FIZIOLOGIE UMANA

CELULA SI MEDIUL INTERN

Dragomir Nicolae Serban

Ionela Lăcrămioara Serban
Walther Bild

EDITURA PIM
Iaşi – 2008
 Prefaţă

Această carte prezintă noţiuni de bază din fiziologia umană. Prima

parte se referă la funcţiile generale ale celulelor, la care am adăugat trans-
miterea sinaptică şi contracţia musculară. Partea a doua prezintă sângele, ca
factor pasiv în asigurarea condiţiilor de viaţă pentru celule şi ca factor activ
în apărare şi hemostază. Cartea este destinată studenţilor de la Programul de
Licenţă în Medicină şi de la Colegiul Medical Universitar, dar poate fi
utilizată şi de către studenţii Facultăţilor de Biologie, ai secţiilor de
Biofizică, şi de alţi cititori care au cunoştinţe de biologie, chimie şi fizică la
nivel de liceu şi sunt interesaţi de rolurile şi mecanismele proceselor
biologice din corpul uman. Ea poate fi un instrument util şi pentru persoane
implicate în sistemul de asigurare a sănătăţii sau în cercetarea biomedicală.
Considerăm că noţiunile de fiziologie celulară şi a mediului intern sunt
cea mai potrivită introducere în studiul fiziologiei umane. Cuprinderea şi
profunzimea informaţiilor s-a dorit a fi în conformitate cu cerinţele pregătirii
studenţilor la medicină, pentru examenele de fiziologie şi nu numai, pentru a
le oferi un instrument de lucru cu informaţie suficientă, dar accesibil
comparativ cu tratatele consacrate care le sunt destinate. In acest demers am
pornit tocmai de la necesitatea unui astfel de material, util pentru trecerea
studenţilor de la prelegerile şi lucrările practice pe care le oferim la studiul
aprofundat, la nivel de tratate, monografii, reviste de specialitate.
Textul nostru se bazează pe o experienţă didactică proprie de durată şi
este natural influenţat de tradiţia şcolii medicale de la Iaşi, de tratatele de
fiziologie1 pe care ne-am sprijinit activitatea şi de interesele noastre de
cercetare. Dedicăm modesta noastră lucrare marilor dascăli care ne-au
îndrumat pe drumul cunoaşterii şi al vieţii, din şcoala primară şi până azi.

Dragomir Nicolae Serban

Ionela Lăcrămioarara Serban
Walther Bild

1
Cu puţine excepţii, cartea de faţă conţine numai informaţii de specialitate de uz comun
(publice şi bine-cunoscute, inclusiv conţinutul ilustraţiilor), care se regăsesc în diverse
forme în multe lucrări didactice (unde nu sunt citate studiile originale în cauză), un grad de
asemănare cu aceste lucrări fiind inevitabil. In limitele impuse de acurateţea informaţiei,
textul, tabelele şi figurile din volumul de faţă sunt originale sub aspectul formei,
asigurându-se astfel respectarea proprietăţii intelectuale (indicaţii bibliografice succinte au
fost introduse numai unde a fost cazul).
 CUPRINS

FIZIOLOGIE CELULARA - D. N. Serban, W. Bild

1. Organizarea şi proprietăţile fundamentale ale materiei vii 1
2. Organitele celulare 4
2.1. Specializările funcţionale ale organitelor celulare 5
2.2. Stocarea energiei metabolice 7
2.3. Nucleul, ribozomii, sinteza proteică, diviziunea celulară 10
3. Ciclul celular 12
3.1. Fazele ciclului celular 13
3.2. Faza G1 15
3.3. Faza S 17
3.4. Replicarea ADN 18
3.5. Faza G2 şi punctul de control G2/M 22
3.6. Mitoza şi citokineza 22
3.7. Meioza 28
4. Apoptoza 33
4.1. Evoluţia apoptozei 35
4.2. Cauzele apoptozei 35
4.3. Semnalele şi căile care induc apoptoza 37
5. Membrana celulară şi comunicarea celulei cu mediul 39
5.1. Structura membranei celulare 40
5.2. Permeabilitatea ionică şi potenţialul transmembranar 46
5.3. Clasificarea formelor de transport transmembranar 47
5.4. Difuziunea prin membrane 48
5.5. Osmoza 51
5.6. Canale ionice membranare 53
5.7. Transportori moleculari membranari 60
5.8. Potenţialul transmembranar şi modificările sale 65
5.9. Receptori membranari şi sisteme de semnalizare intracelulară 72
5.10. Joncţiuni celulare 116
5.11. Traficul celular al membranelor fosfolipidice 118
5.12. Exocitoza ca mecanism secretor 122
6. Transmiterea sinaptică 123
6.1. Organizarea funcţională a sinapsei 123
6.2. Placa motorie 125
6.2. Mecanismul eliberării mediatorilor sinaptici 127
6.3. Efectele postsinaptice şi presinaptice ale mediatorilor 129
7. Motoarele moleculare şi contracţia musculară 130
7.1. Motoare moleculare 130
7.1. Fiziologia miocitului striat scheletic 130
7.2. Fiziologia miocitului neted 141

FIZIOLOGIA SANGELUI – I. L. Serban, D. N. Serban

8. Introducere în fiziologia sângelui 152
8.1. Compartimentele hidrice ale organismului 152
8.2. Rolul sângelui în susţinerea funcţiilor de nutriţie 153
8.3. Proprietăţi fizico-chimice ale sângelui 154
8.4. Alcătuirea generală a sângelui 155
8.5. Compoziţia chimică a plasmei sanguine 156
8.6. Proteinele plasmatice 158
9. Hematopoeza 162
9.1. Celula stem şi celulele progenitoare 164
9.2. Factorii de creştere implicaţi în hematopoeză 165
9.3. Eritropoeza 165
9.4. Leucopoeza 169
9.5. Trombopoeza 171
10. Hematiile 172
10.1. Membrana eritrocitară 172
10.2. Hemoglobina 174
10.3. Distrugerea eritrocitelor 177
10.4. Constante eritrocitare 178
10.5. Grupele sanguine 179
11. Leucocitele 183
11.1. Neutrofilele 183
11.2. Eozinofilele 183
11.3. Bazofilele 184
11.4. Monocitele 184
11.5. Limfocitele 185
12. Ansamblul reacţiilor de apărare 185
12.1. Inflamaţia 186
12.2. Fagocitoza 188
12.3. Activarea sistemului complement 189
12.4. Imunitatea specifică sau dobândită 189
12.5. Complexul major de histocompatibilitate şi imunitatea 190
12.6. Limfocitele T 192
12.7. Limfocitele B 194
12.8. Mecanismele răspunsurilor imune 199
13. Hemostaza fiziologică 202
13.1. Aderarea, agregarea şi secreţia plachetară 203
13.2. Coagularea sângelui 207
 FIZIOLOGIE CELULARA

1. Organizarea şi proprietăţile fundamentale ale materiei vii

Obiectul de studiu al fiziologiei

Stiinţele fiziologice reprezintă pentru domeniul biomedical ceea ce
înseamnă fizica pentru ştiinţele naturii. In ansamblu fiziologia1 descrie
mecanismele şi rolurile fenomenelor din materia vie. Ca rezultat direct al
progresului cunoaşterii, numeroase aspecte esenţialmente fiziologice sunt
descrise cu precădere în cadrul unor discipline de studiu (domenii ştiinţifice)
înrudite: biofizică, biochimie, biologie celulară şi moleculară, genetică,
imunologie, etc. Pornind de la aspectele generale şi particulare ale funcţiilor
celulare, fiziologia pe de o parte le analizează până la nivel molecular şi pe
de altă parte descrie integrarea treptată a acestora la nivel de organ, sistem
funcţional şi organism în cadrul “marilor funcţii”: de nutritiţie (digestia,
respiraţia, excreţia, circulaţia), de apărare împotriva microorganismelor, de
reproducere, de comandă şi control (reglarea integrativă neuro-endocrină a
funcţiilor menţionate), de integrare somato-vegetativă şi relaţie cu mediul
(funcţii senzitivo-senzoriale, somato-motorii, psiho-comportamentale).

Energia metabolică şi organizarea celulară a materiei vii

Esenţa vieţii (a tuturor fenomenelor biologice) constă în capacitatea
sistemelor vii de a oxida gradat diferite substanţe, utilizând mare parte din
energia chimică astfel eliberată pentru desfăşurarea anumitor reacţii chimice
care consumă energie (reacţii endergonice). Ansamblul acestor transformări
de nivel molecular se numeşte metabolism şi stă la baza vieţii, asigurând
condiţiile energetice pentru fenomenele anti-entropice prin care sistemele vii
asamblează, păstrează şi dezvoltă structuri proprii, care participă la diverse
fenomene cu finalitate bine determinată (procese fiziologice).
Celula este unitatea fundamentală a materii vii. La nivel celular se
manifestă toate proprietăţile generale, fundamentale, ale materiei vii, adică
metabolismul, excitabilitatea, mişcarea şi reproducerea. Aceste proprietăţi
sunt asigurate morfo-funcţional la nivel subcelular în mod diferenţiat, prin
specializările organitelor celulare. Unele aspecte ale vieţii sunt prezente
(izolat şi incomplet), chiar şi la nivel de organite izolate şi de ansambluri
supra-moleculare reconstituite artificial. Pe de altă parte, în organismul

1
Etimologia termenului fiziologie, introdus de Fernel în 1542, conduce spre înţelesul de
“ştiinţa principiilor vieţii”.

1
 FIZIOLOGIE CELULARA

uman celulele sunt diferenţiate morfo-funcţional pentru roluri specifice, iar

procesele fiziologice celulare sunt integrate treptat, la nivel de ţesut, organ,
aparat şi organism, rezultând manifestări cu o complexitate crescândă.
Tesutul este o grupare de celule învecinate ce aparţin aceluiaşi tip tisular,
adică au aceeaşi specializare morfo-funcţională (rezultată printr-un proces
complex de diferenţiere celulară). Există patru tipuri tisulare majore; ţesut
epitelial, muscular, nervos şi conjunctiv. Organele sunt grupări tisulare
structurate în scopul integrării funcţiilor, care pot astfel să devină mai
complexe, cu elemente calitativ superioare, ce nu se manifestă ca atare la
simplul nivel celular sau tisular. La rândul lor organele formează sisteme
funcţionale de organe, numite uneori aparate. Această complexă arhitectură
funcţională bazată pe celule presupune existenţa unei varietăţi de conexiuni
celulare şi de spaţii intercelulare. Cu rare excepţii spaţiile respective conţin
un lichid extracelular, o soluţie apoasă ce reprezintă mediul de viaţă al
celulelor, denumit generic mediu intern (vezi capitolul “Compartimentele
hidrice ale organismului”).
Relaţia dintre celule şi organism poate fi rezumată tocmai prin faptul
că, pe lângă integrarea în scopul realizării de procese funcţionale complexe,
organismul utilizează sistemele sale funcţionale pentru asigurarea condiţiilor
adecvate pentru funcţionarea fiecărei celule (fig. 1). Este esenţial faptul că
majoritatea celulelor nu sunt în contact cu mediul extern şi deci nu pot
realiza direct cu acesta schimbul de substanţe necesar pentru metabolism.
Sistemele care asigură funcţiile de nutriţie sunt organizate tocmai în acest
scop, de intermediere a schimburilor dintre celule şi mediul extern (fig. 2).

funcţii celulare integrare

compoziţia sisteme
mediului intern funcţionale

Fig. 1. Schema generală de organizare funcţională a celulelor în organism

Organismele sunt şi ele organizate în nivele superioare, pe plan

ecologic (populaţie, biocenoză şi ecosistem, biosferă) şi teoretic (sistematic
şi filogenetic: populaţie, specie, gen, familie, clasă, încrengătură, regn).

2
 FIZIOLOGIE CELULARA

mediu extern

material ingerat Ö Ö Ö tub digestiv Ö Ö Ö material neabsorbit

inima stângă
aport O2
aparat respirator
eliminare CO2
inima dreaptă

celule

mediu intern aparat

excretor
Øurină
Fig. 2. Sistemele funcţionale şi schimburile de substanţe în cadrul organismului

Proprietăţile fundamentale ale materiei vii

Metabolismul cuprinde fenomene catabolice (litice) şi anabolice
(sintetice). Catabolism înseamnă scindarea substanţelor complexe, cu
eliberare de energie chimică de legătură, care este în parte stocată sub formă
de energie metabolică, de fapt energia legăturilor fosfat macroergice din
diferiţi compuşi, în special adenozin-trifosfat (ATP). Lanţurile de reacţii
catabolice realizează de fapt un transfer treptat de electroni către atomii de
oxigen, rezultând în final CO2 şi H2O, precum şi alţi produşi finali de
catabolism, ce nu mai pot fi oxidaţi la nivel celular. Anabolism înseamnă
sinteză de substanţe proprii, realizată cu consum de energie, adică pe baza
energiei furnizate de catabolism prin intermediul ATP. Alte categorii de
procese biochimice, ce se desfăşoară tot cu consum de energie metabolică,
nu sunt reacţii anabolice propriu-zise, ci permit realizarea la nivel molecular
a fenomenelor de mişcare direcţionată şi activă a substanţelor (transport
activ transmembranar, circuite intracelulare ale proteinelor şi lipidelor, feno-
mene secretorii), precum şi a manifestărilor celulare electrice şi mecanice.

3
 FIZIOLOGIE CELULARA

Excitabilitatea este proprietatea materiei vii de a răspunde, mai mult

sau mai puţin specific, la acţiunea unui stimul adecvat. Stimulul (excitaţia)
este o variaţie energetică din mediu şi poate induce răspunsul dacă este
adecvat ca: formă energetică, amplitudine, durată de acţiune, bruscheţe (rată
de transfer energetic). O formă particulară este “excitabilitatea electrică”, ce
reprezintă prin definiţie capacitatea unei membrane celulare de a genera şi
conduce semnale electrice speciale numite potenţiale de acţiune. Cuplarea
dintre “starea de excitaţie” şi răspunsul celular propriu-zis este un fenomen
deosebit de complex, care de obicei cuprinde o etapă de transducţie
membranară şi mecanisme de semnalizare intracelulară.
Există numeroase şi variate forme de mişcare celulară, bazate pe
interacţiuni între proteine specializate. Cele două motoare moleculare
principale sunt reprezentate de cuplul actină-miozină, baza contracţiei
musculare, şi de cuplul tubulină-dineină, baza mişcării de tip ciliar-flagelar.
Reproducerea celulară se realizează prin diviziune. Forma somatică de
diviziune este mitoza, în care fiecare din cele două celule fiice primeşte o
copie a întregii informaţii genetice prezente sub formă de acid dezoxi-
ribonucleic (ADN) la nivel nuclear, în urma duplicării acesteia în cadrul
fenomenului de replicare a ADN. Reproducerea sexuată a organismelor
presupune formarea zigotului (celulă-ou) prin fuziunea gameţilor, celulele
reproducătoare specializate, ce rezultă prin meioză şi au jumătate din
numărul de cromozomi (haploide).

2. Organitele celulare
Celula este alcătuită din membrană, citoplasmă şi nucleu (fig. 3).
Componenta principală a membranei celulare este plasmalema, un bistrat
fosfolipidic în care se găsesc proteine periferice şi integrale, la care se
adaugă la exterior glicokalixul (cu compoziţie predominant glicoproteică),
iar la interior specializări citoplasmatice submembranre (citoscheletul sub-
membranar, reticulul endoplasmic superficial, etc.). Citoplasma e compar-
timentată prin sistemul de membrane fosfolipidice intracelulare. Organitele
delimitate de membrane sunt de tip vezicular-canalicular: mitocondriile,
veziculele de endocitoză, lizozomii, reticulul endoplasmic, aparatul Golgi,
veziculele de exocitoză. Alte organite (nedelimitate de membrane) pot fi
granulare, cum sunt ribozomii şi diverse incluziuni citoplasmatice, sau
fibrilare, grupate într-un ansamblu morfo-funcţional numit citoschelet.

4
 FIZIOLOGIE CELULARA

2.1. Specializările funcţionale ale organitelor celulare

Ribozomii sunt granule libere în citosol sau ataşate reticulului
endoplasmic şi reprezintă sediul sintezei proteice (translaţie). Secvenţa de
aminoacizi din lanţul polipeptidic sintetizat la acest nivel este dictată de
succesiunea codonilor (triplete de nucleotide) din acidul ribonucleic
mesager (ARNm). Alte forme de ARN intră alături de proteine în structura
ribozomilor (ARN ribozomal; ARNr) sau transferă aminoacizii din citosol la
ribozomi (ARN de transfer; ARNt).

Fig. 3. Reprezentare schematică a structurii generale a celulelor

Mitocondriile sunt organite delimitate de membrană dublă, speciali-

zate pentru producţia de ATP. In matricea mitocondrială se desfăşoară ciclul
acizilor tricarboxilici (Krebs), iar în cadrul membranei mitocondriale interne
funcţionează lanţul enzimatic transportor de electroni (lanţul respirator), ce
realizează gradientul protonic dintre spaţiul inter-membranar şi matricea
mitocondrială, pe baza căruia funcţionează o ATP-sintază (fosforilarea ADP
în acest caz unic se numeşte “oxidativă”).
Reticulul endoplasmic este un ansamblu tubulo-vezicular cu rol în:
transportul intracelular de substanţe2, stocarea şi eliberarea calciului, sinteza
fosfolipidelor, acizilor graşi şi steroizilor. Porţiunile de reticul care prezintă

2
Rolurile reticulului endoplasmic, lizozomilor şi aparatului Golgi în dinamica celulară a
membranelor fosfolipidice sunt descrise într-un capitol separat.

5
 FIZIOLOGIE CELULARA

ribozomi ataşaţi (reticulul rugos) participă la sinteza proteinelor ce sunt

eliberate direct în lumenul reticular.
Aparatul Golgi este o formaţiune specializată din reticulul endoplas-
mic, constituită ca un ansamblu de cisterne turtite şi mici vezicule (vezicule
de transfer dinspre reticul şi vezicule de exocitoză), cu rol în procesarea
post-translaţională a proteinelor secretorii (glicozilare şi împachetare în
vezicule de exocitoză) şi în direcţionarea proteinelor proprii.
Lizozomii, formaţi la nivelul aparatului Golgi, sunt vezicule cu
conţinut bogat de hidrolaze, ce realizează procese de digestie intracelulară a
materialului de endocitoză (heterofagie, după fuziunea cu vezicule de
endocitoză) sau a structurilor proprii (auto-fagie), cea din urmă mai ales în
cadrul procesului de înlocuire permanentă a proteinelor pentru menţinerea
funcţionalităţii lor. Peroxizomii sunt o categorie aparte de vezicule, cu
conţinut bogat de enzime ce realizează procese chimice de oxidare puternică
a conţinutului rezultat prin fuziunea cu alte vezicule.
Citoscheletul este un ansamblu de filamente de natură proteică, cu
diferenţieri regionale de compoziţie şi arhitectură, ce servesc diverse roluri
funcţionale. După criterii structurale (fig.4) se descriu patru clase de
filamente: microfilamente (implicate în menţinerea arhitecturii celulare),
filamente intermediare (cu rol de ancorare a unor proteine membranare)
filamentele groase de miozină şi microtubulii (formaţi din tubulină şi
implicaţi în menţinerea formei celulare, motilitatea cililor şi flagelilor, în
transportul vezicular şi în formarea şi funcţionarea fusului de diviziune).
Microfilamentele sunt cele mai mari formaţiuni ale citoscheletului
sunt alcătuite din actină, iar în celulele musculare şi din miozină.
Microfilamentele reprezintă sistemul contractil al celulei, care asigură
contracţia celulelor musculare, mişcările amiloide ale leucocitelor, mişcările
filamentelor celulare.
Filamentele intermediare au dimensiuni cuprinse între cele ale
microtubulilor şi microfilamentelor şi se găsesc mai ales în celulele care
suportă compresiuni mecanice.
Reţeaua microtrabeculară este alcătuită din filamente foarte subţiri
interconectate care traversează întreaga citoplasmă ancorându-se de faţa
internă a plasmalemei. Organitele, microtubulii şi microfilamentele par a fi
suspendate de reţeaua microtrabeculară. Reţeaua microtrabeculară constituie
scheletul celulei conferind în acest mod unitate funcţională tuturor
constituienţilor citoplasmatici.

6
 FIZIOLOGIE CELULARA

Fig. 4. Clasele principale de filamente citoscheletice

In afară de organitele menţionate, comune tuturor celulelor, există

varietăţi ale acestora, ce sunt caracteristice anumitor tipuri celulare. Un
foarte bun exemplu este structurarea ultraspecializată a filamentelor de
miozină şi actină în miofibrile cu organizare sarcomerică în fibrele muscu-
lare striate. In axonii neuronilor se constituie neurofilamente, în care tubu-
lina participă la transportul axonal de substanţe. Unele celule epiteliale
prezintă evaginări membranare filiforme ale plasmalemei numite cili, ce pot
fi mobili prin prezenţa unei diferenţieri citoscheletice specifice. In timpul
mitozei microtubulii formează fusul de diviziune, ce asigură migrarea către
polii celulei a materialului genetic (cromatide în cazul mitozei sau cromo-
zomi în cazul meiozei).

2.2. Stocarea energiei metabolice

Desfăşurarea reacţiilor anabolice şi a celorlalte procese celulare
consumatoare de energie necesită disponibilitatea acesteia într-o formă
direct utilizabilă, uşor controlabilă şi în cantitate suficientă. Aceste criterii
sunt îndeplinite de energia chimică din aşa-numitele legături fosfat
macroergice (esterice fosfat-fosfat sau fosfat-substrat), din diverşi compuşi
cum sunt creatin-fosfatul şi nucleotidele. Cel mai important compus din
această clasă este de departe adenozin-trifosfatul (ATP). Reacţiile chimice
care se desfăşoară cu consum de energie metabolică (sub forma principală
de ATP) sunt catalizate direct de enzime cu activitate ATP-azică sau cuplate
indirect cu hidroliza ATP, care furnizează astfel energia necesară.

7
 FIZIOLOGIE CELULARA

Sinteza de ATP se realizează prin fosforilarea ADP, cuplată cu

anumite reacţii din catabolismul nutrimentelor şi poate necesita sau nu
prezenţa oxigenului. De aici provine de fapt distincţia conceptuală dintre
metabolismul aerob şi cel anaerob, bazată pe diferenţa dintre mecanismele
ce permit fosforilarea ADP: fosforilarea “de substrat” şi cea “oxidativă”.
Cea mai mare parte a producţiei de ATP se realizează la nivel mitocondrial,
dar contribuţia acesteia diferă în funcţie de tipul celular (de fapt în funcţie
de numărul mitocondriilor şi încărcarea lor enzimatică), precum şi în funcţie
de statusul metabolic şi de oxigenare al celulei.
In matricea mitocondrială se desfăşoară secvenţa catabolică finală
pentru toate nutrimentele, ciclul acizilor tricarboxilici (Krebs). Intr-un ciclu
de reacţii3 este preluat un rest acetil de către o moleculă de coenzimă A, în
final se eliberează două molecule de CO2, iar pe parcurs se fosforilează o
moleculă de ADP şi se reduc trei molecule de nicotinamid-adenin-di-
nucleotid (NAD+) şi o moleculă de flavin-adenin-dinucleotid (FAD). Aceste
coenzime sunt re-oxidate de către citocrom-oxidaze, la nivelul membranei
mitocondriale interne, în cadrul lanţului enzimatic transportor de electroni
(lanţul respirator). Enzimele respective preiau practic câte un atom de
hidrogen de la coenzimele menţionate şi îl separă în proton şi electron.
Protonii şi electronii respectivi sunt direcţionaţi după cum urmează (fig. 5).
Protonii sunt eliberaţi în spaţiul intermembranar, menţinând gradientul
electrochimic ce asigură funcţionarea unei ATP-sintaze din membrana
mitocondrială internă. ATP-sintaza asigură un ciclu de reacţie în cadrul
căruia un proton este transferat în sensul gradientului spre matrice, simultan
cu fosforilarea unei molecule de ADP. Tot în membrana internă electronii
sunt transferaţi în gradient redox către oxigenul molecular, reacţia finală
având forma O2 + 4e- + 4H+ = 2H2O.
Resturile acetil sunt introduse în ciclul Krebs de către acetil-coenzima
A, care le preia din catabolismul nutrimentelor după cum urmează2. Glucoza
este catabolizată până la piruvat cu producerea netă a 2 molecule de ATP şi
2 molecule de NADH, care pot fi reoxidate prin transformarea anaerobă a
piruvatului în lactat. Conversia piruvatului în acetil-coenzimă A mai
produce o moleculă de NADH. Aminoacizii sunt deaminaţi, iar acizii

3
Detaliile chimice referitoare la metabolismul energetic şi intermediar sunt subiect clasic
de biochimie; aici sunt prezentate unele aspecte relevante din punct de vedere funcţional

8
 FIZIOLOGIE CELULARA

carboxilici rezultaţi sunt convertiţi în piruvat sau un intermediar din ciclul

Krebs. Glicerolul de provenienţă lipidică intră în calea glicolitică.
Acizii graşi sunt catabolizaţi în matricea mitocondrială prin β-oxidare,
un ciclu de reacţii în care intrarea se face prin conversie în acil-coenzimă A,
cu dubla defosforilare a unei molecule de ATP. Apoi al treilea atom de
carbon din lanţ este hidroxilat şi oxidat, cu producerea câte unei molecule de
FADH2 şi NADH. In final se eliberează acetil-CoA, iar o altă moleculă de
CoA reintroduce în ciclu acidul gras rezultat, mai scurt cu 2 atomi de carbon
decât cel iniţial.
MATRICEA MEMBRANA SIM
MITOCONDRIAL INTERNA
CO2

NAD+ NADH
CICLUL
KREBS OXIDAZE Ö Ö H+
FAD FADH2 Ø
e-e
glicoliza Ø
citosolică lanţ Ø
Ö piruvat Ö Acetil-CoA
respirator Ø
Ø
O2 +4H++4e-
NAD+ NADH = H2 O
BETA
OXIDAREA ATP-sintaza
FAD FADH2
H+

Acil-CoA ADP + P
ATP
Fig. 5. Coenzimele respiratorii în stare redusă furnizează energia pentru
menţinerea pH-ului scăzut din spaţiul intermembranar (SIM). Gradientul
protonic asigură funcţionarea ATP-sintazei din membrana internă.

Calculele stoechiometrice arată următoarea producţie de molecule de

ATP prin catabolizarea completă a unei molecule de nutriment: 30 pentru

9
 FIZIOLOGIE CELULARA

glucoză, 124 pentru un acid gras cu 18 atomi de carbon, maximum 12,5

pentru aminoacizi (ciclu Krebs complet).
Reglarea intrinsecă permanentă a metabolismului energetic se face
prin concentraţia de ATP şi ADP, alosteric la nivelul etapelor enzimatice
limitante de viteză. Exemplul tipic este controlul fosfofructokinazei, care
este inhibată de NADH, citrat şi ATP şi este stimulată de ADP. La nivelul
fosforilării oxidative ADP realizează “controlul respirator”; scăderea ADP
inhibă lanţul respirator datorită gradientului protonic excesiv creat prin
scăderea activităţii ATP-sintazei; în mod normal aceasta permite limitarea
permanentă a creşterii gradientului protonic prin calea oferită pentru difuzia
retrogradă (utilizată ca sursă de energie pentru sinteza ATP).

2.3. Nucleul, ribozomii, sinteza proteică, diviziunea celulară4

Toate organismele folosesc acizii nucleici ca suport al informaţiei
genetice5. Cu excepţia hematiilor şi plachetelor sanguine, anucleate, toate
celulele corpului uman prezintă unul sau mai mulţi nuclei. Nucleul este
delimitat de o dublă membrană de tip bistrat fosfolipidic, cu pori de ~100
nm, ce asigură selecţia dimensională a moleculelor permeante. Conţinutul
nuclear (nucleoplasma) cuprinde cromatina, formată din ADN şi proteine
asociate. In cursul mitozei cromatina se organizează în cromozomi. Celulele
somatice umane (diploide) conţin două seturi de cromozomi, fiecare
cuprinzând 22 de cromozomi somatici şi cromozomul X sau Y, ce
determină sexul: XX=feminin, XY=masculin. In multe cazuri este prezent în
nucleoplasmă şi un nucleol, format din ARNr şi proteine de tip ribozomal,
reprezentând tocmai locul de asamblare a ribozomilor.
Acizii nucleici sunt lanţuri polinucleotidice monocatenare (ARN) sau
bicatenare (ADN). Nucleotidele din acizii nucleici sunt derivaţi glicozilaţi
(riboză, respectiv dezoxi-riboză) şi mono-fosforilaţi ai unor baze purinice
(adenină, guanină) şi pirimidinice (timină, citozină, uracil). Codul genetic
este un limbaj bazat pe trimeri nucleotidici numiţi codoni, care funcţionează
prin complementaritatea (fig. 6) catenelor ADN surori, atât în cadrul
replicării ADN (A-T, G-C), cât şi al transcripţiei sale în ARN (A-U, G-C).

4
Detalii privind ciclul celular sunt prezentate separat (cap. 6).
5
Organismele unicelulare sunt eucariote sau procariote, după cum materialul genetic,
reprezentat de acidul dezoxiribonucleic (ADN), este sau nu delimitat de o membrană, adică
celula prezintă un nucleu tipic sau doar un nucleoid.

10
 FIZIOLOGIE CELULARA

Fig. 6. Complementaritatea bazelor azotate în cadrul moleculei de ADN

Procesele de creştere şi reparaţie tisulară se bazează pe diviziunea

celulară somatică (mitoză), în care fiecare din cele două celule fiice
(diploide) primeşte cele două seturi complete de cromozomi. Formarea
celulelor reproducătoare (gameţi; spermatozoid şi ovul) presupune un şir de
mitoze şi o diviziune specială, în care fiecare din celulele fiice (haploide)
primeşte numai un set de cromozomi; refacerea diploidiei se realizează în
cursul procesului de fecundare. Mitoza este posibilă prin replicarea întregii
cantităţi de ADN, pe baza complementarităţii nucleotidelor şi cu ajutorul
ADN-polimerazei. Replicarea (dublarea cantităţii; duplicarea mesajului
genetic) se realizează în cursul perioadei S din interfază4, ce este încadrată
de perioadele numite de creştere, G1 şi G2, în care ADN este utilizat strict
pentru transcripţie în ARN, în vederea sintezei proteice. Diviziunea propriu-
zisă cuprinde patru faze: profaza (individualizarea cromozomilor şi disoluţia
membranei nucleare), metafaza (ataşarea cromozomilor la filamentele
fusului de diviziune), anafaza (migrarea cromozomilor spre polii celulei),
telofaza (formarea noilor nuclei şi separarea celulelor fiice; citokineză).
ARNm este produs prin transcripţia ADN sub acţiunea unei ARN
polimeraze ADN-dependente. Aceasta determină separarea locală a
catenelor ADN după legare la nivelul unei regiuni promotoare şi catalizează
legarea nucleotidelor, rezultând transcrierea primară. Acest ARN este
procesat post-transcripţional, fiind înlăturate secvenţele nesemnificative

11
 FIZIOLOGIE CELULARA

(introni) iar cele ce codifică secvenţa polipeptidică (exoni) sunt realipite,

rezultând produsul final, ce pătrunde în citoplasmă prin porii nucleari.
Sinteza proteică are loc la nivel ribozomal, printr-o “translaţie” a
secvenţei de codoni din ARNm în secvenţa polipeptidică. Fiecare aminoacid
este specificat de unul sau mai mulţi codoni, la care se adaugă un codon
special de iniţiere a sintezei şi trei codoni de stopare. Oricare din aceşti
codoni are semnificaţie translaţională unică. La nivel ribozomal mesajul este
decodificat cu ajutorul ARNt, fiecare aminoacid fiind adus de o asemenea
moleculă specializată, ce recunoaşte codonul corespunzător în ARNm (cu
ajutorul anticodonului din propria structură amplasat în cadrul unui situs de
recunoaştere). Legarea ARNt pe ARNm se face la situsul A (aminoacil) din
structura ribozomului. O aminoacil-transferază realizează alipirea noului
aminoacid la secvenţa peptidică preexistentă, ataşată de ARNm prin ARNt
anterior la situsul P (peptidil) al ribozomului (fig. 7). Apoi o translocază
determină mişcarea reciprocă a ribozomului şi ARNm, cu eliberarea ARNt
anterior şi citirea unui nou codon.
Procesarea post-translaţională ARNt situs P ARNt situs A

a polipeptidelor cuprinde reacţii de adenină adenină

fosforilare, glicozilare, proteoliză.
Diferenţierea celulară, deseori şi
reglarea funcţională, se realizează
prin controlul ratei de transcripţie.
Acest control implică mecanisme
bazate pe principiile stimulării prin Fig. 7. Formarea unei
legături peptidice în
substrat şi inhibiţiei prin produs, cadrul translaţiei
folosind gene reglatoare.

3. Ciclul celular
Ciclul celular reprezintă ciclul de viaţă al unei celule, din momentul în
care ea se formează prin diviziunea celulei progenitoare până când se divide
la rândul ei. Durata acestui ciclu variază de la 2-3 ore la organismele
unicelulare, precum bacterii sau fungi, până la aproximativ 24 ore la celulele
mamifere în cultură6. Cu cât gradul de diferenţiere al celulei devine mai

6
Există diferenţe semnificative între ciclul celular al celulelor procariote (fără nucleu
organizat) şi cel al eucariote (cu nucleu individualizat). Omul aparţinând celei din urmă
categorii, referinţele din acest text vor fi făcute exclusiv la ciclul celular al eucariotelor.

12
 FIZIOLOGIE CELULARA

semnificativ, cu atât ciclul său vital este mai diferit. Organismele unicelulare
se divid fără oprire până când saturează spaţiul sau consumă toate resursele
din mediu, în vreme ce celulele diferenţiate ale organismelor superioare au
cicluri celulare ce variază de la câteva zile până la aproape un secol (la om).
De exemplu, celulele măduvei hematogene, celulele spermatice sau ale epi-
teliului digestiv se divid necontenit, în vreme ce neuronii, celulele miocar-
dice sau celulele fotosenzitive retiniene pot supravieţui de la începutul până
la sfârşitul vieţii individului.
Toate fenomenele care contribuie la creşterea şi dezvoltarea unei
celule, dublarea masei celulare, dublarea numărului de organite şi a
materialului genetic în vederea diviziunii, toate acestea sunt guvernate de
către genele ce controlează ciclul celular, controlând în final dezvoltarea
cantitativă şi calitativă a unui ţesut. Orice modificare în secvenţele ciclului
celular, orice dereglare a controlului temporal pe care îl exercită genele
ciclului celular duce la pierderea caracteristicilor celulare (neoplazie) şi la
proliferare necontrolată, cunoscută sub denumirea generică de cancer.

3.1. Fazele ciclului celular

Mitoza reprezintă diviziunea unei celule somatice în 2 celule fiice.
Pentru ca fiecare celulă-fiică să fie identică din punct de vedere genetic,
celula parentală trebuie să fi realizat o copie a fiecărui cromosom înainte de
mitoză. Aceasta are loc în faza S din interfază. Fiecare nou cromosom
conţine două copii identice ale sale, numite cromatide-surori, ataşate
împreună într-o regiune specializată numită centromer. Cromatidele surori
nu sunt considerate a fi cromosomi de sine stătători, şi un cromosom nu
conţine întotdeauna două cromatide-surori. Producerea de celule-fiice care
sunt copii exacte ale progenitorului implică asocierea unui ciclu de creştere
a masei celulare cu un ciclu discontinuu de diviziune a materialului genetic,
replicarea şi împărţirea genomului între celulele-fiice.
Ciclul celular este pus în mişcare de către diverse modificări cito-
plasmatice, modificări care se datorează fosforilării sau defosforilării unor
enzime, sintezei sau degradării unor proteine. Enzimele care realizează
fosforilarea proteinelor sunt denumite generic protein-kinaze, sau simplu
kinaze. Uneori se foloseşte termenul de fosfotransferază, adică enzimă ce
transferă grupările fosfat din moleculele macroergice de tip ATP sau GTP
către substrate specific. Fenomenul este numit fosforilare, şi produce de

13
 FIZIOLOGIE CELULARA

obicei intrarea moleculei proteice în starea sa activă (activare). Indepărtarea

grupărilor fosfat se numeşte defosforilare şi este realizată de către fosfataze.
Kinazele esenţiale pentru ciclul celular se numesc CDK (kinaze ciclin-
dependente), deoarece necesită pentru a se activa o subunitate proteică
suplimentară, numită ciclină. Nivelele citoplasmice de CDK-uri sunt relativ
stabile, dar ele nu se vor activa din lipsa ciclinelor, a căror proteoliză ţintită
de către sistemul digestiv celular reprezintă una din modalităţile de control
ale proliferării celulare.
Componentele temporale care alcătuiesc ciclul celular sunt
reprezentate de faza de sinteză proteică şi creştere celulară, care durează
aproximativ 90% din ciclul celular şi se numeşte interfază şi faza de
duplicare a materialului genetic şi în final a întregii celule, care se numeşte
mitoză. Aceste componente şi fazele lor intermediare sunt realizate prin
intermediul unei serii de evenimente moleculare conservate în întreaga lume
animală şi foarte strict controlate.
Interfaza cuprinde trei faze denumite gap (pauză, interval), perioade în
care celula nu se divide. Faza G0 sau de repaus, reprezintă perioada în care
celula are activitate proprie şi-şi îndeplineşte funcţiile, dar nu se pregăteşte
în nici un fel pentru diviziune. Cea mai mare parte a celulelor organismului
uman (adult) sunt în G0 şi nu se vor divide niciodată. Unele dintre ele pot să
revină în starea de celule proliferante dacă şi numai dacă sunt supuse unor
factori numiţi „mitogeni”, care să le stimuleze proliferarea. In interfază
nucleul celulelor animale are o membrană dublă, cea exterioară fiind practic
o extensie a reticulului endoplasmic şi făcând corp comun cu acesta.
Cromatina nu este individualizată, ci este un filament continuu de
eucromatină şi heterocromatină.
Factorii mitogeni sunt substanţe circulante eliberate de sistemele de
reglare, sau substanţe eliberate de celulele din vecinătate, care stimulează
intrarea celulelor în diviziune. Pentru ca un mitogen să poată acţiona, el
trebuie să aibă receptori capabili să declanşeze cascade de semnalizare
intracelulară care să activeze punctele de control.
Ciclul celular de la mamifere este alcătuit din interfază (cu 4 subfaze,
G0, G1, G2, S) şi mitoză (fig. 8). Mitoza propriu-zisă reprezintă separarea
cromosomilor celulelor fiice, aceasta fiind însoţită de împărţirea citoplasmei
şi organitelor şi fisiunea celulară, grupate sub denumirea de citokineză.

14
 FIZIOLOGIE CELULARA

Fiecare dintre aceste subfaze

este precedată de un punct de control
G0 (checkpoint). Punctele de control
G1 înseamnă de fapt reacţii enzimatice
obligatorii pentru trecerea ciclului
celular spre faza următoare. Aceste
R
reacţii nu pot însă continua dacă nu
M
S sunt întrunite multiple condiţii care
G2 certifică utilitatea şi necesitatea pro-
liferării celulare. Cel mai important
PC PC din punctele de control este punctul
R (restricţie), situat la sfârşitul fazei
Fig. 8. Fazele ciclul celular la eucariote şi G1, care odată depăşit obligă celula
punctele de control (R, S/G2 şi G2/M) să intre în diviziune.

3.2. Faza G1
În celulele proliferante G1 este perioada dintre apariţia celulei şi
iniţierea sintezei de ADN. La vertebrate celulele în G1 au un număr diploid
de cromozomi (2n), câte unul moştenit de la fiecare părinte. După cito-
kineză, celulele sunt de obicei la jumătatea dimensiunilor celulei-mamă, şi
în timpul fazei G1, vor creşte până la dimensiunile normale. In această
perioadă cea mai mare parte a genelor implicate în progresia ciclului celular
sunt inactive. Dacă se primesc stimuli antiproliferativi, sau aportul de
nutrimente este deficitar, celulele vor evolua către diferenţiere terminală,
sau vor ieşi din ciclu pentru a intra în G0.
Tranziţia G0/G1 este dependentă de existenţa de semnale mitogene
exterioare şi de responsivitatea celulei la acestea. Cea mai comună cale de
transducţie a semnalului mitogen este calea protein-kinazei activate de
mitogeni (MAP-kinaza). MAPK va activa o cascadă enzimatică ce va duce
la activarea căii CDK (kinaze ciclin-dependente). Ciclinele sunt o serie de
subunităţi reglatoare ale protein-kinazelor heterotrimerice ce controlează
secvenţa evenimentelor ciclului celular. Ele se cuplează pe nişte subunităţi
catalitice numite kinaze ciclin-dependente (CDK-uri), care altfel nu au
activitate kinazică. Fiecare CDK se poate asocia cu mai multe cicline, iar
această asociere determină care din proteinele ciclului celular vor fi
fosforilate de acel complex anume.

15
 FIZIOLOGIE CELULARA

Calea Ras/MAPK controlează intrarea celulei în G1, progresia G1/S şi

recent s-a dovedit implicarea ei şi în tranziţia G2/M. Ca urmare, dacă
activitatea căii MAPK ar fi să fie menţinută la nivele înalte printr-un nivel
foarte ridicat al mitogenilor extracelulari, aceasta ar putea duce la
transformare celulară şi tumorigeneză.
Către sfârşitul fazei G1 apare primul punct de control şi cel mai
important. Se numeşte punctul de restricţie (R) şi decide începerea sintezei
de ADN. Este cel mai important punct de control deoarece dacă celulele îşi
replică ADN-ul dar nu pot intra în diviziune vor fi distruse prin apoptoză,
întrucât starea de poliploidie nu este în general acceptabilă pentru celulele
de la mamifere.
Replicarea ADN necesită un set de gene aparte, care sunt inactive în
celulele G0. Această stare de inhibiţie este păstrată de lipsa unui factor de
activare numit E2F-1 (fig. 9). Acesta există în citoplasmă dar este cuplat cu
o proteină numită RB (se numeşte astfel pentru că a fost descoperită iniţial,
ca formă mutantă, într-un tip de cancer numit retinoblastom). RB este
fosforilată de către o enzimă numită CDK-4, ceea ce o decuplează de pe
E2F-1. E2F-1 se activează, stimulând replicarea ADN. CDK-4, împreună cu
CDK-2 şi CDK-6 sunt activate de către factorii de creştere. RB va fi
defosforilată după ce a început faza S, pentru a nu mai permite activarea din
nou a căii E2F-1. O proteină RB anormală nu se va defosforila complet şi nu
va fi capabilă sa blocheze E2F-1, ceea ce va produce o diviziune continuă şi
necontrolată a celulelor cu proteina defectă, celule tumorale.
Pe lângă mecanismul RB de control al ciclului celular, la nivelul
kinazelor ciclin-dependente din grupul CDK 2, 4, 6 mai intervin şi alte
mecanisme de evitare a proliferării necontrolate sau de propagare a celulelor
cu ADN defect sau mutant. CDK-urile vor fi inhibate şi de către un alt grup
de substanţe, care au denumirea generică de CKI (inhibitori ai ciclin-
kinazelor). Există o multitudine de proteine de tip CKI, şi toate cu acelaşi
scop: oprirea diviziunii celulare. Unul dintre cele mai răspândite semnale de
oprire a diviziunii este inhibiţia de contact. Atunci când celulele unui ţesut
proliferează, pe marginea unei plăgi sau pe o placă de cultură, în momentul
când se ating (fenomenul de confluenţă) se opresc din creştere. Aceasta se
datorează secreţiei unor proteine, p16INK4a şi p27kip1, care inhibă CDK-1; fac
parte din CKI-uri. Pierderea inhibiţiei de contact este una din primele
transformări petrecute cu celulele normale ce devin celule canceroase.

16
 FIZIOLOGIE CELULARA

Toxici Celulari FACTOR DE CREŞTERE (GF)

p53 Receptor pt. GF

INHIBIŢIE de
CONTACT CKI CDK4 MAPK Ras
inhibiţie

fosforilare RB+P

RB+
E2F-1

E2F-1

ADN
Fig. 9. Mecanismele de oprire a proliferării celulare în punctului de control R;
CKI - inhibitori de ciclin-kinaze; GF - factor de creştere; RB - proteina retinoblastom

Un alt mod de inhibiţie a proliferării celulare este oprirea diviziunii

celulelor cu ADN lezat sau mutant. La nivelul punctului de control R, dar şi
al celorlalte puncte de control, integritatea ADN-ului este verificată de o
serie de enzime, din care cele mai importante sunt ATM, CHK-1 şi CHK-2.
Acestea fosforilează o proteină numită p53, supranumită şi „gardianul
genomului”, deoarece acesta va activa mai multe proteine, printre care şi
p21, care se cuplează cu CDK-urile promotoare ale tranziţiei de fază G1/S,
inhibându-le. Deci, orice fel de leziune a materialului genetic va inhiba
diviziunea şi va activa, pe calea p53, apoptoza. Calea p53 reprezintă una din
cele mai eficiente modalităţi de protecţie împotriva cancerului. Odată
depăşit punctul de restricţie, celula intră în faza S, faza de sinteză a ADN-
ului, o maşinărie moleculară de o complexitate atât de mare, încât nici până
la ora actuală nu a fost elucidată complet.

3.3. Faza S
Faza S se numeşte astfel datorită fenomenelor de sinteză de ADN care
au loc în această perioadă. Este cea mai importantă fază a ciclului celular;
mitoza nu se poate realiza fără un număr corect şi complet de cromosomi.

17
 FIZIOLOGIE CELULARA

Faza S trebuie să fie urmată de faza M, în ordinea corectă şi o singură

dată pe ciclu. Pentru a se verifica această corectitudine, faza S nu este
urmată imediat de mitoză, ci sunt separate de faze gap (pauze) în care celula
verifică corectitudinea replicării şi a cantităţii de material genetic. Intre faza
M şi faza S există faza G1, iar între S şi M există faza G2.
In afară de duplicarea cromosomală în faza S mai apare duplicarea
centrozomului. Centrosomul reprezintă centrul primar de organizare al
microtubulilor, iar erorile de coordonare ale duplicării centrosomale cu
duplicarea ADN vor duce la separarea anormală a cromosomilor, cu insta-
bilităţi genomice, care pot evolua către proliferarea anarhică (cancer).
Sinteza de ADN este iniţiată de activarea CDK2, care se asociază cu
ciclina E imediat înainte de instalarea fazei S. Substratul pentru ciclina E/
CDK2 este o proteină nucleară numită NPAT, care este implicată în reglarea
expresiei genice a histonelor, proteine esenţiale pentru sinteza de ADN.
Cromozomii mamiferelor sunt atât de mari, încât replicarea lor ar dura
extrem de mult dacă ar porni dintr-un singur loc. Există circa 150 x 106
perechi de baze pe un singur cromosom, ce trebuie replicate, şi fiecare
regiune a unui cromosom ce se dublează provenind de la un singur punct de
origine se numeşte replicon. Celulele diploide proliferante trebuie să-şi
replice ADN-ul o dată şi numai o dată într-un ciclu. Pentru aceasta, în
timpul fazei G1 se formează ceea ce se numeşte un complex de prereplicare
(fenomen numit licenţiere). Acest complex se dezactivează prin proteoliză
imediat după iniţierea replicării, şi astfel replicarea nu se mai poate repeta.

3.4. Replicarea ADN

Replicarea ADN reprezintă procesul prin care un dublu helix de ADN
este copiat şi se formează 2 helixuri duble. Fiecare helix este complementar
cu cel alăturat, şi astfel poate fi copiat de pe unul pe celălalt. Fiecare lanţ ce
compune dublul helix este alcătuit din 4 tipuri de nucleotide. Un nucleotid
(fig. 10) este alcătuit dintr-un complex fosfo-glucidic
format dintr-o pentoză (deoxiriboză esterificată cu un
fosfat) care formează coloana lanţului şi o bază
azotată orientată spre interiorul helixului. Bazele
azotate sunt de 2 tipuri, purinice şi pirimidinice (tab.
1). Cuplarea fiecăreia din componentele nucleotidului
se face la atomii de carbon 3` şi 5` ai (dezoxi)ribozei. Fig. 10. Nucleotid

18
 FIZIOLOGIE CELULARA

Tab. 1. Sructura bazelor azotate din compoziţia acizilor nucleici

Baza azotată Structura Acid nucleic

ADENINA
ADN, ARN
(purinică)

GUANINA
(purinică) ADN, ARN

CITOZINA
ADN, ARN
(pirimidinică)

TIMINA
ADN
(pirimidinică)

URACIL
ARN
(pirimidinică)

Fiecare bază azotată purinică se

cuplează prin legături fizice (legături de
hidrogen) cu una pirimidinică (fig. 11),
adenina cu timina (2 legături) şi guanina
cu citozina (3 legături), cuplând şi soli-
darizând lanţurile în helixul ADN. Fie-
care lanţ de ADN are o direcţie, fiind Fig. 11. Legături între bazele azotate

19
 FIZIOLOGIE CELULARA

numit lanţul 5` sau lanţul 3`, în funcţie de cuplarea fosfatului. Lanţurile sunt
antiparalele şi redundante. Sursa de nucleotide pentru sinteză este repre-
zentată de nucleotide libere din citosol, trifosforilate. Legăturile fosfat
macroergice din poziţiiile 5` şi 3` îşi transferă energia cu ajutorul poli-
merazei dedicate, pentru cuplarea bazei azotate la locul ei.
Replicarea lanţului se face pornind din puncte bine stabilite, numite
origini. Există multe puncte de origine pe ADN-ul uman. Din aceste puncte,
lanţul se desface sub acţiunea helicazei, ducând la „bifurcaţia de replicare”
(fig. 12), care se mişcă pe măsură ce lanţul este sintetizat şi apoi reasamblat.
Enzimele care sintetizează ADN se numesc
ADN-polimeraze. Acestea sunt capabile de a adăuga
noi baze azotate numai pe braţul 5` → 3`, în aşa fel
încât un braţ creşte continuu iar celălalt rămâne în
urmă, numit „lanţ rămas în urmă” (lagging strand),
pentru că polimerazele nu pot sintetiza ADN în
direcţie 3` → 5`. Ca urmare, se sintetizează bucăţi de
ADN, numite fragmente Okazaki, ce sunt completate
cu ARN, sunt întoarse şi cuplate la lanţul rămas în
urmă cu ajutorul unor enzime numite „ligaze”.
Această etapă este cea mai supusă riscului de defecte.
Fenomenul este mult mai complicat decât descrierea
de mai sus, întrucât intervin şi complicaţii sterice,
tendinţe de spiralizare prematură, apariţia de structuri
secundare etc. care se rezolvă cu ajutorul topoizo- Fig. 12. Bifurcaţie
de replicare
merazelor, proteinelor-pensă şi altele.
Deoarece un singur cromosom uman poate ajunge la 150 x 106 perechi
de baze, iar viteza medie de replicare este de 20 - 100 baze/secundă, pentru
a se replica un cromosom ar trebui o durată de minim 2000 de ore, în vreme
ce faza S la celulele umane durează în jur de 8 ore, ca urmare există mai
multe puncte de origine. Secvenţa dintre două puncte de origine vecine se
replicon. Există aproximativ 60.000 de origini în întregul genom uman.
Replicarea ADN nu este neapărat sincronă în totalitatea sa. Numai 10-15%
din replicani sunt activi la un moment dat din faza S şi există în genomul
uman ~1000 zone cu caractere temporale distincte în timpul fazei S.
La eucariote replicarea porneşte de la origini şi se opreşte când ajunge
la alt punct de origine. Dar, deoarece la mamifere cromosomii sunt liniari,

20
 FIZIOLOGIE CELULARA

replicarea nu mai ajunge până la sfârşitul cromosomilor (telomere) deoarece

mai au punct de origine. Aceasta duce la scurtarea telomerelor. La celulele
somatice acesta este un proces normal, care face ca celulele să fie capabile
să se dividă numai de un număr limitat de ori până ce pierderea de ADN
opreşte diviziunea (limita Hayflick). Acest fenomen a fost descoperit în
1965 de către Leonard Hayflick, care a observat că celulele normale se divid
doar de 52 de ori în aer cu 20% oxigen (aer obişnuit) sau de 70 de ori într-o
atmosferă cu 3% oxigen (condiţii normale ale mediului intern la om), după
care intră într-o fază de senescenţă. Enzima telomerază funcţionează în
celulele stem sau în celulele germinale, care nu au limită Hayflick, pentru a
lungi telomerele şi a limita pierderea de ADN. Lungimea telomerelor poate
fi o metodă de a afla vârsta genetică a unei celule. Dacă telomeraza
funcţionează defectuos, poate activa proliferarea în celulele somatice,
ducând la apariţia cancerelor.
Pe lângă sinteza de ADN, pentru o funcţionalitate normală a croma-
tinei nou sintetizate trebuie produse şi histonele aferente. Histonele sunt
nişte proteine ce au rol de „mosor” pe care se înfăşoară ADN-ul din raţiuni
de spaţiu şi funcţionalitate. Fiecare celulă umană are aproximativ 1,8 metri
de ADN, dar înfăşurat pe histone se reduce la 90 mm, apoi condensat în
cromosomi coboară la 120 μm de cromatină. Mai multe subunităţi histonice
se agregă formând o bobină împreună cu ADN-ul înfăşurat pe ele, ce se
numeşte nucleosom. Celulele umane au nevoie de aprox. 60 x 106 unităţi
histonice, astfel că că într-un timp scurt (faza S normală = 8 ore) trebuie
sintetizate cantităţi enorme de astfel de proteine. Acest lucru este posibil
deoarece există 40 de gene pentru histone, ce se activează simultan.

Punctele de control intra-S

Datorită complexităţii procesului de replicare, numărului mare de
enzime şi proteine implicate în acest proces şi faptului că se cuplează peste
150 miliarde de perechi de baze la fiecare cromozom uman, rata de erori
este semnificativă. Pentru acestea există mecanisme de reparaţie, dar pentru
eventualitatea că acestea nu reuşesc să readucă ADN la normal, la sfârşitul
fazei S mai există o serie de puncte de control, numite generic intra-S.
Există două enzime, ATM- şi ATR- kinazele care detectează rupturi
ale ADN-ului şi care inhibă apoi CDK, blocând iniţierea de noi bifurcaţii de
replicare. Aceasta nu permite trecerea de rupturi ADN de bifurcaţiile de

21
 FIZIOLOGIE CELULARA

replicare, ceea ce ar produce cromosomi rupţi şi riscurile aferente.

„Intârzierile” bifurcaţiilor de replicare pot apărea atunci când complexul de
replicare întâlneşte o bază avariată sau pe care nu o poate citi. Până când nu
se repară defectul, nici celălalt braţ al bifurcaţiei nu se va mai elonga.
Printr-un mecanism necunoscut bifurcările existente nu se dezasamblează
prematur, pentru a nu elibera ADN incomplet.

3.5. Faza G2 şi punctul de control G2/M

La sfârşitul fazei S, celula şi-a replicat întregul genom şi ar trebui să
intre în mitoză. Faza G a fost definită iniţial ca un interstiţiu între
completarea sintezei de ADN şi începerea mitozei, dar pentru ca eveni-
mentele de control ce au loc la nivelul acestei faze sunt graduale, biologia
celulară modernă consideră faza G2 ca fiind perioada de la sfârşitul fazei S
până la mijlocul profazei, când se petrece evenimentul esenţial al intrării în
mitoză, şi anume activarea complexului CDK1-ciclina B1.
Asamblarea acestui complex duce la transportul său în afara nucleului,
unde va activa sinteza microtubulilor fusului de diviziune. Pe măsură ce se
avansează către profază, complexul CDK1/cB1 se acumulează pe faţa
externă a nucleului şi declanşează liza anvelopei nucleare (a membranei
nucleare externe) şi intrarea în mitoză. Procesul este mult mai complicat,
implicând un sistem foarte elaborat de proteine activatoare şi inhibitoare.
Raţiunile unui astfel de complex ce reglează tranziţia G2/M par a fi două: pe
de o parte, nu se va activa decât atunci când toate componentele sistemului
sunt complexe şi în relaţie funcţională şi pe de altă parte, acumularea în timp
de factori ai sintezei duce la tranziţie rapidă, practic explozivă către mitoză.
In sfârşit, orice leziune a ADN-ului poate bloca una sau mai multe căi,
astfel oprind mitoza unor celule defecte. Scopul punctului de control este de
a bloca intrarea în mitoză dacă una din cromatidele surori este lezată.

3.6. Mitoza şi citokineza

Cea mai scurtă fază a ciclului celular, 1-2 h la om, mitoza are 5 faze:
1. Profaza, de la condensarea cromosomilor la liza anvelopei nucleare;
2. Prometafaza, formarea fusului mitotic;
3. Metafaza, cromosomi biorientaţi, poziţionaţi către ecuatorul celulei
4. Anafaza, împărţită în două faze: anafaza A şi B
5. Telofaza, faza finală

22
 FIZIOLOGIE CELULARA

microtubuli

centrozom
Membrană
nucleară

Fig. 13. Schema aparatului mitotic înainte de începerea mitozei

La acestea se adaugă o a şasea etapă, numită citokineză, ce reprezintă
separarea elementelor citoplasmatice, fisiunea celulară.

Profaza
Incepe cu condensarea cromosomilor şi dispariţia nucleolului. Reţeaua
citoplasmică de microtubuli se transformă în două agregări radiale de
microtubuli de formă stelată, numite asteri (fig. 14). Deşi condensarea
cromosomială a fost observată cu mai
mult de un secol în urmă, mecanismul cromatide
biochimic nu este încă elucidat. Se
produce şi migrarea centrosomilor, ce
kinetocor
se mişcă în direcţia polilor opuşi ai
celulei. Există sute de proteine ce se
fosforilează în cascadă: histone, com-
plexe pentamerice numite condensine, Fig. 14. Condensarea cromosomilor
kinaza Aurora-B. La exteriorul nucle- şi apariţia asterilor
ului asterii se transformă în polii fusului mitotic. Microtubulii fusului
mitotic cresc prin adiţia de unităţi de tubulină. Aparatul Golgi şi reticulul
endoplasmic se fragmentează şi se veziculează în timpul profazei. Toate
celelalte fenomene membranare, precum endocitoza şi exocitoza, sortarea
intracelulară de componente sunt foarte mult reduse.

Prometafaza
Incepe cu dezasamblarea membranei nucleare. Microtubulii care cresc
de la nivelul polilor fusului penetrează găuri în anvelopa nucleară, iau
contact cu cromosomii şi se ataşează de aceştia prin intermediul structurilor

23
 FIZIOLOGIE CELULARA

numite kinetocori (fig. 15). Kinetocorii sunt

complexe proteice bazate pe centromeri ce capturează
şi ajută la transportul cromosomial.
Fiecare cromosom are o porţiune de ADN
special care se numeşte ADN centromeric, pe care se
ataşează proteinele de legare pe microtubuli (CLIP-
170, CENP-E). La acestea se leagă proteinele
motoare ale fusului mitotic (ce mişcă cromosomii în
direcţii opuse) şi anume kinezina microtubulară
(MCAK) şi dineina citosolică.
Aceste formaţiuni separă cromatidele-surori şi
încep să migreze către polii fusului mitotic, produ- Fig. 15.
când o aliniere a cromosomilor în drumul către poli. Dezasamblarea
membranei nucleare,
La acest nivel mai există un punct de control, care se ataşarea filamentelor
numeşte punctul fusal, care întârzie instalarea tubulare de
segregării cromosomiale dacă există erori de ataşare. kinetochori

Organizarea fusului mitotic

Acesta este o formaţiune de aspectul unei mingi de rugby, alcătuit din
trei seturi distincte de microtubuli.
- microtubuli asteriali → radiază extern dinspre centrosom către exteriorul
celulei, unde poziţionează aparatul mitotic şi ajută la citokineză.
- microtubulii kinetochoriali se ataşează de cromosomii prin intermediul
kinetochorilor.
- microtubulii polari nu interacţionează cu cromosomii, ci vor solidariza
fusul mitotic; aderenţa între cromosomi şi microtubuli se realizează prin
intermediul unor formaţiuni proteice numite coezine.
Structura tubulară este determinată de dinamica agregării subunităţilor
de tubulină şi de cel puţin şapte proteine motorii tubulare, denumite generic
kinezine, la care se adaugă o proteină motorie citoplasmică, numită dineină.
Fiecare aster acţionează ca un centru de organizare microtubulară. Kinezina
-5 va tracta asterii către polii opuşi ai celulei, îndepărtând polii fusului şi
alungindu-l. Segregarea cromosomilor trebuie să fie perfectă, altfel pot
apărea celule cu trisomii sau cu cromosomi lipsă. Pentru a nu apărea această
eventualitate, există punctul de control fusal, dar cunoaşterea exactă a
modului în care sistemul de control percepe numărul de cromosomi nu este

24
 FIZIOLOGIE CELULARA

încă completă. Depăşirea punctului de control fusal produce o anafază

catastrofică, ceea ce duce la o distribuţie inegală a cromatidelor surori la
celulele fiică, numită aneuploidie → ex. trisomia 21 (sindromul Down), sau
monosomia 45X0 (sdr. Turner).

Metafaza
Este faza cea mai stabilă şi mai organizată a
mitozei. Cromosomii sunt orientaţi către polii
celulari, iar kinetochorii îi ţin ancoraţi de fus,
adunaţi la ecuatorul celulei. Fusul metafazic este
alcătuit din 2 grupuri majore: filamentele ce conec-
tează cromatidele cu polii fusului şi cele care se
extind de la un pol la altul (fig. 16). Dacă o singură
cromatidă se detaşează de fus, acesta nu porneşte
migraţia anafazică fără aceasta. Toţi cromosomii
Fig. 16. Placa metafazică aşteaptă să fie aliniaţi pentru a începe anafaza .

Anafaza
Cea mai dramatică serie de evenimente este
separarea cromatidelor surori. Ele migrează către
polii fusali opuşi (Anafaza A) şi apoi polii se
îndepărtează (Anafaza B). In acelaşi timp, fusul
mitotic activează complexele proteice citosolice
pentru începerea citokinezei. Separarea cromo-
somilor în câte 2 cromatide surori (fig. 17) este
controlată de către cromosomii înşişi, nu de fusul
mitotic. Fenomenul este dependent de 3 factori:
Fig. 17. Segregare cromatide
complex de patru proteine numit coezină (fig.
18); acţionează ca un lanţ ce înconjoară cele 2 cromatide surori,
menţinându-le apropiate; o enzimă numită separază, ce rupe lanţul proteic al
coezinei; o proteină numită securină, care este un inhibitor de separază.
Când s-a depăşit punctul de control fusal, o serie de proteine de
control marchează securina cu o proteină numită ubiquitină, a cărei funcţie
este de a atrage proteosomii (vezicule cu enzime proteolitice). Aceste
proteaze distrug securina, ceea ce va elibera separaza, care rupe legăturile
dintre subunităţile coezinei, eliberând astfel cele 2 cromatide-surori.

25
 FIZIOLOGIE CELULARA

coezină

cromatină

Fig. 18. Aspect schematic al mecanismului ce ţine legate filamentele de ADN ale
cromatidelor-surori de-a lungul întregii mitoze, până când coezina este lizată de
către separază şi cromatidele sunt tracţionate de către microtubulii fusali.

Supraexpresia securinei poate duce la tulburări în segregarea

cromosomială, ceea ce poate duce la mutaţii cromosomiale sau chiar cancer.
Anafaza A reprezintă mişcarea cromatinelor de la ecuatorul celulei
către poli. Aceasta se realizează prin dezintegrarea controlată a micro-
tubulilor fusali la nivelul citokinelor. Astfel, cromatinele urcă spre poli.
Dezasamblarea micro-tubulilor se face cu intervenţia kinezinelor şi dineinei.
Anafaza B se realizează prin apropierea polilor fusului către membrană,
fenomen realizat cu ajutorul kinezinelor, ce interacţionează cu dineina
ancorată în citoplasmă. La sfârşitul acestei faze, cromatidele surori devin
cromosomi-fraţi, în aşa fel încât sunt adunaţi în jurul centrosomului.

Telofaza
Este revenirea la normal a mai multor
evenimente: cromosomii se decondensează,
fusul se dezasamblează (fig. 19), membrana
nucleară reapare, se reasamblează şi aparatul
Golgi şi reticulul endoplasmic iar nucleolul
reapare. Fiecare nucleu conţine o copie
completă a genomului patern şi una a
genomului matern (diploidie).

Citokineza
Este procesul ce divide celula în 2
celule-fiică. Acest fenomen necesită apariţia Fig. 19. Reorganizarea nucleilor şi
unui „şanţ de clivare”, o bandă îngustă de retracţia fusului

26
 FIZIOLOGIE CELULARA

proteine contractile (actină/miozină), care înconjoară mijlocul celulei şi

începe să se contracte, strangulând celula la mijloc. Mecanismul exact nu
este încă perfect cunoscut, dar se ştie că este vorba de o cascadă kinazică
dependentă de fusul mitotic ce activează actina şi miozina II.
In fine, când celula e complet strangulată, se
produce fenomenul de abscizie (fisiune) care separă
definitiv celulele-fiică (fig. 20). Membrana suplimen-
tară necesară pentru a acoperi zona de abscizie este
inserată adiacent şanţului de clivare, sursa fiind cel
mai probabil veziculele derivate din aparatul Golgi.
Inainte de abscizie, între cele 2 celule-fiică rămâne o
punte intercelulară subţire, ce conţine microtubuli şi o
formaţiune proteică complexă, numită corp medial.
Uneori în anumite ţesuturi, punţile intercelulare rămân
deschise sub formă de canale inelare. La mamifere
acest fenomen este întâlnit la testicul, unde canalele
inelare conectează mai multe sute de celule
spermatice înrudite.
Endomitoza este o variantă de mitoză fără cito- Fig. 20. Şanţul de
kineză şi fără separare nucleară, ceea ce duce la clivare şi abscizia
apariţia de celule cu nucleu unic, foarte mare, ce conţine mai multe garnituri
complete de cromosomi. Fenomenul este întâlnit la organismele umane în
măduva osoasă hematogenă, la celulele numite megakariocite, precursoare
ale plachetelor sanguine. Consecinţe ale erorilor mitozei: non-disjuncţia este
situaţia când cromosomii nu se separă în timpul anafazei. Rezultatul este
fenomenul de aneuploidie, cu trisomii sau monosomii.
Mitoza este un fenomen foarte dinamic, în care membranele orga-
nitelor se distrug şi se refac în câteva ore, cromosomii sunt „agăţaţi” şi
tracţionaţi de către microtubuli, fusul mitotic se mişcă rapid, ceea ce poate
produce rupturi ale unor braţe ale cromatidelor, cu pierderea fragmentelor,
fenomen numit deleţie. Sau fragmentul se poate reataşa la un alt cromosom
decât cel originar, producând translocaţii. Se poate reataşa la cromosomul
originar, dar invers, producând inversiuni, sau poate fi tratat ca un
cromosom de sine stătător, producând duplicare cromosomială. Gravitatea
consecinţelor este variabilă, producând efecte de la foarte reduse până la
moartea celulei şi până la cancer.

27
 FIZIOLOGIE CELULARA

3.7. Meioza
Denumită şi „diviziune reducţională”, meioza este un program special
de menţinere a numărului normal de cromosomi în timpul reproducţiei
sexuate la eucariote. Reproducerea sexuată implică cuplarea unor celule
germinale (gameţi) pentru a se produce o celulă ou (zigot) din care să se
dezvolte un nou organism. Reproducerea sexuată a apărut din necesitatea de
evoluţie a speciilor animale şi vegetale de pe planetă. Procariotele şi unele
eucariote primitive nu au decât diviziune simplă, mitotică, ceea ce înseamnă
că celulele fiică sunt copii identice ale celulelor progenitori, lucru ce face
evoluţia (apariţia unor caractere noi) foarte dificilă sau chiar imposibilă.
Pentru a se depăşi aceste dificultăţi, a apărut reproducerea sexuată, prin care
materialul genetic de la 2 organisme se combină pentru a apărea un
organism nou, diferit de progenitori. Prin dispersia materialului genetic
(spori, polen, spermatozoizi, etc) se realizează fertilizarea şi schimbul de
material genetic la distanţe mari, precum şi selectarea exemplarelor cele mai
bine dotate pentru supravieţuire (selecţie naturală).
Dacă pentru reproducerea sexuată s-ar folosi celule de tip somatic, cu
garnituri duble de cromosomi (diploide), atunci progenitura ar deveni
tetraploidă, celulele germinale ar fi tetraploide ce s-ar cupla rezultând
descendenţi cu număr crescând de garnituri cromozomale. Ca urmare,
numărul de cromosomi trebuie redus la jumătate, pentru ca din 2 gameţi
haploizi să se obţină un zigot diploid, care la rândul lui să producă gameţi
haploizi care să reia ciclul, s.a.m.d. acest deziderat se realizează cu ajutorul
meiozei sau diviziunii reducţionale.
Meioza este un proces alcătuit dintr-o serie de etape similare sau
diferite de mitoză:
G1, celula sintetizează proteinele şi enzimele pentru replicarea ADN
S, se produce sinteza şi replicarea materialului genetic
G2, ste absentă în meioză.
Meioza are 2 componente:
- meioza I, care constă în separarea arbitrară a perechilor de
cromosomi omologi în 2 celule: adică împărţirea numărului de cromosomi
la 2, cu apariţia a 2 celule haploide. Pentru că se reduce numărul de
cromosomi, meioza I se numeşte diviziune reducţională.

28
 FIZIOLOGIE CELULARA

- meioza II este similară cu mitoza prin aceea că cromatidele-surori se

separă între ele, iar numărul de cromosomi rămâne acelaşi (haploid). Se mai
numeşte şi diviziune equaţională.
Impărţirea cromosomilor materni şi paterni între cele 2 celule fiică în
meioza I este total aleatorie. Astfel pentru fiecare gamet uman, există 223
combinaţii cromosomiale (>8 milioane). Combinaţi cu cromosomii celuilalt
sex obţinuţi în acelaşi mod, numărul combinaţiilor posibile devine astro-
nomic, garantând apariţia de progenituri complet diferite de părinţi.
Pe lângă această distribuţie aleatorie, în timpul meiozei se mai produc
şi fenomene de recombinare genetică (crossover) în timpul anafazei meiozei
I, ceea ce transferă aleator bucăţi de dimensiuni variabile între cromatidele
cromosomilor omologi. Efectul recombinării şi a asortărilor aleatorii produc
cantităţi uriaşe de gameţi diferiţi şi produce un bazin inepuizabil de
diversitate genetică ce permite evoluţia organismelor şi a speciilor.
Procesele biologice esenţiale ce au loc în timpul meiozei sunt:
1. Imperecherea cromosomilor este un fenomen cu 2 faze. Prima fază
este alinierea, în care secvenţele ADN de pe un cromosom îşi găsesc
secvenţele omoloage de pe celălalt cromosom. După aliniere braţele cromo-
somilor se lipesc strâns între ele, fază numită de sinapsă (alipire), fenomen
mediat de complexul proteic sinaptonemal.
2. Recombinarea este schimbul fizic de segmente de ADN între
cromosomii omologi lipiţi. In urma acestui fenomen apar structuri croma-
tinice specializate, numite chiasme, ce păstrează împerecheaţi cromosomii
care s-au recombinat până în anafaza meiozei I.
3. segregarea reprezintă împărţirea cromosomilor între celulele fiică.
Împerecherea şi recombinarea cromosomilor omologi are loc în timpul
profazei meiozei I. Cromosomii replicaţi şi împerecheaţi sunt numiţi
cromosomi bivalenţi sau „tetrade”, pentru că au 4 cromatide.
Deoarece profaza meiozei I e un proces complicat, se descriu subfaze:
Leptoten → de la cuvântul grecesc leptonema, ce înseamnă „fire
subţiri”. Cromosomii se individualizează, dar sunt încă subţiri. Recom-
binarea începe prin apariţia de rupturi ale dublului helix. La sfârşitul
leptotenului, cromosomii omologi sunt aliniaţi la cca. 400 nm distanţă.
Zigoten → de la cuvântul grecesc zygonema, care înseamnă „fire
împerecheate” şi se datorează apariţiei de cromosomi împerecheaţi, prin
intermediul complexului sinaptonemal.

29
 FIZIOLOGIE CELULARA

Pachyten → de la cuvântul grecesc pachytema, ce înseamnă „panglică

groasă”, sinapsele sunt complete, cromosomi sunt cuplaţi, se produc
recombinările, cu ajutorul structurilor de tip chiasmă. Recombinările apar
mai ales la autosomi, deoarece gonosomii nu sunt identici şi pot schimba
ADN doar pe porţiunile analoage.
Diploten → de la diplonema → ”2 fire” → complexul sinaptonemal se
degradează iar cromosomii omologi se separă. Chiasmele rămân pe
cromosomii ce s-au recombinat.
In cazul reproducerii umane, toate oocitele din ovarul fetal se opresc
înainte de naştere în acest stadiu. Această stare suspendată se numeşte
dictyoten şi rămâne astfel până la pubertate, când oocitele se maturează,
doar unul pentru fiecare ciclu estral. Fenomenul se numeşte oprire în
diviziune şi se datorează intervenţiei unei proteine numită CSF (factorul
citostatic), care acţionează prin intermediul MAP-kinazei.
Diakineza → din cuvintele greceşti pentru „traversare”, reprezintă
prometafaza meiozei I.
După îndepărtarea membranei nucleare, începe fenomenul de
disjuncţie, adică de separare a cromatidelor din cromosomi. Restul stadiului
este foarte similar cu prometafaza de la mitoză: nucleolii dispar, membrana
nucleară se dezintegrează şi începe formarea fusului mitotic. In cursul fazei
S au fost sintetizaţi centrosomii, ce migrează către polii celulelor şi
acţionează ca centrii de organizare ai microtubulilor.
METAFAZA I. Diviziunea continuă cu aceleaşi faze ca la mitoză.
Cromosomii se ordonează în placa metafazică ecuatorială.
ANAFAZA I. Scurtarea microtubuluilor kinetocoriali va produce
îndepărtarea cromosomilor omologi. Deoarece fiecare cromosom are o
singură unitate de cuplare kinetocorială în loc de 2, cromosomii se vor
separa complet şi nu cromatidele surori, formând 2 seturi haploide.
Centriolii continuă mişcarea către polii opuşi trăgând cromosomii după ei.
TELOFAZA I. Fiecare celulă-fiică are un set înjumătăţit de
cromosomi, dar fiecare dintre cromosomi este alcătuit din 2 cromatide.
Fusul meiotic dispare, nucleul se reorganizează sau nu, apare şanţul de
clivaj şi celulele se separă.
Celulele pot intra într-o fază de repaus numită de interkineză sau
interfaza II. Aici nu se produce sinteză de ADN.

30
 FIZIOLOGIE CELULARA

Fig. 21. Meioza I: duplicarea cromosomilor, selectarea cromosomilor materni-

paterni şi recombinarea cromatidelor şi reducerea numărului de cromosomi.
Meioza II readuce cromosomii la stadiul de cromatide, pentru în vederea fertilizării.
Meioza II este similară cu mitoza, dar cu un număr de cromosomi
redus la jumătate (fig. 21).
PROFAZA II. Cromatina condensează din nou, nucleii îşi pierd din
nou anvelopa şi apar din nou cromosomii în set haploid. Centriolii se
îndreaptă către regiunile polare şi aranjează fibrele fusale pentru cea de a
doua diviziune.
METAFAZA II. Apare noua placă ecuatorială, aranjată perpendicular
faţă de prima placă.
ANAFAZA II. Centromerii sunt detaşaţi, microtubulii fusului
tracţionează şi despart cromatidele surori.
TELOFAZA II este similară cu telofaza I, cromosomii se
despiralează, se lungesc, fusul mitotic dispare, se reformează anvelopa
nucleară şi se produce citokineza, formându-se 4 celule-fiică haploide.
Meioza este completă.

Caracteristicile meiozei la om
Soarta celulelor ce trec prin meioză diferă în mod semnificativ de la
un sex la altul. De-a lungul întregii vieţi, la bărbat se produc aproximativ
100 de milioane de spermatozoizi pe zi, printr-un proces numit
spermatogeneză. Celulele stem de la care porneşte spermatogeneza sunt

31
 FIZIOLOGIE CELULARA

numite spermatogonii şi înainte de a intra în meioză vor trece prin opt

diviziuni mitotice, care prezintă o caracteristică neobişnuită: citokineza este
incompletă şi celulele rămân unite printr-un canal inelar. Teoretic, aceste opt
mitoze ar , pornind de la o singură celulă, ar trebui să producă 256 de celule,
dar multe dintre acestea nu supravieţuiesc, în aşa fel încât un „bloc” de
spermatogonii identice din punct de vedere genetic are cam 200 de celule.
Aceste spermatogonii intră simultan în meioză, în aşa fel încât se vor obţine
în jur de 800 de celule post-meiotice numite spermatide. Spermatidele nu se
mai divid apoi, ci se vor diferenţia şi matura, producând o celulă haploidă
ultraspecializată, numită spermatozoid. Întregul proces durează aproximativ
64 de zile. La femeie, fiecare ovar conţine aproximativ o sută de mii de
foliculi primordiali, fiecare conţinând un ovocit oprit în diplotenul meiozei,
care are loc între săptămânile 12 şi 16 de viaţă intrauterină. De la stadiul de
embrion şi până la pubertate, gameţii femeli se află în această stare de
animaţie suspendată. O dată cu declanşarea semnalelor endocrine ce
însoţesc apariţia ciclului menstrual, în fiecare lună se activează un singur
ovocit (rarisim doi sau mai mulţi), ceilalţi intră în apoptoză şi degenerează
printr-un proces numit atrezie. După ce este eliminat din foliculul ovarian la
sfârşitul fazei de ovulaţie, se completează meioza I şi se opreşte în metafaza
meiozei II de către CSF (factorul citostatic), şi rămâne în acest stadiu până
la fertilizare. Ca urmare a completării meiozei, se produce un singur ovul,
celelalte trei celule fiind foarte mici şi cu viaţă scurtă, rămânând încastrate
în citoplasma ovulară sub forma corpilor polari.

Aneuploidii
Deşi la om sunt destul de comune, ele nu sunt foarte frecvente în
populaţie, deoarece consecinţele lor sunt atât de grave pentru embrion încât
de obicei nu supravieţuieşte peste primul trimestru de sarcină. Cea mai
frecventă aberaţie o reprezintă triploidia (1-3% din sarcinile umane).
Aceasta se datorează fertilizării unui gamet normal cu unul nesegregat
(diploid). Embrionii triploizi se opresc în evoluţie în jurul săptămânii 3.
Majoritatea aberaţiilor cromosomiale sunt aneuploidii (trisomii, monosomii,
etc). Aneuploidiile bicromosomiale sunt avortate imediat, şi la ora actuală ca
60% din sarcinile avortate sunt datorate aneuploidiei fetale. Aneuploidii
comune sunt sindroamele Down (trisomia 21), Patau (trisomia 13), Edward
(trisomia 18), Klinefelter (XXY, XXXY, XXXXY).

32
 FIZIOLOGIE CELULARA

4. Apoptoza
Un om la maturitate este alcătuit din aproximativ 3x1013 celule, toate
provenind dintr-un singur zigot. Dacă se respectă progresia geometrică ar fi
suficiente aproximativ 45 de diviziuni pentru a se atinge acest număr. In
realitate, cea mai mare parte a celulelor din corpul omenesc se divid în
permanenţă, în aşa fel încât aproximativ la fiecare 2 săptămâni se va genera
un număr complet de 30 de trilioane de celule. Dacă celulele nu ar muri într-
un fel sau altul, atunci fiecare organism ar creşte la infinit, până ar satura
mediul înconjurător. Astfel, proliferarea necontenită a celulelor din corpul
omenesc trebuie balansată de moartea unui număr echivalent de celule. Pe
de altă parte, de la embrion până la adult, organismul trece printr-o
multitudine de faze intermediare, ale căror caracteristici trebuie eliminate.
Astfel, am rămâne cu membrane interdigitale, coadă, sistemul imun ar ataca
propriile celule, iar creierul ar fi inundat de sinapse inutile.
Moartea celulară se produce în 2 modalităţi: moartea accidentală
datorită intervenţiei factorilor exteriori, şi moartea programată, atunci când
necesităţile organismului o cer.
Moartea accidentală, numită şi necroză, se datorează traumelor
mecanice şi chimice, expunerii la agenţi chimici şi fizici toxici, inaniţie şi
aşa mai departe. Este singura modalitate prin care organismele unicelulare
îşi sfârşesc ciclul vital. Ca urmare, ele sunt practic „nemuritoare”, deoarece
în condiţii optime nu au motive să moară. Pe de altă parte, nici nu-şi menţin
„individualitatea”, deoarece se divid în permanenţă, deci, în cazul orga-
nismelor unicelulare, imortalitatea este doar o caracteristică a speciei.
Pe de altă parte, odată cu diferenţierea celulară şi specializarea
diverselor tipuri de celule, intervine şi necesitatea îndepărtării unor celule
sau ţesuturi care au fost necesare până la un moment dat, după care îşi pierd
utilitatea sau devin chiar dăunătoare. Ca urmare, se implementează un
mecanism de îndepărtare a acestor celule care se numeşte „moarte celulară
programată” sau apoptoză. Termenul provine din limba greacă, în care
înseamnă cădere, eliminare, dar treptată şi netraumatică precum căderea
frunzelor dintr-un copac, toamna.
Indiferent de evenimentul declanşator, apoptoza se realizează prin
intermediul unei secvenţe moleculare comune. Acest fenomen se poate
realiza pe mai multe căi, sau se poate datora mai multor factori declanşatori.
1. Cea mai mare parte a celulelor umane au nevoie de semnale

33
 FIZIOLOGIE CELULARA

extracelulare pentru a rămâne în viaţă. Aceste semnale de supravieţuire, sau

„semnale trofice” sunt produse de către sistemul vegetativ al organismului şi
transmise pe cale nervoasă sau endocrină. Absenţa unor astfel de factori
trofici declanşează la nivelul celulelor-ţintă un program de sinucidere.
2. Anumite tipuri celulare, ca de exemplu cele ale sistemului imun,
sunt necesare numai în anumite perioade. Atunci când nu mai sunt necesare,
ele sunt îndepărtate prin eliberarea în circulaţie a unor semnale specifice ce
induc programe „ucigaşe” în interiorul celulelor, prin intermediul
receptorilor „domeniilor morţii”.

Diferenţe între necroză şi apoptoză

Necroza este un tablou dramatic, care oferă o imagine foarte potrivită
de „traumatism”. Când o celulă îşi pierde, din diferite cauze, capacitatea de
a-şi menţine homeostazia, apa intră în celulă, echilibrul osmotic se pierde,
organitele şi întreaga celulă explodează, eliberând enzime litice care produc
un proces generalizat de distrugere şi disoluţie. Acest proces va culmina cu
ruperea membranei şi revărsarea conţinutului celular în mediul interstiţial.
Fragmentele celulare sunt factori proinflamatori, care atrag celulele
fagocitare din împrejurimi, se produc manifestările caracteristice ale
inflamaţiei, creşte permeabilitatea capilară, se produce edem, creşte
metabolismul local ş.a.m.d. Datorită faptului că de obicei, agentul vulnerant
acţionează pe o zonă mai importantă a organismului, mai multe celule sunt
afectate simultan.
Spre deosebire de necroză, apoptoza nu acţionează în masă, ci câte o
celulă odată, şi de cele mai multe ori celula ce intră în apoptoză părea
perfect sănătoasă.
De altfel, este forma sub care apoptoza a fost descrisă acum aproape
un secol, sub denumirea de „necroză unicelulară”. În diagnosticul
histopatologic al febrei galbene, Councilman a descris corpi hialini în ficatul
pacienţilor decedaţi, descrişi ca „corpi hialini” sau „corpi acidofili”. Aceşti
corpi dispăreau pe testele de urmărire la pacienţii ce supravieţuiau, fiind
fagocitaţi de macrofage. Când termenul de „apoptoză” a fost introdus de
Kerr şi colaboratorii săi în 1972, s-a descoperit că această formă de moarte
se potrivea perfect cu definiţia.

34
 FIZIOLOGIE CELULARA

4.1. Evoluţia apoptozei

4 Apoptoza are loc în 2 etape: la
3
primirea unui semnal „ucigaş”
sau când concentraţia de factori
trofici scade sub un nivel, se
activează „faza latentă” a apop-
2 tozei. In această fază, celula
pare normală, dar cascadele
enzimatice apoptotice încep
Fig. 22. Fazele apoptozei: deja să intre în acţiune. Durata
1. Izolarea celulei;
2. Ratatinare şi blebbing fazei latente este extrem de
3. Kariorexis şi picnoză, variabilă, variind de la câteva
fragmentare în corpi apoptotici; ore la mai multe zile, din
1
4. Fagocitare de către macrofag
motive încă necunoscute. Faza
de execuţie durează ~1h, timp
în care celula suferă modificări dramatice, similare în toate cazurile de
moarte celulară, indiferent de tipul de ţesut, după cum urmează (fig. 22):
• pierderea microvilozităţilor şi ruperea joncţiunilor celulare
• ratatinarea citoplasmei
• apariţia de macrovezicule ce vor îngloba întreaga citoplasmă (blebbing)
• pierderea asimetriei de compoziţie a membranei cu distrugere în „petece”
• hipercondensarea cromatinei (kariorexis)
şi lipirea de membrana nucleară (picnoză)
• fragmentarea explozivă a celulei cu formarea de corpi apoptotici,
ce vor fi apoi fagocitaţi de macrofagele tisulare.
Exprimarea fosfatidil-serinei pe stratul extern al membranei celulare
apoptotice atrage macrofagele, dar le împiedică de a secreta mediatori
inflamatori; moartea apoptotică a celulelor nu produce reacţii inflamatorii.

4.2. Cauzele apoptozei

Moartea celulară programată intervine în şase instanţe, situaţii în care
celulele respective şi-au depăşit utilitatea, sunt anormale sau periculoase.
Celulele care îşi pierd utilitatea în cursul dezvoltării ontogenetice.
Embrionii trec prin variate stadii de evoluţie până la formarea unui făt uman
perfect format. De exemplu, celulele ductului Muller trebuie să moară la

35
 FIZIOLOGIE CELULARA

masculi, membranele interdigitale dispar, mugurii maxilari se dezepi-

telizează pentru a putea fuziona, timusul involuează şi dispare etc.
Celule în exces. Există o serie de situaţii în care în cursul organo-
genezei se produc o multitudine de celule redundante, pentru a se asigura o
funcţionalitate corectă şi completă. De ex., în cursul dezvoltării sistemului
nervos există mult mai mulţi neuroni motori care inervează muşchii decât
sunt necesari, tocmai pentru ca cei ce vor rămâne neuroni motori pentru tot
restul vieţii să aibă caracteristici optime. Toţi ceilalţi neuroni suplimentari
mor prin apoptoză. Altă situaţie când apar celule în exces este în cazul
răspunsului imun, când plasmocitele activate secretă anticorpi în cantităţi
foarte mari, chiar şi după ce agentul infecţios a fost îndepărtat. Pentru a opri
producţia de anticorpi, singura modalitate este ca celulele T-supresor să
elibereze o serie de citokine pro-apoptotice care distrug limfocitele B
activate, cu excepţia câtorva numite limfocite B cu memorie.
Celule care nu mai au funcţie. Celulele lactogene ale glandelor
mamare necesită o constantă stimulare hormonală pentru a-şi menţine
funcţia şi viaţa. Celulele prostatice la rândul lor vor involua şi dispărea dacă
nu sunt stimulate de testosteron. Epiteliul uterin, vasele de neoformaţie
endometriale sunt alte exemple de celule ce vor intra în apoptoză fără o
permanentă susţinere hormonală.
Celule al căror ciclu celular este perturbat. Dacă un punct de control al
ciclului celular este activat, se vor elibera 2 mecanisme de control:
mecanismele de reparare ale ADN-ului şi mecanisme pro-apoptotice. Dacă
ADN-ul este lezat ireparabil, celula este orientată către apoptoză.
Celule infectate viral. Când virusurile infectează o celulă, mecanismul
genetic al acesteia este „confiscat” în favoarea genomului viral. De cele mai
multe ori, aceste celule nu-şi mai produc markerii de suprafaţă care le
identifică faţă de sistemul imun sau ei sunt defecţi; celulele T citotoxice vor
elibera citokine pro-apoptotice care vor distruge celulele infectate.
Expunerea celulelor la agenţi chimioterapici pro-apoptotici. Un număr
important de plante, ciuperci şi alge produc o serie de toxine ce induc
apoptoza, pentru a se proteja de paraziţi şi alte infecţii. Cele mai cunoscute
sunt ochratoxinele secretate de fungi din genul Penicillium, ce produc
hepatoliză prin apoptoză, precum şi citrinina, trichotecen, fumarizină şi alte
substanţe care produc degenerescenţă limfoidă şi renală la animalele de
curte hrănite cu cereale mucegăite.

36
 FIZIOLOGIE CELULARA

4.3. Semnalele şi căile care induc apoptoza

Există 2 căi, intrinsecă şi extrinsecă (fig. 23). După cum îi spune şi
numele, calea intrinsecă se declanşează intracelular de către mecanismele de
supraveghere internă sau de către lipsa unor factori trofici. Lipsa de nutrienţi
din mediul extern poate de asemenea să fie un stimul. Calea extrinsecă
reprezintă activarea căilor pro-apoptotice de către semnalele ce provin de la
alte celule. Proteinele efector ale căii apoptotice sunt o serie de enzime
proteolitice numite caspaze7. Denumirea provine de la faptul că ele au
activitate proteazică selectivă la capătul C-terminal al reziduului Aspartat
(C-Asp-aze). La om există 15 caspaze, dormante în citiosol sub formă de
pro-caspaze, ce trebuie clivate pentru a deveni active. Secvenţa de
evenimente este următoarea.
1. Există o serie de enzime ce se numesc iniţiatori şi care se activează
prin autoproteoliză indusă de către alte tipuri de proteină, care ajută la
agregarea iniţiatorilor. Caspazele-iniţiator produc activarea prin clivare a
caspazelor-efector (ex. Caspaza 3), ceea ce la rândul său amplifică
activitatea caspazică totală intracelulară în interiorul celulei muribunde.
Fiecare caspază aparte are alte ţinte, dintre care cele mai importante
sunt lamina nucleară şi citoscheletul, ceea ce duce la distrugerea celulei. O
ţintă importantă este ADN-ul, care este distrus de către nucleazele
autonome, dintre care cea mai cunoscută este CAD (ADN-aza activată de
caspaze), precum şi o enzimă mitocondrială numită endonucleaza G. Aceste
nucleaze au evoluat ca mecanism de apărare, pentru eliminarea ADN-ului
contaminat viral prin răspuns defensiv suicidar.
Alţi efectori importanţi ale căii intrinseci sunt proteinele Bcl, ce pot fi
grupate în trei subfamilii: Bcl-2 protectori, Bcl-2 ucigaşi (Bax şi Bak) şi
Bcl-2 reglatori. S-a demonstrat recent că proteinele Bcl-2 protectori sunt
responsabile, ca oncogene, de o serie de tumori maligne de tipul
limfoamelor, tocmai printr-o activitate exagerată, ce protejează celulele
limfatice defecte de apoptoză şi le permite continuarea proliferării.
Declanşatorii apoptozei intrinsece sunt acumularea de semnale pro-
apoptotice celulare sau lipsa de factori trofici, ce acţionează prin intermediul
apoptosomului. Acesta este o structură ternară mare, alcătuită din
citocromul C eliberat de mitocondrie, proteina citosolică Apaf-1 şi d-ATP.

7
Caspaze iniţiator (2 , 8, 9, 10), efector (3, 6, 7), non-apoptotice pro-inflamatorii (1, 4, 5,
11, 12, 14, 15)

37
 FIZIOLOGIE CELULARA

Apare o structură cu aspect de roată cu 7 spiţe. Stimulii pot varia de la

leziuni ale ADN, la acumularea de factori proliferativi datorită opririi
ciclului celular la un punct de control sau anormalităţii ADN din cauza
contaminării virale.

Fig. 23. Cascada apoptotică.

TNFr (receptorul TNF); SRO (radicali liberi); IAP (Proteina inhibitorie a
apoptozei); PARP (Poli-ADP-Riboz-Polimeraza); DFF (Factor fragmentare ADN)

Deşi apoptoza apare de obicei ca răspuns la stimuli negativi, ea poate

fi indusă şi de către semnale „pozitive” (semnale „ucigaşe”). Printre cele
mai cunoscute sunt TNF (Factorul de Necroză Tumorală) şi ligandul Fas.
TNF este o citokină eliberată de către macrofage şi declanşează moarte
celulară şi distrugere tisulară ce poate fi observată uneori în unele boli

38
 FIZIOLOGIE CELULARA

inflamatorii. Ligandul Fas este o proteină membranară externă exprimată de

celulele NK şi de limfocitele T citotoxice. Acest semnal necesită contigu-
itatea celulară şi va declanşa apoptoza în celulele infectate viral, în unele
tipuri de celule tumorale şi în celulele de alogrefă.
Atât TNF cât şi ligandul Fas acţionează printr-un receptor membranar
trimeric cu un singur domeniu transmembranar. Activarea receptorului
cuplează o proteină numită FADD (domeniu letal asociat cu Fas), care va
recruta şi activa caspaza 8, una din caspazele iniţiator, care la rândul ei
activează alte caspaze şi porneşte cascada de amplificare.
Granzyma B este o serin-protează eliberată de către granulele
citoplasmice produse de celulele T citotoxice sau celulele NK. Efectul sau
este de a activa apoptoza prin clivarea pro-caspazei 3 la caspaza 3 activă.

Inhibitori naturali ai caspazelor

Deoarece cea mai mare parte a celulelor sănătoase exprimă o cantitate
semnificativă de pro-caspaze de tip iniţiator şi există un risc de
oligomerizare eronată, care ar putea să omoare celula, există o serie de
mecanisme care reduc sensibilitatea căii pro-apoptotice. Aceasta este
reprezentată de familia de Proteine Inhibitoare ale Apoptozei (IAP), care
inhibă caspazele pe două căi. Pe de o parte se cuplează cu caspazele şi le
acoperă siturile active, astfel blocându-le accesul la substrate şi pe altă parte,
mai multe dintre IAP-uri sunt ubiquitin-ligaze. Ubiquitina este o proteină
marker ce atrage complexul proteasomic citoplasmatic, ce distruge
proteinele inutile, deci o caspază ubiquitinată va fi distrusă în scurt timp.

5. Membrana celulară şi comunicarea celulei cu mediul

Lichidul intracelular al celulelor vii (citosol) are o compoziţie foarte
diferită de a lichidului extracelular. K+ şi PO43- sunt prezenţi în cantităţi mai
mari înăuntru decât în afară, în vreme ce Na+, Ca++, Cl- sunt mult mai
abundenţi în afara celulei. Aceasta se datorează funcţionării diverselor
mecanisme intracelulare, dintre care de departe cele mai importante sunt
cele membranare. Plasmalema păstrează aceste diferenţe prin crearea unei
bariere de permeabilitate în jurul citosolului. In mod necesar, aceasta
prezintă permeabilitate selectivă, pentru a-şi realiza funcţiile multiple:
primirea nutrienţilor şi eliminarea cataboliţilor, primirea şi trimiterea infor-
maţiei sub formă de hormoni, factori de creştere şi neurotransmiţători

39
 FIZIOLOGIE CELULARA

Membrana celulară cuprinde plasmalema propriu-zisă şi glicoprote-

inele de pe faţa sa externă (glicokalix, zonă de microvecinătate) şi este
strâns legată morfo-funcţional cu structuri asociate submembranare (specia-
lizări ale citoscheletului şi reticulului endoplasmic). Plasmalema este un
bistrat fosfolipidic ce conţine şi alte lipide, precum şi proteine intrinseci
(integrale, ce străbat ambele straturi) sau extrinseci (periferice, aparţinând
unui singur strat). Plasmalema delimitează celula, asigurând schimburi
controlate de substanţă şi informaţie cu mediul extracelular. Ea prezintă
structuri specializate pentru diverse aspecte funcţionale: transferul substan-
ţelor hidrofile (pori, canale, transportori), recunoaşterea semnalelor bio-
chimice (receptori), legătura cu celulele învecinate (joncţiuni strânse şi
comunicante), mişcarea celulei sau a lichidului extracelular (cili şi flageli).
Joncţiunile celulare sunt alcătuite din alipiri ale plasmalemei celulelor
învecinate, simple în cazul joncţiunilor strânse (aderente), străbătute de
filamente ancorate submembranar în cazul desmozomilor şi de canale în
cazul joncţiunilor comunicante. Aceste canale sunt permeabile pentru ioni şi
molecule mici (de exemplu ATP), sunt formate din două seturi pereche de
câte şase proteine numite conexoni şi sunt reglate de concentraţia locală de
calciu şi protoni.

5.1. Structura membranei celulare

Structura generală a membranei a fost bănuită încă din anii 1930,
datorită naturii sale lipidice. Pornind de la conceptul de bistrat fosfolipidic
(fig. 24), care însă nu explica traficul transmembranar, în 1973 Lenard,
Singer şi Nicholson au folosit microscopia electronică pe replici obţinute
prin criodecapaj (freeze-itching) pentru a pune în evidenţă dispunerea
proteinelor în bistratul lipidic. Astfel a fost introdus pentru plasmalemă
modelul mozaicului fluid, păstrat cu modificări până astăzi. Lipidele
membranare sunt majoritar fosfolipide (fig. 25). Mai precis esteri fosaforici
ai trigliceridelor, adică fosfogliceride (glicerofosfolipide). Ele sunt alcătuite
din 3 părţi: o coloană (backbone) alcătuită din glicerol, 2 acizi graşi alifatici
esterificate la C1 şi C2 ai glicerolului, un radical fosfat esterificat cu un
alcool. Fiecare dintre aceste molecule complexe are o formă caracteristică şi
caracteristici fizico-chimice deosebite, pe care le datorează acestei structuri.

40
 FIZIOLOGIE CELULARA

Cele 2 resturi de acizi esterificate la

C1 sau C2 pot avea de la 13 la 19
atomi de carbon. Unul sau mai
multe dintre resturile alifatice poate
prezenta legături duble, ceea ce
oferă un anume grad de „curbare” a
moleculei ceea ce va conferi la
rândul său fluiditate membranei cu
cât gradul de nesaturare al lipidelor
membranare este mai mare. Grupa-
rea fosfoalcoolică de la C3 are o
încărcare electrică negativă ce poate
fi neutralizată sau nu de încărcarea
restului moleculei, rezultând glice-
rofosfolipide negative sau neutre.
Acest cap polar se poate cupla cu
sarcinile parţiale ale moleculei de
apă; caracter hidrofil. Pe de altă
parte, polul lipidic este hidrofob,
astefel că molecula în ansamblu are
caracter amfifil (hidrofil la un pol şi
Fig. 24. Evoluţia modelelor de mebrane hidrofob la celălalt).
Această caracteristică duce la organizarea caracteristică a lipidelor
membranare în contact cu apa. Când există o interfaţă aer-apă, lipidele se
organizează într-un monostrat cu polii hidrofobi
către aer şi cei hidrofili către apă (fig. 26). Dacă însă
nu există o interfaţă aer-apă, şi lipidele sunt sub
formă de picături în apă, vor lua o formă sferică, cu
polii hidrofobi spre interior şi cei hidrofili spre
exterior. Un astfel de amestec neomogen se numeşte
emulsie. O a treia posibilitate de organizare spaţială
a glice-rofosfolipidelor în apă este de picătură
complexă, cu centru apos şi pereţi lipidici. Această
formă se numeşte liposom şi este forma esenţială
care va evolua către celulă. Un liposom este o
Fig. 25. Glicerofosfolipid picătură de apă, înconjurată de o membrană lipidică,

41
 FIZIOLOGIE CELULARA

la rândul său imersată în apă. Singura configuraţie

A
A non-entropică posibilă este cea de bistrat lipidic,
monostrat
adică organizarea lipidelor în două straturi, cu polii
monostrat
hidrofili orientaţi către apa exterioară şi interioară
şi cei hidrofobi orientaţi unul către celălalt, în
A Lip
interiorul membranei. Acest aspect generic de
miceliu membrană este prezent la toate celulele animale
liposom sau vegetale, cu variaţii de compoziţie.
Printre glicerofosfolipide se mai pot regăsi şi
lipide ce conţin glucide, numite generic sfingo-
lipide. Acestea îşi iau numele de la baza azotată
Inter
sfingozină, care înlocuieşte unul dintre acizii graşi
din fosfogliceride. Capetele hidrofile sunt alcătuite
din unul sau mai multe glucide, unele neutre, altele
Exte încărcate negativ. Cele esterificate cu alcooli se
Fig. 26. Fosfolipide numesc sfingomieline.
dispersate în apă Cea de-a treia
clasă de lipide membranare sunt sterolii. Cea
mai mare parte din membranele lipide animale
prezintă în componenţa lor colesterol, în vreme
ce membranele vegetale prezintă diverse alte
Fig. 27. Colesterolul
variante, numite fitosteroli.
Colesterolul (fig. 27) este un polialcool, cu o structură rigidă şi plată,
cu 4 inele, ce se intercalează între lanţurile acizilor graşi ai fosfolipidelor şi
a cărui funcţie este de a stabiliza membrana, reducându-i fluiditatea. Este un
component important plasmalemal, 10-15% din totalul lipidelor mem-
branare. Deoarece lungimile şi caracteristicile lanţurilor fosfolipidice sunt
variabile, legăturile sunt laxe, ceea ce duce la o fluiditate foarte mare.
Intercalarea de colesterol creşte rigiditatea. Există şi trigliceride în celule,
dar nu pot fi încorporate în bistraturile lipidice deoarece le lipseşte capul
hidrofil. Apar ca picături în citoplasmă, rezerve de energie pentru celulele
animale. Celulele adipoase au interiorul aproape complet astfel ocupat.

5.1.1. Caracteristici fizice ale bistratului lipidic

Compoziţia membranelor biologice variază foarte mult. Membranele
situate la exteriorul celulei au cea mai mare proporţie de colesterol, în vreme

42
 FIZIOLOGIE CELULARA

ce membranele ce fac parte din organitele celulare au o cantitate redusă de

colesterol. Ca urmare, plasmalema are o rigiditate mai mare decât
membranele intracelulare. De asemenea, structura membranelor trebuie să
conţină lipide nesaturate, întrucât acizii graşi cu catenă alifatică peste 16
atomi de carbon sunt solizi la temperaturile corpului,.
Aceste caractere duc la fenomenul de
fluiditate membranară, care semnifică gra-
dul de mobilitate al moleculelor din mem-
brană. Cu cât există mai puţin colesterol, cu
atât mobilitatea moleculară este mai redusă.
O moleculă liposolubilă se distribuie în
membrana unei bacterii în secunde datorită
mobilităţii laterale a moleculelor, dar va
Fig. 28. Mişcările realizate de trece mai dificil către interiorul celulei,
moleculele bistratului lipidic datorită mişcărilor rare de basculare.
Membranele lipidice ar trebui să fie teoretic impermeabile pentru apă
şi solviţi. Totuşi, există un trafic transmembranar de apă şi ioni, deoarece
moleculele şi ionii mici se pot „strecura” printre moleculele mai mari ale
lipidelor membranare. La scara de timp ale fenomenelor biologice, acest
tranzit este nesemnificativ. Substanţele liposolubile tranzitează liber mem-
brana celulară, dizolvându-se cu rapiditate. Fluiditatea membranară crescută
determină şi tranzitul intens al substanţelor liposolubile. Identificarea cu
înaltă rezoluţie a lipidelor în compartimente distincte ale membranei a dus la
observarea mişcărilor de rotaţie, difuzie transversală şi laterală (fig. 28);
moleculele se mişcă diferit unele de altele şi nu la întâmplare.

5.1.2. Plutele lipidice

Deoarece colesterolul interacţionează mai rapid şi mai puternic cu
sfingolipidele, există o tendinţă de agregare a acestora, formând grupări mai
rigide în foiţa externă a membranei celulare, care au fost numite „plute”
lipidice (lipid rafts). La nivelul acestora se pare că se agregă şi glicolipide
membranare şi unele proteine, oferind şi specializare funcţională acestor
agregate lipidice (fig. 29). Acestea ar putea avea mai multe roluri. Ar putea
fi parţial complexe de semnalizare, parţial motive structurale membranare
repetitive. Plutele lipidice ar putea aduna moleculele semnal pentru o
semnalizare mai eficientă.

43
 FIZIOLOGIE CELULARA

Plutele lipidice sunt subdomenii

plasmalemale distincte (submicronice),
alcătuite în principal din glicosfingo-
lipide şi colesterol şi prezintă proteine
cu ancora GPI, mai groase şi agregate
mai compact decât restul membranei.
Cercetătorii au testat prezenţa şi impor-
tanţa plutelor în semnalizarea celulară,
întâi identificând procesele de semnali-
zare şi apoi producând distrugerea loca-
lizată a plutelor cu detergenţi, notând în
final modificările în funcţia celulară.
Plutele sunt implicate într-o multitudine
de procese şi sisteme fiziologice, cât şi
patologice. Acestea includ semnalizarea Fig. 29. Aspectul unei plute lipidice
celulară, traficul molecular, funcţia sistemelor imun, vascular şi reproductiv.
Unii patogeni precum HIV (virusul SIDA), salmonella (bacil al febrei
tifoide) sau protozoarul malariei (ce parazitează interiorul hematiilor) au
capacitatea de a „deturna” funcţiile plutelor pentru scopurile proprii, de
exemplu pentru a putea avea acces la interiorul unei celule.

5.1.3. Proteinele Membranare

Există 2 categorii: proteine integrale (intrinseci) care sunt monotopice,
multisubunitare, uni- sau multi pasaj, şi proteine periferice (extrinseci),
ancorate în lipide.
Proteinele integrale au unul sau mai multe segmente incorporate în
bistratul lipidic, pe care-l traversează o dată sau de mai multe ori.
Majoritatea proteinelor conţin reziduuri aromatice (hidrofobe), care
interacţionează cu lanţurile fosfolipidice, ancorându-le în bistratul lipidic.
Există trei tipuri de traversare transmembranară, adică de tip: glicoforină,
bacteriorodopsină, porină. Toate acestea formează canale ce permit pasajul
apei sau substanţelor ionizate si hidro solubile dintr-o parte într-alta a
membranei. Interiorul canalului este hidrofil, ceea ce face ca aceste proteine
să fie optime pentru transportul apei sau ionilor. La toate proteinele
transmembranare cunoscute, domeniile ce traversează membrana sunt α-
helixuri sau benzi β multiple. Proteinele intrinseci prezintă unul sau mai

44
 FIZIOLOGIE CELULARA

multe domenii transmembranare. Acestea sunt domenii extracelulare, care

pot fi de la câteva reziduuri până la mai multe sute de aminoacizi, ce se
extind în mediul extracelular.
Proteinele extrinseci nu interacţionează cu nucleul hidrofob al
bistratului lipidic, ci sunt de obicei cuplate indirect, prin intermediul unor
proteine integrale sau prin interacţiuni cu capetele polare. Proteinele
periferice sunt proteine ancorate (fig. 30) în bistratul lipidic, fie pe faţa
externă, fie pe faţa internă. Se cunosc 6 modalităţi de ancorare a proteinelor:
coada izoprenoidă (coadă de farnezil cu 15 C, ancorează GTP-aza pe faţa
citoplasmică), coada miristoil (14 C, ancorează tirozin-kinaza STC pe faţa
citoplasmică a membranei), coada inozitolfosfat (ancorează glicolipidele pe
suprafaţa externă a membranei, cel mai frecvent enzime de tip colinesterază
sau MAO, proteine de adeziune de tip caderine sau antigene de suprafaţă),
interacţiuni electrostatice cu fosfolipidele (printre proteinele cuplate se
numără anexinele (proteine de adeziune), precum şi proteine motorii de tip
miozină, penetrarea parţială a stratului lipidic (unele proteine se ancorează
superficial în membrană, fără a o traversa; cel mai cunoscut membru al
acestei familii este prostaglandin–sintaza), asociere de proteine periferice cu
proteine integrale. Proteinele se pot lega de alte proteine, încât un receptor
se poate lega de un canal, sau o proteină funcţională de una structurală.

Fig. 30. Moduri de pasaj şi ancorare a proteinelor

Funcţiile proteinelor membranare sunt atât de numeroase şi variate

încât este aproape imposibil să fie sistematizate. O enumerare succintă va
cuprinde următoarele funcţii majore, în mare parte legate de medierea
semnalizării celulare: pori pentru apă, canale ionice (receptor-dependente,

45
 FIZIOLOGIE CELULARA

voltaj-dependente, sau operate în alte moduri), transportori (translocatori

moleculari), receptori membranari (cuplaţi cu proteine G tirozin-kinazici,
pentru patogeni, etc.), molecule de adeziune celulară şi antigene de
suprafaţă, diverse enzime ancorate pe membrană (sintaze de lipide, etc.),
puncte de ataşare pentru citoschelet, repere veziculare, receptori pentru
exo/endocitoză şi proteine de fuziune membranară.

5.1.4. Canalele pentru apă

Reglarea răspunsurilor osmotice se face de către proteine trans-
membranare numite aquaporine (fig. 31). Cunoscute şi sub numele de canale
pentru apă, sunt proteine membranare integrale, ce mai pot transporta şi alţi
solviţi fără sarcină electrică, cum ar fi glicerolul, amoniacul sau ureea.
Oricum, porii pentru apă sunt complet
impermeabili pentru orice specie moleculară
încărcată electric. Aquaporinele sunt
alcătuite din şase α-helixuri transmebranare,
cu ambele capete, atât C-terminale cât şi N-
terminale pe faţa citoplasmică a membranei.
Aspectul general al unui astfel de canal este
de „clepsidră”. Aquaporinele formează
tetra-meri, fiecare monomer acţionând ca un
canal de apă. Mecanismul prin care sunt
excluse alte molecule de la pasaj este filtrul
de selectivitate ar/R (aromatic/arginină).
Acesta este o tetradă formată din reziduuri Fig. 31. Por pentru apă
de arginină de pe helixurile şi ansele
moleculei. Această îngustare slăbeşte legăturile de hidrogen dintre
moleculele de apă, permiţându-le să interacţioneze cu resturi de arginină
încărcate pozitiv şi astfel resping protonii ce ar putea trece prin porul de apă.

5.2. Permeabilitatea ionică şi potenţialul transmembranar

Permeabilitatea redusă şi controlabilă a plasmalemei pentru diverşi
ioni stă la baza diferenţelor de compoziţie ionică între mediul intracelular şi
cel extracelular, care explică existenţa în repaus a unui potenţial electric
trsansmembranar. Variaţiile de potenţial electric membranar au o importanţă
specială în semnalizarea la nivel celular.

46
 FIZIOLOGIE CELULARA

Plasmalema este esenţial implicată în răspunsurile celulare la diverşi

stimuli din mediu. Stimulii fizici determină la nivel plasmalemal modificări
de conductanţă ionică, cu variaţii consecutive ale potenţialului electric trans-
membranar. In repaus membrana este “polarizată”; interiorul este negativ
faţă de exterior. Dacă o depolarizare atinge nivelul prag pentru deschiderea
unor anume populaţii de canale ionice voltaj-dependente se declanşează
potenţialul de acţiune, ce se propagă în toată membrana. Potenţialul de
acţiune, precum şi alte modificări de potenţial, sunt implicate în conducerea
excitaţiei electrice şi în cuplarea acesteia cu alte modalităţi de răspuns
celular. Modificările locale de potenţial sunt deosebit de importante prin
efectul de modulare a excitabilităţii electrice; potenţialul se apropie sau se
depărteză de valoarea prag pentru declanşarea potenţialului de acţiune.
Stimulii chimici sunt reprezentaţi de diverse substanţe din spaţiul
extracelular, cu acţiune mai mult sau mai puţin specifică. Există substanţe
bioactive care trec prin membrană şi se leagă de proteine receptor din
citosol, complexul rezultat acţionând ulterior la nivel nuclear asupra ratei de
transcripţie a anumitor gene. Majoritatea substanţelor bioactive acţionează
însă la nivel plasmalemal: asupra fluidităţii membranare, direct asupra unor
canale ionice, dar mai ales prin legarea de proteine receptor mebranare.
Rezultă un complex molecular format din substanţa respectivă şi receptorul
său (complexul ligand-receptor), ce realizează mai departe transmiterea
semnalului pe diverse căi (semnalizare intracelulară). Unii receptori au în
structura lor sau sub control direct canale ionice numite receptor-operate.
Această categorie de canale include şi pe cele controlate indirect, prin
intermediul proteinelor G sau prin mesageri secunzi.

5.3. Clasificarea formelor de transport transmembranar

Transportul transmembranar se realizează ca macrotransfer (vezi cap.
“Dinamica celulară a membranelor”) şi microtransfer. După sens, macro-
transferul poate fi endocitoză şi exocitoză. După cum vezicula de endocitoză
conţine sau nu material solid, aceasta se numeşte fagocitoză sau pinocitoză
(macro- sau micropinocitoză, după dimensiunile veziculei). Transcitoza este
cuplarea endocitozei la un pol al celulei cu exocitoza la celălalt pol.
Microtransferul poate fi pasiv sau activ, după cum se realizează în
sensul sau împotriva gradientului electrochimic transmembranar. Trans-
portul pasiv este de fapt un proces de difuziune prin membrană. In general

47
 FIZIOLOGIE CELULARA

rata de difuzie printr-o membrană este proporţională cu temperatura

absolută, gradientul de concentraţie şi coeficientul de permeabilitate,
determinat la rândul său de coeficientul de partiţie între membrană şi mediu.
Substanţele lipofile difuzează uşor prin bistratul fosfolipidic, iar cele
hidrofile utilizează diverse căi hidrofile. In sensul scăderii ratei de transfer şi
al creşterii selectivităţii, precum şi pe baza diferenţelor structurale, căile
hidrofile pot fi clasificate în pori, canale şi transportori. Porii şi canalele
sunt structuri proteice care delimitează căi apoase transmembranare.
Canalele prezintă bariere de permeabilitate şi de selectivitate, unele din ele
operate chimic sau electric. Difuziunea transmembranară pe căi prefe-
renţiale specifice se numeşte facilitată, în opoziţie cu difuziunea simplă.
Difuziunea apei prin membrană se numeşte osmoză. Presiunea osmotică este
egală cu presiunea care aplicată în compartimentul cu osmolaritate mai mare
poate împiedica osmoza. Osmolaritatea este numărul total de particule ale
substanţelor solvite (se aplică coeficienţi de disociere şi de activitate Debye-
Huckel) raportat la numărul lui Avogadro şi la volumul soluţiei (sau la masa
de solvent în cazul exprimării ca osmolalitate).
In cazul transportorilor transferul de substanţă presupune legarea
acesteia de proteina transportoare pe o faţă a membranei, o anume modi-
ficare conformaţională a acesteia (flip-flop, ping-pong, situsuri succesive de
legare), şi eliberarea substanţei transportate pe cealaltă faţă a membranei.
După numărul de specii moleculare transferate pentru un ciclu transportor,
există uniport şi cotransport. Acesta din urmă se numeşte sinport dacă
transferul este în acelaşi sens pentru două sau mai multe substanţe diferite şi
antiport dacă sensul transferului pentru una din substanţe este opus faţă de o
alta. Transportul activ se realizează evident numai de către transportori
proteici şi poate fi primar sau secundar, după cum proteina transportoare
prezintă sau nu activitate ATP-azică proprie. Transportul activ secundar este
întotdeauna cotransport, una din substanţe fiind transportată activ pe baza
gradientului pentru o alta. Consumul de energie este indirect, realizându-se
la nivelul unui transportor activ primar ce menţine gradientul menţionat,
necesar pentru funcţionarea celui secundar.

5.4. Difuziunea prin membrane

Toate moleculele dintr-un mediu fluid (lichid sau gazos) sunt într-o
continuă mişcare aleatorie (agitaţie termodinamică), cu atât mai intensă cu

48
 FIZIOLOGIE CELULARA

cât temperatura este mai mare. Prin definiţie difuzia sau difuziunea este un
proces fizic prin care moleculele unei substanţe se împrăştie într-un “mediu
de difuzie”. Mai precis, difuzia este o dispersie moleculară termodepen-
dentă. Astfel, dacă soluţiile apoase a două substanţe vin în contact direct,
atât moleculele de apă cât şi cele ale substanţelor dizolvate se vor răspândi
unele printre altele rezultând o soluţie apoasă care conţine ambele substanţe
dizolvate distribuite în mod uniform în volumul soluţiei. Mai simplu,
amestecurile de gaze se formează de fapt printr-un proces de difuzie. Dacă
două compartimente lichidiene sunt separate printr-o membrană care
permite trecerea moleculelor respective avem de-a face cu fenomenul de
difuzie prin membrană. In oricare situaţie difuziunea este esenţialmente un
proces pasiv, dictat de gradiente chimice (sau electrochimice în cazul
ionilor). Viteza cu care se desfăşoară fenomenul fizic de difuzie prin
membrană se numeşte rată de difuzie şi este proporţională cu energia
potenţială de difuziune RTln(a/b), unde R este constanta generală a gazelor,
T este temperatura absolută, iar a şi b sunt valorile de concentraţie ale
substanţei respective în compartimentele între care are loc difuzia.
Trebuie subliniat aspectul fizic (termodinamic), al fenomenului de
difuziune, după cum urmează. Mişcarea fiecărei molecule este dezordonată,
lipsită de o anumită orientare spaţială, pe o traiectorie punctată de ciocniri
moleculare aleatorii, dar este mai mare probabilitatea ca în timp oricare
dintre molecule să se deplaseze spre zona în care concentraţia substanţei
respective este mai mică (pentru că ciocnirile sunt mai frecvente unde
concentraţia este mai mare). In cazul compartimentelor separate prin
membrană permeabilă pentru substanţa dizolvată se poate spune că “şansa”
fiecărei molecule de a străbate membrana este egală pentru cele două
sensuri opuse, dar “agitaţia moleculară” şi frecvenţa ciocnirii cu peretele vor
fi mai mari pe partea cu concentraţie mai mare, astefel că efectul net va fi de
difuzie către compartimentul mai diluat, până la egalarea concentraţiilor. In
acest caz transferul de molecule prin membrană nu încetează, deci feno-
menul de difuzie continuă să se producă, dar rata de trecere în cele două
sensuri este aceeaşi, astfel că nu se mai produce un transfer net de substanţă
în favoarea unuia din compartimente, adică se instalează o stare tipică de
echilibru dinamic.
Pe lângă diferenţa de concentraţie (gradient chimic), difuzia ionilor
este influenţată şi de câmpul electric (gradient electric), asfel că ea se

49
 FIZIOLOGIE CELULARA

produce ca efect al unui gradient electro-chimic. Pe lângă gradientele

electro-chimice, (care determină sensul şi rata difuziei prin membrană), rata
de difuzie este limitată de grosimea membranei şi depinde pentru fiecare
substanţă de permeabilitatea membranei pentru acea substanţă, exprimată
sub forma coeficientului de difuzie. Asfel legea lui Fick arată că rata de
difuzie D poate fi exprimată sub forma D = p(a-b) = k(a-b)/d, unde a şi b
sunt concentraţiile substanţei în cele două compartimente, iar p este un
factor de permeabilitate egal cu raportul dintre coeficientul de difuzie k şi
grosimea membranei d.
Membrana poate avea o permeabilitate diferită (selectivă) pentru
diferitele specii moleculare ce se găsesc în cele două compartimente.
Difuziunea prin membrană a unei substanţe fără participarea specială a unei
structuri moleculare din compziţia membranei se numeşte difuziune simplă,
în opoziţie cu difuziunea facilitată de un sistem special de transport
transmembranar.
Având în vedere compoziţia predominant lipidică a plasmalemei,
substanţele liposolubile o străbat prin difuziune simplă. Sunt liposolubile
(lipofile, hidrofobe) în general substanţele ale căror molecule sunt
electroneutre şi non-polare. Pe măsură ce o moleculă prezintă o polarizare
electrică mai accentuată substanţa respectivă devine mai solubilă în solvenţi
polari, inclusiv apa, deci mai hidrofilă şi mai lipofobă, astfel că trecerea sa
direct prin bistratul fosfolipidic plasmalemal se face mai dificil.

Difuziunea facilitată
rata de
Difuziunea facilitată nu este decât în difuzie
mică măsură similară cu difuzia simplă totală
prin membrană. O anumită substanţă
poate trece prin membrană prin ambele facilitată
mecanisme. Transportul este în ambele
cazuri pasiv, adică în sensul gradientului
electro-chimic şi fără consum energetic. simplă
Esenţa fenoemnului de facilitare constă în
existenţa unei structuri în cadrul mem- gradient
branei care pentru un gradient permite o
Fig. 32. Saturarea difuziei facilitate
rată de difuziune mai mare decât cea prin
difuziune simplă. Subliniem faptul că orice cale transmembranară hidrofilă

50
 FIZIOLOGIE CELULARA

reprezintă de fapt o facilitare a transportului prin membrana celulară pentru

o substanţă hidrofilă, dar termenul de difuziune facilitată se foloseşte
restrictiv, numai pentru acele mecanisme de facilitare care au o capacitate
limitată de transport. Ca urmare curba ratei de difuzie facilitată suferă un
fenomen de saturare (fig. 32), similar cu procesele catalizate enzimatic. Se
descriu procese de difuziune facilitată pentru diverse substanţe (glucoză,
glicerol, aminoacizi, uree, diverşi anioni, etc.), toate utilizând proteine
transportoare, astfel că mecanismul şi caracterele difuziei facilitate sunt
descrise separat (vezi cap. 5.7.).

5.5. Osmoza
Aşa cum am precizat mai sus (vezi cap. 5.2.), difuziunea apei prin
membrane se numeşte osmoză. Tot acolo am definit toţi termenii importanţi
care se referă la fenomenul de osmoză. Osmoza este unul din procesele
fundamentale prin care se produce transferul apei între compartimentele
hidrice ale organismului, inclusiv între interiorul fiecărei celule şi mediul în
care aceasta se găseşte.
Practic osmoza desemnează cazul particular al fenomenului de
difuziune derivat din agitaţia termică a moleculelor de apă. Dacă membrana
care separă două compartimente ce conţin soluţii apoase este permeabilă
pentru apă are loc fenomenul de osmoză, la fel cum se produce difuziunea
prin membrană pentru substanţele solvite pentru care aceeaşi membrană este
permeabilă. Ca şi pentru difuziune, termenul de osmoză nu se referă pur şi
simplu la trecerea moleculelor de apă prin membrana respectivă în cele două
sensuri, ci la transportul net de apă care se realizează prin acest fenomen
într-unul din sensuri, ca însumare a ratei de difuzie a apei prin membrană în
cele două sensuri.
Subliniem faptul că osmoza se produce efectiv, ca transfer hidric net,
numai dacă unul din compartimente conţine un compus dizolvat care nu
difuzează prin membrană. Dacă unul din compartimente conţine o soluţie
mai concentrată, dar membrana este permeabilă pentru toate substanţele
dizovate, atunci difuziunea prin membrană a substanţelor dizolvate şi a apei
au loc în paralel până la egalizarea concentraţiilor. Cu alte cuvinte această
egalizare se produce în ultimă instanţă pe baza transferului net de substanţe
dizolvate, nu de apă. Dacă însă există solviţi nedifuzibili, aceştia practic vor
atrage apa (efect osmotic) în compartimentul în care se găsesc în

51
 FIZIOLOGIE CELULARA

concentraţie mai mare, ducând la transferul net al unui volum de apă spre
compartimentul respectiv, adică la fenomenul de osmoză. Atunci când
membrana este permeabilă numai pentru apă ea se numeşte membrană
ideală8 şi permite desfăşurarea unui fenomen de osmoză pură (adică ne-
însoţit de difuziunea prin membrană a vreunei substanţe dizolvate).
Efectul osmotic este cu atât mai mare cu cât numărul particulelor
nedifuzibile este mai mare, indiferent de dimensiunile particulelor9.
Revenind asupra noţiunii de presiune osmotică, putem spune că ea exprimă
tendinţa de realizare a osmozei, ca o presiune suplimentară existentă în
compartimentul diluat, în timp ce efectul osmotic exprimă aceeaşi tendinţă
privită ca o sucţiune exercitată dinspre compartimentul cu soluţie concen-
trată. Oricum, aplicarea în acest compartiment a unei presiuni mecanice
egală cu presiunea osmotică va produce practic stoparea fenomenului de
osmoză. De fapt osmoza se produce spre compartimentul cu soluţie concen-
trată până când se acumulează o presiune statică capabilă să o contracareze.
Presiunea osmotică poate fi exprimată în unităţi de presiune (de ex.
mmHg), dar putem face referire directă la osmolaritatea care o determină;
pentru 1 Osmol efectul osmotic ideal are valoarea de 22,4 atm), cu
menţiunea că efectul osmotic este suma efectelor osmotice pentru fiecare
substanţă luată separat. Osmolaritatea se poate măsura cu osmometre, bazate
pe evaluarea punctului de îngheţ sau de fierbere (sau a presiunii de vapori).
Soluţiile care au aceeaşi presiune osmotică sunt denumite izotone (se
referă strict la efecte osmotice reale, ale solviţilor non-permeanţi prin
membrana respectivă), iar cele care au aceaşi osmolaritate sunt denumite
izoosmotice (se referă la osmolaritate, incluzând solviţii permeanţi prin
membrana în cauză, altfel spus se referă la efectul osmotic total şi la o
membrana ideală). Celulele sunt viabile şi funcţionează normal numai dacă
mediul în care se găsesc are aceeaşi presiune osmotică cu cel intracelular,
adică este izoton10. Dacă mediul este hipoton celula absoarbe apă prin
osmoză şi astfel volumul celular creşte şi presiunea osmotică intracelulară
scade, iar dacă mediul este hipoton osmoza se realizează în sens opus, spre

8
Epiteliul ramului ascendent al ansei Henle constituie o membrană aproape ideală ce separă
lichidul din lumenul tubular de lichidul interstiţial.
9
Atâta timp cât acestea sunt suficient de mici încât să respecte legile de mişcare la nivel
submicroscopic, ale agitaţiei termice a particulelor în sisteme disperse stabile.
10
In practica medicală se folosesc în anumite cazuri soluţii hipotone sau hipertone.

52
 FIZIOLOGIE CELULARA

exteriorul celulei, având efecte inverse. Dacă mediul este izoton dar
hiperosmotic, solviţii permeanţi difuzează în gradient chimic spre interiorul
celulei, determinând hipertonie intracelulară, care duce la pătrunderea apei
prin osmoză, până când ea devine din nou izotonă cu mediul, dar şi
izoosmotică. Aceste exemple sunt teoretice (pentru explicarea fenomenelor)
şi pornesc de la modelul celulei plasate într-un mediu cu volum quasi-
infinit, situaţie foarte diferită de cea reală, în care interstiţiul are un volum
redus faţă de celule.
Osmolaritatea este un parametru de bază în homeostazia mediului
11
intern , adică este permanent controlată, astfel încât variază în limite foarte
strânse (0,280 - 0,303 Osmolar) în jurul valorii de referinţă (0,297 Osmolar).
Ca parte componentă a mecanismelor osmoreglatoare, în hipotalamus sunt
prezenţi neuroni ce funcţionează ca osmoreceptori specializaţi.

5.6. Canale ionice membranare

Aşa cum am arătat mai sus (cap. 5.3.), canalele ionice sunt căi trans-
membranare preferenţiale pentru substanţe hidrofile, de nivel intermediar
între pori şi transportori în ce priveşte rata de transfer şi selectivitatea.
Funcţia de canal ionic este asigurată de ansambluri oligomerice de proteine
transmembranare (intrinseci). Insistăm din nou asupra faptului că transportul
prin canale este strict pasiv, conform gradientelor electro-chimice; doar unii
transportori, care sunt sisteme complet diferite ca mecanism de funcţionare
faţă de canale, pot realiza fenomene de transport activ. Aşadar, fluxul de
particule prin canale este foarte rapid, comparativ cu cel asigurat de trans-
portori, tocmai pentru că nu necesită un ciclu de modificări conformaţionale
pentru transferul unui ion sau al unei molecule. Canalele ionice pot fi foarte
selective, specializate pentru o singură specie ionică, sau mai puţin selective
(fiind oricum diferite după semnul sarcinii electrice a ionilor permeanţi; caz
în care sunt numite generic canale cationice sau anionice neselective).
Canale ionice asemănătoare cu cele din plasmalemă se găsesc şi în mem-
branele intracelulare (reticulul endoplasmic, etc.). Faptul că numai anumiţi

11
Osmolaritatea plasmei sanguine este deseori aproximată prin două formule de calcul,
după cum urmează. 2[Na+] + glicemia/18 + azot ureic/2.8, cu ultimele două concentraţii
exprimate în mg/dl. Sau 2[Na+] + 2[K+] + [uree] + [glucoză], cu toate concentraţiile
exprimate în mmol/l.

53
 FIZIOLOGIE CELULARA

ioni pot trece prin porul acestor ansambluri proteice se datorează prezenţei
filtrului de selectivitate. Pe de altă parte, canalele ionice prezintă mecanisme
de control al fluxului de particule; se spune că sunt „dependente” sau
„operate” de anumiţi factori: potenţialul electric transmembranar (voltaj-
dependente), complexe ligand - receptor (receptor-operate, activate de
liganzi), etc. De fapt orice canal ionic prezintă fluctuaţii conformaţionale
spontane sau induse, extrem de rapide, între starea “închis” (inactiv) şi
starea “deschis” (activ), uneori fiind descrise şi alte stări particulare.
Diverşii factori “operatori” influenţează anumiţi parametri legaţi de aceste
transformări de stare, cum ar fi probabilitatea de producere a transformării
sau durata de menţinere a stării activate.
Clasificarea canalelor ionice este un subiect important, însă extrem de
dificil. Datorită faptului că în acest domeniu volumul de informaţii este
foarte mare şi în continuă creştere rapidă, există variate clasificări. In acest
sens, cu sprijinul celor mai importanţi cercetători, forul modial în domeniul
farmacologiei desfăşoară o acţiune permanentă pentru uniformitate în
nomenclatură şi clasificare, ca şi pentru sistematizarea informaţiei dispo-
nibile privind receptorii şi canalele ionice (http://www.iuphar-db.org).

Patch-clamp
Existenţa canalelor ionice membranare, ca bază moleculară a permea-
bilităţii selective şi variabile a plasmalemei pentru ioni, a fost dovedită prin
utilizarea unor tehnici avansate de electrofiziologie; metoda patch-clamp,
varianta de evaluare a curentului ionic printr-un singur canal (single-
channel). Deşi în prezent există numeroase alte mijloace de studiu
experimental al canalelor ionice, acestea sunt mai curând combinate cu
metodele electrofiziologice de mai sus, decât folosite în locul acestora.
La baza procedurilor patch-clamp stă tehnica potenţialului impus
(voltage-clamp)12. Dispozitivul se bazează pe un amplificator de mare
impedanţă pentru culegerea variaţiilor de potenţial şi pe un amplificator
operaţional. Acesta compară (cu frecvenţă foarte mare) valoarea de potenţial
electric înregistrată cu o valoare prestabilită de către utilizator şi compen-
sează diferenţa măsurată, prin injecţia de electroni în sistem. Practic se

12
Tehnica clasică de voltage clamp foloseşte doi electrozi, unul pentru măsurare şi unul
pentru compensare, dar în prezent majoritate studiilor folosesesc varianta modernă cu un
electrod care este folosit alternativ cu frecvenţă mare pentru cele două scopuri.

54
 FIZIOLOGIE CELULARA

împiedică variaţia potenţialului, comandând intensitatea acestui curent de

electroni care compensează curentul ionic prin membrană, asfel că acesta
din urmă nu determină modificarea de potenţial pe care ar determina-o în
absenţa “clampării”. Această tehnică, simplă şi inventivă ca principiu,
rezolvă problema măsurării curenţilor ionici, deoarece o simplă măsurare şi
înregistrare a curentului electric compensator (folosit pentru impunerea
potenţialului) indică valoarea curentului ionic care a fost compensat.
Elementul procedural esenţial constă în plasarea vârfului electrodului
de sticlă (~1μm diametru) pe suprafaţa membranei, urmată de sucţiune
uşoară până la “sigilare”, adică până ce rezistenţa electrică între interiorul
micropipetei şi exterior, la zona de contact cu membrana, depăşeşte 1 GΩ
(gigaseal), izolându-se practic circuitul de măsurare şi clampare. Porţiunea
de membrană studiată poate fi lăsată ca atare (cell-attached patch-clamp),
variantă care permite măsurarea de curenţi prin canalele prezente doar în
acea porţiune (posibil printr-un singur canal ionic). Sau se poate continua
sucţiunea până la ruperea porţiunii respective de membrană (whole-cell
voltage-clamp; ruptured patch), fapt ce permite înregistrarea cu uşurinţă a
diferiţilor curenţi globali, cu amplitudine relativ mare, la nivelul membranei
întregii celule13. Fără sucţiune suplimentară se poate trece la situaţia de
whole-cell prin adăugarea în pipetă a unui agent special de perforare
(perforated patch). In altă variantă porţiunea “sigilată” poate fi detaşată de
celulă prin retragerea microelectrodului (cell-dettached patch-clamp; inside-
out patch14), care de asemeni permite studierea separată a canalelor din
patch, dar de data aceasta în absenţa vreunei legături cu celula şi în condi-
ţiile în care faţa internă a membranei vine în contact cu soluţia externă, a
cărei compoziţie poate fi uşor şi riguros manipulată.

Ionoforii
Ionoforii sunt transportori de provenienţă exogenă (artificiali)15 care
măresc permeabilitatea membranară pentru anumiţi ioni, prin mecanisme

13
Soluţia din pipetă are compoziţie ionică similară cu mediul intracelular, dar pipeta este
mare faţă de celulă; după 10’ celula este “dializată” cu soluţia din pipetă; se produce treptat
scăderea concentraţiei pentru diverse substanţe, cu atât mai mult cu cât difuzează mai uşor.
14
O tehnică diferită constă în retragerea foarte lentă a electrodului după perforare, asfel
încât se formează la vârful pipetei o veziculă membranară inversată ce comunică cu
interiorul pipetei (outside-out patch).
15
Nu au fost identificaţi ionofori membranari naturali la om

55
 FIZIOLOGIE CELULARA

diverse. Valinomicina este ionofor de potasiu, gramicidina de sodiu, iar

compusul A23187 un cunoscut ionofor de calciu. Aceste substanţe cu
afinitate mare pentru anumiţi ioni, prin transconformare după ce au fixat
ionul funcţionează ca o navetă transmembranară sau se pot asocia în vederea
realizării unor adevărate punţi hidrofile transmembranare facilitând difuzia
substanţei. Rata de transport la nivelul unei celule a acestor sisteme de
transportori depinde de constanta de afinitate a lor pentru substanţa
transportată şi de densitatea acestora în membrana celulară.

5.6.1. Canale voltaj-dependente

Ansamblul funcţional al canalelor ionice din membrana unei celule
este responsabil de variaţiile de potenţial transmembranar şi de apariţia
potenţialului de acţiune. In mod aparent canalele voltaj-dependente au două
funcţii principale: producerea potenţialelor de acţiune în celulele excitabile
(canalele voltaj-dependente de Na+ şi K+) şi transformarea semnalului
electric în semnal chimic (canalele de calciu), când calciul va fi folosit ca
mesager secund (secreţie, contracţie musculară, etc.). Relaţia mult mai
complexă şi bi-direcţională dintre permeabilitatea membranei pentru ioni şi
potenţialul membranar va fi discutată la capitolul respectiv (vezi cap. 5.8).
Din punct de vedere funcţional un canal voltaj-dependent este alcătuit
din: porul de conducţie (ce prezintă un filtru de selectivitate) şi domeniile
care sesisează modificarea potenţialului membranar (senzor de voltaj).
Pentru canalele de K+ voltaj-dependente porul de conducţie este
alcătuit din patru subunităţi identice aranjate inelar (homo-tetramer). Fiecare
unitate este alcătuită din şase α-helixuri hidrofobe transmembranare, din
care doar segmentele transmembranare S5 şi S6 participă efectiv la
delimitarea porului. In cazul canalelor de Na+ sau Ca2+ voltaj-dependente,
porul de conducţie este alcătuit similar, dar cele patru proteine nu sunt
identice între ele (hetero-tetramer). Această structură funcţională se referă la
componenta majoră a ansamblului proteic ce alcătuieşte canalul, numită
subunitate α (fig. 33).
Probabilitatea ca un canal ionic voltaj-dependent să fie deschis sau
închis depinde de valoarea efectivă a potenţialului membranar în micro-aria
membanară respectivă. De fapt canalele care sunt deschise prin depolarizare
funcţionează pe baza unui senzor care asigură fenomenul de operare a
„porţii” (gating).

56
 FIZIOLOGIE CELULARA

α
β2 β1

Fig. 33. Arhitectura etalată a canalului de sodiu voltaj-dependent. Cilindrii numerotaţi

indică domeniile transmembranare. Liniile punctate marchează lungi sau scurte anse
de legătură între componentele subunităţii α. P indică fosforilarea mediată de protein-
kinazele A (modulare) şi C (inactivare). Cu gri sunt marcate porţiunile care
delimitează efectiv porul. Cercurile albe indică inelele de aminoacizi ce formează
filtrul de selectivitate (extern) şi situsul de legare pentru tetrodotoxină (intern). Litera
h indică poarta internă, de inactivare, iar cercurile gri situsuri implicate în
“receptorul” acesteia. ScTx indică situl de legare al scorpion-toxinelor.
Acest senzor de voltaj este constituit din domenii (secvenţe, anse)
transmembranare care prezintă reziduuri de arginină sau lizină încărcate
pozitiv în fiecare a treia poziţie şi sunt sensibile la scăderea potenţialului
negativ pe faţa internă a membranei. Ca urmare potenţialul intern negativ
stabilizează starea închisă, iar depolarizarea (creşterea voltajului pe faţa
internă a membranei către zero faţă de exterior) determină deschiderea
canalului. Deschiderea este tranzitorie, iar durata după care canalul suferă o
nouă modificare conformaţională se numeşte constantă de inactivare şi este
o caracteristică funcţională importantă a canalului.
Când se ia în discuţie importanţa funcţională a unei populaţii de
canale ionice din membrana unei celule, mai întâi această populaţie este
delimitată prin caracteristici de selectivitate (ex. canal de sodiu) şi apoi se
face referire la dependenţa de voltaj caracteristică, adică relaţia dintre
probabilitatea de deschidere şi valoarea potenţialului membranar. Amplitu-
dinea curentului ionic printr-un singur canal (curent unitar) poate fi deter-
minată prin tehnici electrofiziologice avansate (patch-clamp) şi depinde de
gradientul electrochimic (concentraţiile locale de o parte şi de alta a
membranei) şi de conductanţa canalului (conductanţă unitară). Curentul
unitar şi constanta de inactivare determină sarcina electrică totală a ionilor
care trec printr-un canal pe parcursul unei astfel de deschideri tranzitoriii. La

57
 FIZIOLOGIE CELULARA

aceasta adăugăm probabilitatea de deschidere, precum şi densitatea

populaţiei respective de canale în aria membranară, pentru a evalua efectul
fluxului de ioni studiat asupra potenţialului membranar.

Familiile de canale voltaj-dependente

Canalele de sodiu voltaj-dependente: cel puţin 9 membri, implicate în
mod fundamental în declanşarea potenţialului de acţiune (în celulele
„electric excitabile”), por homo-tetrameric, 4 subunităţi cu 6 domenii trans-
membranare co-asamblate cu subunităţi β auxiliare, glicozilate.
Canale de calciu voltaj-dependente: 10 membri, subunităţi variabile
Canale de potasiu voltaj-dependente: 40 de membri, 12 subfamilii
Canale TRP (Transient Receptor Potential): 28 de membri, cu activare
dependentă de voltaj, tensionare mecanică, stare redox, osmolaritate, pH.
Unele canale voltaj-dependente sunt descrise în detaliu în capitolele
următoare (pentru Na+ şi K+ vezi cap. 5.8., pentru Ca2+ vezi cap. 5.9.18).
Canale protonice voltaj-dependente: se deschid la depolarizare, numai
în condiţiile în care gradientul electrochimic este îndreptat către exterior, în
aşa fel încât să permită eliminarea protonilor din citoplasmă. Aceste canale
se găsesc mai ales la nivelul fagocitelor, fiind utile în eliberarea acidităţii
intracelulare din timpul „explozie de protoni” (proton-burst), în timpul
distrugerii bacteriilor fagocitate cu ajutorul apei oxigenate şi a altor specii
reactive ale oxigenului, produse de către NADPH-oxidază. Această enzimă
este electrogenă şi formează ca produşi secundari protoni, ce trebuie
eliminaţi în afara citoplasmei.

5.6.2. Canalele dependente de liganzi intracelulari

Este vorba de o serie de canale de potasiu, care sunt dependente de
concentraţiile unor substanţe intracelulare.
Canalele de K+ dependente de Ca++ (KCa) sunt foarte apropiate din
punct de vedere structural de canalele de potasiu voltaj-dependente: au şase
segmente transmembranare şi o ansă P (de permeabilitate). La capătul
intracelular leagă calmodulina (o proteină care funcţionează ca semnal
intracelular prin legarea calciului). Variaţiile calciului intracelular datorită
permeabilizării mebranei sau eliberării de calciu din depozitele intracelulare
vor modifica conductibilitatea acestor canale prin asociere cu calmodulina,

58
 FIZIOLOGIE CELULARA

făcându-le mai sensibile la depolarizarea mebranară. In esenţă creşterea

calciului submembranar activează KCa.
Canalele ionice dependente de nucleotidele ciclice prezintă şase
domenii transmebranare, dintre care patru formează un canal funcţional, şi
celelalte sunt domenii receptor. Cuplarea AMPc sau GMPc pe receptorul
citoplasmic deschide porul, care este permeabil pentru Na+ şi Ca++. Aceste
canale sunt importante pentru neuronii senzoriali olfactivi (AMPc-
dependent) şi pentru celulele receptoare retiniene (GTPc-dependent).

5.6.3. Canale ionice dependente de liganzi extracelulari

Canalele dependente de substanţe chimice prezintă pe partea
extracelulară a domeniilor transmembranare formaţiuni receptoare la care
cuplează liganzi. Cuplarea modifică permeabilitatea canalului şi produce un
influx ionic în celulă, ce declanşează depolarizarea. Se mai numesc şi
receptori ionotropici. Pentru că de cele mai multe ori folosesc la
transmiterea excitaţiei de la o celulă nervoasă la alta sau de la celulele
nervoase la efectorii musculari sau glandulari, liganzii canalelor receptor-
dependente sunt numiţi şi neuromediatori. Eliberarea acestora are loc la
nivelul formaţiunilor de comunicare numite sinapse, în partea finală a
acestora, numită membrană post-sinaptică.Cele mai multe din aceste canale
sunt permeabile pentru cationi, activarea lor ducând la depolarizarea
membranei (post-sinaptice), altele (mai puţine), sunt permeabile pentru
anioni (Cl-), activarea lor determinând hiper-polarizarea membranei şi
reducerea excitabilităţii.
Există o multitudine
de astfel de canale, dintre
cale cele mai importante
sunt: receptorul „nicotinic”
pentru acetilcolină, cuplat
cu un canal de sodiu (fig.
34); receptorii ionotropi
pentru glutamat, cuplat cu
canal de sodiu şi calciu;
receptorii P2X pentru ATP
(ca semnal extracelular),
cuplaţi cu canal de calciu, Fig. 34. Receptorul nicotinic

59
 FIZIOLOGIE CELULARA

receptorii GABAA pentru acidul γ-amino-butiric, cuplat cu un canal de clor

(hiperpolarizant).
Stimularea şi menţinerea deschisă a canalelor ionice receptor-operate
durează cât timp ligandul ocupă situsul de legare, dar în fapt este tranzitorie,
deoarece ligandul este îndepărtat rapid de la nivelul fantei sinaptice, fie de
către enzime inactivante, fie prin mecanisme de recaptare la nivelul
membranei presinaptice.

5.6.4. Canale cu alte tipuri de dependenţă

Canalele de potasiu cu rectificare sunt canale ce permit influxul de
potasiu, dar nu permit efluxul. Scopul este de a rectifica conţinutul de
potasiu după un eflux rapid, de tip potenţial de acţiune. Sunt implicate în
procese fiziologice majore, precum activitatea de pacemaker a inimii,
eliberarea de insulină din celulele β-insulare pancreatice etc. Canalele de
potasiu cu doi pori se mai numesc şi canale cu curgere lentă (leaky) şi
asigură fenomene de rectificare. Canalele de potasiu deschise de cuante de
lumină (canalorodopsina) sunt prezente la diverse organisme unicelulare
fotosensibile. Canalele cationice mecanosensibile se deschid sub influenţa
tensionării, presiunii, stresului de forfecare, deplasare, vibraţii.

5.7. Transportori moleculari transmembranari

Moleculele hidrofile mai mari (glucoză, aminoacizi) nu pot trece prin
canale, deoarece agregarea unor subunităţi suficient de multe pentru a crea
un canal pentru astfel de molecule ar produce pori foarte mari, cărora nu le-
ar putea fi asigurată selectivitatea şi astfel s-ar pierde compoziţia diferită
între citosol şi mediul extracelular. Pentru o varietate de astfel de solviţi
membrana trebuie să asigure mecanisme speciale de transport înt-un sens
sau altul, din următoarele motive legate de substanţele hidrofile respective:
dimensiunea şi/sau polarizarea nu permit transportul (e nevoie de facilitare),
concentraţia este mai mare în compartimentul de destinaţie (e nevoie de
transport activ, primar sau secundar).
Pentru asemenea situaţii există proteine membranare integrale numite
transportori (facilitatori, carriers, porters) care folosesc gradienţi de
concentraţie sau electrochimici pentru a transfera substratele respective prin
bistratul lipidic, nu în masă, ci moleculă cu moleculă sau ion cu ion.
Transportorii sunt similari cu enzimele ca mecanism biochimic de

60
 FIZIOLOGIE CELULARA

funcţionare, deoarece se leagă de substrat şi sunt specifici pentru substanţele

pe care le transportă. Ca urmare, activitatea lor poate fi modelată folosind
kinetica enzimatică. Eficienţa transportului este mai mare pentru difuziunea
facilitată de transportori decât în cazul difuziunii simple, dar suferă un efect
de saturare, adică tinde către un maxim de transport, care este determinat de
numărul limitat de molecule de proteină transportor prezente şi de durata
ciclului de transport (fig. 32). Aşadar un transportor poate fi definit
operaţional ca o proteină membranară care leagă molecula/ionul de o parte a
membranei, apoi îşi schimbă conformaţia spaţială şi expune molecula/ionul
de cealaltă parte a membranei, legătura respectivă se desface şi proteina
revine la conformaţia iniţială. Uneori acest lucru este posibil pentru că se
realizează practic o cavitate hidrofilă mărginită de proteină membranară în
timp ce exteriorul este lipofil. Transportorii sunt prezenţi în toate celulele
(ubiquitari), oriunde este nevoie de introducerea de nutrimente, de
eliminarea cataboliţilor, de controlul concentraţiilor ionice intracelulare.
Dacă transportorul transferă o singură specie moleculară, transferul
poate fi conform gradientului electrochimic (uniport) sau împotriva acestuia
(pompă). Dacă se transportă două (sau mai multe) specii moleculare
(molecule neutre sau ioni), atunci este vorba de cotransport (simport sau
antiport), care poate fi transport pasiv, transport activ (pompă), sau transport
activ secundar (pentru o altă exprimare a acestei clasificări, vezi cap. 5.3).
Procesele de transport activ sunt capabile să concentreze o substanţă
într-unul din compartimentele organismului sau să realizeze o mişcare în
direcţie inversă proceselor de difuziune. Toate tipurile de transport activ
prezintă o caracteristică comună: generarea fluxului net al particulelor se
realizează cu “consum obligatoriu a unei părţi din energia totală a
sistemului”. Dacă energia consumată nu este regenerată, transportul se
opreşte în momentul în care energia sistemului este diminuată până la
punctul de echilibru termodinamic. Aşa cum am văzut (5.3), dacă ATP este
consumat direct de proteina transportoare, adică ea însăşi este o ATP-ază,
transportul activ se numeşte primar, iar transportorul sa numeşte pompă.
Dacă însă transportul activ la care ne referim se bazează pe un gradient
(menţinut de o asemenea pompă), vorbim de transport activ secundar (care
este întotdeauna un cotransport, în regim de sinport sau antiport cu specia
moleculară care asigură desfăşurarea ciclului funcţional, fiind transportată în
sensul gradientului). Intensificarea procesului de transport activ trebuie

61
 FIZIOLOGIE CELULARA

susţinută de o creştere corelată a ratei metabolice, pentru a asigura cantitatea

necesară de ATP16.

5.7. 1. Pompe ionice

Aceste proteine transmembranare pot transporta ioni şi alţi solviţi
împotriva gradienţilor de concentraţie. Energia pentru această activitate este
de cele mai multe ori chimică, sub formă de ATP, dar poate fi şi obţinută
din cuantele de lumină, reacţii oxido-reducătoare, energie termică din mediu
şi alte surse. Pompele activate de ATP sunt proteine transmembranare cu
unul sau mai multe situri de cuplare pentru ATP, pe faţa citosolică a
membranei. Hidroliza ATP-ului are loc numai în momentul când se
cuplează ionii necesari pentru transport, deci activitatea enzimatică este
condiţionată. Există trei clase de pompe ionice (care transportă exclusiv
ioni; clasele P, F şi V), şi o superfamilie numită ABC (ATP-Binding
Cassette) care transportă molecule mici, dar conform aceleiaşi dinamici.
Pompe din clasa P se găsesc în: membranele bacteriilor şi fungilor
(pompa H+), membranele celulare ale eucariotelor superioare (pompa
Na+/K+), membrana apicală a celulelor mucoasei gastrice (pompa K+/H+),
plasmalema şi membrana reticulară a celulelor eucariote (pompele de Ca2+ ).
Toate aceste pompe ionice prezintă două unităţi catalitice identice, ce conţin
câte un situs de legare pentru ATP, dintre care cel puţin una este fosforilată
de către o moleculă de ATP (de unde numele de clasa P). Pompa de calciu
este prezentă sub două forme majore, una în plasmalemă (Plasma
Membrane Calcium ATP-ase; PMCA) şi cealaltă membrana reticulului
endoplasmic (Sarcoplasmic / Endoplasmic Reticulum Calcium ATP-ase;
SERCA), dar şi în alte membrane. Pompa H/K din celulele mucoasei
gastrice pompează H+ în afara celulei şi introduce K+ în celula oxintică
gastrică. Pompa de H+ (pompa protonică) este mai bogat reprezentată în
membrana celulelor tubului urinifer, în membrana lizozomilor (menţine pH-
ul acid lizozomal), precum şi în membrana mitocondrială (unde ciclul se
desfăşoară invers, permiţând sinteza ATP din ADP şi acid fosforic, deci este
o ATP-sintază). Unele pompe sunt prezentate în detaliu mai jos (vezi cap.
5.8.1, 5.9.18)

16
La bacterii există o formă aparte de transport activ, folosită la preluarea monozaridelor
din mediu, care nu se sprijină pe ATP ci pe fosfo-enol-piruvat (PEP) şi se numeşte
translocaţie de grup (PEP group translocation; phoshotransferase system; PTS),

62
 FIZIOLOGIE CELULARA

Pompele din clasa F se găsesc în: membrana bacteriană, membrana

mitocondrială internă, membrana thylakoidă a cloroplastului la plante
Pompele de protoni din clasa V se găsesc în: membranele vacuolare la
fungi şi plante, membranele endosomale şi lizozomale la celule eucariote,
membrana osteoclastelor şi a unor celule tubulare renale la om.

5.7.2. Transportul activ secundar

Fenomenele de transport activ primar realizează şi menţin diferenţe de
potenţial electrochimic. Transportul activ secundar reprezintă baza trans-
portului activ pentru numeroşi ioni, glucoză, aminoacizi, etc. (fig. 35). Acest
proces este posibil întrucât odată cu ionul transportat pasiv (Na+), un alt
solvit se poate cupla la transportor. Astfel, pe baza gradientului de Na+
(“secundar” transportului activ de Na+) se transportă spre interior glucoză,
aminoacizi (sinport), iar ionii de calciu şi protonii sunt îndepărtaţi din
citosol (antiport). Transportorul de glucoză SGluT1 funcţionează în această
manieră. Schimbul electrogen 3Na+/Ca2+, ce se găseşte la nivelul celulelor
cardiac şi care foloseşte la relaxarea inimii, reducând calciul citosolic. De
obicei antiporterii schimbă molecule similare, de exemplu antiportul Na+/H+
din rinichi, intestin şi alte celule sau antiporterul Cl-/HCO3-.

Na+ K+ Na+ glucoză Na+ aminoac. 3Na+ Ca++ Na+ H+

SINPORT ANTIPORT
+
Fig. 35. Pe baza gradientului de Na funcţionează sisteme majore de cotransport
Mecanismele proceselor de transport activ secundar sunt diferite faţă
de transportul activ primar. Diferenţa majoră constă în faptul că în cazul
transportului activ secundar energia este furnizată de gradientul de
concentraţie. Gradientul electrochimic al ionului de sodiu între exteriorul
celulei şi interiorul acesteia, realizat prin procesul de transport activ primar
al acestui ion (pompa Na/K) reprezintă un mijloc de înmagazinare de
energie care poate fi utilizată pentru funcţionarea sistemelor de transport
activ secundar. In acest sens este de subliniat faptul că inhibarea producerii
de ATP (ouabaina) într-o celulă determină într-o primă fază oprirea

63
 FIZIOLOGIE CELULARA

transportului activ al sodiului, cu scăderea consecutivă a gradientului

transmembranar a ionului de sodiu, urmată de oprirea transportului activ
secundar care depinde de gradientul de sodiu drept sursă de energie.
Trecerea ionilor şi, în special, a ionului de Na+ din compartimentul în care
acesta se găseşte în concentraţie crescută (cu nivel energetic crescut) în
compartimentul cu concentraţie scăzută (nivel de energie coborât) furni-
zează energie pentru realizarea transportului activ al altui solvit împotriva
gradientului său (transport activ secundar). Este de reţinut faptul că energia
înmagazinată într-un gradient transmembranar de concentraţie ionică poate
de asemenea să servească la sinteza de ATP din ADP şi radical fosfat. Spre
exemplu, transportul de electroni în lanţul fosforilărilor oxidative
mitocondriale produce un gradient de concentraţie a protonilor (H+) de o
parte şi de alta a membranei mitocondriale. In aceste circumstanţe
deplasarea ionilor de hidrogen in sensul gradientului, strict la nivelul
proteinei numite ATP-sintază, furnizează energie pentru sinteza de ATP
(proces de fosforilare oxidativă).
Similar proceselor de difuziune facilată şi a proceselor de transport
activ primar şi în cazul transportului activ secundar, legarea solvitului de
transportat de proteina transportoare reprezintă o etapă obligatorie. Acest
transportor proteic prezintă o serie de proprietăţi particulare cum ar fi
specificitatea chimică şi saturaţia situsurilor de legare pentru substanţa de
transportat. Specificitatea chimică îi permite proteinei transportoare să
realizeze transportul numai pentru o anumită substanţă, iar saturaţia
situsurilor de legare, precum şi durata ciclului de reacţie, îi plafonează
viteza maximă de transport.
Proteina din cadrul sistemului de transport activ secundar mai are şi
un situs de legare a unui ion alături de situsul de legare a substanţei de
transportat. Cel mai frecvent proteina transportoare leagă ionul de sodiu, dar
şi anionii bicarbonic sau clor şi ionii de potasiu pot fi legaţi în cursul
procesului de transport activ secundar.
Legarea ionului de proteina transportoare în cadrul sistemului de
transport activ secundar produce modificări comparabile cu cele ce apar în
cadrul sistemului de transport activ primar: fie modificarea afinităţii
situsului ce leagă substanţa de transportat prin proces activ secundar, fie o
modificare a vitezei prin care transportorul proteic deplasează situsul de
legare de pe o faţă pe alta a membranei.

64
 FIZIOLOGIE CELULARA

In derularea procesului de transport activ primar, proteina

transportoare suferă o modulare covalentă ca rezultat al fixării unui radical
fosforilat ce provine din degradarea ATP. In cazul transportului activ
secundar proteina transportoare suferă o modificare alosterică ca urmare a
fixării ionului.
Recapitulând, în cadrul proceselor de transport activ secundar ionul de
sodiu se deplasează întotdeauna din mediul extracelular, unde se găseşte în
concentraţie foarte ridicată, în interiorul celulei, unde concentraţia sa este
scăzută, deci în sensul gradientului său de concentraţie, în timp ce substanţa
de transportat este deplasată împotriva gradientului său de concentraţie,
adică din compartimentul cu concentraţie scăzută în cel în care concentraţia
este ridicată.

5.8. Potenţialul transmembranar şi modificările sale

Diferenţele de concentraţie ionică dintre mediul intra-celular şi cel
extra-celular sunt determinate de existenţa unor anioni nedifuzibili în citosol
şi determină la rândul lor o diferenţă de potenţial electric între interiorul şi
exteriorul celulei.

5.8.1. Echilibrul Donnan

In funcţie de posibilităţile de traversare a membranelor de către
anumiţi solviţi sau solvenţi se diferenţiază gradul de permeanţă al acestora.
Astfel, aşa numitele membrane ideale sunt permeabile pentru apă şi
impermeabile pentru substanţele solvite. Membrana celulară izolată este
permeabilă pentru apă, electroliţi, cristaloizi şi este impermeabilă pentru
macromolecule, ea comportându-se ca o “sită moleculară”. Ca urmare se
stabileşte aşa-numitul “echilibru Donnan” (elaborat teoretic de către Gibbs
şi confirmat experimental de către Donnan). Asfel, în cazul în care în unul
din compartimentele separate de o membrană cu permeabilitate selectivă se
găseşte un macroanion nedifuzibil, echilibrul dinamic rezultat se carac-
terizează prin distribuţia asimetrică a ionilor liberi difuzibili.
Deci, dacă membrana “M” cu permeabilitate selectivă separă compar-
timentul “a” în care se găseşte o soluţie de KCl (Cl- + K+) de
compartimentul “b” cu soluţie de KCl (Cl- + K+) şi o sare de potasiu a unui
macroanion (K+ + X-) nedifuzibil, ionii difuzibili vor traversa membrana
până se ajunge la starea de echilibru. Se ştie că la echilibru fiecare soluţie

65
 FIZIOLOGIE CELULARA

trebuie să fie electric neutră, adică suma anionilor dintr-un compartiment să

fie egală cu suma cationilor din acelaşi compartiment; produsul ionilor
(anioni şi cationi) difuzibili dintr-un compartiment este egal cu produsul
ionilor difuzibili din cel de-al doilea compartiment separat de membrană.
Deci în condiţiile în care în unul din compartimente există un anion
nedifuzibil, după realizarea stării de echilibru în acest compartiment
concentraţia cationului difuzibil va fi mai mare decât concentraţia cationului
din celălalt compartiment, iar concentraţia anionului difuzibil va fi mai mare
în compartimentul în care nu există anion nedifuzibil.
Astfel la echilibru starea de neutralitate este reprezentată prin ecuaţiile
K+a = Cl-a şi K+b = Cl-b + M-b, iar produsul ionilor difuzibili dintr-un
compartiment este egal cu produsul ionilor difuzibili din cel de-al doilea
compartiment: K+a x Cl-a = K+b x Cl-b, deci K+b > Cl-b şi ca urmare K+b >
K+a şi Cl -b < Cl-a.
Efectul Gibbs-Donnan este rezultatul permeabilităţii particulare a
membranei, dar la acesta se adaugă în cazul membranei celulare variaţiile de
permeabilitate datorate activităţii canalelor ionice, precum şi mecanismele
de transport activ. Acest efect poate fi amplificat (crescut) sau diminuat
(scăzut) prin influenţarea directă a concentraţiei ionilor difuzibili de către
procesele de transport activ care pot să menţină concentraţia constantă
intracelulară a unui ion chiar dacă acesta nu este total nedifuzibil.
Celulele vii conţin o mare cantitate de anioni, în mod deosebit fosfaţi
organici şi proteine. Concentraţia anionilor difuzibili este mai mică în celulă
decât în mediul extracelular; raportul clor intracelular/clor extracelular fiind
subunitar. Concentraţia cationilor este mai mare în interiorul decât în afara
celulei. Procesele de transport activ introduc K+ în celulă şi expulzează Na+,
în schimb concentraţia H+ este ceva mai mare în celulă decât în mediul
extracelular, pH-ul intrahematic spre exemplu este ceva mai mic (7,2) decât
al plasmei (7,4). Celulele animale au în mod permanent tendinţa de a-şi mări
volumul datorită consecinţelor osmotice generate de concentraţia
intracelulară mai ridicată decât a mediului extracelular. Acestei tendinţe i se
opun procesele de transport activ a cationilor, de aceea atunci când
metabolismul celulei este deprimat în mod natural sau artificial (răcire,
intoxicaţie, etc.) datorită perturbării proceselor de transport activ, efectele
echilibrului Donnan şi deci, efectele osmotice consecutive determină

66
 FIZIOLOGIE CELULARA

turgescenţa celulei însoţită de perturbări funcţionale şi, în ultimă instanţă,

moartea celulei prin degradarea membranei celulare.

5.8.2. Potenţialul membranar de repaus

Permeabilitatea selectivă a plasmalemei determină distribuţia asi-
metrică a ionilor de o parte şi de alta a acesteia. In condiţiile existenţei
unnor ioni nedifuzibili într-unul din cele două compartimente separate de
membrana permeabilă selectiv, pentru orice ion difuzibil se defineşte
potenţialul de echilibru conform legii Nernst: E=±61log(c1/c2), c1 şi c2 fiind
concentraţiile ionului respectiv în cele două compartimente; relaţia se
deduce pe baza principiului echilibrului dinamic aplicat energiilor potenţiale
electrică şi de difuziune. Aplicată la nivel celular această relaţie ia forma
ecuaţiei Goldman-Hodgkin-Katz; potenţialul membranar de repaus este
determinat de distribuţia şi coeficienţii de permeabilitate membranară pentru
trei ioni majori: Na+, K+, Cl-, la care putem adăuga calciul şi contribuţia
unor canale cationice neselective (fig. 36).
mM 142 2,5 4 101

mV Na+ 70 Ca2+ 150 X+ 0 K+ -98 Cl- -30..-65

mM 10 10-4 155 3-5

Fig. 36. Principalele fluxuri ionice ce determină valoarea potenţialului de repaus

(sunt notate valorile potenţialului de echilibru Nernst în fiecare caz)

Permeabilitatea pentru potasiu fiind mai importantă, potenţialul de

repaus este apropiat de valoarea potenţialului de echilibru pentru acest ion.
Potenţialul membranar de repaus variază de la o celulă la alta, în funcţie de
permeabilitatea membranei. Dat fiind mecanismul fizic al potenţialului de
repaus, acesta se modifică după variaţiile concentraţiilor ionice în cele două
compartimente. Ca urmare a diferenţei de potenţial, plasmalema este încăr-
cată electric în repaus, negativ pe faţa internă şi pozitiv pe cea externă.
Pentru menţinerea potenţialului de repaus este necesară pomparea
permanentă a ionilor, pentru a asigura menţinerea gradientelor de concen-
traţie, deoarece permeabilitatea ionică a membranei pentru ionii respectivi în
repaus, deşi extrem de mică, nu este nulă. In absenţa transportului activ s-ar

67
 FIZIOLOGIE CELULARA

produce în timp pierderea de K şi acumularea de Na. Transportul activ al

celor doi ioni este cuplat (fig. 37), fiind realizat de o ATP-ază membranară,
numită şi pompă de sodiu.
Pentru fiecare ciclu conformaţional 2K+
ea expulzează trei ioni de sodiu şi
introduce doar doi ioni de potasiu, fiind extracelular
deci electrogenă; adică are un efect
hiperpolarizant faţă de valoarea calculată
teoretic pentru potenţialul de repaus (~4 ATP ADP+PO4-
mV). Activitatea pompei fiind dependentă 3Na+
de concentraţia Na intracelular, pompa va
participa la fenomenul de repo-larizare din Fig. 37. Pompa de sodiu (Na/K)
cadrul potenţialului de acţiune.
ATP-aza Na+/K+ este prezentă în plasmalema celor mai multe celule
animale, dar şi în membrana unor celule vegetale. Ea se comportă ca o
adevărată “pompă de Na+/K+” ce transportă Na+ în afara celulei şi K+ în
celulă realizând în repausul celular o concentraţie foarte mare a Na+ în afara
celulei şi a ionului de K+ în interiorul acesteia.
Deşi ascunde încă necunoscute, ATP-aza Na+/K+ este cea mai bine
caracterizată dintre pompele ionice. ATP-aza Na+/K+ este alcătuită din două
subunităţi mari (alfa) care străbat membrana şi două subunităţi (beta) care
sunt expuse la exteriorul celulei; este deci un tetramer. Fiecare unitate
funcţională prezintă un situs de fosforilare cu activitate ATP-azică, trei
situsuri de legare a ionilor de Na+, două situsuri pentru legarea ionului de K+
şi un situs de fixare a ouabainei (glicozid cardiac).
Prezenţa aproape ubicvitară şi funcţionarea continuă în organismele
animale face ca peste 1/3 din ATP-ul consumat de un organism animal în
repaus să fie folosit în acest proces.
Ciclul funcţional (fig. 38) începe cu activarea situsului enzimatic
urmată de hidroliza ATP-ului cu fixarea a trei ioni de sodiu ce ocupă siturile
specifice. Pompa fixează radicalul fosfat şi îşi schimbă conformaţia. In etapa
următoare ionii de sodiu sunt eliberaţi. Ultima etapă cuprinde fixarea a doi
ioni de potasiu din exteriorul celulei urmată de transportul lor în citosol ca
urmare a unui alt proces de transconformare. In această etapă se eliberează
şi radicalul fosfat de către pompă, aceasta fiind capabilă să-şi reia ciclul.

68
 FIZIOLOGIE CELULARA

Fig. 38. Ciclul funcţional al pompei de sodiu

Potenţialul de repaus se măsoară cu ajutorul unui electrod introdus în
celulă prin intermediul unor micromanipulatoare. Microelectrodul este
conectat la un aparat de măsură care nu indică nici o diferenţă de potenţial
atât timp cât acesta se găseşte în mediul extracelular la fel ca şi electrodul de
referinţă (indiferent). In momentul în care micromanipulatorul realizează
pătrunderea vârfului microelectrodului în interiorul celulei voltmetrul indică
existenţa unei diferenţe de potenţial care reliefează faptul ca mediul
intracelular este negativ faţă de mediul extracelular. Se folosesc electrozi de
sticlă foarte ascuţiti, plini cu soluţie salină concentrată în contact cu un fir de
platină. Electrozii sunt conectaţi la sisteme de înregistrare prin ampli-
ficatoare de mare impedanţă şi astfel pot fi urmărite variaţiile de potenţial
membranar în orice tip de celulă.
Potenţialul de repaus are valori diferite de la un tip la altul de celule şi
mai puţin de la o celulă la alta în cadrul aceluiaşi ţesut (ca o excepţie,
variază considerabil chiar în membrana aceleiaşi celule).
Explicaţia este dată tocmai de diferenţele existente privind
permeabilitatea ionică a mem-branelor celulare în repaus şi de diferenţele
privind concentraţiile ionilor în interstiţiile şi celulele respective. In fibre
nervoase şi fibre musculare striate potenţialul de repaus este apropiat de
potenţialul de echilibru pentru K, având valori cuprinse între -100 şi -90
mV. Alte celule au permeabilitate mare pentru Na şi potenţiale de repaus
mai puţin negative (până la -40 mV).

69
 FIZIOLOGIE CELULARA

Creşterea diferenţei de potenţial electric transmembranar se numeşte

hiperpolarizare, iar reducerea acesteia este o depolarizare. Depolarizarea
locală presupune de obicei un influx net de sarcini pozitive. Datorită
difuziunii în spaţiul intracelular şi submembranar, aceasta se propagă pe o
mică arie, scăzând în amplitudine cu distanţa.

5.8.3. Potenţialul de acţiune

Depolarizarea tranzitorie care se propagă nedecremenţial la distanţă se
numeşte potenţial de acţiune. Canalele ionice implicate în declanşarea
potenţialului de acţiune au o dependenţă de voltaj a probabilităţii de
deschidere relativ abruptă, ceea ce imprimă caracteristica de fenomen cu
prag a acestui fenomen şi a celor subsecvente (legea “tot sau nimic”).
Propagarea potenţialului de acţiune în membrana celulară se
realizează prin autoregenerare, pe baza difuziunii sarcinilor pe cele două
feţe ale membranei. Cu alte cuvinte dacă propagarea locală, decremenţială,
prin curenţi ionici, determină o depolarizare suficientă pentru deschiderea
canalelor voltaj-dependente din apropiere. Ca urmare viteza de propagare
depinde de forţa motrice a difuziei, adică de amplitudinea potenţialului de
acţiune şi de panta depolarizării, ambele reflectând densitatea canalelor
voltaj-dependente implicate în declanşarea potenţialului de acţiune.
Fiziologic potenţialul de acţiune apare prin sumaţie temporală a
efectelor depolarizante şi hiperpolarizante ale diferiţilor curenţi ionici.
Curenţii ionici depolarizanţi pot fi determinaţi de mediatori chimici, ca în
cazul transmiterii sinaptice sau al unor efecte hormonale sau paracrine, sau
de agenţi fizici ca în cazul celulelor receptoare specializate (potenţiale de
receptor) sau al canalelor ionice activate de deformare mecanică, prezente în
numeroase tipuri celulare.

Potenţialul de acţiune de tip neuronal

In fibra musculară scheletică şi în
fibrele nervoase cu diametru mare
ms potenţialul de acţiune are caractere şi
m mecanisme prototip. Depolarizarea
este abruptă, cu durată de ~0,2 ms
Fig. 39. Curenţii ionici în cursul (fig. 39), cu depăşirea izopotenţialului
potenţialului de acţiune (overshoot) şi urmată imediat de re-

70
 FIZIOLOGIE CELULARA

polarizare (spike-potential). Depolarizarea se produce ca urmare a unui

influx masiv de Na prin canale voltaj-dependente rapide (cu kinetică
conformaţională accelerată; deschidere cu prag de voltaj şi inactivare
rapidă). Repolarizarea se produce ca urmare a efluxului de K prin canale
voltaj-dependente ceva mai lente, în condiţiile inactivării canalelor de Na.
Durata este de 2-3 ms.

Canalele de sodiu voltaj-dependente

Canalele de sodiu joacă un rol major în generarea potenţialului de
acţiune în numeroase celule excitabile, neuronul, fibra musculară striată
scheletică şi cardiacă etc. Aceste canale voltaj-dependente, au cel puţin două
“filtre” sau “bariere de permeabilitate”: m şi h.
In repaus bariera m este închisă, iar bariera h este deschisă. Dacă un
stimul determină o depolarizare limitată a membranei se produce
deschiderea barierei m şi Na+ intră în celulă datorită gradientului trans-
membranar accentuând fenomenul de depolarizare. Această depolarizare
deschide la rândul ei alte canale de Na+ voltaj-dependente şi aşa mai
departe, trecând potenţialul de membrană din domeniul valorilor negative
înspre sau chiar în domeniul pozitiv. Intrarea Na+ se opreşte prin închiderea
automată a barierei h (inactivare, vezi fig. 33). Analizându-se cinetica
fluxurilor ionice prin canalele membranare s-a ajuns la concluzia că fiecare
canal odată activat rămâne deschis un anumit interval de timp după care se
închide automat (constantă de inactivare, vezi cap. 5.6.1).
După inactivarea canalelor de Na+ potenţialul de membrană revine
progresiv la valoarea sa de repaus ca urmare a efluxului de K+ prin canale
voltaj-dependente, a difuziunii spre citoplasmă a inilor de Na+ pătrunşi şi a
activităţii pompei de Na+ şi K+, care restabileşte diferenţa de concentraţie a
acestor ioni de o parte şi de alta a membranei.

Canalele de potasiu voltaj-dependente

Sunt prezente mai ales în membrana celulelor “aşa zis excitabile”,
prezintă particularităţi de la o specie la alta. Se descriu canale de K+ care
participă la depolarizare (prin scăderea probabilităţii de deschidere) şi
canale care intervin în procesul de repolarizare. Unele canale de K+ au
deschiderea maximală în momentul în care canalele de Na+ se inactivează.

71
 FIZIOLOGIE CELULARA

5.9. Receptori membranari şi sisteme de semnalizare intracelulară

Pentru a se adapta la modificările mediului în care trăiesc, celulele
trebuie să-şi modifice parametrii interni. Organismele unicelulare trebuie să
răspundă la modificări de temperatură, stres osmotic, concentraţie a nutri-
mentelor prin mişcare sau sinteză de proteine. La animalele pluricelulare,
celulele trebuie să se dezvolte şi să-şi realizeze activitatea în interiorul unui
sistem armonios, de funcţionare coordonată a tuturor celulelor (vezi cap. 1).
Pentru aceasta ele trebuie să fie capabile să răspundă la o varietate de
stimuli din mediul intern. Mai mult, coordonarea activităţii celulelor în
organism este posibilă numai în condiţiile în care acestea pot primi şi
transmite mesaje; comunicarea intercelulară este esenţială. Există o
multitudine de programe genetice în interiorul fiecărui genom celular, ce
codifică sisteme de semnalizare extraordinar de eficiente, care pot reacţiona
la foarte multe tipuri de stimuli. Comunicarea intercelulară se poate realiza
între celule învecinate prin contact direct între membranele acestora şi chiar
între citoplasmele lor, prin intermediul joncţiunilor comunicante (gap
junctions; vezi cap. 5.10). Schimbul de informaţie între celule mai apropiate
sau mai îndepărtate se face însă prin intermediul unor molecule semnal.
Răspunsul celular poate să fie reprezentat de modificarea caracterelor
(amplitudine, frecvenţă, etc.) unui fenomen celular care se desfăşoară şi în
absenţa semnalului extracelular sau de iniţierea unor procese funcţionale
programate, care sunt în stare de latenţă în absenţa stimulului. In general
răspunsul celular este prezent cât timp cât acţionează stimulul. Sunt însă
numeroase situaţii în care răspunsul se menţine în diverse forme după
încetarea acţiunii (post-efect), reapare (rebound) sau devine mai amplu
pentru acelaşi nivel de stimulare susţinută sau repetată (sensibilizare). In alte
cazuri răspunsul diminuă până la dispariţie chiar sub acţiunea stimulului
(adaptare, lentă sau rapidă, redusă sau pronunţată). Mai mult, continuarea pe
perioade prelungite a stimulării va duce la reducerea treptată a efectului
până la dispariţie. Acest fenomen a fost denumit în mai multe feluri:
adaptare, atenuare, desensibilizare, tahifilaxie, toleranţă, etc. Toţi aceşti
termeni doresc desemnarea unui fenomen prin care celula şi sistemele
receptoare sunt capabile de a-şi reduce răspunsul la stimulii repetitivi şi/sau
prelungiţi, pentru a fi capabile de a răspunde şi la alţi stimuli, poate mai
reduşi cantitativ, care se găsesc în mediu şi care pot semnaliza necesitatea
unui răspuns, adică pentru menţinerea capacităţii de discriminare.

72
 FIZIOLOGIE CELULARA

Membranele celulare, deşi foarte subţiri (3-6 nm), sunt practic imper-
meabile pentru ioni şi molecule polare. Deşi ionii de K+ ating echilibrul
difuzional pe aceeaşi distanţă de apă în cca. 5 ms, ar avea nevoie de ~12 zile
(128 h) pentru a face acelaşi lucru prin intermediul unei membrane lipidice.
Acest lucru este valabil şi pentru moleculele hidrosolubile, chiar de mici
dimensiuni, cum ar fi ureea, pentru care permeabilitatea unei membrane
lipidice similare cu plasmalema este de 100 ori mai mică decât pentru apă.
Ca urmare adrenalina, acetilcolina, hormonii hidrosolubili cunoscuţi, nu au
nici o şansă de a trece prin membrană pentru a influenţa în vreun fel celula.
Ca urmare, este nevoie de un mecanism de transducţie a semnalului.
Termenul de transducţie a început să fie folosit în lumea biomedicală în
jurul anilor 1970, provenind din transducere (lat.), ce înseamnă „a ajuta să
traversezi un râu”, a „duce pe partea cealaltă”, concept de unde a provenit şi
celălalt cuvânt modern, „traducere”, în sensul de a purta un text dintr-o
limbă în altă limbă. Ca atare, sistemele de transducţie celulară preiau
semnalele de pe partea externă a membranei şi le transformă în informaţii
interpretabile pentru sistemele de răspuns ale celulei.
Pentru a percepe semnalele extracelulare celulele folosesc receptori,
adică molecule membranare care vin în contact cu exteriorul celulei şi care
interacţionează cu moleculele-semnal ale substanţelor hidrosolubile bio-
active, furnizând energia necesară pentru iniţierea unei căi de semnalizare
intracelulară. Câteva tipuri de stimuli, precum lumina, gazele, hormonii
liposolubili sunt capabile de a traversa membrana liber şi de a interacţiona
cu structurile responsive, producând răspunsuri. Dar cea mai mare parte a
substanţelor bioactive nu poate trece prin membrane şi deci trebuie să
interacţioneze cu un receptor membranar. Se cunosc mai mult de 20 de
familii de receptori, fiecare cuplat cu un sistem de transducţie aparte
(http://www.iuphar-db.org). Adăugându-se la acest număr şi nenumăratele
variante şi izoforme de receptori şi proteine implicate în lanţurile de
transducţie, numărul de sisteme receptoare poate urca la câteva mii.
Comunicarea în sistemele celulare are câţiva paşi comuni:
• sinteza de molecule-semnal,
• eliberarea de molecule-semnal,
• transportul semnalului către celula receptoare,
• cuplarea moleculei-semnal pe sistemul de recunoaştere celulară,
• iniţierea uneia sau mai multor căi de semnalizare intracelulară,

73
 FIZIOLOGIE CELULARA

• modificările specifice ale funcţiei celulare,

• îndepărtarea semnalului, ce de obicei întrerupe şi răspunsul celular.
Substanţele bioactive endogene cu rol de semnalizare intercelulară
sunt denumite generic mesageri primari. Fiecare dintre sistemele de
receptori prezentate mai jos acţionează prin intermediul unuia sau mai
multor sisteme de efectori intracelulari. Mecanismele sunt diverse, dar
strategia este comună, cuprinzând:
• recepţia stimulului;
• transferul semnalului către celulă;
• amplificarea citoplasmică a semnalului;
• modularea în timp a sistemelor de efectori;
• adaptare prin intermediul circuitelor de feed-back negativ.

Tipuri de semnalizare prin molecule solubile

Oarecum în funcţie de „distanţa” la care acţionează molecula semnal
extracelulară eliberată de o celulă de control, există mai multe tipuri de
semnalizare (fig. 40). In cazul moleculelor-semnal numite hormoni, produşi
de către glandele endocrine, aceştia sunt eliberaţi în circulaţia generală şi
acţionează asupra unor celule-ţintă situate la distanţă de glanda endocrină.
Acţiunile sunt „sistemice”, asupra tuturor celulelor care prezintă receptori
pentru hormonul respectiv (hormonii
tiroidieni, hormonul de creştere, insulina,
etc.). Acest tip de semnalizare se numeşte
endocrină. Uneori substanţele bioactive
endogene sunt eliberate de celule pentru a
modifica activitatea celulelor din imediata
vecinătate. Ele nu au efect asupra celulelor
mai îndepărtate, iar cantităţile de moleculă-
semnal sunt reduse. Un caz particular este
sinapsa, o structură specializară pentru sem-
nalizarea între neuroni sau între neuroni şi
celule efectoare (vezi cap. 6). De multe ori
producţia unui anume substanţe în interiorul
unei celule duce la modificări ale funcţiilor
celulare ale aceleiaşi celule. Unii factori de
creştere pot acţiona astfel (unele celule în Fig. 40. Semnalizarea intercelulară

74
 FIZIOLOGIE CELULARA

cultură pot secreta factori care să le regleze propria creştere). Acest fenomen
se numeşte semnalizare autocrină. Unele celulele pot produce molecule-
semnal care acţionează aberant sau anormal, sau care nu fac parte din
secreţia normală a acestor celule. Fenomenul are loc cel mai frecvent în
cazul celulelor tumorale şi se numeşte paracrinie.

Mecanisme de semnalizare
Transducţia semnalului înseamnă conversia unui anume semnal
(stimul, mesager primar) în alt semnal (mesager secund), care acţionează
asupra uneia sau mai multor mecanisme de răspuns intracelular. Unul din
avantajele acestui sistem este fenomenul de amplificare. Doar câteva
molecule, sau chiar una, care acţionează asupra unui receptor, pot induce un
răspuns celular complet. Numărul mesagerilor extracelulari (de ordinul I)
este foarte mare, în schimb posibilităţile de traducere a impactului dintre
aceştia şi celule sunt relativ reduse numeric şi de aceea diverşi mesageri
extracelulari folosesc acelaşi sistem de transducţie pentru generarea
răspunsului celular.
Multe modalităţi de semnalizare implică producerea sau modificarea
concentraţiei unor molecule mai mici, difuzibile, în citoplasma celulei-ţintă.
In cadrul semnalizării intracelulare, numai astfel de substanţe sunt corect
numite mesageri secunzi sau de ordinul II. Frecvent utilizate în acest scop
sunt nucelotidele ciclice de tip adenozin-monofosfat ciclic (AMPc) şi
guanozin-monofosfat ciclic (GMPc), lipide mici derivate din membranele
celulare, de tip inozitol-trifosfat (IP3) sau diacil-glicerol (DAG), precum şi
ionii de calciu.
Este foarte dificilă investigarea căilor de semnalizare, din mai multe
motive. In primul rând, de multe ori concentraţiile de semnal, sau mesager
primar, sunt atât de mici încât scapă detecţiei biochimice. In al doilea rând,
celulele folosesc simultan sute de căi de semnalizare diferite, care pot fi
separate sau parţial suprapuse, implicând sute sau mii de proteine
intermediare. Fiecare dintre aceste căi poate evolua în mai multe direcţii,
întrucât rareori există o singură cale directă, liniară, de semnalizare. De cele
mai multe ori, aceste căi sunt divergente, multe dintre etape sunt noduri de
control sau de amplificare, anse de feedback, etc. Toate aceste variaţii au
raţiuni reglatorii şi de control, dar sunt dificil de urmărit, cu atât mai mult cu
cât de obicei, evenimentele de semnalizare sunt evenimente tranzitorii, care

75
 FIZIOLOGIE CELULARA

nu lasă urme caracteristice asupra celulei. Nu în ultimul rând, răspunsurile

celulare sunt dependente şi de caracteristicile temporale ale stimulului, ceea
ce se adaugă la complexitatea sistemelor. Pe lângă dezvoltarea extraordinară
a tehnicilor de investigare, cele mai puternice concepte recent introduse
pentru a depăşi asemenea dificultăţi de interpretare a funcţiilor într-o reţea
complexă de semnalizare, sunt cele de complex local de semnalizare (co-
localizare funcţională demonstrabilă) şi de direcţionare a informaţiei
(information channeling).
Identificarea sistemelor de semnalizare poate fi tentată folosind două
căi de abord. Abordul tradiţional este reprezentat de cel biochimic şi
farmacologic, în care se identifică biochimic o substanţă, se sintetizează sau
se extrage din sursa sa naturală, după care se aplică asupra unui model
celular şi se aşteaptă un răspuns. Compuşii respectivi pot stimula calea de
transducţie, şi atunci se numesc agonişti sau o pot bloca şi atunci sunt
antagonişti. Abordul genetic foloseşte identificarea sau crearea de mutanţi
(celule sau organisme) cărora le lipseşte sau li se blochează o cale de
răspuns. Prin clonarea şi secvenţierea genelor mutante, se pot identifica
proteinele implicate, sistemele de semnalizare şi modalităţile lor de blocare.

Receptori membranari
Cea mai mare parte a receptorilor membranari sunt proteine
membranare integrale, ce detectează şi răspund la stimuli. Cel mai frecvent
stimulii sunt chimici; substanţele ce acţionează asupra receptorilor se
numesc liganzi. Câteva tipuri de stimuli chimic, precum mediatorul gazos
difuzibil monoxid de azot („oxid nitric”) şi o serie de hormoni liposolubili,
trec prin membrană şi acţionează asupra unor sisteme de recepţie
intracelulară. Nu se poate prezice efectul unui ligand din natura sa chimică.
Acetilcolina, de exemplu, poate acţiona ca neuromediator sau inhibitor al
activităţii celulare, prin cuplarea cu diverse tipuri de receptori. Poate activa
contracţia musculară sau sinapsele neuro-neuronale prin cuplarea cu un
canal ionic receptor-dependent, dar se cuplează şi cu receptori cu şapte
domenii transmembranare ce activează căi de semnalizare GTP-dependente.
Există două strategii de transfer a energiei de la cuplarea ligandului
până la nivelul structurii ce activează semnalele intracelulare: modificări
conformaţionale ale receptorului (sistem folosit la receptorii cu şapte
domenii transmembranare) şi agregarea de subunităţi inactive pentru a

76
 FIZIOLOGIE CELULARA

forma o unitate activă (dimerizarea receptorilor tirozin-kinazici). Cea mai

mare parte a căilor de transducţie folosesc enzime pentru amplificarea
semnalelor. Unii receptori sunt ei înşişi enzime (tirozin-kinazele) iar alţii
interacţionează cu enzime separate (proteinele G trimerice, etc.).
O serie de proteine-receptor pot fi descoperite pe suprafaţa celulei sau
pot fi determinate prin tehnici de biologie moleculară, dar nu le sunt încă
cunoscuţi liganzii. Aceste proteine sunt denumite generic receptori orfani.
Noţiunea de conservare reprezintă gradul de omologie (asemănare)
între proteinele de la diverse specii şi stadii de dezvoltare a individului. O
proteină înalt conservată are o structură care s-a păstrat aproape neschimbată
de la bacterii şi organisme rudimentare până la animalele superioare şi om.
Interacţiunea dintre mesagerul extracelular şi receptorul specific
necesită mobilitate deosebită a ambilor factori. A apărut astfel conceptul de
receptor mobil care explică faptul că activarea receptorilor membranari
presupune o serie de fenomene de migrare, agregare sau dezagregare mole-
culară. S-au descris astfel procese de migrare laterală şi formarea unor
agregate din mai multe proteine solitare (subunităţi). In foarte multe cazuri
activarea receptorului este urmată de cuplarea acestuia cu anumite proteine
reglatoare care plutesc de asemenea liber în membrană. Procesele de
migrare laterală a receptorilor dau posibilitatea acestora să realizeze densi-
tăţi diferite pe suprafaţa membranei celulare sau în diferite zone strâns
legate de anumite compartimente plasmatice. Pe de altă parte există nume-
roase dovezi care arată că funcţionalitatea mecanismelor de transducţie
depinde deseori de apropierea fizică a proteinelor participante într-o etapă a
căii de semnalizare (co-localizare funcţională). Astfel de cuplări funcţionale
sunt asigurate de exemplu de către microdomenii membranare în care mobi-
litatea componentelor este redusă, cum sunt plutele lipidice (cap. 5.1.2).
Destul de frecvent activarea receptorilor este urmată de internalizare şi
degradarea biochimică a acestora. In astfel de situaţii este necesar să se
sintetizeze noi receptori. De altfel resinteza receptorilor reprezintă un proces
permanent, urmat de transportul în membrană în vederea menţinerii
capacitaţii de răspuns celular. Alt fenomen observat este cel care priveşte
variaţia numărului diferitelor tipuri de receptori într-o celulă. In condiţii de
echilibru numărul diferitelor tipuri de receptori dintr-o celulă este rezultatul
raportului dintre rata de sinteză (regenerare) şi rata de consum a acestora.
Aici se încadrează explicaţia majoră a fenomenului de adaptare prin

77
 FIZIOLOGIE CELULARA

desensibilizare bazată pe scăderea densităţii membranare a receptorilor

respectivi. Toate aceste aspecte sunt legate de fenomenul general de înoire
permanentă a proteinelor celulare (turnover), de reglarea expresieii genice
(vezi cap. 5.9.17.) şi de mecanismele direcţionării proteinelor în cadrul
dinamicii celulare a membranelor lipidice (vezi cap. 5.11.).
Capacitatea de activare de către aceiaşi stimuli a diverselor tipuri de
receptori este variabilă de la o perioada la alta de activitate a celulei.
Numărul de receptori activabili variază atât în funcţie de anumite condiţii
legate de cei doi parteneri (mesager primar şi receptor) implicaţi în procesul
de activare celulară cât şi datorită unor condiţii impuse de mediul în care se
desfăşoară reacţia ligand-receptor. Capacitatea de activare a receptorilor se
poate controla prin procese de reglare homologă şi heterologă. In cazul în
care mesagerul primar depăşeşte o anumită concentraţie, scade numărul de
receptori (sau creşte numărul de receptori refractari). Această reducere a
numărului de receptori disponibili în urma unui exces de mesager primar
este cunoscută sub denumirea de reglare inhibitoare, descendentă sau
reductivă (downregulation). Administrarea de blocanţi determină o reacţie
opusă, activatoare (upregulation). Aceste fenomene constituie reglarea
homologă. Activarea receptorilor poate fi influenţată de către agenţi bio-
activi exogeni sau endogeni; reglare heterologă. Exemplele în acest sens
sunt numeroase; clasice sunt cele privind creşterea densităţii receptorilor
pentru ocitocină de către hormonii estrogeni şi reducerea de către pro-
gesteron. Hormonii tiroidieni cresc numărul receptorilor β adrenergici, etc.
Chiar în condiţii de stimulare maximală de către un mesager primar,
nu toţi receptorii disponibili pentru acesta sunt ocupaţi. Există deci o rezervă
de receptori care variază de la un ţesut la altul dar şi în funcţie de starea de
activitate a ţesutului.
Unul şi acelaşi mesager poate să inducă reacţii diferite în teritorii
diferite, uneori aproape diametral opuse. Aceste fenomene au fost explicate
prin existenţa mai multor tipuri sau subtipuri de receptori. Răspunsul celular
reprezentând expresia interacţiunii dintre mesager cu tipul de receptor care
predomină în teritoriul respectiv. Astfel pentru catecolamine se descriu 5
tipuri de receptori (α1, α2, β1, β2, β3), pentru acetilcolină se descriu două tipuri
clasice de receptori (N şi M), iar în ultimul timp s-a descris şi un al treilea tip
(intermediar, I), etc. Pluralitatea receptorilor pentru un mesager are o
importanţă fiziologică şi farmacologică deosebită. Pe de o parte răspunsul

78
 FIZIOLOGIE CELULARA

organismului la un anumit semnal este posibil a fi modulat în vederea

adaptării cât mai adecvate a acestuia, iar pe de altă parte a apărut astfel
posibilitatea sintezei unor substanţe farmacologic active deosebit de specifice,
capabile să exercite acţiuni terapeutice de mare selectivitate.
Anumiţi liganzi, substanţe endogene şi exogene, după cuplarea cu
receptorul specific declanşează atât`reacţia primară ligand-receptor cât şi pe
cea secundară, de activare a semnalizării, până la răspunsul propriu-zis.
Aceste substanţe au primit numele de agonişti ai receptorilor. Alte substanţe
se pot cupla specific cu receptorii celulari fără ca ulterior să se declanşeze
reacţiile secundare intracelulare (liganzi cu “afinitate” pentru receptor, dar
fără “eficacitate” a legării de acesta). Aceste substanţe care astfel împiedică
accesul agoniştilor la receptori reprezintă antagonişti (competitivi dacă se
leagă pe acelaşi situs), adică agenţi blocanţi sau inhibitori ai răspunsului
natural indus de agoniştii endogeni. Intre aceste două extreme, agonişti şi
antagonişti, există o gamă largă de agonişti parţiali (cu eficacitate diminuată,
dar nu absentă ca în cazul agoniştilor)

5.9.1. Superfamilia receptorilor cuplaţi cu proteine G

Aceşti receptori (G protein
coupled receptors, GPCR) sunt
proteine cu şapte domenii trans-
membranare (7TM). Datorită
faptului că lanţul proteic face
bucle (şerpuieşte) prin mem-
brană, aceşti receptori mai sunt
numiţi şi serpentini. Acest grup
de proteine este prezent la toate
Fig. 41. Receptor cuplat cu proteina G vieţuitoarele de pe Pământ, chiar
şi la mucegaiuri şi alge, ceea ce dovedeşte că sunt mai vechi de un miliard
de ani. Din familie fac parte receptorii muscarinici pentru acetilcolină,
receptorii GABA, receptorii mGlu pentru glutamat, receptorii adrenergici şi
mulţi alţii. Sunt înrudiţi din punct de vedere genetic cu pigmentul vizual
rodopsină, ce se regăseşte sub forma bacterio-rodopsinei încă de la cele mai
vechi arhebacterii halofile; sunt probabil cel mai vechi sistem de recepţie.
Receptorul este alcătuit dintr-un lanţ proteic unic (fig. 41), cu şapte
domenii TM unite alternativ de o parte şi de alta a membranei prin domenii

79
 FIZIOLOGIE CELULARA

non-membranare (extracelular 3 scurte şi

intracelular 2 scurte şi unul lung), cu
capătul N-t în afara celulei şi capătul C-t
în citosol. Capătul N-t variază de la 7 la
6000 reziduuri de aminoacizi, iar unele
lanţuri mai mari participă la cuplarea
ligandului. Capătul C-t variază de la 12 la
350 de reziduuri. Majoritatea liganzilor
de dimensiuni mici se cuplează într-un
buzunar central format printre marginile Fig. 42. Buzunarul de fixare a
ligandului în receptorul 7TM.
extracelulare ale anselor (fig. 42).
Reziduurile aminoacidice care formează acest buzunar sunt extrem de
variabile, ceea ce conferă specificitatea receptorilor pentru liganzi. Aceştia
pot varia de la fotoni (cuante de lumină), neurotransmiţători (ex.
noradrenalina, ce se cuplează între helixuri, cam la o treime în grosimea
membranei), hormoni peptidici (ce se cuplează adânc în grosimea
membranei) şi liganzi mari (precum moleculele glicoproteice, care au
structuri receptoare ataşate de capătul N-t).
Receptorii serpentini se pot găsi în două stări: stare inactivă, cu
receptorul necuplat cu ligand şi starea activată, după ce receptorul a cuplat
ligandul. Starea activată iniţiază transducţia semnalului prin activarea
proteinelor G trimerice. Ansele citoplasmice ale receptorilor activaţi
catalizează cuplarea GTP pe o unitate Gα inactivă. Un receptor poate activa
până la o sută de proteine G.
Proteinele G (G de la GTP-ază) membranare sunt trimerice; conţin trei
subunităţi desemnate α, β, şi γ. In timpul semnalizării subunităţile β şi γ
rămân cuplate între ele şi sunt numite complex βγ. Subunitatea α este o
proteină-comutator (switch), care alternează între starea activă, cu GTP
cuplat, şi starea inactivă, cu GDP cuplat. In fapt receptorul activat
funcţionează ca factor de schimb nucleotidic (guanine nucleotide exchange
factor, GEF) pentru subunitatea α. Forma α-GTP nu are afinitate pentru
complexul βγ şi se disociază de acesta, ambele având astfel posibilitatea să
activeze proteine efector. La exercitarea efectului asupra proteinei-ţintă
subunitatea α-GTP se transformă în α-GDP. Se poate spune că proteina
efector are asupra subunităţii α o acţiune de tip GAP (GTPase-activating

80
 FIZIOLOGIE CELULARA

protein).17, energia eliberată aici fiind de fapt cea care asigură transducţia
semnalului. Ulterior α-GDP se reasociază cu complexul βγ şi proteina G
poate relua ciclul sub o nouă acţiune de tip GEF exercitată de un GPCR
activat, oricare ar fi el. In concluzie, subunitatea α este o GTP-ază care
poate să-şi manifeste această activitate numai în cadrul ciclului descris (fig.
43), în care legarea GTP în locul GDP este condiţionată de interacţiunea
ansamblului α-βγ cu receptorul activat (*), iar hidroliza GTP este
condiţionată de interacţiunea α cu efectoru (**)l.

3-
4

Fig. 43. Ciclul funcţional al proteinelor G heterotrimerice

Proteinele efector sunt de obicei enzime ce catalizează formarea de

mesageri secunzi (adenilat-ciclaza, guanilat-ciclaza, fosfolipaza C, etc.), dar
pot fi şi canale ionice sau alte proteine. Pentru subunitatea α există mai
multe izoforme:
• αs stimulează adenilat-ciclaza, cu formarea de AMPc din ATP.
• αi inhibă adenilat-ciclaza
• αq/11 stimulează fosfolipaza C membranară (PLCβ), ce lizează fosfatidil-
inizitol-bifosfatul (PIP2), producând mesagerii secunzi IP3 şi DAG
• α12/13 sunt implicate în semnalizarea prin familia de GTPaze Rho, care
controlează remodelarea citoscheletului.

17
Există şi GAP specializate, care ar putea limita spaţial şi/sau ca amploare transducţia

81
 FIZIOLOGIE CELULARA

Tab. 2. Sisteme de semnalizare activate de receptorii cuplaţi cu proteine G

Proteina- Efector Mesager secund Exemple de receptor

Adenilat-ciclaza Creşterea AMPc Receptorul β-adrenergic

Receptorul pentru Glucagon
Receptorul pentru Serotonină
Receptorul pentru Vasopresină
Adenilat-ciclaza Scăderea AMPc Receptorul a1-adrenergic
Receptorul colinergic muscarinic
Adenilat-ciclaza Creşterea AMPc Receptorii olfactivi
Fosfolipaza C Creşterea IP3, DAG Receptorul a2-adrenergic
Fosfolipaza C Creşterea IP3, DAG Receptorul colinergic endotelial
Fosfodiesteraza cGMP Scăderea GMPc Receptorul rodopsinic din
celulele cu bastonaşe
Numele de proteine G se poate referi la 2 familii distincte de proteine.
Proteinele G heterotrimerice sunt cele menţionate mai sus. De asemenea,
mai există şi proteinele G mici (20-25 kDa), care aparţin superfamiliei Ras
de GTP-aze. Aceste proteine sunt omologe cu subunităţile α ale proteinelor
G trimerice, cuplează de asemenea GTP şi GDP şi sunt implicate în
transducţia semnalului (vezi cap. 7.3).

5.9.2. Receptorii tirozin-kinazici

Fosforilarea unor resturi de tirozină Fig. 44. Receptor
din diverse proteine este implicată func- tirozin-kinazic
ţional în diverse fenomene celulare, de la
proliferare şi procese de creştere şi dez-
voltare până la multiple funcţii celulare
diferenţiate. Transducţia semnalului la ni-
vel plasmalemal în acest sistem pre-
supune două mecanisme asemănătoare,
care au ca substrat molecular fie receptori membranari cu activitate tirozin
kinazică, fie receptori cuplaţi cu tirozin-kinaze citoplasmatice distincte
structural. Liniile de semnalizare celulară cuprind interacţiuni proteice,
proteine G monomerice şi fosforilări proteice.
Cea mai mare parte a factorilor de creştere acţionează prin intermediul
unor receptori cu activitate tirozin-kinazică (RTK). Aceştia sunt proteine cu

82
 FIZIOLOGIE CELULARA

un singur domeniu transmembranar, grupate perechi. Cuplarea ligandului

produce dimerizarea (lipirea fizică) a celor două subunităţi, ceea ce produce
juxtapoziţia domeniilor intra-celulare, ceea ce duce la unificarea domeniilor
kinazice. Acest fenomen duce la fosforilarea reziduurilor tirozinice de la
nivelul regiunii C-t, creând situri de legare fosfotirozinice pentru toate
proteinele efector ce prezintă domenii denumite PTB (phosphotyrosine-
binding) sau SH2. Activarea RTK activează proteinele efectori în două
moduri: fie cuplarea PTB a unei enzime produce fosforilarea şi activarea ei
(de ex. fosfolipaza C, ce activează calea IP3-DAG), fie se apropie proteina-
efector de substratul său (de exemplu Ras-GTP-aza), cu activarea căii
respective (fig. 45).
RTK sunt proteine membranare integrale cu patru domenii majore
(fig. 44, 45): extracelular de legare a ligandului, transmembranar, intra-
celular catalitic (cu acti-vitate
tirozin-kinazică) şi intracelular
reglator. Secvenţa de amino-
acizi în cadrul RTK este foarte
asemănătoare cu cea a PKA la
nivelul situsurilor de legare a
substratului şi ATP, uneori
fiind prezentă la acest nivel şi
secvenţa non-kinazică (insert).
Proteinele RTK se clasi-
fică în peste 14 familii, după
acest aspect şi după caracterele
structurale din porţiunea extra-
celulară, privind prezenţa de
domenii: bogate în Cys/Leu, Fig. 45. Transferul de informaţie pe
imunoglobulin-like, tip cadhe- calea receptorilor cu activitate tirozin-kinazică
rina, Kringle, repetitive tip fi- presupune recunoaşterea siturilor tirozinice de
autofosforilare Y-P de către domeniul SH2 al
bronectină III, discoidin-like, proteinei de legătură Grb2, care aduce factorul
acide, EGF-like. Domeniul ex- de schimb guanin-nucleotidic SOS la nivelul
tracelular cu afinitate pentru membranei, une este localizată proteina ras.
Ras activată prin legarea GTP continuă linia de
ligand conţine în general re- semnalizare prin contact cu proteina raf, o
giuni bogate în cisteină care serin-treonin kinază, cu declanşarea unei cas
delimitează situsul propriu-zis cade de activări kinazice.

83
 FIZIOLOGIE CELULARA

de legare în context monomeric (receptorul pentru factorul de creştere

epidermică, EGF) sau dimeric (receptorul pentru insulină) sau conţine
structuri imunoglobulin-like (receptorii pentru factorul de creştere derivat
din plachete, PDGF şi factorul de creştere fibroblastică, FGF).
Mulţi receptori care prezintă activitate tirozin-kinazică intrinsecă,
precum şi tirozin-kinazele asociate cu receptori plasmalemali conţin resturi
de tirozină, care prin fosforilare interacţionează cu alte proteine din cascada
de semnalizare. Acestea din urmă conţin domenii omologe cu cele
identificate iniţial în proto-oncogena c-Src şi numite SH2 şi SH3. Domeniul
citoplasmic cu activitate tirozin-kinazică este foarte asemănător pentru
diverşii receptori, dar recunoaşte substraturi diferite pentru a induce
răspunul biologic specific, de exemplu stimularea captării glucozei de către
receptorul pentru insulină sau stimularea proliferării de către receptorul
pentru EGF. De ambele părţi ale domeniului catalitic propriu-zis se găsesc
domenii variabile (uneori fiind prezente şi inserturi în domeniul kinazic
respectiv) care furnizează situsuri reglatoare, pentru modularea activităţii
TK de către diverşi factori.
Activitatea crescută a tirozin-kinazelor este contracarată pe patru căi
majore: inversarea reacţiei (refosforilarea ADP), acţiunea tirozin-
fosfatazelor, scăderea densităţii receptorilor în urma endocitozei induse de
ligand, hidroliza GTP legat de ras (cu formare de ras-GDP).
Mutaţii ale proteinelor implicate în această cale de semnalizare se
produc frecvent în celule ce trec de la calea normală la cea neoplazică de
creştere. Ele pot să altereze caracteristici reglatoare, încât kinazele devin
active constitutiv. Kinazele pot fi supraexprimate (cel mai ades prin
amplificare genică dar şi prin transcripţie intensificată), iar ligandul poate fi
exprimat constitutiv, cu activarea continuă a receptorilor. In sfârşit, proteine
ras mutante pot fi constitutiv active datorită unei activităţi GTP-azice
scăzute sau defectului unei proteine ce stimulează această activitate. Oricare
din aceste modificări converteşte o proteină reglatoare normală într-o
oncoproteină, capabilă să determine transformarea neoplazică.
Interacţiunea proteinelor ce conţin domenii SH2 cu RTK sau TK
asociate cu receptori duce la tirozin-fosforilarea SH2. Dacă ele au activitate
enzimatică, este modificată, cum este cazul PLCγ, proteinei activatoare a
GTP-azei asociată cu proto-oncogena c-Ras (rasGAP), fosfatidil-inositol-3-
kinazei (PI-3K), protein fosfatazei-1C (PTP1C), TK din familia Src (PTK).

84
 FIZIOLOGIE CELULARA

Tab. 3. Caracterele claselor majore de receptori tirozin-kinazici

Clasa Exemple Caractere structurale
I receptorul pentru EGF, secvenţe bogate în cisteină
NEU/HER2, HER3
II receptorul pentru insulină, secvenţe bogate în cisteină, characterizate prin
receptorul IGF-1 heterotetrameri formaţi prin legături disulfidice
III receptorii pentru PDGF, c- 5 domenii imunoglobulin-like; inserţia kinazică
Kit
IV receptorii pentru FGF 3 domenii imunoglobulin-like; inserţia kinazică;
domeniu acid
V receptorii pentru VEGF 7 domenii imunoglobulin-like; inserţia kinazică
VI receptorii pentru factorul heterodimeric like the class II receptors except that
de creştere hepatocitară şi one of the two protein subunits is completely
pentru factorul de extracellular. The HGF receptor is a proto-oncogene
dispersie that was originally identified as the Met oncogene
(scatter factor)
VII familia receptorilor pentru secvenţe bogate în cisteină puţine sau absente;
neurotrofine (trkA, trkB, secvenţe bogate în leucină în cazul receptorului
trkC) şi receptorul pentru pentru NGF
NGF

Tirozin-kinaze non-receptor (PTK)

Există numeroase tirozin-kinaze intracelulare, ce fosforilează diverse
proteine ca urmare a activării semnalelor pentru creşterea şi proliferarea
celulară. In prezent sunt acceptate două famili distincte de PTK. Familia
arhetipală este înrudită cu proteina Src, o TK iniţial identificată ca proteina
transformatoare din virusul sarcomului Rous, izoforma din celula eucariotă
fiind numită c-Src. De altfel numeroase proto-oncogene au fost identificate
ca proteine retrovirale. Cealaltă familie este înrudită cu kinaza Janus (Jak).
Majoritatea proteinelor din familiile de tirozin-kinaze non-receptor
sunt cuplate cu receptori celulari care nu prezintă activitate enzimatică
proprie, cum ar fi receptorii pentru citokine, glicoproteinele limfocitare de
suprafaţă CD4 şi CD8 receptorul pentru antigene al limfocitelor T. Acest
mod de cuplare a receptorilor cu tirozin-kinaze intracelulare seamănă cu o
formă disociată de receptor tirozin-kinazic (RTK).
Un alt exemplu de semnalizare prin interacţiune proteică este dat de
receptorul pentru insulină (IR). Acesta are activitate intrinsecă de tirozin-
kinază dar nu interacţionează direct după autofosforilare cu proteine SH2
enzimatic active (PI-3K sau PLCγ), ci are ca substrat principal proteina IRS-
1 (care conţine mai multe secvenţe similare cu situsurile SH2 de legare a

85
 FIZIOLOGIE CELULARA

subunităţii catalitice a PI-3K). Aceste domenii permit formarea de complexe

între IRS-1 şi PI-3K. Astfel IRS-1 poate acţiona ca o proteină de andocare
pentru a cupla IR cu proteine semnalizatoare SH2. Au fost identificate şi
alte asemenea proteine adaptor, cea mai frecventă fiind proteina 2 de legare
a receptorilor pentru factori de creştere (Grb2). Shc este o altă proteină
utilizată ca şi cuplor molecular. Grb2 conţine două domenii SH3 ce
funcţionează ca un receptacul pentru domenii bogate în prolină ale proteinei
schimbatoare de guanin-nucleotide SOS. Aceste interacţiuni proteice de
înaltă afinitate aduc SOS la plasmalemă, unde favorizează transformarea
GDP-ras în GTP-ras prin schimb GTP/GDP. Astfel GTP-ras iniţiază o
cascadă de fosforilări (raf-1, MEK, MAP), informaţia fiind direcţionată şi
amplificată pentru a controla în final expresia genică şi diviziunea celulară.
Un exemplu de implicaţie funcţională a asocierii receptorilor cu
tirozin-kinaze intracelulare este dat de receptorul nicotinic. Acesta cuprinde
un canal ionic tetrameric, iar legarea acetilcolinei duce la tirozin-fosforilarea
subunităţilor α, β şi δ, ce favorizează desensibilizarea faţă de acetilcolină. In
acest caz legarea ligandului pe domeniul extracelular determină o
modificare conformaţională ce se transmite prin domeniul transmembranar
unic şi activează domeniul citoplasmic cu activitate kinazică. O altă variantă
de organizare funcţională receptorul transmembranar se cuplează cu o
subunitate tirozin-kinazică citoplasmică distinctă, ca în cazul receptorului
pentru somatotrop cuplat cu JAK2.

5.9.3. Receptorii citokinici

Citokinele sunt factori de creş-
tere peptidici şi hormoni de creştere ce
reglează proliferarea şi dezvoltarea
multor procese celulare. Printre aces-
tea se numără eritopoetina, inter-
leukinele, interferonul, etc.
Receptorii pentru citokine (fig.
46) sunt heterotrimeri, cu 2 domenii
extracelulare ce se cuplează la ligand Fig. 46. Receptorul citokinic
şi unul singur ce traversează membrana, de obicei un α-helix. Domeniul
citoplasmic nu are activitate enzimatică, dar se cuplează cu unul din mai
multe tipuri de tirozin-kinaze numite JAK (just another kinase). Cuplarea

86
 FIZIOLOGIE CELULARA

ligandului activează receptorii citokinici prin alipirea a două kinaze JAK,

care se activează reciproc, prin trans-fosforilare. Forma activată circulă în
citoplasma, unde fosforilează factori de transcripţie din familia STAT, care
consecutiv activării migraează în nucleu, pentru a regla expresia genică.

5.9.4. Receptori serin-treonin kinazici

Sunt reprezentaţi de două tipuri de
subunităţi (receptori de tip I şi receptori de tip
II). Fiecare secvenţă-receptor extracelulară
este legată de un domeniu serin-treonin
kinazic la interiorul celulei (fig. 47). Acti-
varea acestor receptori este realizată de
liganzi dimerici, ce trebuie să fie prezenţi
amândoi în momentul cuplării. Receptorii de
tip II se activează, cuplându-se cu receptorii
de tip I, care la rândul lor se activează şi
fosforilează nişte factori citoplasmici de trans- Fig. 47. Receptor
cripţie numiţi Smad. Aceştia vor migra către serin-treonin kinazic
nucleu, unde cooperează cu alţi factori de transcripţie pentru a regla expresia
genică a anumitor proteine. Dintre liganzii cunoscuţi, cel mai bine
caracterizat pentru SrTK este TGF-β (factorul de creştere şi transformare-β).
Există cca. 40 de proteine ce leagă rSrTK, dintre care importante mai sunt
activina şi inhibinele (reglează activitatea hormonală a ovarelor şi
testiculelor).

5.9.5. Receptorii guanilat-ciclazici (rGC)

Există la vertebrate o familie de receptori membranari (cu mai multe
izoforme) cu domenii intracelulare ce catalizează formarea de GMP ciclic
din GTP. GMPc reglează o serie de ţinte intracelulare, printre care se
numără canalele ionice GTP-dependente, protein-kinazele stimulate de
GMPc şi fosfodiesterazele nucleotidelor ciclice. Toţi liganzii cunoscuţi
pentru rGC sunt peptide, deşi există o serie de receptori cu cGC de tip orfan.
De asemenea, mediatorii gazoşi oxidul nitric şi monoxidul de carbon
activează guanilat-ciclaze citoplasmice înrudite. Există mai multe subtipuri
de rGC, dintre care cei mai importanţi sunt următorii:

87
 FIZIOLOGIE CELULARA

- receptorul GC-A, ce are ca ligand factorul natriuretic atrial (ANP),

secretat de cord şi ca efect creştere eliminării de apă şi sodiu la nivel renal;
- receptorul GC-C intestinal, ţintă pentru enterotoxinele bacteriene;
- receptorul GC-D de la nivelul neuro-epiteliului receptorului olfactiv;
- receptorii GC-E şi GC-F se găsesc doar la nivelul retinei, unde sunt
implicaţi se pare în embriogeneza celulelor cu conuri şi bastonaşe.

5.9.6. Familia Receptorilor pentru TNF

TNF (factor de necroză tumorală) este un
factor de creştere proteic produs de celulele
imune, care are nenumărate funcţii în: şoc,
inflamaţie, uciderea celulelor tumorale, sindromul
consumptiv din bolile infecţioase, etc. Atât TNF
cât şi liganzii din aceeaşi familie sunt trimeri
proteici cu subunităţi cu lanţuri β, cum sunt NGF
(factorul de creştere nervoasă) sau ligandul Fas
(semnalul pro-apoptotic).
Receptorii au domenii similare cuplate cu Fig. 48. Receptor tip rTNF
segmente transmembranare unice la domenii citoplasmice diferite. Ei
prezintă prelungiri ca nişte degete ce apucă şi înglobează ligandul (fig. 48),
iar mularea segmentelor transmembranare pe molecula de ligand produce
activarea unei fosfolipaze membranare ce hidrolizează sfingomielina,
producând mesagerul secund ceramida. Alte proteine efector ale acestor
tipuri de receptor activează factorul transcripţional NFκB, iar ligandul Fas
activează caspazele-iniţiator.

5.9.7. Receptorii de tip Toll

Denumirea provine de la prima proteină de acest fel, descoperită la
Drosophila şi denumită cu termenul toll (germ,); deosebit, interesant.
Utilitatea acestor receptori este pentru a percepe şi răspunde la infecţii cu o
multitudine de virusuri, bacterii, ciuperci şi protozoare. Receptorii de pe
celulele cu potenţial imun şi de pe celulele fagocitare percep macromolecule
associate cu microorganismele: ARN dublu de tip viral, flagellin bacterian
(proteina flagelilor), LPS (lipopolizaharid) bacterian de la germenii G-
negativi, zymosan din peretele celular al ciupercilor patogene. Receptorii de
tip toll din limfocite şi alte leucocite (inclusiv NK şi T citotoxice) precum şi

88
 FIZIOLOGIE CELULARA

din celulele procesatoare de antigeni (celulele dendritice) se activează în

prezenţa macromoleculelor invadatorilor şi produc secreţia de citokine
proinflamatoare şi chemotaxice.

5.9.8. Receptorii de tip Notch

Calea de semnalizare Notch este un
sistem de semnalizare foarte conservat ce se
găseşte la majoritatea animalelor multicelulare.
Se numeşte astfel pentru că a fost descoperită
iniţial la o subfamilie de drosofila ce prezenta o
crestătură (notch) pe aripi.
Receptorul Notch este o proteină cu un
singur pasaj transmembranar cu o porţiune
extracelulară mare şi o regiune intracelulară
mică (fig. 49). Ligandul receptorului notch este
o altă proteină transmembranară (ceea ce
înseamnă că numai celulele învecinate pot să-şi
Fig. 49. Receptor tip Notch
activeze receptorii notch) numită delta.
Proteinele delta, la interacţiunea cu receptorii Notch, vor orienta
evoluţia celulei învecinate către un alt tip de celulă, deci stimulează
diferenţierea celulară. Asfel celulele din grupuri învecinate se pot organiza,
creând primele rudimente de vase de neoformaţie, de reţele neurale etc,
adică celulele se influenţează unele pe altele pentru a alcătui structuri mari.

5.9.9. Cascada de semnalizare Hedgehog

Gena „arici” (hedgehog) a fost identificată tot la drosofila de către
cercetători ce încercau să identifice genele responsabile pentru segmentarea
corporală. S-a observat că pierderea proteinei de semnalizare Hedgehog
producea involuţia embrionilor de drosofila în nişte sferule cu prelungiri,
precum nişte mici arici.
Receptorii Hedgehog sunt de 2 tipuri: un receptor transmebranar cu 12
anse numit Patched (Ptc) şi un receptor cu 7 domenii transmembranare
numit Smoothened (Smo). Calea de semnalizare indusă de activarea acestor
proteine de către proteina hedgehog este deosebit de complexă, mai ales
datorită faptului că de obicei receptorul Smo este activ constituţional şi
activarea receptorului Ptc de către proteina Hdg îl inhibă. Calea hedgehog

89
 FIZIOLOGIE CELULARA

reglează diferenţierea celulară în multe ţesuturi, inclusiv formarea tubului

neural. Mutaţiile genei Ptc produc carcinom bazo-celular la nivel cutanat,
cel mai frecvent cancer la persoanele cu pielea deschisă la culoare. Gena
Smo umană este o protooncogenă.

5.9.10. Nucleotidele ciclice ca semnale intracelulare

Cei mai cunoscuţi mesageri secunzi sunt nucleotidele ciclice: 3,5-
adenozin-mono-fosfatul ciclic (AMPc) şi 3,5-guanozin-monofosfatul ciclic
(GMPc). Ambii acţionează prin cuplarea reversibilă cu anumite proteine.
Nucleotidele ciclice difuzează în citosol, activând o multitudine de ţinte
citoplasmice, dintre care cele mai importante sunt canalele ionice activate de
AMPc sau GMPc, şi o serie de protein-kinaze din grupul serin/treonin
kinazelor. Nucleotidele ciclice sunt degradate de către nişte enzime numite
fosfodiesteraze, care le transformă în nucleozide inactive. Există mai mult
de 40 de fosfodiesteraze la vertebrate.
AMP ciclic GPCR

αs-GTP
ATP citosolic
adenilat
ciclaza

Fig. 50. Formarea AMPc ca mesager secund

AMPc este sintetizat din ATP (fig. 50) de enzima numită adenilat-
ciclază, o proteină ancorată în membrană (12TM), cu situsul catalitic în
citoplasmă (format de domeniile numite C1A şi C2A; ansa citosolică C se
află între domeniile 6TM şi 7TM). AMPc este principalul mesager secund
care, alături de calciu, asigură cuplarea dintre excitaţie şi răspunsul celular
specific (contracţie musculară, secreţie glandulară etc). Deci el transmite
informaţia din exteriorul celulei în interiorul acesteia. AMPc astfel sintetizat
la nivelul membranei celulare (sub acţiunea adenilatciclazei activată de
interacţiunea ligand-receptor) se fixează ulterior pe receptorul său

90
 FIZIOLOGIE CELULARA

intracitoplasmatic, care este o proteinkinază. Aceasta este alcătuită din două

subunităţi: subunitatea reglatoare, capabilă să cupleze reversibil mesagerul
secund (AMPc) şi subunitatea catalitică, enzimă inactivă în absenţa
3’,5’AMPc. In urma legării AMPc de subunitatea reglatoare a
proteinkinazei se realizează eliberarea subunităţii catalitice care devine
activă şi este capabilă să producă ulterior fosforilarea unor proteine
citoplasmatice. Proteina fosforilată este de multe ori o enzimă, ce devine la
rândul ei o moleculă informativă; permite transformarea chimică a unui
substrat, fapt care reprezintă răspunsul celular. Activarea proteinkinazei
intracitoplasmatice poate fi însoţită sau nu de disocierea AMPc de
subunitatea reglatoare. Specificitatea de acţiune a mesagerului extracelular
nu este asigurată de AMPc şi de acţiunile sale, ci de specificitatea
receptorului membranar în raport cu mesagerul primar ce îl activează.
Intreruperea reacţiei dintre primul mesager (semnalul extra-celular) şi
receptorul specific se însoţeşte de revenirea la valorile de repaus a
concentraţiei celui de al doilea mesager (AMPc). Acest proces este
rezultatul degradării AMPc de către enzime numite fosfodiesteraze, care
hidrolizează ciclo-esterul la AMP. In acest mod fosfodiesterazele participă
la controlul efectelor interacţiunii semnalului extern cu celula (nivelul
semnalului) întrucât modulează concentraţia AMPc.
Ca orice sistem implicat în controlul nivelului semnalului, aceste
enzime constituie un punct de impact pentru substanţe medicamentoase.
Astfel cafeina, teofilina, etc., inhibă fosfodiesteraza şi determină acumularea
intracelulară a AMPc, prelungind în timp efectele generate de primul
mesager sau generând relaxarea musculaturii bronşice (teofilina) cu efect
benefic în astmul bronşic.

GMPciclic
Un alt nucleotid ciclic cu rol de mesager secund pentru anumite
semnale din mediul extern este GMPc. Existà diverse procese implicate în
activarea guanilatciclazei în vederea sintezei GMPc cu rol de mesager
secund, Guanilatciclaza nu se află în întregime în constituţia membranei
celulare, activarea acestei enzime putându-se realiza pe multiple căi. Unele
semnale extracelulare care determină creşterea concentraţiei intracelulare de
GMPc, determină în acelaşi timp şi creşterea concentraţiei Ca++ în
citoplasmă şi astfel ionii de calciu ar putea activa indirect guanilatciclaza

91
 FIZIOLOGIE CELULARA

intracitoplasmatică. Tot ionii de calciu pot stimula producerea de

endoperoxizi lipidici; sub acţiunea unei lipooxigenaze ar genera derivaţi
intermediari şi concomitent eliberarea de radicali hidroxil şi derivaţi, care
pot activa guanilatciclaza şi consecutiv formarea de GMPc din GTP.
Guanilat ciclaza membranară este o proteină cu un domeniu TM, care
funcţionează efectiv ca receptor pentru factorul natriuretic atrial. Izoforma
solubilă este un heterodimer αβ, fiecare subunitate având un domeniu C-t
implicat în activitatea de ciclază. Aceste domenii C-t catalitice de 250
aminoacizi sunt similare cu cel din ciclazele plasmalemale. Enzima conţine
o grupare hem ataşată unui rest histidină din zona N-t a subunităţii β,
domeniul reglator, care este de tip PAS18 şi permite reglarea de către
monoxid de azot, cu mari creşteri de activitate (x400).
La nivelul celulelor cu bastonaşe din retină există o proteină GTP–
dependentă numită transducină, formată din aceeaşi subunitate β (βγ) legată
de subunitatea α diferită faţă de proteinele Gs şi Gi modulatoare ale
adenilatciclazic şi care a fost numită subunitatea “α–T”. Transducina
activează o fosfodiesterază care hidrolizează specific GMPc determinând
scăderea concentraţiei sale. In consecinţă are loc modificarea potenţialului
de membrană a acestor celule şi generarea potenţialului de receptor. In acest
mod ar avea loc activarea lanţului neuronal responsabil cu transmiterea şi
prelucrarea informaţiei vizuale. Este ştiut faptul că membrana celulară a
bastonaşelor este deosebit de permeabilă pentru Na+, ori în stare de repaus
unele canale pentru Na+ sunt menţinute în stare deschisă de către GMPc.
Protein kinaza specifică pentru această cale de semnalizare este kinaza
G, cu două izoforme, una predominant citosolică (PKG-I19) şi una ancorată
plasmalemal prin miristoilare N-t (PKG-II). Aceste serin/treonin kinaze sunt
homodimeri, fiecare subunitate având 3 domenii funcţionale: catalitic; N-t
care mediază dimerizarea, suspresia activităţii în absenţa GMPc şi interacţii
cu alte proteine (inclusiv substrat); reglator cu 2 situsuri distincte de legare a
GMPc; legarea GMPc înlătură auto-inhibiţia din partea domeniului N-t.

18
Numit după iniţialele primelor trei proteine în care a fost identificat, domeniul PAS este
un sensor prezent în diverse proteine, care în funcţie de gruparea prostetică asociată este
sensibil la lumină, stres oxidativ, gaze diatomice; gruparea hem determină sensibilitatea la
monoxid de azot
19
cu 2 izoforme de realipire alternativă, diferite prin sensibilitatea faţă de cGMP

92
 FIZIOLOGIE CELULARA

5.9.11. Mesageri secunzi de origine lipidică

O serie de enzime situate în apropierea membranei pot fi activate de
către receptorii pe care se cuplează liganzi. Aceste enzime acţionează asupra
substratelor lipidice oferite de către foiţa internă a membranei celulare
precum şi de membranele organitelor şi formează o serie de molecule
lipidice ce vor acţiona apoi ca mesageri secunzi.
Cele patru legături esterice ale fosfolipidelor pot fi rupte de către mai
multe tipuri de fosfolipaze intracelulare:
• Fosfolipaza A2 (PLA2) îndepărtează unul dintre acizii graşi, ce este
eliminat în citoplasmă, şi rezultă o lizofosfogliceridă.
• O enzimă corespunzătoare, numită ceramidază îndepărtează acidul gras de
pe sfingomielină, lăsând o ceramidă în bistratul lipidic.
• Fosfolipaza C (PLC) separă grupul fosforilat (precum inozitol 1,4,5-
trifosfatul, IP3) de pe o fosfogliceridă, rezultând diacilglicerolul (DAG)
• Fosfolipaza D (PLD) îndepărtează capul polar de pe fosfolipide,
producând acid fosfatidic.

Fig. 51. Mesagerii secunzi derivaţi din fosfatidil-inozitol-bifosfat

93
 FIZIOLOGIE CELULARA

Ţintele mediatorilor lipidici

Cea mai mare parte a mesagerilor secunzi lipidici (DAG, acidul
arahidonic, acidul fosfatidic şi lizofosfatidilcolina) îşi realizează efectele
fiziologice prin intermediul celor mai mult de 10 izoenzime PKC (protein-
kinaza C). PKC sunt serin/treonin kinaze cu un domeniu catalitic la capătul
C-terminal şi domenii reglatoare la capătul N-terminal. In stare inactivă pe
situl activ este legat un pseudosubstrat, care inhibă enzima. Mesagerii
secunzi lipidici activează PKC prin disocierea pseudosubstratului de pe situl
activ. Forbol-esterii sunt substanţele farmacologice cu acţiune similară, care
stimulează PKC şi produc apariţia de tumori. Există şi izoenzime Ca2+
dependente, care au un sit secundar unde se cuplează calciul, necesar pentru
activarea enzimei.
Ceramida este reţinută în bistratul lipidic, unde activează un alt tip de
serin-treonin kinază, precum şi protein-fosfataze (1 şi 2A). Ceramida trece
prin bistratul lipidic către zona citoplasmică şi activează serin-treonin-
kinaza care acţionează asupra unor protein-ţintă ce au secvenţa Ser/Thr-Pro,
producând activarea ulterioară a MAP-kinazei şi a factorilor transcripţionali.
Acidul fosfatidic activează o lipid-kinază numită PI5-kinaza, care
fosforilează inozitolfosfatul. IP3 şi sfingozin-1-fosfatul eliberează calciu din
depozitele sarcoplasmice, prin mecanisme variate.
Aşa cum am văzut, în urma interacţiunii dintre un semnal extracelular
şi receptorii membranari specifici se poate activa în membrana celulară
“fosfolipaza C”, enzimă lipolitică care hidrolizează inozitolpolifosfatul
intramembranar rezultând pe de o parte diacilglicerol (DAG), iar pe de altă
parte inozitoltrifosfat (IP3) .
Diacilglicerolul (DAG) rezultat în urma hidrolizei PIP2 membranar
are dublu rol. Pe de o parte el reprezintă sursă de acid arahidonic precursor
de prostaglandine, prostacicline, tromboxani şi leucotriene, cu toţii
mediatori importanţi pentru numeroase funcţii celulare, iar pe de altă parte
îndeplineşte rolul de mesager secund (fig. 51), întrucât activează în
citoplasmă proteinkinaza C (PKC), care catalizează fosforilăril proteice
intracelulare, având ca rezultat final răspunsul specific al celulei.
Inozitoltrifosfatul (IP3) este un mesager secund implicat în eliberarea
calciului stocat în compartimente intracelulare (în particular la nivelul
reticulului endoplasmic). Cuplându-se cu un receptor specific din membrana
reticulului endoplasmic IP3 activează un canal specific de Ca++ astfel încât

94
 FIZIOLOGIE CELULARA

conform gradientului de concentraţie calciul ionic acumulat în reticulul

endoplasmic pătrunde în citoplasmă. Foarte frecvent ambii mesageri secunzi
derivaţi de inozitolpolifosfat (DAG şi IP3) acţionează în comun declanşând
şi în acelaşi timp modulând diferite procese celulare (sinteza de ADH,
proliferarea fibroblaştilor, cuplarea dintre excitaţie şi contracţie, etc.).

5.9.12. Căile MAP-kinazei

Protein-kinaza activată de mitogeni (MAPK)
transferă stimuli de la membrană către nucleu.
Cascada MAPK include trei protein-kinaze, care se
activează în secvenţă (fig. 52). Kinaza ce
fosforilează MAPK este o MAP-kinaz-kinază
(MAPKK), care la rândul ei este fosforilată de
MAPKKK, care la rândul ei, este activată de către
Ras. Mitogenii sunt substanţe chimice, care, prin
intermediul unui receptor specific, transmit un
semnal ce stimulează mitoza. O dată fosforilată,
MAP-kinaza difuzează către nucleu şi fosforilează
factori de transcripţie care stimulează transcripţia
genelor pentru ciclina D şi alţi factori necesari
pentru sinteza ADN-ului şi pentru diviziunea
celulară. Calea MAPK poate fi activată de proteina
G mică (guanozin-trifosfataza)-Ras, receptorii Fig. 52. Una din căile de
tirozin-kinazici pentru factorii de creştere şi activare a cascadei MAPK
insulină, GPCR, şocul osmotic şi altele.
Multitudinea modurilor de activare a căii MAP-kinazei permite inte-
grarea stimulilor proveniţi pe mai multe căi, iar complexitatea căii de activa-
re face ca această cale să acţioneze ca un comutator de tip „tot-sau-nimic”.

5.9.13. Calea JAK-STAT

Kinazele JAK (numite mai nou „Janus-kinaze”, de la zeul cu două
feţe), activează proteinele STAT prin fosforilarea tirozinei, care promovează
formarea de dimeri activi, care apoi intră în nucleu şi se leagă de anumiţi
promoteri. La mamifere există 4 JAK şi 7 STAT, care realizează răspun-
surile specifice la diversele citokine.

95
 FIZIOLOGIE CELULARA

5.9.14. Receptori pentru hormonii steroizi

O serie de substanţe ce
funcţionează ca mesageri primari
(hormoni), sunt de natură lipidică
sau sunt liposolubili şi ca atare nu au
nevoie de receptori membranari
pentru a putea transmite mesajul
către elementele responsive din
citoplasmă sau nucleu. Aceştia sunt
hormonii steroizi (derivaţi din
colesterol), retinoizii (derivaţi din Fig. 53. Receptorii pentru hormonii steroizi
β−caroten) şi hormonii tiroidieni. şi gradul lor de înrudire.
Aceste molecule trec uşor prin ER – receptor pentru estrogeni;
membrana celulară şi ajung la o AR – receptor pentru androgeni;
GR – receptor pentru glucocorticoizi;
serie de receptori nucleari, care au o MR – receptor pentru mineralocorticoizi;
structură generică comună, alcătuită PR – receptor pentru progesteron
dintr-un domeniu de ataşare pe ADN (DBD) localizat central, urmat de o
regiune „balama” flexibilă şi un domeniu ce cuplează ligandul (LBD),
localizat la capătul C-t al receptorului. LBD este alcătuit din 12 α-helixuri
(H1-H12). LBD mai este important în translocaţia nucleară, cuplarea de
proteine chaperone, dimerizarea receptorului. La capătul N-t există unul sau
mai multe domenii de activare a transcripţiei.
Hormonii steroizi (HS) ajung la celulele-ţintă prin sânge, unde sunt
cuplaţi cu proteine transportoare. Ei vor trece prin membrană prin difuziune
şi se vor cupla cu receptorii (fig. 53), care au localizări variabile în celule:
receptorii estrogenici sunt găsiţi mai ales în nucleu, receptorii pentru
glucocorticoizi şi pentru androgeni sunt găsiţi în citoplasmă, în vreme ce
receptorii pentru mineralocorticoizi şi pentru progesteron au o distribuţie
aproximativ egală în citoplasmă şi nucleu.
Toţi receptorii pentru HS suferă o translocaţie nucleară (sunt introduşi
în nucleu), imediat după cuplarea cu liganzii. Receptorii nucleari care
cuplează HS formează homodimeri. După cuplarea cu ligandul şi
translocarea către nucleu, complexul hormon-receptor se leagă de regiuni
specifice al ADN-ului numite Elemente Responsive Hormonal (HRE).
Fiecare HRE este alcătuit din două jumătăţi de situri care fiecare leagă un
monomer al dimerului steroid-receptor (SHR). Pe lângă cuplarea cu HRE,

96
 FIZIOLOGIE CELULARA

complexele hormon-receptor îşi mai pot exercita efectele şi prin legarea

directă pe alţi factori transcripţionali. De exemplu, receptorul estrogenic se
poate lega direct de fos/jun, şi astfel regla transcripţia genei pentru ciclina
D. Efectele directe mai pot apărea şi asupra căii de semnalizare ERK1/2, sau
asupra căilor MAPK şi PKA.
Modul clasic de acţiune al HS implică cuplarea ligandului şi a ADN-
ului, dar pentru ca să se producă transcripţia este nevoie de proteine co-
reglatoare. Acestea sunt de două tipuri, co-represori şi co-activatori, şi
funcţionează printr-o multitudine de activităţi enzimatice de tip acetilare,
deacetilare, metilare, ubiquitinare şi activitate kinazică.
Evenimentul final este transcripţia, care este un proces complex, ce
necesită zeci de proteine. Unele determinări au demonstrat recrutarea a cel
puţin 46 de factori lângă un promoter gol pentru ca să aibă loc transcripţia.
Odată ce complexul proteic a fost asamblat, se de-reprimă genele situate
după promoter şi se activează sinteza proteică specifică (vezi cap. 5.9.17).
Receptorii inactivi pot fi blocaţi să interacţioneze cu ADN-ul prin
intervenţia unei proteine numite Proteine de Şoc Termic (Heat Shock
Protein, HSP). Aceasta este o proteină de tip chaperone (de însoţire), ce
păstrează domeniul de cuplare al ligandului într-o poziţie în care este
capabil să se cupleze cu ligandul dar nu poate intra în nucleu. Cuplarea
ligandului va elibera domeniul de cuplare cu ADN-ul, permiţând
complexului să înceapă translocarea către nucleu.

5.9.15. Receptorii intracelulari protein-fosfatazici

Sunt o serie de enzime prezente doar la eucariote, ce funcţionează prin
îndepărtarea fosfaţilor de pe lanţurile laterale ale aminoacizilor. Există mai
multe familii, care acţionează ca receptori fosfatazici. Familia PPP are trei
subfamilii, cu enzime ce prezintă Fe2+ şi Zn2+ în nucleul activ. Acestea
acţionează asupra unei multitudini de substrate, de importanţă vitală, printre
care miozina II, unde defosforilarea lanţurilor uşoare relaxează muşchiul
neted; enzimele glicogenazice (glicogen fosforilaza) care controlează
metabolismul glicogenului sunt defosforilate de asemenea de PP1. PP2 se
asociază de obicei cu o proteină de sprijin de 65 kDa şi defosforilează multe
substrate, inclusiv unele kinaze din cascada MAP. PP2B, numită şi
calcineurină, este singura fosfatază citoplasmică reglată de Ca2+. Inhibiţia
indirectă a PP2B de către ciclosporină (un imunosupresor) reduce expresia

97
 FIZIOLOGIE CELULARA

genelor ce motivează răspunsul imun. Supresia răspunsului imun de către

ciclosporină a revoluţionat transplantul de organe la om. PTP (protein-
tirozin-fosfatazele) sunt enzime ce iau parte la o multitudine de procese,
inclusiv activarea limfocitelor, reglarea ciclului celular prin defosforilarea
Src tirozin-kinazei şi a CDK-dependent tirozin-kinazelor. Enzimele PTP
sunt supresori tumorali; mutaţiile somatice ce inactivează unele dintre aceste
enzime sunt frecvente în celulele neoplazice.

5.9.16. Monoxidul de azot

Semnificaţiile funcţionale ale monoxidului de azot (NO), ca mesager
recent descoperit ce mediază interacţiunile intercelulare, au beneficiat în
ultimii ani de numeroase dovezi experimentele care tind să impună
introducerea unui nou concept, cel de sistem nitrinergic şi mediaţie
nitrinergică. NO este o moleculă gazoasă mică, reactivă şi cu o viaţă foarte
scurtă (perioada de înjumătăţire sub secunde).

Fig. 54. Biosinteza monoxidului de azot.NOS – nitroxid-sintaza; RNOS – specii

radicalare ale anzotului; ONOO• - peroxinitrit; ASS – arginin-aspartat sintaza;
ASL – arginin-succinat liaza

98
 FIZIOLOGIE CELULARA

Principalul precursor al sintezei de NO în organism (fig. 54) este

arginina (produs intermediar în ciclul ureei), care, în prezenţa nitric oxid
sintazei (NOS) se hidrolizează şi apoi se oxidează producând citrulină şi
NO. Referitor la biosinteza NO, s-a stabilit că aceasta se realizează în două
etape şi că NOS este de fapt o NADPH-diaforază prezentă sub formă
solubilă nu numai în citoplasma celulelor endoteliale, ci şi în celulele
epiteliale, mesangiale, musculare, nervoase şi gliale. Ea se găseşte sub două
forme: cea constitutivă (cNOS, activabilă de către complexul calciu-
calmodulină ca urmare a creşterii calciului citosolic determinată de activarea
GPCR sau în alte moduri de creştere) şi cea inductibilă (iNOS, activă
calmodulin-dependent şi calciu-independent, în cazul căreia răspunsul
constă în creşterea exprimării genei respective).
Stimularea receptorilor muscarinici de tip M1 de la nivelul endote-
liului vascular produce, prin intermediul proteinelor G şi a cascadei de
transducţie ulterioară, activarea NOS endoteliale (eNOS, variantă de cNOS).
Aceasta transformă L-arginina în ornitină şi sintetizează monoxid de azot
(NO) cunoscut sub formă de EDRF, care este principalul mediator difuzibil
de origine endotelială pentrual relaxaarea muşchiului neted vascular.
Ţinta principală a NO este guanilat-ciclaza solubilă, enzima cito-
plasmică ce sintetizează GMPc. Monoxidul de azot se cuplează reversibil pe
grupul hem al guanilat-ciclazei, producând o modificare conformaţională ce
activează ciclaza. NO mai reacţionează de asemenea şi cu tiolii amino-
acizilor sulfuraţi (mai ales cisteina), producând S-nitrozilare, fenomen ce
inactivează proteinele prin modificarea structurii secundare şi terţiare. In
muşchiul neted vascular, activarea sistemului guanilatciclaza-GMPc pro-
duce relaxarea musculară şi scăderea tonusului vascular, prin intermediul
inhibiţiei influxurilor de calciu la nivel intracelular.
Pe alt plan funcţional, NO îndeplineşte rolul de mediator chimic al
fibrelor nervoase nitrinergice centrale şi periferice. Fiind un produs neuronal
gazos cu moleculă mică uşor difuzibilă prin membrane celulare, NO asigură
transmisia chimică a mesajelor atât în sens anterograd, postsinaptic, cât şi
retrograd, presinaptic, cu participarea GMPc ca mesager secund. Cuplul
NO-GMP ciclic are rol de sistem de transducere a semnalelor inter şi
intracelulare şi realizează funcţii de substanţă neurotransmiţătoare precum
şi de hormon local paracrin şi autocrin.

99
 FIZIOLOGIE CELULARA

Odată sintetizat, prin acţiunea formei neuronale a cNOS asupra

argininei, NO s-a dovedit a fi implicat în activitatea neuronală prin
următoarele roluri funcţionale rezultate din activarea căii GMPc:
neurotransmiţător retrograd, modificator al expresiei genice, mesager
neuronal, scavenger al radicalilor liberi, modificator al lipidelor
membranare, modificator al proteinelor intraneuronale, neurotoxic şi
neuroprotector, principalul factor vasorelaxant endotelial.
NO reglează tonusul muşchiului neted şi activitatea neuronală în mod
diferit de neurotransmiţătorii clasici, prin capacitatea de a difuza liber spre
ţintele intracelulare din celulele vecine datorită marii sale liposolubilităţi.

5.9.17. Controlul expresiei genice

Funcţia şi structura
unei celule sunt determinate
de proteinele care o alcă-
tuiesc şi funcţionează în ea,
astfel că modificările de
sinteză proteică sunt cele
care pot regla activitatea
celulară pe termen mediu şi
lung. Sinteza proteică se
numeşte „expresie genică”
iar controlul acesteia este
un aspect fundamental al Fig. 55. Etapele de producere ale unei proteine la o
biologiei celulei. Decizia de celulă eucariotă şi punctele în care poate fi reglată
a iniţia (activa) transcripţia unei gene ce codifică o anume proteină este
mecanismul major de control al funcţiei acesteia. Prin controlarea iniţierii
transcripţiei (activare), celula reglează proteinele pe care le produce şi cât de
rapid se face această producţie. Invers, când se „reprimă” transcripţia unei
gene, proteinele codificate se produc lent sau deloc.
Noţiunea de „expresie genică” acoperă întregul proces, de la
transcripţie până la sinteza proteică (fig. 55). Celulele eucariote sunt mult
mai complexe decât procariotele, unul din exemplele evidente fiind
existenţa nucleului, ce separă etapa transcripţională de cea translaţională, iar
transcriptele la eucariote trebuie procesate înainte de a fi translate. Există 2
nivele esenţiale la care se realizează controlul sintezei genice: controlul

100
 FIZIOLOGIE CELULARA

transcripţional (elucidat la procariote, încă incomplet cunoscut la om) şi

controlul post-transcripţional sau translaţional (existent numai la eucariote,
datorită caracterelor genomului acestora şi a sistemelor de sinteză proteică).
Controlul transcripţional se realizează prin pornirea (activare) sau
oprirea (reprimarea) transcripţiei. Există proteine care activează sau reprimă
genele prin cuplarea pe anumite secvenţe adiacente secvenţelor ce codifică
proteina sau ARN-ul genei respective. Acestea se numesc factori de
transcripţie, ei reprezentând aproximativ 6% din genele umane şi sunt
grupaţi în câteva familii cu structuri şi mecanisme de cuplare similare.
Fiecare dintre etapele ciclului transcripţional poate fi ţinta unor molecule
reglatoare, dar cel mai frecvent reglată este reacţia de iniţiere.
Genele operator (operoni) sunt adiacente cu genele structurale şi le
controlează, determinând dacă genele structurale pot fi reprimate de către
represor (produs de gena reglatoare). Operonul este recunoscut de către
proteina-represor, cu care se cuplează, formând un complex operator-
represor. Genele promoter sunt în continuarea genei operator şi se continuă
cu aceasta până la codonul stop al genei structurale (ACT la ADN sau UGA
pe ARNm). Regiunea promoter conţine o secvenţă simetrică bilaterală, în
care secvenţele de ADN la orice nivel al unui anume punct (axa simetriei
bilaterale) sunt simetrice şi palindromice (nucleotidele sunt orientate într-o
direcţie pe una din benzi, şi exact invers pe cealaltă bandă). Raţiunea acestor
regiuni simetrice de ADN este că ar putea fi recunoscute de proteine cu
unităţi aranjate simetric.
Unul dintre cei mai cunoscuţi factori de sinteză a proteinelor este
AMPc la toate tipurile de celula. Acest lucru este posibil prin prezenţa
sitului CRP. Situl CRP este una din aceste zone bisimetrice, şi este numit
astfel deoarece se leagă de o proteină numită CRP (cAMP Receptor
Protein), esenţială pentru cuplarea enzimei ARN-polimeraza pe promoter.
Proteina CRP este un dimer cu două subunităţi şi are o greutate moleculară
de 45 kDa. Acest CRP se cuplează cu AMPc şi formează un complex, care
se leagă de promoter, activând ARN polimeraza şi astfel crescând
transcripţia şi sinteza proteică. Acest tip de control este numit pozitiv.

Sisteme inductibile şi represibile

Există situaţii în care condiţiile externe se schimbă, iar celula trebuie
să-şi adapteze secreţia de proteine-enzime noilor condiţii. Sistemul de

101
 FIZIOLOGIE CELULARA

sinteză proteică ce poate răspunde la astfel de condiţii variabile se numeşte

sistem inductibil sau represibil şi este alcătuit din gene structurale + gene
reglatoare + sinteză proteică.
Genele reglatoare sunt cele ce produc sinteza unei proteine, ce poate fi
un represor activ sau un represor inactiv (aporepresor). Aceste gene
funcţionează în sisteme inductibile. In condiţii obişnuite, represorul activ
formează un complex cu gena operatoare, blocând-o. în prezenţa unui
inductor (de exemplu un substrat), proteina represor se leagă de acesta şi
formează complexul represor-inductor, care eliberează calea pentru ARN-
polimerază şi astfel începe transcripţia. Intr-un sistem represibil, proteina
represor este inactivă şi nu blochează operonul. Aporepresorul însă poate fi
activat în prezenţa unui co-represor, iar acest complex blochează activitatea
ARN-polimerazei. Acest tip de control se numeşte control negativ.
Sistemul de control transcripţional este esenţial atât la procariote cât şi
la eucariote, dar în vreme ce la primele procesul de reglare genică se opreşte
aici, la eucariote procesul de reglare este mult mai complex. Genele la
eucariote nu sunt organizate în operoni, iar expresia genică este rareori
reglată de represori, ci este un sistem de control pozitiv, bazat pe pe
activatori transcripţionali, numiţi şi factori de transcripţie.

Controlul transcripţiei la organismele superioare

O transcripţie corectă şi completă necesită intervenţia concertată a
unui promoter şi a cel puţin unei molecule de stimulare, numită amplificator
(enhancer). Aceste proteine - enhancer stimulează gradat transcripţia unei
gene peste nivelul bazal şi sunt responsabile şi pentru transcripţia ţesut-
specifică (unele ţesuturi exprimă o proteină, în vreme ce altele nu, în funcţie
de prezenţa sau nu a enhancer-ilor). Activitatea factorilor transcripţionali
dintr-o celulă poate fi reglată de sinteza unei proteine (auto-control), de
către semnalele din mediu (substrate crescute sau scăzute) şi de semnale de
la alte sisteme (ex. hormoni). Factorii transcripţionali au un domeniu
funcţional pentru cuplarea pe ADN şi unul pentru activarea transcripţiei. Ei
se clasifică după structura domeniilor de cuplare pe ADN astfel:
Proteinele cu „degete de zinc” (zinc finger): într-o anumită localizare,
aceste proteine au o secvenţă peptidică ce include două reziduuri de
histidină şi două de cisteină, ce cuplează un atom de zinc , producând o
structură ca o buclă, numită „deget”, care se cuplează pe ADN.

102
 FIZIOLOGIE CELULARA

Proteine helix-turn-helix: conţin trei α-helixuri cuplate de benzi curbe.

Acestea alcătuiesc ceea ce se numeşte homeodomeniu, care este domeniul
de cuplare pe ADN a factorilor de transcripţie necesari pentru dezvoltarea
embrionului şi fătului. Proteinele cu „fermoar de leucină” (leucine zipper):
pentru a se cupla cu ADN-ul, aceste proteine trebuie să se dimerizeze. Acest
lucru se realizează prin interacţiunea reziduurilor de leucină de pe cei doi
dimeri, care se face într-o manieră ce aminteşte de închiderea unui fermoar
(zipper). Proteine helix-loop-helix: conţin două α-helixuri, cuplate printr-o
ansă polipeptidică. Receptorii pentru steroizi: sunt proteine cu trei domenii
funcţionale: unul ce cuplează ADN-ul, unul ce activează transcripţia şi al
treilea pentru cuplarea hormonilor steroizi, intraţi în nucleu.

Controlul procesării ARN (translaţional sau post-transcripţional)

Primul tip de reglare post-transcripţională este dacă un ARNm va fi
translat sau nu. Dacă nu este procesat, nu va fi transportat în afara nucleului
şi nu va fi translat. Al doilea tip de reglare post-transcripţională este reglarea
longevităţii ARNm. Dacă există de exemplu două molecule de ARNm, una
care se degradează în cinci minute, şi alta care rămâne în citosol vreme de
oră, este evident că cea mai longevivă (cu viaţa mai lungă), va fi translată în
cantitate mai mare. ARNm provenind de la gene diferite au şi durata lor de
viaţă codificată în propria lor moleculă, ceea ce serveşte la reglarea cantităţii
de proteină produsă. Informaţia despre ciclul de viaţă se găseşte în regiunea
3' UTR (3'-untranslated regions), regiunile netranslate (reglatoare) de pe
ARN. De exemplu secvenţa AUUUA, atunci când există în 3' UTR, este un
semnal pentru degradare rapidă (viaţă scurtă). Cu cât secvenţa se repetă mai
mult, cu atât viaţa ARM este mai scurtă.
Al treilea nivel la care se poate realiza reglarea post-transcripţională
este reglarea translaţiei. Se poate regla şi dacă o moleculă de ARNm se
translează sau nu. Diversele mecanisme ale reglării translaţionale nu sunt
încă suficient cunoscute, dar există multe situaţii, mai ales la nivel
embrionar, când există multe molecule de ARNm în citosol, dar nu se
translează decât în anumite condiţii.

5.9.18. Calciul citosolic ca semnal intracelular

Semnalele citosolice de calciu participă la orice activitate celulară, de
la cuplarea excitaţiei cu răspunsul (contractil şi secretor), controlul

103
 FIZIOLOGIE CELULARA

metabolismului, al expresiei genice (diferenţiere şi adaptare) şi al ciclului

celular (proliferare) şi până la alterări funcţionale şi moarte celulară fortuită
(necroză) sau programată (apoptoză).
Ionul de calciu este cel mai versatil mesager secund, implicat într-o
multitudine de procese, ce includ transmisia sinaptică, fertilizarea,
fenomenele secretorii, contracţia musculară, citokineza şi multe altele. Toate
eucariotele (nu şi procariotele) folosesc semnalele de calciu, probabil
datorită faptului că celulele depind în cel mai înalt grad de fosfaţi şi
fosforilare pentru toate procesele biologice. Cum în prezenţa calciului
fosfaţii precipită, celulele primordiale au trebuit să-şi dezvolte mecanisme
de eliminare a ionilor de calciu din citoplasmă. Astfel, s-a creat un gradient
de concentraţie a calciului între mediul intracelular şi cel extracelular, care
poate fi folosit sub forma de micropulsuri de calciu, cu o dinamică foarte
rapidă, pentru a se semnaliza anumite evenimente esenţiale din viaţa celulei.
Calciul liber din citoplasmă reprezintă în numeroase celule mesagerul
secund care traduce în răspuns celular interacţiunea dintre semnalele
extracelulare şi celulă. Nivelul calciului liber citosolic (intracitoplasmatic)
este rezultatul transferului transmembranar al ionului respectiv din afara în
interiorul celulei şi invers, cât şi a mobilizării sale din depozitele sale
intracelulare (mitocondrii, reticul endoplasmic etc) şi recaptării în rezerve
(fig. 56). Pătrunderea calciului în interiorul celulei se realizează prin
canalele receptor-dependente şi voltaj-dependente, iar extruzia sa în
exteriorul celulei sau introducerea în depozitele intracelulare se realizează
prin pompe de calciu (PMCA respectiv SERCA; vezi 5.7.1) precum şi prin
antiportul sodiu-calciu plasmalemal.
In stare de repaus celular calciul intracelular se găseşte în cea mai
mare parte sub formă legată în diferite depozite şi în mică măsură, în jur de
10-7M, sub formă liberă. Numeroşi mesageri extracelulari sunt capabili să
crească foarte mult (până la 10-5M) concentraţia intracelulară a calciului
liber, condiţie în care ionul respectiv îndeplineşte rolul de mesager de
ordinul doi pentru răspunsul specific al celulei (contracţie musculară,
secreţie glandulară etc). In alte circumstanţe ionul de calciu îndeplineşte
rolul de mesager de ordinul III sau generează mesageri de ordinul III. Astfel,
inozitoltrifosfatul (IP3), care este considerat mesager de ordinul II,
determină eliberarea calciului din depozitele intracelulare şi creşterea
concentraţiei calciului ionizat din citoplasmă urmată de activarea sistemelor

104
 FIZIOLOGIE CELULARA

Schimb

Fig. 56. Fluxurile majore de calciu plasmalemale şi intracelulare care determină

nivelul calciului citosolic şi semnalele citosolice de calciu
enzimatice inductoare de răspuns celular specific (fig. 51). Pe de altă parte,
creşterea concentraţiei calciului liber din citoplasmă ca urmare a
interacţiunii dintre semnalele extracelulare şi celule, dă posibilitatea acestui
ion să se cupleze cu numeroşi receptori intracelulari, de obicei de natură
proteică (calciu-proteine) între care calmodulina este cel mai bine studiată.
Complexul calmodulină-calciu activează o kinază care permite fosforilarea
lanţurilor uşoare ale miozinei iniţiind astfel contracţia muşchilor netezi. In
acelaşi sens poate fi citată şi troponina C din muşchiul striat scheletic şi
cardiac. In acest caz deschiderea canalelor de calciu voltaj-dependente de
către potenţialul de acţiune determină creşterea calciului citosolic (de la 10-
7
M la 10-5M); acesta reprezintă mesagerul secund, care cuplându-se cu
troponina C declanşează alunecarea miofilamentelor de actină printre cele
de miozină, deci contracţia musculară.

Canale de calciu plasmalemale voltaj-dependente

Clasic20 se descriu 3 tipuri de astfel de canale (VOC): T (tranzitoriu);
L (timp lung de inactivare); N (neuronal), dar de fapt sunt 2 mari clase:
LVA (prag jos de activare; tip T); HVA (prag înalt; tip L, N, P, Q, R).

20
Pentru clasificarea actualizată vezi http://www.iuphar-db.org.

105
 FIZIOLOGIE CELULARA

Pentru a doua clasă sunt cunoscuţi blocanţi specifici: 1, 4-dihidropiridine

(DHP) pentru L, ω-conotoxină pentru N, ω-agatoxină cu afinitate mai mare
pentru P decât pentru Q; HVA neblocate de vreuna din acestea sunt
electrofiziologic de tip R şi non-R. Subunitatea α1 a VOC prezintă 6
varietăţi (A-E, S), ce corespund tipurilor L (C, D, S), N (B), P/Q (A), R (E).
CaL se disting prin numeroşii blocanţi specifici, majoritatea din 3 clase
(DHP, fenilalkilamine, benzotiazepine), situsurile fiind bine cunoscute. CaL
este format din 3 subunităţi: α1, β şi α2δ (în muşchiul scheletic apare şi o
subunitate γ). Subunitatea α1 (170-240 kDa; 6 gene) conţine calea hidrofilă,
senzorul de voltaj şi situsurile pentru blocanţi, prezentând 4 regiuni
omologe, de câte 6 domenii transmembranare (TM) legate prin domenii
citoplasmice (DC), şi domeniile terminale amino (N-t) şi carboxi (C-t),
citoplasmice. α1 face parte din familia canalelor voltaj-dependente alături de
cele de Na+ şi K+. Biofizic diversitatea VOC este dată de α1, dar structura
terţiară şi proprietăţile de canal sunt modulate de subunităţile asociate.
Calciul citosolic are asupra CaL efect inhibitor direct, dar şi activator
mediat de o kinază calciu-calmodulin-dependentă (CaMKII). Fosforilarea
prin PKC este activatoare, iar nucleotidele ciclice au efecte variabile.
Fosforilarea α1 mediată de PKA creşte probabilitatea de deschidere, iar cea
mediată de PKC creşte incidenţa deschiderilor de durată. Există date privind
modularea CaL de către tirozin-kinaze (TK) sau prin SH-nitrozilarea α1.

Canale operate de rezerve

In cadrul modelului capacitiv intrarea de Ca2+ dependentă de nivelul
rezervelor intracelulare era considerată importantă doar pentru reumplerea
depozitelor reticulare, dar azi e implicată şi ca sursă directă pentru semnalul
citosolic de calciu. Mecanismul nu este elucidat, fiind implicate interacţiuni
proteice directe sau mesageri difuzibili, cum ar fi IP4, cGMP, derivaţi de
arahidonat dar mai ales factorul de influx al calciului (calcium influx factor,
CIF). Ca posibile SOC, sau subunităţi ale acestora sunt considerate TRP
(transient receptor potential), o familie mare şi diversă de proteine
exprimate în diverse celule, cu implicaţii în răspunsul la stimuli chimici
(osmolaritate, pH, feromoni, factori de creştere) şi fizici (mecanici, termici).
Tendinţa actuală este de a distinge funcţional două categorii de SOC (fig.
57): IP3ROC sunt canale plasmalemale de tip TRP-C1, cuplate direct cu
canalele operate de IP3 din reticulul superficial, iar SOC propriu-zise sunt

106
 FIZIOLOGIE CELULARA

Fig. 57. Activarea canalelor de calciu operate de rezerve (după Bolotina V. M.)
http://jp.physoc.org/cgi/content/full/586/13/3035
canale plasmalemale activate de CIF prin intermediul unei fosfolipaze
submembranare inhibate de calmodulină (iPLA2β). Ambele mecanisme de
influx capacitiv sunt rezultatul activării de către GPCR a căii PLC, cu
eliberarea IP3-dependentă a calciului din reticul, iar varianta a doua
presupune un grad de scădere a rezervelor reticulare (depleţie).

Pompa de calciu plasmalemală

Funcţionarea PMCA presupune un ciclu de reacţie: Ca2+ se leagă pe
domeniul citosolic (DC1), urmând fosforilarea unui rest aspartat catalitic,
transconformare cu expunerea Ca2+ pe faţa externă a membranei, eliberarea
sa, defosforilare şi reconformare. DC2 cuprinde o secvenţă de 40 aminoacizi
bazici pentru legarea fosfolipidelor acide, DC3 conţine Asp catalitic şi
situsul de legare a ATP, iar DC4 (C-t) situsurile pentru calmodulină şi Ca2+
(alosteric) precum şi cele de fosforilare de către PKA şi PKC. Situsul pentru
calmodulină leagă fosfolipide acide şi acizi graşi polinesaturaţi, cu efect
modulator. PMCA se găseşte în cantitate relativ redusă (~103
molecule/hematie) şi are o afinitate mare pentru Ca2+. Pompa funcţionează

107
 FIZIOLOGIE CELULARA

ca antiport Ca+/H+=1/1. Situsurile cu mare afinitate pentru Ca2+ din

domeniul CaM nu sunt implicate direct în translocare. Stoichiometria
Ca2+:ATP este 1:1 în cazul PMCA, faţă de 2:1 pentru SERCA (7). PMCA
prezintă un situs pentru almodulină într-un fragment autoinhibitor similar
fosfolambanului, cu acţiune pe situsuri din DC 2 şi 3, blocat de PKC.
PMCA este stimulată de următorii factori: Ca2+ (pe 3 situsuri distincte),
calmodulină, fosfolipide acide (asigură 50 % din activitatea bazală), acizi
graşi polineasturaţi, PKA, PKC, cazein kinaza II, proteoliză limitată
(calpaină), dimerizare. PMCA ar putea fi inhibată de complexul G-βγ. Se
cunosc peste 20 izoforme, produse pe baza a 4 gene: 1 şi 4 exprimate similar
(asigurând 75-98 % din total), iar 2 şi 3 exprimate restrictiv.

Antiportul sodiu/calciu
Na/Ca (de fapt 3Na/Ca) este bidirecţional (cu ciclu de tip consecutiv),
cu afinitatea Ca2+ mai mare pentru situsul expus intracelular şi inactivare
Na+-dependentă. Na/Ca funcţionează predominant în mod direct, cu
expulzarea calciului din citosol, dar poate funcţiona şi în mod revers, vând
concentraţia submembranară de sodiu este mare. Proteina antiporter izolată
din miocard este prototipul acestei familii, NCX1: 970 aminoacizi, N-t
extracelular glicozilat, 9 domenii TM grupate în 2 seturi legate printr-un
lung domeniu citosolic. Na/Ca aparţine genic primei familii din 4 ale unei
superfamilii, în care se regăsesc cele 3 NCX prezente la mamifere. Si a doua
familie (NCKX) cuprinde 2 proteine prezente la mamifere, similare cu
transportorul 4Na/CaK clonat din ţesut retinian. Prin mutaţii punctuale s-a
evidenţiat importanţa Ser110, Glu113 şi a repetiţiilor pentru funcţia de
transport, precum şi a domeniului TM 2 (Thr103) pentru selectivitate. Din
multiplii factori ce reglează Na/Ca se disting Na+, Ca2+, PIP2 şi
fosforilararea. Na/Ca prezintă un situs intern reglator cu afinitate mare
pentru Ca2+, absolut necesar pentru funcţia de transport. Agenţii ce
stimulează PLC pot să inducă creşteri de Cac şi prin inhibarea Na/Ca.
Inhibarea de către mesageri primari poate fi mediată de PKA, PKC, kinaza
calmodulin dependentă (CaMK), cGMP (în cazul NO). Stimularea Na/Ca
prin fosforilare Ca2+-dependentă implică creşteri de afinitate pentru Ca2+
citosolic şi pentru Na+ extracelular.

108
 FIZIOLOGIE CELULARA

Eliberarea calciului din reticul

In cardiomiocite a fost pentru prima dată pusă în evidenţă eliberarea
Ca2+ din reticulul endoplasmic de către calciul citosolic crescut în urma
intrării din exterior (calcium-induced calcium release; CICR), eliberare
bazată pe canale reticulare numite receptori pentru ryanodină (RyR).
Inozitol-trifosfatul (IP3) eliberează Ca2+ acţionând asupra unor receptori
(InR) ce sunt de asemeni canale reticulare activate de calciul citosoli. Din
punct de vedere al eliberării calciului reticulul prezintă un compartiment
profund şi unul superficial, intim corelat funcţional cu plasmalema;
rezervele sensibile la IP3/ryanodină pot fi mai mult sau mai puţin suprapuse.
Cunoştinţele generale despre canalele reticulare de Ca2+ pot fi
rezumate astfel: deschise de creşterea calciului citosolic; două tipuri (blocate
de ryanodină într-o stare deschisă, respectiv activate de IP3); modulate de
calciul reticular; domeniile transmembranare (carboxi-terminal, C-t) asigură
ancorarea în membrană şi funcţia de canal; capul hidrofil (amino-terminal,
N-t) conţine situsurile de legare pentru Ca2+ şi alţi factori reglatori; IP3
recrutează populaţii de InR cu sensibilitate scăzută la Cac. InR şi RyR sunt
proteine integrale din membrana reticulară şi fac parte din două familii ale
unei superfamilii genice, care a apărut filogenetic la nematode. IP3 pare
mediatorul eliberării în cazul activării receptorilor plasmalemali, iar CICR
apanajul celulelor electric excitabile.
RyR reprezintă canalele reticulare ce asigură în miocitul scheletic
creşterea de calciu citosolic declanşată de potenţialul de acţiune. La om
există 3 tipuri (~5000 aminoacizi, ~560 KDa). In receptorul-canal
homotetrameric porul central este delimitat de domeniile C-t ale
monomerilor şi de domenii transmembranare. Canalul RyR este cationic, cu
conductanţă mare, selectivitate redusă şi funcţionare complexă, ce ar putea
implica 4 bariere şi 3 situsuri de legare. RyR sunt baza moleculară a CICR
în diverse celulule, iar cei din RE superficial prezintă şi o corelare cu
canalele de calciu voltaj-dependente de tip L (CaL), mai importantă în
muşchiul scheletic (cuplare directă) decât în miocard (predomină CICR) şi
foarte redusă în MN, unde se vorbeşte de o cuplare laxă între CaL şi
eliberarea reticulară. Calciul citosolic este activator natural pentru RyR,
eliberarea fiind neglijabilă pentru valori <1nM, cu un maxim la ~10μM,
probabil datorită unui situs de legare cu afinitate mare şi efect stimulator şi
unuia cu afinitate mică şi efect inhibitor. Calciul reticular influenţează

109
 FIZIOLOGIE CELULARA

CICR, probabil prin difuzie în canal şi interacţie cu situsurile de legare.

Analiza curentului unitar arată cel puţin două stări deschise, iar închise două
pentru RyR1 şi trei pentru RyR2, efectul major al Cac fiind scăderea duratei
pentru starea închis şi/sau preferinţa pentru starea închis cu durată scurtă.
RyR2 prezintă multiple situsuri de fosforilare pentru protein-kinazele
A, G şi C (PKA, PKG, PKC) cu efecte predominant facilitatoare, ca şi în
cazul unei kinaze (CaMKII) dependente de calmodulină (CaM). A fost
studiată interacţiunea RyR cu diverse proteine, cu posibile implicaţii
funcţionale în cazul calsequestrinei, care sub acţiunea RyR ar putea elibera
calciul legat, precum şi al triadinei, proteină din membrana reticulară din
muşchiul striat, ce ar putea media interacţiunea dintre RyR şi CaL sau
calsequestrină. CaM inhibă parţial şi reversibil eliberarea indusă de Ca2+;
scade durata medie şi frecvenţa deschiderii RyR în manieră Ca2+-
dependentă şi ATP-independentă.
Receptorii pentru IP3 (InR) sunt de 3 tipuri. Tipul 1 (2749 aminoacizi,
~313 kDa) este tipul cerebelar, majoritar, ubiquitar, prezentând 3 mari
domenii: N-t de legare a IP3; intermediar de cuplare-modulare, cu
numeroase situsuri de legare a unor factori modulatori şi de fosforilare; C-t,
cu 6 domenii TM, ce formează canalul. InR2 (~307 kDa) şi InR3 (~304
kDa) au organizare generală similară cu InR1, tetramerii nativi fiind atât
homo- cât şi heterologi. InR sunt incluşi atât în superfamilia canalelor
voltaj-dependente cât şi în cea a canalelor operate de mesageri secunzi şi
sunt prezenţi, înafară de reticulul neted şi în cel rugos şi membrana nucleară
externă, precum şi în plasmalema caveolară. Efectul potenţator al ATP
asupra eliberării de calciu mediate de IP3 este bine cunoscut; ATP nu
deschide canalul InR, dar creşte probabilitatea de deschidere, nu prin
fosforilare, ci prin legare directă pe un situs activator, existând şi unul
inhibitor, probabil situsul de legare a IP3. Pentru PKA există două situsuri
de fosforilare, iar fosforilarea de către PKG a fost demonstrată direct,
inclusiv în preparat intact, însă fără relevanţă funcţională certă.

Pompa de calciu reticulară

Structura şi genetica celor două pompe de calciu (plasmalemală şi
reticulară), ATP-aze transportoare de ioni de tip P (vezi cap. 5.7.1), sunt
relativ bine cunoscute. Ele au în comun caractere fundamentale: afinitatea
mare pentru Ca2+, topografia membranară şi organizarea situsului catalitic.

110
 FIZIOLOGIE CELULARA

Ca2+ se leagă pe domeniul citosolic al enzimei aflate în starea cu afinitate

mare (E1), urmând fosforilarea Asp catalitic, transconformare cu expunerea
calciului pe cealaltă faţă (E1P-E2P), eliberarea sa, defosforilare şi
reconformare pentru reluarea ciclului. SERCA este ubiquitară şi se găseşte
în cantitate foarte mare (>105 molecule/veziculă, faţă de pompa
plsamalemală ~103 molecule/hematie). SERCA are afinitate mare pentru
Ca2+ şi este permanent inhibată de fosfolambanul (PLB) nefosforilat în cazul
izoformelor 1 şi 2 (fibre scheletice roşii şi miocardice), dar nu şi al SERCA3
din fibrele rapide. PLB este un polipeptid hidrofob de 52 aminoacizi ancorat
membranar prin C-t, similar ca secvenţă şi funcţie cu fragmentul
autoinhibitor din structura pompei de calciu plasmalemale (PMCA). PLB
interacţionează cu un situs din apropierea centrului catalitic, dar şi cu unul
din domeniul transmebranar 6 în SERCA1a. Activitatea bazală a SERCA
este dependentă de sarcolipină, inhibată de ATP şi PKC, influenţată de
calreticulină şi de o proteină citosolică modulatoare.
SERCA funcţionând ca antiport electrogen (Ca/H=1/1), este necesar
eflux de clor pentru compensarea de sarcină, iar activitatea pompei menţine
un grad de alcalinizare a lumenului reticular. SERCA prezintă 10 domenii
TM şi 3 citoplasmice: N-t, implicat în direcţionarea spre RE; un al doilea
domeniu, din care lipseşte secvenţa încărcată pozitiv ce leagă fosfolipide
acide în cazul PMCA; al treilea domeniu, ce conţine situsul activ. Domeniile
TM 4, 5 şi 6 formează un pseudo-canal. SERCA-1 este exprimată în
muşchiul scheletic, SERCA-2 predominant sub forma 2a în miocard şi 2b în
muşchiul neted, iar SERCA-3 în miocite netede şi ţesuturi non-musculare.
SERCA-2b se deosebeşte prin rată mai redusă de hidroliză a ATP, deci de
transport al Ca2+, iar SERCA-3 are afinitate scăzută pentru Ca2+. Monoxidul
de azot inhibă SERCA prin GMPc şi independent.

Semnale citosolice de calciu

Microscopia laser confocală a permis stabilirea naturii cuantale a
semnalelor de calciu; semnalele elementare de Ca2+ se pot suma în semnale
locale şi globale, cu relevanţă distinctă. Tehnicile de biologie moleculară
permit stabilirea structurii funcţionale a proteinelor ce realizează şi
controlează fluxurile de Ca2+. Sectoarele de calciu citosolice şi veziculare
conţin proteine ce leagă Ca2+, care tamponează şi modulează semnalele de
calciu, uneori specializate în transmiterea semnalului, cum este calmodulina.

111
 FIZIOLOGIE CELULARA

Eliberarea din reticul duce la creşteri discrete de calciu, integrabile

în creşteri globale, relativ uniforme spaţial, faţă de gradientele mari ce
însoţesc influxul. Fiziologic sunt activate ambele surse; CICR recrutează
rezervele când semnalul primar este influxul iar eliberarea nu este izolată,
datorită SOC. Ideea de semnal de Ca2+ local a apărut în studii privind
eliberarea neuromediatorilor şi influenţa calciului citosolic asupra canalelor
ionice. Fiind autoregenerativ, SC ar trebui să fie de tip tot sau nimic, dar
răspunsurile gradate indică natura cuantală. Sensibilitatea variabilă faţă de
calciu a canalelor reticulare permite gradarea efectului prin recrutarea
acestora. Semnale elementare autonome au fost evidenţiate în diverse celule,
cu diverse denumiri (sparks, puffs, bumps, quantal emission domains).
Există şi aspecte subquantale numite semnale unitare (quarks, blips). In
general semnalele elementare durează ~0,5 ms şi ajung la concentraţii de
0,1-200 μM. In principiu frecvenţa globală şi amplitudinea medie a acestora
contribuie la nivelul de repaus al calciului citosolic global, condiţionând
astfel distanţa până la pragul de cuplare excitaţie-răspuns. Semnalele
elementare participă la controlul unor activităţi zonale: canale ionice
membranare, metabolismul mitocondrial, eliberarea neuromediatorilor. Ele
se sumează sub formă de tranziente globale (spikes, waves), CICR asigurând
amplificarea în avalanşă şi sincronizarea semnalelor în citosolul profund,
pentru răspuns sinergic.

5.10. Joncţiuni celulare

In cursul dezvoltării ontogenetice a unui organism multicelular,
celulele progenitor se diferenţiază într-o multitudine de tipuri celulare, cu
caracteristici, structuri şi funcţii specifice. Celulele de acelaşi tip se agregă
în ceea ce se numeşte un ţesut pentru a coopera în realizarea unei funcţii
(ţesut muscular pentru contracţie, glandular pentru secreţie, etc.). Mai multe
tipuri de ţesuturi se agregă într-un organ, pentru a realiza o funcţie majoră a
organismului. Nici una dintre aceste funcţii nu ar fi posibilă fără o largă
gamă de molecule de adeziune, care să asigure legăturile fizice între celule
sau între celule şi matricea extracelulară.

5.10.1. Matricea extracelulară

Celulele nu pot sta izolate în ţesuturi, ele trebuiesc ancorate pe un
eşafodaj care să le solidarizeze şi să creeze o reţea tridimensională în

112
 FIZIOLOGIE CELULARA

ochiurile căreia să se găsească celulele. Această „armătură” se numeşte

matrice extracelulară şi este alcătuită din biopolimeri de suport şi celulele
care îi secretă. Celulele care produc matricea evoluează din celulele stem
denumite celule mezenchimale primitive, ce proliferează şi evoluează în
celulele ţesutului conjunctiv (fibroblaste, mastocite, celule adipoase,
condrocite şi osteoblaste). Substanţele ce formează matricea extracelulară
sunt împărţite în cinci clase: colageni, elastină, proteoglicani, hyaluroni şi
glicoproteine adezive.

Fibrele de colagen
Colagenul este cea mai abundentă proteină din
corpul uman. Există mai mult de 20 de variante de
colagen; caracteristica generală este alcătuirea dintr-un
triplu helix polipeptidic, rezultând fibrile în lungime de
până la 500 de nm. Aceste molecule se asociază pentru a
forma agregate (fig. 58). Unele agregate sunt longitu-
dinale, formând filamente ce formează tendoane şi liga-
mente, altele se aranjează într-o reţea bidimensională,
formând „foiţe” (ce se vor regăsi în membranele bio-
logice) iar altele în reţea tridimensională, pe care se
Fig. 58. Asamblarea
depun proteoglicani (cartilaje) sau săruri minerale tri-fibrilară a
(substanţa fundamentală a osului). colagenului

Fibrele elastice
Fibrele elastice sunt un material compozit, ce are capacitatea de a se
alungi şi deforma în funcţie de forţele aplicate asupra lor, revenind la
formele şi dimensiunile iniţiale, după ce forţele au încetat. Se găsesc în
piele, cartilaje, ţesut subcutanat, peretele arterial şi venos. Sunt alcătuite
dintr-o reţea de microfibrile, dintr-o proteină numită fibrilină încorporată
într-un sistem de subunităţi de elastină, legate între ele de o a treia proteină,
numită fibulină. Fibrele elastice sunt sintetizate numai în copilărie şi
adolescenţă, iar turnoverul lor la adult este foarte limitat.

Glucozaminoglicanii
Se numeau înainte mucopolizaharide şi sunt polizaharide lungi,
alcătuite din unităţi dizaharidice (de obicei acid hexaminic şi hexozamină)

113
 FIZIOLOGIE CELULARA

înfăşurate pe o proteină-nucleară fibrilară. Nomenclatura proteoglicanilor

este în continuă evoluţie, pe măsură ce sunt descoperite noi molecule. De
exemplu, proteoglicanul principal al membranelor bazale se numea heparan-
sulfat, ceea ce era imprecis, deoarece mai există şi alţi proteoglicani ce
conţin heparan-sulfat şi de aceea se numeşte acum perlecan, după proteina
sa nucleu. Proteinele-nucleu variază în dimensiune de la 100 la 4000 de
aminoacizi, iar numărul de glucozaminoglicani ataşaţi variază de la unul
(decorin) până la 200 (aggrecan). Alţi proteoglicani cunoscuţi sunt
fibroglican, versican, glipican, serglican, syndecan, etc. Aceste molecule au
capacitatea de a se hidrata, crescându-şi volumul foarte mult, în aşa fel încât
1 gram de proteoglican poate fixa 50 de grame de apă. Ca urmare,
umpluturile de proteoglicani sunt esenţiale în restricţionarea fluxului de apă,
limitarea difuziei solviţilor (mai des a macromoleculelor) şi în împiedicarea
extinderii microorganismelor. Pe lângă funcţiile mecanice, proteoglicanii
pot produce adeziunea celulelor şi le pot influenţa motilitatea. Syndecanul
limfocitar fixează celulele migrate în ganglionii limfatici, decorina şi
fibromodulina reglează asamblarea fibrilelor de colagen, syndecanul şi
glipicanul acţionează ca şi co-receptori pentru factorii de creştere.

Glicoproteinele de adeziune
Sunt moleculele ce realizează „cleiul” intercelular. Dintre acestea,
două sunt de importanţă majoră. Fibronectina este o proteină mare,
organizată sub forma literei V. Se găseşte sub formă de fibronectină tisulară,
ce leagă diversele molecule de adeziune între ele, şi fibronectină plasmatică
solubilă. Tenascina este o proteină – gigant cu şase braţe, ce poate fi găsită
doar la vertebrate, în embrioni, plăgi în curs de reparaţie şi tumori. Funcţiile
ei nu sunt pe deplin cunoscute.

5.10.2. Adeziunea celulară

Celulele organismelor multicelulare sunt dependente de adeziunea
între ele şi cu matricea extracelulară. Există mai multe familii de molecule
de adeziune (Cell Adhesion Molecule, CAM), iar nomenclatura nu este
sistematică. Conform nomenclaturii moderne, toate sunt numite CD (cluster
of differentiation) urmate de un număr. Numele tradiţionale definesc
familiile: imunoglobulinele de adeziune (ICAM), caderinele, integrinele,
selectinele. Toate aceste familii de proteine se exprimă sau nu pe suprafaţa

114
 FIZIOLOGIE CELULARA

proteinelor, permanent sau temporar, sau expresia lor poate fi declanşată de

anumite semnale biologice sau genetice.
Moleculele aceleiaşi familii tind a se cupla una cu alta, în aşa fel încât
celulele de acelaşi tip au o adeziune mai mare una cu alta ( în interiorul unui
ţesut). Fenomenul se numeşte adeziune homofilă şi este Ca2+-dependentă.
Celulele diferite se pot lega şi ele între ele, dar adeziunea va fi întotdeauna
mai redusă (adeziuni heterofile). Motilitatea celulară este dependentă de
expresia selectivă şi tranzitorie a CAM, ce permite migraţia leucocitelor, a
fibroblastelor, a macrofagelor şi a altor celule mobile cu deplasare
amoeboidă. Moleculele de adeziune interacţionează şi cu proteinele
citoscheletice, pentru a permite modificările de formă şi dimensiune
necesare pentru mişcarea celulelor. Moleculele de adeziune pot acţiona ca
liganzi pentru diverşi receptori, declanşând inhibiţia de contact, secreţia,
motilitatea şi o gamă largă de alte manifestări celulare, deci funcţionează şi
ca transportor de informaţie.
Familia ICAM (imunoglobulin-CAM) conţine sute de proteine de
adeziune ce variază de la unul la 7 domenii transmembranare. Sunt proteine
exprimate de celulele cu competenţă imună (leucocite, macrofage, celule
dentritice, histiocite, etc) şi mediază fenomenele de marginaţie, adeziune,
rulare endotelială, diapedeză şi fagocitoză.
Caderinele (Calcium-Dependent Adhesion Proteins) sunt o familie de
proteine căreia i s-au identificat până la ora actuală cel puţin 80 de membri.
Ele alcătuiesc legături homofile, ce intră în componenţa joncţiunilor de tip
aderent şi a desmozomilor. Domeniile lor intracelulare se leagă cu
filamentele citoscheletului prin intermediul unor proteine adaptor numite
catenine. Caderinele sunt liganzii ce produc inhibiţia de contact.
Integrinele sunt principale molecule de adeziune între celule şi
matricea extracelulară, fiind capabile de a se asocia cu toate celelalte
molecule de adeziune. Sunt de asemenea semnale trofice, lipsa lor în cazul
celulelor cultură ducând la oprirea celulelor în G1 şi în cele din urmă la
moartea prin apoptoză. O funcţie particulară a integrinelor este de a asigura
legătura plachetelor sanguine între ele şi cu moleculele de colagen, în cadrul
fenomenelor de agregare şi aderare plachetară (vezi. cap. „Hemostaza”)
Selectinele sunt proteinele implicate în fenomenele de aderenţă a
leucocitelor circulante (marginaţie), rularea lor pe endoteliu şi în final
diapedeză. Selectinele produc aderenţa la mucine, legături foarte puternice

115
 FIZIOLOGIE CELULARA

din punct de vedere fizic, dar limitate temporal. Hormonii şi mediatorii

inflamatori cresc expresia selectinelor, stimulând infiltrarea ţesuturilor
inflamate cu celule fagocitare.

5.10.3. Joncţiunile intercelulare

Legăturile între celule şi matricea extracelulară
Se realizează prin hemidesmozomi şi contacte focale. Contactele
focale (fig. 59) sunt alcătuite din integrine, fixate de citoschelet cu ajutorul
unor proteine intermediare numite vinculină, talină, paxilină şi altele şi
proteinele matricei extracelulare (fibronectină, colageni, laminine şi vitro-
nectina). Hemidesmozomii sunt similari, cu diferenţa ca interacţiunile au loc
între alte caderine şi fibronectină (fig. 60).

Fig. 59. Joncţiune de tip adeziune focală

Fig. 60. Hemidesmozom

116
 FIZIOLOGIE CELULARA

Desmozomii
Sunt organite ce leagă celulele între ele, mai ales între celulele
epiteliale şi musculare. La microscopul electronic arată ca nişte suduri în
puncte. Adeziunea celulară se realizează prin interacţiuni homofile între 2
familii de proteine, numite desmogleine şi desmocolline. Domeniile
intracelulare ale acestor proteine se cuplează prin intermediul unei proteine
numite plakoglobină pe filamentele intermediare ale citoscheletului.

Joncţiunile aderente
Se realizează prin interacţiuni homofile între caderine. Acestea sunt
ranforsate citoscheletic de filamente de actină, pe care se prind prin
intermediul unor proteine de legătura. Joncţiunile aderente sunt primele care
se dezvoltă între diversele foiţe epiteliale chiar din viaţa embrionară.

Joncţiunile strânse
Se mai numesc şi zonula occludens. Se distribuie ca o centură în jurul
polilor celulari apicali în epiteliile impermeabile, astfel reducând atât
difuziunea paracelulară a fluidelor cât şi mişcările celulelor de o parte şi de
alta a barierei. Proteinele care formează aceste joncţiuni realizează inte-
racţiuni homofile între moleculele de occludină şi claudină .

Joncţiunile comunicante (gap)

Transportul de substanţe între celulele adia-
cente se poate face prin lichidul intercelular (para-
crinie) sau prin structuri de tip canal (conexoni),
grupate în ceea ce se numeşte joncţiuni comunicante
(gap). Un conexon este alcătuit din şase molecule de
conexină şi se cuplează cu alt conexon al unei celule
adiacente, astfel formând un canal comun (fig. 61),
prin care pot trece de la o celulă la cealaltă substanţe
cu mase moleculare mici. Aceste substanţe pot fi
ioni, precum Na+, Ca2+, sau o serie de substanţe
organice, precum ATP sau molecule-semnal. Celu-
lele sunt unite funcţional, pentru a forma un sinciţiu
(epitelial, miocardic, glial, etc.) sau se pot forma
Fig. 61. Joncţiune gap
sinapse electrice. Conexonii permit cuplarea electri-

117
 FIZIOLOGIE CELULARA

că, adică propagarea variaţiilor de potenţial membranar de la o celulă la alta

în cadrul sinciţiului. Conexonii se închid când nivelele Ca2+ sau H+ cresc
anormal (leziuni celulare), pentru a izola celula afectată de celulele vecine.

5.11. Traficul celular al membranelor fosfolipidice

Fosfolipidele membranare suferă un permanent proces de redistribuţie
în cadrul sistemului de membrane al celulei, deoarece permanent au loc
procese de endocitoză şi de exocitoză necesare pentru înoirea proteinelor
membranare (fig. 62). Prin endocitoză porţiunile de plasmalemă ajung în
final în membrana reticulară. In sens invers vezicule de origine reticulară
transferă fosfolipide prin aparatul Golgi şi exocitoză la plasmalemă.

Fig. 62. Schema generală a traficului membranelor fosfolipidice

Fig. 63. Organizarea aparatului Golgi
Aparatul Golgi
Este parte a sistemului
endomembranar; la acest nivel
este locul modificării şi sortării
proteinelor. Este constituit din
discuri cu funcţii şi proprietăţi
membranare diferite; principala
modalitate de mişcare între
discuri este prin vezicule.
Aparatul Golgi este alcătuit din

118
 FIZIOLOGIE CELULARA

saci membranari numiţi cisterne; de obicei sunt între 5 şi 8, dar uneori au

putut fi observaţi până la 60 de saci membranari. In jurul cisternelor
principale există un număr de vezicule sferice care au înmugurit din cisterne
(fig. 63). Stivele de cisterne au 5 regiuni funcţionale (reţele): reţeaua cis-
Golgi (CGN); cis-Golgi; Golgi medial; trans-Golgi şi reţeaua trans-Golgi
(TGN). Fiecare regiune conţine diferite enzime, care modifică selectiv
conţinutul veziculelelor.
Aparatul Golgi modifică, sortează şi împachetează substanţele
secretate pentru exocitoză sau folosire în celule; modifică proteinele produse
de reticulul endoplasmic rugos, este implicat în transportul lipidelor şi
formarea lizozomilor. La acest nivel au loc următoarele transformări
chimice: glicozilare; fosforilare; adăugare de manozo-6-fosfat la proteinele
lizozomale; sinteza de proteoglicani; ataşarea de polizaharizi liniari
neramificaţi (glicozaminoglicani) la proteine pentru a forma proteoglicani;
sulfatarea proteoglicanilor pentru formarea de acid sialic, heparan-sulfat şi
condroitin-sulfat (componenţi de bază ai ţesutului conjunctiv); fosforilarea
moleculelor, în special apolipoproteina cu formare de VLDL.
La nivelul diverselor discuri ale aparatului Golgi au loc variante de
alterări suferite de proteine după cum urmează. La nivelul RE are loc
procesarea prin biosinteza unui miez de oligozaharid necesar glicozilării şi
ataşarea acestui miez la rezidurile de asparagină. La nivelul CGN are loc
iniţierea fosforilării proteinelor lizozomale prin ataşarea N-acetil-

Fig. 64. Ansamblul proteic al

veziculei în curs de înmugurire

Fig. 65. Utilizarea sistemului de trafic

al fosfolipidelor pentru turnover

119
 FIZIOLOGIE CELULARA

galactozamină la serină sau treonină. In cisternele Golgi mediale are loc

declanşarea celei de-a doua etapă a fosforilării proteinelor lizozomale prin
îndepărtarea manozei; ataşarea de N-acetilglucozamină şi adăugarea de
molecule de galactoză şi acid sialic. La nivelul TGN are loc adăugarea de
reziduri sulfat la treonină. Materialele sunt transportate între compartimente
cu ajutorul veziculelor; veziculele înmuguresc cu ajutorul proteinelor
specifice. Proteinele din vezicule comunică pentru a realiza sortarea şi
înmugurirea. Semnalele veziculare folosesc manozo-6-fosfatul ca semnal.
Cuplarea veziculelor urmăreşte următoarele etape: după formare,
îmbrăcămintea veziculară este eliminată; aceasta expune markerii rab şi
SNARE ce permit recunoaşterea şi fuziunea cu membrana ţintă.

5.11.1. Reticulul endoplasmic şi sinteza proteinelor

Sistemul endomembranar, format din reticul, aparatul Golgi, lizozomi,
endozomi şi vezicule de secretorii, este implicat în procesarea proteinelor
destinate exocitozei, lizozomilor şi plasmalemei, precum şi a proteinelor ce
pătrund în celulă, toate în cadrul unui trafic de membrane fosfolipidice sub
formă veziculară, supus unui intens control. O dată ce o proteină din citosol
a intrat în acest circuit, nu va mai reveni în citosol, ci va fi direcţionată către
un anume compartiment al sistemului de membrane. Rolul bazal al
sistemului este de a asigura înlocuirea permanentă a proteinelor din
plasmalemă şi endomembrane, în condiţiile asigurării unei corecte
direcţionări şi al reglării adaptative a numărului de molecule din fiecare
proteină plasate într-o zonă plasmalemală sau endomembranară (vezi
fenomenele de control al densităţii receptorilor membranari, cap. 9). Din
punct de vedere funcţional sistemul descris se împarte în trei căi: de
endocitoză, lizozomală şi de exocitoză (secretorie).
Sinteza tuturor proteinelor este realizată practic în citosol de către
ribozomi liberi, iar cele destinate căilor secretorie sau lizozomală sunt
direcţionate (targeting) spre reticul printr-un semnal de direcţionare, adică o
anumită secvenţă de aminoacizi hidrofobi din zona N-t, care se cuplează cu
o particulă de recunoaştere (signal recognition particle, SRP), ce este
recunoscută de un receptor specific, determinând legarea ribozomului de
membrana reticulară şi inserarea polipeptidului prin aceasta în lumenul
reticular. Proteinele în cauză pot fi de tip luminal (solubile, ne-
membranare), destinate secreţiei sau transferului spre lizozomi, sau pot fi

120
 FIZIOLOGIE CELULARA

translocate parţial în lumenul reticular, proteinele de tip membranar,

destinate organitelor delimitate de membrană sau plasmalemei. Receptorul
SRP de care este ataşat ribozomul este şi canal de translocare pentru
peptidul sintetizat; după ataşarea ribozomului SRP se detaşează de complex
şi se reia translaţia. Proteinele de tip luminal sunt rezultatul separării
proteolitice de secvenţa semnal de direcţionare, care rămâne ataşată la
membrana reticulară. Proteinele de tip membranar sunt inserate în
membrana reticulară la nivelul unor secvenţe hidrofobe, astfel încât
domeniile care vor funcţiona ca domenii citosolice să fie de la început
plasate în citosol. Când proteina trebuie să aibă mai multe domenii TM
aceasta se realizează printr-o succesiune de rutine start-stop privind
direcţionarea spre lumenul reticular a secvenţelor peptidice corespunzătoare.
Semnalele de tip start sunt fie N-t, fie “interne”, ambele fiind capabile să
lege SRP. Acest mecanism de sinteză a proteinelor membranare explică
faptul că în citosol se găseşte întotdeauna capătul C-t al proteinelor
respective. Evident că dacă o veziculă fuzionează cu alta sau cu
plasmalema, această orientare transmembranară se păstrează.

5.11.2. Transportul şi direcţionarea veziculelor

Vezicule ce conţin proteine înmuguresc din reticulul endoplasmic şi
aparatul Golgi şi ulterior fuzionează cu membrane ţintă (endomembrane sau
plasmalema). Veziculele trebuie să ducă încărcătura proteică la destinaţia
corectă. Aceasta se realizează în două etape: selecţia şi concentrarea
conţinutului vezicular (luminal şi membranar), ca parte a formării veziculei
şi direcţionarea propriu-zisă a veziculei spre membrana de destinaţie cu care
va fuziona, realizând simultan inserţia proteinelor din membrana veziculară
în membrana ţintă şi contopirea conţinutului vezicular cu conţinutul
veziculei ţintă sau cu mediul extracelular (deci incluziv inserţia de proteine
în plasmalemă şi exocitoza). Cheia primei etape este învelişul vezicular,
care poate fi COPI, COPII, sau clatrină. Veziculele învelite cu COP (coat
protein, proteină haină) realizează transferul veziculelor între reticul şi
Golgi şi în cadrul aparatului Golgi, iar cele învelite cu clatrină sunt
specializate pentru transferul între plasmalemă şi endosomi sau Golgi şi
plasmalemă. Toate proteinele de înveliş au funcţia de a modela mugurele în
formare şi de a capta molecule pentru a fi transportate. Proteinele de înveliş
interacţionează între ele pentru a forma configuraţia curbă a mugurelui.

121
 FIZIOLOGIE CELULARA

Moleculele cargo sunt preluate de receptorul cargo, o proteină

transmembranară, cu situsul de legare în domeniul luminal. Complexul
cargo-receptor este recunoscut de adaptină, care se combină cu porţiunea
citosolică a ei însăşi, care se leagă de proteine de înveliş.
Dinamina “sugrumă” (ATP-depndent) pediculul mugurelui format,
care apoi se desprinde sub formă de veziculă liberă. Urmează “dezvelirea”
veziculei; proteinele de înveliş şi adaptina sunt eliberate şi reciclate; sunt
expuse semnale de interacţiune pentru direcţionarea veziculelor. Ele se
mişcă pe distanţe mici prin difuziune, iar pe distanţe mai mari sunt
transportate pe microtubuli de kinezine sau dineină.
Elementul cheie pentru ancorarea (docking, andocare) veziculei la
ţintă este interacţiunea dintre proteinele SNARE veziculare şi cele înalt
specifice ale ţintei (v-SNARE şi t-SNARE). Aceste proteine SNARE (SNAP
and NSF Attachment Receptors21) există ca perechi complementare în
membrana ţintă şi în cea a veziculei de transport.

5.12. Exocitoza ca mecanism secretor

Exocitoza constitutivă se desfăşoară continuu în toate celulele,
asigurând un flux continuu de vezicule ce furnizează lipide şi proteine
pentru înoirea membranară permanentă şi pentru eliberarea de proteine şi
glicoproteine componente ale matricii extracelulare. Agregate proteice
conţinând proteine destinate exocitozei reglate există în vezicule ce
înmuguresc din TGN. Agregarea aceasta este indusă de condiţiile acide din
TGN. Astfel se formează cunoscutele vezicule de secreţie dense (dense core
secretory granules), vezicule tipice de stocare pentru calea exocitozei
controlate, folosită pentru secreţia comandată prin potenţial de acţiune sau
în alt mod. Subliniem faptul că maturarea granulelor dense include procese
de proteoliză a precursorilor produsului propriu-zis de secreţie. Veziculele
cu conţinut dens sunt ancorate la situsuri de eliberare din plasmalemă.
Exocitoza propriu-zisă este un proces de fuziune reversibilă între membrana
veziculară şi plasmalemă (vezi cap. 6.3), în care complexul proteic de
ancorare se transformă în complex de fuziune sub acţiunea unui puternic
semnal de calciu citosolic. Acesta poate fi asigurată de influxul de calciu
prin canale voltaj-dependente în cursul salvelor de potenţiale de acţiune.

21
Proteina asociată sinaptozomului (synaptosome-associated protein, SNAP); Proteina de
fuziune sensibilă la N-etilmaleimidă (N-ethylmaleimide sensitive fusion protein)

122
 FIZIOLOGIE CELULARA

6. Transmiterea sinaptică
Sinapsele chimice sunt structuri specializate ce asigură transmiterea de
mesaje între celule învecinate. Aşa-zisele sinapse electrice sunt de fapt
bazate pe joncţiunea celulară comunicantă (nexus, gap-junction), structură
proteică transmembranară ce delimitează un por care străbate două
membrane adiacente. Ele permit difuzia ionilor de la o celulă la cealaltă,
asigurând astfel direct propagarea potenţialului de acţiune.

6.1. Organizarea funcţională a sinapsei

Sinapsa “chimică” presupune
existenţa unui mediator chimic pentru
semnalizarea intercelulară, eliberat în
spaţiul sinaptic din teritoriul presinap-
tic şi acţionând asupra unor receptori
specifici prezenţi în membrana post-
sinaptică. Componenta presinaptică
este întotdeauna terminaţia unei pre-
lungiri neuronale de tip axonic. Dacă
celula receptoare este un neuron,
sinapsa este neuro-neuronală, iar dacă
aparţine altui tip celular sinapsa se
numeşte neuro-efectoare. Fig. 66. Structura funcţională a sinapsei
Etapele transmiterii sinaptice
reprezintă tocmai parcursul moleculei semnal. Mediatorul sinaptic
(neuromediator) este sintetizat la nivelul butonului terminal sau în ribozomii
corpului celular al neuronului. In al doilea caz (neuropeptide), el este
transportat cu ajutorul microtubulilor (neurofilamente) de-a lungul axonului.
In cele mai multe cazuri eliberarea mediatorului în spaţiul sinaptic se
produce prin exocitoză, ceea ce preupune prezenţa sa la nivel presinaptic în
vezicule (de exocitoză). Apariţia unui potenţial de acţiune la nivelul
butonului terminal (fiziologic prin propagare de-a lungul membranei
axonale) determină un influx de calciu voltaj-dependent. Creşterea calciului
citosolic la nivel submembranar presinaptic iniţiază fuziunea membranei
veziculelor cu mediator, ancorate deja la nivelul situsurilor de eliberare, cu
membrana presinaptică, deci exocitoza. Mediatorul eliberat în spaţiul

123
 FIZIOLOGIE CELULARA

sinaptic poate fi recaptat la nivel presinaptic, poate fi inactivat enzimatic,

poate difuza extrasinaptic.
Aceste molecule sunt însă destinate să acţioneze la nivelul membranei
postsinaptice, unde cuplarea cu receptori membranari specifici determină un
răspuns excitator sau inhibitor. In termeni de potenţial electric trans-
membranar excitaţie înseamnă depolarizare, iar inhibiţie înseamnă hiper-
polarizare, respectiv creşterea sau scăderea probabilităţii de apariţie a unui
potenţial de acţiune pe baza fenomenului de sumaţie spaţio-temporală a
acestor efecte. Eliberarea cuantală a mediatorului (cantităţi quasiconstante
corespunzătoare încărcării veziculelor de exocitoză) face posibilă eviden-
ţierea transmiterii sinaptice cu ajutorul microelectrozilor inseraţi intracelular
la nivel postsinaptic, care detectează modificări tranzitorii de potenţial:
potenţiale postsinaptice excitatorii, respectiv inhibitorii.
Depolarizarea este de obicei rezultatul unui influx de sodiu şi / sau
calciu, iar hiperpolarizarea poate fi determinată de eflux de potasiu sau de
influx de clor. Multe sinapse folosesc mai mulţi mediatori pentru trans-
miterea şi modularea semnalului (cotransmisie), dintre care unul este de
obicei neurotransmiţătorul principal, iar ceilalţi sunt cotransmiţatori, cu
diverse efecte post- şi presinaptice. Chiar transmiţătorul principal poate
acţiona pe receptori presinaptici, de obicei în sens auto-inhibitor. Datorită
vitezei relativ mici a etapelor componente, transmiterea sinaptică presupune
o întârziere, determinată mai ales de difuzia mediatorului.
In cazul joncţiunii neuromusculare din muşchiul striat frecvenţa
potenţialelor de acţiune din fibra motorie determină cantitatea de mediator
eliberată, deci gradul de ocupare a receptorilor postsinaptici nicotinici şi în
final, datorită sumaţiei temporo-spaţiale de la nivelul membranei post-
sinaptice, condiţionează probabilitatea declanşării potenţialelor de acţiune în
fibra musculară (respectiv frecvenţa acestora).
In cazul sinapselor interneuronale mecanismul integrativ este mult mai
complex. Membana corpului celular este în general incapabilă să genereze
potenţiale de acţiune; ea va reprezenta suportul sumaţiei spaţio-temporale a
tuturor efectelor postsinaptice excitatorii şi inhibitorii, condiţionând frec-
venţa de descărcare a potenţialelor de acţiune la nivelul conului de emer-
genţă al axonului.
In joncţiunile neuro-efectoare vegetative, laxe, nu există o specializare
strict delimitată ca membrană postsinaptică. Datorită spaţiului larg de

124
 FIZIOLOGIE CELULARA

difuziune a mediatorului întreaga membrană a celulei efectoare este sub

influenţa neuromediatorilor proveniţi din varicozităţi ale mai multor ter-
minaţii neuronale. In funcţie de echipamentul de canale ionice, răspunsul
postsinaptic poate fi o modificare globală a potenţialului membranar sau
potenţial de acţiune, dacă este atins pragul într-o regiune membranară.

6.2. Placa motorie

Sinapsa neuromusculară (placa motorie, joncţiunea neuromusculară)
este un model clasic de studiu pentru transmiterea sinaptică şi de aceea este
prezentat aici, ca introducere pentru următoarele detalii privind eliberarea
mediatorului şi acţiunile sale, precum şi pentru capitolul de fiziologie a
miocitului scheletic. Joncţiunea neuromusculară este o sinapsă cu trans-
mitere chimică, având cele trei componente descrise: segmentul presinaptic,
spaţiul sinaptic, membrana postsinaptică.
Componenta presinaptică a sinapsei neuromusculare este reprezentat
de arborizaţia terminală a axonului motoneuronului α. Terminaţiile axonice
acoperite de celule Schwann se întind fiecare de-a lungul unei porţiuni din
sarcolemă şi conţin axoplasmă în care se găsesc mitocondrii şi neurofibrile,
precum şi numeroase vezicule care conţin acetilcolină. Arborizaţia termi-
nală prezintă numeroşi butoni terminali; porţiunea din membrana neuronală
care acoperă aceşti butoni şi se juxtapune perfect cu sarcolema fibrei muscu-
lare inervate se numeşte membrană presinaptică Membrana postsinaptică
reprezintă o porţiune diferenţiată din sarcolema fibrei musculare juxtapusă
membranei presinaptice şi care se prezintă ca un jgheab în care se găsesc
numeroşi receptori colinergici de tip nicotinic, ce conţin fiecare câte un
canal de sodiu. Intre segmentul pre şi postsinaptic se interpune un spaţiu de
aproximativ 100 μm (spaţiul sinaptic), în care se găsesc molecule de acetil-
colinesterază. Ansamblul format din membrana presinaptică, spaţiul sinaptic
şi membrana postsinaptică este cunoscut sub numele de "placă motorie" sau
sinapsă neuromusculară.
Mediatorul chimic al joncţiunii neuromusculare este acetilcolina, care
se sintetizează în cea mai mare parte la nivelul pericarionului (corpul
celular) al motoneuronului α. De la nivelul corpului neuronal acetilcolina
este transportată prin fluxuri axonale până la nivelul terminaţiei axonice
unde este repartizată în anumite compartimente (liber disponibil şi de
depozit) care se află în echilibru dinamic. Compartimentul liber disponibil

125
 FIZIOLOGIE CELULARA

conţine pachete de molecule de acetilcolină (~7000 molecule/pachet) în

vezicule situate în apropierea membranei presinaptice (de fapt vezicule
încărcate şi pregătite pentru ancorare; vezi 6.3) în timp ce compartimentul
de depozit se află în profunzimea terminaţiei axonice.
In momentul activării motoneuronului α, potenţialul de acţiune
generat la nivelul conului de emergenţă este condus până în terminaţiile
axonice. Depolarizarea membranei butonului terminal ca urmare a invadării
sale de către potenţialul de acţiune crează condiţii pentru deschiderea
canalelor de Ca2+ voltaj dependente. Depolarizarea se însoţeşte deci de
creşterea rapidă a concentraţiei ionului de calciu în acest sector ceea ce
determină migrarea veziculelor cu mediator chimic către faţa internă a
membranei terminaţiei axonice şi mai ales fuziunea reversibilă cu aceasta,
prin care se realizează eliberarea acetilcolinei în spaţiul sinaptic.
Acetilcolina se găseşte în veziculele din terminaţia axonică sub formă de
pachete de molecule (quanta) de aceea eliberarea mediatorului este numită
quantată. Creşterea concentraţiei calciului în axoplasma terminaţiei
activează alte şi alte vezicule care îşi vor deversa conţinutul în spaţiul
sinaptic. In acelaşi timp din compartimentul de depozit acetilcolina este
mobilizată şi trecută în compartimentul imediat disponibil. Dacă acetilcolina
este trecută în cantitate mai mare decât necesarul în compartimentul liber
disponibil, aceasta va fi retrecută în compartimentul de depozit.
Acetilcolina eliberată din butonii terminali difuzează în spaţiul
sinaptic şi ajunge la nivelul membranei postsinaptice, unde se leagă
reversibil de receptorii colinergici. Legarea a două molecule de acetilcolină
de receptorul nicotinic determină modificări conformaţionale ale proteinei
canal din structura acestuia (fig. 34), crescând permeabilitatea sarcolemei
pentru ionii de sodiu. Desprinderea acetilcolinei de pe receptori o face
accesibilă acetilcolinesterazei care o hidrolizează în colină şi acetat,
producându-se astfel inactivarea mediatorului. Colina este recaptată de
terminaţia axonică pentru a fi refolosită la sinteza de acetilcolina iar acetatul
difuzează în lichidul extracelular. Toate aceste procese se desfăşoară pe
parcursul a câtorva milisecunde şi se pot repeta de câteva ori într-o secundă
fără pericol de instalare a oboselii.
Acetilcolina este eliberată necontenit sub formă de quante din
terminaţia presinaptică deci şi în repaus muscular. O quantă de acetilcolina
eliberată în repaus muscular din interacţiunea cu receptorii postsinaptici

126
 FIZIOLOGIE CELULARA

produce o depolarizare locală rapidă cu o amplitudine de aproximativ 0,4

mV numită "potenţial miniatural". Conducerea potenţialului de acţiune de la
nivelul conului de emergenţă al axonului până la terminaţia axonică va
creşte procesul de neurosecreţie, numărul de quante de acetilcolină exocitate
va spori şi vor produce o depolarizare locală (potenţial postsinaptic
excitator) mai amplă iar în momentul atingerii pragului critic se va declanşa
un potenţial de acţiune.

6.3. Mecanismul eliberării mediatorilor sinaptici

La nivelul butonilor terminali neurotransmiţătorii sunt stocaţi în
vezicule cu mediator, care suferă un proces complex de pregătire pentru
exocitoză (fig. 67), din care se detaşează ca importanţă faza de iniţiere
(priming). In această fază sinapsina este fosforilată de o kinază calciu-
calmodulin dependentă (CaMKII) şi părăseşte membran veziculară, lăsând
vezicula să intre în procesul de direcţionare şi ancorare la situsurile active
din membrana presinaptică. Sinaptotagmina, o proteină de trafic membra-
nar, realizează ancorarea iniţială a veziculei la situsul de fuziune, prin
interacţiunea sa cu SNAP-25 şi β-neurexina.

Fig. 67. Procesarea veziculelor cu mediator şi eliberarea acestuia în spaţiul sinaptic

127
 FIZIOLOGIE CELULARA

1 Ca2+
Sinaptotagmină 2

PIP2
sinaptobrevină

SNAP-25

sintaxină 4 3

Fig. 68. Complexul de ancorare se trans-conformează în complex de fuziune,

asigurând dinamica porului de fuziune, cu eliberarea neuromediatorului şi iniţierea
procesului de reciclare a membranei veziculare (după Chapman E.R.)
http://www.nature.com/nrm/journal/v3/n7/full/nrm855.html
Tot sinaptotagmina este cea care, în cadrul complexului proteic de
ancorare (fig. 68), funcţionează ca senzor de calciu, iniţiind transformarea
calciu-dependentă a complexului de ancorare în complex de fuziune (1-2 în
fig. 68). Ulterior, în condiţiile inserţiei de către sinaptotagmină a domeniului
său C2B în membrana presinaptică, sinaptobrevina, SNAP-25 şi sintaxina
cooperează pentru menţinerea în contact foarte strâns a celor două
membrane, fapt care permite formarea treptată a porului de fuziune şi
eliberarea neuromediatorului. Reducerea calciului citosolic este sesizată
evident tot de sinaptotagmină, care îşi încetează acţiunea şi veziculele nou
ancorate în manieră sinapsin-dependentă nu iniţiază fuziunea. In urma
fuziunii domeniul C2A al sinaptotagminei se găseşte alături de C2B în
aceeaşi porţiune de membrană presinaptică şi este iniţiată formarea
endosomului şi reciclarea membranei sinaptice.
Pentru fiecare potenţial de acţiune izolat se eliberează mediatorul din
~100 vezicule, dar creşterea frecvenţei potenţialelor de acţiune potenţează
cuplarea excitaţie-exocitoză, astfel încât apare o proporţionalitate între
frecvenţa excitării şi cantitatea totală de mediator eliberată (pentru aceeaşi
durată de activitate). Acest fenomen este explicat doar parţial prin creşterea
nivelului de fond al calciului submemranar din regiunea presinaptică; este
importantă disponibilitatea crescută a veziculelor pentru ancorare prin
efectul de priming (vezi mai sus, fig. 67) dependent de sinapsină, care este
fosforilată şi la nivele de calciu citosolic uşor crescute, care au efect minor
asupra exocitozei propriu-zise, deoarece sinaptotagmina este sensibilă doar
la concentraţii mai mari de calciu (semnale puternice).

128
 FIZIOLOGIE CELULARA

6.4. Efectele postsinaptice şi presinaptice ale mediatorilor

(pentru detalii vezi cap. Fiziologia sistemului nervos)

Tab. 4. Receptorii principalilor neurotransmiţători şi efectele stimulării lor

Transmiţător
Transmiţător Receptor Efecte Ionotrope Metabotrope

Acetilcolină

ADH

Colecistokinină

Dopamină

GABA

Glutamat
Aspartat

Glicină

Histamină

Neurotensină
Noradrenalină
Adrenalină
Neuropeptid Y
Peptide opioide

Ocitocină

Purine

Serotonină

Somatostatin
Tahikinină
(tradus şi adaptat după Despopoulos A., Color Atlas of Physiology, Thieme, 2003)

129
 FIZIOLOGIE CELULARA

7. Motoarele moleculare şi contracţia musculară

Viaţa înseamnă mişcare. Cea mai mare parte a mişcărilor în lumea vie
şi realizează cu ajutorul unor minuscule maşinării proteice numite motoare
moleculare. Ca definiţie un motor poate fi definit ca un instrument ce
consumă energie sub o formă şi o converteşte în mişcare sau lucru mecanic.

7.1. Motoare moleculare

Dintre proteinele ce pot fi incluse în
această clasă se pot menţiona cele de mai jos,
având implicaţii funcţionale mai importante.
Proteine care mobilizează molecule
includ: polimerazele, actina care este folosită
pentru propulsie, topoizomerazele ce reduc
supraspiralarea moleculei de ADN, motoarele
de împachetare a ADN-ului viral, care îl in-
jectează în capside.
Fig. 69. Cuplul tubulină-kinezină
Proteinele motor
Sunt proteinele care asigură mişcarea intracelulară, ATP-aze de 100-
500 kDa, care se ataşează de o încărcătură. Există 2 tipuri: care se mişcă de-
a lungul microtubulilor, respectiv de-a lungul actinei.
Kinezina este o moleculă cu cap dublu care-şi mişcă încărcătura către
capul (+) al microtubulilor. Dyneinele au două capete. Dyneina citoplasmică
are funcţie similară cu a kinezinei, dar mişcă particulele către capătul (–) al
microtubulilor. Dyneina axonemală oscilează permanent şi este responsabilă
pentru mişcarea flagelilor şi cililor. Dynamina este responsabilă pentru
separarea mugurilor cu clatrină de pe membrana celulară.
Miozinele formează punţi transversale cu filamentele de actină.
Miozina I este asociată cu actina la nivel subcelular în diverse formaţiuni.
Miozina II este forma prezentă în fibrele musculare striate, sub formă de
filamente groase fiind asociată cu filamentele subţiri de actină în miofibrile
cu sispoziţie sarcomerică a miofilamentelor (vezi cap. 7.2)

7.2. Fiziologia miocitului striat scheletic

Muşchii sunt organe care transformă energia chimică în energie
mecanică. Celulele musculare se numesc striate sau netede, după aspectul

130
 FIZIOLOGIE CELULARA

microscopic în secţiune longitudinală, dat de prezenţa sau respectiv absenţa

unei organizări sarcomerice a miofilamentelor de actină şi miozină. Pro-
prietăţile muşchilor sunt comune cu alte ţesuturi vii (excitabilitate, elas-
ticitate) şi specifice (contractilitate, tonicitate).
Muşchii scheletici sunt muşchi striaţi, reprezintă ~40% din greutatea
unui adult şi sunt elementul activ al aparatului locomotor. Funcţiile mus-
culaturii scheletice cuprind deplasarea corpului şi segmentelor sale în cadrul
unor activităţi motorii reflexe şi voluntare (inclusiv acte comportamentale
complexe ca gestualitatea, mimica şi vorbirea), precum şi participarea la
funcţii vegetative (respiraţie, prin realizarea ventilaţiei pulmonare de către
muşchii respiratori; digestie şi excreţie prin sfincterele striate, aflate sub
control somatic, voluntar).
Fibrele musculare scheletice sunt celule multinucleate cu diametrul de
8 μm şi câţiva centimetri lungime. Celulele musculare funcţionează relativ
independent şi sunt aranjate în paralel (forţa totală produsă de muşchi este
egală cu suma forţelor generate de celule). Numărul de celule este invariabil
de la naştere, modificându-se doar volumul, în funcţie de vârstă, antre-
nament, nutriţie. Celula musculară este alcatuită din: membrană celulară
(sarcolema), citoplasmă (sarcoplasma) şi mai mulţi nuclei periferici.

Fig. 70. Morfologia musculară

Alcătuirea muşchiului scheletic, de la
nivel de organ, la nivel de miofilamente
(stânga).
Dispunerea miofilamentelor de actină
şi miozină, privită în secţiune longitu-
dinală (inclusiv reperele sarcomerului)
şi transversală (jos)

131
 FIZIOLOGIE CELULARA

7.2.1. Filamentele de miozină şi actină

Aspectul striat se datorează faptului că miofibrilele sunt astfel
organizate încât există o alternanţă de zone transversale întunecate
(anizotrope, A) şi clare (luminoase, izotrope, I), vizibile la microscopul
optic (fig. 70). La mijlocul discului clar se găseşte membrana Z, iar în
centrul discului întunecat există banda H, aceasta prezentând la rândul său o
linie centrală M, ce se evidenţiază numai în timpul contracţiei musculare. La
microscopul electronic, aceste benzi izotrope şi anizotrope apar formate din
miofilamente groase de miozină şi subţiri de actină.
Discul clar este format din miofilamente de actină şi are o lungime de
1μm. Miofilamentul de actină are două extremităţi: una dintre ele pătrunde
printre miofilamentele de miozină, iar cealaltă este fixată prin împletire pe
membrana Z. Discul clar (două semidiscuri, de o parte şi de alta a
membranei Z) are lungimea de 2 μm. Miofilamentele de miozină formează
discul întunecat (1,5 μm). Aceste miofilamente sunt agregate moleculare
cilindrice, cu o serie de proiecţii laterale. Excepţie face o zonă netedă
centrală, de 0,2 μm, si o porţiune mijlocie a acestei zone îngroşată,
reprezentând stria M.
Sarcomerul este porţiunea cuprinsă între două membrane Z succesive,
conţine un disc întunecat central şi două semidiscuri clare la extremităţi, şi
reprezintă unitatea morfo-funcţională a miofibrilei. Lungimea sarcomerului
depinde de starea funcţională a muşchiului.In stare de repaus sarcomerul are
lungimea de 2,2 μm. In această situaţie filamentele de actină pătrund parţial
printre cele de miozină, până la limita zonei centrale, unde lipsesc proiecţiile
laterale (zona clară H, cu lungime de 0,2 μm). Intinderea prin tracţionare a
muşchiului are ca efect ieşirea filamentelor de actină în afara discului
întunecat şi alungirea discului clar; zona H se măreşte. In timpul contracţiei
musculare filamentele de actină pătrund printre cele de miozină, în interiorul
discului întunecat, se micşorează discul clar, stria H dispare, iar stria M
devine evidentă (la nivelul ei filamentele de actină se suprapun). Din punct
de vedere chimic, miofilamentele care alcatuiesc aparatul contractil
miofibrilar sunt alcatuite din proteine contractile fundamentale (actina şi
miozina) şi reglatoare (troponina, tropomiozina, α şi β actinina).
Miozina ca filament este un polimer; 200 de monomeri alcătuiţi
fiecare din 6 lanţuri polipeptidice, 2 grele (200 kDa) şi 4 uşoare (20 kDa), cu
o configuraţie caracteristică de “crosă de golf” (fig. 71). Cele două lanţuri

132
 FIZIOLOGIE CELULARA

grele longitudinale răsucite în dublu helix formează mânerul sau corpul.

Extremităţile au forma de dublu cap polar cu structura globulară (legat de
corpul moleculei printr-un scurt lanţ polipeptidic helicoidal) la care sunt
ataşate 2 lanţuri uşoare. Fiecare dintre cele două capete polare are activitate
ATP-azică şi afinitate pentru actină. Porţiunea longitudinală a moleculei este
meromiozina usoara (LMM), iar capetele polare şi lanţul peptidic de
legatura formează meromiozina grea (HMM). Pe lanţul peptidic care leagă
capul polar de corpul moleculei există una sau două zone de flexibilitate
moleculară, care au primit denumirea de “balama”, capul polar putând avea
înclinaţii diferite faţă de corpul moleculei. Structura supramoleculară
ordonată a filamentului gros este conferită de subunităţile LMM care se
alătură longitudinal, alcătuind un cilindru gros, cu extremităţile libere ale
moleculei orientate spre mijlocul filamentului şi capetele polare proeminând
din această structură pe un traiect spiralat. Aceasta creează un aspect de
“fascie romană”.

Fig. 71. Molecula de niozină

Filamentul subţire este format din actină fibrilară (F), un polimer

(dublu helix) format din subunităţi de actină globulară (G), cu greutate
moleculara de 47 kDa. Filamentul de tropomiozină (dublu helix) rezultă din
polimerizarea longitudinală a unor molecule de tropomiozină şi este legat de
actină, fiind situat în şanţurile dintre cele două spirale ale filamentului
subţire. In repaus tropomiozina acoperă fizic zonele active ale actinei,
impiedicând interacţiunea cu miozina. Troponina este formată din trei
subunităţi globulare situate la intervale regulate din lungimea filamentului
de actina (40 nm). Se descriu: troponina T cu afinitate pentru tropomiozina,
troponina I intermediară cu afinitate pentru actina, şi troponina C cu
afinitate pentru ionii de calciu.

133
 FIZIOLOGIE CELULARA

7.2.2 Mecanismul molecular al contracţiei în miocitul scheletic

Contractilitatea fibrei musculare reprezinta proprietatea acesteia de a
transforma energia chimica potenţială în energie mecanică şi de a dezvolta o
tensiune la capetele sale, cu sau fără scurtarea muşchiului. La realizarea
contracţiei musculare participa direct sistemul contractil şi sistemul de
cuplare a excitaţiei cu contracţia, procesul fiind susţinut de sistemul
energogen. Celula musculară este dotată cu un aparat contractil specific, cu
organizare sarcomerică.
Fixarea calciului pe troponina C are ca efect descoperirea zonelor
active de pe filamentele de actină, permiţând fixarea capului polar al
miozinei. Prin activarea ATP-azei miozinice se modifică încărcarea capului
polar care, atras de corpul filamentului de miozină, determină flexia punţii
transversale spre interiorul discului intunecat (fig. 72). Actina antrenată în
această mişcare alunecă spre mijlocul sarcomerului, care astfel se va scurta
(mecanism glisant). Desfacerea punţii transversale duce la revenirea în
poziţie perpendiculară pe direcţia filamentului de miozină, refăcând o nouă
legătură cu locusul următor de pe actină. Procesul încetează şi are loc
relaxarea fibrei musculare când scade concentraţia calciului liber din
sarcoplasmă la nivelul de repaus.

Fig. 72. Ciclarea punţilor transversale actină-miozină

Forta dezvoltată de muşchi este proporţională cu rata ciclării punţilor

transversale. Lipsa ATP-ului este o situaţie anormală, când ciclul se opreşte
şi se formează un complex permanent actină-miozină, ca în rigiditatea
cadaverică sau în contractura fiziologică din oboseala musculară. Aceste
fenomene se mai explică şi prin acumularea ionului de calciu în sarcoplasmă
datorită ineficienţei pompelor de Ca2+.

134
 FIZIOLOGIE CELULARA

7.2.3. Stimulul fiziologic pentru contracţia muşchiului scheletic

Excitabilitatea muşchiului striat reprezintă proprietatea acestuia de a
răspunde la un stimul prin contracţie, bazată pe generarea la nivel
sarcolemal a unui potenţial de acţiune. Fibra musculară scheletică prezintă o
sarcolemă cu permeabilitate selectivă şi deci polaritate electrică. Potenţialul
membranar de repaus este cuprins între -70 şi -90 mV.
Stimulul fiziologic pentru contracţia muşchiului scheletic este
impulsul nervos din motoneuronii de tip α din coarnele anterioare ale
substanţei cenuşii a măduvei spinării şi din nucleii somatomotori ai nervilor
cranieni. Unitatea motorie este formată dintr-un astfel de motoneuron şi
toate fibrele musculare scheletice pe care acesta le inervează. Mediatorul
chimic ce asigură transmiterea sinaptică în joncţiunea neuromusculară
(placă motorie) din muşchiul striat scheletic este acetilcolina (ACh) (vezi
cap. 6.2). Ea acţionează la nivelul membranei postsinaptice prin receptori
colinergici de tip nicotinic (N). Fiecare receptor de acest tip conţine un canal
de sodiu, care se deschide prin legarea ACh. Influxul de sodiu determină
depolarizare locală (potenţial postsinaptic excitator), care prin sumaţie
spaţio-temporală poate duce la deschiderea canalelor de sodiu voltaj
dependente din sarcolema obişnuită învecinată, cu declanşarea unui
potenţial de acţiune. ACh este inactivată prin scindare de către
acetilcolinesterază şi colinesteraze nespecifice.
Legea “tot sau nimic”este valabilă pentru o singură unitate motorie
sau fibră musculară. Muşchiul fiind format din mai multe unităţi motorii, are
o excitabilitate heterogenă. Există astfel posibilitatea de gradare a efectului
mecanic la creşterea intensităţii de stimulare, datorită recrutării progresive a
unităţilor motorii. Pe durata PA la nivelul fibrei musculare intervenţia unor
noi stimuli are consecinte diferite în funcţie de momentul acţiunii. Dacă
stimulul acţionează în timpul depolarizării, acesta va ramâne fără răspuns.
Fibra musculară se comportă diferit la acţiunea noilor excitanţi datorită
existenţei perioadei refractare absolute şi relative.

7.2.4. Cuplarea excitaţiei cu contracţia

Mesajul contractil este declanşat de factori endogeni (neuroumorali şi
metabolici) sau exogeni (stimuli somato-senzitivo-senzoriali) şi este condus
sub formă de impuls nervos la unităţile motorii. Activarea motoneuronului α
se poate realiza pe cale reflexă (arc reflex) sau voluntară (cortico-medulară).

135
 FIZIOLOGIE CELULARA

Impulsul nervos eliberează mediatorul chimic (ACh) la nivelul plăcii

motorii. Depolarizarea membranei postsinaptice de către ACh determnă
generarea unui potenţial de acţiune propagat, ce are ca efect eliberarea Ca2+
în sarcoplasmă şi astfel cuplarea excitaţiei cu contracţia.
La nivelul zonei de contact între tubii T şi cisternele terminale ale
reticulului sarcoplasmic (triadă) există numeroase conexiuni şi canale.
Mecanismul esenţial de eliberare a calciului din reticul este prin deschiderea
unor canale dependente de calciul citosolic (receptori pentru ryanodină de
tip RyR1; vezi cap. 5.9.18). Deşi aceste canale sunt îndeobşte utilizate
pentru CICR, în acest caz activarea lor nu se face de către calciul
extravezicular. Există o cuplare directă a RyR1 cu o proteină plasmalemală
care joacă rol de senzor de voltaj. Aceasta este subunitatea α1 a canalelor de
tip L (CaL). Astfel, în timpul potenţialului de acţiune acest senzor de voltaj
deschide RyR2, iar calciul eliberat se constituie ca element declanşator
pentru CICR în avalanşă, ducând la un semnal citosolic de calciu global, de
amplitudine mare, sinergic în ce priveşte activarea mecanismului contractil.
Un singur potenţial de acţiune are ca efect eliberarea calciului
suficient pentru declaşarea mecanismului contractil, dar acesta este foarte
rapid pompat înapoi în reticul, înainte ca muşchiul să dezvolte forţa
maximă, astfel că efectul contractil este tranzitoriu. Secusa este contracţia
tranzitorie submaximală ca răspuns la un singur potenţial de acţiune.
Potentialele de acţiune repetitive produc sumaţie temporală, conducând la
tetanos parţial sau complet; contracţiile succesive fuzionează şi nu se mai
disting ca secuse; concentraţia citosolică a calciului se menţine deasupra
nivelului necesar cuplării excitaţie-contracţie. După atingerea frecvenţei
critice de stimulare necesare tetanizării, orice creştere ulterioară a acesteia
nu este urmată decât de creşteri mici ale forţei de contracţie. Contracţia
musculară sheletică fiziologică este tetanosul.

7.2.5. Factori ce influenţează forţa de contracţie

Elasticitatea reprezintă capacitatea muşchiului de a se alungi şi de a
reveni la dimensiunile iniţiale, după încetarea acţiunii forţei de întindere.
Aceasta proprietate are rol în evitarea rupturilor musculare ca urmare a
contraţiilor bruşte. Dacă forţa de întindere depăşeşte o anumită limită,
efectul este deformarea. La întinderi mai mari de ~3 ori decât lungimea de
echilibru, muşchiul se rupe. Troficitatea musculară este specifică ţesutului

136
 FIZIOLOGIE CELULARA

Fig. 73. Relaţia dintre lungimea sarcomerului şi forţa de contracţie

muscular în stare de funcţionare optimă, fiind urmarea unei stimulări
permanente neuro-musculare prin influxuri nervoase. Tonusul muscular este
starea permanentă de tensiune uşoară a oricărui muşchi în repaus.
Forţa generată de un muşchi depinde de grosimea şi lungimea
musculară, particularităţi de inserţie, tipul de fibre musculare (lente sau
rapide), viteza de scurtare, gradul de oboseală. După condiţiile mecanice
contracţiile musculare sunt:
- izotonice; cu realizare de lucru mecanic şi deplasarea segmentelor
corporale, caracteristice pentru majoritatea activităţilor motorii (mers,
alergare, ridicare de greutăţi);
- izometrice; lungime constantă deci mobilitate nulă, caracteristice
pentru activitatea musculară posturală.
Pentru acelaşi muşchi forţa de contracţie depinde de lungimea de
repaus, în primul rând datorită gradului variabil de suprapunere a
filamentelor de actină şi miozină funcţie de lungimea sarcomerului (fig. 73)

Tipuri de fibre musculare scheletice

După durata contracţiei, muşchii sunt rapizi sau lenţi, în funcţie de
rolul muşchiului respectiv. In cazul muşchilor oculari o secusă durează 1/40
s, la gastrocnemian 1/15 s, iar la solear 1/5 s. Muşchii oculari au ca funcţie

137
 FIZIOLOGIE CELULARA

fixarea ochilor asupra obiectelor privite, de aceea mişcarea ochilor trebuie

să fie rapidă. Muşchiul gastrocnemian este adaptat alergării, săriturilor, în
timp ce muşchiul solear se contractă lent continuu, pentru a realiza funcţia
de suport a corpului împotriva gravitaţiei.
Abilităţile aerobe sau anaerobe depind de tipul de fibră musculară.
Din acest punct de vedere fibrele musculare se clasifică în: fibre de tip I,
rapide, adaptate la respiraţie anaerobă şi fibre de tip II, lente, adaptate la
respiraţie aerobă. In timpul activităţii musculare sunt folosiţi glicogenul
muscular şi glucoza sanguină ca surse de energie suplimentare pe lângă
acizii graşi. In timpul unei contracţii susţinute, ATP poate fi utilizat mai
rapid decât producţia acestuia.
Fibrele musculare se pot clasifica în funcţie de viteza de contracţie
(timpul până la atingerea tensiunii maxime) în fibre rapide (I) şi fibre lente
(II). Aceste diferenţe sunt asociate cu ATP-aze miozinice diferite
(izoenzime rapide şi lente). Muşchii extraoculari de exemplu, sunt formaţi
din fibre rapide, atingând tensiunea maximă în 7,3 ms, în timp ce muşchiul
solear, ce conţine fibre lente, necesită 100 ms pentru a atinge tensiunea
maximă.
Alte caracteristici pentru fibrele lente, de tip I sunt: o capacitate mare
de respiraţie aerobă, un număr mare de capilare, mitocondrii şi enzime
respiratorii în cantitate crescută, ca şi mioglobina, de unde denumirea de
“fibre roşii”. Fibrele rapide II au capilare şi mitocondrii puţine, şi
mioglobină puţină, de aceea se numesc “fibre albe”. Aceste fibre sunt
adaptate la respiratia anaerobă, cu o rezervă de glicogen şi enzime glicolitice
importante. In afara de aceste două categorii există şi fibre de tip
intermediar, rapide dar cu o capacitate mare aerobă.
Rata de conducere a motoneuronilor care inervează fibrele rapide este
mai mare ( 80-90 m/sec) decât în cazul fibrelor lente (60-70 m/sec). Tipul de
fibre poate fi determinat în ţie de motoneuron. Toate fibrele musculare
inervate de acelaşi motoneuron (care fac parte din aceeaşi unitate motorie )
sunt de acelaşi tip. Mărimea unităţilor motorii diferă; cele care contin fibre
lente sunt mai mici. Unitatile motorii mici, cu fibre lente, sunt folosite mai
des în activităţi de rutină. Unităţile motorii mari, cu fibre rapide, care pot sa
genereze forţă mare, obosesc repede şi de aceea sunt folosite mai rar şi pe
perioade scurte de timp.

138
 FIZIOLOGIE CELULARA

Oboseala musculară
Oboseala este o stare indusă de efortul susţinut şi prelungit, asociată
cu scăderea excitabilităţii, forţei şi duratei contracţiei musculare. Aceasta se
explică prin scăderea numărului de unităţi motorii antrenate în actul motor.
Scade şi capacitatea de scurtare a fiecărei fibre. In timpul unei contracţii
maximale susţinute, când toate unităţile motorii sunt folosite, rata influxului
nervos este maximă, având ca efect acumularea K+ extracelular şi reducerea
potenţialului fibrei musculare. In aceste condiţii scade abilitatea de a se
produce potentialul de acţiune, dar oboseala durează puţin timp. După circa
un minut tensiunea maximă poate fi produsă din nou, revenind capacitatea
de producere a potenţialului de acţiune.
Oboseala din timpul exerciţiilor moderate cu contracţii ritmice se
produce datorită faptului că fibrele lente nu mai au rezerve de glicogen. In
aceasta situaţie sunt recrutate din ce în ce mai multe fibre rapide. Acestea
obţinând energia necesară prin metabolism anaerob, prin conversia glucozei
în acid lactic, scade pH-ul intracelular. Aceste efecte la rândul lor inhibă
activitatea unor enzime glicolitice cheie, astfel încât rata de producere a
ATP este redusă. Scăderea ATP duce la oboseală din cauza interferenţei cu
cuplul excitaţie-contracţie (cu cantităţi insuficiente de Ca2+ în reticulul
sarcoplasmic, cuplarea excitaţie-contracţie nu poate fi realizată). Acesta pare
a fi un mecanism de protecţie, iar dacă ATP ar fi semnificativ scăzut
muşchiul ar intra într-o stare de tip rigor mortis.
In timpul unui antrenament susţinut, preluarea maximă de oxigen este
de 50 ml/min/kg la barbaţi, iar la femei cu 20% mai puţin. La atleţii de
performanţă preluarea maximă de oxigen este superioară, în jurul valorii de
85 ml/min/kg. La nivele relativ mici de efort, cu consum de oxigen sub 50%
din valoarea maximă, energia pentru contracţia musculară este obţinută mai
ales prin metabolism aerob. Metabolismul anaerob, cu producere ulterioară
de acid lactic, contribuie la realizarea energiei necesare creşterii
performanţei fizice. Tipul de fibre musculare este determinat de inervaţie, de
aceea prin antrenament tipul de fibră musculară nu se poate schimba. Fibrele
se pot adapta prin antrenament, sporindu-şi cantitatea de mioglobină şi de
enzime aerobice respiratorii; preluarea oxigenului poate fi crescută cu 20%.
Fibrele îşi sporesc şi conţinutul de trigliceride, o sursă alternativă de
energie, pentru a salva stocurile de glicogen.

139
 FIZIOLOGIE CELULARA

Antrenamentele (contracţii musculare frecvente, contra unei rezistenţe

mari) produc dezvoltarea musculaturii prin hipertrofie. Creşte mărimea
celulelor, nu şi numărul; creşte diametrul fibrei prin sinteza de miofibrile
noi. Hiperplazia (formarea de celule noi) este puţin importantă şi limitată.

7.2.6. Explorarea activităţii electrice a muşchiului scheletic

Electromiografia (EMG) este o metodă de investigare ce studiază
activitatea bioelectrică a muşchiului striat în stare de repaus sau de
contracţie în condiţii normale sau patologice.
Electromiografia se clasifică în: EMG globală, la nivel de muşchi,
efectuată cu electrozi de suprafaţă, şi EMG elementară, la nivel de unitate
motorie, care utilizează ace-electrod. Lanţul de măsură folosit cuprinde
electrozii, sistemul de fitrare, sistemul de amplificare, oscilograf catodic
pentru vizualizare / înregistrare (eventual şi redare acustică).

Traseele EMG cuprind următoarele aspecte:

- lipsa activităţii bioelectrice în repaus (linie izoelectrică),
- traseu simplu la o contracţie uşoară (potenţiale de unitate motorie),
- traseu intermediar la o contracţie medie (potenţiale de UM cu amplitudine
şi frecvenţă mai mare),
- traseu de interferenţă la o contracţie maximă (nu mai pot fi distinse
potenţiale de UM),
- ritm Piper la contracţie maximală cu contrarezistenţă (sinusoide).

EMG de stimulo-detecţie examinează excitabilitatea şi conducti-

bilitatea ansamblului neuromuscular la bolnavii paralizaţi, la pacienţii care
nu colaborează şi simulează deficienţe motorii; stabileşte:
- intensitatea de curent necesară stimulării fibrelor senzitive şi motorii,
- timpii de latenţă,
- viteza de conducere a influxului nervos în fibrele senzitive şi motorii,
- particularităţile potenţialelor evocate motorii M (se stimulează nervul în
două puncte ale traiectului şi se culege potenţialul motor M în unul din
muşchii inervaţi) şi senzitivo-motorii H (potenţial evocat muscular care
apare la stimularea fibrelor senzitive ale unui nerv după un timp de latenţă
mult mai lung decât pentru potenţialul M; excitaţia parcurge arcul reflex).

140
 FIZIOLOGIE CELULARA

7.3. Fiziologia miocitului neted

Musculatura netedă are un rol important în organism, intrând în
componenţa căilor respiratorii, digestive, urinare şi a vaselor sanguine. In
organism muşchiul neted este localizat vascular sau non-vascular; în
peretele viscerelor cavitare (gastro-intestinal, traheo-bronşic, uretero-
vezical, tubar-uterin) sau în structurile globului ocular (iris, muşchi ciliar).

7.3.1. Clasificare şi organizare tisulară

Muşchiul neted are structură şi funcţii diferite muşchiului scheletic; nu
prezintă aspectul striat caracteristic acestuia. Aceşti muşchi nu se inseră pe
oase, iar forţa dezvoltată sau scurtarea acestora asigură motilitatea organelor
interne. Muşchii netezi se clasifică în viscerali (unitari) şi multiunitari, după
sinciţialitate şi caracterele joncţiunii neuromusculare. Muşchiul neted unitar
formează sinciţii funcţionale (masă citoplasmatică rezultată din unirea mai
multor celule, cu existenţa mai multor “punţi” intercelulare). Fibrele sunt
unite în fascicule musculare, iar membrana lor intră în contact, formând
joncţiuni (nexus, gap junction) ce permit fluxuri ionice intercelulare. Aceşti
muşchi se numesc unitari pentru că fibrele musculare nu au inervaţie
motorie individuală. Excitaţia se propagă de la o fibră la alta, cuprinzând
porţiuni mari de muşchi (sau tot muşchiul) care acţionează ca o unitate.
Muşchii unitari pot prezenta şi activitate automată, independentă de
inervaţie (de exemplu muşchii din tubul digestiv, căile biliare, uretere, uter,
trompele uterine). Muşchiul neted multiunitar este inervat de terminaţii
nervoase individualizate ce controlează activitatea contractilă (exemple:
muşchii ciliari, iris, muşchii piloerectori, parţial muşchiul neted vascular).
Muşchiul neted este format din fibre mici (5-20 μm lungime şi 2-5 μm
diametru). Celula musculară netedă este uninucleată. In pereţii organelor
interne celulele musculare nu funcţionează independent, existând o
interdependenţă celulară, datorită conectării celulare în serie şi în paralel.
Muşchiul neted este dispus în straturi de formă tubulară (căi respiratorii,
vase) sau în formă de sac. Celulele musculare sunt aşezate fie
circumferenţial (circular); contracţiile acestor muşchi scad diametrul tubular
şi cresc rezistenţa la curgerea conţinutului fluid fie circular şi longitudinal
(dublu strat), structură mai complexă necesară acţiunilor mecanice (de
exemplu, tractul digestiv); coordonarea acestora se face prin intermediul
sistemului nervos local autonom din plexurile existente între cele două

141
 FIZIOLOGIE CELULARA

straturi. La nivelul organelor interne, celulele musculare sunt separate de

conţinutul acestor organe prin intermediul altor elemente celulare,
constituind structuri tisulare de tip epitelial şi conjunctiv.
Structura miocitelor netede este similară fibrelor musculare striate
fiind alcătuite din miofilamentele de actină şi miozină fără o dispoziţie
regulată. Printre filamentele de actină se găsesc împrăştiate rarele filamente
de miozină. Celula musculară netedă mai posedă aparat Golgi, reticul
endoplasmic rugos, mitocondrii şi un nucleu unic. In fibra musculara netedă,
membranele Z sunt înlocuite de corpi denşi (locuri de ancorare pentru
filamentele subţiri). O parte din corpii denşi sunt ataşaţi de membrana
celulară, alţii sunt dispersaţi în interiorul celulei (fig. 74). Unii dintre corpii
denşi sunt ataşaţi la membrana celulară adiacentă, fiind legaţi între ei prin
punţi proteice intercelulare, având rol în transmiterea forţei de contracţie de
la o celulă la alta. Intre filamentele subţiri există filamente intermediare
(filamină, desmină şi vimentină).

integrină
paxilină
placă densă actinină

α-actină vinculină
leiomodină miozină
tropomiozină
desmină

α- actinină
caldesmon
corp dens

Fig. 74. Organizarea citoscheletului în miocitul neted se bazează pe asocierea celor

două domenii fibrilare ce conţin actină, cel “citoscheletic” (filamină-actină-desmină)
longitudinal şi cel “contractil” (actină-miozină) oblic.
Inervaţia muşchiului neted se poate clasifica în două categorii:
extrinsecă (aparţinând sistemului nervos vegetativ, simpatic şi parasimpatic)
şi intrinsecă (plexuri nervoase). Aici există neuroni aferenţi senzoriali

142
 FIZIOLOGIE CELULARA

implicaţi în variate reflexe locale (ca în tractul gastro-intestinal). Inervaţia

muşchiului neted visceral este realizată prin terminaţii nervoase prezentând
varicozităţi ce conţin vezicule cu neurotransmiţători; spaţiul de difuzie spre
fibrele musculare este mare, consecinţa fiind un răspuns difuz pe o porţiune
mare. Inervaţia muşchiului neted multiunitar se realizează prin joncţiuni
neuromusculare comparabile ca funcţie cu cele din muşchiul scheletic.
Acestea se numesc joncţiuni de contact şi se caracterizează prin existenţa
unui spaţiu sinaptic şi a unui răspuns limitat.
Muşchii netezi pot fi stimulaţi prin mecanism nervos, cu producerea
depolarizării şi uneori a potenţialelor de acţiune. Hormonii locali şi unele
substanţe farmacologic active cu receptori specifici activează contracţia prin
creşterea calciului citosolic pe alte căi decât generarea de potenţiale de
acţiune şi uneori cu o depolarizare minoră sau chiar în absenţa acesteia.
Activitatea majorităţii muşchilor netezi este controlată prin realizarea unei
combinaţii ce se realizează între elemente nervoase şi diverse grade de
producere şi acţiune a activatorilor şi inhibitorilor non-neuronali (locali şi
hormonali). Acetilcolina este un transmiţător excitator al fibrei musculare
netede din unele organe şi inhibitor în alte organe. De obicei fibrele excitate
de acetilcolina sunt inhibate de noradrenalină şi invers, în funcţie de
receptorii de la nivelul membranei musculare, care controlează canale ionice
sau alte mecanisme excitatoare sau inhibitoare.
Contractilitatea muşchiului neted trebuie neapărat privită ţinând seama
de sinciţialitate, care însă este mult mai complexă decât în miocard deoarece
implică şi endoteliul. Calciul şi moleculele mici (inozitol-trifosfat,
nucleotide ciclice) pot trece prin joncţiunile comunicante (gap); cuplarea
homocelulară permite amplificarea şi prelungirea semnalului de calciu, iar
cea heterocelulară (cu celulele endoteliale) poate avea efecte modulatoare
deosebit de complexe.

7.3.2. Potenţialul membranar

In stare de repaus, potenţialul de membrană al fibrei musculare netede
este cuprins între -50 şi -60 mV (cu 30 mV mai puţin negativ decât în
muşchiul striat). Potenţialul de acţiune poate fi cu vârf (spike) sau cu platou.
Potenţialul de acţiune cu vârf, similar celui din muşchiul scheletic, durează
10-15 ms, este caracteristic muşchiului neted visceral şi poate fi declanşat de
mediatori de origine neuronală, locală sau sanguină, precum şi spontan.

143
 FIZIOLOGIE CELULARA

Potenţialul de acţiune în platou se caracterizează prin întârzierea

repolarizării cu câteva sute sau mii de ms (asemănător fibrei musculare
miocardice) datorită kineticii mai lente a canalelor de calciu faţă de cele de
sodiu. Depolarizarea în muşchiul neted apare şi sub formă de unde lente, cu
variaţiile asociate ale excitabilităţii, adică ale probabilităţii de declanşare
spontană sau stimulată a potenţialului de acţiune. Unda lentă nu este
potenţial de acţiune, ci o variaţie locală a potenţialului membranar cu aspect
sinusoidal cauzată de variaţiile ciclice ale activităţii pompei de sodiu sau ale
conductanţei unor canale ionice. Undele lente nu pot cauza singure
contracţia, dar pot iniţia potenţialul de acţiune, atunci când potenţialul de
membrană ajunge la valoarea de -35mV. Acesta reprezintă pragul de
descărcare al potenţialului de acţiune; este generat un potenţial de acţiune
care se propagă şi are loc contracţia musculară în masă. Contracţiile de acest
tip sunt ritmice (numite şi unde pace-maker), caracteristice de exemplu
intestinului. Depolarizarea determinată de întindere facilitează apariţia
potenţialului de acţiune pe fond de unde lente, determinând o reacţie de
contracţie automată a organelor cavitare la întindere.
Muşchiul neted multiunitar se depolarizează de obicei sub acţiunea
stimulilor nervoşi, fără generarea unui potenţial de acţiune; se produce doar
o depolarizare locală sub acţiunea mediatorului chimic nervos (potenţial
joncţional), care se propagă electrotonic, producând contracţia. Cea mai
mare parte a activităţii contractile a muşchiului neted se pare că este iniţiată
fără potenţial de acţiune, sub influenţa unor factori stimulatori care nu
acţionează pe cale nervoasă, ci direct asupra fibrei musculare, prin
mecanisme de creştere a calciului citosolic şi de senzibilizare la calciu a
mecanismului contractil. Aceşti factori stimulatori sunt factori tisulari locali
şi diferiţi hormoni; mecanismul de acţiune este inhibarea canalelor de
calciu, sau activarea canalelor de potasiu (efluxul de potasiu determinând
hiperpolarizare, cu scăderea excitabilităţii).

7.3.3. Mecanismul general al contracţiei muşchiului neted

Mecanismul contracţiei muşchiului neted este diferit comparativ cu
cel al muşchiului striat. In timp ce mecanismul de cuplare excitaţie-
contracţie la muşchiul striat este dependent de actină, la muşchiul neted este
dependent de miozină. In muşchiul striat creşterea calciului înlătură inhibiţia
exercitată de complexul troponină-tropomiozină asupra interacţiei actină-

144
 FIZIOLOGIE CELULARA

miozină. In muşchiul neted în repaus miozina are afinitate scăzută pentru

actină; pentru a se produce contracţia este necesară activarea miozinei prin
fosforilarea lanţului uşor al miozinei de către o kinază specifică, activată de
complexul calciu-calmodulină. Creşterea calciului citosolic se realizează în
special prin intrare din mediul extracelular, dar şi prin eliberare din reticulul
sarcoplasmic. Canalele de Ca2+ sunt de două categorii: receptor operate şi
voltaj dependente. Se descrie un mecanism de eliberare a ionului de Ca2+ de
la nivelul reticulului sarcoplasmic, cu intervenţia mai multor factori, printre
care un mesager secund, inozitol 1, 4, 5, trifosfat (IP3), care se cuplează cu
receptori specifici din membrana reticulară, determinând eliberarea calciului
sau facilitând efectul de eliberare produs de calciul citosolic. IP3 mai poate
fi generat şi de stimuli ce acţionează la nivel de sarcolemă, prin intermediul
unor receptori cuplaţi cu o proteină G. Aceasta activează fosfolipaza C, cu
hidrolizarea fosfatidil inozitol bifosfatului (PIP2) şi formare de IP3 şi
diacilglicerol (DAG). Relaxarea se produce prin scăderea Ca2+ citosolic.
Acest proces se realizează prin implicarea pompei de Ca2+ plasmalemală,
pompei de Ca2+ reticulare, schimbului Na+/ Ca2+ plasmalemal.

7.3.4. Fluxurile de calciu în miocitul neted

In celulele musculare netede cuplarea dintre excitaţie şi contracţie este
asigurată de creşteri ale concentraţiei citosolice de calciu. La fel ca în alte
tipuri celulare, această concentraţie este în domeniul submicromolar în
repaus, fiind menţinută prin permeabilitatea extrem de redusă a plasmalemei
pentru calciu, combinată cu activitatea mecanismelor de extruzie a calciului,
respectiv pompa de calciu plasmalemală şi reticulară şi antiportul
sodiu/calciu. Toate sectoarele citosolice şi veziculare conţin diverse proteine
ce leagă calciul, care pot avea importanţă deosebită în simpla tamponare sau
chiar modularea semnalelor de calciu; unele sunt specializate pentru
transmiterea semnalului, ca în cazul calmodulinei. Calciul citosolic este
crescut la nivele activatoare atât prin intrarea calciului din afară cât şi prin
eliberarea sa din reticulul endoplasmic. Contracţia muşchiului neted poate fi
tranzitorie (fazică) sau susţinută (tonică). Aceasta din urmă (menţinerea
forţei) necesită intrare de calciu; în absenţa calciului extracelular
componenta tonică a răspunsului contractil diminuă până la dispariţie.
Căile de intrare a calciului sunt canale ionice cu o mai mare sau mai
mică selectivitate. Canalele de calciu pot fi clasificate după principalul

145
 FIZIOLOGIE CELULARA

mecanism de control al kineticii deschiderii, în voltaj-operate şi receptor-

operate. Dintre numeroasele tipuri de canale voltaj-operate descrise, două
sunt prezente în miocitele netede. Acestea sunt de tip T, fără rol funcţional
bine stabilit, şi de tip L, esenţiale pentru intrarea calciului activator în orice
circumstanţe ce presupun depolarizare (fenomen care creşte probabilitatea
lor de deschidere) şi modulate prin numeroase alte mecanisme. Canalele de
tip L se deschid şi ca răspuns la întinderea celulei musculare netede, ce se
însoţeşte de o depolarizare a membranei determinată de activarea unor
canale cationice neselective sensibile la întindere. Efectele multor agenţi
contractanţi şi relaxanţi sunt însoţite şi în diverse măsuri mediate de
modificări de potenţial membranar; depolarizare sau hiperpolarizare globală.
Potenţialul de acţiune nu este în general necesar pentru contracţia
muşchiului neted, dar sunt tipuri de miocite netede care utlizează şi acest
fenomen membranar ca mecanism de activare a influxului de calciu în
vederea răspunsului contractil.
Unii agenţi endogeni contractanţi activează canale de calciu operate de
receptori membranari. Acestea pot fi cuplate cu receptorii direct, prin
proteine G, sau prin mesageri secunzi şi fosforilări proteice. Datele
acumulate până în prezent arată că în miocitul neted, înafară de canalele de
tip L, există doar două modalităţi de intrare a calciului influenţate de
activarea receptorilor membranari: canalele cationice neselective cuplate
direct cu receptorii şi canalele de calciu activate de eliberarea din reticul.
Deci, o altă cale pentru influxul calciului, ce poate fi legată de activarea
receptorilor membranari cuplaţi cu proteine G, este influxul capacitiv.
Acesta se produce în condiţii de scădere a rezervelor reticulare de calciu şi
este mediată de canale membranare speciale, numite canale operate de
rezerve, activate sub acţiunea unui factor de influx al calciului eliberat din
reticul sau prin simplă cuplare conformaţională cu receptorii pentru inositol
trifosfat (IP3) în stare activată.
Eliberarea de calciu din reticulul endoplasmic este dependentă de
calciul citosolic (eliberare de calciu indusă de calciu), ca în muşchiul striat,
dar predominant prin alt tip de canale reticulare, cu o importantă participare
a IP3. Mulţi agenţi contractanţi determină activarea fosfolipazei C (PLC),
mediată pe calea receptor - proteină G. PLC hidrolizează fosfatidil-inositol-
bifosfatul (PIP2) plasmalemal, rezultând IP3 şi diacilglicerol (DAG). IP3
determină eliberarea de calciu din reticul, prin acţiune asupra receptorilor

146
 FIZIOLOGIE CELULARA

pentru IP3, care sunt şi canale de calciu. DAG activează protein kinaza C
(PKC), calciu-fosfolipid-dependentă. In cele mai multe cazuri PKC are
efecte de favorizare a contracţiei, prin fosforilarea canalelor de tip L sau a
unor proteine care reglează ciclarea punţilor acto-miozinice.

7.3.5. Cuplarea excitaţie-contracţie şi mecanismul contracţiei

Interacţiunea actină-miozină este activată de creşterea calciului
citosolic printr-un mecanism dependent de filamentele groase. Miozina din
muşchiul neted are afinitate mică pentru actină în repaus, deci nu este
necesară inhibiţia interacţiunii lor, contrar prezenţei şi acţiunii inhibitorii a
complexului troponină-tropomiozină în muşchiul striat. Mai mult, miozina
trebuie activată pentru a interacţiona cu actina; lanţurile uşoare reglatorare
sunt fosforilate de o kinază specifică (myosin light chain kinase; MLCK),
care este activată de complexul calciu-calmodulină. Interacţiunea actină-
miozină constă în ciclarea punţilor transversale, ce duce la alunecarea
reciprocă a filamentelor, ca în muşchiul striat, dar cu multiple diferenţe.
Filamentele de actină şi miozină nu au dispunere sarcomerică. In locul
membranei Z filamentele de actină se leagă de structuri speciale numite
corpi denşi. Contracţia este susţinută atâta timp cât prezenţa stimulului
menţine intrarea calciului, dar aceasta este însoţită de valori scăzute
(apropiate de cele bazale dar mai mici decât cele necesare pentru
dezvoltarea forţei) pentru: calciul citosolic, activitatea MLCK şi fosforilarea
MLC, ciclarea punţilor transversale. Contracţia este susţinută în asemenea
circumstanţe prin punţile stabile actină- A + M* AM*
miozină (fig. 75), ce rezultă din caracte-
risticile kinetice ale ciclului de reacţie
(detaşarea lentă a punţilor în care lanţul
uşor este defosforilat). Uneori fosforila- A+M AM
rea lanţului uşor este menţinută la un
Fig. 75. Punţile stabile au rată mică
anumit nivel chiar în absenţă de stimuli de rupere a legăturii A-M (M* =
externi, rezultând tonusul bazal intrinsec. miozina cu lanţul uşor fosforilat)

7.3.6. Mecanismele relaxării miocitelor netede

In contrast cu muşchiul striat, unde relaxarea este doar rezultatul
repolarizării, în muşchiul neted aceasta se produce şi ca proces activ.
Relaxarea determinată de simpla încetare (diminuare) a acţiunii stimulului

147
 FIZIOLOGIE CELULARA

contractil este rezultatul scăderii calciului citosolic spre valorile de repaus,

în condiţiile stopării (reducerii) afluxului şi activităţii crescute a
mecanismelor de extruzie menţionate (acestea fiind dependente de
concentraţia calciului pe faţa citosolică a membranelor). Indepărtarea Ca++
din citosol şi stimularea fosfatazei miozinice iniţiază şi favorizează procesul
de relaxare a muşchiului neted.
Agenţii relaxanţi utilizează multiple mecanisme pentru scăderea
calciului citosolic, prin inhibarea mecanismelor de influx / eliberare sau prin
activarea suplimentară a mecanismelor de extruzie. In aceste direcţii sunt
folosite mai ales două căi: activarea canalelor de potasiu şi creşterea
concentraţiei de nucleotide ciclice. Efluxul de potasiu determină
hiperpolarizare, cu inhibarea CaL. Nucleotidele ciclice activează kinazele
corespunzătoare, cu multiple efecte ce favorizează relaxarea PKA activează
pompa de calciu plasmalemală şi reduce intrarea de calciu şi sensibilitatea la
calciu la nivelul miofilamentelor. Aici acţionează şi PKG, care stimulează
MLCP şi contracarează inhibiţia GTP-dependentă a acesteia, mediind
acţiunea cGMP, dar şi a cAMP. PKG pare să determine relaxare mai ales
prin activarea pompei de calciu reticulare, dar numeroase alte mecanisme au
fost implicate: inhibarea canalelor de tip L direct şi prin hiperpolarizare dată
de activarea canalelor de potasiu dependente de calciu, inhibarea ROC,
stimularea antiportului Na/Ca, activarea pompei de sodiu (ATP-aza Na/K),
inhibarea formării şi acţiunii IP3.

7.3.7. Sensibilitatea interacţiunii actină-miozină la calciul citosolic

Opus faţă de muşchiul scheletic şi mai mult decât în miocard, agenţii
contractanţi şi relaxanţi utilizează şi mecanisme sensibilizante, respectiv
desensibilizate ale aparatului contractil faţă de calciu. Deşi există numeroase
mecanisme ce modifică sensibilitatea aparatului contractil faţă de calciu,
factorul principal de care depinde statusul contractil al miocitelor netede
rămâne concentraţia calciului în imediata vecinătate a miofilamentelor.
Sensibilizarea la calciu a proteinelor contractile este semnalizată mai ales pe
calea RhoA/Rho-kinaza, prin inhibarea defosforilării lanţului uşor de către
fosfataza lanţului uşor al miozinei (MLCP). Inafară de activarea calciu-
calmodulin-dependentă a MLCK, fosforilarea MLC este reglată de această
MLCP. Când este fosforilată subunitatea MLCP de legare a miozinei se
inhibă activitatea enzimatică a MLCP, permiţând lanţului uşor al miozinei

148
 FIZIOLOGIE CELULARA

să rămână fosforilat, fapt ce favorizează contracţia, având şi efect calciu-

sensibilizant. MLCP, controlată de PKC, exercită un efect moderator al
contracţiei şi accelerează relaxarea.

Fig. 76. Cuplarea excitaţie-contracţie în muşchiul neted: NA = noradrenalina, Ang

II = angiotensina II, ET1 = endotelin 1, IP3 = inozitol-trifosfat, DG = diacilglicerol,
PKC = protein kinaza C, RhoGEF = factori de schimb nucleotidic pentru proteinele
Rho, CaM = calmodulina, MLC = lanţul uşor al miozinei, MLCP = MLC fosforilat,
MLCK = kinaza lanţului uşor al miozinei (după Somlyo A.P.)
RhoA este o proteină G citosolică monomerică, ce activează Rho-
kinaza, o serin/treonin kinază care fosforilează subunitatea de legare a
MLCP, inhibând activitatea acesteia (fig. 76). RhoA poate fi activată în
urma acţiunii unor semnale extracelulare pe receptori membranari, cu
intervenţia factorilor de schimb GTP/GDP, care facilitează activarea RhoA
şi astfel reglează durata şi intensitatea semnalizării prin proteina G cuplată
cu receptorul. Activarea RhoA poate duce la inhibarea MLCP şi în mod
separat de Rho-kinază. In plus, activitatea MLCP este stimulată de telokină
(o proteină de 16 KDa) şi este inhibată de PKC. Există numeroase alte
mecanisme de influenţare a sensibilităţii interacţiunii actină faţă de nivelul
calciului citosolic în miocitul neted. De exemplu calciu-calmodulin-kinaza
II (CaMKII) favorizează relaxarea muşchiului neted prin efect calciu-
desensibilizant la nivelul MLCK. Inafară de mecanismul contractil principal

149
 FIZIOLOGIE CELULARA

(miozin-dependent) descris mai sus, în contracţia muşchiului neted intervin

la nivelul miofilamentelor numeroase alte căi biochimice accesorii şi/sau
reglatoare, din care unele sunt actin-dependente, cu implicarea unor proteine
specializate ce leagă actina, cum sunt caldesmonul şi calponina.

7.3.8. Particularităţi şi implicaţii funcţionale

Proprietăţi ale muşchilor netezi cu implicaţii funcţionale în adaptarea
viscerelor cavitare la acţiunile motorii necesare activităţii lor sunt:
capacitatea de a fi stimulaţi prin întindere, prin declanşarea unor mecanisme
spontane (organele cavitare se evacuează prin conţinut excesiv), şi
plasticitatea. Aceasta este o proprietate foarte importantă, prezentă la
organele cavitare (vezica urinară, stomac), ce constă în adaptarea tonusului
la conţinut. In acest mod volumul conţinutului creşte, în timp ce presiunea
intracavitară nu se modifică. Relaxarea prin întindere (stress relaxation) este
capacitatea de modificare a diametrului longitudinal, fără schimbări
importante de tensiune, ce se explică prin rearanjarea filamentelor de actină
şi miozină, în funcţie de gradul de tensionare. Funcţia contractilă a
miocitelor netede din structuri de tip parietal este de a controla tensiunea
mecanică parietală şi volumul cavitar, cu implicaţii fiziologice diverse
legate de localizările menţionate, cum ar fi reglarea presiunii arteriale şi a
debitului sanguin local, amestecarea şi propulsia conţinutului digestiv.
Muşchiul neted se caracterizează prin realizarea unei mari economii
de energie (fapt important pentru bilanţul energetic global din organism),
deoarece organele interne trebuie să menţină o contracţie tonică, bazală,
permanentă. Pentru a menţine o tensiune de contracţie egală cu cea a
muşchiului scheletic, muşchiul neted are nevoie de numai 1/10 - 1/300 din
energia consumată de muşchiul striat. Aceasta se datorează ritmului lent al
ciclului de ataşare-desprindere al punţilor transversale şi faptului că pentru
fiecare ciclu se consumă numai câte o singură moleculă de ATP (indiferent
de durata ciclului).
Muşchiul neted are o perioadă de latenţă mai mare necesară iniţierii
unei contracţii decât muşchiul striat, iar timpul total de contracţie este de 30
de ori mai mare decât durata medie de contracţie a muşchiului scheletic (cu
diferenţe şi în funcţie de tipul de muşchi luat în discuţie). Acest lucru este
posibil din cauza faptului că procesul de ataşare-detaşare a punţilor
transversale se desfăşoară lent, iar concentraţia ionului de calciu necesară

150
 FIZIOLOGIE CELULARA

declanşării contracţiei se atinge mai greu decât la muşchiul scheletic. Cu

toate acestea, forţa maximă de contracţie a muşchiului neted pe unitatea de
suprafaţă de secţiune este similară.
O altă diferenţă este capacitatea muşchiului neted de a se scurta faţă
de lungimea de repaus, cu un procent mai mare decât muşchiul scheletic,
păstrând aceeaşi forţă de contracţie, fapt important pentru îndeplinirea
rolurilor specifice organelor cavitare (distanţa utilă de contracţie la muşchiul
striat este 1/3 din lungimea sa de repaus, în timp ce la muşchiul neted
contracţia îşi păstrează eficienţa atunci când acesta se scurtează cu 2/3 din
lungimea sa de repaus. Altă caracteristică este că odată ce s-a atins maximul
contracţiei, gradul de stimulare poate fi redus la valori cu mult mai mici,
decat nivelul iniţial (energia necesară pentru continuarea contracţiei este
foarte mică faţă de muşchiul striat).

151
 FIZIOLOGIA SANGELUI

8. Introducere în fiziologia sângelui

Sângele este un lichid complex, permanent circulat în organism în
cadrul sistemului cardiovascular. Sângele este compus din plasmă şi
“elemente figurate”, adică celule: hematii (“globule roşii”, eritrocite),
leucocite (“globule albe”), plachete sanguine (trombocite). In ansamblul
organismului uman sângele este implicat într-o multitudine de funcţii, care
pot fi rezumate astfel. Sângele este un factor pasiv esenţial în asigurarea
condiţiilor de viaţă pentru celule şi un factor activ în apărarea împotriva
microorganismelor şi în hemostază (ansamblul mecanismelor de limitare a
pierderilor de sânge).
Viaţa celulelor depinde permanent de asigurarea unui mediu extra-
celular cu o compoziţie chimică adecvată şi care să permită schimburile de
substanţă obligatorii pentru susţinerea metabolismului şi funcţiilor celulare
(vezi cap. 1). Existenţa acestui “mediu intern” este posibilă numai datorită
circulaţiei sângelui şi schimbului de substanţe dintre sânge şi fiecare ţesut
(prin peretele capilarelor sanguine), precum şi datorită modului particular în
care vasele limfatice intervin în controlul volumului şi compoziţiei proteice
a lichidului interstiţial. De aceea pentru studiul fiziologiei sângelui, acesta
trebuie întâi plasat corect în cadrul compartimentelor hidrice din organism.

8.1. Compartimentele hidrice ale organismului

Apa este o componentă majoră a organismului uman, reprezentând
~60% din greutatea corporală la bărbaţii adulţi (cu variaţii legate de vârstă şi
de ponderea ţesutului adipos). Din această cantitate totală ~2/3 se găseşte în
celule (lichid sau compartiment intracelular), iar restul de ~1/3 în diverse
spaţii extracelulare. Endoteliul vascular separă lichidul extracelular circulant
din sistemul cardiovascular (plasma sângelui şi limfei, ~1/4 din volumul
total extracelular) de restul lichidului extracelular (lichidul interstiţial, ~3/4
din volumul total extracelular). La aceste compartimente majore se adaugă
un mic volum de „lichide transcelulare”, care se găsesc în anumite spaţii
delimitate de structuri epiteliale (de exemplu lichidul pleural). Lichidul
interstiţial, limfa şi plasma au o compoziţie foarte apropiată1 (cu excepţia

1
Celulele din corpul uman funcţionează într-un mediu care în majoritatea cazurilor este
asemănător de la un organ la altul privind ionii majori, osmolaritatea, etc. Există însă şi
diferenţe extreme, dictate de necesităţi funcţionale, cum este cazul celulelor de la vârful
piramidelor renale, care suportă permanent o osmolaritate foarte mare.

152
 FIZIOLOGIA SANGELUI

conţinutului proteic superior al plasmei şi variabil al limfei) şi reprezintă,

împreună cu lichidele transcelulare ceea ce denumim de fapt mediu intern.
Celulele care vin în contact cu mediul extern în mod obişnuit sunt celule
epiteliale protejate la suprafaţa de contact respectivă, fie prin bariere
mecanice cu caractere deosebite (cum este cazul epidermului), fie prin
pelicule de lichid cu compoziţie şi proprietăţi speciale (de tip mucus sau alte
variante de lichid protector); aceste lichide sunt produse de secreţie exocrină
care, deşi asigură un mediu de viaţă adecvat pentru celulele respective la
polul lor apical, nu sunt considerate ca parte din mediul intern. In mod
evident conţinutul lichidian din viscere cavitare şi din canale secretorii, ca şi
cel din tubii uriniferi şi din căile urinare nu face parte din mediul intern.

8.2. Rolul sângelui în susţinerea funcţiilor de nutriţie

Sângele este componenta pasivă a sistemului hemodinamic şi astfel
participă direct la funcţia circulatorie sub toate aspectele sale, inclusiv la
asigurarea unei hemodinamici corespunzătoare prin însuşi volumul de sânge
circulant (volemie). In acelaşi context, al rolului de lichid circulant, sângele
susţine celelalte funcţii de nutriţie la nivelul organismului, participând la:
- respiraţie, prin capacitatea crescută de transport pentru O2 şi CO2,
precum şi prin mecanismele ce asigură schimbul de gaze respiratorii la nivel
pulmonar şi tisular;
- digestie, prin absorbţia nutrimentelor prin peretele tubului digestiv şi
distribuţia lor în toate ţesuturile;
- excreţie, prin îndepărtarea din ţesut a produşilor finali de catabolism
şi a altor substanţe cu tendinţă de acumulare tisulară, asigurând transportul
acestora la organele specializate pentru mecanisme excretorii.
Un alt set de implicaţii fiziologice pasive ale sângelui se referă tot la
asigurarea compoziţiei adecvate a lichidului extracelular, dar nu în sensul
susţinerii directe a metabolismului celular, ci în sensul homeostaziei hidro-
electrolitice şi a celei acido-bazice (vezi cap. “Fiziologia excreţiei”) precum
şi al termoreglării (vezi cap. respectiv). Prin transportul unei varietăţi de
substanţe bioactive de la locul de secreţie (sau formare extracelulară) la
celulele ţintă2 sângele este elementul pasiv care intervine în diversele funcţii
de reglare umorală pe care asemena substanţe le îndeplinesc.

2
Sângele asigură şi accesul medicamentelor la celule (cu excepţia aplicării locale), precum
şi îndepărtarea lor, ca şi a unor substanţe străine pătrunse accidental în mediul intern.

153
 FIZIOLOGIA SANGELUI

Funcţia de apărare împotriva microorganismelor (şi a altor structuri

microscopice străine) se realizează prin prezenţa în compoziţia sângelui a
elementelor figurate specializate (leucocite) precum şi a unor proteine
specifice (anticorpi). O a doua funcţie activă, specială a sângelui este de
limitare a pierderilor de sânge (hemostază) care pot să apară prin lezarea
peretelui vascular.

8.3. Proprietăţi fizico-chimice ale sângelui

Culoarea roşie a sângelui este conferită de prezenţa hemoglobinei la
nivelul hematiilor; mai precis, de starea sa chimică. Legarea oxigenului de
hemoglobină conduce la formarea unui compus labil numit oxihemoglobină
care conferă culoarea roşu aprins a sângelui arterial. Sângele venos, unde
cantitatea de oxigen legată de hemoglobină este mică, are o culoare roşu
închis. Deci diferenţele de saturaţie în oxigen a hemo-globinei explică
diferenţele de culoare ale sângelui.
Densitatea sângelui, foarte apropiată de a apei, este determinată de
concentraţia diverselor substanţe solvite în plasmă (proteine, lipide, etc.),
precum şi de numărul elementelor figurate. Valoarea normală a acestui
parametru este de 1061 g/l la bărbaţi şi 1057 g/l la femei.
Temperatura sângelui la om variază în general între 37,70 C şi 380 C,
cu un maxim de 400 C înregistrat la nivelul hilului hepatic şi un minimum de
360 C la nivel pulmonar şi în scrot. Diferenţele de temperatură a sângelui
între sectoare stau la baza fenomenului de termoreglare prin care excesul de
căldură produs de către ţesuturile active
este transportat către periferie.
Vâscozitatea sângelui este dată în
special de numărul de elemente figurate
(fig. 77). Valoarea vâscozităţii condiţio-
nează rezistenţa periferică şi ca urmare
presiunea arterială. Cu cât vâscozitatea
este mai mare, cu atât viteza de curgere
a sângelui este mai mică, uşurând schim-
burile prin peretele capilarelor. La viteze
foarte mici interacţiunile dintre celule şi
Fig. 77. Influenţa hematocritului dintre acestea şi proteine duc la valori
asupra vâscozităţii relative a sângelui mai mari ale vâscozităţi aparente. Dacă

154
 FIZIOLOGIA SANGELUI

viteza de curgere este foarte scăzută se pot produce fenomene de agregare a

celulelor, crescând mult vâscozitatea. Valorile normale ale vâscozităţii
relative (faţă de a apei) sunt de ~1,8 pentru plasma sanguină (variabil după
compoziţia proteică) şi de ~4,6 pentru sângele integral, unde numărul de
celule are efect determinant.
pH-ul plasmei este de 7,4 cu variaţii între 7,30 şi 7,42, iar pH-ul
intracelular este cuprins între 7,0 - 7,2. Menţinerea în limite normale a pH-
ului are importanţă deosebită pentru desfăşurarea proceselor vitale, cu
menţiunea că pH-ul lichidului interstiţial poate să varieze destul de mult de
la o regiune la alta, în funcţie de particularităţile funcţionale şi de statusul
metabolic şi de oxigenare (un grad de acidifiere tranzitorie intra-celulară şi
chiar locală nu este un fenomen neobişnuit).
In condiţii normale presiunea osmotică a plasmei este determinată în
primul rând de concentraţia plasmatică a sodiului; valoarea normală a
osmolarităţii plasmatice este ~285 mOsm/l. Presiunea coloid osmotică sau
oncotică reprezintă presiunea conferită de proteinele din plasmă, în special
albumina (vezi mai jos). Valoarea normală este 25-28 mm Hg. Presiunea
osmotică şi cea coloidosmotică sunt factori importanţi ce determină
transferul de apă şi electroliţi între spaţiile lichidiene, deci factori esenţiali
pentru distribuţia apei între compartimentele hidrice ale organismului şi
pentru homeostazia hidro-electrolitică.
Volumul sanguin (volemia) este de aproximativ 70 ml/kgc, ceea ce
reprezintă la un adult normal un total de aproximativ 5 l. Volemia este cu
~10% mai mare la bărbaţi în comparaţie cu femeile. In condiţii fiziologice,
volumul de sânge circulant poate creşte în cursul efortului fizic, la
altitudine, în sarcină. Ca mecanism aceste creşteri se realizează fie prin
creşterea efectivă a volumului sanguin total, fie prin redistribuirea sângelui
între diverse sectoare. In repaus, aproximativ ½ din volumul sanguin total se
găseşte cantonat la nivelul viscerelor şi a plexurilor papilare, neparticipând
efectiv la schimburile gazoase şi constituind volumul sanguin de rezervă.

8.4. Alcătuirea generală a sângelui

Sângele este compus din celule (elemente figurate) care se găsesc într-
un mediu apos complex numit plasmă. Plasma poate fi separată din sânge
după ce acesta a fost amestecat cu un anticoagulant. Prin centrifugare
amestecul respectiv se separă în supernatant (~55%), reprezentat de plasmă,

155
 FIZIOLOGIA SANGELUI

şi sediment (~45%), reprezentat de

elementele figurate. Doar 1% din acest
volum este ocupat de leucocite şi
plachete, restul fiind ocupat de hematii
(fig. 78). Hematocritul este definit ca
raportul dintre volumul de elemente
figurate şi cel de sânge în care se găsesc.
Valorile normale ale hematocritului
variază între 42% (la femei) şi 46,5% (la
bărbaţi). Cei mai utilizaţi anticoagulanţi Fig. 78. Determinarea hematocritului
sunt heparina (complex de mucopoli-
zaharide sulfatate, care se găseşte în mod normal în plămân şi în mucoasa
intestinală, şi care inhibă enzimele ce induc coagularea) şi agenţii chelatori
de calciu, cum ar fi citratul de sodiu sau EDTA (acidul etilen-diamino-
tetraacetic). In absenţa anticoagulantului sângele coagulează, adică îşi pierde
fluiditatea. De fapt el se separă în cheag (care reţine elementele figurate) şi o
fracţie fluidă numită ser sanguin. Serul diferă de plasmă prin faptul că-i
lipseşte fibrinogenul (transformat în reţea de fibrină în ochiurile căreia se
dispun elementele figurate), protrombina şi alţi factori ai coagulării.

8.5. Compoziţia chimică a plasmei sanguine

Plasma este o soluţie apoasă în
Tab. 5: Compoziţia ionică a plasmei
care sunt dizolvate variate substanţe, Cationi (mEq/l) Anioni (mEq/l)
atât anorganice (electroliţi, tab. 5), cât Na+ = 135 - 145 Cl- = 95 – 107
+
şi organice: proteine, lipide, glucide K = 3,5 - 5 HCO3- = 22 – 26
++
H2PO4- = 2
(în special, glucoză), hormoni, produşi Ca ++= 2,2 - 2,5
Mg = 1,5 – 2 HSO4- = 1
de catabolism (uree, acid uric), etc.
Ionii cu concentraţii mari (în special cei de sodiu) determină practic
osmolaritatea plasmatică (280 - 300 mOsm/l). Constituienţii ionici menţin în
limite fiziologice pH-ul plasmatic3.
Substanţele organice prezente în plasmă sunt obişnuit clasificate în
proteine plasmatice şi substanţe neproteice (tab. 6). Plasma are o culoare
galben pai, dată de prezenţa bilirubinei. Aspectul este clar înaintea ingestiei

3
Logaritmul cu semn schimbat a concentraţiei ionilor de hidrogen

156
 FIZIOLOGIA SANGELUI

alimentare, dar devine opalescent după un prânz bogat în lipide, datorită

prezenţei trigliceridelor, sub formă de particule numite chilomicroni.
Tab. 6. Compoziţia organică a plasmei
Proteică Neproteică
Globuline 2,2 - 4 g/dl Glucoză 70 - 110 mg/dl
Haptoglobină 50 - 100 mg/dl Acid uric 4,1 – 8,5 mg/dl
Feritină 15 - 300 μg/dl Fier 50 - 150 μg/dl
Albumină 3,4 - 5 g/dl Colesterol 140 - 250 mg/dl
Transferină 250 mg/dl Uree 6 - 23 mg/dl
Ceruloplasmină 25 - 45 mg/dl Creatinină 0,7 - 1,4 mg/dl

Substanţele neproteice din plasmă

Ureea rezultă în urma transformării amoniacului (toxic) prin procesul
de dezaminare; se elimină pe cale renală; concentraţia plasmatică normală
de uree este de 0,2 - 0,4 g/l.
Acidul uric este un produs de catabolism al bazelor purinice; se
elimină pe cale renală şi intestinală; concentraţia plasmatică este 2 - 5 mg/dl.
Glucoza este un component important al plasmei sanguine; menţinerea
constantă a glicemiei (concentraţia plasmatică a glucozei) fiind rezultatul
echilibrului realizat pe de o parte, între aportul alimentar şi producere de
glucoză (glicogenoliza hepatică şi gluconeogeneză) şi consumul tisular de
glucoză (glicogenoliză). Principalul factor hipoglicemiant din organism este
reprezentat de insulină, iar glucagonul, mineralocorticoizii, hormonul de
creştere şi adrenalina exercită efecte hiperglicemiante. Concentraţia
plasmatică normală a glucozei este 0,8 - 1,1 g/l. Creşterea concentraţiei
glucozei peste valorile menţionate se numeşte hiperglicemie şi este
caracteristică diabetului zaharat. Hipoglicemia reprezintă scăderea glucozei
plasmatice sub valorile normale şi poate să apară după eforturi musculare
exagerate, post sau subnutriţie prelungită.
Corpii cetonici sunt produşi intermediari ai metabolismului glucidic
(acid acetilacetic şi acid β-oxibutiric); apar în plasmă ca urmare a
catabolismului lipidic exagerat în formele grave de diabet zaharat.
Colesterolul prezent în plasmă este exogen (provenit din alimentaţie)
sau endogen (produs la nivel hepatic din acetilcoenzima A). Concentraţia
pasmatică normală este cuprinsă între 180 – 200 mg/dl; conţinutul în
colesterol al plasmei depinde de ingestia zilnică de lipide precum şi de
concentraţia hormonilor tiroidieni şi gonadali din sânge. Colesterolul este
utilizat în principal la sinteza acidului colic, în vederea sintezei sărurilor

157
 FIZIOLOGIA SANGELUI

biliare (vezi cap. “Secreţia biliară”); o mică parte este utilizat la formarea
hormonilor corticosuprarenalieni şi gonadali.
Trigliceridele sunt principalii constituienţi ai chilomicronilor; provin
din alimentaţie sau din transformarea glucidelor şi proteinelor în acetil-CoA.
Concentraţia trigliceridelor în plasmă este 125 – 150 mg/dl.
Fosfolipidele sunt reprezentate de lecitine, cefaline şi sfingomieline;
au rol în formarea şi transportul lipoproteinelor. Concentraţia plasmatică
este de aproximativ 280 mg/dl.

8.6. Proteinele plasmatice

In plasmă sunt dizolvate diferite proteine (concentraţie totală de
aproximativ 7 g/dl). Studiul proteinelor aduce informaţii importante despre
procesele fiziologice şi patologice din organism. Distribuţia proteinelor
plasmatice se face prin schimburi între plasmă şi lichidul interstiţial.
Proteinele plasmatice nu circulă numai intravascular; mai lent, acestea
traversează peretele capilar către lichidul interstiţial şi ajung înapoi în
plasmă pe cale limfatică. In plasmă se găsesc: albumină sintetizată la nivel
hepatic, componente ale sistemului complement secretate de macrofage,
apoproteine sintetizate de către celulele intestinale, precum şi proteine
implicate în hemostază sintetizate la nivelul celulelor endoteliale. In funcţie
de dimensiuni (masa moleculară), proteinele plasmatice sunt clasificate
conform separării lor prin electroforeză (fig. 79, tab. 7)
Tab. 7. Compoziţia proteică a plasmei
proteinograma g/dl %
proteine totale 6-8 100
albumine 4,5 - 5,7 55 - 70
globuline 1,46 - 2,54 30 - 45
α1 3-7
α2 7 - 10
β 9 - 17
γ 12 - 20
Fig. 79. Electroforeza proteinelor din fibrinogen 0,2 - 0,4
serul sanguin normal (proteinograma) (raport albumine/globuline = 1,5 - 2,5)

8.6.1. Albumina plasmatică

Cea mai mare parte dintre proteinele plasmatice sunt de provenienţă
hepatică. Excepţia majoră este reprezentată de imunoglobuline, care sunt

158
 FIZIOLOGIA SANGELUI

fabricate de către limfocitele B activate4. Albumina este una din proteinele

sintetizate la nivel hepatic în cantitate mare şi special pentru a intra în
compoziţia plasmei, ea reprezentând 60% din totalul proteinelor plasmatice.
Presiunea oncotică scăzută, precum şi creşterea concentraţiei aminoacizilor
din plasmă (ca urmare a ingestiei alimentare bogată în proteine) stimulează
hepatocitele să sintetizeze albumină. In inflamaţie substanţele secretate de
monocite, în special interleukina 1, stimulează sinteza unor proteine plasma-
tice, dar este diminuată sinteza de albumină;
Albumina este distribuită 2/5 în spaţiul intravascular şi 3/5 în cel
extravascular. La un individ normal, de 70 kg, zilnic se produc 14 - 17 g de
albumină. Acţiunea biologică a albuminei este de aproximativ 19 zile;
catabolismul albuminei diferă fundamental de catabolismul altor proteine
deoarece albumina este singura proteină plasmatică care nu are structură
glicoproteică. Albumina traversează endoteliul capilar şi ajunge în spaţiul
extracelular prin transcitoză mediată de receptor. Macrofagele preiau
albumina prin pinocitoză şi este degradată lizozomal până în stadiul de
aminoacizi, care vor fi disponibili sintezei proteice în macrofage. Numai
10% din albumină se pierde prin tractul digestiv, unde este scindată
enzimatic până la stadiul de aminoacizi, care vor fi reabsorbiţi.
Albumina este principala proteină din plasmă responsabilă de
menţinerea presiunii oncotice, care guvernează trecerea apei şi a soluţiilor
difuzibile prin peretele capilarelor. Când concentraţia albuminei scade mult
sub valorile normale, se acumulează un exces de lichid extracelular în spaţii
extra-vasculare, producând edemul. Albumina asigură transportul acizilor
graşi din plasmă, al bilirubinei către fagocitele mononucleare şi către ficat,
al medicamentelor. Ea este şi transportor secundar pentru tiroxină, cortisol şi
hem, când capacitatea proteinelor lor specifice de transport este depăşită.

8.6.2. Proteine plasmatice specializate pentru transport

4
Expunerea repetată la un antigen stimulează puternic sinteza de imunoglobuline ca urmare
a cooperării dintre mai multe tipuri de limfocite (vezi cap. 5.6.).

159
 FIZIOLOGIA SANGELUI

Inafara albuminei, principala proteină transportoare, în plasmă se mai

găsesc următoarele proteine transportoare cu implicaţii funcţionale majore5:
transferina, haptoglobina, hemopexina, ceruloplasmina.
Transferina este o proteină care transportă fierul (necesar sintezei de
hemoglobină) prin plasmă până la nivelul măduvei hematogene. Fiecare
moleculă de transferină poate transporta 2 atomi de fier. Concentraţia
plasmatică de transferină este de 250 mg/dl. Transferina este distribuită în
raport de 60/40 între spaţiul extravascular şi intravascular. Timpul său de
acţiune este de 10 zile.
Haptoglobina formează complexe cu dimerii de hemoglobină. In
momentul în care hematiile îmbătrânite sunt lizate, hemoglobina este
eliberată în plasmă unde este scindată în dimeri αβ. O moleculă de
haptoglobină se combină cu doi dimeri (adică, cu echivalentul unei singure
molecule de hemoglobină). Complexul hemoglobină-haptoglobină ajunge la
ficat, străbate membrana hepatocitară şi sunt eliberaţi dimerii care sunt
distruşi de lizozomi. Deci, funcţia haptoglobinei este de a conserva fierul în
organism, transportându-l la ficat şi prevenind eliminarea lui prin urină în
procesul de excreţie a dimerilor. Concentraţia normală de haptoglobină
plasmatică este de 40-180 mg/dl.
Hemoglobina din plasmă, rezultată din eritrocitele lizate, nu este
scindată numai în dimeri ci şi în hem oxidat (methem) şi lanţuri de globină.
Hemopexina leagă methemul formând complexul methem-hemopexină care
este transportat la ficat şi catabolizat la acest nivel. Concentraţia normală de
hemopexină este 50-100 mg/dl. In condiţii de hemoliză intravasculară
accentuată se formează o mare cantitate de methem, care depăşeşte
capacitatea de legare a hemopexinei. Methemul se va lega de albumină,
formând methemalbumina (albumina funcţionează ca o proteină de stocare a
hemului circulant). Când este produsă o nouă moleculă de hemopexină,
methemalbumina îi cedează hemul pe care-l va transporta la ficat.
Ceruloplasmina este proteină care transportă cuprul. Un alt rol al
ceruloplasminei este acela de scavenger de radicali superoxid generaţi de
leucocite în procese inflamatorii. De asemenea, ceruloplasmina funcţionează
ca o peroxidază catalizând conversia fierului feros în fier feric, reacţie care

5
Informaţii conexe sunt prezentate în alte capitole: “Absorbţia fierului”, “Catabolismul
hemoglobinei”, “Pigmenţii biliari”. Anumite proteine cu mare specificitate de legare sunt
descrise în capitole referitoare la substanţele transportate (de ex. “Hormonii tiroidieni”).

160
 FIZIOLOGIA SANGELUI

are loc înainte ca transferina să preia fierul şi să-l transporte prin plasmă.
Concentraţia plasmatică este 30 mg/dl. Estrogenii reacţionează cu receptorii
steroizi de pe hepatocite şi stimulează sinteza de ceruloplasmină; nivelele
cresc în sarcină sau în tratamentul cu contraceptive orale ce conţin estrogen.

8.6.3. Proteinele de fază acută

In cazul leziunilor tisulare şi a inflamaţiilor locale are loc secreţia de
către macrofage a interleukinei 1 şi a factorului de necroză tumoral cu
inducerea unui răspuns sistemic de fază acută. In mod obişnuit acest răspuns
include febră, creşterea secreţiei unor hormoni, scăderea sintezei de
albumină şi creşterea sintezei de proteine de fază acută.
Aceste proteine sunt reprezentate de proteina C reactivă, fibrinogenul,
proteina amiloid A serică, factori hemostatici, factorul von Willebrand,
componentele C3 şi B ale complementului, haptoglobina, ceruloplasmina şi
inhibitori proteazici (inhibitorul α1 proteazic, α1-antichimotripsina, α2-
antiplasmina). Proteina C reactivă se leagă de membrana celulelor lezate,
activând calea clasică a complementului; această proteină plasmatică este
determinată în practica medicală fiind considerată un marker suplimentar în
reacţiile de apărare a organismului faţă de agresiunile bacteriene.

8.6.4. Sistemele proteolitice şi inhibitorii proteazici din plasmă

Sistemele proteolitice plasmatice sunt reprezentate de: sistemul
complement; sistemul kininic, sistemul de coagulare sanguin şi sistemul
fibrinolitic. Inhibitorii proteazici din plasma sanguină aparţin familiei de
proteine numite serpine, mai importanţi fiind α1-antitripsina şi α2-
macroglobulina.
Inhibitorul α1 proteazic (α1-antitripsina) este prezent în plasmă în
concentraţii mari (250 mg/dl); funcţia sa specifică este de a inhiba eliberarea
de elastază şi catepsină G prin stimularea neutrofilelor în răspunsul
inflamator. Funcţionează şi ca inhibitor major a două enzime implicate în
procesul de coagulare: factorul XI activat şi proteina G activată.
α2-macroglobulina este un alt inhibitor proteazic major din plasmă
(250 mg/dl). α2-macroglobulina este un inhibitor al plasminei; ea acţionează
atunci când capacitatea inhibitorului principal, inhibitorul α2-plasminic, este
depăşită. Se găseşte la suprafaţa celulelor endoteliale vasculare şi serveşte

161
 FIZIOLOGIA SANGELUI

ca protector a suprafeţei endoteliale de acţiunea enzimelor proteazice

serinice. Alţi inhibitori proteazici plasmatici sunt prezentaţi mai jos (tab. 8).

Tab. 8. Inhibitori proteazici plasmatici

Inhibitor proteazic Concentraţie plasmatică Inhibitor al
α1 antichimotripsina 50 mg/dl catepsinei G leucocitare
antitrombina III 15 mg/dl trombinei, factorului IXa, Xa
inhibitor C1 18 mg/dl kalicreinei
inhibitor α2 plasminic 7 mg/dl plasminei

8.6.5. Viteza de sedimentare a hematiilor

Determinarea ratei de sedimentare naturală a hematiilor (VSH) într-o
coloană de sânge în prezenţă de anticoagulant (citrat de sodiu 3,8%) este o
metodă care aduce informaţii asupra compoziţiei proteice a plasmei.
Eritrocitele vor sedimenta lent, părăsind plasma, care apare ca o coloană
clară deasupra lor. Se disting trei faze ce au loc în cursul sedimentării:
- faza iniţială, caracterizată prin creşterea treptată a vitezei de
sedimentare, pe măsură ce hematiile se dispun în fişicuri sau rulouri;
- faza de decantare, caracterizată prin viteza maximă de sedimentare
datorită depunerii rapide a rulourilor formate;
- faza de coborâre lentă, caracterizată prin viteza lentă de sedimentare,
pe măsură ce se depun şi hematiile neagregate.
Formarea şi dimensiunea agregatelor eritrocitare depinde de prezenţa
unor proteine plasmatice cum ar fi: fibrinogen, α2-globulinele, imuno-
globulinele. Creşterea concentraţiei plasmatice a acestor proteine determină
formarea de agregate eritrocitare mari care vor sedimenta mai repede decât
o singură hematie (deci, creşte viteza de sedimentare). Alte proteine
plasmatice, cum ar fi albumina, inhibă formarea de rulouri prin creşterea
forţei de respingere dintre hematii.
VSH variază în funcţie de sex, vârstă şi condiţia fiziologică (tab. 9).
Mai mare la femei decât la bărbaţi, Tab. 9. Viteza sedimentării hematiilor
VSH creşte suplimentar în cursul valori normale mm la 1 h mm la 2 h
menstruaţiei şi sarcinii. Patologic, bărbaţi 2-7 7-15
femei 4-9 12-17
VSH creşte în infecţii, fiind un
sarcină 35
marker important pentru evoluţia nou-născuţi 0,5
procesului inflamator. sugari 9-12

162
 FIZIOLOGIA SANGELUI

9. Hematopoeza
Toate elementele figurate provin dintr-o singură clasă de celule
primitive numite celule stem pluripotente (fig. 80). Hematopoeza are loc
încă din viaţa intrauterină, mai întâi în ficat şi splină şi apoi în măduva
hematogenă (din a 20-a săptămână a vieţii embrionare). Către sfârşitul vieţii
fetale hematopoeza se realizează predominant în măduva hematogenă şi mai
puţin la nivel hepatic şi splenic, iar după naştere elementele figurate sunt
produse numai în măduva hematogenă, cu excepţia limfocitelor, care se
maturează şi proliferează înafara măduvei hematogene (în timus şi ţesuturile
limfoide periferice). La copii, măduva hematogenă activă hematopoetic se
găseşte în oasele late (oase craniene, coaste, stern, vertebre şi pelvis),
precum şi în epifizele oaselor lungi, iar la adult în oasele late şi epifizele
proximale ale femurului şi humerusului.

Fig. 4. Hematopoeza

163
 FIZIOLOGIA SANGELUI

Eritrocitele, neutrofile, eozinofilele, monocitele şi plachetele sanguine

(trombocitele) au o viaţă limitată; o parte din aceste elemente figurate
trebuie înlocuite zilnic. In plus, măduva hematogenă trebuie să răspundă
intermitent la cererile crescute pentru producţia anumitor celule (de exemplu
granulocite în caz de infecţii sau eritrocite în caz de hemoragii).

Fig. 80. Hematopoeza

9.1. Celula stem şi celulele progenitoare

164
 FIZIOLOGIA SANGELUI

Celulele stem hematopoetice au două proprietăţi funcţionale de bază:

formarea de noi celule stem prin diviziune celulară şi capacitatea lor de
diferenţiere spre o celulă sanguină specializată matură. Tesuturile specifice
de suport din măduva hematogenă permit creşterea şi diferenţierea celulelor
stem, realizând un “micromediu hematopoetic” unde acţionează factorii de
creştere hematopoetici. Celula stem se diferenţiază, devine celulă stem
“orientată” pentru producerea de una sau mai multe linii celulare (fig. 81).
Tansformarea implică participarea factorilor inductivi extracelulari, cum ar
fi factorul de creştere hematopoetic sau moleculele de la suprafaţa celulei.
Aceştia determină în micromediul hematopoetic modificări în interiorul
celulei stem ce au drept consecinţă “orientarea” sa; probabilitatea de
diferenţiere creşte cu fiecare diviziune a celulei stem.

Fig. 81. Dezvoltarea şi maturarea elementelor figurate

SP - celule stem pluripotente
SM - celula stem mieloidă orientată
SL - celula stem limfoidă orientată
Se descriu trei tipuri de celule stem diferite funcţional: celula stem
pluripotentă; celula stem mieloidă (din care rezultă eritrocite, toate tipurile
de granulocite, monocite şi trombocite) şi celula stem limfoidă. Cu cât
procesul de “orientare” progresează, capacitatea celulelor stem de a se înnoi
diminuă până la dispariţie, transformându-se în celule progenitoare. Celulele
progenitoare au capacitatea de a da naştere la colonii de celule diferenţiate.

165
 FIZIOLOGIA SANGELUI

Aceste colonii pot conţine o linie de celule sau combinaţii de mai multe linii
celulare; se pot găsi atât în măduva hematogenă cât şi în sângele circulant.

9.2. Factorii de creştere implicaţi în hematopoeză

Factorii de creştere implicaţi în hematopoeză sunt citokinele (termen
general pentru proteinele eliberate care acţionează ca mediatori celulari)
care controlează creşterea, diferenţierea şi funcţia elementelor figurate
sanguine. Factorii de creştere sunt prezenţi în sânge şi în lichidul interstiţial
în concentraţii de 10-10 - 10-11 M; ei acţionează asupra celulelor ţintă prin
legare de receptorii de suprafaţă. Marea majoritate a factorilor de creştere
celulari au două modalităţi de acţiune: inducţia creşterii şi diferenţierii
celulelor imature şi modularea funcţiilor efectoare în celulele mature.
Majoritatea factorilor de creştere acţionează sinergic asupra celulelor
precursoare in vivo. Macrofagele au rol important în controlul hematopoezei
prin producţia de interleukină 1 (IL-1). Aceasta stimulează creşterea
limfocitelor T (care produc IL-3) şi stimulează fibroblastele, celulele
endoteliale şi celulele din micromediul medular să secrete factori de creştere
pentru fibroblaste, celule endoteliale, limfocite T şi monocite. IL-1 are efect
şi asupra celulelor mature; de exemplu, stimulează eliberarea de neutrofile
din măduva hematogenă.

9.3. Eritropoeza
Procesul de producere al hematiilor (eritropoeza) începe la făt în sacul
embrionar şi se continuă în ficat, splină şi ganglionii limfatici. Către
sfârşitul sarcinii şi după naştere procesul are loc numai în măduva
hematogenă. Eritropoeza necesită prezenţa, în micromediul medular normal,
a unei populaţii normale de celule stem hematopoetice; acestea se
diferenţiază şi se maturează sub influenţa eritropoetinei şi necesită prezenţa
vitaminei B12, acidului folic şi a fierului.

Folatul şi cobalamina
Folatul (acidul folic şi derivaţi ai săi) şi cobalamina participă la reacţii
care fac disponibilă generarea de metil necesară conversiei deoxiuridilatului
în deoximidilat în procesul de sinteză a ADN (în ADN, baza pirimidinică
tiamină, care este 5-metiluracil, înlocuieşte în molecula de ARN uracilul).

166
 FIZIOLOGIA SANGELUI

Fig. 82. Importanţa folatului şi cobalaminei pentru sinteza ADN

Reacţiile implicate sunt următoarele (fig. 82): 5,10-metilen-tetrahidro-
folatul poate fi convertit în 5-metil-tetrahidro-folat sau poate utiliza metil-
deoxi-uridilatul pentru a se oxida la dihidro-folat. Condiţiile kinetice
favorizează cea de-a doua reacţie, iar 5-metil-tetrahidro-folatul est reciclat în
tetrahidrofolat, menţinând un supliment adecvat de 5,10-metilen-tetrahidro-
folat pentru sinteza normală de deoxi-timidilat. Reciclarea este cuplată cu o
reacţie secundară, metilarea homocisteinei la metionină (catalizată de
metionin-sintază). Această reacţie necesită cobalamina ca şi coenzimă care
preia o grupare metil de pe 5-metil-tetrahidro-folat şi o transferă către
homocisteină. Moleculele de folat pot să conţină un rest glutamil terminal
(monoglutamat) sau mai multe (poliglutamat).
Acidul folic se găseşte în legume verzi, fructe, fasole, nuci, ficat.
Aportul variază în funcţie de obiceiurile alimentare şi metodele de preparare
a alimentelor. In alimente acidul folic este prezent ca poliglutamaţi, care
trebuie deconjugaţi (de conjugaze intestinale) la forma de monoglutamaţi,
pentru ca acidul folic să poată fi absorbit. Tesuturile stochează folaţi în
cantitate de 5-10 mg. Necesarul zilnic de folaţi este de 50-100 μg. Deficitul
de aport poate conduce la deficit de folat în aproximativ 3 luni.

167
 FIZIOLOGIA SANGELUI

Cobalamina se găseşte în alimente de origine animală cu conţinut

proteic bogat; necesarul zilnic este de 5-30 μg. O glicoproteină specifică
secretată de celulele parietale din mucoasa gastrică, numită factor intrinsec
Castle, are rolul de a lega cobalamina înainte de a fi absorbită prin tractul
gastro-intestinal. Absorbţia are loc în ileon ca urmare a legării factorului
intrinsec cu receptorii specifici ai marginii în perie (vezi cap. “Absorbţia
vitaminelor”). Cobalamina este transportată la ţesuturi legată de o proteină
specifică de transport numită transcobalamina II. Cobalamina se mai poate
lega şi de o proteină plasmatică secundară, transcobalamina I, care este
produsă şi la nivelul granulocitelor. La nivel tisular, cobalamina se găseşte
sub două forme, coenzimele metil-cobalamină şi adenozil-cobalamină, în
cantitate de 2-5 mg (cea mai mare parte se găseşte în ficat). Date fiind aceste
rezerve, precum şi pierderile zilnice 2-5 μg, dacă aportul este sub un minim
de ~3μg/zi, carenţa de cobalamină se instalează în decurs de câţiva ani6.

Fierul
Fierul se găseşte în hem, în hematii şi în celulele musculare; este
stocat sub formă de feritină sau hemosiderină la nivelul fagocitelor
mononucleare şi în celulele parenchimatoase hepatice. La un adult de 70 kg
se găsesc aproximativ 2,5 mg de fier în hemoglobină, aproximativ 150 mg
în mioglobină, aproximativ 15 mg la nivelul enzimelor tisulare şi
aproximativ 1 g de fier este stocat. O cantitate foarte mică de fier
(aproximativ 3 g) este prezentă în plasmă legată de transferină. La femei,
rezerva de fier este mai redusă decât a bărbaţilor datorită pierderilor prin
sângerarea menstruală şi sarcină (pierderea de fier în timpul sarcinii este de
aprox. 500 mg, de aceea trebuie suplimentat medicamentos). Zilnic, fierul se
pierde prin fecale, urină şi transpiraţie în cantitate mai mică de 1 mg. In
timpul lactaţiei se pierd 0,5 - 1 mg/zi. Spre deosebire de aceste pierderi
minore, hemoragia (sângerarea) produce pierderi substanţiale de fier. Un
gram de hemoglobină conţine 3,4 mg de fier; la un individ normal cu 15
mg/dl hemoglobină, 100 ml de sânge conţine ~ 50 mg de fier.
Fierul din carne este mai rapid absorbit decât cel din alte alimente
(ouă, grâu); este absorbit la nivelul porţiunii superioare a intestinului
subţire. Cantitatea absorbită depinde nu numai de conţinutul în fier al dietei

6
Absenţa unui aport alimentar adecvat duce uşor la forma clinică de anemie pernicioasă.
Reversibilă prin dietă sau vitaminoterapie, afecţiunea poate determina sechele neurologice.

168
 FIZIOLOGIA SANGELUI

dar şi de mecanismele reglatoare de la nivelul mucoasei intestinale. Fierul

pătrunde în enterocite şi fie traversează enterocitul şi ajunge în sânge sau
este reţinut în celulă sub formă de feritină. Când enterocitele se
descuamează, fierul se pierde, de aceea aportul de fier prin alimentaţie
trebuie să fie continuu. Zilnic, sunt necesare aproximativ 20 mg de fier
pentru fabricarea unei noi molecule de hemoglobină, pentru a înlocui
hemoglobina catabolizată în urma distrugerii eritrocitelor îmbătrânite. Acest
fier este reciclat din catabolizarea hemoglobinei, transportat înapoi în
plasmă sub formă de transferină de la fagocitele mononucleare la
normoblaştii din măduva osoasă.

Etapele eritropoezei
Formarea eritrocitelor, plecând de la celula stem pluripotentă,
parcurge următoarele etape: pronormoblast; normoblast bazofil, normoblast
policromatofil, normoblast ortocromatic, reticulocit şi eritrocit matur. Cea
mai tânără celulă a seriei eritrocitare este pronormoblastul. In măduva
hematogenă, pronormoblastul apare ca o celulă de mărime variabilă, cu
nucleu rotund ce ocupă cea mai mare parte din celulă, nucleoli coloraţi în
albastru şi citoplasmă bazofilă. In cursul maturaţiei, mai întâi dispar
nucleolii, rezultând normoblastul. Apoi dimensiunea normoblastului scade
progresiv, nucleul regresează într-o masă picnotică care în final este
expulzată, iar citoplasma îşi modifică culoarea din albastru în roz-
portocaliu. In decursul maturării creşte cantitatea de hemoglobină
sintetizată. Diviziunea celulară se opreşte la stadiul de normoblast; ultimul
stadiu de diviziune este reprezentat de reticulocit, care se găseşte şi în sânge.
Sinteza de hemoglobină necesită trei condiţii:
- cantităţi adecvate de ARNm pentru lanţurile polipeptidice de globină
care trebuie sintetizate;
- celula trebuie să sintetizeze cantităţi suficiente de protoporfirină;
- fierul trebuie să fie disponibil pentru încorporarea în protoporfirină
cu formarea hemului.
Transferina plasmatică transportă fierul la celulele eritroide în
creştere, care prezintă pe suprafaţa lor receptori membranari pentru aceasta.
Reticulocitul este o celulă nucleată, mult mai mare decât eritrocitul
adult, care prezintă tot echipamentul pentru sinteza de hemoglobină (ARN
citoplasmatic, mitocondrii, receptori de suprafaţă pentru transferină).

169
 FIZIOLOGIA SANGELUI

Reticulocitul normal se maturează în 1-2 zile la nivelul măduvei

hematogene înainte de a intra în circulaţie, timp în care are loc sinteza
continuă de hemoglobină pe măsură ce dimensiunile reticulocitului scad.

Reglarea eritropoezei
Eritropoetina este un factor major de reglare al eritropoezei. Ea este
secretată de celulele juxtaglomerulare renale care sunt extrem de sensibile la
hipoxia tisulară. Hipoxia tisulară poate avea următoarele cauze: scăderea
conţinutului sanguin de hemoglobină (anemie); o încărcare deficitară a
hemoglobinei cu oxigen la nivel pulmonar (boli pulmonare, boli congenitale
de cord, altitudine); o eliberare deficitară a oxigenului de pe hemoglobină
(în cazul concentraţiilor crescute de monoxid de carbon). Eritropoeza
normală necesită un nivel bazal de stimulare a celulelor progenitoare
eritroide prin eritropoetină. Eritropoeza poate fi estimată prin numărul de
celule nucleate din seria roşie care se observă în proba de măduvă
hematogenă. Eritropoeza efectivă (eritropoeza producătoare de celule roşii
circulante) poate fi estimată prin numărul de reticulocite circulante.

9.4. Leucopoeza
Producţia de granulocite şi monocite-macrofage
Cea mai tânără celulă a seriei granulocitare identificabilă morfologic
este mieloblastul. Acesta este o celulă mare, nucleată cu 1-5 nucleoli;
citoplasma este colorată în albastru şi nu conţine granulaţii. Până la stadiul
de celulă matură nucleul va condensa şi, în final se va segmenta; citoplasma
va prezenta trei tipuri de granulaţii: granulaţii mari, azurofile, care apar
primele şi care apoi sunt înlocuite de granulaţii specifice. Aproximativ 1/2
din granulocite sunt circulante (granulocitele tocmai eliberate din măduva
hematogenă se constituie ca granulocite circulante pentru numai câteva ore),
restul sunt aderente de peretele vascular sau cantonate la nivel tisular.
Migrarea granulocitelor spre ţesuturi depinde de concentraţia de
chemoatractanţi proces numit chemotaxie; odată ajunse în ţesuturi,
granulocitele nu se mai reîntorc în circulaţie. Durata de viaţă în sânge este
de trei ore. La nivelul măduvei hematogene granulocitele se găsesc în două
compartimente: un compartiment mitotic care conţine celule care se divid
(precursorii granulocitari suferă 4-5 diviziuni în acest compartiment) şi un
compartiment postmitotic sau de maturaţie (până la stadiul de metamielocit

170
 FIZIOLOGIA SANGELUI

şi granulocite mature) care nu mai este capabil de diviziune. Trecerea din

compartimentul postmitotic către sânge are loc în decurs de 5-6 zile.
Numărul de granulocite mature din acest compartiment este de aproximativ
3 ori mai mare decât granulocitele din sânge; astfel, măduva hematogenă
conţine o rezervă de granulocite mature pentru 3 zile disponibilă la nevoie.
Monocitele i-au naştere în măduva hematogenă din aceeaşi celulă
progenitoare cu cea a granulocitelor. Monoblaştii, promonocitele şi
monocitele reprezintă aproximativ 1-3% din celulele nucleate din măduva
hematogenă. In urma diviziunii monoblaştilor rezultă promonocitele din
care vor rezulta monocitele. Timpul de tranzit medular este de 6 zile; la
nivelul măduvei hematogene nu sunt rezerve de monocite. Monocitele sunt
eliberate din măduvă în sânge şi migrează către ţesuturi unde trăiesc
aproximativ 3 zile. Aici ele suferă diferenţieri tisulare la nivelul sistemului
mononuclear fagocitar (reticuloendotelial). Timpul de viaţă a macrofagelor
este de câteva luni.

Eozinofile, bazofile şi mastocite

Eozinofilele reprezintă în mod normal ~ 3% din celulele nucleate din
măduva hematogenă ; ele se maturează în măduva hematogenă trecând prin
stadii similare cu cele ale seriei granulocitare. IL-3 şi IL-5 stimulează direct
proliferarea şi maturarea eozinofilelor. Timpul de maturare la nivel medular
este de 5-6 zile; ele se găsesc într-un compartiment intravascular (la
marginea vasului) şi un compartiment circulant (cu o semi-viaţă de 8 ore).
Eozinofilul matur conţine un nucleu bilobat şi granule mari, distincte, de
culoare roşu-portocaliu; granulele sunt constituite dintr-un material numit
proteină bazică majoră (MBP) (cea mai puternică toxină tisulară) cu rol
important în capacitatea eozinofilelor de a distruge paraziţii precum şi cea
puternică toxină bactericidă numită proteina cationică eozinofilică (ECP). In
granulele fine eozinofilice se mai găsesc cantităţi mari de arilsulfataza B
(enzimă care hidrolizează legăturile esterice S-O) şi care pot inactiva
leucotrienele care sunt eliberate de mastocitele tisulare în cursul reacţiilor de
hipersensibilitate imediată.
Bazofilele sunt celule multilobate care conţin granule mari,
metacromatice, de culoare maro-negre. Ele sunt cele mai reduse numeric din
toate leucocitele sanguine. Bazofilele rezultă din celulele stem din măduva
hematogenă şi urmează secvenţa de maturare similară cu neutrofilele şi

171
 FIZIOLOGIA SANGELUI

eozinofilele. Citokinele reglează producţia de bazofile. Membrana

bazofilelor conţine receptori pentru fragmentul Fc a moleculelor de Ig E. In
reacţiile alergice acute, antigenul specific reacţionează cu Ig E legat de
bazofile şi acestea eliberează conţinutul granulelor în care se găsesc
mediatori chimici cum ar fi histamina.
La nivel tisular se găseşte mastocitul, care conţine granule
metacromatice (cu histamină) şi receptori membranari pentru Ig E.
Mastocitele diferă morfologic de bazofile prin nucleul lor rotund şi prin
granule care conţin heparină. Bazofilele sanguine nu sunt precursori ai
mastocitelor tisulare. Mastocitele sunt bogat reprezentate în plămâni, piele,
ţesut limfoid, stratul submucos al tractului digestiv.
Mastocitele conţin sau pot sintetiza diverşi mediatori (histamină,
prostaglandine, leucotriene, factor activator plachetar, proteaze şi alte
enzime lizozomale) ca urmare a răspunsurilor imune şi inflamatorii. Prin
activare şi degranulare după legarea antigenului pe suprafaţa lor receptoare,
mastocitele au un rol central în declanşarea reacţiilor de hipersensibilitate
imediată. De asemenea, mai participă şi la răspunsurile inflamatorii şi
reparaţia tisulară.

9.5. Trombopoeza
Plachetele derivă din celule gigante din măduva hematogenă care se
numesc megakariocite, caracterizate prin dimensiunile lor mari, nucleul
polilobat şi citoplasma abundentă. Megakariocitele rezultă dintr-o populaţie
celulară numită megakarioblaşti. Maturarea megakariocitelor este
caracterizată prin dezvoltarea granulelor şi mitocondriilor precum şi o
creştere a masei membranei celulare sub formă de tubuli şi cisterne care
comunică cu exteriorul celulei. Megakariocitele mature sunt celule
ameboidale care întind pseudopode printre celulele endoteliale care
tapetează sinusoidele medulare; pseudopodele apoi se fragmentează
formând plachete. Plachetele rămân în spaţiul intravascular, dar în orice
moment aproximativ 1/3 din ele este adunat într-un anumit loc (pulpa roşie
a splinei). Timpul de viaţă al plachetelor sanguine este de 3 zile. Când
numărul plachetelor circulante scade sub numărul normal este eliberată în
plasmă o substanţă numită trombopoetină care va interveni în maturarea
plachetară. In plus, la nivelul granulelor plachetare se găseşte TGF- β cu rol
de a inhiba creşterea coloniilor megakariocitare.

172
 FIZIOLOGIA SANGELUI

10. Hematiile (globule roşii, eritrocite)

Hematia este cea mai simplă celulă din organismul uman. Formată ca
celulă nucleată în măduva hematogenă, ea îşi pierde, în mod normal, nucleul
înainte de a ajunge în circulaţie. Intrată în circulaţie, hematia încă mai
prezintă ribozomi, mitocondrii şi aparat Golgi. Aceste organite
citoplasmatice se pierd după 1-2 zile şi
hematia va căpăta forma de disc biconcav
(fig. 83). Dimensiunile hematiei: diametru
7,8 μm; grosime 0,81 μm în porţiunea
subţire şi 2,6 μm în porţiunea groasă a
discului biconcav; suprafaţă 135 μm2.
Hematia prezintă o plasticitate remarcabilă,
fiind capabilă să treacă repetat prin capilare
(cu diametru mult mai mic decât cel al
hematiei) şi apoi să revină la forma sa
iniţială. Hematia matură poate fi văzută ca Fig. 83. Forma hematiei
o membrană celulară care conţine proteine, electroliţi şi alte componente a
sistemelor energetice. 95% din proteinele eritrocitare sunt reprezentate de
hemoglobină, restul este reprezentat de enzime din sistemul energetic cu
activitate catalitică. Hematiile au multiple funcţii dar cea mai importantă
este de transport al gazelor respiratorii (O2 şi CO2).

10.1. Membrana eritrocitară

Membrana eritrocitară, ca şi a altor celule are o structură lipo-proteică.
Lipidele membranare sunt de trei tipuri: fosfolipide, colesterol şi cantităţi
mici de glicolipide (fig. 84). Fosfolipidele au un pol hidrofil şi unul hidrofob
care formează un strat bimolecular, cu grupările hidrofile orientate către
exterior şi grupările hidrofobe orientate către interiorul stratului bipolar.
Fosfolipidele care conţin colină, fosfatidilcolină (lecitină) şi sfingomielină
sunt, în principal, localizate în interiorul bistratului; fosfolipidele conţinând
grupări amino (fosfatiletanolamina şi fosfatilserina) sunt localizate în
interiorul bistratului lipidic. Lungimea şi gradul de saturaţie a reziduurilor
de acizi graşi din fosfolipide influenţează puternic fluiditatea membranei.
Aproximativ 55% din lipidele membranare eritrocitare sunt fosfolipide şi
restul este reprezentat de colesterol care este prezent liber, sub formă
neesterificată. Colesterolul interacţionează cu fosfolipidele, dacă raportul

173
 FIZIOLOGIA SANGELUI

colesterol/fosfolipide în membrană creşte, membrana eritrocitară devine mai

rigidă. Glicolipidele membranare sunt formate dintr-o bază lipidică numite
ceramide, reprezentate de sfingozine şi acizi graşi cu lanţ lung la care sunt
ataşate molecule de hexoze.

Fig. 84. Organizarea mermbranei hematiei

Proteinele membranare sunt clasificate în două categorii: proteine

periferice şi proteine integrale. Proteinele integrale traversează bistratul
lipidic şi interacţionează cu lanţurile de glucide ale membranei. Proteinele
periferice care nu pătrund în stratul hidrofob al bistratului lipidic sunt
localizate, în principal, pe faţa citoplasmatică a membranei (fig. 84). Ele
sunt legate prin legături electrostatice sau legături de hidrogen în mijlocul
suprafeţei polare a bistratului lipidic. Electroforetic s-au descris 5 benzi de
proteine aflate în structura membranei eritrocitare: banda 5 este reprezentată
de actina eritrocitară; banda 6 este reprezentată de enzima numită
gliceralaldehida - 3 - fosfat dehidrogenaza (G3PD), benzile 1 si 2 sunt
reprezentate de două lanţuri de spectrină. De asemeni, se mai vizualizează şi
monomeri sau dimeri a două glicoproteine numite glicoforina A şi B
(proteine integrale majore). Inafară de G3PD, la nivelul membranei

174
 FIZIOLOGIA SANGELUI

eritrocitare se mai găsesc şi alte enzime: ATP-aza Na+-K+ (care menţine

concentraţii mari de K+ intracelular şi concentraţii mici de Na+ extracelular),
ATP-aza de Ca++ (care scoate calciul din celulă împotriva unui gradient de
concentraţie de 50 de ori mai mare), un transportor de glucoză spre
interiorul celulei (GLUT1), protein kinaze. Majoritatea enzimelor se găsesc
pe suprafaţa citoplasmatică a membranei: acetilcolinesteraza, glicozidaze şi
acid fosfataze cu funcţii necunoscute.

10.2. Hemoglobina
Producţia de hemoglobină este un proces complex care necesită
sinteza coordonată a diferitelor lanţuri de peptide (care constituie globina) şi
sinteza hemului. Sinteza de hemoglobină începe în măduva hematogenă, la
nivelul eritrocitelor nucleate, se continuă la un nivel redus, timp de 1-2 zile
la nivelul reticulocitelor, iar la nivelul eritrocitelor mature sinteza de
hemoglobină este sistată.

10.2.1. Hemul
Hemul (fig. 85), protoporfirina
IX feroasă, este sintetizat într-o serie
de etape care încep la nivel
mitocondrial cu condensarea glicinei
şi succinil coenzimei A cu formarea
acidului aminolevulinic (ALA).
Această reacţie este catalizată de δ -
aminolevulinat sintetaza şi necesită
prezenţa piridoxal fosfatului.
Următoarele etape au loc în
citoplasmă unde, catalizat de o
dehidrază specifică, două molecule de
Fig. 85. Structura hemului
ALA vor condensa şi vor forma
porfobilinogen. Patru molecule de porfobilinogen vor condensa pentru a
forma tetrapirol linear, care apoi va cicliza. O parte din lanţurile inelului
tetrapirolic vor fi succesiv reduse prin reacţii enzimatice suplimentare
rezultând protoporfirina IX. La nivel mitocondrial, Fe+2 este inserat în inelul
protoporfirinic, reacţie catalizată de o enzimă numită ferochelatază.
Produsul, hemul este oprit prin sinteza primei enzime a acestui proces - δ

175
 FIZIOLOGIA SANGELUI

aminolevulinat sintetaza. Astfel, sinteza hemului este reglată prin sinteza sa

proprie.

10.2.2. Proprietăţile structurale ale hemoglobinei

Molecula de hemoglobină este un tetramer cu greutate moleculară de
64400 Da. Prezintă două perechi de lanţuri polipeptidice care au o
izomerizare conformaţională cu oxigenarea. Hemoglobina A (95% din
hemoglobina adultului uman) conţine două lanţuri α şi două lanţuri β.
Hemoglobina fetală umană (Hb F) conţine două lanţuri α şi două lanţuri γ,
care diferă de lanţurile β prin secvenţa şi numărul de aminoacizi.
Hemoglobina A2 se întâlneşte la 2-3 % din hemoglobina adultului; este
compusă din două lanţuri α şi două lanţuri δ (lanţurile δ diferă prin 10
aminoacizi faţă de lanţurile β). Mecanismul prin care are loc transformarea
Hb F în Hb A nu este cunoscut; pare să fie corelat cu maturitatea fetală şi
are loc la scurt timp după naştere.
Lanţurile individuale de hemoglobină (α, β şi γ) au proprietatea de a
lega oxigenul (similar cu lanţul unic din mioglobină). Proprietăţile
funcţionale ale hemoglobinei care îi permit să funcţioneze ca o proteină
transportoare de oxigen necesită ca această proteină să fie asamblată sub
formă de tetramer de lanţuri neidentice (α cu β sau δ cu γ). Hemoglobinele
normale astfel formate (A, A2 şi F) diferă puţin în ceea ce priveşte
proprietăţile lor funcţionale prin aceea că Hb F are o capacitate mai mică de
a lega fosfaţii organici. Defecte în sinteza lanţurilor polipeptidice specifice
apar clinic sub forma unor afecţiuni numite talasemii.

10.2.3. Proprietăţile funcţionale ale hemoglobinei

Concentraţia hemoglobinei la nivel eritrocitar este de 32 g/dl. In
eritrocit, hemoglobina transportă eficient oxigenul fără a exercita un efect
osmotic aşa cum fac proteinele plasmatice. Proprietatea hemoglobinei de
transportor de oxigen se explