina). În biologia moleculară. Cu ajutorul enzimei transferaza terminala se poate.care conţin toata timina. în aceasta a treia metoda marcare se face numai la capetele moleculei ADN-proba rezultata . o coada cu nucleotide nemarcate.4. va rezulta deci un ADN lanţ unic cu un capat 3’-OH liber (şi respectiv un ADN cu un capat format dintrun lanţ 3’-OH care atârna în afara). CLONAREA ADN – ului Clona bacteriana reprezinta un grup de celule bacteriene identice din punct de vedere genetic. această enzimă se foloseşte şi în experienţe de clonare pentru obţinerea capetelor franjurate ale fragmentelor ADN 279 . ƒ 2.III. ================================================================== *Dezoximetil-nucleotid-terminal-transferaza. unei molecule dublu lanţ ADN .de aceea.de asemenea. catalizează fixarea nucleotidului pe capatul 3’-OH liber al moleculei ADN unic (sau dublu lanţ).Acest tip de marcare se efectueaza atat pe ADN unic lanţ cît şi dublu lanţ. Spre diferenţa de primele doua metode (1 şi 2). iar cel cu coada de adenine. în cazul de faţă. la capetele 3’-OH formînd o coada cu acelaşi nucleotide pe ambele lanturi ale dublului lanţ ADN (dar la capetele opuse).. în cursul hibridizarii. deci pe fiecare din cele două lanturi. Marcarea cu acridin oraj.

coli. b) pentru a permeabiliza membrane celulei bacteriene la respectivul plasmid vector. Fosfataza alcalina se obţine din celule de Esch. bacteriile transformate (cele care au primit vector+ADN) se testeaza pe un mediu de cultura cu ampicilina. ƒ selectarea celulelor bacteriene care conţin vectorul recombinant. se folosesc celule bacteriene de E. 3. În majoritatea experimentelor de clonare. cu ajutorul fosfatzei alcaline. Selectarea celulelor bacteriene purtătoare de vector recombinant. vor supravieţui numai acele celule bacteriene care au caştigat rezistenţa la ampicilina. trebuie îndepartate grupările fosfat de la extremitaţile 5’ ale moleculei deschise de ADN a vectorului. vectorul nu se va mai circulariza. se produce şi multiplicarea vectorilor recombinanti incorporate. ƒ introducerea vectorului recombinant (plasmid care a înglobat fragmentu ADN străin) în celula gazdă. Aceasta testare se face cu scopul de a controla daca celula bacteriana a incorporate respectivul plasmid recombinant. 4. c) având in vedere faptul ca celulele bacteriene poseda sisteme care protejează celula de pătrunderea unui ADN străin.Extragerea unui fragment ADN.Se folosesc enzime de restricţie de tip sticky* şi un plasmid care poarta doua gene (markeri de rezistenţa la doua antibiotice: ampicilina şi tetraciclina). De obicei.A.coli. din care fiecare va reprezenta o clonă. sincron cu multiplicarea celulelor bacteriene. Ţinând cont de faptul că atît plasmidul cît şi fragmentele ADN au locuri (situs-uri) de tăiere complementare. Se lucreaza pe celule de Esch. din zonele sticky. se vor lipi şi va rezulta lanţul ADN recombinant (fragmentul ADN a devenit inclus in vector). se folosesc pentru clonari celule bacteriene mutante (celule cu system de apărare mult diminuat). Selectarea acestor celule purtătoare de plasmid cu ADN străin încorporate şi diferenţierea lor de celule (clone) fără ADN străin se face prin însămînţare.În acest fel. Etapele principale ale metodei de clonare Sunt urmatoarele: ƒ extragerea unui fragment ADN. 1. însămînţate pe mediu de cultura cu ampicilina vor creşte colonii bacteriene. ƒ introducerea fragmentului ADN într-un vector. celula bacteriana trebuie tratata cu soluţie CaCl2 pentru a devenit compententa. prin taierea ADN genomic.Introducerea vectorului recombinant in celula gazda (competenta) Acest fenomen reprezinta procesul de trasformare. pe plasmidul iniţial care poarta rezistenţa la antibiotice (tetra şi ampicilina) se incorporeaza fragmentul ADN străin pe locul unuia din cei doi markeri. eliminADN markerul respective(de obicei se elimina gena tetra şi ramane cea pentru ampicilina in momentul taierii lanţului ADN de atre enzimele de restricţie. atunci cînd vectorul deschis şi segmnetul ADN străin vor veni in contact. prin acceptarea plasmidului recombinant. În acest sens. Din aceste bacterii cu vectori recombinant.coli sau celule de intestine de oaie. În scopul eficienţei de clonare: a) pentru a împiedica circularizarea vectorului ADN străin. prin replica 280 . purtatorde gena pentru ampicilina (rezistenţa la ampicilina). În soluţia nutritive în care se găsesc celulele bacteriene. Clonarea ADN se recomADNă atunci cADN este necesară izolarea şi multiplicarea unui segment de ADN (dintr-un genom). 2.Testarea celulor bacteriene supuse procesului de transformare. cu ajutorul enzimelor de restricţie.

în timp ce clonele care au pierdut gena de rezistenţa la tetra (în momentul legării plasmidului de ADN STRĂIN).cercetarea secvenţelor reglatoare. pe o molecula de ARNm matur. reprezinta tehnica “împuşcarii” (shotgun). care induc translaţia informaţiei pentru sinteza unor substanţe oncogene.plating. . Clonele genomice ADN vor conţine atat secvenţe de introni. în terapia bolilor tumorale se intrevede posibilitatea identificarii şi distrugerii tintite a anumitor molecule ARNm. clonele ADNc sunt diferite pentru diferitele tipuri de celule ale aceluiaşi organism. vectorii recombinaţi(vector+ lanţ unic ADNc) vor determina ulterior formarea de clone bacteriene ADNc. drept copie complementară (în prezenţa enzimei reverstranscriptaza).cercetarea structurii complete a genelor. Din acest hibrid. Astăzi. se va obţine un numar de clone corespunzADN diferitelor amestecuri (vector plasmidic+segment ADN). În timp ce clonele de ADN genomic sunt identice pentru toate celulele aceluiaşi organism.cercetarea structurii exonilor şi intronilor.Din aceasta biblioteca se obţin secvenţe ADN necesare pentru tehnica de hibridizare. aceluiaşi organism.În fiecare tip de celule. prin formarea unui plasmid recombinant. prin doua posibilităţi: în prezenta ADN-polimerazei (Klenow= ADN-polimeraza I extrasa din celula de Esch.coli). iar diferite fragmente de ADN sunt clonate (în celule bacteriene). care duce la formarea unei biblioteci genomice ADN prin tăierea genomului (cu ajutorul enzimelor de restricţie) potrivit principiului întamplării şi prin unirea fragmentelor rezultate. a caror secvenţe nucleotidice trebuie cercetare şi identificate. Biblioteca genomica ADN (secvenţe de exoni+introni) Dacă genomul unui organism este secţionat cu enzime de restricţie. necunoscute. printr-o tehnică de hibridizare speciala. Clona ADN genomica a unuia şi aceluiaşi organism este totdeauna identical şi independenţa de tipul celular. Produsul acţiunii acestei enzime va fi o molecula mixta (hibrid): ARNm-ADNc. ceea ce înseamnă ca în fiecare tip de celule poate apare un alt tip de ARNm matur. pe acest mediu vor supravieţui doar clonele care nu conţin nici un fragment de ADN străin (celule rezistente la tetraciclina). în vectori. aceluiaşi tip de ADN genomic îi corespund alte gene active (exoni). nu cresc pe acest mediu. şi anume prin hidibridizare colonială. Clonele din biblioteca ADNc se folosesc în special în scopul analizei directe a secvenţelor de baze care codifica un anumit aminoacid sau produsul proteuc final (codificat de respectivul fragment ADNc). lanţul dublu ADNc se va forma din acest lanţ unic ADNc. Acest mod de clonare. Tip sticky=enzime care taie cele două lanţuri ale helixului dna în mod franjurat datorită faptului ca şi-au pastrat gena purtatoare de aceasta rezistenţă (este vorba de plasmidul “gol” fără ADN străin ataşat). acestea vor fi folosite drept secvenţe ADN cu rol complementar (cu secvenţe ADN cunoscute).Spre diferenţa de biblioteca genomica ADN. Secvenţa clonelor ADNc este studiată în special prin experimentele de hibridizare. in vederea identificarii unor fragmente ADN noi. Abia din acest moment se poate studia mai departe clona care conţine fragmentul ADN dorit. care rezultă din clonarea de fragmente ADNc se sintetizează artificial în laborator. 281 . . deoarece toate celulele aceluiaşi organism posedă o înzestrare genetică identical. cît şi exoni. C. a coloniilor bacteriene pe un mediu cu tetraciclina. biblioteca ADNc rezultata variaza de la un tip celular la altul. astfel încat. corespunzătoare genomului celulei respective de origine. Clonele din biblioteca genomica ADN se folosesc pentru: . Totalitatea acestor clone rezultate din genomul unui organism iniţial reprezintă biblioteca genomica ADN. Biblioteca ADNc (ADN copie dupa matriţa de ARNm matur) Reprezintă doar o informaţie pură formată numai din secvenţe de exoni. B.

cu ajutorul unor tehnici de inginerie genetică (procese artificiale de recombinare ADN). Pentru a porni sinteza noului lanţ ADN pe un lanţ ADN matriţa. PCR este folosită pentru cercetarea unor cantităţi foarte mici de ADN dintr-un produs biologic. câte unul corespunzator pentru fiecare lanţ ADN (rezultat din ADN-ul dublu lanţ denaturant). În aceste condiţii fixarea primerului pe ADN-ul unic lanţ reprezintă un proces de hibridizare ce are loc la temperature scăzuta (36-65 grade C). şi aceasta sa fie ulterior amplificata enzimatic.Cu ajutorul experientelor de clonare s-a reuşit citirea de secvenţe de ADN de pe lanţul ADN al genomului unui organism. Avantajele acestei reacţii sunt urmatoarele: fiind foarte sensibilă. 12. reacţia poate pune în evidenta chiar şi prezenţa unei singure molecule de ADN. La capatul 3’ al lanţului ADNc se ataşeaza o coada de nucleotide-guanina cu ajutorul enzimei trasferaza terminala. unde aceste modificări urmeaza a se exprima. ƒ dupa scăderea temperaturii se adaugă primerul în exces. a. B.Pasul urmator îl reprezintă obţinerea unor modificariale acestor segvente ADN. ƒ denaturarea ADN-ului genomic (izolat din celule) dublu lanţ sau ADNc (sintetizat cu ajutorul unei molecule de ARNm) la temperature înalta (95 grade C). A. Primerul delimiteaza capatul iniţial al fiecarei din cele doua secvenţe ADN unic lanţ (rezultate din denaturarea ADN-ului dublu lanţ) de multiplicat. in probele de cercetat (produs biologic). la acest capăt urmeaza a se fixa nucleptidele ADN care vor forma noul lanţ. ADN genomic dublu lanţ (de cercetat) izolat din celule şi tăiat în fragmente cu ajutorul enzimelor de restricţie corespunzătoare. cît şi introducerea acestor segmente astfel modificate de ADN în celule sau organisme. o multiplicare suficienta de secvenţe de ADN este reprezentata de minimum 25 de cicluri de multiplicare. ADN-polimeraza necesită prezenta pe matriţa a unui oligonucleotid primer cu capatul 3’-OH liber. În condiţii de laborator în vitro. Lanţ unic de ADNc. Adaosul de primer se face în exces. Dintre cei doi primeri. Astăzi exista masini automate (Thermai Cycler) pentru realizarea unor asemenea reacţii repetate.Această reacţie dă posibilitatea ca dintr-o mixture de ADN să poata fi “pescuită” o singura moleculara de ADN. al doilea primer este nucleotide-citozina. Etapele reacţiei. Principiul reacţiei.Acest ADN conţine secvenţe care urmeaza a fi multiplicate (amplificate). într-o masina automata se desfaşoara 30 de cicluri într-un interval de 4 ore. deoarece reacţia ofera posibilitate multiplicarii (clonarii) ADN-ULUI chiar şi in afara celulei vii. b. pentru a se obţine o hibridizare primer 282 . pe acest lanţ unic de ADN se poate sintetiza un lanţ complementar cu ajutorul ADN-polimerazei şi în prezenta unui oligonucleotid (15-20 nucleotide) primer (armorsa). Efectuarea reacţiei PCR poate porni de la punctul a sau b. Reacţia de polimerizare în lanţ (PCR) A fost numită de Lederberg. “instrumental pentru democratizarea biologiei moleculară”. reacţia permite chiar şi multiplicarea unei singure secvenţe de ADN. sintetizat în prealabil prin trascriere inverse a ARNm. primul primer este nucleotide-timina. cu mijloace tehnice relative simple. Spectrul de aplicabilitate al PCR este foarte larg: de la medicina judiciara. diagnosticarea bolilor genetice pînă la “vanarea” şi identificarea de noi virusuri şi studii de ecologie şi arheologie (studiul ADN-ului) din fosile. Se foloseşte drept matriţa un ADN monocatenar. 5. în 1993.Urmeaza desfaşurarea PCR cu doi primeri diferiţi utilizaţi simultan.

în gelul de electroforeza. coli). se recomandă. PCR este utilizat în: diagnosticul bolilor ereditare (fibroza chistica. prin aceasta metoda se poate face 283 . se poate face şi prenatal.Optimum de activitate al acestei enzime este la 75-80 grade C. Produsele ADN obţinute prin PCR sunt separate electroforetic în funcţie de dimensiuni.V. de controale negative. În acest fel. În condiţii normale. se poate efectua reacţia în care toţi reactivii se pun de la început în recipient I până la sfarşitul reacţiei nu mai trebuie adaugate noi cantităţi. În anii 1980. cu ajutorul a doua serii câte 40 de cicluri PCR. care se efectuează.În acest fel lanţul de ADN este dublat şi. graţie PCR-ului. ƒ cu fiecare nou ciclu ( de denaturare/sinteză a ADN-ului) va fi dublata cantitatea de ADN rezultata din ciclul anterior. în prezenta celor 4 tipuri de nucleotide ADN (adenine/timin/guanine/citidin deoxi-nucleozid trifosfat) pornind de la locul de fixare a primerului. se folosea ADN-polimeraza Klenow (fragment de ADN-polimeraza I de la e. dupa cum am mai arătat. noul adios de Taqpolimeraza declanşeaza de fiecare dată ciclu următor de sinteza ADN. La fiecare nou ciclu al PCR se adaugă Taq-polimeraza proaspătă. de fiecare dată. obţinut şi diluat de 1000-10000 de ori. Taq-polimeraza este stabila până la 95 grade C. ƒ începe un nou ciclu cu denaturarea de aceasta dată a ADN-ului dublu lanţ nou sintetizat (în treapta anterior anterioara). prin tratarea prealabilă a gelului cu etidiumbromid. D. cu ajutorul ADN-ului amplificat. iar apoi benzile sunt făcute vizibile. Pentru sesizarea eventualelor erori sau neajunsuri ale reacţiei PCR. În acest scop. distrofia musculara Duchenne. Aceasta ADN-polimeraza a fost numită Taq-polimeraza.repetarea de mai multe ori a respectivei reacţii pentru aceeaşi probă. ADN-polimeraza se leagă de capatul 3’ al primerului şi sintetizează noul lanţ în direcţia 5’->3’. Diagnosticul bolilor ereditare. mai departe.Primerul va fi încorporate în noul lanţ de ADN format. se poate obţine o amplificare de 109 a cantitaţii de ADN. fiind termolabila. prin determinarea ADN-ului din celulele trofoblastice. PCR are un spectru de aplicabilitate foarte larg. acest nou ciclu si acest ADN nou-sintetizat (prin sinteza mijlocita de ADN-polimeraza). în aproximativ 4 ore. în lumina U. cu ajutorul Taq-polimerazei se pot efectua consecutive 40 de cicluri PCR. În acest fel. Pentru o multiplicare sufienta de secvenţe ADN sunt necesare 2530 de cicluri de reacţii automatizate.lanţ unic de ADN şi nu o hibridizarea între lanţurile unice de ADN rezultate din denaturare. Apoi se realizeaza hibridizarea ADN-ului cu sonde genetice specifice prin metoda Souther Blotting. izolată de la o bacterie termifila Thermus acquaticus. C. . această enzima a fost apoi înlocuită cu o ADN-polimeraza ternostabilă. ADN-ul extrage din celule proaspat lizate şi din celule fixate şi inglobate în parafina. ƒ reacţia de sinteza a noului lanţ ADN cu ajutorul ADN-polimerazei. o data cu acesta. sub forma de benzi. un ciclu de PCR este terminat. Amplicabilitatea practica a PCR-ului. Utilizarea Taq-polimeraza a făcut posibilă automatizarea totala a acestei produceri în maşinile Thermal Cyclers. a) În diagnosticul medical. Polimeraza utilizată în PCR. această activitate scade cu 50% la 60 grade C şi cu 90% la 37 grade C. în făt. Dacă se urmareşte o amplificare ADN mai mare decât cea corespunzatoare la 40 de cicluri PCR. trebuie începuta o noua serie de cicluri. fenilcetonuria). obţinându-se o amplificare ADN de ordinal 10 la puterea 6-10 la puterea 7. . Dacă pentru PCR denaturarea ADN-ului se face la 95 grade C. folosind drept matriţa segmentul ADN lanţ unic de amplificat. anemia Cooley. ADN-ul astfel extras este supus reacţiei polimerazei în lanţ şi apoi analizat cu ajutorul sondelor genetice prin reacţia de hibridizare.reacţia PCR sa fie însoţită.

Introducerea diagnosticului rapid al infecţiei HIV prin PCR este astazi absolut necesara în practică. Mycobacterium tbc. PCR mai este utilizat în diagnosticul urmatoarelor boli infecţioase: hepatita virala. în acest fel fiind posibila determinarea de defecte genetice cromozomiale. PCR este utilizat şi în identificarea unor germeni microbieni ramaşi până astăzi necultivabili. În arheologie PCR a fost utilizată până în prezent şi pentru analiza ADN provenit din mumii egiptene vechi de mai bine de 2400 de ani. Neisseria meningitides. atunci când toate celelalte reacţii serologice sunt înca negative. În general. Diagnosticul infecţiei HIV cu ajutorul PCR-ului se poate face în stadiile prococe ale infecţiei.. depozite de grasime. diagnosticul bolilor infecţioase.determinarea prenatal pentru sexul copilului şi se poate pune şi diagnosticul unei eventuale boli genetice. b. diaree. în Bengal). în special în investigarea donatorilor de sânge şi de organe. nu este necesara o proba de ţesut cerebral. cât şi microorganisme de sol care au suferit în timp modificări genetice. În medicina judiciară PRR este folosit pentru evidenţierea identităţii unui fir de părsau a unei cantităţi foarte mici de sânge sau spermă. În urma recoltarii de lichid amniotic este supus determinarii cu ajutorul PCRului sau al anticorpilor monoclonali. dureri abdominale. S-au postulat apoi şi alte boli de etiologie posibil microbiana fara a fi însa posibilă evidenţierea prezenţei unor microorganisme. Boala Whipple a fost semnalată pentru întâia oara în anul 1907. Boala whipple se manifesta clinic prin astralgii migratorii. în aceste cazuri fiind necesare alte metode decât cultivarea pe medii de cultura. Pneumocistis carinii. ci este suficienta doar o proba de LCR. au fost analizate microorganisme care până astăzi nu au putut fi cultivate pe medii de cultură. metabolice (enzimopatii). apariţia în ganglionii mezenterici de infiltrate macrofagice proeminente. spalatura bucala (cu celule epiteliale). Noile metode îşi au rădăcinile în filogenetica moleculara. epitelii de fir de par. pe glob. probe uscate de sânge. probabil microbiană fără a fi însa posibilă evidenţierea vizuală. Clostridium difficile. pierderi în greutate.virus papollima. În studii ecologice Cu ajutorul PCR s-a reuşit evidenţierea unui număr de microorganisme în probe de pământ şi apă. febra. virus Epstein-Barr. 284 . infecţia cu virus herpes simplex. Pentru diagnosticarea infecţiei HIV într-o encefalita declanşată de acest virus. în 1992-1993. Recent. a unui segment de 22 kb. concomitant cu inserţia unui segment nou de 35 kb. reuşind sa se demonstreze ca această tulpina ar reprezenta rezultatul unor modificări genetice suferite de tulpina Vibrio cholerae grup 01 biotip eltor. prin deletia. d. de exemplu în boala Whipple. cu ajutorul reacţiei PCR au fost efectuate studii genetice asupra tulpinei de Vibro cholerae grup 0139 (izolata pentru întaia oara. imposibil de identificat prin posibilitaţile clasice cunoscute. este primul exemplu din partologia umană în care s-a emis ipoteza prezenţei posibile a unei bacterii necultivabile. pentru un diagnostic prin PCR. recoltarea de probe reprezinta un stres minim pentru bolnav. de pe ADN-ul cromozomial. c. prin identificarea prezentei acidului nucleic viral în sânge (şi anume acidul nucleic viral fixat în genomul celulei limfocitare umane). pentru detectarea şi identificarea agenţilor patogeni.PCR poate da un rezultat precoce pozitiv chiar şi în prezenţa unei singure celule infectate cu HIV ( din materialul de cercetat ). în acest caz se folosesc drept probe. Astăzi PCR poate fi folosită în combinaţie cu metoda fingerprinting în aceleaşi scopuri.

Etapele reacţiei: lantul dublu de acid nucleic (AN) aste adus la forma de AN unic lanţ. Genomul multor virusuri a fost total secvenţiat. 6. În prezent este în curs de desfăşurare proiectul de cercetare asupra genomului uman. Prin descifrarea acestor secvenţe de baze se poate ajunge la delimitarea genelor şi la stabilirea secvenţelor de aminoacizi codificate de o singură genă. La Los Angeles şi la Heidelberg există în prezent bănci de date în care au fost strânse toate secvenţele ADN cunoscute până în prezent. indirect. b. Ca urmare. care pot tăia moleculele de ADN în fragmente de cîteva sute până la câteva mii de perechi de baze.identificarea unuio număr de gene. Bacillus subtilis. B. A.ului Analiza structurii ADN a început o dată cu anii '70. şi anume cromozomul III. SECVENŢIEREA ADN.cauzele unor boli genetice. analiza secvenţială a ADN-ului şi. Curând vor fi terminate şi secvenţierile complete ale genomurilor bacteriene Escherichia coli. şi anume: . . urmat la scurt timp de cel de Mycoplasma genitalium. cel de Haemophilus influenzae. Principiu Secvenţierea ADN (sequencing) înseamnă tăierea lanţului ADN în secvenţe şi analiza ulterioară a secvenţelor de baze nucleotidice din aceste fragmente. Acest studiu a fost posibil datorită folosirii enzimelor de restricţie (endonucleaze). Methanobacterium thermoautotrophicum. Primerul este stfel selectat încât capătul 3' să se 285 . În 1995 a fost terminată secvenţierea completă a primului genom bacterian. cât şi asupra bolilor produse prin mutaţii. Acest primer ste un oligonucleotid scurt. Metode Pentru secvenţiere se folosesc două metode: a. cu ajutorul metodei de secvenţiere ADN şi de analiză a secvenţelor nucleotidice din aceste structuri. Condiţia de baza pentru realizarea acestei secvenţieri este prezenţa unui număr suficient de copii ale moleculei de ADN. Acest lucru se poate realiza prin clonarea ADN sau prin metoda PCR. La drojdii (drojdia de bere – Saccharomyces cerevisiae).Gilbert ( de obicei combinată cu metoda Sanger). Metoda enzimatică. genom care conţine circa trei miliarde de perechi de bze (50 000 – 100 000 de gene). preparat semiautomat prin tăiere. a fost secvenţiat pentru prima dată un cromozom. pe lanţul unic AN se fixează un primer (moleculă starter sau amorsă). înrudirii dintre proteine. restul de 97 % din genom reprezintă doar „balast genetic” a cărui semnificaţie este încă necunoscută. dovedindu-se că conţine 315 357 perechi de nucleotide şi 200 de gene. la această analiză s-a lucrat trei ani în 35 de laboratoare din lume. Astăzi se ştie că doar 3 % din genomul uman reprezintă gene funcţionale (exoni).12.locul relativ al genelor pe cromozomi. tehnica Maxam. Aceste fragmente obţinute pot fi apoi separate electroforetic şi analizate. cu ajutorul enzimelor de restricţie. Secvenţierea ADN este o variantă a tehnicii de recombinare ADN cu ajutorul căreia se poate stabili secvenţa de baze din molecula ADN. cea a proteinelor corespunzătoare pot furniza date cu privire la conformaţia proteinei. a unui fragment ARN. Metoda enzimatică Tehnica Sanger Principiu: se determină secvenţele de baze nucleotidice pe copia de acid nucleic şi prin complementaritate se deduce secvenţa de baze de pe lanţul de acid nucleic de origine. Cu ajutorul acestei proceduri s-au obţinut informaţii şi asupra materialului genetic inclus în cele 23 de perechi de cromozomi umani. . Metoda chimică. a. tehnica Sanger (Chain Termination Tehnique). funcţiei proteice.

are loc sinteza lanţului ADN complementar (după modelul matriţei AN) în prezenţa celor patru dezoxinucleotid trifosfaţi (dNTP: dATP. b. Pentru determinarea acestor tipare individuale. salivă.înalt repetitive 7 – 10 %.potrivească prin complementaritate. sinteza lanţului ADN se va opri acolo unde în locul unui dNTP se va îngloba un ddNTP corespunzător. ƒ 30 % reprezintă secvenţe repetitive.zona spacer ce conţine gene criptice (silenţioase). . Metoda chimică Tehnica Maxam-Gilbert Spre deosebire de tehnica Sanger. prin tehnica Maxam-Gilbert determinarea secvenţelor se face pe lanţul de acid nucleic de origine. necodificatoare de proteine. fiecare secvenţă cu câteva sute până la 6 000 de perechi de nucleotide se repetă în 20 – 30 000 de copii.urilor minisatelizate). . FINGERPRINTING GENOMIC (amprente de ADN) a.Tehnica RFLP Cu ajutorul acestei tehnici se pun în evidenţă zonele de ADN variabil de la individ la individ.U. Principiu Pe baza analizelor de secvenţiere a ADN-ului. în laboratoarele de Genetică ale Universităţii Berkeley. cele patru molecule de ADN dublu lanţ obţinute sunt denaturatze prin căldură. fiecare bază este colorată cu altă substanţă fluorescentă. dGTP. În ultimii ani. dCTP). în fiecare din variante fiind marcat altul din cele patru dNTP-uri.ADN-uri satelite înalt repetitive. dintre care: ƒ 70 % reprezintă secvenţe unice identice la toţi indivizii. în S. Acest primer este înglobat într-un vector sau secvenţă cunoscută. s-au realizat aparate automate pentru citirea secvenţelor de baze nucleotidice din acizii nucleici cu viteza de 7 000 – 8 000 secvenţe de baze pe zi.7. pe lanţul ADN de cercetat. 12. Aceste reacţii au loc pe lanţul ADN originar. dintre care unul este marcat. netranscriptibilr. Această reacţie de sinteză a ADN-ului se va desfăşura în patru variante. Apoi se face citirea bazelor colorate de pe gelul de electroforeză prin autoradiografie. în locul marcării radioactive. 286 . În acest punct se va opri reacţia polimerazei.A. . s-a demonstrat că fiecare individ este caracterizat printr-un fingerprinting genomic (un pattern individual al regiunilor hipervariabile din ADN-ul genomic. şi anume: . sânge. b. şi anume de pe zona ADN. dTTP. pe toată lungimea genomului. Tehica se bazează pe o modificare chimicăaunei baze şi o tăiere specifică la nivelul altei baze (de exemplu adenina). Aceste tipare de fragmente de ADN individual sunt reprezentate de o amprentă RFLP specifcă ( polimorfismul de lungime al fragmentelor de restricţie). rădăcini ale firului de păr. într-un punct. a unui didezoxinucleotid trifosfat (ddNTP) şi a ADN-polimerazei I sau reverstranscriptazei.gene structurale pentru sinteza de ARNt. Genomul uman conţine trei miliarde de perechi de nucleotide. spermă). . ARNr şi histone. ƒ 20 – 30 % moderat repetitive. se izolează ADN-ul genomic din celulele unui organism (diferite ţesuturi. concentraţie 5 %). aceeaşi secvenţă de 300 perechi de nucleotide se repetă de 30 000 – 1 milion de ori dispersat.Fragmentele de ADN (dublu catenar) sunt supuse migrării bidimensionale într-un gel denaturat (conţinând un agent chimic denaturat ca ureea. de pe molecula ADN. unde determinarea secvenţelor se face pe lanţul copie. Tehnica RFLP cuprinde următoarele etape: . lanţul de acid nucleic nou sintetizat cu un nucleotid marcat este separat prin gel elecroforeză.ADN-ul extras este supus acţiunii enzimelor de restricţie.

.stabilirea interrelaţilor virale şi bacteriene pe bază de amprente ADN.stabilirea de relaţii genetice între diferite specii pe baza structurii ADN-ului. cât şi polimorfismul de lungime al respectivelor fragmente. În medicina clinică . detectează numai prezenţa sau absenţa fragmentelor de restricţie.diagnosticul paternităţii. . se va putea. Tehnica este considerată astăzi metoda universală pentru determinarea prezenţei/absenţei unei anumite amprente de ADN în orice sursă de origine bacteriană. vegetală. În cazul examinării singulare ( a informaţiei genetice per individ).v. inclusiv omul. Dacă materialul genetic se află în cantitate foarte mică.se va putea analiza instabilitatea genomului şi a relaţiei acestuia cu senescenţa şi neoplazia.urmărirea epidimiologică a circulaţiei agenţilor infecţioşi pentru determinarea patternurilor RFLP la virusuri şi tulpini bacteriene. heterozigoţii). urmărirea criminalului poate fi condusă în funcţie de urmele găsite: amprente individuale prezente în resturi de piele. . Determinarea RFLP pentru organismele eucariote. pentru diagnosticul midificărilor genetice din celulele tumorale de la persoane cu carcinom mamar (se prepară şi se compară amprente de ADN din celulele tumorale/elemente figurate sanguine cu condiţia ca în proba de sânge să nu existe celule modificate oncogen. În arheologie . se recurge la PCR pentru amplificarea cantităţii de ADN. 287 .Aplicaţii ale metodei amprentelor ADN În medicina judiciară: . se potriveşte în mare parte la rude şi este identică la gemenii univitelini). . spermă. d. măsura frecvenţa mutaţiilor în genomul uman.s-a analizat ADN-ul provenit de la mumii egiptene vechi de mai bine de 2400 de ani (prin clonare şi secvenţierea unor fragmente ADN de circa 3400 de baze). acest criteriu fiind superior celui al sistematizării de până în prezent. În biologie . în cazul urmăririi transmiterii la descendenţi. animală sau umană.Tehnica AFLP Această tehnică ce combină principiul analizei RFLP cu cel al reacţiei PCR înalt specifică.prin introducerea tehnicii de fracţionare a segmentelor de restricţie şi separării acestora în gel cu gradient denaturat.în criminalistică. . . c. efectuat pe bază simplelor caractere morfologice. în mod deosebit.pe baza existenţei RFLP-urilor au fost amplificate şi analizate secvenţe nucleotidice din fragmente ADN provenite de la specii dispărute.în oncologie.stabilirea paternităţii unor păsări de pradă ale căror ouă au fost clocite de părinţi adoptivi. având în vedere că variaţiile de ADN. în vederea încadrării taxonomice a unor noi agenţi infecţioşi. dar nu face şi analiza polimorfismului de lungime a fragmentelor.în boli genetice. . are semnificaţie.- Benzile de ADN unic lanţ obţinute în gel sunt supuse colorării cu etidiumbromid.stabilirea polimorfismului genetic în interiorul aceleiaşi specii (de exemplu. sânge. în analiza de likage şi determinarea instabilităţii genetice. metoda amprentelor ADN este utilă pentru dovedirea unei înrudiri (amprenta genetică diferă de la individ la individ. se vor putea realiza analize de linkage şi cartare de noi gene implicate în boli genetice.urile minisatelite se moştenesc după legile mendeliene. se preferă metoda Southern Blotting a cărei capacitate discriminatorie este considerată mai bună.urilor între generaţii). Această tehnică evidenţiază atât prezenţa/asenţa fragmentelor de restricţie. . păr. a informaţiei genetice parentale (prin compararea fringerprint. Benzile ADN sunt vizualizate prin transiluminare la u. în viitor.

galactoză. cu pierdere de reacţii. electrochimici. printre altele.măsurarea de ureii din rinichiul artificial. cromatografia fluxului de lichid (fluidităţii) la presiuni ridicate. s-a ajuns la obţinerea unei înalte selectivităţi în microanalitică. mono. aminoacizi etc. gluconat.şi multi strat): metabolici..utilizarea biosenzorilor pentru laboratoare clinice şi chimice. . Aceste metode sunt. pentru glucoză. această metodă este de neînlocuit în stabilirea diagnosticului bolnavilor. implementate doar în cadrul laboratoarelor. de exemplu cromatografia gazoasă. a fost propusă o terminologie care să se refere la traductori pentru toate sistemele de înregistrare şi prelucrare a informaţiei ca utilizări şi în biologie. fenoli.senzori piezoelectrici.controlul proceselor în industria microbiologică şi în protecţia mediului. .inregistrarea glucozei în sânge. În domeniul medical. senzori biologici – pentru sistemele naturale ale fiinţelor vii (organe de simţ: văz. Determinarea selectivă şi cu sensibilitate mare a unui număr crescut de combinaţii are o deosebită importanţă.1. amperometrici. ne-am propus enumerarea principalelor tipuri de biosenzori moderni şi tradiţionali: .senzori enzimatici amperometrici (monoenzimatici şi dienzimatici. Cu toate acestea. imunosenzori optici. Biosenzorii – sisteme de coantificare a informaţiilor viului Problema biosenzorilor este un capitol al biotehnicilor de cea mai mare importanţă –mai ales în ultimii ani—dar şi extrem de complicată şi vastă. atât pentru cercetare. Dintre aplicaţiile biosenzorilor. precum şi de evidenta dezvoltare a domeniului biosenzorilor şi a aplicaţiilor acestora în biotehnologii. în biotehnologie este necesară. De asemenea. dezvoltarea măsurătorilor de investigaţie selective şi uşor de manevrat reprezintă o problemă cheie a analiticii. . amine. enumerăm: . pipăit etc. lactat. De curând. cercetătorii şi tehnicienii cu preocupări în acest domeniu au propus chiar o diferenţiere semantică a acestor sisteme de cuantificare a informaţiilor ce pot fi obţinute în diferitele funcţiuni ale lumii viului.Capitolul 13 BIOSENZORII 13. măsuri spectrometrice şi spectroscopia absorbţiei atomice. 288 .analiza produselor alimentare.senzori cu receptori. cât şi pentru diferite ramuri ale economiei. . potenţiometrici.monotorizarea permanentă a pacienţilor cu senzori implantaţi. Ţinând seama de complexitatea acestei problematici. inclusiv microtehnologiile speciale din domeniul micromecanicii şi microelectronicii. pentru analiza componentelor mediilor de cultură. O dată cu progresele remarcabile din domeniul analiticii instrumentale.senzori care au la bază reacţii de tip imunitar: cu dispozitiv membranar. Domeniile de studiu primar pentru a cunoaşte sau a fabrica aceşti biosenzori sunt biochimia. piruvat. acizi nucleici. Astfel. precum şi alte ştiinţe antecesoare acestora. datorită costurilor ridicate.) iar termenul de biosenzori să fie atribuit generic oricărui sistem simplu sau mixt (natural sau construit de om) care să înregistreze la nivel micro informaţia circulantă într-un sistem viu. . . . . de exemplu supravegherea producţiei în industia chimică şi alimentară. auz. în combinaţie cu microelectronica. alcooli. biofizica şi biocibernetica. coresterol.

peste anumite limite. Se creează fireşte. circulantă. sistemul imunologic prelucrează şi utilizează informaţia. Sunt suport al informaţiei sau sunt catalizatori ai informaţiei cognoscibile? . 289 . Dacă în domeniul tehnologiilor se pare că eforturile pot fi suficient determinate. într-un cuvânt. . se eliberează în proporţie geometrică informaţia care caracterizează dinamica atât a.Emiterea sau culegerea informaţiei este uniformă sau periodică? Acţiunea sa asupra receptorilor este ritmică sau continuă? .Natura este mai bogată astăzi în informaţie liberă. au creat o serie de noi întrebări atât la nivelul utilizatorilor cât mai ales a specialiştilor. Dezvoltarea roboticii a crescut şi mai pregnant importanţa senzorilor.Într-o primă parte dorim să facem o analiză a unor probleme şi în acelaşi timp un studiu paralel care să. Impactul informaţional al biosenzorilor Ştim din ce în ce mai exact felul în care sistemul genetic stochează şi distribuie informaţia. în vederea dotării roboţilor cu asemenea capacităţi de orientare şi de lucru. Cercetările de bionică au adus noi clarificări privind simularea şi extrapolarea senzorilor naturali (din organele de simţ) cu posibilităţi de utilizare nu numai în biomedicină dar şi în dirijarea unor procese industriale. Iată succint. senzorii îmbrăcau forma instrumentaţiei utilizată în laboratoare pentru cercetări experimentale. Ştiinţa şi industria computerelor a făcut un mare pas înainte când pe lângă hard-ware şi soft-ware a adăugat brain-ware. în realizarea calitativă a analizei şi sintezei propuse.Semnalele conţin informaţie. departe de a rezolva toate problemele. pe măsură ce timpul se desfăşoară iar numărul populaţiilor biologice creşte. ceea ce i-a făcut pe mulţi să afirme că secolul următor va fi secolul biologiei. creează noi probleme? Lista acestor întrebări poate continua iar răspunsurile sunt departe de a fi complete. Ne bazăm. apare interesul omului pentru abţinerea unor captatori cît mai fideli ai informaţiei primite de la diferite sisteme vii sau nevii.2.Informaţia este delimitată strict şi poate creşte prin adiţionare sau este holografică? .Tot atît de firesc. o patologie specifică? . necesitatea recepţionării cât mai complete şi mai exacte a acestei forme de existenţă a universului. sistemelor vii cît şi a celor considerate neînsufleţite. în domeniul cunoaşterii biologice şi medicale curiozitatea şi motivaţiile sunt din ce în ce mai puternice. în prezent aria preocupărilor în vederea obţinerii unor date dinamice în studiul proceselor a conturat în profunzime imaginea despre utilitatea şi importanţa senzorilor. pe experienţa didactică şi de cercetare dar şi pe o bogată bibliografie adunată în timp. cu precădere în ultimii 7-8 ani. O altă serie de aparate au fost concepute pentru prevenirea incendiilor sau decelarea fenomenelor de poluare sau de toxicitate în mediul înconjurător. nevoia de a avea senzori sensibili şi fiabili pentru orice demers în domeniul cunoaşterii.Impactul psihologic între necesitatea şi obligaţia de a consuma mereu mai multă informaţie şi nevoia de adaptare a omului la lumea informaţională. Aceste preocupări. recepţionată de om drept componentă a tetradei care descrie o formă de echilibru substanţă-energie-informaţie-timp. Dacă cu mulţi ani în urmă. Senzorii optici bazaţi pe microcamere TV au fost suplimentaţi cu sisteme de recunoaştere a formelor şi imaginilor albnegru şi color precum şi cu analizori termici. decât acum 1 milion de ani? . includă date ştiinţifice de activitate relatate de specialişti care au lucrat nemijlocit la această problemă. câteva din acestea. sistemul neuro-endocrin crează şi manipulează informaţia. spre exemplificare. poate genera. Dezvoltarea automaticii a solicitat intens crearea unor noi sisteme de culegere rapidă a informaţiei. 13.Raportul dintre cantitatea totală de informaţie existentă şi utilizată este constant? .Creşterea utilizării informaţiei şi necesitatea cuprinderii sale de către sistemul nervos uman.

a electricităţii „chimice" a enzimelor de restricţie şi recombinare.). Mintea umană încearcă un efort de autodepăşire în înţelegerea unor variante noi matematico-logice de utilizare de noi limbaje. Metodologia de cercetare a proprietăţilor senzorilor biologici Sensibilitatea oricărui sistem de măsură este condiţionată în mare măsură de calitatea traductoarelor utilizate.3. în timp util. în efortul de a depăşi experimentalul posibil şi în speranţa de a deschide noi ferestre în domeniul cunoaşterii. utilizând probabilităţi neinvestigate încă. În ceea ce priveşte senzorii naturali biologici (tactili. culegerea şi prelucrarea informaţiei se face etapizat pe mai multe nivele structural-energetice. Condiţionarea genetică joacă un rol determinant în acest caz. a biocomunicării şi modificarea câmpurilor ce acţionează în sfera biologicului. Modelul biologic pătrunde impetuos în tehnică. cantitatea de informaţie deşi aparent scade.bioizi din ce în ce mai perfecţionaţi. al modului de acţiune al microbiocurenţilor. 13. a principalelor căi şi modele reale în care selecţia informaţională acţionează. Variaţia rapidă. Fiabilitatea lor este relativ mare dar aproape în totalitate determinată de tehnologiile utilizate. intensitatea semnalelor şi informaţiilor culese fiind în funcţie de capacitatea receptorilor de a vehicula pe canalele specifice fluxul informaţional. fiind de fapt modele ale aplicaţiilor curent utilizate de cercetările biofizice. biosenzorii . traductoarele biologice.) au intrat în competiţie cu o nouă clasă de traductoare. S-a născut un nou domeniu. vizuali. în timp a acestor fluxuri informaţionale constituie un impediment destul de serios al cunoaşterii reale. Cu toate acestea. pe scara biologică. La om. capacitive.Această triadă deschide de pe acum posibilităţi nebănuite puterii de calcul şi stocare în informatică. gradul de diferenţiere a prelucrării şi utilizării semnalelor din mediul intern şi extern este diferit în funcţie de complexitatea organismului studiat. de sensibilitatea şi modelele fixate repetitiv pe sistemele de memorare ale organismelor vii. senzorii construiţi de om se supun legilor naturale descrise de chimiafizică. rezistive etc. În aceste situaţii aparatura de măsurare întâmpină greutăţi din ce în ce mai mari începând cu selecţia semnalului din zgomotul de fond şi înlăturarea bruiajelor şi până la obţinerea unor valori individualizate care pot fi interpretabile sau pot constitui valori de referinţă. a cunoaşterii algoritmului de modificare a raporturilor de electroliţi şi a pompelor ionice. Traductoarele clasice (cele inductive. dar diferenţiat. Tehnologia din momentul de faţă nu este însă suficientă pentru a ne oferi rezolvări concrete şi acest fapt face să considerăm că elaborarea şi cunoaşterea biosenzorilor se află încă în domeniul pionieratului. apărând noi componente având ca suport materia vie. În momentul de faţă. calitatea informaţiei prelucrate este dependentă de structura anatomo-fiziologică. Acum ele se perfecţionează rapid. a efectelor de fineţe din interacţiunea macrocosmos şi microcosmos. cuantificarea energeticoinformaţională este mai greu de realizat pentru cercetători. Cu puţin timp în urmă au apărut primele biocipuri. În acest context. cercetarea ştiinţifică actuală încearcă să elucideze separat sau integrat modul de acţiune al circulaţiei pe canale informaţionale a vectorilor semnalelor stimulatori sau inhibitori la nivelul diferitelor verigi biocibernetice. Fără îndoială că natura a creat o multitudine de biosenzori care rezolvă pe plan biologic aceste probleme. integrarea psiho-neuro-endocrino-imunologică complică procesul de înţelegere al mecanismului şi modului de acţiune selectiv a senzorilor biologici. auditivi etc. este mult mai densă. sunt întreprinse cercetări aprofundate privind reglarea schimburilor la nivelul membranelor celulare. Ca în orice domeniu. Dacă ne referim la achiziţiile dobândite în cadrul dezvoltării ontogenetice şi filogenetice. Pe măsură ce coborâm la nivele de organizare mai profunde. Utilizarea unui organism viu sau a unei 290 .

în sensul creşterii-sensibilităţii şi selectivităţii faţă de mărimile măsurate. ridică o serie de probleme. celulă. 13. motiv pentru care răspunsul obţinut poate fi diferit sau deformat. De exemplu. enzimă). vizează îmbunătăţirea performanţelor aparatelor de măsură. se poate aprecia că planta poate răspunde cel mai bine acestei cerinţe (imobilizare naturală). Ea trebuie judecată prin prisma caracteristicii puternic neliniare a interfeţei organism-mediu.problema revenind în a se determina zona sau punctele de măsură şi metodologia de interpretare a rezultatelor în funcţie de tipul şi de natura interacţiunii urmărite a se măsura. şi deci. se cunoaşte că răspunsul electric al unei fibre nervoase este diferit la măsurătorile în vitro faţă de cele „in vivo”. Tendinţa de abordare globală a interacţiunilor unui biosenzor cu mediul înconjurător. Majoritatea studiilor efectuate asupra utilizării senzorilor biologici în măsurătorile fizice. fapt ce determină o reducere a interacţiunilor pe care partea o are în cadrul întregului. prezenţa unor zone de rezistenţă negativă (fig. Dacă se ţine seama de necesitatea imobilizării pe durata măsurătorilor a organismului viu. la un preţ de cost scăzut.153). Bose. cum ar fi tehnica de prelevare fără traume esenţiale. Aparatura de măsurare Cunoaşterea influenţei aparaturii de măsura asupra senzorului biologic este esenţială în sensul reproductibilităţii măsurătorilor efectuate. în scopul obţinerii unor informaţii asupra mediului înconjurător nu este o idee nouă. cât şi de dificultăţile pe care aceşti senzori le pun în faţa cercetătorilor privind stabilitatea şi reproductibilitatea semnalelor preluate.în sensul deschiderilor şi intra-deschiderilor pe care o manifestă. răspuns la stimul uşor de recunoscut. extinderea pe scară largă a acestor senzori este încă limitată. atât de considerente de ordin tehnologic. Substratul biologic utilizat este de cele mai multe ori o parte specializată dintr-un sistem viu. Preluarea unor semnale electrice de la părţi ale unui organism viu. .porţiuni din acesta (ţesut. 291 . tehnica de implementare a electrozilor şi natura materialului din care se execută aceştia. Caracteristica măsurată scoate în evidenţă două aspecte deosebite: asimetria (valorile curentului în cele două sensuri nu sunt egale pentru o aceeaşi tensiune aplicată). când tehnica de calcul şi progresele tehnologice au permis-o. de exemplu. În momentul de faţă numeroase măsurători din domeniul chimiei beneficiază de aceasta categorie de traductoare. Din acest motiv se consideră o variantă posibilă de utilizare ca senzor biologic a unui organism întreg. Ea a apărut pe la începutul secolului. se loveşte de cele mai multe ori de o inconsecvenţă în metodologia experimentală în care metodele clasice nu sunt organic integrate cu cele noi apărute. Mergând mai spre concret.pe suprafaţa organismului viu a unor electrozi şi conectarea acestora la un sistem electronic de măsurare. Tehnologia actuală permite izolarea unor enzime şi implementarea lor în sisteme de măsurare oferind acestora sensibilitate şi selectivitate ridicată.4. asigurarea condiţiilor de viaţă pe durata cât mai lungă a porţiunii prelevate. majoritatea măsurătorilor implicând aplicarea. Deşi rezultatele obţinute au depăşit faza de laborator. dar a căpătat o dezvoltare explozivă doar în ultimii ani. Chiar dacă se asigură toate condiţiile de mai sus partea prelevată nu va beneficia de interacţiunea sa cu întregul sistem. prin cercetările efectuate de exemplu. de fizicianul C. că membranele biologice (i) prezintă o caracteristică neliniară a curbelor tensiune-curent. deşi beneficiază de avantajul selectivităţii specifice unui organ specializat. în vederea reducerii perturbaţiilor în funcţionarea porţiunii prelevate. permite abordarea mai simplă a metodelor de interpretare. se constată.

Dacă practic mărimile fizice pot fi măsurate cu succes. Sunt folosite membranele semipermeabile. 13. Î n j u r de 500 sunt oxidoreducătoare.5. nici cu radiaţii şi n i c i printr-un alt procedeu. De asemenea. nu sunt direct folosibili î n aceasta arie tehnologică. Spre deosebire de acestea ele sunt grupate în zone pe suprafaţa frunzei. . Din aceste motive. din circa 2000 de enzime. Poate consta dintr-un biocatalizator imobilizat şi dintr-un aparat fizico-chimic care transformă informaţia chimică într-un semnal electric. în special în sensul variaţiei zonei de rezistenţă negativă. asemănătoare prin modul de identificare cu punctele de acupunctură.Fig. Enzima reacţionează selectiv cu substratul său. neidentificându-se o lege de amplasare.imunosenzori (ca antigeni şi anticorpi). Imobilizarea de enzime şi celule pe purtător s e face cu metode fizice şi chimice. Pot fi realizate noi industrii de înaltă eficienţă. În cazul metodelor fizice imobilizarea este reversibilă. . biodetectorii (biosenzorii) trebuie s ă rezolve această problemă. numai 30 sunt de interes comercial. Imobilizarea este ireversibilă. catalizând reacţii c u cedare de electroni. care este imobilizată după o tehnică convenabilă şi un senzor fizico-chimic corespunzător. Biosenzorul poate fi definit ca dispozitiv (de regulă electronic) ce foloseşte molecule de interes biologic pentru a detecta molecule specifice. folosite în tandem cu electrodul Clark pentru măsurători amperometrice de concentraţii pentru diferite substanţe. De asemenea sa constatat existenţa pe suprafaţa frunzelor a unor puncte de rezistenţă electrică scăzute. sunt cunoscute circa 50 de oxidaze. Prin metode chimice se realizează legătura covalentă între e n z i m a şi substrsatul solid. 153 Curba caracteristică tensiune – curent Cercetările efectuate asupra utilizării plantelor ca senzori biologici au scos în evidenţă o dinamică a acestor curbe. mai ales la construirea biosenzorilor electrochimici. măsurându-se astfel concentraţia de substrat.senzori enzimatici. Posibilităţi de folosire a biosenzorilor în biotehnologie Procesele biotehnologice sunt folosite tot mai des în practică pentru a obţine produse utile. .senzori microbieni. dar pentru aceasta este necesară o reglare sigură a sistemelor folosind modele matematice adecvate şi o informaţie cât mai completă asupra lor. O primă clasificare a unor biosenzori: . Stabilitatea enzimei este foarte importantă pentru realizarea măsurătorilor.senzori ca organite celulare. Senzorii enzimatici conţin o enzim ă determinată. În biofermentoare folosirea biosenzorilor este dificilă din motivul c ă nu pot fi sterilizaţi termic ş i chimic. stabilitatea electrozilor enzimatici 292 . în schimb parametrii chimici intercelulari sunt mai dificil de măsurat. În prezent.

senzori cu determinarea amperometrică sau potenţiometrică a metaboliţilor (substraturi electroactive). Fig. Când glucoza ajunge în stratul de mijloc se formează H202. Glucoza difuzează prin membrane (5) cu grosimea de 5 µm şi cu p o r i de 0.biosenzori electromagnetici. Curenţii de semnal obţinut de la traductor sunt proporţionali cu concentraţia de glucoză din probă.biosenzori bazaţi pe metode electrochimice. 293 . Senzorii microbieni constau din microorganisme imobilizate într-un suport poros. Inhibitorii din substratul de fermentaţie induc erori mari de măsurare. 154 . de intermediari : (C9H5)2Fe. H202 difuzează la anod şi acolo are l o c reacţia (1). . Se determină selectiv o substanţă care apare în reacţia biochimică. A treia pelicula este o membrană de acetat de celuloză c a r e lasă s ă treacă uşor H202 dar reţine reductori. . . Senzorii microbieni construiţi pe un principiu electrochimic pot fi împărţiţi astfel: . .senzori cu determinarea amperometrică a activităţii respiratorii. O clasificare a biosenzorilor după metoda folosită în prelucrarea informaţiei prelevate de aparate fizico-chimice ar putea fi următoarea: . Sistemul de reacţii se poate schematiza astfel: (1) H202→2H+ +O2 + 2ē (2) 2AgCl + 2ē→2Ag + 2Cl(3) 4Ag + 4Cl.biosenzori cu procese de combustie. Dăm ca exemplu electrodul de glucoză (fig. 4 – membrană cu enzimă imobilizată.nu este suficientă pentru măsurători de lungă durată. (OH3C5H4)2Fe.biosenzori optici.03 µm care blochează enzime ş i coloizi care ar deranja zone de reacţie. 2 – anod.+ 02 + 2H20→4AgCl + 40H(4) β+ D-glucoza + 0 2 glucozooxidaza glucono-&-lactoză +H202 Substrat +enzimă ↔ produs+ enzimă oxidată Enzima oxidată + intermediar ↔ enzime + intermediar oxidat + profoni Reacţia la electrod este : Intermediar oxidat ↔intermediar + electroni Ex. 3 – membrană de acetat de celuloză.biosenzori electronici. . (HOOC C5H4)FeC5H5. 5 – membrană de policarbonat.Schema unui biosenzor electrochimic cu electrod de glucoză 1 – catod. Biosenzorii electrochimici au la bază un electrod chimic selectiv. proporţional cu viteza de difuzie a glucozei. aceste microorganisme conţin enzime de interes. 154).

adusă cu o pompă peristaltică cu 0.1-1 ml). zaharoză. Se măsoară consumul de oxigen care este direct legat de concentraţia de glucoză. Ca rezultat are loc o cedare de c ă ldură proporţională cu concentraţia de substanţă. dar din cauza complexităţii. nefiind supărătoare interferenţele cu alte glucide sau aminoacizi. în tubul de curgere cu enzima imobilizată sau microorganisme are loc reacţia biochimică. Fig. etanol. Metoda se foloseşte pentru măsurători continue. Biosenzorii cu produs secundar de combustie se bazează pe măsurarea unei substanţe eliberate într-un proces biochimic enzimatic. Substanţa eliberată este proporţională cu cantitatea de reagent. ca urmare a procesului din tub. Când într-o astfel de soluţie se adaugă şi proba (0. Timpul de răspuns este destul de lung (circa 10 min). glutamat. Trecând prin schimbătorul de căldură aceasta se încălzeşte până la o temperatură dată. 294 . Prin el trece o soluţie tampon. glucoză. Se obţine o diferenţă de temperatură t2 – t1 între temperatura iniţială constantă t1 ─ t2. 3 – termistori. uree. L-aminoacizi).Termistor enzimatic 1 – termostat. 4 – tub de curgere. 1 – electrod de pO2. timpul de măsurare scăzând la circa 30 s. poate fi dat termistorul enzimatic şi microbial (fig. folosesc un electrod Clark pentru p02 p r i n c a r e se determină amperometric activitatea respiratorie a microorganismului folosit. Glucoza şi O2. Corpul este prezentat de un calorimetru adiabatic în flux. lactoză. S-au construit termistori enzimatici pentru măsurători de concentraţii în cazul acidului ascorbic. 155 .Schema unui electrod de glucoză microbian.Biosenzorii microbieni. 156). Aceşti tranzistori absorb ioni din soluţie prin învelişul ionoselectiv modificând curentul prin tranzistor. Fig. 156 . 5 – enzimă imobilizată. Tranzistorii cu efect de câmp fac obiectul unor intense activităţi de investigare. 3 – membrană calogenică cu bacterie. În figura 155 este prezentată schema unui electrod de glucoză microbian bazat pe determinarea amperometrică a activităţii respiratorii a celulelor imobilizate de Pseudomonas fluorescens. penicilina. Pentru acest tip de senzori a fost elaborată o metodă în impulsuri. intră în metabolismul bacteriei. 2 – schimbători de căldură. 2 – membrană de teflon. trigliceride. Precizia măsurării este bună. spectrometrie de masă cu enzime pentru glucoză. foarte sensibile şi multifuncţionale. Biosenzorii electronici utilizează tehnici de imobilizare enzimatică şi microelectronică şi este o direcţie de perspectivă în ce priveşte crearea unor dispozitive de biosenzori miniaturali.5-4 ml/min. au încă o aplicabilitate redusă (ex. Biosenzorii electromagnetici au o înaltă sensibilitate şi siguranţă analitică. Ca exemplu.

independent de. Vor fi realizaţi în număr mare în viitor. au dimensiuni mici şi uşurinţa. aparatura nu este foarte complicată. Probleme importante pune structura capacitivă: membrana izolator .enzimele imobilizate. . nici chimic.după datele fvrnizate de literatura de specialitate aceşti senzori se folosesc mai cu seama în laborator. . 158 . Se foloseşte semnalul optic ce apare în timpul reacţiei antigen─ anticorp.există problemele de preţ privind aparatura. bună sensibilitate. Cu enzimă imibilizată pe stratul izolator de pe poarta tranzistorului cu efect de cîmp s-a realizat un biosenzor pentru măsurarea ureii.Biosenzorii optici s-au dezvoltat sub forma senzorilor ce au la baz ă reacţii imunitare. sunt uşor de indus.Senzor electronic cu enzimă cu structură de tranzistor cu efect de câmp Fig. Senzorii de acest tip au aplicaţii în medicină.apar erori din cauza inhibitorilor catalizatorilor. Dezavantajele biosenzorilor pot fi rezumate astfel: . nu au implicaţii asupra purit ăţ ii optice a probei măsurate. Spectroscopia convenţională nu este aplicabilă în acest caz. Avantajele biosenzorilor electronici sunt că pot fi combinaţi senzori pentru mai mulţi componenţii. Se combină cu măsurătorile de pH.nu sunt sterilizabili nici termic.poartă. semnalul de ieşire este electric. 1 – apă cu temperatura constantă. 295 . sensibilitate şi selectivitatea. O2. În figura 157 se arată schematic senzorul enzimatic electronic cu structura de tranzitor cu efect de cîmp iar în figura 158 este reprezentată schema pe măsură cu un astfel de senzor. 157 . aceticolinei. C02.biocatalizatorii sunt greu de pregătit. . microorganismele au acţiuni selective. pot masura concentraţii foarte mici de substrat organic. .Ag Cl (pastă). potenţial redox şi glucoză. precum şi dependenţa curentului prin sursă în funcţie de pH. În privinţa perspectivelor folosirii biosenzorilor în controlul şi reglarea proceselor de fermentaţie. glucozei etc. 5 – înregistrator.Schema de măsură cu senzorul electronic de măsură şi dependenţa curentului de pH-ul soluţiei. .au stabilitate scăzută (mai cu seamă pentru cei enzimatici). Fig. Pot fi folosiţi la reglarea proceselor de fermentaţie. 4 – tranzistor cu efect de câmp. . Avantajele se bazează pe: . 3 – electrodul Ag . până în 1975 au apărut 120 de patente de biosenzori (50% electrochimici). de a fi legaţi la aparatura de măsură. 2 – probă. faptul că încă nu s-a atins sensibilitatea determinarilor radioimunologice.cea mai mare problema este cea legată de sterilizare.

1987 – Boli dermatovenerice.. BECUS. Medicală. Tehnică. 1990 – Utilizarea fotosintezei ca sursă alternativă de energie.. Simpozionul ştiinţific international ″Horticultura. D.S. Dacia. 2003 ..V.anulXLVIII vol. Bucureşti. 1993 – Progress in botany..Ion Ionescu de la Brad.. Bacau. MARCELA FALTICEANU.BIBLIOGRAFIE 1. 2007 . Junimea.Histologie vegetala. Române. vol.. ANDREICUT S. I. 2004 . 11..O. ISSN 1222-5312. seria V. BEHNKE H..S. 2005."Biologia celulară şi moleculară". (48). CRISTEA TINA OANA. 407 – 413. 17.S. Ed. Bucureşti. Litografia IMF.Manual de Lucrari Practice de Biologie Celulara.Biologie moléculaire de la cellule. 9.A.. p. PRISECARU M.. Biotehnologii moderne. D. 15. 1985 . BARABAS N. U. 1984 – Cancerologie generală. Indrumator de Lucrari Practice si demonstratii. Ed. 29 – 31 Mai 2008 Lucrări ştiinţifice.seria Horticultura. Lucrări ştiinţifice UŞAMV Bucureşti. vol.. 12. CRISTEA TINA OANA.Ş. ALBERTS B. Iaşi.. 20. Ştiinţifică şi Enciclopedică. 201-206. Seria Horticultură. HOPKIN K.. Tg Mures.Iasi. CÎRLAN V. Ed.. Ed. Bucureşti..N. Ştiinţifică şi Pedagogică.191-196.forma alba. Ed.S.Biologie Celulara. GAVRILĂ L. Emil Borcea.. ATANASIU L. General Publishing Inc. Editura “Ion Ionescu de la Brad ”.I. New York. MARIA PRISECARU. 6. MARIA PRISECARU. 296 . 1454 – 7376.A. Ed. FALTICEANU MARCELA. Bucureşti. Bucureşti.. Springer-Verlang.S.St. 2008 . CACHIŢĂ-COSMA D. Ed.V.. 19. BENGA G. 4.Elemente de geriatrie practică. SILVICA AMBĂRUŞ.V.N.. stiinta. MARIA PRISECARU.. 2001 – Clonarea animalelor şi consecinţele clonării.M. 1988 . BUCUR GH. Ed. Vol. Ed. 150 p. diversitate. Editura “Ion Ionescu de la Brad”.N. BRAY D.I. 1981 – Biologia şi patologia imunităţii. 7.Ş. 3. U.. SILVICA AMBĂRUŞ. 14.M.M. Ed..A. CRISTEA T. 439-444. ED. CRISTEA TINA OANA.. I (50) Seria Horticultură. 1994 . Medicală. ALBERTS B. I. p.U. PRISECARU MARIA. Bucureşti.Lucr. Iaşi. PĂUNESCU E.Esential Histology and Citology. I. GHICA M. 1985 . .Variatia randamentului de micropropagare “in vitro”determinate de influenta genotipului la varza alba pentru capatana-Brassica oleracea L.. Anul L....M.. armonie″. 1987 – Metode in vitro la plantele de cultură. Philadelphia. Lucrări ştiinţifice. 13.S.Studies concerning the utilisation of “in vitro” micropropagation in the conservation process of some valuable genotypes of pepper . BERCEANU ST. Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară.. COTRUTZ C. Bucureşti. Tehnica Chisinau.. 10. 21. 16. 5. 1454 – 7376.N. CORMARK H. 1990 – Tratat de virusologie medicală. Medicală. Heidelberg.Capsicum anuum L. 18. 8.. Facultatea de Horticultură Iaşi. Acad. BOGDAN C.Effect of „in vitro” plant growth regulators over the meristematic and mitotic activity at different genotypes of CAPSICUM ANUUM L. M. 2. Paris. CAJAL N. Ceres. 1999. 2008 Cytogenetic Effects Induced by „In Vitro” Cultivation of Shoot Tips at Capsicum Anuum L. p. Ed. CHIRICUŢĂ. ANTOHI S. ed. 1999 . Cluj-Napoca. AMBARUŞ SILVICA. and col. Flammarion Médecine-Sciences. p. Bucureşti. Iaşi. Ed. 1454-7376. and col. 50-55. 1983 – Progrese în genetica moleculară.. LI. 1989 – Molecular biology of the cell.

VOICU. II. 93. Ed. 1982 – Informaţia biologică. 31. 15-19. Ed. vol.. ROGOZ I. New York... 2005 – Biotehnologiile azi. CRISTEA TINA OANA. PETRESCU NICUŢĂ D. DARNELL J. PAIS V. 34. Dunod..Principii fundamentale de biologie moleculara. Paris.. PRISECARU. 599-603.. 1990 – Molecular cell biology. 39. GHERMAN I. Butterworths Update Publications. în: Curs de Biologie celulară. KLEMPERER W. Mirton. W. 1981 – Descifrând tainele eredităţii. Cluj-Napoca. MATSUDAIRA P..Biologie Moleculaire et medicine. DARNELL J. I. BERK A. Bucureşti.. 257. NEACŞU C. BENGA GH. GAVRILĂ L.Utilizarea biotehnologiilor vegetale în ameliorarea plantelor. Freeman & Co.. Cluj-Napoca. Bucureşti. ZIPURSKY S. Ştiinţifică şi Enciclopedică.Molecular Cell Biology. KARP G.. 2002 . BALTIMORE D. 297 ... 41. POPESCU L.. 2005 . Observations on the embryonic development of Triturus/Lissotriton vulgaris L.. 1981 . 1989 – Citogenetică moleculară şi evoluţionistă. Paris. 51. M. Ed. 2004 . 15. Junimea. Masson. Medicală. 2002 .. 1987 – Histologie medicală. MACOVSCHI E. Did. Bucureşti. 26. ISBN: 978-973-1902-09-8.. Science. Bucureşti. şi Ped.. şi Enciclop. Şt. Bucureşti. 1983 . 35. Ed. Iaşi. R. şi Enciclop. GHEORGHE BENGA. 28.. diferenţierii. pag. IONESCU-VARO M. MAILLET M.Introducere în Biologie Celularã şi Molecularã.. IOSOB. 2008."Biologie moleculară . Ed. Medicalã Universitarã. Flammarion. Nature. 45. 1972 – Biologie cellulaire. Paris. Ed.. p. Med.. Bacău.Books.. DĂNĂILĂ L. LODISH H. A. Sc. 1994 .seria Biologie animală. Bucureşti. BENGA G. 38... 1980 – Biochimie. Ed. îmbătrânirii.. AGRIPINA LUNGEANU. Studii şi Cercet. Bucureşti. partea a III-a Biofizică celulară. 2008 . tome I. Did. Humanitas.. Did."Biologie celulară". Şt. GENEVES L. 27. M. 48.. Ştiinţ.. 1988 – Ateroscleroza cerebrală din sistemul carotidian. Craiova.. 359. Ed. Bucureşti. Ed. DABALĂ I.prezent şi perspective" Ed. 44.. 2002 . JERMAN SONIA. ISRAIL A.. 37. 1. Ed... M. VERDES D.Biologie: cellulaire & moléculaire.Biologie Celulara si Moleculara... 1992 – Cell-cycle checkpoints and feedback controls. 2005 . Ed. şi Ped. ARDELEAN A.. KAPLAN J. Univ.. ONICESCU DOINA.. Ed.. 42. Dacia. ONICESCU D. DIMOFTACHE C."Biologie celulară". 33. and col. Cerma.. De Boeck Université. Ed.. LODISH H. 1999 . M.Biologie cellulaire.F. De Boeck Université. 50. Bucureşti. 1993 – Biofizică medicală.. GHIORGHIŢĂ G. 4ed. Vicovia. C.. DUDAN R. 23. MURRAY A: W.. Universitatea Ecologică. 43..22. DUMITRU I. Ştiinţifică şi Enciclopedică... 47. II. 1994 – Bazele celulare ale creşterii.56 – 67. 887-888. 24. 29. şi Ped. MIXICH F.. Ed.Biologie moléculaire de la cellule. DICULESCU I.. 46... CRUCE M. 25. 1984 – Concepţia biostructurală şi teoriile moleculare ale materiei vii. 49...Am. Paris. 36. London &. Aius Craiova. 1985 – Introduction to Clinical Imunology. 32. DELIU C. 1991 – Trends in Cell Biology. 1990 . degenerescenţei şi morţii celulare. HAENEY M. 40. POPESCU L. Timisoara. Ed. GAVRILĂ L. Bucureşti.. Bucureşti. Ed. New York. FRASINEL N. DIMITRIU G. 1992 – Intermolecular interactions.. Paris. VIKI ALLAN. DICULESCU I. 2000 . KREIS T. 30. H.Biologie Celulara si Moleculara.

. Medicală.-Obtaining the haploid plants to Lycopersicn esculentum L. Romfel.XIV. p. 1975 – Science. POLLARD Th.Cito-histo-embriologie vegetala.T. 76. PĂIŞ V.. 62. 347. RĂDUCANU DUMITRA. şi Ped.) obtinut prin culturile embrionilor imaturi “in vitro”.Oradea. 63. 59.. RUSU V. VOICU ROXANA. Ed.de Biol. PRISECARU M. 71. Did.223.S..anuala. EARNSHAW W..T.10.. RAICU P. Bacau.S.si Cerc. şi col.GHICA M. PALADE G.-Studiu comparative privind iducerea plantelor haploide la Brassica oleracea L. 298 .. BARAN T.23-27. 64. 73.St.GHIORGHITA G... 2004 .Biologie cellulaire..CRISTEA O... Horticultura.. 68.de St. Biol. Cambridge. PRISECARU M..15-18.. DICKINSON A. De Horticultura Iasi.-Production of haploid plants by in vitro anther and ovule culture of Brassica.GHIORGHITA G.. Şi Ped. REPANOVICI R.Cerc. Citologie. .68-74 61.M. „Alma Mater”. 192p. Acad.. SLAYTER E. 58.. PRISECARU MARIA. 54.V.. 1980 – Genetica şi eredopatologie.-The preservation of some valuable genotypes of Brassica –white cabbage-by “in vitro” microclonation. SASSON A. PRISECARU FLORIAN.anuala.utilizand culturile de antere si ovare “in vitro”...Corson. Bacău.. 55..GHIORGHITA G..Oradea.Tipografia Univ.Nat. Bucureşti. CRISTEA O. 2001.169-178."Biologie şi patologie celulară şi moleculară".)genotypes to “in vitro”anther and ovule culture.-Influenta tipului de explant asupra capacitatiide regenerare din embrioni somatici la Triticum aestivum L. seria V.by the pollination of the embryo sac with irradiated pollen.Cel.St.CRISTEA O.”Simpozionul aniversar “50 de ani de la infiintarea Fac.2001..U.-Studiul histologic in calusul de grau (Triticum aestivun L. M.Ecotoxicologie – Curs universitar. anul XLIV.p. 225 p. A XIV a Ses.T.Genetics and evolutions.A XIV-a Ses.. 72.Studii si Cer.T.Organogeneza indirecta la sfecla de zahar (Beta vulgaris L. UK.Biol. 67.Seria Biol.. 1982 – Tehnologia ADN recombinant (Inginerie genetică). 189. Paris.MIHU G. Bucureşti..CRISTEA O.Iasi. POPESCU-VIFOR S.Univ.1996. Bacau.p... PRUCE M..D.Electronic Light Microscopy. 2005.through “in vitro” androgenesis and gynogenesis. 65.Univ. Citologie Clinica.Agron.).Iasi.I.1454. 1991 – Biomembrane şi patologie. GHIORGHITA G. 1992 ... Bucureşti. 56.Soc. Elsevier SAS..52. Bucureşti..si Med.1995. MIHU G. GHIORGHITA G. PRISECARU MARIA.. 75.222. PRISECARU M..195-197.Bacau. 1994 .Vet.. 1994. 1991 – Genetica.vol IV. Tehnică.. Editura Tehnica Bucuresti.MIHU G. Lucrari St. 68. PRISECARU MARIA. Ed. REPANOVICI R. ISB 70.Journal of General Virology.2000.. PRISECARU M. POLLARD T.p. şi Enciclop. Elsevier SAS. Bucureşti. Bucureşti. p.. Ed.. D. MIHU G. E. G. St.2.A. Ed. 1987.CRISTEA O. Române. 1992 – Acizii nucleici..81-84. PRISECARU M. 57.. I.Bul. RAICA MARIUS.Biol.Veget. 2008 . p.V. Ed..S.19-23. Timisoara.p. 1995 . NICUTA D.1996. 60. PRISECARU M. Ed. 69.St. 74.2001.Nat. 2002 . 1993 – Biotehnologii şi dezvoltare.p. 53.2002. Ed. Ed. p.-The stimulation of the gynogenetic development to Bete vulgaris L.. Paris. POPA L. Did... BRĂNIŞTEANU D.CRISTEA O. Ed.Cel.Soc.Sudii si Cercet.T. PRISECARU M.de Biol.de Bio. 66. PRISECARU M.Cell Biology. POPA L. vol.N.Vol. 79-89.-Studies concerning the behaviour of some tomato (Lycopersicon esculentum Mill. E.vol.2000. Bucureşti.Bucuresti. Şt.Bul. 2002 – Haploidia experimentala in contextul biotehnologiilor moderne.. PRISECARU M...

STRACHAN T. UK. Oxford.Human Molecular Genetics. TOLEDANO A. 1987 – The cell membrane: esential element in the chemistry of life. 78. 1997 . PUIU L. 1999 .. LOPEZ g.. Bucureşti.1. Ed.... VOICULEŢ N. 80.. Paris. 79. READ A. Flammarion Médecine-Sciences.. 2ed. WILSON J. 299 .77. Merck. BIOS Scientific Publishers Ltd. 2004 . All."Biologia moleculară a celulei". HUNT T. MARIA.P. Current topics in Science an medicine vol.Biologie moléculaire de la cellule: livre d'exercices.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful