MARIA PRISECARU

TINA OANA CRISTEA

ROXANA VOICU

BIOLOGIE CELULARĂ ŞI MOLECULARĂ
Curs universitar

Editura „ ALMA MATER ” Bacău 2011

Referenţi ştiinţifici: Š Prof.univ.dr. BARABAŞ NECULAI Š Prof.univ.dr. BATTES KLAUS WERNER

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PRISECARU, MARIA Biologie celulară şi moleculară / Prisecaru Maria, Cristea Oana Tina, Voicu Roxana. Bacău : Alma Mater, 2011 Bibliogr. ISBN 978-606-527-116-6 I. Cristea, Oana Tina II. Voicu, Roxana Elena 576.3 577.2

Tipar executat la:

UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI” DIN BACĂU Calea Mărăşeşti, Nr. 157, 600115 Tel. ++40-234-542411, tel./ fax ++40-234-516345 e-mai: www.ub.ro; stiinte@ub.ro

ISBN 978-606-527-116-6

Prezenta lucrare se adresează în primul rând studenţilor şi cercetărilor din diferite domenii ale ştiinţelor biologice, oferind cunoştinţele de bază în domeniul biologiei celulare şi moleculare, făcându-se însă frecvente referiri la cele mai recente descoperiri şi interpretări, cunoscut fiind faptul că Biologia este o ştiinţă dinamică, care se bazează în principal pe teorii susţinute de rezultate experimentale obţinute din cercetare şi experimentare.

CUPRINS

Introducere 1. Consideraţii generale privind domeniul de studiu al biologiei celulare şi moleculare 1.1. Definiţie şi caracteristici 1.2. Scurt istoric 1.3. Contribuţii româneşti în studiul celulei 1.4. Principalele teorii care au condus la modul actual de gândire despre natura materiei vii 1.4.1. Teoria celulară 1.4.2. Teoria cromozomială a eredităţii 1.4.3. Teoria moleculară a materiei vii 1.4.4. Teoria biostructurală a materiei vii 1.4.5. Teoria evoluţionistă, originea vieţii şi a omului 2. Membranele celulare 2.1. Definiţia şi clasificarea membranelor celulare 2.2. Organizarea membranelor celulare 2.2.1. Caracterizarea componentelor lipidice ale membranelor celulare 2.2.2. Componenta proteică a membranelor celulare 2.2.3. Mobilitatea lipidelor şi proteinelor de membrană 2.2.4. Componenta glucidică membranară 2.2.5. Glicocalixul. 2.2.6. Apa. 2.2.7. Asimetria distribuţiei componentelor membranare 2.3. Mecanismele de transport prin membranele celulare 2.3.1. Procesul calitativ al traversării membranelor 2.3.2. Transportul ionilor şi moleculelor mici prin membranele celulare 2.3.2.1. Transportul pasiv 2.3.2.2. Transportul activ 2.3.3. Transportul macromoleculelor şi particulelor prin membrana plasmatică 2.4. Receptorii din membrană 2.4.1. Tipuri de receptori 2.4.2. Modalităţi de comunicare intercelulară. 2.4.2.1. Comunicarea intercelulară la distanţă 2.4.2.2. Contactul intracelular direct 2.4.3. Receptorii celulelor nervoase. 2.4.4. Receptorii care controlează permeabilitatea ionică 2.4.5. Cuplajul celular metabolic şi electric 2.5. Schimburile energetice în celula vie 2.5.1. Noţiuni generale de termodinamică 2.5.2. Transformări de energie în celula vie (energetica celulară) 2.5.2.1. Molecula ATP şi proprietăţile sale 2.5.2.2. Alţi compuşi fosforilaţi 2.6. Membrane care cuplează energie

11 12 13 14 15 17 17 18 22 22 24 26 26 27 28 30 30 31 31 32 32 33 33 34 34 36 41 44 45 46 46 46 46 48 50 51 51 53 54 56 56

2.6.1. Cloroplastele 2.6.1.1. Procesul general al fotosintezei 2.6.1.2. Reacţiile de lumină 2.6.1.3. Reacţiile de întuneric 2.6.2. Mitocondriile 2.6.2.1. Degradarea glucozei de către mitocondrii 2.6.2.2. Ciclul glioxalatului 2.6.2.3. β oxidarea acizilor graşi 2.6.2.4. Sistemul transportor de electroni (lanţul respirator) 2.6.2.5. Fosforilarea oxidativă 2.6.2.6. Fermentaţiile 2.6.3. Comparaţie între fotosinteză şi respiraţie 3. Adeziunea celulară. Joncţiunile celulare şi matricea extracelulară 3.1. Molecule implicate în aderarea celulă-celulă 3.1.1. Selectinele 3.2.2. Domenii imunoglobulinice 3.2.3. Caderinele 3.2. Joncţiunea celulară 3.2.1. Joncţiunile de ocluzie 3.2.2. Joncţiunile de ancorare 3.2.2.1. Joncţiunile de adeziune intercelulară 3.2.2.2. Joncţiunile de adeziune celulă-matrice extracelulară 3.2.2.3. Desmozomii 3.2.2.4. Hemidesmozomii 3.2.3. Joncţiunile de comunicare 3.2.3.1. Structura joncţiunilor de comunicare 3.2.3.2. Reglarea permeabilităţii joncţiunilor de comunicare 3.2.4. Joncţiunile sinaptice 3.3. Matricea extracelulară 3.3.1. Componentele matricei extracelulare 3.3.1.1. Glicozaminoglicanii 3.3.1.2. Proteoglicanii 3.3.1.3. Colagenul 3.3.1.4. Elastina 3.3.1.5. Fibronectinele 3.3.2. Lamina bazală 3.3.2.1. Structura laminei bazale 3.3.2.2. Funcţiile lamnei bazale 4. Citoscheletul 4.1. Microtubulii 4.1.1. Microtubulii – semnificaţia biologică 4.1.2. Structura microtubulilor 4.1.3. Polaritatea şi dinamica microtubulilor. 4.1.4. Bazele diversităţii structurilor microtubulilor 4.1.5. Centrii organizatorici ai microtubulilor 4.1.5.1. Centriolii şi corpusculii bazali 4.1.5.2. Ultrastructura centriolilor şi a corpusculilor bazali. 4.1.5.3. Replicarea centriolilor şi a corpusculilor bazali. 4.1.6. Mişcările cililor şi flagelilor 4.1.6.1. Structura cililor şi a flagelilor 4.1.6.2. Mecanismul molecular al mişcări cililor şi flagelilor. 4.1.7. Implicarea microtubulilor în diviziunea celulară

56 57 59 63 67 67 70 70 71 72 73 73 75 75 75 76 76 76 77 78 78 79 79 80 80 81 81 82 82 83 83 84 86 88 89 91 91 92 93 93 93 94 95 96 96 97 97 98 99 100 101 101

1.3.1.2.3.1. 4.2. Decodificarea informaţiilor genetice 6.4. Proteinele contractile nucleare 5. Biosinteza proteinelor sau translaţia ARNm 6.4.7.5.3.2. Rolul actinei şi miozinei în citokineza 4.1. Asigurarea necesarului de ARNm 6. Reţeaua microtrabeculară 4.1.1. Aparatul enzimatic de transcripţie 5.3. Deplasarea cromozomilor spre regiune ecuatorială a celulei şi alinierea lor în placa metafazică 4. Transportul intracelular 6. Microfilamentele de actină 4.3.2.5.7. Alungirea lanţului de ADN nou .2.2.1. Matricea nucleului 5.Microvilii 4. Învelişul nuclear 5.2.3.1.3.3.1.4. Iniţierea catenei polipeptidice 6. Replicarea ADN la eucariote 5.3.2.3.4.1. Rolul citomembranelor granulare în sinteza proteică 6.1.3.2. Organizarea moleculară a fibrelor de cromatina. Factorii de transcripţie 5.1.2. Filamente intermediare 4. 4. Proteine ce alcătuiesc filamentele intermediare 4.3.2.6. Alungirea sau elongarea catenei polipeptidice 6. Cromatina 5. Mişcarea ameboidala. Nucleozomii 5.4.3.4.6. Transcripţia ADN sau sinteza ARN 5.Miozina 4.3.4. Iniţierea replicării 5. Organizarea nucleului şi expresia activităţii genelor 5. Transportul intracelular mediat de microtubuli.2.3. Corectarea erorilor de replicare 5. Microfilamentele 4. Translocarea cromozomilor anafazici.4. Formarea fusului de diviziune 4. Unităţile de replicare 5. Tipuri de filamente intermediare şi semnificatia lor funcţională 4.4.3.2. Sistemul vacuolar intracitoplasmatic 6.1.4.2.5.3.2.2.5. Complexul de enzime polimerazice implicate în replicare 5. Primarea replicării 5.2.2.1. Mecanismul transcripţiei 5.5. Mecanismul compartimentării celulare a proteinelor nou-sintetizate 101 103 103 104 105 106 107 108 108 109 110 111 112 112 112 114 114 114 115 115 116 118 119 119 121 123 125 126 127 127 128 129 130 130 131 132 133 133 134 136 137 138 138 139 139 140 143 146 146 149 149 .4.1.4.5.2.2.3.1.2.2.2. Mecanismul general 5.1.3. Particularităţile decodificării la procariote şi eurocariote 6. Actina şi miozina în celule nemusculare 4. Elemente implicate în transcripţie 5. Fibrele de stress 4.sintetizat şi terminarea replicării 5.2. Morfologia şi structura nucleului 5.3.4. Proteinele asociate citoscheletului 5.1. Terminarea sintezei catenei polipeptidice 6.8. ARN splicing 5. 4. Rolul actinei şi miozinei în contracţia musculară 4.3.4.7.2.1. Elemente de control în expresia genetică 5.3.

Mecanismele de producere a apoptozei 187 8. 193 9. Organizarea sistemului imunitar 202 10.2. Antigenii 203 10.1. 204 10.6. Noţiuni generale despre imunitate şi sistem imunitar 201 10.3.2.4. Ciclul celular la plante 161 7.6.4.3.3.8.2.1. Ciclinele 165 7.10. Răspunsul imunitar 201 10.1.3.3.1. Gene implicate în controlul senescenţei 195 9. Celule T 205 10. Ciclul cromozomial şi creşterea celulară 170 7.1.kinazele dependente de cicline (cdk) 165 7. Segregarea şi concentrarea proteinelor 153 6.1.3.2.1. Relaţii de cooperare între componentele sistemului imun 210 . 188 8. Reproducerea celulară 161 7. Peroxizomii 158 6.1.1.2. Apoptoza şi starea de boală. Competiţia celulelor pentru factorii de creştere 173 7. Molecule cu rol esenţial în cadrul sistemului imunitar 203 10. Principalele mecanisme (ipotetice) implicate în senescenţă 196 10. Ciclul celular la animale 161 7. Mitoza (diviziunea mitotică) 175 7.3. Ciclinelor şi protein .1.5. Aspecte de reglare a apoptozei 190 8.2.7.2.1.2. Influenţa adeziunii celulare asupra proliferării 173 7.2.1.kinazele dependente de cicline 164 7. Protein . Alţi factori responsabili de controlul proliferării celulare în 170 organismele pluricelulare 7. Gene implicate în procesul apoptotic 189 8. Factori implicaţi în reglarea apoptozei 190 8.1. Apoptoză – îmbătrânire – senescenţă 192 8.4. Reglarea ciclului celular prin mecanisme feed-back 168 7.9. Sinteza şi secreţia polizaharidelor 154 6.5.3. Necroza.1. Frecvenţa procesului de apoptoză 188 8.6.6. Citokinele 205 10.1.4. Antigeni de histocompatibilitate 205 10.5. Anticorpii.proteina Rb .8.6.1. Procesul de îmbatrînire-senescenţa 195 9.7.1.mecanism de reglare pozitivă a 168 ciclului celular 7. Ciclul celular 161 7.8.4.5.3. Implicarea factorilor de creştere în reglarea diviziunii celulare 171 7. Interacţiunea cicline.2.8.1. Apoptoza 187 8.7. Funcţiile lizozomilor 155 6. Rolul apoptozei în embriogeneză şi dezvoltare 190 8.9.1. Genele supravieţuirii (gene antiapoptotice) 189 8. Proteinele chaperone 158 7. Corelaţia particularităţilor structurale şi funcţionale ale reticulului 151 endoplasmatic neted cu heterogenitatea funcţională a celulelor 6.1.8.1. Lizozomii 155 6. Gene letale 189 8.3.1. Meioza (diviziunea meiotică) 181 8. Diviziunea celulară 175 7.3.2.1.4.1.

Alte categorii celulare implicate în imunitate 10. Imunodeficienţa dobandită 10.2.2.1.1.11.ului 12. Sistemul complement 10.8.2.2. Aplicarea metodelor de biotehnologie în agricultură în vederea obţinerii de organisme transgenice 11. Biotehnologia 11.1.3.1.4.1.10. Enzimele de restricţie 12. Baza umorală a răspunsului imun 10.3. Reglarea normală. Finalitatea răspunsurilor imune 10.1. 10.3. ADN-ligazele (polinucleoid-ligazele) 12.1. Procesul inflamator 10. Procese artificiale de recombinare ADN (Genetic Engineering) 12.2. Principiu 12.4.1.11.2. Intensificarea răspunsului imun 10.3.1.1. Penetrarea virusului în celulă 10. Ingineria genetică utilizată în prepararea de noi conservanţi alimentari 11.7. Funcţia directă a anticorpilor 10. Denaturarea 213 214 214 215 216 218 218 218 219 219 219 219 220 220 221 221 221 222 222 222 222 223 224 225 227 227 228 229 229 230 233 235 235 235 238 241 245 245 245 252 252 252 253 254 254 255 256 266 266 266 .7.2.1. Reglarea alterată 10.14.13. Relaţiile virusuri-membrane celulare 10.13.1.1. Alte aspecte ale biotehnologiei moderne şi perspectivele secolului XXI 12.10.5.3.10. Funcţia indirectă a anticorpilor 10.13.1. Principiul recombinării 12.13. Leziuni cromozomale determinate de virusuri 10.3. Genetica sistemului imunitar 10.2.8. Vectorii 12.biologice şi aplicaţiile lor 12. Producerea de anticorpi 10.7. Interacţiuni celulare în răspunsul imun 10.1.1. Unele mecanisme de apărare imună în infecţiile bacteriene 10.1.1.1.9.1.3. Grupele sanguine 10. Tipuri de transfer de gene 11.5.1.9.2. Reglarea imunologică 10.10. Ingineria genetică 11. Mijloace de apărare imună mediate umoral 10.9. Terapie cu gene ţintă (Gene Targeting) 11.11.5.1.13. Natura şi funcţia unor structuri virus-like: prionii 10.6. Elemente de lucru utilizate în tehnologia ADN recombinat 12.1.2. Uciderea celulelor ţintă 10. Hibridarea 12.3.2. Relaţiile bacterii-celulele gazdei 11.10. Tipuri de efect citopatic 10.7.1.2. Ingineria genetică şi rezolvarea unor probleme de ecologie 11.5.4.10. Prezentarea antigenilor 10. Controlul prin reacţie inversă 10.5.8.2. Mijloace de apărare imună mediată celular 10.13. Interacţiunea între peptidele sistemului imun şi peptidele sistemului nervos şi endocrin 10.2.1. Relaţiile virusuri-celule gazdă.2. Răspunsul imunitar mediat de celule 10.10. Receptorii virali 10.12. Metode şi tehnici moderne molecular .5.1.1. Recombinarea ADN .

2. Importanţa reacţiei de hibridare pentru medicină şi biologie 12.ului 12. Factorul stringent 12.2.1. Renaturarea (annealing/reannealing) 12.3. Sonde genetice 12. Reacţia de polimerizare în lanţ (PCR) 12.2.2. Secvenţierea ADN.5.6.4. Clonarea ADN – ului 12. Aparatura de măsurare 13. 6. Biosenzorii 13.2. 5. Metodologia de cercetare a proprietăţilor senzorilor biologici 13.4.5. Tipuri de hibridări 12. Biosenzorii – sisteme de coantificare a informaţiilor viului 13.7.3. Impactul informaţional al biosenzorilor 13.4. Hibridizare in situ 12.3.2.12. Posibilităţi de folosire a biosenzorilor în biotehnologie Bibliografia 267 267 267 272 273 274 279 282 285 286 288 288 289 290 291 292 296 . Fingerprinting genomic (amprente de ADN) 13.7.

astfel că biologia celulară. care studiază fenomenele vieţii la acest nivel de organizare. tehnologia ADNului recombinat. este o ştiinţă fundamentală. Într-adevăr. periclitând viaţa pe Terra. ea devenind cu atât mai necesară în domeniul ştiinţelor biologice. manipularea genetică. În acelaşi timp. folosirea culturilor celulare. poluarea ) la nivelul Terrei. industrie alimentară.INTRODUCERE Informaţia a fost întotdeauna preţioasă în orice domeniu de activitate. face parte dintre ştiinţele „nerestrictive” deoarece nici un fenomen biologic nu poate fi studiat separat. microorganisme scăpate de sub control etc. pentru investigarea unui substrat comun. fără a se lua în consideraţie complexitatea lui. până astăzi. care au folosit metode şi tehnici diferite. realizarea anticorpilor monoclinali. împotriva omului. lăsând să se întrevadă pentru viitor noi perspective fascinante de cercetare în diferite alte ramuri. sursele de energie. astăzi când trăim o adevărată explozie a cunoştinţelor ştiinţifice cunoscut unei revoluţii ştiinţifice. a substratului molecular şi a terminologiei în biologia celulară. al producerii de substanţe energetice celulare. procesul respiraţiei celulare. După cum arată Lederberg (de două ori laureat al premiului Nobel pentru descoperiri fundamentale în domeniul geneticii bacteriene). îngustarea stratului de ozon atmosferic 11 .celula. cercetările de biologie moleculară se află în faza clasificării mecanismelor care stau la baza formării şi asamblării structurilor din organismele vii. ştiinţele ecologice. cu proprietăţile lor emergente. La ora actuală. este vorba de o etapă de analiză a funcţiilor celulare la nivel molecular (de ex. greşeala cea mai mare a oamenilor este aceea de a se supraestima şi de a se considera exceptaţi de la legile generale ale evoluţiei. Biologia celulară a evoluat în ultimii zece ani datorită progreselor realizate în cercetări de biochimie. Cercetările de biologie celulară şi moleculară au acumulat deja un bagaj de date care au permis progrese uriaşe în medicină. atenţia fiind concentrată asupra momentului când se produce tranziţia informaţiei de la nivelul molecular către nivelul diferitelor sisteme şi structuri intermediare ale acestor organisme. Tehnicile avansate de microscopie electonică. al proceselor de reînnoire celulară. se impune tot mai mult o reconsiderare a concepţiei şi comportării cercetătorului ştiinţific în raport cu poziţia omului în ciclul evolutiv al naturii. Tocmai din cauza acestei mari erori comise de oameni. când de fapt ei nu reprezintă decât un element în circuitul evolutiv al vieţii în natură. În contextul revoluţiei ştiinţelor biologice pe care o trăim astăzi. genetică şi biologie moleculară. al fenomenelor de adaptabilitate). al transportului intracelular la nivelul organitelor. Alte consecinţe nefaste ale tehnologiilor moderne asupra ecosistemelor în general şi stării de sănătate a oamenilor în particular sunt: creşterea radioactivităţii mediului înconjurător (în urma accidentelor de la termocentralele nucleare). sunt numai cateva din aceste tehnici care şi-au dovedit puterea analitică şi au permis unificarea experimentului biologic. accidentele de laborator soldate cu moartea experimentatorilor. agricultură. cuceririle ştiinţei şi civilizaţiei umane s-au întors de foarte multe ori. Viaţa se manifestă numai în cadrul organizării celulare a materiei vii. interacţiunile cu alte structuri precum şi diversitatea sistemelor de ordin superior. starea de sănătate. istoria societăţii omeneşti a demonstrat deja că impactul noilor tehnologii şi cel al dezvoltării ştiinţelor în general nu a fost totdeauna benefic pentru războaiele atomice şi bacteriologice. Progresele ultrarapide ale biologiei celulare şi moleculare au dus la dezvoltarea biotehnologiei moderne care se anunţă a devenii marea forţă industrială a secolului al XXI-lea şi în care se pune speranţa că va reuşi să rezolve problemele cele mai spinoase ale societăţii omeneşti (alimentaţia.

pe lângă dezechilibrele grave (prin scăderea spaţiului verde). neintuite încă astăzi. creşterea riscului de răspândire ultrarapidă a unor boli infecţioase (holera. virusul Ebola (agentul febrei hemoragice). pulmon). trebuie să militeze ca în viitor cuceririle ştiinţifice să fie folosite cu mai mult discernământ. care a favorizat creşterea cantităţilor de radiaţii ultraviolete în atmosfera terestră şi implicit a frecvenţei cancerelor (de piele. meningita meningococică. De asemenea.un adevărat om de ştiinţă. au apărut astfel şi sau răspândit pe glob: virusul febrei galbene. Conştient de toate aceste posibilităţi. 12 . Omul de ştiinţă trebuie să ţină cont de faptul că. în natură. doar în slujba binelui. difteria) prin creşterea aglomeraţiei în centrele urbane şi prin deplasările rapide şi masive de populaţie datorită mijloacelor ultrarapide de transport. defrişarea unor zone de pe glob (păduri tropicale) în scopul creării de mari aşezări umane şi centre industriale a determinat. modificări majore ale acestor condiţii de mediu pot declanşa potenţiale nebănuite ale ecosistemelor cu influenţe posibil nocive. adus pentru întâia oară din Africa în Europa (la Marburg în 1967). virusul imunodeficienţei umane (HIV – transmis la om foarte probabil de la primatele junglei africane).(prin folosirea în exces a freonilor). pentru un grad tot mai înalt de civilizaţie în societatea umană. expunerea concomitentă a populaţiei la noi agenţi patogeni. ochi. diversitatea foarte mare de specii este tributară în mare măsură condiţiilor de mediu extern. asupra echilibrului vieţii pe Terra.

ce-i conferă capacitatea de creştere. acumulează. care asigură persistenţa celulelor. care asigură existenţa sistemului superior. tinzând mereu spre un regim constant de activitate numit stare staţionară sau echilibru dinamic. aceasta nu este niciodată într-un adevărat echilibru. sistemele biologice au capacitatea de a compensa creşterea entropiei şi de a o depăşi pe seama surselor de energie exterioare sistemului. Echilibrul dinamic sau starea staţionară este caracteristică sistemelor biologice. Programul este o trăsătură legată de capacităţile structurale şi funcţionale ale sistemului. programul. Autoreglarea este caracteristica sistemelor biologice prin care acestea îşi controlează procesele interne în funcţie de relaţiile cu mediul. celula este un sistem deschis. dezvoltare şi reproducere.rinichi etc). Viaţa începe de la celulă. cu o ordine internă complexă. celula este considerată primul sistem biologic. Influenţele mediului tind permanent să dezechilibreze sistemul. adică un sistem care schimbă atât energie cât şi substanţă cu mediul înconjurător. În orice sistem (deci şi cel celular) putem distinge trei categorii de programe: a) programe “pentru sine”. Ca oricărui alt sistem biologic. deci au un comportament antientropic. care se diferenţiază devenind asemănătoare indiferent de sursa din care provin (piele. Se mai poate spune că biologia celulară are ca obiect studiul legilor generale de desfăşurare a proceselor vitale la nivelul de organizare celulară. Caracterul informaţional constă în aceea că în orice moment celulele recepţionează. Definiţie şi caracteristici BIOLOGIA CELULARĂ este o ramură a ştiinţelor biologice care studiază structurile funcţionale şi fenomenele biologice generale comune tuturor celulelor. O ilustrare a ierarhiei programelor o constituie modificările celulelor scoase dintr-un ţesut (sistem superior) şi cultivate în mod izolat. precum şi cu organizare dinamică. echilibrul dinamic. în care este integrat sistemul considerat (ţesuturi. Din punct de vedere termodinamic. ci într-un schimb continuu de materie şi energie cu mediul exterior. deoarece nivelurile inferioare (atomi. deci în sensul creşterii dezordinii lor şi al realizării echilibrului termodinamic. Celula poate fi definită şi ca unitate elementară a lumii vii. În ierarhia nivelurilor de organizare a materiei vii. deci şi celulei. autoreglarea şi integralitate. b) programe inferioare. În cultură se menţin programele “pentru sine”. molecule etc) nu sunt considerate „vii”. os. ficat.Capitolul 1 CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DOMENIUL DE STUDIU AL BIOLOGIEI CELULARE ŞI MOLECULARE 1. Organismele vii evită creşterea entropiei prin preluarea din mediu a unei entropii negative. 1983). în cazul celulei acestea sunt programele organitelor. care asigură autoconservare sistemului dat. organe. În timp ce sistemele nebiologice evoluează întotdeauna în sensul creşterii entropiei . sistemul celular i se pot descrie mai multe caracteristici : caracterul informaţional.1. prelucrează şi transmit informaţii de tot felul.. în schimb dispare programul superior ce reflectă specificul celulei în cadrul ţesutului şi al organismului. care contracarează acţiunile mediului reglându-şi permanent procesele interne într-un sens favorabil persistenţei sale în timp şi spaţii. ale complexelor moleculare. negentropia. individ pluricelular). aflată în relaţii de echilibru cu mediul înconjurător (Diculescu şi colab. Orice manifestare vitală are loc pe fundamentul organizării celulare. adică programele subsistemelor componente. c) programe superioare. 13 .

a detaliilor fine de organizare submicroscopică. ceea ce justifică denumirea actuală de biologie celulară şi moleculară. Printre progresele metodologice sunt de menţionat: introducerea tehnicii culturilor de ţesuturi “ în vitro “ (Harrison. Biologia celulară s-a conturat ca o disciplină nouă mai cu seamă în ultimii 50 de ani ca urmare a progreselor revoluţionare înregistrate în studiul celulei. Hogeboom şi alţii în deceniul al V-lea. Warburg. aduce descoperirea şi descifrarea oxidărilor celulare (Wieland. o nouă comparaţie. care a devenit una dintre cele mai noi şi de perspectivă ramuri ale biologiei. 1. se dă o nouă comandă. ca orice sistem biologic. adaptarea. Ea concepe celula ca un adevărat microcosmos .în care structurile şi funcţiile se îmbină armonios. 14 . Dezvoltarea impetuoasă a biochimiei. Pentru ca răspunsul să fie corespunzător cu necesităţile sistemului. Datorită integralităţii sunt posibile funcţiile biologice fundamentale: metabolismul. În ultimii 20 de ani s-a accentuat tendinţa de interpretare a tuturor proceselor celulare la nivel molecular. 1903. biochimie celulară. Scurt istoric Începând cu secolul XX. care permit studierea comportării celulelor prin microscopia cu contrast de fază.1911). Conexiunea inversă este obligatorie pentru orice sistem de autoreglare şi oferă posibilitatea sistemului să fie informat despre valoarea răspunsului. posedă mecanisme de autoreglare de tipul celor descrise în cibernetică. ulterior a culturilor de celule. pentru a avea loc compararea cu comanda primită de efector. prin care se introduc micropipete fine în interiorul celulelor şi se studiază la microscopul optic proprietăţile fizico-chimice ale citoplasmei. Integralitatea constă în faptul că un sistem nu se reduce la suma însuşirilor părţilor sale componente. coloraţie vitală şi microvitală şi microcinematografie. Nucleul sau citoplasma nu trăiesc izolate. descifrarea ultrastructurii celulei.2. când s-a produs fuziunea dintre citologie. introducerea microscopul electronic (inventat în 1937. la începutul secolului XX. atât sub raport metodologic. activitatea acestui microcosmos este determinată şi reglată genetic. Autonomia celulelor ce compun organismele pluricelulare nu este absolută şi se poate spune că sănătatea organismului depinde în mare măsură de sistemele de comunicaţie şi de mecanismele de coordonare dintre celule. prezintă însuşiri structurale şi funcţionale noi. 1908) şi se fac primele încercări de a le localiza în particule citoplasmatice. În acest fel s-au putut localiza precis anumite căi metasolice în celulă (de pildă ciclul Krebs. se înregistrează progrese însemnate în studiul celulei. 1909). Punctul de convergenţă între citologie şi biochimie îl constituie dezvoltarea tehnicilor biochimice de fracţionare a celulei prin centrifugare diferenţială. precum şi legăturilor de comunicare dintre ele. un nou răspuns. pe plan metodologic şi conceptual. reproducerea. Această linie de cercetare a fost iniţiată în 1934 de Bensley şi Hoerr şi apoi dezvoltată cu succes de Claude. fiziologie celulară şi genetică moleculară. celula nu poate supravieţui după distrugerea mitocondriilor etc. dar utilizat în biologie după 1954) a dus la descoperirea unei noi lumi a organizării celulare. Autoreglarea presupune existenţa a minimum două elemente: unul care comandă (centrul de comandă) şi unul efector. menţinerea stabilităţii stării diferenţiate. spre deosebire de legătura de la receptor la efector care poartă numele de conexiune directă. valoarea răspunsului trebuie comparată cu comanda. Prin centrifugare diferenţială s-a realizat separarea componentelor citoplasmatice.Celula. astfel că funcţionarea sa se realizează cu o mare eficienţă. urmată de studiul ultrastructurii şi a proprietăţilor metabolice ale acestora. Răspunsul dat de efector trebuie comunicat receptorului pe o cale inversă conexiunea inversă (feed-back). Aceasta a marcat şi trecerea de la citologia clasică la citologia modernă. microchirurgia (Kite. sistemul privit ca un întreg. pe care nu le au părţile lui componente luate izolat. cât şi sub raport conceptual. Dacă răspunsul nu corespunde necesităţilor sistemului.

a elucidării mecanismului replicării ADN. Încă din 1839 Nicolae Kretzulescu publică la Paris rezultatele cercetărilor sale asupra structurii microscopice a dinţilor şi a mediilor transparente ale globului ocular.oxidările celulare şi sinteza de ATP în mitocondtii) şi s-au descoperit şi caracterizat noi organite celulare (lizozomii şi peroxizomii de către Christian de Dure). când ia fiinţă o catedră independentă de histologie. în Japonia există 300 de firme. cu metodologie complexă de cercetare. ducând la apariţia unei noi ramuri a ştiinţelor biologice şi anume biologia celulară. fiziologie celulară. deci a transmiterii informaţiei genetice şi a expresiei genei s-a născut biologia moleculară. iar în Germania 36. noi perspective fascinante de cercetare (medicină. Dar progresele spectaculare în studiul celulei au continuat cu repeziciune şi în scurta vreme s-a înregistrat o nouă schimbare radicală. Cercetările de biologie moleculară au acumulat deja un bagaj de care au permis progrese uriaşe în diferite domenii. majoritatea cercetărilor şi descoperirilor epocale din biologia moleculară au fost făcute în SUA. Aceste metode se pot utiliza la microscopul optic sau la microscopul electronic. Christian de Duve. genetică moleculară. în curs de circa 100 de ani. Ştefan Besnea. ilustrată de savanţi de renume mondial dintre care Albert Claude. Pe de altă parte. La această catedră. Introducerea microscopiei electronice şi a fracţionării celulei prin centrifugare sunt cele două tehnici majore care au revoluţionat studiul celulei. ecologie etc). George Palade. pentru viitor. Studiul celulei a progresat şi în măsura perfecţionării tehnicilor de citochimie şi histochimie. Contribuţiile lui Gheorghe Marinescu în neurocitologie sunt sintetizate în cartea “Celulă nervoasă” (publicată la Paris în 15 .. lipide) se localizează enzime în celulă sau în organite. industrie alimentară. în SUA există 1000 de firme specializate în probleme de biotehnologie. 1. pornind de la structurile nucleare s-a ajuns la interpretarea şi explicarea fenomenelor eredităţii. Gh. De asemenea. prin care se decelează anumite componente ale celulei (acizii nucleici. care predau histologia şi citologia până în anul 1897. 1938). Gheorghe Marinescu ( 18631939). se succed. Sub raport conceptual biologia celulară a rezultat din fuziunea disciplinelor de citologie. Niculescu. T. Ion Bruckner. 1983). Victor Babeş (1854-1926) şi Ion Cantacuzino (1863-1934). Prin anii ’60 exista deja o disciplină formată. agricultură. care lucrează produse pentru laboratoarele de genetică şi biologie moleculară din întreaga lume. Învăţământul disciplinelor microscopice apare la şcoala de medicină din Bucureşti în anul 1859. glucide. reprezentanţi de seamă ca: Mihail Petrini-Galaţi. a biosintezei proteinelor. reprezentat succesiv de Ludovic Fiala. tot în aceste ţări s-a dezvoltat şi biotehnologia modernă. Polizu şi Mihail Obedenaru. biochimie celulară. Odată cu realizările excepţionale înregistrate în descifrarea structurii proteinelor şi acizilor nucleici prin folosirea în special a difracţiei cu raze X. La ora actuală. al cărui scop este interpretarea fenomenelor biologice la nivel molecular. I. s-au aprofundat aspectele funcţionale ca urmare a progreselor înregistrate în fiziologia celulară. Contribuţii româneşti în studiul celulei În secolul al XIX-lea s-a impus şcoala de microscopie de la Facultatea de medicină din Bucureşti (Diculescu şi colab. Japonia şi Germania.3. lăsând să se întrevadă. Un punct de referinţă la constituit citofotometria acizilor nucleici (Caspersson. Progresele ultrarapide ale biologiei moleculare au dus la dezvoltarea biotehnologiei moderne care se anunţă a deveni marea forţă industrială a secolului al XX -lea şi în care se pune speranţa că va reuşi să rezolve problemele cele mai spinoase ale societăţii omeneşti (alimentaţia şi starea de sănătate). Alexandru Obredja. după acela din Franţa. Keith Porter şi alţii. proteine. printre primele de acest fel din Europa. citologie şi tehnică microscopică. Pe plan internaţional se impun în mod cu totul deosebit. După cum se ştie. laureaţi ai Premiului Nobel în 1974.

1909) care a rămas mai multe decenii o carte de bază a domeniului. Aprecierile de “principal cartograf al celulei” sau “cel mai mare biolog al secolului XX” (Blobel. 1971). Victor Babeş (coautor împreună cu francezul A.A (profesor George Emil Palade). lucrări publicate încă înainte de primul război mondial. ci şi de orizonturile noi deschise în biologia celulară. 1983 ). de microbiologie şi de medicină experimentală. Chita la Craiova. Cantacuzino “ (microscopie electronică – dr. 1980) sunt justificate nu numai de multiplele sale descoperiri. lacrimile). Babeş ” (biologie celulară – dr. N. Palade. C. Manolescu). 1981). Antohi). Începând cu anul universitar 1978-1979 se introduce biologia celulară ca materie obligatorie în planul de învăţământ la facultăţile de medicină. Şcoala de citofiziologie a lui Ioan Athanasiu şi Ion Drăgoi de la facultăţile de ştiinţe naturale şi medicină veterinară din Bucureşti aduc valoroase contribuţii de citofiziologie musculară. H. Mureş. Nicolau” (biologie moleculară – dr. Popa. I. 1982) şi un manual unic ( Diculescu şi colab. În aceeaşi perioadă Ion Drăgoi. I. Institutul “ Dr. Merită subliniat în acest context. Petrovici.) şi altele. publicat la Paris în 1886) a descoperit peste 40 de microorganisme. C. Se redactează cursuri litografiate pentru studenţii de la medicină (Benga. aflat în legătură permanentă cu secţia de biologie celulară a Facultăţii de medicină din Yale. Dragomir). Victor Babeş a mai descoperit corpii Babeş-Negri în neuron în turbare. descoperirile de o valoare inestimabilă a lui G. concepţie confirmată ulterior prin antibiotice. E. pe lângă contribuţiile sale de imunologie comparată. Diculescu la Bucureşti. iar cea de la Cluj de către I. Silvia Andreicuţ la Tg. L. unele constituind clasa Babesia (Babesiozele sunt cele mai răspândite parazite ale animalelor). laboratorul de microscopie electronică ) şi de cercetare: Institutul “ Dr. Institutul “L.. 1980. dr. Pasteur” (microscopie electronică cu baleiaj – dr. G. de asemenea. primul român laureat al Premiului Nobel.U. S. Crăciun. I. Ion Cantacuzino. biologie celulară – dr. Institutul de ştiinţe biologice. V. Scriban. V. conducând şcoala de histologie şi citologie de la Facultatea de medicină din Cluj a efectuat cercetări deosebit de valoroase privind rolul presiunii osmotice asupra diviziunii celulare. În perioada dintre cele două războaie mondiale şcoala de citologie de la Facultatea de Ştiinţe naturale din Bucureşti este reprezentată strălucit de Dimitrie Voinov (şi continuată de Theodor Dornescu şi I. a descoperit factorul stimulator al secreţiei celulare în diferite lichide biologice (de exemplu. S. Frăsinel la Timişoara şi Gh. 1981. publicând totodată şi primul manual de profil din ţară. Învăţământul superior şi cercetarea ştiinţifică din România au depus eforturi de reorganizare în concordanţă cu evoluţia biologiei celulare în ultimele decenii. Diculescu şi colaboratorii de la catedra de histologie şi citologie a Facultăţii de medicină din Bucureşti publică prima monografie de biologie celulară din literatura română (Diculescu şi colab. Gancevici). Din 1979 a luat fiinţă “Institutul de Biologie şi Patologie Celulară” din Bucureşti. Benga la Cluj-Napoca. Palade este 16 . de menţionat laboratoarele de microscopie electronică şi biologie celulară şi moleculară din cadrul unor institute de învăţământ superior (Universitatea din ClujNapoca – dr. Steopoe). Andreicuţ. dintre care se remarcă descoperirea tubilor transverşi din celulele musculare cardiace şi cele striate. N. Începând cu anul 1969 M. Diculescu şi colab. Voiculeţ). Bucureşti ( microscopie electronică – dr. Cotrutz la Iaşi.. precum şi asupra respiraţiei ovicitelor de mamifere. corpusculii Babeş-Erust în bacilul difteric. cu posibilităţi de aplicare a fenomenului în terapie. Încă din 1885 a prevăzut că între microorganisme se pot stabili relaţii antagoniste. Gh. Institutul Oncologic Bucureşti ( biologie moleculară – dr. A.. O. Institutul “Ştefan S. Cornil al primului tratat de microbiologie din lume. disciplinele de profil fiind conduse de I. Ionescu – Varo iniţiază la Facultatea de biologie din Bucureşti primele cursuri şi lucrări practice de biologie celulară. care s-au impus prin descoperiri legate de aparatul Golgi şi lucrări de citologie animală (Ionescu-Varo şi colab. Tiţu şi colab. Sunt.

exprimă această concepţie. pe care le-a denumit „celule” (de la lat. asemănătoare unor faguri de albine.1. Puţin câte puţin. Teoria evoluţionistă. R. Acumularea de date şi cunoştinţe a permis şi fundamentarea unor teorii care au condus la modul actual de gândire despre natura materiei vii. conduc pe Virchow (1855) să enunţe o nouă idee: omnis cellula e cellula (toate celulele provin dintr-o celulă preexistentă). Schleiden (1838) şi apoi Schwann (1839). a descoperit transportul pe calea veziculelor prin endoteliul capilar şi reciclarea membranelor celulare. în miliarde de ani. printre care: Teoria celulară. Teoria moleculară. Teoria cromozomială a eredităţii. descoperă celulele libere şi identifică şi nucleul în eritrocite. care a stabilit că la baza structurii ţesuturilor. ipoteză care afirmă că toate speciile de animale s-au transformat unele în altele.4. Observarea şi studiul diviziunii celulare de către mulţi autori. epoca de invenţie a primelor microscoape. organelor şi a întregului organism. de dată mai recentă (sec XX-lea) ce aparţine academicianului E. Biologia celulară şi moleculară reprezintă nu numai unul din cele mai dinamice domenii în care avansează frontierele cunoaşterii umane. vegetal şi animal. a studiat biogeneza membranelor. stă celula.unul din pionierii elaborării tehnicilor de microscopie electronică (a pus la punct metoda de fixare şi secţionare ultrafină. Teoria biostructurală. superior organizată (biostructura). care consideră că la baza controlului şi transmiterii caracterelor ereditare stau cromozomii (şi în ultimul timp ADN). numeroşi cercetători descriu celulele în diferite organisme vii. purtătoarea însuşirilor biologice pe care le imprimă viului şi care include materia moleculară. Importanţa acestor noţiuni nu a fost înţeleasă decât mai târziu. ci şi pilonul fundamental ce stă la baza revoluţiei ştiinţifice. Principalele teorii care au condus la modul actual de gândire despre natura materiei vii Secolul al XIX-lea a reprezentat un salt în cunoaşterea organizării materiei vii. Teoria celulară La sfârşitul secolului al XVIII-lea. filozofică. şi aici fiind un deschizător de drumuri. cellula – cameră mică). Hooke (1665) observă că pluta este alcătuită din numeroase „cămăruţe”. până la maimuţă şi om. 1. În aceeaşi perioadă Leuwenhoeck (1674). La începutul secolului al XIX-lea. cu implicaţii de maximă importanţă economică. medicală. pe care o trăim în prezent. prin factori întâmplători. ce i-a permis observarea pentru prima dată a multor structuri celulare) şi de centrifugare diferenţială ( a introdus zaharoza ca mediu de fracţionare). se desprinde ideea că toate fiinţele sunt alcătuite din celule şi din substanţe ce provin din activitatea lor. dispunând de microscoape mai perfecţionate. a elucidat calea secţiei celulare.4. 17 . care consideră că viul este constituit din materia moleculară (ca şi neviul). ecologică şi în ultimă analiză. de la primele vietăţi unicelulare. formă cu totul specială a materiei. 1. mai afirmă că speciile de plante auevoluat de la forme unicelulare până la plantele cu flori şi că acest proces evolutiv s-a desfăşurat pe cale naturală. care reprezintă o sinteză fundamentală a cunoştinţelor despre celulă până la acea dată şi care este încă una dintre concepţiile de bază ale biologiei actuale. A descoperit ribozomii (numiţi şi “granulele lui Palade”) şi a precizat rolul lor în sinteza proteinelor. Macovschi şi care consideră viul materie biostructurată.

Fiecare celulă posedă un nucleu (Brown. el nu a putut fi descifrat decât spre sfârşitul secolului XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. cunoscute sub numele de legile lui Mendel. cum sunt cromozomii. Descoperirile recente pot provoca unele dificultăţi. 1831). dar şi organitele. În cursul fecundării ovulului de către spermatozoid cei doi pronuclei fuzionează în oul fecundat (Hertwig. 1875). Prima lege mendeliană este legea purităţii gameţilor. sunt în raport cu structura şi funcţia celulelor sale. diafană. 18 . moştenind caracterul ereditar al unui singur genitor. care se contractă într-o masă globuloasă. 1. Studiul creşterii şi dezvoltării organismului. Mendel utilizează metoda analizei genetice (hibridologică). Un material biologic adecvat acestui scop este mazărea (Pisum sativum). referitoare la generalizarea teoriei celulare. Toţi hibrizii din F1 prezentau boabe de culoare galbenă. plantă folosită în experimentele efectuate de Mendel. Această lege se bazează pe rezultatele unui experiment de monohibridare (indivizii încrucişaţi se deosebesc printr-o singură pereche de caractere ereditare) Mendel a încrucişat un soi de mazăre cu boabe de culoare galbenă (G) cu un alt soi ale cărui boabe erau verzi (v). Cel mai important factor ce poate influenţa rezultatele furnizate prin metoda analizei genetice îl constituie puritatea genetică a genitorilor.2. Meritul îi revine naturalistului ceh Gregor Mendel care elaborează (1866) două importante legi ale geneticii. Caracterul alternativ (culoare verde) nu a fost exprimat de nici unul din indivizii primei generaţii. Celula conţine o substanţă „gelatinoasă. care derivă tot dintr-un nucleu preexistent (Strasburger. sunt constituite dintr-un număr foarte limitat de materiale. În scopul de a descifra mecanismele ce determină exprimarea anumitor caractere. De la o generaţie la alta. Fleming (1880)o observă în celulele animale şi o numeşte mitoza. Totuşi. Celulele sunt organizate după un plan foarte general comun. 1840). a reproducerii şi a fenomenelor de transmitere ereditară. Oul (celula-ou) dă naştere unui nou organism. 1876). apoi Strasburger (1876) descoperă diviziunea indirectă în celulele vegetale. dar de asemenea o unitate de funcţionare şi o unitate de compoziţie. 1835). În urma acestei încrucişări s-a obţinut prima generaţie hibridă F1. Principiul acestei metode constă în încrucişarea unor indivizi ai aceleaşi specii care se deosebesc între ei prin una sau mai multe caractere (trăsături) individuale. Această substanţă reprezintă protoplasma (Purkinje. Indivizii folosiţi în încrucişări trebuie să manifeste o mare constanţă a caracterelor ereditare. Teoria cromozomială a eredităţii Caracterul esenţial al unei celule vii constă în capacitatea de a transmite în mod ereditar trăsăturile sale de la o generaţie la alta. Sub denumirea de „legea purităţii gameţilor ” sunt unite de fapt două legi sau două principii: a uniformităţii hibrizilor din prima generaţie şi cea a segregării.. cât şi transmiterea lor de-a lungul generaţiilor. Schneider (1878) adaugă termenul de cariochineză. viaţa se caracterizează printr-o succesiune neîntreruptă de celule. în timpul căreia cromozomii se repartizează în mod egal între celulele-fiice. teoria celulară se evidenţiază ca fiind extrem de aplicabilă. a maladiilor sale. După A Lwoff (1962). bine conturate şi analiza descendenţilor obţinuţi. sau moleculele ca cele de ADN (acid dezoxiribonucleic) preced structuri preexistente analoge. se ataşează de suprafaţa de secţiune şi se lasă întinsă asemănător unui mucus” (Dujardin. Schneider (1873). care cu toată marea lor diversitate. insolubilă în apă. ele funcţionează după aceleaşi legi şi sunt constituite din molecule. teoria celulară implică o unitate de plan de organizare.4. Nu numai celulele. Von Mohl. Deşi fenomenul a fost remarcat cu foarte mult timp în urmă. Este cazul virusurilor care au o organizare foarte particulară. ele au o continuitate genetică.

sunt cunoscuţi azi sun numele de gene (termen introdus în 1909 de către Wolhelm Johanerson). 1). Se poate observa că în generaţie F2 raportul fenotipului dominant şi cel recesiv este de 3/1. În urma fecundării. intuiţi de Mendel. se constată formarea. raportul de segregare este de 3:1 (dominant/recesiv). Analizând diagrama lui Punnett. În toate organismele. în a doua generaţie.Mendel introduce termenul de dominanţă pentru a definii fenomenul de exprimare. În cazul experimentului de monohibridare se constată existenţa unei duble segregări. G = gena dominantă. atât fenotipică. restul de două treimi manifestând o segregare similară generaţiei F2 (3 dominant : 1 recesiv) ♂ G GG gG g Gg gg Gameţi F1 ♀ G G Fig. El a remarcat faptul că plantele cu boabe verzi au descendenţi identici. Segregarea genotipică constă în redistribuirea factorilor în cupluri diferite. Mendel a obţinut raportul de 3:1 între caracterul dominant şi cel recesiv (fig. Din plantele cu boabe galbene doar o treime exprimă constant caracterul ereditar. a două cupluri identice cu cele ale genitorilor şi altor două similare hibrizilor din F1. 2). Mendel şi-a extins cercetările şi asupra generaţiilor următoare. stabilit fiind de 1:2:1 (fig. la hibrizii din F1. Astfel de cupluri au primit ulterior numele de perechi alele. În urma unui studiu statistic al segregării. F2. g = gena recesivă. în timp ce caracterul alternativ. Unii dintre aceştia prezentau caracterul dominant. factorii se găsesc în pereche. Caracterul ce se manifestă la descendenţii din prima generaţie a fost numit dominant. Aceşti factori. în generaţia F2. în timp ce alţii manifestau caracterul recesiv. cât şi genotipică. nemanifestat i s-a atribuit termenul de recesiv. 19 . numai a unuia dintre caracterele parentale alternative. Factorii sunt transmişi descendenţilor prin intermediul gameţilor parentali (matern şi patern) ce conţin câte unul din factorii ce alcătuiesc cuplul(sunt puri din punct de vedere genetic). În urma autopolenizării (sau încrucişării) hibrizilor din F1 s-a obţinut a doua generaţie de descendenţi . Din punct de vedere fenotipic (al aspectului exterior al individului). fiecare conţinând un factor dominant şi altul recesiv. gameţii se combină în moduri diferite ceea ce explică fenomenul de segregare manifestat în F2. – Schema care reprezintă prima lege a lui Mendel ( legea purităţii gameţilor ). Diferenţiere caracterelor parentale la indivizii din a doua generaţie a fost numită segregare.1. Mendel explică rezultatele obţinute lansând ipoteza factorială care are drept suport presupunerea existenţei unor factori interni materiali ce stau la baza exprimării caracterelor ereditare.

Mendel a încrucişat un soi de mazăre cu boabe galbene şi netede (GN) cu un alt soi cu boabe verzi şi zbârcite (vr) Experienţele preliminare au demonstrat că atât culoarea galbenă. astfel. = genitorul parental femel. 20 . Legea segregării (disjuncţiei) independente a perechilor de factori ereditari respectiv a perechilor de caractere este a doua lege elaborată de Mendel. F1. Se disting. Studiul posibilităţilor de combinare a factorilor ereditari în cupluri stă la baza unei noi clasificări a organismelor. P = generaţie parentală. două tipuri de organisme: homozigote (la care factorii ce alcătuiesc cuplul sunt identici) şi heterozigoze sau hibride (la care factorii ereditari pereche sunt diferiţi). 2.Fig. Diagrama factorilor ereditari aleloformi în experimentul de monohibridare. = genitorul parental masculin. G = caracterul dominant (culoarea galbenă). g = caracterul recesiv (culoarea verde). F2 . În urma încrucişării celor doi genitori s-a obţinut prima generaţie de descendenţi F1. cât şi aspectul neted al boabelor sunt dominante asupra caracterelor alternative. în care manifestate erau doar caracterele dominante. F3 = generaţiile filiale (hibrizii). Ea este fundamentată pe un experiment de dihibridare (genitorii se deosebesc între ei prin două perechi de caractere constante).

sunt numiţi recombinanţi. Š 3 plante exprimau al doilea caracter dominant (boabe verzi şi netede). Din modul de segregare a fiecărui caracter în parte. Atât raportul se segregare fenotipică. se pot încadra în patru clase genotipice. Schema dihibridării şi a segregării factorilor în F1. raportul de segregare fiind de 9:3:3:1 astfel: Š 9 plante prezentau ambele caractere dominante (boabe galbene şi netede). segregă independent într-un raport de 3:1. reprezentând cea de-a doua lege a lui Mendel. Aceste 16 combinaţii se găsesc în 4 clase de genitori. Generaţia F1 este uniformă pentru caracterele dominante. Š 3 plante manifestau primul caracter dominant (boabe galbene şi zbârcite). cât şi exprimarea fenotipurilor noi se explică admiţând prezenţa în genomul hibrizilor din F1 a tuturor genelor parentale (fig. 21 . Cel de-al doilea părinte este homozigot pentru alelele recesive gg şi rr. Un părinte este homozigot pentru două gene dominante: GG care determină culoarea şi RR care determină forma. diferite de cele ale genotipurilor. Cei şase (3+3) indivizi ce exprimă genotipuri noi.3) Fig. 3. Fecundarea produce un număr egal de 4 x 4 = 16 combinaţii prezentate în pătratele figurii (generaţia F2 ).Cei 16 descendenţi din a doua generaţie F2 rezultaţi prin autopolenizarea (sau încrucişarea) hibrizilor din F1. Š 1 plantă nu prezenta nici unul din caracterele dominate (boabe verzi şi zbârcite). se constată că fiecare pereche de caractere.

Astfel asistăm la un adevărat triumf al „molecularismului” în biologie. S-a ajuns la convingerea că acest mod de gândire reflectă natura vie aşa cum este ea. 1968. 22 . 1960. într-un heterozigot. 1970.Sutton (1903)şi T. Acest lucru explică de ce gameţii rezultaţi în urma meiozei pot conţine orice combinaţie a factorilor ereditari parentali. conform modului actual de gândire. mecanismul de biosinteză a proteinelor. numite moleculare. analiza genetică. Datorită acestei situaţii cercetarea viului se orientează tot mai mult spre aspecte legate de structura chimică a substanţelor din organisme şi de interrelaţiile chimice şi fizice dintre moleculele acestor substanţe. 1. în 1920.4. viul este constituit din materie moleculară. În timpul meiozei atât ataşarea cromozomilor de fibrele fusului de diviziune. cât şi deplasarea lor spre polii celulei sunt fenomene ce se desfăşoară la întâmplare. independent între ei.1975). De aici abordarea tot mai frecventă a fenomenelor biologice în termeni moleculari. teorie preluată şi dusă la apogeu de Thomas Morgan (Drosophila melanogaster. Watson 1974). materia vie. Punerea în discuţie. 1974). Orice tip de celulă diploidă conţine cromozomi de provenienţă maternă şi paternă ce formează cupluri de cromozomi omologi. patologia moleculară şi chiar biochimia moleculară.4.S. Se mai consideră ca numeroasele descoperiri de mare importanţă pentru biologie. Watson. demonstrând valabilitatea lui. sinteza genelor şi altele. cunoaşterea sistemelor vii (Karlson. deci întru-totul realităţii. în totalitatea ei. oglindit în cercetare şi în programul de învăţământ. vin în sprijinul actualului mod de gândire despre natura materiei vii. iar descifrarea fenomenelor biologice.4. a universalităţii legilor mendeliene a condus la concluzia că libera combinare a factorilor ereditari are loc numai când factorii ce determină exprimarea perechilor de caractere sunt localizaţi în perechi de cromozomi omologi diferiţi. moartea este consecinţa încetării metabolismului. român Eugen Macovschi elaborează o nouă teorie despre natura şi structura viului. explicându-se prin segregarea cromozomilor ce conţin genele în procesul de formare a celulelor sexuale (gametogeneza). hărţi genetice) teorie susţinută azi de informaţiile furnizate de biologia moleculară. a Teoriei cromozomiale a eredităţii. 1975. natura materiei vii şi natura materiei moarte sunt calitativ identice (Haas. experimental şi filosofic ale teoriei moleculare acad. Teoria biostructurală a materiei vii Plecând de la unele deficienţe de ordin teoretic. însuşirile biologice sunt condiţionate de metabolism (Oparin. studiile citologice subliniau implicarea cromozomilor în procesul transmiterii ereditare a caracterelor. Manta. tendinţă de „chimizare” a diferitelor ramuri ale biologiei şi apariţia disciplinelor biologice noi. autoreglarea şi coordonarea reacţiilor enzimatice. poate fi cel mult egal cu numărul de perechi de cromozomi omologi prezenţi într-un organism dat. 1964). 1. (Bauley. Neuhaus. genetica moleculară. Orten. 1967.3. la nivel molecular va permite cunoaşterea vieţii. cum sunt biologia moleculară. segregarea perechilor alele. Corelând datele genetice cu cele furnizate de citologie.Anterior experimentelor mendeliene. W. Boveri (1904) ajung la concluzia că factorii ereditari (genele) sunt localizaţi în cromozomi. făcute la nivel molecular ca şi cele ce privesc codul genetic. are natură moleculară. Deci numărul factorilor ce segregă. teorie publicată în diverse articole şi cărţi. Teoria moleculară a materiei vii Conform modului actual de gândire despre natura viului. Deci. între anii 1958-1976. Tamaş . Corelaţia rezultatelor cercetării fenomenului ereditar s-a finalizat prin elaborarea. din perspectiva citologică.

care acţionează numai în viul.În materia vie toate reacţiile chimice sunt coordonate şi constituie metabolismul. bioritmice. şi consumuri de energie. care printr-un schimb de energie. dar nu se arată cum anume se realizează această coordonare a reacţiilor chimice şi nu se indică modul cum. Părerea că odată cu moartea manifestarea însuşirilor biologice ale materiei vii încetează datorită încetării metabolismului este greu de înţeles. manifestările însuşirilor biologice ale materiei vii se reduc la chimismul obişnuit este greu de înţeles. dar nu explică în ce constă şi cum se realizează (Macovschi. 1969). obişnuite. cibernetice. Datorită acestor forţe şi stării speciale a componentelor.Materia biostructurală este alcătuită din componente. specifică viului. Componentele materiei biostructurale se leagă prin anumite forţe corelative. purtător al bioplasmei şi programului genetic. nu pot fi înţelese şi cercetate de pe poziţiile chimice şi reprezintă modificări sau reacţii biostructurale. Modificările componentelor se deosebesc profund de transformările chimice obişnuite. se ştie doar că formele materiei identice calitativ trebuie să aibă şi însuşiri de aceeaşi natură. manifestarea vieţii. . totalitatea cărora constituie biostructurismul materiei vii. componentele materiei biostructurale nu se mai comportă ca molecule. Exercitarea funcţiilor duce la manifestarea anumitor microfenomene. prezintă particularităţi dependente de specie. prin alcătuirea sa specifică. Acestea provin din molecule normale. se reduc şi se deduc din fenomene şi legi chimice şi fizice. materia biostructurală se prezintă ca un întreg continuu în care o modificare provocată în starea unei componente se transmite şi se repercutează asupra stării celorlalte. iar. ce depăşeşte posibilităţile de înţelegere şi de investigaţie de pe poziţiile moleculare. au totuşi însuşiri atât de diferite. dar nu se precizează cum se ajunge la încetarea metabolismului. componentele pot suferi modificări care nu implică obligatoriu. Se ştie doar că încetarea manifestării unor însuşiri este condiţionată de transformarea materiei purtătoare a însuşirilor respective şi nicidecum de încetarea desfăşurării sau coordonării unor reacţii chimice.Moartea este consecinţa încetării metabolismului adică a încetării coordonării reacţiilor chimice. dar nu se explică de ce cele două forme ale materiei.Conform concepţiei lui Macovschi. genetice. prin structură. vârstă etc. principalele idei deficiente ale teoriei moleculare sunt următoarele: . ca simple molecule.Fenomenele şi legile biologice derivă.. manifestarea structurii chimice a componentelor respective. . 23 . Materia biostructurală este o formă cu totul specială a materiei. ţesut. de la chimismul obişnuit coordonat. Se ştie doar că însuşirile sunt ale materiei şi depind de natura. biovalenţele. dar nici nu exclud. integrându-se în biostructură. viaţa.Materia vie şi materia moartă sunt calitativ identice. materia vie (viul) constă din materie biostructurală şi din materie moleculară coexistentă. Prin acumulări. ea se deosebeşte de materia moleculară obişnuită. cibernetic. se ajunge la manifestările vieţii. organ. vie şi moartă. ale combinaţiilor chimice adecvate. în continuă dezvoltare. cedări. de calitatea ei şi nu sunt ale reacţiilor chimice care se desfăşoară în materie. . are însuşiri de semiconductor şi de corp solid şi se comportă ca un sistem informaţional. Prin alcătuirea. se încarcă cu energie şi trec într-o stare specială. . indiferent dacă sunt sau nu coordonate. fiind forma chimică de mişcare a materiei. informaţionale etc. iar datorită surplusului de energie ele exercită în cadrul materiei biostructurate anumite funcţii elementare (biologice. cuantificabil. individ. Conform teoriei biostructurale. din a căror însumare derivă fenomenele biologice. este purtătoarea însuşirilor biologice pe care le imprimă viului din care face parte. natura şi funcţiile sale speciale.) pe care nu le pot exercita atunci când se află în afara acestei materii. Afirmaţia că fenomenele biologice. care reflectă stadiul superior de dezvoltare şi organizare a materiei. materia biostructurală reprezintă o structură biologică dinamică. Datorită stării speciale. realizabil numai în condiţiile viului. cvadridimensional.

deşi au trecut 18 ani de la căderea comunismului. 1. prin fenomenele care se desfăşoară la nivelul ei. 24 . Teoria biostructurală reprezintă un mod de gândire despre natura materiei vii care prezintă o serie de aspecte ipotetice. Conform acestei teorii. că ea a parcurs etapele prezenate de evoluţionismul ateist. cât şi menţinerea integrităţii şi stării funcţionale normale a materiei biostructurale. Dar. materia biostructurală. Charles Darwin lansa o teorie care încerca să explice originea speciilor de plante şi animale altfel decât prin creaţie. cât şi la asigurarea compoziţiei chimice normale a acesteia. dar care deschide noi căi de cercetare ce vor confirma. până în prezent. Aici sunt de facut două precizări. speciile ar evolua în mod naural unele din altele. modifica sau chiar abandona unele dintre aceste aspecte.Teoria susţine că Dumnezeu a creat doar două vietăţi unicelulare pe care le-a ajutat apoi să evolueze până la maimuţă şi om. Materia moleculară coexistă.4. în miliarde de ani. raţionamentele evoluţioniste conţin erori de logică şi ştiinţa actuală respinge ipoteza evoluţiei. Nimeni nu îşi pune problema originii omului decât din această unică perspectivă. în mai multe miliarde de ani. Astfel s-a ajuns ca în toate ţările guvernate de asemenea partide să se înveţe că omul se trage din maimuţă.Odată cu moartea. fiind interesate mai ales de aspectul moral al problemei (dacă omul se trage din maimuţă. ceea ce face ca o mulţime de oameni să nu dorească să-l discute. Aceste fragmente. subiectul evoluţionismului este încă încărcat de reacţii emoţionale. nu preexistă ca atare în biostructură ci se formează ca artefacte pe măsura destrămării acesteia. biostructura se destramă. originea vieţii şi a omului Pentru omul de cultură. Iată care sunt în prezent concepţiile cu privire la originea vieţii şi a omului: Š Evoluţionismul ateist este ipoteza care afirmă că speciile de animale s-au transformat unele în altele. Din nefericire. La rândul ei. ipoteza devine o erezie. contribuie atât la coordonarea biochimismului din materia moleculară coexistentă. au preluat ideea şi au reuşit să o impună ca teorie oficială. nu a fost demonstrată niciodată şi au existat numeroase dicuţii chiar în timpul lui Darwin. de la forme simple la forme mai complexe şi astfel ar fi luat naştere toate vieţuitoarele existente astăzi. evoluţionismul a devenit o certitudine. inclusiv omu. prin factori întâmplători.5. cea a lui Darwin. despre care se afirmă că ar fi provenit dintr-o specie de maimuţă. atunci suntem liberi să ne purtăm ca animalele ).Şi în şcolile din România. ipoteza evoluţiei rămâca o simplă ipoteză. Astfel. dar că este rezultatul lucrarii directe a lui Dumnezeu. Biochimismul care se desfăşoară în materia moleculară coexistentă furnizează energia necesară atât schimbării moleculelor în componente. cu aspect de membrane. de la primele vietăţi unicelulare până la maimuţă şi om. cât rămâne în domeniul ştiinţie. Acestă teorie. dar şi la apariţia unor fragmente polinucleare mai mari sau mai mici. În anul 1859 cercetătorul britanic. dar participă la manifestarea acesteia în carul coexistenţei cu materia biostructurală. la toate nivele continuă să se predea teoria evoluţionistă. mai întâi. însă. Š Evoluţionismul teist este ipoteza care afirmă că evoluţia speciilor este un fapt real. care includ enzime şi alţi compuşi chimici. mai mult. formează materia nevie şi ca atare nu este purtătoarea însuşirilor biologice. dar unele partide politice. mai afirmă că speciile de plante au evoluat de la forma unicelulară până la plantele cu flori şi că acest proces evolutiv s-a desfăşurat pe cale naturală. ceea ce duce nu numai la eliberarea unora din componentele ei sub formă de molecule. cele două forme ale materiei. nu există nici o dovadă a evoluţiei speciilor. Teoria evoluţionistă. biostructurată şi moleculară coexistă şi formează acea unitate morfo-funcţională care constituie însăşi materia vie. în momentul în care este inclusă în învăţătura de credinţă.

pornind de la populaţii. inclusiv omul. tot mai mulţi savanţi necreaţionişti au făcut cunoscut că teoria neodarwinistă (modelul evoluţionist actual). rase şi soiuri.1973) cu acest nimicitor rechizitoriu al evoluţiei darwiniste: „ Prin uzul şi abuzul unor postulate ascunse. în care se arată că uimitoarele descoperiri ale biochimiei nu se împacă deloc cu nici un fel de darwinism. este doctrina conform căreia speciile nu suferă nici o schimbare. Grassé. fost preşedinte al Academiei Franceze de Ştiinţe. Unii caută un nou model. amândouă ţin de credinţă şi filozofie. Š Creaţionismul ştiinţific este teoria ştiinţifică(bazată pe genetică. astfel că până în prezent a apărut o mare cantitate de literatură ştiinţifică extrem de critică la adresa teoriei evoluţioniste.” Începând cu anii optzeci. biochimiei şi a altor ştiinţe. întrucât. s-a creat o pseudo – ştiinţă. în anul 1985 a apărut cartea lui Michael Denton. nu poate explica noile date din domeniul geologiei. În ultimii ani. Unul dintre cei mai mari biologi. Evolution: A Theory in Crisis (Evoluţia: criza unei teorii). care afirmă că speciile de plante şi animale. 25 . cercetător australian în domeniul biologiei moleculare. ci oferă şi noi căi ştiinţifice de investigare a felului cum are loc variaţia în limitele genetice ale fiecărui fel de organism. ceea ce este departe de realitate. se pot încrucişa între ei dând naştere la urmaşi fertili). au fost create de Dumnezeu. Denton arată că descoperirile specialiştilor în biologie moleculară aruncă din ce în ce mai multe îndoieli asupra pretenţiilor darwiniste. nici evoluţia nu pot fi dovedite în chip definitiv: de fapt. specializat în codul genetic. darwiniste. Biofizician evreu. Realitatea arată că în cadrul speciilor pot apărea rase sau soiuri. ce oferă o critică sistematică a modelului evoluţionist actual din perspectiva mai multor discipline ştiinţifice. savanţi reputaţi au început să ridice serioase îndoieli asupra evoluţiei. pe teoria probabilităţilor şi pe teoria informaţiei) ce demonstrează că este imposibil ca speciile să apară spontan (din întâmplare) şi să evolueze.Din punctul de vedere al propriei discipline. prin mutaţii genetice pot să apară populaţii. fără a depăşi graniţile speciei. El arată nu numai de ce mutaţiile întâmplătoare nu vor produce niciodată schimbările pretinse de evoluţionişti.Š Creaţionismul fixist. îşi încheie cartea sa Ľ Évolution du vivant (Evoluţia organismelor vii. fenomen ipotetic care încearcă să explice originea speciilor de plante şi animale conform teoriei lui Darwin. Referitor la fenomenul „evoluţiei” se acceptă un proces evolutiv numit microvoluţie. Spetner şi-a petrecut 30 de ani cercetând posibilitatea evoluţiei la nivel genetic. Michael Behe. ce cred în mod sincer că acurateţea conceptelor fundamentale a fost demonstrată. fizicii. prin care.Lee Spetner. nici creaţia. deşi nu prea ştiu unde să-l găsească. Darwin's Black Box (Cutia neagră a lui Darwin). În 1997 o altă carte ce dădea de gândit a constituit o puternică lovitură împotriva darwinismului: Not By Chance !( Nu întâmplător !) de Dr. rase şi soiuri noi de plante şi animale în cadrul aceleiaşi specii (indivizii deci. Prin extensia acestui fenomen evolutiv – microevoluţie – desfăşurat la nivelul speciilor (care se pot încrucişa între ele) s-a ajuns la macroevoluţie. Ea prinde rădăcini în chiar miezul biologiei. transformându-se una în alta. geneticii. Piere P. teorie aflată în contradicţie cu creaţionismul. făcând să rătăcească numeroşi biochimişti şi biologi. Din această imposibilitate rezultă că speciile au fost create de un Creator. paleontologiei. Ar fi desigur prea mult să socotim că toţi aceştia se vor întoarce către „modelul creaţionist”. al unor îndrăzneţe şi adesea neîntemeiate extrapolări. de o alegere iniţială. În anul 1996 apare cartea renumitului profesor de biochimie de la Berkeley University din California. ci rămân exact cum au fost create. astronomiei. Astfel.

în această categorie încadrându-se: teaca de mielină. care se ocupă cu studiul membranelor celulare. mitocondrii. reticul endoplasmatic. 2. ce conferă individualitate celulei. substanţele exogene trebuie să traverseze una sau mai multe membrane biologice înainte de a ajunge la centrii activi. plasmalema) este o structură bidimensională continuă (grosimea 6-10 nm). cât şi stabilirea unui anumit raport între principalele molecule componente conduc la clasificarea membranelor celulare în trei tipuri: Membrana citoplasmatică (membrana plasmatică. Š realizarea conexiunilor intercelulare şi a ancorării celulelor în matricea extracelulară. peroxizomi). lizozomi. creând astfel spaţii adecvate reacţiilor enzimatice celulare. au putut fi evidenţiate şi studiate în detaliu un număr tot mai mare de structuri membranare (tip organite permanente celulare: reticul endoplasmatic. ele fiind implicate în multiple procese: Š transportul molecular şi ionic transmembranar. Traversarea membranelor este condiţionată de: natura chimică şi organizarea moleculelor constitutive ale membranei.(grosimea 6 nm) compartimentează spaţiul intracelular. În 1950 erau descrise doar două membrane: cea plasmatică şi cea nucleară. la Karlsruhe. dublul strat lipidic.a fost oficializată în anul 1977. Membranele interne ale celulelor eucariote – endomembranele . Arhitectura tuturor membranelor celulare (membrana plasmatică şi membranele organitelor) prezintă drept caracteristică comună asamblarea prin legături necovalente a biomoleculelor componente (lipide şi proteine) într-o structură dinamică şi fluidă. medicinii. cu ocazia unui simpozion desfăşurat în Germania. Š controlul fluxului de informaţie dintre celulă şi mediul înconjurător prin recunoaşterea. aparat Golgi. Orice pătrundere din mediul exterior în interiorul organismului implică un schimb transmembranar. Proteinele membranare. Elementul structural fundamental al membranelor celulare. delimitează organitele celulare (nucleu. mitocondrii. biochimiei. În cursul anilor 60. datorită posibilităţilor de investigaţie oferite de microscopia electronică. o structură multimembranară derivată din membrana 26 . proprietăţile fizico-chimice ale substanţei. structura fizico-chimică a moleculelor mediului de o parte şi de cealaltă a membranei.Capitolul 2 MEMBRANELE CELULARE O ramură aparte a biologiei moleculare – biomembranologia . Membranele speciale prezintă particularităţi structurale. tip vezicule de condensare şi lipozomi). Această nouă ramură a biologiei. cât şi structuri cu viaţă limitată. Prin urmare. asociate dublului strat lipidic. defineşte modul de organizare al lipidelor şi se comportă ca o barieră impenetrabilă pentru majoritatea moleculelor hidrofile (aqua-solubile). complex Golgi. legarea şi transmiterea moleculelor-semnal. cu proprietăţi caracteristice de permeabilitate selectivă. Definiţia şi clasificarea membranelor celulare Membranele celulare reprezintă structuri complexe ce delimitează şi compartimentează conţinutul celular. Š desfăşurarea reacţiilor enzimatice asociate structurilor membranare. biofizicii. separând-o de mediul înconjurător. asigură funcţionalitatea membranelor.1. a reuşit să se contureze prin colaborarea interdisciplinară a unui număr foarte mare de specialişti în domeniul biologiei. Grefarea seturilor distincte de proteine în dublul strat lipidic. Š imunitatea celulară.

Autorii concep membrana celulară ca pe un fluid structurat alcătuit dintr-un bistrat lipidic aflat într-o stare de cristal lichid şi care este penetrat local sau parţial de proteine globulare cu caracter insular (fig. 4. 10-nucleol. fibroblaşti. Lipidele şi proteinele membranare. Pe partea citoplasmatică membrana este susţinută (în numeroase cazuri) de o reţea de proteine fibrilare ce constituie un citoschelet. La componentele de bază ale membranelor .lipidele şi proteinele . în celule nervoase). 2. 5). Elementele care l-au impus constau pe de o parte. 4-filamente intracelulare (descoperite în celule epiteliale. c-membrana nucleului. relativ libere prezintă mobilitate în planul membranei executând mişcări de difuziune şi rotaţie în jurul propriilor axe. 11-aparatul Golgi. 6-granule lipidice. b-granulaţii fine (microzomi). 8centrosferă. 12-mitocondrii 2. Structura inframicroscopică a celulei 1-membrana celulară. 27 . 9-nucleu. în confirmarea dublului strat lipidic ca element fundamental al structurii membranelor şi pe de altă parte.se adaugă constant carbohidraţii. în definirea modului de asamblare a proteinelor în dublul strat lipidic. d-pori în membrana nucleului. Organizarea membranelor celulare În prezent se bucură de acceptare unanimă modelul în „mozaic fluid” lipido-proteic elaborat în 1971-1972 de către Singer şi Nicolson care satisface condiţiile de stabilitate termodinamică ale sistemelor membranare. 5-vacuolă. a-reţea endoplasmatică (membrane cu dublu contur). discurile suprapuse localizate în regiunea externă a celulelor fotoreceptoare din retină.plasmatică a celulelor Schwann ce înconjoară şi izolează axonul celulelor nervoase. 2endoplasma (hialoplasma). Fig. 7-centrul celular. apa şi o serie de ioni. 3ergastoplasmă.

toxine etc. care sintetizează aceste proteine de membrană.1. Membranele biologice au structuri fluide dinamice în continuă modificare. Structura unei membrane biologice (Stryr. orientat spre faţa externă a membranei şi un strat intern. S-a dovedit că toate moleculele proteice din structurile de membrane vegetale sau animale au viaţă relativ scurtă. sinteza de membrane se face prin extensia membranelor preexistente (pattern-uri de membrană) în cursul procesului de multiplicare celulară (mitoza sau meioza). cât şi a plasticităţii conformaţionale a celulelor. orientat spre faţa internă citoplasmatică a membranei. medicamente. colesterolul şi glicolipidele reprezintă clasele de lipide cel mai frecvent întâlnite în structura membranelor biologice (tabelul 1). Ribozomii şi reticulul endoplasmatic. desfăşurarea normală a metabolismului celular. Lipidele sunt molecule insolubile în apă. Deşi compoziţia lipidică a diferitelor membrane variază mult. mediatori chimici.Fig. 5. când celula mamă transmite celor două celule fiice o dată cu zestrea celulară şi o anumită zestre de membrană. dar nu şi continuitate de substanţă. 1991) a şi b = proteine periferice de membrană. 2. Această moştenire a pattern-urilor de membrană de către celulele fiice de la celula mamă reprezintă un aspect al continuităţii în timp şi spaţiu a sistemului de membrane. fosfolipidele.). în fiecare moment. către anumite sedii celulare (transport vectorial). deşi funcţia respectivei proteine rămâne în permanenţă nemodificată. Din acest aspect reiese că orice tip de membrană biologică are o continuitate de organizare. dar înalt solubile în solvenţi organici (cloroform).2. Caracterizarea componentelor lipidice ale membranelor celulare Lipidele membranare formează un dublu strat cu grosimea de 4-5 nm: un strat extern. În celula vie. deoarece din stratul proteic sunt înlocuite în permanenţă un număr de molecule de aminoacizi vechi cu molecule noi corespunzătoare. le înzestrează cu capacitatea de a se îndrepta spre anumite ţinte. a proceselor imunologice şi a efectelor produse asupra membranelor de diferiţi agenţi chimici (hormoni. 28 . proteinele şi lipidele din structura membranelor sunt înlocuite cu altele noi. d = proteină de membrană (tip Ig): traversează bistratul lipidic Modelul „mozaicului fluid” oferă cadrul conceptual adecvat pentru explicarea atât a funcţiilor de transport. fiind înlocuite mai rapid (rapid turnover) sau mai puţin rapid (slow turnover). Aceste aspecte de continuitate asigură de fapt continuitatea de funcţionare a celulei şi implicit. Într-un µm2 de dublu strat lipidic se găsesc 5 x 106 molecule lipidice. c = proteină de membrană (tip lecitinic): traversează bistratul lipidic.

cu atât fluiditatea structurilor membranare este mai mare. ele reprezentând bariere de permeabilitate pentru moleculele hidrosolubile. lipsită de sarcini electrice şi cu o mare varietate de structură care se datorează unor acizi graşi deosebiţi. iar coada hidrofobă este orientată spre interior. strat dublu circular (lipozomi. Procent din greutatea moleculară totală a lipidelor membranare Membrana plasmatică a celulei hepatice (%) 17 54 7 22 Membrana plasmatică a eritrocitului (%) 23 60 3 13 Teaca de mielină (%) 22 42 28 8 Membrana externă şi internă a mitocondriei (%) 3 76 urme 21 Membrana reticulului endoplasmatic (%) 6 67 urme 27 Lipide Colesterol Fosfolipide Glicolipide Alte lipide Bistraturile lipidice membranare sunt formate din fosfo. Acizii graşi pot fi saturaţi sau nesaturaţi. condiţiile de viaţă etc. conţin un cap hidrofilic. Aceste lipide de membrană sunt amfipatice. 6a). 6. 6c). 29 . formată din 12-24 atomi de carbon. Fig. 6b). Moleculele de lipide se deplasează foarte rapid rotindu-se în jurul propriului lor ax şi difuzând lateral.şi glicolipide. Straturile bilipidice sunt înalt impermeabile pentru ioni şi pentru cele mai multe molecule polare (cu excepţia apei. proporţia fosfolipide/colesterol în membrana plasmatică este de 1/1. strat dublu linear (fig. colesterolul aflându-se la extremitatea hidrofilă. deşi straturile sunt aproape fluide. rolul major avându-l forţa de interacţiune hidrofobă (interacţiune necovalentă). prevenind scăderea fluidităţii membranelor. Cu cât gradul de nesaturare al acizilor este mai mare. lipidele. fig. La eucariote. vârsta. Procesul de formare a acestui bistrat lipidic în mediu apos este un proces de autoasamblare. Datorită acestui caracter amfipatic. pot forma: micelii (fig. în mediu lichid. Pentru traversarea stratului bilipidic. care traversează foarte rapid această membrană). bistratificat. Cele trei forme pe care le pot lua moleculele de lipide în mediu lichid datorită proprietăţilor lor amfipatice În acest strat dublu. în acest fel asigurând fluiditate de membrană. care are o varietate de structură relativ mică şi poartă sarcini electrice şi o coadă hidrofobă.Tabelul 1. ei diferă cantitativ şi calitativ în raport cu specia. capul hidrofilic este orientat spre exterior. o moleculă necesită o cantitate foarte mare de energie. Fluiditatea este asigurată de prezenţa acizilor graşi şi a colesterolului.

În timp ce lipidele au rol de barieră de permeabilitate şi de delimitare a componentelor biologice. 30 .2. iar altele pot fi ataşate doar covalent (adsorbite) la extremitatea polară hidrofilă a lipidelor şi se numesc periferice sau extrinseci.2. antigene de membrană.mişcare paralelă cu planul bistratului (difuziune în planul membranei) sau transversă (tip fleep . Pe baza datelor prezentate se poate considera că atât fluiditatea dublului strat lipidic. localizată pe suprafaţa citoplasmei eritrocitelor. În regiunea transmembranară. Proteinele sunt amfipatice. Proteinele reprezintă 50% din volumul de membrană. sau actina.3. Proteinele prezintă numai difuziune laterală. conţinând o regiune hidrofobă care reacţionează cu regiunea hidrofilă lipidică (din interiorul stratului lipidic) şi o regiune hidrofilă situată la suprafaţa internă şi respectiv externă a membranei. spectrina. receptori. fosfolipide. Componenta proteică a membranelor celulare În stratul lipidic plutesc proteine rigide hidrofobe. Lipidele prezintă difuziune laterală . ceea ce face ca o membrană biologică să nu fie o structură rigidă. constituie principalele elemente ce stau la baza caracterului dinamic al membranelor celulare. Este un proces foarte lent. enzime. Proteinele periferice (extrinseci) pot fi eliberate prin simpla spălare cu soluţii saline sau prin modificări de pH (de exemplu. Proteinele de membrană pot forma pete difuze. O moleculă lipidică poate călători de la un capăt la altul al celulei bacteriene în timp de o secundă. cu rol în contracţia musculară). adică rotaţie spontană a moleculei lipidice de pe o faţă a membranei pe cealaltă. Proteinele integrale (intrinseci) interacţionează strâns cu hidrocarbonaţii din lipidele de membrană şi nu pot fi disociate decât în prezenţa detergenţilor şi a solvenţilor organici. 2. se pot deplasa spre polii celulei unde sunt eliminate sau pot fi blocate în mişcarea lor laterală.2. Unele proteine de membrană difuzează în timp de un minut la distanţă de câţiva microni. urmărite prin tehnica de rezonanţă magnetică). iar proteinele din membrana internă a mitocondriilor şi cloroplastelor au rol de transductori de energie. acestea pătrund adânc sau chiar traversează stratul de lipide al membranei.flop). Membranele care îndeplinesc funcţii diferite conţin în structura lor şi proteine diferite. Mobilitatea lipidelor şi proteinelor de membrană Lipidele şi proteinele de membrană difuzează rapid în planul membranar. proteinele mediază aproape toate funcţiile. având o mişcare laterală constantă. altele sunt virtual imobile (fibronectina). numindu-se proteine integrale sau intrinseci (tip Ig).2. realizând o asimetrie funcţională. proteinele de membrană conţin predominant regiuni hidrofobe cu structură secundară tip α-helix şi structuri terţiare şi cvaternare compacte. În acest fel cele două suprafeţe de membrană diferă între ele prin cantitatea de lipide şi proteine. Se produce o rotaţie la câteva ore (de exemplu. de exemplu. lipsa difuziei transverse face posibilă păstrarea timp îndelungat a asimetriei de membrană. rămânând fixe în plan orizontal (formând agregate care se ancorează de alte structuri ale citosolului sau de proteine din membranele celulare vecine). proteinele din membrana plasmatică au rol de pompe în transportul transmembranar. Proteinele pot fi inserate în dublul strat lipidic în diferite moduri. altele pot fi implantate la nivelul unui singur strat din cele două ale membranei lipidice (tip lecitinic). cât şi liberă deplasare a lipidelor şi proteinelor în structurile membranare. alte proteine (rodopsina) sunt la fel de mobile ca şi lipidele.

distribuţia sarcinilor electrice pe suprafaţa celulei.2. 7. Carbohidraţii. 7). în timp ce lanţurile polizaharidice rămân în afara celulei.2. glicolipidele. Faptul că cele două componente ale glicocalixului sunt în acelaşi timp şi elemente ale matricei extracelulare face dificilă stabilirea unei linii clare de demarcaţie între suprafaţa celulară şi matrice. sub forma oligo. Dacă majoritate proteinelor aflate pe suprafaţa celulară sunt glicoproteine. ele preferă să se orienteze spre suprafaţa apoasă a membranei (şi nu spre miezul hidrofob). Componenta glucidică membranară Carbohidraţii se întâlnesc pe suprafaţa tuturor membranelor plasmatice ale celulelor eucariote şi reprezintă 2-10% din greutatea componentelor membranare. În structura sa intră atât lanţurile oligo. etc). Glicocalixul Suprafaţa celulară este alcătuită din trei elemente: cortexul celular (zona periferică citoplasmei). constituind parte componentă a matrixului extracelular. membrana plasmatică şi glicocalixul. glicocalixul poate funcţiona ca depozit de cationi (Ca2+) ce sunt mobilizaţi în celulă în funcţie de necesităţile exprimate la un moment dat. deci absenţa respectivei cantităţi de energie reprezintă o barieră puternică în calea rotirii de tip fleep-flop a moleculei de hidrocarbonat. Prezentarea schematică a glicocalixului 31 . de multiplicare. Concentraţia mare de oligozaharide complexe la suprafaţa celulară poate sprijini ipoteza implicării acestei structuri în procese de recunoaştere celulă-celulă sau celulă-matrice. De asemenea. ele primesc informaţia din mediul extern şi o transmit spre interiorul celulei sub forma unor cascade de reacţii biochimice. Hidrocarbonaţii de pe suprafaţa celulară au o mare densitate de structură şi au rol în recunoaşterea intercelulară (faţă de celulele sistemului imunitar). Glicocalixul realizează deci. cât şi glicoproteine sintetizate de celulă şi apoi absorbite pe suprafaţa celulară (Fig. datorită încărcării electrice negative. În plus. 2.5. care au drept consecinţă modificări ale activităţii celulare (activitatea secretorie. molecule membranare integrale alcătuite din lanţuri polizaharidice lungi legate de un miez proteic. Structurile de glicoproteine au funcţie de receptori. majoritatea lanţurilor oligozaharidice conţin unul sau mai multe reziduuri de acid sialic.şi poliglucidice ale glicolipidelor şi glioproteinelor membranare. moleculă cu sarcină electrică negativă. Carbohidraţii se întâlnesc şi în structura proteoglicanilor. Fig. Rolul glicocalixului nu este pe deplin elucidat. deoarece orientarea inversă ar cere un consum foarte mare de energie.2.şi polizaharidelor se leagă covalent de proteine şi lipide formând glicoproteinele şi respectiv. Glicocalixul reprezintă zona periferică a suprafeţei celulei animale. numai una din 10 molecule lipidice ale monostratului extern conţine carbohidraţi. în cazul celulelor animale. Proteina din structura proteoglicanilor traversează dublul strat lipidic.4. Zaharurile sunt foarte hidrolitice.

De asemenea. Moleculele proteice transmembranare ce conţin cisteină cunosc şi ele o orientare strictă. fosfatidilserina. în membranele organitelor celulare (reticul endoplasmatic. Astfel. În acelaşi timp. Apa Apa deţine un loc important în structura membranară alături de celelalte componente chimice. În multe celule proteinele şi lipidele sunt menţinute în regiuni bine delimitate ale membranelor.2.6. În acest context este de remarcat faptul că există şi o distribuţie asimetrică a sarcinilor electrice. aparat Golgi) ele se găsesc pe faţa citoplasmatică.2. cât şi caracterul lor special sugerează implicarea acestor molecule ca receptori în procesele de comunicare intercelulară. Mai mult. Astfel. în timp ce. Permeabilitatea selectivă poate fi privită ca fiind în raport cu apa structuralizată din membrană. ea se referă şi la gradul de nesaturare a lanţurilor hidrocarbonate. proteinele transmembranare sunt în majoritate molecule glicolizate. Stricta orientare a glicoproteinelor este corelată cu funcţiile celor două feţe ale membranelor celulare. 32 . activitatea enzimatică a proteinelor asociate structurilor membranare poate fi condiţionată de sarcina electrică a fosfolipidelor. Deosebirile dintre aceste lipide nu se limitează doar la natura grupărilor polare. Modificările de permeabilitate determinate de procesul de excitaţie poate fi consecinţa „topirii” structurii hidrice în anumite regiuni. Localizarea glicolipidelor în monostratul extern al membranelor plasmatice. în planul membranei. grupările sulfhidril ale cisteinei formează punţi disulfurice inter şi/sau intra-catenare. apa joacă un rol precumpănitor în procesele de organizare moleculară a membranei. În plus. este localizat în monostratul intern al membranei eritrocitare.7. ca un liant. intervenind în stabilitatea structurilor proteice şi fosfolipidice bistratificate. ceea ce. ambele având un conţinut proteic şi lipidic diferit. Se găseşte în proporţie de 30-50 % asociată intim fie structurilor de la suprafaţă. Acest lucru se realizează prin intermediul joncţiunilor strânse ce funcţionează ca o barieră între cele două domenii membranare. Într-o astfel de stare. fie sub formă foarte ordonată. Asimetria distribuţiei componentelor membranare Imaginea membranei celulare ca o „soluţie lipidică” în care plutesc moleculele proteice pare astăzi simplistă. membrana celulelor epiteliale este împărţită în domenii distincte: apical şi latero-bazal. În membranele plasmatice lanţurile oligozaharidice marchează faţa exoplasmatică. determină o fluiditate diferită a celor două straturi lipidice. 2. Implicaţiile asimetriei lipidelor la nivel funcţional nu sunt încă pe deplin cunoscute. celulele epiteliale sunt capabile să împiedice difuzia moleculelor membranare. toate proteinele membranare integrale au o orientare strictă în raport cu faţa citoplasmatică şi cea externă a membranei celulare. În anumite celule. structural asemănătoare gheţii (apa legată chimic). Este posibil ca activitatea diferitelor proteine membranare să fie dependentă de microclimatul creat prin prezenţa fosfolipidelor specifice. în timp ce în monostratul extern al membranei predomină fosfatidilcolina şi sfingomielina. Distribuţia asimetrică a moleculelor membranare joacă un rol esenţial în realizarea funcţiilor celulare. stratul intern conţine fosfotidiletanolamina şi fosfatidilserina drept componente lipidice majore. distribuţia asimetrică a lipidelor şi proteinelor conduce la delimitarea unor domenii specifice în membranele plasmatice. doar pe faţă externă a membranei. Distribuţia asimetrică a compartimentului lipidic pe cele două feţe ale dublului strat lipidic a fost pusă în evidenţă pentru prima dată în membranele eritrocitelor.2. Ca urmare. Singurul fosfolipid cu sarcină electrică negativă.

8. Prin urmare. permite continuarea mişcării libere a moleculei. Mecanismele de transport prin membranele celulare Celula. ƒ continuarea difuziei în startul hidrofob nu reclamă energie de activare suplimentară pentru că trebuie să se desfacă legături de hidrogen (fig. 33 . Agitaţia termică a moleculelor asigură moleculei energia de activare necesară ruperii unor legături de hidrogen. 8. permeabilitatea selectivă creează cadrul favorabil desfăşurării unei activităţi metabolice stabile. ceea ce necesită o energie de activare moleculară (fig. molecula părăseşte stratul hidrofob (fig. ceea ce se realizează după legile difuziei simple în mediu apos. porţiunea e). cu refacerea lor spontană şi imediată.1. metaboliţi şi electroliţi. porţiunea c). Fiecare moleculă formează legături de hidrogen cu apa din interiorul celulei. din punct de vedere termodinamic.3. acesta având conţinut de apă apropiat de cel al mediului. existenţa sa fiind condiţionată de stabilirea unei permanente comunicări cu mediul înconjurător. aminoacizi. ƒ în etapa următoare. ƒ În raport cu caracteristicile moleculare. săruri de amoniu. Aceasta face posibilă alimentarea celulei cu molecule esenţiale (glucoză. cât şi prin reglarea volumului celular ca rezultat al relaţiilor osmotice celulă-mediu. în citoplasmă (fig. este un sistem deschis. atât prin menţinerea în spaţiul intracelular a unei concentraţii relativ constante de substanţe organice. 2.2. cât şi în sens invers. În momentul când molecula atinge stratul hidrofil al membranei. 8): ƒ molecula trebuie să avanseze în zona apoasă (mediu şi zona periferică a membranei). Deci. Această caracteristică a membranelor celulare prezintă particularităţi în raport cu diferenţierea funcţională a celulelor. uree). Procesul calitativ al traversării membranelor Se consideră că au loc următoarele etape (fig. Selectivitatea diferenţiată se manifestă atât la trecerea substanţelor din exterior în celulă. 8. În paralel cu asigurarea continuităţii acestor schimburi. cât şi a celor rezultaţi ca „deşeuri” în urma metabolismului celular (CO2. Permeabilitatea selectivă se modifică dinamic aflându-se sub influenţa modificărilor mediului extracelular şi a metabolismului celulei. 3. ƒ în fine. Traficul de substanţe ce se desfăşoară atât prin membrana plasmatică cât şi prin membranele interne ce delimitează organitele celulare antrenează diferite mecanisme de transport. molecula trebuie să se desprindă de stratul hidrofil şi să treacă în stratul lipofil. hormoni). permeabilitatea selectivă. porţiunea a). traversarea stratului exterior hidrofil se realizează fără consum de energie (fig. porţiunea b). Abordând această problemă din perspectiva schimbului de substanţe pe care celula îl realizează cu mediul extern. fenomen facilitat de formarea legăturilor de hidrogen cu moleculele de apă din stratul membranar proteic hidrofil interior. lipide) şi eliminarea atât a produşilor fiziologic activi (enzime. variază şi intensitatea energiei necesare pentru intrarea moleculei în stratul hidrofob. de unde trece prin acelaşi fenomen. 8. un rol major revine membranei plasmatice datorită caracteristicii sale fundamentale. 8. porţiunea d). la baza noţiunii de permeabilitate selectivă stă conceptul de membrană ca barieră a schimburilor celulare.

3 . amonoacizi) şi al unor ioni (H+. Acest tip de transport este denumit difuziune facilitată. Procesul nu implică consum de energie (ATP). Se constată existenţa unei relaţii de directă proporţionalitate între coeficientul de partiţie al unei molecule şi 34 . în timp ce ionii şi moleculele mici traversează dublul strat lipidic prin difuziune sau implicând proteinele membranare.2. care asigură trecerea moleculelor mici hidrosolubile. În difuzia simplă moleculele nu sunt modificate chimic sau asociate altor specii moleculare în timpul trecerii lor prin membrană. necesitând participarea unor proteine membranare specifice. Difuzia simplă Cel mai simplu tip de transport pasiv constă în difuzia fizică a moleculelor determinată de gradientul lor de concentraţie sau electrochimic. transportul macromoleculelor şi al particulelor necesită sechestrarea lor în vezicule delimitate de membrane. fie facilitat. ƒ proces biologic: endocitoză. Viteza cu care se desfăşoară etapa trecerii moleculelor din mediul apos extracelular/intracelular în interiorul hidrofob al membranei este dependentă de coeficientul de partiţie (K) al moleculei. Unele gaze (O2.Fig.3. ilustrând gradul de hidrofobicitate al moleculei. prin simpla filtrare prin pori (filtrarea) şi a moleculelor mari liposolubile prin dizolvare în membrană (difuzia simplă). fie activ. CO2) şi unele molecule mici cu caracter hidrofob sunt capabile să străbată dublul strat lipidic membranar prin difuziune simplă. el decurge cu pierdere de energie liberă. 8. Transportul ionilor şi moleculelor mici prin membranele celulare Maniera în care substanţele trec prin membranele celulare este determinată pe de o parte de caracteristicile substanţelor (greutate moleculară. inclusiv apa. a. 2. Un alt criteriu de clasificare este consumul de energie metabolică sub formă de ATP. nucleotide. când particulele de substanţă sunt înglobate de membrana celulară prin mişcări de invaginare şi transfer astfel spre interior. cu cât valoarea sa este mai mare. Acesta măsoară afinitatea relativă a moleculei pentru mediul lipidic în raport cu apa. dimpotrivă.2. Astfel. Se descriu următoarele posibilităţi de traversare a unei membrane: ƒ proces pasiv: transfer pasiv.1. Din acest punct de vedere se disting două tipuri de transport: pasiv şi activ. de compoziţia chimică a membranelor. Modificările energetice care însoţesc traversarea unei molecule hidrosolubile printr-o membrană biologică (după Maziliak). formă. 2. cu atât molecula are un mai pronunţat caracter hidrofob. Na+. K+. dimensiuni. Transportul moleculelor solubile în apă (glucoză. Ca2+) nu poate fi realizat în aceeaşi manieră. deci este mai liposolubilă şi pătrunde mai repede în celulă.Transportul pasiv Traversarea membranelor celulare de către molecule şi ioni în sensul gradientului de concentraţie sau electrochimic (compus din gradientul de concentraţie şi gradientul electric) poartă numele de transport pasiv. Astfel. grad de hidratare (grad de ionizare) iar pe de altă parte. Principalul criteriu de clasificare a tipurilor de transport îl reprezintă dimensiunile substanţelor ce străbat membrana. ƒ proces biochimic: transport specializat.

În acest model se consideră că transportorul exercită o mişcare de navetare sau rotaţie în dublul strat lipidic. Unul din modelele care au încercat să explice maniera în care se desfăşoară difuzia facilitată este modelul transportorilor cărăuşi (carrier model). transportul pasiv al moleculelor prin membrană este mediat de proteine membranare numite permeaze. În cazul transportului prin difuzie simplă a moleculelor fără sarcini electrice. Cea mai bine caracterizată permează. C2aq . C1aq. de la o concentraţie de 1M la o concentraţie de 0. formează porii membranari. difuzia facilitată se caracterizează prin specificitate faţă de molecula transportată. fiind astfel capabil să treacă molecula transportată de pe o faţă pe alta a membranei celulare. Calculele termodinamice demonstrează că la deplasarea unui mol de substanţă fără sarcină electrică. Permeaza leagă reversibil şi complementar la un situs activ o singură specie moleculară sau molecule aparţinând unei singure familii.reprezintă suprafaţa membranei P este coeficientul de permeabilitate al membranei. Aceste proteine transmembranare. viteza de difuziune a unei molecule prin membrană conform legii lui Fick este: unde: S . Are o greutate moleculară de 45. Deoarece difuzia facilitată este un tip de transport pasiv. transportul ionului de K+ de către valinomicină). D-glucopermeaza este o proteină transmembranară alcătuită de 12 α-helixuri care au în majoritate un caracter hidrofob. străbătute de un canal delimitat de aminoacizi hidrofili. disociindu-se pe cealaltă faţă a membranei cu eliberarea moleculei transportate. se respectă legea lui Fick. (dn/dt)= PxS (C1aq – C2aq) Fig. Difuzia facilitată În procesul de difuziune facilitată. iar rotirea unei molecule proteice în planul membranei este defavorizată din punct de vedere energetic.constanta de permeabilitate (P) a membranei celulare. D-gluco-permează (sau D-hexozo-permează). permeabilitatea selectivă a membranelor plasmatice poate fi explicită prin existenţa proteinelor canal. Aceasta enunţă că viteza de difuziune (dn/dt) a unei molecule este proporţională cu diferenţa de concentraţie. modelul „carrier” rămâne aplicabil numai pentru transportul anumitor ioni de către polipeptide antibiotice (de exemplu. Deci.000 Da. procesul fiind exclusiv determinat de gradientul electrochimic. 9. 6). În urma legăturii ce are loc pe o faţă a membranei se formează un complex moleculă-permează ce traversează dublul strat lipidic.1M (la 250C) sistemul pierde o energie liberă de 1. suprafaţa (S) şi coeficientul de permeabilitate (P). Mecanismul transportului mediat de Dgluco-permează În parte.sunt concentraţiile mediilor apoase separate de membrana celulară. viteza de difuziune a moleculei prin interiorul membranei este mult inferioară vitezei sale de difuziune printr-un mediu apos. b. Difuzia simplă prin membranele celulare se realizează cu pierdere de energie liberă. Proteinele canal specializate în transportul selectiv al diferitelor specii ionice se 35 . În difuzia moleculelor încărcate electric legea lui Fick nu mai are aplicabilitate. catalizează difuzia facilitată a glucozei prin membrana eritrocitelor (Fig. Datorită vâscozităţii dublului strat lipidic. Spre deosebire de difuzia simplă.359 kcal/mol.

Schema joncţiunii neuromusculare şi principalele proteine canal de ioni implicate de declanşarea contracţiei musculare sub acţiunea impulsului nervos.proteină canal de Na+ cu poartă comandată de ligand.starea de repaus. Transportul mediat de aceste proteine nu necesită consum de energie. 10. 12.2. A Fig. B . În acest caz canalele se deschid în urma legării la un receptor a unei molecule semnal ce poate fi un mediator extracelular (neurotransmiţător) sau un mediator intracelular (ion. 12). ƒ cu poartă comandată de liganzi. deschiderea canalelor reprezintă un răspuns celular la diferite semnale recepţionate de membrana plasmatică. Modificarea conformaţională a receptorului acetilcolinic . nucleotid. implicit. B Fig. De regulă.numesc proteine canal de ioni.starea activată Fig. A . ionii difuzând cu viteze diferite prin membrană în sensul gradientelor de concentraţie.3. ƒ cu poartă comandată de voltaj (dependente de valoarea potenţialului de membrană) (Fig. se deosebesc trei tipuri de proteine canal: ƒ cu poartă comandată de stimuli mecanici.2. 11. Proteinele canal de ioni se deschid tranzitoriu. 10. caracteristică ce a sugerat denumirea lor de proteine canal cu poartă (gate channels). Transportul activ Deplasarea moleculelor şi ionilor prin transport pasiv evoluează spre egalarea concentraţiilor de o parte şi de alta a membranei şi. proteină de legare a GTP) (Fig. Structura canalului de Na+ cu poartă comandată de voltaj 2. dispariţia potenţialului 36 . În funcţie de factorii ce comandă deschiderea porţilor. 11).

fiind implicată în transportul ionilor de Ca2+ din citosol în acest organit celular. Pentru a menţine homeostazia mediului intracelular. Astfel. celula şi-a creat mecanisme de transport activ capabile să deplaseze moleculele şi ionii în sens invers gradientelor lor de concentraţie şi electrochimic.Na -K+-ATP-aza (pompa de Na+-K+) prezentă în membranele plasmatice ale tuturor celulelor animale este unul dintre cele mai studiate sisteme de transport activ. energia moleculelor de ATP este utilizată indirect prin intermediul gradientelor ionice. Al doilea tip de transport activ poartă numele de cotransport. Al doilea reprezentat al clasei de ATP-azei P este Ca2+-ATP-aza (pompa de Ca2+). Astfel. fiind capabilă să utilizeze direct energia rezultată în urma hidrolizei ATP în procesul de transport (pompele ionice). O proteină capabilă să lege specific ionii de Ca2+ a fost identificată şi în citosol. Acest tip de transport este mediat de proteine specifice şi prezintă toate caracteristicile cinetice ale difuziei facilitate. eritrocitele utilizează 50% din energia stocată în moleculele de ATP pentru a menţine o concentraţie ionică relativ constantă a mediului intracelular. În transportul activ propriu-zis. Mecanismul de acţiune Na+-K+-ATP-aza. Na+ K+-ATP-aza pompează Na+ în mediul extracelular şi introduce K+ cu sarcină în celulă. Proteina numită calmodulină este alcătuită dintr-un singur lanţ polipeptidic şi are o funcţie reglatoare modificând viteza de pompare a ionilor de Ca2+ în raport cu concentraţia citosolică a acestora. În cadrul acestui transport moleculele şi ionii sunt deplasaţi împotriva gradientelor lor de concentraţie pe seama energiei eliberate în transportul pasiv al altor molecule şi ioni. Pompele ionice Se cunosc trei clase de proteine ce cuplează direct transportul ionilor împotriva gradietelor lor electrochimice cu desfacerea legăturilor fosfodiesterice din molecula de ATP şi formarea de ADP (adenozin difosfat) şi fosfor anorganic (P): clasa ATP-azelor P. În unele cazuri de cotransport. Funcţionarea Na+-K+-ATP-aza asigură menţinerea unei concentraţii intracelulare relativ ridicată a ionilor de K+ ce condiţionează desfăşurarea normală a unor procese celulare vitale cum sunt: biosinteza proteică. mediat de Ca2+ATP-aza. Primul reprezentant al acestei clase şi cel mai răspândit . în unele cazuri împreună cu K+. are la bază modificarea conformaţională a enzimei. în timp ce înlăturarea ionilor din citosol permite relaxarea musculară. este esenţial în procesul de contracţie – relaxare musculară. molecula transportoare are funcţie ATP-azică. implică consum de energie metabolică. a. Este localizată în membranele plasmatice asigurând menţinerea unei concentraţii intracelulare scăzute a ionilor de Ca2+. este posibilă formarea unor canale în proteina transportoare ce permite trecerea ionilor de Na+ şi K+ prin membrana plasmatică.membranar. În funcţie de modul în care este utilizată energia se deosebesc două tipuri de transport activ. 13). 37 . pe care transportul activ îl oferă celulei. deşi insuficient cunoscut. Energia ce asigură conversia conformaţiei enzimei (E1 → E2) cât şi pomparea ionilor împotriva gradientului lor de concentraţie este furnizată de hidroliza moleculelor de ATP (Fig. Ultimul constituient al ATP-azelor P transportă ionii de H+. Clasa ATP-azelor P conţine trei reprezentanţi. Plusul de independenţă faţă de compoziţia mediului înconjurător. Pomparea ionilor din reticulul sarcoplasmic în citosol determină contracţia musculară. clasa ATPazelor V (H+-ATP-aze). clasa ATP-azelor F. activitatea catalitică a unor enzime (piruvat-kinaza) şi menţinerea potenţialului de membrană a celulelor excitabile. În celulele musculare enzima este prezentă în membrana reticulului sarcoplasmic. Traficul Ca2+ prin membrana reticulului sarcoplasmic în celulele musculare.

Sunt descrise trei aspecte ale cotransportului: 1) uniport. b. Transportul uniport reprezintă trecerea prin membrană. e.5-5) în interiorul acestui organit celular.defineşte procesul de cotransport. Clasa ATP-azelor V (H+ . Cotransportul activ al ionilor şi al moleculelor prin membrana plasmatică nu utilizează în toate cazurile direct energia eliberată prin hidroliza ATP.Fig. la un moment dat. Ceea ce caracterizează ATP-azele din clasa F. Deplasarea ionilor şi moleculelor împotriva gradientelor lor de concentraţie cuplată obligatoriu cu transportul pasiv al altor ioni .K ATP-azei a. este faptul că acţionează în sensul cuplării-deplasării H+ de la o concentraţie mai mare la una mică cu sinteza ATP din ADP şi P. 14 a). Pompa de H+ dependentă de ATP din membranele lizozomale are rolul de a menţine un pH scăzut (4. fără a fi cuplată cu mişcarea altei specii moleculare. K+ se leagă la situsurile de pe faţa exoplasmatică ale subunităţii α. a unei singure specii moleculare sau ionice. ionii de Na+ au un rol important în transportul zaharurilor şi aminoacizilor în celulă. f. proteina aflată în conformaţie E1 leagă Na+ la situsurile aflate pe faţa citoplasmatică a subunităţii α. ca şi cele ale clasei V sunt responsabile de transportul protonilor. 38 . 3) antiport. localizate în membrana mitocondrială. Folosirea energiei gradientelor ionice în transportul transmembranelor activ constituie o cale indirectă de utilizare a energiei stocate în ATP. energia legăturii macroenergice E1~P asigură modificarea conformaţională a proteinei (E1-P) şi transportul Na+ în spaţiul extracelular. b.numiţi ioni cotransportaţi . transportul K+ prin membrana plasmatică şi eliberarea lui în citosol are loc simultan cu revenirea proteinei transportoare la conformaţia iniţială (E1).ATP-aze) este reprezentată de proteine transportoare ce realizează deplasarea protonilor în sens invers gradientului lor de concentraţie. d. H+-ATP-aza este prezentă în membranele plasmatice ale celulelor ce secretă produşi acizi (membrana apicală a celulelor epiteliale ce mărginesc lumenul vezicii urinare) şi în membranele lizozomale. 13. În acest caz. defosforilarea proteinei transportoare conduce la modificarea conformaţiei (E2). moleculele neutre nu se acumulează împotriva gradienţilor de concentraţie. legarea ATP este urmată de hidroliza acestuia şi fosforilarea unui rest de Asp din structura proteinei (E1~P). În acest transport activ. Schema funcţionării Na+ . 2) sinport. ci transportul lor prin membrană este facilitat de gradientul de concentraţie scăzută şi catalizat de o proteină de import numită importer (fig. Clasa ATP-azelor F. c.

împotriva gradientului de concentraţie. Pătrunderea acestor molecule în celulele epiteliale este cuplată obligatoriu cu intrarea ionilor de Na+. Antrenarea în circulaţie sanguină a glucozei absorbită din lumenul intestinal şi deplasarea aminoacizilor din tubii renali în sânge reprezintă procese cu o desfăşurare similară. Dintre toate sistemele de simport cel mai bine cunoscut este simportul de lactoză în celula bacteriană (Escherichia coli) (fig. b2). Cooperarea celor două proteine transportoare face posibilă preluarea continuă a glucozei din lumenul intestinal. Tipul simport reprezintă cotransportul a două specii deosebite (o structură chimică solvită şi union încărcat H+) în aceeaşi direcţie. 39 . 14. purtaţi fiind de către o proteină porter (fig. Na+K+-ATP-aza menţine gradientul electrochimic al Na+ prin pomparea ionilor în afara celulei epiteliale. în celulele epiteliale ce delimitează lumenul intestinal. 15. 14. b1).Fig. în care un rol important îl joacă celulele epiteliale intestinale şi respectiv. 14. Simportul este asigurat de proteine specifice localizate în regiunea apicală (cu microvili) a membranei plasmatice (fig. Mecanisme de cotransport Fig.Na+ asigură acumularea glucozei. tubulare. Proteina ce realizează simportul glucoză . 15).

25 M NaCl) 40 . fapt ce determină activarea sistemului antiport Na+-H+ şi Cl-HCO3-. Reglarea volumului celular şi a presiunii osmotice interne În anumite limite. Are loc schimbarea unei specii moleculare cu alta. Majoritatea acestor tipuri de transport activ simport/antiport.factor critic în transportul molecular de apă Deplasare moleculelor de apă prin membrana plasmatică sau printr-un strat de celule este rezultatul acţiunii diferenţei de concentraţie a celor două soluţii separate de membrană (stratul de celule) şi /sau gradientul de presiune hidrostatică. Speciile ionice exportate în mediul extracelular (H+ şi HCO3-) sunt generate în celulă ca rezultat al acţiunii anhidrazei carbonice asupra produsului final al metabolismului celular CO2. sunt declanşate de gradienţi de Na+. 16. în celulele animale. 16). Na+ este transportat intracelular. animale). simport şi antiport au fost descrise întâi la bacterii (Escherichia coli). Cele trei tipuri de transport .în locul grupării HCO3-. plante. Prin acest tip de transport activ. 14. Mecanismul transportului molecular de apă prin dublul strat lipidic nu este încă cunoscut. ulterior dovedindu-şi valabilitatea în toate celulele organismelor vii (fungi. în condiţiile în care celula se găseşte într-un mediu hiperton (0. c.în celulă şi exportul de HCO3-. generaţi. uniport. sau Cl. Studii recente sugerează posibilitatea existenţei unor proteine canal de apă la nivelul membranelor plasmatice. la rândul lor. Transportul apei şi reglarea volumului celular Presiunea osmotică . Proteinele uniporter. acest antiport reuşeşte să menţină scăzut nivelul citosolic al calciului în multe celule. c) între două substraturi solubizante în două direcţii opuse. Introducerea unei celule într-un mediu hipertonic (cu o concentraţie salină superioară conţinutului celular) este urmată de scăderea pH-ului citosolic.K+-ATP-ază.Sistemul antiport reprezintă transportul de interschimb (fig. de pompe ionice de Na+. celulele sunt capabile de a-şi modula tensiunea osmotică internă şi prin aceasta îşi pot menţine volumul relativ constant. Fig. Al doilea sistem acţionează în sensul deplasării Cl. de exemplu Na+ în locul ionului de H+. transport catalizat de o proteină antiporter. simporter şi antiporter au structuri asemănătoare şi funcţionează prin mecanisme similare. Influxul de Na+ şi Clconduce la creşterea concentraţiei saline şi a tensiunii osmotice celulare ce fac posibilă intrarea moleculelor de apă în celulă şi în unele cazuri restabilirea volumului celular iniţial (fig. Principalele proteine transportoare implicate în reglarea volumului celular. iar concomitent Ca2+ este scos în spaţiul extracelular. Primul sistem asigură intrarea în celulă a Na+ în schimbul ieşirii H+.

neurotransmiţători şi enzime digestive este realizată prin exocitoză reglată. cele două procese de transport menţionate prezintă unele caracteristici comune: ƒ sechestrarea moleculelor şi a particulelor transportate în vezicule.3. polinucleotide. ƒ asigurarea unui transport strict direcţionat. Prin exocitoză macromoleculele sintetizate în celulă sunt excretate în spaţiul extracelular. Studiul transportului macromoleculelor din celulă în mediul extracelular sugerează existenţa a două tipuri de exocitoză: constitutivă şi reglată (fig. Procesul de exocitoză stă la baza desfăşurării secreţiei celulare (fig. 17. Deşi decurg după mecanisme diferite. Endocitoza este implicată în transportul în celulă a diverselor molecule. fie eliberate din nou în mediul extracelular. Diferitele macromolecule (proteine. Se disting două tipuri de transport: exocitoza şi endocitoza. Materialele ce pătrund în celulă prin endocitoză sunt fie supuse acţiunii enzimelor hidrolitice lizozomale. Secreţia celulară de hormoni. poliglucide) şi particule traversează membrana plasmatică prin mecanisme de transport mediate de vezicule. Exocitoza constitutivă este comună tuturor celulelor şi asigură eliminarea continuă a macromoleculelor sintetizate în spaţiul extracelular. În acest caz moleculele sunt împachetate în vezicule de secreţii. un mesager chimic. Transportul macromoleculelor şi particulelor prin membrana plasmatică Schimbul de substanţe pe care îl realizează celula cu mediul înconjurător nu este limitat numai la ioni. cât şi a fracţiunilor din fluidul interstiţial (pinocitoza). iar fuziunea lor cu membrana plasmatică este comandată de un semnal extracelular. 17). de cele mai multe ori. De cele mai multe ori macromoleculele de secreţie sunt eliberate din celulă prin aceeaşi regiune a membranei plasmatice prin care ele au pătruns. Există însă situaţii în care macromoleculele traversează spaţiul celular fiind secretate printr-o altă regiune membranară. Calea clasică de transport a moleculelor de secreţie în spaţiul extracelular 41 . 18).2.3. Fig. Acest ultim tip de transport poartă numele de transcitoză. molecule mici şi apă. ƒ rolul critic al procesului de fuziune membranară.

În funcţie de mecanismul procesului de endocitoză distingem: endocitoza mediată de receptori şi pinocitoza. cât şi a substanţelor dizolvate în lichidul interstiţial (fig. 19). Endocitoza mediată de receptori pentru LDL 42 . reprezintă un tip de transport specific şi eficient al macromoleculelor. macromoleculele intră în celule sub forma complexului de ligand-receptor. 20. colesterolul circulă în sânge legat de o proteină cu care formează complexe numite lipoproteine cu densitate scăzută (LDL) (fig. Fig. 18. fără a fi însoţite de fluidul extracelular. În urma recunoaşteri şi legării lor la receptori de membrană. 19. Calea urmată de particulele ce au pătruns în celulă prin endocitoză Fig.Fig. 20). Prezentarea schematică a exocitozei constitutive şi reglate Endocitoza defineşte transportul mediat de vezicule din mediul extracelular în celulă al unor macromolecule. De exemplu. Endocitoza mediată de receptori.

resturi celulare etc. factorul de creştere epidermic. helixuri transmembranare. fragmente de celule eucariote sau chiar celule întregi). microorganisme.prima etapă a fagocitozei . etapă absolut necesară pentru sortarea proteinelor şi dirijarea lor către destinaţii specifice. fiind fixaţi şi importaţi intracelular. Mecanismul endocitozei Endocitoza începe cu invaginarea unei asemenea regiuni din membrana plasmatică. Partea citosolică a acestor zone. În organismele animale se disting două tipuri de celule sanguine ce acţionează ca fagocite: monocitele (ce migrează în ţesuturi dând naştere macrofagelor şi ele celule cu funcţie fagocitară) şi neutrofilele. cu formarea unei caveole. prezentând câteva aspecte particulare deosebit de importante şi anume: eliberarea metaboliţilor esenţiali către celule a colesterolului. Celule specializate numite fagocite sunt capabile să înglobeze şi să distrugă substanţe străine. clatrina formează o reţea în jurul acesteia pe care apoi o închide rezultând în final o veziculă cu manta de clatrină(diametrul de 800Aº). celule îmbătrânite şi maligne. Vezicule prinde rapid clatrina şi devine endozom (receptozom). Eliberarea clatrinei din vezicule reprezintă un moment cheie în endocitoză deoarece prezenţa acestei mantale proteice în jurul veziculei ar împiedica transmiterea proteinelor importate şi a receptorilor către destinaţiile lor. 43 . În raport cu mărimea şi complexitatea particulelor endocitate.Procesul de endocitoză mediată de receptoriare o semnificaţie biologică foarte largă. etc). Fagocitoza (gr. captarea proteinelor ţintite pentru distrugere şi eliberarea acestora către lizozomi(de ex celulele hepatice captează şi distrug glicoproteinele plasmatice senescente). bacterii. Caveolele reprezină 2% din suprafaţa unei celule animale. Clatrina este reciclată de către o enzimă activată de ATP. rezultă deci că soarta substratului este decisivă la acest nivel. prin scăderea numărului de receptori celulari. Acidifierea endozomilor prin acţiunilor unor pompe protonice (activate de ATP) duce la disocierea complexelor receptor-proteine. Majoritatea receptorilor de pe suprafaţa celulelor care mediază endocitoza sunt glicoproteine transmembranare. Legarea particulelor de fagocit . care ulterior invaginându-se vor forma cavele (coate pita).implică participarea receptorilor de membrană ce recunosc specific liganzii aflaţi pe suprafaţa particulei ţintă. Endocitoza îndepărtează aceşti hormoni din circulaţie şi fie celula.Caracteristic pentru endozomi este pH-ul acid care determină disocierea celor mai multe complexe receptor – proteine. modularea răspunsului la mulşi hormoni de natură proteică şi factori de creştere (de ex insulina. fagiere=a mânca) este un proces de transport mediat de vezicule prin care celulele sunt capabile să ingere diverse particule din spaţiul extracelular. corpusculare (virusuri. Mulţi dintre aceşti receptori sunt localizaţi în anumite regiuni ale membranei plasmatice. care sunt recunoscuţi de către receptorii de suprafaţă ai celulelor. Endozomii fuzionează şi formează vezicule mai mari cu diametrul de 2000-6000Aº (în circa 20 de secunde). mai puţin receptivă la aceştia. temporar. la mamifere procesul joacă un rol important în apărarea organismului. pinocitoza: endocitarea moleculelor solubile (toxinele bacteriene). Aceşti receptori au: ƒ un domeniu extracelular. se disting două variante particulare ale endocitozei şi anume: fagocitoza: endocitoza macromoleculelor sau a particulelor mici. ƒ 1-2. Dacă la organismele unicelulare fagocitoza reprezintă principala cale de nutriţie. ƒ mică regiune citosolică. a ionilor de fier. a complexelor vitaminice B12. constituie un strat gros de clatrină (proteină ce va forma o reţea în jurul veziculelor membranare).

anticorpi primiţi odată cu laptele matern. Al doilea mesager declanşează un lanţ de reacţii intracelulare care provoacă în ultimă instanţă răspunsul celulei ţintă la ligantul fiziologic în cauză (fig. 25). bacteriile sunt supuse unui proces de opsonizare (gr. Procesul de calotare (capping) este energo-dependent necesitând prezenţa moleculelor de ATP.Pentru a putea fi fagocitate. 21. 22. În interiorul plasmalemei.cu formarea în final a unor vezicule citoplasmatice (cu dimensiuni de 1-2µm). anticorpii se deplasează spre un pol al celulei-ţintă generând o structură de tip calotă ce împiedică fagocitarea celulei ţintă (fig 21). Anticorpii se ataşează pe suprafaţa bacteriilor în aşa fel încât regiunea prin care aceştia se leagă la receptori. Un exemplu de transcitoză îl reprezintă transportul din stomac în circuitul sanguin al anticorpilor la nou-născut. După un scurt timp de la formarea cluster-ilor. 44 . sub influenţa unor particule mici. componente ale complementului sau diverse oligozaharide de pe suprafaţa microorganismelor. proces numit patching. Procesul este întâlnit în celule (epiteliale) ale căror membrane plasmatice sunt împărţite în domenii distincte (apical şi latero-bazal) datorită pronunţatei asimetriei în distribuţia elementelor lipidice şi proteice componente. neurotransmiţători. Transcitoza defineşte un tip de transport specific transcelular. opsonein=a pregăti pentru mâncare) ce constă în acoperirea suprafeţei bacteriene cu anticorpi şi/sau componente ale complementului. 21). având funcţia de legare specifică şi cu afinitate mare a unor molecule extracelulare numite liganzi (hormoni. Receptorul Fc din membrana plasmatică a fagocitelor interacţionează cu anticorpii legând cele două suprafeţe membranare printr-un mecanism tip fermoar (membrane-zippering-mechanism) ce face posibilă fagocitoza (fig. unde fuzionează cu lizozomii. Există posibilitatea stabilirii unor legături încrucişate între anticorpii ataşaţi pe suprafaţa celulei ţintă cu formarea unor aglomerări (clusterii).ţintă face posibilă fagocitarea acesteia B – procesul de „capping” împiedică fagocitarea celulei-ţintă Pinocitoza este un fenomen observat la macrofage şi reprezentat de invaginarea unei părţi a membranei celulare. al diferitelor microelemente. Fagocitoza se realizează printr-un mecanism „membrane-zipper” A – distribuirea uniformă a anticorpilor pe suprafaţa celulei . prin formarea complexului ligandreceptor. 2. solubile (picături). conţinutul veziculei fiind hidrolizat. Activarea receptorilor specifici de către anticorpi. generează un semnal intracelular ce declanşează ingestia. RECEPTORII DIN MEMBRANĂ Receptorii membranari sunt glicoproteine transmembranare. Unii dintre aceşti liganzi sunt numiţi mesageri de ordinul I. 24. este expusă spre exterior. 23. Această veziculă migrează de la membrana celulară spre regiunea perinucleară. numită regiune Fc. receptorul activat interacţionează apoi cu un sistem enzimatic care generează în citosol un mesager de ordin II. etc.) prin legarea cărora se induc răspunsuri celulare caracteristice. Fig.4. de obicei cAMP (adenozin-monofosfatul ciclic).

b. histamină. el pătrunde uşor prin plasmalema celulei ţintă şi se leagă de receptorii intracelulari. receptorii pentru acetilcolină. au putut fi vizualizaţi unii receptori în ţesuturi umane obţinute post-mortem. noradrenalină. Exemple de modificări ale plasmalemei pot fi: Redistribuirea receptorilor cu agregarea lor în anumite zone ale plasmalemei urmată de endocitoză. Prin legarea de receptor apar diferite modificări ale plasmalemei ce induc apoi efecte intracelulare. se produc la legarea neurotransmiţătorilor de membrana postsinaptică şi au rol în transmiterea şi generarea impulsului nervos Activarea unor enzime din plasmalemă (activarea adenilatciclazei de către hormonii polipeptidicihidrosolubili). parathormonul. Receptorii pentru substanţe exogene (vehiculate de obicei pe cale umorală) includ: ƒ receptori pentru virusuri. acid aspartic. Creşterea intracelulară a Ca+2 (prin deschiderea unor canale din plasmalemă care permit pătrunderea calciului extracelular ce se leagă în citosol de proteine specifice. datorită progreselor tehnicii. Ligantul de care se leagă de receptor prin forţe slabe (hidrofobe. altele pot difuza local.În cazurile când interacţiunile moleculă semnal receptorul generează un nucleotid ciclic (adenozin sau guanozin. peptide mici ca encefalina). hormonii hidrofili se leagă de receptorii din plasmalemă şi aceşti receptori transmit celulei informaţia necesară spre a-şi modifica metabolismul. de ex calmodulina). adrenalină.după cum hormonul este hidrofil sau hidrofos (cum este cazul hormonilor steroizi şi tiroidieni). 2. acid glutamic. În acesta categorie intră receptorii pentru insulină. c.4. Hangley. Receptori implicaţi în reacţii imunitare sunt receptori pentru antigene endogene (foarte numeroşi în plasmalema unor limfocite).Unele dintre aceste molecule acţionează strict numai asupra unei celule postsinaptice. adrenalină. în matricea citoplasmatică.1. Dimpotrivă. receptori pentru anticorpi. atunci Ca+2.legături de hidrogen).influenţând mai multe celule. dopamină. 45 . Receptori pentru hormoni sunt localizaţi diferit în celulă. este considerat ca un mesager de ordinul II. glicină. hormoni ai hipofizei. a. De remarcat că folosirea mesagerilor de ordin I şi activarea multor proteine şi enzime prin legarea unei singure molecule de ligand au ca rezultat creşterea extrem de mare a eficienţei receptorilor al căror procent nu depăşeşte 1% din totalul proteinelor de membrană. acid gamma-amino-butiric.monofosfat ciclic) ci provoacă un influx rapid de ioni de calciu (Ca+2). Modificări de permeabilitate a membranei. într-o zonă specifică din molecula receptorului. datorită deschiderii canalelor de calciu ale membranelor celulare. receptori pentru complement. musculare sau alte celule efectuare (de ex. serotonină. ƒ receptori pentru antigene străine de organism ƒ receptori pentru toxine bacteriene ƒ receptori pentru medicamente ƒ receptori pentru lecitine Deşi conceptul de receptor a fost enunţat de mai bine de 100 de ani de către P Erlich şi M.Tipuri de receptori Se pot distinge două categorii mari de receptori după originea ligandului pe care îl leagă: receptori pentru substanţe endogene şi receptori pentru substanţe exogene. pentru a explica mecanismul de acţiune al medicamentelor şi toxinelor numai recent. Receptorii pentru neurotransmiţători sunt situaţi în membrana postsinaptică a celulei nervoase. deci având efecte de mediatori chimici locali. glucagon.

mesaje care difuzează în spaţiul extracelular. anticorpii şi antigenele. etc .2. β-adrenergic – 46 . când mesajele se transmit fără o difuziune semnificativă în spaţiile extracelulare pot fi: ƒ permanente ƒ tranzitorii ƒ episodice Contactul direct permanent se realizează de obicei prin intermediul joncţiunilor permeabile de tip „gap” care leagă direct compartimentele citoplasmatice ale celulelor ce se influenţează reciproc şi prin care trec molecule mici. Receptorii celulelor nervoase Când informaţia circula rapid de la şi către anumite locuri.Comunicarea intercelulară la distanţă Celulele pot schimba între ele. dopamina. 2. polinucleotidele şi ARN. . etc. tranzitoriu este exemplificat tipic de cooperarea celulelor sistemului imunitar a cărui organizare este astăzi comparată cu aceea a sistemului nervos elaborându-se conceptul de „reţea imunitară”. consecutiv eliberării unui mesager chimic în torentul circulator fiind adecvată transmiterii de informaţii generale. receptorul colinergic.2. Dintre receptorii şi antigoniştii lor. Căile principale prin care se realizează schimbul mesajelor sunt: a) transmiterea indirectă la distanţă b) transmiterea directă între celulele aflate în contact.2.1. ionii şi nucleotidele.Contactul intracelular direct Contactul celular direct. De asemenea există şi cazul conjugării celor două posibilităţi de comunicare anterioară când mesajele se transmit la distanţă prin contacte interpuse (de exemplu. de exemplu metabolice. Principalele sisteme de mesageri şi semnale intercelulare sunt hormonii (care nu mai sunt consideraţi produşi exclusiv ai glandelor endocrine). sensibil la muscarină cu antagonist atropina. neurohormonii şi neuromediatorii.4. capătul nervului eliberează neurotransmiţătorii în spaţiul sinaptic de unde o parte sunt distruşi şi o alta se prinde de receptorii specifici. Contacul intercelular direct cu caracter efemer. Modalităţi de comunicare intercelulară Sistemele de comunicare intercelulară reprezintă cheia înţelegerii funcţionării armonioase a celor aproximativ1x 1015celule din organismul uman. 2. cazul reţelei nervoase dintre celulele senzoriale şi cele musculare). legătura este stabilizată prin contacte sinaptice intercelulare de 15 nm dintre celulele care participă la transmiterea mesajelor. la distanţă. Pe plan celular. adaptată comunicării rapide şi selective a mesajelor şi. sensibil la nicotină (α-bungarotoxina). ATP.continuând cu controlul creşterii şi diviziunii.4. Pe de altă parte.4. ca şi pentru coordonarea diverselor activităţi ale celulelor mature. glicina. factorii de creştere. În ambele cazuri membranele celulare au un rol principal îndeosebi prin existenţa receptorilor specifici 2. virusurile şi interferonii. semnalele bioelectrice. Comunicarea între celule este necesară începând cu dezvoltarea şi organizarea acestora în ţesuturi. Odată cu apariţia potenţialului de acţiune.4.2.2. α-adrenergic (fentolamina). noradrenalina. mesajele sunt vehiculate printr-un mecanism electric de către nervi prin transmisie chimică între neuroni şi între aceştia şi celulele receptoare senzoriale sau efectuare. fac parte: receptorul colinergic. Astfel de neurotransmiţători sunt: acetilcolina.3.transmiterea nervoasă. substanţa P (un decapeptid). într-o serie de boli alterarea comunicării are un rol patogenic important. Acesta este cazul a două mecanisme fundamentale de transmitere a informaţiei: .transmiterea umorală. glutamatul.

în acest mod. aceasta se face la întâmplare. Canalele de Na+ şi K+ (schemă) 47 . Diferenţa de voltaj între K+ care iese în spaţiul sinaptic si Na+ care intra în celula este aproape 0 (zero). si alţii . Propagarea mai departe a influxului nervos depinde de existenta în membrana neuronului a unor canale ce se deschid pentru Na+ la o modificare a voltajului membranar şi a căror funcţionare de . se accelerează. Fuziunea veziculelor cu acetilcolina cu membrana presinaptice este declanşată de o creştere rapidă şi trecătoare a concentraţiei Ca2+ în butonul terminal al axonului. Influxul nervos (schemă) În momentul aplicării unui stimul are loc o depolarizare locala slabă caracterizată printr-o mică modificare de voltaj care deschide canalele pentru Na+. Receptorii membranari postsinaptici sunt concepuţi ca nişte canale proteice care se deschid la neurotransmiţător. Ataşarea veziculelor cu acetilcolina de membrana presinaptica se face pe unele proteine intrinseci membranare. Fiecare terminaţie conţine aproximativ 10000 molecule de acetilcolina.(propanolul). de fapt a potenţialului de acţiune (P. legându-se de receptorii membranari postsinaptici. 22. dar imediat acest Ca2+ liber dispare în momentul contopirii veziculelor cu membrana presinaptica. scade energia stadiului conformaţional deschis şi. acetilcolina se descărca prin impuls nervos (impulsul nervos este acela care deschide canalele proteice) şi realizează în membrana postsinaptică prin mediaţie chimica un potenţial de membrana cu ajutorul canalelor receptoare de acetilcolina care transporta K+ şi Na+. sub influenţa Ca2+. parcurgând câteva sute de micrometrii pe suprafaţa unui muşchi. canalul proteic al respectivului receptor se va deschide. În fiecare regiune presinaptică se găsesc vezicule presinaptice la capătul terminaţiei nervoase. Inversarea voltajului determină potenţialul de acţiune ce se propagă de-a lungul axonului (fig. Ieşirea ionilor de K+ restabileşte repede potenţialul negativ al membranei .A. Deci. 22). În mai puţin de 100ms conţinutul de circa 10000 molecule de acetil-colina iese prin exocitoza în spaţiul sinaptic. Când doua molecule dintr-un neuro-transmitaţor (acetilcolina) se leagă de un receptor postsinaptic. Fig. cele 10000 molecule de acetilcolina trecând prin cele circa 2000 de canale în acelaşi timp cu 20000 ioni de Na+ într-un sens si tot atâţia de potasiu (K+) în sens invers.poarta închisă şi deschisă” pentru Na+ este cauza. 23). Pătrunderea Na+. aşezate pe doua şiruri la fiecare sinapsa.. Probabil că exocitoza se realizează prin filamentele mecanocontractile membranare. Axonul unui neuron motor de la broască. formează câteva sute de contacte sinaptice la 1µm . transferând voltajul mai departe.) (fig. pana ce suprafaţa interna a membranei se pozitivează pe o unica porţiune. într-o ms. Asemenea apropiere de zero depinde de numărul canalelor deschise şi de durata acestui stadiu. Fig. 23.

ceea ce înseamnă un câmp electric mare membranar.închisă” în . după cum se ştie. Diferenţa de voltaj transmembranar care deschide canalul Na+ acţionează de asemenea. dipolii electrici ai proteinelor canalului Na+ se aliniază cu câmpul electric membranar. deoarece fiecare canal deschizându-se face să crească conductanţa membranei de 8x10-12ohmi (Ω). În consecinţa. De un asemenea complex se pot lega. Fiecare complex are 250000 daltoni. Pe suprafaţa sa canalul are grupări încărcate electric în poziţii bine determinate. diferită de aceea din starea de repaus. Receptorul este relativ hidrofob şi glicolizat cu manoza şi galactoza. Un complex prezintă patru situsuri de legare pentru acetilcolina. Este de remarcat că. 48 . de aproximativ 100KV/cm. Modificările în intensitatea câmpului membranar pot. care se găsesc şi în creierul mamiferelor. Este vorba de un complex de 3-4 polipeptide cu o greutate moleculară de 200000-300000 fiecare polipeptid având o GM=40000-65000 . astfel că faţa internă (sau citoplasmatică) devine pozitivă prin pătrunderea Na+. deci aproximativ 7500 receptori dispuşi în arii hexagonale la suprafaţa membranei..deschisă”. cu un por de 0. pentru ca apoi sa se închidă prin inactivare.4. Deschiderea canalelor Na+ se face în modul . hidrofobe şi glicolizate cu manoza şi galactoza. Cantităţile mici de nicotina sensibilizează receptorii. 70mV între incarcatura pozitivă de la exterior şi cea negativă de la interior.închisă”.4. asistentă a 30000 molecule de toxina marcată pe un µm2.Canalul Na+ este o proteină de circa 300000 daltoni. aşa fel încât canalele rămân deschise scurt timp. 2. Membranele lor postsinaptice sunt foarte bogate însa într-un receptor colinergic reglat de nicotina . sunt blocaţi când în sângele circulant apare un anticorp al sau datorită unei condiţii autoimunitare. În acest caz. este starea de inactivare ce apare mult mai lent ca procesul de activare. constatându-se. determinându-i o stare conformaţională . nu se mai poate realiza transmisia neuromusculara şi apare o maladie musculară degenerativă. spre deosebire de corpul neuronului care.6 nm prin care trec ioni de Na+ cu o moleculă de apă. experimental. 4 molecule de αbungarotoxina marcată. Apoi.. Asemenea sarcini conferă canalului un moment dipol electric mare. prin scoaterea K+ de câtre canalele K+ în afara fibrei nervoase. care variază în direcţie şi mărime de câte ori se schimbă conformaţia moleculară a canalului.. contracarând canalul Na+. fiind compus din 3-4 tipuri de polipeptide de 50000 daltoni. Aceşti receptori. se stabileşte incarcatura negativă a feţei citoplasmatice a membranei. să schimbe conformaţia proteinei canalului din . Receptorii care controlează permeabilitatea ionică Ţesuturile electrogene ale peştilor electrici au puţine joncţiuni neuromusculare. asupra canalului. iar cele mari îl blochează . Diferenţa de potenţial a membranei în repaus este. în axon se generează un singur impuls care se propagă de-a lungul sau în urma unui singur stimul.4-0. după cum el se închide şi apoi se deschide. după izolarea membranelor postsinaptice. produce o serie de impulsuri la diferite intensităţi ale aceluiaşi stimul. Canalele rămân în stare de inactivare câteva ms şi abia apoi se închid trecând în starea de repaus.totul sau nimic”..

una de activitate marcată prin conductanţei Na+ şi alta de desensibilizare (sau un stadiu rezistent la activare). Şi invers sunt inhibitori ai 49 . Receptorul acetilcolinei (antagonistul lui fiind bungarotoxina) acţionează când captează neurotransmitătorul. deschizând canalul Na+ ce pătrunde astfel înăuntru (Na+). o stare de repaus. şi anume. Transmisia chimică prin sinapse O caracteristică a receptorilor este că prezintă întotdeauna trei stări conformaţionale ale proteinelor constitutive. funcţionând cu . Exista o multitudine de receptori a căror funcţionare este legată de canalele ionofore ale membranei celulare.. 24.Fig.porţi”care se deschid şi se închid sub influenţele chimice sau datorită variaţiilor de voltaj transmembranar.

Asemenea procese mediate de Ca2+ se realizează printr-o proteina ce leagă Ca intrat în celula.neurotransmiţătorilor care au efecte de hiperpolarizare prin intermediul receptorilor specifici (ex. activarea unei serii de receptori produce mobilizarea Ca2+ (receptorii colinergici. de 2nm diametru şi 20nm lungime. destul de apos. brusc se inversează bătaia cililor şi el înoată atunci înapoi. Tot astfel. Experimental. Astfel. cu diferite răspunsuri fiziologice. atunci scade şi permeabilitatea joncţiunilor şi creşte iar când scade nivelul Ca2+. densitatea unor asemenea canale este cuprinsă între 0.. hiperpolarizand celula şi inhibând sinapsele de la baza celulei. deoarece Ca2+ intracelular este într-o mică cantitate (0. Studiile electrofiziologice şi de microinjecţii au presupus existenţa unor canale la nivelul joncţiunilor. faţă de cel extracelular (1m M). altele pentru ≈100 K+ lasă să treacă doar 7 Na+. care sunt activate de către interacţiunea luminii cu rodopsina. cu modificările fiziologice corespunzătoare.porţi” ionice de Ca2+. datând de la infuzorii ciliaţi la care există receptori de presiune. stricnina care sensibilizează specific receptorul pentru glicina). nu şi K+. unele lasă pentru 100 ioni K+ să mai treacă şi 85 Na+. inhiba mişcarea Na+ prin membrana. când un parameci înoată şi întâlneşte un obstacol.4. cu toate că molecula de K+ este de 30 de ori mai mare decât Na+. Creşterea Ca2+ citoplasmatic de la 10-8 M la 10-6 M. Astfel. conductanţa electrică realizata la nivelul joncţiunilor .10000µm2 (fig. luând o noua conformaţie şi participând la tot felul de activităţi moleculare. etc) în celula ţinta. De exemplu.cu gol” dintre celulele adiacente este de 106 ori mai mare ca în restul membranelor celulare nelegate între ele. de exemplu sunt canalele ce lasă să treacă Na+. aceasta inversare a bătăii ciliare se realizează în prezenta unei soluţii de KCl datorită unui influx al Ca2+ în infuzor. denumită calmodulina. Trecerea diferitelor molecule prin joncţiunile cu gol depind de menţinerea în hialoplasma a unei concentraţii de Ca2+ sub 10-5 M. Ea se leagă cu patru ioni de Ca modificându-si conformaţia.5. altele care permit trecerea K+ nu şi a Na+ . contracţiei musculare. 50 . Ca2+. orice cuplaj prin joncţiuni dintre celulele adiacente face posibilă ca o modificare a potenţialului de membrana într-o celula să se propage şi în celelalte. Aşa. Chiar cel mai mic influx de Ca2+ care trece prin canalele sale membranare produce perturbări în concentraţia sa intracelulară. care solidarizează celulele adiacente pe anumite porţiuni.cooperează” la realizarea exocitozei. angiotensinici.8nm diametru. Aşa de exemplu. ajuns în celule . 2. glicogenolizei.01-1µ M). discurile membranare ale celulelor cu bastonaşe din retina conţin . α-adrenergici.. având un por de 0.. Procesul acesta de control a permeabilităţii ionice prin receptori este foarte vechi.cu gol” şi . Aceste canale au fost confirmate de ME care a arătat că la nivelul acestor joncţiuni există nişte particule intramembranare care formează suprafeţe mozaicate în hexagoane şi care reprezintă proteinele cu canalele moleculare. creşterii cantităţii de c GMP etc. 24). Canalele K+ sunt mult mai mici şi au foarte puţina apă.scalariforme”)... Calmodulina interacţionând ireversibil cu Ca2+ formează complexul proteina +4Ca2+ a cărui activitate este reglată de fluxul deschiderii canalelor de Ca2+. Când concentraţia Ca2+ creşte în celula. β-glucozei. ca răspuns la presiune sau depolarizare.şi K+ . creşte permeabilitatea pentru Cl. Celulele sunt foarte sensibile la o variaţie citoplasmatică a Ca2+. ca în fibra nervoasă. Canalele prin care trec 100 K+ şi 85 Na+ sunt activate de acetilcolina. ca răspuns la lumina. după care reacţionează cu o apoenzima sau cu o proteina receptoare. Cuplajul celular metabolic şi electric Cuplajul celular se realizează structural prin joncţiuni strânse (. Modificările în conductanţa membranei pentru Na+ şi K+ se datoresc unor canale care se închid şi se deschid selectiv faţă de ioni.

constituie. la presiune atmosferică: ∆H = . suferind numeroase transformări în instrumente sau maşini pe care le utilizăm zilnic. dacă sistemul emite căldură. Să considerăm un sistem. hidraulică. un schimb de entalpie ∆H: ∆E = ∆H . Energia nu se pierde. mai puţin lucrul mecanic ( travaliul ) pe care îl realizează. Energia este utilizată în maniere foarte variate. Înainte de a studia sistemele biologice care asigură transferul sau conversia energiei. Astfel.2. presiunea atmosferică ).000 cal/mol 51 . Astfel. dacă nu chiar imposibil. putem măsura destul de uşor schimburile energetice care afectează sistemul când acesta trece de la un stadiu la altul. radiaţiile solare ( energia luminoasă ) sunt transformate în energie chimică. transformarea are loc în cloroplaste. care funcţionează cu benzină sau electricitate. Sistemul se caracterizează prin stadiul său iniţial şi stadiul său final. Astfel. sistemul poate elibera energie în mediul său înconjurător. Noţiunile generale de termodinamică sunt aplicabile şi la sistemele vii. energia totală a Universului rămâne constantă. NOTIUNEA DE ENTALPIE. pe care le suferă sistemul. Putem măsura schimburile de entalpie cu ajutorul unui calorimetru. preluată din mediul ambiant. Aceste transformări au loc în sisteme constituite din ansambluri de molecule specifice. electrică. considerat la un stadiu dat. Această energie se prezintă sub mai multe forme: mecanică. W: ∆E = Q – W Această relaţie demonstrează capacitatea de conservare a energiei. Din contra. Schimburile energetice în celula vie Descoperirile ştiinţifice au permis omului să utilizeze cantităţi considerabile de energie.5. Astfel. Trecând de la stadiu iniţial la stadiul final. nucleară etc. atunci relaţia este: ∆E = ∆H Această relaţie permite evaluarea schimburilor energetice interne ale unei reacţii care se derulează sub presiune constantă.5. este egal cu cantitatea de căldură Q pe care o primeşte din mediul exterior. de a evalua energia care există într-un sistem izolat. motoarele. schimburile de energie internă ∆E . el este endotermic. schimbul caloric care afectează sistemul ( căldura de reacţie ). În celulele vii există. calorică. 2. este util să ne amintim câteva noţiuni fundamentale de termodinamică. căldura de combustie a glucozei se ridică la 673.W Dacă sistemul nu produce nici un lucru mecanic. Energia astfel recuperată poate. el va fi exotermic. în continuare. la 20 0 C. ci suferă transformări.1. Noţiuni generale de termodinamică Studiul energiei şi transformările sale reprezintă o ramură a fizicii denumită termodinamică. graţie unor dispozitive care asigură conversia necesară. sisteme capabile de a converti energie dintr-o formă în alta.673. Conform primului principiu al termodinamicii. Invers. să servească la biosinteze sau activităţi fizice sau mecanice. Astfel. Într-o reacţie chimică ce se derulează sub presiune constantă ( de exemplu. prin definiţie. produc energie mecanică. cu un volum constant.000 cal/mol. Un receptor radio utilizează energia radiaţiilor electromagnetice şi transformă energia electrică în energie acustică. Pare dificil. de asemenea. dacă sistemul consumă căldură (energie calorică ). ca acela al unui fenomen fizic sau reacţie chimică.

reacţia se poate realiza spontan. reprezintă temperatura absolută a reacţiei. Această reacţie tinde să dobândească un statut de echilibru. travaliu ). În cazul unei variaţii de entalpie liberă pozitivă (∆F> 0 ). Variaţiei entalpiei libere este semnificativă prin posibilitatea de a şti dacă o reacţie are sau nu loc spontan. VARIAŢIA ENTALPIEI LIBERE ŞI VARIAŢIA ENTROPIEI. ∆S. pentru că ea are loc cu un aport exterior de energie care îi este necesară. Totuşi. Energia cheltuită pentru acest efort reprezintă un potenţial chimic. este necesar ca diminuarea entalpiei libere a sistemului exergonic să fie mai ridicată decât consumul sistemului endergonic. prima va realiza un efort (lucru mecanic. una numită energie internă. Entropia este nulă într-un cristal perfect la 0 absolut şi. de-o manieră reversibilă faţă de poziţia sa de echilibru. într-un solid. Acest aport exterior de energie poate proveni din energia radiaţiilor luminoase sau din cuplajul cu o altă reacţie. Reacţia următoare leagă variaţia entalpiei libere ∆G. Schimbul de entropie al sistemului. numită şi energie liberă. la o valoare pozitivă se exprimă în calorii/grad/mol.Valoarea sa este negativă deoarece energia calorică produsă de sistem este cedată mediului înconjurător. Să considerăm următoarea reacţie chimică reversibilă: A ↔ B. Diminuarea entalpiei libere a sistemului reprezintă cantitatea maximă de energie disponibilă care ar putea fi transformată în energie chimică. Entropia reprezintă energia cinetică a atomilor şi moleculelor. Pentru a se putea realiza cuplarea cu o altă reacţie. entropia poate să scadă într-un sistem unde au loc reacţii de sinteză şi. energie care se exprimă sub formă de vibraţii. energia internă corespunde celei are este reprezentată de diferite legături chimice şi care poate fi convertită într-o altă formă de energie: mecanică. în măsura în care se accentuează (creşte) caracterul dezordonat al moleculelor. În egalitatea : Keq = B [ ] /A [ ] 52 . pe de altă parte. Ea va avea loc foarte rapid în prezenţa unor enzime specifice. Această energie ( potenţialul chimic ). Stadiul dezordonat al energiei componenţilor săi are totdeauna tendinţa de acreşte. în mod obligatoriu. Se spune că este o reacţie endergonică (endoergonică). Dacă o altă reacţie se va opune. Ea este foarte ridicată într-un gaz. variaţia entalpiei ∆H şi variaţia entropiei ∆S : ∆G = ∆H – T ∆S T. entropia totală a unui sistem trebuie să crească. în fotosinteză. la o temperatură şi presiune constantă. După al doilea principiu al termodinamicii. reacţia nu se mai poate realiza spontan. relativ scăzută. unde dezordinea moleculară este foarte accentuată. RAPORTUL ÎNTRE VARIAŢIA ENTALPIEI LIBERE ŞI CONSTANŢA DE ECHILIBRU. pentru a-şi obţine statutul de echilibru. rotaţii sau translaţii. nu depinde de variaţia entalpiei libere. În toate sistemele se pot distinge două forme de energie. variaţia entalpiei libere ( ∆G ) este negativă şi reacţia este exergonică. Când reacţia realizează un lucru mecanic. care . Enzima diminuează energia de activare. Să considerăm o reacţie reversibilă în condiţii izoterme. VARIAŢIA ENTALPIEI LIBERE. alta numită entropie. Fie o reacţie chimică care evoluează spontan. O scădere a schimbului de energie liberă este totdeauna asociată cu o creştere de entropie. variaţia entalpiei libere între stadiul iniţial şi stadiul final al reacţiei este negativă (∆F< 0). chimică. Dacă. exergonică. fizică.. Ea atinge nivelul său de echilibru când survin modificările reacţiei. În sistemul reprezentat de o reacţie chimică. în mod particular. Entropia creşte odată cu temperatura. este desemnată astăzi prin expresia entalpie liberă.

de asemenea.987 cal/mol/grad ). La stadiul final. se efectuează spontan. menţine un anumit echilibru osmotic etc. sunt necesare 4000 calorii/mol.5. Pentru a face faţă acestui necesar imens de energie celula dispune de mecanisme complexe proprii. doar un număr foarte redus din ele au o importanţă în stocarea şi vehicularea energiei chimice celulare. Constanta de echilibru este legată de schimburile entalpiei libere prin reacţia: ∆G0 = . transportă molecule. Compuşii care fac parte din această categorie îşi datorează numele de macroergici (bogaţi în energie) faptului că hidroliza lor se soldează totdeauna cu eliberarea unei importante cantităţi de energie. cum sunt mişcările intracitoplasmatice. Ori.001 M de glucoză – 1 – fosfat şi 0. Keq este logaritmul cu semn schimbat al constantei de echilibru iar ∆G0 schimbul standard al entropiei libere. Aceşti intermediari sunt derivaţi fosforilaţi ai nucleotidelor. pentru a forma o singură legătură peptidică. concentrează soluţii. creşterea etc. analiza chimică indică un echilibru între 0. Aceşti compuşi trebuie să poată îngloba o cantitate apreciabilă de energie şi să poată ceda acolo unde şi când este necesar. T este temperatura absolută.2. reacţia efectuându-se la un pH = 7. Keq = 0.019 / 0.001 M de glucoză – 1 – fosfat la stadiul iniţial. De exemplu. Deşi orice molecula care participa la metabolismul celular conţine o anumită cantitate de energie. în continuare. de la stânga la dreapta. În cazuri diferite se determină ∆G. activităţi fizice: absoarbe activ substanţe. unde variaţia entalpiei libere este negativă.001 = 19 ∆G = . deformările. acizi nucleici ).1. soluţia are 0. plecând de la analiza chimică.RT In Keq Unde R este constanta gazelor perfecte ( 1. Principalul izvor al energiei celulelor aerobe este procentul de respiraţie celulară: AH2+ 1/2O2→H 2 O + energie 53 .1745 cal / mol. de la dreapta la stânga. putem. de o mare cantitate de energie. 2. reprezintă constanta de echilibru pentru o temperatură şi o presiune determinată. Transformări de energie în celula vie (energetica celulară) Celula este sediul activităţilor mecanice. pentru a construi o singură macromoleculă de proteină este necesar să se stabilească sute sau chiar mii de legături peptidice şi. Să considerăm echilibrul: Glucoză – 1 – fosfat ↔ glucoză – 6 – fosfat. Această valoare reprezintă schimbul de entalpie liberă (∆G) care aici este pozitiv.Keq. Celula realizează şi activităţi chimice : sinteze de macromolecule ( glucide. La 250 C. Intre nevoia şi aportul de energie există intermediari capabili să efectueze multiple transformări. lipide. catalizat de enzima fosfoglucomutază. determinând constanta de echilibru Keq. deplasările. protide. la pH = 7. deci. Ea efectuează. reacţia este exergonică. reacţia va avea loc spontan. să calculăm variaţia entropiei libere a sistemului ∆G0. Un asemenea echilibru.019 M de glucoză – 6 – fosfat.987 x 298 x In 19 = . plecând de la numeroase molecule mici. un rol aparte dintre aceşti compuşi îl are molecula de ATP ( adenozin trifosfatul sau acidul adenozin trifosforic). Dacă ∆G este pozitiv.

transferul energiei libere rezultată din reacţiile exergonice ale căilor degradative către aceste procese. Cuplarea celor două reacţii e redată în figura 25.5. 25. De aceea. trebuie să se realizeze eficient.1. transportul activ şi altele. Materia vie conţine 0. Molecula de ATP este alcătuită dintr-o bază azotată purinică – adenina. Molecula ATP şi proprietăţile sale Toate celulele. Energia degajată în cursul respiraţiei celulare este un mod normal parţial recuperată în cadrul unui proces biologic cuplat. Sistemul ATP↔ADP constituie intermediarul energetic comun în majoritatea reacţiilor cuplate. un zahăr – pentoză – şi trei radicali fosfat (Fig. Schema unei reacţii cuplate Mecanismul acestui sistem de cuplaj asigură transferul energiei libere de la reacţiile degradative ale glucidelor.5 mg ATP/mol. vegetale. lipide. excitaţia nervoasă. 26. iar AH2-substrat redus. lipidelor şi protidelor către cale mai diverse reacţii consumatoare de energie. Constanţa temperaturii face ca transferul energiei în sistemele biologice să fie posibil numai prin reacţii cuplate: două reacţii sunt cuplate dacă energia liberă a uneia care este exergonică. În organism există numeroase reacţii cuplate prin intermediul acidului acetic a cărei formare întro reacţie puternic exergonică asigură desfăşurarea celei de-a doua. din extracte acide de muşchi. polizaharide) cât şi pentru susţinerea unor procese cum sunt: contracţia musculară. Întrucât această fosforilare este cuplată cu oxidările din cadrul respiraţiei procesul de recuperare a energiei respiratorii se numeşte fosforilare oxidativă: nADP + nPa+ energie→ n ATP Astfel. Fig. Fig. Poate fi obţinut în stare pură prin cromatografie pe schimbători de ioni. complexul ATP cu ionul de Mg 2+ (b). 26). compus izolat în anul 1930. din molecula ATP care scindează hidrolitic e reprezentat de energia G. Structura moleculei de ATP (a). care se formează prin fosforilarea moleculelor de ADP (adenozin difosfat sau acidul adenozindifosforic). Caracterul macroenergetic al legăturilor P≈O. 2. endergonică. animale şi bacteriene depind de ATP. cedează energiei determină desfăşurarea celeilalte care este endergonică (consumă energie). Recuperarea se face prin stocarea energiei în molecule de ATP (adenozin trifosfatul sau acidul adenozintrifosforic).5 – 2. reprezentarea simbolică a proceselor cuplate generatoare şi recuperatoare de energie poate fi următoarea: AH2 + nADP + nPa + ½ O2 → A+ n ATP + H 2O Organismul utilizează în permanenţă mari cantităţi de energie atât pentru sinteza compuşilor cu structuri complexe (proteine.2. 54 .În care A simbolizează un substrat oarecare.

ATP şi ADP. Fosfaţii poartă patru sarcini negative. Hidroloza produce o importantă scădere a energiei libere a sistemului: ∆G = . Compuşii formaţi prin hidroliză sunt AMP (adenozin monofosfatul sau acidul adenozinmonofosforic) şi acidul fosforic. dacă ea se desfăşoară spre stânga ATP e donator de Pa în sens opus. AMP poate. Schema „dinamului celular” (Florkin. 55 . (fig. Acest sistem face legătura dintre compuşi macroergici (Penolpiruvat. compuşii cu fosfor pot fi donatori sau acceptori de fosfat după cum potenţialul lor de transfer e mai ridicat sau mai scăzut. Prin hidroliză el se descompune în ADP şi acid fosforic. Grupările fosfat cedate de compuşii macroergici ajung la acceptori nu direct. ADP devine acceptor de Pa transformându-se în ATP. de fapt. de asemenea.ului formează un complex cu ionul de Mg 2+. ci prin intermediul sistemului ATP↔ADP. Reacţiile de transfer de fosfat (fosforilare →defosforilare) se fac totdeauna de la un compus cu potenţial de transfer ridicat către unul cu potenţial de transfer scăzut. sunt sediul unor reanjamente ale atomilor. dar şi în procesele de glicoliză sau de oxidare aerobă a glucidelor. 28). Fig. ADP poate. 3-diP-glicerat şi P-creatina) spre compuşi microergici (glucoza. Ea provine din hidroliza legăturii anhidrid fosforică.modificat de Lippman) Sistemul ATP↔ADP ca donator de energie este implicat într-o serie de procese biochimice importante cum ar fi: contracţia musculară (sistemul creatinkinazic) al celui de-al doilea mesager implicat în pătrunderea unor hormoni prin membrana celulară (sistemul adenilatkinazic).(fig. glicerol). Aceşti doi copuşi. Sistemul ATP↔ ADP funcţionează astfel ca o baterie de energie (dinam celular). să se disocieze eliberând o cantitate de energie egală cu precedenta. Ambii poartă încărcătură negativă. Magneziul stabileşte legătura cu adenina şi cu cei doi fosfaţi terminali. ATP este un polifosfat puternic încărcat electric. În moleculă. Dacă luăm ecuaţia ATP ↔ADP +Pa. apropiate unele de altele şi care se resping. 30.În celulă. b). Deci. ceea ce este. o neconcordanţă. fosfatul terminal este stereochimic vecin cu un grup aminat al adeninei (fig. Energia considerabilă de aici nu corespunde celei de la legătura covalentă dintre P şi O.7000 cal/mol (pH 7. dar hidroliza legăturii ester care reţine fosfatul generează mult mai puţină energie. care se realizează în maniera în care nivelul de energie al moleculelor este cel mai scăzut posibil. la rândul său să fie descompus. 25oC) Putem spune că legătura fosfat este bogată în energie. cea mai mare parte a ATP.27). 27.

6.Fig. Există şi compuşi fosfaraţi.1. pe Pământ. Acestea sunt capabile nu numai să capteze lumina solară ci să o şi prelucreze în „hrană”. de asemenea. soarele. mult mai ridicată decât cea a ATP –ului (∆G = . Sistemul ADP – ATP. ∆G = 5000 cal/mol. derivaţi de nucleotide.7000 cal/mol). Membrane care cuplează energie Membranele capabile de captarea şi conversia energiei aparţin cloroplastelor şi mitocondriilor.2.2.fosfat. lumina solară este captată de numeroasele frunze sau organe verzi ale plantelor.5. Aceşti compuşi au tendinţa de a se descompune cedând o moleculă de acid fosforic şi energie.12 800 cal/mol).ului. guanozintrifosfatul (GTP) etc. 28. 2. Alţi compuşi au o energie liberă de hidroliză mult mai mică decât ATP-ul. Aceşti compuşi se formează în prezenţa ATP-ului care se descompune cedând energie şi o moleculă de acid fosforic. Un exemplu este glucozo -1-fosfat. Aici. dar în cantităţi mult mai scăzute. reglează transferul între cele două tipuri de compuşi. există numeroşi compuşi intermediari . Este permanent necesar să se furnizeze energie pentru refacerea AMP. PEP (fosfoenolpiruvatul) conţine o energie liberă de hidroliză considerabilă (∆G = . legături macroergice fosfat cu un înalt potenţial de energie. care are un potenţial de transfer de valoare medie. Astfel sunt: uridintrifosfatul (UTP). 56 . Între aceste două exemple extreme de potenţial energetic. favorizând sinteza de ATP din ADP şi fosfaţi liberi. spre cel cu potenţial mai scăzut. prezenţi în mediu. după potenţialul lor de transfer al grupului fosfat. Printre aceştia. 2. Diferiţii compuşi fasfaraţi pot fi repartizaţi pe o scară. PEP şi glucozo -1. Grupul fosfat tinde să treacă de la compusul cu potenţial de transfer ridicat. citidintrifosfatul (CTP). Cloroplastele Viaţa pe Pământ depinde de energia produsă de steaua noastră apropiată. 2.6. ADP şi ATP. Aceste substanţe posedă. Energia solară traversează spaţiul sub formă de lumină. analogi ATP ului.Implicarea sistemului ATP↔ADP în unele procese biochimice celulare Aceste diverse reacţii sunt reversibile. Disocierea sau recombinarea unui compus fosforilat ca ATP se realizează în prezenţa enzimei adenozin trifosfataza (ATP-aza). Alţi compuşi fosforilaţi Celula conţine o multitudine de compuşi fosforilaţi. .

Cloroplastele sau plastidele verzi. Dintr-un extract brut de pigmenţi (extract in acetonă sau în alcool) poate fi separat prin cromatografie pe hârtie.6. Sineza clorofilelor se face în interiorul cloroplastelor. Un cuantosom este format. adică sediul la nivelul căruia se desfăşoară grandiosul proces al fotosintezei. sunt responsabile de conversia energiei luminoase în energie chimică. în timp ce polul hidrofob (reprezentat de fitol) se îndreaptă spre lipoizii de structură ai lamelei granare. circa 9500 atomi de azot proteic. Procesul general al fotosintezei Cloroplastele reprezintă suportul material. datorită clorofilei pe care o conţin. Membranele tilacoidelor. pentru ca sinteza moleculelor organice înseamnă înmagazinarea de energie chimică provenită din conversia energiei solare. dintr-un strat de substanţe proteice îmbibate cu apă şi o componentă lipidică Molecula bipolară a clorofilei se orientează cu polul hidrofil (inelul porfirinic) spre stratul proteic. Pigmenţii carotenoidici Sunt pigmenţi lipofili derivaţi de la izopren. S-a stabilit ca în procesul de fotosinteza. Aceştia sunt: licopenul de culoare roşie şi carotenul de culoare portocalie. Pigmenţii clorofilieni Există două tipuri de clorofile a şi b. b. la fel de intensă de energie. faza lui Hill) si faza de întuneric (faza obscura sau faza lui Blackman sau ciclul Calvin) (fig. Majoritatea moleculelor de clorofilă sunt asociate proteinelor membranare (cromoproteine). sute de molecule de lipide. Culorea verde a frunzelor este dată de prezenţa clorofilelor care maschează culoarea galben portocalie a carotenoizilor. în prezenţa luminii. clorofila a. de unde sindromul de „cloroză”(îngălbenire) în cazul carenţei de fier sau lumină (etiolarea). doisprezece atomi de fier şi sase atomi de cupru. se pare. una dintre multiplele etape de sinteză necesită lumină şi fier. 29). 2. Studiile de microscopie electronică au evidenţiat pe suprafaţa lamelor stromatice şi granare. exista doua tipuri de reacţii: reacţii de lumina (faza de lumina. la plantele superioare. conţin 12% pigmenţi de două categorii: clorofile 10% şi carotenoizi 2%. 48 molecule de carotenoizi. La plantele superioare.1. S-a stabilit că un cuantosom conţine: circa 160molecule de clorofila-a. Se disting două regiuni: o regiune porfirinică (inel porfirinic) cu un atom de magneziu în centru şi cu o coadă „fitol”alcool cu C20. substanţe organice din CO2 şi apă. este mai frecventă decât clorofila b. derivaţi hidroxilaţi ai pigmenţilor carotenoidici sau oxicaroteni. precum şi doi atomi de mangan. de culoare verde gălbui. Aceasta transformare de substanţă realizată în celula vegetală este dublată de conversia. a. particule globulare cu dimensiuni de 100-200A0. de culoare verde albastră. 57 .1. Structura chimică a celor două clorofile este apropiată. considerate unităţile funcţionale ale fotosintezei şi care au fost numite cuantosomi (Park şi Pon.1963) . prezente în toate organele verzi ale plantelor. placă sau coloană fiecare pigment din amestec. 70 molecule de clorofila-b. xantofilele. în timpul căruia se sintetizează.

are loc convertirea energiei luminoase în energie chimică. cu degajare de O2 în afara celulei. care se petrec în stroma cloroplastului. hidrogenul este smuls de la moleculele de apă şi dus de o serie de transformări la NADP. 2ADP + Pi → 2 ATP În reacţiile de întuneric. care au loc în tilacoidele cloroplastului. Sitte. Concomitent cu acest transport de H2 (sau de electroni). NADPH2 produc în reacţiile de lumina este folosit pentru reducerea CO2. 29 .reacţiile de întuneric (după P. Se pare ca pentru fiecare doi electroni transportaţi revin două (sau fracţiuni între 1 şi 2) molecule de ATP. Acest transfer este posibil graţie aportului de energie libera-energie luminoasa-. B . provenită din descompunerea ATP rezultat în fotofaza.Schema fotosintezei: A . procesele generale ale fotosintezei pot fi reprezentate prin reacţia: lumină CO2 + H2O → (CH2O) + O Hv 58 . Aceste reacţii sunt asociate cu o creştere în energia libera a sistemului celular. care provoacă starea de excitaţie electronica a moleculei de clorofila.reacţiile de lumină. cu sinteza moleculei macroergice de ATP .Fig. Reacţiile de lumina pot fi sintetizate astfel: H2O + NADP → ½ O2 + NADPH2. Reacţiile de întuneric pot fi sintetizate astfel: CO2 + 2NADPH2 → (CH2O) + H2O + 2NADP 3ATP → 3ADP + 3Pi Astfel. prin reacţia de fotofosforilare. 1965) În reacţiile de lumina.

un foton de lumină albastră cu o lungime mică a undei. 2. 1974) 59 . Când molecula de clorofila este bombardată cu fotoni de lumina roşie (cu lungimea undei 670nm). sub acţiunea radiaţiilor luminoase cu lungimea de unda între 380770nm. transportă mai multă energie decât un foton de lumină roşie cu lungime de undă înaltă.excitaţie electronica” (stare activa). (constanta lui Planck) iar ν este frecvenţa undei(numărul de vibraţii /secundă). b. Starea de excitaţie tripletica are o durata de viaţa mai lungă (10 -10 s) şi. Procesul de absorbţie a energiei luminoase Posibilitatea de a utiliza radiaţiile luminoase de către celulele plantelor verzi se datorează faptului că ele conţin în cloroplaste molecule de clorofila capabile de aşa numitul efect fotoelectric.1.. totuşi încă insuficientă pentru inducerea reacţiei fotochimice.6. sau prin pierdere de căldură. Astfel. Astfel. numită stare tripletica (sau metastabila). Dezactivarea. Molecula de clorofila poate atinge trei niveluri de excitaţie electronica: 1. Durata de viaţa a acestei stări de excitaţie electronica este puţin mai mare (10-9s). deşi are cel mai scăzut nivel energetic (31Kcal/mol/gram). se poate dezactiva prin inducerea unei reacţii fotochimice (fig. Fig. Molecula ajunsă la acest nivel se dezactivează prin emisie de fluorescenta. c-viteza luminii în vid. h este o constantă. care consta în emisiunea de electroni din atomul unei molecule.30). Stările de excitaţie electronică a unei molecule de clorofilă (după Libbert. molecula de clorofila intra în starea de . ce aduce revenirea la starea fundamentală a moleculei se face prin pierdere de căldura (24Kcal/ mol/gram) şi molecula cade la un alt nivel energetic de excitaţie singlatica.2. menţinându-şi sensul spinului. 30. Adsorbind radiaţii cu lungimea de unda de 430nm (radiaţii albastre). ca urmare a duratei foarte scurte de viaţa (10-12 – 10-11s) este incapabilă să inducă reacţie fotochimică. Aceasta reprezintă o stare de excitaţie singletică a moleculei de clorofila.care se caracterizează fata de starea fundamentală printr-un exces de energie. Reacţiile de lumină a. transportă o energie W(un quantum) care are o valoare dată de lungimea de undă asociată relaţiei W=hν. Fiecare corpuscul sau foton. Energia înmagazinata în acest caz este egala cu 65Kcal/mol/gram. cu 41Kcal/mol/gram. Fotonul Lumina este un fenomen de natură ondulatorie şi corpusculară. datorită ei. ν=c/χ. -4 -2 3. având cel mai înalt nivel energetic faţa de starea fundamentala.2. Cu aceasta ocazie se poate întâmpla să aibă loc şi răsturnarea spinului (care se face cu cheltuiala de energie de excitaţie) molecula cazând la un al treilea nivel energetic de excitaţie electronică. sub acţiunea luminii. un electron al moleculei este dizolvat şi trece pe orbita liberă. în valoare de 10Kcal/mol/gram. ea atinge acelaşi nivel energetic (41Kcal/mol/gram) .

Există mai multe forme ale clorofilei-a. Alături de P680 sistemul mai conţine clorofila-b si pigmenţi accesorii (clorofila-c şi fucoxantina la algele brune. iar PS II de degajarea O2. Kok si G. carotenoizii. (1969) că clorofila-a participa la ambele reacţii. procesul fotosintetic arata un efect global superior sumei celor doua efecte parţiale produse de cele doua lungimi de unda aplicate independent. Celelalte forme de clorofila-a şi clorofila-b. (1967) o altă formă activă a clorofilei-a. Pigmenţii care absorb lumina sunt distribuiţi între cele doua sisteme. Alături de P700 mai exista si clorofila cu maxim de absorbţie la 680nm si o molecula de citocrom f .înseriate”..centrul fotochimic” al fotosistemului I.centru fotochimic” molecule de P700 (clorofila-a cu maxim de absorbţie la 700nm) sau clorofila-a I. dar sunt legate între ele prin intermediul lanţului transportorilor de electroni. proteinele ficobilinice la algele roşii si albastre). cu maximum de absorbţie la 682nm. Rabinowith si colab. 60 .. Fotosistemul I si II Bazându-se pe observaţii începute din 1941 Emerson a arătat (în 1957) ca daca alga Chlorella este expusa la radiaţii roşii cu λ =680nm. La bacteriile fotosintetizatoare nu exista decât un singur sistem pigmentar. B. Aceste forme au fost notate convenţional . Cele doua sisteme sunt individualizata funcţional si structural. Se pare ca PS I nu conţine sau conţine o cantitate foarte mica de clorofila-b. De asemenea. care reprezintă .. se constata ca procesul fotosintetic decurge mult mai slab decât atunci când este expusa acţiunii întregului spectru luminos.P700” pentru fotosistemul I şi . care absoarbe radiaţii cu lungime de unda de 700nm. De asemenea.efectul Emerson” si a dus la ideea ca fotosinteza implica doua reacţii fotochimice în care lumina este absorbita de pigmenţi diferiţi. El conţine clorofila-a cu maxim de absorbţie la 680nm (sau după alţii la 672). acest cercetător a mai stabilit ca daca radiaţiile de lungime de unda (λ) de 680nm sunt asociate cu radiaţiile de mai mica... Se pare ca pigmenţii β-carotenoizi sunt prezenţi în ambele fotosisteme . după unii . energia având tendinţa să migreze spre molecule care absorb radiaţii cu lungime de unda mai mare.. Doring şi colab. PS I fiind raspunzător de formarea NADPH2. Fotosistemul II este reprezentat de particule mai mari. c. Acest fenomen a fost denumit . încât provoacă reacţia fotochimica. ficoeritrina şi ficocianina (de la alge)transfera energia luminoasă pe care o absoarbe pigmentul P700. fiecare fiind responsabil pentru anumite reacţii fotochimice având fiecare câte un centru fotochimic. iar G. dar contrar supoziţii originale a lui Emerson s-a stabilit de către E. reprezintă deci pigmentul fotochimic activ al acestui sistem. cunoscuta sub denumirea de P680 sau clorofila-a II si care reprezintă pigmentul activ al acestui sistem. Studii ulterioare au confirmat existenţa celor doua reacţii fotochimice. socotite ca sensibilizatori optici. Cercetări mai recente au stabilit ca unitatea procesului fotosintetic este compusa din doua fotosisteme (fotosistemul I şi fotosistemul II). sunt singurii pigmenţi specializaţi în transformarea energiei luminoase în energie chimica. Fotosistemul I este reprezentat de particule mai mici si conţine ca . Energia luminoasa pe care o absorb aceşti pigmenţi este mai mica sau egala 680nm si apoi transferata centrului fotochimic al sistemului I. Hoch (1961) au descoperit o clorofila-a. echivalent cu PS I. în funcţie de molecula proteică cu care este complexată şi care nu sunt echivalente funcţional.P680” pentru fotosistemul II şi numai electronul dizlocat de pe aceste molecule este atât de bogat în energie. fiecărui sistem îi corespund reacţii fotochimice diferite. Atât clorofila-a I cât si clorofila-a II.

În procesul de fotosinteza potenţialul redox al sistemului O2/H2o este foarte ridicat (+0.4 V şi un reductant (H2O). Deci fotosinteza este un proces constituit dintr-o serie de reacţii de oxido-reducere.d. Migrarea protonilor de la H2O la CO2 nu se realizează spontan. care se reduce . Ea accepta fotoni incidenţi. îl cedează citocromului f. pentru a reveni la starea fundamentală. 61 . Aceste radiaţii produc excitarea moleculelor de clorofila-a care cedează energie sub forma de e-. Electronul de la molecula de P680 este transferat unui acceptor cu natura chimica încă necunoscută. catalaza 4OH → 2H2O2 → 2H2O + O2 Rolul de acceptor pare să fie jucat de carotenoizi şi de acidul tioctic. Fotoliza apei (oxidarea H2O) Provocată de molecula de clorofila excitată. în care funcţionează ca un centru de reacţii P680. Hill şi ea se desfăşoară probabil în doua etapa: hv H2O → H+ + e..cu o secvenţa specifică. Q pierde electronul în favoarea unei molecule de plastochinona. Mecanismul eliberării O2 este incomplet cunoscut .se fixează pe un acceptor organic care se izomerizează într-un peroxid. deci în sens invers gradientului de potenţial redox. cu potenţial redox scăzut şi un sistem mai puţin reducător. Reacţia a fost descoperită în anul 1973 de câtre R. f. e.42 volţi la un pH=7). Secvenţa transferului de electroni Transferul de electroni de la moleculele de apă (donor de e.pentru P680 functioneaza molecule de apa. molecula de plastochinona transfera e.+ OH 2OH → H2O ½ O2 Deci din fotoliza apei rezulta H+ legat (sau agentul reducător) pentru ca ea se efectuează cu intervenţia unui transportor.8 volţi la pH=7) iar cel al sistemului CO2/CH2O este foarte scăzut (-0. care absorb radiaţiile luminii mai mici sau egale cu 680nm .la citocromul b6 care. care evoluează între un oxidant (CO2) cu potenţial redox –0. din care O2 va fi eliberat de o peroxidoza (catalaza). ci cu aport de energie liberă. care este adusă de molecula clorofilei. Ca donator de e. Se presupune că radicalul OH.8 V. cu potenţial redox +0.se poate face spontan dacă are loc între un sistem foarte reducător. Lanţul transferului de electroni Reacţia de oxidare a apei este legată direct de FS II. Transferul de e.) la NADP (acceptor final) implica o serie de transportori de e. induce oxidarea apei şi transporta H+ (respectiv electroni) între cele două sisteme redox . la rândul sau. cu potenţial redox ridicat. apoi a unui acceptor de H+ şi un radical (OH-) care va fi oxidat în prezenta unei enzime cu eliberare de O2. Prin intermediul unei plastocianine. denumit Q. este etapa esenţiala a fazei de lumina. La rândul său.

Schema transferului de electroni în fotosinteză g.31). Arnon şi colab. care apoi este redusă la NADPH2. Fig. (1954). 32.Electronul eliberat de citocromul f furnizează clorofilei P700 (centrul de reacţie al PS I). se crează un gradient electrochimic de protoni care va permite funcţionarea ATP-azei membranare.primit moleculei de NADP. Membrana tilacoidală fiind impermeabilă pentru protoni. Încărcătura pozitivă se acumulează deci în spaţiul tilacoidal. către spaţiul intratilacoidal. Schema fosforilării lineare (I) şi ciclice (II) . care se adaugă protonilor rezultaţi din fotoliza apei. Ferredoxina redusă transferă e. Electronul pierdut de P700 este imediat preluat de un acceptor de e-. astfel încât electronul ajunge .descărcat de energie” la molecula de clorofila P700 şi aceasta se dezactivează trecând în starea ei fundamentala. la fiecare treapta a transportului se pierde energie. electronul pe care acesta l-a pierdut sub acţiunea radiaţiilor luminoase cu λ = 680nm. Fotofosforilarea Capacitatea de fosforilare a cloroplastelor a fost descoperită de D. de la apă la NDAP este însoţit de expulsia a doi protoni H+(la nivelul plastochinonei) din stroma cloroplastului. adică există o cădere a nivelului energetic al electronului cu fiecare nou acceptor al său. 31. este posibilă sinteza de ATP (rezervorul energetic celular). Datorita cedării de energie pe parcursul transportului de e-. de la care apoi este cedat ferredoxinei. necunoscut denumit X. Transportul de e-. Pe parcursul transferului de e .. printr-o reacţie de fotofosforilare (fig. reacţia fiind catalizată de o ferredoxin – NADP – reductoza. 62 Fig. pe care o reduce şi căreia îi transfera energie.

bazate pe studiul spectrelor de absorbţie a luminii. Cercetări recente. în loc sa fie cedat în final. sub acţiunea NADPH2 şi a energiei sincronizate în molecula de ATP. precum şi pe determinarea potenţialului redox al sistemelor transportoare de e-. 32). apoi în acid fosfogliceric. 63 . reacţia fiind catalizată de carboxidismutaza. marcat în funcţia sa carboxilică.S-a precizat ca fosforilarea se poate realiza pe două căi: fotofosforilarea ciclica şi aciclica (lineară). Deci primul produs după absorbţia CO2 este acidul fosfogliceric (APG). 10% în acid fosfopiruvic şi 3% în acid malic.agentul reducator” (NADPH2) şi .3. la încorporarea CO2 în compuşi organici (fig. 33). Încorporarea moleculei de CO2 se face prin carboxilarea unui acceptor al său. După numai 5 sec. Reacţiile de întuneric a. poate fi transportat enzimatic pe citocromi.. care s-a găsit că este un ester fosforic al unei pentoze: ribulozo -1. Fosforilarea ciclica. care se reduce formând aldehida fosfoglicerică. cu 6 atomi de C.6. energia pentru sinteza ATP fiind eliberată între citocromul-b6 şi citocromul (fig. Fosforilarea aciclica. energia necesară sintezei moleculelor de ATP se eliberează între citocromul-b şi citocromul-f. Ribuloza – difosfatul adiţionând CO2 formează un compus intermediar instabil. Electronul trasferat de P700 ferredoxinei. Astfel . Cu ajutorul izotopului marcat 14C. de unde este dus înapoi la molecula de clorofila-a din fotosistemul I. În transferul electronilor proveniţi de la apă. furnizat Ca14CO2 unei culturi de Chlorella. ci el este încorporat mai întâi în ribulozo. Reacţia de reducere a funcţiei carboxilice din molecula de acid fosfogliceric se petrece în două etape. energia de asimilaţie” (ATP) leagă cele două faze ale procesului de fotosinteză.1. Pentru ambele căi există locuri de fosforilare situate pe lanţurile transportoare între citocromi . Ciclul Calvin (calea C3 de reducerea CO2) NADPH2 şi ATP produşi în faza de lumina sunt utilizaţi în stroma cloroplastului. Imediat după formarea acidului fosfogliceric apar trioze fosforilate. rezultând două molecule de acid fosfogliceric. izotopul radioactiv a fost găsit în proporţie de 87% în acid fosfogliceric. implică în fosforilarea lineară citocromul b559 asociat cu plastochinona. reducerea CO2 nu se face în mod direct. marcate la funcţia aldehidica. Deci. NADP. Are loc în prezenţa unor sisteme redox şi a luminii .difosfat.5 – difosfatul (RIDP).. În aceasta reacţie formarea ATP este asociată cu reducerea NADP şi este implicat şi fotosistemul II. locul fosforilarii fiind sistemul între citocromul-b559-plastochinona şi citocromul-f + plastochinona. Calvin şi Benson (1949-1950) au reuşit să elucideze calea urmată de CO2 în cloroplaste. deci şi fotoliza apei. 2. care se descompune hidrolitic.

Localizarea activităţii biochimice în cloroplast (după Binet şi Brunel.Fig. 1968) 64 . 33.

Există însa plante la care celulele mezofilului foliar sunt incapabile să fixeze CO2 în hidraţii de C. în urma unor serii de condensări. dar el se încorporează activ în fosfoenol.Fig. CO2 ajunge pe ribulozo-difosfat intermediat de fosfoenol piruvat. Din totalul moleculelor de trioze. 34 Schema reducerii CO2 Triozele obţinute sunt antrenate într-o serie de transformări. 65 . Astfel. 34). numai a VI-a parte parcurge această cale. prin faze intermediare la regenerarea moleculelor de ribozo-difosfat. se formează hexozele şi în final. prin transcarboxilare. amidonul. desfăşurate într-o secvenţa ciclica (ciclul Calvin) pe parcursul căruia. capabile să accepte noi molecule de CO2 (fig. iar celelalte cinci molecule ajung.piruvat (PEP) rezultând acizii tetracarbonici : malic şi aspartic.

). apar unele particularitaţi anatomice şi de ultrastructură. conţin atât specii C3 cât şi C4. în jurul nervurilor se formează o teacă de celule parenchimatice mari. Grupa . notate prescurtat cu C3fotosintetizante şi respectiv C4. Grupa plantelor . în majoritate tropicale şi subtropicale. Agentul reducător îl constituie NADPH2. oxalatul este redus la malat în cloroplastele celulelor mezofilului. format din malat prin intervenţia enzimei malice dependenţa de NADP .plante "NAD-ME". B . Triticum sp. pentru fiecare moleculă de CO2 fixata de hidraţi de carbon (fig.. Mai departe. ciclul FRC . În plantele din grupa NADP-ME. Cloroplastele celulelor tecii fasciculare furnizează ATP în ele având loc fosforilarea. Panicum maximum). Restul celulelor din mezofil sunt mai mici. Fixarea CO2 pe calea C4: A .ME". în trei grupe. în ele desfasurându-se ciclul Hatch – Stac (Calvin). în care intervine enzima malica. fată de plantele C3. Între aceste două tipuri de celule existând un schimb intens de substanţe . care sunt singurele capabile sa reducă CO2 pe calea ciclului Calvin. dependenţa de NADP (de ex. amidonul. desfăşurarea ciclului diferă la cele trei tipuri de plante.de reducere a CO2 În structura frunzei la speciile de plante tropicale şi subtropicale..NADP-ME”. iar acesta este translocat în celulele tecii perifasciculare. Grupa plantelor . 35A). Calea C4 s-a găsit la specii aparţinând mai multor familii de plante. după reacţiile particulare care duc la eliberarea CO2.NAD-ME” în care este activată enzima malica dependenţa de NAD (de ex. Unele genuri.După acest criteriu. Speciile de plante C4 fotosintetizante au fost împărţite la rândul lor. formându-se în final. În desfăşurarea ciclului Calvin. ca de exemplu Atriplex. reacţie catalizată de fosfoenol-piruvat carboxilaza şi care se petrece în citoplasma celulelor mezofilului frunzelor. eliberându-se CO2 care parcurge ciclul Calvin. C . Calea C4 . Fig. în care activează o fosfoenolpiruvat-carboxikinaza (de ex. Atriplex spongiosa). adesea lipsite de grana. A. 35. unde este descompus (în cloroplastul acestora). la toate cele trei tipuri există momente comune.. plantele se împart în două grupe mari.PCK”. Astfel este momentul fixării CO2 pe oxalocetat.ciclul fotosintetic de reducere a CO2 66 . Astfel. au cloroplaste mai mărunte cu ultrastructura normală.plante "NADP .plante "PCK". Este de notat faptul că plantele C4 utilizează o moleculă de ATP în plus. b.fotosintetizante .

unde din nou. care este apoi convertit la piruvat (fig. în afara cloroplastului. 2.. Mitocondriile Mitocondria este considerată .NAD-ME” în mitocondriile lor. Piruvatul eliberat la ambele tipuri de plante. sunt sediul efectuării ciclului Krebs şi al lanţului respirator ce derivă din acest ciclu. calea EmdenMeyerhof.PCK” în citoplasma celulelor perifasciculare. este convertit prin transaminare.6. asigura efectuarea ciclului glicoxalatului şi sunt sediul unor sinteze şi degradări de substanţe. care ia sfârşit cu formarea a două molecule de acid piruvic dintr-o molecula de glucoza şi alta intramitocondrială în care are loc oxidarea totală a acidului piruvic în CO2 si H2O. care este reconvertit în cloroplaste la PEP (fig. iar alanina se întoarce în celulele mezofilului unde este transaminată din nou producându-se piruvat. 35 B). este convertit prin transaminare înapoi la oxalacetat. În plantele .1.. iar la tipul de plante . oxalatul este mai întâi redus de către NAD-malat dehidrogenază în mitocondrii. Prima serie de reacţii este cunoscută sub denumirea de glicoliza. este convertit în alanina prin transformare. la aspartat. procesul de degradare anaerobă a glucozei se desfasoară astfel: ATP fosforilare ADP glucoza fosfokinaza izomerizare glucoza-6-fosfat hexozoizomeraza ATP fosforilare ADP fructoza-6-fosfat fosfofructokinaza dihidroizi-acetona 3-fosfat aldehida-3-fosfoglicerina aldolaza acid piruvic (2 molecule) piruvatkinaza 67 NADH→H+NAD acid-3-fosfogliceric ambele sunt reduse de NADH fructoza-1.Degradarea glucozei de către mitocondrii Se admite în general.. apoi suferă în aceleaşi organite o decarboxilare oxidativă prin intervenţia enzimei malice. 2. Acest flux. 35 C).PCK” oxalatul este decarboxilat de o PEP-carboxilaza citoplasmatică formându-se acid PEP.2. Astfel. se crede prin plasmodesmele din pereţii celor două tipuri de celule. În plantele NAD-ME.. datorită echipamentului lor enzimatic. În linii mari. că degradarea glucozei are loc în două etape: una extramitocondriala.centrul respiraţiei celulare” funcţia principală constă în înglobarea energiei sub forma de legături macroergice de ATP. localizat atât în membrane. intercelular are loc. în primul moment al fixării CO2.6-difosfat fructoza-6-fosfat . Mitocondriile.În celelalte două tipuri de plante C4 (PCK si NAD-ME) oxalatul format de fosfoenolpiruvat-carboxilaza. dependentă de NAD. cât şi în matrice.2. faza anaeroba a oxidării glucozei sau calea formării piruvatului. îndeplinesc în biologia celulei următoarele roluri: asigură în parte degradarea glucozei. care migrează apoi în teaca perifasciculara de celule. calea C4 se caracterizează prin transportul unor mari cantitaţi de malat sau aspartat din celulele mezofilului în celulele tecii perifasciculare şi cantitaţi corespunzătoare de piruvat sau alanina în direcţie opusă.6. Aceasta noua transaminare este localizată la tipul de plante .

Ciclul Krebs Denumit şi ciclul citric sau ciclul tricarboxilic (deoarece în desfăşurarea lui intervin acizi cu trei grupări –COOH). cofactor: Mn2+ acidul piruvic oxalacetal-carboxilaza. în urma unor izomerizări şi decarboxilari dă naştere la o serie de acizi tri şi dicarboxilici ca acizii: izocitric. stabilite de Krebs încă din 1930. cu punerea în libertate a unei importante cantitaţi de energie. urmând ca oxidarea completă a acidului piruvic. când are loc o reacţie complexă de decarboxilare oxidativa. rezultat din transformarea altei molecule de acid piruvic (provenit dintr-o nouă molecula de glucoza). Prima etapă. Acest ciclu are loc în mai multe etape. reacţiile fiecărei etape fiind catalizate de câte o enzimă. succinic. în ciclul Krebs. acid citric + HS – Co-A 68 . la care participă NAD+ ca acceptor de H+ şi enzima piruvatdecarboxilaza. acidul acetic provenit din acidul piruvic iniţial. Fazele de desfăşurare a acestui ciclu. cetoglutaric. iar acidul oxalacetic activat. s-a degradat în CO2 si H2O. considerată cea mai importantă. în prezenta oxalacetalcarboxilazei şi a ionilor de Mn2+. constă în pătrunderea acidului oxalacetic în matricea mitocondriei. reacţie catalizată de citrat-sintetaza. sunt de acord ca ciclul Krebs se desfăşoară exclusiv în mitocondrie şi constitue cea mai importantă cale catabolica aeroba a oxidării hidraţilor de C. reluând ciclul Krebs (fig.Co-A Citrat-sintetaza Mg2+ Acidul citric astfel format. bazându-se pe date experimentale. pătrundere înlesnită de acetil-Co-A-sintetaza. malic. în CO2 si H2O să aibă loc intramitocondrial. iar reacţia lui fundamentală este oxidarea completa a grupării acetil a acetil-Co-A. în schimb toţi biochimiştii. care ia naştere în urma carboxilarii în hialoplasma a acidului piruvic.Deci. Acid oxalacetc + acetil . prin condensare cu acetil-Co-A. acizi cu 6. În acest scop acidul piruvic este convertit în prezenţa coenzimei-A (Co-A) în acetil-Co-A. se desfăşoară în exclusivitate în matrice. fumaric. identificată recent în membrană mitocondriala externă. au putut fi urmărite şi controlate în ultimele decenii cu ajutorul suspensiilor de mitocondrii. Aceasta oxidare este realizată numai dacă în mediu se găseşte în exces altă substanţă– acidul oxalacetic.5 şi 4 atomi de carbon şi. în sfârşit acidul oxalacetic de la care s-a plecat în tot acest timp. în etapa extramitocondriala dintr-o moleculă de glucoza rezultă două molecule de acid piruvic (glicoliza). aconitic. 36). aceasta va da naştere acidului citric. a acizilor graşi şi a majorităţii aminoacizilor până la CO2 şi H2O. acid oxalacetic Dacă în legătura cu producerea glucolizei mai există încă deosebire de vederi în ceea ce priveşte nivelul celular la care are loc.

36.Fig. Ciclul Krebs 69 .

Schema procesului de oxidare a acizilor graşi a fost elaborată de Lynen şi este reprezentată de o elice în care fiecare spiră corespunde formării unui acetil-Co-A. 70 . cercetările au arătat ca acizii aminati rezultaţi din hidroliza proteidelor în urma unui proces de dezaminare oxidativă dau naştere la acizi cetonici. cât şi în cea vegetală (fig. iar malat-sintetaza. din care 191 provin din lanţul respirator .6. cum sunt: α-cetogentaratul. acidul oxalacetic dă prin transformare acid aspartic care este precursorul β-alaninei. care pot intra în diverse etape ale ciclului Krebs atât în mitocondria animală. bacteriile şi ciupercile întrerup ciclul Krebs la nivelul acizilor izocitric şi malic. ca atare. totul are loc ca şi când două molecule de acetat au dat naştere prin convertire unei molecule de succinat. 2. împreună eliberează 216Kcal. producând treptat pierderea unui acid gras cu doi atomi de carbon mai puţin . Acizii graşi sunt oxidaţi la nivelul mitocondriei. De asemenea.În cadrul ciclului Krebs se disting opt grupe. intervin sisteme enzimatice în frunte cu HS-Co-A. cu formare de acid citric care trece în ciclul Krebs unde va fi complet degradat în apă şi CO2. prolinei şi hidroxiprolinei.Ciclul glioxalatului Studiile efectuate în special în ultimele decenii au demonstrat că numeroşi mutanţi de bacterii şi ciuperci cresc şi se dezvoltă mult mai bine pe mediile de cultură cărora li s-a adăugat acetat .6. dând acetil. enzime care lipsesc din celulele animale. ci se combină imediat cu SH-Co-A.2.2. 2. întregul lanţ lung al acidului gras este transformat integral în CO2 şi H2O şi energie . Molecula de CH3-COOH rezultată nu rămâne liberă. În felul acesta. Ciclul Krebs este conectat cu lanţul respirator şi. dă naştere la malat. în urma cărora rezultă două molecule de CO2 (reacţiile III şi IV) şi opt atomi de H+. Căutându-se explicarea acţiunii ionului acetat. în urma condensării acidului glicoxalic cu o moleculă de acetat. 37). Formarea fiecărei molecule de acetil-Co-A reprezentată în urma acestei β oxidări este însoţită de reducerea unei molecule de NAD la NADH2 şi a unei molecule de FAD la FADH2. că prezenţa acestuia în mediul de cultură determină producerea de zahăr şi de proteine prin intermediul ciclului glicoxalatului datorită izocitrazei şi malat-sintetazei. s-a constatat printre altele. β oxidarea acizilor graşi Lipidele se metabolizează direct sub acţiunea lipazei în glicerol şi acizi graşi. acidul succinic este precursorul nucleelor tetrapirolice care intra în constituia citocromilor. care poate da prin aminare glutamat.2.Co-A care intra în combinaţie cu acidul oxalacetic. Izocitraza descompune acidul izocitric în acizii glicoxalic şi succinic. care la rândul său este precursorul argininei.3. care intervine în sinteza zaharurilor şi proteinelor ce apar în mediul de cultură. Energia chimică rezultată este stocată în ATP (38 de molecule). În afara de oxidarea completa a radicalului acetil şi de stocarea energiei. În prezenţa ATP. ciclul Krebs asigură formarea a numeroase substanţe. treoninei. lizinei. metioninei.

oxigenul astfel activat devine acceptor de protoni (H+). β. Din mitocondrii au fost izolaţi mai mulţi citocromi care aparţin claselor a.oxidarea acizilor graşi 2.în situ” şi . în timpul dehidrogenarii lor în matrice sunt transportaţi până la oxigen acţionându-l. iar citocromul c este foarte solubil în apa.6.Fig. sunt denumite flavo-proteine. iar cei de electroni sunt citocromii. Aceste dehidrogenaze cu coenzime flavinice. reprezintă ansamblul de reacţii care au loc în mitocondrie. 71 .2. Sistemul transportor de electroni (lanţul respirator) Lanţul respirator denumit şi lanţul citocromic sau sistemul transportor de electroni. derivaţi ai hematinei. NADP. dând naştere la H2O. în care fierul poate exista fie sub forma de Fe2+. colorate în galben. Transportul protonilor (H+) şi electronilor ⎯e până la O2 se face prin intermediul nucleotidelor şi citocromului. 37. ca FAD sunt în realitate coenzimele hidrogenazelor şi anume NADH2-dehidrogenazei şi succin-dehidrogenazei. lipide sau protide).. prin care electronii pierduţi de substanţe (glucide. FAD. c. b..4. Studiile biochimice . Unele din aceste nucleotide.în vitro” au demonstrat că acceptorii de H+ eliberat de substrat sunt NAD. fie Fe3+. de asemenea s-a mai precizat că citocromii mitocondriali a şi b sunt insolubili în apa şi sunt activi numai asociaţi cu fosfolipide.

6. Green (1964) a reuşit să izoleze din oxizomi patru complexe enzimatice. localizat în regiunea mediana. intervine ubichinona sau coenzima Q. catalizează reacţiile terminale ale lanţului respirator. Fosforilarea oxidativă Electronii în lungul lanţului respirator suferă o scădere de potenţial. care are loc în etape şi care serveşte pentru regenerarea moleculelor de Fig. Studiile de chimie ultrastructurală şi tehnicile de fragmentare a mitocondriei. 38.Cercetările biochimice din ultimele decenii au dus la concluzia că în procesul de trecere al H+ pe NAD şi NADP. Două din acestea. denumite convenţional I . complexul III. au stabilit ca întregul lanţ respirator se afla localizat în membrana mitocondriei interne. materializată printro eliberare de energie. iar complexul IV. II. catalizează reacţiile ce au loc de la coenzima Q până la citocromul C. activitatea lui fiind în funcţie de integrarea structurală a oxizomilor. Conceptul fosforilării oxidative 72 . în vederea activării lui. 2. în oxizomi. I şi II sunt dehidrogenaze şi sunt localizate la baza oxizomului.2. Din punct de vedere structural coenzima Q este o chinona cu un lanţ lateral poliizoprenic. adică transferul electronilor de la citocromul că la O2. III si IV . care la rândul lor îl transportă pe FAD. care se găseşte la vârful oxizomului.5.

Fermentaţia este oxidarea incompletă a unui substrat organic în absenţa oxigenului (metabolism anaerob). transformându-l întrun „produs rezidual” produs ultim rezidual din procesul fermentaţiei. pot exista mai multe tipuri de fermentaţie (alcoolică. Dar respiraţia 73 .6. Astfel se disting următoarele trei grupe: Organismele strict aerobe. Oxidarea completă a unei molecule de glucoză (glicoliză + ciclul Krebs) permite sinteza a 38 de molecule de ATP. Energia astfel stocată sub forma de ATP serveşte în majoritatea cazurilor la biosinteza unor substanţe de mare importanţă. de la o moleculă de glucoză fermentată se formează doar două molecule de ATP. 38). Organismele care îşi obţin energia din fermentaţie trebuie să descompună cantităţi considerabile de substrat. plantele. Fosforilarea oxidativă. Substratul este deci degradat până la acid piruvic. unele microorganisme) Organismele strict anaerobe. Randamentul fermentaţiei este de 2%. Formarea ATP are loc în trei etape si anume: o prima etapa o constitue oxidarea NADH2 de câtre FAD. astfel că plantele cresc în greutate. aceste organisme se numesc . va reduce acidul piruvic. din punct de vedere metabolic. denumită şi fosforilare cuplată. rezultând în final trei molecule de ATP.. Reacţiile enzimatice care transformă substratul organic sunt cele de la glicoliză (localizate în citoplasma citoplasma celulară). Ecuaţia globală a respiraţiei unei molecule de glucoză se poate scrie astfel: C 6 H 12O 6 + 6O2 + 6 H2O→ 6CO2+ 12H2O + 38 ATP 2. Metabolismul anaerob este mult mai puţin eficace în ceea ce priveşte producerea de energie.6. respiraţia rupe această legătură şi eliberează energie. care le este nociv (numeroase microorganisme. în timp ce în cursul oxidării complete dintr-o moleculă de glucoză rezultă 38 molecule de ATP.descompunători”.Comparaţie între fotosinteză şi respiraţie Fotosinteza şi respiraţia sunt două procese antagonice dar complementare: din punct de vedere energetic. fotosinteza transformă energia luminoasă în energie chimic. lactică. Ansamblul acestor reacţii de oxidare şi fosforilare a fost denumit fosforilare oxidativa. Fermentaţiile Exigenţa organismelor faţă de oxigen nu sunt identice. decât respiraţia. acumulată în legăturile carbon-hidrogen.3. de ex Clostridium) Organisme aerobe facultative. 2. care nu pot trăi decât în absenţa oxigenului liber. centrală energetică” a celulei care se dă mitocondriei.ATP prin fosforilarea ADP cu fosfat anorganic (Pi) existent în matricea mitocondriei (fig. are un rol deosebit de important în reglarea numeroaselor etape ale metabolismului celular şi justificş denumirea de . care pot trăi atât în prezenţa cât şi în absenţa oxigenului din mediu. faţă de 45% cât este pentru respiraţie.2. După natura acestui produs rezidual şi a echipamentului enzimatic al organismului fermentativ. o a doua oxidarea citocromului b de către citocromul c şi a treia. deoarece fermentaţia nu utilizează în totalitate energia substratului degradat pentru sinteza ATP. oxidarea citocromului a.6. levurile aparţin acestei categorii dar şi unele plante superioare care sunt capabile să reziste la asfixie. fotosinteza construieşte materie organică prin fixarea şi reducerea carbonului mineral. Astfel. NADH2 format – neoxidat de oxigenul atmosferică din mitocondrie. acetică etc).. acest substrat organic este transformat într-un produs rezidual organic. adoptând o activitate metabolică diferită de respiraţie. care nu pot trăi decât în prezenţa oxigenului (animalele. numită fermentaţie.

Atât cloroplastul cât şi mitocondria au o ultrastructură asemănătoare. energia. se datorează aranjamentului membranelor interne. dar. electronii sunt transportaţi de la NADH2 la oxigen. în aceste două organite. Cele două procese au şi etape similare. dehidrogenată şi decarboxilată de ciclul Krebs. Intensitatea respiraţiei este identică atât în condiţii de obscuritate cât şi de lumină. Toate organismele scindează molecule organice pentru a-şi asigura „combustibilul” necesar proceselor vitale. În fotosinteză. prezent atât în mitocondrie cât şi în cloroplast. dar numai plantele autotrofe sunt capabile să capteze energia solară şi să o transforme în „hrană” . În respiraţie. schimburile gazoase sunt în sens invers: fotosinteza absoarbe CO2 şi apă şi degajă O2. Respiraţia şi fotosinteza sunt procese care se opun reciproc. hidrogenare şi condensare. care este foarte asemănător. În ambele procese energia electronilor ce se deplasează de-a lungul unui lanţ este folosită pentru sinteza ATP-ului. este „tăiată” de glicoliză. permite transportul electronilor de la apă la NADH2. energia chimică este convertită în ATP. ambele implică conversia energiei dintr-o formă în alta. fotosinteza se manifestă numai în prezenţa luminii. glucoza construită în cursul ciclului Calvin (faza de întuneric a fotosintezei) prin carboxilare. Conversia energiei este procesul de bază de care depind toate fiinţele vii. Lanţul fotosintetic. aceste reacţii sunt exact în opoziţie una cu alta. Formula generală pentru fotosinteză este următoarea: Energie (lumina) + 6CO2 + 6H2O →C6 H 12O6 + 6 O2 Formula generală pentru respiraţie conţine aceeaşi compuşi : C 6H 12 O 6 + 6 O2 → 6 CO2 + 6 H 2 O + energie (ATP) După cum se observă din formulele generale ale fotosintezei şi respiraţiei celulare. mecanismele biochimice sunt antagonice: lanţurile transportorilor de electroni funcţionează în sens opus. ceea ce reflectă şi funcţii asemănătoare (transformatori de energie).degradează rezervele organice (derivaţi de carbon) prin oxidare şi greutatea plantelor scade prin pierderea carbon mineral. ambele participă la menţinerea vieţii şi creşterea organismelor vegetale sau animale. Lanţul transportatorilor de electroni. lanţul respirator invers. degajând CO2 şi apă. Oxigenul fotosintetic degajat în biosferă asigură viaţa organismelor superioare (eucariote) care respiră acest oxigen. rezultând apă. respiraţia eliberând energia captată (de la soare) de fotosinteză. 74 . (lumina) solară este convertită în energie chimică. Astfel.

celulele sunt strâns unite între ele. Ancorarea celulelor în matricea extracelulară se realizează prin joncţiunile celulămatrice. În acest caz.Capitolul 3 ADEZIUNEA CELULARĂ.1. celulelor endoteliale. numite organe. celulele sunt dispersate în matricea extracelulară. 75 . Astfel. Un rol important în stabilirea structurilor tisulare îl are matricea extracelulară. care se aşează pe faţa internă a membranei plasmatice. Selectinele Sunt proteine identificate pe suprafaţa membranară a leucocitelor. Suprafaţa celulară poate media trei tipuri de aderare: a) homofilică. 3. Implicarea joncţiunilor intercelulare şi a matricei. care pot fi diferite calitativ şi cantitativ. Legarea selectinelor la carbohidraţi este Ca2+ dependentă. domeniile imunoglobulinice şi caderinele. JONCŢIUNILE CELULARE ŞI MATRICEA EXTRACELULARĂ În organismele pluricelulare.1. proteine de legare care recunosc şi leagă specific moleculele de carbohidraţi de la suprafaţa celulei învecinate. 3. Sunt implicate în medierea interacţiunii limfocitelor cu peretele venulelor sau cu nodulii limfatici. Molecule implicate în aderarea celulă-celulă Din categoria moleculelor suprafeţei celulare implicate în aderarea celulară nonjoncţională fac parte: selectinele. Selectinele recunosc şi leagă formaţiuni specifice de oligozaharide care aparţin altei celulei. Pentru procesul invaziei neutrofilelor sunt necesare integrine (proteine receptori membranari de recunoaştere). Acest domeniu terminal leagă lectine. manifestând specificitate celulară. În ţesutul conjunctiv. dacă moleculele suprafeţei celulare sunt diferite dar complementare şi c) prin moleculă linker. iar matricea extracelulară este slab reprezentată. ce nu aparţine suprafeţei celulare. o reţea complexă de macromolecule prezentă în spaţiile interstiţiale şi care se află într-o permanentă interrelaţie cu celulele. fapt pentru care se numesc şi proteine transmembranare limfocitare. elementele componente ale matricei asigură stabilitatea tisulară preluând aproape în totalitate stress-ul mecanic. Rezistenţa ţesutului epitelial la forţele la forţele mecanice ce acţionează asupra sa este conferită de proteine fibrilare intracelulare (elemente de citoschelet). favorizând invazia neutrofilelor prin peretele vasului la locul infecţiei sau leziunii. În ţesutul epitelial. recunoaşterea şi aderarea intercelulară este posibilă datorită moleculelor de pe suprafaţa celulară. care prin asociere dau naştere unităţilor funcţionale. moleculă extracelulară. care ocupă cea mai mare parte a volumului tisular. Ele posedă un domeniu citoplasmatic care traversează membrana plasmatică şi un segment extracelular de lungimi variabile care se termină cu un domeniu pentru lectină. Ele mediază legarea neutrofilelor de peretele vasului de sânge. unde se formează joncţiuni specializate cu suprafaţa altor celule sau cu matricea extracelulară.1. în adeziunea celulară. b) heterofilică. variază funcţie de tipul celular. celulele specializate în realizarea unei anumite funcţii se recunosc şi interacţionează specific formând ţesuturi. plachetelor sanguine. Selectinele sunt importante în răspunsul inflamator. Interacţiunea dintre celule poate fi joncţională ( prin intermediul unor structuri specializate numite joncţiuni celulare) sau non-jonctională ( prin intermediul moleculelor suprafeţei celulare). regiuni specializate din membrana plasmatică. dacă moleculele suprafeţei celulară care interacţionează sunt identice.

Domeniul citoplasmatic interacţionează cu proteine din citosol care fixează caderine ce aparţin citoscheletului şi transmit informaţii în citoplasmă. deci şi caderine de acelaşi tip. aderarea şi menţinerea lor într-un ţesut. Joncţiunea celulară Joncţiunile celulare (joncţiunile intercelulare şi joncţiunile celulă-matrice extracelulară). homosau heterofilică. Ele mediază interacţiuni celulare homotipice non-joncţionale şi joncţionale şi transmit semnale din matrixul extracelular în citoplasmă. ambii foarte importanţi în dezvoltarea sistemului nervos la embrion. Membrii numeroşi ai IgSF mediază interacţiunea celulară în elaborarea răspunsului imun. structuri specializate şi stabile. În cancer.adhesion molecules) – factorul de adeziune vasculară – este important în dezvoltarea sistemului circulator la embrion şi în legarea neutrofilelor de peretele vascular înainte de invazie. Caracteristic acestui tip de glicoproteine este faptul că ele leagă intre ele celule de acelaşi tip şi. iar L1 mediază alungirea conului de creştere în timpul dezvoltării neuronilor. respectiv alcătuirea unui ţesut la embrion şi menţinerea integrităţii unui ţesut la adult. Domenii imunoglobulinice Unele domenii imunoglobulinice care nu aparţin structurii unui anticorp pot media interacţiuni non-joncţionale celulă-celulă Ca2+ dependete. Alţi doi reprezentanţi al IgSF sunt NCAMs (neural cell. numit VCAMs (vascular cell. Caderinele au fost identificate în diferite părţi ale corpului (N-caderina în sistemul nervos. 3. Un domeniu Ig conţine proteine de suprafaţă ale unei celule care pot interacţiona cu o moleculă de integrină ale altei celule (de exemplu. P. interacţiune mediată de NCAMs celulelor endoteliale şi integrinele neutrofilelor). Proteinele care conţin domenii imunoglobulinice aparţin IgSF (superfamiliei imunoglobulinelor). 3. Ca2+ leagă segmentele în tandem menţinându-le într-o stare rigidă. Unul dintre aceştia. 76 . Aderarea celor două celule adiacente se realizează prin suprapunerea domeniului Ig al unei celule cu domeniul Ig al celulei vecine. Din punct de vedere funcţional se deosebesc trei categorii principale de joncţiuni: ƒ Joncţiunile de ocluzie sudează membranele plasmatice ale celulelor epiteliale. cu posibilitatea iniţierii metastazelor.caderina în ţesutul epitelial).3. Caderinele sunt alcătuite dintr-un segment lung extracelular ce conţine 5 domenii de legare. E.caderina în placentă.2. blocând fluxul de molecule şi ioni dintre lumenul organelor cavitare şi spaţiile interstiţiale.adhesion molecules) sau factorul de adeziune neurală şi L1. stare necesară legării unei caderine de caderina celulei alăturate. eliberarea celulelor oncogene din ţesut şi migrarea lor. Interacţiunea heterofilică presupune prezenţa integrinelor. NCAMs mediază interacţiunea celulă-celulă. un segment transmembranar şi un mic domeniu citoplasmatic. Segmentele extracelulare ce aparţin la două celule adiacente pot interacţiona prin juxtapoziţia porţiunilor terminale sau a segmentului în totalitate. aderarea neutrofilului la peretele vascular. se produc modificări conformaţionale ale caderinelor care duc la scăderea adezivităţii celulare. Ca2+ dependente. Caderinele Sunt reprezentate de o largă familie de glicoproteine de adeziune.1.1.2. Caderinele sunt molecule implicate în recunoaşterea celulelor de acelaşi tip. Caderinele de pe aceeaşi suprafaţă celulară se asociază formând dimeri. permit sau împiedică schimburile intercelulare şi mediază contactele celulă-celulă şi celulă-matrice.3.

prezent în domeniul laterobazal.1.39) Fig. substratul molecular proteic al joncţiunilor de ocluzie este sugerat de acţiunea denaturantă pe care proteazele o au asupra acestor structuri. transportă activ glucoza pompând-o din lumen în celulele epiteliale. separate de mici spaţii interstiţiale. în urma unui transport transcelular. Joncţiunile de ocluzie Joncţiunile de ocluzie („zonulae occludens” – numite şi joncţiuni strânse sau impermeabile (tight jonction) sunt reprezentate la polul apical al celulelor epiteliale ce delimitează lumenul unor cavităţi. din lumen prin celulele epiteliale în sânge.ƒ ƒ ƒ Joncţiunile de ancorare asigură legarea strânsă a celulelor unele de altele şi a acestora cu matricea extracelulară. În plus. 3. 77 . Proteinele joncţionale sunt ordonat depuse în mai multe şiruri ce înconjoară celula în regiunea apicală. Joncţiunile de ocluzie se formează în urma stabilirii contactului între şirurile de proteine aparţinând celulelor alăturate. difuzează în ţesutul conjunctiv de unde sunt preluate. Eliberarea glucozei în spaţiile interstiţiale se realizează prin difuziune mediată de un set de permeaze. Deşi proteinele nu au fost încă izolate. Capacitatea de ocluzie variază funcţie de tipul de ţesut epitelial. este condiţionat de distribuirea asimetrică a componentelor membranare. în circulaţia sangvină. care determină apariţia unor domenii distincte – apical şi laterobazal – în membrana plasmatică a celulelor epiteliale. Joncţiunile de comunicare sunt implicate în cuplarea electrică şi metabolică a celulelor ce îndeplinesc aceeaşi funcţie. proces care implică două tipuri de proteine cu o strictă localizare membranară. Prezenţa joncţiunilor de ocluzie la polul apical al celulelor face imposibilă retrodifuziunea glucozei din interstiţii în lumenul intestinal. sunt rezultatul anastomozei proteinelor joncţionale prezente în membranele plasmatice ale celulelor învecinate. Observarea la microscopul electronic a unei secţiuni prin joncţiunile de ocluzie oferă imaginea a două membrane plasmatice adiacente care din loc în loc se găsesc în contact direct. Aceste puncte de „sudură”. Acest flux unidirecţional al moleculelor. în ansamblu. oferind. imaginea unei centuri situate imediat sub suprafaţa cu microvili a celulei epiteliale (fig. Proteinele din domeniul apical (faţa luminală a membranei). Un exemplu concret îl constituie absorbţia glucozei din lumenul intestinal. 40). Aceste structuri joncţionale împiedică deplasarea moleculelor şi a ionilor din lumenul organelor cavitare în spaţiile interstiţiale.2. În celulele epiteliale sunt pompate selectiv substanţe nutritive care. se sugerează existenţa unei relaţii logaritmice între numărul şirurilor de proteine joncţionale şi gradul de impermeabilitate al joncţiunilor pentru diferite specii ionice. (fig. 39 – Joncţiunile strânse sunt formate din mai multe şiruri de perechi de proteine joncţionale situate în regiunea apicală a membranei plasmatice. Joncţiuni sinaptice conectează partea terminală a unui axon neuronal ( butonul terminal) cu celula – ţintă.

funcţie de tipul de contact pe care îl mediază. joncţiunile de ancorare sunt alcătuite din două clase de proteine: proteine de ataşare intracelulară şi glicoproteine transmembranare de legare.2.Fig. Un argument în favoarea acestei afirmaţii este pierderea polarităţii celulare.2. Atât joncţiunile de adeziune. joncţiunile de adeziune intercelulară sunt localizate la polul apical.2. Aceste structuri constituie situsuri de ancorare ale filamentelor de actină dispuse în mănunchiuri. Joncţiunile strânse sunt implicate în menţinerea priorităţii celulelor epiteliale împiedicând difuzia proteinelor transportoare în planul membranei plasmatice Menţinerea polarităţii celulelor epiteliale constituie a doua funcţie a joncţiunilor de ocluzie. Ţinând cont de tipul elementelor de citoschelet asociate . aceste joncţiuni au fost numite desmozomi în 78 . 40 – Transportul glucozei în celulele epiteliale ce delimitează lumenul intestinal. cât şi structurile desmozomale se subdivid în joncţiuni de adeziune intercelulare şi joncţiuni de adeziune celulă-matrice şi respectiv. miocard.2 Joncţiunile de ancorare Joncţiunile de ancorare asigură contactul celulă-celulă şi celulă-matrice extracelulă. contactul acestora fiind mediat de structurile joncţionale de adeziune intercelulară. 3. Orientate paralel cu membrana plasmatică mănunchiurile de filamente de actină înconjoară polul apical al celulei formând o bandă de adeziune continuă („zonulae adherens”). Benzile de adeziune aparţinând celulelor învecinate se găsesc în opoziţie directă. element esenţial în menţinerea integrităţii joncţiunilor de ocluzie. Datorită aspectului lor. iar prin cele extracelulare cu glicoproteine transmembranare din celulele adiacente. 3.1 Joncţiunile de adeziune intercelulară În celulele epiteliale. Toate cele patru tipuri de joncţiuni de ancorare coexistă în celulele ţesutului epitelial. Atât prin împiedicarea schimburilor lumen-interstiţiu. joncţiunile de ocluzie permit ţesutului epitelial să se comporte ca o barieră cu o permeabilitate selectivă. Acest tip de joncţiune antrenează elementele de citoschelet creând structuri de rezistenţă în celulele supuse stress-ului mecanic (epitelii. ca urmare a scăderii concentraţiei Ca2+ în mediul extracelular. cât şi prin menţinerea stabilităţii domeniilor membranare. Proteinele de ataşare intracelulară leagă elementele de citoschelet de complexul joncţional. imediat sub joncţiunile de ocluzie. desmozomi şi hemidesmozomi. miometru etc). în timp ce. Din punct de vedere structural. Acestea acţionează în sensul împiedicării difuziei prin dublul strat lipidic al moleculelor ce compun domeniile membranare. glicoproteinele transmembranare interacţionează prin domeniile lor intracelulare cu proteinele de ataşare. datorită migrării lipidelor din stratul exoplasmatic şi al proteinelor în membrana plasmatică.filamente de actină sau filamente intermediare – joncţiunile de ancorare se clasifică în joncţiuni de adeziune şi structuri desmozomale.

filamentele de desmină. denumire eronată. filamentele de vimentină etc. iar glicoproteina transmembranară este receptorul pentru fibrobnectină. 41 – Distribuţia proteinelor de legare a actinei şi uvomorulinei la nivelul joncţiunilor de adeziune intercelulară din celulele epiteliale 3. La nivelul plăcilor de adeziune se stabileşte contactul dintre mănunchiurile de filamente de actină şi un element al matricei. 42). ce aparţine familiei integrinelor. Vizualizarea la microscopul electronic a desmozomilor oferă imaginea a două discuri dense (15-20 nm grosime). Aderarea celulelor la matrice implică regiuni specializate ale membranei plasmatice. În celulele epiteliale. deoarece din punct de vedere chimic cele două structuri joncţionale sunt deosebite. Domeniul extracelular al glicoproteinei interacţionează cu domeniile extracelulare ale glicoproteinelor din membrana plasmatică a celulelor învecinate. ce alcătuiesc citoscheletul. 41). numite contacte focale sau plăci de adeziune. α-actinina. în celulele musculare ale inimii.2.2 Joncţiunile de adeziune celulă-matrice extracelulară Joncţiunile de adeziune celulă-matrice asigură contactul dintre celulă şi matricea extracelulară prin conectarea filamentelor de actină. în urma cărora se formează o reţea transtisulară continuă. Proteinele de ataşare se leagă de domeniul intracelular al unei glicoproteine transmembranare. numite caderine. 79 . vinculina şi talina.bandă (belt desmosomes). ce au la bază un mecanism Ca2+ dependent. elementul matriceal este fibronectina.3 Desmozomii Dependent (fig. De cele mai multe ori.2. în celulele mezenchimale.2. Filamentele de actină interacţionează cu complexul joncţional printr-un set de proteine de ataşare dintre care cel mai bine caracterizate sunt vinculina şi α-actinina. Legarea filamentelor de actină de domeniul intracelular al receptorului este indirectă. cu elemente componente ale matricei. 3. Ca rezultat al acestor interacţii. ancorând astfel filamentele de actină în embrana plasmatică. prin intermediul unei glicoproteine transmembranare.2. situate pe faţa citoplasmatică a membranelor celulelor adiacente. membranele plasmatice adiacente sunt menţinute la o distanţă de 15-20 nm una de cealălantă (fig. structurile desmozomale le sunt asociate filamentele de cheratină. Aceste structuri joncţionale realizează contactul dintre filamentele intermediare ale celulelor adiacente. fiind mediată de cel puţin pentru tipuri de proteine de ataşare: o proteină ce leagă capul filamentelor de actină („actin-filament-capping protein”). desmozomii (desmozomii în pată) constituie regiuni de cimentare intercelulară. Glicoproteina (uvomorulina) este un membru al familiei moleculelor de adeziune intracelulară calciu dependente. Conectarea reţelelor transcelulare de filamente de actină asigură adeziunea celulelor epiteliale conferind totodată rigiditate structurii tisulare. Tipul filamentelor intermediare antrenate de desmozomii în adeziunea intercelulară diferă funcţie de tipul celular. Fig.

(b) Hemidesmozomul asigură ancorarea celulelor în matricea extracelulară. în celulele ce alcătuiesc ţesutul muscular cardiac. 3. Moleculele aflate în soluţie difuzează printre celulele epiteliale spre exterior.2. Este alcătuit dintr-o singură placă citoplasmaticăde care filamentele intermediare sunt legate prin capete. De vreme ce anticorpii afectează doar desmozomii din piele se presupune existenţa unor deosebiri biochimice între aceştia şi cei prezenţi în alte ţesuturi. acestea sunt implicate atât în asigurarea adeziunii celulare. În ţesuturile epiteliale. iar în muşchii netezi desmozomii sunt consideraţi echivalenţi funcţionali ai discurilor „Z” din muşchii scheletici. Filamentele intermediare se ataşează tangenţial de plăcile citoplasmatice. Legarea plăcii citoplasmatice de lamina bazală este mediată de o glicoproteină transmembranară. (a) Desmozomul este alcătuit din două plăci citoplasmatice situate pe feţele citoplasmatice ale plasmalemelor celor două celule adiacente. 42 – Structuri desmozomale în ţesutul epitelial. consolidând structura desmozomală.2.4 Hemidesmozomii Hemidesmozomii. Placa citoplasmatică este alcătuită dintr-un complex de proteine de ataşare – desmoplachine – ce leagă tangenţial filamentele intermediare şi o glicoproteină transmembranară – desmoglina-care interacţionează prin domeniul său intracelular cu proteine de ataşare. Cele două plăci citoplasmatice din membranele adiacente sunt conectate ca urmare a interacţiunii domeniilor extracelulare ale desmoglinelor printr-un mecanism Ca2+ Fig. filamentele de desmină asociate desmozomilor constituie o cale de transmitere a forţei de contracţie. Glicoproteinele transmembranare interacţionează prin domeniile lor extracelulare. Astfel.2. Placa citoplasmatică constituie situsul de ancorare a filamentelor de cheratină ce intră în alcătuirea citoscheletului celulei epiteliale.3 Joncţiunile de comunicare Joncţiunile de comunicare (permeabile. regăsinduse în toate ţesuturile organismelor animale. 80 . unde de regulă se semnalează prezenţa ambelor structuri desmozomale (desmozomi în pată şi hemidesmozomi).numite plăci citoplasmatice. Devenit lax. 3. „gap junction”) au o largă răspândire. numită lamina bazală. similari desmozomilor din punct de vedere morfologic. ţesutul epitelial este incapabil de a mai funcţiona ca barieră. În boala Penfigus se sintetizează anticorpi împotriva propriilor glicoproteine transmembranare. cât şi în distribuirea forţelor mecanice în întregul ţesut epitelial şi ţesutul conjunctiv adiacent. Studiul desmozomilor a pus în evidenţă implicaţiile funcţionale pe care aceste structuri le au în alte ţesuturi decât cel epitelial. asigură contactul dintre regiunea bazală a membranei celulelor epiteliale şi o structură specializată a matricei extracelulare. Legarea anticorpilor de desmoglină afectează structura desmozomilor responsabili de aderarea intercelulară a celulelor ţesutului epitelial din piele. fapt ce conferă pielii un aspect vezicular. În regiunea joncţiunilor de comunicare.

Joncţiunile de comunicare au un rol important în procesul de embriogeneză. Prin cuplarea metabolică. explică activarea diferiţilor stimuli hormonali (vezi subcap.)şi a diferitelor specii ionice. numită conexină (280000-320000Da). Cele patru domenii membranare prezintă o conformaţie αhelix. aminoacizi. Canalul. 3.1 Structura joncţiunilor de comunicare În alcătuirea joncţiunilor de comunicare intră un singur tip de proteină transmembranară. sute de conexoni se aglomerează formând cluster-i (mănunchiuri) Conexonii din membranele celulelor învecinate se aşează cap la cap formând un canal de comunicare continuu între citoplasmele celor celule. celulele sunt capabile să transfere diferite molecule celulelor învecinate incapabile să le sintetizeze. cu un diametru de 1.1. ale fiecărei proteine componente delimitează un canal ce străbate membrana plasmatică (fig.3. Se presupune că primele etape ce urmează fecundării majoritatea celulelor sunt cuplate electric.2 Reglarea permeabilităţii joncţiunilor de comunicare Joncţiunile de comunicare sunt structuri cu caracter dinamic. grupuri de celule cu o entitate distinctă se decuplează de restul celulelor urmând o cale comună de dezvoltare. ƒ propagarea potenţialului de acţiune de la un neuron la altul.3.2. joncţiunile permeabile constituie elementul-cheie al cuplării electrice şi metabolice celulare. dintr-o celulă în alta. Aceste particule sunt străbătute de un canal ce face posibil contactul dintre citoplasmele celulelor cuplate prin joncţiunile de comunicare.43). Lanţul polipeptidic (280 aminoacizi) străbate de patru ori membrana plasmatică.). prin canalele joncţiunilor de comunicare pot trece mediatori intracelulari (ioni de Ca. 43 – a) Joncţiunile de comunicare.2. De asemenea. permite trecerea liberă.2). Deplasarea mediatorilor intracelulari de la o celulă la alta prin joncţiunile de comunicare. ce stă la baza coordonării activităţii celulelor într-un ţesut. domeniile αhelix amfipatice. a unor inhibitori ai joncţiunilor de comunicare sprijină această ipoteză. implicaţi în reglarea numeroaselor procese metabolice celulare. în etapele timpurii ale embriogenezei. AMP-ciclicetc. În regiunea membranară implicată în joncţiunile de comunicare. ƒ peristaltismul intestinal. Prin asocierea a şase molecule de conexină ia naştere o structură conexon. a moleculelor cu greutăţi moleculare sub 1500 -2000 Dar (glucide. Fig. complexe proteice prezente în membranele plasmatice sunt poziţionaţi cap la cap. dând naştere unor canale de comunicare intercelulară. Al treilea domeniu α-helix al conexinei are un caracter amfipatic. Apariţia defectelor în dezvoltarea embrionului ca urmare a injectării.3. permeabilitatea lor fiind dependentă de diverşi factori: 81 .membranele plasmatice adiacente sunt separate de un spaţiu îngust (2-4 nm grosime) întrerupt din loc în loc de particule cilindrice.5-2nm. 3. Pe parcursul proceselor de diferenţiere. hormoni etc. Prin stabilirea acestui tip de comunicare intercelulară. Conexonii. nucleotide. În interiorul conexonului. proces. b) Poziţionarea în membrana plasmatică a conexinei-subunitate a conexonului. Cuplarea electrică mediată de joncţiunile de comunicare asigură: ƒ sincronizarea contracţiilor celulelor ce alcătuiesc ţesutul muscular.

Prin joncţiunea sinaptică. numită lamină bazală. Creştere permeabilităţii joncţiunilor de comunicare. În acest caz. Un exemplu concret îl constituie răspunsul celular la acţiunea hormonului glucagon. pentru a facilita transmiterea sinaptică. valoarea potenţialului de membrană la nivelul joncţiunilor. 44) Fig. azi. conţin 6 domenii extracelulare de legare în tandem). concentraţia mare a ionilor de Ca impune închiderea joncţiunilor de comunicare dintre celulele deteriorate şi cele şi cele normale. Numărul mare de protocaderine asociate în diferite combinaţii dau specificitatea sinaptică. 3. Alterarea gravă a structurii celulare (ruperea membranei plasmatice. ceea ce permite trecerea AMP-c din celula activată în celulele învecinate. Activarea acestora nu necesită contactul direct cu hormonul. În celulele hepatice stimulate de glucagon. forma şi funcţiile metabolice ale celulelor cu care se află într-un contact permanent. 3. are loc creşterea concentraţiei de AMP-c. sunt izolate regiunile tisulare afectate. Există mai mult de 50 de gene ce controlează sinteza diferitelor protocaderine. Ele fosforilează atât enzimele. se află o structură specializată a matricei extracelulare. proliferarea. semnale chimice extracelulare etc. Modificarea permeabilităţii are la bază capacitatea joncţiunilor de comunicare de a adoptă două conformaţii distincte: închisă şi deschisă (fig. ca o structură dinamică ce joacă un rol esenţial în dezvoltarea. Arhitectura. Matricea extracelulară Matricea extracelulară reprezintă o reţea complexă de carbohidraţi şi proteine ce ocupă spaţiile interstiţiale. matricea extracelulară se relevă. transmiterea semnalului realizându-se prin AMP-c.) este însoţită de pierderea unor cantităţii însemnate de metaboliţi celulari. La interfaţa dintre ţesutul epitelial şi ţesutul conjunctiv subadiacent. creşterea concentraţiei Ca2+ liber în citosol. migrarea.4. 44 – Schema modificării conformaţionale a conexonilor Existenţa unui mecanism de reglare a permeabilităţii structurilor joncţionale dependentă de concentraţia de Ca2+din citosol are o importanţă vitală pentru funcţionarea normală a celulelor asociate din ţesuturi. Joncţiunile sinaptice Sunt structuri specializate de legătură între neuroni. care mediază contactul 82 . ƒ ƒ ƒ ƒ 3. elementele componente. cât şi rolul matricei extracelulare diferă funcţie de tipul tisular.2. care activează protein kinazele AMP-c dependente. moarte celulară etc. Fosforilarea conexinei impune adoptarea conformaţiei deschisă de către joncţiuni. Rolul protocaderinelor este acela de a ţine la distanţa optimă cele două componenete membranare ale sinapsei – membrana presinaptică şi cea postsinaptică. stă la baza activităţii celulare în cascadă. Considerată un suport inert ce oferă doar stabilitate fizică ţesuturilor. în paralel cu creşterea influxului de ioni de Na şi Ca. Prin această decuplare. un axon în creştere se ataşează la celula-ţintă Acest tip de joncţiune este mediat de protocaderine (glicoproteine ce aparţin familiei caderinelor. cât şi conexina din structura joncţiunilor de comunicare. ce comandă oprirea sintezei de glicogen în celulele hepatice şi eliberarea glucozei în sânge.Scăderea pH-ului citosolic. ceea ce face posibilă funcţionarea normală a celulelor în restul ţesutului. în prezenţa unui semnal chimic extracelular.

1. matricea extracelulară este responsabilă de elasticitatea şi rezistenţa mecanică ale acestor structuri. factor ce conferă structurii rezistenţă la forţele de compresie. Deşi glicozaminoglicanii reprezintă 10% din masa proteinelor fibrilare. ionilor şi a moleculelor mici din sânge în spaţiul urinar. moleculele leagă diferiţi cationi (în special Na+). toate celelalte clase ale glicozaminoglicanilor prezintă caracteristici comune: ƒ conţin grupări sulfat legate de reziduuri glucidice. Aceasta determină creşterea turgescenţei matricei extracelulare.1 Componentele matricei extracelulare Macromoleculele ce alcătuiesc matricea extracelulară sunt secretate de către celulele ce se găsesc dispersate în matrice şi care aparţin clasei fibroblastelor. Cu excepţia acidului hialuronic. 4. Lanţurile poliglucidice hidrofile.3. cât şi grupările carboxil ale acidului uronic conferă glicozaminoglicanilor încărcare electrică negativă. Proteinele fibrilare constituie cea de-a doua componentă a matricei. tendoane şi oase. Atât grupările sulfat. acidul hialuronic. de regulă. 3. În ţesutul conjunctiv ce înconjoară capilarele sangvine. cât şi unităţile diglucidice nesulfatate. adoptă o conformaţie de tip „random coil” („încolăcire aleatorie”). sunt responsabile de organizarea matricei. 83 . cationii cresc gradul de hidratare al matricei. Atât lanţul poliglucidic lung (câteva sute de reziduuri glucidice).3. formând proteoglicani. sunt legate covalent de moleculele proteice. Se disting două tipuri de proteine fibrilare: proteine structurale (colagenul şi elastina) şi proteine de adeziune (fibronectina şi laminina). cheratan sulfat. În ţesutul conjunctiv dens. dispuse în reţea. În glomerulii renali. în spaţiul dintre celule şi în capilarele sangvine. lamina bazală se comportă ca un filtru permiţând trecerea apei. definesc acidul hialuronic drept un reprezentant atipic al glicozaminoglicanilor. Faza apoasă a gelului permite difuzia metaboliţilor. pe care se sprijină ţesutul epitelial şi diferitele glande. al doilea rest glucidic este. datorită conformaţiei adoptate. a legăturilor ce se stabilesc între acestea. de cele mai multe ori. heparan sulfat şi heparină. condroitin sulfat şi dermatan sulfat. conferindu-i totodată rezistenţă mecanică. se disting patru clase de glicozaminoglicani: 1. În matricea extracelulară sunt prezente polizaharide de tipul glicozaminoglicanilor (GAG) care. Specii ionice osmotice active. 3. ce se repetă regulat. ƒ conţin unităţi diglucidice diferite dispuse într-o secvenţă complexă. În mod obligatoriu. hormonilor etc. unul din componentele diglucidului este un amino-glucid de tipul N-acetilglucozaminei. 3.1 Glicozaminoglicanii Glicozaminoglicanii reprezintă lanţuri poliglucidice lineare a căror unitate structurală este un diglucid. acidul uronic. Funcţie de tipul de reziduuri glucidice. prezent în cartilaje. 2. Această reţea proteică este înglobată în gelul hidrat de polizaharide. Aminoglucidul din unitatea diglucidică poartă grupări sulfat. ƒ sunt molecule scurte (mai puţin de 300 reziduuri glucidice) ƒ formează proteoglicani. reţeaua intricată de macromolecule din spaţiile interstiţiale permite difuzia liberă a nutrienţilor şi a oxigenului din sânge în celulele ţesuturilor periferice. a numărului şi a localizării grupărilor sulfat. În ţesutul conjunctiv lax. aceste molecule ocupă cea mai mare parte a spaţiului interstiţial. Proteinele fibrilare. Ca rezultat al acţiunii forţelor de electrostatică.dintre cele două ţesuturi.

Aceste molecule conţin un miez proteic (core) în care sunt ancorate lanţuri de glicozaminoglicani.2 Proteoglicanii Proteoglicanii sunt reprezentaţi în toate ţesuturile conjunctive şi matricele extracelulare. Concomitent cu procesul de translaţie proteică are loc translocarea proteinei în aparatul Golgi unde este asamblată în proteoglicani. 46). aranjarea grupărilor hidroxil. Cercetări în acest sens au pus în evidenţă capacitatea proteoglicanilor de a lega molecule semnal (ex. proteoglicanii formează agregate ce pot atinge o lungime de 4µm şi o masă moleculară de aproximativ 2 x 108 Da. componenta proteică. Fig. împiedică adeziunea intracelulară. sulfat şi carboxil în lanţurile poliglucidice. 3. Miezul proteic al proteoglicanilor. necovalent de acidul hialuronic. 45 .Structura proteoglicanilor. prezenţa şi implicarea sa în fazele timpurii ale embriogenezei sugerează faptul că acidul hialuronic este primul reprezentant al glicozaminoglicanilor. ce reglează traficul molecular şi deplasarea celulelor funcţie de mărimea sau/şi sarcina lor electrică. făcând posibilă deplasarea liberă a celulelor şi favorizând proliferarea lor.Structura simplă a acestei molecule. Structuri heterogene. factorul de creştere al fibroblaştilor – FGF).1. Componenta proteică a proteoglicanilor este sintetizată la nivelul ribozomilor ataşaţi de RE rugos. de care sunt ataşate multiple lanţuri condroitin sulfat şi cheratan sulfat se leagă. proteoglicanii formează geluri hidratate. Acest fapt. 45). numărul şi tipul lanţurilor de glicozaminoglicani. unde X poate fi oricare aminoacid. Prin acest mecanism. 3.acoperindule ca o „haina”. În prima etapă a sintezei proteglicanilor. reacţii de sulfatare şi epimerizare. Organizarea acestor molecule în matricea extracelulară este încă un subiect controversat. În cartilaje. Restul de Ser este frecvent localizat în interiorul unei secvenţe specifice de aminoacizi: Asp(Glu)-Asp(Gky)-X-Ser-GlyX-Gly. proteoglicanii diferă prin greutatea moleculară. din el derivând celelalte clase. La această secvenţă ce serveşte drept „primer” se leagă unul câte unul reziduurile glucidice printr-o reacţie catalizată de glicozil-transferaza. Eliminaţi în spaţiul interstiţial. Glicozaminoglicanii se leagă prin intermediul unei secvenţe triglucidice de un rest de Ser prezent în structura componentei proteice a proteoglicanilor. cu densităţi diferite şi pori de mărime variabilă. Structura heterogenă a proteoglicanilor sugerează faptul că aceasta nu constituie unica lor funcţie. acidul hialuronic joacă un rol important în migrarea celulelor pe parcursul morfogenezei şi al reparării structurilor tisulare. Moleculele de acid hialuronic se leagă de suprafaţa celulelor care migrează. Lanţurile sunt stabilizate de proteine de legare (fig. Simultan cu elongarea lanţurilor poliglucidice are loc în aparatul Golgi procesarea acestora. o secvenţă tricglucidică se leagă covalent de un rest de serină din molecula proteică (fig. 84 . Componenta centrală a acestor agregate o constituie acidul hialuronic.

Fig. 46 – Proteoglicanii din cartilagii conţin şi acid hialuronic legat necovalent, prin intermediul unor proteine liker de miezul proteic. Pe o singură moleculă de acid hialuronic se pot lega o sută de monomeri de proteoglicani. Acest tip de organizare a proteoglicanilor conferă elasticitate cartilajelor. Proteoglicanii sunt prezenţi şi la nivelul membranelor plasmatice ale multor tipuri celulare. De miezul integrat în membrana plasmatică şi care proemină în spaţiul extracelular este ataşat un număr mic de lanţuri de glicozaminoglicani (fig. 47).

Fig. 47 – a) Proteoglicani prezenţi la nivel la nivelul membranelor plasmatice. Miezul proteic de care sunt ataşate patru lanţuri de heparan sulfat şi două de condroitin sulfat traversează integral membrana plasmatică; b) Legarea lanţurilor de condroitin sulfat la miezul proteic al proteoglicanilor din membrană. În acest caz proteoglicanii sunt implicaţi în legarea celulelor de matricea extracelulară şi în organizarea acromoleculelor ce compun matricea.

85

3.3.1.3 Colagenul Colagenul reprezintă o familie de proteine fibrilare insolubile, sintetizate în fibroblaste şi reprezentate în toate organismele animale la nivelul matricei extracelulare şi a ţesutului conjunctiv. Este principala componentă a matricei extracelulare. Se cunosc poate 12 tipuri de colagen. Dintre acestea tipurile I, II, şi III întâlnite în special în ţesutul conjunctiv, au capacitate de autoasamblare, formând polimeri ce poartă numele de fibrile de colagen. Tipul IV constituie comportamentul principal al laminei bazale, unde formează o reţea bidimensională. a. Structura moleculelor de colagen Unitatea structurală fundamentală a colagenului este o moleculă proteică cu o lungime de 300nm şi un diametru de 1,5 nm, alcătuită din trei subunităţi: două lanţuri α1 şi un lanţ α2. Celelalte trei tipuri polipeptidice, ce conţin fiecare 1050 aminoacizi, se înfăşoară unul în jurul celorlalte, de la stânga spre dreapta, formând o structură de tipul triplu helix. Fiecare rotaţie completă (tur) a helixuluide faptul că conţine trei aminoacizi (fig. 48) Fig. 48 - a) Modelul lanţului polipeptidic alfa din molecula de colagen. Gly ocupă a treia poziţie în secvenţa repetitivă: Gly-X-Y, unde X şi Y reprezintă oricare alt aminoacid. b) Modelul moleculei de colagen. Cele trei lanţuri alfa formează un tripluhelix. Repetiţia glicinei (Gly) la fiecare a treia poziţie, este justificată de faptul că aceasta este singurul aminoacid suficient de mic pentru a ocupa spaţiul din interiorul triplu-helixului. Molecula de colagen este bogată în prolină, lizină, aminoacizi ce apar de cele mai multe ori sub formă hidroxilată. Grupările hidroxil ale hidroxiprolinei participă la formarea legăturilor de hidrogen ce stabilizează triplu-helixul. În boala numită scorbut, datorat deficienţei de vitamina C, este inhibată reacţia de hidroxilare a prolinei, ceea ce împiedică organizarea lanţurilor polipeptidice în triplu-helix. Acestea sunt rapid degradate sub acţiunea unei enzime, numită colagenază. În consecinţă, matricea extracelulară şi vasele sangvine devin extrem de fragile, iar dinţii se desprind din alveolele dentare. Grupările hidroxil ale hidroxilizinei sunt implicate într-o reacţie de glicozilare. Glicozilarea colagenului conferă acestei molecule capacitatea de a se autoasambla în spaţiul extracelular.

86

b. Sinteza colagenului Prezenţa secvenţei repetitive – Gly-X-Y (unde X,Y reprezintă diferiţi aminoacizi cu excepţia glicinei)în structura colagenului, reflectă organizarea genelor ce îl codifică, sugerând faptul că evoluţia acestor gene are la bază fenomenul de duplicare genică. Gena ce codifică lanţul α1 conţine 41 de exoni. Cea mai mare parte a exonilor este alcătuită din 54 perechi de baze (pb) sau multipli de doi sau trei ai acestui număr, sintetizând 1,2 sau 3 unităţi primordiale. O unitate primordială conţine 6 secvenţe repetitive Gly-X-Y. Un număr mic de exoni din structura genei au pierdut, pe parcursul evoluţiei 9pb, unităţile primordiale codificate de către aceştia fiind mai scurte cu o secvenţă Gly-X-Y. Locul de sinteză al lanţurilor polipeptidice ce formează colagenul îl constituie ribozomii ataşaţi de RE rugos. Ca rezultat al translaţiei la nivel ribozomal sunt sintetizate lanţurile pro-α. Acestea sunt introduse în lumenul RE rugos, datorită prezenţei în structura lor a secvenţei semnal („signal peptide”). În regiunile carboxil- şi amino- terminale lanţurile pro-α conţin alte două secvenţe, numite propeptide. Aceste două secvenţe formează domenii globulare, în timp ce restul lanţului adoptă o conformaţie de tip helix. În lumenul RE reziduurile de lizină şi prolină sunt hidroxilate, iar între secvenţele propeptidice a trei lanţuri pro-α se stabilesc punţi disulfurice intercatenare. Ulterior formării legăturilor disulfurice, lanţurile se unesc (direcţia C - N), generând molecula de procolagen. Din RE, procolagenul este transportat în aparatul Golgi, unde se desfăşoară mai multe runde de procesare ce constau, în principal, în adaosul de reziduuri glucidice la hidroxilizină. Moleculele de procolagen sunt eliminate din aparatul Golgi în spaţiul extracelular. Sub acţiunea procolagen peptidazelor, secvenţele sunt clivate proteolitic, molecula de procolagen fiind convertită în colagen. Proteoliza secvenţelor propeptidice în spaţiul extracelular împiedică autoasamblarea colagenului în interiorul celulei,ceea ce ar avea drept consecinţă distrugerea celulară. c. Asamblarea moleculelor de colagen în spaţiul extracelular În spaţiul extracelular, moleculele de colagen (numit şi tropocolagen) de tip I, II şi III se asociază spontan formând polimeri ordonaţi ce poartă numele de fibrile de colagen (50nm în diametru). În fibrile, moleculele sunt dispuse în şiruri longitudinale. Între moleculele învecinate ale aceluiaşi şir există o distanţă („gap”) de 35 nm. Moleculele de colagen din şirurile adiacente sunt deplasate unele faţă de altele cu 67 nm, ceea ce reprezintă mai puţin de o pătrime din lungimea totală a moleculei. Se constată că din cinci în cinci molecule de colagen sunt aliniate identic (fig. 49). Spaţierea colagenului în fibrile conferă aceştia o maximă elasticitate. În regiunile amino-şi carboxil-terminale ale colagenului există segmente scurte ce au o conformaţie triplu-helix. Resturile de lizină sau/şi hidroxilizină din aceste regiuni participă la legături covalente încrucişate ce se stabilesc între extremitatea carboxilică a unei molecule adiacente. Aceste legături au rolul de a stabiliza asamblarea colagenului în fibrile. Organizarea fibrilelor diferă de la ţesut la altul. În piele, acestea se întretaie creând o reţea laxă. În oase şi în cornee, fibrilele de colagen sunt dispuse în plăci ordonat aranjate; fibrilele aceleiaşi plăci sunt paralele între ele şi perpendiculare pe cale ale plăcilor adiacente. În tendoane fibrilelor formează mănunchiuri, numite fibre. Fibrele sunt dispuse paralel şi orientate pe direcţia forţei ce acţionează asupra tendonului.

87

Fig. 49 – a) Sinteza colagenului şi asamblarea sa în fibre în spaţiul extracelular. 3.3.1.4. Elastina Elastina este o proteină neglicozilată, puternic hidrofobă, a cărei secvenţă de aminoacizi (830) este bogată în glicină şi prolină. Este proteina majoră a reţelelor de fibre elastice din matricea extracelulară. Spre deosebire de colagen, are un conţinut scăzut de lizină. În matricea extracelulară, resturile de lizină ale moleculei proteice participă la formarea legăturilor covalente încrucişate ce stabilizează elastina într-o reţea (filamente sau foiţe) ale cărei ochiuri îşi modifică forma în raport cu direcţia forţei ce acţionează asupra sa. Elasticitatea reţelei se datorează capacitaţii moleculelor de elastină de a adopta mai multe conformaţii random-coil. Oscilarea între conformaţii caracterizate de diferite grade de relaxare a moleculelor de elastină asamblate în reţea, conferă acestei proteine proprietăţi elastice similare cauciucului. Filamentele de elastină reprezintă constituenţi principali ai reţelei de fibre elastice prezente în matricea extracelulară din piele, vase sangvine sau plămâni. Componentul minor al fibrelor elastice este o glicoproteină. Dispusă pe suprafaţa fibrelor, glicoproteina intervine în organizarea moleculelor de elastină.

88

3.3.1.5. Fibronectinele Fibronectinele aparţin clasei glicoproteinelor de adeziune, a căror funcţie principală este de a media adeziunea celulă-matrice extracelulară. Fibronectinele au un rol important în menţinerea formei celulelor, în organizarea citoscheletului, iar pe parcursul embriogenezei sunt implicate în migrarea şi diferenţierea celulară. În organismele animale, fibronectinele sunt întâlnite în: ƒ sânge şi alte fluide, sub formă de dimeri solubili, favorizând fagocitoza, migrarea celulelor imune (în special macrofage), ataşarea trombocitelor de regiunile alterate ale vaselor sangvine; ƒ ataşate tranzitoriu pe suprafaţa celulară, ca oligomeri de fibronectină; ƒ în matricea extracelulară, unde formează fibre insolubile. a) Structura fibronectinelor Se cunosc mai multe tipuri de fibronectine. Codificate de către o unică genă (70 kb), fibronectinele sunt rezultatul splicing-ului alternativ al moleculei de ARN-m. Funcţie de tipul celular, pot fi generate una până la 20 molecule diferite de ARN-m pentru fibronectină ce dau naştere unui număr echivalent de lanţuri polipeptidice. Din punct de vedere structural, fibronectina este un dimer alcătuit din două subunităţi identice. Regiunile carboxiterminale ale celor două lanţuri polipeptidice (2500 aminoacizi fiecare) ce formează dimerul sunt legate printr-o pereche de punţi disulfurice. Fiecare subunitate prezintă şase domenii globulare, unite prin regiuni flexibile ale lanţului polipeptidic. Fiecare domeniu globular asigură legarea specifică a fibronectinei la receptori celulari, colagen, fibrină şi proteoglicani sulfataţi (figura 50). Identificarea, izolarea şi secvenţializarea domeniului prin care fibronectina se leagă la suprafaţa celulară au condus la evidenţierea unei secvenţe tetrapeptidice-Arg-Gly-Asp-Ser(RGDS). Secvenţa RGD este comună mai multor proteine extracelulare de adeziune. Ea permite recunoaşterea şi legarea proteinelor de către integrine, o familie de receptori de membrană omologi. Dată fiind specificitatea recunoaşterii receptor-ligand, se sugerează implicarea, în acest proces, şi a altor secvenţe din structura proteinelor de adeziune. Fig. 50 – a) Structura fibronectinei. Cele două lanţuri polipeptidice sunt legate prin punţi disulfurice. Fiecare lanţ prezintă domenii globulare ce leagă specific molecule din matricea extracelulară sau receptori de membrană; b) domeniile de legare specifică au fost puse în evidenţă prin digestie cu proteaze. Se cunosc şase domenii: • două pentru heparan sulfat; • două pentru fibrină; • unul pentru colagen; • unul pentru receptorul fibronectinei.

89

α şi β. c) Migrarea şi aderarea fibroblastelor în matricea extracelulară – proces ce implică recunoaşterea fibronectină – receptor În organismele animale adulte. Ambele lanţuri polipeptidice ale receptorului sunt glicozilate (figura 51). Lanţul α (140. Toate aceste molecule au o structură similară. 51 – Structura receptorului pentru fibronectină Rolul moleculei receptor este de a media contactul dintre fibronectină (recunoaşte secvenţa RGDS) şi elementele din structura citoscheletului (filamentele de actină). receptorul pentru colagen este reprezentat de o glicoproteină transmembranară cu o structură diferită de cea a integrinelor. Receptorul leagă fibronectina care. Fig. în citoplasmă se organizează fibrele de stres bogate în actină. interacţionează cu alte elemente ale matricei extracelulare (colagen. Receptorul pentru fibronectină este un membru al familiei integrinelor. imobilizându-l în membrana plasmatică (fig. o parte din receptorii pentru colagen. Contactul dintre fibronectine. din interiorul celulei. Fig. Pe de altă parte. fibronectina este recunoscută şi legată de receptorul pentru fibronectină din membrana plasmatică a fibroblastelor. unul transmembranar şi altul extracelular. mediat de receptorul pentru fibronectină. Mai mult. proteoglicani). Fibronectina. migrarea celulară este un fenomen rar întâlnit. se stabilesc şi se desfac succesiv contactele celulă-matrice. Fibrele de actină se ataşează prin intermediul vinculinei şi a talinei de receptorul pentru fibronectină. Nu toţi receptorii pentru constituenţii matricei extracelulare aparţin familiei integrinelor. În momentul în care deplasarea încetează. 52 – Modelul regiunii de contact fibroblast-substrat. din spaţiul extracelular şi mănunchiurile de fibre de actină. în care fibroblaştii şi celulele sistemului imun migrează spre zona afectată. fiind implicate în legarea componentelor matriceale de elementele citoscheletului. în anumite celule.000 Da) este scindat în două segmente. 52). prezentând secvenţa specifică RGD.b) Receptorul pentru fibronectină-reprezentant al familiei integrinelor Receptorul pentru fibronectină este un heteromer alcătuit din două lanţuri polipeptidice . Din această familie mai fac parte receptorul pentru laminină. asociate prin legături necovalente. Aceste celule traversează cheagurile sangvine al căror element constituent principal este fibrina. secretată de către fibroblaşti se leagă printr-unul din domeniile sale globulare la fibrină. 90 . O excepţie o constituie procesul de reparare a leziunilor. Lanţul β conţine secvenţe repetitive bogate în cisteină. Aceste fibre se leagă de receptor prin intermediul proteinelor de ataşare intracelulare (vinculina şi talină). etc. la rândul săau. Datorită mobilităţii laterale a receptorului în membrana plasmatică. pe parcursul migrării fibroblastelor. Segmentele sunt legate între ele printr-o punte disulfurică . asigură aderarea celulei la matricea extracelulară.

În această reţea. 53 – Modelul asocierii moleculelor de colagen de tip IV şi formarea reţelei multistratificate. lanţurile sunt unite prin punţi disulfurice într-o structură 91 . celule Schwann) sau se află interpusă între două straturi unicelulare în glomerulii renali şi în alveolele pulmonare. caracteristică tuturor moleculelor de colagen.3. a) Colagenul de tip IV Moleculele de colagen de tip IV sunt prezentate în exclusivitate în lamila bazală. Existenţa zonelor de discontinuitate conferă întregii molecule o mai mare flexibilitate. colagenul de tip IV este alcătuit din trei lanţuri polipeptidice ce formează un truplu helix (40 nm lungime). moleculele de colagen sunt stabilizate prin legături covalente încrucişate şi punţi disulfurice. Fig. Lamina bazală Lamina bazală. Dimerii se asociază lateral prin regiunile cu conformaţie triplu-helix dând naştere unei reţele plane cu ochiuri hexagonale. secvenţele propeptidice amino-şi carboxi-terminale ale colagenului IV nu sunt scindate proteolitic după eliberarea sa în mediul extracelular. proteoglicanii (heparan sulfat) şi laminina sunt elemente comune tuturor acestor structuri. b) Laminina-glicoproteină majoră a lamilei bazale Laminina este localizată pe faţa dinspre membrana plasmatică a lamilei densa mediind legarea lamilei bazale de suprafaţa celulară. Ele reprezintă elementul constituient major al lamilei densa ce compune lamila bazală. La microscopul electronic. separând aceste celule de ţesutul conjunctiv subadiacent.1. 3. delimitează suprafaţa bazală a celulelor epiteliate şi endoteliale. adipoase. Regiunile amino terminale ce predomină de o parte şi de alta a planului reţelei se asociază prin legături covalente generând o reţea multistratificată (figura 53).2.3. endoteliale şi mezenchimale. Similar moleculelor de colagen fibrilar. Structura laminei bazale Moleculele componente ale lamilei bazale sunt sintetizate sunt sintetizate de către celulele epiteliate. ƒ un strat cu aspect reticular (lamina reticularis) alcătuit din colagen şi care are rolul de a lega lamila bazală de ţesutul conjunctiv. Deşi compoziţia lamilei bazale variază de la un ţesut la altul. ceea ce justifică apariţia unor discontinuităţi în structura truplu-helixului. un lanţ lung A şi două lanţuri mai scurte B. ƒ un strat electrono-dens (lamina densa). este întreruptă de aproximativ 20 de ori în molecula de tip IV.2. Molecula (850. lamila bazală apare din trei straturi: ƒ un strat electrono-transparent (lamina lucida sau lamina rara) situat în imediata vecinătate a membranei plastice a celulelor ce se sprijină pe lamila bazală. Secvenţele propeptidice carboxi-terminale formează domenii prin intermediul cărora monomerii interacţionează formând dimeri lineari. colagenul de tip IV. Secvenţa repetitivă Gly-X-Y.000 Da) este alcătuită din trei lanţuri polipeptidice. Ea înconjoară celule individuale (musculare. Spre deosebire de moleculele de colagen interstiţial. structură specializată a matricei extracelulare.3.

un situs de legare a proteoglicanilor sulfataţi. lamina bazală constituie eşafodul pe care celulele migrează îndreptându-se spre zona afectată. Interpusă între ţesutul epitelial şi ţesutul conjunctiv subadiacent. Reglarea funcţiilor celulare vitale: adeziunea. creşterea şi diferenţierea celulară sunt independente de legarea receptorilor celulari la elementele componente ale laminei bazale. B1 şi B2) şi conţine mai multe domenii funcţionale: . În regenerarea tisulară. iar braţul scurt are un singur domeniu (figura 54). Ca şi fibrotectina. Cele trei braţe scurte ale moleculei de laminină prezintă câte o pereche de domenii globulare. rolul laminei bazale constă în reglarea traficului de molecule din sânge în urină. 92 . Fig. . lamina bazală susţine celulele epiteliale şi totodată funcţionează ca un filtru molecular şi celular între cele două compartimente tisulare.un situs de legare a colagenului IV. Funcţiile laminei bazale Lamina bazală se caracterizează printr-o pronunţată heterogenitate funcţională determinată de necesităţile fiziologice ale diferitelor ţesuturi.3. La nivelul joncţiunilor neuromusculare. .2. 3. laminina conţine mai multe domenii funcţionale: câte un domeniu leagă colagenul IV şi heparan sulfatul. Receptorii pentru laminină diferă funcţie de tipul celular.cruciformă. dar cel puţin o parte a acestora aparţin familiei integrinelor. iar unul sau mai multe domenii sunt implicate în legarea receptorului prin laminină.2. lamina bazală prezintă o compoziţie chimică particulară ceea ce-i permite exercitarea funcţiei de coordonare a organizării spaţiale a componentelor joncţionale de o parte şi de alta a sinapsei.două sau mai multe situsuri de legare la receptori de membrană. 54 – Structura lamininei Proteina prezintă trei lanţuri polipeptidice (A. În glomerii renali.

care a introdus şi termenul de microtubul. funcţie de necesitaţile celulare. Microtubulii Au fost evidenţiaţi pentru prima dată. ƒ contracţia musculară. filamente intermediare.de a interconecta elementele de citoschelet în reţea şi de a le lega de organitele celular şi/sau membrana plasmatică. Proteinele asociate au rol de a regla procesele de polimerizare şi depolimerizare ale filamentelor. intervenind ca parte componentă a citoscheletului. 4. vezicule şi organite celulare (nucleu. ƒ deplasarea celulelor ce prezintă un tip de locomoţie ameboidal. şi un rol dinamic. corpusculi bazali şi axonemele organitelor locomotorii (cili. Implicat în inducerea şi menţinerea formei celulei şi a prelungirilor celulare (cili. conferind acestora rezistenţă. filamente de actină.1. În citoplasmă. Principalele mişcări celulare asigurate de elementele de citoschelet sunt: ƒ mişcarea cililor şi a flagelilor. cu ajutorul microscopului electronic. temperaturile scăzute şi presiune hidrostatică mare determină degradarea microtubulilor citoplasmatici şi a celor ce alcătuiesc fusul mitotic. Capacitatea sa de a-şi modifica structura. dar nu afectează 93 . solidarizează celule în ţesuturi. la nivelul structurilor joncţionale.1.1. ƒ desfaşurarea citokinezei.Capitolul 4 CITOSCHELETUL Citoscheletul este alcătuit din microtubuli. vezicule de transport şi organite celulare. Citoscheletul este o structură dinamică. fie fasciculaţi. plastide. mitocondrii) ƒ translocarea anafazică a cromozomilor. Microtubulii – semnificaţia biologică Microtubulii sunt substructuri celulare omniprezente în citoplasma celulelor eucariote. 4. aceste structuri coordonând motilitatea celulară. Studiul comparativ al microtululilor din diferite compartimente celulare a arătat că tratamentul cu colchicină.microvili. ƒ transportul intracelular de particule materiale. ƒ transportul intracelular de particule.axoni). în inducerea şi menţinerea geometria spaţială a celulelor. flageli). ei se găsesc fie izolaţi – microtubuli citoplasmatici. sau permanent – centrioli. în celulele animale de către d.are la baza reacţiile de polimerizare şi depolimerizare ale microfilamentelor şi ale microtubuliilor. Microtubulii îndeplinesc în celulă un rol structural. prin intermediul proteinelor de adeziune intracelulară. Slauttersack (1963). Interacţiunea elementelor de citoschelet cu membrana plasmatică. mobile. Se apreciază că realizarea acestora funcţii constituie rezultatul cooperării citoscheletului cu reţeaua microtrabeculară. o reţea microtrabeculară şi din proteine asociate.citoscheletul are în principal o funcţie de susţinere. dând naştere unor formaţiuni cu caracter efemer – fibrele fusului de diviziune. Acesteia i se adaugă o funcţie motilă. ƒ translocarea cromozomilor în timpul diviziunii celulare.flageli. Principalele mişcări asociate microtubulilor sunt: ƒ mişcările cililor şi flagelilor ce asigură deplasarea celulelor libere.

Fiecare microtubul este alcătuit din 13 protofilamente dispuse paralel cu axul longitudinal şi care delimitează un lumen. În preparatele pure de microtubuli. Ciclurile de fosforilare şi defosforilare ale acestora pot constitui o etapă importantă în reglarea asamblării microtubulilor. Fig. Aceste rezultate demonstrează existenţa unei populaţii heterogene de microtubuli. 55 – Modelul structurii tridimensionale a microtubulilor. (fig.structurile microtubulare stabile (cetrioli. diversele structuri microtubulare conţin diferite tipuri de molecule proteice.1. ce este conservant în toate structurile microtubulare. (Fiecare din cele 13 protofilamente ce alcătuiesc peretele microtubulului este formată din heterodimeri de tubulină α şi β. MAP1 este asociată microtubulilor din axoni şi dendrite. Unitatea fundamentală a microtubulilor. aşezaţi cap la coadă. a condus la concluzia că proteinele sunt asociate specific tubulinelor. Majoritatea proteinelor asociate sunt fosforilate. 55).000 Da).000 Da). Protofilamentele sunt rezultatul asocierii cap la coadă a unui număr variabil de heterodimeri. Cele două componente proteice ce compun heterodimerul sunt dispune heicoidal în peretele microtubulului. Structura microtubulilor În imaginile electronomicroscopice. conferă microtubulilor un caracter polar. Proteinele asociate au rol de a consolida structurile microtubulare prin interconectarea microtubulilor adiacenţi şi de a stabiliza edificiul arhitectural al citoscheletului prin legarea filamentelor intermediare. localizate exclusiv în structurile microtubulare din axonii celulelor nervoase. în timp ce MAP2 este întâlnită doar în structurile microtubulare din dendrite. 4. Această presupunere este confirmată în cazul proteinei tau ce prezintă activitatea ATP . Dar raportul cantitativ constant dintre proteine şi subunităţile de tubulină. motiv pentru care au fost numite proteine asociate microtubulilor (microtubule associated proteins . cele cinci proteine tau cunoscute astăzi. sunt rezultatul unui proces de splicing (combinare) alternativ. de tubulină în protofilamente. este alcătuită din două proteine distincte: alfa şi beta tubulina (fiecare 50. iniţial. în afara heterodimerilor de tubulină. Cele mai bine caracterizate proteine asociate sunt proteinele tau. microtubulii se disting ca structuri cilindroide de lungimi variabile (până la zeci de nm) şi cu un diametru relativ constant de 24 nm. Orientarea dimerilor. Alte proteine asociate prezente în celulele nervoase sunt MAP1-MAP2.MAP). corpusculi bazali. tubulina. microtubuli din organitele locomotorii). Deoarece. s-a considerat că acestea sunt proteine de contaminare. 94 . ce poartă numele de tubulină (100. observat pe parcursul mai multor cicluri de polimerizare şi depolimerizare.azică şi care acţionează în sensul accelerării polimerizării microtubulilor.2. Codificate de o unică genă. s-a observat prezenţa unor proteine cu mase moleculare diferite.

iar viteza acestei reacţii este mai mare decât cea a hidrolizei GTP. polimerizarea microtubulilor este favorizată. 95 . alţii suferă un proces de depolimerizare.3. se desfăşoară lent. în prezenţa GTP (guanozin trifosfat) şi a ionilor bivalenţi. alungirea microtubulului. În ceea ce priveşte influenţa celui de-al doilea factor. Polaritatea şi dinamica microtubulilor Geneza microtubulilor este un proces de autoasamblare a tubulului. Se constată astfel. prima etapă a polimerizării. ceea ce conduce la formare GDP. Stabilitatea microtubulului apare reglată de doi factori concentraţia de tubulină liberă şi viteza reacţiei de hidroliză a GTP. determinând depolimerizarea cu eliberarea dimerilor αβ stabili. scăderea concentraţiei de tubulină. concentraţia dimerilor liberi reprezintă principalul factor implicat în reglarea polimerizării şi depolimerizării microtubulilor. Creşterea temperaturii la 37ºC este însoţită de reasamblarea microtubulilor. Studiile în vitro au demonstrat formarea microtubulilor într-o soluţie pură de dimeri. are ca rezultat depolimerizarea microtubulilor. a evidenţiat aspecte surprinzătoare şi aparent contrare rezultatelor. în culturi de celule. determinând o accelerare a depolimerizării. Se demonstrează astfel caracterul dinamic al microtubulilor.4. Manifestarea simultană a fenomenelor de creştere şi descreştere în lungime a microtubulior este explicată prin modelul dinamic (dynamic instability model). că. Pe parcursul polimerizării sau în etapa imediat următoare încorporării dimerului (preferenţial la capătul +). se constată că. dar alungirea primer-ului. Microtubulii care au o strucrură cap GTP. este un proces mult mai rapid. Când concentraţia dimerilor liberi depăşeşte valoarea critică predomină procesul de polimerizare. La o concentraţie scăzută a tubulinei libere (C < C C ). numărul dimerilor adăugaţi fiind egal cu cel al subunităţilor disociate de microtubuli. sub concentraţia critică. Această concentraţie a fost numită concentraţie critică (Cc). prin adăugarea de noi dimeri de tubulină. Sinteza microtubului primer. Expunerea unei soluţii de microtubuli la temperaturi scăzute (0ºC) are un rezultat contrar. în timp ce unii microtubuli se alungesc. Viteza reacţiilor de polimerizare şi depolimerizare este de două ori mai mare la unul din capete. GTP este hidrolizat la GDP (guanozin difosfat). în aceeaşi celulă (la aceeaşi concentraţie a dimerilor liberi) alţi microtubuli se alungesc continuu sau rămân la o lungime constantă pe parcursul perioadei de observaţie. la o anumită concentraţie a dimerilor liberi de tubulină se atinge o stare de echilibru (steady state). Dacă. structuri ce-şi modifică lungimea ca rezultatul a reacţiilor de polimerizare şi depolimerizare. sunt stabili şi pot servi ca primer-i în procesul de polimerizare. la extremitatea + se formează un cap GTP. la 37ºC. simbolizat cu plus (+). cu cât viteza de hidroliză a GTP este mai mică. în timp ce. Modelul susţine că variaţiile locale ale celor doi factori pot determina evoluţia diferită a microtubulilor dintr-o celulă. observaţiile electrono-microscopice subliniază funcţionalitatea diferită a extremităţilor acestor structuri. cu atât este mai favorizată formarea unui cap GTP şi deci. Fiecare dimer de tubulină conţine două molecule de GTP. În consecinţă. se pot alungi. In vitro. Prezenţa structurii GDP este asociată cu instabilitatea microtubulilor. asupra stabilităţii microtubulilor.1. Viteza mare a hidrolizei GTP are un efect contrar. viteza de disociere a dimerilor depăşeşte viteza de polimerizare. În consecinţă. Acest model sugerează că o anumită structură a extremităţilor microtubulilor de determină adăugarea sau disocierea subunităţilor proteice. Deşi adăugarea sau pierderea subunităţilor de tubulină poate avea loc în oricare din capetele microtubului. Studiul dinamicii microtubulilor. în timp ce unii microtubuli sunt subiectul unor repetate şi rapide procese de polimerizare şi depolimerizare. concentraţia dimerilor liberi este superioară valorii critice. experimentelor in vitro. Capătul opus a fost notat cu minus (-).

Microtubulii din dendrite nu au o orientare fixă. structurile rezultate prin asocierea acestora sunt foarte diferite. 4. deoarece modificările posttranslaţionale nu afectează semnificativ funcţionalitatea microtuburilor. Aceşti factori a căror existenţă a fost demonstrată prin cercetări experimentale poartă numele de centrii organizatori ai microtubulilor (MTOC) sau centrii de nucleaţie. Astăzi. Iniţial. B – Celulă nervoasă.1. Cercetări efectuate pe structurile microtubulare din neuron au condus la concluzia că fiecare microtubul conţine subunităţi alfa şi beta echivalente funcţional.Microtubulii ce intră în structura axonemei au capătul poziţionat proximal faţă de corpusculul bazal. rezultatul modificărilor posttranslaţionale. în mare parte. Astfel.Microtubulii din axon sunt orientaţi cu capătul spre corpusculul bazal. Recent. la organismele eucariote. C – Celulă aflată în mitoză. dispunem de numeroase argumente ce atestă faptul că cel puţin centriolii şi corpusculii bazali acţionează ca centrii organizatorici ai micritubulilor. diversitatea structurilor microtubulare a fost pusă pe seama existenţei. 56 – Orientarea microtubulilor în raport cu centrele de nucleaţie: A – Celulă ciliată aflată în interfază. a subtipurilor de alfa şi beta tubulină. Centrii organizatorici ai microtubulilor Distribuţia nealeatorie a microtubulilor în celulă a condus la ipoteza existenţei unor factori ce controlează nucleaţia. Bazele diversităţii structurilor microtubulilor Deşi toţi microtubulii prezintă o organizare fundamentală comună. tubulinele alfa sunt antrenate într-o reacţie de acetilare a unui rest de lizină şi suferă adiţia sau deleţia unei tirozine carboxi-terminale. Aceste proteine sunt codificate de aceleaşi gene sau de gene diferite. Este posibil că aceste modificări structurale să condiţioneze încorporarea subunităţilor în diferite structuri microtubulare şi legarea lor la proteinele asociate. particularităţile acestor structuri fiind dictate de tipul proteinelor asociate ce copolimerizează cu tubulinele sau se leagă de microtubuli ulterior polimerizării. diferenţierea şi dispunerea acestor formaţiuni celulare. chiar şi în cadrul aceleiaşi celule. Fig. La tubulinele beta se remarcă modificări ale segmentelor carboxi –terminale. 96 . Microtubuli au o orientare strictă în raport cu centrele de nucleaţie (fig. Diferenţele dintre subtipuri sunt.4.Microtubulii fasciculaţi dau naştere fibrelor fusului de diviziune ce se diferenţiază între cei doi centrii celulari prezenţi la polii opuşi ai celulei. 56). Secvenţele de aminoacizi ale izotipurilor de alfa şi beta tubulină sunt aproape identice la păsări şi rozătoare. s-a demonstrat că heterogenitatea subunităţilor de tubulină nu poate explica diversitatea structurilor microtubulare.5.Microtubulii citopasmatici au capătul (-) ancorat în regiunea pericentriolară.1.4. caz în care poartă numele de izotipuri.

delimitată. ei sunt dispuşi fie cu capătul (+). înconjuraţi de o zonă citoplasmatică amorfă. Pereţi cilindrului sunt constituiţi din 9 fibrile dispuse circular.1. La capătul proximal al centriolilor şi corpusculilor bazali se constantă prezenţa unui miez cilindric central. Centriolii şi corpusculii bazali În coordonare asamblării microtubulilor şi a motilităţi celulare un rol-cheie îl joacă structurile microtubulare specializate.2 µm diametru şi 0.5. Microtubulii ce au ca punct de plecare centrul de nucleaţie prezintă o orientare obişnuită (capătul (+) liber). În imaginile electronomicroscopice se observă însă că microtubulii nu au ca punct de plecare centriolii. coordonează mişcările cililor şi flagelilor. microtubulii nu păstrează aceeaşi polaritate. Subfibrila A este un microtubul complex. în favoarea rolului de centru organizator al centrozomului. cât şi centrozomul sunt prezenţi ambele structuri coordonează formarea microtubulilor din celulele aflate în interfază şi acelor din fibrele fusului mitotic. asemănătoare unei roţi cu spiţe. dar nu toţi microtubulii radiază din aceasta. 4. Microtubulii din celulele aflate în interfaza şi cei care alcătuiesc fibrele fusului mitotic îşi au originea într-o regiune perinucleară. (fig. fie cu capătul (-) spre corpul celular.1. de o zonă mai puţin densă şi relativ omogenă. De la această orientate fac excepţie microtubulii din dendritele şi axonii neuronilor. Fiecare fibrilă este formată din 3 subfibrile reprezentate de trei microtubuli. Un argument în plus. format din 13 protofilamente. în axon toţi microtubulii au aceeaşi polaritate. În formarea microtubulilor ce alcătuiesc axonemele cililor şi flagelilor sunt implicate alte structuri microtubulare. Structura centrului celular este complexă. numită centrul celular. Ambele structuri microtubulare au forma unui cilindru ( 0. Se presupune că în celulele în care atât centriolii. La baza axonului se remarcă prezenţa unui centru organizator. Datorită absenţei centrului organizator în dendrite. numită centrozom sau regiune pericentriolară. interconectat cu fibrilele periferice. echidistant şi înclinate la un unghi de 30-40˚. Pe lângă rolul de centri organizatori ai microtubulilor.4 µm lungime ). în timp ce subfibrilele B şi C sunt incomplete (10-11 protofilamente).Capetele (-) sunt inserate în centrul organizator şi stabilizate de proteinele asociate. iar corpusculii bazali.1. capetele (+) distale sunt libere. 97 . 57). centrosfera. în timp ce.2. Subfibrilele din fiecare triplet sunt notate cu A. îl constituie păstrarea capacităţii de organizare a microtubulilor în celulele eucariote. este absentă în regiune distală a celor două structuri microtubulare. din care lipsesc centriolii. Sechestrarea şi stabilizarea capetelor explică de ce în vivo adăugarea şi disocierea dimerilor are loc doar la capetele (+) libere. centriolii stau la baza fenomenelor de motilitate manifestate în timpul diviziuni celulare. Cercetările experimentale au demonstrat faptul că centriolii izolaţi sau însoţiţi de materialul pericentriolar sun capabili să iniţieze polimerizarea tubulinei in vitro şi să coordoneze nucleaţia microtubulilor in vivo. localizate la baza organitelor locomotorii şi care poartă numele de corpusculi bazali. capătul (-) este orientat spre corpul celular. la rândul său. ei radiind din regiunea pericentriolară.5. ea constând dintr-o pereche de centrioli situaţi central.B şi C dinspre lumenul cilindrului spre exterior. Este posibil ca aceştia să dicteze şi poziţionarea microtubulilor liberi de vreme ce. Fibrilele sunt imobilizate într-o matrice amorfă ce înconjoară cilindrul. Ultrastructura centriolilor şi a corpusculilor bazali Studiile de microscopie electronică au condus la elucidare ultrastructurii centriolilor şi corpusculilor bazali. 4. Această structură.

sunt situaţi unul lângă altul cu axele lungi în unghi drept.Fig. Corpusculul nou format se diferenţiază din cel preexistent şi se orientează perpendicular pe aceasta. Fiecare procentriol este orientat perpendicular pe centriolul din care a provenit. centriolii se separă. Cercetări recente au demonstrat existenţa la nivelul corpusculilor bazali a unei molecule mici (6-9 milioane pb ) de ADN linear. Fig. Un fenomen replicativ similar este întâlnit şi la corpusculii bazali.B. generând apariţia unui nou flagel sau a unui nou cil. proteinele sintetizate fiind apoi transportate şi integrate în corpusculii bazali. Acest ADN conţine informaţia necesară codificării majorităţii proteinelor existente în corpusculi. procentriolii se alungesc continuu. se separă. mai mici decât centrioli parentali.1. Replicarea centriolilor şi a corpusculilor bazali Replicarea centriolilor are loc la un anumit moment al ciclului celular.Cele 9 fibrile periferice formează peretele unui element de formă cilindrică. (fig.C). 98 . numit procentriol. cei doi centrioli. el se separă de corpusculul parental. În momentul separări celulelor-fiice rezultate în urma diviziunii celulare fiecare. Fibrilele sunt legate între ele prin proteine conectoare. La începutul profazei.5. Replicarea centriolilor şi a corpusculilor bazali nu este pe deplin elucidată. Iniţial. prezenţi în centrul celular. 58 – Schema replicării centriolilor. 4.3. În interfază. fiecare constituie dintr-un centriol matur şi altul în creştere. orientaţi perpendicular unul pe celălalt şi înconjuraţi de materialul pericetriol. atingând dezvoltarea maximă în metafază. pentru ca în perioada sintetică ( S ) din fiecare centriol prexistent să se diferenţieze câte un centriolfiu. va conţine câte un cuplu de centrioli maturi. centrul celular se divide. În momentul în care ajunge la maturitate. Fiecare fibrilă este un triplet de microtubuli (A. la începutul perioadei G1. La sfârşitul perioadei G1. iar cele două perechi de centrioli. 58). Perechile de centrioli migrează spre polii celulei unde în metafază alcătuiesc polii fusului de diviziune. Se presupune că translaţia are loc în ribozomii citoplasmatici. 57 – Structura corpusculilor bazali şi a centriolilor. Prezenţa ADN la nivelul corpusculilor bazali explică capacitatea lor de autoreplicare.

ei sunt consideraţi variante ale acelaşi organit. cilii asigurând deplasare ovulului. molecula este activă. mişcările se propagă de la baza organitului către capătul său opus.având rolul de a îndepărta particulele materiale ce pătrund în momentul inspirului în cavităţile nazale.inclusiv la om. asemănările structurale şi funcţionale dintre aceştia şi nu în ultimul rând prezenţa ADN au condus la concluzia că centrii organizatorici ai microtubulilor sunt componente ale unui sistem citoplasmatic.1. Mişcările cililor şi flagelilor Cilii şi flagelii sunt prelungiri celulare cu caracter permanent. diferenţa de fază între mişcările a doi cili consecutivi fiind constantă. în acelaşi plan. Flageli execută mişcări ondulatorii. 99 . 59 – Schema mişcărilor cililor. ca rezultat al cooperării dintre unitatea genetică nucleară şi cea proprie sistemului citoplasmatic. Bătaia constă în înclinarea sub un unghi larg a cilului aflat în extensie. 4. moment ce marchează începutul mişcării de întoarcere. Ele sunt prezente şi în mucoasa oviductului.6. Spermatozoidul este singura celulă flagelată din organismele mamifere.1-0. cât şi a flagelilor sunt procese energo-dependente. prezente în multe celule eucariote animale şi vegetale. energia necesară fiind furnizată prin hidroliza ATP. Fiecare ciclu durează 0. Deşi între cili şi flageli există unele deosebiri. La mamifere. Capacitatea celulei de a coordona modificările morfologice şi funcţionale ce însoţesc procesele de creştere şi diferenţiere celulară se pot explica prin activarea şi dezactivarea centrelor de nucleaţie. Aproape concomitent are loc curbarea cilului în regiunea bazală.Există date experimentale ce confirmă presupunerea prezenţei în centrioli a unui ADN propriu. ce formează o suprafaţă ciliată este defazată. Atât mişcarea cililor. în doi timpi: o bătaie activă şi o alta de întorcere. Uneori mişcarea sub forma unei unde plane este înlocuită de o altă helicoidală. În majoritatea cazurilor. Fig. celulele ciliate se găsesc în mucoasa tractului respirator. cu amplitudine constantă. faringe şi trahee. iar în urma translocării sale în centriol. Curbarea se propagă de-a lungul cilului determinând revenirea organitului la poziţia iniţială (fig.2 secunde. Cilii execută mişcări ciclice. Mişcarea cililor. Interconvertibilitatea demonstrată a centriolilor şi corpusculilori bazali. Se sugerează că ADN centriolar se găseşte în nucleu într-o formă inactivă. 59).

în partea opusă subfibrilei b. înconjurată de hialoplasmă şi protejată la exterior de o membrană celulară simplă. Rolul-cheie în interconectarea microtubulilor revine unei proteine numită tectină. 60). Fiecare este alcătuită dintr-un unic microtubul 1 (singlet). la baza structurii lor aflându-se microtubulii.4. Axonema este alcătuită din 9 fibre periferice şi 2 centrale. Structura cililor şi a flagelilor Cilii şi flagelii celulelor eucariote au un plan de organizare comun. Cele 2 fibre centrale sunt interconectate prin punţi transversale şi înconjurate de o structură fibrilară numită teaca internă. Fibra periferică este un dublet de microtubuli. Tot din subfibrile A pleacă spre centrul axonemei braţe radiale ce se termină în aproprierea tecii interne. Fig. Structura axonemei. (fig. Cilul sau flagelul propriu-zis constă dintr-o structură microtubulară complexă. Cele 2 subfibrile sunt notate cu A şi B. În lumenul axonemei se găsesc singletele centrale. 60 – A. Peretele axonemei este alcătuit din 9 fibre periferice. 100 . Fibrele periferice sunt dublete subfibrilare ce se extind din corpusculul bazal în flagel (cil). corpusculul bazal şi rădăcinile. subfibrila B este un microtubul incomplet (10 – 11 protofilamente). Ambele organite sunt alcătuite din trei părţi: cilul sau flagelul propriu-zis. prin regiuni regulare şi care creează imaginea unei roţi cu spiţe. iar distanţa dintre braţele interne succesive este de 32 nm. De subfibrila A.1. notate cu C1 şi C2 . În regiunea centrală a lumenului axonemei sunt localizate cele 2 fibre centrale.1. Braţele dineinei şi elementele radiale sunt ataşate pe subfibrila A. B.6. Subfibrila A este un microtubul complet (13 protofilamente). fiecare formată din două subfibrile (A şi B ). Subfibrila A este un microtubul complet (13protofilamente). generată prin expansiunea plasmalemei. Braţele externe ale dineinei apar de-a lungul microtubulilor la intervale regulate de 24 nm. sunt ancorate 2 braţe orientate în direcţia acelor ceasornicului şi alcătuite dintr-o proteină ce poartă numele de dineină. interconectate prin punţi transversale şi înconjurate de teaca internă. numită axonemă. în timp ce subfibrila B este incompletă (10-11 protofilamente).

Nexina.1.1. 4. de la baza cilului (flagelului) spre vârful acestuia.6. determinând depărtarea centrilor celulari şi deplasarea lor spre polii celulei. convertind glisarea dubletelor într-o mişcare de înclinare a axonemei. liber. având o orientare unipolară. Subfibrila A. 101 .2. flageli se mişcă în acelaşi plan. o proteină alcătuită din mai multe polipeptide. Totalitatea fibrelor asteriene ce radiază dintr-un singur centrozom alcătuieşte asterul. Formarea fusului de diviziune În celulele aflate în interfază. Această limitare a mişcări este impusă pe de o parte de existenţa unei legături rigide. este legată de subfibrile B a dubletului adiacent prin intermediul unei proteine contractile numită nexină. sunt dispuse de jur-împrejurul fiecărui centrozom şi poartă numele de fibre asteriene (“stelare”). 4. În timpul mişcării cililor şi flagelilor. (fig. Implicarea microtubulilor în diviziunea celulară Microtubulii joacă un rol-cheie în trei procese importante ce se desfăşoară în cadrul diviziuni celulare: ƒ formarea fusului de diviziune. ƒ translocarea cromozomilori anafazici. unde vor constitui polii fusului de diviziune. iar pe de altă parte de diferenţele morfologice dintre fibrele centrale. La extremitatea fiecărui braţ de dineină există 2-3 regiuni globulare. Cei doi centrozomi coordonează nucleaţia microtubulilor care prin asociere generează fibre. ƒ deplasarea cromozomilori în planul ecuatorial şi celulei şi alinierea în ƒ placa metafazică. Elementele radiale şi teaca internă au rolul de a coordona intrarea în acţiune a dineinei. proteina contractilă ce leagă fibrele periferice adiacente. cu mase moleculare variate.1. Această deplasare a punţilor laterale dintre fibrele determină alunecarea dubletelor unul faţă de altul şi în consecinţă înclinarea cilului (flagelului). cu caracter permanent între dubletele externe. dintr-un dublet.Axonema este stabilizată prin interconectarea fibrelor periferice. Mecanismul molecular al mişcări cililor şi flagelilor În mişcările cililor şi flagelilor un rol important îl joacă dineina. cu capătul (-) inserat în centrozom şi capătul (+) distal.7.1. energia eliberată prin hidroliza ATP este utilizată în scopul desfacerii şi refacerii succesive a legăturilor dintre dineinile ataşate de subfibrila A a unui dublet şi subfibrila B a dubletului adiacent. microtubulii citoplasmatici radiază din centrozomul centrului celular. Fibrele. 61).7. împiedică disocierea dubletelor în momentul glisării. Fibrele din cei doi asteri ce se găsesc în contact se alungesc prin polimerizarea tubulinei. 4. Intrarea celulei în diviziune este anticipată de autoreplicarea centriolilor. Cilul sau flagelul propriu-zis este ancorat în corpul celular prin rădăcini cu o structură variată. reprezentate de un polipeptid (400. Spre deosebire de cili.000 Da) cu activitatea ATP azică. scindarea materialului pericentriolar şi formare celui de-al doilea centru celular.

Fig. Alungirea fibrelor asteriene şi deplasarea celor doi centrii celulari spre polii opuşi ai celulei. În momentul dezorganizării membranei nucleare. d) – ancorarea cromozomilor la polii fusului de diviziune prin fibrele kinetocorice. În acest proces sunt implicate proteine asociate microtubulilor ce interconectează în plan ecuatorial fibrele polare învecinate antiparalele. numite ADN centromeric. Kinetocorii sunt complexe multiproteice cu structura trilamelară. Acestea se alungesc prin adăugarea dimerilor de tubulină la capetele (+) libere. Fibrele ce leagă kinetocorii de polii fusului de diviziune se numesc fibre kinetocorice. c) – diferenţierea fibrelor polare ale fusului de diviziune între cei doi centrii celulari. împiedicând depolimerizarea acestora. Fusul de diviziune este format din două semifusuri. fiecare conţinând fibrele ce pleacă de la un singur centrozom. ce se dezvoltă pe cele două feţe opuse ale centromerului (constricţie primare) la nivelul căruia sunt unite cele două cromatide ale cromozomului metafazic. Fibrele ce pleacă din centrozom spre planul ecuator al celulei poartă numele de fibre polare. 102 . 61 – Formarea fusului de diviziune: a) – fibrele asteriene radiază din regiunea pericentriolară. Secvenţele au capacitatea de a lega proteine specifice ce iniţiază formarea complexului multiproteic. polare şi kinetocorice ce radiază din cei doi centrozomi. Formarea acestei structuri specializate în interconectarea cromozomilor cu polii fusului de diviziune este controlată de secvenţe de ADN. fibrele polare pătrund în spaţiul nuclear şi ancorează prin capetele (+) kinetocorii cromozomilor. Caracterul polar al fusului de diviziune poate explica prin existenţa unui proces de stabilizare selectivă a fibrelor polare. alcătuieşte fusul mitotic sau fusul de diviziune. b) – replicarea centriolilor are drept consecinţă apariţia celui de-al doilea centru celular. Totalitatea fibrelor asteriene.

aceasta se depărtează spre polul fusului de diviziune cel mai apropiat. Mişcarea braţului. i se opune o forţă ce atrage cromozomii spre polul opus. Primul eveniment constă în deplasarea cromatidelor surori spre polii opuşi ai fusului de diviziune şi constituie anafaza A. în urma exciziei kinetocorului.1. Ruperea experimentală a fibrelor kinetocorice ce leagă cromozomul de unul din polii fusului de diviziune este precedată de rapidă deplasare a cromozomului spre polul de care a rămas ataşat. Forţa este direct proporţională cu lungimea fibrelor kinetocorice. lipsit de kinetocor. acţionează asupra cromozomilor şi după alinierea lor în placa metafazică. ceea ce justifică permanenta reajustare a poziţiei lor prin mişcarea oscilatorii de mică amplitudine. fibrele kinetocorice se scurtează prin disocierea de tubulină de la capetele (+) (fig. prezentând kinetocorii spre cei doi poli ai celulei. 62 – Deplasarea cromozomilor spre polii opuşi ai celulei în anafază. Cele două forţe de respingere şi atracţie. anafaza. după care şi celălalt kinetocor este ancorat de fibrele polare ce pleacă din centrozomul opus. spre polii celulei. cromozomii se mişcă dezordonat. într-o celulă aflată în metafază. oscilând între cei doi poli ai fusului de diviziune.7. Aceasta sugerează că kinetocorul protejează capetele (+) ale fibrelor kinetocorice. Injectând tubulină marcată. Polimerizarea fibrelor kinetocorice nu reprezintă singurul proces ce explică deplasarea cromozomilor şi alinierea lor în placa ecuatorială. Fig. Deplasarea cromozomilor spre regiune ecuatorială a celulei şi alinierea lor în placa metafazică În prometafază. prin kinetocor şi centrozom.7. un set de fibre polare capturează unul din cei doi kinotocori ai cromozomului. 62). În anafază au loc două evenimente distincte cu o desfăşurare simultană în timp. ancoraţi în fibrele de diviziune. Aceste fibre au capătul (-) inserat în controzom şi capătul (+) legat de kinetocor şi stabilizat prin proteine. Translocarea cromozomilor anafazici Desăvârşirea replicării centromerilor şi separarea cromatidelor surori ale cromozomilor metafazici marchează sfârşitul metafazei şi iniţiază o altă etapă a mitozei. Pe parcursul anafazei A. nu se datorează ancorării sale la fibrele fusului de diviziune. Până în prezent au fost elaborate trei modele teoretice alternative ale acestui mecanism. Mecanismul prin care cromatidele ascensionează spre polii fusului de diviziune nu este încă elucidat. fibrele kinetocorice au o stabilitate mult superioară celorlalte fibre ce alcătuiesc fusul de diviziune.3. S-a observat că. Aceasta demonstrează caracterul elastic al fibrelor kinetocorice. spre unul din cei doi poli. împiedicându-le depolimerizarea. 103 . s-a constatat că dimeri sunt incorporaţi la capătul (+) al fibrelor kinetocorice.4. Deplasarea cromozomilor spre planul ecuatorial al celulei este determinată în parte de polimerizare fibrelor kinetocorice.1. O explicaţie a acestui fenomen ar putea-o constitui rapida polimerizare a fibrelor fusului de diviziuni ce generează un curent care respinge structurile neataşate spre regiunea ecuatorială a celulei. Fiecare cromozom va avea astfel o orientare strictă în raport cu fusul diviziuni. prin microchirurgie cu raze laser de pe un braţ cromozomial. În timp ce detaşarea prin micromanipulare a fibrelor kinetocorice de cromozomi declanşează un proces rapid de depolimerizare a acestor fibre. 4. Având ambele capete protejate. În timpul acestor mişcări. Deplasării cromozomilor.2.

care antrenează în această mişcare întreaga cromatidă. Energia eliberată prin hidroliză ATP asigură deplasarea de-a lungul fibrelor a proteinelor kinetocorice cu funcţie ATP-azică.în final. rolul-cheie îl joacă anumite proteine kinetocorice cu activitate ATPazică similare dineinei şi kinezinei. unde vor fi degradate de către enzimele lizozomale. Disocierea dimerilor de tubulină este însoţită de ruperea şi refacerea ciclică a legăturilor dintre proteinele kinetocorice (ce nu prezintă activitatea ATP – azică) şi microtubulii ce alcătuiesc fibrele kinetocorice. fibrele kinetocorice au numai rolul de a direcţiona deplasarea cromatidelor. Acestea se deplasează dinspre terminaţiile sinaptice spre corpul celular. Această alegere se baza pe faptul că ribozomii sunt absenţi din axoni neuronilor. Ele sunt transportate în anumite situsuri. În stricta orientare a transportului intracelular un rol-cheie îl joacă microtubulii. Modelul se bazează pe două elemente: polimerizarea fibrelor polare şi presupunerea axistenţei unor proteine cu activitate ATP-azică. Rezultatele cercetărilor efectuate au condus la elaborarea unui model al mecanismului elongarii fusului de diviziune. celulele nervoase.În primul model. Al doilea eveniment îl constituie anafaza B şi este reprezentat de alungirea fusului mitotic şi depărtarea centrilori celulari. similare dineinei sau kinezinei. în axon are loc şi un transport retrograd în care sunt antrnate vezicule ce conţin fragmente de membrană şi proteine citosolice. diviziune în timpul anafazei B. Proteinele leaga capetele (+) ale fibrelor kinetocorice şi le stabilizează. veziculele şi particulele proteice nu se deplasează haotic în spaţiul intracelular. Nu este exclusă posibilitatea ca prin interacţiile cu cortica celulară microtubulii din fibrele asteriene să participe la deplasarea în direcţii opuse a polilor fusului. Aceste proteine manifestă probabil o afinitate crescută pentru tubulina polimerizată.1. Transportul axonal anterograd a fost pus în evidenţă prin injectarea aminoacizilor marcaţi radioactiv şi urmărirea. prezenţa proteinelor şi a organitelor celulare fiind rezultatul unui proces de transport de la situsurile de sinteză. Se presupune că proteinele cu activitate ATP . În cel de-al treilea model. Elementul central al celulei de-al doilea model îl constituie depolimerizarea fibrelor kinetocorice.azică sunt ataşate de fibrele polare ale unui semifus.Transportul intracelular mediat de microtubuli Organitele. Forţa ce determină această mişcare este generată de alte structuri. studiul implicării acestor elemente de citoschelet în transportul intracelular a folosit. ca sistem experimental. Forţa ce determină acest proces este generată de interacţiunea fibrelor polare antiparalele (din cele două semifusuri) ce se întrepătrund în regiunea ecuatorială a fusului de diviziune. a proteinelor libere sau incorporate în organitele celulare ce îi conţineau. Iniţial. Experimentul a demonstrat că deplasarea proteinelor. Cu cea mai mare viteză (3mm/sec) sunt deplasate particulele şi veziculele mici. cum ar fi un sistem de filamente elastice ce interconecteză kinetocorii şi polii fusului de diviziune. spre regiunea sinaptică. pe direcţi şi cu viteze caracteristice. Fibrele antiparalele sunt împinse spre centrii celulari determinând. Energia eliberată prin hidroliza ATP permite deplasarea proteinelor de-a lungul fibrelor polare ce alcătuiesc al doilea semifus. depărtarea lor. Prin deplasarea proteinelor sun expuse capetelor (+) ale fibrelor kinetocorice care suferă depolimerizarea. 4. din corpul celular. veziculelor şi a organitelor nu are loc cu aceeaşi viteză. 104 . Procesul poartă numele de transport axonal anterograd. În paralele. în timp ce proteinele ce intră în alcătuirea citoscheletului se deplasează foarte incet (fracţiuni de mm/zi). prin metode autoradiografice. Prin adăugarea dimerilor de tubulină la capetele (+) libere ale fibrelor polare antiparalele acestea se alungesc şi se suprapun în regiunea ecuatorială a fusului de diviziune.8.

2. În prezenţa ATP. În plus. Fig. Microfilamentele Microfilamentele de actina sunt componente citoplasmatice prezente în toate celulele eucariote. se pot observa două organite deplasându-se de-a lungul aceluiaşi filament.O valoare intermediară o are viteza de transport a mitocondriilor. Proteina asigură transportul anterograd al veziculelor. cât şi în alte tipuri celulare ele sunt asociate cu o proteină fibrilară. b) Imobilizate pe suprafaţa unei plăci de sticlă. 63 a) Transportul anterograd al veziculelor de-a lungul microtubulilor mediat de kinezină. 63). 105 . cât şi deplasarea veziculelor necesită prezenţa în sistem a ATP şi a unor proteine specifice cu funcţia ATP-azcă. de fapt. microtubulul. s-a realizat un sistem experimental ce conţinea microtubuli obţinuţi prin autopolimerizarea dimerilor necontaminaţi cu proteine asociate sau citosolice şi vezicule sinaptice izolate din diferite tipuri celulare. În citoplasma tuturor celulelor. printr-unul din capete. şi reagregarea lor în interfaza ciclului celular. Tehnica microscopiei computerizate în contras de fază a permis vizualizarea asocierii organitelor cu structuri celulare filamentoase şi deplasarea lor de-a lungul axonului. fără a intra în coliziune.000 Da) sau dineină citoplasmatică. numită miozină. folosind energia rezultată din hidroliza ATP. vezicula transportată.000. Molecula alcătuită din patru lanţuri polipeptidice este capabilă să lege. Pentru a înţelege mecanismul transportului intracelular asociat microtubulilor. S-a observat că atât legarea. kinezina de deplasează de-a lungul microtubulului împreună cu vezicula pe care a legat-o. microtubuli plasmatici. Responsabilă de transportul retrograd al veziculelor este o proteină asociată cu microtubulii plasmatici numită MAPIC (1. Modul în care kinezina utilizează energia eliberată prin hidroliza ATP pentru a asigura transportul veziculelor de-a lungul microtubulului este încă neelucidat (fig. proteina MAPIC este capabilă să lege microtubulul şi vezicula de transport. studiul efectuat pe culturi de fibroblaste a demonstrat implicarea microtubulilor în dispersarea veziculelor rezultate prin fragmentarea aparatului Golgi. În unele cazuri.000 Da). pe parcursul mitozei. Aceasta indică faptul că fiecare filament transportor conţine mai multe “benzi de transport “ pentru organitele celulare. dar ea se deplasează dinspre capătul (+) spre capătul (-) al microtubulului. iar prin celălalt capăt. În mod similar kinezinei. Încercările de a caracteriza aceste filamente au condus la concluzia că ele reprezintă. 4. Una dintre aceste proteine este kinezina (380. întâlnim microfilamentele izolate cu o distribuţie relativ difuză şi dinamică. cu excepţia celor musculare. moleculele de kinezină deplasează microtubulul asociat spre capătul său (-). Atât în celulele musculare. deoarece ea se deplasează întotdeauna de la capătul (-) al microtubulului spre capătul (+) al acestuia. în direcţi opuse.

Fiecare specie moleculară de alfa actină este prezentă exclusiv într-un singur tip de celulă musculară (din muşchii striaţi. fiind implicate în mişcările celulare ce au la bază mecanismul actină – miozină. dar viteza cu care se desfăşoară reacţiile de polimerizare şi depolimerizare la capătul (+) este de 5-10 ori mai mare decât la capătul (-). izolate din diferite organisme şi tipuri celulare. ele îndeplinind atât un rol structural. 64). 106 . Fig. Deşi.Actina este un polipeptid cu o masă moleculară de 42.1. microfilamentele sunt fasciculate (asociate în mănunchiuri). Dinamica microfilamentelor aminteşte de cea a microtubulilor. generând filamente de actină. La păsări şi mamifere există cel puţin 6 gene diferite ce codifică actina. de susţinere. 4. În filament moleculele de actină G. Aceste proteine se numesc alfa actine. Atât polaritatea subunităţilor componente. metilarea unui rest de histidină) sunt responsabile de apariţia unui număr atât de mare de specii moleculare.000 Da. Din cele 6 proteină. Aceste forme diferite de organizare a microfilamentelor. în vitro. Încercările de izolare şi caracterizare a acestor proteine au evidenţiat faptul că numărul tipurilor de actine este mai mare decât cel al genelor care le codifică. inelele contractile şi microvili.Experimentele in vitro au demonstrat că moleculele de actina purificate din diverse surse sunt capabile să copolimerizeze şi că toate stimulează activitatea ATP .Acestea participă alături de microtubulii citoplasmatici şi filamentele inermediare la organizarea stucturii complexe a citoscheletului. Se apreciază că modificările posttranslaţionale (acetilarea aminoacizilor din segmentul amino-terminal. Acest lucru ar explica funcţiile diferite ale microfilamentelor. În fibrele de stress. cât şi funcţiile asociate lor sunt determinate de tipul proteinelor ce leagă specific actina. încă. conformaţie şi secvenţă de aminoacizi similare. Aspectul globular al proteinei justifică denumirea de actină globulară sau actină G. În celulele musculare microfilamentele participă la realizarea contracţiei musculare. Celelalte 2 specii moleculare de actină notate cu beta şi gama au un grad de omologie mai scăzut şi sunt prezente în citoplasma tuturor tipurilor celulare.2. miocard. este posibil ca speciile moleculare de actină să manifeste o afinitate diferită faţă de proteinele citoplasmatice cu care se asociază. muşchii netezi ce delimitează vasele sangvine sau muşchii enterici ce mărginesc lumenul intestinal). Actinele. având caracter polar. nedemonstrat experimental.azică a miozinei. cât şi un rol dinamic. cât şi stricta orientare a acestora în structura helicoidală conferă polaritate filamentului de actină. 4 prezintă un grad înalt de omologie (din cei 375 de aminoacizi doar 6 sunt diferiţi). Pe fiecare tur de helix se găsesc două molecule de actină. au mase moleculare. Filamentele de actină obţinute în vitro sunt identice cu microfilamentele izolate din celule. numite actină fibrilară sau actină F. Fiecare monomer este orientat perpendicular pe axa helixului stabilind interacţii puternice cu cei doi monomeri situaţi în imediata vecinătate şi interacţii slabe cu moleculele de actină G dispuse la dreapta şi la stânga sa de-a lungul helixului (fig. Adăugarea monomerilor sau disocierea lor pot avea loc la oricare din capetele microfilamentului. Microfilamentele de actină Actina reprezintă principala componentă a microfilamentelor. Acest fapt sugerează că genele codanate au evoluat dintr-o genă ancestrală comună. se asociază cap la coadă formând un helix monocateran cu o grosime aproximativ de 7 nm. La o concentraţie ionică similară cele existente în spaţiu intracelular actina G polimerizează. 64 – Modelul molecular al actinei fibrilare (actina F).

Chimotripsina scindează miozina în două domenii. ea fiind implicată în fenomenele de motilitate celulară.000 Da/lanţ) şi 2 perechi de lanţuri uşoare (20. Miozina poate fi scindată la nivelul punctelor de flexiune sub acţiunea unor enzime cu activitate proteazică.miozină. ce au la bază mecanismul actină. monomeri de actină leagă strâns ATP. În structura de miozină II se remarcă existenţa a două puncte de flexiune ce marchează domeniile structurale ale prote (fig. 107 . meromiozina grea (HMM) conţine capul bilobat şi un segment din coada lanţurilor grele. Pe de altă parte. Molecula este alcătuită din două lanţuri grele şi două perechi de lanţuri uşoare. Posibilele structuri cap ATP sau ADP nu influenţează polimerizarea monomerilor şi aceasta se datorează. În consecinţă. Fiecare este format dintr-o regiune alfa heicoidală cu o lungime de 30 nm.000 Da) este alcătuită din 6 lanţuri polipeptidice dintre care 2 lanţuri grele (230. Molecula prezintă două puncte de flexiune. Prin tratarea domeniului HMM cu papaină segmentul de coadă este degradat şi sunt eliberate fragmentele S1. Până în prezent se cunosc 2 specii moleculare ale acestei proteine. în mare parte. Lanţurile grele sunt identice. numită coadă. cu diametrul de 4 nm. în timp ce regiunile globulare rămân separate. Pe regiunea globulară ce formează capul lanţurilor grele ale miozinei. numită coadă şi o regiune globulară carboxi – terminală.15M. microfilamentele sunt structuri mult mai stabile decât micro tubulii. Miozina de tip II (470. Miozina de tip II se găseşte atât în celulele musculare din muşchii striaţi şi netezi. Datorită rolului pe care miozina de tip II.Similar dimerilor de tubulină ce stabilesc interacţii puternice cu GTP. Regiunile alfa helicoidale ale celor 2 lanţuri grele sunt răsucite una în jurul celeilalte. carboxi – terminală. dar diferite de lanţurile celeilalte perechi.2. cât şi în alte tipuri celulare. îl joacă în contracţia musculară. 65 – Modelul molecular al miozinei. ce conţin câte un cap globular şi perechea de lanţuri uşoare asociate acestuia. din celulele musculare. iar al doilea domeniu meromiozina uşoară (LMM).65). cuprinde segmentul aminoterminal al cozilor. numită cap. Perechile de lanţuri uşoare sunt ataşate celor două regiuni globulare. Lanţurile grele prezintă câte o regiune amino – terminală globulară. Fig. Fragmentele S1.2. 4.000 Da/lanţ). faptului că la concentrarea ionică intracelulară (0. Această stabilitate este accentuată prin ataşarea de microfilamente a proteinelor asociate. Miozina Miozina este o proteină cu largă răspândire în celulele organismelor eucariote. Miozina tip I este absentă în celulele musculare. prezintă activitate ATP – azică. Hidroliza ATP are loc imediat după încorporarea actinei G în microfilament. ea a constituit subiectul numeroaselor cercetări experimentale. Lanţurile uşoare ce alcătuiesc o pereche sunt identice între ele. Primul domeniu. numită cap şi o regiune α – helicoidală.KCI) este favorizată polimerizarea actinei. concentraţia intracelulară a monomerilor liberi este mult mai mare decât concentraţia critică. sunt localizate atât situsurile de legare ale ATP cât şi cele pentru actină. în timp ce al doilea separă capul bilobat de coada moleculei. Primul punct de flexiune este situat în regiunea alfa hericoidală.

Polimerizarea implică agregarea cozilor moleculelor de miozină. Deoarece profilina blochează etapa de nucleaţie. Fiecare filament este alcătuit dintr-o regiune centrală şi 2 regiuni terminale. În celulele nemusculare. sângele este pompat în circuitul sanguin. Contracţia şi relaxarea muşchilor netezi asigură deplasarea alimentelor de-a lungul tractului digestiv şi controlează diametrul vaselor sangvine. profilina este eliberată creând posibilitatea adăugării unui alt complex şi alungirii filamentului. Una dintre cele mai importante proteine ce influenţează procesul de polimerizare a actinei.4. dar se află ca şi muşchii netezi sub controlul inervaţiei vegetative. cei netezi se contractă mai lent. 66). 108 . capetele (+) ale filamentelor de actină sunt ancorate în membrana plasmatică şi/sau stabilizate prin proteine asociate. Spre deosebire de muşchii striaţi. realizată de structuri specializate din muşchii striaţii. Muşchii striaţi primesc o inervaţie motorie somatică. tensiunea dezvoltată fiind menţinută pe o durată mai mare de timp. Orientarea moleculelor în filament imprimă acestuia un caracter bipolar. 4. În mod obişnuit. Formarea reţelei de microfilamente este reglată de factori proteici şi concentraţia ionilor de Ca. ceea ce face dificilă vizualizarea lor la microscopul electronic. polimerizarea putând avea loc doar la capatul (+) al acestuia. În plus modul de legare a profilinei la monomer face imposibilă legarea complexului la capătul (-) al unui filament de actină preexistent.3. pentru prima oară. Filamentele groase (diametru 150-200 Å) conţin 500-600 molecule de miozină. Rolul actinei şi miozinei în contracţia musculară Mecanismul actină – miozină stă la baza unui tip particular de mişcare celulară. Prin contracţia lor. Actina şi miozina în celule nemusculare Filamentele de actină din celulele nemusculare au un pronunţat caracter tranzitoriu. viteza de hidroliză a ATP creşte de 200 de ori. filamentele de miozină au dimensiuni mici (diametru 60 Å) şi caracter tranzitoriu. fiind prezenţi la nivelul intestinului gros şi subţire al vezici biliare şi al vaselor sangvine. profilina blochează complet polimerizarea actinei (fig. Organizarea în filamente a miozinei a fost pusă în evidenţă. Musculatura netedă prezintă o inervaţie vegetativă.2. După legarea profilin-actinei la capatul (+) al filamentului de actină. Muşchii netezi înconjoară organele interne. complexul este incapabil să polimerizeze spontan. este profilina. În cele 2 regiuni terminale. în aceste celule. Muşchii cardiaci se aseamănă din punct de vedere structural cu cei striaţi. capetele moleculelor de miozină se ataşează de jur-împrejurul filamentului. netezi şi cardiaci şi care poartă numele de contracţie musculară. în celulele musculare unde ele au o structură particulară şi sunt numite filamente groase. determinând îngroşarea acestuia. 4.2. Moleculele de miozină polimerizează generând filamente de miozină.Studiile biochimice au evidenţiat faptul că în prezenţa filamentelor de actină activitatea ATP – azică a miozinei este stimulată. Proteina se leagă de monomerii de actină formând un complex numit profilin-actină. Datorită inserţiilor osoase ei asigură deplasarea şi păstrarea poziţiei corpului. În acest caz. Regiunea centrală are un caracter exclusiv fibrilar fiind formată prin suprapunerea cozilor antiparalele ale moleculelor de miozină.

interconectând filamentele de actină în mănunchiuri. 67). ca proteină reglatoare. Activarea funcţiei sale ATP-azice necesită fosforilarea lanţurilor uşoare şi este reglată de complexul calmodulină – Ca2+. Filamentele prezintă aceeaşi polaritate. 66. proteinele rup filamentele lungi de actină. Ele indeplinesc un rol structural. Molecula de miozină se aseamană cu cea din muşchii netezi. Din celulele nemusculare au fost izolate şi proteine asociate intalnite în celulele musculare. vilina (nu şi gelsolina) este capabilă să accelereze procesul de polimerizare al actinei. Filamentele de miozină din celulele nemusculare sunt mult mai mici (10-20 molecule) decât cele din celulele musculare. în celulele nemusculare. La o concentraţie citosolică mare a ionilor de Ca. rămânând ataşate la capătul (+) al fiecărui fragment. dintre care : tropomiozina şi alfa-actinina. Reglarea procesului de polimerizare şi depolimerizare a actinei prin ionii de Ca este mediată de cel putin două proteine similare ca structură şi funcţie: vilina şi gelsolina. 4.Fig. 109 .Rolul profilinei în polimerizarea actinei. Prezenţa calmodulinei. Structuri necontractile.2. Capetele (+) sunt indreptate spre vârful microvilului. Ei contribuie la mărirea cu 25% a suprafeţei de absorbţie a celulelor epiteliale. menţinând forma microvilului. Regiunea centrală este reprezentată de un manunchi de filamente de actină dispuse paralel.4. microvilii sunt alcătuiţi dintr-o regiune centrală şi o reţea terminală (fig. O dată cu scăderea concentraţiei Ca2+.1. împiedicând astfel reasamblarea filamentelor. Microvilii Microvilii sunt expansiuni ale celulelor epiteliale ce delimitează lumenul intestinal şi al tubului contort proximal în rinichi. Ambele proteine joacă şi un rol structural. explică absenţa complexului troponinic din celulele nemusculare.

Ele alcătuiesc o structura contractila. 67. Rolul actinei şi miozinei în citokineza Filamentele de actină şi miozina joacă un rol in desfaşurarea citokinezei la celulele animale. principală proteina asociată. Acelaşi rol îl joacă şi fodrina. prezentă în reţeaua terminală.Fig. numita inel contractil. 4. proteina 110. În schimb.Filamentele sunt interconectate prin proteine de legare şi ancorate în membrana plasmatică ce delimitează microvilul prin proteina 110 Kda şi calmodulina. cu caracter tranzitoriu.2. ceea ce determină micşorarea continuă a diametrului inelului contractil şi. regiunea centrală este ancorată într-o reţea terminală. spectrina etc. Cea mai interesantă proteină. La polul bazal. este o proteină similară miozinei de tip I.). asociată filamentelor de actină din microvili. cu activitate ATP-azică. Ambele proteine au rolul de a stabiliza filamentele în mănunchiuri. În inelul contractil . Inelul se contractă prin mecanismul actină-miozina. proteina leagă filamentele de actină de la exteriorul manunchiului de membrana ce delimitează microvilul.Structura microvililor.4. 110 .2. tropomiozina şi alfa actinina. flamentele scurte bipolare de miozina şi filamentele de actină sunt organizate în microsarcomere similare celor din muşchii striaţi. separarea toatală a celor 2 celule fiice rezultate prin diviziunea celulară. Filamentele de actină şi minisarcomerele adiacente sunt legate prin alfaactinina şi probabil şi alte proteine asociate. in final. Din regiunea centrală lipsesc miozina. Filamentele din reţeaua terminală interconectează filamentele de actină din manunchi şi leagă mănunchiurile între ele. Se apreciază ca tensiunea generată de proteina similară miozinei de tip I asigură menţinerea în poziţie centrală a mănunchiului de filamente. dintre care fimbrina şi vilina.Filamentele de actină fasciculate se extind din corpul microvilului în reţeaua terminală unde sunt stabilizate prin intermediul unor proteineconectoare (fodrina. localizat imediat sub membrana plasmatică la nivelul şantului de clivare. din care lipsesc discurile Z. Impreună cu calmodulina. au fost izolate alte proteine asociate filamentelor de actină. dar mult mai mici.Elementul central îl reprezintă mănunchiul de filamente de actină. Simultan are loc un proces de depolimerizare a filamentelor de actină. alcătuită din filamente scurte de actină şi proteine asociate.

68). unele lamelipode aderă la substrat . În regiunea distală a prelungirilor celulare. reţeaua se dezorganizează şi hialoplasma trece în stare de sol. În final. prezentă în nodurile reţelei. Se apreciază ca treansformarea reversibilă a endoplasmei în ectoplasma este controlată de celula şi reglată prin concentraţia intracelulară a ionilor de Ca şi pH. Dintre celulele din organismul uman ce se deplaseaza prin miscarile ameboidale. fibroblaste.Fibra rămâne aderentă la substratul pe care se realizeaza mişcarea fibroblastului . Miscarea ameboidala se realizează prin emiterea şi retracţia continuă a unor prelungiri celulare şi are la baza tranzitia reversibila a hialoplasmei din stare de gel în stare fluidă (sol). Acţiunea conjugată a acestor 2 forţe conduce la elongarea fibrei retractile. este localizată ectoplasma. corpul celular lasa în urmă o coadă numită fibră retractilă. dar comuna şi altor tipuri celulare dintre care şi celulelor ce intra în alcatuirea organismului uman : macrofage. Aceşti doi factori afectează organizarea filamentelor de actină în cele 2 regiuni citoplasmatice printr-un mecanism încă suficient elucidat. Una dintre acestea este filamina. Fibroblastul emite continuu.3. Studiul emiterii şi retractiei prelungirilor celulare numite pesudopode.Pe parcursul deplasării. 69). 111 . Studiile electronomicrodcopice. numite lamelipode. Pe parcursul formarii pseudopodelor. favorizând formarea unei reţele tridimensionale. Lipsită de organite celulare. imediat sub membrana plasmatică. prin intermediul unor structuri specializate. limfocite. Regiunea centrală. O dată cu creşterea concentraţiei intracelulară a ionilor de Ca. Alte lamelipode se întorc spre partea dorsală a corpului celular. Filamina şi alfa actinina. conţine particule şi organite celulare aflate intro permanenta mişcare. numite placi de adeziune sau contacte focale.4. în care un rol important par să-l aibă proteinele asociate. Fig. În această regiune hialoplasma se găseşte în starea de sol. efectuate iniţial pe protozoare şi ulterior extinse la celulele din organismul uman ce prezintă acest tip de locomoţie. 68 – Filamina leagă filamentele de actină.2. au pus in evidenţa existenţa a 2 regiuni diferite ale citoplasmei. ectoplasma conţine o reţea tridimensionala de filamente de actină. fiind supusă în acelaşi timp tensiunii generate de ondulatiile de suprafata. filamentele de actină sunt scindate de gelsolina. forţa ce asigură înaintarea fibroblastului determină fie detaşarea fibrei de substrat. cele mai bine studiate sunt fibroblastele. pe direcţia miscării m prelungirii celulare. Mişcarea ameboidala Mişcarea ameboidala este un tip particular de locomoţie întalnită frecvent la protozoare. În regiunea distala a pesudopodului endoplasma se transformă în ectoplasma prin tranziţia sol-gel a hialoplasmei. În timpul deplasării. Filamentele sunt interconectate prin proteine ascociate. Alte proteine asociate filamentelor de actină din ectoplasma sunt alfa actinina şi gelsolina (fig. o molecula flexibilă alcatuită din 2 lanţuri polipeptidice. fie ruperea ei şi ulterior retracţia cozii în corpul celular (fig. la protozoare a demonstrat interconvertibilitatea celor 2 regiuni ceitoplasmatice. Procesele inverse au loc în momentul retractarii pseudopodelor. asigură probabil tranziţia hialoplasmei în starea de gel. numită endoplasmă.4. proteine implicate în formarea şi stabilizarea reţelei filamentelor de actină . are loc deplasarea endoplasmei din centrul celulei în prelungirile celulare.

ataşarea celulelor de suport şi aplatizarea lor. mezenchimale şi neuroni). unde formeaza o matrice ce înconjoară şi interconecteaza discurile Z. proteinele ce formeaza filamentele intermediare sunt specifice pentru un anumit tip celular. filamentele de actină apr a fi inserate în membrana plasmatică. Îndepartarea celulelor de pe substrat este însoţită de înlocuirea fibrelor de stress cu o reţea de filamente de actină şi revenirea celulei la forma sferică. Alaturi de actină în fibrele de stress sunt prezente : miozina.4. Fibrele de stress sunt manunchiuri paralele de filamente de actină. Ulterior. Proteine ce alcătuiesc filamentele intermediare Ca şi microfilamentele de actină şi microtubulii. 69 – Schema deplasării fibroblaştilor. Se sugereaza ca filamentele de actină şi miozina sunt organizate în microsarcomere.Fig.Fibrele de stress În ataşarea de substrat a fibroblastelor cultivate in vitro rolul principal revine fibrelor de stress. Cercetarile experimentale au confirmat această ipoteză. Spre deosebire de actină G şi tubulina. au fost identificate şi în alte tipuri celulare (celule epiteliale.3.4. filamentele intermediare se pot gasi în ectoplasma. localizate în regiunea citoplasmatica aflată în proximitatea plasmalemei aflată în contact cu substratul. 4. 112 . ƒ neurofilamentele (trei specii moleculare : NF1 70 000 Da . NFm 150 000 Da.2. filamentele intermediare sunt rezultatul polimerizarii subunitaţilor proteice. 4. Iniţial. ƒ proteina gliala fibrilara acida( GFAP 50 000 Da) . ancorate în structuri periferice (desmozomi) sau situate în prelungirile celulare (axoni). tenşiunea generata prin mecanismul actină –miozina determinand aplatizarea fibroblastelor în culturi. Reintroducerea fibroblastelor în cultura este urmată la cateva ore de reorganizarea fibrelor de stress. La vertebratele superioare s-au identificat 5 tipuri de molecule proteice distincte ce intra în constituţia filamentelor intermediare : ƒ vimentina (57 000 Da) . ele au fost puse în evidenţa în celulele muschilor striaţi .1. 4. tropomiozina şi proteina reglatoare miozin-LC kinaza. NFh 210 000 Da).3. În celule. alfa-actinina. ƒ desmina (55 000 Da) . ƒ citocheratinele (peste 30 de specii moleculare). Filamente intermediare Filamentele intermediare sunt elemente de citoschelet mai groase decât microfilamentele de actină şi mai subţiri decât microtubulii. În zonele de contact.

de mărimi variabile. În filamentele de keratina raportul dintre citocheratine de tip I şi cele de tip II este de 1 :1. Cele 30 de tipuri de citocheratine sunt împarţite în 2 clase distincte : acide şi bazice /neutre. 1% din proteine ce formează filamentele intermediare se găsesc sub formă de monomeri liberi. Cercetările experimentale au demonstrat că în condiţii fiziologice. 113 . Studiul polimerizarii în vitro a monomerilor ce alcatuiesc filamente intermediare a demonstrat că acest proces nu necesită consum de energie metabolică. desmina. În celulele în care genele ce codifică vimentina şi desmina se coexprima. în timp ce capetele globulare rămân separate. polimerizarea şi depolimerizarea se desfaşoară cu aceeaşi viteza la ambele extremitaţi. filamentele intermediare au capete echivalente funcţional. În dimeri. iar 8 protofilamente generează filamentul intermediar. Subunitatile proteice formează dimeri prin înfaşurarea stransă una în jurul celeilalte. Aceleaşi regiuni centrale par a fi responsabile de asocierea dimerilor în tetrameri dar la acest nivel de agregare dimerii sunt antiparaleli.şi amino. subunităţile sunt orientate paralel. Fig. proteina gliala fibrilara acidă şi NF1 formează homopolimeri. Modul de ordonare al subunitaţilor proteice în filamente imprimă acestora un caracter apolar. Prin legarea cap la cap a tetramerilor se formează protofilamentul.Diversitatea proteinelor ce alcătuiesc filamentele intermediare nu constituie singurul aspect ce le diferenţiază de subunitaţile proteice ale microfilamentelor de actină şi microtubulilor. Cele cinci tipuri de proteine prezintă caracteristici structurale comune. Deci. în regiunile carboxi. spre deosebire de microfilamentele de actină şi microtubuli. 70 – Nivele de asamblare ale filamentelor intermediare. a regiunilor centrale. proteinele copolimerizează. S-a constatat că vimentina. 70). fiind formate dintr-o regiune centrală alfa helicoidala şi 2 domenii globulare. Raportul dintre subunităţile libere şi polimerizate exprimă caracterul mult mai stabil al filamentelor intermediare comparativ cu microfilamentele de actină şi microtubulii. Deosebirile există şi în maniera în care proteinele se asociază în filamente (fig. în timp ce 99 % dintre acestea sunt asociate în filamente.terminale.

profilina. fragmina. Se apreciază ca fiecare tip de celula epiteliala conţine un complement chitocheratinic specific. filamina. 4. împiedicandu-le să fuzioneze între ele sau cu membranele celulare. desmina. nexina.4. brevina. calmodulina). plactină.000. 1958). Cele 2 tipuri de filamente sunt interconectate prin proteine. În corpul celular cele trei polipeptide (NF1. oferind una din cheile înţelegerii structurii şi funcţiunii acestuia.. Filamentele gliale sunt caracteristice celulei gliale. de unele organite celulare(mitocondrii). şinemina. titina. contribuind la creşterea rigidităţii ţesutului epitelial. Complexele neurofilamentate-microtubuli se deplasează în axon. Tipuri de filamente intermediare şi semnificatia lor funcţională Filamentele de vimentina sunt prezente în celulele mezenchimale ( celule endoteliale ale vaselor sangvine) şi unele celule epiteliale. de volţi) care generează electroni rapizi ce pot penetra secţiuni relativ groase.000. Microtrabeculele (4mm) pot fi expresia fenomenului de gelificare când filamentele de actină se leagă încrucişat unul de altul.5. în principal. În celulele epiteliale filamentele de vimentina sunt ancorate în desmozomi. Se constată existenţa unei strânse asocieri între filamentele de vimentina şi microtubuli. conferindu-i acestuia stabilitate.3. În consecinţa unii autori contestă realitatea lor biologică considerandu-le un artefact. caldesmona. acumentina. microtubulii şi practic toate celelalte componente subcelulare sunt conectate de un sistem de microteabecule (mici bare). susţinand discurile Z şi miofibrele. Tratarea acestor celule cu colchicina a condus la dezasamblarea microtubulilor urmată de deplasarea filamentelor de vimentina ce se organizează în manunchiuri în apropierea nucleului. filagrina. Neurofilamentele sunt prezente exclusiv în axonii celulelor nervoase. MAP. posibil . dineina. ankirina. Proteinele asociate citoscheletului O serie de proteine sunt asociate citoscheletului. vilina. MAP1. de membrana plasmatică şi. Ancorate în desmozomi.000x în citoplasma celulelor examinate la microscopul de înalt voltaj (peste 1. Se apreciază că filamentele de desmina joacă. fimbrina.4. le atribuie rol de suport al materiei biostructurale ( Eugen Macovschi. dimpotrivă. fiind probabil implicate în coordonarea spaţială a nucleului celular. 4. Filamentele de desmina se întalnesc în toate tipurile de celule musculare. 114 . proteinele neurofilamentelor. Filamentele de cheratină sunt întalnite în celulele epiteliale. În adipocite filamentele înconjoară picăturile lipidice. Filamentele din celulele muşchilor striaţi formează o reţea ce strabate întreaga miofibra şi care leagă discurile Z între ele. proteină fibrilară acidă glială. Reţeaua microtrabeculara a fost descrisă la mărimi de circa 300. gelsolina. filamentele intermediare înconjoară manunchiurile de microtubuli ce formează fibrele fusului de diviziune. alţii. înca neidentificate.2. Reţeaua microtrabeculară În celulă. un rol structural. filamentele de cheratina formează în celula epiteliala o reţea ce asigură rezistenţa epiteliilor la factori mecanici. Acest experiment sugerează rolul important pe care microtubulii îl au în organizarea filamentelor de vimentina. vimentina) şi 7 proteine asociate cu microtubulii (clatrina. NFm şi NFh) se asamblează în filamente şi se asociază cu microtubulii. Studiile efectuate de fibroblasti cultivaţi in vitro au demonstrat ca în celulele aflate în mitoza. fodrina. În toate tipurile celulare filamentele de vimentina sunt fizic legate de membrana nucleară. microfilamentele. vinculina.) prezente predominant în anumite celule şi având proprietăţi diverse. 9 proteine asociate cu filamentele intermediare (prekeratine. Sunt bine cunoscute în prezent circa 14 proteine asociate cu actina (acrinogelina. MAP2.

funcţiile fundamentale ale nucleului se rezumă la două procese bazate pe existenţa în acest compartiment a genomului celular şi anume: replicarea ADN. nucleoplasma (matricea). Secvenţele de baze purinice şi pirimidinice se păstrează de-a lungul generaţiilor de celule datorită replicării semiconservative a ADN cromozomial. Morfologia şi structura nucleului Nucleul este constituit dintr-un înveliş (nucleolema. prin care informaţia conţinută în secvenţa ADN. prin semnale ce sunt recepţionate de molecula de ADN. Nucleul este constituentul esenţial al celulelor eucariote fără de care existenţa lor ar fi compromisă. anvelopa nucleară). ADN-ul cromozomilor este astfel organizat. ce vor fi transmise celulelor fiice. cromatina şi unul sau mai mulţi nucleoli care se găsesc în substanţa de fond. proces la fel de complex. de transmitere nealterată a acestei informaţii descendenţilor. transcripţia ADN. În situaţia aceasta.1. necesare funcţiilor vitale ale celulei. proces complex prin care molecula de ADN se autoreproduce şi dă naştere la copii identice.Capitolul 5 ORGANIZAREA NUCLEULUI ŞI EXPRESIA ACTIVITĂŢII GENELOR Nucleul reprezintă compartimentul care încorporează genomul nuclear. Transcripţia ADN se desfăşoară pe toată perioada interfazei şi este blocată în faza M (mitoza). o materie internă. El există la toate celule organismelor eucariote. 115 . fie ca produs intermediar ARN mesager (ARNm). rol în reglarea activităţii transcripţionale. ARN apare fie ca produs finit cum ARN ribozomal (ARNr) şi ARN de transport (ARNt). Tot în nucleu au loc sintezele diferitelor ADN-uri care. probabil. 5. care urmează să transmită mesajul de la ADN în sinteza proteinelor. mai puţin la eritrocitele vertebratelor superioare. este realizată prin sinteza moleculelor de ARN. deci el conţine aproape întreaga informaţie genetică. cealaltă parte a ADN-ului cromozomial are. trecând în citoplasmă. el îndeplineşte funcţiile de păstrare în condiţii de securitate a ADN-lui. încât o parte din secvenţele de baze purinice şi pirimidinice reprezintă cadrul după care sunt transcrise diferite mesaje sub formă de ARN. replicarea are loc în faza S (de sinteză) a ciclului celular. constituie aşa numitul aparat de biosinteză proteică (fig. de reglare şi control a activităţii celulei. unde este eliminat printr-o exocitoză în cursul eritropoezei. În esenţă. 71).

Fig. 71. Diagrama structurii nucleului.

5.1.1. Învelişul nuclear
Pe faţa internă a membranei nucleare se distribuie, la nucleul vertebratelor, o împâslire de fibre fine, groasă de circa 200 - 600 Ả, care menţine rigiditatea nucleelor. Studiind raporturile învelişului nuclear, se observă că membrana externă, citoplasmatică, dezvoltă prelungiri scurte sau chiar tubuli care fac legătura cu reticulul endoplasmatic. Aria externă a nucleului este acoperită cu ribozomi; în plus, în multe cazuri apar aglomerări juxtanucleare de mitocondrii furnizoare de energie. Datorită grosimii sale, membrana nucleului este invizibilă la microscopul fotonic. Însă o parte din cromatină este dispusă sub membrana nucleului, astfel că pe secţiunile de ţesuturi colorate, liziera de cromatină perinucleară apare colorată, indicând şi limita externă a nucleului. La microscopul electronic se observă bine că membrana nucleului este dublă, prezentând pe faţa sa internă din loc în loc, îngroşări de care se prind fibrile cromatinei. Cromatină se mai ancorează şi la exteriorul inelelor şi chiar la granulul central. Totalitatea acestor fibre de cromatină constituie cromatină perinucleară . O funcţie importantă a învelişului nuclear constă în schimburile nucleoplasmatice, chiar dacă nu toate categoriile de molecule îl străbat . Astfel, prin învelişul nucleilor izolaţi nu trec glicogenul şi ovalbumina, în schimb trec tripsina, ribomeleaza, DNA-aza, histonele, polianionii ca heparina şi Hb şi bineînţeles, nucleotidele şi aminoacizii, „în vivo", ionii străbat în ambele sensuri învelişul nuclear, astfel că înăuntrul nucleelor se acumulează o cantitate dublă de Na+ şi K+ faţă de citoplasmă . Aminoacizii, monozaharidele şi dizaharidele (GM sub 500) pătrund prin dubla membrană nucleară, iar prin pori trec riboproteine sub formă de ribozomi, dar şi ribonuclează sau feritină. De regulă, calea de trecere transmembranară este urmată de molecule mici de tipul Fe coloidal, dar s-a observat că şi o serie de substanţe elaborate de reticulul endoplasmatic pot trece din el în spaţiul perinuclear (anticorpii antiperoxidazici ai hemocitoblaştilor). 116

Prin „înmugurirea" membranei exterioare a nucleului se formează lamele inela-te în citoplasmă, care sunt purtătoare de ribozomi sau ARN încorporat în membrane . La nucleele celulelor reproducătoare, atât de la plante cât şi de la animale, se pot observa înmuguriri ale învelişului nuclear care dau naştere la vezicule ce pătrund în citoplasmă unde, dezorganizându-se eliberează conţinutul de nucleoproteine. Prin granulul său central, polul opune totuşi o rezistenţă difuziei libere a diferitelor molecule în valoare de 1Ω/cm2. Moleculele cu sarcină electrică pozitivă trec uşor din citoplasmă în nucleu, însă cele încărcate negativ sunt oprite de inelele porilor de care se leagă . EM s-au observat ieşind helixuri de ribonucleoproteine prin porii nucleelor de amibe, iar prin porii nucleelor glandelor salivare de chironomide trec granule de 200 - 400 Å diametru, tot de ribonucleoproteine. Ribonucleoproteinele ajunse în citoplasmă reprezintă diferiţi ARN m, precum şi fracţiile 18 S, 25 S, 5 S ale ARN v asociate cu proteinele lor specifice. Însăşi ca numărul porilor poate creşte sau scade dă o indicaţie asupra rolului lor în reglajul transferului de informaţie care, în mare, se realizează de la nucleu către citoplasmă prin mesageri dar şi de la citoplasmă spre nucleu prin proteine histonice şi nonhistonice, printre nonhistonice figurând unele enzime. Este bine cunoscut faptul că, sub acţiunea fitohemaglutininei, limfocitele în cultură se transformă în limfoblaşti. Fitohemaglutinina acţionează asupra unor receptori membranari care activează AMP-cicloza, producând cAMP. Acest nucleotid ciclic stimulează o proteinkinaza, care produce o proteină ce pătrunde în nucleu. Acolo determină o puternică activitate transcripţională, sintetizându-se ARN m, ARN t şi ARN v care trec din nucleu în citoplasmă. Astfel se asigură o intensă activitate de biosinteze citoplasmatice, dar şi de mitoze ale limfoblaştilor. Învelişul nuclear mai are şi rol de formarea lamelelor inelate . în telofază, când are loc refacerea membranei nucleare pe seama reticulului endoplasmatic, rămâne un „surplus" de membrane endoplasmatice fie incluse în nucleu, fie în citoplasmă din jurul acestuia. Membranele respective se dispun paralel şi nu mai participă la reconstrucţia învelişului nuclear din cauza rapidităţii ciclului celular. Asemenea membrane inelate se întâlnesc, de obicei, în celule embrionare şi sexuale cu cicluri celulare scurte. În interfază, membrana exterioară a nucleului înmugureşte spre citoplasmă vezicule care ulterior se desprind şi, aşezându-se cap la cap, constituie lamele inelate. Prin contopirea acestora rezultă cisternele golgiene. În alte cazuri, membrana exterioară a nucleului, după ce pierde ribozomii, înmugureşte pe o porţiune anumită, dând naştere unei serii de vezicule. Acestea, cu timpul, se desprind şi depunându-se în şiraguri, se contopesc formând cisterne golgiene. În timp ce se formează o cisternă, pe faţa sa externă (uneori convexă) se dispune un alt şir de vezicule, şi aşa mai departe, în asemenea mod luând naştere un dictiozom. Porii Dubla membrană este străbătută de pori având un diametru de circa 700 Å care conţine fiecare câte un inel proteic ce limitează orificiul porului la 500 Å. Distanţa dintre centrele a doi pori alăturaţi este de circa 1300 Å, sau un multiplu al acestui număr, existând întotdeauna o legătură cu cromozomii interfazici, deoarece opt fibrile ale cromatinei se ataşează de marginile fiecărui por . De fiecare por sunt asociate o serie de structuri care fac parte din matricea nucleară . Fiecare por cuprinde un material inelar, o diafragmă, un granul central şi un material fibrilar. Materialul inelar cuprinde opt particule sferice proteice de circa 200 Å diametru aşezate pe fiecare faţă a porului; acest material îşi modifică structura în funcţie de metabolismul celular.

117

Dilatările şi contracţiile porilor se explică prin adiţia, respectiv pierderea proteinelor constitutive ale inelului. Diafragma este o substanţă densă, amorfă din interiorul porului, care se întinde spre centrul lui, unde se află un granul central riboproteic de 250 Å diametru. De el se leagă fibrilele de 50 Å diametru, care fac legătura cu particulele sferice interne şi externe ale porului. O fibrilă încercuieşte lumenul porului la interior, solidarizând astfel materialul său fibrilar ( fig. 72; fig. 73). Fig. 72. Structura porului nuclear: a( structura octogonală a complexului nuclear al porului în membrana nucleară; b) o secţiune verticală a complexului; granula centrală apare numai în anumiţi pori.

Fig. 73. Secţiune prin porul nuclear care prezintă schematic şi ipotetic sub formă de cilindru, tunelul care ar exista în structura porului şi prin care moleculele sunt transportate în interiorul sau exteriorul nucleului.

5.1.2.Matricea nucleului
Reprezintă o structură proteică formată dintr-o reţea de fibrile foarte strânse şi fine, care umplu complet spaţiile dintre blocurile mai mici sau mai mari de cromatină. Matricea nucleului poate fi văzută la microscopul fotonic prin tratarea celulelor cu alfaamanitină. Acest alcaloid produce în două ore contracţia cromatinei, iar după fixare şi colorare cu hemalaun-enzimă, la microscopul fotonic se observă cum matricea este separată de blocurile cromatinei contractată, prin conturări clare, necolorabile (deci spaţii goale). Matricea dintre blocurile cromatinei este Feulgen (-), deci nu conţine ADN şi se colorează slab cu albastru de toluidină, hemalaun sau verde luminos, deci nu conţine grupări fosfatice multe. Matricea rezistă bine la „digestia" cu RN-ază, dar poate fi uşor solubilizată cu pepsină, ceea ce indică un conţinut predominant proteic. Tratarea nucleilor izolaţi din culturi celulare (Hela - S3) cu tampoane bogate în săruri, DN-ază şi ditiotreitol a permis izolarea unei structuri de natură proteică asemănătoare ca aspect cu cea a nucleului, dar „golită" de cromatină care a fost digerată cu DN- ază. Analizele ultrastructurale şi biochimice indică faptul că matricea constă din elemente membranare şi fibrilare cu o compoziţie chimică de 87% proteine, 12% fosfolipide, 1% ADN, 0,1% ARN. Proteinele separate prin electroforeză în strat subţire de dodecil-sulfat de sodiu (SDS) în gel de poliacrilamidă s-au dispus în 30 - 35 de benzi cu GM între 14.000 - 20.000. Matricea este reprezentată prin două clase de peptide majore, cu o greutate maximă cuprinsă între 14.000 - 18.000 şi respectiv 45.000-75.000. 118

În celulele sincronizate (aduse la aceeaşi fază a ciclului celular) se constată că în toate fazele ciclului celular au loc sinteze de polipeptide matriceale, dar ele sunt mai reduse în faza S/G2 (divizibil). După diviziunea celulară, în lipsa biosintezei proteice, vechile polipeptide cu GM cuprinsă între 45.000 - 75.000 persistă după mitoză şi refac noua matrice a nucleului interfazic. Cercetările de histochimie EM, combinată cu analiza electroforetică a proteinelor matriceale, au permis fundamentarea teoriei fibrilare a matricei nucleare (D. Comings şi T. Okada, 1978). După extragerea cromatinei nucleelor hepatocitelor de şoarece cu soluţii saline concentrate şi tratate apoi cu DN-ază şi TRITON X-100 rămâne numai matricea, cu o structură fibrilară, care este reprezentată prin porii şi lamina fibrilară a învelişului nuclear, componenta fibrilară a nucleolilor şi matricea intranucleară propriu-zisă. E.M., matricea nucleară este compusă din fibrile proteice de 20 - 30 Å, denumite matrixină. Ele se asociază în fibre mai groase, de 100 - 300 Å. Separarea electroforetică a matrixinei evidenţiază trei benzi polipeptidice cu greutatea maximă 65.000, 67.000 şi 68.000. Peste tot matrixină se leagă de fibrile de cromatină, ea având un rol principal în organizarea acestor fibre în cromomerele cromozomilor mitotici şi meiotici.

5.1.3.Proteinele contractile nucleare
Au fost evidenţiate în diferite tipuri de nuclee din care s-au extras cromatină. Apoi din cromatină s-au izolat mai departe proteinele nonhistonice, prin electroforeză . În felul acesta sau putut separa: miozina (G.M. 200.000), actina (G.M. 45.000), tropomiozina (G.M. 34.000) şi subunităţile sale. Comparându-se conţinutul în miozina şi actină din cromatină hepatocitelor şi cea a neuronilor, se constată că în ficat miozina este în cantitate de 1,8 mai mare ca în creier şi actina de 2,3 ori. Este foarte probabil ca activitatea transcripţională a hepatocitelor în mesager (ARN m) ai actinei şi miozinei să fie de două ori mai mare ca în neuroni. Există deci un raport invers proporţional dintre conţinutul actinei cromozomale şi activitatea transcripţională. Probabil, actina exercită o represie asupra cromatinei, prin condensarea ei la maximum, făcând-o astfel netranscripţională. Se pare că actina nu se leagă direct cu ADM ci realizează un anumit tip de condensarea cromatinei.

5.1.4.Cromatina
Toţi nucleii prezintă în interfaţă regiuni extrem de împachetate ale fibrelor cromozomale . Nucleii interfazici fixaţi şi coloraţi cu coloranţi bazici (albastru de toluidină, de metilen, Azur A etc.), care colorează cromatina, o evidenţiază sub formă de particule mai mari sau mai mici şi împlântate în matrice, ca o pătură subţire cromatică pe faţa internă a învelişului nuclear şi una sau mai multe blocuri în jurul nucleonului. Aspectul general al cromatinei este asemănător la nucleii aceluiaşi tip celular, dar variază în anumite limite după fixarea folosită . Astfel, cromatina se poate prezenta sub formă de grămezi sau grămăjoare de granule fine şi prelverulente, până la o reţea cu unele noduri ceva mai groase. Aspectul variază după tipul de celulă şi gradul ei de activitate metabolică, dar şi ci specia considerată . Examenul electrono-microscopic al cromatinei arată ca ea este formată din fibre împachetate - filamente nucleoproteice - cu traiectorie spiralată şi cu diametrul variabil. In zonele mai groase fibrele au diametrul de 200 - 500 Å, pe când în zonele subţiri de numai 60 100 Å. între grămezile de cromatina se găsesc spaţii intercromatiniene, colorate slab cu coloranţi bazici, în care se mai află o serie de structuri: ƒ fibrile cromatiniene, distanţate unele de altele şi fără traiecte spiralate; ƒ fibrile pericromatice, de 30 - 50 Å diametru, care mărginesc blocurile de cromatina; ƒ granule intercromatiniene, de 250 Å diametru, formate din tasări de fibrile pericromatiniene. Asemenea granule sunt rezistente la DN-ază şi numai după tratare cu pronază 119

pot fi digerate după aceea cu DN-ază. Asemenea granule intercromatiniene par a fi trei forme succesive de ARN m şi ARN v care ies din nucleu în citoplasmă unde rămâne câtva timp inactive datorită proteinelor pe care le conţin ƒ granule pericromatiniene situate la periferia cromatinei, mari de 450 Å diametru şi înconjurate de un halou clar care le separă de masa fibrelor cromatinei. Asemenea granule sunt formate din fibrile de 30 Å diametru, foarte neregulate ca traseu, ce depăşesc uneori marginea granulelor . Ele sunt tot de natură ribonucleoproteică şi au rol în transmiterea unor informaţii în sens invers, adică de la ARN la ADN; ƒ corpii spiralaţi din regiunile intercromatiniene, care reprezintă împachetări de fibrile răsucite, de 400 - 600 Å diametru, asociate sub formă de agregate sferice de 0,5µ. Ele sunt tot de natură ribonucleoproteică şi mai conţine şi nişte fibrile subţiri, de 50 Å, care se înfăşoară în jurul axului lor. Cromatina se găseşte sub două forme: eucromatină, considerată ca fiind acea parte din cromatină cu fibre fine şi uniforme repartizate în nucleu, active în replicarea ADN şi în transcripţia ARN şi heterocromatina rezultată compactizarea cromatinei sub formă de granule şi grămezi de diferite mărimi. Este intens colorabilă în roşu prin reacţia Feulgen pentru ADN şi albastru când se tratează cu coloranţi bazici. Studiile comparative de ME efectuate la plante şi animale au arătat că structuralizarea cromatinei se prezintă, funcţional şi evolutiv, diferit la plante şi animale. Astfel, în nucleii de Arabidopis cromatină formează cromocentre (cromozomi heterocromatici sau porţiuni de cromozomi care rămân condensate şi astfel colorabile în interfază); la Viscum album heterocromatina este reprezentată tot prin cromocentre, în schimb eucromatină formează cromomere şi cromonemate mai subţiri decât heterocromatina, dar la fel de intens colorabile. La Hedera helix, nucleii meristematici prezintă blocuri mari de heterocromatina condensată printre eucromatină decondensată, sau nucleii adulţi, care printr-o subreplicare (replicare a numai unei părţi din genom) devin tetraploizi (4n), suferă o cădere apreciabilă a cantităţii de heterocromatina condensată . în acest caz, eucromatină nu mai este activă în replicarea ei, probabil, numai în transcripţie . Între speciile de plante există o variaţie a cantităţii de cromatină condensată prin faptul că atât heterocromatina, cât şi eucromatină se condensează. Condensarea eucromatinei este determinată la plante de cantitatea de ADN a speciei date, precum şi de compoziţia acesteia. Variaţia cantităţii de cromatină din nucleii unei specii de plante este expresia replicării diferenţiale a heterocromatinei, care este în întregime constitutivă şi nu se exprimă prin condensări şi decondensări funcţionale în raport cu activitatea fiziologică a celulelor . La mamifere, însă celulele cu o activitate mitotică intensă sunt complet eucromatice, adică cu cromatină decondensată. La aceeaşi cantitate de ADN în ţesutul considerat, coexistă nuclee cu cromatină decondensată, mase de cromatină şi nuclee cu aproape toată cromatină condensată. În toţi aceşti nuclei cromatină condensată este constitutivă, Giemsa + şi încorporează mai târziu timidină tritiată, deci are o replicare întârziată - expresie a inactivării diferenţiale a cromatinei. O stare de condensare completă a cromatinei se întâlneşte la eritrocitele nucleate ale nemamiferelor şi care este total nereplicativă, ca şi în nucleii spermatozoizilor. La animale, gradul condensării cromatinei este dependent de funcţia celulei, fiind specifică unei activităţi tisulare anumite. Heterocromatina transcrie o foarte mică cantitate de ARN. Dat fiind complexitatea problemei, este necesar de schiţat o clasificare a aspectelor pe care la prezintă condensarea şi decondensarea cromatinei: Termenul de „heterocromatina" se foloseşte pentru heterocromatina constitutivă, care ocupă o regiune permanent condensată din cromozom şi a cărei localizare este identică la cromozomii analogi. Aceasta conţine o mare cantitate de ADN respectiv (secvenţe de baze care se repetă), se replică după eucromatină, nu transcrie ARN şi se colorează diferit;

120

Miezul nucleozomului este reprezentat printr-un set de opt molecule histonice. La această întrebare s-a răspuns prin teoria structurii nucleozomale a cromozomilor. deoarece este de două ori mai mare cu o bazicitate crescută la 37%. H3. este înconjurat la exterior de două spire ale ADN-ului cromozomal. Când volumul nucleului respectiv este în jur de 15 µ3. H2B.6% . arată că ADN este 19. Termenul de „cromatina condensată" semnifică eucromatina inactivată în mod specific de proteine. H2A şi H2B.Kornberg.genele recesive .Organizarea moleculară a fibrelor de cromatina. precum şi transcrierea diferitelor ARN etc. şi anume. 74). iar cromatina se decondensează şi ADN-ul poate sintetiza diferiţi ARN mesageri . spiralizat la rândul său însă de câteva ori. (H. A. O serie de cercetări din ultimii 10 ani (P. adică foarte condensat şi colorabil (cromatina sexuală). ci acesta se înfăşoară în jurul corpuscului. Klug) au dus la concluzia existenţei în nuclee a unor corpusculi numiţi nucleozimi. s-a arătat că. 30. Această situaţie sugerează imaginea unor mărgele înşirate pe aţă. astfel că genele de pe X au devenit semizigote la mascul. în soluţii tampon cu o concentraţie ionică medie. existenţa ADN cromozomal în micul volum oferit de nucleu asigură o serie de funcţii şi roluri ale cromozomilor cum sunt replicarea şi reparaţia materialului genetic (ADN). Miezul histonic al nucleozomilor este constituit din patru clase histonice: H4.1. 5. H2A. ADN ar reprezenta aţa. acestea se transformă în celule blastice (tinere). Numai că în cazul structurii nucleozomale.5.2 MH2SO4 . ce constituie miezul nucleosomic. un octamer histonic. de histone. Molecula H. al eritrocitelor nucleate. adică de la un capăt la celălalt al cromozomului. din nucleii eritrocitelor de pasăre) este diferită de celelalte clase histonice. corpusculul nu este străbătut de helixul dublu al ADN. deoarece caracterele localizate pe un singur cromozom X .D. Analiza cromatinei interfazice realizată prin metoda precipitării cu magneziu. ARN 14% şi proteinele 66. inactiv. H4) sunt globulare (fig. Legătura dintre doi nucleozomi succesivi se face printr-un segment de dublu helix ADN cu o lungime variabilă de câteva zeci de perechi de nucleotide care este asociat cu o moleculă de histonă H1. arginină şi histidină. La fel sunt şi cromozomii X sau Y din celulele sexuale ale unor insecte care se aglomerează în corpusculi Feulgen +. câte două din clasa H4. având un conţinut de 25% lizină. Prin stimularea celulelor cu lecitine. 121 .6% sunt solubile în 0. oricât ar fi el de subţire (20 Å). al spermatoizilor etc.Termenul de „heterocromatina facultativă" exemplifică cromozomul X. Considerând că fiecare cromozom este format dintr-un singur dublu-helix de ADN. regiunile mijlocii şi carboxiterminale ale moleculelor celor 5 clase histonice (H1. Nucleozomii Organizarea moleculară a fibrelor de cromatina este realizată prin dublu helix al ADN şi prin diferite proteine (histone. se pune întrebarea cum este posibil să încapă un metru ADN. protamine. în medie. cu un conţinut ridicat de lizină. s-a putut calcula că lungimea totală a ADN tuturor cromozomilor complet despiralizaţi dintr-un nucleu este.sunt singurele care se pot manifesta. în jurul căruia se înfăşoară dublul helix al ADN . numit octamer. Ei sunt compuşi dintr-un miez histonic. întregul dublu helix al ADN al fiecărui cromozom se înfăşoară pe un şir enorm de asemenea corpusculi hiostonici. H2A şi H2B. constituit din 166 nucleotide. Oudet şi Ada Olins. nonhistone foarte variate). alanină şi valină.4%. în schimb moleculele H2A şi H2B au o mai mică fidelitate. iar miezul histonic ar fi mărgelele. Acest complex. Dintre proteine. Moleculele histonice H4 şi H3 sunt identice la toate speciile. cum este cazul limfocitelor inactive. cu toate că porţiunea fără caracter bazic a rămas nemodificată. De un metru la mamifere . într-un mod neîntrerupt. aceasta deoarece cromozomul Y la mamifere a suferit o inactivare genetică prin heterocromatinizare. al femelelor de mamifere. R. Acest tip de heterocomatină se caracterizează prin prezenţa unor proteine care modifică ADN făcându-l total inactiv. H3. miezul este deci. H3. care apare heteropicnotic în interfază. într-un volum atât de mic? Mai mult chiar.

urmată de purificare. Dacă puterea ionică este ridicată peste 40mM NaCl. permiţând astfel plierea ADN în jurul miezului histonic. capetele N .Prin hidroliză enzimatică nucleozomii se separă conţinând ADN de aprox. Nici o combinaţie de histone nu se poate realiza atunci când se omit histonele H3 şi H4.H2B.74 . dar au un aspect mai puţin regulat şi ADN nu mai intră în şi iese din miezul nucleosomic la acelaşi punct. în diferite combinaţii. 122 . 146 pb.terminale hidrofalse ale histonelor care. cromatina se condensează în aglomerări. se angrenează spre a constitui partea centrală a octomerului. fiind globulare.2H4. nu în structuri helicale. nucleosonii sunt încă distribuiţi de-a lungul matrixului ADN la aproximativ 200 perechi de baze. Cromatina lipsită de histona H1 nu prezintă o structură regulată. Octomerul histonicare formă de inimă. Octomerul este probabil stabilizat în urma interacţiunii capetelor C . cel mai puternic asociindu-se aceste histone bogate în arginină a căror secvenţă de aminoacizi a fost puternic conservată în decursul evoluţiei. Partea centrală a octomerului histonic este formată dintr-o unitate tetramerică (2H3+2H4). Nucleozomii sunt formaţi din două spire de ADN (ture) care înfăşoară un miez („core”) format din 8 molecule de histone (câte 2 de fiecare tip de histonă (H2A. Variabilitatea lungimii de la 180 la 250 perechi de nucleotide este determinată în exclusivitate de variabilitatea lungimii segmentului internucleosomic. Interacţiunile dintre moleculele H3 şi H4 sunt foarte puternice şi ele conferă miezului nucleosomal o formă specială de glugă. deci controlează starea conformaţională a complexului de molecule. Moleculele histonice se pot separa una de alta şi apoi reasocia experimental. care formează partea centrală şi vârful inferior al inimii şi asocierii sale cu cei doi dimeri (2H2A şi 2H2B) spre a forma cele două vârfuri superioare ale inimii. toate sau o parte din ele. pe partea opusă fiind încă prezente repulsii de aceeaşi sarcină. cu excepţia hi se leagă şi neutralizează sarcinile negative numai pe o parte ale dublului helix ADN. datorită aranjamentului sub formă de disc al tetramerului 2H3 . Nucleozomii sunt legaţi între ei de un fragmant de ADN „linker” care nu este legat de proteine. În urma digestiei prelungite a cromatinei. Nucleonii au formă sferică şi un diametru de 100 Å.Structura nucleozomilor. pe când. bogate în arginină şi lizină rămân la periferie sub forma unei cozi care interacţionează cu ADN ce se înfăşoară în jurul miezului sub forma aproape două (l şi 3/4) tururi super helicale negative. ci la puncte opuse.Fig. au condus la obţinerea unor date care confirmă aranjamentul stabilit de histonele în alcătuirea nucleosomilor.H3 şi H4). Când din cromatină se extrage H1 şi este menţinută la puteri ionice scăzute. Toate histonele. cu nucleoză. pentru a se cunoaşte rolul fiecăruia în ansamblul molecular nucleozomal. rezultă particule lipsite de histonă H1 care conţine 140 ± 10 perechi de baze de ADN. Studiile de reconstituire de cromatină în care s-au format cele patru fracţii histonice ce alcătuiesc miezul nucleosomic. Localizarea şi asamblarea celor 8 molecule histonice în miezul nucleosomic sunt cu aproximaţie cunoscute.terminale.

5. Când se reasociază cu histone. bucle care pornesc cu o ramură dintr-un punct al scheletului proteinic şi se întorc cu cealaltă ramură într-un punct adiacent acestuia. apoi fibra de 300 Å (solenoizii) care la rândul lor sunt organizate. Realizată prin intervenţia unui complex aparat enzimatic. acest schelet proteinic împreună cu ADN formează un „halou" de circa 4. Pornind de la ADN. Sunt aşa numiţii solenoizi sau supersuperhelix. Prin plierea acestei fibre rezultă morfologia cromozomului metafazic. Replicarea ADN la eucariote Deoarece ADN conţine informaţia genetică a celulei. Dacă cromatina intactă care conţine toate histonele este menţinută la o concentraţie scăzută de săruri (1mM NaCl). În cromozomi. O condensare ulterioară produce fibra de 100 Å. se găsesc o serie de ADN-polimeraze prin care se realizează replicarea semiconservativă a ADN. este o reacţie de tip selectiv. sunt clasate în aşa-numitele proteine nonhistonice. lanţul nucleosomal formează suprastructuri helicoidale cu ture de către şase nucleozomi.000 perechi de baze lungime. Dacă din cromozomi sunt eliminate histonele şi asemenea . aşa încât în cromozomul metafizic condensarea ajunge la un nivel mediu de 7. ca şi în mitocondrii şi cloroplaste.000 bucle de aproximativ 40. Studii biochimice au arătat că în nucleu.8. RN-azele. sinteza sa este unul dintre cele mai importante evenimente din viaţa acesteia . Aşa se explică cum moleculele de ADN extinse de la nivelul cromozomilor complementului cromozomal uman având o lungime totală de 164 .300 Å diametru.000 de ori în cromozomul metafazic. Constituenţii de bază ai cromozomului eucariot sunt fibrile de cromatina de 100 şi 300 Å diametru. care pot fi văzuţi la microscopul electronic. 2. Aceasta se mai condensează încă de cinci ori. La fel se explică şi în cazul mamiferelor posibilitatea cuprinderii moleculei de ADN care alcătuieşte cromozomii într-un volum nuclear foarte mic. În prezenţa unor concentraţii saline apropiate de tonicitatea celulară. cromatina este ancorată la un schelet proteinic care formează partea centrală a întregii structuri cromozomale. Ierarhia de helixuri a fibrei de cromatina porneşte de la dublu helix ADN care se condensează de şapte ori în nucleosom. În cromozomii metafazici s-au evidenţiat (Back. cu ADN ce intră şi iese din direcţii opuse la un acelaşi punct.000 . fibra nucleosomală se spiralează la rândul ei de cinci ori în solenoid şi de 40 de ori ca suprasolenoid. diametru unei structuri supersuperhelix sau solenoid este de 250 . reprezentând singurul caz din lumea biomoleculară în care o substanţă îşi dirijează propria sa sinteză . Replicarea acizilor nucleici stă la baza reproducerii vieţii. Prin „digestia" cromatinei cu eudonucleoza micrococală s-au obţinut particule nucleosomală monomerice de care sunt asociate ADN-polimerazele.000 ori până la 250. ADN-ul formează structuri moniliforme (structură nucleosomală).300 Å.Aceste cercetări sugerează că histona H1 are un rol structural şi este esenţială pentru nivelele superioare de organizare a cromatinei.000 . enzimele de restricţie şi reparaţie. proteazele etc) şi diferite proteine de structură. cu nucleosonii bine definiţi. în fibre cu configuraţii helicale de ordin superior.90. Complementaritatea celor două catene a dublului helix ADN a sugerat lui Naston şi Crik modelul semiconservativ de replicare. condensarea generală este de 5. sinteza ADN. 1979) fibre ce circa 400 Å diametru care s-ar forma prin condensarea fibrelor de 250 . acestea se prezintă ca o structură destul de deschisă. rezultând o structură suprasolenoidală care s-a numit fibra-unitară (unit-fiber). care împreună cu alte enzime (fosfoprotein-fosfatazele acide şi neutre. orice sistem biologic realizând sinteza replicativă de ADN ca o precerinţă a reproducerii sale. Aşa cum a arătat Batson (1976). având diametru de 100 Å. mecanismul replicării este asemănător 123 .se vizualizează EM.170 cm (aproximativ 2 m) pot fi adăpostite la nivelul celor 46 de cromozomi a căror lungime totală este de până la 200 µm. Această formă s-a numit filament nucleosomal.000 ori. de asemenea.

76. fiecare servind drept model. fie procariote. Aceştia prezintă o structură uimitor de potrivită pentru realizarea replicării în care. molecula iniţială îşi „topeşte" identitatea în cele două molecule fizice care derivă din ea şi care sunt identice ei. Sinteza unei noi molecule de ADN se realizează aşadar printr-un proces de copiere. În condiţiile vieţii actuale. de la o singură origine (O) se formează două furci de replicare în direcţii opuse). astfel că moleculele fiice vor avea o catenă veche 124 . 75 . 75). Se asigură. complementaritatea structural-funcţională a celor două catene ADN. pe de o parte reproducerea fidelă şi continuitatea fenomenului ereditar de-a lungul generaţiilor (fig. remarcabil pentru lumea vie faptul că nu se poate crea „de -novo" nici o moleculă de ADN.Înlănţuirea bazelor într-o singură catenă de ADN. prin acest sistem dual mecanic.Când ele se separă în cursul replicării. Replicarea este caracteristică doar acizilor nucleici. fie eucariote. Este. a). Continuitatea este asigurată de faptul că în moleculele nou formate intră şi câte o catenă din molecula iniţială. Bazele din cele două catene ADN (vechi sau noi) sunt complementare. Schema simplificată a replicării semiconservative. identice cu molecula preformată. având loc formarea a două molecule fiice. pentru sinteza unei noi catene complementare care se numeşte replică. Astfel. drept matriţă. Replicarea la eucariote (se realizează bidirecţional. vrând să sugereze.Acest model asigură ca moleculele noi de ADN să fie identice cu cele vechi.particulă virală naturală . sinteza replicativă a ADN implicând existenţa obligatorie a unei molecule preformate care participă direct în reacţie. Replicare acizilor nucleici virali nu poate avea loc în virion . de asemenea. proces care se numeşte replicare. replicarea acizilor nucleici nu poate avea loc decât în celule. b).mecanismului cheie-broască.sunt adăugate bazele complementare la catenele vechi pentru a forma catenele noi (fiice). dintr-o moleculă iniţială iau naştere două molecule identice între ele şi totodată identice cu molecula iniţială. unic în lumea macromoleculelor şi în lumea vie. Fig. Termenul de REPLICARE derivă de la cuvântul englezesc „to replicate" = a copia (fig. Fig. 76).ci numai în celula gazdă în care au pătruns în timpul infecţiei virale.

în timp ce a polimerază se află la toate celulele eucariate . asociată cu 4 polipeptide de 54.d TTP (pentru ADN) şi: ƒ adenoziritrifosfat . ƒ dezoxitimidintrifosfat . putând. ƒ dezoxicitidintrifosfat . ulterior sa dovedit că doar ADN . deplasându-se pe ambele catene matriţă doar în direcţie dinspre 3' spre 5'. Moleculele fizice de ADN moştenind doar una din cele două catene ale moleculeimamă. astfel că totdeauna polaritatea replicei este de sens opus polarităţii matricei. dar ea nu joacă rol esenţial în replicare. b. nu numai în nucleu. absenţa numai a uneia dintre ele blocând activitatea enzimei polimerizatoare.cea care a funcţionat ca matriţă şi o catenă nouă sintetizată . mecanismul de replicare se numeşte semiconservativ.pol II bacteriene nu este încă precizată.CTP. ƒ uridintrifosfat . catenele complementare fiind deci antiparalele .ADN .2.pol I este implicată în reacţia de replicare. ƒ citidintrifosfat .000.000 daltoni. ADN .000 daltoni ce formează subunitatea heteropolimerică stimulatoare a regiunii catalitice sau cu funcţie stabilizatoare a complexului ADN-polimeraza. In vivo sinteza acizilor nucleici se desfăşoară în trei etape: a.replicarea complementară a matriţei.UTP pentru ARN. Funcţia ADN . fi implicată în procesele reparatorii sau de recombinare. Această proprietate aminteşte de transriptaza inversă virală. 58.d GTP . . 61. ƒ dezoxigreananozintrifosfat . La eucariote s-au descris mai multe tipuri de ADN polimeraze: ƒ polimeraza alfa (α) .d ATP . ADN .pol III este enzima polimerizatoare în replicare. Polimeraza a este constituită dintr-o unitate catalitică de 150. S-ar părea că vertebratele au acelaşi fel de polimeraza. care se pare a fi polimeraza mitocondrială. de asemenea.d CTP . implicată în reparare. pe când ADN .implicată în replicarea propriu .) sinteza nucleotidelor propriu-zise care intră direct în alcătuirea macromoleculei acizilor nucleici: ƒ dezoxiadenozintrifosfat . nu însă şi de secvenţă (nu recunosc o anumită secvenţă specifică de baze azotate din ADN). 125 .polimerizatoare: ADN -polimeraza I numită enzima lui Kornserg şi simbolizată Pol I. este responsabilă de 80% din activitatea totală a enzimelor de replicare.polimeraza beta (β).polimeraza III.zisă. 5.Complexul de enzime polimerazice implicate în replicare În desfăşurarea reacţiei de polimerizare este necesară prezenţa tuturor celor patru tipuri de dezoxiribonucleide sub formă lor trifosfatică.polimerazele prezintă specificitate de direcţie. ƒ polimeraza gama (γ).) sinteza precursorilor nucleotidelor purinice şi pirimidinice adică a acidului inozinic şi respectiv acidului uridilic .1.polimeraza II şi ADN .palimerază este capacitatea de a folosi o matrice ribonucleotidică în prezenţa unei „amorse" ADN. O caracteristică interesantă a β . ƒ guanozintrifosfat . catalizând formarea punţilor fosfodiestenice (polimerizarea nucleotidelor) doar în direcţia 5' spre 3'.000.pol I joacă rol esenţial în repararea leziunilor produse în ADN de către diferiţi agenţi mutageni fizici sau chimici. Este prezentă la toate metazoarele.) polimerizarea ordonată a nucleotidelor într-o secvenţă complementară unei matriţe după modelul semiconservativ şi sub cataliza unor enzime polimerazice celulare.GTP. Deşi la început s-a crezut că ADN . c.ATP.000 şi 64. cu precizarea că enzima poate copia un ARN natural. iar nevertebratele una asemănătoare. dar nu se întâlneşte la plante şi protezoare. La bacterii au fost descrise trei enzime ADN . fiind prezentă şi în mitocondrii.

Există şi alternativa ca primul eveniment în separarea catenelor dublului helix să fie intervenţia la punctul de iniţiere a replicării. Topoizomerazele introduc superspiralizări tranziente negative în ADN. Această torsionare este înlăturată prin acţiunea unei enzime care are capacitatea de a introduce crestături monocatenare tranziente în duplexul ADN.închidere. una având gruparea 3' . ceea ce permite rotaţia liberă a unei catene. având o aceiaşi acţiune ca şi proteina reparatorie.fosfat. respectiv proteine de topire a ADN. O asemenea secvenţă de origine se caracterizează (la toate sistemele biologice analizate) G . De aceea. pe când cea de-a doua subunitate a topoizomerazei acţionează ca ADN .2.ADN „desfac şi fac nodurile din ADN". Una din aceste subunităţi funcţionează ca topoizomerază propriu-zisă.OH şi alta 5' .polimeraza nu are specificitate de secvenţă este dovedit de folosirea. La eucariote s-a arătat că proteinele nonhistonice. în reacţiile „în vitro". moment în care se ataşează ADN . cum sunt ADN bacterian. intervin enzime numite HELICAZE . macromoleculele ADN capătă forma literei „Y ". Iniţierea replicării Separarea celor două catene complementare .5'. în desfăşurarea procesului.2. La nivelul perechilor A . Iniţierea replicării se face într-un punct de pe macromoleculă ADN numit originea replicării. datorită superspiralizării prezintă numeroase superrăsuciri. dar monocatene de ADN de orice proeminenţă ar fi ele. desemnate HMG1 şi HMG2.ADN. în calitate de matriţă. îndepărtând catena complementară. a unei endonucleoze care. ADN mitocondrial. enzima de relaxare pe ADN sau UNWINDAZĂ.T are loc iniţierea separării celor două catene. În vederea replicării. macromoleculele ADN se află sub formă de structuri terţiene sau cuaternare. O altă helicaza numită helicaza III se deplasează în direcţia 5' .enzima polimerizatoare. în jurul celeilalte. refăcând starea superhelicală a moleculei fiice de ADN . Proteine neenzimatice denumite UNWINDAZE sau proteine destabilizatoare ale dublului helix (HDP). bifurcaţia sa numindu-se bifurcaţie de replicare şi reprezentând cele două catene .C.polimeraza . produce o „tăiere" a uneia dintre cele două catene tăiere care nu este altceva decât desfacerea unei legături covalente fosfodiesterice. La E. prin superspiralizare.3'. ADN-giraza superspiralizează ADN printr-un mecanism numit inversie de semn.Faptul că ADN . pentru a se permite înaintarea bifurcaţiei de replicare de-a lungul circumferinţei moleculei. aceste perechi având doar două punţi de H. pot separa catenele dublului . intervin în asigurarea stabilizării monocatenelor. în care o superhelice pozitivă este direct convertită într-una negativă. a primit în ultimul timp numele de TOPOIZOMERAZĂ . În urma acestei „creşteri" rezultă 2 extremităţi. metaforic s-a spus că topoizomerazele . Acestea realizează separarea catenelor prin ruperea punţilor de H. constituind un tetramer.matriţă ce-şi expun bazele în vederea împerecherii cu bazele azotate ale nucleotidelor libere.ce devin catene matriţă . 126 . 5.în procesul de replicare se realizează progresiv. ADN . La nivelul bifurcaţiei de replicare se desfăşoară procesele mecanismului semiconservativ de replicare prin intervenţia unui complex aparat enzimatic. folosind energia provenită prin defosforilarea ATP.polimeraza nu poate folosi ca matriţă ADN bicatenar. printr-o creştere tranzientă monocatenară a ADN bicatenar într-un anumit punct. sunt mai uşor de separat comparativ cu perechile G . În celule. După intervenţia topoizomerazei care determină relaxarea ADN la nivelul originii replicării. coli. iar cele circulare.GIRAZĂ sau PROTEINĂ OMEGA (Ω) introducând tururi superhelicale în ADN nou sintetizat. Topoizomeraza este alcătuită din două subunităţi luate de câte două ori. Această enzima numită iniţial pivotază. astfel că. Energia liberă de la nivelul acestei „creşteri" este suficientă pentru a desface încă 2-3 punţi de H.helix ADN. este necesară relaxarea macromoleculei torsionate. recunoscând în mod specific secvenţa de nucleotide de la nivelul acestei origini.ADN. enzima de creştere . helicaza descrisă sub denumirea de proteină reparatorie se deplasează pe monocatena ADN în direcţia 3' .C care având trei punţi de H sunt mai stabile .

de un ARN . Este posibil ca replicarea pe o catena să fie înaintată faţă de cea de-a doua catena sau unirea fragmentelor OKAZAKI să fie mai rapidă pe o catena.3. rezultă din unirea acestora din urmă catena nou sintetizată.5' pe ambele catene matriţă. 5. 78).matriţă.2. care se deplasează numai în direcţia 3' .polimerazei. replică a matriţei.pol III.pol I care va realiza completarea printr-o reacţie de polimerizare regională. în ciuda tuturor încercărilor. 3' .polimerazei în procesul de iniţiere a replicării ADN se sintetizează un scurt segment de ARN (primer). odată ataşate la ele. folosind ca model o catena . nu însă şi de a iniţia sinteza „de novo" a unei catene.la bacterii ADN . Modelul de replicare discontinuă propus de OKAZAKI s-a dovedit a fi aplicabil la toate sistemele biologice . După sinteza fragmentului Okazaki.sintetizat şi terminarea replicării Capătul 3'-OH al fiecărui nucleotid aliniat pe matriţă.5' pe una şi 5' . care sau numit fragmente OKAZAKI.PRIMER.matriţă . Această intervenţie a ARN . Prin activitatea ARN . rezultând segmente mai lungi. astfel că acestea să poată funcţiona ca matriţă. Golul rămas în urma exciziei ARN primer va fi umplut prin activitatea tot ADN .primer este îndepărtat prin excizie de către un ADN .matriţă sunt sintetizate pe segmente mici.nepermiţând. În anul 1968. Polaritatea opusă a catenelor . Okazaki şi colaboratorii au demonstrat prin experienţe de marcare pulsatorie (contactul materialului biologic cu H .polimeraza I care are activitatea exonucleazică (de hidroliza legăturilor fosfodiesterice). În felul acesta fragmentele Okazaki sunt asamblate fără ARN -primer.enzima care are capacitatea de a iniţia sinteza „de novo" de catene polinucleotidice.5'. în ultimă instanţă. intervine enzima PRIMAZA care determină sinteza unui scurt segment de ARN care s-a numit ARN-PRIMER. Alungirea lanţului de ADN nou .3' . pe când aceea cu sinteză încetinită se numeşte catena succesoare (lagging) (fig. având circa 1. prin intervenţia primazei.000 nucleotide şi apoi aceste fragmente sunt unite prin punţi fosfodiesterice sub acţiunea unei enzime numite ADN . serveşte de fiecare dată drept primer pentru activitatea de polimerizare a ADN . una în direcţia 3' . numită catena directoare (leading). S-a stabilit cu certitudine că în replicare intervine o singură enzimă polimerizatoare . reasocierea monocatenelor complementare. 5. Fiecare fragment Okazaki va fi primat.3'.timidină este de foarte scurtă durată). a ridicat problema existenţei a două polimeraze care să catalizeze polimerizarea. determinând polimerizarea numai în direcţia 5' .polimerazice au capacitatea de a alungi catene polinucleotidice deja existente. în desfăşurarea polimerizării de nucleotide din cadrul replicării ADN.3' pe cealaltă. Dar. Pentru aceasta.2.polimerazei în procesul de replicare a ADN apare ca un element ajutător. Primarea replicării Toate enzimele ADN .2.ligaza. 127 .polimeraze . alta în direcţia 5' . ARN . că noile catene complementare catenelor . După desfacerea structurii bicatenare în monocatenare şi stabilizarea monocatenelor la nivelul originii replicării.000 .4. 77. nu au fost descoperite două ADN polimeraze care să polimerizeze în direcţii opuse. este necesară ca primă etapă intervenţia unui ARN . fig. dar esenţial.

5. fiind un proces complex.Schema generală a replicării în care fiecare enzimă sau proteină auxiliară sunt prezentate în mod individual. în mod accidental.3'. 128 . 5. 78 . Fig. Catena leading se sintetizează în mod continuu. iar în cazul când sau introdus erori.3'.Replicarea ADN. necesită ca produşii rezultaţi să fie copiaţi cu mare acurateţe. ele să fie corectate imediat. În aceste condiţii şi pe catena lagging sinteza are loc tot în direcţia 5' . Corectarea erorilor de replicare Replicarea ADN. altfel desfăşurarea polimerizării este stopată (fig. fagmentele Okazaki sunt unite de către ADN – ligază. Se realizează în direcţia 5' . greşit împerecheat cu nucleotidul de pe matriţă să fie excizat.Fig.Ele acţionează la nivelul furcii de replicare. 77 .2. 79). care se desfăşoară cu mare viteză. La nivel molecular există mecanisme care asigură corecţia replicării şi care face ca un nucleotid liber. catena lagging se sintetizează în mod discontinuu.

Fig.Schema generală a sistemului de reparare postreplicativ la bacterii.recunoaşterea bazei incorecte introduse (deci a mutaţiei) .matriţei ADN.la procariote. complementar . fiind constituit din mai mulţi repliconi (unităţi de replicare).îndepărtarea secvenţei lezate de către nucleaze. Sinteza unei catene ADN.polimeraza care catalizează asemenea sinteză s-a numit PRIMAZĂ. Acest segment de ARN s-a numit PRIMER. 5. îndepărtarea de către nucleaze a secvenţei lezate. adică esterificarea grupei 3'-OH a primerului ARN cu grupa 5' . de către ADN – ligază (fig. procesul în care are loc sinteza sa s-a numit PRIMARE. reprezentaţi de cromozomul bacterian care funcţionează ca unitate de replicare. legarea celor două capete de către ADN ligază. cromozomul eucariotelor este o structură multirepliconică. implică mai multe etape şi mai multe enzime de reparare: . 129 . 80). 79 . iar ARN .primer oferă ADN .polimerazei capătul său de 3'-OH.6. 81 .fosfat a primerului dezoxiribonucleotid trifosfat aliniat pe matriţă în virtutea complementarităţii sale cu baza azotată corespunzătoare din matriţă. ARN . care este liber şi care pătrunde într-un sit special al acestei enzime numit SIT PENTRU CAPĂTUL 3'-OH Ah PRIMERULUI.Schema reparării ADN (înlocuirea dimerilor de timină). Acest sistem de corectare postreplicativ. începe deci de la primerul ARN.unirea fragmentelor pentru stabilirea continuităţii catenei. ADN . a replicei. Unităţile de replicare Numite şi repliconi . până la 50 nucleotide . care cuprinde cel puţin 4 etape: recunoaşterea leziunii ADN.polimeraza realizează în cadrul acţiunii sale catalitice condensarea. sub acţiunea ADN polimerazei care este eficientă în alungirea catenei polinucleotidice iniţiată prin sinteza primerului ARN. Spre deosebire de cromozomul viral şi bacterian.2. la eucariote reprezintă acele regiuni ale ADN unde se găsesc punctele de iniţiere (de origine) ale replicării.completarea regiunii excizate cu o secvenţă corectă. completarea de către ADN-pol I a întreruperii create în monocatena de ADN. fiind eliminate de la 10. Fig. de către polimeraza I .

ARNm reprezintă matricea (template) pentru molecula de ADN. În urma acestui proces.Genă structurală care corespunde exact secvenţei ARNm şi proteinei sintetizate. Din schema de mai sus. când este activată. 000 de tipuri diferite. Transmiterea informaţiei se face prin ARNm.5. secvenţei aminoacizilor din proteine. sunt conţinute de ARNm şi sunt regăsite în secvenţa aminoacizilor din proteină. după schema: Transcripţie Translaţie ADN ----------------→ ARN -------------→ PROTEINE Mesager de transport ribozomal Temin şi Baltimore au stabilit (1970) că este posibilă transmiterea informaţiei şi de la ARN la ADN. Proteinele sunt componente celulare care. Intronii sunt eliminaţi din molecula de ARN precursor prin mecanisme speciale. în întregime sau parţial. realizează toate activităţile ce au loc în celulă.83). care este un produs intermediar. genele din genomul celulelor eucariote sunt întrerupte de secvenţe care nu vor fi regăsite în secvenţa proteinelor. secvenţe din genă. 10. pentru că o regiune din molecula de ADN reprezentată de o genă. procesul fiind denumit reverstranscripţie şi astfel dogma centrală este contrazisă. Acest proces de sinteză a ARN este denumit transcripţia ADN. Astfel. transcrie un ARNm pentru o proteină dată. a cărei funcţie este de a translata mesajul genetic în proteine. 82 . se observă că ADN nu intervine direct în sinteza proteinelor. 130 . Astfel. 82). sinteza ARN sau expresia genică. Desfăşurarea acestui flux informaţional apare sub denumirea de dogmă centrală a biologiei moleculare ( 1960 – 1970 ). secvenţe care sunt transcrise în ARN precursor. Transcripţia ADN sau sinteza ARN 5. Numărul proteinelor este de aproximativ 109 – 1010 molecule/celulă.3. Această dogmă consideră că ADN transmite informaţia la ARN şi de la ARN la proteine. Secvenţa genelor din genomul celulelor procariote corespunde în întregime secvenţei aminoacizilor din proteina pe care a codificat-o şi ele sunt numite gene coliniare (fig. conţinută în molecula de ADN.3. proces realizat de o enzimă (ce se găseşte de la virusuri până la eucariote) denumită reverstranscriptază. Mecanismul general Mecanismul prin care informaţia genetică. Fig. În acest caz. o genă (sau mai bine zis unitatea transcriptibilă a genei) la eucariote este formată din două grupuri de secvenţe: ƒ exoni. dar nu mai sunt conţinute în ARNm şi deci nu se mai găsesc în secvenţa aminoacizilor din proteinele transcrise (fig. Indiferent din ce celulă provine ADN (procariote sau eucariote) conţine mii de gene a căror secvenţă corespunde. reprezentate de aprox.1. de fapt. care conţine numai exoni şi a căror secvenţă serveşte pentru sinteza proteinelor. ƒ introni. Spre deosebire de acestea. gena este transcrisă în întregime într-o moleculă de ARN numită precursor (pre-mesager sau ARN nuclear heterolog). se materializează în sinteza proteinelor a fost elucidat în ultimii 40 de ani. molecula de ARNm apare mult mai mică decât transcriptul primar – ARN heterolog. rezultă o moleculă de ARNm. Se foloseşte termenul de expresie genică. care sunt transcrise în ARN precursor. În prima etapă.

care prin translata proteina.G. Din ARN precursor intronii sunt îndepărtaţi. 131 . ca şi ADN. Deci ARNm (ca şi celelalte tipuri de ARN) sintetizat ca un lanţ monocatenar este complementar catenei de ADN care l-a transcris şi este identic cu cealaltă catenă de ADN netranscrisă (fig.2.Gene structurale eucariote intrerupte de introni. 5. temporar şi pe lungimi scurte. format din cele patru nucleotide (A. Sunt însă gene care nu au introni.C) informaţia genetică a unei singure catene de ADN va fi transmisă la o secvenţă complementară de ARN. 84 . ARN polimeraza sintetizează ARN. genele pentru histone. 83 . În acest scop.Transcripţia ADN. Elemente implicate în transcripţie Transcripţia implică sinteza unui lanţ polinucleotidic de ARN care preia mesajul de pe molecula de ADN. Majoritatea genelor pentru ARNt sau ARNr din genomul a numeroase eucariote conţin şi ele introni care sunt eliminaţi din transcriptul primar. 84). ARN este. un lanţ lung neramificat. exonii sunt uniţi între ei (splicing) pentru a da naştere ARNm sau matur. pentru ca una să servească de matrice pentru ribonucleotidele ce vor fi aşezate complementar secvenţei catenei de ADN. cele două catene de ADN se vor separa.Fig.sau retrotranscripţia ARNm).3. de exemplu. Fig. Opţiunea pentru catena ce va fi copiată este determinată de poziţia promotorului în secvenţa ADN. interferoni şi retrogenele (genele provenite din revers. Chiar şi ADN mitocondrial conţine uneori introni în genele care codifică toate tipurile de ARN.U. copiind mesajul de pe o singură catenă ADN. în care secvenţele intronilor nu se mai regăsesc.

Bazele sunt adăugate succesiv la lanţul ARN. a punctului de iniţiere unde are loc desfacerea helixului ADN pentru generarea unei regiuni monocatenare scurte şi încorporarea primelor nucleotide care formează lanţul de ARN. de către un tip de polimerază. La eucariote.ARN-polimeraza I – este o enzimă localizată în nucleol şi catalizează transcripţia ARNr. Procesul de transcripţie catalizat de ARN. 132 . Într-o celulă eucariotă există trei tipuri de ARN. ARNm. 5. 480. ARNpolimeraza şi molecula de ARN sintetizată se desprind şi devin libere în mediu. La E.polimeraze prezită trei etape importante. se desprinde de complex şi se asociază la o altă ARN. Transcripţia odată iniţiată este continuată de enzima core. ADN se reface sub formă de dublu helix. Ele ocupă poziţii distincte în spaţiu nuclear şi fiecare tip de enzimă prezintă o structură complexă. ARNt) sunt transcrise. care include: recunoaşterea de către ARN. locul la care primul nucleotid este încorporat se numeşte punct de iniţiere (start point şi se notează cu + 1). ARN ribozomal (ARNr) şi ARN de transfer sau de transport (ARNt). 7000. codificate de gene distincte şi care au funcţii diferite în procesul de transcripţie. Pe lângă ARN polimeraza specifică fiecărui ARN sunt implicate în acest proces numeroase proteine auxiliare (factori de transcripţie) şi o serie de elemente de control existente în structura ADN. se separă. deoarece factorul σ nemaifiind necesar . 3. 10 % din total ).polimerază a genei care trebuie transcrisă ( gena ţintă ). . Sinteza continuă şi polimeraza alunecă de-a lungul ADN. La procariote există un singur tip de ARN polimerază care este responsabilă pentru sinteza celor trei specii de ARN. când are loc formarea hibridului molecular ADN-ARN. care reprezintă punctul unde sinteza lanţului de ARN se termină iar hibridul ADN-ARN format. La celulele eucariote. 1. etapa de iniţiere. 50 – 70 % din total). Angajate în transcripţie sunt probabil 2000-5000 de molecule.3. desfăcând dublul helix pentru a expune un nou segment al matricei sub formă monocatenară. responsabilă pentru transcripţia ARNm (activitate egală cu aprox.ARN.000 Da şi este formată din două componente: enzima core (de bază) şi factorul σ (sigma).polimeraze nucleare. 20 – 40 % din total). care necesită un aparat de transcripţie. aparatul de transcripţie este mult mai complex şi mai puţin cunoscut decât la procariote.3. Enzima. Fiecare celulă eucariotă conţine între 2 x 104 până la 2 x 107 molecule de ARNpolimeraze. Procesul de transcripţie este realizat de enzima ARN polimeraza. conţine alte patru componente. fiecare. care va începe activitatea la un alt punct de iniţiere. ea reprezintă activitatea sintetică cea mai mare (aprox. şi anume: . cele trei specii de ARN (ARNr. Greutatea moleculară a factorului σ variază de la 32000 la 92000 da. secvenţa ADN necesară pentru realizarea acestor reacţii este reprezentată de promotor.polimeraza II – este o enzimă nucleoplasmatică. 2. în regiunea desfăşurată a helixului. .polimerază. pe lângă factorul σ.polimeraza III – este o enzimă tot nucleoplasmatică care transcrie ARNt şi 5S ARNr activitate egală cu aprox. Enzima completă sau holoenzima are o greutate moleculară de aprox. reprezintă faza în care nucleotidele sunt legate covalent la capătul 3' al lanţului polinucleotidic. Iniţierea transcripţiei se face prin holoenzimă (enzima completă). factorul σ fiind componenta implicată numai în recunoaşterea şi fixarea corectă a punctului de iniţiere.ARN.Transcripţia ADN este un mecanism coplicat. etapa de terminare. etapa de elongaţie.coli numărul total de molecule de ARN polimerază/celulă este de aprox. Aparatul enzimatic de transcripţie Transcripţia ADN implică producerea a trei specii de ARN: ARN mesager (ARNm).

(fig. din extractul nuclear. identice pentru toate ţesuturile şi celulele. G. F. pe lângă ARN-polimerază este necesar un mare număr de proteine auxiliare numite factori de transcripţie. În aceasta categorie de proteine intră receptorii hormonali steroidici. 5. deci a sintezei ARN. cât şi ARN. cât şi elementele (secvenţele) de control care reglează expresia genei.menţinerea stării active a genei ţintă sub acţiunea altor factori transcripţionali şi legarea ARN-polimerazei. O genă conţine atât informaţia pentru structura proteinei. . factorii de transcripţie sunt specifici pentru anumite ţesuturi. Primul care recunoaşte promotorul şi în special TATA-box. o serie de factori de transcripţie. în sensul ca îl intensifică. Elemente de control în expresia genetică Reglarea specifică a expresiei genice implică sinteza ARN. D. . progesteron etc. implicat în: . Ei joaca un rol important în diferneţierea celulară şi menţinerea tipurilor de celule. 106).5.Terminarea sintezei este realizată de o secvenţă specifică în structura genei care se numeşte terminator.3. II. E. III. B (TFIIB). care transportă hormoni (corticoizi.la nivelul ADN trebuie să existe de asemenea secvenţe nucleotidice specifice (de obicei 515) care să corespundă domeniilor (motif-elor) din proteinele reglatoare respective. Pentru acestea se impun cel puţin doua condiţii: . 133 . care interacţionează cu secvenţe specifice de ADN şi care pot acţiona stimulator sau inhibitor asupra expresiei genice. Dacă ARN-polimerazele sunt universale. implicaţi direct în sinteza ARN există şi proteine care reglează desfăşurarea procesului. atenuează. iar catena nouă va avea direcţia 5'-3'. 20 de proteine. nu blochează. estradiol.iniţierea transcripţiei ( a sintezei ARN). H.4. care copiază o singură catenă a moleculei de ADN. Pe lângă aceşti factori de transcripţie. Acestea sunt proteine reglatoare.obţinerea energiei necesare sintezei.3. Aceste secvenţe sunt denumite elemente responsive (Responsive elements). Aceste domenii sunt considerate ca elemente de recunoaştere a genelor ţintă şi de aceea se numesc şi capete de citire (Reading Head). prin hidroliza ATP. unde ARN-polimeraza se leagă de ADN.polimeraza.elongarea transcriptului.) în nucleu şi interactionează cu secvenţele specifice ADN (elementele responsive) iniţiind. Catena care se copiază asigură sinteza moleculei de ARN în direcţia 5'-3' (deci va fi întotdeauna catena ADN cu direcţia 3'-5'. Factorii de transcripţie Spre deosebire de procariote. care ca şi factorii de transcripţie au capacitatea de a se lega de ADN. este factorul de transcripţie D (notat TFIID). . Alţi factori de transcripţie (notaţi cu I. reprezintă factorii de transcripţie care intră în aparatul transcripţional format din aprox. la eucariote ADN-polimeraza se leagă de proteine care au identificat promotorul genei ce va fi transcrisă. Pentru că el se leagă de secvenţa TATA-box a promotorului a fost denumit şi TBP (TATABinding Protein). Cercetări analitice au permis să se izoleze şi purifice.menţinerea duplexului ADN după legarea factorilor de transcripţie (FT).proteina trebuie sa conţină în structura ei o secvenţa specifică de aminoacizi (de obicei 10100) care reprezintă domeniul (sau motif-ul) de interacţiune cu ADN. accelerând sau blocând transcrierea unor gene. TF de la transcription factor şi II de la ARN-polomeraza II. Acest factor odată legat la ADN va atrage şi alţi factori de transcripţie. Aceste proteine. . Pentru realizarea procesului complex de transcripţie. specificând tipul de ARN-polimerază care se leagă) sunt notaţi cu litere: A (de ex: TFIA). . 5.

În realitate. care nu se transcrie. promotorul devenind mai accesibil factorilor de transcripţie. Promotorul este considerat o secvenţă esenţiala pentru reglarea ARN polimerazelor şi a factorilor de transcripţie. Regiunea reglatoare. în funcţie de poziţia lui în secvenţa ADN. 134 . va decide care catenă de ADN va fi copiată (fig. adică primul nucleotid din molecula ARN). Ei pot creşte transcripţia unui promotor până la 1000 de ori. 86). 5. de unde îşi pot exercita efectul pozitiv asupra transcripţiei. asigură legarea ARN polimerazei şi orientează “citirea” (sinteza) într-o direcţie sau alta. aşa-numitele secvenţe activatoare(upstream activator sequences – UAS). Enhancer-ii pot fi situaţi în secvenţa de ADN „în susul” (upstram) promotorului său „în josul” lui (down stream) faţă de punctul de iniţiere a sintezei ARN(+1) (fig 85). ƒ secvenţa -35 (minus indicând că aceste secvenţe se află la stânga faţă de punctul de iniţiere. Există şi alte elemente similare.care reprezintă TATA-box (sau PRINBOW BOX). iar ARN sintetizat este echivalent în secvenţa nucleotidelor cu monocatena de ADN netranscrisă (catena opusă). de exemplu la drojdii.Schema generala a elementelor de control. Abilitatea promotorului de a iniţia transcrierea unei gene poate fi foarte mult acentuată de prezenţa unui enhancer. promotorul. Aceste secvente UAS care sunt localizate la distanţe diferite de promotor pot funcţiona în orice orientare. Mecanismul transcripţiei În general. La bacterii promotorul conţine doua secvenţe caracteristice şi necesare pentru legarea ARN polimerazei si pozţionarea ei cu precizie faţă de punctul de iniţiere: ƒ secventa-10.secventa -27. are ca element principal promotorul: o secvenţă de nucleotide specifică fiecarei gene. ambele catene ale ADN pot servi drept matrice pentru sinteza ARNm. Ei determină acetilarea histonelor care determină o relaxare a miezului histonelor.Gena din punct de vedere funcţional şi structural conţine 2 regiuni: regiunea reglatoare şi regiunea de transcripţie (sau unitatea transcriptibilă) care sunt separate de punctul de iniţiere a sintezei ARN (punctul start care se noteaza cu +1. Promotorul. Fig. sinteza ARN având loc numai in direcţia 5’ – 3’.secvenţa -84. secvenţele activatoare –UAS şi enhancer-ii La eucariote promotorul conţine 2 secvenţe caracteristice: .4. care reprezinta TATA-box (sau HAGNESS BOX) . adică upstream (fig. Promotor cu (TATA box). iar la eucariote (mamifere) de factorii de transcripţie. 85). 85 . numai o singură catenă a ADN este transcrisă. TATA box situată la -27 pb este secvenţa indispensabilă pentru iniţierea corectă a transcripţiei de la punctul start (acelaşi rol îl are secvenţa -10 la procariote). în funcţie de orientarea în structura ADN. care. Enhancerii şi aceste elemente UAS pot exista până la 3000-5000 pb distanţă de promotor. Enhancer-ii sunt elemente reglatorii implicaţi în activarea ratei de transcripţie a unei gene. În orice caz.

aprox. 8 nucleotide ARN au fost ataşate pe matriţa ADN.formată din baze de complementare T-A. complexul “închis” este transformat într-un complex “deschis’. la temperatura de 370 C. cu mai multă uşurinţă decât perechile GC (fig. duplexul ADN se reface. factorul sigma (σ) are rol de recunoaştere a secvenţei promotorului şi de fixare corectă a punctului de iniţiere a sintezei. Prin urmare. Aceste două secvenţe împreună cu punctul de iniţiere (+1) determină de fapt promotorul şi aşezarea topografică. la secvenţa -35. iar molecula ARN transcrisă este eliberată în mediu. Procesul de elongaţie a moleculei de ARN este oprit. direcţia de transcripţie (-35…-10…+1). baze AT. 5000 nucleotide. când. După ce ARN-polimeraza s-a fixat şi aprox.ataşarea lejeră a enzimei complete.Promotorul este orientat bine(in direcţia 3’-5’ a catenei ADN) si sinteza ARN se va face in direcţia 5’3’. care permit desfacerea dublei catene a ADN. . fixarea polimerazei s-a constatat că are loc în două etape: . factorul sigma (σ) se desprinde de ARN-polimeraza. unde se formează un complex “închis”. 30 nucleotide pe secundă. Secveţa terminator reprezintă semnalul terminării sintezei şi la acest punct ARN-polimeraza se desprinde de catena ADN. 3 minute. este realizat în aprox. Această secvenţă a fost denumită terminator. începând de la secvenţa -10. La procariote legarea ARN polimerazei la promotor este determinată de două secvenţe scurte: secvenţa-35 şi secvenţa-10. în momentul când enzima întâlneşte o altă secvenţă specială în regiunea transcriptibilă a ADN ( de obicei 6A ce vor fi reprezentate în ARN prin UUU…).se desfac pentru a permite transcripţia unei catene de ADN. Figura 87 – Secvenţa -10 (TATA box). Enzima core poate continua în aceste condiţii sinteza ARN. însă funcţia lor exactă nu a fost elucidată. 87).A-T. coli. un polimer ARN de aprox. La E. În timpul elongaţiei. sinteza catenei de ARN se desfăşoară cu o viteză de aprox. expunând catena matrice a ADN permiţând introducerea primelor ribonucleotide (necesare sintezei moleculei de ARN) pentru iniţierea sintezei (a transcripţiei). La bacterii. iar hibridul format din moleculele ADN-ARN se desface. Modificări importante (mutaţii) produse la nivelul acestor secvenţe (numite secvenţe consens) au ca efect abolirea activităţii de promotor. unde intervine un număr de factori de elongaţie. Secvenţa -10 conţine în general. Factorii de elongaţie sunt de fapt proteine a căror structura este cunoscută.Figura 86 .apoi. 17 pb. 135 . se desfac.

ci prin intermediul unuia dintre factorii de traanscripţie specifici procesului de sinteză a ARN. Factorii de transcripţie formează complexe de transcripţie. U4. înainte de a fi exportate în citoplasmă. se pare că este asemănător şi pentru eucariote.la acest complex se asociază un alt factor: TFIIS. ARN-polimeraza I şi II formează complexe cu factori de transcripţie care se leagă upstream (înaintea punctului de iniţiere) pe când majoritatea factorilor de transcripţie pentru ARN+polimeraza II se leagă downstream (în mijlocul unităţii de transcripţie). ordonare şi unire (splicing). care necesită a fi procesate. Dacă au apărut erori. care conţine ribonucleoproteine nucleare mici (U1. poate conduce la un ARNm care nu mai poate translata o proteină funcţională. Acest factor are acţiune ATP-azică.acum. numită ARN splising. . Sinteza (transcripţia) trebuie făcută cu acurateţe pentru ca la nivelul ARN nu există sisteme de corectare a erorilor. Acest proces este necesar pentru ca intronii prezenţi în moleculele precursor să fie eliminaţi şi numai secvenţele exonice să fie unite. ARN având un timp de înjumătăţire biologic ( T1/2) relativ scurt. Moleculele de ARN precursor. Procesarea. ARN+polimeraza nu recunoaşte direct promotorul. prin introducerea unui singur nucleotid necorespunzător.splicing-ul ARN nuclear ce are lor la nivelul pre-ARNm. Procesul pe etape.U6) plus alte componenete. Din această analiză a reieşit că intronii self-splicing pot fi împărţiţi în două clase: introni de grupa I şi introni de grupa II. care în mod selectiv atrag moleculele de ARN-polimerază la promotorul de care ei s-au legat.5. Factorii care iniţiază transcripţia se deosebesc se ceosebesc de factorul sigma pe care îl conţine ARN-polimeraza bacteriană. . . Iniţierea începe când s-a format complexul de iniţiere. de acest complex se leagă ARN-polimeraza II şi în urma unui proces ATP-dependent începe iniţierea transcripţiei. eliberând energia necesară desfacerii catenelor de ADN. O eroare produsă. . care este factorul de elongaţie. ARN+polimeraza se va lega de factorul rspectiv şi nu de secvenţa de ADN. U5.complexul ADN+TFIID acţionează ca un situs de legare pentru un alt factor: TGIIB care legându-se va stabiliza complexul. în special TATA box. pentru formarea complexului deschis (open).la acest complex se asociază alţi factori: TFIIE şi TFIIH.self-splicing-ul ARN care a fost pus în evidenţă la nivelul pre-ARNm mitocondrial. pentru a realiza molecula de ARN matur. Procesul trebuie să se realizeze cu mare acurateţe.La eucariote. 5. cu excepţia că ARN sintetizat este reprezentat de molecule precursor. prezentat în cazul procariotelor. U2. este necesară pentru eliminarea secvenţelor intronice. ARN splicing În procesul de transcripţie produşii sintetizaţi sunt reprezentaţi de fapt de precursorii ARNt. dar care nu vor mai fi regăsite în secvenţa aminoacizilor din proteinele corespunzătoare. relativ stabile. ca să devină funcţionale sunt supuse la o serie de modificări: tăiere. Viteza de sinteză a ARN este de 45 nucleotide/secundă. 136 . (transmisibile) ca în cazul erorilor ADN.primul factor de transcripţie care recunoaşte promotorul. nu pot produce perturbaţii de ordin genetic. Secvenţa desfăşurării procesului ar fi următoarea: . Acest factor împiedică terminarea prematură a sintezei ARN. Cercetările experimentale au relevat două aspecte în splicing-ul ARN. la nivelul promotorului genei ţintă. ARNr şi ARNm (numit şi pre-ARNm). şi anume: . . aceştia au putut fi comparaţi cu structura intronilor din pre-ARNm. care au fost transcrise în ARN precursor. Odată cu descoperirea intronilor self-splicing. Cataliza este realizată de un complex ribonucleoproteic. este TFIID (sau TBP). numit splisozom (spliceosome).

Această cantitate formează firele necesare pentru o gogoaşă la viermele de mătase. În acest caz el va avea un T1/2 mai mare şi nu se va degrada după ce a dat prima copie de proteină. În felul acesta toţi intronii din molecula de ARN precursor sunt eliminaţi. Capătul 5' al intronului devenit liber se leagă covalent de adenina intronului formând o buclă.ARNm este folosit de mai multe ori pentru sinteza proteinei respective. Acesta este cazul genelor pentru histone: H1. Prin acest mecanism se explică cum gena fibroinei (2 copii/genom) produce în 4 zile 105 molecule de ARNm. Mărimea lor este de aprox. Sunt gene care codifică un singur tip de proteină. 5. UGA sau UAG (aceştia nu codifică nici un aminoacid). şi/sau . H2A. 200 Ǻ. Se pare că intronii reprezintă un „sac” de acumulare a mutaţiilor şi protejează în felul acesta ADN-ul de anumite leziuni. .o adenină (A) din secvenţa intronului. realizează un atac nucleofil (prin gruparea terminală 2-hidroxi . o grupare metil (– CH3) în poziţia 5'. se unesc. H2B. .secvenţa de nucleotide (codoni) pentru sinteza polipeptidului (proteinei). .La intronii din grupa I reacţia de splicing începe la o nucleotidă guanodinică (G). unde are loc cel de-al doilea atac nucleofil.se adaugă o „coadă” de poli (A)+ la capul 31-OH terminal al moleculei. Coada formează un polimer de aprox.000 nucleotide sau chiar mai mult. H3 şi H4.urmată de codonul de iniţiere a translaţiei ( AUG). ARNm. La ambele grupuri s-a constatat că splicingul are lor în urma a două reacţii de transesterificare ( transfer de grupări fosfat ) şi anume: . de aceea ele sunt numite procese post-transcripţionale. Genele celulelor de la mamifere conţin mai mulţi introni decât exoni.o secvenţă specifică (5-10 nucleotide) care asigură legarea ARNm de subunitatea mică a ribozomului. rupând molecula de pre-ARNm. Aceste două procese nu sunt codificate în secvenţa ADN. Asigurarea necesarului de ARNm Genele din genomul celulelor haploide se găsesc într-o singură copie. fiind realizată de o enzimă numită poli(A) polimeraza. celula foloseşte două moduri de amplificare a ARNm.6. numită Ribosome Binding Sequence (secvenţă de legare la ribozomi). În urma acestui atac intronul este îndepărtat şi cei doi exoni care erau separaţi în molecula precursor. . Aceste molecule sunt exportate în citoplasmă şi pe baza informaţiei pe care le conţin se face sinteza proteinelor funcţionale. unde molecula de pre-ARNm este clivată. situată aproape de situsul splice 3'. prin transcripţie conţine următoarele secvenţe importante: . deci în cele diloide se găsesc în cel puţin două copii. însă ele se găsesc în genomul celular în mai multe copii. . şi anume: gena respectivă va fi transcrisă de mai multe ori şi va rezulta o cantitate mai mare de ARNm. 80 până la 10. 137 . care s-a format în prima etapă.în etapa a doua hidroxilul 3' al primului exon. Pentru asigurarea o cantitate suficientă de proteine pentru celulă sau organism.captarea ARNm în urma căruia se adaugă la prima guanidină (la capul moleculei). După transcripţie şi splicing (procesare) ARNm suferă două procese (posttranscripţionale) şi anume: . Exonii existenţi se unesc cap la cap şi realizează o moleculă matură de ARNm.de la riboză) la nivelul situsul splice 5'.o secvenţă terminator (stop) reprezentată de unul din codonii stop sau terminatori: UAA. iar ARNm produce 1010 molecule de fibroină. iar intronii din grupa II la o nucleotidă adeninică (A). se ataşează la capătul celui de-al doilea exon.

. Este vorba despre un semnal specific al proteinei (o anumită structură chimică) pentru recunoaşterea respectivei proteine de către un anumit receptor de membrană (situs membranar). segregare a proteinelor în cisternele reticului endoplasmatic(RE). cu o grosime variabilă între 50 – 70 Ǻ. elemente structurale. Din acest compartiment celular de sinteză proteică. Diversitatea. . elemente ale reticulului constituind membranele saculilor golgieni. studiind mecanismul sintezei zimogenului de către celulele acinoase pancreatice (celule specializate în sinteza şi exportul proteinelor). Aceste observaţii au acreditat ideea că. Producţia de proteine în celule este concentrată într-un compartiment anumit denumit citozom (matrice celulară). Sheele şi Berger).de concentrare a proteinelor în vezicule de condensare (la polul apical al celulei. care limitează tubuli.de sinteză proteică la nivelul ribozomilor.Palade. Tartecoff.Componenta membranară intracitoplasmatică are o structură trilaminară. saci turtiţi sau cisterne . conţinutul unor compartimente celulare. Prin legăturile contractate cu membrana celulară plasmatică.Capitolul 6 TRANSPORTUL INTRACELULAR În anul 1976. 6. Tot elemente ale reticulului endoplasmatic sunt implicate în geneza lizozomilor. . în jurul cărora formează tubuli orientaţi regulat. Sistemul vacuolar intracitoplasmatic Folosirea microscopului electronic a arătat prezenţa intracitoplasmatică a unui sistem complex de membrane. acinul pancreatic). Jamieson. componentele reticulului endoplasmatic servesc transportului de materiale în celulă. trabecule. astfel au putut fi diferenţiate fazele: . sunt de asemenea. Rezultatele acestor studii au deschis calea cercetărilor în problema transportului intracelular.de transport intracelular. Astfel. au reuşit să demonstreze pentru întâia oară. în contact cu mitocondriile.exportul (eliminarea) proteinelor în lumenul acinului pancreatic. complexitatea şi plasticitatea sistemului de citomembrane constituie un suport structural important în explicarea heterogenităţii funcţionale care caracterizează biologia celulei. drumul complet al unei proteine (proteină de tip secretor) de la sinteză până la eliminarea sa din celulă. prin îmbarcarea proteinelor în vezicule de transport (vezicule carriers) şi dirijarea lor spre complexul Golgi.de concentrare. s-au constatat contacte între reticulul endoplasmatic şi membrana celulară.1. există o relaţie directă cu zonele aparatului Golgi. între citomembranele sistemului vacuolar şi celelalte membrane celulare (plasmatică. Astfel. ceea ce sugerează o continuitate între aceste categorii de membrane. Dirijarea precisă a proteinelor non-sintetizate către o anumită destinaţie finală se datorează unei anumite informaţii pe care proteina o poartă în structura sa. vezicule. iar pe de altă parte diferitele tipuri de reticul endoplasmatic se pot transforma unul în altul. cât şi prin comunicarea directă cu membrana nucleară. Treptat s-a dovedit că aproape toate proteinele membranare (cu excepţia unei părţi din proteinele membranelor mitocondriale şi cloroplastice) sunt sintetizate la nivelul ribozomilor. un grup de cercetători de la Yale University (G. Componentele reticulului endoplasmatic păstrează strânse interrelaţii topografice şi funcţionale între ele. ca şi cu toate organitele celulare .E. . caracteristică. nucleară) există relaţii de continuitate. pe de o parte. 138 . proteinele sunt dirijate cu precizie şi cu maximum de eficienţă către circa 20-25 de destinaţii diferite: biomembrane.

Rolul citomembranelor granulare în sinteza proteică O dezvoltare abundentă a citomembranelor granulare se observă în celule angajate activ în sinteza de proteine „de export” (secretorii). proteinele sunt transferate în zona golgiană. O dezvoltare abundentă a sa se observă în celulele organului Corti. nefrocite.2. arătând că la nivelul reticulului endoplasmatic granular sunt sintetizate proteinele „de export”. cu ajutorul codului său triplet nucleotidic. proteinele secretate sunt transferate în cisterne. care se deplasează traversând ribozomul. O serie de factori de natură proteică ce au situsuri de fixare pe ribozomi. Biosinteza proteinelor sau translaţia ARNm Prin microscopie electronică (Porter şi colab. Complexele aminoacizilor-t-ARNm (aminoacil-t-ARN) ”recunosc” acest cod triplet şi aminoacizii se adaugă pe rând. În celula vie. pancreas exocrin. În mod simultan. sistemul vacuolar citoplasmatic se împarte în reticul endoplasmatic granular (ergastoplasmă). reticul endoplasmatic neted (agranular). favorizează acestora „citire” a mesajelor venite de la ADN. cum sunt celulele glandelor salivare. Rezultatul acestor studii este sintetizat în teoria lui Palade asupra mecanismului sintezei proteinelor secretate. Studiile lui George Palade. iar veziculele mici reprezintă structuri „de transport” care asigură legături funcţionale dintre reticulul endoplasmatic şi aparatul Golgi. Sunt cazuri când membrana nucleară trimite prelungiri îndreptate către aparatul Golgi Corelaţia de acest tip a permis aprecierea că membrana nucleară poate contribuie la formarea membranelor golgiene. 6. 6. sediul sintezei proteinelor secretate este reticulul endoplasmatic granular la nivelul ribozomilor ataşaţi de membrane. spre deosebire de sinteza proteinelor structurale. acesta în raport cu prezenţa sau absenţa la suprafaţa membranelor a poliribozomilor. moleculele de ARN-t se eliberează şi complexele noi de aminoacil-t-ARN se fixează pe ribozomi. poartă mesajul ADN şi se fixează de ribozomi. reticulul endoplasmatic capătă aspect vezicular. 3. cât şi asemănările ultrastructurale dintre acestea. care corespund la stări funcţionale distincte. 139 . s-a acreditat ideea unei modificări succesive. În apropierea zonelor Golgi. ergastoplasma şi reticulul endoplasmatic nuclear fiind aspecte ale aceluiaşi sistem structural endocelular. ca o diferenţiere a sistemului vacuolar citoplasmatic şi structurile lizozomale.În acelaşi timp. În mod evident. după care. 1945) şi prin metode biochimice s-a demonstrat existenţa ribozomilor legaţi de membrana reticului endoplasmatic şi rolul major al reticulului endoplasmatic în biosinteza proteică. Astfel. aduc precizări asupra modalităţii in care reticulul endoplasmatic participă la sinteza proteinelor intracelulare. frecvent au fost observate continuităţi structurale şi funcţionale ale acestora cu reticulul endoplasmatic cu ribozomi. În afara acestor corelaţii ale membranelor golgiene cu membranele nucleare şi citoplasmatice. unde se maturează în timp. iar la sfârşitul ei polipeptidul se eliberează de ARN-t. epiteliul tiroidian. ribozomii sunt „situsul” sintezei proteinelor. După structura sa. aparatul Golgi. al cărui sediu este reprezentat de ceilalţi ribozomi şi se realizează într-un timp lung. pierde ribozomii şi se transformă în membrane agranulare netede. După sinteză. de circa 90 minute. lanţului polipeptidic în creştere. relaţiile de continuitate între membrana nucleară externă şi membranele rugoase. Consecinţele acestor continuităţi sunt importante funcţional. pe calea cisternelor citomembranelor reticulare. au permis a se considera că spaţiul perinuclear este o extindere a sistemului vacuolar citoplasmatic. În decursul acestui proces ARNm. prin sistemul de citomembrane. spaţiul perinuclear este în comunicare cu toate regiunile celulei. După transferul în spaţiul intracisternal. într-un timp scurt (până la un minut). Codul este tradus de ARN-m. Microscopul electronic a semnalat şi formarea membranelor golgiene netede pe seama membranei nucleare.

fie rol în apărarea organismului (imunoglobulinele). fie rol enzimatic. respectiv decodificat. în această traducere este reprezentat de colecţia sa formată din cele 54 tipuri de ARNt. 88 .3. dintr-o secvenţă de codoni. ARNt. Decodificarea informaţiilor genetice În cadrul sintezei proteice se realizează ultima etapă a transferului informaţiei genetice conţinută în secvenţa de baze azotate din ADN. 140 . devine o „realitate” într-o secvenţă de aminoacizi de la nivelul catenelor polipeptidice. 88). Al treilea nivel de transfer informaţional (translaţia) condiţionează convertirea informaţiei din alfabetul cu 4 litere al ARNm (A-U. la diferite sisteme biologice analizate. Până în prezent au fost identificate. ARNr) sunt dependente de proteine precum histonele. Dicţionarul folosit de celulă. Însăşi structura. la nivelul ribozomului. Ea este transcrisă sub formă de mesaj genetic în ARNm şi acesta este tradus. reprezintă cei 20 aminoacizi esenţiali ai proteinelor. Rolul proteinelor în desfăşurarea proceselor vieţii este esenţial. peste 100 000 de proteine diferite.6. Fig.1. într-o secvenţă de aminoacizi. C-G) în alfabetul de 20 litere. fie rol metabolic transportor (hemoglobina).Al treilea nivel informaţional (translaţia) Toate procesele metabolice ale celulei se bazează pe existenţa şi funcţionarea proteinelor care pot avea fie rol structural (colagenul). dar mai ales desfăşurarea celor două funcţii esenţiale ale materialului genetic – autocatalitică (replicare) şi heterocatalitică (dirijarea de sinteze specifice de proteine sau de alte biomolecule: ARNm. Astfel informaţia genetică din stare potenţială aflată în structura ADN.(fig.

Structura şi funcţia proteinelor reprezintă expresia primară a informaţiei genetice. La terminarea catenei polipeptidice.ligaze). în recombinare (recombinaze). în anumite condiţii fiziologice. Prin răsucirea catenelor polipeptidice asupra lor însele datorită acţiunii unor forţe de atracţie dintre diferite aminoacizi ai catenei polipeptidice rezultă structura terţiar ă a proteinei . Se înţelege de la sine că pentru îndeplinirea funcţiei sale normale. în cadrul cărora intră şi cele care au rol hotărâtor în replicarea ADN (polimeraze. altele din mai multe catene polipeptidice identice sau diferite. fiind deţinută de gene diferite. sinteza proteică fiind însoţită de o creştere considerabilă a cantităţii de ARN în celulă. rezultând o configuraţie regulată a polipeptidului. aceasta se prezintă sub forma structurii sale primare. în translaţie (factori de iniţiere şi terminare).proteinele – enzime.NH2) a altui aminoacid cu eliminarea unei molecule de H2O. de t° sau pH. În cadrul biosintezei proteinelor participă deopotrivă acizii nucleici ş i proteinele. polimeraze. topoizomeraze. Pentru sinteza unei singure catene polipeptidice sunt mobilizate sute de alte molecule proteice cu rol structural şi enzimatic. secundar. prin intermediul unor asemenea legături şi acest caz proteina se prezintă sub formă de structură cuaternară. terţiar şi cuaternar. Polimerizarea aminoacizi. catena polipeptidică capătă configuraţii spaţiale bidimensionale sau tridimensionale . de asemenea. prin intermediul unor punţi de H sau al unor punţi bisulfidice (. realizată la nivelul ribozomilor. ADN. Proteinele sunt polimeri de aminoacizi. materialul genetic nu ar putea să îndeplinească nici una din funcţiile sale. în transcrierea (ARN polimeraze). intercatenare dintre grupările ceto (C = O) ş i imino (N = H) ale legăturilor peptidice. cunoscută sub denumirea de configuraţia α . Formarea de punţi peptidice succesive determină polimerizarea aminoacizi liberi. participante în alcătuirea aceleaşi proteine ( o genă – o catenă polipeptidică). adică de secvenţa codonilor din ADN m . reprezentând secvenţe de aminoacizi care a fost determinată de mesajul genetic. Această intervenţie a unui număr mare de proteine în diferite etape ale procesului decodifică rii este cerută de o traducere exactă a mesajului genetic. adică includerea lor într-o catenă polipeptidică care reprezintă structura primară a proteinei .helix al cărui model a fost propus de Linus Pauling pentru care a primit premiul Nobel. Hemoglobina umană normală (HbA) este alcătuită din 2 catene α şi 2β. Când proteina este alcătuită din mai multe catene polipeptidice identice sau diferite. molecula de insulina este formată din două catene polipeptidice. electrostatice. formată din 21 aminoacizi ş i o catenă B format ă din 30 aminoacizi. în ultimul caz. implică formarea de legături sau punţi peptidice între gruparea carboxil (COOH) a unui aminoacid şi gruparea amino (. structura primară fiind determinată pentru toate celelalte nivele structurale. în urma formării punţilor de H. Este evident că fără participarea proteinelor. ADN-ligaze. hidrofile sau covalente. Unele proteine sunt alcătuite dintr-o singură catenă polipeptidică. proteina trebuie să fie normală la toate nivelele sale structurale : primar.S . Catenă polipeptidică este apoi supusă prelucrării post translaţionale în cadrul căreia ea adoptă o structură secundară prin interacţiunea aminoacizilor săi. în repararea leziunilor induse de ADN (excionaze. etc). Prin acestea. iar molecula de imunoglobulină anticorp are două catene grele (H) şi două uşoare (L) unite între ele prin punţi bisulfidice (. informaţia genetică pentru fiecare dintre aceste catene polipeptidice diferite. În decodificarea informa ţ iei genetice rolul primordial îl joac ă acizii ribonucleici celulari: ARNm.S . Ea are la baz ă legături de H. Rolul ARN în decodificarea informaţiei genetice a fost evidenţiat după anul 1950 de către BRACHE T şi CASPERSSON. 141 . asocierea lor pentru a alcătui molecula proteică funcţională se realizează.) ca şi catenele de insulină.S S -). o catenă A. ARNt şi ARNr .

are loc o „amplificare genetică" indirectă realizată nu prin mărirea numărului de copii ale genei ci prin transcrierea repetatată a informaţiei genetice conţinută de o genă cu sinteza unui număr mare de molecule ale unui ARNm. adică trebuie să-i primească prin surse alogene (prin hrană. De exemplu. pentru ca sinteza proteică să poată continua . ace ş tia prezentând în catena polipeptidică a proteinei ribozomale Gi2 două substituţii de aminoacizi în poziţiile 42 şi 87. organ. asigurându-se astfel citirea mesajului genetic .funcţională a ribozomilor condiţionează o citire corectă a mesajului genetic şi o traducere fidela a sa într-o secvenţă de aminoacizi. leucina. de exemplu). fenilalanina. Mazia şi Prescott (1963) la alga verde unicelulară „Acetabularia mediterranea". fiind necesară sinteza (sau adăugarea în cazul sistemului acelular de sinteză (in vitro) a unei noi molecule de ARN m. la 370 C. proteine care au specificitate de specie. antibioticul streptomicină interacţionează cu 2 situsuri ale proteinei ribozomale Gu asociată cu ARNr 16G din subunitatea ribozomală mică (30 S) ceea ce face ca ribozomul să nu mai fie funcţional. se poate realiza sinteza unui număr mare de catene polipeptidice. deoarece nu este capabilă să-i sintetizeze singură: lizina. arginina. Viteza de transcriere a unei gene este variabil ă . celula animală nu poate sintetiza decât o parte dintre ei. De exemplu gena triptofansintetazei (enzimă ce intervine în sinteza triptofanului) este de 28 nucleotide pe secundă. Dacă celula vegetală poate să-şi sintetizeze toţi aminoacizi de care are nevoie. Aceasta înseamnă că după folosirea ca mesager pentru sinteza a 10 . Dependenţa sintezei proteice de informaţia genetică din nucleu şi de sinteza diferitelor categorii de ARN celular pe matriţa de ADN nuclear a fost determinată de Brodnet (1955). Folosindu-se agenţi care blochează sinteza ARN m (actinomicina D) s-a demonstrat c ă sinteza proteică . metionina. ţesut.urile corespunzătoare. la bacteria E. Dintre toate cele trei tipuri fundamentale de ARN celular. şi gene pentru diferite tipuri de ARNt şi ARNr. arginina şi histidina. în cadrul căruia există pe lângă genele structurale ce determină informaţia genetică pentru sinteza diferitelor proteine. Astfel. Pentru celula animală. în structura celor circa 100. doar ARNm este tradus în proteină.20 catene polipeptidice o moleculă de ARN m este hidrolizată.000 de proteine naturale identificate până în prezent. Ribozomii asigură interacţiunea ARNm -ARNt în cadrul căreia codonii din ARN m sunt recunoscuţi secvenţial de anticodonii din ARNt . în condiţii normale. în aceste condiţii durează atâta timp cât să fie sintetizată circa 1 0 2 0 molecule proteice. Acest lucru nu se întâmplă îns ă ş i la mutan ţ ii rezisten ţ i la streptomicin ă .Toate tipurile de ARN celular sunt sintetizate pe matriţa de ADN. iar traducerea ARN m corespunzător se face cu viteza de 21nucleotide/ secundă. ARNt şi ARNr îndeplinind însă roluri esenţiale în asigurarea traducerii mesajului genetic din ARNm. triptofonul. din cei aproximativ 100 de aminoacizi identificaţi numai 20 intră. Rezultă că această proteină ribozomală este esenţială în împerecherea codon anticodon de la nivelul ribozomului. izoleucina. iar biosinteza proteică să fie stopată. coli. informaţie ce este transcrisă în ARN m care devine astfel purtător de mesaje genetic. celulă şi chiar organit celular. Integritatea structural . Astfel. în mod obişnuit. Sinteza hemoglobinei umane se realizează cu o viteză de 4 aminoacizi/ secundă la aceeaşi temperatură. valina. următorii 10 aminoacizi sunt esenţiali sau indispensabili. De astfel. 142 . în celulă.

/mol. Aminoacilsintetazele sunt enzime cheie în „recunoaşterea" cifrului codului genetic. asparagina. care prezintă o activitate de corecţie. glutamina.5 Kcal.Aminoacizii: glicina.sintetaza. există doar o singură enzimă aminoacil ./mol cu eliberarea a 8 Kcal. Aminoacilarea ARNt catalizat ă de aceste enzime este un proces riguros controlat deoarece o înc ărcare gre şit ă a unui ARNt cu un aminoacid necorespunză tor are aceeaşi consecinţă ca şi o mutaţie . Aminoacizii nu se pot lega direct la ARN m . pentru că celula animală îi poate produce pe diferite căi metabolice. Este un lucru bine stabilit că deşi există mai multe tipuri de ARN t pentru un acelaşi aminoacid (fapt determinat de caracterul degenerat al codonului genetic). 6. tirazina ş i prolina sunt neesenţiale. folosind energia rezultată din hidroliza ATP: ATP + H2O ATP + H2O ADP + H2O ADN + P AMP + PP AMP +P cu eliberarea a 7 Kcal.sintetazele şi ARNt joacă deci rol esenţial în decodificarea informaţiei genetice. restul de energie liberă fiind necesară menţinerii echilibrului reacţiei spre a se realiza sinteza proteică şi nu a avea loc hidroliza proteinelor.determinând includerea eronată a unui aminoacid în catena polipeptidică. acidul aspartic./mol Pentru formarea legăturii peptidice se folosesc 0. acidul glutamic. altul decât cel care este specific acelui ARN t va fi eliminată prin intervenţia aceleiaşi enzime aminoacil .terminal. Ordinea includerii aminoacizilor în catena polipeptidică este stabilită de ordinea codonilor din ARNm. ataşare realizată la gruparea CCA de la capătul 31 al ARNt şi care este catalizată de aceeaşi enzimă aminoacilsintetază. recunoscând această „eroare" şi hidrolizând legătura dintre aminoacidul greşit ataşat şi ARNt.terminal şi se termină cu un aminoacid . Ca orice reacţie de polimerizare şi biosinteza proteinelor se desfăşoară în trei etape ce se succed neîntrerupt: iniţierea.2./mol cu eliberarea a 6 Kcal.ligaza) şi care este specifică fiecărui aminoacid. serina. pornind de la aminoacizii esenţiali.ARNt – sintetază pentru fiecare aminoacid. cisteina.C .Iniţierea catenei polipeptidice Sinteza unei catene polipeptidice începe cu un aminoacid -N .3. Între restul de adenozină (A) de la capătul 31 al ARN t şi aminoacidul activat se formează o legătură covalentă macroergică a cărei energie va fi folosită în reacţia de polimerizare a aminoacizilor:+ AA1+ATP aminoacilsintetază AA1 ~ AMP + P + P AA1 ~ AMP + ARNt aminoacilsintetaza AA1 ~ ARNt + AMP Ataşarea eronată a unui aminoacid la ARN t. Prima etapă în biosinteza proteică este activarea aminoacizilor cu ajutorul ATP. Mai are loc ataşarea aminoacidului activat de ARNt corespunzător lui (în etapa a doua). reacţia fiind catalizată de enzima aminoacilsintetaza (numită şi aminoacid ARN t . Aminoacil . alungirea (sau elongaţia) şi terminarea catenei polipeptidice. alanina. Este necesară o moleculă adaptatoare reprezentată de ARN t. 143 .

La acest complex ARNm .Etapa a treia în iniţierea unei catene polipeptidice se desfăşoară la nivelul ribozomului care prezintă suprafeţe specifice de legare stereochimică a ARNm. 89 – Schema transmiterii informaţiei: codon (ARN m) – anticodon (ARN t) – aminoacid Proteina ribozomală S1 cu proprietăţi contractile joacă un rol important în realizarea opoziţiei mesagerului (ARNm) şi adaptorului (ARNt) ea asigurând deplierea ARNm atunci când acesta. Acceptarea se bazează pe unele posibile modificări conformaţionale pe care le-a suferit complexul aminoacil ARN t când a fost în situsul A. Fig.anticodon.exit . asociere care durează până ce aminoacidul legat de ARN t este deconectat de la acesta şi înserat la catena polipeptidică unde rămâne ataşat de aminoacidul precedent.Complexul aminoacil ARNt se asociază cu subunitatea ribozom 50 S care prezintă trei situsuri : situsul aminoacil (A). acesta se leagă la subunitatea ribozomală mică 30 S. De regulă situsul P acceptă complexul aminoacil ARNt numai dacă acesta a realizat recunoaşterea codon . Ribozomul asigură de aşa manieră asocierea acestor trei elemente. interacţionează cu ribozomii şi legarea acestuia la subunitatea ribozomală mică 30 S. constituindu-se particule ribozomale întregi (70 S la bacteria E. coli) funcţionale în asigurarea sintezei catenei polipeptidice . Iniţierea catenei polipeptidice este asigurată de intervenţia unor factori de iniţiere de natură proteică. denumiţi IF1. situsul peptidil (P) şi situsul de ieşire . încât să facă posibilă recunoaşterea codonului din ARNm de către anticodonul corespunzător din ARNt. Dar. pentru ca ribozomul să recunoască în mod specific codonul de ini ţiere AUG este necesar un semnalul suplimentar de discriminare între AUG iniţiator şi AUG din interiorul mesajului genetic. ARNt şi a catenei polipeptidice în creştere. adică numai dacă a trecut prin situsul A şi apoi a fost translocat în situsul P. În situsul A pătrunde aminoacil ARN t corespunzător codonului din ARNm recunoscut de anticodonul din ARNt. mai rar GUG. Cu ajutorul unei secvenţe denumită secvenţă leader aflată la capătul S1 al ARNm. La nivelul ribozomului. cu constituirea unei asocieri tranzitorii prin intermediul punţilor de H. secvenţa leader nefiind tradusă. în interiorul catenei polipeptidice metionina este specificată de acelaşi codon AUG .subunitatea ribozom de 30 S se ataşează subunităţii ribozomale de 50 S. al cărui codon din ARNm este codonul de iniţiere AUG sau. Ca urmare. IF2 şi IF3. 144 . sinteza tuturor catenelor polipeptidice începe cu metionina. pe principiul complementarităţii.(E). 89). printr-o legătură chimică covalentă — legătura peptidică (fig.

Acest semnal discriminator este reprezentat de aşa numita secvenţă Shine . fără al mai trece la nivelul situsului A.ARN t MET).7 baze dintr-o secvenţă de polinucleotide de la capătul 3' al moleculei de ARNr de 16 S din cadrul subunităţii ribozomale mici (30S) . În plus.Met . ceea ce face ca ea să nu mai poată participa în vreo reacţie de polimerizare. Acest f.Dalgarno.Sinteza proteică: ciclul de elongare al lanţului peptidic. 1991). aceasta fiind unica excepţie.Dalgarno are valoarea unui semnal suplimentar de iniţiere.90). fiind complementare cu 3 . formarea legăturilor peptidice.metionină ARN tMET la procariote şi i .translocaţia (adaptat după Stryger. Aceasta reprezintă o secvenţă de 7 . toţi ceilalţi codoni trebuind să treacă mai întâi la nivelul situsului P. 145 . va forma puntea legătură peptidică. prin eliminarea unei molecule de apă.ARN t se leagă la ARNr 23 S cu o mai mare afinitate decât la orice alt ARNr.metionină . Această interacţiune dintre capătul 3' al moleculei de ARNr 16 S şi secvenţa Shine . Formilaza este întâlnită la procariote şi ca urmare doar la aceste organisme primul aminoacid al oricărei catene poliptidice este formilmetionină ARNt iniţiator încărcat cu formilmetianină este singurul ARN t care se leagă direct la situsul P al ribozomului cu ajutorul factorului de iniţiere IF2. Acest ARN t iniţiator a fost denumit f . Formilarea metioninei determină blocarea grupării amino. o secvenţă în buclă (hairpird) adiacentă secvenţei Sherie .ARNt în situsul P. După terminarea sintezei catenei polipeptidice grupa formil de la metianină este îndep ă rtat ă prin intervenţ ia unei enzime de deformilare. După încărcarea ARN tMET iniţiator cu metionină el devine metionil ARN t MET şi este supus unei formulări prin ataşarea grupului formil sub acţiunea enzimei formilază la gruparea NH2 a metioninei aceasta devenind formilmetionină (f .ARN t MET la eucariote . descoperită de Shine şi Dalgrano în anul 1975.Dalgarno din ARN m selecţionează codonul AUG iniţiator şi-1 aduce la nivelul situsului P al ribozomului. Fig.Formarea legăturilor aminoacil – ARNt.metionina ocupă poziţia unu a catenei polipeptidice dar oferă restul reactant COOH care unindu-se cu gruparea NH2 a următorului aminoacid. O altă particularitate a procesului de iniţiere este folosirea unui ARN t specific de iniţiere ce diferă de omologul său ce interacţionează cu codoni AUG interni pentru metionină . 90 . ceea ce face să aibă loc selecţia f -Met . iar uneori este îndepărtată însăşi metionina (fig. Ca urmare formil .15 ribonucleotide bogate în purine şi aflată în amonte de codonul de iniţiere AUG.

însoţită de fiecare dată de formarea unei noi legături peptidice. al doilea ribozom se angajează în traducerea mesajului genetic spre a asigura sinteza unei a doua catene polipeptidice. astfel că. Ca urmare. aceeaşi moleculă de ARNm este asociată cu mai mulţi ribozomi. având loc totodată disocierea" ribozomului în cele două subunităţi ale sale.ARNt care a trecut în prealabil prin situsul A spre a se realiza recunoaşterea codon .ARNt ce pătrund.3.R3 din cadrul acestui complex. Din interacţiunea codonilor nonsens cu factorul de terminare . Aceşti factori de elongaţie se fixează în subunitatea ribozomală mare (50 S) între proteinele h17 şi h12. are loc încetarea sintezei catenei polipeptidice.ribozom. părăseşte situsul P. TF . acesta va putea primi cel de-al doilea aminoacil . Codonii UAA.3. la un moment dat. După ce ribozomul a asigurat traducerea a circa 25 de codoni. aflat în situsul A şi astfel pot fi eliberaţi din ribozom atât catena polipeptidică. cât şi ARN t. în deplasarea sa pe macromolecula de ARNm. deoarece nu există anticodoni care să recunoască codonii nonsens . apoi un al treilea. rămas fără aminoacid.anticodon.91.R3. condiţionează desfăşurarea celei de-a doua etape în biosinteza catenei polipeptidice şi anume elongarea sau alungirea catenei .Ri. de asemenea. al patrulea si aşa mai departe. codon după codon.anticodon. secvenţial prin situsul A al ribozomului. proces care este mediat de IF3.T4 şi EF . ARNt iniţiator. UAG şi UGA sunt codoni nonsens sau terminatori care sunt recunoscuţi de factori de eliberare sau de terminare denumiţi TF . rezultând un polisom sau poliribozom.R2 şi TF . care nu sunt altceva decât proteine ribozomale care se ataşează particulei ribozomale în faza de funcţionare a acesteia în sinteza proteică .uri făcându-se în virtutea complementarităţii codon .3.R3 va rupe legătura esterificată a catenei polipeptidice cu ARNt final. de către anticodonii complexelor aminoacil . capătul 5'al ARNm devine liber spre a forma cel de-al doilea complex de iniţiere şi astfel. Funcţionarea unor asemenea factori de elongaţie este dependentă de energia eliberată prin hidroliza GTP. separă grupul carboxil al aminoacidului C terminal de legătura sa cu ARN t printr-o hidroliza.6. Proteinele ribozomale h1 ş i h2 sunt implicate în terminarea sintezei catenei polipeptidice pe o cale neelucidată (fig. ribozomul ajunge cu situsul său A în dreptul unui codon nonsens ( codon de stop sau codon terminal ) în acest situs nu mai pătrunde nici un complex aminoacil .Ts asigură fixarea aminoacil ARNt pe ribozom iar EF . Eliberat.ARNt -. EF . În alungirea catenei polipeptidice intervin aşa numiţii factori de elongaţie (alungire) care au fost denumiţi EF -Ts şi EF-G. Se formează cea de-a doua punte peptidică şi translocarea succesivă din A în P permite citirea secvenţială. TF . 92). a întregului mesaj genetic conţinut în ARNm. acţionând enzimatic la nivelul situsului P. 6.Terminarea sintezei catenei polipeptidice Când. 146 . Translocarea succesivă din A în P.Alungirea sau elongarea catenei polipeptidice O dată formată prima legătură peptidică. rezult ă un complex de terminare care nu mai permite alungirea în continuare a catenei polipeptidice TF .G determină deplasarea acestui complex la nivelul ribozomului. selecţia complexului aminoacil ARNt din amestecul de aminoacil ARNt .4.

91 – Schema sintezei proteinelor la procariote 147 .Fig.

92 – Schema sintezei proteinelor la eucariote 148 .Fig.

aparatul Golgi . Mecanismul sintetizate compartimentării celulare a proteinelor nou- Ribozomii. etc. lamine) Ribozomii citoplasmatici legaţi de membranele RE Ribozomii citoplasmatici nelegaţi de membranele RE(ribozomii liberi ) 149 .5.6. Pe ei sunt sintetizate toate celelalte proteine. substratul molecular complex pe care se traduce mesajul ARNm în molecule proteice. transcrierea are loc în nucleu.) prelucrare care are loc numai în RE şi aparatul Golgi. nucleare. De exemplu. Dup ă iniţ ierea translaţiei proteina cu această secven ţă va orienta ribozomul spre RE. acetilare.proteine nucleare (histone. deoarece aceeaşi moleculă de ARNm poate transcrie mai multe gene structurale ale aceluiaşi operon. Trecerea mesagerului ARNm din nucleu în citoplasmă . fiecare molecul ă de ARN purtând mesajul genetic pentru sinteza unei singure catene polipeptidice. laminina. 6. Proteinele sintetizate de diferite clase de ribozomi Localizarea ribozomilor Clasa de proteine sintetizate . într-o secvenţă de nucleotide specială pe care o posedă ( secvenţ a semnal sau secvenţ a leader sau signal peptide ). purtând mesajul genetic pentru mai multe catene polipeptidice. care nu necesită o prelucrare special ă (glicolizare. proteine citoplasmatice solubile proteine ataşate pe suprafaţa externă a membranei celulare (actina. modificate ş i care apoi. Pe aceş ti ribozomii sunt sintetizate numai acele proteine care vor fi introduse în RE. iar traducerea în citoplasmă unde se afl ă ribozomii.) proteine mitocondriale codificate de ADN-ul nuclear proteine peroxizomale . în celula eucariotă apar ca două popula ţii spaţ ial separate: ribozomii ataş aţ i de membrana RE ş i ribozomii neataşa ţi de membrană . care sunt liberi în citosol (dar şi ei apar legaţi de fibre ce apar ţin citoscheletului).Particularităţile decodificării la procariote şi eurocariote La procariote.4. în sinteza histidinei intervin 10 enzime-10 gene.glicoproteinele pentru membranele :plasmatice. se realizează la nivelul porilor anvelopei nucleare. ARNm la eucariote este monocistronic .enzime lizozomale . Tabelul 2. Moleculele de ARNm care nu posedă această secvenţă în structura lor se leagă de ribozomii care vor ră mâne în citosol (ribozomii liberi). Ambele tipuri de ribozomi sunt din punct de vedere structural şi funcţional echivalente. La eucariote. colagenul). care se va ataş a de membrana organitului.proteine secretate . RE.proteine ataşate pe suprafaţa externă a membranei celulare (fibronectina. ARNm la procariote este policistronic.enzime ale aparatului Golgi . reprezentând enzime diferite care intervin într-o aceeaş i cale metabolică . Ei diferă numai prin tipul de proteine pe care le sintetizează (tabelul 2). transcrierea mesajului genetic şi traducerea sa pot avea loc simultan.3. deoarece înainte ca să fie terminată sinteza ARNm pe matriţa de ADN capătul său 5' poate să se asocieze cu ribozomii spre a forma complexul de iniţiere în traducerea sa într-o catenă polipeptidică. spectrina. Diferenţierea este înscrisă în mesajul moleculei de ARNm. în cea mai mare parte vor fi secretate (exportate) sau transportate la diferite organite ş i la membrana plasmatică .enzime ale REG .

Când peptidul semnal vine în contact cu receptorii membranari. după care va continua să intre restul lanţului polipeptidic. Atunci peptidul va fi liber în întregime în spaţiul intercisternal. în cisterna membranară. proteinele nou sintetizate se împart în proteine care rămân în hialoplasmă. Din cisternele RE. care permite tunelului său. să vină în prelungire cu tunelul membranar neoformat. unde suferă transformări şi se includ în granulele de secreţie al căror conţinut va fi exocitat. 93. se desprind vezicule pline cu proteinele de secreţie care sunt transportate la aparatul Golgi. aceştia se mişcă în planul tangenţial al membranei şi se agregă într-un canal sau „tunel” membranar. Apoi. Dar. ARNm al unor asemenea proteine „de export”conţine în afară de codonul iniţiator al translaţiei. Într-o primă fază considerată a fi compartimentarea primară. Ca exemplu. proteine care migrează în nucleu şi proteine care sunt transferate prin membranele intracelulare sau se încorporează în membrane. va intra în interiorul cisternei RE. face posibilă joncţiunea ribozomilor funcţionali cu membrana RE. se dezorganizează tunelul membranar de care era legat ribozomul care. tradus într-un peptid semnal (signal recognition particule SRP) compus din 15-25 aminoacizi. Asocierea receptorilor membranari stabileşte situsuri de fixare pentru subunitatea mare a ribozomului. un codon semnal care. Cum se cunoaşte din experienţele lui G. Asemenea proteine membranare joacă rol de adevăraţi receptori ribozomali. Sinteza se continuă şi polipeptidul propriu-zis trece în întregime prin tunelul membranar. cu peptidul în formare. o peptidază semnal membranară le secţionează de lanţul peptidic în formare. care fac parte din structura membranei RE. se desprinde şi se desface în cele două subunităţi (fig. Fig.Schema generală a transportului proteinei nou – sintetizate în lumenul reticulului endoplasmatic (RE): 150 . Acestă legătură se realizează datorită unor proteine receptoare (SRP-receptor). în mitocondrii şi cloroplaste şi altele sunt încorporate de membrana celulară.Palade. În faza de compartimentare secundară. vom analiza pătrunderea proteinelor de secreţie în cisternele RE. 93). dintre proteinele ce se transferă prin membrane unele ies din reticulul endoplamatic şi trec în lizozomii primari. până la terminarea lanţului. prin difuzia în planul membranei reticului a receptorilor semnalului. proteinele de secreţie sunt sintetizate de ribozomii ataşaţi de membrana RE şi apoi transferate prin membrana acestuia în interiorul lui. în peroxizomi.Compartimentarea intercelulară a noilor proteine sintetizate în hialoplasmă are loc în faze separate în timp şi spaţiu. în momentul în care peptidul semnal ajunge în lumenul reticulului. Astfel peptidul semnal este separat de stratul bimolecular de fosfolipide şi prin tunelul membranar.

o particulă semnal de recunoaştere (SRP) se leagă de secvenţa semnal a proteinei (signal peptide) şi de ribozom. întins între două benzi Z(sarcomer). constituind un sistem perimiofibrilar numit reticul sarcoplasmic (sarcotubuli). care conţin în plus şi carbohidraţi. lanţul polipeptidic în formare are o secvenţă „stop” (foarte hidrofobă) care. Pe de altă parte. în zona proximă a complexului Golgi. aceştia pierd oligopeptidele semnal. formarea „tunelui” transmembranar din proteinele receptoare.semnal de către peptidază şi segregarea finală a lanţului complet polipeptidic în spaţiul intracisternal al RE sunt considerate ca un program cotranslaţional. În celulele luteinice ale corpului progestativ din ovar. ele pătrund în anumite membrane ce conţin receptori pentru anumite secvenţe şi astfel iau naştere vacuolele cu enzimele lizozomale şi peroxizomale. ceea ce le permit încorporarea lor în membrana internă mitocondrială. diferenţa reprezentând tocmai suma unor secvenţe „semnal” cu care recunosc receptorii suprafeţei mitocondriale. Detaşarea ribozomului şi dispersarea proteinelor receptoare ale tunelului în membrană reprezintă fenomene post-translaţionale. caracteristică pentru fiecare tip de celulă. prin care. Aşa se întâmplă cu proteina G a virusului Stomatitis vezicular. care rămâne cu capătul carboxil în afară şi cu cel amino înăuntru. 3) Proteina. Astfel. se găseşte un sistem de tubuli şi cisterne dispuse longitudinal. însă cele lizozomale. Aceste proteine sunt eliminate din celule.oxidaza mitocondrială este constituită din 7 subunităţi proteice. scoaterea peptidului . dispuşi într-o reţea complexă în toată citoplasma. Tubulii alungiţi ai reticulului endoplasmatic fuzionează în zona striei H. celulele care sintetizează steroli prezintă un reticul endoplasmatic neted format din numeroşi tubuli ramificaţi şi bifurcaţi.1) Proteina fiind în curs de sintetizare. În concepţia lui G Blobel. particularitatea structurală fiind legată de heterogenitatea funcţională a celulelor respective. se sintetitizează o proteină precursoare peroximală mai mare decât suma celor patru subunităţi. dintre care 4 se sintetizează în citoplasmă şi 3 în mitocondrii. Spre deosebire de proteinele de secreţie. prin secvenţa semnal este inserată în membrană şi translocată în lumen. aşa încât formează un fel de manşon continuu în jurul miofibrilei. 151 . Este interesant cazul proteinelor lizozomale ale fibroblaştilor. În unele cazuri.5. reticulul prezintă numeroase vezicule fenestrate. 6. jumătate din numărul lor) sunt reintroduse în celulă prin pinocitoză. iar SRP este deplasat şi reciclat. În citoplasmă. O formă specializată de organizare a reticulului endoplasmatic nuclear se întâlneşte la fibrele musculare striate. După pătrunderea celor 4 subunităţi. Corelaţia particularităţilor structurale şi funcţionale ale reticulului endoplasmatic neted cu heterogenitatea funcţională a celulelor Reticulul endoplasmatic neted prezintă o dispoziţie a elementelor structurale. proteinele lizozomale şi cele peroxizomale au” secvenţe de sortare” în plus. în câte o cisternă. se consideră că proteinele lizozomale sunt „sortate” de celelalte proteine în cadrul regiunilor RE pregolgian şi anume. unde în jurul fiecărei miofibrile. trecând prin membrană dezorganizează tunelul şi opreşte transferul lanţului. fiind „recunoscute” de receptorii membranari (aprox. 2) Complexul format se leagă de receptorul SRP din membrana RE. în strânsă vecinătate cu mitocondriile. ca şi în zona benzii Z. 4) Complexul ribozom – SRP se disociază şi ribozomul continuă translaţia. Citocrom C. turtite. care sunt acumulate în RE împreună cu proteinele peroxizomale şi cele secretoare.

aceste formaţiuni au fost numite paranuclei endoplasmici. 94 .La acest nivel (banda Z). între două cisterne ale celor două manşoane ale reticulului sarcoplasmic pătrunde o invaginaţie a plasmalemei turtită în plan transversal al fibrilei (tubulul T). turtite numite cisternele de sub plasmalemă. la nivelul benzii Z se formează o triadă. atât ai vertebratelor cât şi ai nevertebratelor. de aici trece în tubulii transverşi (T) şi apoi în sarcoplasmă. Fig. Studiile lui Porter şi Palade asupra reticulului endoplasmatic la muşchii vertebratelor au arătat asocierea acestor cisterne cu anumite locuri de pe plasmalemă prin care stimulii pot ajunge în celule. difuzând uşor prin reticul şi permiţând contracţia musculară . din plasmă intră în reticulul sarcoplasmic ioni de Ca 2+ şi ATP. atât în sistemul nervos central cât şi cel periferic. Sarcolema cu cisterne prezintă o permeabilitate selectivă. Aşezate lângă nucleu. la baza aşa-numitelor locuri senzitive („senzitive spots”). În timpul relaxării. 94).Reticulul endoplasmatic al fibrelor musculare striate (reticulul sarcoplasmic). Cisternele stau. asemănător unui bulb de ceapă secţionat. unde se găsesc vezicule mari. Cisternele modifică mobilitatea şi concentraţia ionilor la suprafaţa internă a sarcolemei. 152 . Tot prin tubulul T. O altă formă particulară de organizare a reticulului endoplasmatic nuclear a fost observată în unele celule secretoare ale adenohipofizei. Ca2+ se acumulează în cisternele terminale ale reticulului sarcoplasmic şi. Manşonul din dreptul benzii A conţine cea mai mare cantitate de Ca2+ şi ATP. care generează sau conduc variaţii de potenţial electric. Structuri asemănătoare se găsesc şi în unele celule senzoriale sau musculare. În felul acesta. în asemenea mod. Triada aceasta este foarte importantă funcţional şi anume prin tubulii T se transmite potenţialul de acţiune de la suprafaţă la elementele contractile. ionii specifici fiind absorbiţi la suprafaţa membranelor intracelulare ale cisternelor. cu două elemente (două cisterne) ale reticulului sarcoplasmic şi un tubul T (fig. Aceste cisterne sunt numai în neuroni (nu şi în celulele Schwann sau celulele endoteliale). Formaţiuni asemănătoare au fost observate în hepatocite după administrarea de toxice sau după hepatectonie experimentală. printre care se găseşte dispus. necesară tocmai în acest loc unde apare contracţia. deci. unde tubulii reticulari se dispun concentric. Reticulul uşurează distribuţia rapidă a Ca2+ şi ATP la nivelul miofibrilelor. datorită energiei rezultată din hidroliza ATP din mitocondrii. Asocierea cisternelor cu mitocondriile sugerează că. permeabilitatea membranelor este modificată şi transferul de materiale uşurat. O altă dispoziţie particulară a reticulului endoplasmatic nuclear este cea de pe faţa internă a membranei plasmatice la neuroni.

citomembranele netede conţin şi enzime. capabile să anihileze acţiuni ale drogurilor (exemplu fenobarbital). care sunt identice cu acelea din vecinătatea dictiozomului. de 4 . cu un „turnover” foarte rapid. trigliceridelor şi a altor lipide .Un tip special de reticul neted a fost descris în celulele stratului pigmentar al retinei. Structurile reticu-lului formează aşa-numiţii corpi mielinici. Conţinutul veziculelor trece apoi în vacuolele de condensare. găsindu-se situat la polul bazal al celulei şi în procesele care migrează între conuri şi bastonaşe. membrana nucleară. Astfel. care au un aspect lenticular biconvex. Segregarea şi concentrarea proteinelor Studii efectuate cu 3H – leucină în pancreas au stabilit că proteinele sintetizate în ribozomi (reticulul endoplasmatic granular) sunt trecute apoi în reticulul endoplasmatic neted. Noile membrane sunt. Reticulul endoplasmatic intervine în schimburile ionice între citoplasmă şi nucleu. Observaţiile au sugerat cel puţin trei căi: 1) fuzionarea veziculelor cu cisterne ale dictiozomilor. de asemenea şi localizarea enzimelor care participă la sinteza glicogenului. A fost atestată. Date experimentale sugerează sinteza la nivelul reticulului endoplasmatic neted a enzimelor detoxifiante. Dispoziţia spaţială a reticulului permite considerarea acestui sistem structural.5µ în axul lung. iar în unele cazuri produc chiar o amplificare genică a unor enzime implicate în apărarea organismului. Faptul că celulele a căror funcţie principală este sinteza lipidelor sau sterolilor au un reticul neted dezvoltat au dus la concluzia localizării la nivelul acestuia a enzimelor de sinteză a sterolilor. deci. alcătuiţi din săculeţe turtite. 6. Pe lângă fosfolipide şi proteine. 2) fuzionarea veziculelor cu vacuole de condensare. Un rol important al reticulului endoplasmatic este hidroxilarea medicamentelor Peste două sute de compusi chimice. în ziua a opta postnatală reticulul devine de tip neted. Modificările se reflectă în variaţiile raportului ARN/proteină. ribozomi). 3) fuzionarea unor microvezicule Golgi formând o vacuolă multiveziculată la care membranele vor forma membrana limitantă a vacuolei de condensare. permit interpretarea că şi acestea intervenin în metabolismul vitaminei A şi conversia rodopsinei. în ziua a treia prenatală reticulul endoplasmatic neted lipseşte. Această modificare a raportului este proporţională cu vârsta . fiind prezent cel granular. Reticulul endoplasmatic neted astfel format se veziculeză.6. printre care fenobarbitalul şi hidrocarburile polichimice declanşează in vivo un efect inductor asupra enzimelor microzomale (microzomi = fracţiuni heterogene cuprinzând fragmente din membranele reticulului endoplasmatic. sintetizate în reticulul endoplasmatic granular şi transferate apoi reticulului endoplasmatic neted. mecanismul intern fiind încă discutabil. S-a stabilit că în reticulul endoplasmatic granular se sintetizează două tipuri de proteine: o proteină „secundară”. Asemănarea citomembranelor celulelor pigmentare cu structurile din complexul de fotorecepţie a luminii. care scade în favoarea raportului fosfolipoproteic /proteină. Pe numeroase tipuri de celule au fost evidenţiată o variaţie cantitativă şi calitativă a reticulului endoplasmatic în cursul desfăşurării procesului de diferenţiere celulară. membrana plasmatică. concomitent cu un intens schimb hidric. constricţiile fiind un stadiu în detaşarea de microvezicule libere. Adesea corpii mieloizi sunt grupaţi câte 4 – 5 laolaltă. într-un ritm scăzut şi o proteină „exportabilă”. în hepatocitele de şobolan. unde ocupă aproximativ 50% din citoplasmă. 153 . ca un „sistem circular” endocelular. dispuse în stive. foarte mobil. În vecinătatea aparatului Golgi ergastoplasma pierde ribozonii şi membrana devine netedă. la nivelul căruia se pot realiza schimburi de substanţe între mediul extracelular şi matricea nucleară.

Ca atare. Se precizează ca la acest nivel membranele aparatului Golgi joacă rolul de „complexare”. datorită unei transferaze. complexul de membrane al aparatului Golgi nu poate fi privit numai ca un compartiment de pasaj al unor tipuri de molecule. înveliş celular. furnizează cel puţin o parte din materialul acrozomal. Vacuolele transportoare duc aceste proteine la care s-au adiţionat grupări glucidice. La nivelul spermatocitelor s-a evidenţiat apariţia unor granule proacrozomale în zona centrală a aparatului Golgi. apa acumulându-se în săculeţii care se umflă). În formarea granulelor de diferite glicoproteine a fost formulată părerea că există două etape: într-o primă etapă.(ME) au fost observate şi în zonele golgiene la numeroase tipuri de celule neurosecretoare. Reacţia de sulfatare este interpretată tot ca o formă specială de complexare. care se leagă de lanţul polipeptidic sintetizat la acest nivel. Detectarea mucopolizaharidelor acide s-a făcut. Proteinele granulelor de zimogen sunt reprezentate de o serie de enzime condensate care se descarcă la exterior prin pinocitoză inversă. Sinteza şi secreţia polizaharidelor Sinteza zaharurilor complexe. sinteza iniţială este asociată cu reticulul endoplasmatic. se apreciază că această zonă posedă mecanisme speciale pentru formarea de entităţi macromoleculare. La contactul cu ovulul şi sub influenţa acestuia. cum este glicogenul. acrozomul suferă o serie de transformări variabile dar care includ eliberarea de substanţe litice care participă la liza structurilor rezistente ale ovulului faţă de pătrunderea spermatozoidului. acesta apărând mai întâi în dictiozomi şi apoi în granule de mucus. Întrucât produşii secretaţi de aparatul Golgi au un caracter variat. la aparatul Golgi. hormoni etc. Aceste complexe macromoleculare specifice sunt formate din combinaţii între proteine. endomembranele se modifică într-un flux continuu de la reticul spre membrana celulară. structural şi funcţional. neoformează materiale membranare. În cursul acestui flux membranar. fructoza. care are o poziţie supra nucleară. are loc la nivelul citoplasmei fundamentale. de asemenea. O localizare în timp în diferite formaţiuni ale aparatului Golgi a fost observată şi pentru sulful radioactiv 35S injectat ca SO4Na2. considerându-se neurosecreţia ca produs al lamelelor golgiene. aparatul Golgi transferă şi concentrează proteinele. sintetizează polizaharide şi 154 . manoza şi acidul sialic. care asigură formarea proteinelor în vacuolele din concavitatea cisternelor şi în granulele de secreţie. aşa cum e arată polaritatea lui.7. Complexul golgian este. Granule dense la fluxul de e. 6. Produsul care urmează să fie secretat va suporta apoi o remaniere suplimentară după detaşarea veziculelor din săculeţii golgieni. ci ca pe un compartiment la nivelul căruia are loc o activitate enzimatică mult diferită şi o complexare a moleculelor mici într-o moleculă mare. rolul reticulului endoplasmatic in elaborarea unor vezicule care. Produsul secretat se prezintă ca material diferit (enzime. dau naştere acrozomului matur. în reticulul endoplasmatic pătrund N – acetilgalactozomină şi monozohexozomină. sinteza glicoproteinelor şi mucopolizaharidelor se efectuează în aparatul Golgi. numai la nivelul zonei Golgi. care. În formarea lipoproteinelor.În vacuola de concentrare proteinele suferă un proces de concentrare în granule de zimogen printr-un mecanism încă neclar (probabil printr-un proces de deshidratare. unde într-o a doua etapă. hidraţi de C şi lipide. În schimb. în circa 5 minute. membranele golgiene având rolul de a uni produşii separaţi (proteine – lipide) într-o moleculă mare – complexul lipoproteic.). S-a evidenţiat de asemenea. prin fuzionare. se adiţionează galactoza. fuzionând cu lamelele golgiene. Un rol particular al aparatului Golgi este evidenţiat în formarea acrozomului din spermatozoid. mucus. legat de reticulul endoplasmatic şi. folosind şi materialul sintetizat în reticulul endoplasmatic.

8. la diferite alge unicelulare. de unde trec pe faţa distală a aparatului Golgi formată din saculi şi tubuli anastomazaţi. ca de exemplu din glanda multifidă de melc. Funcţiile lizozomilor Rolul lizozomilor primari este de a aproviziona cu enzime fagozomii sau autofagozomii. 6. 95). astăzi este dovedit că participă la formarea pereţilor celulozici ai plantelor prin sinteza celulozei. prin înmugurirea acestora. Aparatul Golgi îndeplineşte un rol şi în secreţiile solide şi anume. Fig. fiind posibila formarea vacuolelor de secretie.1. histiocite.Clasificarea dată de Ch. 95 . apoi imbogatesc membranele golgiene. granulocite. S-a acreditat ideea unui circuit intracelular al subunităţilor membranare hialoplasmice care participa la formarea veziculelor transpoare ce se desprind din reticulul endoplasmatic. care includ o serie de hidrolaze acide. Secreţiile solide. ca în cazul diferitelor glande de la vertebrate (fig.glicoproteine. se deschid la exteriorul celulelor. transformându-i în vacuole heterofagice. de Duve funcţionalităţile lizozomilor 155 . Sinteza enzimelor lizozomale are loc în poliribozomii reticulului endoplasmatic. limitate la o membrană.8. respectiv autofagice sau să elimine la exterior conţinutul lor. pe lângă canaliculii biliari şi abundă în macrofage. Aceste vacuole se fragmenteaza dupa exocitoză in vezicule mici prin a caror dezorganizare se reface stocul subunitatilor membranare din hialoplasma. reinoindu-le permanent. in final. se formează lizozomii. 6. care. De aici. Ei se găsesc în hepatocite. Tot o activitate litică au şi veziculele golgiene. Participarea aparatului Golgi la formarea noilor membrane celulare a fost considerată de unii autori ca o funcţie principală a sa. Lizozomii Sunt structuri tranzitorii din multe celule. granulele vitelusului proteic (în faza când cristalizează proteinele sunt tot formatiuni lizozomale). în realizarea unei „digestii externe”.

Fogozomul se poate deschide la exterior (regurgitare). desfăşurarea procesului este figurată de la stânga la dreapta: sub acţiunea Ca++ filamentele contractile de sub membrana celulară realizează înglobarea unei particule care intră în citoplasmă. polizaharidică. migrează prin căile microtubulare de-a lungul citoplasmei şi se fragmentează. imobilizează proteinele acesteia. se depărtează de faţa internă a membranei şi uşurează astfel deschiderea vacuolei în exterior În prezenţa Ca2+ are loc reunirea actinei cu miozina şi formarea actomiozinei. transformându-se în heterolizozomi. este separat de citoplasmă printr-o porţiune din membrana plasmatică. a mică invaginare ce conţine o mică parte din mediul extern.Dinamica endocitozei. Particulele care aderă la suprafaţa membranei celulare. sub acţiunea Ca++. Vacuolele heterafagice pot acumula coloranţi şi medicamente din mediul extracelular. Glicocalixul ei. nu mai are formă sferică. sau se asociază cu lizozomii primari devenind vacuole heterofagice. proces care este însoţit de contracţia microfilamentelor respective in sensul invaginării membranei celulare. 96 . Astfel. care apoi dispare. 156 . se separă de membrană formând în interiorul fagozomului o masă amorfă. 96). După pierderea glicocalixului fagozomul suferă o deshidratare. Fig. devenit interior.Endocitoza diferitelor particule sau pinocitoza lichidului extracelular se face cu participarea filamentelor mecanocontracţiilor sub-membranare (fig. Unda de depolarizare eliberează Ca2+ din reticulul endoplasmatic. crescând permeabilitatea Na+ care intră în celulă şi provoacă depolarizarea membranei. Circulând în citoplasmă se încarcă cu enzimele lizozomale. după care corpii reziduali pot fi excretaţi printr-un mecanism în care proteinele mecanocontractile. înconjurată de membrana respectivă. fagozomul iniţial.

rezultă din contopirea mai multor vacuole endocitare. Când autofagozomul s-a format. ceea ce înseamnă că într-o celulă o mitocondrie este distrusă la fiecare 15 minute. clorochina. La fel sunt digerate bacteriile de către leucocitele neutrofile şi macrofage şi sunt degradate substanţele toxice şi medicamentoase. Autofagozomul ia naştere prin circumscrierea unei porţiuni de citoplasmă cu organitele respective de către membranele cisternelor reticulului endoplasmatic sau ale saculilor golgieni. În circa 300 de zile mitocondriile unui hepatocit se reînnoiesc de aproximativ 30 de ori. Acest proces are loc pe trei căi: prin hidrolazele nelizozomale din nucleu şi citoplasmă. Celulele unui animal supus la inaniţie se nutresc prin autofagia propriului conţinut.Funcţiile peroxizonilor 157 . hrănind celula. dispariţia cozii larvare la anure. Când organismul nu mai are nevoie de anumiţi hormoni atunci glandele care le elaborează distrug prin autofagie granulele de secreţie respectivă. Tot prin autofagie se limitează extinderea unor procese degenerative (ale hepatocitelor şi celulelor pancreatice de actinomicină – inhibitor al sintezei ARN) etc. Rezultă aşa-zişii „corpi reziduali” care pot să-şi elimine de foarte multe ori conţinutul afară. Vacuola autofagică se constituie din contopirea unui autofagozom cu lizozomii primari. în alte cazuri. autofagia unei structuri constituie un mecanism care influenţează integralitatea organelor. 97 . metabolismul celulelor refolosind în acelaşi timp materialele acestora în sinteze ulterioare. particulele captate prin fagocitoză sunt digerate în vacuole heterofagice şi componentele lor trec prin membrana lizozomală în citoplasmă. curburile encefalului. determină ruperea membranei şi enzimelor lizozomale distrug parazitul. Faptul că enzimele lizozomale nu digeră membrana lizozomilor s-ar putea datora rezistenţei învelişului propriu glicoproteic de pe faţa internă a membranei lizozomale.Astfel. Fig. iar celulele moarte sunt lizate de enzimele lizozomale proprii. individualizarea falangelor. etc. În mod normal. prin enzimele lizozomale care ies din lizozomii primari şi digeră structurile respective. lipofuxime etc. prin autofagie. Se ştie că una din proprietăţile fundamentale ale celulelor este de a-şi reînnoi permanent structurile lor funcţionale. pigmenţi biliari. formarea rinichiului. Enzimele lizozomale eliminate în afara celulelor permit unor celule să-şi croiască drum printre zone tisulare compacte şi greu de străbătut. prin aceasta detoxificându-se organismul. acumulându-se în heterolizozomii plasmodiului malariei. Autofagozomii care se formează în ficat şi rinichi distrug permanent organitele celulare în mod constant. Ceea ce rămâne nedigerat în hetero-fagozomi şi autofagozomi apare sub forma unor figuri mielinice. în el se varsă conţinutul enzimatic al lizozomilor primari. feritine. În cursul ontogeniei.

sunt cazuri când nu se mai pot transcrie mesaje pentru o serie de enzime lizozomale (glucozidaze. galactizidaze) astfel că. fie membranele lizozomilor fuzionează dând lizozomi mari de 2 – 5 µφ. ale branhiilor. iar enzimele eliberate omoară celule. iar la copii moartea rapidă. reglează catabolismul glucozei.5 µφ formaţi dintr-o membrană şi o matrice. În maladii ca pneumoconiozele (leziuni pulmonare. negăsind enzima respectivă responsabilă de hidroliza lor. endotoxine. fie când donorul de O2 este H2O2 . Răspunsul la stres implică alăturarea transcrierii unui set anumit de gene care codifică pentru proteinele de şoc termic (hsp) numite şi „proteine de stres”. sintetizând glucoza din precursori neglucidici. Aceste proteine de stres ajută celulelor supuse stresului să-şi menţină proteinele într-o conformaţie corectă.). virusuri.10. determinând conformaţia structurală normală. pe un număr mare tot mai mare de organisme procariote şi eucariote. funcţionarea normală corespunzătoare. ceea ce înseamnă „proteine de însoţire” deoarece intervin pe tot parcursul sintezei celorlalte proteine din organisme. Zn – se produc lize ale membranei lizozomilor. Aceste proteine au fost denumite „proteine chaperone” sau „chaperoni moleculari”. Cunoaşterea acestei noi clase de proteine a permis în ultimii ani deschiderea unor noi căi în abordarea şi înţelegerea proceselor celulare survenite în condiţii de stres. permeabili ce produc scăderea rezistenţei organismului la infecţii. jucând rol în gluconeogeneză. Dintre acestea cea mai cunoscută la bacterii este proteina de şoc termic hsp70k1. Be. cu diferite consecinţe chimice. Proteinele chaperone Studiile de specialitate şi biologie moleculară din ultimii ani au demonstrat. sfingomielinaze. post-translaţional. 6. anoxie. ajută ca aceste proteine să fie translocate către diferite organite celulare (transport 1 kilodaltoni 158 . denumite nucleoizi sau o placă marginală mai densă la primate. ajutându-le astfel să-şi găsească o structură terţiară stabilă. Cercetările efectuate în ultimii 25 de ani au demonstrat că există o uniformitate izbitoare în modul în care diferite organisme răspund la diferite forme de stres. Peroxizomii Sunt corpusculi de 0. În peroxizomi se întâlneşte catalaza care distruge H2O2 cu producere de H2O. Si. starea corectă de pliere şi agregare finală a acestora şi implicit. praf de cărbune etc.9. o serie de substanţe ce pătrund în lizozomi. intervenind şi în sinteza sterolilor (fig. Proteinele charperone au capacitatea comună de a-şi regla propria asamblare şi pliere (împăturire) motiv pentru care au fost numite şi autofoldaze. Într-o serie de maladii genetice. Peroxizomii produc o cantitate mică de energie. 6. fie prin oxidarea unui substrat redus. existenţa unei clase speciale de proteine cu rol esenţial în viaţa celulei. senescenţă cât şi în fenomenele degenerative tip boli prionice . fie. 97). spleno şi hepatomegalie. scleroza parenchinului pulmonar) datorită inhalării de C. fotofobie. ele reactivează proteinele legate după stres şi au rol de catalizatori prin creşterea vitezei de înfăşurare a proteinelor. albinism. iar uneori cu formaţiuni poli-şi multitubulare.Datele acumulate pledează pentru existenţa unui număr foarte mare şi complex de proprietăţi funcţionale ale acestor proteine. se acumulează in cantitate mare într-o serie de celule.Sunt cazuri când membrana lizozomală este distrusă prin diferiţi factori externi (şocuri traumatice.

translocaţie. hsp70. au fost deschise şi reglări la nivel de translaţie. cantitatea ei creşte în nucleu şi este secretată parţial în mediul extracelular. să atingă o conformaţie normală. Dintre proteinele de stres. la procariote s-a demonstrat existenţa unui sistem de proteine chaperone care acţionează succesiv. Studiile asupra redistribuirii proteinei grp94 în condiţii de stres au adus lumină asupra înţelegerii patern-urilor de glicolizare ale grp94 modifică după stresul celular. Proteinele hsp se diferenţiază între ele prin greutatea lor moleculară (exprimată în kda): hsp60. - - 159 . asamblare. dar şi a anumitor proteine normale (cu viaţă scurtă) atât la procariote cât şi la eucariote. sugerând deci că o proteină anormal împăturită reprezintă componentă cheie a procesului de recunoaştere a stresului de către celulă. corespunzându-i în citoplasmă proteina chaperone hsp90. La eucariote. creştere şi dezvoltare. cât şi pe cele anormale. plierea şi funcţionarea normală a proteinelor nou-sintetizate. acordând termotoleranţă. aceste stări declanşează imediat răspunsul „la stres”. Formează complexe mari citosolice cu numeroşi alţi chaperoni. Proteinelor chaperone li se atribuie multiple funcţii: protecţia celulară crescută în condiţii de stres.asamblare/dezasamblare a proteinelor non-sintetizate. reticulul endoplasmatic (RE) se comportă ca nu senzor ce captează toate variaţiile în condiţii de stres (metabolismul calciului. sau o mare cantitate de proteine nascente neâmpăturite. translocaţia. est considerată drept „marker de stres”. determinarea stării de împăturire. Proteinele de stres joacă un rol important şi în condiţii de nonstres. Proteina chaperone grp94 este cea mai abudentă dintre toţi chaperonii din RE (în proporţie de 50%) şi aparatul Golgi.vectorial). Această proteină a fost deschisă atât la procariote cât şi la eucariote. Proteina chaperone hsp90 este de asemenea implică în protecţia microtubulilor şi a filamentoase citoplasmatice faţă de stres (şoc termic). hsp90. anume în perioada de diferenţiere celulară. traficul proteinelor (transport vectorial). În celula eucariotă. având rol vital în sinteza. în unele cazuri.declanşând procesul de transcriere/translaţie a proteinelor de stres nu este încă bine cunoscut. Se pare că grp94 este o glicoproteină transmembranară (hidrofobă şi cu afinitate pentru lipide). potenţialul redox. deşi. activitatea factorilor de transcriere şi a activităţii kinazelor proteice. proteinele semiîmpăturite din lumenul şi membrana RE. Hsp90 constituie 1-2% din totalul proteinelor citoplasmatice. proteina chaperone hsp70 are rol în sortarea proteinelor anormale. asamblarea complexelor ribonucleoproteice a ribozomilor. chaperonii hsp60 şi hsp70 au rol în împăturire. hsp90 are rol în reglarea. În condiţii de stres pot să apară proteine împăturite. Hsp90 se asociază cu fibrele de ribonucleoproteine modulând stuctura ARN-ului. Răspunsul la stres este reglat în principal la nivel de transcriere. într-o reacţie în lanţ. În aceste condiţii. Hsp90 protejează proteinele ţintă de proteoliză şi le asigură înmagazinarea. cele mai cunoscute sunt proteinele de şoc termic hsp (heat shock protein). grp94 se redistribuie în aparatul Golgi. Modul în care celula este capabilă să sesizeze acumularea intracelulară de proteine anormal împăturite. şi ghidează atât proteinele normale nou-sintetizate. stabilitate.

regenerează ADN-ul după şoc termic. poate fi fosforilată în prezenţa unui înalt nivel de calciu. osoasă. rearanjările majore în structurile nucleare în cursul oogenezei şi embriogenezei precoce. Unele observaţii sugerează că hsp exercită o acţiune de citoprotecţie asupra SNC ca urmare a răspunsului la stres. Starea toxică este potenţată de eliberarea continuă de glutamat după producerea leziunii iniţiale. fosfolipazele. face ca acestora să se menţină în stare parţial despăturită capabilă de a fixa hormonul respectiv. Dintre aceştia. retiniană. Au fost deschise drept ţinte imune proteinele hsp10 de la Mycobacterium leprae şi proteinele hsp60 şi hsp70 de la Mycobacterium leprae şi M. Chaperonii. având drept rezultat atenuarea efectelor distructive. scăderea pH-ului intracelular. în această stare. rolul protector în SNC. Chaperonii au rolul în menţinerea stării de răsucire moderată a moleculelor de ADN. tuberculosis. 160 . Mecanismul protector al hsp se pare că este legat de combinarea acestora cu proteazele. procariote şi eucariote. faptul că proteinele chapenare au potenţialul de a-şi creşte sinteza şi in condiţii de stres. intervin în procesul de dezvoltare celulară. Într-un număr mare de infecţii (bacteriene şi parazitare cu protozoare şi helminţi) moleculele chaperone devin ţinte imune proeminente pentru celulele T. Toate aceste procese sunt implicate în producerea răspunsului de tip proteine şoc termic (hsp). replicare. menţinerea şi remodelarea arhitecturii celulare (citoscheletul). asamblarea şi reglarea activităţii receptorilor pentru hormonii steroizi.Hsp90. Hsp90 şi grp94 intervin în ciclul celular şi diferenţierea celulară (hsp90 intervine dezvoltarea neurală. prin legarea de receptorii pentru hormonii steroizi. - - - - - Hsp90 şi grp94 intervin în apoptoză şi în procesele de îmbătrânire celulară. prin formarea complexelor ADN-hsp90-histone. recombinare. Hsp70 se leagă de ATP. a ARN-ului şi proteinelor .S-a demonstrat că insulina induce producerea de proteine hsp70. Aceste proteine hsp70 reprezintă o proteină asociată cu microtuburi şi implicată în transportul axonal lent. având o slabă acţiune ATP-zica. prezenţi în toate organismele. au rol şi în biogeneza unor structuri macromoleculare. rolul în imunogenitate. activitatea kinazei. proteinele hsp60 şi hsp70 s-au dovedit a avea rol în biogeneza mitocondriilor. din cursul mitozei. proteina hsp face posibilă asamblarea centrozomilor. 1998) arată că funcţia majoră a hsp90 pare a fi participarea acesteia la omogenizarea.- biogeneza mitocondriilor şi peroxizomilor. răspunsul imun. cu fibrele de ribonuleoproteine ale pericromatinei . ADN-ul poate fi uşor antrenat în activitatea de transcriere. Stresul excitator este mediat de scăderea cantităţii intracelulare de glucoză. Proteinele hsp70 au rol şi în stabilizarea citosolica a proteinelor peroxizemale. clivajul proteolitic al proteinelor structurale şi prezenţa de radicali liberi mediaţi de denaturarea proteinelor. ar explica în mare măsură . Hsp90 este implicat în asamblarea diferitelor complexe virale (complex ARN reverstransciptaza). Date recente (Cyermely şi Colab. Proteinele hsp70 sunt prezente în ţesutul nervos şi în condiţii de nonstres. replicarea ADN-ului la virusuri. Hsp90 se asociază cu nucleolii. modulează stuctura ADN-ului nuclear. kinazele sau receptării controlul transmiţătorilor. musculară). Cel mai mare rol protector îl au proteinele din familia hsp70. aceşti caperonii oferă celulei protecţie faţă de factorii de necroză a tumorilor (TNF) şi faţă de leziunile oxidative. Se ataşează de ADN desfăşurând activitate de tip topoizomerază şi nuclează.

1. Procesul distributiv al moleculelor ADN se realizează prin mecanisme specializate. în urma meiozei se formează 4 celule fiice (gameţii). adică a segmentului genomic ce transcrie ARNr (organizatorul nuclear). fiind posibile mitoze fără duplicarea cromozomilor sau duplicarea fără mitoze. această capacitate pare a fi coordonată de prezenţa intranucleară a ADNr. Mitoza este caracteristică celulelor somatice şi asigură o repartizare egală în celulele fiice a materialului genetic replicat. Iniţierea replicării genomului depinde de o sinteză proteică prealabilă. fiind necesară condensării cromozomilor profazici. la fiecare interval de temperatură diferite faze ale ciclului rămânând constante ca cinetică. Apariţia unor descendenţi celulari cu acelaşi potenţial genetic reclamă exercitarea unui riguros control asupra replicării şi distribuirii materialului genetic. Sinteza care are loc chiar în profază este necesară desfăşurării mitozei şi dacă ea lipseşte celulele revin în interfază . în urma acestui proces. o 7. în ciclul citoplasmatic are lor dublarea numărului de organite celulare şi citokineza. prin care se realizează duplicarea constituenţilor celulari şi distributive. O altă sinteză proteică are loc la începutul fazei G2. Duplicarea cromozomilor nu pare să fie în legătură cu distribuţia lor. ceea ce duce la endoploidii. care este inductoare pentru nucleii cu capacitate de replicaţie. adică de perioada de la sfârşitul unei diviziuni şi începutul următoarei. Funcţie de compartimentele celulare în care se desfăşoară aceste evenimente se disting două componente ale ciclului celular: ciclul cromozomial şi ciclul citoplasmatic. la eucariote cele mai frecvent întâlnite fiind mitoza şi meioza. reproducerea se realizează prin forme diferite. fiecare prezentând o jumătate din informaţia genetică a celulei parentale. celula parentală se divide. Ciclul celular Reproducerea celulară implică evenimente multiple şi complexe ce se succed ciclic şi care constituie ciclul celular. Reproducerea celulelor eucariote are loc printr-un proces complex denumit diviziune celulară. Prin fuziunea gameţilor (spermatozoidul şi ovulul) ia naştere oul fecundat din care se dezvoltă ulterior întregul organism multicelular.1. Ciclul celular la animale Ca şi la plante. 7.1. 7. Acest capitol îşi propune să prezinte principalele etape ale reproducerii celulare şi mecanismele de control implicate în desfăşurarea acestui complex proces. Diviziunea celulară implică desfăşurarea unor evenimente celulare replicative. 161 . Ciclul celular la plante La plantele superioare rata ciclurilor celulare este invers proporţională cu temperatura (5 – 30o). La nivel celular. Meioza este întâlnită la celulele germinale.2. În ciclul cromozomial dublarea cantităţii de ADN alternează cu mitoza.1. cea mai mare parte a ciclului celular de la animale este reprezentată de interfază. dând naştere la două celule fiice. ce asigură partiţia constituenţilor celulei în celulele fiice.reproducerea.Capitolul 7 REPRODUCEREA CELULARĂ Creşterea organismelor şi transmiterea caracterelor ereditare de-a lungul generaţiilor au la bază o caracteristică fundamentală a materiei vii .

Biosinteza proteică depinde de activitatea genică transcripţională din eucromatină. Urmează mitozei şi durează 5 – 10 ore la mamifere . citospectrofotometric.Ciclul celular şi mitoza celulei animale 162 . Faza S . care elaborează diferiti mesageri sub formă de ARN m ce servesc după aceea în biosinteza proteică citoplasmatică . ca şi a histonelor (fig. Aglomerarea mai multor cromomere dă naştere blocurilor de heterocromatină. Durează 6 – 8 ore. Fig. cantitate care rămâne constantă în decursul perioadei G1. se poate detecta. în cursul căreia cantitatea de ADN se dublează . Această replicare necesită separarea celor două lanţuri de ADN în punctele de iniţiere. Interfaza Faza G1. 98). formează în anumite locuri de-a lungul cromozomilor împachetări mai voluminoase. Fibrele de cromatină dintre blocurile heterocromatinice sunt mai puţin împachetate. Rata replicării helixului de ADN de la mamifere este de 0. constituind eucromatina. Marcajele cu 3H – timidină a unor culturi celulare sincronizate arată că încorporarea „marcajului” (3H timidină) are loc în primele 10 minute ale fazei şi apare pe autoradiografii la periferia nucleului şi nucleolului. Fiecare lanţ serveşte ca model complementar al altuia nou care se sintetizează enzimatic . La om (46 cromozomi). 98 .Nucleul nu prezintă în interfază transformări vizibile la microscopul fotonic. dublarea a acestuia. după reacţia Feulgen pentru AND. raportul dintre lungimea cromatinei cu fibra unitară de 250 Å diametru şi lungimea ADN este la nucleii umani de 1 : 4.5 – 1 µ / minut. cantitatea de ADN a nucleilor diploizi este de 6. de aproximativ 250Å diametru. în schimb.8 x 10 –12g. Fibra nucleozomală unitară. denumite cromomere în raport cu proteinele matriceale. În cursul ei nu se înregistrează noi sinteze de ADN şi celulele conţin cantitatea de ADN caracteristică speciei sa ţesutului respectiv .

În această perioadă sintetică cantitatea de ADN creşte de la nivelul diploid 2n, trecând prin etape intermediare: 2,5C; 3C, 3,5C până ajunge la nivelul 4C, moment în care, prin mecanisme foarte exacte de reglaj celular, încă necunoscute, este încetată încorporarea de 3H timidină. Celula şi-a dublat cantitatea de ADN; iniţială în vederea repartizării aceleiaşi cantităţi 2C, de ADN în celulele fiice, respectiv aceleiaşi cantităţi de informaţie genetică. Prin ţinerea materialului biologic în contact cu 3H – timidină pentru durate diferite de timp presupuse a corespunde începutului, mijlocului şi sfârşitului perioadei S, se evidenţiază autoradiografic o replicare timpurie, mijlocie şi târzie (tardivă) a unor segmente cromozomale sau cromozomi întregi ai complementului unei celule sau specii. Când materialul biologic este ţinut mai puţin timp în contact cu izotopul, se constată că numai anumite părţi ale cromozomilor metafazici vor apare radiografic ca „grain-uri” (puncte) de încorporare a acestuia. Acestea sunt segmentele eucromatice ale cromozomilor; care au deci replicare precoce, la începutul perioadei S. Când materialul biologic stă mai mult timp în contact cu trasorul, corespunzând la 1 / 2 sau 2/3 din stadiul S, se constată că cea mai mare parte a cromozomului metafazici ca şi cei mai mulţi din cromozomii complementului prezintă marcaj radioactiv, puţine segmente, respectiv cromozomii, rămânând totuşi nemarcaţi. Acestea sunt segmente heterocromatice, respectiv cromozomi cu replicare tardivă. Când materialul biologic a stat în contact cu trasorul pentru un timp ce corespunde unei perioade S integrale, cromozomii metafazici, apar total marcaţi radioactiv. Faza G2. Este mai scurtă, durând 4 – 5 ore şi începe odată cu terminarea replicării heterocromatinei. Sintezele de ADN persistă, iar cantitatea de ADN este dublă faţă de G1. Faza M (sau mitotică). Reprezintă separarea duplexurilor de cromozomi (sau a cromatidelor – surori, după unii autori), împreună cu două loturi de citoplasmă care includ toţi constituenţii săi, în cele două celule fiice. Prin cinematografie cu contrast de fază s-a stabilit că profaza durează 10 – 15 minute, prometafaza şi metafaza 25 – 35 minute, anafaza 5 – 8 minute şi telofaza 20 minute . Derularea ciclului celular implică reglarea succesiunii evenimentelor ce se desfăşoară în cadrul acestuia Acurateţea proceselor de replicare şi segregare a ADN depinde de rezolvarea de către celulă a problemei succesiunii evenimentelor ciclului celular într-o ordine strictă, astfel încât, declanşarea unui nou eveniment să survină doar în urma încheierii complete a evenimentului precedent. Rezolvarea acestei probleme reclamă funcţionarea unor mecanisme de control şi existenţa la nivel celular a unor factori reglatori. Primele date privind existenţa unor factori implicaţi în reglarea ciclului celular au fost furnizate de experienţele de fuziune celulară Obţinerea populaţiilor de celule sincronizate (în care celulele se află în aceeaşi perioadă a ciclului celular) şi experienţele de fuziune celulară au sugerat existenţa unor factori reglatori ce controlează trei evenimente cheie ale ciclului celular: a) iniţierea sintezei ADN; b) derularea replicării materialului genetic nuclear; c) declanşarea procesului mitotic în care are loc segregarea materialului genetic. S-a constatat că în urma fuzionării unei celule aflate în perioada G1 cu o alta ce se găseşte în perioada S a ciclului celular, ADN celulei G1 începe să se replice. Experimentul a stat la baza presupunerii existenţei unui semnal capabil să activeze aparatul ADN replicativ. Acest semnal absent probabil din celulele G1, dar prezent în citoplasmă celulelor S a fost numit activator al perioadei S (S - phase activator). Deoarece în celulele hibride G2 x G1 nu s-a înregistrat iniţiera replicării ADN în nucleul G2, s-a considerat că activatorul fazei S este eliminat (sau blocat) din citoplasmă celulelor, la scurt timp după încheierea perioadei sintetice.

163

În urma fuziunii celulelor aflate în perioadele G2 şi S ale ciclului celular, sinteza ADN în nucleul celulelor din S continuă până în momentul replicării complete a materialului lor genetic, ceea ce indică absenţa unui inhibitor al sintezei ADN în citoplasmă celulelor G2. în acelaşi timp prezenţa activatorului perioadei S nu pare să afecteze nucleul G2 de vreme ce nu se înregistrează o reiniţiere a replicării ADN în acest nucleu, procesul replicativ fiind blocat până la trecerea celulei în perioada G1 a unui nou ciclu celular. Funcţionarea unui mecanism de blocare a sintezei ADN poate explica de ce într-o celulă nu are loc derularea repetată a procesului ADN replicativ. S-a constatat că atât replicarea incompletă a materialului genetic, cât şi existenţa unor erori în molecule ADN nou sintetizate ce reclamă intervenţia mecanismelor de reparare, determină întârzierea intrării celulei în mitoză. Deoarece procesul replicativ şi cel de reparare sunt asociate cu existenţa ADN monocatenar, se consideră că excesul de ADN monocatenar declanşează sinteza unui factor citoplasmatic, semnal ce împiedică intrarea celulelor în mitoză până în momentul desăvârşirii replicării sau reparăii erorilor. Acest factor ce controlează acurateţea procesului ADN replicativ a fost numit semnal de întârziere a perioadei mitotice (M - phase delaying signal). Intrarea celulelor în mitoză este determinată de dispariţia semnalului de întârziere a mitozei şi acumularea în citoplasmă a unui factor ce iniţiază mecanismul de segregare a materialului genetic, numit factor de activare a mitozei (M - phase promoting factor: MPF). Studiile bazate pe experienţele de fuziune celulară, în care s-au obţinut hibrizi g1 X M; G2 x M şi S x M, au demonstrat că prezenţa MPF (factor citoplasmatic prezent în celulele aflate în mitoză) declanşează în nucleul celulelor aflate în oricare perioadă a ciclului celular condensarea cromatinei, eveniment caracteristic mitozei. Se sugerează că factorul de întârziere a mitozei exercită un efect inhibitor asupra sintezei MPF. Acţiunea inhibitoare dispare în prezenţa MPF de vreme ce în celulele hibride, rezultate prin fuziunea celulelor G1, S sau G2 cu celulele M, în care factorii citoplasmatici coexistă, are loc condensarea cromatinei.

7.1.3. Ciclinele şi protein - kinazele dependente de cicline
Ciclinele şi protein - kinazele dependente de cicline constituie componentele motorului ciclului celular. Modificările apărute în statusul motorului, ca urmare a interacţiunilor dintre cele două componente, declanşează evenimentele ciclului celular (fig. 99). Aceste evenimente pot fi clasificate în patru grupe: a) evenimente declanşate de depăşirea punctului de START: - iniţierea replicării ADN; - replicarea centrilor organizatori ai microtubulilor (MTOC). b) evenimente ce au loc pe parcursul derulării replicării ADN. c) evenimente iniţiate în momentul intrării celulei în mitoză; - asamblarea fusului de diviziune; - condensarea cromatinei; - dezorganizarea membranei nucleare. d) evenimente ce marchează încheierea procesului mitotic; - dezasamblarea fusului de diviziune; - segregarea cromozomilor; - decondensarea cromatinei; - reorganizarea membranei nucleare; - citokineza.

164

Fig. 99 - Schema generală a funcţionării motorului ciclului celular. Interacţiunile ce se stabilesc între cicline şi protein kinaze dependente de cicline (cdk) au ca rezultat declanşarea evenimentelor caracteristice diviziunii celulare. 7.1.3.1. Protein - kinazele dependente de cicline (cdk) Prima protein kinază dependentă de cicline (34 KDa) a fost descoperită în 1988 ca produs al genei cdc2 din Saccharomices pompe şi al genei CDC 28 din Saccharomices cerevisiae. Ea a fost numită proteina p34 cdc2/CDC28 sau cdk1. Proteina cdk1 joacă un rol important în controlul ciclului celular, operând la nivelul punctelor de graniţă G1/S şi G2/M. Gene omologe cdc2/CDC28 au fost identificate şi în genomul uman. Introduse prin clonare în drojdii defective în cdc2/CDC28, genele umane au fost capabile să suplinească absenţa genelor corespondente din drojdii. Constatarea sugerează că proteina cdkl a fost conservată de-a lungul evoluţiei speciilor, acest element implicat în reglarea ciclului celular fiind comun tuturor celulelor eucariote. Descoperirea unei proteine, p33 (33KDa), numită cdk2 datorită asemănării structurale şi funcţionale cu cdk1, a demonstrat existenţa unei întregi familii de protein kinaze dependente de cicline. în prezent, şase membri ai acestei familii au fost identificaţi. 7.1.3.2. Ciclinele Ciclinele reprezintă un grup restrâns de proteine a căror sinteză se realizează într-o manieră dependentă de perioadele ciclului celular. Ele activează cdk formând cu acestea complexe ce prezintă activitate kinazică. Pe parcursul formării complexelor, ciclinele induc modificări conformaţionale şi de locaţie a cdk ceea ce conferă acestora specificitate în fosforilarea diferitelor substrate. Specificitatea activităţii catalititce a complexelor ciclină/cdk stă la baza parcurgerii de către celulă a ciclului celular.

165

Fig. 100 - Complexele ciclină/cdk implicate în diferitele perioade ale ciclului celular. Spre deosebire de cicline, care se acumulează în celulă într-o manieră dependentă de perioadele ciclului celular, cdk sunt prezente pe tot parcursul ciclului celular. Funcţie de omologia secvenţelor de aminoacizi şi implicarea lor în perioadele ciclului celular, ciclinele se clasifică în trei grupe (fig. 100): a) ciclinele perioadei G1 (ciclinele G1): ciclineie D şi E; b) ciclinele perioadei S: ciclina A; c) ciclinele perioadei M (cicline mitotice): ciclina B. Ciclinele G1 asigură traversarea de către celulă a perioadei G1 şi tranziţia G1/S. Din această grupă fac parte cele trei subtipuri ale ciclinei D (D1, D2, D3) şi ciclina E. Ciclinele D sunt sintetizate în faza timpurie a perioadei G1. Ele formează complexe cu diferite tipuri de cdk (cdk1 - cdk6). Se sugerează că complexele ciclina D/cdk constituie primele componente ale cascadei ciclinelor, ele acţionând în sensul activării ciclinelor E, care Ia rândul lor activează ciclinele A implicate în derularea perioadei sintetice a ciclului celular. Ciclinele E sunt sintetizate târziu în G1. Mai selective comparativ cu ciclinele D, ciclinele E se asociază doar cu cdk2 şi cdk3. Acţiunea celor două tipuri de complexe G1 se suprapune spre sfârşitul perioadei G1 având ca rezultat propulsarea celulei în perioada sintetică a ciclului celular. Ciclina A se asociază cu cdk2 la graniţa dintre perioadele G, şi S. Complexul favorizează derularea perioadei sintetice şi intrarea celulei în G2. În faza târzie a perioadei S se formează complexul ciclina A/cdk1 ce conduce celula de-a lungul perioadei G2 spre graniţa G/M. Ciclina B prin asociere cu cdk1 dă naştere unui complex cunoscut sub numele de factor de promovare a celulei în mitoză (MPF – Maturation Promotion Factor) ce operează în punctul de tranziţie G2/M. Studiile efectuate pe drojdii au furnizat informaţii interesante cu privire la modul în care complexul ciclină B/p34cdc2 acţionează în sensul propulsării celulei în perioada mitotică a ciclului celular (figura 101).

166

Fig. 101 - Ciclinele B se acumulează pe parcursul interfazei, formând prin asociere cu p34cdc2 complexul pre-MPF. Acesta este imediat fosforilat la nivelul Tyr 15 şi a Thr 160 din p34cdc2 de către tirozin/treonin kinaza (wee1), pierzându-şi activitatea kinazică. Sub acţiunea tirozin fosfatazei (cdc25) pre-MPF este defosforilat, transformându-se în MPF activ la începutul mitozei. în ultimele etape ale mitozei ciclinele B sunt rapid degradate de proteaze. Sinteza ciclinelor B este iniţiată în faza târzie a perioadei sintetice. Pe parcursul perioadei G2 ciclinele B se asociază cu p34cdc2 dând naştere unui complex pre-MPF, lipsit de activitate kinazică. Pierderea activităţii kinazice de către pre-MPF se datorează faptului că acest complex constituie unul dintre substratele unei tirozin/treonin kinaze. Enzima, produs al genei weel, fosforilează tirozina 15 şi treonina 160 din lanţul de aminoacizi ai proteinei p34cdc2. Fosforilarea tirozinei 15 este responsabilă de inhibarea funcţiei kinazice a proteinei p34cdc2. Defosforilarea tirozinei 15 are loc la sfârşitul perioadei G2 a ciclului celular, sub acţiunea unei tirozin fosfataze codificată de gena cdc25. Reacţia de defosforilare, transformă pre-MPF inactiv în MPF cu activitate protein kinazică (figura 102). MPF inhibă tirozin/treonin kinaza şi activează tirozin fosfataza, ceea ce conduce la acumularea masivă a MPF în citoplasmă şi, ulterior, declanşarea unei rapide şi ireversibile treceri a celulei în perioada mitotită a ciclului celular. Fig. 102 - Reacţiile de fosforilare şi defosforilare ale MPF Evenimentele ce marchează intrarea celulei în perioada mitotică sunt rezultatul fosforilării directe sau indirecte a unor proteine de către MPF. Prin fosforilarea laminelor nucleare, MPF declanşează dezorganizarea membranei nucleare. Fosforilarea histonei H1, proces ce iniţiază condensarea cromatinei, este cataliuzaqtă de proteinkinaza, enzimă activată prin fosforilare de către MPF. Se consideră că un mecanism indirect de fosforilare similar stă la baza asamblării fusului de diviziune. Dintre enzimele activate de MPF fac parte şi cele implicate în conjugarea ciclinelor cu molecula marker a proteolizei, numită ubiquitină.

167

Fosforilarea proteinei RB are loc la sfârşitul perioadei G1 sub acţiunea complexelor ciclină D/cdk. b) un semnal generat de senzor. blocându-l. Unul dintre aceştia este factorul E2F responsabil de exprimarea genei ce codifică ciclina A. Ciclinele D prezintă o secvenţă peptidică amino-terminală (Leu-X-Cys-X-Glu) prin care se pot lega la un domeniu specific (pocket region) al proteinei RB. 7. întârzierea sau oprirea depăşirii punctului de control de către celulă.mecanism de reglare pozitivă a ciclului celular Proteina Rb transcrisă de antioncogena Rb1 este o proteină nucleară ce face parte dintrun mecanism de blocare a proliferării celulare sub acţiunea factorilor antimitotici (sau în absenţa factorilor mitotici). în absenţa acţiunii efectorilor pozitiv (cicline) scade capacitatea catalitică a cdk ceea ce determină ieşirea celulelor din mitoză şi intrarea lor într-un nou ciclu celular. La rândul lor. Un mecanism de control feed-back reclamă existenţa a cel puţin trei elemente: a) un senzor ce monitorizează desfăşurarea evenimentului.proteina Rb .1. 104). ceea ce determină menţinerea celulei în G1. Un rol interesant în unele mecanisme feed-back îl au inhibitorii cdk (ICDK). 103 . Sechestrarea factorului E2F blochează sinteza ciclinei A.1. inclusiv factori de transcripţie. ciclinele A menţin proteinele RB în stare hiperfosforilată pe parcursul perioadelor S. ciclinele sunt rapid degradate. Tot prin mecanisme feed-back celula este capabilă să detecteze şi să remedieze erori ce apar în desfăşurarea proceselor de replicare şi segregare a materialului genetic. Existenţa unor mecanisme de control feed-back face posibilă încetinirea sau blocarea temporară a motorului ciclului celular în momentul în care desincronizarea a fost detectată. complexele ciclina D/cdk determină trecerea proteinei Rb în stare hiperfosforilată. Scăderea concentraţiei ciclinelor în celulă este urmată de disocierea complexelor ciclină/cdk. Aceasta conduce inevitabil la alterare genetică şi moarte celulară. când revine în starea hipofosforilată. Pe de altă parte. Reglarea ciclului celular prin mecanisme feed-back Apariţia unei desincronizări între durata necesară desfăşurării unui eveniment al ciclului celular şi funcţionarea motorului are ca rezultat iniţierea în celulă a unui nou eveniment înaintea încheierii celui precedent. prin blocarea activării MPF în condiţiile unei replicări incomplete a ADN (fig. 168 .4. În stare hipofosforilată proteina Rb leagă diferite proteine nucleare implicate în reglarea principalelor procese ce asigură creşterea celulară. 7. G2 şi M ale ciclului celular (figura 103). c) un răspuns la nivelul motorului celular care permite progresia. Fig. în special cele active în perioada G. Un exemplu în acest sens este oprirea intrării celulei în mitoză.5. datorită activităţii kinazice.În urma ubiquitinării. ceea ce conduce la eliberarea factorului E2F şi sinteza ciclinei A. Se sugerează că proteinele Rb funcţionează ca un comutator molecular în activarea în cascadă a ciclinelor prin reglarea sintezei ciclinei A. Proteina este menţinută în stare hiperfosforilată până la ultimele etape ale mitozei. Interacţiunea cicline. Aceste proteine au drept ţintă cdk şi complexele ciclină/cdk.

Prin acţiunea inhibitoare asupra complexelor cicline G. Proteina p53 induce exprimarea unei gene ce codifică un inhibitor cdk. 169 . cum ar fi proteinele Rb. Proteina p53 funcţionează ca un factor de transcripţie ce induce exprimarea genei GADD45. ataxie cerebrală progresivă şi deficienţe în sistemul imun. b) replicarea ADN nu este complet încheiată în momentul activării MPF. Recent s-a descoperit un alt mecanism p53 dependent. În urma detectării leziunii la nivel ADN. proteina GADD. o boală autozomală recesivă ce se manifestă prin hipersensibilitate la radiaţii. se remarcă acumularea proteinelor p53 în celulă. Acest mecanism feed-back este inactivat la persoanele ce suferă de ataxietelangiectazie. Sunt prezentate schematic trei situaţii: a) sincronizarea perfectă a replicării ADN cu activarea MPF ce declanşează mitoza. oferind timp celulei să repare leziunea înainte de a intra în perioada S a ciclului celular. Această cale mai implică cel puţin doi participanţi: proteina codificată de gena AT (ataxie-telangiectazie) şi proteina p53 (figura 110). 104 . prin care celula este oprită în perioada G1 ca urmare a lezării ADN prin radiaţii ionizante sau alţi factori de stres celular. prelugeşte perioada G./cdk. în acelaşi mod se consideră că ar acţiona şi proteina 16 (p 16). este blocată activarea complexelor ciclină G./cdk ceea ce împiedică fosforilarea substratelor ţintă. c) Desincronizarea conduce la moarte celulară. printr-un mecanism ce implică produsul genei AT. Fig. d) activarea MPF este blocată prin mecanism feed-back ceea ce permite finalizarea procesului replicativ.Mecanismele feedback sincronizează funcţionarea motorului ciclului celular cu derularea evenimentelor celulare. El face parte dintr-o cale de transmitere a semnalelor ce controlează oprirea ciclului celular în urma lezării ADN sub acţiunea radiaţiilor ionizante. o incidenţă crescută a cancerelor.Prin legarea proteinei p21 de diferiţi cdk ce acţionează în G. numit proteina p21 (WAF1 -Activated Fragment-1 sau CIP1 –cdk Interacting Protein-1).Un inhibitor cdk este produsul genei GADD45 (Specific Growth Arrest DNA Damage Inductible).

cât şi calea p53 .Mecanisme feed-back controlează replicarea ADN în celulele supuse acţiunii factorilor de stress (radiaţii ionizante). Sunt prezentate două căi de control dependente de proteina p53. 170 . 7.1. proliferarea este un proces rapid a cărui desfăşurare este influenţată în principal de aportul nutriţional şi viteza metabolismului celular. în aceste condiţii. ceea ce ilustrează semnificaţia sa deosebit de complexă la organismele pluricelulare. Diversitatea factorilor şi a mecanismelor prin care ei reglează trecerea din G1 în S a celulelor ce alcătuiesc organismele pluricelulare sugerează existenţa la sfârşitul perioadei G1 a mai multor puncte de restricţii. Există foarte puţini indici cu privire la modalitatea prin care celulele sunt capabile să-şi sesizeze propria dimensiune.7. Mecanismul prin care dimensiunea celulei influenţează ciclul cromozomial implică probabil sinteza unei molecule într-o manieră dependentă de cantitatea de ADN celular. Acest echilibru este reglat prin numeroşi factori extra şi intracelulari.1. GADD45 şi p21 funcţionează ca inhibitori ai cdk activi în perioada G1 a ciclului celular.RB conduc la oprirea celulei în G1 ca urmare a detectării unei leziuni la nivel ADN. Încălcarea acestor reguli determină grave modificări la nivel celular ce conduc la malignizare sau moarte celulară. Atât calea AT p53 . În organismele pluricelulare. celulele individuale ce le compun cooperează în scopul asigurării supravieţuirii acestora. Alţi factori responsabili de controlul proliferării celulare în organismele pluricelulare În organismele unicelulare. 7. Dat fiind relaţia de proporţionalitate dintre dimensiunea celulei şi gradul său de ploidie. s-a sugerat că raportul dintre volumul celular şi cantitatea totală de ADN sau numărul seturilor de gene din genomul celular ar constitui un factor critic.6. Ciclul cromozomial şi creşterea celulară Similar organismelor unicelulare. Menţinerea integrităţii structurale a organismului reclamă stabilirea unui permanent echilibru între proliferare şi moarte celulară (apoptoză).Fig.GADD45.p21 . Majoritatea acestor factori acţionează asupra unui punct de control (check point) echivalent punctului start la drojdii. depăşirea perioadei G1 de către celulele organismelor pluricelulare este condiţionată de atingerea dimensiunii standard. raportul dintre cantitatea totală a moleculei şi ADN celular rămâne constantă. Diverşi factori ce reglează trecerea celulelor din G1 în S impun reguli stricte de depăşire a punctului de restricţie. 105 . numit punct de restricţie (R).

prin intermediul cărora semnalul este transmis de la nivelul membranei plasmatice la genele implicate în proliferarea celulară (procesul fiind denumit signal transduction). Majoritatea proteinelor antrenate în răspunsul celular la factorii de creştere sunt codificate de proto-oncogene. devenind oncogene. El stimulează proliferarea fibroblaştilor în culturi celulare şi a celulelor din ţesuturile conjunctiv şi muscular neted. Recunoaşterea lor de către celule prin intermediul receptorilor. cât şi viteza sintezei proteice sunt mult diminuate. care devine astfel capabila sa fosforileze alte proteine asociate membranei plasmatice. Implicarea factorilor de creştere în reglarea diviziunii celulare Factorii de creştere sunt proteine implicate specific în stimularea diviziunii celulare. 106). Factorii de reglare operează la nivelul materialului genetic în sensul activării genelor ce transcriu proteinele implicate în iniţierea sintezei AND. Semnalul amplificat este preluat de proteine citoplasmatice cu activitate tirozin sau treonin/ serin-kinazica şi ulterior transmis în nucleu proteinelor ce joaca rolul de factori de reglare ai replicării şi ai transcripţiei AND.8. 171 . Afirmaţia se bazează pe rezultatele experienţelor pe culturi de celule în care s-a reuşit blocarea sintezei proteice fără ca ciclul cromozomial să fie afectat şi invers. se constată o intensificare a proteosintezei. gene care prin diferite mecanisme (mutaţie punctiformă.Scăderea concentraţiei moleculei sub o valoare prag. rearanjare cromozomială. Celula îşi sintetizează proteinele de întreţinere.1. Alţi factori de creştere sunt prezentaţi în tabelul 3. dar nu mai creşte. Recunoaşterea şi legarea factorului de creştere de către receptorul specific declanşează evenimente ce se derulează în cascadă. În organismele pluricelulare numeroase celule se găsesc în stadiul G0. Receptorul pentru factorul de creştere este o proteină cu activitate tirozinkinazică. Atât aparatul proteosintetic (ribozomi. făcând astfel posibilă repararea leziunilor tisulare. 7. pentru unele celule aflate în G0. capabile să inducă transformarea malignă a celulei (fig. În aceste celule raportul dintre sinteza şi degradarea proteinelor este modificat în comparaţie cu cel al celulelor proliferative aflate în perioada G1. rămânând viabilă. în urma stimulării cu factori de creştere a celulelor aflate în G0. ea evoluând paralel cu ciclul cromozomial. Formarea complexului receptor-factor de creştere determină autofosforilarea la nivelul tirozinei a regiunii intracitoplasmatice a receptorului. În transmiterea semnalului un rol important îl are fosforilarea proteinelor antrenate în acest proces. reprezintă o primă etapă a unui mecanism complex finalizat prin inducerea replicării ADN. prezenţi la nivelul membranei plasmatice. determinată de creşterea volumului celular. fapt care determină depăşirea de către celulă a punctului de restricţie. proteine implicate în desfăşurarea sau reglarea acestui proces). De asemenea. amplificare genetică sau inserţie mutatională) se pot activa. (de exemplu neuronii) creşterea celulară nu reclamă replicarea ADN. ar putea constitui un semnal de depăşire al punctului de restricţie şi de iniţiere a replicării ADN. ARNm. Legătura dintre creşterea şi proliferarea celulară nu este rigidă. Factorul de creştere derivat din trombocite (platelet-derivated growth factor-PDGF) este unul din cele aproximativ 30 de tipuri de factori de creştere identificaţi.

Stimulează proliferarea adipocitelor si a celulelor di tesutul conjunctiv.celulelor precursoare ale macrofagelor şi Factori de stimulare a coloniilor granulocitelor. granulocitare (G-CSF) . proliferarea este dependentă de coexistenţa mai multor factori de creştere. Factorul de creştere a fibroblastilor .fibroblaştilor. IGF-II) Acţiunea asupra celulelor ţinta Stimulează proliferarea mai multor tipuri celulare. Stimulează proliferarea: . Fig. Factorii de creştere şi acţiunea lor asupra celulelor ţintă Factorii de creştere Factorul de creştere epidermal (EGF) Factori de creştere de tip insulinic (IGF-I.neutrofilelor. Interleukina 2 (IL2) Stimulează proliferarea limfocitelor T. Factori de stimulare a coloniilor de Stimulează proliferarea: macrofage (M-CSF) . Competiţia celulelor pentru factorii de creştere Deoarece celulele conţin numeroase tipuri de receptori. Stimulează proliferarea celulelor stem şi a Interleukina 3 (IL3) majoritatii celulelor precursoare ale multor celule diferenţiate.Principalele proteine codificate de protooncogene ce intervin în transmiterea semnalului de proliferare celulară de la factorul de creştere la ADN. Stimulează proliferarea: .mioblaştilor. 7. Induce creşterea axonală si viabilitatea neuronilor Factorul de creştere neuronal (NGF) simpatici şi senzori.celulelor precursoare ale macrofagelor şi granulocitelor.celulelor endoteliale. (FGF) . 172 . . ramânând întro continuă stare proliferativă. Stimulează proliferarea celulelor precur-soare ale Eritropoietina eritrocitelor.1. Activitatea proto-oncogenelor în oncogene şi implicit codificarea unor proteine ce prezintă modificări calitative sau/şi cantitative conduce la pierderea capacităţii celulei de a răspumde corect faţă de factorii de creştere. Celulele transformate se comportă ca şi cum complexul receptor-factor de creştere ar avea un caracter permanent. 106 . Factorii de creştere constituie elemente prin care celulele sunt capabile să controleze proliferarea altor celule (mecanisme paracrine) ce se încadrează în clase diferite sau aparţin aceleiaşi clase (mecanisme autocrine).1.8.Tabelul 3.macrofagelor. factorii de creştere prezenţi în combinaţii variate reglează selectiv diviziunea diferitelor tipuri celulare. În organismele pluricelulare.

formarea adeziunilor intercelulare şi celula-matrice este o condiţie importantă în depăşirea punctului de restricţie . SRC. fenomen cunoscut sub numele de inhibiţie de contact sau inhibarea diviziunii celulare dependenta de densitate. care. Fig. până la încheierea mitozei. celulele se ataşează de suportul solid. la care proliferarea este inhibata. concentraţia factorilor de creştere scade şi în consecinţa diviziunea celulara este oprită.9. 173 . Densitatea populaţiei celulare în monostrat. pare a fi concentrate la nivelul contactelor focale. Ataşarea impune celulei adoptarea unei forme aplatizate şi favorizează proliferarea acesteia. conform experimentelor cu anticorpi monoclinali. devin sferice şi îşi pierd capacitatea proliferativă. fenomen numit dependenţa de ancorare a diviziunii celulare. În momentul în care densitatea populaţiei celulare depaşeşte o valoare prag. celulele pierd parţial legăturile ce le stabilizează în ţesut şi se rotunjesc (fig. 7. Un rol important în acest mecanism îl joacă proteina SRC.În acest ultim caz. prin intermediul contactelor focale ce reprezintă locuri de ancorare în matricea extracelulară a filamentelor de actină ce alcătuiesc citoscheletul. Influenţa adeziunii celulare asupra proliferării S-a constatat ca celulele cultivate în suspensie. cooperarea intercelulară permite menţinerea unei anumite densitatea a populaţiei celulare. Proteina cu activitate tirozin-kinazica.107). Deoarece factorii de creştere sunt prezenţi în mediu în concentraţii foarte mici (PDGF=10-10 M). depinde de concentraţia factorilor de creştere din mediu. celulele ce alcătuiesc populaţia se găsesc într-o permanentă competiţie pentru factorii de creştere. După intrarea în perioada sintetică. Afirmaţia se bazează pe rezultatele studiilor interprinse pe culturi celulare. În culturile statice. iar celulele ţintă conţin numeroşi receptori specifici (105 receptori pentru PDGF/ fibroblast).1. poate determina dezorganizarea contactelor focale pe doua căi. 107 . S-a observat că într-o cultură de fibroblaşti formarea monostratului induce inhibarea proliferării celulare. La majoritatea celulelor organismelor vertebrate. fapt ce sugerează existenta unui mecanism ce cuplează diviziunea celulara cu organizarea citoscheletului.Celulele ce se găsesc în mitoză pierd legăturile ce le stabilizează în ţesut prin dezorganizarea contactelor focale Mecanismul ce stă la baza pierderii de către celule a adeziunii la substrat (in vitro) sau la matricea extracelulară (in vivo) este încă insuficient cunoscut. supuse unei permanente agitari.

Acest fapt conduce la instabilizarea legăturilor dintre componentele contactului focal şi la eliberarea mănunchiurilor de filamente de actină. Ea este capabilă să activeze prin clivarea plasminogenului. 108 . sunt necesare trei evenimente: ƒ ancorarea celulei la matricea extracelulară prin asamblarea într-o structură complexă a proteinelor intercelulare specializate şi a elementelor de citoschelet. Până în prezent. ƒ activitatea acestei structuri prin factori de creştere şi eliberarea unui semnal ce dictează depăşirea punctului de restricţie. A doua cale constă în secreţia masivă a unei enzime proteolitice. Găsirea unui răspuns cu privire la modul prin care adeziunea celulară declanşează replicarea AND şi depăşirea punctului de restricţie se dovedeşte a fi foarte dificilă.Prima cale implică fosforilarea receptorului pentru fibronectină. ƒ dezasamblarea structurilor ce asigura adeziunile celulă-celulă şi celulă-matrice. ƒ într-o primă etapă. într-o celulă normală. ƒ in vivo.Schema modificărilor ce apar la nivelul contactelor focale ca urmare a recunoaşterii şi legării factorilor de creştere de către receptori specifici Există cel puţin patru argumente ce stau la baza acestei afirmaţii: ƒ acţiunea SRC are caracter tranzitoriu.108). o alta enzima proteolitică. ƒ SRC este implicată în stimularea proliferării celulare prin factori de creştere. Fig. se consideră că pentru inducerea sintezei ADN. dezorganizarea structurii complexe de la nivelul contactelor focale nu este suficientă pentru inducerea replicării ea necesită şi prezenţa factorilor de creştere. numită activator de plasminogen. În urma fosforilării scade afinitatea receptorului pentru fibronectină (element al matricei extracelulare). plasmina. căt şi pentru talină (proteină de adeziune intacelulară). ca rezultat al eliberării semnalului. 174 . stimularea unei celule prin factori de creştere determină pierderea de către celula a adeziunii la substrat. inclusiv fibronectina. Activarea SRC în celulele normale are loc în urma legării unui factor de creştere la receptorul specific (fig. Printre proteinele degradate de plasmină se numără şi proteinele matricei extracelulare.

constă în dezorganizarea şi reorganizarea membranei nucleare. 2. Aceasta face posibilă ordonarea şi ulterior legarea în ţesut a celulelor rezultate în urma diviziunii celulare. condensarea cromatinei şi apariţia cromozomilor. Între cei doi poli ai celulei se formeaza fusul de diviziune ce are rolul de a ancora şi separa cromatidele surori ale cromozomului mitotic. Apariţia celui de al doilea centru celular conferă celulei un caracter bipolar. În funcţie de modul de desfăşurare. Acest eveniment fascinant al diviziunii mitotice constituie pentru celulă un mecanism eficient ce garantează repartizarea egală a materialului genetic în celulele fiice. pentru generarea semnalului de proliferare. cu un numar mare de cromozomi. Mitoza (diviziunea mitotică) Mitoza (greaca: mithos=aţă.1. ci şi scindarea celulei parentale în celulele fiice (citokineza). Se apreciază că MPF nu reglează doar procesul distributiv al materialuilui genetic. Activarea protein kinazei H1 de către MPF face posibilă fosforilarea histonei H1 şi. proces reglat direct de MPF. Ea este denumită şi diviziune ecvaţională. se deosebesc două tipuri de diviziune celulară indirectă : Mitoza şi Meioza. Segregarea cromozomilor ar fi însa imposibilă în absenţa aparatului acromatic a cărui organizare implică fosforilarea indirectă a proteinelor asociate cu microtubulii de către MPF. implicate în adeziunea celulă-celulă şi celulă-matrice. 7. În celulele maligne dezorganizarea structurilor implicate în adeziunea celulară este suficientă. fir) constituie tipul de diviziune caracteristic celulelor somatice ale tuturor organismelor eucariote. de repartizare în celulele fiice ale constituenţilor celulari implicaţi în interfază. s-a impus rezolvarea problemei uşurării accesului fibrelor fusului de diviziune la cromozomi. Formarea aparatului mitotic este iniţiată de proteine activate prin fosforilare directă sau indirecta de catre MPF. au loc procese distributive. 175 . Diviziunea celulară În cea de-a patra perioada a ciclului celular. 7. La celulelor. respectiv separarea maselor de citoplasmă (diviziunea citoplasmei). pentru aceasta problemă. deoarece în cadrul ei celula îşi conservă garnitura cromozomilală initială. deoarece întâi are loc cariokineza. Acesta este alcătuit din două componente: aparatul cromatic (cromozomii) şi aparatul acromatic (fusul de diviziune şi centrii celulari). Soluţia pe care celula a găsit-o.2. care se comportă ca elemente pasive în procesul de segregare. Totalitatea acestor procese poarta numele de diviziune celulară indirectă. perioada mitotică. celulele fiice prezentand acelaşi număr de cromozomi ca şi celula parentală. Desfasurarea diviziunii celulare indirecte necesită diferenţierea în spaţiul intracelular a aparatului mitotic. denumirea fiind sugerată de schimbările majore ce au la nivelul nucleului celular şi apoi citokineza. Este posibil ca acest mecanism de reglare să se realizeze prin fosforilarea proteinelor asociate filamentelor de actină şi miozină ce intră în structura inelului contractil. Modificările la nivelul membranei nucleare se datorează fosforilării şi defosforilării laminelor.Ciclurile de ataşare şi detaşare celulară permit probabil rearanjarea punctelor de contact. în consecinţă.

Profaza 176 . citokineza. Profaza Profaza se caracterizeaza prin condensarea cromatinei şi individualizarea cromozomilor sub forma unor filamente. Cele doua cromatide ce alcatuiesc cromozomul sunt unite la nivelul centromerului şi sunt strâns răsucite una în jurul celeilalte (spiralizarea plactonemică). Filamentele sunt intim asociate formând un spirem (ghem). Fig. Cea de-a şasea etapă a diviziunii mitotice. Centrii celulari rezultati se deplaseaza spre polii opuşi ai celulei. Fiecare conţine câte o pereche de centrioli din care unul matur şi altul în crestere. parte componentă a citoscheletului interfazic şi apariţia fusului de diviziune. 110).Schema generală a mitozei. La începutul profazei centrul celular se divide generând doi centri celulari. duble şi ataşate pe faţa exoplasmatică a membranei interne nucleare. anafaza şi telofaza.109). Mitoza poate fi impărţită în cinci etape caracterizate prin modificări morfologice specifice : profaza. prometafaza. Fusul de diviziune se asamblează iniţial în afara nucleului. debutează în anafază şi se încheie la sfârşitul ciclului celular (fig. Profaza se caracterizeză prin condensarea cromatinei cu individualizarea cromozomilor bicromatidici. subţiri. A. 110 . 109 . Condensrea cromatinei continuă pe intreaga durată a profazei conducând la scurtarea şi ingrosarea progresivă a filamentelor cromatidice. diferenţierea fusului de diviziune şi dezorganizarea nucleolului (fig. structura bipolară alcatuită din microtubuli şi proteine asociate. dispusă între cei doi centrii celulari. metafaza.Fig. Concomitent se înregistrează dezorganizarea microtubulilor citoplasmatici.

Cromatidele surori ale cromozomului metafazic sunt situate una alături de cealaltă. numite kinetocori. Fig. poartă numele de fibre polare. B. orientate spre planul ecuatorial al celulei. Dezasamblarea membranei nucleare permite accesul fibrelor fusului de diviziune în regiunea nucleară (fig. Prometafaza Prometafaza debutează prin fragmentarea învelişului nuclear în vezicule delimitate de membrană ce staţionează pe întreaga duratî a mitozei în jurul fusului de diviziune. C.Creşterea gradului de condensare a cromatinei este însoţită de o încetinire a proceselor de transcripţie şi sinteză proteică. Prometafază În prometafaza pe cele doua feţe opuse ale centromerului se maturează complexe proteice specilizate în ancorarea cromozomilor de către fibrele fusoriale. Fibrele fusoriale libere. localizat la jumatatea distanţei ce separă polii celulari. de oscilare între cei doi poli celulari. 112). În urma acestui eveniment. Cei doi kinetocori ai unui cromozom sunt capturaţi de fibre ale fusului de diviziune ce pleacă din centrii celulari opuşi. cromatina atingând condensarea maximă. fragmentarea şi completa sa dezorganizare ca rezultat al blocării sintezei ARN. Scăderea gradată a procesului transcriptional determină iniţial micşorarea volumului nucleolar şi ulterior. la sfârşitul profazei. 111). Principalele proteine sintetizate în profaza timpurie şi mijlocie sunt cele implicate în condensarea cromatinei şi edificarea aparatului acromatic. formand placa ecuatorială sau metafazică (fig. Acestea au fost numite fibre kinetocorice. Tensiunea exercitată de fibrele kinetocorice asupra cromozomilor imprimă acestora o mişcare agitată. 111. Fibrele kinetocorice aliniază cromozomii într-un singur plan perpendicular pe axa fusului de diviziune. Metafaza Metafaza este inertă din punct de vedere sintetic. carioplasma fuzionează cu hialoplasma formând mixoplasma. Alinierea cromozomilor în planul ecuatorial al fusului de diviziune constituie principalul eveniment al metafazei. 177 .

112 . S-a constatat că detaşarea.Fig. determina eliberarea Ca2+ din veziculele delimitate de membrane ce înconjoară fusul de diviziune şi prin aceasta. cromozomii se afla grupaţi la cei doi poli ai celulei şi fibrele kinetocorice dispar (fig. La sfârşitul anafazei. formând placa ecuatorială sau metafazică Mecanismul deplasării cromozomilor spre regiunea ecuatorială a celulei şi a alinierii lor în placa metafazică este prezentat pe larg în capitolul 4. inclusiv histonele H1 şi laminele. inclusiv a celui detaşat se desfăşoară simultan. cromatidele surori ale cromozomilor sunt deplasate spre poli opuşi ai celulei cu viteza de aproximativ 1mm/min. prin micromanipulare. însoţit de creşterea lor în lungime. eveniment ce marchează anafaza B. încă necunoscut. Observaţia sugerează ca iniţierea anafazei nu este dictate de aparatul acromatic. a fibrelor kinetocorice ce ancorează unul din cromozomii metafazici nu interferă cu separarea cromatidelor surori. Mai mult. ci de un semnal specific. D. Studiile întreprinse . creşterea experimentală a concentraţiei de Ca2+ în spaţiul intracelular conduce la iniţierea prematură a anafazei. La trecerea celulei din metafază la anafază are loc defosforilarea unui număr mare de proteine. Identificarea proteinelor antrenate în aceasta reacţie ar putea reprezenta o cale spre descoperirea semnalului ce iniţiază anafaza. Anafaza Primul eveniment ce marchează începutul anafazei constă în segregarea kinetocorilor pereche din fiecare cromozom. 113). Concomitent are loc îndepărtarea polilor celulari prin alungirea fibrelor polare. Segregarea cromatidelor tuturor cromozomilor. pe cultura de celule. ca rezultat a replicării centromerilor şi separarea ulterioara a cromatidelor surori. ceea ce are drept consecinţă separarea cromatidelor surori ale cromozomilor în anafază. Cromozomii anafazici. intrarea celulei în anafază. au demonstrate ca declanşarea anafazei este însoţită de creşterea concentraţiei intercelulare a ionilor de calciu. monocromatici suferă de regulă un proces de decondesare. Se consideră că un semnal. Acest eveniment ce constituie anafaza A este rezultatul depolimerizării fibrelor kinetocorice.Metafaza: alinierea cromozomilor în planul ecuatorial al fusului de diviziune. Mecanismele prin care se realizează translocarea cromozomilor anafazici şi îndepărtarea polilor celulari sunt prezentate în capitolul ce prezintă elementele componente al citoscheletului (capitolul 4). La sfârşitul metafazei are loc desăvarşirea replicării centromerilor. În anafaza. 178 .

conduc la reapariţia nucleolului. La om. cromatina îşi recapătă aspectul caracteristic interfazei (fig. 114 . iar în citoplasmă procesul de proteosinteză se intensifică. Transcripţia genelor ARNr. ce înconjoară fusul de diviziune. reîncepe sinteza ARN. a) depolimerizarea fibrelor kinetocorice. La nivel nuclear. Pe întreaga durata a telofazei are loc dezorganizarea aparatului acromatic. Porii nucleari se reasamblează. Dacă la începutul telofazei ei au aspectul unor fibre fine.Anafaza. alungite şi încolăcite unele în jurul altora formând câte un spirem.Fig. 179 . Un rol important în reorganizarea membranei nucleare îl are lamina B ce rămâne permanent ataşata de membranele veziculelor rezultate prin fragmentarea învelişului nuclear în prometafază. la fiecare pol celular.Telofaza Veziculele delimitate de membrană. iar laminele defosforilate se reasociază formând lamina nucleară. din organizatorii nucleolari şi formarea subunităţilor ribonucleoproteice (RNP) prin asocierea ARNr cu proteinele specifice importate în nucleul din citoplasma. cele cinci perechi de organizatori nucleolari controlează formarea în telofază a cinci nucleoli. spre sfârşitul ei. Decondensarea cromozomilor continuă. 114). Fig. 113 . fuzionează delimitând doua spaţii nucleare situate la polii celulari opuşi. E. De regula aceştia fuzionează astfel încât în majoritatea celulelor interfazice nucleul celular prezintă un singur nucleol. b) polimerizarea fibrelor polare. Telofaza În telofază se desfăşoară procese inverse celor ce au loc în profaza.

El este situate in planul plăcii ecuatoriale. Deci. Citokineza Citokineza defineşte fenomenul de diviziune a citoplasmei. La sfârşitul perioadei mitotice cele doua celule fiice sunt încă unite printr-o regiune centrală (“midbody”). mecanismul citokinezei devine independent de structurile microtubulare. Locul de clivare devine vizibil încă din anafaza. Aceasta demonstrează ca planul de scindare al citoplasmei este determinat spaţial de poziţia fusului de diviziune. Contracţia inelului prin mecanismul actină . 115). Experimentele efectuate. 180 . organitele celulare nu se pot duplica în absenţa unei copii preexistente. aparatul Golgi şi reticulul endoplasmatic se fragmentează în vezicule din care se vor fi construite noile organite celulare. în timp ce ribozomii se multiplică prin asamblarea elementelor constituente (ARNr şi proteine ribozomale). cu excepţia nucleului. Oul fecundat al Drosophilei melanogaster parcurge 13 cicluri de diviziuni nucleare. perpendicular pe fusul de diviziune. totuşi procesul mitotic nu condiţionează strict declanşarea diviziunii citoplasmatice. are loc la începutul următoarei interfaze. Recent. moment ce marchează desavarşirea citokinezei. prin tratare cu colchicina. a fusului mitotic la începutul anafazei. Prima diviziune citoplasmatica are loc după cel de-al 13-lea ciclu mitotic si conduce la formarea aproximativ a 600 de celule uninucleate. conduc la continua micşorare a diametrului sau/şi implicit la adâncirea şanţului de clivare. ataşate de fosa citoplasmatică a plasmalemei prin proteine încă necaracterizate. Separarea completa a celulelor fiice. sub forma unei adâncituri (sunt).miozină concomitent cu depolimerizarea filamentelor de actină ce-l alcătuiesc. deoarece. au avut drept rezultat invariabil schimbarea situsului de clivare. Deşi s-a constatat ca citokineza nu are loc niciodată înaintea diviziunii nucleare. Duplicarea organitelor celulare se realizează prin mecanisme diferite. transformându-se intr-o celula multinucleară. în celula parentală are loc duplicarea constituenţilor celulari înaintea declanşării citokinezei.În cazul celulelor animale citokineza se realizează prin clivare. după momentul iniţierii clivării.F. La celulele animale diviziunea citoplasmatica se realizează prin clivarea. după apariţia şanţului de clivare nu duce la blocarea diviziunii citoplasmice. pe suprafaţa membranei plasmatice. Deci. Fiecare celulă fiică moşteneşte în urma citokinezei un set de componente celulare. Fig. Studiul primei etape a dezvoltării embrionale la Drosophila melanogaster ne oferă un exemplu concret. se asamblează la începutul anafazei. Mitocondriile cresc şi se divid prin fisiune. 115 . in vitro. în care s-a realizat deplasarea prin micromanipulare. Această structura alcătuită din filamente de actină şi miozină. s-a constatat ca distrugerea fusului mitotic. ce conţine fibre polare ale fusului de diviziune parţial dezorganizate înconjurate de hialoplasma (fig. Rolul principal revine acum inelului contractil. este posibil ca o anume orientare a fusului de diviziune să dicteze caracterul simetric sau asimetric al diviziuni celulare.

Prima diviziune a meiozei (meioza I) Meioza este o diviziune reducţională complet diferită de mitoza somatică. Aceasta impune intensificarea biosintezei membranei plasmatice în celula parentalăp .116).Schema generală a meiozei Cele doua diviziuni ce au loc în cadrul meiozei sunt precedate de o interfaza premeitica (identică cu interfaza mitotică) şi separate de o interfază scurtă. În nucleul lor se găsesc câte un cromozom din fiecare pereche de omologi (autozomii) şi un singur cromozom ce determină sexul (heterozomii.Ţinând cont de numărul de copii ale organitelor celulare dintr-o celulă eucariotă şi de duplicarea lor înaintea diviziunii. S-a constatat că suprafaţa totală a celulelor fiice este mai mare decât cea a celulei parentale. fiecare pereche fiind alcătuită dintr-un cromozom matern şi altul patern. numită cromozom bivalent sau tetradă. numită Interfaza meiotică. se apreciază că celula nu dispune de un mecanism specializat de distribuire a organitelor celulare. anterior declanşării diviziunii celulare. Meioza se caracterizează prin înjumătăţirea numărului de cromozomi în celulele progene. Ea asigură înjumătăţirea numărului de cromozomi în celulele progene. Meioza I are loc imediat după încheierea interfazei premeiotice. din care lipseşte perioada sintetica (replicarea AND). X şi Y). 7. A. Cromozomii bicromatidici omologi (matern şi patern) se grupează în perechi formând o structura tetracromatidică.2. membrana plamatică a celulei ce se divide este insuficientă pentru celulele rezultate în urma citokinezei. Deci. Fig. perechi de cromozomi omologi. 181 . Meioza (diviziunea meiotică) Meioza (geacă ”meiosis = micşorare”) este întâlnită în procesul de gametogeneză (formarea gameţilor) şi reprezintă un tip de diviziune nucleară caracteristic celulelor germinale. Meioza reprezintă un mecanism complex ce implică desfăşurarea succesivă a două diviziuni indirecte – meioza I şi meioza II (fig. 116 .2. inclusiv cele germinale. fiecare cromozom fiind alcătuit din doua cromatide surori. În celulele diploide (2n). nucleul conţine cu excepţia cromozomilor de sex (X şi Y). Gameţii ( spermatozoidul şi ovulul) rezultaţi prin diviziunea celulelor germinale sunt celule haploide (n). astfel încât la începutul acestei diviziuni AND este complet replicat (celulele sunt tetraploide).

numit sinapsis (sinapsarea sau formarea sinapsei). Copiile sunt asociate formând un cromozom bicromatidic . Cromatina ce formează cromatidele surori proeminează sub forma unor bucle. translocarea acestora spre polii celulari opuşi şi citokineza conduc la formarea a două celule progene. Din punctele de iniţiere conjugarea se extinde progresiv.Stadiul de leptoten Zigotenul reprezintă stadiul în care are loc conjugarea cromozomilor omologi. se disting cinci etape: profaza. a) Profaza meiozei (profaza I) Profaza I se deosebeşte de profaza mitotică atât sub aspectul duratei (90-95% din desfăşurarea meiozei I). Fiecare progen conţine câte două copii ale unui singur cromozom din fiecare pereche de omologi ai celulei parentale (jumătate din numărul cromozomilor celulei mamă). celula în leptoten este tetraploidă (4N). în cadrul meiozei I. pachiten. Conjugarea este anticipată de apropierea omologilor. pe faţa opusă axei (fig. Separarea ulterioară a cromozomilor omologi .117). prometafaza. numita axă. Fiecare cromozom este alcătuit din două cromatide surori unite la nivelul centromerului şi intim asociate. Profaza I este împărţită în cinci stadii succesive: leptoten. zigoten. Iniţierea conjugării implică interacţii între perechile de baze complementare ale ADN din regiuni cromozomiale specifice numite zigomere sau sinapsomere. La sfârşitul leptotenului. în zigoten. materialul genetic al celulei parentale (2N) a fost replicat. pe o singura parte. cromozomi continuă să fie ataşaţi de membrana nucleară. face necesară prezentarea etapizată a acestui tip de diviziune Similar mitozei somatice. Meioza I se încheie cu procesul de citokineză. cuprinzând integral cromozomii prealiniaţi într-o manieră zipper like (zipper = fermoar). 182 . Un rol în aceste evenimente il joaca şi învelişul nuclear de vreme ce.Cromatidele nesurori ale bivalentului sunt antrenate în procese de remaniere cromozomială. anafaza şi telofaza. Rezultatul desăvârşirii conjugării îl constituie formarea bivalenţilor. diploten şi diachineza. în lungul fiecărui cromozom se diferenţiază o lama proteică (400-700 A grosime). Conjugarea cromozomilor omologi poate fi iniţiată de la o extremitate a acestora (proterminală) ori din una sau mai multe regiuni centrale (procentrică). Înţelegerea proceselor ce se desfăşoară pe parcursul meiozei. Laptotenul se caracterizează prin condensarea cromatinei şi individualizarea cromozomilor sub forma unor filamente lungi şi subţiri. metafaza. cât şi sub cel al evenimentelor ce au loc în această etapă. 117 . denumire sugerată de numărul cromatidelor ce-i alcătuiesc. numiţi şi tetrade. astfel încat fiecare genă dintr-un cromozom este juxtapusă genei omologe din cromozomul pereche. Prin stabilirea interacţiilor se realizează alinierea cromozomilor. ceea ce oferă cromozomului un aspect monocromatidic Cromozomi sunt ataşaţi cu ambele capete de învelişul nuclear prin intermediul unor structuri specializate numite placi de ataşare. Fig. Recunoaşterea şi gruparea cromozomilor omologi în pereche se realizează prin intermediul proteinelor ce intră în alcătuirea axelor. Deoarece in perioada S a interfazei.

Ea reprezintă cea de-a treia componentă a complexului sinaptonemal şi poarta numele de element central. În meioza I. se consideră că nodulii de recombinare conţin întregul echipament enzimatic necesar clivării cromatidelor surori. Procesul de recombinare este catalizat de către complexe multiproteice a căror diametru este de 90 nm. Pachitenul începe în momentul desăvârşirii conjugării cromozomilor. fenomenul ce implica ruperea în aceiaşi poziţie a extremităţii unei cromatide materne şi a alteia paterne şi reunirea încrucişată a fragmentelor. Fig. Elementele laterale sunt conectate la elementul central prin intermediul unor benzi protice transversale dispuse în mod similar treptelor unei scări (fig. Prin schimbul reciproc de fragmente între cromatidele surori se realizează recombinarea genetică. pe parcursul meiozei I a celulelor germinale din indivizii masculi. 119. Stadiul de zigoten. Principalul eveniment ce caracterizează pachitenul este crossing-over-ul. Conjugarea cromozomilor X si Y.119). cele doua axe ale cromozomilor omologi sunt dispuse faţă în faţă.În momentul conjugării. 118). la o distanta de 100 nm. 118. în pachiten cromozomii sunt mai groşi şi mai scurţi. numită complex sinaptinemal. este posibilă datorită existenţei la cei doi cromozomi de sex a unei regiuni terminale omologe. Ca rezultat al condensării progresive a cromatinei pe parcursul primelor doua stadii ale profazei I . Structura ce oferă premisele desfaşurării crossing-over-ului este reprezentată de complexul sinaptonemal. complexul sinaptonemal joacă un rol important în stabilizarea cromozomilor omologi în tetradă. constituind elementele laterale ale unei structuri trilamelare. Aceştia se formează în interiorul complexului sinaptonemal ocupând aproape integral spaţiul ce separa cele două axe ale cromozomilor omologi (fig. noua combinaţie de gene creată transmiţându-se generaţiilor următoare. Stadiul de pachiten Deşi implicarea complexelor multiproteice în recombinarea genetică nu a fost demonstrată experimental. Fig. reunirii încrucişate a fragmentelor cromatidice. Fiecare cromozom va conţine gene aparţinând ambilor genitori. O lama proteică (200 Å grosime) este interpusă între cele doua axe. numite noduli de recombinare. 183 .

Fig. ceea ce impune o anumită distanţă între chiasmele situate pe acelaşi braţ cromozomial . fenomen cunoscut sub numele nondisjunctie.Participarea acestor noduli în desfăşurarea crossing-over-ului a fost sugerată de următoarele constatări: a. 184 . Deşi încep să se formeze în pachiten. chiasma joacă un rol similar celui pe care îl are centromerul în mitoză. numărul lor ilustrând frecventa crossing-over-ului. b. Ambele evenimente sunt caracteristice stadiului diploten . chiasmele se pot forma în orice zonă cromozomială s-a constatat absenţă lor în regiunile heterocromatidice. o parte din gameţii rezultaţi vor avea un cromozom în minus. La nivelul fiecărei chiasme.Stadiul de diploten Deşi teoretic. Aceste observaţii atestă rolul important pe care nodulii îl joacă în procesul de recombinare. asigurând segregarea corectă a materialului genetic. diplotenul poate dura luni sau ani. Absenţa chiasmei într-un bivalent face imposibilă segregarea cromozomilor omologi în următoarele etape ale meiozei. doua din cele patru cromatide ale bivalentului se intersectează în spaţial delimitat de cromatidele omologe (fig. distribuţia spaţială similară a nodulilor de recombinare şi a evenimentelor de crossingover de-a lungul complexului sinaptonemal. în timp ce alţii vor conţine o copie cromozomială în plus. Diplotenul reprezintă stadiul profazei I în care are loc separarea parţială a omologilor prin dezorganizarea complexului sinaptonemal. Aceste puncte de ataşare poartă numele de chiasme. Deoarece în ocite. aceste regiuni nu sunt antrenate în evenimente de crossing-over împiedică desfăşurarea unui eveniment similar în zonele imediat învecinate. c. numărul şi localizarea acestora în complexul sinaptonemal determinând frecvenţa şi situsul crossing-over-ului. Deci. numărul nodulilor de recombinare este mai mic. chiasmele devin vizibile numai după desinapsarea cromozomilor ce alcătuiesc bivalentul. În acest caz. Cromozomii se detaşează de membrana nucleară. Bivalenţii pot prezenta una sau mai multe chiasme. În fiecare bivalent cromozomii omologi sunt uniţi la nivelul chiasmelor iar cromatidele surorii ale fiecărui cromozom din pereche sunt legate prin intermediul centromerului (fig. Ea a fost denumită distanţă de interferenţă . în acest stadiu cromatina suferă un proces de uşoară decondensare ceea ce face ca sinteza ARN să fie reiniţiată. iar localizarea lor diferă de cea întâlnită la indivizii normali. Diachineza debutează cu condensarea cromatinei şi blocarea transcripţiei. la mutanţi de Drosophila melanogaster ce prezintă o diminuare şi o distribuţie anormală a crossing-over-ului. corelarea existentă între numărul nodulilor şi cel al chiasmelor evidenţiate în stadiul următor al profazei I. 120). 120 . Concomitent cu desinapsarea omologilor are loc separarea cromatidelor surori ce rămân unite prin centromer. În meioza I. Cromozomi omologi rămân ataşaţi la nivelul situsurilor la care are loc crossing-over-ului.121).

Decondensarea cromozomilor continua fără ca aceştia să-şi piardă individualitatea. Cei doi centromeri ai bivalentului sunt orientaţi spre polii celulari opuşi (fig. 123 . Chiasmele localizate terminal menţin cromozomii omologi uniţi pe toată durata metafazei I. Sfârşitul acestei etape este marcat de dispariţia chiasmelor şi eliberarea cromozomilor din bivalent.Fig. Fig. Cromozomii omologi sunt completseparaţi şi migrează spre polii opuşi ai celulei e) Telofaza meiozei I (telofaza I) În telofaza I.Anafaza meiozei I. b) Prometafaza meioze I (prometafaza I). 123). 121 . Bivalenţii sunt aliniaţi în placa ecuatorială. Kinetocorii de pe cromatidele surori sunt orientaţi spre acelaşi pol al fusului de diviziune. 122). cromozomii se găsesc la polii fusului de diviziune. 122 . Fig. Kinetocorii de pe centromerul cromozomului omolog sunt legaţi prin fibre kinetocorice de polul opus. 185 .cromozomii omologi sunt translocaţi spre polii celulari opuşi printr-un mecanism similar celui întâlnit în mitoză (depolimerizarea fibrelor kinetocorice şi alungirea fibrelor polare).Diachineza În timpul diachinezei chiasmele încep să se deplaseze spre extremităţile cromozomilor. se dezorganizează învelişul nuclear şi se formează aparatul acromatic. cromozomii din anafaza mitozei I sunt bicromatidici (fig. fenomen numit terminalizare. La nivelul centromerelor se diferenţiază kinetocorii. constituie evenimentele caracteristice metafazei I. În prometafaza l.Metafaza meiozei I. Migrarea la polii celulari ai cromozomilor bicromatidici conduce la reducerea la jumătate a numărului de cromozomi prezenţi iniţial în celuia parentală. Relaxarea cromatinei face posibilă reînceperea sintezei ARN. Concomitent începe procesul de decondensare a cromozomilor. Spre deosebire de cromozomii monocromatidici din anafază mitotica. d) Anafaza meiozei I (anafaza I) Odată eliberaţi din tetrada. Cei doi kinetocori ce se dezvoltă pe centromerul unui cromozom bivalent sunt ancoraţi de fibre kinetocorice ce pornesc de la acelaşi pol al fusului de diviziune. c) Metafaza meiozei I (metafaza I) Mobilizarea bivalenţilor spre regiunea ecuatorială a celulei şi alinierea lor în placa metafazică.

A doua diviziune a meiozei (meioza II) În celulele progene. Pe parcursul interfazei meiotice se desfăşoară procese transcripţionale şi de proteosinteză ce pregătesc intrarea celulei în meioza II. Interfaza meiotică nu este întâlnită la toate celulele eucariote. are loc simultan. ce separă cele două diviziuni meiotice se caracterizează prin absenţa perioadei S.Membrana nucleară se reorganizează delimitând cei doi nuclei rezultaţi în urma diviziunii. Reorientarea face posibilă segregarea materialului genetic pe parcursul celei de-a doua diviziuni meiotice.Cromozomii monocromatidici anafazici se alungesc ca rezultat al relaxării cromatinei. Fibrele kinetocorice ce radiază din polii opuşi ai fusului de diviziune ancorează kinetocorii de pe cele două cromatide ce alcătuiesc fiecare cromozom. În anafaza II cromatidele surori sunt translocate spre polii opuşi ai celulei. 124 . etapă mult mai scurtă decât profaza mitotică. ecvaţională. Meioza I se încheie cu procesul de citokineza prin care sunt separate celulele progene. copiile nu sunt perfect identice (fig. 124).Celulele fiice rezultate în urma primei diviziuni meiotice Interfaza meiotică Mai scurtă decât interfaza mitotică. Se apreciază că acum are loc reorganizarea kinetocorilor. Etapele şi evenimentele celulare caractzeristice acestora sunt similare celor întâlnite în cadrul diviziunii mitotice. B. Separarea celor patru celule haploide (gameţii) este consecinţa directă a procesului de diviziune citoplasmatică. fiind posibilă derularea succesivă a celor două diviziuni.Unite prin intermediul centromerului. cromatidele surori sunt deplasate şi aliniate în planul ecuatorial al celulei formând în metafaza II placa metafazică. Sfârşitul acestei etape este marcat de replicarea centromerului şi separarea celor două cromatide. ce asigură repartizarea egală a copiilor cromozomiale din cele două celule fiice şi în consecinţă formarea gameţilor. care se poziţionează pe feţele opuse ale centromerului fiecărui cromozom bicromatidic. iniţierea celei de-a doua diviziuni meiotice. Fig. Meioza II reprezintă. rezultate în urma meiozei I. La polii opuşi ai celulelor se reorganizează învelişul nuclear. de fapt. 186 . Aceasta se explică prin existenţa în fiecare celulă a două copii ale aceluiaşi cromozom. o diviziune mitotică. Fiecare progen conţine o jumătate din garnitură cromozomială a celulei parentale. În telofaza II decondensarea cromozomilor continuă astfel încât la sfârşitul meiozei II cromatina îşi recapătă aspectul caracteristic interfazei. în care are loc formarea unui nou aparat acromatic şi dezorganizarea înveluşului nuclear. deşi cantitatea de ADN corespunde unei celule diploide. interfaza meiotică. Meioza II debutează cu profaza II. Datorită recombinării genetice ce are loc în profaza I.

Descreşterea anormală a apoptozei poate avea rol în declanşarea bolilor autoimune şi a evenimentelor legate de senescenţă (tumorigeneză). cromatina nucleară se condensează. Apoptoza nu rezultă din leziune. acolo unde viteza apoptozei este foarte mare.125). urmată de zbârcirea suprafeţei celulare. Organitele celulare şi in special mitocondriile sunt bine conservate. Arhitectura tisulară şi celulară adiacentă este păstrată intactă şi ea umple spaţiile lăsate goale de celula apoptotică. Drept sinonime pentru apoptoza celulară se mai folosesc denumirile: moarte celulară normală sau moarte celulară fiziologică. Procesul apoptotic are loc în toate organismele vii. atât în viaţa embrionară cât şi în cea adultă. - - 187 .1. Mecanismele de producere a apoptozei În cursul procesului de apoptoză se elimină un număr mare de celule fără a se produce vreun proces inflamator. Astăzi se cunoaşte că procesul de apoptoză are rol în medierea proceselor de dezvoltare şi a efectelor nutriţionale care prelungesc cursul vieţii. rezultând fragmentarea AND-ului celular. care. 8. cele mai multe organite citoplasmatice rămân însă intacte. Asemenea corpi apoptotici pot transporta antigene (incluzând fragmente de AND intacte). Timp îndelungat au fost studiate doar mecanismele de proliferare şi diferenţiere celulară. Celulele apoptotice sunt caracterizate printr-un proces de adunare şi redistribuire a cromatinei sub forma unei mase compacte care rămâne pe membrana nucleară. în faza finală. celulele vecine şi macrofagele fagocitează aceste fragmente până la completa lor degradare (fig. celulele individuale. iar celula apoptotică se rupe în corpusculi apoptotici. pot deveni responsabile de dezvoltare de autoanticorpi (în lupusul eritematos sintetic). se găureşte şi se fragmentează. ei sunt observaţi foarte rar chiar şi în timus. celulele se retractă din cauza pierderii de conţinut citoplasmic şi a condensării proteinei citoplasmatice. în condiţii anormale. organismele eliminând celulele nedorite. nocive sau anormale din punct de vedere funcţional. în faza a doua. membrana celulară se zbârceşte. formându-se corpi apoptotici care conţin resturi nucleare. Deoarece aceşti corpusculi sunt rapid generaţi de celulele vecine şi fagocite. enclavate în ţesutul normal. Procesul de apoptoză se desfăşoară în trei timpi : în faza iniţială. ci chiar necesară pentru menţinerea normalităţii. pierd legăturile cu celulele vecine.Capitolul 8 APOPTOZA Apoptoza reprezintă procesul fiziologic de moarte celulara programată (PCD = Programmed Cellular Death). prin acest mecanism. în vreme ce procesul de moarte celulară a fost considerat doar un proces haotic. nu este reversibilă şi nici nocivă pentru organism.

pe partea extremă a membranei plasmatice apare fosfatidilserina. Cromatina devine tot mai compactă şi nu apare distribuită pe membrana nucleară. iar resturile sunt digerate de către fagocitele infiltrate.Fig. membrane plasmatică. un exemplu este cel al celulelor neuronale care se produc în exces în 188 . Necroza Spre deosebire de apoptoză (moarte celulară normală).) de pe celulele umflate. în mod normal.Aspecte de apoptoză Procesul de apoptoză este foarte rapid şi durează în total câteva ore. 8. în care procesul se produce într-o celulă solitară. Corpusculii apoptotici conţin un schelet de proteine crosslinkate (anvelope) rezistente la proteoliză. organitele şi nucleul se dezintegrează. 125 . care induc un răspuns de tip inflamator. având drept consecinţă leziuni grave. printr-un dezechilibru osmotic. în cazul necrozei procesul apare simultan într-un grup de celule în care s-a produs în prealabil o leziune în arhitectura celulară. îşi are sediul pe partea internă a acesteia. ingestia fagocitară de celule necrozate (în contrast cu cele apoptotice) este acompaniată de eliberarea de mediatori chimici ai inflamaţiei. În cursul apoptozei. tromboplastina etc. care. este un proces pasiv care apare sub acţiunea unor noxe celulare. ceea ce are drept consecinţă condensarea citoplasmei şi cromatinei şi formarea fragmentelor ADN. în final. Aceste aspecte se explică prin existenţa unui set diferit de semnale. urmat de exportul rapid şi selective de ioni şi apă. în comparaţie cu setul de semnale implicat în fagocitarea celulelor necrotice sau a agenţilor infecţioşi. flocularea cromatinei nucleare. a respectivelor celule. deoarece poate semnifica un semnal de activare a fagocitării celulelor apoptotice. creşterea volumului mitocondriilor. Formarea inozitolfosfaţilor care determină creşterea concentraţiei intracelulare de ioni Ca²+ este un eveniment precoce al apoptozei. În cursul necrozei se produce dilatarea reticulului endoplasmatic. necroza reprezintă o moarte celulară patologică. În final. umflarea celulelor urmată de ruperea. implicat în fagocitoza celulelor apoptotice. Apoptoza ca proces active necesită atât energie în formă de ATP. În contrast cu apoptoza. apoptoza este un mecanism eficient de eliminare atât a anumitor celule în cursul dezvoltării embrionare cât şi a celulelor adulte normale. 2. 8. Frecvenţa procesului de apoptoză După cum s-a arătat mai sus. aspect ce trebuie luat în considerare. Recunoaşterea celulelor apoptotice şi fagocitarea lor de către celulele fagocite par a fi mediate de către numeroşi receptori (vitronectina.3. cât şi sinteză de ARN şi de proteine. Există de obicei un număr de celule normale care sunt depăşite la un moment dat dintr-o multitudine de cauze. proteazele dependente de prezenţa ionilor Ca²+ pot participa la degradarea citoscheletului corpusculilor apoptotici. apar leziuni ultrastructurale ale organitelor celulare.

Dacă aceste gene sunt inactivate printr-o mutaţie. probabil printr-un program genetic îndreptat împotriva unei stări antiproliferative. în condiţii de supraexprimare. multe celule care ar trăi în mod normal mai departe sunt supuse. care în mod normal stimulează diviziunea celulară. În cazul genei supresoare de tumori p53. Astăzi este demonstrat faptul că asemenea gene de supravieţuire există şi în celulele mamiferelor. Activarea anormală a acestei gene Ced-9 face ca moartea celulară să nu se mai producă. când se inactivează gena Ced-9.sistemul nervos al vertebratelor. la organismul nevertebrat Caenorhabditis elegans (nematode) au fost descrise două asemenea gene: Ced 3 şi Ced 4 cu acţiune letală. Se pare că acest calciu citosolic ar declanşa şi evenimentele secundare legate de activarea transglutaminazelor. Aceste gene s-au dovedit esenţiale pentru moartea celulară apoptică. este implicate şi în inducerea apoptozei. sa arătat că gena protooncogenă c-myc. determină inhibarea apoptozei. în mod normal.gena Ced-9 s-a dovedit că acţionează drept antogonist al morţii apoptotice celulare. totuşi acest mecanism rămâne încă neclarificat. Gene letale În prezent există evidenţa unei gene sau a unui set de gene care codifică proteine cu efect letal (de sinucidere) asupra celulei purtătoare.1. Pornirea apoptozei necesită inducerea unui program genetic nou. Aceste celule neuronale au avut probabil o funcţie în timpul evoluţiei şi dezvoltării. un număr de gene letale au fost evidenţiate la mamifere. în acest caz.2. apoptoza rezultând în cazul supra expresiei genelor c-myc sau p53. 8.4. în cazul în care una din aceste gene este inactiva prin mutaţie. dar au încetat la un moment dat să mai fie necesare (au atins momentul de regresie a metamorfozei lor). Aceste două gene acţionează autonom pentru a produce moartea celulară programată. în cursul reînnoirii normale a ţesuturilor. În cazul contrar. Astăzi se ştiu încă puţine lucruri despre căile acestei morţi celulare. 189 . 50% din diferitele tipuri de neuroni mor curând după ce au format conexiunile sinaptice cu celulele ţintă. se pare că o creştere a concentraţiei ionilor de Ca2+ în citosul ar avea un rol important în funcţia de reglare a apoptozei. apoptozei. nu mai survine moartea celulară. Enzimele de membrană şi citosolice (în particular proteinaza C) implicate în fosforilarea proteinelor au rol central în transducerea semnalelor apoptotice. Este posibil ca şi oncogenele nucleare cu activitate reglatorie transcripţională să aibă un rol în apoptoză. sau prin coexpresia simultană a mai multor gene. care. Apoptoza are loc şi în celulele adulte somatice. în acest caz. s-a observat cum creşterea nivelului proteinei p53 este asociată cu moartea celulară apoptotică. Genele supravieţuirii (gene antiapoptotice) Genele supravieţuirii sunt acelea care.4. S-a demonstrat că multe gene letale sunt activate în cursul apoptozei. Apoptoza trebuie privită ca un proces fiziologic normal faţă de influenţele mediului extern. În mod similar. s-a descris o proteină din constituţia membranei interne a mitocondriilor bcl-2. acest proces este mediat de o cascadă de transducţii de semnale la suprafaţa celulară.4. Astfel. La organismul Caenorhabditis elegans. astfel. celula intră sub influenţa genelor Ced-3 şi Ced-4. După cum am arătat deja. Astfel. 8. la mamifere. Gene implicate în procesul apoptotic 8. acţionează ca o frână asupra mecanismului de moarte celulară normală. care determină moartea precoce a respectivului organism.

8. greutatea mai mare la naştere şi alăptare la sân micşorează riscul dezvoltării bolilor cardiace la vârstă adultă. dar nu şi atunci când această dietă a fost administrată după naştere şi înţărcare. ca radiaţiile ionizate. şocul termic ester-forbolul. se pare că există un control al mediului asupra vieţuirii şi morţii celulare. În general. La specia umană. în absenţa moleculelor semnal exogene. S-a dovedit că niveluri înalte ale proteinei corespunzătoare genei bcl-2 de la mamifere inhibă apoptoza. Pe modele animale s-a dovedit experimental existenţa unei tumorigeneze crescute în cazul în care respectivele animale au primit o dietă bogată în grăsimi în cursul embriogenezei. neuronii şi oligodendrocitele) necesită pentru dezvoltare factori neurotrofici şi citokine. limfocitele T necesită interleukina 2). iar cele ale proteinei corespunzătoare genei Ced-9 de la nematodul Caenorhabditis elegans au un efect similar. 8. Trebuie menţionat cazul particular al blastomerelor.1. prin scăderea nivelului apoptozei.6. după cum sunt induse sau supresate respectivele gene. că un antigen de suprafaţă al timocitelor (antigenul Fas) este implicat în procesul de apoptoză. ci favorizează supravieţuirea celulară într-o stare nonciclină. drogurile (agenţi antitumorali chemoterapeutici). Se ştie că semnalele extracelulare pot rupe această balanţă. Aspecte de reglare a apoptozei De mare importanţă pentru un organism este menţinerea balanţei între genele letale şi genele de supravieţuire. de asemenea.6. acţionează ca inductori ai apoptozei. glucocorticoizii. S-a demonstrat. 190 . Este demonstrat faptul că există un impact important al nutriţiei din cursul embriogenezei şi perioadei precoce de după naştere asupra dezvoltării nou-născutului şi evoluţiei individului în cursul vieţii adulte. retinoizii (molecule lipofile). rezultatul fiind supravieţuirea sau moartea. aceeaşi genă bcl-2 inhibă inducerea apoptozei de către gena c-myc şi face celulele mai puţin sensibile la radiaţii şi droguri citotoxice. determinând activarea transcrierii genelor legate de inducerea apoptozei. Aceştia interacţionează cu receptorii nucleari. iar alte celule (tip celule hemotopoietice) necesită unul sau mai mulţi factori de stimulare (de exemplu. Rolul apoptozei în embriogeneză şi dezvoltare În prezent se ştie că echilibrul apoptotic joacă un rol important în embriogeneză şi dezvoltare.5. substanţele toxice (toxine). Exprimarea fiziologică a genei bcl-2 (inhibitoare a apoptozei) este prezentată în ţesuturile fetale unde probabil joacă un rol în dezvoltarea şi morfogeneza normală. care supravieţuiesc şi se divid în cultură. Agenţi externi nefiziologici.Această proteină bcl-2 nu stimulează proliferarea celulară. Experienţa in vivo a demonstrat că. multe celule dependente de sistemul endocrin (de exemplu. dar modul în care se menţine această balanţă este în prezent foarte puţin cunoscut. atât supravieţuirea cât şi proliferarea sunt simulate prin semnale provenite de la alte celule. în absenţa hormonilor specifici. Respectivele efecte tumorigene imprimate de dieta bogată în grăsimi din cursul embriogenezei au apărut abia la a doua generaţie. Factori implicaţi în reglarea apoptozei • Factori inductori Printre factorii interni care declanşează şi controlează apoptoza se numără tiroxina. ionii de Ca++. 8. blastomerele sunt unicele celule embrionare care necesită un minimum de comunicare.

A fost evidenţiată existenţa unui timing (intrare în funcţie la un moment precis) al apoptozei. Celulele timice intrinseci exprimă enzime steroidogene şi produc pregnenolon şi dezoxicorticosteron. apoptoza este foarte restrânsă şi foarte rară în comparaţie cu cea în sistemul imun. Hrana hipocalorică cronică creşte atât nivelul diurn al corticoizilor plasmatici. în funcţie de modularea dietei alimentare. Sistemul imun produce un mare exces de limfocite care sunt programate să moară dacă nu sunt recrutate pentru răspunsul imun. Se presupune că. Faptul că glucocorticoizii pot fi sintetizaţi local de organele aparatului imunitar (incluzând aici şi timusul) ridică posibilitatea ca o dietă hipocalorică să aibă efecte favorabile asupra bolii autoimune. ai tirozinfosforilării. dar şi nucleii pot declanşa modificări caracteristice de apoptoză în ADN-ul unor celule intacte. ai endonucleazelor. în organele nonlimfoide. prin modularea generală local de glucocorticoizi. celulele limfoide în exces (de exemplu. deoarece citoplasma celulară şi nucleul celular sunt potenţial autonome în declanşarea procesului de apoptoză. dar acest declin poate fi atenuat printr-o dietă hipocalorică. în special în cursul morfogenezei şi dezvoltării. Din cele prezentata mai sus reiese că sistemul imun incluzând timusul ar putea fi un focar important pentru dezvoltarea şi pentru efectele de maturare ale glucocorticoizilor. Hrănirea după o perioadă de post apare asociată cu o scădere a ratei de apoptoză. atingând vârful chiar înainte de ora prânzului. • Glucocorticoizi – sistem imun – apoptoză Nelson (1992) emite ipoteza conform căreia ar exista o implicare neuroendocrină în întârzierea îmbătrânirii ca urmare a dietei hipocalorice. la vertebrate. Aceste aspecte sunt însă foarte greu de urmărit şi clarificat. incluzând selecţia pozitivă a celulelor CD4 şi CD8. factorii serici şi citokinele (aTNF) inhibă apoptoza. cât şi rata apoptozei. ai sintezei proteice. scăderea nivelului de corticosteron are loc după administrarea hranei. Dieta hipocalorică favorizează. apoptoza este inhibată de către toţi inhibitorii sintezei ARN-ului. Prelungirea acestei capacităţi în cursul vieţii adulte ar putea fi întreţinută timp îndelungat printr-o dietă hipocalorică. în cursul dezvoltării sistemului imun. Nivelul crescut de corticoizi cu capacitate de a elimina selectiv. cât şi faptul că reducerea raportului de colorii poate afecta semnificativ secreţia de adrenocorticoizi. De asemenea. prin apoptoză. ai transaminazelor şi ai proteazelor. întârzierea îmbătrânirii celulare şi a fenomenelor de tumorigeneză. S-a avansat ipoteza conform căreia glucocorticoizii ar putea modula procesul de selecţie şi maturare. Se pare că atât indigestia totală de calorii cât şi pattern-urile de alimentare (perioada de post cu hrănire intermitentă/acces continuu la hrană) ar putea influenţa viteza apoptozei şi a proliferării celulare. şi anume: celulele fără nucleu pot declanşa apoptoza. factorii de activare a macrofagelor. Pentru menţinerea unei funcţii normale a timusului este necesar un anumit nivel de bază al glucocorticoizilor circulanţi. celule T autoreactive ale sistemului imunitar) caracterizează un sistem imunitar tânăr. 191 . La un individ normal. ai proteinkinazei.• Factori inhibitori Factorii de creştere. cu începere înainte de miezul nopţii. nivelul de corticoizi şi răspunsul glucocorticoid la stres scade cu vârsta. Corticoizii (sintetizaţi fie sistemic. La şoareci s-a demonstrat experimental că o dietă hipocalorică creşte nivelul glicocorticoizilor în cadrul ritmului circadian. fie local) ar putea avea un efect critic asupra proceselor timice şi de imprinting. acest rezultat demonstrează importanţa ritmului cardiac atunci când se urmăreşte măsurarea nivelelor circulatorii ale adrenocorticosteroizilor. Se pare că aceşti steroizi sintetizaţi local acţionează într-o manieră paracrină. prin creşterea nivelului corticoizilor (cu rol important în modularea apoptozei).

din care 90% sunt de origine vegetală. proteine. Substituirea grăsimilor saturate cu uleiuri vegetale reduce cantitatea de colesterol şi de lipide LDL. organismul fiind predispus la modificările legate de vârstă (degenerări. tumorigeneză). administrate în cadrul dietei alimentare. ar putea scădea producerea de radicali liberi şi ar menţine un nivel normal de apoptoză. în dieta alimentară. dar cu scăderea aportului de carbohidraţi. Acizii graşi nesaturaţi şi metaboliţii lor servesc nu numai drept componenţi structurali ai celulelor şi ca substrat pentru sinteza prostaglandinelor. ceea ce ar putea explica unele rezultate nefavorabile (contradictorii) obţinute în studiile anterioare referitoare la efectele uleiurilor de peşte. 192 .• Lipidele Ω . 8. Procesul normal de îmbătrânire evoluează către stadiul final de senescenţă. ceea ce duce la îmbătrânire. În prezent se recomandă o utilizare a uleiurilor de peşte Ω-3 ca supliment în dietă. Uleiurile nesaturate Ω-3 şi Ω-6 duc la scăderea bolii arteriosclerotice. 7. boli renale şi boli de piele. dar cu condiţia îmbunătăţirii procesului tehnologic (cu adaos de antioxidanţi corespunzători). a grăsimilor saturate cu uleiuri vegetale nesaturate (Ω . tiroidieni şi retinoizi. ci ei mediază şi exprimarea genelor. până în prezent sa dat totuşi prea puţină atenţie legăturii existente între prelungirea perioadei de viaţă (prin administrarea unei diete hipocalorice). pentru a împiedica oxidarea şi reîncezeala în cursul perioadei de păstrare. O dată cu înaintarea în vârstă scade eficienţa apoptozei. dereglări imune. În SUA. leucotrienelor şi trumboxanului. Esenţial este că acest ulei de peşte să fie conservat cu anti-oxidanţi potriviţi (vitamina E). S-a dovedit că consumul crescut de lipide Ω-3 are la om efecte benefice în caz de artrită. constatându-se că acest tip de ulei a adus beneficii. diabet. când celulele nu mai proliferează. întârziind îmbătrânirea. Deci lipidele Ω-3. În prezent se ştie că o dietă hipocalorică (fără malnutriţie sau deficienţe de elemente esenţiale. Acidul arahidonic (care asigură fluiditatea membranelor celulare) poate activa receptorii nucleari pentru hormoni steroizi. reduc stresul oxidativ cronic. devenind rezistente atât la proliferare cât şi la apoptoză.3 şi apoptoza Asocierea acizilor graşi saturaţi cu incidenţa crescută a bolilor cardiovasculare a determinat substituirea. se produce treptat o pierdere de masă celulară. Acidul eicosapentaenoic (EAP) scade proliferarea şi stimulează apoptoza. care îndepărtează (mătură) radicalii liberi scad nivelul peroxizilor circulanţi. Apoptoză – îmbătrânire – senescenţă Printr-un proces de apoptoză controlat genetic în cursul vieţii. această observaţie sugerează că acizii graşi polinesaturaţi ar putea avea efect direct asupra supresării genelor H-ras (p.6). tumorigeneză). prelungind perioada de viaţă şi întârziind momentul apariţiei modificărilor legate de vârstă (degenerări. ameliorând severitatea bolii autoimune şi prelungirea vieţii. Lipidele oxidate pot determina formarea de radicali liberi. pe de o parte. şi nivelul apoptozei. la dezvoltarea bolii autoimune şi la tumorigeneză. în plus Ω-3 au efect favorabil asupra funcţiei imune şi supresoare a tumorigenezei. Dereglarea apoptozei poate duce la alterarea funcţie imune. pe de altă parte. Lipidele Ω-3 cresc exprimarea enzimelor de tip superoxiddismutaza şi catalaza. Efectul uleiurilor de peşte asupra apoptozei s-ar realiza prin exprimarea crescută a enzimelor antioxidante şi scăderea formării de radicali liberi. consumul de grăsimi este 170 grame pe zi. dereglări imune. boli cardiovasculare.221) În ultima vreme s-a trecut la utilizarea uleiurilor nesaturate Ω-3 extrase din peştele oceanic. grăsimi) duce la creşterea nivelului apoptozei.

ƒ Apoptoza şi procesul de oncogeneză Procesul neoplazic este înţeles astăzi drept o dereglare a echilibrului apoptoză/proliferare celulară. confirmând astfel că ar exista o corelaţie între exprimarea genei bcl-2 şi rezistenţa la apoptoză. În cazul infecţiei cu virusul HIV1. În condiţii normale. s-a demonstrat că adenovirusurile.Deşi mecanismele implicate în procesul de senescenţă şi tumorigeneză rămân insuficient clarificate. S-a observat de asemenea că o perioadă scurtă de post sau de regim hipocaloric are efecte evidente asupra sintezei de glucocorticoizi şi asupra creşterii apoptozei. Supresia apoptozei joacă un rol important atât în bolile autoimune. Ţinând cont de acest aspect. în aceste condiţii de dereglare a 193 . la a doua stimulare. a căror prezenţă ar fi atât de necesară în cazul de mai sus. ƒ Boala autoimună Boala autoimună reprezintă o altă consecinţă a dereglării apoptozei în sistemul imunologic.8. Apoptoza şi starea de boal㠃 Agenţii infecţioşi virali şi infecţia virală Agenţii virali patogeni dezvoltă strategii pentru inhibarea apoptozei. lupusul eritematos) prin creşterea apoptozei. Apoptoza crescută peste normal poate fi deci nocivă prin pierderea unor celule CD4. gena c-myc. permiţând astfel replicarea virală în celula gazdă. Un deficit în deleţia (dispariţia. S-a demonstrat că administrarea de uleiuri Ω-3 (din peşte oceanic) duce la supresia bolii autoimune şi la prelungirea vieţii. Celulele CD4-CD8. 8. menţine un echilibru între proliferarea celulară şi apoptoză.(precursoare ale celulelor timice T) rezistente la apoptoză. în care legătura glicoproteinei gp120 (de pe suprafaţa virusului HIV1) de antigenul CD4 al limfocitelor T CD4 face celula sensibilă la apoptoză. a cărei viaţă este prelungită. cât şi în patogeneza cancerului (de exemplu în limfoame). prin interacţiunea unei proteine virale cu proteina celulară p53. Conform ipotezei lui Stryer (1991). poate activa transcrierea genei c-myc. virusul papilloma uman şi SV40 pot modula apoptoza. Administrarea de glucocorticoizi exogeni ameliorează boala autoimună (de exemplu. Aceste gene oncogene pot influenţa circuitele moleculare care controlează creşterea şi dezvoltarea. care contribuie la eradicarea celulelor autoreactive din boala autoimună in vivo. moartea) lor. Printr-o dietă hipocalorică se poate reduce stresul oxidativ. depleţia de limfocite este rezultatul unui proces complex. limfocitele (autoreactive) mor prin apoptoză. homeostazia celulară fiind menţinută şi asigurându-se prelungirea vieţii. În condiţii anormale. Sindromul de Imunodeficienţă Acută la Om (SIDA) poate fi privit ca un dezechilibru între viteza morţii celulelor limfocite T CD4 şi procesul de reînnoire a acestor celule. toate genele oncogene cunoscute până astăzi ar fi forme alterate ale genelor celulare normale. Astfel. În acest context trebuie privită şi acţiunea genei protooncogene celulare c-myc. ceea ce are drept consecinţă o dereglare a echilibrului apoptoză/proliferare celulară. un retrovirus cu rol declanşator. exprimă o cantitate mai mare de proteină bcl-2 decât celulele CD4+ şi CD8+ sensibile la apoptoză. se cunoaşte faptul că acumularea de radicali liberi derivaţi dintr-un metabolism oxidativ şi leziunile celulare rezultate din acţionarea radicalilor liberi joacă un rol important în aceste fenomene. În condiţii normale. predispune la boala autoimună. prin inserţie pe respectiva genă protooncogenă.

Apoptoza trebuie privită ca o măsură de protecţie care previne transformarea malignă. deoarece induce poptoza în celulele care au suferit leziuni ireversibile ale ADN. În organisme au evoluat mecanisme eficiente pentru eliminarea celulelor cu leziuni genetice (rezultate dintr-o diviziune neprogramată). apare o deteriorare a funcţiei sistemului imun şi o creştere a riscului de tumorigeneză o dată cu înaintarea în vârstă. supunând aceste celule transformate apoptozei. În general. cel mai bun exemplu în acest sens sunt evenimentele mutaţionale suferite de gena gp53 supresoare de tumori. când se produce o acumulare anormală de celule cu mutaţie. Produsul genei gp53 normale a fost numit “poliţistul molecular“. Genele codificatoare de proteine care conferă rezistenţă la apoptoză ar putea fi. Prin activarea produsă prin inserţia retrovirusului. apariţia unei tumori necesită evenimente genetice secundare care să atrage calea apoptotică. proporţia dintre diviziunea celulară şi moartea celulară determină viteza de dezvoltare a unui proces oncogen. drept răspuns la semnalele adverse de creştere. Unele celule canceroase se divid mult mai încet decât celulele normale. de asemenea. 194 . o asemenea genă ar fi protooncogenă bc1-2 (genă mitocondrială). Mutaţii ale genei supresoare ale tumorii gb53 reprezintă una din alterările genetice cel mai frecvent semnalate în cazul tumorilor umane. incriminate în oncogeneză.apoptozei. Se admite astăzi că procesul de oncogeneză apare în urma unor modificări de replicare a ADN. care inhibă apoptoza într-un număr de tipuri celulare. dar procesul neoplazic se poate totuşi întinde din cauza perioadei de viaţă prelungite a respectivei celule. Luvers. gena protooncogenă c-myc devine oncogenă (implicată în geneza limfomului Burkitt).

ƒ gene pentru supresia de tumori. Gene implicate în controlul senescenţei Senescenţa este o caracteristică a organismelor superioare. ƒ gene pentru repararea ADN-ului. (TTAGGG). După maturarea totală a unui organism. Factori genetici individuali. acţiunea enzimelor antioxidante) până la mecanismele de turnover celular (ale sistemului imun. ƒ Gene pleiotrope. şi anume: ƒ gene pentru replicarea corectă a ADN-ului. Astfel la om capetele cromozomilor conţin 2-3kb de unităţi repetitive telomerice. ele devenind rezistente atât la proliferare. împiedicând acumularea de leziuni somatice responsabile de producerea senescenţei. dar ulterior suferă deleţii. În reglarea îmbătrânirii celulară şi a senescenţei. Aceşti factori determină fenotipurile procesului de îmbătrânire-senescenţă. cât şi la apoptoză (celulele devin senescente în momentul în care telomerele devin brusc prea scurte şi nu mai pot suporta o nouă diviziune celulară). sindromul Werner) poate duce la disfuncţie de organ sau boală. activitatea respectivelor gene menţine un nivel înalt de protecţie faţă de agenţii de stress intrinseci şi extrinseci.Capitolul 9 PROCESUL DE ÎMBATRÎNIRE-SENESCENŢA Sedlow 1974 şi Curtis 1996 indică strânsa interrelaţie /eficenţa reparării ADN-ului (prin excizia leziunilor) şi durata de viaţa a speciilor. Acestea sunt secvenţe repetitive de ADN situate la extremităţile libere ale cromozomilor liniari. un rol important are. în ADN-ul telomeric. după ultimele date un ceas (un mecanism programator) reprezentat de telomere. ale structurilor epidermice etc. La mamifere (inclusiv la om) perioada lungă de viaţa se găseşte sub controlul unui număr foarte mare de gene (control poligenic). Aceste gene reglează sistemele intracelulare (mecanismul de reparare a ADN-ului. ƒ gene pentru sinteza corectă a proteinelor. Acest proces se află sub un control genetic activ. care ulterior este modular (amplificat sau menţinut la nivel scăzut) prin acţiunea agenţilor din mediu extern.1. secvenţele TTAGGG sunt orientate cu extremităţile bogate în G spre capul 3 OH 195 ƒ . 9. începe procesul îmbătrânirii.) Prin reglarea acestor procese. Procesul normal de îmbătrânire evoluează treptat către senescenţă. Îmbătrânirea reprezintă pierderea treptată a masei celulare dintr-un organism. având în consecinţă o serie de efecte negative asupra organismului. ƒ gene pentru sinteza de factori antioxidanţi (enzime etc. Pierderea celulelor premature sau excesive. fiind implicate trei categorii de gene: ƒ Gene reglatoare pentru menţinerea integrităţii somatice şi a proceselor de reparare.). prin apoptoza controlată genetic. în cursul unui proces de îmbătrânire precoce (de exemplu. Senescenţa este stadiul final al îmbătrânirii când celulele nu mai proliferează. Aceste gene conferă avantaje în stadiile timpurii de viaţă. acesta reprezentând inexorabilul declin al capacitaţi de menţinere homeostaziei fiziologice. ƒ gene pentru reglarea activităţii sistemului inimi.

• Acumularea de proteine aberante. cât şi de ce a leziunilor ADN. • Acumularea de leziuni oxidative.Terminalizarea cromozomilor sub acţiunea telomerazelor Nu se cunoaşte încă bine interrelaţia dintre apoptoză şi lungimea tolomerelor. Telomerele au fost deja clonate şi secvenţiate (ADN-ul telomeric reprezentând 0. această catena fiică va juca rol de matriţă în runda următoare de replicare şi va da naştere unei noi catene fiice cu un număr şi mai mic de secvenţe telomerice astfel încât. Principalele mecanisme (ipotetice) implicate în senescenţă Aceste mecanisme sunt: • Acumularea de mutaţi somatice. Sub acţiunea acesteia se adună mai întâi blocuri de oligonucleotide telomerice care se fixează la capul 3’-OH al lanţului ADN matriţa (fig 126). în condiţii normale. Telomerele nu sunt codificatoare (nu conţin gene). apărând astfel.al firului de ADN. în celule. catena fiică rezultată. în cursul perioadei de îmbătrânire. 196 . ele au rol de a cronometra fiecare diviziune celulară. Fig. ele împiedică fuziunea extremităţilor cromozomiale cât şi dezintegrarea ADN-ului fiind totodată şi responsabil de fixarea cromozomilor pe membrana nucleară. se ştie doar că apoptoză întârzie îmbătrânirea şi supresează tumorigeneza..03% din totalul ADN-ului genomului uman). Această alungire a lanţului matrice duce la formarea unui loop astfel încât capătul 3’OH ajunge să servească drept primer pentru sinteza unor noi secvenţe nucleotidice telomerice în apropierea lanţului fiică. acest fenomen fiind acompaniat atât de supresarea leziunilor celulare cumulative. după un număr de replici. Ele nu se sintetizează în cadrul ciclului de replicare a lanţului ADN corespunzător ci separat sub acţiunea telomerazei. Telomeraza (complex ribonucleioproteic) orientează capetele băgate în G ale respectivelor secvenţelor telomerice spre extremitatea 3’-OH a lanţului matriţă. 126 . ADN-ligaza ajută la fixarea acestor noi secvenţe telometrice la capătul 5’ al lanţului fiică iar apoi nick-aza clivează loop-ul la nivelul subsecventelor telomerice (secvenţe incomplet sintetizate) astfel încât. cu telomerul foarte scurt va deveni incapabilă de o nouă replicare. orientate în tandem pe cele două fire ale dublului lanţ de ADN cromozomial cu capete libere. • Acumularea de mutaţii în ADN-ul mitocondrial. probabil datorită acţiunii enzimei telomeraza. 9. în final. Rezultă o catenă fiică de aceeaşi lungime cu catena matrice dar cu secvenţe telomerice mai puţin numeroase. în final. Pe cele două fire de ADN telomerele sunt formate din secvenţe repetitive identice dar aşezate în tandem (5’-TTAGGG faţă de TTAGGG-3’-OH). capetele celor două fire de ADN să rămână libere. Telomelere sunt structuri importante ale arhitecturii cromozomiale. 2.

197 . Fig. A. Acumularea de mutaţii somatice În culturile de ţesuturi prenatale provenite de la rozătoare s-a demonstrat că celulele au capacitate foarte înaltă de reparare ADN. O dată cu înaintarea în vârstă. care îngreunează accesibilitatea enzimelor la nivelul cromatinei. Organismele care trăiesc mai mult timp fie acumulează în cursul vieţii cantităţi mai mari de ADN lezat decât organismele cu viaţă mai scurtă. potenţialul de creştere în cultură a acestor celule este invers proporţional cu vârsta donatorului de celule. fie posedă sistem de reparare ADN mult mai eficient.multe dintre aceste teorii postulează o relaţie între viaţa celulei şi apariţia leziunilor (erorilor) ADN.Plecându-se de la studiul acestor patru mecanisme. dereglări imune. timpul de generaţie creşte. iar apoi mitoza încetează progresiv (perioadă de senescenţă). Un asemenea exemplu de mutaţii somatice apărut la un moment dat în cursul vieţii în organisme este apariţia unui spot bleu pe un iris brun. concomitent apar modificări ale histonelor. tumorigeneza). Culturile celulare de fibroblaste umane diploide au oferit. care au o acţiune sinergică. organismul fiind mai predispus la modificările de vârstă (degenerări. această capacitate scăzând o dată cu creşterea numărului de pasaje. eficenţa apoptozei scade. pe acest model s-a demonstrat că pentru respectivele celule. 127). Multe teorii referitoare la îmbătrânirea celulară se bazează pe ipoteza leziunii genomului celular somatic. de asemenea. 1996). un model experimental excelent pentru studiul fenomenelor de înbătrînire. Pînă în prezent mutaţiile somatice au fost studiate foarte puţin. după o perioadă de multiplicare activă.Reţeaua interacţiunilor dintre diferite mecanisme intracelulare ipotetice implicate în procesul de senescenţă (după Kingwood. George Martin de la Universitatea Washington din Seattle (1996) estimează că mutaţiile care ating 7% din genomul uman pot avea capacitatea de a modula apariţia unui fenotip al procesului de îmbătrânire la om. În celulele vârstnice există o frecvenţă înaltă de ruperi de lanţuri ADN (probabil prin acumularea situs-uri labile la alcalii). s-a ajuns la elaborarea unei teorii a reţelei prin care se încearcă ipotetic să se explice astăzi intrigarea şi interacţiunea la nivel molecular a mecanismelor implicate în procesul de senescenţă (fig. 127 . în vederea acţiunii de reparare a ADN.

Totuşi leziunile oxidative reuşesc să se acumuleze cu vârsta. cataracta). probabil. Substanţele oxidante produc leziuni şi la nivelul proteinelor. ci sunt necesare cel puţin câteva mutaţii pentru a modula aspectele multiple ale unui fenotip de îmbătrânire (de exemplu sindromul Werner la adulţi sau sindromul Giolford la copii). disfuncţii imunologice şi cerebrale. în vederea reparării ADN. deoarece respectivele sisteme de apărare nu sunt perfecte. Numărul loviturilor oxidante asupra ADN-ului per celulă şi per zi este de circa 100 000 la şoarece şi de zece ori mai mic la om. În cursul fosforilărilor oxidative se produc substanţe oxidante la nivelul mitocondriilor. leziuni ale ADN-ului proteinelor şi lipidelor. În aceste două sindroame a fost evidenţiată o mutaţie tip deleţie pe braţul scurt al cromozomului 8 (Gotto şi colab 1982). adenocarcinoamele de colon şi prostata). Aceşti produşi oxidanţi contribuie la : . se consideră astăzi că biologi neoploziei este un aspect particular al îmbătrânirii precoce intrinsece (de exemplu. mai mult în ADN –ul mitocondrial decât în cel nuclear. Ca şi în cazul senescenţei. mitocondriile alterate (care produc un număr mare de substanţe oxidante).O singură mutaţie nu este suficientă pentru declanşarea unui proces de îmbătrânire. Mutaţiile se acumulează o dată cu vârsta prin multiplicarea respectivelor leziunilor ADN în cursul diviziunilor celulare. Cel puţin pentru regnul animal. s-a demonstrat că leziunile oxidative ale ADN-ului se acumulează o dată cu vârsta. Acumulare de proteine aberante S-a arătat deja la capitolul referitor la acumularea de mutaţii somatice că o dată cu înaintarea în vârstă apar histone modificate. Strânsa interrelaţie dintre mutaţii şi îmbătrânire a fost demonstrată şi de constatarea existenţei unui grup semnificativ de patern-uri de mutaţii somatice specifice de specie în cursul procesului de îmbătrânire la mamifere . Enzimele de reparare a ADN-ului îndepărtează eficient un număr mare de leziuni. o dată cu îmbătrânirea: cancer. prin care se îndepărtează. C. Experimental. un şoarece devenind astfel bătrân în numai doi ani (când se acumulează circa un milion de leziuni ADN per celulă). care îngreunează accesibilitatea enzimelor de reparare la nivelul cromatinei.procesul de îmbătrânire. ADN-ul suferă efecte oxidante care se acumulează cu vârsta. Acumulare de leziuni oxidative Produşii oxidanţi rezultaţi din metabolismul normal determină treptat o dată cu înaintarea în vârstă. . această interrelaţia dezvoltându-se pe baza unei instabilităţi genomice. sistem enzimatic auto oxidant tip superooxiddismutaza). carotenoizi. B. Celulele se apără singure împotriva unui număr mare de leziuni printr-un turnover constant mitocondrial. enzimele proteolitice protectoare care hidrolizează proteinele oxidante nu sunt suficiente pentru a împiedica acumularea de proteine oxidate o dată cu înaintarea în vârstă. dar nu reuşesc nici ele să le îndepărteze pe toate.Tot la mamifere s-a constatat că frecvenţa unor mutaţii intragenice şi cromozomiale se află invers cu longevitatea respectivului organism. boli cardiace. 198 . George Martin de la Departamentul de Patologie şi Genetică al Universităţi Washington din Seattler arată că există o strânsă legătură între îmbătrânirea biologică intrinsecă şi biologia neoplozilor. având drept consecinţă un nivel de zece ori mai mare al leziunilor oxidative la nivelul ADN-ului mitocondrial decât la nivelul ADN –ului nuclear. se pare că în procesul de tumorigeneza radicalii liberi derivaţi dintr-un metabolism oxidativ au un rol important în provocarea leziunilor celulare. Acţiunea acestor produşi este echivalenta cu cea a radiaţiilor. Deşi organismele posedă factori de apărare cu acţiune antioxidantă (ascorbat tocoferoli. cu cît numărul este mai mare cu atât viaţa respectivului organism este mai scurtă.producerea de boli degenerative (prin leziuni somatice celulare.

în 10% din cazuri apar neoplasme. alte semne tipice arterioscleroza severă. Faptul că alterări în metilarea ADN-ului au fost observate la şoareci cu vârsta de 6 luni demonstrează că aceste modificări sunt determinate viitoarea dezvoltare şi adaptare. 1992). având drept consecinţă sinteza unor proteine deficitare şi scurtarea vieţii. osteoporoza. Celulele nu au supravieţuit în cultură mai mult de 11 generaţii. Cercetările din ultimii ani menţionează alterarea sintezei unor proteine reglatoare în perioada de creştere somatică. această situaţie caracterizează starea de homoplasmie. evoluează permanent. Boala prezintă complicaţii de tip arterioscleroză coronariana. Sindromul Rothmund Thomson este o afecţiune congenitală transmisă recesiv. hiprekeratoza căderea generalizată a părului. o dată cu înaintare în vârstă. degenerescenţa gravă testiculară. În acest sindrom a fost evidenţiat un linkaj genetic constituit din 5 markeri pe cromozomul 8 (Gotto et al.Una dintre teoriile îmbătrâniri celulare (teoria lui Orgel) susţine că apariţia întâmplătoare a cromozomilor în genomul celular ar explica acumularea de anomalii în moleculele proteice esenţiale din organism. o 199 . după expunerea la raza y şi cobalt. care determină moartea pacienţilor în primii 20 de ani de viaţa. D. această situaţie duce la declanşarea unuia dintre cele două sindroame de îmbătrânire prematură: sindromul Werner şi sindromul Hutchinson Gilford (progeria). Sindromul Hutchinson Gilford (progeri) este o afecţiune autosomală cu transmisie recesivă. Un alt aspect al acumulării de proteine aberante este cel al acumulării cu mult peste nivelul normal admis de proteine oxidante în organism. Starea de heteroplasmie poate apărea şi la un individ normal. fără apariţia unei modificări în senescenţa primară a nucleotidelor. prima manifestare este întârzierea creşteri urmată de albirea părului atrofia ţesutului subcutant şi a pielii. Sindromul Werner este o boală autosomală de tip recesiv caracterizată printr-un număr mare de degeneraţi tipice. Din datele acumulate până în prezent s-a putut conchide că procesul de alterare a metilării ADN-ului. subliniind rolul acestor fenomene în procesul de îmbătrînire. cataracta bilaterală. durata medie de viaţă de 47 de ani. În acest fenomen s-ar încadra reactivările (paradoxale) unor anumite locusu-uri de pe cromozom (de exemplu cromozomul x la şoarece) drept consecinţă a unor modificări ale stării de metilare a citozinei de pe lanţul ADN cromozomial. Pe culturi celulare provenite de la persoane cu acest sindrom. ducând tardiv în cursul vieţii la efecte negative. Epstein şi colaboratorii au evidenţiat o restaurare defectuoasă a ADN-ului. consecinţa acestor modificări fiind tulburarea sintezei unor proteine reglatoare în perioada de creştere somatică. având drept consecinţă disfuncţii de organe şi instalare unei stări de boală. un asemenea fenomen s-ar explica prin acumularea treptată de ADN. În 1983 Wilson şi Jones arată că metilarea ADN-ului scade o dată cu vârsta (cu excepţia celulelor neopolizice). În cazul unei boli mitocondriale cu mutaţii (de exemplu deleţie) respectivul organism conţine mai multe tipuri de ADNmt. În aceste sindroame de îmbătrânire precoce la om se produce o pierdere celulară prematură şi excesivă. care duce la deteriorarea mai mult sau mai puţin rapidă a mecanismelor de transcriere şi translaţie. alterarea vocii. o dată iniţiat. ca urmare a unor fenomene epigenice ce apar în cursul vieţii. situaţia care caracterizează starea de heteroplasmie. cu semn de senilitate evidentă deja la vârsta de 10 ani. ulceraţii ale pielii în jumătate din cazuri apare diabetul zaharat. atrofia musculară scheletică. considerată de unii autorii drept o variantă a sindromului Werner. Prin fenomene epigenice (epimutaţii) se înţeleg acele evenimente acumulate care pot duce la alternarea structurii şi funcţiei genelor. celulele au fost incapabile să restaureze corect lanţurile de ADN. Din punct de vedere teoretic. atunci când forţa de selecţie naturală a organismului scade evident. Acumularea de mutaţii în ADN-ul mitocondrial (ADNmt) Se consideră ca într-un organism normal (cel puţin teoretic) toate moleculele de ADNmt sunt identice.

o modificare a genotipului somatic şi totodată acumularea unor defecte care pot duce la un moment dat la conturarea unui anumit fenotip (de boală). Modificări la nivelul anumitor organe apar în mod normal o dată cu vârsta. riscul de hipertensiune şi boli cardiovasculare. La om. Este foarte greu de afirmat că la o vârstă înaintată (de 90 ani sau mai mult). Leziunile oxidative continue ale ADN-ului sunt responsabile de scăderea capacitaţii de fosforilare oxidativă o dată cu înaintarea în vârsta. proporţia de ADNmt. reiese deci că nu este încă clarificat dacă orice deficit funcţional poate fi legat de acest tip de mutaţie. Exerciţiul fizic. Nivelele cele mai înalte de deleţie au fost evidenţiate postmitotic în ţesuturile aerobe muşchi scheletici. îmbătrânirea-boală se poate afirma că există o relaţie fundamentală directă între îmbătrânire şi cancer. este dovedit că subnutriţia creşte ulterior în viaţă. nutriţia hipocalorică postnatală. se multiplică exponenţial cu vârsta. Astăzi sunt consideraţi factori care întârzie (protejează organismul de) senescenţă: dieta hipocalorică şi exerciţiul fizic. deoarece mecanismele cauzale necesită probabil un timp pentru ca efectele lor să devină evidente. În schimb în bolile mitocondriale bazată pe selecţii ale ADNmt. în cadrul bolilor degenerative asociate procesului de îmbătrânire. o dată apărută pe ADNmt. creier. Astfel acumularea de alterări somatice pot duce. deşi este un proces fiziologic normal. cu deleţie trebuie să reprezinte mai mult de 60% din ADNmt total pentru a putea fi exprimat fenotipic. sistemul senzorial. deşi natura precisă a acestei relaţii nu este încă dovedită experimental din considerente etice. predispunând astfel organism la unul din fenotipurile neurodegenerative tip boala Parkinson. la rozătoare duce la creşterea evidentă a duratei de viaţă. boala Huntington sau boala Alzheimer. Se pare că acelaşi mecanism care protejează organismul împotriva acumulării unor leziuni responsabile de senescenţă protejează organismul şi împotriva unor mutaţii ce duc la declanşarea cancerului. În schimb. proporţia de ADNmt cu deleţie este în foarte rare cazuri mai mare de 0. În cursul procesului normal de îmbătrânire la un individ sănătos. Constatările de până în prezent ne permit să afirmăm că există o relaţie directă între procesul de îmbătrânire şi boală. întârzie îmbătrânirea aparatului mitocondrial din ţesutul muscular. Implicaţiile interacţiunii dintre dieta hipercalorică şi mecanismul fundamental care reglează senescenţa şi durata vieţii la om rămâne încă a fi investigat în detaliu.deleţie. într-un organism chiar aparent sănătos nu au apărut modificări patologice în corp. În contextul relaţiei mai sus amintite. Referitor la exerciţiul fizic se consideră că acesta aplică cu regularitate la om poate ameliora modificările legate de vârstă la nivelul mitocondriilor din ţesutul muscular. la malignizarea într-o linie celulară. La om este astăzi dovedit statistic că o dată cu vârsta creşte şi incidenţa bolilor. Unele boli apar cu frecvenţă mai mare la vârstă mai înaintată. Se pare că un proces similar ar fi implicat în pierderea de neuroni. prin creşterea vitezei turnover-ului la nivelul mitocondriilor. 200 . muşchiul cardiac şi SNC). chiar dacă acea persoană nu a fost diagnosticată cu o anumită boală specifică. implică apariţia unor aspecte anormale. căci senescenţa. treptat. Aceste observaţii au crescut interesul cercetătorilor pentru rolul jucat de mutaţiile de la nivelul ADNmt în cursul procesului de îmbătrânire şi în cel al bolilor neurodegenerative. Astfel în cursul senescenţei se produce.1% din totalul ADNmt şi poate fi detectată numai prin reacţia polimerizării în lanţ.

Principala funţie a sistemului imunitar este de a recunoaşte şi ataca antigenii străini. dacă sunt netratate. creştere nespecifică a efectului răspunsului. celulele T pot să: . 2. Noţiuni generale despre imunitate şi sistem imunitar Imunitatea reprezintă capacitatea de a recunoaşte şi neutraliza macromolecule sau celule străine organismului şi care. (proteine cu structuri similare). acesta este mai rapid şi cu o amploare mai mare în cazul în care reîntâlneşte un antigen particular. anticorpii sunt produşi pe calea stimulării limfotitelor B sau a celulelor plasmatice (plasmocite). 201 . organ limfoid prezent la păsări. nu pot supravieţui (fig. Din această cauză. iar răspunsul imunitar celular pentru acţiunea organismului asupra celulelor maligne. ar putea produce dereglări ale homeostaziei. care stimulate specific devin celule T efectoare. prin vaccinuri care conţin germeni atenuaţi sau morţi – imunitate activă. ambelor tipuri de răspuns imunitar. Limfocitele au un rol deosebit de important în cazul. Răspunsul imunitar celular este dependent de starea timusului de aceea limfocitele respective poartă numele de celule T (timus dependente). Celulele T sunt de mai multe feluri în funcţie de natura reacţiei pe care o determină. sau poate fi dobândită.amplifice răspunsul imunitar (celular T ajutătoare). şi este cea care asigură eficienţa ridicată a acţinii sistemului imunitar. din cauză că au suferit anumite modificări. când s-a instalat ca urmare a contactului generaţiilor anterioare cu un anumit antigen şi se transmite ereditar. Răspunsul imunitar celular este generat de limfocitele T. Răspunsuri celulare . în afară de substanţele străine şi pe cele proprii organismului. dar pe care acesta nu le mai recunoaşte ca proprii. În cazul răspunsului imunitar specific. Un răspuns imunitar constă din două părţi: 1.ce constau în generarea de anticorpi. demonstrându-se că aceste celule pot transforma de la un organism la altul capacitatea de a produce anticorpi şi de a rejecta grefele . Similar. persoanele cu deficienţe imunitare congenitale. Răspunsurile imunitare sunt de două tipuri: 1.de exemplu infiltrarea limfocitelor în pielea sau organul grefat. în cadrul răspunsului imunitar umoral specific. a transplatelor tisulare şi infecţiilor (ciuperci sau fungi). 1. sau prin administrarea unor seruri imune conţinând anticorpi specifici – imunitate pasivă. Sistemul imunitar acţioneză deci ca un sistem defensiv în cazul apariţiilor unor infecţii.reducă răspunsul imunitar (celule T supresoare). Această comportare poartă numele de memorie imunitară.distrugă efectiv celelele ţintă (celule T citotoxice). care sunt dependente de măduva osoasă poartă numele de celule B (de la bursa lui Fabricius. . Imunitatea înlătură. cunoscute sub numele de imunoglobuline şi care sunt specifici unui anumit antigen.Această capacitate de transfer a limfocitelor face ca ele să joace un rol cheie în apariţia răspunsurilor imunitare. Sistemul imunitar este un sistem responsabil cu apărarea organismului împotriva efectelor nocive ale corpurilor străine (antigeni). Astfel. Răspunsuri umorale . 128). Imunitatea poate fi moştenită (naturală). . timus independente). Imunitatea poate fi dobândită şi artificial. Răspunsul imunitar umoral este important pentru infecţiile bacteriene.Capitolul 10 RĂSPUNSUL IMUNITAR 10. pătrunse în mediul intern. limfocitele producătoare de anticorpi. răspunsul specific la un anumit antigen. 2. ca urmare a contactului prealabil al organismului cu un anumit antigen (imunitate consecutivă anumitor boli infecţioase).

neutrofilele. limfocitele în număr redus sunt rezistente la cortizon. conţin pe suprafaţă mulţi antigeni şi sunt sensibilile la liza prin acţiunea corticosteroizilor. La mamifere precursorii limfocitelor apar în insule sanguine din sacul vitelin şi migrează prin placentă în ficat. timus independente). al căror ciclu complet durează aproximativ 24 de ore. Studiul markerilor de pe suprafaţa limfocitară şi a activităţii lor funcţionale a permis identificarea celor două populaţii de limfocite T (timus dependente) şi B (bursodependente – de la bursa lui Fabricius. Sunt derivate din timus sau influenţate de timus în timpul dezvoltării lor. splina şi ţesuturi limfocitare asociate mucoaselor care sunt cele ce conţin celule sensibile la antigeni aflate intr-un circuit de recirculare prin organism. Din această categorie fac parte limfocitele. Organizarea sistemului imunitar Celulele esenţiale pentru generarea răspunsului imunitar. faza activă în care aticorpii elimină antigenul 10. dar sunt recirculate şi celule B.Componentele sistemului imun Un răspuns are două faze: 1. Limfocitele T. Ele migrează încă din timpul vieţii fetale în timus unde se diferenţiază diferit în zona corticală. 128 . splină) şi se localizează în arii timodependente. Diferite clone limfocitare au propria lor specificitate unică. splină şi măduvă osoasă. În zona corticală. macrofagele. Organe limfocitare primare: timusul şi măduva osoasă ce conţin celule care dezvoltă un proces de maturare a celulelor sensibile la antigeni. Aceste celule sunt capabile să se transforme în celule efectoare timice dacă sunt reexpuse la antigen. Ele acţionează prin receptorii de pe suprafaţa membranei. aproximativ 90% din celulele T se divid rapid. fungi. faza de recunoaştere . inclusiv cele care au „memorie". 3. 2. imunitatea antitumorală. limfocitele işi au originea în măduva oaselor. În zona medulară. circulante în fluxul sanguin. organ limfoid întâlnit la păsări. Există două categorii funcţionale de limfocite T: limfocite T 202 . Celula centrală in imunologie este limfocitul. intră în organe limfoide secundare (ganglioni limfatici. Din cadrul sismului imunitar fac parte două categorii de organe: 1. Limfocitele sunt componente celulare specifice pentru antigeni. Celulele T şi B circulă prin organism pe un traseu bine stabilit prin organele limfocitare secundare. bazofilele. Limfocitele T sunt răspunzătoare de reactivitatea cutanată întârziată. 2. eozinofilele. Limfocitele T nu produc anticorpi circulanţi şi nu dau naştere la celule secretoare de anticorpi.2. Celule libere. respingerea alogrefelor. bacterii patogene. faţă de zona medulară. fiecare receptor având o înaltă specificitate. Cele mai multe celule limfocite care sunt recirculate sunt cele de tip T. apărarea împotriva anumitor microorganisme. virusuri. se divid lent şi conţin pe suprafaţă puţini antigeni.în care antigenul este recunoscut ca un corp străin. Originea limfocitelor şi diferenţierea.Fig. Dacă sunt expuse la antigen se maturizează în celule sensibilizate care sunt circulante şi au viaţă lungă. Celulele care părăsesc timusul dobândesc receptorul pentru antigen. Organe limfocitare secundare: nodulii limfocitari. În timpul vieţii măduva osoasă produce celule susă care au printre descendenţii lor şi precursorii limfocitelor. Aceste celule T au viaţă scurtă.

purtătorul poate fi o (auto)proteină gazdă. Răspunsul imun primar are loc la primul contact al limfocitului cu antigenul. Antigenii sunt la rândul lor împărţiţi în mai multe categorii. După activare. care răspund la reexpunerea la antigen prin proliferare şi diferenţiere prin celule B de memorie şi plasmocite. mare). pe cale orală. respingerea de grefe şi tumori.3. Antigenii Antigenul (Ag) este capabil să provoace un răspuns imun. calea de intrare (injecţie intradermale. Din această categorie fac parte limfocitele T citotoxice (celule killer). Anumite molecule numite haptene deşi nu sunt capabile să provoace răspunsuri imunitare ele însele. pot însă să reacţioneze cu anticorpi existenţi şi cu celule T receptoare. cum sunt: reacţiile de hipersensibilitate cutanată întârziată. subcutanată. celule care produc imunoglobuline. Molecule cu rol esenţial în cadru sistemului imunitar 10. Structura terţiară. doza (mică. care influenţează calitatea răspunsului imun. factorii genetici. După generarea lor în măduva osoasă. prin care la un nou contact cu antigenul. Unele limfoblaste se diferenţiază în plasmocite. Limfocitul se transformă în limfoblast (imunoblast) care are un nucleu palid cu o cantitate mare de eucromatină şi 2 . El reacţionează atât cu receptorii celulelor T. solubilitatea). inhalare). glicoproteine care mediază răspunsul inflamator. 203 . transformându-se în celule cu memorie. celulele cu memorie îl recunosc şi se transformă mai rapid în imunoblaste. Există şi alţi factori diferiţi de proprietăţile intrinseci ale antigenilor. în funcţie de factorii necesari a interveni pentru provocarea răspunsului imun. care participă ultimile la răspunsul imun şi limfocitele T de hipersensibilitate întârziată.1. Rolul principal al limfocitelor B este în realizarea imunităţii rapide.reglatoare care pot amplifica (celule helper) sau pot suprima (celule supresoare) răspunsurile altor limfocite (T sau B) şi limfocite T efectoare. care eliberează limfokine (citokine). cum ar fi medicamentele. O moleculă antigenică poate avea mai mulţi determinanţi antigenici (epitopi): fiecare epitop se poate lega cu un anticorp individual şi o singură moleculă care poate deci provoca mai multe molecule de anticorpi. intramusculară. Se dezvoltă astfel un răspuns imun secundar. Asemenea molecule trebuie să se asocieze cu moleculele . antigeni independenţi de timus: nu necesită celule T pentru producţia de anticorpi. Lipidele pure nu sunt antigeni (nu provoacă un răspuns imun).purtător pentru a fi antigeni. printre care se pot enumera: natura moleculelor (conţinutul de proteine. cât şi cu anticorpii. b. proteine plasmatice circulante şi sunt răspunzătoare de imunitatea umorală. ei stimulând direct limfocitele B pentru a produce anticorpi Ig. moderată. răspunzătoare de reacţii imune mediate celular. de exemplu adjuvante alţi antigeni etc. eliminarea de celule infectate etc. Aceste celule au viaţă scurtă ca şi celulele T şi necesită expunerea la antigen pentru a se maturiza în celule B sensibilizate. Pentru anumite chimicale. recirculante. ca şi secvenţa de aminoacid este importantă pentru determinarea caracterului antigenic. astfel : a. asemenea antigeni sunt polizaharidele bacteriale (din pereţii celulari bacteriali) şi endotoxinele. 10. Limfocitele B şi celulele plasmatice produc anticorpi sau imunoglobuline (Ig).3. mărimea. iar acizii nucleici sunt de asemenea slabi antigeni.4 nucleoli. celulele B imunocompetente migrează în arii specifice din organe limfoide periferice. iar altele devin circulante. Limfocitele B. reţinând în memoria lor primul contact cu acelaşi antigen. antigeni dependenţi de timus necesită participarea celulelor T pentru a provoca producerea de anticorpi (exemple de asemenea antigeni sunt serurile de proteine străine şi celulele roşii străine de corp). intravenoasă. limfocitele B se divid şi dau naştere la clone celulare B. adăugarea unor substanţe cu efect sinergetic..

reprezintă 15 % din totalul imunoglobulinelor.IgA este imunoglobulina cea mai importantă care apare în mucoase. .2. în secreţii exocrine. Ig reprezintă receptorul celulei B pentru Ag. ea este o secreţie a mucoaselor şi constă din două unităţi de bază unite printr-un lanţ de legătură.IgD este imunoglobina sccretată de limfocitele B şi probabil implicată în activarea acestor celule de către antigeni. deşi se bănuieşte că este implicată în expulzarea paraziţilor intestinali. precum şi funcţia fiziologică a unei molecule particulare de anticorp. La electroforeza serului.reprezintă domeniul variabil al lanţului uşor. reprezintă 75 % din totalul imunoglobulinelor. rolul major al acestor imunoglobuline fiind neutralizarea vasculară a microorganismelor. Anticorpii Anticorpii (Ac) sau imunoglobulinele (Ig) sunt molecule proteice heterogene cu proprietatea de asociere specifică cu substanţa care a provocat formarea lor (antigenul).3. deoarece el cuprinde zona de legătură.Structura de bază a unui anticorp. care poate uşor penetra ţesuturile. pe suprafaţa limfocitelor. Principalele clase de imunoglobuline sunt următoarele: . Cu excepţia Ig naturale. Domeniile au aceeaşi structură de bază şi la compararea secvenţelor de aminoacizi se pot pune în evidenţă multe arii similare. VL . Învecinat cu regiunea variabilă a moleculei de anticorp se află regiunea constantă C. 129).04 % din totalul imunoglobulinelor. CH. 129 . VH. Sunt produşi de celulele B şi plasmocite. dar principalul ei rol fiziologic nu este încă cunoscut. reprezintă 0. provenite din celule B. reprezintă 0. Fig. Fiecare lanţ este alcătuit din domenii de aproximativ 110 aminoacizi.IgG este o imunoglobulină mai mică.domoniul constant al lanţului greu. Domeniul terminal N al lanţurilor grele si al celor uşoare este foarte important pentru recunoaşterea antigenilor. anticorpii se formează ca răspuns la o substanţă străină (Ag). Când un domeniu terminal N al unei molecule de imunoglobuline a reacţionat cu un anticorp. molecula suferă o schimbare în conformaţia lanţurilor grele. majoritatea Ig migrează spre gamaglobuline.IgE este imunoglobina produsă de plasma celulelor.domeniul constant al lanţului uşor.10.două lanţuri identice grele (H). . în inflamaţii şi alergii.domeniul variabil al lanţului greu. constituită din patru unităţi de bază menţinute într-o structură unitară de un lanţ de legătură. . Imunoglbulinele reprezintă 20 % din totalul proteinelor plasmatice. Lanţurile grele determină clasa (isotipul) anticorpului. Secvenţa de aminoacid a acestor domenii terminale variază de la anticorp la anticorp.IgM are o moleculă mare. constituită dintr-un domeniu în cazul lanţurilor uşoare şi din trei domenii în cazul celor grele (fig. . în sprecial a viruşilor. 204 . diferite cantităţi de Ig se găsesc în lichidele extravasculare. este singura imunoglobulină care penetrează placenta pentru a furniza protecţie imunologică fătului.2 % din totalul imunoglobulinelor. reprezintă 10 % din totalul imunoglobulinelor. de aceea sunt cunoscute sub numele de regiuni variabile V.două lanţuri identice usoare (L). Un anticorp în structura sa de bază este alcătuit din patru lanţuri: . dar cantităţi semnificative migrează şi spre zona betaglobulinică. CL . .

10. Aceste similarităţi au dus la presupunerea că genele pentru celulele T receptoare îşi au originea în aceleaşi gene părinte ca genele pentru imunogiobuline. Fig. În figura 131 se prezintă structura acestor antigeni.antigeni HLA de clasa I. regiunile constante sunt alcătuite din domenii.3. de exemplu). 10. ambele lanţuri de celule T receptoare au regiuni variabile.antigeni HLA de clasa II. adică variabilitate genetică între indivizi.4.Structura celulei receptoare T La fel ca imunoglobulinele. Celulele receptoare T prezintă două lanţuri. ele pot fi de asemenea secretate de fagocitele mononucleare celulelor T stimulate antigenic deci ca parte a imunităţi specifice. sunt în mare parte mediate de hormoni proteinici numiţi citokine. 131 . În imunitatea naturală citokinele efectuare sunt produse in special de fagocitele mononucleare şi astfel sunt numite monokine. Fig. . ambele fiind membre ale familiei de „supergene". dar au un rol important în răspunsul imun. după prelucrarea lor de către celulele de prezentare (macrofagele). Citokinele Fazele de desfăşurare ale imunităţii naturale şi specifice (împotriva virusurilor şi bacteriilor.130 .3. deci este foarte dificilă obţinerea unei potriviri a acestor antigeni în cazul unor transplanturi de organe de la indivizi neînrudiţi. iar lanţurile sunt pliate. Celule T Celulele T recunosc un antigen atunci când le este prezentat într-o formă adecvată.Structura unor antigeni 10. Antigeni de histocompatibilitate Aceşti antigeni nu sunt atât de bine definiţi. 205 . Majoritatea indivizilor care nu sunt înrudiţi prezintă antigeni HLA diferiţi. Antigenii de histocompatibilitate umani sunt cunoscuţi sub denumirea de antigeni HLA şi sunt la rândul lor de două tipuri: . Au denumirea dc antigeni de histocompatibilitate din cauza reacţiilor foarte puternice pe care le provoacă în cazul nepotrivirii transplanturilor de organe. alfa şi beta.5.3. Structura probabilă a unei astfel de celule este prezentată în figura 130. Sunt implicate în recunoaşterea antigenilor de către majoritatea celulelor T. Deşi monokinele pot fi induse direct de microbi. adică în general.3. Acestea sunt glucoproteine de la suprafaţa celulelor şi au un grad avansat de polimorfism genetic.

citokinele influenţează acţiunea altor citokine (doua citokine pot avea acţiune antagonică. citokinele influenţează sinteza altor citokine. moleculele de ARNm sunt instabile.citokinele. responsabile pentru comunicaţiile dintre celulele sistemelor imune şi inflamatorii. de asemenea. Majoritatea răspunsurilor celulare la citokine este lentă. monokinele joacă roluri importante fiind continuatori ai activării limfocitelor. de fapt fiind implicate mai multe citokine diferite). acţionează de asemenea. ce stimulează creşterea şi diferenţierea leucocitelor imature in măduva oaselor. citokinele sunt un grup divers de glicoproteine. amplificând astfel mecanismele pentru răspunsurile imune specifice. Citokinele ce mediază imunitatea naturală Citokinele ce mediază imunitatea naturală împotriva infecţiei virale şi pe cea care iniţiază reacţiile inflamatorii împotriva bacteriilor sunt următoarele:. iar când o celulă este stimulată de la distanţă prin citokinele secretate în circulaţie.multe citokine sunt produse de diverse tipuri celulare. citokinele acţionează ca regulatori ai diviziunii celulare.citokinele sunt produse în timpul fazelor efectuare ale imunităţii naturale şi specifice şi servesc medierii şi reglării răspunsurilor imune şi inflamatorii. creşterii şi diferenţierii limfocitelor (induse în răspunsul recunoaşterii antigenului specific de limfocitele T). ƒ regulatori ai activităţii. de exemplu). Citokinele produse deci de tipuri celulare diverse. Citokinele nu sunt stocate ca moleculele pre-formate şi sinteza lor este iniţiată de o nouă transcripţie genică. Expresia multor receptori ai citokinelor este reglată de semnale specifice (care pot fi alte citokine. ca factori de creştere epiteliali şi mezenchimali în repararea tisulară). Limfocitele şi fagocitele mononucleare produc şi alte citokine numite factori stimulatori ai coloniei. . ƒ stimulatori ai creşterii leucocitelor imature şi ai diferenţierii (produşi de limfocite stimulate şi alte celule). majoritatea citokinelor sunt produse de limfocitele T activate şi se numesc limfokine. neutrofilele şi eozinofilele. In imunitatea specifică.interleuchina. ca in cazul hormonilor adevăraţi. Alte citokine.secreţia citokinelor este un eveniment self-limitat scurt. ca şi alţi hormoni polipeptidici iniţiază acţiunea lor prin legarea la receptorii specifici de pe suprafaţa celulelor ţintă. 206 . după o perioadă de câteva ore şi necesită un nou ARNm şi sinteza proteică.acţiunile citokinelor sunt deseori redundante. Activarea transcripţională este tranzitorie. . acţiunea se numeşte paracrina. Odată sintetizate citokinele sunt rapid secretate. -1. creşterea şi diferenţierea populaţiilor limfocitare variate.ori sinergică-efect crescut ori adiţionale).De asemenea. combinaţia unei perioade scurte de transcripţie cu o durată de viaţă a ARNm pentru citokine determină caracterul tranzitoriu al sintezei citokinelor.interferonii tip I. proprietate numită pleiotropism. Pentru multe celule ţintă. adică ca factori de creştere (de pildă.interleukina-6: . având următoarele proprietăţi generale: . . . Aceste citokine sunt molecule efectuare ale imunităţii imediate celular şi sunt. . ƒ activatori ai celulelor inflamatoare nespecifice (induse ca răspuns la recunoaşterea antigenului specific de limfocitele T). . Celulele T produc câteva citokine ce reglează activarea.citokinele inflamatorii cu greutate moleculară joasă.factorul de necroza tumoare. Prin urmare. Când aceeaşi celulă ţintă secretă citadine acţiunea se numeşte autocrină. Funcţiile citokinelor sunt clasificate astfel: ƒ mediatori ai imunităţii naturale (induse de agenţi infecţioşi din fagocitele mononucleare). când o celula din apropriere secretă citokină. . asupra multor tipuri de celule diferite. derivate din celulele T activează şi reglează celulele inflamatorii care sunt fagocitele mononucleare. acţiunea este endocrină.

al concentraţiei scăzute (cea 10-9 M) acţionează local ca regulator paracrin şi autocrin al leucocitelor şi celulelor endoteliale. IFN poate inhibă faza cognitiv a răspunsurilor imune.etc. sinteza care interferă cu replicarea ADN ori ARN viral. ca principal factor de creştere. Local. IFN creşte potenţialul letal al limfocitelor nativ ucigaşe. Interleukina-6 (IL-6) Este sintetizată de celule endoteliale. 5. IFN inhibă proliferarea celulară. stimulează diferite celule în răspunsul imun. cauzează trombon intravasculară. Prin urmarea cele trei activităţi funcţiilor litice ale limfocitelor ucigaşe si creşterea in expresia moleculelor din clasa I a complexului major de histocompatibilitate.) Interleukina-1 (IL-1) Funcţia principală a IL-1 este acea de mediator al răspunsului inflamator în imunitatea naturală. 4. 3. astfel: 1. 207 . FNT induce sinteza CSF de către celule endoteliale şi fibroblaste. Acest factor. Deoarece majoritatea limfocitelor citolitice recunosc antigenele străine legate de clasa I de antigene ale complexului major de histocompatibilitate IFN ajută faza efectuare a răspunsurilor imune mediate celular. Această acţiune este datorită aceloraşi enzime care inhibă replicarea virală dar şi inducţiei altor enzime ce previne sinteza aminoacizilor. FNT permite celulelor endoteliale să devină adezive pentru leucocite iniţial pentru neutrofile. adică celula infectată viral secretă IFN pentru protecţia celulelor vecine încă neinfectate. Factorul de necroză a tumori (FTN) Este principalul mediator al răspunsului gazdei la bacterii gram negative. 4. De asemenea JFNT exercită acţiuni sistematice diverse (este un hidrogen endogen. prevenind activarea ajutătoare. Sursa celulară a IL-1 este fagocitul mononuclear activ. acest factor măreşte proliferarea celulelor T CD şi creşterea şi diferenţierea celulelor B. apoi pentru monocite care se acumulează la locurile inflamaţiei. ca 2-1oligoadenilat. iar în concentraţii mari poate avea efecte letale (deprimă contractilitatea miocardului. mărind eficienţa uciderii. etc având două acţiuni binecunoscutele hepatocite (care sintetizează fibrinogen ce contribuie la faza acută) şi pe celulele B. 2. hepatocitele să sintetizeze anumite proteine serice. 5. simulează fagocitele mononucleare să secrete IL-1 Ni IL 6. reduce presiunea sanguina şi perfuzii. FNT stimulează fagocitele mononucleare şi alte celule Nn produc citokine. 2.). fibroblaste.în acelaşi timp. etc. 6. în special a aminoacizilor esenţiali ca triptofanul. IFN de tip I inhibă replicarea virală: IFN induce sinteza unui număr de enzime. FNT exercită o acţiune protectoare împotriva viruşilor şi amprente expresia clase I de molecule ale complexului major de histocompatibilitate potenţând liza mediata de limfocite asupra celulelor infectate viral. Sursa celulara majoră a acestui factor sunt fagocitele mononucleare activate de lipopolizaharidul (endotoxina) derivat din peretele celular al bacteriei. Acţiunea antivirală a IFN este de tip paracrin. FNT activează leucocitele inflamatori pentru a omorî. în special neutrofilele dar şi eozinofilele mononucleare. FNT este un costimulator al activităţii celulei T. acţionează concertat eradicarea infecţiei virale. în special IL-1 Ni IL-6. Se spune că o celulă care a răspuns la IFN şi este rezistentă la infecţia virală se află intr-o stare antivirală. 3. IFN modulează expresia moleculară autogenelor de histocompatibilitate. Acei interferoni cresc expresia moleculelor din clasa I şi inhibă expresia celor din clasa II.Interferonul tip (IFN I) Include două grupe de proteine distincte serologic şi anume IFN-A (produse de fagocit molecular în principal) şi IFN-B (produse de fibroblast) având patru acţiuni biologice: 1. etc.

fibroblaste sau celule epiteliale.helical antiparalel (0. 208 . plachete. β factorul de transformare a creşterii (β -FTC). celule T activate antigenic. Principalele ei acţiuni pe limfocite sunt: Interleukina-2 este factorul de creştere endocrin major pentru limfocitele T Ni cantitatea de IL-2 sintetizată de celulele T CD activate este un determinant important al magnitudinii răspunsurilor imune. gamainterferon şi limfotoxină.Citokinele inflamatorii cu greutate moleculara joasă: familia interlekina-8 Aceste citokine inflamatorii derivă din: a. IL-2 stimulează creşterea celulelor nativ ucigaşe şi măreşte funcţia lor catalitica (sunt produse aşa numite celule killer-activate de limfokinază).celule endoteliale. c. menţionăm că în structura tridimensională a proteinei a fost identificat recent un helix necesar pentru folding-ul terţiar bioactiv—care este un mănunchi afla. În timpul răspunsurilor imune fiziologice. De asemenea. deci ea funcţionează ca un factor de creştere endocrin. interleukina4.3 nm). creşterea şi diferenţierea Aceste citokinele sunt produse în principal de limfocitele active antigenic. 4. Deoarece IL-2 este considerat in prezent o "cheie" în imunologia celulei T şi un agent terapeutic promiţător în lupta anticanceroasă. CD acţionează pe aceleaşi celule care o produc. 3. s-a sugerat recent că IL-4 poate contribui si la imunitatea mediată celular. Ele servesc ca principali mediatori secundari ai inflamaţiei. Citokinele ce reglează activarea limfocitelor. Interleukina (IL-4) IL-4 este produsă de celule T CD Ni are efecte importante pe patru timpuri de celule: IL-4 este un factor de creştere şi diferenţiere pentru limfocitele B (putând fi necesară atât pentru proliferare cât şi pentru secreţia anticorpilor de celulele B ca răspuns la antigenele proteice). b. IL-4 este un factor de creştere autocrin pentru un subset de celule T CD clonate c secretă IL4JL-5 Ni IL-6 în contrast cu majoritatea clonelor cere produc IL-2. Acţionează de asemenea pe limfocitele T din apropiere (pe ambele substraturi CD şi CD) şi deci este totodată şi un factor de creştere endocrin. Citokinele ce acţionează primar pentru a regla limfocitele. IL-4 este de asemenea un factor de activare a macrofagelor (chiar dacă efectele de potenţare sunt mai reduse decât efectele gama-interferonului). IL-4 este singurul factor comutator cunoscut pentru producerea IgE. Interleukina-2 (IL-2) IL-2 este principala citokină responsabilă pentru trecerea limfocitelor T de la fazi G la faza S a ciclului celular. Este produsă în special de celulele T. 1. Aceste celule T sunt utile atât pentru răspunsul imun mediat umoral. cât şi pentru acela mediat celular. ce nu circula în sânge pentru a acţiona la distanţă şi de aceea nu este considerată un factor de creştere endocrin. fagocite mononucleare. în special din subsetul CD. 2. în mare parte prin secreţia citokinelor. IL-2 acţionează pe celulele B umane ca un factor de creştere cât şi un stimul pentru sinteza anticorpilor. sunt interleukina-2. capătul C-terminal formând helixul ce se extinde de la poziţia 117 la 133 în secvenţele de aminoacizi. IL-4 este un factor de creştere pentru mastocite şi acţionează sinergic cu IL-3 Nn stimularea proliferării mastocitelor.

β . de asemenea un activator al celulelor endoteliale vasculare acuzând creşterea aderării leucocitelor la endoteliu. β . Astfel.FC biologic activ. etc. producerea citokinelor şi modificări morfologice ce facilitează extravazarea leucocitelor. 209 . El induce direct sinteza enzimelor ce permit macrofagelor să omoare microbii fagocitaţi. un proces numit angiogeneză. 4. în contrast cu IFN tip I care.FTC determina creşterea de noi vase sanguine. limfotoxină.Factorul β de transformare a creşterii ( β . acest interferon are următoarele funcţii: 1.FTC este potenţiala important deoarece antagonizează multe răspunsuri ale limfocitelor.FTC inhibă proliferarea celulelor T la miogen policlonali. Interferonul imun sau gamma (gamma-IFN) Acest interferon (numit şi interferonul tip II) induce . Gama-IFN activează neutrofilele (însă mai puţin decât FTN sau limfotoxină). β . 2. IL-5 este capacitatea de a stimula centra şi diferenţierea eozinofilelor şi de a activa eozinofilele mature ca acestea sa poată omorî helminţii. Gama-IFN este un activator potent al celulelor nativ ucigaşe (mai mult decât IFN tip l). β . O acţiune importantă. uneori însă poate fie să inhibe creşterea aceluiaşi tip celular în cultură. la o varietate de tipuri celulare. Citokinele care cauzează modificări funcţionale în favoritele mono nucleare au fost numite factori de activare a macrofagelor. Gama-IFN este un activator al celulelor endoteliale vasculare (promovând adeziunea limfocitelor CD şi alterează caracterele morfologice ce facilitează extravazarea limfocitelor). anumite tumori pot scăpa de un răspuns imun secretând mari cantităţi de β . În imunoreglare. inhibă maturarea celulelor CTL1.FTC cauzează sinteza proteinelor matrice extracelulare asemenea. Astfel. însă are câteva proprietăţi legate de imunoreglare care ii separă funcţională de IFN tip I. inhibă activarea macrofagelor. 6. Citokinele ce activează celulele inflamatorii Aceste citokine provin în principal din limfocite T CD şi CD şi servesc în special activării funcţiilor celulelor efectoare nespecifice. Gama-IF acţionează direct pe limfocite T şi B pentru a promova diferenţierea. Gama-IFN creşte expresia moleculară din clasa I de antigene a complexului major de histocompatibilitate.ca şi interferonul tip I . Gama-IFN este un activator important al fagocitelor mononucleare. Limfotoxina Limfotoxina este sintetizată de celulele T şi de obicei acţionează local ca un factor paracrin şi nu ca mediator al injuriei sinteticele este un activator potent al neutrofilelor furnizând limfocitelor un mijloc de reglare a reacţiilor inflamatorii acute. aceste citokine mediază faza efectoare a răspunsurilor imune mediate celulare şi ele includ gama-interferon. 5.o stare antivirală şi antiproliferativă. Interleukina-5 (IL-5 ) Este produsă de celulele T CD activate şi mastocitele activate. De exemplu. interleukina-5 şi factorul de inhibare a migrării. 3. Acţiunile acestui factor sunt pleiotropice.FTC) Celulele T activate antigenic cât şi macrofagele activate secretă β . El inhibă creşterea multor tipuri celulare şi stimulează creşterea altora. În vivo. Ca o citokină. determină expresia moleculară din clasa 11 a acestui complex.FTC. LT este. Este produs atât de celulele T ajutătoare CD ce secretă IL-2 cât de celulele T CD. gama-IFN este principalul factor de activare a macrofagelor şi el furnizează mijloace prin care celulele T activează macrofagele.

celule dendritice (celule de prezentare. Se ştie că maturarea unei leucocite implică comutarea la o linie particulară cu pierderea capacităţii de dezvoltare în alte tipuri de celule mature. Mai mult. Limfocitele T helper şi citolitice specifice pentru antigenele proteice străine recunosc deci simultan două structuri. recent descrisă. fiind donate molecule cu această activitate. măresc răspunsul la aceşti factori.limfocite B. Ele servesc creşterii chiar şi a celulelor nemuritoare. diferite izotipuri de anticorpi se leagă la receptorii Fc pe eozinofile.Factorul de inhibare a migrării Acumularea fagocitelor mononucleare în ţesuturi depinde de reţinere acestor celule ca răspuns la citokinele produse local ce inhibă motilitatea. mastocite şi celule native ucigaşe şi stimulează funcţiile acestor celule ca pe o consecinţă a legării antigenului. IL-6 promovează creşterea celulelor somatice hibride produse prin fuziunea celulelor B normale cu celule mielomului. Celulele accesorii cel mai bine definite pentru limfocite T helper includ: . prezente pe suprafaţa celulelor accesorii sau celulelor ţintă. fiecare din aceştia putând fi recunoscuţi de un anticorp. în asociaţie cu produsul unei gene a self-ului. FTC inhibă creşterea celulelor din măduva oaselor. respectiv macrofagele). activează sistemul complement. factorul de stimulare a coloniei granulocitelor B. Relaţii de cooperare între componentele sistemului imun Antigenele macromoleculare conţin epitopi multipli sau determinanţi. astfel multe celule tumorale ce cresc autonom secretă IL 6 ca un factor de creştere autocrin. însă în cazul producerii lor excesive se poate instala dezordinea tisulară şi chiar moartea. cum sunt integrinele. Prin urmare. În concluzie. . gama-IFN. În plus. De exemplu. factorul de stimulare a coloniei granulocite-macrofag. Mediatorii creşterii leucocitelor imature B ai diferenţierii lor sunt interleukina-3 de stimulare a coloniei macrofagelor. celulele T recunosc şi răspund la antigenele proteice străine numai când antigenul este ataşat de suprafaţa altor celule. antigenul străin şi o moleculă MHC self. vizează progeniturii hematopoietice comutaţii la linia limfocitelor B. Citokine ce stimulează hematopoieza Reacţiile imune şi inflamatorii care consumă leucocitele induc producerea de noi leucocite care înlocuiesc celulele inflamatorii. Se considera în prezent că reţinerea leucocitele în ţesuturi este controlată de exprimarea recepţionerilor specifici pentru moleculele matrice extracelulare. în timp ce celulele B şi anticorpii secretaţi leagă antigenele solubile aflate în circulaţie sau în faza apoasă. lg de la suprafaţa celulei B este receptorul celulei B pentru antigen. obsonizează antigenele şi amplifică fagocitoza lor de către diferite celule. adică celulelor canceroase. Alţi receptori Fc de pe celulele epiteliale mediază transportul transepitelial al anticorpilor IgA si IgG. Anticorpi sunt produşi in RER al celulei B. citokinele exercită numeroase funcţii utile organismului. complex major de histocompatibilitate.fagocitele mononucleare. De exemplu FNT. LT. adică a "hibridoamelor"ce produc anticorpi monoclinali. 210 . În timp ce interleukina-3 (cunoscută ca factor de multitudine) promovează expansiunea celulelor ce se diferenţiază în toate tipurile de celule mature cunoscute. IL-6. în timp ce IL-l.4. Celulele T recunosc antigenul numai pe suprafaţa celulelor accesorii. Acţiunile acestor citokine sunt influenţate de alte citokine. Moleculele de anticorpi secretaţi neutralizează antigenele. IL-6 acţionează ca factor de creştere pentru multe celule maligne plasmatice (plasmacitoame sau mieloame) B. . Citokinele ce stimulează expansiunea şi diferenţierea progenitorilor din măduva oaselor sunt denumite factori de stimulare a coloanei (FSC). 10. interleukina-7. acţiunea inteleukina-7. Acest factor nu reprezintă o citokină unică.

produsele lor se leagă selectiv şi prezintă unele antigene.. dermatita herpetiformă. Aceste complexe sunt exprimate pe suprafaţa celulelor accesorii. Pe limfocitele B se găsesc markeri fenotipici şi moleculari funcţionali de suprafaţă. Anomaliile antigenelor de histocompatibilitate asociate unor boli ca spondilita anchilozantă. Reglarea expresiei genelor complexului major de histocompatibilitate clasa II reprezintă un punct de control important pentru răspunsurile imune.celulele endoteliale. diabetul insulinodependent etc). . Procesarea asigura ca porţiuni ale unei proteine (heptone imunodominante) se vor lega la moleculele clasei II a complexului major de histocompatibilitate şi vor forma complexe imunogenice.celule Langerhans ale pielii.anticorpi împotriva proteinelor de suprafaţă pot fi utilizaţi să localizeze şi să trateze tumori derivate din limfocitele Bd) unele proteine de suprafaţă sunt receptori pentru citokine. Aceşti receptori leagă specific antigenul procesat complexat la moleculele complexului major de histocompatibilitate de suprafaţa celulelor (APC 1). Diviziunea mitotică a celulelor T are ca rezultat expansiunea clonelor de celule cu aceiaşi specificitate antigenică şi astfel amplifică răspunsurile imune la un antigen particular. însă exprimarea acestora este crescută pe celulele B stimulate via Ig din membrană. 211 . IL-2. care sunt procesate şi asociate cu moleculele complexului major de histocompatibilitate clasa I. apoi câteva proteine sunt fosforilate. . Rezultatul legării antigen-complex major de histocompatibilitate la celulele T este o serie de evenimente intracelulare numite cu un termen comun activarea celulei T care începe cu generarea celui de al doilea mesager şi terminarea cu dezvoltarea funcţiilor efectuare şi proliferarea celulei T. Antigenele ţintă pentru CD+8 CTL sunt proteine sintetizate endogen.ele pot fi de markeri fenotipici de maturitate şi ai liniei de celule B. limfocitele B exprimă o varietate de proteine de suprafaţă cu semnificaţie funcţională (incluzând receptorul C3d pentru virusul Epstein Barr). Multe tipuri celulare au capacitatea de a prezenta antigenele celulelor T ajutătoare CD+4. Celulele T limitate la un complex de histocompatibilitate exprimă clonal receptori proteici heterodimerici (alfa. răspunsurile anticorpului sunt iniţiate prin interacţiunea antigenului cu molecule Ig specifice de membrană de suprafaţa limfocitelor B. . Genele complexului major de histocompatibilitate clasa I funcţionează ca gene ale răspunsului imun. CTL 1 recunosc antigenii în asociaţie cu produsele genice din clasa întâia complexului major de histocompatibilitate. activitate crescută a proteinkinazei C. CD4 şi CD8 sunt glicoproteine de suprafaţa exprimate exclusiv pe sub seturi de celule T mature cu modele distincte de restricţie a complexului major de histocompatibilitate. Aceşti mesageri secundari stimulează transcripţia genelor necesare pentru răspunsurile proliferative şi efectoare ale celulei T. Proteinele exogene străine sunt internalizate în celulele accesorii unde suferă procesarea într-un compartiment vezicular acid. hemocromatoza idiopatică. Aceste proteine de pe suprafaţa celulelor B sunt importante deoarece: . unde sunt recunoscute de celulele T CD+4. artrita reumatoidă. astfel ca antigenele virale. IL-5 şi IL-6. De exemplu. Cele mai timpurii evenimente din această cascadă includ modificarea fosfolipidelor membranare. miastenia gravis. În general celulele B în repaos exprimă un număr scăzut de receptori pentru citokine (de la câteva sute la 1. sindromul Sjogren cât şi o serie de boli autoimune (de exemplu lupusul sistemic eritomatos. cu anticorp anti-lg sau prin alţi activatori policlonali.ele pot funcţiona activând ori reglând celula B. IL-4. dar nu altele. Limfocitele T helper CD+4 recunosc antigenele în asociaţie cu produsele clasei a doua a complexului major de histocompatibilitate şi celulele CD+8. celulele B exprimă receptori de înaltă afinitate pentru câteva citokine incluzând IL-1. În plus la Ig şi clasa II ale complexului major de histocompatibilitate (cu rol în interacţiunea celulă T-B). creşterea concentraţiei în calciul citoplasmatic.000 per celulă).beta) legaţi prin legături disulfidice ce sunt omologi moleculelor Ig. Prin urmare.

Fagocitele mononucleare joacă următoarele roluri în faza cognitivă. secreţia anticorpilor şi alte trăsături ale răspunsului imun umoral la antigenele proteice. mediatori derivaţi din lipide. ƒ în faza de efectuare a răspunsurilor imune mediate celular celulele T ajutătoare secretă citokine ce activează macrofagele. Granulocitele. Ele posedă receptori pentru porţiunea Fc a anticorpilor şi pentru proteinele complementului. limfocitelor T ajutătoare. migrând şi acumulându-se la locuri de activare a complementului. Ele sunt stimulate ca şi macrofagele. în faza efectuare a răspunsurilor imune umorale antigene străine. de exemplu eritrocite senescenţe). în special neutrofile şi sunt responsabile pentru multe din efectele sistemice ale inflamaţiei ( febra. de activare şi efectuare a răspunsurilor imune specifice: ƒ Macrofagele dispun antigene străine pe suprafaţa lor intr-o formă ce poate fi recunoscută de limfocitele T antigene specifice. În plus. ele leagă şi fagocitează particulele opsonizate mult mai avid decât pe cele neînvelite (neopsonizate). Diferite citokine induc proliferarea celulelor B. aceste celule secretă enzime. În acest fel. tumefierea. În plus. creşterea temperaturii locale). ele distrug 212 . macromolecule. degradative şi citolitice decât celulele nestimulate. Neutrofilele răspund rapid la stimuli chemotactici putând fi iniţial activate de citokinele produse de macrofage. Deoarece macrofagele exprimă receptori de suprafaţă pentru anticorpi şi anumite proteine ale complementului. incluzând antigene şi chiar ţesuturi proprii vătămate ori moarte. T şi B. eritemul. ca prostagladinele. numite şi celule inflamatorii. Astfel. de citokinele derivate din celula T şi fagocitează particule opsonizate. macrofagele participă la eliminarea antigenelor străine prin răspunsuri imune umorale. prezentând antigenele celulelor T şi secretând citokine ce promovează expansiunea şi diferenţierea ambelor feluri de limfocite. Principalele funcţiuni ale fagocitelor mononucleare (monocite. ƒ macrofagele produc citokine care recrutează alte celule inflamatorii. ca microbii. alte leucocite şi granulocite participă în faza efectuare a răspunsurilor imune specifice. controlând întinderea infecţiei şi pot vătăma chiar ţesuturile normale în imediata vecinătate. Interacţiunea limitată la complexul major de histocompatibilitate dintre celula B şi limfocitele T ajutătoare furnizează ea însăşi semnale activatoare celulelor B restante şi conduce la secreţia diverselor citokine de către celulele T. ƒ Macrofagele produc de asemenea factori de creştere pentru fibroblaste şi endoteliul vascular ce promovează repararea ţesuturilor vătămate. substanţele fagocitate sunt degradate de enzimele lizozomale. specii reactive de oxigen. Capacitatea macrofagelor şi limfocitelor de a-şi stimula unele altora funcţiile dovedesc un mecanism de amplificare importantă pentru imunitatea specifică. toate acestea omorând microbii. la limfocite şi fagocitele mononucleare. În plus. Macrofagele astfel activate sunt mai eficiente in realizarea funcţiilor fagocitice. deoarece joacă roluri importante în inflamaţie şi imunitatea naturală. Ele fagocitează particule opsorizate şi funcţionează ca celule efectuare ale imunităţi umorale. probabil via producere de mesageri secunzi intracelulari. Celulele accesorii (de exemplu macrofagele) pot juca un rol important în iniţierea răspunsului imun. devin învelite sau opsorizate de anticorpi şi proteine ale complementului. antigenele proteice ale celulei T sunt procesate de către celulele B şi prezentate în asociaţie clasa II de molecule ale complexului major de histocompatibilitate. fiind efectori importanţi in reacţiile imune la antigenii ce induc nivelele ridicate de IgE. macrofagele figurează printre principalele celule efectuare ale imunităţi medie celular. macrofage) în imunitatea naturală includ următoarele: ƒ macrofagele fagocitează particule străine (microbi. Ele secretă şi conţin în membrană proteine ce promovează activarea celulei T. Eozinofilele exprima receptori Fc pentru o clasă de anticorpi IgE. au şi funcţia de a elimina microbi şi celulele moarte. astfel ca paraziţi.Această interacţiune stimulează celulele B să intre în ciclul celular.

S-a stabilit că limfocitele sunt celule care iniţiază răspunsul imunitar specific şi care posedă memorie imunitară. antiproliferativă şi imuno modulatoare. deci implicit. Astfel. Citokinele reglează de asemenea amplitudinea şi natura răspunsurilor imune prin influenţarea creşterii şi diferenţierii limfocitelor. Celulete T pot fi la rândul lor împărţite în trei categorii. Unele dintre ele sunt responsabile cu recunoaşterea.celuleT supresoare – suspendă. Limfocitele efectoare sunt de două tipuri: celule B şi celule T. Imunopatia instalată în anumite cazuri poate conduce deci la cronicizare ori moarte. Administrarea citokinelor sau a inhibitorilor lor constituie o abordare potenţială pentru modificarea răspunsurilor biologice asociate cu boală. acţiunea celulelor T efectoare şi a celulelor B. atunci când acest lucru este necesar. datorate producerii de anticorpi IgE. care sunt mediatori chimici ai hipersensibilităţi imediate. să activeze o varietate de mecanisme efectuare pentru a elimina antigenul. Creşterea şi diferenţierea eozinofilelor sunt stimulate de o citokină derivată din celula T helper numită interleukina-5. specifice pentru oricare antigen. Interacţiunea antigenelor cu aceste molecule IgE stimulează bazofilele şi mastocitele de a excreta conţinutul granulelor lor. ƒ activarea celulelor imune.celulele T efectoare – distrug antigenii sau determină inflamarea ca răspuns la acţiunea antigenului.helminţi ce rezistă deseori enzimelor lizozomale ale neutrofilelor şi macrofagelor. Este ştiut că interferonii. De pildă efectele antitumorale ale interleukinei-1 pot fi înregistrate prin 3 mecanisme: ƒ direct citolitic. În sfârşit. Cum s-a spus anterior. . aceste granulocite sunt celule efectuare ale hipersensibilităţi imediate datorită IgE. ƒ inducţia linfokinelor antitumorale sau facilitarea efectelor lor. producţia excesivă ori acţiunile citokinelor pot conduce la distrucţie tisulară şi chiar moarte. Bazofilele şi mastocitele exprimă receptori de înaltă afinitate pentru IgE şi leagă astfel anticorpi IgE. Baza umorală a răspunsului imun Este mediată de celulele B. Pe de altă parte. celulele B produc anticorpi. în funcţe de natura lor. proteinele complementului) se vorbeşte de imunocompromis. iar altele cu efectuarea acţiunii.celule T ajutătoare – actionează pentru pregătirea terenului de acţiune a celulelor T efectoare şi supresoare şi a celulelor B. citokinele asigură mecanisme de amplificare importante ce fac capabile limfocitele în număr scăzut. 10. citokinele servesc multor funcţiuni ce sunt critice în apărarea împotriva agenţilor patogeni şi furnizează legături între imunitate specifică şi naturală. fagocite. producătoare de Ig. când rezultă un defect în unul din efectorii sistemului imun (limfocitele T şi B.in alergie. 213 . acţiunea celulelor T ajutătoare. Prin urmare. De asemenea. Eozinofilele sunt activate şi de alţi anticorpi ca formula secretată AigA. .5. de exemplu. responsabili cu neutralizarea. opsonizarea sau dizolvarea antigenilor. astfel încât activarea celulei T herper poate contribui la acumularea eozinofilelor la locurile cu reacţii de infestare parazită şi alergice. astfel: . Eozinofilele sunt numeroase la locurile reacţiilor de hipersensibilitate imediată. au acţiunea antivirală.

Procesul ce are loc la nivelul celulelor macrofage este o parte esenţială a procesului de generare a răspunsului imun care implică celulele T. în reglarea tipului de răspuns şi amploarea răspunsului imunitar. IgA şi IgE. . C . Din cauza tipului de acţiune desfăşurat de către macrofagi. în prelucrarea antigenelor. Pentru aceste acţiuni nespecifice pot fi responsabili şi alţi determinanţi. Astfel.2. poate trece la producerea de IgM şi IgD pentru ca în final să producă IgG. Calitatea răspunsului este îmbunătăţit de prezenţa celulelor macrofage datorită. de la producerea de IgM. Acesta nu este un proces specific. Producerea de anticorpi Producerea de anticorpi implică cel puţin patru tipuri de celule: . care pot fi uşor recunoscute datorită prezenţei pe suprafaţa lor a imunoglobulinelor.5. acestea sunt denumite celule de prezentare (sau auxiliare).două tipuri ce celule T. alţii decât epitopi. Prezentarea antigenilor Primul stadiu al răspunsului imun la acţiunea oricărui tip de antigen implică modificarea antigenului de către macrofagi. producerii de factori solubilizanţi. 10. IgA sau IgE. răspunsul primar fiind preponderent IgM. Antigenul purtat de către macrofag este apoi „prezentat" limfocitelor care sunt predeterminate să reacţioneze la antigen. Asemenea substanţe pot provoca proliferarea nespecifică a celulelor B de memorie (celule produse care prezintă aceleaşi imunoglobuline la suprafaţă). Fig.5. nu cu IgG. Această secvenţă de maturare se potriveşte cu cinetica răspunsului. Tipul final de imunoglobulinăde la suprafaţă pare să prezinte natura anticorpului produs de celulă.celulele macrofage ─care acţionează ca celule de prezentare .1. O parte din celulele B răspund direct la antigenii numiţi antigeni Tindependenţi. 214 .celule B.lanţ citoplasmatic. 132 . O astfel de celulă pare capabilă să producă mai multe tipuri de imunoglobuline. S . ajutătoare şi supresoare. iar cel secundar preponderant IgG (fig. de accea sunt cunoscute sub denumirea de celule B policlonale mitogene. 132). pe măsură ce se maturizează. Celulele B Anticorpii sunt produşi de către celulele B.lanţ de suprafaţă. Ele au determinanţi antigenici şi repetabili şi determină un răspuns cu IgM.10.Ciclul de dezvoltare al celulelor B. probabil. Macrofagele au rol în concentrarea şi prezentarea unor antigene. inclusiv interleukine 1.

10. Acestea au pe suprafaţă o glicoproteină specifică CDS. Adăugarea celulelor T determină un răspuns. Chiar dacă celulele T sunt separate de celulele B printr-o membrană. elibereze substanţe solubile biologic active (limfokine) care stimulează inflamarea: hipersensibilitate întârziată. Celulele T de la un individ nu pot coopera cu celulele macrofage şi celulele B de la altul. 215 . Ele recunosc apoi aceeaşi combinaţie de antigen şi antigen de clasa II specific celulei B corespunzătoare. pe când capacitatea de răspuns la alţi antigeni rămâne nemodificată. ele pot încă să stimuleze un răspuns la celulele B. la animalele de experiment injectarea repetată a unor doze relativ mari de antigen poate duce la toleranţă în care nu este produs nici un anticorp specific ca răspuns la acţiunea antigenului. Doar celulele ajutătoare T care au răspuns la antigenul prezentat de către celulele macrofage poate în continuare să ajute celulele B. Ele par să fie capabile să lege direct antigenul. Ele pot fi recunoscute de anticorpii monoclonali. iar funcţia lor nu este în totalitate cunoscute. Unele din aceste glicoproteine se găsesc doar la celulele T. Antigenii de clasa II joacă un rol important în activitatea celulelor ajutătoare T. iar pe de altă parte declanşează un proces de transformare şi proliferare care are ca efect o creştere a numărului de celele ajutătoare T specifice. antigenii sunt denumiţi antigeni T-dependenţi. Celulele T ajutătoare Acţiunea celulelor T este specifică antigenului. Ca şi celulele T ajutătoare. Deoarece semnalele sunt în mod normal generate de celulele T. Celulele ajutătoare T recunosc la celulele de prezentare antigenul şi antigenul HLA de clasa II ca un complex. haptenele pot fi recunoscute ca antigeni de celulele T doar cuplate cu un purtător. disponibile atunci când individul va fi din nou supus acţiunii antigenului. Răspunsul imunitar mediat de celule Răspunsul specific antigenului mediat este generat de celule limfocitare T. Răspunsul imunitar la o expunere ulterioară va fi mai rapid şi mult mai viguros. Celulele T pot să: dezintegreze antigenii specifici: citotoxicitate. Celulele T au glicoproteine de suprafaţă specifice care acţionează ca marcatori care le diferenţiază. iar haptenele libere pot reacţiona cu anticorpii. văd acelaşi epitop diferenţiat.6. care recunosc antigenul prin imunoglobulinele de suprafaţă. Recunoaşterea antigenului implică mai mulţi receptori la suprafaţa celulelor T ajutătoare. acţionând mai degrabă asupra celulelor ajutătoare T dect asupra celulelor B. ea ajută pe de o parte celulele B. chiar dacă celulele T singure nu sunt capabile să determine anticorpi. sugerând faptul că factorul solubilizant eliberat de celulele T mediază efectul de ajutorare a celuleor B. De exemplu. Când o celulă ajutătoare T întâlneşte un antigen pentru prima dată. Este nevoie de încă un semnal de activare pentru stimularea acestor celule B. celulele supresoare T sunt specifice unui anumit antigen. Celulele T supresoare Efectele celulelor T ajutătoare sunt contrabalansate de celulele T supresoare. Celulele T sunt de aceea denumite ajutătoare. fără a necesita şi acţiunea celulelor de prezentare. de exemplu.Majoritatea celulelor B însă nu răspund direct în majoritatea antigenilor chiar când aceştia sunt prezentaţi de celulele ajutătoare adecvate. Celule B. Acţiunea celulelor T supresoare poate fi accentuată de anumite acţiuni de imunizare.

Limfokinele includ interferon. hipersensibilitatea întârziată este determinată de celalele T de hipersensibilitate întârziată. prin reacţii de citotoxicitate . dând naştere la clone celulare B. amplificând şi mai mult reacţiile. care este bine cunoscut pentru efectul său antiviral direct. Celulele citotoxice T Celulele citotoxice T dizolvă celulele infectate cu virusuri. Inducerea este declanşată de antigenii de clasa I şi este reglată de celulele T supresoare. Celulele citotoxice T sunt implicate în rejecţia grefelor. fie indirect prin secreţie de imunoglobuline cu funcţii de anticorp.Aceste două tipuri de răspunsuri ale celulelor T sunt mediate de populaţii specifice: citotoxicitatea este determinată de celulele citotoxice T. acestea sunt traduse şi transmise AND-ului care la rândul său v-a ordona diviziunea celulară. antigenul este captat de către macrofage şi degradat în fagolizozomi în material neantigenic şi în componente înalt imunogene. În linii mari. eliberează monokine. celulele sunt apoi imobilizate şi este declanşată inflamarea. În contact cu antigenii străini. celulele T de hipersensibilitate întârziată eliberează limfokine care mediază un răspuns imflamatoriu.celule secretoare de imunoglobuline. putând distruge doar celulele care prezintă acelaşi antigen HLA clasa I. Din acestea unele imunoblaste se diferenţiază în plasmocite . celulele citotoxice T sunt foarte importante în faza de refacere. 10. De exemplu. limfocitele primesc informaţii referitoare la structura imunogenului. dar care activează de asemenea un tip de celule ucigaşe naturale NK (Natural Killer). Ele prezintă specificitate pentru antigenii HLA. În comparaţie cu celulele T ajutătoare. neutrofile şi alte limfocite. celulele citotoxice T recunosc antigenii virali împreună cu antigenii HLA de clasa I. Când limfocitele B sunt stimulate antigenic ele se divid prin mitoze repetate. Macrofagele la rândul lor. Inducerea celulelor citotoxice T necesită celule precursoare şi interleukine – 2 de la celulele T ajutătoare. acţionând asupra antigenului fie direct. Fracţiunile imunogene sunt proiectate pe membrane macrofagului. care le transportă la nivelul organelor limfoide secundare. Sunt atrase la locul unde are loc reacţia de hipersensibilitate întârziatăcelule macrofage. Macrofagii pot fi de asemenea activaţi de linokine să distrugă paraziţii intracelulari ca microbacteriile. Celulele efectuare de la nivelul organelor limfoide formează foliculi şi centri germinativi unde îşi vor exercita activitatea distructivă. Limfokinele sunt substanţe solubile capabite să influenţeze cinetica altor celule inflamatoare. a unor limfocite încă nesensibilizate şi asupra altor celule accesorii. Deoarece limfocitele cu receptori pentru antigenul în cauză părăsesc circulaţia şi se localizează în organele limfoide. în primele momente ale stimulului antigenic proporţia lor in sângele periferic scade considerabil. distrugând celulele infectate înainte de producerea altor particule virale. Celulele T de hipersensibilitate întârziată Reacţia de tip hipersensibilitate întârziată este cunoscută de foarte mult timp. Reacţiile determinate de vaccinuri sunt de acelaşi tip.7. Prin receptorii pentru antigen. Interacţiuni celulare în răspunsul imun Mecanismele de declanşare şi control ale reacţiilor imune sunt complexe şi antrenează o cascadă de reacţii de stimulare sau inhibiţie între diversele populaţii celulare şi speciile moleculare. Această citotoxicitate este dependentă de virus şi doar celulele care prezintă proteine virale relevante la suprafaţa lor sunt distruse. Clona respectivă începe să se multiplice activ. să elaboreze limfokine care vor acţiona asupra macrofagelor. 216 . reacţia la injecţia intradermală cu tuberculină în cazul testului Hantoux este o reacţie de acest tip. succesiunea evenimentelor care au loc după pătrunderea antigenului în organism este următoarea: în câteva minute. De vreme ce pe suprafaţa celulelor infectate apar proteinele specifice virusului înainte de producerea altor virusuri.

sunt folosite predominant mecanismele imunităţii mediate umoral împotriva speciilor care trăiesc în afara celulei şi cele alte imunităţii mediate celular contra celor adaptate la viaţa intercelulară. care ar stimula la rândul lor sinteza şi exprimarea pe membrana macrofagului a antigenelor I (asociate regiunii I din MHC – major histocompatibility complex class I). a macrofagului (opsonizare). care asigură supravegherea imunologică. celula care reprezintă antigenul limfocitului T poate fi limfocitul B şi nu macrofagul. După ce complexele antigen-anticorp uşor fagocitabile sunt eliminate din organism. Prezentarea antigenului de către macrofag atât celulelor T.7. adică mijloace de apărare celulară condiţionate insă de prezenţa anticorpilor specifici. între toate 3 tipuri celulare (macrofag. Anticorpii sintetizaţi sunt exocitaţi şi depuşi fie la suprafaţa membranei celulare. 10. Interacţiunea s-ar putea instala şi simultan. Este un dimer constituit din două jumătăţi C-terminale ale lanţurilor H (grele) de Ig. Spre deosebire de limfocitele diversificate clonal.macrofag. unde patrulează un timp îndelungat. datorită proliferării clonale active. În unele situaţii. organul limfoid fiind astfel crescut în volum tumefiat şi edemaţiat. devenind celule B cu memorie. cât şi celulelor B. Interacţiunea celulară ar interesa succesiv câte două tipuri de celule legate prin punţi formate de către antigen: macrofag şi limfocit TH ( helper) şi ulterior limfocit TH şi limfocit B. prin mediatori eliberaţi de limfocitul helper sau ajutător (TH) care ar activa macrofagul sau direct celula B. care trebuie "sfărâmate". Receptorii Fc sunt glicopreteine rezistente la tripsină. Antigenul formând complexe cu anticorpii. 217 . cu viaţă lungă. în care macrofagul prezintă antigenul "prelucrat" limfocitelor T şi eventual cel "neprelucrat" limfocitelor B. rămânând de veghe numai celulele de memorie. De asemenea poate interveni şi citotoxicitate anticorpodependentă (ADCC). poate fi importantă în reacţiile imune faţă de antigene cu moleculă mare. Fc este un receptor membranar care leagă Ig. o populaţie de celule T ajutătoare (TH) activează multiplicarea şi transformarea unei clone de precursori B spre plasmocite secretoare de imunoglobina dar prin alte canale semnalizează şi celule T supresoare (TS) care vor controla atât proliferarea precursorilor B cât şi cea a limfocitelor TH. Astfel se asigură un permanent control homeostatic care menţine cadrul normal al reacţiilor imune. De asemenea. induce şi formarea unor compuşi chimici simpli. Celulele efectuare rămân la nivelul centrilor germinativi unde continuă prolifelarea şi secreţia de limfokine sau monokine.Alte imunoblaste se reîntorc la forma de limfocit circulant.1. cooperarea celulară se instalează atunci când limfocitele sunt expuse stimulilor mitogenici şi nu numai celor antigenici. aceiaşi celulă putând fagocita diferite molecule indiferent de structura lor. declanşându-se imunitatea umorală rapidă. macrofagul captează antigenul nespecific. pregătite să facă faţă unui nou atac. Legarea prin porţiune Fc a complexelor antigen-anticorp la FcR a macrofagului. celulele de memorie încep să revină în circulaţie. Durata scurtă de viaţă a celulelor efectuare reprezintă un mijloc eficient de stingere a reacţiilor imune. nu şi la pronază. Unele mecanisme de apărare imună în infecţiile bacteriene În general. funcţiile fagocitare fiind mult activate. operaţie de care sunt capabile numai celulele cu funcţii fagocitare. complexele se vor ataşa la FcR (receptorul Fc – fragment cristalizat). fără a fi însă graniţe rigide între cele două tipuri de reacţii imune. celule T şi B) după cum cooperează s-ar putea realiza fără contact intercelular. celulele efectuare mor. După 24-48 de ore. Acestea reţin în memoria lor (în acizii nucleici) primul contact cu antigenul. În declanşarea şi controlul răspunsului imun intervin numeroşi factori a căror apariţie şi dispariţie din scenă este ordonată de multiple semnale şi circuite de reglare şi control. De exemplu. fie trecuţi în sânge. În această interacţiune guvernează aceleaşi restricţii genetice ca acele implicate în interacţiunea limfocite T .

pentru a conferi condiţii favorabile opsonizării S. polizaharizilor capsulari. Bacteriile sau celulele infectate cu bacterii pot fi lizate spontan. Inhibiţia aderenţei la seroase sau mucoase se realizează de asemenea. graţie anticorpilor (în special cei din clasa IgA).000 molecule de IgG pe suprafaţa bacteriei. ca şi în cazul hemolizei prin complementare loc ca urmare a activării complementului de către anticorpii care s-au fixat pe bacterie. 218 . care secretă exotoxine). ori în absenţa anticorpilor specifici.1. proprietăţilor hidrofile ale peretelui celulei bacteriene. mai susceptibile la liză fiind formele SD. "Activarea" fagocitozei sau "opsonizarea" este mediată prin anticorpi din clasa IgG. natural şi de celule nativ-ucigaşe (NK).7. fiind inhibată fuziunea lizozomilor cu fagozomii. b.1. Astfel simpla opsonizare este total ineficientă deoarece. c. inhibiţia aderenţei. 10. e. granulocitele şi macrofagele au receptori membranar pentru fragmentul Fc sau pentru fracţiuni ale complementului prin intermediul cărora bacteria este "prinsă" pe căi indirecte. Prin urmare. În cazul complementelor C3 sau C4. Acest mijloc de apărare antimicrobiană nu este important deoarece subiecţii cu deficienţe congenitale în componentele complementului nu sunt mai semnificativ expuşi la infecţii în comparaţie cu cei normali. care interferând cu adezinele. multiplicarea bacteriei. inhibă aderarea şi. Toxoplasma etc. ale germenilor gram-negativi (cei gram-pozitivi sunt practice rezistenţi). în consecinţă. etc).2. bacteriile pot persista timp îndelungat în fagozomi sau distrug fagozomi. chiar dacă sunt fagocitate de către macrofagele opsonizate. iar în absenţa anticorpilor specifici opsonizarea se realizează fie prin activarea complementului pe cale alternativă.1. d. opsonizarea. se ştie că bacteriile au o serie de factori care le protejează de acţiunea fagocitară a macrofagelor. macrofagele activează funcţiile citotoxice ale limfocitelor T care apoi distruge eficient celulele infectate bacterian (sau viral). dobândesc proprietăţi citotoxice şi bactericide şi proliferează la locul infecţiei sau inflamaţiei. bacteria fiind "reţinută" la peretele celulei. neutralizarea toxinelor bacteriene (realizată aproape exclusive de către anticorpii din clasa IgG) este un mijloc important de apărare (în special în cazul germenilor din genurile Clostridium. nu sunt atacate de enzimele lizozomale. Bacterioliza dependentă de complement. trebuie să fixeze cca 8.coli. imobilizarea germenilor ciliaţi sau flagelaţi. celula fagocitată şi nu bacteria.tuberculosis.).10. etc. In ceea ce priveşte opsonizarea. microvililor. Imobilizarea germenilor ciliaţi sau flagelaţi poate fi realizată practic de către toate clasele imunoglobuline şi se dovedeşte eficientă în frânarea virulenţei unor germeni gram negative (Salmonella. Este cazul capsulei proteinei M la Streptococcus. Mijloace de apărare imună mediată celular Unele bacterii (M . macrofagele. are loc ataşarea la receptorul pentru complement. prin factorii C3 sau C4 ai complementului.7. şi ajung în citoplasmă. Nefiind distruse. typhimurium. În cazul complexelor antigen + anticorp. Staphylococcus etc. mecanismele opsonizării includ legarea complexului bacterie-anticorp prin receptorul pentru FC (FCR) sau legarea complexului bacterie-anticorp prin receptorul complement (CR). după fagocitare. Proteus. De exemplu. fragmentul FC este fixat la FCR şi bacteria este fagocitată. E. este omorâtă de regulă. Mijloace de apărare imună mediate umoral Sunt cunoscute in infecţiile bacteriene: a. Prin mecanisme mediate celular. bacterioliza dependentă de anticorpi. fie prin agregate de molecule de imunoglobulină fără funcţii specifice pentru bacteria respectivă. dar nu şi fagocitoza. sunt activate de limfokine eliberate în special din limfocite T. In schimb. Împotriva acestor factori antifagocitari. neutralizarea toxinelor bacteriene. La rândul lor.

2. autoanticorpi. . Stimulul de bază. Există bineînţeles. Anumiţi factori nespecifici pot creşte efectele anticorpilor. deoarece orice dezordine poate cauza o boală autoimună sau o boală de imunodeficienţi.8.8.viteza răspunsului imun. .9. Mecanismele implicate includ activarea celulelor T supresoare şi eliminarea celulelor ajutatoare T şi a celulelor B corespunzătoare.sistemul complementar care poate fi să distrugă un organism. . Întepărtarea atigenilor este influenţată de mai mulţi factori printre care: . Rata în care antigenii declanşeză celulele B este probabil un factor important în limitarea producerii de anticorpi. dar ei includ disponibilitatea antigenilor şi influenţa anticorpilor anti-idiotip. ca urmare a proceselor imune care au loc. 10. Se pare că asemenea anticorpi anti-idiotip sunt implicaţi în cazul reglării unui răspuns imun normal. 219 . poate împiedica apariţia unui răspuns imun. Este esenţial ca un sistem imunitar să nu reacţioneze cu celulele gazdă.concentraţia de antigeni. asemenea anticorpi sunt. .10. Disponibititatea antigenitor Răspunsul imun este declanşat în mod natural de antigeni. Reglarea imunologică Reglarea imunologica este de foarte mare importanţă mai ales în cazul maladiilor umane. fie să faciliteze.disponitilitatea anticorpilor. Reglarea normală Factorii care reglează un răspuns imun normal sunt multiplii. indiferent dacă aceştia sunt molecule inerte sau organisme. prin definiţie. Ajustarea adecvată a dozei şi a ratei de expunere la un anumit antigen. Intensificarea răspunsului imun Rolul răspunsului imun este distrugerea antigenilor străini. Reglarea alterată Factorii care reglează răspunsul imun pot fi manipulaţi experimental. Concentraţia de antigeni va scădea în urma metabolizării sau îndepărtării acestora. Sunt produşi anumiţi anticorpi anti-idiotip în cadrul unui răspuns imun normal. Anticorpi anti-idiotip Structura zonei de legătură a antigenului este unică pentru fiecare anticorp şi poartă numele de idiotip. 10. 10. toleranţa naturală la antigenii proprii.1.zona de pătrundere a antigenului. Inexistenţa auto-toleranţei duce la apariţia bolilor autoimune. Principalii factori sunt: .8. fagocitarea sa. Această stare de absenţă a răspunsului este cunoscută sub numele de toleranţă.celulele fagocitare (macrofagii şi leucocitele poliformonucleare care indepărtează antigenii). declanşând doar clonele care au receptori cu mare afinitate. pentru răspunsul imun devine deci mai slab.

devenind nediferenţiabile de macrofagi.Scindarea unei molecule precursoare sub acţiunea unei componenete complementare Fragmentul principal are două zone active biologic: . Unele dintre ele cresc permeabilitatea vasculară. 10. Fragmentele minore sunt generate la aproximativ fiecare etapă în cascadă şi contribuie la generarea răspunsului inflamator. Ţesuturile macrofage sunt eterogene în aspect. Monocitele circulă doar câteva ore înainte de a intra în ţesuturi. O funcţie majoră sistemului de fagocite mononucleare este fagocitoza organismclor care invadează organismul gazdei şi a altor antigeni.1. indiferent dacă acesta devine sau nu învelit cu anticorpul. ca în figura 133. Funcţia de bază a sistemului complementar este probabil opsonizarea microorganismelor şi complexelor imune. dar o dată activată. Componentele există în mod normal ca şi precursori inactivi. cum ar fi. reprezintă sistemul mononuclear responsabil cu fagocitoza. ei prezintă o potenţialitate distrugătoare crescută. Materialul distrus poate fi un organism viabil. Fragmentele minore generate prin scindare au proprietăţi biologice deosebit de importante în faza fluidă. 9. Alte categorii celulare implicate în imunitate Macrofagele Macrofagele sunt celule echivalente cu monocitele şi împreună cu monocitele. 220 . de exemplu. un antigen sau un complex imun. Limfocitele şi mcrofagele provin din trunchiuri înrudite de celule din măduva spinării. în timp ce altele atrag neutrofilele şi macrofagele pentru fazele următoare de opsonizare şi fagocitare. o componentă complementară poate acţiona ca o enzimă care scindează mai multe molecule ale următoarei componente din secvenţă. . Rolul major al căii complementare este furnizarea unei posibilităţi de înlăturare şi distrugere a antigenului. celule moarte. 133 .2. Fiecare precursor este scindat în două sau mai multe fragmente.o zonă pentru legarea de membrană celulară. Fig. microorganismele învelite (opsonizate) cu imunoglobuline şi/sau complement sunt mult mai uşor recunoscute de macrofagi şi mult mai repede fagocitate. Macrofagii sunt de asemenea importanţi pentru prezentarea antigenilor altor celule ale sistemului imunitar. unde trăiesc pentru câteva săptămâni sau luni.o zonă pentru scindarea enzimatică a componentei complementare următoare. Macrofagii au în interior nişte granule care conţin diferite enzime degradate cu care distrug materialul fagocitat.9. macrofagii trebuie sa fie activaţi în această stare. metabolism şi probabil în funcţie.10. aşa cum a fost prezentat anterior. Sistemul complement Sistemul complementar constă dintr-o serie de proteine activate pe rând. activarea chemotactică. Pentru a-şi putea îndeplini funcţia.

mai mare a tumorilor. procesul de fagocitare este similar atât neutrofilelor cât şi fagocitelor mononucleare. Aria lor potenţială în acţiune este foarte mare. responsabilă pentru citotoxicitatea dependentă de anticorp. un consum marit şi o producţie crescută de superoxid. 10. iar IgG este în mod special remarcabil pentru aceasta. în plus. difteriei şi mulţi viruşi. Celule ucigaşe (killer) Celulele ucigase sunt celuule non. 10. Un mare număr de antigeni. ei par să fie implicaţi în expulzarea paraziţilor din tractul gastrointestinal.Leucocite neutrofile polimorfonucleare Neutrofilele joacă un rol foarte important în apărarea organismului în cazul infecţiilor acute. În absenţa anticorpului sau stimulării antigenice şi sunt diferite de celulele ucigaşe prezentate anterior. rezultatul final al acţiunii sale depinde de natura şi localizarea antigenului. Funcţia directă a anticorpilor Neutralizarea este unul din efectele directe ale anticorpilor. complexul autigen-anticorp rezultat este în general îndepăttat din circulaţie şi distrus de macrofagi.10. De menţionat că celule ucigaşe naturale nu sunt celule ale sistemului imunitar în sens strict ca macrofagii de exemplu. Aceste celule sunt considerate foarte importante pentru supravegherea apărării organismului împotriva tumorilor. Ele pot fi activate nespecific de agenţi mitogeni sau interferon şi deci pot fi recrutate de orice celulă T. Funcţia indirectă a anticorpilor Opsonizarea este procesul prin care un antigen devine învelit cu substanţe care îl face să fie mai uşor distrus de celulele fagocitare ( fig. indiferent dacă răspunsul predominant a fost de natură umorală sau mediat de celule. Ele nu pot distruge celule în absenţa anticorpului. Neutrofilele.1. aceste substanţe nu se mai pot lega de ţesuturile receptoare. Organismele care au un deficit de celule ucigaşe naturale au o incidenţă . şi nu au memorie imunitară. 221 . pot fi neutralizaţi de anticorpi. Această migrare apare ca efect a acţiunii agenţilor chemotactici produşi la locul inflamaţiei. Realizarea acestei degradări necesită o cantitate considerabilă de energie.10.10. Ele pot adera sau pot migra din vasele de sînge în ţesuturi. inclusiv toxina tetanusului. 10. 134). Celule ucigaşe naturale (natural killer) Celulele ucigaşe naturale ( NK ) arată că limfocitele granulare mari pot distruge celule . Desi rolul anticorpilor IgE nu este îincă cunoscut. Din punct de vedere morfo-fiziologic.2. sunt. O dată neutralizate. Ele sunt capabile să recunoască celulele care au reacţionat sub acţiunea IgG şi le distrug. capabile să degradeze substanţele pe care le digeră.fagocitare mononucleare cu morfologie limfoidă. Finalitatea răspunsurilor imune O dată ce sistemul imun a fost iniţiat. Neutrofilele sunt celule fagocitare. printr-un mecanism încă necunoscut.

10. Aceste celule ţintă pot fi distruse de mecanisme specifice. 10. mecanism care împiedică eventualele reacţii de autodistrugere a organismului. printre care fragmente de complement. Controlul prin reacţie inversă O etapă importantă a răspunsului imun este declanşarea unui mecanism de autocontrol (feed-back).Fig. 10. Lanţurile uşoare sunt identice la toate clasele de imunoglobuline dar fiecare clasă are un lanţ greu caracteristic.lanţ uşor de tip Lambda.11. 134 .lanţ uşor de tip Kappa. .10. Există doua tipuri de lanţuri uşoare: .3. Creşterea permeabilităţii vasculare este determinată de un număr de agenţi specifici.4.Relaţia dintre opsonizare şi fagocitare. după cum este prezentat în tabelul urmator: Clasele Ig G Ig M Ig A Ig D Ig E Greutatea moleculară 150000 900000 160000 185000 200000 222 Lanţ greu γ µ α ρ ε Lanţ uşor k/γ k/γ k/γ k/γ k/γ . Uciderea celulelor ţintă Celulele ţintă ucise ca urmare a unui răspuns imun includ organismele şi celule care conţin antigeni virali sau tumorali specifici la suprafaţă.10.5. Procesul inflamator Inflamarea este definit ca o creştere a permeabilităţii vasculare însoţită de infiltrarea celulelor „inflamatoare”. 10. care sunt legate prin punţi. 10. Genetica sistemului imunitar După cum a fost menţionat anterior. fiecare moleculă de imunoglobulină este de fapt o proteină compusă din două lanţuri uşoare (L) identice şi două lanţuri grele (H) identice.

fie lanţul Lambda. Receptorul celulelor B este anticorp (de ebicei de tip IgM) şi astfel. Genele cluster pentru lanţurile uşoare Kappa şi Lambda au o structură similară cu aproximativ 200 de gene variabile şi 4 gene de joncţiune.1. în timp ce gena pentru lanţul uşor Lambda este pe cromozomul 22.regiunea variabilă (V). iar gena cluster pentru lanţul beta este pe cromozomul T. 10. Aceasta este realizată iniţial de diferitele fragmente ale ARN-ului lipite şi secvenţializate. dar specificitatea antigenică rămîne neschimbată. circa 50 de gene diverse. Receptorul celulelor T este foarte asemănător ca structură cu imunoglobulina şi constă din doua lanţuri: un lanţ alfa şi un lanţ beta. Restul de ADN al mănunchiului este excizat şi constituie marcatori pentru limfocitele de origine ale celulelor B. Locusul pentru gena lanţului greu este pe cromozomul 14. cu ajutorul ADN-t recombinat. dar în general includ invaziile timpurii susceptibile faţă de infecţii. În lanţurile grele există o regiune diversificată (D). Această abilitate a fiecărei gene cluster de a produce diferite polipeptide este o excepţie importantă a regulii: o genă . dar în schimb au o genăconstantă şi nu au gene diferite. Gena responsabilă cu crearea lanţului uşor Kappa se găseşte pe braţul scurt al cromozomului 2. Deşi combinaţia VDJ de obicei rămîne constantă pentru celulele plasmatice şi toţi descendenţii lor. Se poate produce orice combinaţie. o genă D. 6 gene de joncţiune ş una sau mai multe gene pentru regiunea constantă a fiecărei clase de imunoglobuline. o celulă plasmatică care răspunde la diferiţi antigeni poate să exprime o combinaţie VDJC diferită.Fiecare lanţ al imunoglobulinei conţine trei regiuni: . Fiecare are o structură analoagă cu gena cluster pentru lanţtul usor al imunoglobulinei. o genă J şi o genă C sunt alaturate şi transcrise într-o moleculă unică continuă a ARN-ului mesager. Fiecare din aceste gene este în realitate o genă cluster (ciorchine). se pot însera extranucleotide la nivelul joncţiunii şi aceste gene sunt predispuse să sufere mutaţii somatice după ce au fost obţinute. Gena cluster pentru lanţul greu conţine: aproximativ 200 de gene variabile. ceea ce are ca rezultat o mai mare diverisificare. Aceste lanţuri sunt legate între ele prin punţi bisulfurice.11. . Gena cluster pentru lanţul alfa al receptorului T este pe cromozomul 14. este posibilă o schimbare a genelor constante. Suplimentar. .regiunea de joncţiune (J). Simptomele şi semnele acesteia depind de mecanismele de apărare rămase intacte. de exemplu pentru IgM spre IgG. Fiecare celulă plasmatică produce lanţul uşor VJC într-o singură combinaţie şi produce fie lanţul Kappa. printr-un proces de recombinare somatică o genă V. aflată între regiunile variabile şi cea de joncţiune. 223 . acestea ducînd la mai mult de 12000 de combinaţii posibile.o polipeptidă. iar amîndouă suferă o recombinare somatică pentru celulele T cu specificitaţii diferite.regiunea constantă (C). Imunodeficienţa dobîndită Imunodeficienţa dobîndită poate apare în fiecare sau în amîndouă componentele răspunsului imun. dar nu amîndouă. În fiecare celulă plasmatică.

iar în 60/o din cazuri depinde de defectele sistemului complementar. conform tabelului de mai jos: Fenotipul celulelor roşii 0 A A AB Anti-A + + Anti-B + + - unde: + înseamnă aglutinare. Cele mai previzibile defecte sunt deficienţele IgA-lor (1/570). 10.AR AR deleţie cromozomială XR XR Imunodeficienţa moştenită este cauzată în 50% din cazuri de defectele anticopilor. cei care au grupa B au antigeni B. inclusiv pe celulele sanguine. 0 şi AB.Aşa cum sunt conturate tabelul de mai jos. XR XR. în 400% din cazuri ca urmare a defectelor de imunitate celulară. Boală Combinaţii imunodeficienţe severe Agammaglobulinemia Sindromul Wiskott-Aldrich Boli granulomatice cronice Sindromul Chediak-Higashi Sindromul DiGeorge Deficienţă Properdin Sindromul Limfoproliferativ Moduri de moştenire AR. iar cei cu grupa 0 le au pe amândouă. AR XR XR. Până acum au fost descrise aproximativ 400 de grupse sanguine.11. iar – non-aglitinare . Antigenii AB0 sunt de asemenea prezenţi pe multe alte celule din organism. cei cu grupa AB au ambele tipuri de antigeni.A. care sunt determinate de reacţia celulelor roşii ale indivizilor cu anticorpii respectivi anti-A şi anti-B. cu grupa B auanti-A. iar cei cu grupa 0 nu au nici un antigen.2. iar dintre acestea cel mai bine cunoscute sunt ABO şi sistemele Rh ale grupelor sanguine. iar mulţi din aceşti pacienţi sunt asimptomatici cu o frecvenţă de 1/1000 de combinaţii în cazul unor deficienţe ale sistemului fagocitar şi o frecvenţă de 1/70000 pentru combinaţii imunodeficiente severe. Grupele sanguine Grupe sanguine sunt determinate de proteinele de suprafaţă ale antigenilor de pe celulele roşii. B. Sistemul sanguin ABO Există 4 fenotipuri majore AB0: . Indivizii cu grupa A au în serul lor IgM anti-B (izo-glutine). Indivizii care au grupa A au antigen A pe celulele lor roşii. 224 . aceste condiţii de apariţie arată o eterogenitate genetică.

nu au aceşti antigelii. Aproape toţi orientalii şi nord-americanii au Rh+ de asemenea. Tabelul 4.32 0. în timp ce 30% din populaţia bască sunt Rh.04 0.09 0.12.15 0. 225 . Organele limfoide primesc o extensivă inervaţie intraparenchimală simpatică. BB. În continuare este prezentat un tabel cu genotipurile şi fenotipurile locusurilor AB0: Genotip 00 AA A0 BB B0 AB Fenotip 0 A B B B AB UK frecvenţa 0.17 0. iar gena pentru grupa 0 este recesivă. şi D sau non-D.sau homozigote pentru alelele D (tabelul 4). fiecare având 3 locusuri strâns legate C. Persoanele cu Rh + sunt hetero.09 0. A0. A şi B.05 Fenotip Rh + + + + + posibil + 10. Notaţie prescurtată rr Rr RR Rr RR RR UK frecvenţa 0. Genotip cde/cde CDe/cde CDe/CDe cDE/ede cDe/cDE cDE/cDE altele (rare) 85% din populaţia Europei Occidentale. dar acest lucru se poate face folosînd informaţii de ascendenţă. dar acest procent variază la alte popoare. Deşi sunt posibile genotipuri 00.42 0.09 0.Persoanele Rh + posedă antigeni Rh pe celulele lor roşii şi pe cele tisulare. AA.46 0.Gena pentru grupele AB0 este localizată lânga braţul lung al cromozomului 9 şi au fost identificate 3 alele majore: 0. în timp ce persoanele cu Rh . Anti-B Anti-B Anti-A Anti-A Anti-A nici unul Nu este posibil să distingem în grupele sanguine grupa AA de A0 sau BB de B0. Complexul genelor pentru Rh este pe cromozomul 1 cu 2 altele. E. de exemplu. c. B0 şi AB. Sistemul Rh sanguin Există 2 fenotipuri Rh: Rh + şi Rh Aceste fenotipuri sunt determinate de reacţia celulelor roşii ale indivizilor cu anticorpii anti-Rh.03 Antigene ale celulor roşii nici unul A B B B AB Anticorpi serici Anti-A.13 0. Genotipurile şi fenotipurile Rh. are Rh+.14 0. neurohormoni endocrini sau neuropeptide şi vice-versa. Interacţiunea între peptidele sistemului imun şi peptidele sistemului nervos şi endocrin Sistemul imun interacţionează cu sistemul nervos şi endocrin prin inervaţii ale ţesutului limfoid. A şi B sunt gene dominante.

LH şi foliculinstimulator. După ablaţia sistemului nervos simpatic la animale.Celulele sistemului limfoid poartă receptori adrenergici.adrenocorticotropină. care pe lângă rolul lor crucial în timp răspunsului imun servesc integrării circuitelor imuno-neuro-endocrine cu consecinţe imuno regulatoare şi metabolice pentru gazdă. Neuronii simpatici răspund direct la IL-1. care nu se datorează acţiunilor secretagoge insulinice ale acestei citokine. Injectarea în vivo a acestei citokine are ca rezultat o profundă hipoglicemie. numărul receptorilor β2 -adrenergici creşte pe celule limfoide.care în schimb reglează secreţia anumitor hormoni ce pot influenta evenimentele imune .o simplă injectare a IL-1 poate normaliza nivelele sanguine în glucoză pentru o durată de cel puţin 6 ore la animale diabetice incluzând şoarecele diabetic insulino-rezistent. în timp ce stresul psihologic induce secreţia interleukinei-6 (ce este mediată de sistemul nervos autonom). Citokinele interferează cu secreţia hormonilor. Alt efect important al IL-1 este capacitatea sa de a afecta homeostazia glucozei. similar hormonului eliminator a corticotropinei. astfel: celule supresoare T > monocite > celule citotoxice T >celule helper. 226 . s-a arătat recent că IL-1 induce o rapid şi profunda creştere în ACTH şi corticosteroidul din sânge .cum sunt catecolaminele. Celulele imune stimulate pot creşte nivelele sanguine în hormonul adrenocorticotrop (ACTH) şi corticosteroidul şi scade conţinutul de norepinefrină al hipotalamusului. De reţinut că atât interleukina-l-alfa ( IL-l ) cât şi factorul de necroză tumorală α . O altă citokină care posedă efecte pleiotropice este factorul de necroză (α-FTN) derivat din macrofag . Modularea citokinonică a neuropeptidelor hipotalamice: interleukine ce reglează creşterea şi stresul. α -FTN stimulează secreţia IL-1 de către macrofagele activitatea. sintetază eliberarea de prolactină. α -FTN exercită câteva efecte extraimunologice. Printre altele α -FTN este cunoscut ca un mediator al reţelei bidirecţionale neuro-endocrino-imune.P Lângă aceste efecte. Sistemul imun este capabil să producă factori. Datele experimentale sugerează că sistemul nervos simpatic modulează răspunsurile imune şi că supraactivitatea sistemului nervos simpatic aşa cum este de aşteptat în stres scade responsivitatea imun. beta-endorfina . mimând astfel două din modificările neuroendocrine observate în timpul răspunsului imun. S-a relevat faptul că IL-1 şi IL-6 induc rapid eliberarea somatostatinei IL-1 induc încet dar semnificativ creşterea şi în alte neuropeptide hipotalamice. Atât IL-1 cât şi α . cel puţin în vitro şi se ştie că conţinutul în norepinefrină din organele limfoide scade în timpul răspunsului imun.melanostimulator. prolactina. FSN).FTN pot induce. Numărul de receptori variază cu tipul celular. De asemenea. incluzând în reproducere (în acest cu hormonul luteinizant.hormonul creşteri şi hormonul α. Mai mult . promovează mobilizarea grăsimilor corpului şi pierderea în greutate şi are proprietăţi anorexigene. Efectul modulator al sistemului nervos simpatic este mediată în partea via neurotransmiţători şi în parte printr-o peptidă cu greutate moleculară mare ce inhibă marcat răspunsul limfocitar proliferativ şi reduce producţia de IL-l şi FNT de către macrofage. sporind dovezile că peptidele legate de imunitate(adică citokinele) pot afecta profund sistemul nervos central.fără să afecteze marcat nivelele sanguin ale altor "hormoni ai stresului".FTN împart cu hormonul liberator al corticotropinei unele efecte comportamentale ca mediatori ai sistemului. antagoniştii-adrenergici cresc nivelul cAMP în celulei limfoide şi alterează funcţia. Se consideră că stresul infecţiilor şi traumatismelor pot stimula macrofagele şi nevroglia să producă citokine IL-1. Se pare că interleukinele pleiotropice stimulează axa hipotalamo-hipofizaro-adrenală într-un loc situat probabil în nucleul paraventricular şi ar deprima creşterea prin stimularea predominată a somatostatinei comparativ cu factorul liberator al hormonului creşterii. Reglarea centrală a sistemului imun este in prezent bine stabilit.

Se ştie că factorul hipotalamic eliberator de corticotropină are rol pivot în reglarea axei hipotalamice-hipofizare-suprarenale, şi exercită efectele centrale inhibitorii pe funcţii reproducătoare (ce poate fi inhibată de stres). Aceste efecte au loc prin eliberarea de betaendorfina neuronală şi hipofizară şi sunt anatagonizate prin tratament cu antagoniştii opiacei. De asemenea IL-1, α -FTN şi hormonul eliberator de corticotropină induc o creştere a pragului nociceptiv. Hormonul eliberator de corticotropină şi citokinele diferă însă în ceea ce priveşte tipul de stres pe care îl recunosc, adică stresul cognitiv sau non-cognitiv. Alte studii recente sugerează creşterea producţiei de peptide neuroendocrine după stimularea celulelor cu IL-2. Astfel, prin metode imunohistochimice s-a detectat clonarea intensă a citoplasmei celulelor mononucleare (ACTH şi β endorfinice pozitive) din sângele periferic şi o creştere a dimensiunii celulare medii după stimularea cu interleukina -2. Alte studii sugerează, în plus, că una din moleculele de ACTH ce este sintetizat de celule imune stimulează direct migrarea monocitelor umane, sugerându-se astfel un rol posibil al peptidelor ACTH in răspunsul imun. In prezent, numeroase interacţiuni intre sistemele imune şi neuroendocrine sunt demonstrate şi se crede că numeroase peptide pot fi utile noilor strategii terapeutice.

10.13. Relaţiile virusuri-celule gazdă. Relaţiile virusuri-membrane celulare 10.13.1. Receptorii virali
Prezenţa sau absenta receptorilor celulari specifici influenţează nemijlocit spectrul de gazdă tropismul tisular şi celular al virusului;elementele respective pot interveni însă în etape ulterioare, de exemplu penetrare, decapsidare, antrenare a metabolismului celulei gazdă în producţia componentelor virale. Receptori celulari sunt, frecvent, de natură glicoproteică iar acidul sialic este considerat o componentă critică în interacţiunea virus-receptor. Virusul Sendai se leagă de o structură carbohidrat specifică ( NeuAc ) dar nu de alte gangliozide, conţinând unul sau mai multe reziduuri de acid neurinamic. Alte mixoviruri sunt mai puţin restrictive. Pentru virusul gripal toţi compuşii neurinamic pot acţiona ca receptori indiferent de modalitatea de legare a carbohidratului. Virusurile gripale A şi B au receptori (glicoforina) pe hematii; virusul rabic are receptori pentru acetilcolină la joncţiunea neuromusculară; virusul Epstein-Barr are receptori ( CR2 pentru C3d ) pe limfocite B iar HIV are receptori (molecula CD4 sau T4) pe limfocit T etc. Trei metode moderne au permis studiu receptorilor celulari cu acurateţe: a) sinteza anticorpilor monoclonali antireceptori; b) sinteza anticorpilor antiidiotip care mimează antigenele virale; c) utilizarea unor analogi peptidici ale situsurile de ancorare virală A fost introdus conceptul de receptor productiv, adică de receptor care conduce singur la infecţie, deosebit de alţii implicaţi în legarea nespecifică a virionilor. Ataşarea nespecifică a virionilor la unele substraturi (colagenul de exemplu), poate avea importanţă patogenică pentru că se realizează concentraţii mari de virusuri în zone unde există şi receptori productivi. În general, organele-ţintă ale infecţiei virale au astfel de receptori productivi care sunt similari cu receptorii cu afinitate înaltă. Receptorii cu afinitate înaltă la nivelul "butonilor" terminali ale axonilor explică neurotropismul unor virusuri. În ceea ce priveşte virusul gripal, care este bine cunoscut, datele de biologie moleculară precizează următoarele: acest virus este un orthomixovirus cu înveliş membranar; anvelopa constă dintr-un strat bilipidic cu proteina M asociată cu porţiunea internă a dublului strat şi două glicoproteine membranare, ai căror spiculi extramembranari se pot observa în microscopia
227

electronică. Una dintre proteinele transmembranare este hemaglutinina, iar cealaltă, naurominidaza. Aceste două proteine permit virusului să se lege de suprafaţa celulei gazdă şi să fuzioneze cu membrana celulară. A fost clonată gena pentru neuraminidază, proteina conţinând 454 aminoacizi cu greutatea moleculară 50.087 Da. Această proteină prezintă o zonă hidrofobă majoră, care o ancorează in membrana virală. Proteina prezintă 5 situsuri de glicozilare şi este incorporată in membrana virală sub forma unui trimer simetric cu laturile polipeptidice identice. Rolul neuraminidazei in infecţie nu este cunoscut,dar se ştie că ea clivează acidul N-acetilneuraminic(acid sialic) al lanţului hidrocarbonat glicoproteina. Substratul neuraminidazei poate fi glicoproteina celulei-gazdă sau glicoproteina-hemaglutinică a virusului. Activitatea enzimatică a neuraminidazei este necesară pentru producerea infecţiei, deoarece anticorpii antineuraminidază inhibă replicarea virală. Cealaltă glicoproteină transmembranară a virusului gripal, hemaglutinina, leagă virusul la acidul sialic conţinut de receptorii membranei celulei-gazdă. De asemenea,ea mediază fuziunea celulară a virusului. Hemaglutinina virusului gripal este un trimer de 224.640 Da. Fiecare trimer conţine un lanţ oligozaharidic. Glucidele sunt localizate la suprafaţa proteinei pe întreaga sa lungime si au rolul de a proteja hemaglutinina de degradarea proteolitica nespecifica. Pentru ca virusul gripal sa fuzioneze cu membrane celulei-gazda,hemaglutinina trebuie sa cliveze in doua fragmente , HA1 si HA2, prin hidroliza legăturii peptidice a argininei din poziţia 238. Clivarea hemaglutiniei în cele două fragmente creşte infecţiozitatea virusului de 100 ori, fără să afecteze activitatea hemaglutinică. Molecula de hemaglutinina provoacă fuziunea ăn absenţa oricăror alte componente virale.Tipul viral cel mai patogen al gripei - tipul A - conţine 13 subtipuri de hemaghetinine (HA) notate HA1 - HA 13 si 9 antigene de tip neuraminidaza (N) notate Nl-N9. Fiecare virus prezintă 300-600 spiculi de hemaglutina care explica ataşarea virionilor la celule. Intr-o prima etapă, hemaglutinidele virale se leagă pe reziduurile de acid sialic ale glicoforinelor A. Caracterizarea precisă a domeniilor de legare la nivelul proteinelor virale şi a receptorilor celulelor gazdă deschide o noua cale în terapia antivirală: experimentarea şi producerea unor agenţi care să acţioneze în competiţie cu virusurile în legarea pe receptor.

10.13.2. Penetrarea virusului în celulă
Procesul de internalizare a virionilor, declanşat de ataşarea lor ireversibilă la receptorii celulari este numit viropexie (enducitoza). În plus, virusurile cu anvelopa (ortho-si paramixovirusurile, rhabdo- si togavirusurile etc.) datorită includerii în structura externa a unei porţiuni lipidice pot penetra si printr-un proces de fuziune. Pătrunderea paramixovirusurilor în celulă prin fuziunea dintre anvelopa virală şi membrana celulară, perturbează permeabilitatea acesteia din urma, ceea ce poate avea urmări toxice ca hemoliza (la hematii), liza "din afară" (la celulele nucleate) şi chiar modificării nucleare şi alterări cromozomale. Studii electronomicroscopie combinate cu detectare a antigenului cu anticorpi marcaţi de peroxidază au lămurit în cazul virusurilor respirator sinciţial şi rujeolic, secvenţa evenimentelor timpurii ale infecţiei. Astfel, consecutive absorbţiei (la +37C) anvelopa virală şi membrana celulara fuzionează, apoi antigenele virale se dispersează în regiunile adiacente ale membranei, întreaga celulă devenind specific reactivă cu anticorpii antivirali marcaţi. Aceasta difuziune explică cel puţin două fenomene: - starea refractara a celulelor la fuziunea cu alte virusuri şi, - difuzarea infecţiei din aproape în aproape prin antrenarea celulelor vecine în procesul de sincitizare. În cazul papovavirusurilor, ca rezultat al absorbţiei se notează o creştere rapida a fluidităţii membranei celulare datorită activităţii unor enzime membranare, probabil declanşată de procesul endociotic.

228

Prin urmare, absorţia la suprafaţa celulei este urmată de penetraţia virusului în celulă, care se poate desfăşoară pe doua căi: a) fuziune directa cu membrane plasmatică; b) prin endocitoza (viropexie) simplă (absorptiva) sau mediată de receptori (clatrinică). Virusurile încapsulate pot urma ambele cai, în timp ce virusurile nude numai endocitoza. Endozomul (fagozomul) fuzionează apoi cu lizozomul a cărui aciditate favorizează fuziunea membranelor virale şi lizozomale ; procesul este foarte rapid, încât expulzarea nucleocapsidei în citoplasma se efectuează fără distrugerea ei de către enzimele lizozomale de degradare.

10.13.3. Tipuri de efect citopatic
Sunt descris mai multe tipuri morfologice de efecte citopatice viral - induse în culturi, de pildă: a. citotoxic (produs de infecţii masive, hiperacut, fără a exista timp pentru sinteza virusului progen; leziunile au fost asimilate cu fenomenul lizei "din afara" in cazul bacteriilor parazitate de fagi); b. citolitic (caracterizat prin alterări celulare acute-rotunjire,ratatinare-şi pierderea capacitaţii celulelor de a retine coloranţii vitali); c. sinciţial (indus de virusuri care poseda proteine structurale de "difuziune" ca herpesvirusuri, paramixovirusuri, retrovirusuri); d. incluziogen (caracteristic unei replicări virale relativ lente şi însoţit, în afara de apariţia incluziilor virale (noi particule de virus) de vacuolizari citoplasmice, citomegalie, sincitizare etc. De reţinut faptul ca relaţiilor virus-celula gazda, exprimate morfologic, le corespunde o proporţie semnificativ mai mare de interacţiuni neproductive, aşa cum infecţiile clinic aparente sunt amplificate epidemiologic de infecţiile subclinice.

10.13.4. Leziuni cromozomale determinate de virusuri
Virusurile induc diverse anomalii cromozomale ca: aberaţii cromozomale (fragmentări, pulverizaţii, rupturi, schimburi cromatiniene); anomalii ale aparatului mitotic (mitoze multipolare , mitoze colchicina-like); cariotip anormal cu complement instabil sau stabil; policariocite. În ceea ce priveşte patogeneza virala la nivel molecular, de notat ca datele actuale evidenţiază adaptarea continuă a genomului viral şi a gazdei, astfel încât să fie asigurată supravieţuirea ambilor parteneri. Temin a propus o serie de intermediari evolutivi între elementele genetice mobile şi retrovirusuri, trecând prin provirusuri. Însăşi retrovirusurile cuprind grupe evolutive si anume: retrovirusuri nononcogene, lent-oncogene şi rapid oncogene . Se ştie că un concept recent asupra oncogenezei virale susţine integrarea unui provirus retroviral adiacent la o genă celulară potenţial oncogenă (c-onc). Important din punct de vedere teoretic este deci faptul ca inserarea elementelor genetice mobile (sau a provirusurilor) într-un loc sau altul al genomului celular mobil este urmată de inactivarea sau activarea unor gene celulare. Astfel de activări, consecinţă a controlului exercitat de un nou promotor, pot fi la originea unor tumori canceroase. -

229

10.13.5. Natura şi funcţia unor structuri virus-like: prionii
Un capitol de patologie moleculară a celulei interesant în virusologie, genetică şi clinică priveşte în prezent natura, compoziţia chimica si funcţia unor structuri puse in evidentă prin diverse metode, ori demonstrate direct prin microscopie electronică. Astfel proteina prion (PrP) este una din proteinele majore produse in exces in encefalopatiile spongiforme subacute la om si animale de laborator. Natura exactă a agenţilor neconvenţionali care induc aceste boli este necunoscuta in prezent. Au fost evocate câteva ipoteze conform cărora agenţii ar prezenta: un virus convenţional, o noua clasa de agenţi numiţi virioni, o proteină autoreplicabilă (numita Prion), un retrovirus sau este vorba de o boala post-translatională , care implică dereglarea sintezei proteice. Acumularea PrP , ca şi a proteinei acidice fibrilare gliale (GFAP) în infecţiile experimentale la şoarece cu scrapie, în special în creier, implică aceste proteine în mecanismele lezionale ale sistemului nervos central (SNC). PrP (33-35 KD) este o sialoglicoproteină celulară localizată pe faţa externă a neuronilor în cultură, ancorată printr-un glicolipid fosfatidilinozitol. Nivelul expresiei genetice PrP este menţinut strict pe parcursul vieţii. Studii de cinetică a expresiei genetice PrP si GFAP pun în evidenţa faptul că ARNm GFAP şi PrP variază semnificativ în timpul dezvoltării normale postnatale a creierului de şoarece. ARNm pentru proteina prion a fost detectată imediat după naştere şi a crescut de patru ori în dezvoltarea ontogenetică. În prezent este investigată expresia genelor PrP si GFAP în creierul in dezvoltare infectat cu scabie pentru cunoaşterea mecanismelor de reglare şi/sau dereglare în astfel de infecţii. Toate encefalopatiile spongiforme transmisibile, incluzând scrapia, sindromul GerstmannStraussler-Scheingker şi encefalopatia spongiformă bovină conţin forma agregată, parţial rezistentă la proteaze, ca un marker specific pentru boala oferit de această proteină PrP. Se consideră în prezent că spre deosebire de PrP normală de la suprafaţa neuronilor, forma agregată PrP apare fie dintr-o infecţie , sau de la o genă mutantă PrP, care acţionează ca un catalizator în conversia proteinei normale endogene PrP în cea agregată şi abundentă, astfel incît funcţia normală a proteinei este abolită şi rezultă boala degenerativă. Conform altor opinii, proteina normală PrP acţionează ca receptor pentru un agent al scrapiei încă neidentificat; de asemenea este incriminat un mic acid nucleic care este un virus neconvenţional ( de aceea este dată denumirea de virus neconvenţional sau virină). Din alt punct de vedere este frapantă similitutidinea de patologie a scrapiei cu studii recente privind receptorul poliovirus (PVR).Unele studii recente transgenetice au arătat de exemplu că şoarecele transgenetic exprimând PVR uman devine susceptibil la poliovirus; şoarecele normal este rezistent. Pe măsură ce şoarecii transgenetici ce exprimă PVR au dezvoltat această boală, ei arată modificări patologice corespunzătoare. O variantă a PrP a fost implicată recent în producerea sindromului Gerstmann-StrausslerSchemgker, boală umană rară similară scrapiei, caracterizată prin patologie spongiformă, proteină PrP protează rezistentă si placi (depozite mari proteice). S-a arătat în cazul acestui sindrom, un linkaj între incidenţa bolii şi mutaţia proteinei PrP şi anume, o substituţie a proliniei cu leucina la codonul 103. Ar fi vorba deci de o leziune genetică care poate cauza neurodegenerarea spongiformă transmisibilă sau mutaţia produce o modificare în structura proteinei sau în stabilitate, care mimează efectul legării unui agent patogen. Termenul de prion a fost introdus în biologia moleculară în anul 1982 de către Harley Prusiner de la universitatea din San Francisco. Prionii (cunoscuţi şi sub numele de protovirine, virineos, virusuri latente) reprezintă o clasă de agenţi infecţioşi subvirali, cu greutatea de 27000-30000, unici în felul lor, fiind rezistenţi la toate procesele de inactivare care degradează acizii nucleici (căldura, razele u.v, radiaţii ionizante); prionii rămân o enigmă „o perplexitate” a biologiei moleculare, deoarece admiterea existenţei lor drept agenţi infecţioşi, lipsiţi de acid nucleic şi formaţi exclusiv din
230

proteine, ar pleda pentru dărmarea dogmei centrale a biologiei moleculare, prin acceptarea unei codificări şi multiplicări a acestei proteine prionice infecţioase, nu prin intermediul acidului nucleic al celulei gazdă. Pentru acelaşi motiv,bolile prionice sunt considerate astăzi „pseudoinfecţioase” în comparaţie cu bolile infecţioase clasice, ale căror agenţi etiologici sunt microorganisme (virusuri, bacterii) care conţin în structura lor acid nucleic. Caracteristicile principale ale bolilor prionice sunt: - afectează sistemul nervos central (SNC) provocând encefalopalii spongiforme; - au o perioadă foarte lungă de incubaţie: de la câteva luni la 37-40 de ani; - au o evoluţie lentă, progresivă, totdeauna letală. Pâna în prezent au fost deschise 12 boli priorice: şase la animale şi şase la om (tabelul 4). Dintre acestea, cele mai bine studiate sunt scrapie la animale şi boala Crentzfeldt-Jakobs (CJD) la om. Celelalte zece boli prezintă similarităţi de ordin clinic, anatomo-patologice şi hismitochimic cu aspectele din scrapie. În aceste boli, principala caracteristică moleculară o reprezintă acumularea masivă în SNS a unei proteine PrPc a gazdei, dar într-o izomorfă anormală tip PrPsc (tip proteină din scrapie) la animal respeciv PrPcjd (tip proteină din CJD la om). În prezent se admit trei posibilităţi de producere a bolilor prionice : infecţia lentă, infecţie sporadică şi alterare genetică (tabelul 5). Tabelul 5. Bolile prionice Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. Scleroza multiplă 12. Boala lui Alper
231

Boala Scarpie Eucefalopatia transmisibilă curcilor (TME) Boala cronică devastatoare (CWD) Eucefalopatia spongiformă a copitatelor (EVE) Eucefalopatia spongiformă felină(FSE) Eucefalopatia spongiformă bovină(BSE) boala vacilor nebune Kuru Boala Crentyfeldt - Jakols Sindromul GertmannStröussler Insomnia fatală familială

Frecvenţa SUA, Anglia, Franţa, Elveţia Rară dar cu mortalitate >90% SUA(Colorado, Wyoming) Anglia Anglia(1989) Anglia Papua – Noua Guinee 1/1.000.000 pe tot globul <0,1milion/an Japonia Italia, Anglia, Franţa, America Insulele Faroe, Scoţia, Irlanda, Key West

Gazda naturală capre, oi curci elan, căprior Nyola şi antilopa africană pisici domestice bovine om om om om om, unele tulpini au produs scrapie la oi om

Data transmiterii exprerimentale 1936 1939 1983 1988 1966 1968 1981 1993

Ipoteze referitoare la natura prionilor Referitor la natura prionilor s-au emis imens unele ipoteze (ipoteza viroidului animal. Prionii rămân o clasă aparte. în toate aceste forme singura moleculă identificată este tot PrPsc. Spre deosebire de virusuri. Este de menţionat însă faptul că problema BSE (boala vacii nebune) şi cea a radioactivităţii ocupă în prezent aceeaşi nişă psihologică în societate. prezenţa acestui acid nucleic nu a fost încă confirmată.v. Absenţa imunităţii. de asemenea. Fibrele de amiloid reprezintă produse de degradare (de rupere) PrPsc infecţioase. Aceste forme sunt interconvertibile. prin electroforeză în gel sarcosil şi sedimentare în gradient discontinuu de sucroza (proteină) cu greutatea moleculară de 27. transmisibilităţii şi neuropatogenici bolii. apar paradoxal în absenţa oricărui răspuns imun care a putea opune rezistenţă înaintării infecţiei.Particularităţi de diferenţiere a prionilor de virusuri Prionii se diferenţiază de virusuri prin următoarele caracteristici majore: Absenţa ADN-ului. date recente pledează şi pentru modificări de ordin chimic. lipsa de mişcare (agenţi ai unor boli cu incidenţă a mortalităţii extrem de mare pe glob) sunt total ignoraţi. capabilă de replicare. fapt pentru care are consecinţe asupra replicării. În încercările de purificare a prionilor. prionii sunt de 10 ori mai rezistenţi decât ARN-ul purificat al acestora. Ipoteza virină O moleculă de acid nucleic ce conţine informaţia biologică (prion) ar fi protejată de o moleculă de proteină a gazdei. Existenţa unor forme multiple cu grad înalt de infecţiozitate. ipoteza virină. Plăcile amiloide sunt incluzii de prioni. acest miez este reprezentat de PrP 27-30 (GM= 30Kda). Structura exclusiv proteică. Modificările posttranslaţionale care contribuie la transformarea PrPc în PrPsc au fost considerate un timp doar modificări conformaţionale de împăturire (substituirea α-helixurilor cu β-sheet-uri).Se ştie astăzi că în cursul infecţiei prionice se produce conversia unei cantităţi de proteină PrPc (prin modificări posttranslaţionale) în PrPsc reprezintă tocmai SAF (proteină înalt infecţioasă). complexe proteice cu lipit-detergent (DhPCs) şi sub formă de lipozomi. dar nici un acid nucleic. Prionii pot exista sub formă de bastonaşe. 232 . abuzul de alcool.000-30. prionii sunt rezistenţi. Ipoteza viroidului animal Viroizii sunt agenţi subvirali exclusiv din ARN fără înveliş (capsidă) proteic. fomând împreună o particulă infecţioasă. în timp ce fumatul. PrPc şi PrPsc au aceeaşi greutate moleculară (33-35Kda). dar PrPc poate fi complet digerată „în vitro” de proteineaza K. PrPsc are o are o abilitate foarte mare de a determina modificări posttranslaţionale ale propriei molecule şi de a forma amiloid. care produc răspuns imun prionii nu sunt imunogeni. Până în prezent nici una din ipoteze nu se bucură de adeziunea întregii comunităţi ştiinţifice. Amiloidul reprezintă un derivat dintr-o glicoproteină celular normală (PrPc). Spre deosebire însă de viroizii cunoscuţi (potato spindle tuber viroid).. În ţesutul cerebral al animalelor cu infecţie prionică plăci de amiloid şi fibre amiloide (SAF =fibre asociate scrapiei). foarte rezistenţi la u. în timp ce viroizii sunt sensibili la nulează.). ipoteza retrovirusului. obezitatea. care se găseşte în mod normal pe membrana celulei neuronale. de agenţi infecţioşi fudamental diferiţi de virusuri şi viroizi. Multe întrebări referitoare la prionii îşi aşteptă răspunsul în viitor. Bolile prionice sunt cu evoluţie lentă. fiind doar parţial digerată lăsând un miez rezistent proteinoza K. fără precedent. în timp ce PrPsc este rezistentă. grupul ipotezelor de agenţi infecţioşi „fără geamăn” etc.000 (PrP= proteină prionică).

ar prezenta fie material celular alterat eliberat în circulaţii după răniri . Deşi problema acestor formaţiuni tubulare este şi ea grevată de necunoscute . De regulă RER apare anormal dilatat în celulele endoteliale ale vaselor sanguine din piele şi muşchiul scheletic la subiecţi cu astfel de boli. limfocitelor. Grupul ipotezelor de agenţi infecţioşi „fără genom” Plecând de la conceptul iniţial de prior respectiv „proteină autoreplicabilă”. fie datorită unor mutaţii suferită de gena ce codifică PrPc. în bolile prioniei. fie datorită unor perturbatori ce apar posttranslaţional în conformaţia spaţială a proteinei în diferite etape. rezistenţă foarte mare la formaldehidă şi glutaradeldehidă (retrovirusurile fiind sensibile la aceste doua substanţe). s-au referit la incluziile "tubulare" (paramixovirus-like) dm citoplasmă celulelor endoteliale . datorită factorilor de patogenitate determinaţi genetic. In secţiune transversală. prin metodele actuale. etc.14. numeroase observaţii electronomicroscopice în boli ca lupusul eritematos . apoi o zonă cu densitate medie şi o pătură periferică (probabil proteică). 10. macrofagelor . Modele viitoare Modelele transgenetice deşi au sporit cunoaşterea noastră în înţelegerea bolilor scrapielike nu au clarificat totuşi complet rolul proteinei PrP. etc. În sfârşit. fie produse de regenerare celulară sau chiar complexe imune. se emit mai multe ipostaze prin care se încearcă explicarea modificării proteinei celulare normale PrPc în proteină izomorfă patologică PrPsc. tubulii prezintă un mers dens (probabil acid nucleic). Formaţiunile respective au circa 1. fiind similar ca aspect general cu nucleocapsidele fără înveliş ale paramixovirusurilor. linii de şoarece cu modificări precise în gena PrP endogenă şi fără nici o extracopie.În sprijinul naturii virale a "tubulilor" pe lângă trăsăturile morfologice în examinarea directă . 233 .Ipoteza retrovirusului Pentru asigurarea retrovirală a prionilor se aduc ca argumente tropismul pentru SNC şi modificările de membrană (induse foarte rar) fără răspuns inflamator major. în diferite ţesuturi şi în diferite boli. Se speră ca în viitorul apropiat să se creeze prin recombinare omoloagă. şoareci cu gene PrP nefuncţionale ar permite să se elucideze funcţia normală a PrP în sistemul nervos şi ar putea fi folosiţi să demonstreze dacă această proteină a gazdei este într-adevăr necesară pentru replicarea agentului scrapie. glomerulonferită. fibroblastelor. De asemenea. conţinând tubulii caracteristici. în sindromul de imunodeficienţă dobândită (SIDA) unele limfocite conţin în citoplasmă particule sferice . dispuse ordonat după un model paracristalin.5 um în diametru şi fiecare tubul măsoară circa 20-25 nm. se acceptă încă folosirea lor ca elemente de diagnostic în unele boli ale ţesutului conjunctiv. De pildă. În patogenia umană ele produc infecţii-boală. S-a emis chiar ipoteza potrivit căreia etipatogenia aşa-ziselor colagenoze s-ar petrece mai întâi infecţia virală (acidul nucleic viral ar fii un timp în stare biofită )şi apoi imunocompromisul indus de virus.ca un stadiu în morfogeneza virală.asemenea agregate tubulare larg răspândite la om şi la animale . Relaţiile bacterii-celulele gazdei Bacteriile sunt importante din punct de vedere teoretic şi practic prin rolul jucat în experienţele de recombinare a ADN (inginerie genetică) şi prin caracterul patogen al unor specii.dermatomiozită. Conform altor opinii. s-a invocat capacitatea acestora de a perpetua în culturile de celule păstrându-se sensibilitatea la ribonucleaza cât si depozitarea complexelor imune virale de tip C în piele. Argumente contra originii retrovirale a prioinilor sunt următoarele: nu a putut fi pus în evidenţă nici un retrovirus.

toxina difterică.bacteriile ajung în ţesutul subepitelial de unde pe cale limfatică şi/sau sanguină. Fibrele periplasmatice ale spirochetei Tr. polipeptide. Salmonella etc) pătrund în ţesuturile subepiteliale. factori bactericizi serici etc. sau fagocitate. 234 . de pildă citotoxică. Agresinele de la suprafaţă (mucopeptide. pyogenes. unele bacterii se limitează la epitelii (C. starea de imunitate a gazdei reprezintă factorul major de condiţionare a manifestării patogenităţii. de către flora nazofaringiană normală. inhibă sinteza proteinelor. E. De reţinut că bacteriile foarte mobile şi subţiri (spirochetele) pătrund prin epiteliile gazdei atât prin endocitoză cât şi prin mişcări active datorită aparatului locomotor. hepatorenale şi nervoase.Prin virulenţa lor. enzime) permit inhibarea ori ocolirea mecanismelor de apărare a gazdei. dipteriac. pallidum sunt implicare în locomoţia bacteriei care se deplasează "înşurubându-se" în mediul lichid. iar toxinele (proteice şi lipopolizaharidice) generează diverse efecte patologice. bronşitelor. O importanţă majoră pentru aderenţă şi colonizare o are doza infectantă. Dacă virusurile gripale sunt cantonate la epiteliul ciliar al tractului respirator superior. în timp ce altele (Str. Penetrarea acestora este asigurată de enzime (histolitice şi citolitice) componente ale peretelui celular (peptidoglicani etc) şi de endocitoză de către celulele epiteliale care ulterior le exocitează. pot difuza în tot organismul. factorii de virulenţă incluzând factorii de colonizare şi factorii care contribuie la multiplicare. Adezinele(glicoproteine. După depăşirea membranelor bazale (care acţionând ca un filtru le temporizează diseminarea). ele pot depăşi capacităţile de apărare al gazdei. singura zonă unde se găsesc şi adezine. producând leziuni predominant cardiace. de la suprafaţa bacteriei numite adezine şi receptorii corespunzători ai celulelor epiteliale. În procesul de aderenţă participă anumite structuri macromoleculare antigenetice.liporoteine de 1000-125000 Da) sunt reprezentate în general de filamente (numite fimbrii la bacteriile gram-negative)şi de fibrile (la cele gram-pozitive). Odată aderate şi înglobate în stratul de mucus secretat de celulele epiteliale. pneumoniilor. în intestin numai o singură celulă bacteriană din câteva mii ajunge să adere şi să colonizeze. Sisteme enzimatice complexe situate la suprafaţa celulei bacteriene sau eliberate în mediu (care permit consumul elementelor nutritive ca atare sau modificate conform necesităţilor metabolice proprii) asigură multiplicarea lor. coli etc) întrucât nu pot trece de fagocitele subepiteliale anticorpi. Prezenţa receptorilor celulari corespunzători diferitelor adezine determină în mare parte specificitate de specie sau de ţesut a aderenţei bacteriene. Oricare ar fi gradul patogenecităţii bacteriei implicate şi severitatea căii de pătrundere în organism. în cazul bacteriilor deficienţe ale aparatului mucociliar ale acestui tract favorizează producerea sinuzitelor. formei spiralate şi extremităţilor ascuţite.

11. S-au creat astfel premizele apariţii biotehnologiilor moderne şi a bioindustriei. Tipuri de transfer de gene Prin această tehnologie se realizează noi combinaţii de ADN de la două organisme diferite. tratament sau cercetare fundamentală. c) Gene de la procariote transferate la procariote. aşa cum se exprimă ele în realizările ingineriei genetice sunt strâns legate de înaintarea impresionantă a tehnicilor analitice. de biologie celulară şi moleculară. ca ultracentrifugare. hormoni. cum sunt lizina şi acidul glutonic. substanţe antivirale şi amtitumorale.. de biochimie şi microbiologie. 235 . Biotehnologia este o ramură industrială complexă care utilizează drept materie primă microoganismele (bacterii. Gene virale transferate la virusuri. microanaliza (de ex. mucegaiuri etc). preparate cu rol în purificarea apelor industriale şi menajere ). prin transfer de gene de la un organism la altul. f) Gene de la eucariote transferate la eucariote. producerea de enzime. în bioexploatarea petrolului şi minereurilor (creşterea gradului de recuperare cu ajutorul unor microorganisme). a însemnat un uriaş pas înainte în dezvoltarea cercetărilor de genetică şi inginerie genetică. Folosindu-se un asemenea transfer s-a putut obţine prin tehnica de recombinare genetică un nou vaccin rabic cu o eficienţă mult crescută faţă de cele folosite în mod obişnuit.. animale şi microorganisme. pentru obţinerea de organisme şi de substanţe utile economic. vaccinuri. cromatografia de afinitate (de ex. d) Gene de la procariote transferate la eucariote. electrofocalizarea bidimensională (permiţând analiza a 50 000 de proteine ale unei celule). mult mai repede şi mai eficient. biotehnologiile moderne au mari implicaţii în industria alimentară ( producerea de proteine monocelulare neconvenţionale. culturi de celule vegetale şi animale.1. precum şi a tehnicilor de culturi de celule vegetale. sinteza de aditivi alimentari). marcarea moleculelor prin izotopi radioactivi. electroforeză. drojdii. în medicină (produse de interes medical utilizate în diagnostic. anticorpi monoclonali etc). vitamine.Capitolul 11 BIOTEHNOLOGIA Secolul XX şi în special perioada de după al doilea Război Mondial. în industria farmaceutică (producerea de antibiotice. în ecologie ( valorificare biomasei. O importanţă deosebită au biotehnologiile moderne pentru manipularea genomului celulei vegetale şi animale în vederea creării de soiuri de plante şi rase de animale pe căi neconvenţionale. 11. obţinându-se în acest fel organisme transgenice. Astfel. Ingineria genetică Progresele spectaculoase ale biologiei. tehnica separării moleculelor complexe prin anticorpii monoclonali corespunzători). dar şi a structurii altor macromolecule biologice). e) Gene de la eucariote transferate la procariote. b) Gene virale transferate la eucariote. determinarea structurii primare a unei proteine pornind de la numai 10 nanograme.1. Până în prezent s-au obţinut următoarele tipuri de transfer de gene: a) Gene virale transferate la virusuri.1. sinteza unor aminoacizi esenţiali.

Pentru producerea vaccinului la scară industrială. vulpe (Europa). lupi. în care levura se multiplică rapid. sunt folosite două tehnici. ratoni. ci prin transferul de material genetic de la o tulpină donoare la una receptoare (diferită de prima). Prima constă în utilizarea plasmidelor* ca vectori. vulpi polare. Becker şi Darai arată că ingineria genetică cu viruşi vectoare reprezintă un subiect de primă importanţă pentru dezvoltarea protocoalelor de terapie genică la om. care prin multiplicare a permis ulterior exprimarea şi sinteza în cantitate mare a respectivei proteine a antigenului HBs. Respectiva enzimă a indus în celulele canceroase sinteza de monofosfat de aciclovir şi ganciclovir şi apoi fosforilarea acestora până la forma de trifosfat. broyate. sconcşi. * Plasmidele = clasă majoră de elemente genetice mobile. a fost selecţionată levura Saccharomyces cerevisiae (1991) (Smith Kline-RIT). în serul bolnavilor de hepatită virală tip B). din ADN viral a fost izolată gena S şi. la nivelul unor situs-uri specifice ale învelişului celular. ADN-ul transformat se leagă de celula competentă. • conjugarea. Pentru prepararea vaccinului Engerix-B (ADN recombinat). reasortarea materialului genetic nu se poate realiza prin recombinare în cadrul aceleaşi celule. Prin aplicarea unei tehnologii genetice. se pot replica autonom (replicon). câini. Gene virale transferate la eucariote. În aceeaşi categorie de transfer de gene se încadrează metoda de preparare a vaccinului hepatitei B (vaccin Engerix-B). În fiecare an se înregistrează 50000 de decese umane prin rabie pe glob (majoritatea în Asia) şi câteva milioane de decese la animale. 236 . din cadrul aceleiaşi specii sau între specii bacteriene înrudite. iar antigenul HBs este izolat şi înalt purificat. în secvenţa ADN a fost identificată gena S drept responsabilă se sinteza proteinei S (antigen HBs). producând proteina-antigen HBs. Celulele de levură sunt apoi recoltate. Astfel. înainte de a fi condiţionat în vaccin. Biologia moleculară a permis determinarea cvasi-totală a materialului genetic al virusului hepatitei B. a fost inserată în materialul genetic al unei celule gazdă eucariote ( o levură). care a inhibat sinteza ADN celular din celulele canceroase. S-au descris patru mecanisme diferite de transfer genetic: • transformarea. oprind diviziunea celulară şi propagarea celulelor neoplazice. în mod constant. Transformarea reprezintă prelucrarea unei molecule de ADN de la o tulpină donor de către o celulă receptoare competentă. Deoarece bacteriile sunt organisme haploide.Rabia este o infecţie virală ce se transmite prin muşcătură (în cazuri speciale şi prin aer) de câine. iar a doua în utilizarea bacteriofagilor. Rezultă o celulă care conţine întreg genomul receptorului şi un fragment din genomul donorului. Gene de la procariote transferate la procariote Pentru a realiza introducerea ADN-ului (gena) bacterian într-o altă bacterie. În 1995. sunt cromozomi accesorii. Respectivul antigen nu este infecţios. pătrunde apoi în celula receptor şi se integrează prin recombinare în regiunea omologă a cromozomului receptor. lilieci (America). tulpina de levură pe care se realizează procesul de recombinare este însămânţată în cuve de fermentaţie (bioreactoare). • transpoziţia (translocarea sau recombinarea cu specificitate de situs). cu ajutorul unui vector. formate dintr-un duplex ADN. Cu ajutorul retrovirusului recombinat Herpes simplex tip I a fost transportată gena timidinkinaza HSV-1TK de la acest virus în celule pulmonare canceroase de la om. proteina S este un antigen de suprafaţă al virusului (antigen prezent. • transducţia. ci doar imunogen.

tumori cunoscute sub numele de “creasta cocoşului”.. rezultatul fiind producerea unor tumori la plante. numit şi factor de fertilitate. Aceste plasmide Ti. ƒ se foloseşte un vehicul izolat dintr-o bacterie. în acest ultim caz. în asociere cu un retrovirus. Acest aspect reprezintă condiţia esenţială pentru fuziunea fragmentului ADN cu plasmidul deschis. folosite astăzi. plasmidul se închide. Această tehnologie generică este folosită cu rezultate foarte bune de mai bine de 30 de ani. care conţine factorul de fertilitate F ) către celula F.Transducţia reprezintă transferul de material genetic de la o bacterie la alta. drept vectori pentru manipulări genetice (transfer între o celulă procariotă şi o celulă eucariotă). organismele procariote (microorganisme tip bacterii) cu rată foarte înaltă de multiplicare pot fi utilizate pentru sinteza anumitor gene din organismele superioare. Factorul F pătruns în celula receptoare Fpoate rămâne liber în citoplasmă şi atunci celula F. bacterie care parazitează plantele. Acest tip de combinaţie ADN in vitro. Gene de la procariote transferate la eucariote S-a obţinut transferul unei gene (responsabilă de sinteza unei endotoxine care omoară insectele) de la Bacillus thuringiensis în celule vegetale (bumbac) cu ajutorul unui plasmid Ti asociat cu un retrovirus. prin intermediul factorului de fertilitate F (factor plasmidic = vector). sau se poate integra în cromozomul bacterian (cu frecvenţă de 105 per generaţie). rezultând un plasmid 237 .devine F+. lipsită de factorul F). Transpoziţia este fenomenul prin care copii (elemente transpozabile) ale unor secvenţe specifice de acid nucleic. În acest fel. deoarece prezintă frecvenţa înaltă de recombinare. Acest fenomen este practic posibil la toate speciile bacterine. dar numai anumiţi fagi au proprietatea de a fi transductori (fagul λ de la E. În acest fel.devine Hfr (high frequeney recombination). Gene de la eucariote transferate la procariote Acest transfer este practicat de 20 de ani. prin intermediul fagilor transductori. plasmidul Ti poate trece spontan în celulele vegetale infectându-le. gena de sinteză a endotoxinei bacteriene de mai sus). incluzând şi gena eucariotă. Genele din genomul eucariot sunt transferate cu ajutorul unui vehicul corespunzător în organismul procariot iar apoi aceste noi gene transferate se multiplică (cu rată foarte înaltă) în organismul procariot. urmată de clonarea genelor nou transferate. fagul P1 de la E. Plasmidul Ti provine de la bacteria Agrobacterium tumefaciens. Plasmidul de formă circulară este deschis (cu ajutorul unei enzime de restricţie). coli. coli. Conjugarea presupune un transfer de material genetic de la celula donatoare la celula receptoare. se foloseşte astăzi pe scară industrială şi se realizeză după următoarele etape: ƒ ADN din cromozomul organismului eucariot este extras şi purificat.(celula receptoare. formând deci un lanţ dublu ADN. îşi pierd capacitatea tumorigenă şi o păstrează doar pe cea de vector a unei gene străine (de ex. Deoarece endonucleazele se fixează pe plasmid doar la nivelul aceloraşi secvenţe de baze ca cele de pe fragmentul ADN. având capacitatea de a se insera pe unul sau mai multe situs-uri specifice. cel mai cunoscut fiind gena “tox” responsabilă de toxinogeneza tulpinilor de bacil difteric. Anumiţi fagi (convertizori) transportă gene cu alte funcţii decât cele virale. se deplasează de-a lungul aceluiaşi lanţ de acid nucleic sau pe cel al altui genom bacterian. care devine astfel o parte integrantă din sistemul genetic al procariotului. dintr-un genom bacterian. rezultă locuri de tăiere cu secvenţe complementare. începând cu capătul 5’ al ADN-ului. Pe baza capetelor ADN lanţ unic cu secvenţe complementare (sub influenţa ADN-ligazei) se pot lega cele două lanţuri ADN străine (plasmid + gena de la eucariot). Conversia. obţinându-se un lanţ ADN unic. apoi tăiat de endonucleaze de restricţie. celula receptoare F. fagul P22 de la Salmeonella typhimurium). Transferul de material genetic este polarizat de la celula F+ (celula donatoare.

apoi reinfuzarea respectivelor celule la pacient.1. O bacterie rezistentă posedă o genă (eucariotă) străină (cuplată cu plasmid cu markeri de rezistenţă). terapia cu gene poate fi de două feluri: ƒ terapie cu gene somatice. Aceste celule bacteriene au fost transformate. cu câteva excepţii. Terapie cu gene ţintă (Gene Targeting) În condiţiile progresului actual al ştiinţelor biologice.interferon leucocitar de fibroblaşti (1980). determinând terminarea transferului de gene. terapia cu gene are drept scop introducerea unor gene intacte din punct de vedere funcţional în celulele cu genă defectă şi apoi exprimarea acestor gene nou introduse. se încearcă introducerea unei gene normale în genomul pacientului şi urmărirea acestei acţiuni în timp. Din punct de vedere teoretic. în care celulele receptoare de genă intactă pot fi celulele sexuale sau celula ou fecundată. Gene umane au fost inoculate şi în culturi de celule de mamifere. necesar în tratamentul hemofilicilor. în care celulele receptoare de genă intactă sunt celulele organismului. înlocuirea genei mutante printr-o alelă normală. în acest caz influenţa tratamentului transmiţându-se progeniturii. ƒ selectarea celulelor bacteriene care conţin gena eucariotă se realizează cu ajutorul unui plasmid care poartă unul sau mai mulţi markeri de rezistenţă la antibiotice. Acest prim pas reprezintă “adiţia de gene“.2. Aceste celule bacteriene cresc pe respectivul mediu sub formă de colonii în care există un număr de ordinul a sute de milioane de celule bacteriene cu genă eucariotă. ƒ terapie cu gene sexuale.somatotropina (hormon de creştere uman) (1979) . infecţii HIV. Pentru a se facilita pătrunderea acestui plasmid hibrid în celula bacteriană se foloseşte soluţia de CaCl2. acestea. Dacă cultura bacteriană cu plasmidul mai sus-menţionat este pusă în prezenţa antibioticelor respective. Gene de la eucariote transferate la eucariote Gene umane (responsabile de sinteza unor produse metabolice) au fost transferate în celule de drojdii.interleukina umană (1980) . rămâne practicabilă doar terapia cu gene în celulele somatice. În prezent drojdiile se folosesc în acest scop pe scară largă în industria farmaceutică. Această terapie este încă la început. adică factorul VIII de coagulare. 11. principiul acestei metode este recoltarea de la pacienţi de celule cu defect. injectarea acestora cu gene sănătoase fixate pe un virus vector. dar rămâne fără efect asupra descendenţilor. boli neoplazice. au putut sintetiza produse metabolice umane. În aceste boli.hibrid. Principiile de bază ale terapiei cu gene sunt următoarele: 238 . preţul acestui produs s-a dovedit a fi mult mai ieftin decât al factorului VIII extras din plasma de la om sănătos. De pildă. tratamentul este restrâns doar la pacienţii trataţi. gena umană (de pe cromozomul 10) responsabilă de sinteza factorului VIII al coagulării a fost clonată şi transferată în celule renale de hamster. există premisele tratării într-un viitor foarte apropiat a unor boli genetice. deci fiecare celulă bacteriană dintr-o colonie rezistentă la antibiotice conţine o genă eucariotă. celula de hamster începând să sintetizeze produsul acestei gene. vor fi omorâte. bacteriile. Pentru cele 4000 de boli genetice umane cunoscute astăzi ca nevindecabile se preconizează o terapie genetică prin: reperarea genelor mutante responsabile de defectul genetic şi ulterior. Prin tehnologia genetică de transfer de gene de la eucariote la procariote s-au obţinut următoarele sinteze: . În acest caz. Astăzi este însă interzis prin lege transferul de gene la nivelul celulelor sexuale umane. care creşte permeabilitatea membranei bacteriene. după integrarea în genomul lor a genelor umane.

dacă va fi conectat printr-o reţea de vase sanguine cu ficatul. Epoca terapiei cu gene a început în septembrie 1990 în SUA. este o tulburare genetică a metabolismului grăsimilor. se manifestă printr-o topire rapidă a masei musculare. boala apare ca urmare a inactivării genei responsabilă de sinteza distrofinei.ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ recoltarea de celule ţintă de la pacient. ƒ hipercolesterolemia familială. se caracterizează prin creşterea consistenţei secreţiei pancreatice având drept consecinţă obturarea glandelor exocrine şi formarea de chisturi pancreatice cu distrugerea ţesutului pancreatic şi scăderea nivelului enzimelor pancreatice. În această boală este prezent şi un deficit funcţional al enzimei mitocondriale NAD. care îl va elimina.v. a. în exonul 48 al respectivei gene. Apoi aceste limfocite inoculate au fost cultivate şi multiplicate mai departe în culturi celulare. la acelaşi copil. reintroducerea acestor celule la pacienţi. introducerea în celulele ţintă cu ajutorul unor vectori corespunzători (retrovirusuri) a unor gene sănătoase. ƒ distrofia musculară Duchenne. şeful secţiei de Hematologie Moleculară de la Naţional Heart. aceste limfocite au fost cultivate şi multiplicate în culturi celulare. a unui retrotranspozon L1. în aceste boli există o genă deficitară în sinteza subunităţii tip β-globină din structura hemoglobinei. Terapia cu gene în boli ereditare Majoritatea bolilor genetice la om sunt determinate de mutaţii punctiforme sau deleţii. trebuie menţionat că Richard Mulligan de la Massachusetts Institute of Tehnology a imaginat o metodă eficace 239 . Acest tratament va trebui repetat în cursul vieţii pacientului. Această inactivare este consecinţa inserţiei. Cu ajutorul unui vector. multiplicarea celulelor dorite în culturi de celule. Cu referire specială la utilizarea retrovirusurilor drept vectori de gene. Acest ‘neo-organ’ (cu rol de ligand). de celulele stem pentru seria eritrocitară din măduva osoasă.dehidrogenaza cât şi o creştere intercelulară de ioni de Ca++. în care sunt introduse celule hepatice injectate cu gene care au capacitatea de a atrage colesterolul. selectarea celulelor care conţin gene sănătoase străine şi exprimarea lor. Houston din Texas preconizează pentru tratamentul acestei boli realizarea unor ‘neo-organe’ (structuri din materiale artificiale plasate în vecinătatea ficatului). clonarea genelor sănătoase. până astăzi fiind descrise numai 50 de cazuri în literatura de specialitate. fiind apoi reinfuzate i. va extrage excesul de colesterol din sistemul circulator (unde colesterolul poate determina tulburări cardiovasculare) şi îl va îndrepta prin reţeaua sanguină către ficat. în condiţii speciale. în acest caz. În prezent se studiază posibilităţile tratării. când Francis Anderson. a următoarelor boli ereditare: ƒ boli sanguine de tip talasemie şi meniscocitoză (sickle cell anemia). De la Univ. pe baza terapiei cu gene. Procedeul a constat în recoltarea de limfocite T de la copilul bolnav. celulele ţintă pentru terapia cu gene sunt reprezentate. ƒ boala imunodeficienţei combinate severe (SCID) cu deficit funcţional al limfocitelor T (prin absenţa enzimei adenozindezaminaza A şi B). Anderson şi colab. cultivarea şi multiplicarea celulelor ţintă în culturi celulare. aceste celule T din culturi au fost inoculate cu gene pentru enzima adenozindezaminază. Absenţa respectivei enzime determină scăderea capacităţii de apărare a organismului şi moartea copilului în primul an de viaţă. şi medicii Michael Blaese şi Kenneth Culver de la Naţional Cancer Institute au efectuat prima terapie cu gene tocmai într-un caz cu deficit funcţional de limfocite T. Această boală este foarte rară. Lung and Blood Institute al Universităţii Houston Texas. ƒ mucoviscidoza (fibroza chistică) este o boală genetică recesivă care afectează pancreasul exocrin. bazat pe absenţa receptorilor LDL (lipoproteine cu densitatea scăzută) ai celulelor hepatice.

deposedat fiind de capacitatea infecţioasă. În prezenţa respectivei gene. cel puţin parţial. acesta nemaiputând să pătrundă în celulele sistemului imunitar. 240 . fenomenul de transducţie poate avea loc doar în celule care se divid. Iniţial s-a încercat folosirea celulelor stem (celule-tulpină) din măduva osoasă. c. dar aceste celule s-au dovedit a fi ţinte foarte dificile. proporţia acestor celule stem în ţesuturile medulare este mai mică de 1/10000 şi nu există nici o metodă adecvată de separare a celulelor stem de celelalte celule. nu ucid celulele pe care le contaminează. fiind foarte greu de obţinut. Pentru terapia genică. spre deosebire de acestea. Această prelucrare constă în eliminarea prealabilă a majorităţii genelor virale din structura acestuia şi combinarea ulterioară a segmentului de virus rămas cu genele care urmează să fi injectate în celulele umane. această proteină ar putea fixa virusul HIV. În plus. De aceea. în câteva ore virusul va pătrunde în majoritatea acestor limfocite. să-şi poată îngloba încărcătura genetică în aceasta. într-o cultură de celule. Factorul TNF este o proteină formată din 157 de aminoacizi cu rol în captarea şi distrugerea celulelor tumorale şi a substanţelor străine organismului. În mod normal. acest factor TNF este sintetizat de macrofage şi eliberat în circulaţie. TNF nu se poate injecta direct în torentul circulator. deoarece există pericolul diluţiei acestui factor. Retrovirusurile reprezintă astăzi uneltele cele mai larg utilizate în ingineria genetică. Împreună cu R. ciclul de multiplicare virală intracelulară fiind astfel oprit. Fenomenul prin care retrovirusul vector transportă şi fixează o anumită genă în nucleul unei celule ţintite poartă numele de transducţie. Gallo (National Cancer Institute) preconizează tratamentul cazurilor de SIDA prin terapie ţintită cu o genă pentru sinteza unei proteine receptoare CD4 pe suprafaţa limfocitului. virusul lipsit de majoritatea genelor proprii devine inofensiv. În cazul în care în sistemul sanguin ar putea exista şi circula o cantitate mare dintr-o proteină similară. păstrând însă capacitatea ca. alegerea celulelor ţintă este foarte importantă. la locul tumorii nemaifiind posibil să ajungă o concentraţie suficient de activă de TNF. au fost preferate limfocitele drept celule ţintă pentru vectori. două persoane cu forme avansate de melanom malign au fost supuse următorului tratament: li s-au extras o cantitate de macrofage pe care s-au grefat apoi vectorii (retrovirusuri) purtători de gene pentru sinteza de ‘factor de necroză a tumorilor ‘ (factor TNF). De aceea. macrofagele extrase şi întreţinute pe culturi celulare au fost inoculate cu vector purtător de TNF şi apoi reinlocuite la cei doi pacienţi cu melanom. În 1991. b. într-o mixtură cu acesta. În acest fel. deşi celulele stem au o durată de viaţă infinită în comparaţie cu limfocitele ( cu viaţă doar de câteva luni). în primul stadiu al pătrunderii sale în organism.de prelucrare prealabilă a acestui virus. o dată introdus într-o celulă. Pentru a fi ‘altoite’ cu retrovirusul transductor. în cazul acestor doi pacienţi cu macrofage defectuoase. se fixează pe această proteină de pe suprafaţa limfocitelor. se divid foarte rar. Terapia cu gene în boli neoplazice A fost utilizată întâia oară în melanomul malign. limfocitele ar fi capabile să sintetizeze o cantitate mare din această proteină. care apoi vor fi infuzate pacientului. deci transducţia în aceste celule este practic imposibilă. Terapia cu gene în infecţia HIV Anderson şi colab. or celulele stem. un anumit nivel imunitar organismului. Retrovirusurile sunt mai mici decât celelalte virusuri şi. Este posibil ca limfocitele corectate (prin injectare cu virus vector + gena pentru sinteza enzimatică) să asigure un timp. Virusul HIV. limfocitele sunt puse în contact.

celule) din organisme vegetale. Fig. ce se incorporează în genom şi se transmit descendenţilor. Organismele transgenice (plante şi animale) sunt organisme care pe lângă înzestrarea lor genetică câştigă proprietăţi noi.1984). permutaţii de organite citoplasmatice. obţinerea primelor organisme transgenice a deschis noi perspective în ingineria genetică vegetală. pentru analiza segregărilor* la descendenţii rezultaţi din hibridizări. 135 . aplicabile la plante şi animale. Posibilitatea de a utiliza elementele disociate (ţesuturi.1.de asemenea. Aplicarea metodelor de biotehnologie în agricultură în vederea obţinerii de organisme transgenice Biotehnologiile moderne. de a manipula şi cultiva in vitro. 241 . Se obţin hibrizi în afara sexualităţii. fuzionare de protoplaşti (celule fără perete pectocelulozic) chiar de la două specii diferite. a deschis primele căi de intervenţie genetică. a.figurile: 135. La plante Până de curând.11.Etapele de izolare şi cultură a protoplaştilor (după CachiţăCosma. care să prezinte caracteristici îmbunătăţite. au în vedere obţinerea de organisme modificate genetic (transgenice). în interesul omului. 136 şi 137). cunoştinţele de genetică vegetală se foloseau doar pentru studiul eredităţii.3. Prin acest procedeu se obţine regenerarea unui număr mare de plante . în vederea regenerării plantelor. Biotehnologia de hibridare somatică Această procedură permite hibridări totale sau parţiale.

.ginogeneza = cultura şi regenerarea plantelor plecând de la ovul sau de la celule haploide asociate.Prin fuziunea protoplaştilor se produc hibrizi somatici. 1984). Fig. 136 . Există 2 tipuri de haploidizare: . 1985). Biotehnologie de haploidizare Ţesuturi care au suportat meioza (deci sunt haploide) sau celule rezultate din pseudofecundaţie provocată sunt introduse în culturi in vitro. cibrizi şi himere (după Badea şi Raicu. 242 .androgeneza = cultura şi regenerarea plantelor plecând de la microspori (fig. 137 .Prezentare schematică a principalelor posibilităţi de obţinere a unor noi varietăţi de plante (după Brezeanu şi Soran.Fig. 138).

bacteriene. concentraţie crescută de Na în sol. Biotehnologie de transfer Un exemplu a fost menţionat la capitolul despre tipurile de transfer de gene procariote la eucariote în scopul obţinerii de specii de plante (bumbac) rezistente la insecte. vegetale. În general se urmăresc obţinerea următoarelor proprietăţi în noile organisme transgenice: ƒ fixarea azotului din atmosferă. ƒ toleranţa la uscăciune. Spre aceste trei specii de cereale. linii izogene şi mutante la nivel haploid prin cultura in vitro a gametofiţilor. la grâu în 1992. 139). Fig. metale grele. care reprezintă circa jumătate din necesarul de substrat alimentar pentru alimentaţia populaţiei globului cu proprietăţi cât mai adecvate. Plantele regenerate au un singur set cromozomial (patern de androgeneză şi respectiv matern de ginogeneză) şi ar fi rămas sterile dacă n-ar fi fost puse la punct mecanismele de autodedublare a acestor cromozomi. Primele organisme transgenice prin biotehnologie de transfer s-au obţinut la cereale: la orez în 1988.Fig. la porumb în 1990. Prin aceste metode de haplodiploidizare se crează plante diploide perfect homozigote (linii izogene) şi de utilitate majoră în ameliorarea calităţii speciilor de plante (descendenţi absolut omogeni în anumite condiţii de reproducere) (fig.Obţinerea de plante haploide. ƒ creşterea producţiei de substanţe nutritive.1987). prin folosirea tehnologiei genetice. 139 . 5 – plantă androgenetică la ghiveci (după Badea şi colab. 4 – plantă androgenetică în tub. temperatură nefavorabilă. 243 . insecte. 138 . 2.Diferite faze ale desfăşurării androgenezei la Datura innoxia: 1 – structuri embrionare diferenţiate direct din anteră. ierbicide. creşterea cantităţii de acizi graşi nesaturaţi. ƒ izolarea din plante a substanţelor cu proprietăţi farmaceutice.3 – plante complet diferenţiate din antere. ƒ rezistenţa la infecţii virale..

ƒ deşteptarea unor gene ancestrale nedorite. ƒ inhibarea replicării virale prin tehnica antisens (1992). asupra varietăţilor nou-obţinute. ƒ restrângerea gamei de calităţi organoleptice naturale ale unor noi sorturi de legume şi fructe. Pentru viitor. trebuie luate în considerare anumite riscuri care apar drept consecinţă a apariţiei unor variante de specii vegetale. ƒ riscul dezvoltării explozive a unor ‘patotipuri’ adaptate în mod special. În aceste condiţii. În acest sens se recomandă: ƒ evitarea difuzărilor tipurilor omogene şi uniforme de vegetale pe suprafeţe foarte întinse. căldură. ƒ încheierea de acorduri internaţionale pentru înfiinţarea unei comisii de etică cu posibilităţi de control permanent. tomatele pot fi culese când se află la punctul favorabil al coacerii şi se pot păstra şase-opt săptămâni fără a fi puse la rece. prin aceasta. În timp ce pentru o cultivare de plante clasice sunt necesari zece ani. care să fie livrate pe piaţă în următorii zece ani. în SUA au fost obţinute soiuri de roşii transgenice prin metoda de inhibare cu ARN antisens. în SUA a fost proiectată crearea unor soiuri de plante transgenice rezistente la ierbicide. hormoni (produse vegetale). acest interval scade la şase ani. aceste noi organisme transgenice au avut o viteză mult mai mare de creştere decât organismele noi organisme transgenice au avut oviteză mult mai mare de creştere decât organismele normale. În 1995. glucozide. În 1993. 244 . tutun şi petunii. ƒ efectuarea detailată a analizelor de structură şi control în faza precoce a noilor variante ale unui sort vegetal. ƒ dezechilibre nutriţionale. b. având drept consecinţă dezechilibrul ecosistemelor. responsabilă de compunerea peretelui celular al tomatei. Obţinerea de noi soiuri de plante rezistente la infecţiile virale se realizează prin: ƒ integrarea unei părţi din ADN viral în genomul plantei. enzime. rezistente la uscăciune. se pot enumera: ƒ pierderea diversităţii lumii vegetale. Dintre riscurile posibile. ƒ posibilităţi de biosinteze nedorite de acizi graşi. neprevăzute în prezent. care a oprit sinteza enzimei poligalacturonaza. În anul 1992 erau raportate 40 de soiuri noi de plante transgenice. alcaloizi. grad înalt de salinitate şi rezistente la insecticide. în timp ce buruienile rămân sensibile la ierbicide. Pentru acest motiv oamenii de ştiinţă vor trebui să folosească cu multă grijă şi măsură aceste posibilităţi moderne ale biotehnologiei. în SUA se prevedea obţinerea de noi soiuri de plante transgenice rezistente la insecte. cu o eficienţă înaltă de utilizare a hranei şi cu o creştere foarte rapidă. La animale S-au obţinut crapi transgenici prin transfer de gene de creştere de la creştere de la păstrăvi. metale grele. etapă de etapă. În 1994. ƒ noi biosinteze. exprimarea proteinei de înveliş viral va asigura rezistenţa plantei la respectivul virus. Prevenirea riscurilor menţionate mai sus cere multă prudenţă cât şi anticiparea remediilor posibile înainte de crearea noilor variante. în vederea obţinerii unor organisme transgenice cu metabolism activat.Până în prezent au fost obţinute noi soiuri transgenice de roşii. La porci au fost transferate gene responsabile de sinteza hormonului de creştere. pentru obţinerea unui nou caracter. grâu. în cazul utilizării tehnicilor genetice.

şi-a găsit o foarte largă aplicabilitate practică în industria alimentară.1. Alte aspecte ale biotehnologiei moderne şi perspectivele secolului XXI Progresele recente în cunoaşterea la nivel molecular a interacţiunilor extra. Această largă utilizare se datoreşte faptului că nizina prezintă marele avantaj de a nu avea efecte nocive asupra organismului viu. se încearcă în prezent obţinerea unei bacterii ‘ îmbunătăţite’. Ingineria genetică utilizată în prepararea de noi conservanţi alimentari Nizina. drept conservant natural pentru vegetale. Totuşi în prezent se consideră că posibilităţile de utilizare ale nizinei drept conservant alimentar sunt încă limitate din cauza slabei ei solubilităţi şi a stabilităţii scăzute la pH neutru. cantitatea de nitraţi poate fi redusă considerabil.11. în prezent ea poate fi utilizată drept conservant activ în alimente cu pH-ul mai mare de 6. care prin producerea de nitrozamine au acţiune carcinogenă asupra organismelor. de exemplu creşterea sintezei unor resurse naturale din mediu. brânzeturi proaspete şi procesate.5. Nizina prezintă şi avantajul de a fi hidrolizată complet de către proteazele tractului digestiv uman. În ultimii ani. astfel. Din 1951. ATTC 11454 GR. Nizina este produsă de tulpinile de Lactococcus lactis 6F3. 4 Lancefield. prin studiile de micribiologie au fost identificate tulpini microbiene care printr-un proces de bioconversie microbiană/enzimatică acţionează asupra acizilor graşi (acid linoleic şi linolenic) şi esterilor. carne. prezentând activitate inhibitorie maximă la un pH mai mic de 5.2. Multe tulpini bacteriene de Pseudomonas putida posedă un plasmid responsabil de descompunerea hidrocarburilor din petrol. În acest sens. 11.şi intracelulare. evitându-se astfel nocivitatea altor conservanţi alimentari asupra sănătăţii publice.5.1. fructe. ambele clase de substanţe derivate din uleiuri vegetale. nizina era utilizată drept conservant alimentar în peste 50 de ţări de pre glob. 11. substanţă din categoria lantibioticelor. Ingineria genetică şi rezolvarea unor probleme de ecologie Posibilităţile tehnologiei genetice au importanţă nu numai pentru dezvoltarea cercetării fundamentale. aspect ce semnifică posibilitatea unei mai bune utilizări a petrolului brut natural. peşte. a dezvoltării ştiinţelor medicale şi agriculturii.4. se preconizează obţinerea prin procedee de inginerie genetică şi proteică a unor variante de nizină cu spectru larg de activitate. al cărei plasmid să crească eficienţa utilizării petrolului brut. în concentraţie mai mică de 30 µl/ml inhibă dezvoltarea diferitelor specii de germeni gram-pozitive . Pentru produsele în care nu se poate renunţa total la adaosul de nitraţi (nizina fiind ineficientă asupra florei gram-negative). nizina este folosită în industria alimentară pe scară internaţională. variante ce vor putea fi utilizate drept conservante într-o gamă mult mai largă de produse alimentare. cacao. neproducând nici o dereglare a florei intestinale gram-negative. mediate de clase specifice de molecule şi semnale au contribuit la construirea unui fundament pentru elaborarea viitoarelor strategii de sinteză a unor noi agenţi terapeutici cu următoarele calităţi: 245 . dar nu are nici un efect asupra majorităţii bacteriilor gram-negative şi nici asupra fungilor şi levurilor. ducând în final la obţinerea unor arome naturale (lactone şi metilketone) cu utilizare largă în industria alimentară.5. Nizina inhibă de asemenea sporularea la bacterii din genul Clostridium şi Bacillus. prin utilizarea lor asociată cu nizina. în comparaţie cu nitraţii şi nitriţii (folosiţi tot drept conservanţi). În perspectiva dezvoltării biotehnologice. în 1989. ci şi pentru rezolvarea în viitor a unor probleme ecologice. băuturi alcoolice (vinuri).

toxicitate hepatică şi renală etc. Inhibitori ai topoizomerazelor Topoizomerazele sunt enzime destinate a modifica structura spaţială a ADN-ului înainte de replicare. Ţinând seama de aceste considerente. în cursul distribuţiei acestora în organismul bolnav. Dintre antimitotice. a fost sugerat un mecanism de blocare a receptorilor celulelor endoteliale cu ajutorul unor analogi ai heparinei. b. blocând receptorii celulelor endoteliale. peptide antagonice. suprimând superrăsucirile dublului helix. dintre acestea. S-a constatat că acest factor bFGF are o acţiune de stimulare a proliferării celulelor endoteliale de activare a angiogenezei (neoformaţie de vase sanguine). care. pentru cisplatină şi carboplatină a fost demonstrată eficacitatea clinică. Pe modele experimentale s-a demonstrat şi eficacitatea ologozaharidelor sulfatate. cercetătorii şi-au propus: ƒ îmbunătăţirea gradului de acţiune selectivă a drogului. bazându-se pe achiziţiile cele mai recente ale biologiei moleculare. taxolul a fost testat experimental prin administrare intratumorală în tumori vezicale la şoarece. prezentând sinergie cu metotrexatul şi adriamicina. Acesta s-a dovedit foarte eficace în asociaţie cu alte antimitotice curente. sân. s-a încercat construirea unor noi molecule cu potenţial antiumoral. Pentru contracararea acţiunii bFGF. antivirale C. terapia anticanceroasă cu citostatice este nesatisfăcătoare într-un număr mare de cazuri din cauza: ƒ dezvoltării rezistenţei la droguri ƒ efectelor secundare nocive (imunodepresie medulară. şi anume: a. anticanceroase B. A. ƒ minimalizarea cât mai mult cu putinţă a efectelor toxice secundare ale drogurilor. 246 . Substanţe antiangiogenice S-a studiat rolul factorului de creştere fibroblastic (bFGF) asupra mecanismelor de angiogeneză (geneza vaselor sanguine) şi consecinţa acesteia asupra metastazării. alcaloizi care determină depolimerizarea tubulinei). Diaminociclohexanul şi axoliplatina sunt în curs de experimentare şi nu au atins încă faza de testare clinică. Molecule active pe tubulină (antimitotice) Au acţiune antimitotică împiedicând diviziunea celulară prin stabilizarea microtubulilor (spre diferenţă de Vinca. în boli metabolice. împiedicând în consecinţă angiogeneza şi inhibând simultan adenoamele experimentale (de pancreas. sunt platine liposolubile care se pot administra cu ajutorul liposomilor. înţelegând prin aceasta o acţiune cât mai ţintită asupra celulelor tumorale. Pornindu-se de la aceste elemente.). Derivaţii de platină reprezintă astăzi o clasă foarte studiată de antimitotice. Terapia anticanceroasă În prezent. cu aplicabilitate practică în domeniul terapiei: A. cardiovasculare D. În acest sens există deja o metodologie pentru obţinerea unor proteine-himere.ƒ ƒ ƒ ƒ eliberarea ţintită (situs-specifică) în circulaţie prelungirea timpului de înjumătăţire efect prelungit la locul de acţiune efecte benefice mărite asupra organismului. c. anticorpi. opresc fixarea bFGF pe respectivii receptori. prostată) de origine umană.

Substanţe antisens Studiul acestor substanţe a fost posibil datorită cercetărilor de biologie moleculară. pentru a forma în final un triplu helix la nivelul căruia este blocată transcrierea (ceea ce reprezintă blocarea primei etape a expresiei genelor). strategia de sens este mai piţin selectivă. AACR 3679) ƒ proteinele p120 (pentru substanţele AACR 1832. Oligonucleotidele antisens de tip oligofosfotioaţi se folosesc şi în tratamentul leucemiilor şi al infecţiilor cu HIV. fiind astfel inhibată dezvoltarea metastazelor (prin inhibarea neoformaţiei de vase de sanguine). trebuie amintit mai întâi că transformarea celulelor normale în cellule maligne reprezintă un proces în mai multe etape: ƒ activarea protooncogenelor ƒ inactivarea genelor supresoare de tumori ƒ inactivarea genelor de reparare a ADN. tioindolului. prin legarea lui de ARN-ul ţintă (target). AACR 3672. ţintele principale de acţiune a acestor substanţe dovedindu-se a fi: ƒ gena oncogenă c-myc (pentru substanţele AACR 1833. Totuşi oligonucleotidele “capcană” pot 247 . astăzi sunt urmărite următoarele obiective: ƒ descompunerea unor droguri care să poată inhiba selectiv efectele biologice ale produşilor oncogeni ƒ restabilirea funcţiei factorilor supresori de tumori şi a genelor pentru repararea ADN-ului. Rezultă că în comparaţie cu strategiile “antisens” (tip ribozim). Un oligoribonucleotid (ribozim) ARN se leagă de o secvenţă complementară a ARN ţintă. folosit pentru a prinde “în cursă” un factor de transcriere (de expresie) care duce în final la alterarea expresiei tuturor genelor de pe respectivul fragment ADN. metastazarea. ca şi oligonucleotidul antisens. translaţia sau respectiv reverstranscriptaza ARN-ului (viral) ţintă. Chiar şi drogurile anticanceroase care interacţionează cu ADN îşi exercită acţiunea biologică prin inhibarea enzimelor (topoizomeraze) care procesează ADN. Pornind de la aceste aspecte. Acest oligonucleotid (antisens) blochează. prin inhibarea acţiunii bFGF este oprită proliferarea fibroblastelor. inhibă autofosforilarea bFGF (via tirozinfosforilare). în consecinţă. care să se lege selectiv de o secvenţă complementară a unui acid nucleic unic lanţ (un ARNm sau un ARN viral). Modul cel mai simplu de a corecta activitatea acidului nucleic este cel de a folosi tocmai acid nucleic. deci opresc neoformaţia şi. acţiunea lor a fost urmărită până în prezent pe linii celulare. Pentru a se înţelege mecanismul de acţiune (‘’controlul’’) al ciclului nucleic antisens asupra unui proces de oncogeneză (“expresie oncogenă“). AACR 3154. f. AAXR 3155) ƒ proteinele p53 (pentru substanţele AACR 3630. este vorba de un oligonucleotid “capcană”. Strategia “ de sens” cu structuri oligonucleotidice În 1980 a apărut o nouă strategie şi anume cea a antigenelor în care oligonucleotidul are drept “ţintă” un ADN dublu helical. e. căutându-se a se ameliora penetrabilitatea lor în celule.Se pare că aceste substanţe antiangiogenice acţionează prin oprirea dezvoltării de noi vase sanguine şi nu prin distrugerea celor formate. d. pornindu-se de la această idee. Oligonucleotidele pot fi folosite pentru controlul genelor în aşa-numita strategie de sens (sense approach). Inhibitori de kinaze Sunt inhibitori ai tirozinkinazei proteinkinazelor. AACR 3668. Majoritatea drogurilor existente în prezent acţionează la nivelul proteinelor. dar poate include în plus şi clivajul catalitic al ARN ţintit. În prezent sunt studiate metodele de inoculare cele mai eficiente a acestor substanţe în organismul bolnav. Oligonucleotidele antisens sunt fosfodiesteri naturali care au diferite mecanisme de acţiune. AACR 3668). s-au preparat fragmente scurte de acid nucleic (oligonucleotide).

aceste celule limfocitare vor fi foarte bune vehicule în organismul bolnav datorită capacităţii lor de a prolifera.interleukina IL2) Aceste proteine de fuziune au fost realizate prin tehnici de inginerie genetică. Construirea acestei proteine fuzionate recombinate se face în scopul obţinerii unei eficienţe biologice optime. cu efect antitumoral mult mai înalt decât cel al celulelor LAK (celule killer activate de limfokine standard). poate determina chiar şi îndepărtarea unei tumori preexistente. receptori. prin combinarea capacităţii de ţintire unică a anticorpilor monoclonali cu activităţile multifuncţionale ale citokinelor. se folosesc oligonucleotidele cu rol de liganzi pentru enzime. supuse tratamentului cu citokine. ca răspuns la administrarea de interleukina 2 (IL2) sau antigen. factori de creştere. Anticorpii monoclonali antitumorali (cu specificitate unică). maturaţia. Principiul acestei terapii constă în implatarea în organismul bolnav a unor celule somatice (limfocite) modificate din punct de vedere genetic (limfocite pe care sau transferat în prealabil gene codificatoare de citokine). Proteine de fuziune (anticorpi monoclonali . g. Una din problemele dezbătute în prezent în această direcţie este obţinerea unor proteine de fuziune cu anticorpii monoclonali recombinaţi. B. în scopul utilizării acestor noi preparate în imunoterapia cancerului. Aceste celule CIK s-au dovedit a fi celule efectoare citotoxice foarte eficiente. literatura de specialitate semnala existenţa a 19 cazuri clinice la om. i. pe baza legărilor lor de o proteină a cărei funcţie normală nu implică creo interacţiune cu acidul nucleic. poate induce o imunitate antitumorală puternică de lungă durată şi ocazional.fi utilizate pentru a prinde “în cursă” exprimarea unui număr de gene din genomul unui virus sau al unui parazit. Utilizarea anticorpilor monoclonali Dezvoltarea intensivă a noilor concepte molecular-biologice din imunologia ultimilor 20 de ani a deschis noi perspective în terapia cancerului. h. Terapie genetică cu gene codificatoare pentru citokine S-a pornit de la observaţia că citokinele reglează reactivitatea imunologică. Terapie antivirală Terapie anti-HIV La începutul anilor 1980 exista în întreaga lume opinia că datorită antibioticelor şi vaccinurilor va fi rezolvată problema infecţiilor bacteriene şi virale. Efectul acestor oligonucleotide de strategie de se3ns poate fi deci selectiv pe un virus sau parazit. Dar în 1981 apărea virusul HIV (Human Immunodeficiency Virus). activitatea şi migrarea celulelor inflamatoare. În cadrul acestei strategii. j. care se dovedeşte foarte 248 . În 1995. Schmidt-Wolf şi colab. care. deoarece aceste preparate terapeutice reuşiseră mai mult sau mai puţin să ducă la dispariţia acestor infecţii de pe glob. în condiţii de recombinare. direcţionează aceste citokine atunci când sunt introduşi în organismul bolnav către situs-urile celulelor tumorale corespunzătoare. Aceste proteine de fuziune (anticorpi-IL2) sunt injectate în organismul bolnav. (1995) au propus un protocol de terapie genică bazat pe utilizarea celulelor CIK (celule killer transfectate cu gena IL7) pentru inducere de citokine IL7. cât şi datorită faptului de a putea migra şi răspândi în tot organismul. Observaţiile efectuate pe animale de experienţă au arătat că “o provizie locală” formată din diferite tipuri de citokine infuzate direct. Strategia aptamer Recent a fost elaborat un nou mod de utilizare a acestor oligonucleotide. poartă fixate pe molecula lor citokine. sau obţinută în urma unei terapii genice cu gene (sintetizatoare) de citokine. este vorba de strategia aptamer.

din cauza marii variabilităţi a virusului HIV. III. dintre care 6000 deja bolnave. Trebuie remarcată diferenţa între infecţie şi boală. persoana este sero-pozitivă.Etapa de transcriere: după tiparul (pattern-ul) ADN viral integrat. datele OMS estimau în lume: ƒ 4.5 milioane cazuri de boală SIDA declanşată. În România s-au înregistrat între 1985-1994.curând a declanşa mari epidemii SIDA (Syndrome d’Immuno-Deficience Acquise) pe glob. fiind inhibitoare ale reverstranscriptazei şi împiedicând astfel conservarea virusului în copii.ARN viral se transcrie în ADN în prezenţa enzimei virale revers transcriptaza. 249 . În 1999. Până în prezent oamenii de ştiinţă nu au reuşit să prepare încă un vaccin pentru această infecţie. Virusul HIV face parte din categoria virusurilor ARN (retrovirusuri) care prezintă un aspect particular de multiplicare. Studiile molecular-biologice au demonstrat că ciclul de viaţă a HIV în organismul uman cuprinde3 trei etape: I. ƒ 17 milioane de persoane infectate (purtătoare de virus) HIV. dideoxicitidin). La sfârşitul anului 1999. invadează organismul. dar nu este încă bolnavă. De asemenea. cât şi cea a respectivului ARN viral nou format vor duce la formarea virusului matur care va fi capabil să invadeze alte celule. se multiplică. în special la nivelul sistemului nervos central (SNC).urmează starea dormindă a virusului. pentru anul 2000 se prevăd pe Terra 30 de milioane de purtători HIV. din care 16 milioane au decedat din cauza bolii. Substanţele anti-HIV utilizate până în prezent. la 30 septembrie 1999 se înregistrau 10000 de persoane infectate cu HIV. de tipul zidovudinului (analogi nucleozidici) şi derivaţi (dideoxiinozin. o persoană poate fi infectată cu virus HIV fără a fi încă bolnavă. se resintetizează ARN viral şi proteina virală corespunzătoare. În decembrie 1994. având drept consecinţă apariţia simptomelor de boală.6 milioane de persoane pe glob. dintre care 2885 la copii şi 234 la adulţi. În România. devenind deci agresiv. şi anume curgerea inversă a informaţiei genetice din direcţia ARN→ADN II. Pentru a se prepara substanţe terapeutice cu acţiune antivirală au fost necesare întâi studii de biologie moleculară în vederea determinării structurii virusului HIV şi a ciclului de viaţă al acestuia. Pentru a deveni activă. Dar aceste substanţe terapeutice s-au dovedit a avea efecte toxice foarte puternice. numărul cazurilor noi de persoane infectate a fost de 5. virusul ARN dispărând prin imposibilitatea multiplicării sale. Conform rapoartelor OMS. din care doar 1025073 cazuri înregistrate. aceste substanţe au determinat şi dezvoltarea rezistenţei virusului HIV la drog. se află în “stare dormindă” timp de luni de zile până la 5-20 de ani. . Această mare variaţie genetică a virusului a constituit obstacolul major în prepararea unui vaccin HIV. creând o panică tot atât de gravă ca şi cea determinată de ciuma bubonică din Europa secolului al XIV-lea. . Prezenţa acestor proteine scurte şi active. în stare dormindă şi integrată în nucleul celulelor. Astăzi infevţia HIV reprezintă o criză majoră de sănătate publică.Acest ADN viral (copie după ARN) se integrează în genomul celulei gazdă sub influenţa enzimei virale integraza. Infecţia înseamnă că virusul HIV. dar această proteină primară nou-sintetizată are lanţuri foarte lungi şi este inactivă.. Boala reprezintă starea organismului în momentul în care virusul HIV din “stare dormindă” se trezeşte. Programul UNAIDS şi al OMS-ului raporta 50 de milioane de persoane infectate cu HIV de la declanşarea epidemiei de SIDA. din care un milion de copii. prezintă în organism dar ascuns în nucleul celulelor limfocitare. acest aspect reprezintă particularitatea multiplicării acestui virus.acţionează la nivelul etapei I.6 milioane iar decesele au atins cifra record de 2. 3119 cazuri de boală SIDA. această proteină foarte lungă trebuie secţionată (procesată) de nişte enzime virale numite proteaze.

şi anume: ƒ firma Merck. Terapie în boli metabolice Prepararea de liganzi proteici tip lipoproteine Apolipoproteinelesunt proteine care datorită structurilor lor helicale amfipatice leagă lipide. factor Wilabrand. Apolipoproteinele de densitate înaltă (HDL). virusul matur nu se mai poate forma. . vitronectina. Vaccinuri recombinate În pragul mileniului al treilea. să prevină apariţia trombilor vasculari. Creşterea bacteriilor va duce la producerea unui număr mare de copii plasmidice din care se separă ADN-ul imunizat pentru a fi folosit apoi drept vaccin. 250 . În aceste condiţii. împiedicând tăierea lanţurilor lungi de proteine inactive.acţiunile secundare farmacokinetice (toxice). S-a observat. în scopul unei trombolize rapide şi al prevenirii reocluziei.În prezent se experimentează o substanţă cu acţiune anti-HIV la nivelul etapei a III-a de dezvoltare a virusului. În 1997 trei companii mari farmaceutice lucrau la obţinerea unei asemenea substanţe de tip inhibitori ai proteazei virusului HIV. În cadrul tehnologiei vaccinurilor ADN. Terapie ţintită cardiovasculară Se referă la tratamentul cu anticorpi monoclonali antitrombocite umane în cazul infarctelor.dezvoltarea rezistenţei la drog. C. Studii in vitro pe câine au demonstrat capacitatea acestor anticorpi de a reduce leziunile ischemice miocardice postinfarct cu 46% în comparaţie cu animalul martor. Reducerea zonei de infarct s-a dovedit a fi independentă de severitatea ischimei. S-au preparat anticorpi monoclonali (anti Mo-1) fată de receptorul de adeziune al trombocitelor. E. dispărând deci posibilitatea de invadare de către virus a altor celule ale organismului. cele cu agenţi microbieni omorâţi. de asemenea. proteina rămânând sub formă de lanţ lung şi inactivă. cercetările sunt aproape gata să introducă în practica medicală tehnologia unei noi vaccinări. prin liza cheagului sanguin.eficacitatea substanţei prin administrare per os . fibronectina.substanţă cod 693541 ƒ firma Hoffmann-LaRoche . cea a imunizării directe cu ADN. D. . o îmbunătăţire a recanalizării arteriale coronariene. ADN-ul care codifică o proteină specifică este cuplat cu elementele genetice de control pentru a se obţine plasmide care se vor replica atunci când vor fi introduse în bacterii corespunzătoare. Ele reprezintă liganzi pentru receptori specifici.substanţă cod Ro-31-8959 ƒ firma Abbott . cu componente purificate şi cele obţinute prin inginerie genetică. hepatocite) şi ţesuturi. Metoda Anderson pentru liza trombilor vasculari se bazează pe receptorii gpIIb şi gpIIIa. În cazul implantelor vasculare se preconizează învelirea acestor receptori în strat de celule injectate cu o genă sintetizatoare de un factor litic care. prin legarea lor de o mare varietate de celule (macrofage. trombospondin. Se preconizează utilizarea lor în tratamentul hipercolesterolemiei familiale. sintetizaţi de gene din familia genelor “integrine”. joacă un rol esenţial în transportul şi reglarea metabolismului colesterolului.substanţă cod A-77003 Substratul de preparare a substanţei active părea a fi un material biologic. prin injectarea de anticorpi monoclonali antireceptor trombocite umane (gpIIb şi gpIIIa) şi activarea reocluziei vasculare. dar firmele păstrau secretul de fabricaţie. ar fi al cincilea tip de vaccinare cunoscut în istoria medicinii după: vaccinurile vii atenuate. şi anume o substanţă care să inhibe proteazele virale. Rămân încă de rezolvat probleme legate de: . aceşti receptori mediază mecanismele de adeziune (fixare) de fibrinogen. Sharp & Dohme .

industriale) cât ţi a contaminanţilor din mediul extern. potenţialul acestor vaccinuri de a stimula capacitatea citolitică a celulelor T reprezintă un punct de răscruce în vaccinologie. deşertificări întinse. cât şi în cazurile de rezistenţă la chimioterapice. în ultimii 30 de ani s-a ajuns la un dezechilibru ecologic major care astăzi ameninţă viaţa pe Terra (defrişări masive. luându-se în considerare faptul că acest tip de vaccin este mult mai sigur.).În prezent se încearcă prepararea unor asemenea vaccinuri pentru administrare nazală sau per os. municipale. se trece la prelucrarea reziduurilor organice în vederea obţinerii unei producţii eficiente de compost care să aibă calităţi foarte apropiate de îngrăşământul natural pentru agricultură. Zn. cercetătorii încearcă să folosească agenţii microbieni (bacterii) în acţiunea de reducere a poluării solului (pentru dezintegrarea gunoiului şi a deşeurilor domestice. Aceste vaccinuri sunt foarte stabile atât la temperatură scăzută cât şi foarte ridicată. mai puţin costisitor şi mai uşor de administrat decât vaccinurile convenţionale. motiv pentru care se pot transporta la temperatura mediului ambiant fără a fi necesară refrigerarea. distrugerea florei şi faunei marine etc. necesară pentru conservarea mediului înconjurător. Pe viitor vor continua investigaţiile în vederea detectării unor microorganisme cu potenţial de degradare şi transformare a poluanţilor din diferite deşeuri materiale. Astfel. Cu) din gunoaiele menajere. fluviilor. grad foarte ridicat de poluare a râurilor. Prin vaccinarea cu ADN existând posibilitatea de a vaccina pentru un număr mare mai mare de proteine specifice deodată. dar fără a exista pericolul recâştigării virulenţei de către virusul vaccinant. Acţiunea de depoluare a ecosistemelor În condiţiile creşterii populaţiei globului. Toate aceste vaccinuri ADN se prepară după acelaşi principiu al plasmidelor. S-a demonstrat că aceste vaccinuri ADN induc celulele T de tip T1 helper cu efect împotriva virusului HIV. Aceste vaccinuri produc un răspuns imun persistent. astăzi oamenii de ştiinţă pun tot mai acut problema refacerii cadrului natural şi a reciclării deşeurilor poluante. în funcţie de fiecare agent infecţios. bolile reemergente. Se preconizează că acest tip nou de vaccin va avea o eficienţă enormă asupra bolilor infecţioase care astăzi dau încă o rată foarte înaltă de mortalitate. în bolile emergente. În acest context. consecutiv cu lipsa unei educaţii ecologice elementare a populaţiei. În aceste condiţii . Vaccinurile ADN stimulează atât imunitatea umorală cât şi cea celulară . În vederea progresului rapid în această direcţie se urmăreşte crearea şi aplicarea unei „tehnologii sensor” care să cuantifice activitatea fiziologică şi biochimică a microorganismelor. ca şi vaccinurile cu virusuri atenuate. Acest nou compost îmbunătăţeşte structura solului iar prin conţinutul său în microorganisme (care au capacitatea de a inhiba dezvoltarea unei flore microbiene fitopatogene de sol) contribuie la îmbunătăţirea calităţii plantelor şi a recoltelor. nefiind necesară de fiecare dată inventarierea unei noi tehnologii. după îndepărtarea prealabilă a conţinutului toxic de metale grele (Cd. 251 . această vaccinare apare ca o terapie “multidrog”. F. a urbanizării şi industrializării.

organismele rezultate sunt organismele recombinate care formează astăzi obiectul unor studii cu implicaţii deosebite în dezvoltarea ştiinţifică şi economică pe scară internaţională. Aceastǎ metodǎ a dus la o revoluţie tehnico-ştiinţificǎ a cǎrei consecinţǎ a fost construirea de noi genotopuri. Watson şi Fr. în vederea obţinerii de noi variante de microorganisme şi plante. şi anume a tehnologiei genetice. 12. odatǎ cu descoperirea elementelor transpozabile. 1. reprezentând un factor evolutiv. farmacologie şi în medicina viitorului. Prima reuşită de recombinare a fost realizată în SUA în 1970. printr-un număr de metode ce formează tehnologia genetică.ţinte celulare”. plante.BIOLOGICE ŞI APLICAŢIILE LOR 12. Crick din anii 1953 au reprezentat cunoştinţele fundamentale care au stat ulterior la baza noilor direcţii de cercetare. În prima fază se produce un schimb de fragmente cromatidiene între cromozomi omologi (M/P=materni/paterni) alăturaţi printr-un fenomen de . dǎ posibilitatea creǎrii de noi organisme.împuşcare” (shotgun) într-un numǎr foarte mare de . atît în condiţii naturale. 252 . la toate tipurile de bacterii.. în scopul ameliorării diagnosticului şi terapiei medicale într-un număr mare de boli. Faptul cǎ informaţia geneticǎ a organismelor vii se gǎseşte acumulatǎ pe helixul ADN. cunoscute la nivel internaţional sub numele de Genetic Engineering.ace” sînt introduse ţintit prin .1. Aceste tehnici vor avea implicatii majore şi în dezvoltarea agriculturii. deschizînd perspectivele noii terapii cu gene (terapie geneticǎ = Gene Targeting). animale. Concentrarea studiilor asupra ADN a fǎcut posibilǎ injectarea genelor cu ajutorul virusurilor vectoare in celule. iar acest material genetic poate fi izolat iar cele douǎ lanţuri ale dublului helix ADN separate şi apoi fiecare din cele douǎ lanţuri recombinate cu un alt lanţ de ADN străin complementar. Respectivele virusuri (vectoare de gene) cu aspect de . Procese artificiale de recombinare ADN (tehnologia ADN-ului recombinat) Se realizează în condiţii de laborator. Principiul recombinării Un proces natural de recombinare genetică există la organismele eucariote (cu set diploid de cromozomi) în cursul meiozei (diviziune reducţională). ceea ce reprezintă un fenomen de recombinare genetică. Descrierea compoziţiei şi structurii spaţiale a ADN de către J..1. Procese naturale de recombinare ADN (recombinare genetică) Joacă un rol foarte important în natură. Aceste tehnici încearcă pe cale artificială combinatrea informaţiei genetice (a genelor) de la două organisme diferite. în ceea ce priveşte crearea unur specii noi de plante cu o mare eficienţă economică. cu mari perspective de viitor.cât şi laborator.. care includ linii foarte variate de organisme.ului Teoria stabilitaţii genomului celular a fost zdruciunatǎ în anul 1951.. Fenomenul destabilizării genomului celular a rǎmas inexplicabil până în momentul în care a fost posibil studiul moleculei de ADN. existenţa acestor procese se explică apariţia unor noi specii. în vederea creării unui organism nou cu proprietaţi prestabile (ţintite). RECOMBINAREA ADN . Aceste tehnici de recombinare genetică stau la baza cercetărilor fundamentale şi aplicare în biologia moleculară. D.Capitolul 12 METODE ŞI TEHNICI MODERNE MOLECULAR . Meioza are loc în celulele germinale şi duce la reducerea setului dublu de cromozomi (set diploid) în set haploid (simplu).crossing-over”.

sau analiza genetică foarte laborioasă asupra funcţiei genelor prin cercetarea aspectelor fenotipice ale organismelor mutante şi ale progeniturii acestora. care a apărut în jurul anilor ’70. rezultând cromatide recombinate (molecule ADN recombinate). obţinerea de noi soiuri de plante cu rezistenţă crescută şi agenţi dăunători).nou construită” (cu ADN recombinat) ƒ reprezintă celula cap de colonă. în final. Aceste procese se produc atît de exact. celula bacteriană astfel . să se obţină acelaşi tip de capete adezive: ƒ fragmentul de acid nucleic de cercetat. pentru că. organisme multicelulare) reprezintă de fapt tehnica de inginerie genetică prin care se obţin genomuri modificate ce pot fi ulterior exprimate 253 . La cromozomii umani există în medie două-trei asemenea fenomene de crossing-over şi interschimburi de fragmente ADN pe ambele cromatide ale unui cromozom. Procese artificiale de recombinare ADN (Genetic Engineering) Cu ani în urmă era posibilă doar cercetarea indirectă a ADN-ului asupra produselor ARN şi proteice. oferind posibilitaţile cele mai eficiente pentru analizarea şi modificarea genelor (ADN) şi proteinelor din organismele vii. astfel încât să fie obţinute în final fragmente ADN de lanţ unic. vor interschimba fragmente de ADN. Construirea unui genom nou prin introducerea unei secvenţe ADN străine în genomul unei celule gazdă (de exemplu. utilizarea acestor metode putînd duce în viitor la înfrângerea barierei între specii. cît şi cel al vectorului se leagă covalent (în cursul unui process de circularizare) în prezenţa ADN-ligazelor ƒ introducerea. Aceste patru celule pot conţine: ƒ c1 = numai material matern ƒ c2 = numai material patern ƒ c2 şi c3 = material cromatidian recombinat (rezultat din fenomenul de crossing-over) matern şi patern. Prin procedeele de inginerie genetică se poate obţine. Concomitent cu ADN-ul de cercetat. Tehnicile de recombinare ADN stau la baza progreselor biotehnologiei moderne. moleculele ADN cu greutate moleculară înalta sînt tăiate în molecule cu greutate moleculară mult mai mică. astăzi poate fi modificat într-un mod dinainte stabilit şi ţintit bagajul genetic al organismelor. aceste tehnici vizînd direct informaţia genetică a organismelor. prin introducerea unei informaţii genetice într-un organism. Prin încrucişarea cromatidelor (crossing-over) pe locul de încrucişare. pe ambele lanţuri de acid nucleic (lanţ unic de cercetat şi lanţ unic al vectorului). a respectivului fragment de ADN selecţionat şi fixat pe vector în celula gazdă (celula bacteriană avirulentă de Esch. Pe baza acestei tehnologii. a vectorului şi a fragmentului ADN străin încorparat în genomul celulei gazdă. un organism cu priorietăţi noi (de exemplu. prin acţiunea enzimelor de restricţie. Tehnologia ADNului recombinat. fiecare cromozom în interfază apare format din cîte două cromatide (iar fiecare cromatiodă la rîndul ei dintr-o moleculă de ADN dublu helix). Apar în consecinţă un număr mare de celule purtătoare de copii identice de ADN recombinat. iar apoi capetele tăiate se vor lega altfel. pe această cale. bacteria. lanţurile duble ADN ale celor două cromatide vor fi tăiate.. încît nu se pierde nici un nucleoid. coli K12) ƒ multiplicarea sincronă. 12. După interschimburile între cromatidele cromozomilor omologi se produce separarea acestor cromozomi cu cromatidele interschimbate şi împarţirea lor între cele două celule fiice.1. Tehnologia ADN recombinant presupune următoarele etape: ƒ tăierea lanţurilor duble ADN în fragmente specifice. o data cu celula gazdă.Într-un organism diploid cu un anumit număr de perechi de cromozomi omologi şi o singură pereche de cromozomi sexuali. a revoluţionat biochimia. o data cu vectorul. vectorul (virusul) este supus şi el acţiunii aceloraşi enzime de restricţie. Acest process poartă numele de clonare.2. În cadrul acestui proces. În faza a II-a a meiozei urmează separarea cromatidelor în patru celule germinative mature.

un dublu helix ADN nou-sintetizat şi metilat numai pe un lanţ este recunoscut ca propriu de către celula bacteriană. În acest fel devine posibilă analiza proteinelor celulare. Enzimele de restricţie Sunt endonucleaze de origine bacteriană. Este posibil să se facă noi combinaţii pentru secvenţele de control ale unei gene şi să se determine în acest fel exprimarea unei gene dorite. ƒ se obţine o copie de ADNc (în prezenţa reverstranscriptazei). ele clivează moleculele de ADN strain (de exemplu. prin aceasta creîndu-se bazele pentru cercetarea şi găsirea cauzelor unor boli genetice. Termenul Genetic Engineering este adesea folosit drept similar celui de recombinare ADN. Proteinele sintetizate prin această metodă şi-au găsit utilizare în terapie şi profilaxie. care în cantităţi mari în calula nou construită. în genomul unei celule. intr-o anumită celulă. prin sinteza de noi proteine (caractere noi cîştigate de celula gazdă). Metilazele recunosc pe lanţul ADN bacterian aceleaşi secvenţe ca şi endonucleazele. modificate şi interschimbate sau nou recombinate atît secvenţele codificatoare. Nucleazele bacteriene se clasifică în: 254 . ADN viral pătruns în respectica celulă bacteriană) fără a cliva însă ADN-ul bacterian propriu. prin alegerea unei anumite secvenţe de control. ƒ fragmentul ADNc clonat este înglobat în vectorul de exprimare. ƒ respectivul lanţ dublu ADN este clonat. vectorii. ƒ fragmentul ADNc înglobat în vector este introdus în celula receptor o dată cu vectorul. se poate reuşi exprimarea practice permanentă a unei gene altminteri slab activă. Pentru creşterea acestei cantităţi de proteine se utilizează de regulă fragmente de ADNc (secvenţe codificatoare fără introni). Pornindu-se de la aflarea expresiei anumitor gene s-a putut ajunge la descifrarea funcţiei unor proteine cu rol în procesele şi diviziune celulară. Elemente de lucru utilizate în tehnologia ADN recombinat Aceste elemente de lucru sunt reprezentate de: enzimele de restricţie. 1. Astfel. ƒ se obţine un lanţ dublu ADN. Metilarea reprezintă un mecanism de apărare al celulei bacteriene faţă de propriile endonucleaze. celula respectivă cîştigă caractere noi. Etapele metodei de inginerie genetică utilizată în vederea obţinerii unei anumite proteine în cantitate mare sînt următoarele: ƒ se porneşte de la matricea ADN. ADN-ligazele. în acest context proteinele. Folosind această metodă s-a reuşit ca celulele bacteriene. ƒ în celula receptor se produce transcrierea şi translaţia fragmentului ADNc strain (introdus). se folosesc tot fragmente ADNc deoarece aceste microorganisme nu sînt capabile să îndepărteze prin fenomene de splicing din ARNm transcris secvenţele de introni. iar în timp metilaze converteşte treptat ADNhemimetilat în total metilat. nefiind digerat de endonucleaze.1. Prin aceste metode genetice pot fi manipulate. cît şi secvenţele de control ale unei gene. într-o celulă bacteriană. deoarece ADN-ul bacterian poartă un semn de recunoaştere (un password ) care este reprezentat de nişte situs-uri specifice metilate. 12. în mod normal se găsesc în organism în cantităţi foarte mici (doar urme) şi ar scăpa astfel cercetării. care. Dacă se urmăreşte introducerea şi exprimarea unor gene eucariote în bacterii şi drojdii. din care rezultă un nou genom (prin introducerea.3.1. drojdiile şi celulele de memifere să fie aduse în starea de a produce cantităţi mari de anumite proteine ţintă.(transcrise şi translaţionate) de către celula gazdă. 12. 3. obţinându-se în final sinteza proteinei dorite. a unei secvenţe străine de ADN cu autorul vectorului).

coli). ci se fixează în interiorul moleculei de ADN. ƒ enzime II Eci RI (izolate din E. Endonuleozele de restricţie sunt denumite după microorganismele din care se izolează: ƒ enzime I Eco K şi B (izolate din E. deşi fiecare taie asemenea secvenţe localizate. 12. în afara regiunii specifice în direcţia 5’ Æ 3’ pe lanţul ADN. Cromozomii complecşi care conţin sute de milioane de bace pot fi astfel secţionaţi şi apoi cartaţi stabilindu-li-se harta genelor. motiv pentru care sînt preferate în studiile de recombinare ADN. Aceste endonucleaze se găsesc în număr mare la procariote. Secvenţele de baze recunoscute de către aceste enzime sînt palindromice (aceleaşi. ƒ ƒ 255 . unde produc ruptura (tăierea). dintre care: ƒ enzimele I şi II recunosc secvenţele specifice şi se fixează pe acestea cu următoarele particularitaţi: ƒ enzimele I taie nespecific 100-1000 de perechi de baze. În această categorie se încadrează şi endonucleazele de restricţie. amprente” (fingerprints) ale unei molecule de ADN.. fiind citite de aceste enzime la fel pe cele două lanţuri şi rezultând un clivaj poziţionat simetric pe ambele lanţuri. rezultând capete drepte. procesul de reparare a ADN. ƒ enzimele II au locul recunoaştere. endonucleaze care nu se fixează la extermităţile moleculei ADN. Descrierea enzimelor endonucleaze de restricţie a făcut posibilă revoluţia ştiinţifică biologică şi dezvoltarea tehnologiei ADN recombinat (modificări ţintite în structiura genelor şi proteinelor şi analiza acestora bazată pe enzimologia acizilor nucleici). coli). II şi III. ƒ enzimele III taie nespecific 20-30 de perechi de bază în direcţia 5’ Æ 3’ pe lanţul ADN. dar în prealabil trebuie să fie rupte perechile de baze care ţin unite cele două lanţuri complementare ADN ƒ Bam HI (izolate din Bacillus amilolichefaciens) ƒ Hpa I (izolate din Haemophilus parainfluenzae) ƒ Hin + III (izolate din Haemophilus influenzae) Enzima II au fost supranumite şi. despicând-o (clivare prin hidroloza legăturii fosfodiesterice) îndepărtând astfel respectivul segment dublu de ADN. 3. Structurile acestor fragmente finale pot servi drept. rezultând capete coezive. procesul de recombinare genetică. Până în prezent s-au purificat peste 90 de enzime de restricţie. acestea recunosc aceleaşi secvenţe nucleotidice. S-au descris enzimele de restricţie I. fixare şi tăiere (4-6 nucleoide) de obicei constant deci au specificitate de secvenţă absolută. foarfeci moleculari”. prin folosirea enzimelor de restricţie. Un segment de ADN obţinut prin acţiunea unei enzime de restricţie poate fi clivat main departe în segmente mai mici de către alte enzime de restricţie. ele recunosc o secvenţă de 4-6 nucleotide şi pot tăia cele două lanţuri ale helixului ADN. ADN-ligazele (polinucleoid-ligazele) ADN-ligazele nu pot lega două lanţuri unice de ADN. 2. Prin enzimele de restricţie s-a descris şi un grup special de enzime care au fost numite izoschizomeri. se fixează pe o anumită secvenţă nucleotidică. asimetric.1. însă în poziţii diferite pe respectivul lanţ ADN. Procesul de legare (linkare) mediat de ADN-ligaze este esenţial pentru sinteza normală a ADN. dar poziţionate în sens invers pe cele două fire ale dublului helix ADN).exonuleaze care se fixează pe molecula de ADN numai la capătul ei. ci doar două lanţuri ADN ce aparţin aceleiaşi molecule ADN duble helix. în mod: simetric. Endonucleazele de restricţie au acţiuni secvenţial-specifică. pot recunoaşte situs-urile ţintă ale ADN ului palindronic. Aceste enzime catalizează formarea unei legături fosfodiesterice între gruparea 3’-OH a unei extermităţi a unui lanţ ADN şi gruparea 5’-fosfat de la extermitatea celuilalt lanţ.

Vectori de transcriere (pentru sinteza ARN): .secvenţe de inserţie (SI) 0. genomul celular este reprezentat de materialul genetic cromozomial genetic cromozomial şi extracromozomial (inconstant).retrovirus+plasmid Ti A. . ADN-ul extracromozomial poate disparea la un moment dat din celulă. Vectorii Se deosebesc două categorii majore de vectori: A. reprezentînd o parte vitală a pool-ului de gene.plasmide: factorul F.. factorul R. cît şi la eucariote.un segment care asigură transferul plasmidic de la o celulă la alta (factor de transfer). Greutatea moleculară a unui plasmid variază între 1. Vectori de expresie a1). dar astăzi se ştie că aceşti repliconi joacă un rol important în procesele de selecţie şi de adaptare a celulelor bacteriene. Vectorii de expresie Vectorii folosiţi pentru sinteza unor cantităţi mari de proteine: .. φ80.3. La procariote sunt molecule de ADN dublu helix circular din dimensiuni de la două la cîteva sute de kilobaze. Plasmidele Reprezintă o clasă majoră de elemente genetice mobile. Un plasmid este constituit dintr-un segment format din una sau mai multe gene. În 1981. În celula bacteriană.1. incompatibilitatea). determinînd potenţialul de adaptare al celulei gazdă la condiţiile de mediu. Vectorispeciali.entităţi fundamentale ale celulei bacteriene”. plasmidele erau definite de Novick drept . care imprimă o proprietate sau mai multe proprietăţi celulei bacteriene (de exemplu. fără ca absenţa acestuia să afecteze viaţa celulara. rezistenţă sau multirezistenţă la antibiotice). Prin cîştigarea plasmidelor. În unele celule pot exista simultan 1*20 copii ale unei plasmide. reprezintă material genetic extracromozomial (cromozomi accesorii). Sunt prezente atît celulele procariote (bacterii).bacteriofagi: fagul λ.5-200 x 10 6 daltoni (5% din greutatea cromozomială).repliconi stabili moşteniţi în stare extracromozomială. Vectori folosiţi pentru sinteza unor cantitaţi mari de proteine. Vectori de expresie. propun pentru plasmide termenul de .. Zestrea plasmidică este un atribut de tulpină (şi nu de specie). În 1976. celulele bacteriene au fost înzestrate cu noi căi enzimatice în cursul evoluţiei.12.plasmid + φ promotor (SP6) .fragemide (φ+plasmid) .4 kb.retrovirusuri .8-1.cosmide (fragmente de φ* λ+ plasmid ) . 256 . factorul Col. ca răspuns la modificarile din mediul extern.plasmid +2 φ promotori (SP6 ş T7) Vectori speciali: . Plasmidele s-au dovedit a fi unelte foarte valoroase în cercetarile efectuate în scopul aprofundării unor procese fundamentale de biologie moleculară (replicarea ADN. Spre diferenţă de ADN-ul cromozomial. Dhillon şi Colob. esenţial pentru supravieţuirea celulei.repliconi accesori” (neesenţiali). Astăzi plasmidele sunt considerate . capabili a se replica independent de cromozom”. fagul µ .3. B.

Se mai numesc şi autonome (de exemplu. începând de la capătul 5’ al ADN-ului. Factorul F Este plasmidul care induce conjugarea la bacterii. factorii de bacteriocinogenie ColE1 Æ colE8. În 1972. de exemplu factorul Col) se transmit 100% de la o celulă la alta cu ajutorul factorul F (plasmid conjugativ). ColV. exclusiv de origine extracromozomială.v. ƒ integrate (epizomi). adeziune.) Cointegratele sunt sisteme funcţionale mai eficiente decît cele ale agregatelor din punct de vedere al transferului şi stabilităţii caracterelor linkate.Plasmidele pot fi: ƒ neintegrate.. numit şi factor de fertilitate.cys. în acest caz există 10-20 de copii per celulă. ColB. Reiese de aici că trasnferul de material genetic este polarizat de la celula F+ sau Hfr către celula F-. prin intermediul factorului F (factor plasmidic-vector). Sînt sisteme economice pentru conservarea anumitor mesaje genetice care se transmit masei de celule dar în caz de nevoie. Col I. toluenului (tulpina de Pseudomonas). cointegratul F. dar rămân factorii Col (linkaj reversibil). În raport cu caracterele fenotipice exprimate. ƒ de rezistenţă la raze u. în cazul tratamentului celulei receptor cu un factor curing (acridin oranj etc.) se pierde doar factorul F. Celula donoare conţine factorul F liber în citoplasmă este notată F+. inserate în cromozomul bacterian (de exemplu. se cunosc pînă în prezent următoarele tipuri de plasmide: ƒ de rezistenţă la agenţii microbieni. factori de bacteriocinogenie pentru sinteza piocinelor). fixate de azot (de exemplu. aceste plasmide de replica autonom. Acest fenomen presupune un transfer de material genetic de la celula donoare. ƒ codificatoare de enzime ale unor căi metabolice. Factorul Col Reprezintă plasmidul responsabil de sinteza colicinelor (bacteriocine produse de tulpinile bacteriene de Escherichia coli). Una sau mai multe plasmide (neconjugative. la tulpini de Klebsiella). agrocina 84 (sintetizată de tulpina bacteriană de Agrobacterium radiobacter) cu acţiune bactericidă asupra bacteriei abrobacter tumefaciens (agent de colonizare. trp. specii inrudite dar şi foarte îndepărtate. hemolizine. sau inclus în cromozomi (Hfr). din ele derivînd apoi cointegratele. degradarea camforului. au potenţial de răspândire foarte larg a anumitor caractere printe bacterii. ƒ plasmide . celula receptoare (F-) este celula care primeşte factorul F. cu acţiune bactericidă asupra unor bacterii din aceeaşi specie. s-au dezvoltat primele. ƒ pentru sinteza agenţilor antitumorali: de exemplu. asincron şi mai frecvent decît ADN-ul cromozomial. În general bacteriocinele sunt principii actici sintetizate de bacterii. Col V). factori chelatori de ioni de fier). în cursul procesului de adaptare la noi condiţii de mediu. la celula receptoare.criptice” ale unor caractere somatice (nu au putut fi încă indetinficate). libere în citoplasma celulei. enterotoxine. De replica concomitent cu ADN cromozomial şi există în una-două copii per celulă. ƒ pentru sinteza bacteriocinelor. ƒ cointegrate reprezintă elemente genetice compuse din doi sau mai mulţi repliconi aşezaţi într-o continuitate liniară. în care fiecare replicon îşi păstrează independenţa fizică a replicării deoarece fiecare replicon are propriul său replicator (de exemplu. Clowes delimita două grupe majore de gene plasmidice (plasmid-borngenes): ƒ agregate. (codifică enzime care intervin în mecanismele de reparare a ADN celular). Bacteriocinele se subdivid în două categorii: 257 .

E2. Printre bacteriocinele cele mai studiate şi mai bine cunoscute astăzi se numără colocinele şi cloacina DF13. de exemplu. E3. cozi fagice incomplete umplute cu un lanţ scurt de ADN).colicinelor I-2. . acest fenomen purtând numele de fenomenul de rupere a imunităţii (break-down immunity). de natură chimică enzimatică. ƒ integrat în cromozom. A. Structura plasmidelor Col nonintegrate conjugative şi nonconjugative a fost studiată cu ajutorul endonucleozelor de restricţie.şi ColDf 13. Aceste aggregate au origine exclusiv extracromozomială şi posedă un potenţial foarte înalt de răspândire a proprietăţii de bacteriogenie în populaţia bacteriană. celulele bacteriocinogene sunt immune la propria bacteriocină datorită prezenţei de imunitate mai sus mentionate. factorii Col E1. Col IB. de către celula bacteriană. Col V).o genă responsabilă de sinteza proteinei (colicină). ducînd astfel la creşterea virulenţei 258 ƒ .rep” esenţial pentru replicarea autonomă. Cu referire specială la rolul plasmidelor de bacteriocinogenie în organismul uman şi animal. E1a. combinaţia F. au o greutate moleculară joasă. E3. dar este prevalentă în flora apelor menajere şi în populaţia de enterobacterii de la animalele domestice. între (4. Col I. Există însă şi cazuri particulare în care unele bacteriocine (welchicinele) sunt active chiar şi pe celulele producătoare (în acest caz explicaţia fiind absenţa genei de imunitate pe plasmidul de bacteriocinogenie).2-8) x 10 8 megadaltoni prezintă un număr mic de greutate moleculară joasă. ƒ corpusculară (particulară) cu greutate moleculară mare. trp. În general. de obicei prezente în 1-2 copii per celulă (de exemplu. de exemplu. factorul pentru sinteza aeruginocinelor. Col Ib. E2. mare de gene funcţionale (100-200). Plasmidele conjugative posedă în plus: un extra grup (extracluster) de gene (G – T) implicate transfer. .un grup de gene (cluster) . factorii Col. E3. legare şi transport) al fierului din mediul extern. EV. factorii Col E1. Col E1. locus-ul de origine pentru replicarea plasmidului este prezent într-un punct pe această zonă. au greutate moleculară (40-80)x10 6 megadaltoni. trebuie menţionate următoarele: ƒ factorul Col v codifică sinteza unui sistem de chelare (fixate. V. În funcţie de interrelaţiile de factorul Col cu alţi factori plasmidiali din celula bacteriană. Se pare că proprietatea de colicinogenie este mai rar răspândită la tulpinile bacteriene de origine umană. componente fagice defective (capete goale de fagi.necorpusculare (nonparticulare) cu greutate moleculară mica. Ruperea acestei imunităţi se produce doar în prezenţa unei concentraţii foarte înalte de bacteriocină. în ultimul agregat factorul Col Ib jucând rol de factor de transfer. Plasmidele nonintegrate se subdivid în: ƒ nonconjugate: se transmit numai cu ajutorul factorului F sau al unui fag transductant. CloDf13). E7. proteică dau de natură complexă glicoproteică. E6. ƒ cointegrate. K.o genă responsabilă pentru sinteza proteinei de imunitate (evidenţiată la plasmidele Col E1. CloDF13).K94. Producerea de bacteriocine se datorează prezenţei plasmidului de bacteriocinogenie în respectivea celulă bacteriană. analogi adenin-nucleozidici. Col V. structuri de cozi goale sau pline. EI. prezentînd aspecte omologe cu diferite. şi piocinelor. de exempli. de exemplu linkajele: F.cys. liber în citoplasmă. acest studiu a demonstrat că ambele tipuri de plasmide conţin în structura lor: . Acest grup de gene conţine circa 20% din SADN-ul plasmidic. E2.. de obicei în număr mare de copii (15-60) per ADN cromozomial (de exemplu. ƒ conjugative: se transmit singure prin conjugare. au un număr. s-au descris: ƒ agregate. ColE2 şi Col Ib. Plasmidul (factor genetic responsabil de sinteza de bacteriocină) poate fi: ƒ nonintegrat (replicon accesoriu).

259 .fenomenul de bacteriocinogenie este considerat a fi un split-phenotype al răspunsului celular SOS la agenţi inductori (raze u. incluzînd aici şi fenomenul de bacteriocinogenie.datele prezente sugerează că fenomenul de bacteriocinogenie semnifică o cale enzimatică specifică cîstigată în cursul evoluţiei. Rezistenţa celulelor bacteriene la antibiotice prezintă două aspecte: ƒ rezistenţa naturală – proprietate intrinsecă a speciei. coli enterale autohtone.kill” şi . în scopul asigurării supravieţuirii şi adaptării celulare la condiţiile de mediu extern. factorul Col are rol protector determinând producerea de colocine cu acţiune îndreptată împotriva unor bacterii enterale patogene (de exemplu. mitomicina C. pe de altă parte.animale). Shigella).v. Genele celulare rec A şi lex A posedă o capacitate complexă de a regla diferite răspunsuri celulare SOS. În acest sens. Se presupune că structuri nucleozidice analogigrocinei 84 cu acţiuni citocidă pe celulele canceroase ar fi mai răspândite în natură decît se cunoaşte astăzi. dar rămîne fără efect asupra celulelor normale din aceeaşi specie (datorită selectivităţii de membrană) prezintă agrocina (bacteriocină). îngreunîndu-le acestora implantarea. pe de o parte şi factorii plasmidiali F şi R. . ƒ factorul Col V conferă tulpinilor bacteriene capacitate de supravieţuire în ser in vitro.datele acumulate pîna în prezent pledează pentru o strînsă relaţie filogenetică între plasmidele de bacteriocinogenie (factorul Col). sistemul aerobactinei este considerat astăzi un mijloc crucial de supravieţuire şi proliferare a celulelor bacteriene invasive.. ƒ în culturi celulare s-a remarcat o acţiune de inactivare a toxinei tulpinilor de E coli enterotoxigene de către colicina sintetizată de alte tulpini de Myzobacterium smegmatis are o acţiune citocidă asupra celulelor eucariote tumorale (inhibă creşterea celulelor tumorale umane. ƒ la tulpinile de Esch.studiul fenomenului de bacteriocinogenie a permis aprofundarea unor aspecte fundamentale de biologie moleculară (replicarea ADN-ului plasmidic.de imunitate” în plasmide de bacteriocinogenie şi fagi pledeaza pentru o strînsă interrelaţie în cursul evoluţiei între aceşti determinanţi genetici. capabilă să omoare tulpina bacteriană Agrobacteruim tumefaciens (purtătoare de plasmid Ti). ƒ factorul Col conferă capacitatea de adeziune celulelor bacteriene pe epiteliul intestinal (atribut al virulenţei celulei bacteriene). fenomenul de incompatibilitate plasmidială.. care determină o stare canceroasă (boala cocoşului) la plante dicitiledonate. controlul replicării..Pe baza cunoştinţelor actuale despre plasmidele Col se poate aprecia că acestea reprezintă o parte vitală din poolul de gene al speciilor bacteriene. Factorul R Fenomenul de rezistenţă la drog a fost descris de către Ehrlich în perioada anilor19101913. de natură cromozomială. acid nalidixic). A fost dovedit rolul multiplu de copii plasmidice autonome/integrate per celulă.prezenţa şi similaritatea genelor . interrelaţiile evolutive între celula gazdă şi factorul Col).bacteriilor. stabilă. ƒ plasmidele Col sunt considerate a fi entităţi fundamentale pentru multe celule bacteriene ţinându-se cont de faptul că sunt implicate în multe activităţi celulare. . Gradele diferite de complexitate prezente de diferitele sisteme de bacteriocinogenie pot imprima şi explica potenţialul de adaptabilitate al celulei gazdă la condiţiile permanent în schimbare din: . . tulpinile bacteriene de Agrobacterium radiobacter produc bacteriocina agrocină 84. . Cele două posibilităţi de linkaj al plasmidelor de bacteriocinogenie (system aggregate şi cointegrate) pot fi considerate aspecte particulare ale potenţialului de adaptare în cursul evoluţiei. crescând rezistenţa acestora la efectul bactericid al serului.

sau în urma unui process de recombinare). de exemplu prin conservarea tulpinilor bacteriene la +4 C câteva luni. eritomicină etc. Referitor la circuitul plasmidelor R în natură trebuie menţionat că flora intestinală comensală şi saprofîtă (oportunist patogenă) la om şi la animale este izvorul natural de bacili gram-negativi.conjugativi (autotransferabili). plasmid-cromozom) determină un schimb larg de determinanţii R intre specii.recombinare (pe baza omologiei ADN gazdă-ADN străin) prin crossing-over la nivelul cromozomului bacterian. Posedă unul sau mai mulţi determinanţi de rezistenţă (markeri). mutaţie. cu atât replicarea lor se produce mai lent (I -2 copii/celulă). depăşind barierele de specie. bacilii Gram negative (Akiba. Plasmidele R (factori de rezistenţă multiplă la antibiotice) au fost descries atît la germeni gram-pozitivi cît şi gram-negativi. Plasmidele R pot fi pierdute: . dublu catenar formând anse închise covalent autonome în citoplasma celulară bacteriană. la nivelul acestor germeni microbieni are loc cel mai important schimb de plasmide R între specii. Mecanismele de rearanjare a markerilor de rezistenţă plasmidici şi 260 ƒ . codifică rezistenţa la unul-două antibiotice. Cu cât plastidele sunt mai mari.1959).spontan.v. proprietăţilor si sediului markerilor) se realizează prin elemente transpozabile tip transpozomi. replicarea este mai rapidă pe generaţie.5x106 daltoni. transducţie la stafilococi şi transformare) . ƒ determinanţii de rezistenţă la antibiotice de la 1 pâna la 20 de markeri. Prin mecanismele lor de translocare (cromozom-plasmid. Au fost descrişi transpozomi care codifică rezistenţa la β. Se realizează prin mecanisme de: .. chimici (acridinoranj. ei se pot exciza dintr-un ADN şi autoinsera în altul (într-un plasmid sau cromozom).rezistenţa dobîndită – caracter cîştigat în urma unei terapii cu antibiotice (prin cîştigarea de plasmid R. gen şi chiar de familie. sunt alcătuiţi din trei secvenţe nucleotidice cointegrate. ampicilina). Au greutatea moleculară de 0. conţinând numai replicatorul şi determinanţii de rezistenţă.). la trimetoprim/sulfametoxozol. neomicină/kanamicină.5x106 până la 5.nonconjugativi (netransferabili). acriflavină). Factorii R sunt: . Transferul plasmidelor R se face între celulele bacteriene. pe aceeaşi moleculă de ADN. se pot pierde unul sau mai mulţi markeri de rezistenţă.lactamine (penicilina. codificând rezistenţa la un număr foarte mare de antibiotice. Acest ADN plasmadial codifică sinteza de proteine (enzime) prin intermediul unui ARNm. au greutate moleculară de 20 x 106 Æ 2000 x 106 daltoni. Au sisteme proprii de replicare şi pot exista în mai multe copii. ƒ factorul codificator al autoreplicării plasmidului (replicator). şi anume: ƒ factorul RTF (factor de transfer de rezistenţă similar factorului F) care iniţiază transferul plasmidului de la celula donoare la celula receptoare. Transpozomii sunt elemente genetice mobile ce poartă gene determinate de rezistenţă la antibiotice.sub influenţa unor factori fizici (raze u. Factorii R sunt molecule de ADN. Acest fenomen de recombinare este foarte rar. .transfer clasic (conjugarea la bacili gram negativi. Reasortarea plasmidelor R (din punct de vedere al numărului. Unii trenspozomi au dimensiuni foarte mari. . se formează uşor copii multiple. posedă un ADN circular. Au fost semnalate întîia oară în Japonia. fără factorul RTF. Se pot integra în situs-uri diferite. Se pot transfera: ƒ vertical la descendenţi (ereditate extracromozomială) ƒ orizontal între specii. gentamicină/tobramicină.

unde îşi abandonează învelişul proteic. Când se formează virionii progeni. plante. Bacteriofagii au un sistem propriu de transport pentru fragmentele ADN străine care pot fi astfel introduse pe cale naturală şi multiplicate în celula gazdă. În unul din 105 virioni. Datorită acestui aspect este posibil ca în fagul să poată fi introdus ADN străin. Alegerea căii de multiplicare este determinată de starea de nutriţie şi sănătate a celulei receptor (gazdă). Noii fagi sintetizaţi prin acest ciclu „litic" . celule umane). Fagul λ Este foarte bine studiat şi utilizat ca vector. Materialul genetic viral.poate fi integrat în genomul bacterian (cale lizogenă) . Membrana proteică a fagului are o capacitate limitată de acceptare de ADN. Epidemiile apar atunci când aceste plasmide R cu markeri multipli de rezistenţă ajung la bacterii înalt patogene şi cu înaltă contagiozitate. coli. injectându-şi materialul genetic în celula bacteriană.transferul plasmidic explică formarea rapidă a rezervorului de bacterii multi-rezistente. în formă liniară sau circulară închisă. Din ADN-ul fagului λ poate fi îndepărtată o cantitate de 40% fără ca funcţiile vitale ale acestui fag să fie evident influenţate. după injectare în celula bacteriană. Se fixează pe membrana celulei bacteriene. Astfel fagul λ (ADN) se poate insera pe cromozomul celulei de E coli între genele gal şi bio. Cu ajutorul sistemului proteic reglator este capabil să aleagă între cele două posibilităţi de evoluţie mai sus prezentate. animale. fie operonul bio. 261 . Infecţia cu asemenea fagi se numeşte λ gal sau λ bio. ce creează mari dificultăţi terapeutice.poate trece imediat la multiplicare folosind aparatul enzimatic de sinteză al celulei bacteriene gazdă (receptoare). virusurile apar în general drept paraziţi obligatorii ai organismelor şi celulelor vii (bacterii.în urma lizei celulare. Bacteriofagii Sunt virusuri care infectează bacteriile.. ea introduce genele celulei bacteriene de E coli. deci cantitatea de ADN străin ce poate fi înglobată este limitată. pentru propria replicare. In natură. sunt eliberaţi în mediul extern. alături de genele fagului λ într-o nouă celulă infectată de respectivul fag. se insera lângă operonul trp şi poate purta gena trp de la o celulă infectată la alta. poate evolua pe una din cele două căi: . Materialul genetic ai virusurilor constă din ADN sau ARN. în acelaşi loc. multiplicându-se pe socoteala acestora. genomul acestui fag este reprezentat de un lanţ dublu ADN. Gazda fagului λ este celula bacteriană de E. ADN-ul fagului λ conţine fie operonul gal. Fagul φ 80 Este înrudit cu fagul. Răspândirea plasmidelor R este favorizată de utilizarea necontrolată şi abuzivă a antibioticelor. condiţii ce determină selectarea şi vehicularea în cadrul infecţiilor intraspitaliceşti a unor tulpini bacteriene cu un spectru foarte larg de antibiorezistenţă. excizia nu este totdeauna precisă. Fagii lizogeni pot media (ca şi factorii plasmidici F) schimburi de gene. sunt deci paraziţi obligatorii ai celulelor. Virusurile împrumută aparatul metabolismului celular bacterian. După introducerea ADN străin prin membrana proteică fagului λ se poate trece la injectarea acestui fag (în care este înglobat ADN-ul străin) în celulele bacteriene de E coli. de unde pătrund şi parazitează alte celule bacteriene.

Celula gazdă pentru φ SP6 este celula bacteriană de Salmonella typhimurium. Vectorul format din plasmid cu un fag promotor ( φ SP6) Acest vector poartă numele de SP6.Vector format din plasmid şi fag promotor SP6. şi 262 . cosmidul este injectat în respectiva celulă gazdă. transpozonii (Tn) cu dimensiuni de 3-20 kb (numiţi şi gene săritoare). Dacă în momentul introducerii fagului se injectează în celula gazdă şi un fag helper. atunci famegidul se multiplică ca un fag cu lanţ unic ADN. de către o enzimă de restricţie.4 kilobaze (kilobaza (kb)=1000 perechi de baze). cosmidul se replică apoi ca un plasmid. Cosmide Sunt plasmide în care a fost introdus un anumit fragment de ADN din fagul λ . Secvenţe de inserţie (SI) Sunt elemente transpozabile. Fagemide Reprezintă o nouă clasă de vectori în care o parte din genomul unui fag cu lanţ unic ADN (de exemplu M13) este combinat cu un plasmid ADN. După tăierea zonei MCS în două. Prin infecţie fagică (pătrunderea fagului în celulă). accelerând în acest fel evoluţia bacteriană. Reprezintă o clasă specială a vectorilor de expresie. Fagemidul se multiplică în celula gazdă ca un plasmid cu lanţ dublu ADN. se deplasează de-a lungul aceluiaşi lanţ de ADN sau pe cel al altui genom. promotorul φ SP6 reprezintă secvenţa start ADN de unde porneşte transcrierea (deci sinteza ARNm-ului). 140 . coli. 2) Vectorii de transcriere. Cosmidele sunt îmbrăcate în membrana proteică a acestui fag. având capacitatea de a se insera pe unul sau mai multe situs-uri specifice. Se folosesc pentru sinteza ARN. Prototipul acestor vectori de transcriere este format dintr-un plasmid în care a fost înglobat un fag. Fig. În celula gazdă. Este de menţionat că zona MCS reprezintă porţiunea din sistemul vector unde pot fi înglobate de plasmid noi fragmente de ADN.8-1. S-au descris două tipuri de elemente transpozabile: secvenţe de inserţie (SI) cu dimensiuni de 0. Aceşti fagi transductori (ca şi factorul plasmidic F) sunt elemente genetice mobile care declanşează interschimbul între genele bacteriene. care oferă mai multe locuri de tăiere pentru multe enzime de restricţie (Fig. 140). transportă totdeauna un fragment din acest cromozom. promotor (SP6) sau chiar doi fagi promotori (fagii SP6 şi T7). Transpoziţia este fenomenul prin care copii (elemente transpozabile) ale unor secvenţe specifice de ADN dmtr-un genom.Fagul µ Se insera în orice loc pe cromozomul celulei de E. în spatele promotorului φ SP6 se găseşte o zonă formată dintr-un număr de secvenţe nucleotidice (zona MC S= muItiple cloning site).

Vector format dintr-un plasmid şi doi fagi promotori Fig. deoarece cei doi promotori dirijează transcrierea în sensuri opuse (fig.înglobarea unui fragment de ADN dublu lanţ (fragment ADN sau ADNc) în mijlocul zonei MCS (fig. Fig.Tăierea zonei MCS şi înglobarea unui nou fragment ADN Fig.Vector linearizat De obicei ADN-ul înglobat este cel care urmează a fi transcris în ARN.134). 143 şi fig. Transcrierea cu ajutorul unui singur fag promotor este unidirecţională. 143 . vectorul linearizîndu-se (fig. 141 . 142 . zona MCS este tăiată din nou de către alte enzime ADNc de restricţie. Fig. 144).141). Acest sistem cu doi promotori este vector bidirecţional. 144 . Vectorul format dintr-un plasmid şi doi fagi promotori (SP6 şi T7).Tăierea cu ajutorul enzimelor de restricţie a celor două zone MCS şi transcrierea în sens opus a celor două lanţuri ADN cu ajutorul fagilor SP6 şi T7 263 .

Fig. îşi împarte materialul ADN între cele două celule fiice. de pildă vectori YAC (yeast artificial chromosome). 145). Vectorii de expresie reprezintă vectori construiţi anume care conţin în structura lor multe secvente de control optim pentru transcrierea şi translaţia genelor.Tăietura I – Vector linearizat. Un vector tip YAC se comportă în celulele de drojdii ca un cromozom care se dublează înainte de diviziunea celulară. aceasta secvenţă de control (promotor) va porni apoi transcrierea secventei ADNc strain inglobat. Alegerea vectorilor Se face după mărimea fragmentului ADN care urmează a fi înglobat într-o celulă. permiţând transcrierea concomitentă a celor două lanţuri a ADN (dublu-lanţ) nou-înglobat. iar. Vectorii de expresie trebuie selectionaţi pentru fiecare tip de celulă în care urmează a fi introdusă o gena straină pentru a se obtine sinteza 264 . iar a doua enzimă taie al doilea fragment MCS între fagul T7 şi ADN-ul înglobat. după tăierea prealabilă a acestei zone în două segmente între care a fost înglobat noul segment ADN. se numeşte vector bidirecţional. Utilizarea sistemului SP6 pentru transcrierea unuia din lanţurile ADN înglobate. S-au construit un numar mare de vectori de expresie care să fie propice pentru diferite tipuri de celule. numiţi şi minicromozomi. Fiecare fragment de ADNc străin care va fi înglobat de către vector se va fixa pe acest vector tocmai în apropierea acestei secvenţe de control (cu rol de promotor). În ultima vreme s-au putut construi cosmide-vectori în care s-au putut îngloba fragmente mari de ADN de 100 kb .1 mb. aceste două enzime acţionează pe situs-uri diferite pe zona MCS. Acest sistem vector cu doi promotori care acţionează în două sensuri opuse. Aceste cosmide ajută la studiul poziţiei genelor pe harta genetică a cromozomului sau pe fragmente lungi de ADN. 1 mb (megabaze) = 1 milion de baze (sau 500 000 perechi de baze).Pentru utilizarea acestui sistem de transcriere bidirecţională se aleg două enzime diferite de restricţie. Lungimea fragmentului ADN sau ARN se stabileşte după numărul de perechi de baze: 1 kb (kilobază) = 1000 baze (sau 500 perechi de baze). Promotorii SP6 şi T7 sunt astfel orientaţi încât primul să conducă transcrierea unui lanţ din ADN dublu-lanţ înglobat într-un sens iar al doilea promotor. Astfel prima enzimă taie primul fragment MCS între fagul SP6 şi ADN-ul înglobat. Cosmidele se folosesc drept vehicule pentru fragmente foarte mari de ADN (de 30-45 kb). transcrierea celuilalt lanţ ADN (al aceluiaşi ADN dublu lanţ nou-înglobat) în sens opus (fig. 145 . Secvenţele de control nu sunt aceleaşi pentru diferitele tipuri de celule. în cursul acestei diviziuni.

o transcriere inversă. deposedat de capacitatea lui infecţioasa. virusul. care este declansată însă doar în anumite condiţii. interleukine). injectat în celula ţinta. motiv pentru care ele sunt folosite astăzi drept vectori în tehnicile de inginerie genetică şi de terapie genetică. virusul leucemiei aviare).unei anumite proteine. Multe retrovirusuri sunt oncogene. pe care a fixat-o şi pe care o introduce în celula ţintă (mecanismul de transductie). dar vector de o gena (de gene) nouă. Retrovirusurile reprezintă astazi uneltele (vectorii) cele mai utilizate în ingineria genetică pentru transportul de gene către genomul unei celule tintă. Astfel. Celula poartă în acest fel. A fost imaginată o metodă eficace de prelucrare prealabilă a retrovirusului vector (Richard Mulligan de la Massachusetts Institute of Technology USA). retrovirusul vector declansează actiunea reverstranscriptazei care determină sinteza ADN-ului corespunzator (replică a ARN-ului vector + gena fixată). Retrovirusuri şi plasmidul Ti Plasmidele Ti se găscsc în bacteriile Agrobacterium tumefaciens din sol. determinând astfel sinteza unui ADN dublu lant (după paltern-ul respectivului ARN viral). Retrovirusurile Sunt virusuri ARN cu o treaptă ADN în replicare (de exemplu: HIV. Retrovirusurile sunt mai mici decat celelalte virusuri. retrovirusurile joacă rolul unor carcase pentru transportul respectivelor gene străine către o anumită celulă ţintă. conferind celulei gazdă o noua proprietate corespunzatoare noii gene fixate. lipsit de majoritatea genelor sale. Retrovirusurile ARN au capacitatea ca. somatotropina. factorul VIII de coagulare. Deci plasmidele Ti au efect tumorigen. vaccinuri pentru boli bacteriene şi virale. b 2. prin mecanismul de transcriere inversa. Acest ADN dublu lanţ se integrează apoi în cromozomul celulei gazdă (umană sau animală). 265 . prin care se elimină în prealabil un număr de gene virale. Prin infectarea unor leziuni ale plantelor cu această bacterie. În acest fel. în scopul transferului unor gene străine în celula ţintă. o dată patrunse în organismul celulei gazdă să declanşeze. În aceste cazuri. hiradin (antitrombotic). Aceasta replică ADN se integrează în cromozomul celulei gazdă. VISNA). B. informaţia pentru sinteza virusului ARN. în prezenţa reverstranscriptazei. iar segmentul de virus rămas este combinat apoi cu gene care urmează a fi injectate ţintit într-o anumită celulă. interferon. spre deosebire de virusurile ADN. activator de plasminogen. adică de la ARN spre ADN. putADN determina formarea unor tumori in organismul gazda (virusul sarcomului Rous. eritropoetina. anticorpi monoclonali. prin alegerea unor vectori de expresie adecvaţi. ele nu ucid (nu lezeaza) celulele pe care le contaminează. factori imunologici (factori de necroza a tumorilor. devine inofensiv. integrată în cromozomul ei. Vectori speciali b1. până de curând principiul activ se extragea direct din râme. s-a reuşit introducerea unor fragmente ADNc străin (de la eucariote) în celula bacteriană şi sinteza ulterioară a urmatoarelor proteine: insulina. plasmidele Ti ajunse în celulele vegetale determină apariţia unei tumori.

2. om) se face cu ajutorul unor vectori speciali: plasmide Ti şi retrovirasuri. Denaturarea reprezinta modificarea structurii acidului nucleic prin tratament cu caldura (temperatura de 266 . acesta trebuie intai adus la forma de lanturi unice prin denaturare. se formeaza o molecula hibrid de acid nucleic in care se identified secventele nucleotidice pe secventa tinta.Prin utilizarea unui vector special.1. Imperecherea de baze complementare se poate face intre: ADN . pierde capacitatea de a mai produce tumori şi păstrează doar rolul de vector de gene către o celulă ţintă.2. pentru analiza si identificarea secventelor nucleotidice ale unui acid nucleic tinta. HIBRIDAREA Este o tehnica de recombinare de acizi nucleici. format dintr-un retrovirus şi un plasmid Ti. Lantul unic va reprezenta apoi substratul pe care se va efectua hibridizarea cu sonda genetica. ADN dublu lant trebuie intai denaturat (supus actiunii caldurii sau substantelor chimice alcaline) pentru a fi disociat in lanturi unice. 12. care vizeaza construirea unei molecule de acid nucleic dublu lant din doua lanturi unice. dar aceste metode produc leziuni grave celulei. introducerea unui ADN străin (gene) în celulele organismelor superioare (plante. in raport cu bazele (complementare) de pe secventa nucleotidica cunoscuta a sondei genetice. prin prelucrarea prealabila. Dintre aceşti vectori. pe baza complementaritatii bazelor azotate. Introducerea acestor gene străine în organismul plantelor sau mamiferelor (animale. Denaturarea Dupa cum s-a aratat. mamifere) poartă numele de tranfecţie. Analiza acestei secvente necunoscute se face fata de o sonda genetica (proba de acid nucleic) marcata (radioactive sau prin alte metode) cu o secventa de baze cunoscute. Altă metodă constă în supunerea celulei unui câmp electric (electroporare). acesta din urmă. 12. Hibridizarea se foloseste ori de cate ori se urmareste identificarea secventelor nucleotidice pe un acid nucleic (secventa tinta). Introducerea acestor gene străine în celule se mai poate face cu ajutorul particulelor de metal nobil (experienţe balistice biologice).ADN ADN-ARN ARN-ARN Totdeauna hibridizarea are loc intre doua lanturi unice de acid nucleic. separate. tratament prin care respectivele celule devin capabile (permeabile) să accepte macromoleculele din exterior. Se mai utilizează razele laser care produc orificii foarte fine în peretele celular rigid (la plante) prin care se injectează apoi molecula de ADN străin. retrovirusurile reprezintă astazi uneltele (vectorii) cele mai larg utilizate în ingineria genetică şi terapia genică. prin transport de gene către genomul unor celule ţintă. Pentru lucru.2. Daca sonda si secventa tinta sunt total sau partial complementare din punct de vedere al secventelor de baze nucleotidice. Procesul de transfectie si vectori speciali În biologia molecularaâă.2. 12. Principiu Se analizeaza o secventa de acid nucleic unic lant (secventa tinta).

Reactiile de renaturare se produc de regula la temperaturi care corespund unei iferente de 20-30 C fata de temperatura punctului de topire al dublului lant de acid nucleic.2. Dacă pe cele două lanţuri de acid nucleic există doar zone parţiale cu baze complementare. concentratia în NaCl. Hibridare Blotting: a. a). Folosind aceste metode se realizeaza desfacerea legaturii de hidrogen dintre bazele complementare. iar conditiile de reacţie sunt favorabile.2.lungimea moleculei de acid nucleic. in timp ce bazele adeninatimina se leaga doar prin doua punti de hidrogen. sau supunerea in mediu alcalin (pH>l 1). Acest punct de topire poate fi influentat de: o zona bogata in guanina-citozina. Reprezintă intensitatea reactiei de hibridizare.2. b).ADN. iaca temperatura insa scade brusc. 12.zona bogata în guanina-citozina. Factorul stringent Este un important factor de hibridizare. Prin scaderea temperaturii sau a pH-ului este favorizata refacerea gaturilor intre bazele complementare de pe cele doua lanturi unice de ADN . Dacă două lanţuri unice de acid nucleic sunt pe toată lungimea lor formate din baze implementare.1. concentratia cationilor. depinde de: . Punctul de topire reprezinta temperatura la care 50% din respectivul acid nucleic dublu lant disociaza in unic lant. 12. uree) care determina scaderea punctului de topire.4. Western Blotting (Protein blotting) a. 12. stringentă este mai scazută (această situaţie apare în special atunci cADN cele două lanţuri de acid nucleic provin din două organisme diferite).3. Cantitatea de acid nucleic unic lant. .2. . aceasta necesitADN o temperatura de topire mai scazuta. Norhern Blotting (ARN Blotting) a.3. Renaturarea (annealing/reannealing) Reprezinta o hibridizare.ARN sau ARN .100"C) sau substante chimice. stringenta (intensitatea) reacţiei de ambinare este foarte puternică.4. . Denaturarea chimica Se face prin adaos de substante denaturante (formamida.concentratia moleculara a acidului nucleic din solutie. care prin renaturarea trece in dublu lant. Tipuri de hibridări a. care cere totdeauna o temperatura mai inalta. lanturile raman separate. o concentrate scazuta de NaCl determina destabilizarea moleculei de acid nucleic.5. Denaturarea prin caldura Reprezinta taierea lantului dublu ADN cu ajutorul temperaturii inalte. deoarece aceste baze se leaga prin trei punti de hidrogen. Dot Blotting 267 . Southern Blotting (ADN Blotting) a.concentraţia de formamida. concentratia in NaCl a solutiei.

acţionează şi scoate prin spălare moleculele ADN din gel şi le trage către şi pe hîrtia de fitru superioară (4).fragmente de ADN(de circa 1000 perechi de baze)sînt supuse electroforezei şi separate în funcţie de greutatea lor moleculară. Hibridizarea se realizează prin incubarea hîrtiei de fitru (3) într-o soluţie care conţine sonda genetică radioactivă (de exemplu. Acţiunea de "Blotting" reprezintă trecerea acidului nucleic pe filtru.a. Hibridizare Blotting Este o tehnică specială prin care acidul nucleic ţintă (de cercetat) este axtras din materialul de cercetat prin încălzire la 100 grade C şi răcire la gheaţă şi apoi depus pe o membrană(de nitroceluloză sau filtru de nylon) şi fixat.a unei lame de sticlă (4) şi a unei greutăţi (5). Gelul (2) este pus pe hărtie de fitru (1) umedă(care a absorbit prin capilaritatea lichid din vasul cu soluţie tampon).5.1. c. Curentul de lichid care rezultă din soluţia tampon şi care se formează prin capilaritate. .deasupra ei.de la hîrtia de fitru umedă spre cea uscată.dintre care una este cea prin transfer capilar (Fig. Pentru transferul respectivelor fragmente de ADN de pe gel pe fitru se folosesc diferite metode. Utilizarea practică a variantei Southern Blotting Gelul (2) este pus pe hărtie de fitru (1) umedă(care a absorbit prin capilaritatea lichid din vasul cu soluţie tampon).acţionează şi scoate prin spălare moleculele ADN din gel şi le trage către şi pe hîrtia de fitru superioară (4). Etapele reacţiei: .Slot Blotting b. molecula-hibrid realizată va fi evidenţiată prin metoda autoradiografică sub formă de benzi. a. Hibridizare Colonială.se extrage ADN dintr-un produs patologic lichid(ser sanguin care conţine acid nucleic viral) sau solid(celule. . 268 . Curentul de lichid care rezultă din soluţia tampon şi care se formează prin capilaritate.trecerea fragmentelor de lanţ unic ADN de pe gelul sensibil(de nitroceluloză) care fixează aceste fragmente de ADN. .de la hîrtia de fitru umedă spre cea uscată. Fragmentele de lanţ unic ADN fixate pe hîrtia de fitru superioară prin acţiunea căldurii sînt tratate(hibridizate) cu sonde genetice ADN sau ARN (marcate radioactiv). Hibridizare in situ. ADN marcat cu 32P).deasupra ei. peste gel (2) se pune altă hîrtie de filtru (3) uscată. ADN marcat cu 32P). Noţiunea de "Blot" reprezintă fitrul+acidul nucleic fixat(imobilizat). care se îngreunează prin aplicare.146). . peste gel (2) se pune altă hîrtie de filtru (3) uscată.fragmentele ADN obţinute în gel sînt supuse denaturării.Evidenţiază secvenţele specifice ale unor fragmente de ADN separate prin gelelectroforeză. moleculahibrid realizată va fi evidenţiată prin metoda autoradiografică sub formă de benzi.ADN este tăiat cu enzime de restricţie. Hibridarea acestui acid nucleic necunoscut are loc direct pe filtru cu ajutorul sondei genetice (acid nucleic cunoscut şi marcat). Southern Blotting A fost imaginată de Southern în 1975.a unei lame de sticlă (4) şi a unei greutăţi (5). care se îngreunează prin aplicare. Există mai multe variante de hibridare Blotting şi anume: a. Fragmentele de lanţ unic ADN fixate pe hîrtia de fitru superioară prin acţiunea căldurii sînt tratate(hibridizate) cu sonde genetice ADN sau ARN (marcate radioactiv).ţesuturi). Hibridizarea se realizează prin incubarea hîrtiei de fitru (3) într-o soluţie care conţine sonda genetică radioactivă (de exemplu.

146 .Fig.Hibridarea Southern Blotting 269 .

270 . prezente în Asia şi Europa. ADN de origine umană şi cel provenind de la cimpanzeu şi gorilă sînt omologate în proporţie de 97%(diferenţa constă în cromozomul X). .a putut aduce noi informaţii în cercetările efectuate asupra unor boli genetice şi în medicina judiciară. aceleaşi tipare RFLP sînt în mare parte identice. . De asemenea. .lanţul ADN rămîne netăiat. prin studiul unor probe de sânge sau spermă. Studiul acestor fragmente şi a diferenţei dintre ele. Speciile de cimpanzeii sunt mult mai copiate de om decât alte specii de maimuţa. În Africa de Sud a fost studiată originea speciei Quagga (Equus quagga). Astfel.ARN este supus separării electroforetice. a. în actuala a VII -a pandemie de horelă.În epidemiologie. . care nu sînt transcriptibile) se poate face determinarea paternitaţii.din contră.deoarece enzimele de restricţie nu mai recunosc situs-ul specific.la rude. Northern Blotting Această variantă a hibridizării Blot pune în evidenţă secvenţe specifice ale unor fragmente ARN departe prin gelelectroforeză. acest fragment a fost numit "polimorfism de lungime al fragmentelor de restricţie" (RFLP). pe baza pattern-urilor RFLP (ADN minisatelite=fragmente hipervariabile din genom. această metodă fiind mult mai sensibilă decât determinarea hizotipurilor de tulpini.prezenţa unor modificări genetice în cazul unor procese tumorale. respectiv ADN modificat. Etapele reacţiei sunt: . . 2.Utilizarea practică a variantei Southern Blotting Prin apariţia unei mutaţii în genomul celulelor germinative (modificarea unei baze). .pe baza tiparelor RFLP s-au putut clasifica microorganismele (virusuri şi bacterii) . aceste tipare RFLP sînt complet identice.determinarea ribotipurilor tulpinilor bacteriene (în studii genetice. dacă va fi supus acţiunii enzimelor de restricţie. poate apare un nou situs specific de tăiere pentru aceste enzime. reprezintă o motodă foarte modernă şi utilă de cercetare pentru determinarea filiaţiei cazurilor în epidemii. epidemiologice).hibridizarea ARN de pe filtru cu o sondă genetică ARN sau ADN. pot apărea în consecinţă noi tipare de fragmente ADN. care se moşteneşte. pe baza aceloraşi pattern-uri RFLP se pot face identificări de persoane în criminalistică.la germenii univitelini. este în mai mult de 70% din cazuri identic. gorilă şi gibon.ARN este extras din materialul de cercetat. şi pe baza studiilor filogenetice s-a stabilit că aceasta reprezintă forma originară a tuturor speciilor de zebră. .evidenţierea moleculei hibrid construite. . cu ajutorul metodei de ribotipare s-a putut demonstra că profilul genetic al tulpinilor de Vibrio cholerae biotip eltor. În acest al doilea caz. .ARN este pus în prezenţa substanţei denaturatei (glicoxal dimetilsulfoxid formaidehidă sau metilmercur). Astfel s-a putut demonstra că: . Dimensiunea acestor clusteri este asemănătoare la om. .va prezenta una din următoarele două ipostaze posibile: . cu ajutorul metodei Southern Blotting.în boli genetice se evidenţiază prezenţa unor gene defecte (pe baza unor fragmente ADN cu un tipar individual). Aplicaţii practice ale variantei Northen Blotting .în medicina judiciară. Studiul genelor pentru globină la primate (responsabile pentru sinteza proteinei hemoglobină) a demonstrat că aceste gene sînt localizate la un loc. .într-un cluster pe cromozomii umani 11 şi 16. care a dispărut în 1883.transferul moleculelor ARN pe filtru (nylon sau mitriceluloză).

Fig. Reacţia foloseşte la evidenţierea unor cantităţi foarte mici de proteine prezente în lichidele sau celulele unui organism. 3. care absoarbe aventualele probe de acid nucleic prezent.adaos de anticorpi specifici marcarţi (cu enzime sau radionuclizi). dintro mixtură complexă. . Apoi respectiva placă se acoperă cu hîrtie de filtru.proteina este supusă electroforezei în gel SDS*-policrilamidă. substratul de cercetat nu este reprezentat de un acid nucleic ci de o proteină.Această metodă este folosită pentru clonarea genelor.În acest caz de Western Blotting. .147). . prin cuplarea acestora cu anticorpi specifici corespunzători (marcaţi).spălarea anticorpilor rămaşi nefixaţi. Aceste ultime două variante de hibridizare se folosesc atunci când se lucrează deodată cu un număr foarte mare de probe patologice nefracţionate (probe de ser. . . Principiul metodei este identic cu cel de la Dot Blotting. Etapele reacţiei sunt următoarele: .în total pe o placă depunînduse atîtea probe câte godeuri are placa. Este necesară extracţia prealabilă a acidului nucleic din probele de cercetatare(ser.transferul spoturilor proteice (antigene) pe membrana de nitroceluloză. şi anume desfaşurarea substratului de cercetat pe gel de electroforeză şi apoi trecerea acestuia pe o membrană de nitroceluloză.a.expunere şi developare. Nu se face nici o separare electroforetică. a.aplicarea deasupra membranei de nitroceluloză a unui film fotografic.extracte celulare sau tisulare.Tehnica Dot Bloptting a. Această variantă foloseşte doar principiul reacţiei de hibridizare. Slot Blotting Se execută pe o placă de plexiglas cu godeuri de formă dreptunghiulară (Schlitz-uri = tăieturi sau Slot-uri). Western Blotting (tehnica immunoassay) Această variantă a hibridizării Blot nu reprezintă o reacţie de hibridizare propriu-zisă (anume construirea unei molecule ADN dublu lanţ din două lanţuri separate de ADN). Dot Blotting Se execută pe o placă de plexiglas cu godeuri rotunde (fig. Apoi probele de acid nucleic denaturat de pe filtru sînt hibridizate cu sonde genetice. 5. 4.unde este apoi cuplat şi evidenţiat prin intermediul unor grupări chimice complementare.În fiecare godeu se depune altă probă de acid nucleic. Proba de acid nucleic extrasă se depune într-unul din godeurile rotunde ale plăcii de plexiglas. .citirea prin autoradiografie a benzilor de proteină cu ajutorul anticorpilor specifici marcaţi şi fixaţi. 271 . extract celulare sau tisulare). probele de acid nucleic de pe hîrtia de filtru sînt supuse apoi denaturării (prin încălzire la 100 gradeC şi răcire la gheaţă). Avantajul metodei este acela de a pune în evidenţa prezenţa unei anumite proteine. 147 .

12.6. culturi celulare (prelucrate. se face o spălare cu o soluţie tampon.care îndepartează moleculele nelegate de acid nucleic din probă.Marcarea"). prin această extracţie. Reacţia de denaturare şi hibridizare se face pe lama obiectiv şi anume: după depunerea probei pe lama obiectiv. După denaturare. pentru denaturarea probei se foloseşte o încălzire puternică sau tratarea cu proteaze şi digitonină. HIV. virusul Epstein-Barr. Prin replica plating se obţine copii ale acestor colonii din cele două clone pe un filtru de nitroceluloză. Aplicaţiile practice in situ sunt: evidenţierea şi localizarea diferiţilor agenţi infecţioşi în diferite celule şi ţesuturi ale organismului: virusul hepatitei virale tip B. se pierde însă informaţia asupra sediului exact al respectivului acid nucleic (ADN sau ARN) din anumite structuri celulare. în fibroza chistică. cercetarea tiparelor de expresie genetică (stabilirea momentului activării anumitor gene). stabilirea hărţii genetice cromozomiale (stabilirea relativă a locus-ului fiecărei gene pe cromozom). Aceste copii de clone bacteriene (de pe fitru) sunt supuse lizei pentru a se obţine ADN.după ce se produce această reacţie de hibridizare. hibridarea colonială. acest uracil se va împerechea în lanţul de acid nucleic ţintă cu o adenină. Biotina din sondă a fost fixată de un necleotid cu uracil. în cazul reuşitei hibridizării. Fixarea se face cu xilol. Această informaţie se poate obţine numai cu ajutorul hibridizării in situ. Lama obiectiv cu celule fixate corespunde filtrului cu acid nucleic legat prin hibridizare Blotting. ADN este supus denaturării pentru obţinerea lanţurilor unice de ADN. virusul papilloma. secvenţele ţintă din acidul nucleic de cercetat (din ţesuturi) sînt evidenţiate la autoradiografie (prin cuplare cu secvenţele de acid nucleic complementare din probele marcate cu biotină). lama se spală (pentru îndepărtarea particulelor nelegate) şi abia apoi urmează hibridizarea cu sonda (ADN sau ARN) marcată. etanol (100% şi apoi 70%). aplicative şi fixate pe lame obiective).2. virusul cito-megaliei. ultima slăbind şi desfăcând citoscheletul şi rezultînd molecula ţintă de acid nucleic unic. relaţia virusul hepatitei virale tip B-carcinom hepatic). distrofia musculară Duchenne). identificarea anormalităţilor cromozomiale (de exemplu: trisomia 21.şi postnatal în boli genetice. diagnosticul pre. amprente de celule. sindromul Langdon Down. Se folosesc fragmente de ţesuturi. Marcarea cu biotină este evidenţiată ulterior prin diferite variante de lucru (vezi "Sonde genetice. Pe plăci cu medii de cultură se însămînţează colonii bacteriene din două tipuri de clone: o clonă bacteriană de origine(cu plasmid). După fixarea probelor ADN radioactive(fixarea complementară)pe lanţul unic de ADN ţintă 272 . realizîndu-se o cameră umedă. o clonă bacteriană cu ADN ţintă (cu plasmid+ fragmente de ADN ţintă).Prin această ultimă metodă se poate realiza evaluarea exactă a distribuţiei anumitor secvenţe ADN sau ARN direct in situ simultan cu determinări calitative şi semicantitative. sindromul Turner). virusul herpes simplex. Hibridizare in situ Se efectuează direct pe celule şi ţesuturi. Lanţul unic ADN este supus hibridizării cu probele ADN cunoscut şi marcat radioactiv. cercetarea relaţiilor virus-procese oncogene (de exemplu. stabilirea sexului la embrion. localizarea genelor defecte pe cromozom (de exemplu. În cazul hibridizării Blotting este necesară extracţia prealabilă a acidului nucleic din proba de cercetat.Lama cu probă pentru denaturarea se acoperă cu o placă.

stabilirea activităţii genelor pentru care s-au pus în evidenţă moleculele de ARNm corespunzătoare. robotip. Clonele bacteriene care poartă ADN ţintă recombinant (plasmid + ADN ţintă) vor fi multiplicate mai departe (sincron se vor multiplica şi fragmentele de ADN straniu). 12. în serul sanguin LCR. ƒ utilizarea metodelor ce folosesc sonde genetice pentru diagnosticarea infecţiilor virale ale arborilor fructiferi (cu o precizie de diagnostic pentru o cantitatea de antigen de 2x10 nanograme). ƒ evidenţierea prezenţiei virale în tumori de origine virală. celule. LCR) sau în materialul citologic reprezintă o posibilitate de diagnostic rapid şi precoce. determinarea numărului de copii dintr-o anumită secvenţă prezentă într-un dovedirea gradului de înrudire între diferite organisme în raport cu numărul de secvenţe ADN identice.2. 273 . evidenţierea secvenţelor specifice ADN şi ARN în material biologic de cercetat (sânge.cît şi la progresul diagnosticului medical într-un număr de boli. Astfel s-a reuşit: stabilirea concentraţiei anumitor secvenţe ADN sau ARN într-o mixtură de secvenţe. Importanţa reacţiei de hibridare pentru medicină şi biologie Această reacţie a pus bazele unui număr de tehnici care au ajutat la progresul cercetării biologice fundamentale. Evidenţierea prezenţei acidului nucleic viral direct în produsele patologice (ser. pulsotip). evidenţierea acidului nucleic viral. în vederea instituirii a unei terapii de urgenţă în special la persoanele bolnave de SIDA sau la cele imunosupresate (terapeutic) în urma unor transplante de organe. Astfel o reacţie de tip imunohistochimic a putut pune în evidenţă un produs de transcriere (ARNm) specific de ţesut (de exemplu.7. Prin compararea imaginii radiografice se identifică şi se diferenţiază clonele bacteriene care conţin fragmente de ADN ţintă faţă de clonele bacteriene de origine. ƒ se precizează ca în viitor metoda hibridizării să ofere posibilităţi pentru elucidarea mecanismelor de reglare a activităţii genelor. ƒ studiul efectuat asupra produsului de transcriere (ARNm) a unor secvenţe ADN celulare glucogene nevirale a ajutat la complectarea şi aprofundarea diagnosticului de tumoră. prezenţa unui anumit ARNm corespunzător unei munoglobuline prezente în caz de limfoane maligne sau prezenţa unui anumit ARNm hormonal în anumite tumori neuroendocrine. Această metodă reprezintă o unealtă foarte eficientă pentru cercetarea activităţii genelor oncogene prin evidenţierea indirectă imunohistochimică a produselor lor de translaţie (ARNm corespunzător). ƒ diagnosticul pre. iar în cazul imunosupresaţilor după câteva luni sau chiar deloc. ƒ aplicaţii în epidemiologia moleculară în vederea depistării unor noi markeri genetici (de exemplu.(de cercetat) se procedează la evidenţierea autoradiografică a marcării pe un film Roentgen. ƒ determinarea defectelor metabolice. în vederea elucidării diagnosticului unor infecţii virale cronice: evidenţierea acidului nucleic viral în aceste produse semnifică prezenţa particulei virale în organismul respectiv. ţesuturi).şi postnatal al bolilor ereditare (la femei care doresc copii sau la care se pune problema întreruperii sarcinii). În aceste cazuri diagnosticul serologic de obicei nu poate fi de ajutor deoarece pozitivarea serului în cazul infecţiei cu HIV se produce abia după câteva săptămâni de infecţie.

Cu ajutorul ADN-polimerazelor s-a reuşit şi amplificarea ulterioară a acestor fragmente de ADN bine determinate şi deci clonarea genelor pentru a face şi mai uşoară (mai sensibilă) reperea lor. În aceste maşini se pot realiza concomitent sinteza şi marcarea sondelor genetice. Principiul hibridizării în vitro a două ADN-uri complementare stă la baza metodei care foloseşte sondele moleculare(coduri de ADN cunoscute asociate cu un marker). într-o celulă gazdă. ƒ primeri pentru reacţii polimerazice în lanţ.Southern Blot) şi metoda hibridizării in situ. a. reperarea şi cartografierea genelor au devenit operaţii de rutină în marile laboratoare din lume. iniţial.graţie sondelor genetice. SONDE GENETICE Cu ajutorul enzimelor de restricţie. În prezent sondele genetice pentru cercetare şi diagnostic se pot comADNa şi cumpăra de la casele producătoare. Pentru hibridizări sînt în special de preferat fragmentele ADNc clonat. A. Sondele genetice se prepară prin aceleaşi metode de hibridizare utilizate şi pentru secvenţierea (sequencing) acidului nucleic. Prepararea probelor de acid nucleic(sonde genetice) pentru reacţiile de hibridizare Sondele genetice pot fi: probe de ADN şi probe de ARN. a. astăzi se pot izola. Aceste fragmente se obţin prin încorporarea de fragmente da ADN genomic(tăiate cu ajutorul enzimelor de restricţie) sau de fragmente ADNc (sintetizate cu ajutorul reverstranscriptazei după modelul unei matriceARNm) într-un vector şi prin introducerea lor. Cu ajutorul unor asemenea sonde. la un individ dintr-o anumită specie se pot repera codurile complementare pe care sonda "le luminează" prin procesul de hibridizare moleculară. dar prin diferite metode sunt transformate în ADN dublu lanţ şi apoi introduse în vectori şi multiplicate o dată cu aceştia în celula gazdă. ƒ sinteza de gene. unde vectorul se multiplică rezultînd în final o cantitate mare de ADN clonat. teoretic. Sub forma de oligonucleotide ADN unic lanţ prin sinteza chimică în "maşini de gene". Prepararea probelor de ADN: a. în vederea obţinerii unei bănci de gene (le vivant mondial). Aceste oligonucleotide ADN-unic lanţ reprezintă baza materială pentru: ƒ sonde genetice. În acest caz. Aceste sonde genetice (proba de ADN sau ARN) sunt marcate (radioactiv sau nonradioactiv) pe un singur nucleotid (cu o secvenţă de baze cunoscute). Din fragmente ADN dublu lanţ clonate (în vederea obţinerii ulterioare de sonde genetice). deoarece reprezintă secvenţe de ADN fără introni şi fără altă secvenţă care ar putea reacţiona nespecific.12. Sondele genetice (probe de acid nucleic tip ADN sau ARN marcate) reprezintă unealta esenţială de lucru în metoda de hibridizare pentru analiza secvenţelor nucleotidice din secvenţele "ţintă" ale ADN-ului de cercetat (genele). 3. toate genele tuturor organismelor vii. şi anume prin metodele Blot (Western Blot. ceea ce va asigura în viitor progresul rapid al alcătuirii hărţilor cromozomiale complete ale genomului uman.1. 274 . Probele ADN dublu lanţ pot fi ulterior marcate în vederea obţinerii sondelor genetice (vezi „ Marcarea sondelor genetice”). într-o moleculă finală de ADNc dublu lanţ doar un lanţ conţine secvenţe corespunzătoare moleculei matriţă ARNm. Moleculele ADNc sunt. o dată cu acest vector (recombinant). unic lanţ. iar celălalt lanţ ADNc reprezintă secvenţele complementare respectivului lanţ matriţă ARNm. Astăzi. etichetarea.2.

nu se folosesc caşi ceilalţi vectori de expresie pentru sinteza de proteine. ADNc între două segmente de MCS şi după linearizarea vectorului).2.ARN. transcrierea in vitro va fi unidirecţională. 148 .1. în funcţie de enzima de restricţie folosită.Transcrierea bidirecţională cu ajutorul vectorului bidirecţional cu doi promotori (φ SP6 şi φ T7). în care au fost înglobaţi un fag promotor (SP6) sau doi fagi promotori (SP6 şi T7). Prin metoda de transcriere in vitro cu ajutorul vectorilor de transcriere. 137).2.b. înseamnă că prin utilizarea diferitelor enzime de restricţie se poate prestabili lungimea lanţului transcris şi se pot obţine lanţuri ARNm transcrise de lungimi prestabilite. Fiecare din cele două polimeraze necesare pentru transcrierea respectivului lanţ ARN şi anume. Vectorii de transcriere (clasă aparte a vectorilor de expresie). zona MCS şi φ T7 (vezi fig. Prin introducerea şi înglobarea într-un vector de transcriere bidirecţională a unui dublu lanţ ADN (de exemplu. se va sintetiza ARN sau ARN antisens. ăn vederea obţinerii de probe ARN lanţ unic (sondă genetică). se leagă specific doar de promotorul corespunzător. 275 . ADN-ul străin este cel care urmează a fi transcris în ARN. ci pentru sinteza de ARN. Transcrierea unidirecţională cu ajutorul φ SP6 După înglobarea în sistemul SP6.Prin această metodă. bidirecţională. ARN-ul respectiv putând fi marcat direct în cursul sintezei. cât şi de ARN-polimeraza utilizată pentru transcriere. φ SP6. ARN-polimeraza va folosi ribonucleotidele marcate şi nemarcate. Fig. 148).2. care se utilizează ulterior în reacţiile de hibridare. pentru formarea unei molecule ARNm conform matriţei ADN.ARN polimeraza . În " maşini de gene":ca şi probele ADN unic lanţ. iar în cazul vectorilor cu doi fagi promotori.1. se poate stabili de la început care din cele două lanţuri ADNc va fi transcris în ARN. După linearizare.2.Prepararea probelor ARN (sonde genetice) b. Promotorul reprezintă secvenţe de ADN de unde începe procesul de transcriere. b. Cei doi promotori dirijeajă transcrierea în două sensuri opuse. ADN este transcris în afara celulei. Această metodă de transcriere in vitro (sinteza ARNm după o matriţă ADN) se realizează cu ajutorul vectorilor de transcriere unudurecţionali şi bidirecţionali. În cazul vectorilor cu un fag promotor (SP6). Vectorul bidirecţional este format din ADN plasmidic.Transcrierea unidirecţională cu ajutorul φ SP6 Având în vedere că transcrierea începe la nivelul promotorului SP6 şi se termină la locul de tăiere a enzimei de restricţie. SP6 – ARN polimeraza şi T7 . Va fi transcris unul din cele două lanţuri de ADN nou înglobat. Vectorii de transcriere sunt formaţi dintr-un plasmid ADN. b. deci sinteza ARNm. b. În sinteză. în ARN.polimeraza se va lega de promotorul SP6 pornind transcrierea genelor în direcţia SP6>fragment MCS>fragment ADN nou înglobat (fig. După linearizare se adaugă în mediu SP6-ARN-polimeraza şi patru ribonucleotide (dintre care trei nucleotide marcate şi unul nemarcat).

. pot fi marcate direct în soluţia de sinteză cu ajutorul nucleotidelor marcate (vezi „Marcarea”).La alegerea izotopului trebuie ţinut cont de timpul de înjumătăţire (timp necesar pentru ca substanţa radioactivă să se descompună în proporţie de 50%). Atomul radioactiv introdus în probă prin dezintegrare va emite radiaţii β care vor fi evidenţiate la autoradiografie (impresionarea plăcii Roentgen la iluminarea cu radiaţii u. Biotină – spacer – uracil – zahăr – trifosfat. În mod normal uracilul se înglobează numai în ARN.v.4 ani. cu o substanţă care îl face vizibil din punct de vedere biochimic sau imunohistochimic. Pentru aceste structuri se folosesc în laborator trifosfaţii nucleozidelor. prin intermediul spacer-ului de la biotină se pot realiza două tipuri de legături: . Prin transcrierea: . timpul de înjumătăţire pentru : 3 H este de 12. B.pentru hibridarea in situ se foloseşte proba marcată cu 3H. 35 S este de 87.v.Într-un dublu helix ADN: . Astfel. dar în condiţii de laborator. Probele de ARN obţinute în maşini de gene cât şi prin metoda transcrierii cu ajutorul vectorilor fagici. va fi diferit în funcţie de izotopul folosit: .pentru hibridarea Blotting se foloseşte proba marcată cu 32P.legătura cu nucleozidul artificial. . 32 P este de 14. În ultima vreme există tendinţa ca substanţele radioactive să fie abADNonate din cauza efectului lor nociv asupra organismului şi înlocuirea lor cu substanţe neradioactive. Timpul de expunere a filmului la u. rezultă ARNm antisens = complementar faţă de ARNm de origine: Acest ARN antisens se mai notwează ARNc (complementar) şi are sensul invers decât ARNm sens (normal). Probele de lanţ unic ARN astfel obţinute şi marcate se utilizează ulterior în reacţii de hibridare. rezultă ARN sens identic şi cu acelaşi sens ca şi ARNm de origine.al doilea lanţ conţine aceleaşi secvenţe de nucleotide ca şi ARNm de origine. Marcarea Se face pe un sungur nucleotid. Marcarea radioactivă Se face cu radioizotopi 3H.legătura cu nucleozidul natural. Marcarea neradioactivă Se face în două etape: Etapa I – marcarea probelor cu biotină (cel mai frecvent).). Etapa II – probele marcate sunt evidenţiate prin intermediul legării markerului de avidină (glicoproteină din ou)/streptovidină (sintetizată din ciuperca Streptomyces avidinii) şi anticorpi antimarker (de exemplu.3 zile.un lanţ ADN este complementar cu ARNm de origine utilizat pentru sinteza ADNc. antibiotina) marcaţi cu fluorocrom. în etapa II. . bromdeoxiuridină. 125I. Etapa I Markerul (biotina) se leagă printr-un lanţ de legare numit spacer de baza uracil din nucleotid. ca sonde genetice. Acest braţ de legare va uşura şi legarea ulterioară a biotinei de proteinele avidină/streptovidină. b. nu şi în ADN. 125 I este de 60 de zile. a. digoxigenină. Biotină – spacer – uracil – zahăr – trifosfat Bio – dUTP.celui de-al doilea lanţ ADN.primului lanţ ADN. 32P.35S. ATP-ul din nucleotidele ADN este transportor de energie pentru metabolismul celular.35 ani. 276 . . De exemplu: Bio – UTP.

această acţiune apare doar când în cursul sintezei unui ADN sunt introduse nucleotide false (fig. respecti în ARN. 151).polimeraza I (polimeraza Kornberg) este izolată din E. nu atacă ARN şi acţionează în prezenţa ionilor de Mg++ şi Mn++ (fig. Nick . în prezenţa ionilor de Mg++. respectiv ribouridin – trifosfatului şi vor fi înglobate în locul dezoxitimidin – trifosfatului şi. În această metodă se folosesc două enzime: ADN-aza I şi ADN – polimeraza I. I. coli.translaţia Cea mai folosită metodă pentru marcarea sondelor este Nick-translaţia (translaţia prin tăiere). Etapa a II-a Probele de mai sus biotinate se evidenţiază prin legarea biotinei de avidină/streptovidină sau anticorpi antibiotină marcaţi cu fluorocrom. 149 . 149).Atât Bio – UTP. nucleotidele cu uracil se împerechează. a. Fig. Din cauza unor reacţii nespecifice se preferă streptovividina în locul avidinei.Biotina prezintă o mare afinitate pentru avidină. acesta este marcat prin diferite metode.azei I pe dublul lanţ ADN îm prezenţa ionilor de Mg++ şi Mn++ ADN. în funcţie de complementaritatea faţă de nucleotidele de pe lanţul matriţă corespunzător (fig. În final. în locul rbouridin – trifosfatului. are acţiune polimerazică 5' > 3'. pentru a se evidenţia prezenţa complexului molecular hibrid biotină – avidină/streptovidină.aza I este o enzimă de restricţie extrasă din pancreas de bou. Metode enzimatice b. tot cu un nucleotid cu adenină. În momentul hibridării cu segmente ADN ţintă.Acţiunea 5 ' > 3' polimerazică a ADN.polimeraza I 277 . Metode chimice. pe lanţul complementar de ADN ca şi pe lanţul ARN. Legătura bitină + avidină este foarte puternică şi aproape ireversibilă.Acţinea ADN. Înglobarea nucleotidelor marcate în sonda genetică Se realizează prin: a. cât şi Bio – dUTP sunt derivate biotinate ale dezoxiuridin – trifosfstului şi . ea taie legăturile fosfodiesterice de ADN unic sau dublu lanţ. ADN. Metode enzimatice Înglobarea nucleotidelor marcate radioactiv sau neradioactiv se face cu ajutorul unei reacţii enzimatice. 150 . C. Fig. 150). ADN – polimeraza I are şi o acţiune exonucleazică în ambele sensuri: 5 ' > 3' şi 3' > 5' . fixează nucleotidul ADN la capătul liber 3' (mai scurt) al moleculei ADN parţial dublu lanţ.

se vor obţine fragmente de lanţuri unice ADN marcate de diferite lungimi şi cu diferite secvenţe de baze (sonde genetice) (fig. 1991). reprezentate de nucleotide ADN marcate (.Fig.5’ exonucleazica (dar nu prezinta activitate 5’. după încorporarea nucleotidelor marcate.) cît şi nemarcate (o). Se foloseşte enzima Klenow Polimeraza care reprezinta un fragment de ADNpolimeraza. Oligomarcare (RADNom Priming. ele sunt structuri formate fiecare sir cate sase nucleoide care contin practic toate combinaţiile de secvenţe nucleotidice posibile. Numele metodei de RADNom Priming derivă de la utilizarea drept primeri a hexanucleotidelor cu secvenţe întamplătoare (randomized primer).Schema Nick – translaţiei (după Hermaun . 151 . 278 . Astfel. 152 . Fig. II.152). dublul lanţ ADN este denaturat (cele două lanţuri sunt separate).3’ exonucleazica). RADNom Priming Oligolabelling. Se mai utilizează un amestec de hexanucleotide (oligonucleotide sintetizate cu ajutorul unei maşini de gene ).FeinbergVogelstein Technik) Spre diferenţa de “nicktranslatie”.Acţiunea exonucleazică în ambele sensuri ale ADN – polimerazei I. aflate de obicei in proporţie de la 1 la 3. si 3’. in oligomarcare se folosesc drept matriţe lanturi unice de ADN rezultate dintr-o denaturare prealabila a unui lanţ ADN. Klenow Polimeraza poseda activitate 5’ – 3’.

prin care sunt marcate moleculele de ADN probe (sonde genetice). În aceasta metoda se foloseşte doar un singur nucleotide ADN marcat (de exemplu.care conţin toata timina. Prin cuplarea între acridinester şi acidul nucleic se produce o legatură de chemoluminiscenta care eliberează lumina. Spre diferenţa de primele doua metode (1 şi 2). Această enzimă. Se formeaza o legatura stabile între biotina şi acidul nucleic (lanţ unic sau dublu).de aceea. b) Metode chimice Reprezinta o marcare directa a acidului nucleic. unei molecule dublu lanţ ADN .Dupa denaturarea şi hibridicarea unei asemenea “probe marcate”. ================================================================== *Dezoximetil-nucleotid-terminal-transferaza. pe o grupare chimica activate in prezenţa luminii (iluminare foarte scurta).Exista mai multe metode de marcare terminală. clonarea semnifică obţinerea unei culture de celule dintr-o celulă unică. Marcarea cu fotobiotină. în aceasta a treia metoda marcare se face numai la capetele moleculei ADN-proba rezultata . această enzimă se foloseşte şi în experienţe de clonare pentru obţinerea capetelor franjurate ale fragmentelor ADN 279 . această coada cu timina poate fi evidenţiată indirect prin fixarea.Acest tip de marcare se efectueaza atat pe ADN unic lanţ cît şi dublu lanţ. Enzima nu are nevoie de nici o matriţa. deci pe fiecare din cele două lanturi. Acest Bio-dUTP este legat prin acţiunea transferezei terminale de capetele 3’-OH ale unei molecule ADN dublu lanţ. În cazul acestei hibridizari. astfel încat sa se obţină populaţie uniforma din punct de vedere genetic. secvenţa proba.Clonarea se poate realiza prin încorporarea (printr-o tehnică de recombinare ADN) a unui fragment de ADN străin într-un vector care ulterior este introdus şi multiplicat într-o celula gazdă.III. lanţul cu coada de timina reprezinta secvenţa ţinta. va rezulta deci un ADN lanţ unic cu un capat 3’-OH liber (şi respectiv un ADN cu un capat format dintrun lanţ 3’-OH care atârna în afara). în cazul de faţă. ƒ 1. a unei cozi cu adenina marcata cu biotin ape lanţul ADN proba (adenine se va fixa prin complementaritate pe coada de timina). cu biotina): dezoxiribouridinbiotinat (Bio-dUTP). o coada cu nucleotide nemarcate. la capetele 3’-OH formînd o coada cu acelaşi nucleotide pe ambele lanturi ale dublului lanţ ADN (dar la capetele opuse). ataşa. Pot fi marcate capetele 3’ si 5’ ale moleculei ADN şi ARN. în cursul hibridizarii. 12. care provin dintr-o singură celula bacteriană.4. CLONAREA ADN – ului Clona bacteriana reprezinta un grup de celule bacteriene identice din punct de vedere genetic. Marcarea cu acridin oraj. Cu ajutorul enzimei transferaza terminala se poate. iar cel cu coada de adenine. ƒ 2. Marcare terminala a lanturilor ADN (Endlabelling).. sensibilitatea moleculei de ADN rezultata prin această metoda este mult mai mică. de acidul nucleic. Lungimea acestei cozi este dependenta de concentraţia cationilor de Co++si de concentraţia nucleotidelor. Marcarea terminală 3’ a ADN:se face cu ajutorul enzimei transferaza terminala*.de asemenea. Un asemenea tip de marcare este bazat pe legarea biotinei printr-un braţ de legare chimică. catalizează fixarea nucleotidului pe capatul 3’-OH liber al moleculei ADN unic (sau dublu lanţ). În biologia moleculară.

sincron cu multiplicarea celulelor bacteriene.A. Fosfataza alcalina se obţine din celule de Esch. În soluţia nutritive în care se găsesc celulele bacteriene. purtatorde gena pentru ampicilina (rezistenţa la ampicilina). prin acceptarea plasmidului recombinant. cu ajutorul fosfatzei alcaline. din zonele sticky. Ţinând cont de faptul că atît plasmidul cît şi fragmentele ADN au locuri (situs-uri) de tăiere complementare. De obicei. Etapele principale ale metodei de clonare Sunt urmatoarele: ƒ extragerea unui fragment ADN. Selectarea acestor celule purtătoare de plasmid cu ADN străin încorporate şi diferenţierea lor de celule (clone) fără ADN străin se face prin însămînţare. se vor lipi şi va rezulta lanţul ADN recombinant (fragmentul ADN a devenit inclus in vector). atunci cînd vectorul deschis şi segmnetul ADN străin vor veni in contact.În acest fel. Se lucreaza pe celule de Esch. se produce şi multiplicarea vectorilor recombinanti incorporate.Testarea celulor bacteriene supuse procesului de transformare. c) având in vedere faptul ca celulele bacteriene poseda sisteme care protejează celula de pătrunderea unui ADN străin.coli. Clonarea ADN se recomADNă atunci cADN este necesară izolarea şi multiplicarea unui segment de ADN (dintr-un genom). se folosesc pentru clonari celule bacteriene mutante (celule cu system de apărare mult diminuat).coli sau celule de intestine de oaie. vectorul nu se va mai circulariza. În acest sens. ƒ introducerea fragmentului ADN într-un vector. din care fiecare va reprezenta o clonă. Selectarea celulelor bacteriene purtătoare de vector recombinant. bacteriile transformate (cele care au primit vector+ADN) se testeaza pe un mediu de cultura cu ampicilina. pe plasmidul iniţial care poarta rezistenţa la antibiotice (tetra şi ampicilina) se incorporeaza fragmentul ADN străin pe locul unuia din cei doi markeri. 3. vor supravieţui numai acele celule bacteriene care au caştigat rezistenţa la ampicilina. 2. trebuie îndepartate grupările fosfat de la extremitaţile 5’ ale moleculei deschise de ADN a vectorului.coli. b) pentru a permeabiliza membrane celulei bacteriene la respectivul plasmid vector. însămînţate pe mediu de cultura cu ampicilina vor creşte colonii bacteriene.Introducerea vectorului recombinant in celula gazda (competenta) Acest fenomen reprezinta procesul de trasformare. eliminADN markerul respective(de obicei se elimina gena tetra şi ramane cea pentru ampicilina in momentul taierii lanţului ADN de atre enzimele de restricţie. 4.Extragerea unui fragment ADN. celula bacteriana trebuie tratata cu soluţie CaCl2 pentru a devenit compententa. se folosesc celule bacteriene de E. Aceasta testare se face cu scopul de a controla daca celula bacteriana a incorporate respectivul plasmid recombinant. ƒ introducerea vectorului recombinant (plasmid care a înglobat fragmentu ADN străin) în celula gazdă.Se folosesc enzime de restricţie de tip sticky* şi un plasmid care poarta doua gene (markeri de rezistenţa la doua antibiotice: ampicilina şi tetraciclina). ƒ selectarea celulelor bacteriene care conţin vectorul recombinant. 1. În scopul eficienţei de clonare: a) pentru a împiedica circularizarea vectorului ADN străin. Din aceste bacterii cu vectori recombinant. prin replica 280 . În majoritatea experimentelor de clonare. cu ajutorul enzimelor de restricţie. prin taierea ADN genomic.

care induc translaţia informaţiei pentru sinteza unor substanţe oncogene. nu cresc pe acest mediu. prin doua posibilităţi: în prezenta ADN-polimerazei (Klenow= ADN-polimeraza I extrasa din celula de Esch. În timp ce clonele de ADN genomic sunt identice pentru toate celulele aceluiaşi organism. se va obţine un numar de clone corespunzADN diferitelor amestecuri (vector plasmidic+segment ADN). Abia din acest moment se poate studia mai departe clona care conţine fragmentul ADN dorit.Din aceasta biblioteca se obţin secvenţe ADN necesare pentru tehnica de hibridizare. lanţul dublu ADNc se va forma din acest lanţ unic ADNc. reprezinta tehnica “împuşcarii” (shotgun).Spre diferenţa de biblioteca genomica ADN. a caror secvenţe nucleotidice trebuie cercetare şi identificate. care rezultă din clonarea de fragmente ADNc se sintetizează artificial în laborator. Acest mod de clonare. Totalitatea acestor clone rezultate din genomul unui organism iniţial reprezintă biblioteca genomica ADN. 281 . care duce la formarea unei biblioteci genomice ADN prin tăierea genomului (cu ajutorul enzimelor de restricţie) potrivit principiului întamplării şi prin unirea fragmentelor rezultate. în terapia bolilor tumorale se intrevede posibilitatea identificarii şi distrugerii tintite a anumitor molecule ARNm. Astăzi. pe o molecula de ARNm matur. astfel încat.cercetarea structurii complete a genelor.coli).cercetarea structurii exonilor şi intronilor. vectorii recombinaţi(vector+ lanţ unic ADNc) vor determina ulterior formarea de clone bacteriene ADNc.cercetarea secvenţelor reglatoare. clonele ADNc sunt diferite pentru diferitele tipuri de celule ale aceluiaşi organism. B. C. şi anume prin hidibridizare colonială. cît şi exoni. necunoscute.plating. aceluiaşi organism. în vectori. pe acest mediu vor supravieţui doar clonele care nu conţin nici un fragment de ADN străin (celule rezistente la tetraciclina). iar diferite fragmente de ADN sunt clonate (în celule bacteriene). Clonele din biblioteca genomica ADN se folosesc pentru: . ceea ce înseamnă ca în fiecare tip de celule poate apare un alt tip de ARNm matur. deoarece toate celulele aceluiaşi organism posedă o înzestrare genetică identical. a coloniilor bacteriene pe un mediu cu tetraciclina. Clonele genomice ADN vor conţine atat secvenţe de introni. aceluiaşi tip de ADN genomic îi corespund alte gene active (exoni). Biblioteca genomica ADN (secvenţe de exoni+introni) Dacă genomul unui organism este secţionat cu enzime de restricţie. prin formarea unui plasmid recombinant. Clonele din biblioteca ADNc se folosesc în special în scopul analizei directe a secvenţelor de baze care codifica un anumit aminoacid sau produsul proteuc final (codificat de respectivul fragment ADNc). . Clona ADN genomica a unuia şi aceluiaşi organism este totdeauna identical şi independenţa de tipul celular. Din acest hibrid.În fiecare tip de celule. drept copie complementară (în prezenţa enzimei reverstranscriptaza). Secvenţa clonelor ADNc este studiată în special prin experimentele de hibridizare. Biblioteca ADNc (ADN copie dupa matriţa de ARNm matur) Reprezintă doar o informaţie pură formată numai din secvenţe de exoni. în timp ce clonele care au pierdut gena de rezistenţa la tetra (în momentul legării plasmidului de ADN STRĂIN). biblioteca ADNc rezultata variaza de la un tip celular la altul. acestea vor fi folosite drept secvenţe ADN cu rol complementar (cu secvenţe ADN cunoscute). corespunzătoare genomului celulei respective de origine. in vederea identificarii unor fragmente ADN noi. Produsul acţiunii acestei enzime va fi o molecula mixta (hibrid): ARNm-ADNc. printr-o tehnică de hibridizare speciala. Tip sticky=enzime care taie cele două lanţuri ale helixului dna în mod franjurat datorită faptului ca şi-au pastrat gena purtatoare de aceasta rezistenţă (este vorba de plasmidul “gol” fără ADN străin ataşat). .

o multiplicare suficienta de secvenţe de ADN este reprezentata de minimum 25 de cicluri de multiplicare. al doilea primer este nucleotide-citozina. pe acest lanţ unic de ADN se poate sintetiza un lanţ complementar cu ajutorul ADN-polimerazei şi în prezenta unui oligonucleotid (15-20 nucleotide) primer (armorsa).Cu ajutorul experientelor de clonare s-a reuşit citirea de secvenţe de ADN de pe lanţul ADN al genomului unui organism. într-o masina automata se desfaşoara 30 de cicluri într-un interval de 4 ore. La capatul 3’ al lanţului ADNc se ataşeaza o coada de nucleotide-guanina cu ajutorul enzimei trasferaza terminala. ADN-polimeraza necesită prezenta pe matriţa a unui oligonucleotid primer cu capatul 3’-OH liber. ƒ dupa scăderea temperaturii se adaugă primerul în exces. Avantajele acestei reacţii sunt urmatoarele: fiind foarte sensibilă. Adaosul de primer se face în exces. primul primer este nucleotide-timina.Pasul urmator îl reprezintă obţinerea unor modificariale acestor segvente ADN. in probele de cercetat (produs biologic). Primerul delimiteaza capatul iniţial al fiecarei din cele doua secvenţe ADN unic lanţ (rezultate din denaturarea ADN-ului dublu lanţ) de multiplicat. şi aceasta sa fie ulterior amplificata enzimatic. Pentru a porni sinteza noului lanţ ADN pe un lanţ ADN matriţa. în 1993. În aceste condiţii fixarea primerului pe ADN-ul unic lanţ reprezintă un proces de hibridizare ce are loc la temperature scăzuta (36-65 grade C). reacţia poate pune în evidenta chiar şi prezenţa unei singure molecule de ADN. Principiul reacţiei. diagnosticarea bolilor genetice pînă la “vanarea” şi identificarea de noi virusuri şi studii de ecologie şi arheologie (studiul ADN-ului) din fosile. În condiţii de laborator în vitro.Urmeaza desfaşurarea PCR cu doi primeri diferiţi utilizaţi simultan. Se foloseşte drept matriţa un ADN monocatenar. Reacţia de polimerizare în lanţ (PCR) A fost numită de Lederberg. 12. cît şi introducerea acestor segmente astfel modificate de ADN în celule sau organisme. ƒ denaturarea ADN-ului genomic (izolat din celule) dublu lanţ sau ADNc (sintetizat cu ajutorul unei molecule de ARNm) la temperature înalta (95 grade C). Lanţ unic de ADNc. la acest capăt urmeaza a se fixa nucleptidele ADN care vor forma noul lanţ. Etapele reacţiei. a. Efectuarea reacţiei PCR poate porni de la punctul a sau b. 5. PCR este folosită pentru cercetarea unor cantităţi foarte mici de ADN dintr-un produs biologic.Acest ADN conţine secvenţe care urmeaza a fi multiplicate (amplificate). “instrumental pentru democratizarea biologiei moleculară”. b. cu mijloace tehnice relative simple. Astăzi exista masini automate (Thermai Cycler) pentru realizarea unor asemenea reacţii repetate. B. unde aceste modificări urmeaza a se exprima. pentru a se obţine o hibridizare primer 282 . sintetizat în prealabil prin trascriere inverse a ARNm. reacţia permite chiar şi multiplicarea unei singure secvenţe de ADN.Această reacţie dă posibilitatea ca dintr-o mixture de ADN să poata fi “pescuită” o singura moleculara de ADN. deoarece reacţia ofera posibilitate multiplicarii (clonarii) ADN-ULUI chiar şi in afara celulei vii. câte unul corespunzator pentru fiecare lanţ ADN (rezultat din ADN-ul dublu lanţ denaturant). A. Spectrul de aplicabilitate al PCR este foarte larg: de la medicina judiciara. Dintre cei doi primeri. cu ajutorul unor tehnici de inginerie genetică (procese artificiale de recombinare ADN). ADN genomic dublu lanţ (de cercetat) izolat din celule şi tăiat în fragmente cu ajutorul enzimelor de restricţie corespunzătoare.

Optimum de activitate al acestei enzime este la 75-80 grade C. ADN-ul astfel extras este supus reacţiei polimerazei în lanţ şi apoi analizat cu ajutorul sondelor genetice prin reacţia de hibridizare. în gelul de electroforeza. de fiecare dată.Primerul va fi încorporate în noul lanţ de ADN format. . a) În diagnosticul medical. Polimeraza utilizată în PCR. care se efectuează. fenilcetonuria). coli). Utilizarea Taq-polimeraza a făcut posibilă automatizarea totala a acestei produceri în maşinile Thermal Cyclers. în aproximativ 4 ore.În acest fel lanţul de ADN este dublat şi. se poate obţine o amplificare de 109 a cantitaţii de ADN. prin tratarea prealabilă a gelului cu etidiumbromid. În acest fel. trebuie începuta o noua serie de cicluri. Diagnosticul bolilor ereditare. în făt. PCR are un spectru de aplicabilitate foarte larg. noul adios de Taqpolimeraza declanşeaza de fiecare dată ciclu următor de sinteza ADN. se folosea ADN-polimeraza Klenow (fragment de ADN-polimeraza I de la e. Aceasta ADN-polimeraza a fost numită Taq-polimeraza. se recomandă. Dacă pentru PCR denaturarea ADN-ului se face la 95 grade C. D. iar apoi benzile sunt făcute vizibile. cu ajutorul ADN-ului amplificat. ƒ începe un nou ciclu cu denaturarea de aceasta dată a ADN-ului dublu lanţ nou sintetizat (în treapta anterior anterioara). Dacă se urmareşte o amplificare ADN mai mare decât cea corespunzatoare la 40 de cicluri PCR. în lumina U. În anii 1980. de controale negative. mai departe.V. În condiţii normale. folosind drept matriţa segmentul ADN lanţ unic de amplificat.lanţ unic de ADN şi nu o hibridizarea între lanţurile unice de ADN rezultate din denaturare. PCR este utilizat în: diagnosticul bolilor ereditare (fibroza chistica.reacţia PCR sa fie însoţită. Pentru sesizarea eventualelor erori sau neajunsuri ale reacţiei PCR. În acest scop. prin aceasta metoda se poate face 283 . Taq-polimeraza este stabila până la 95 grade C. C. o data cu acesta. Produsele ADN obţinute prin PCR sunt separate electroforetic în funcţie de dimensiuni. fiind termolabila. În acest fel. cu ajutorul Taq-polimerazei se pot efectua consecutive 40 de cicluri PCR. această activitate scade cu 50% la 60 grade C şi cu 90% la 37 grade C. anemia Cooley. ƒ cu fiecare nou ciclu ( de denaturare/sinteză a ADN-ului) va fi dublata cantitatea de ADN rezultata din ciclul anterior. această enzima a fost apoi înlocuită cu o ADN-polimeraza ternostabilă. La fiecare nou ciclu al PCR se adaugă Taq-polimeraza proaspătă. ADN-ul extrage din celule proaspat lizate şi din celule fixate şi inglobate în parafina. obţinându-se o amplificare ADN de ordinal 10 la puterea 6-10 la puterea 7. prin determinarea ADN-ului din celulele trofoblastice. Pentru o multiplicare sufienta de secvenţe ADN sunt necesare 2530 de cicluri de reacţii automatizate. un ciclu de PCR este terminat. se poate efectua reacţia în care toţi reactivii se pun de la început în recipient I până la sfarşitul reacţiei nu mai trebuie adaugate noi cantităţi.repetarea de mai multe ori a respectivei reacţii pentru aceeaşi probă. se poate face şi prenatal. sub forma de benzi. obţinut şi diluat de 1000-10000 de ori. în prezenta celor 4 tipuri de nucleotide ADN (adenine/timin/guanine/citidin deoxi-nucleozid trifosfat) pornind de la locul de fixare a primerului. izolată de la o bacterie termifila Thermus acquaticus. dupa cum am mai arătat. ADN-polimeraza se leagă de capatul 3’ al primerului şi sintetizează noul lanţ în direcţia 5’->3’. graţie PCR-ului. cu ajutorul a doua serii câte 40 de cicluri PCR. Amplicabilitatea practica a PCR-ului. ƒ reacţia de sinteza a noului lanţ ADN cu ajutorul ADN-polimerazei. acest nou ciclu si acest ADN nou-sintetizat (prin sinteza mijlocita de ADN-polimeraza). distrofia musculara Duchenne. Apoi se realizeaza hibridizarea ADN-ului cu sonde genetice specifice prin metoda Souther Blotting. .

prin deletia. 284 . dureri abdominale. spalatura bucala (cu celule epiteliale). Neisseria meningitides. diagnosticul bolilor infecţioase. cât şi microorganisme de sol care au suferit în timp modificări genetice. În arheologie PCR a fost utilizată până în prezent şi pentru analiza ADN provenit din mumii egiptene vechi de mai bine de 2400 de ani. în acest caz se folosesc drept probe. Pentru diagnosticarea infecţiei HIV într-o encefalita declanşată de acest virus. în special în investigarea donatorilor de sânge şi de organe.determinarea prenatal pentru sexul copilului şi se poate pune şi diagnosticul unei eventuale boli genetice. pe glob. virus Epstein-Barr. probe uscate de sânge. recoltarea de probe reprezinta un stres minim pentru bolnav. infecţia cu virus herpes simplex. În studii ecologice Cu ajutorul PCR s-a reuşit evidenţierea unui număr de microorganisme în probe de pământ şi apă. Boala Whipple a fost semnalată pentru întâia oara în anul 1907. În medicina judiciară PRR este folosit pentru evidenţierea identităţii unui fir de părsau a unei cantităţi foarte mici de sânge sau spermă. PCR mai este utilizat în diagnosticul urmatoarelor boli infecţioase: hepatita virala. b. c. reuşind sa se demonstreze ca această tulpina ar reprezenta rezultatul unor modificări genetice suferite de tulpina Vibrio cholerae grup 01 biotip eltor. Clostridium difficile.virus papollima. d. Diagnosticul infecţiei HIV cu ajutorul PCR-ului se poate face în stadiile prococe ale infecţiei.PCR poate da un rezultat precoce pozitiv chiar şi în prezenţa unei singure celule infectate cu HIV ( din materialul de cercetat ). Astăzi PCR poate fi folosită în combinaţie cu metoda fingerprinting în aceleaşi scopuri. metabolice (enzimopatii). pierderi în greutate. Mycobacterium tbc. nu este necesara o proba de ţesut cerebral. epitelii de fir de par. au fost analizate microorganisme care până astăzi nu au putut fi cultivate pe medii de cultură. pentru detectarea şi identificarea agenţilor patogeni. concomitant cu inserţia unui segment nou de 35 kb. în Bengal). Boala whipple se manifesta clinic prin astralgii migratorii. în 1992-1993. cu ajutorul reacţiei PCR au fost efectuate studii genetice asupra tulpinei de Vibro cholerae grup 0139 (izolata pentru întaia oara. febra. de exemplu în boala Whipple. apariţia în ganglionii mezenterici de infiltrate macrofagice proeminente. atunci când toate celelalte reacţii serologice sunt înca negative. de pe ADN-ul cromozomial. Pneumocistis carinii. Recent.. depozite de grasime. probabil microbiană fără a fi însa posibilă evidenţierea vizuală. ci este suficienta doar o proba de LCR. imposibil de identificat prin posibilitaţile clasice cunoscute. diaree. este primul exemplu din partologia umană în care s-a emis ipoteza prezenţei posibile a unei bacterii necultivabile. În general. pentru un diagnostic prin PCR. În urma recoltarii de lichid amniotic este supus determinarii cu ajutorul PCRului sau al anticorpilor monoclonali. în acest fel fiind posibila determinarea de defecte genetice cromozomiale. S-au postulat apoi şi alte boli de etiologie posibil microbiana fara a fi însa posibilă evidenţierea prezenţei unor microorganisme. PCR este utilizat şi în identificarea unor germeni microbieni ramaşi până astăzi necultivabili. în aceste cazuri fiind necesare alte metode decât cultivarea pe medii de cultura. Noile metode îşi au rădăcinile în filogenetica moleculara. a unui segment de 22 kb. Introducerea diagnosticului rapid al infecţiei HIV prin PCR este astazi absolut necesara în practică. prin identificarea prezentei acidului nucleic viral în sânge (şi anume acidul nucleic viral fixat în genomul celulei limfocitare umane).

B. la această analiză s-a lucrat trei ani în 35 de laboratoare din lume. A. genom care conţine circa trei miliarde de perechi de bze (50 000 – 100 000 de gene). Metoda enzimatică Tehnica Sanger Principiu: se determină secvenţele de baze nucleotidice pe copia de acid nucleic şi prin complementaritate se deduce secvenţa de baze de pe lanţul de acid nucleic de origine. tehnica Maxam. înrudirii dintre proteine. Cu ajutorul acestei proceduri s-au obţinut informaţii şi asupra materialului genetic inclus în cele 23 de perechi de cromozomi umani. Primerul este stfel selectat încât capătul 3' să se 285 . preparat semiautomat prin tăiere. pe lanţul unic AN se fixează un primer (moleculă starter sau amorsă). urmat la scurt timp de cel de Mycoplasma genitalium. În 1995 a fost terminată secvenţierea completă a primului genom bacterian.Gilbert ( de obicei combinată cu metoda Sanger). Ca urmare. Condiţia de baza pentru realizarea acestei secvenţieri este prezenţa unui număr suficient de copii ale moleculei de ADN. tehnica Sanger (Chain Termination Tehnique). În prezent este în curs de desfăşurare proiectul de cercetare asupra genomului uman.identificarea unuio număr de gene. Acest primer ste un oligonucleotid scurt. Acest lucru se poate realiza prin clonarea ADN sau prin metoda PCR. b.locul relativ al genelor pe cromozomi. Aceste fragmente obţinute pot fi apoi separate electroforetic şi analizate. Prin descifrarea acestor secvenţe de baze se poate ajunge la delimitarea genelor şi la stabilirea secvenţelor de aminoacizi codificate de o singură genă. cu ajutorul enzimelor de restricţie. . Metoda chimică. cu ajutorul metodei de secvenţiere ADN şi de analiză a secvenţelor nucleotidice din aceste structuri. Curând vor fi terminate şi secvenţierile complete ale genomurilor bacteriene Escherichia coli. Metode Pentru secvenţiere se folosesc două metode: a. indirect. 6. Metoda enzimatică. . dovedindu-se că conţine 315 357 perechi de nucleotide şi 200 de gene. şi anume cromozomul III. cea a proteinelor corespunzătoare pot furniza date cu privire la conformaţia proteinei. funcţiei proteice.ului Analiza structurii ADN a început o dată cu anii '70. a. Bacillus subtilis. Principiu Secvenţierea ADN (sequencing) înseamnă tăierea lanţului ADN în secvenţe şi analiza ulterioară a secvenţelor de baze nucleotidice din aceste fragmente.12. Acest studiu a fost posibil datorită folosirii enzimelor de restricţie (endonucleaze). La Los Angeles şi la Heidelberg există în prezent bănci de date în care au fost strânse toate secvenţele ADN cunoscute până în prezent.cauzele unor boli genetice. La drojdii (drojdia de bere – Saccharomyces cerevisiae). a unui fragment ARN. Astăzi se ştie că doar 3 % din genomul uman reprezintă gene funcţionale (exoni). analiza secvenţială a ADN-ului şi. SECVENŢIEREA ADN. Methanobacterium thermoautotrophicum. şi anume: . a fost secvenţiat pentru prima dată un cromozom. care pot tăia moleculele de ADN în fragmente de cîteva sute până la câteva mii de perechi de baze. Etapele reacţiei: lantul dublu de acid nucleic (AN) aste adus la forma de AN unic lanţ. cât şi asupra bolilor produse prin mutaţii. restul de 97 % din genom reprezintă doar „balast genetic” a cărui semnificaţie este încă necunoscută. Genomul multor virusuri a fost total secvenţiat. Secvenţierea ADN este o variantă a tehnicii de recombinare ADN cu ajutorul căreia se poate stabili secvenţa de baze din molecula ADN. cel de Haemophilus influenzae.

necodificatoare de proteine. FINGERPRINTING GENOMIC (amprente de ADN) a.U. spermă). .zona spacer ce conţine gene criptice (silenţioase). . Această reacţie de sinteză a ADN-ului se va desfăşura în patru variante. sinteza lanţului ADN se va opri acolo unde în locul unui dNTP se va îngloba un ddNTP corespunzător.înalt repetitive 7 – 10 %. rădăcini ale firului de păr. şi anume: . Tehnica RFLP cuprinde următoarele etape: .gene structurale pentru sinteza de ARNt.7. ƒ 20 – 30 % moderat repetitive. concentraţie 5 %). Principiu Pe baza analizelor de secvenţiere a ADN-ului.ADN-uri satelite înalt repetitive. Apoi se face citirea bazelor colorate de pe gelul de electroforeză prin autoradiografie.A. 12. În acest punct se va opri reacţia polimerazei. dGTP. salivă. de pe molecula ADN. s-au realizat aparate automate pentru citirea secvenţelor de baze nucleotidice din acizii nucleici cu viteza de 7 000 – 8 000 secvenţe de baze pe zi. 286 . şi anume de pe zona ADN. aceeaşi secvenţă de 300 perechi de nucleotide se repetă de 30 000 – 1 milion de ori dispersat. netranscriptibilr. în locul marcării radioactive. fiecare secvenţă cu câteva sute până la 6 000 de perechi de nucleotide se repetă în 20 – 30 000 de copii. Genomul uman conţine trei miliarde de perechi de nucleotide. unde determinarea secvenţelor se face pe lanţul copie. dTTP. are loc sinteza lanţului ADN complementar (după modelul matriţei AN) în prezenţa celor patru dezoxinucleotid trifosfaţi (dNTP: dATP.Tehnica RFLP Cu ajutorul acestei tehnici se pun în evidenţă zonele de ADN variabil de la individ la individ. dintre care: ƒ 70 % reprezintă secvenţe unice identice la toţi indivizii. lanţul de acid nucleic nou sintetizat cu un nucleotid marcat este separat prin gel elecroforeză. fiecare bază este colorată cu altă substanţă fluorescentă. În ultimii ani. ARNr şi histone. a unui didezoxinucleotid trifosfat (ddNTP) şi a ADN-polimerazei I sau reverstranscriptazei. prin tehnica Maxam-Gilbert determinarea secvenţelor se face pe lanţul de acid nucleic de origine. s-a demonstrat că fiecare individ este caracterizat printr-un fingerprinting genomic (un pattern individual al regiunilor hipervariabile din ADN-ul genomic. dCTP). se izolează ADN-ul genomic din celulele unui organism (diferite ţesuturi. . sânge.potrivească prin complementaritate. Aceste tipare de fragmente de ADN individual sunt reprezentate de o amprentă RFLP specifcă ( polimorfismul de lungime al fragmentelor de restricţie). în S.urilor minisatelizate). Tehica se bazează pe o modificare chimicăaunei baze şi o tăiere specifică la nivelul altei baze (de exemplu adenina). ƒ 30 % reprezintă secvenţe repetitive. cele patru molecule de ADN dublu lanţ obţinute sunt denaturatze prin căldură.Fragmentele de ADN (dublu catenar) sunt supuse migrării bidimensionale într-un gel denaturat (conţinând un agent chimic denaturat ca ureea. Pentru determinarea acestor tipare individuale. b. pe toată lungimea genomului. dintre care unul este marcat.ADN-ul extras este supus acţiunii enzimelor de restricţie. în laboratoarele de Genetică ale Universităţii Berkeley. Acest primer este înglobat într-un vector sau secvenţă cunoscută. în fiecare din variante fiind marcat altul din cele patru dNTP-uri. Metoda chimică Tehnica Maxam-Gilbert Spre deosebire de tehnica Sanger. pe lanţul ADN de cercetat. într-un punct. . Aceste reacţii au loc pe lanţul ADN originar. b.

În cazul examinării singulare ( a informaţiei genetice per individ).- Benzile de ADN unic lanţ obţinute în gel sunt supuse colorării cu etidiumbromid.s-a analizat ADN-ul provenit de la mumii egiptene vechi de mai bine de 2400 de ani (prin clonare şi secvenţierea unor fragmente ADN de circa 3400 de baze). se preferă metoda Southern Blotting a cărei capacitate discriminatorie este considerată mai bună. c. vegetală. 287 . se recurge la PCR pentru amplificarea cantităţii de ADN. . . animală sau umană. . . Tehnica este considerată astăzi metoda universală pentru determinarea prezenţei/absenţei unei anumite amprente de ADN în orice sursă de origine bacteriană. dar nu face şi analiza polimorfismului de lungime a fragmentelor. în mod deosebit. heterozigoţii).urilor între generaţii). .stabilirea de relaţii genetice între diferite specii pe baza structurii ADN-ului.pe baza existenţei RFLP-urilor au fost amplificate şi analizate secvenţe nucleotidice din fragmente ADN provenite de la specii dispărute.v. pentru diagnosticul midificărilor genetice din celulele tumorale de la persoane cu carcinom mamar (se prepară şi se compară amprente de ADN din celulele tumorale/elemente figurate sanguine cu condiţia ca în proba de sânge să nu existe celule modificate oncogen. măsura frecvenţa mutaţiilor în genomul uman.diagnosticul paternităţii. În medicina clinică . în vederea încadrării taxonomice a unor noi agenţi infecţioşi. acest criteriu fiind superior celui al sistematizării de până în prezent.în oncologie. Determinarea RFLP pentru organismele eucariote. metoda amprentelor ADN este utilă pentru dovedirea unei înrudiri (amprenta genetică diferă de la individ la individ.stabilirea paternităţii unor păsări de pradă ale căror ouă au fost clocite de părinţi adoptivi. având în vedere că variaţiile de ADN. În arheologie . În biologie .Aplicaţii ale metodei amprentelor ADN În medicina judiciară: . . urmărirea criminalului poate fi condusă în funcţie de urmele găsite: amprente individuale prezente în resturi de piele. în analiza de likage şi determinarea instabilităţii genetice. Benzile ADN sunt vizualizate prin transiluminare la u. în cazul urmăririi transmiterii la descendenţi. Dacă materialul genetic se află în cantitate foarte mică.stabilirea polimorfismului genetic în interiorul aceleiaşi specii (de exemplu. păr.Tehnica AFLP Această tehnică ce combină principiul analizei RFLP cu cel al reacţiei PCR înalt specifică. se potriveşte în mare parte la rude şi este identică la gemenii univitelini). . are semnificaţie. efectuat pe bază simplelor caractere morfologice. inclusiv omul. a informaţiei genetice parentale (prin compararea fringerprint. Această tehnică evidenţiază atât prezenţa/asenţa fragmentelor de restricţie.stabilirea interrelaţilor virale şi bacteriene pe bază de amprente ADN.urile minisatelite se moştenesc după legile mendeliene.în criminalistică.prin introducerea tehnicii de fracţionare a segmentelor de restricţie şi separării acestora în gel cu gradient denaturat. în viitor. sânge. se va putea. se vor putea realiza analize de linkage şi cartare de noi gene implicate în boli genetice. d. cât şi polimorfismul de lungime al respectivelor fragmente.se va putea analiza instabilitatea genomului şi a relaţiei acestuia cu senescenţa şi neoplazia.în boli genetice. . spermă.urmărirea epidimiologică a circulaţiei agenţilor infecţioşi pentru determinarea patternurilor RFLP la virusuri şi tulpini bacteriene. detectează numai prezenţa sau absenţa fragmentelor de restricţie.

măsurarea de ureii din rinichiul artificial. .analiza produselor alimentare. Cu toate acestea. atât pentru cercetare. Aceste metode sunt. cu pierdere de reacţii. pentru glucoză. Ţinând seama de complexitatea acestei problematici. aminoacizi etc.şi multi strat): metabolici. senzori biologici – pentru sistemele naturale ale fiinţelor vii (organe de simţ: văz. ne-am propus enumerarea principalelor tipuri de biosenzori moderni şi tradiţionali: . în biotehnologie este necesară. . În domeniul medical. pentru analiza componentelor mediilor de cultură. gluconat. de exemplu supravegherea producţiei în industia chimică şi alimentară. alcooli. . acizi nucleici. această metodă este de neînlocuit în stabilirea diagnosticului bolnavilor. amine. 288 . enumerăm: . . . Determinarea selectivă şi cu sensibilitate mare a unui număr crescut de combinaţii are o deosebită importanţă. coresterol. printre altele. lactat. O dată cu progresele remarcabile din domeniul analiticii instrumentale.1. cât şi pentru diferite ramuri ale economiei. De asemenea.. electrochimici. Biosenzorii – sisteme de coantificare a informaţiilor viului Problema biosenzorilor este un capitol al biotehnicilor de cea mai mare importanţă –mai ales în ultimii ani—dar şi extrem de complicată şi vastă. precum şi de evidenta dezvoltare a domeniului biosenzorilor şi a aplicaţiilor acestora în biotehnologii. . mono. auz. măsuri spectrometrice şi spectroscopia absorbţiei atomice.senzori cu receptori. cromatografia fluxului de lichid (fluidităţii) la presiuni ridicate. imunosenzori optici. de exemplu cromatografia gazoasă. piruvat. biofizica şi biocibernetica. dezvoltarea măsurătorilor de investigaţie selective şi uşor de manevrat reprezintă o problemă cheie a analiticii. potenţiometrici. precum şi alte ştiinţe antecesoare acestora.senzori care au la bază reacţii de tip imunitar: cu dispozitiv membranar. cercetătorii şi tehnicienii cu preocupări în acest domeniu au propus chiar o diferenţiere semantică a acestor sisteme de cuantificare a informaţiilor ce pot fi obţinute în diferitele funcţiuni ale lumii viului.controlul proceselor în industria microbiologică şi în protecţia mediului.) iar termenul de biosenzori să fie atribuit generic oricărui sistem simplu sau mixt (natural sau construit de om) care să înregistreze la nivel micro informaţia circulantă într-un sistem viu. implementate doar în cadrul laboratoarelor. s-a ajuns la obţinerea unei înalte selectivităţi în microanalitică.senzori enzimatici amperometrici (monoenzimatici şi dienzimatici. în combinaţie cu microelectronica. De curând.monotorizarea permanentă a pacienţilor cu senzori implantaţi. Dintre aplicaţiile biosenzorilor. Domeniile de studiu primar pentru a cunoaşte sau a fabrica aceşti biosenzori sunt biochimia.utilizarea biosenzorilor pentru laboratoare clinice şi chimice. Astfel.Capitolul 13 BIOSENZORII 13.senzori piezoelectrici. pipăit etc. datorită costurilor ridicate.inregistrarea glucozei în sânge. . . amperometrici. a fost propusă o terminologie care să se refere la traductori pentru toate sistemele de înregistrare şi prelucrare a informaţiei ca utilizări şi în biologie. inclusiv microtehnologiile speciale din domeniul micromecanicii şi microelectronicii. galactoză. fenoli.

într-un cuvânt. necesitatea recepţionării cât mai complete şi mai exacte a acestei forme de existenţă a universului. O altă serie de aparate au fost concepute pentru prevenirea incendiilor sau decelarea fenomenelor de poluare sau de toxicitate în mediul înconjurător. Cercetările de bionică au adus noi clarificări privind simularea şi extrapolarea senzorilor naturali (din organele de simţ) cu posibilităţi de utilizare nu numai în biomedicină dar şi în dirijarea unor procese industriale. Sunt suport al informaţiei sau sunt catalizatori ai informaţiei cognoscibile? . sistemul neuro-endocrin crează şi manipulează informaţia. Aceste preocupări. apare interesul omului pentru abţinerea unor captatori cît mai fideli ai informaţiei primite de la diferite sisteme vii sau nevii. Se creează fireşte. Ştiinţa şi industria computerelor a făcut un mare pas înainte când pe lângă hard-ware şi soft-ware a adăugat brain-ware.Impactul psihologic între necesitatea şi obligaţia de a consuma mereu mai multă informaţie şi nevoia de adaptare a omului la lumea informaţională. includă date ştiinţifice de activitate relatate de specialişti care au lucrat nemijlocit la această problemă.Raportul dintre cantitatea totală de informaţie existentă şi utilizată este constant? . Impactul informaţional al biosenzorilor Ştim din ce în ce mai exact felul în care sistemul genetic stochează şi distribuie informaţia. decât acum 1 milion de ani? . au creat o serie de noi întrebări atât la nivelul utilizatorilor cât mai ales a specialiştilor. Dacă în domeniul tehnologiilor se pare că eforturile pot fi suficient determinate. Dezvoltarea roboticii a crescut şi mai pregnant importanţa senzorilor. senzorii îmbrăcau forma instrumentaţiei utilizată în laboratoare pentru cercetări experimentale. Senzorii optici bazaţi pe microcamere TV au fost suplimentaţi cu sisteme de recunoaştere a formelor şi imaginilor albnegru şi color precum şi cu analizori termici. în vederea dotării roboţilor cu asemenea capacităţi de orientare şi de lucru. 289 .Natura este mai bogată astăzi în informaţie liberă.Informaţia este delimitată strict şi poate creşte prin adiţionare sau este holografică? . în domeniul cunoaşterii biologice şi medicale curiozitatea şi motivaţiile sunt din ce în ce mai puternice.2.Creşterea utilizării informaţiei şi necesitatea cuprinderii sale de către sistemul nervos uman. Ne bazăm. pe experienţa didactică şi de cercetare dar şi pe o bogată bibliografie adunată în timp. în prezent aria preocupărilor în vederea obţinerii unor date dinamice în studiul proceselor a conturat în profunzime imaginea despre utilitatea şi importanţa senzorilor. recepţionată de om drept componentă a tetradei care descrie o formă de echilibru substanţă-energie-informaţie-timp. poate genera. cu precădere în ultimii 7-8 ani. pe măsură ce timpul se desfăşoară iar numărul populaţiilor biologice creşte. peste anumite limite. câteva din acestea. 13.Tot atît de firesc. ceea ce i-a făcut pe mulţi să afirme că secolul următor va fi secolul biologiei. o patologie specifică? . nevoia de a avea senzori sensibili şi fiabili pentru orice demers în domeniul cunoaşterii. departe de a rezolva toate problemele. circulantă. se eliberează în proporţie geometrică informaţia care caracterizează dinamica atât a. sistemul imunologic prelucrează şi utilizează informaţia.Semnalele conţin informaţie.Emiterea sau culegerea informaţiei este uniformă sau periodică? Acţiunea sa asupra receptorilor este ritmică sau continuă? .Într-o primă parte dorim să facem o analiză a unor probleme şi în acelaşi timp un studiu paralel care să. creează noi probleme? Lista acestor întrebări poate continua iar răspunsurile sunt departe de a fi complete. în realizarea calitativă a analizei şi sintezei propuse. spre exemplificare. sistemelor vii cît şi a celor considerate neînsufleţite. Dacă cu mulţi ani în urmă. . Iată succint. Dezvoltarea automaticii a solicitat intens crearea unor noi sisteme de culegere rapidă a informaţiei.

al modului de acţiune al microbiocurenţilor. În aceste situaţii aparatura de măsurare întâmpină greutăţi din ce în ce mai mari începând cu selecţia semnalului din zgomotul de fond şi înlăturarea bruiajelor şi până la obţinerea unor valori individualizate care pot fi interpretabile sau pot constitui valori de referinţă. În acest context. dar diferenţiat. a cunoaşterii algoritmului de modificare a raporturilor de electroliţi şi a pompelor ionice. Tehnologia din momentul de faţă nu este însă suficientă pentru a ne oferi rezolvări concrete şi acest fapt face să considerăm că elaborarea şi cunoaşterea biosenzorilor se află încă în domeniul pionieratului. este mult mai densă. 13. Modelul biologic pătrunde impetuos în tehnică. Cu toate acestea. traductoarele biologice. Acum ele se perfecţionează rapid. cercetarea ştiinţifică actuală încearcă să elucideze separat sau integrat modul de acţiune al circulaţiei pe canale informaţionale a vectorilor semnalelor stimulatori sau inhibitori la nivelul diferitelor verigi biocibernetice. biosenzorii . Dacă ne referim la achiziţiile dobândite în cadrul dezvoltării ontogenetice şi filogenetice. rezistive etc. intensitatea semnalelor şi informaţiilor culese fiind în funcţie de capacitatea receptorilor de a vehicula pe canalele specifice fluxul informaţional. senzorii construiţi de om se supun legilor naturale descrise de chimiafizică. a electricităţii „chimice" a enzimelor de restricţie şi recombinare. fiind de fapt modele ale aplicaţiilor curent utilizate de cercetările biofizice. Pe măsură ce coborâm la nivele de organizare mai profunde.bioizi din ce în ce mai perfecţionaţi. S-a născut un nou domeniu. utilizând probabilităţi neinvestigate încă. pe scara biologică. de sensibilitatea şi modelele fixate repetitiv pe sistemele de memorare ale organismelor vii. gradul de diferenţiere a prelucrării şi utilizării semnalelor din mediul intern şi extern este diferit în funcţie de complexitatea organismului studiat. În momentul de faţă. Traductoarele clasice (cele inductive. Cu puţin timp în urmă au apărut primele biocipuri. integrarea psiho-neuro-endocrino-imunologică complică procesul de înţelegere al mecanismului şi modului de acţiune selectiv a senzorilor biologici.Această triadă deschide de pe acum posibilităţi nebănuite puterii de calcul şi stocare în informatică. Variaţia rapidă. vizuali. apărând noi componente având ca suport materia vie. calitatea informaţiei prelucrate este dependentă de structura anatomo-fiziologică. auditivi etc. a principalelor căi şi modele reale în care selecţia informaţională acţionează. în timp util. Metodologia de cercetare a proprietăţilor senzorilor biologici Sensibilitatea oricărui sistem de măsură este condiţionată în mare măsură de calitatea traductoarelor utilizate. cantitatea de informaţie deşi aparent scade. Utilizarea unui organism viu sau a unei 290 .3.) au intrat în competiţie cu o nouă clasă de traductoare. a efectelor de fineţe din interacţiunea macrocosmos şi microcosmos. În ceea ce priveşte senzorii naturali biologici (tactili. capacitive. în efortul de a depăşi experimentalul posibil şi în speranţa de a deschide noi ferestre în domeniul cunoaşterii. Ca în orice domeniu. Condiţionarea genetică joacă un rol determinant în acest caz. Mintea umană încearcă un efort de autodepăşire în înţelegerea unor variante noi matematico-logice de utilizare de noi limbaje. Fiabilitatea lor este relativ mare dar aproape în totalitate determinată de tehnologiile utilizate. La om. culegerea şi prelucrarea informaţiei se face etapizat pe mai multe nivele structural-energetice. Fără îndoială că natura a creat o multitudine de biosenzori care rezolvă pe plan biologic aceste probleme. cuantificarea energeticoinformaţională este mai greu de realizat pentru cercetători.). în timp a acestor fluxuri informaţionale constituie un impediment destul de serios al cunoaşterii reale. a biocomunicării şi modificarea câmpurilor ce acţionează în sfera biologicului. sunt întreprinse cercetări aprofundate privind reglarea schimburilor la nivelul membranelor celulare.

cât şi de dificultăţile pe care aceşti senzori le pun în faţa cercetătorilor privind stabilitatea şi reproductibilitatea semnalelor preluate. Deşi rezultatele obţinute au depăşit faza de laborator. extinderea pe scară largă a acestor senzori este încă limitată. Substratul biologic utilizat este de cele mai multe ori o parte specializată dintr-un sistem viu. ridică o serie de probleme. Ea trebuie judecată prin prisma caracteristicii puternic neliniare a interfeţei organism-mediu. Bose. cum ar fi tehnica de prelevare fără traume esenţiale. majoritatea măsurătorilor implicând aplicarea. vizează îmbunătăţirea performanţelor aparatelor de măsură. în scopul obţinerii unor informaţii asupra mediului înconjurător nu este o idee nouă. De exemplu. dar a căpătat o dezvoltare explozivă doar în ultimii ani. Majoritatea studiilor efectuate asupra utilizării senzorilor biologici în măsurătorile fizice. deşi beneficiază de avantajul selectivităţii specifice unui organ specializat. permite abordarea mai simplă a metodelor de interpretare. atât de considerente de ordin tehnologic. enzimă). răspuns la stimul uşor de recunoscut.porţiuni din acesta (ţesut. de fizicianul C. tehnica de implementare a electrozilor şi natura materialului din care se execută aceştia. de exemplu.problema revenind în a se determina zona sau punctele de măsură şi metodologia de interpretare a rezultatelor în funcţie de tipul şi de natura interacţiunii urmărite a se măsura. Chiar dacă se asigură toate condiţiile de mai sus partea prelevată nu va beneficia de interacţiunea sa cu întregul sistem. se cunoaşte că răspunsul electric al unei fibre nervoase este diferit la măsurătorile în vitro faţă de cele „in vivo”. motiv pentru care răspunsul obţinut poate fi diferit sau deformat. în vederea reducerii perturbaţiilor în funcţionarea porţiunii prelevate. când tehnica de calcul şi progresele tehnologice au permis-o. la un preţ de cost scăzut. 291 .153). Ea a apărut pe la începutul secolului.4. prezenţa unor zone de rezistenţă negativă (fig. Aparatura de măsurare Cunoaşterea influenţei aparaturii de măsura asupra senzorului biologic este esenţială în sensul reproductibilităţii măsurătorilor efectuate. celulă. prin cercetările efectuate de exemplu. Tehnologia actuală permite izolarea unor enzime şi implementarea lor în sisteme de măsurare oferind acestora sensibilitate şi selectivitate ridicată. asigurarea condiţiilor de viaţă pe durata cât mai lungă a porţiunii prelevate. 13. că membranele biologice (i) prezintă o caracteristică neliniară a curbelor tensiune-curent. Mergând mai spre concret. Caracteristica măsurată scoate în evidenţă două aspecte deosebite: asimetria (valorile curentului în cele două sensuri nu sunt egale pentru o aceeaşi tensiune aplicată). Preluarea unor semnale electrice de la părţi ale unui organism viu. fapt ce determină o reducere a interacţiunilor pe care partea o are în cadrul întregului. Dacă se ţine seama de necesitatea imobilizării pe durata măsurătorilor a organismului viu. se constată.în sensul deschiderilor şi intra-deschiderilor pe care o manifestă. Tendinţa de abordare globală a interacţiunilor unui biosenzor cu mediul înconjurător. . se loveşte de cele mai multe ori de o inconsecvenţă în metodologia experimentală în care metodele clasice nu sunt organic integrate cu cele noi apărute. Din acest motiv se consideră o variantă posibilă de utilizare ca senzor biologic a unui organism întreg. În momentul de faţă numeroase măsurători din domeniul chimiei beneficiază de aceasta categorie de traductoare. se poate aprecia că planta poate răspunde cel mai bine acestei cerinţe (imobilizare naturală). şi deci.pe suprafaţa organismului viu a unor electrozi şi conectarea acestora la un sistem electronic de măsurare. în sensul creşterii-sensibilităţii şi selectivităţii faţă de mărimile măsurate.

O primă clasificare a unor biosenzori: . Î n j u r de 500 sunt oxidoreducătoare. măsurându-se astfel concentraţia de substrat.senzori microbieni. asemănătoare prin modul de identificare cu punctele de acupunctură. Din aceste motive. în special în sensul variaţiei zonei de rezistenţă negativă. Biosenzorul poate fi definit ca dispozitiv (de regulă electronic) ce foloseşte molecule de interes biologic pentru a detecta molecule specifice. dar pentru aceasta este necesară o reglare sigură a sistemelor folosind modele matematice adecvate şi o informaţie cât mai completă asupra lor. . Dacă practic mărimile fizice pot fi măsurate cu succes. din circa 2000 de enzime. stabilitatea electrozilor enzimatici 292 . Stabilitatea enzimei este foarte importantă pentru realizarea măsurătorilor. Imobilizarea este ireversibilă. În prezent. Pot fi realizate noi industrii de înaltă eficienţă.senzori enzimatici. În cazul metodelor fizice imobilizarea este reversibilă. biodetectorii (biosenzorii) trebuie s ă rezolve această problemă. Senzorii enzimatici conţin o enzim ă determinată. Spre deosebire de acestea ele sunt grupate în zone pe suprafaţa frunzei. sunt cunoscute circa 50 de oxidaze. 153 Curba caracteristică tensiune – curent Cercetările efectuate asupra utilizării plantelor ca senzori biologici au scos în evidenţă o dinamică a acestor curbe. De asemenea sa constatat existenţa pe suprafaţa frunzelor a unor puncte de rezistenţă electrică scăzute. nici cu radiaţii şi n i c i printr-un alt procedeu.5. care este imobilizată după o tehnică convenabilă şi un senzor fizico-chimic corespunzător. În biofermentoare folosirea biosenzorilor este dificilă din motivul c ă nu pot fi sterilizaţi termic ş i chimic. De asemenea.imunosenzori (ca antigeni şi anticorpi). folosite în tandem cu electrodul Clark pentru măsurători amperometrice de concentraţii pentru diferite substanţe. Posibilităţi de folosire a biosenzorilor în biotehnologie Procesele biotehnologice sunt folosite tot mai des în practică pentru a obţine produse utile. Enzima reacţionează selectiv cu substratul său.senzori ca organite celulare. nu sunt direct folosibili î n aceasta arie tehnologică. Sunt folosite membranele semipermeabile. Poate consta dintr-un biocatalizator imobilizat şi dintr-un aparat fizico-chimic care transformă informaţia chimică într-un semnal electric. în schimb parametrii chimici intercelulari sunt mai dificil de măsurat. Prin metode chimice se realizează legătura covalentă între e n z i m a şi substrsatul solid. . 13. mai ales la construirea biosenzorilor electrochimici. numai 30 sunt de interes comercial. neidentificându-se o lege de amplasare. . catalizând reacţii c u cedare de electroni.Fig. Imobilizarea de enzime şi celule pe purtător s e face cu metode fizice şi chimice.

154 . Biosenzorii electrochimici au la bază un electrod chimic selectiv.nu este suficientă pentru măsurători de lungă durată.biosenzori bazaţi pe metode electrochimice.biosenzori electronici. Senzorii microbieni construiţi pe un principiu electrochimic pot fi împărţiţi astfel: . Glucoza difuzează prin membrane (5) cu grosimea de 5 µm şi cu p o r i de 0. 4 – membrană cu enzimă imobilizată.+ 02 + 2H20→4AgCl + 40H(4) β+ D-glucoza + 0 2 glucozooxidaza glucono-&-lactoză +H202 Substrat +enzimă ↔ produs+ enzimă oxidată Enzima oxidată + intermediar ↔ enzime + intermediar oxidat + profoni Reacţia la electrod este : Intermediar oxidat ↔intermediar + electroni Ex. 2 – anod.biosenzori cu procese de combustie.03 µm care blochează enzime ş i coloizi care ar deranja zone de reacţie. . Inhibitorii din substratul de fermentaţie induc erori mari de măsurare. (OH3C5H4)2Fe. 154). Se determină selectiv o substanţă care apare în reacţia biochimică. Curenţii de semnal obţinut de la traductor sunt proporţionali cu concentraţia de glucoză din probă. . Sistemul de reacţii se poate schematiza astfel: (1) H202→2H+ +O2 + 2ē (2) 2AgCl + 2ē→2Ag + 2Cl(3) 4Ag + 4Cl. 5 – membrană de policarbonat. Dăm ca exemplu electrodul de glucoză (fig. . Când glucoza ajunge în stratul de mijloc se formează H202. (HOOC C5H4)FeC5H5. H202 difuzează la anod şi acolo are l o c reacţia (1). aceste microorganisme conţin enzime de interes. . de intermediari : (C9H5)2Fe. 293 .senzori cu determinarea amperometrică sau potenţiometrică a metaboliţilor (substraturi electroactive). Fig.Schema unui biosenzor electrochimic cu electrod de glucoză 1 – catod. A treia pelicula este o membrană de acetat de celuloză c a r e lasă s ă treacă uşor H202 dar reţine reductori.senzori cu determinarea amperometrică a activităţii respiratorii. Senzorii microbieni constau din microorganisme imobilizate într-un suport poros. proporţional cu viteza de difuzie a glucozei. O clasificare a biosenzorilor după metoda folosită în prelucrarea informaţiei prelevate de aparate fizico-chimice ar putea fi următoarea: . 3 – membrană de acetat de celuloză.biosenzori electromagnetici. .biosenzori optici.

3 – membrană calogenică cu bacterie. Trecând prin schimbătorul de căldură aceasta se încălzeşte până la o temperatură dată. În figura 155 este prezentată schema unui electrod de glucoză microbian bazat pe determinarea amperometrică a activităţii respiratorii a celulelor imobilizate de Pseudomonas fluorescens. Corpul este prezentat de un calorimetru adiabatic în flux. Aceşti tranzistori absorb ioni din soluţie prin învelişul ionoselectiv modificând curentul prin tranzistor. Prin el trece o soluţie tampon. au încă o aplicabilitate redusă (ex. 156 . Glucoza şi O2. dar din cauza complexităţii. Ca exemplu. Fig.Termistor enzimatic 1 – termostat. poate fi dat termistorul enzimatic şi microbial (fig. spectrometrie de masă cu enzime pentru glucoză.1-1 ml). Fig. Precizia măsurării este bună. glutamat. Se măsoară consumul de oxigen care este direct legat de concentraţia de glucoză. Timpul de răspuns este destul de lung (circa 10 min). Biosenzorii cu produs secundar de combustie se bazează pe măsurarea unei substanţe eliberate într-un proces biochimic enzimatic. ca urmare a procesului din tub. lactoză. folosesc un electrod Clark pentru p02 p r i n c a r e se determină amperometric activitatea respiratorie a microorganismului folosit. 156). L-aminoacizi). timpul de măsurare scăzând la circa 30 s. glucoză. în tubul de curgere cu enzima imobilizată sau microorganisme are loc reacţia biochimică. Metoda se foloseşte pentru măsurători continue. Ca rezultat are loc o cedare de c ă ldură proporţională cu concentraţia de substanţă. 2 – schimbători de căldură.Biosenzorii microbieni. Când într-o astfel de soluţie se adaugă şi proba (0. uree. etanol. Substanţa eliberată este proporţională cu cantitatea de reagent. 294 . foarte sensibile şi multifuncţionale. S-au construit termistori enzimatici pentru măsurători de concentraţii în cazul acidului ascorbic. 4 – tub de curgere. penicilina. zaharoză. Biosenzorii electronici utilizează tehnici de imobilizare enzimatică şi microelectronică şi este o direcţie de perspectivă în ce priveşte crearea unor dispozitive de biosenzori miniaturali. trigliceride. Se obţine o diferenţă de temperatură t2 – t1 între temperatura iniţială constantă t1 ─ t2. 5 – enzimă imobilizată. 1 – electrod de pO2. intră în metabolismul bacteriei. adusă cu o pompă peristaltică cu 0. 3 – termistori.Schema unui electrod de glucoză microbian. Biosenzorii electromagnetici au o înaltă sensibilitate şi siguranţă analitică. Tranzistorii cu efect de câmp fac obiectul unor intense activităţi de investigare. 2 – membrană de teflon. Pentru acest tip de senzori a fost elaborată o metodă în impulsuri. 155 . nefiind supărătoare interferenţele cu alte glucide sau aminoacizi.5-4 ml/min.

au dimensiuni mici şi uşurinţa.după datele fvrnizate de literatura de specialitate aceşti senzori se folosesc mai cu seama în laborator. Fig. Avantajele se bazează pe: . Probleme importante pune structura capacitivă: membrana izolator . 158 . Spectroscopia convenţională nu este aplicabilă în acest caz. aceticolinei.enzimele imobilizate. Se foloseşte semnalul optic ce apare în timpul reacţiei antigen─ anticorp.biocatalizatorii sunt greu de pregătit. 3 – electrodul Ag . 4 – tranzistor cu efect de câmp. . Vor fi realizaţi în număr mare în viitor. glucozei etc. Avantajele biosenzorilor electronici sunt că pot fi combinaţi senzori pentru mai mulţi componenţii.apar erori din cauza inhibitorilor catalizatorilor. Pot fi folosiţi la reglarea proceselor de fermentaţie.Schema de măsură cu senzorul electronic de măsură şi dependenţa curentului de pH-ul soluţiei. . Se combină cu măsurătorile de pH. faptul că încă nu s-a atins sensibilitatea determinarilor radioimunologice.nu sunt sterilizabili nici termic.există problemele de preţ privind aparatura. potenţial redox şi glucoză. microorganismele au acţiuni selective. C02.Senzor electronic cu enzimă cu structură de tranzistor cu efect de câmp Fig. precum şi dependenţa curentului prin sursă în funcţie de pH. În figura 157 se arată schematic senzorul enzimatic electronic cu structura de tranzitor cu efect de cîmp iar în figura 158 este reprezentată schema pe măsură cu un astfel de senzor. . Dezavantajele biosenzorilor pot fi rezumate astfel: . Cu enzimă imibilizată pe stratul izolator de pe poarta tranzistorului cu efect de cîmp s-a realizat un biosenzor pentru măsurarea ureii. O2. nu au implicaţii asupra purit ăţ ii optice a probei măsurate. 1 – apă cu temperatura constantă. . 5 – înregistrator.Biosenzorii optici s-au dezvoltat sub forma senzorilor ce au la baz ă reacţii imunitare. nici chimic. pot masura concentraţii foarte mici de substrat organic.au stabilitate scăzută (mai cu seamă pentru cei enzimatici). sunt uşor de indus. aparatura nu este foarte complicată.poartă. În privinţa perspectivelor folosirii biosenzorilor în controlul şi reglarea proceselor de fermentaţie. independent de. de a fi legaţi la aparatura de măsură.cea mai mare problema este cea legată de sterilizare. Senzorii de acest tip au aplicaţii în medicină. până în 1975 au apărut 120 de patente de biosenzori (50% electrochimici). semnalul de ieşire este electric. 2 – probă. .Ag Cl (pastă). 295 . 157 . sensibilitate şi selectivitatea. bună sensibilitate. .

.M. Anul L. 18.Ion Ionescu de la Brad. Tehnica Chisinau. 2003 . M.Elemente de geriatrie practică. Ed. 1985 .N..Manual de Lucrari Practice de Biologie Celulara.A. stiinta. Bucureşti. Simpozionul ştiinţific international ″Horticultura. 1985 . 439-444. 1987 – Metode in vitro la plantele de cultură. Editura “Ion Ionescu de la Brad ”.N. D. Ed. vol.191-196. Seria Horticultură..N.forma alba.A. 17. 1984 – Cancerologie generală. diversitate. New York. Biotehnologii moderne. 16. Medicală. BEHNKE H. ed. Paris.. ISSN 1222-5312. Tg Mures. p. 407 – 413.M. 9. COTRUTZ C. PRISECARU MARIA. vol. BARABAS N. 1993 – Progress in botany. 12. Indrumator de Lucrari Practice si demonstratii. and col. CRISTEA TINA OANA. LI. 20.Variatia randamentului de micropropagare “in vitro”determinate de influenta genotipului la varza alba pentru capatana-Brassica oleracea L. 1454-7376.. 1983 – Progrese în genetica moleculară. 1981 – Biologia şi patologia imunităţii. MARCELA FALTICEANU. 50-55.. 13. Bucureşti.O. 7... CÎRLAN V.. ANTOHI S. General Publishing Inc. 201-206. p. Ed."Biologia celulară şi moleculară". Ed. Bucureşti. Philadelphia. SILVICA AMBĂRUŞ. 8.Histologie vegetala. 4. 1990 – Tratat de virusologie medicală.Esential Histology and Citology.Lucr. seria V. CACHIŢĂ-COSMA D. 1999 . (48).S. Bucureşti.. Bucureşti. 2008 Cytogenetic Effects Induced by „In Vitro” Cultivation of Shoot Tips at Capsicum Anuum L.. 2004 . BENGA G. Springer-Verlang. GHICA M. 1454 – 7376. ANDREICUT S. PĂUNESCU E. 2. ALBERTS B. Iaşi. 1454 – 7376.Ş..I. U. 10.Biologie Celulara.. CHIRICUŢĂ. Ed. Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară. Bucureşti.. ED. FALTICEANU MARCELA.. Bucureşti. .A. Ed.Effect of „in vitro” plant growth regulators over the meristematic and mitotic activity at different genotypes of CAPSICUM ANUUM L.Ş. CORMARK H.M. Române. 2001 – Clonarea animalelor şi consecinţele clonării.U. Heidelberg. BUCUR GH. p.S. 15. Cluj-Napoca. 150 p. Junimea.. I. I.V.BIBLIOGRAFIE 1.seria Horticultura. Ed.St. 14. Tehnică. ALBERTS B..anulXLVIII vol. Ed. 19. Iaşi. I (50) Seria Horticultură. U.. 2007 . Bacau. 296 .. Editura “Ion Ionescu de la Brad”.S. CRISTEA TINA OANA. Bucureşti. Ştiinţifică şi Pedagogică.. Flammarion Médecine-Sciences. Litografia IMF. BECUS. SILVICA AMBĂRUŞ.. BOGDAN C. I. MARIA PRISECARU. Dacia.Iasi. Medicală. 1990 – Utilizarea fotosintezei ca sursă alternativă de energie. 2008 . 1987 – Boli dermatovenerice.Biologie moléculaire de la cellule.. CRISTEA T. Ştiinţifică şi Enciclopedică.V. 1988 .. p.. 21. 1989 – Molecular biology of the cell.Studies concerning the utilisation of “in vitro” micropropagation in the conservation process of some valuable genotypes of pepper . CRISTEA TINA OANA.M. Ed.. MARIA PRISECARU.S. 3.S. 6. and col. armonie″. 11. 1994 . Vol.Capsicum anuum L. GAVRILĂ L. Ed. D. Facultatea de Horticultură Iaşi.. HOPKIN K.N.. 29 – 31 Mai 2008 Lucrări ştiinţifice. BRAY D. 5. 1999.. Lucrări ştiinţifice UŞAMV Bucureşti.S. Iaşi. Ed. BERCEANU ST. Lucrări ştiinţifice. MARIA PRISECARU. Emil Borcea.I.V.. ATANASIU L. Medicală. PRISECARU M. Ceres. CAJAL N.. Acad. 2005. AMBARUŞ SILVICA. Ed...

partea a III-a Biofizică celulară. 44. Ed. Paris. în: Curs de Biologie celulară. 2005 . DABALĂ I. Bucureşti. GHERMAN I. 93. Butterworths Update Publications. NEACŞU C.. Ed.Biologie cellulaire. 4ed. Masson. 1993 – Biofizică medicală. îmbătrânirii.56 – 67. Ed.Utilizarea biotehnologiilor vegetale în ameliorarea plantelor. CRISTEA TINA OANA... Ed. C. GENEVES L. 1984 – Concepţia biostructurală şi teoriile moleculare ale materiei vii."Biologie celulară". şi Enciclop. 32. Aius Craiova. FRASINEL N... and col. şi Ped.F. 1981 – Descifrând tainele eredităţii. Bucureşti. MURRAY A: W. tome I. 1990 – Molecular cell biology. 2000 . DIMITRIU G. 36. KAPLAN J. şi Ped... 31. ONICESCU D. 2002 . DICULESCU I. DICULESCU I. A. Bucureşti.. 1988 – Ateroscleroza cerebrală din sistemul carotidian. Iaşi. DUDAN R. M. Craiova. MATSUDAIRA P. Paris. Paris.. ISRAIL A. BALTIMORE D.. 1983 .... 1994 ."Biologie celulară". DUMITRU I... Did. M. 15. W.. 43.. GAVRILĂ L. Paris. Ed. Bucureşti. Cluj-Napoca. GHEORGHE BENGA.. Bacău. 48.."Biologie moleculară . BENGA GH. BENGA G. 1972 – Biologie cellulaire. Şt. PETRESCU NICUŢĂ D. şi Enciclop.Am.. vol.22. 1999 . New York. ROGOZ I. Flammarion. CRUCE M.. 34. KLEMPERER W. 46. R. H.. LODISH H. I. 1990 . Junimea.Introducere în Biologie Celularã şi Molecularã. Did. 25. Dacia. p. DARNELL J.. 41. Bucureşti. Mirton.. Observations on the embryonic development of Triturus/Lissotriton vulgaris L. 2004 . Universitatea Ecologică. 51.. Bucureşti.. 359. DELIU C... Ed... Ed.Biologie Celulara si Moleculara. VIKI ALLAN.. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Medicalã Universitarã. New York. 23.. Sc.. Medicală. 24. VOICU.Biologie Celulara si Moleculara.. 27.Biologie Moleculaire et medicine. Bucureşti. MACOVSCHI E.. PAIS V. 39. MIXICH F.. 599-603. pag.. GHIORGHIŢĂ G. PRISECARU... 2005 . ONICESCU DOINA... Ed. Ed. 1985 – Introduction to Clinical Imunology.Biologie moléculaire de la cellule. 1987 – Histologie medicală. 257.. 38..Molecular Cell Biology. KREIS T. Ed. II. 28. 297 . Science.. 1991 – Trends in Cell Biology. Cluj-Napoca. 49. Humanitas. Studii şi Cercet. 1994 – Bazele celulare ale creşterii. diferenţierii. Ed. AGRIPINA LUNGEANU. Bucureşti. Did.. Ştiinţifică şi Enciclopedică.. 37. London &.. II. ARDELEAN A. VERDES D.seria Biologie animală.. LODISH H. 2008 . Ed. Şt. JERMAN SONIA. De Boeck Université. 2005 – Biotehnologiile azi.. 1992 – Intermolecular interactions. Nature. M. Ed. IOSOB. degenerescenţei şi morţii celulare.prezent şi perspective" Ed. Ed. Dunod.Books. 29.. 33. 887-888. 2002 . 30. Bucureşti. Bucureşti.Biologie: cellulaire & moléculaire. 15-19. 2002 . MAILLET M. 35. 42. POPESCU L.. Ed. 45. 1992 – Cell-cycle checkpoints and feedback controls. Ştiinţ. DIMOFTACHE C. HAENEY M. 1980 – Biochimie. 1982 – Informaţia biologică. 1981 . DĂNĂILĂ L. BERK A. M. GAVRILĂ L.Principii fundamentale de biologie moleculara. 2008. 40. ZIPURSKY S. De Boeck Université. Bucureşti.. 50. Med. Timisoara. Cerma... 1. şi Ped. POPESCU L.. Vicovia. Paris. 26. 47. Ed. DARNELL J. ISBN: 978-973-1902-09-8. IONESCU-VARO M. KARP G. Freeman & Co. 1989 – Citogenetică moleculară şi evoluţionistă. Univ.

-Studiul histologic in calusul de grau (Triticum aestivun L.222. 1987.. Bucureşti.through “in vitro” androgenesis and gynogenesis. Romfel. 66. 58.52.A XIV-a Ses. 2004 .Iasi.Nat.GHICA M.2002.Cell Biology..Vol.Veget. Bucureşti. 53.-Production of haploid plants by in vitro anther and ovule culture of Brassica. PRISECARU M..St. Şt..1995.. 62.. Bacău. 65. 56. BRĂNIŞTEANU D. PRISECARU MARIA. E. VOICU ROXANA. PRISECARU M.Tipografia Univ. 64. PRISECARU FLORIAN.anuala.15-18.).Bucuresti. 2002 – Haploidia experimentala in contextul biotehnologiilor moderne.. Ed... 59. E..Studii si Cer. Elsevier SAS. Române. POPA L.Oradea...si Med.Vet. Bucureşti. 67.Seria Biol. GHIORGHITA G. PRISECARU M. PALADE G.1996. Ed. 1980 – Genetica şi eredopatologie... 1992 – Acizii nucleici.Biologie cellulaire. 68.U..Cito-histo-embriologie vegetala.utilizand culturile de antere si ovare “in vitro”. Acad..CRISTEA O..10. RAICU P. Did.81-84. SASSON A.23-27."Biologie şi patologie celulară şi moleculară".St.. 1991 – Biomembrane şi patologie. Ed. PĂIŞ V. 79-89.. 74. şi Enciclop. şi Ped.Ecotoxicologie – Curs universitar.Bul..St. RĂDUCANU DUMITRA. şi col. 347. seria V.vol IV...de Bio.68-74 61. NICUTA D. UK. 2005.by the pollination of the embryo sac with irradiated pollen. 68.Electronic Light Microscopy. PRISECARU M. 1975 – Science. 1994. 192p. 1994 ....si Cerc.Biol.-The preservation of some valuable genotypes of Brassica –white cabbage-by “in vitro” microclonation. PRISECARU M. PRISECARU M.CRISTEA O.. Ed. Elsevier SAS. POPESCU-VIFOR S.D. M. REPANOVICI R. 73.. 2002 . REPANOVICI R. Paris..1454.. GHIORGHITA G..CRISTEA O. Bucureşti. De Horticultura Iasi. Cambridge..N.Soc.MIHU G. 69.. 298 . p.XIV.Univ.Corson. PRISECARU M.223..V. Citologie Clinica.. Bacau. Lucrari St. 1991 – Genetica. Ed.Univ.Cel. DICKINSON A.Organogeneza indirecta la sfecla de zahar (Beta vulgaris L.vol.) obtinut prin culturile embrionilor imaturi “in vitro”.. 225 p.. EARNSHAW W. POPA L. 1992 ..M. Citologie. PRISECARU M.Oradea.Nat. .Sudii si Cercet.Soc. 72. 189.19-23.. 71.p.S. 55.2000.T.-The stimulation of the gynogenetic development to Bete vulgaris L.-Influenta tipului de explant asupra capacitatiide regenerare din embrioni somatici la Triticum aestivum L.. 60. Tehnică.Biol. RAICA MARIUS. MIHU G.A. A XIV a Ses. Timisoara.CRISTEA O.Bacau.Iasi.2001. PRUCE M. Ed.Cel. Medicală.p. Şi Ped.Genetics and evolutions.T. p. vol.-Studiu comparative privind iducerea plantelor haploide la Brassica oleracea L. p.MIHU G.p. MIHU G. 1982 – Tehnologia ADN recombinant (Inginerie genetică). I. 1993 – Biotehnologii şi dezvoltare.2000.-Studies concerning the behaviour of some tomato (Lycopersicon esculentum Mill. Bucureşti. PRISECARU M.de Biol.Bul. St.anuala. POLLARD Th. p.. SLAYTER E. 2008 .. RUSU V.S. 54.-Obtaining the haploid plants to Lycopersicn esculentum L. 2001.Agron. PRISECARU MARIA.195-197. G.2001. Horticultura. Ed.. Ed..Cerc. Bucureşti.. anul XLIV. POLLARD T. PRISECARU MARIA.Journal of General Virology.p. ISB 70. Ed.CRISTEA O.. D..T. CRISTEA O.T. Did. BARAN T.)genotypes to “in vitro”anther and ovule culture. Editura Tehnica Bucuresti.V. „Alma Mater”. Bacau.169-178. 75.p.I..GHIORGHITA G.S.1996.GHIORGHITA G.”Simpozionul aniversar “50 de ani de la infiintarea Fac.GHIORGHITA G. 76. 63. Paris..de Biol..2.de St.. Biol.. 1995 . Bucureşti. 57.T.

P. 78.77. Oxford. 1999 . READ A. MARIA.. 2ed... PUIU L.. Current topics in Science an medicine vol. HUNT T. 79. Flammarion Médecine-Sciences. 1997 . WILSON J. 1987 – The cell membrane: esential element in the chemistry of life. UK. Paris. STRACHAN T. 80. Merck...1.Human Molecular Genetics. All. Ed. TOLEDANO A. Bucureşti.Biologie moléculaire de la cellule: livre d'exercices. LOPEZ g. 2004 ."Biologia moleculară a celulei". VOICULEŢ N.. 299 . BIOS Scientific Publishers Ltd.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful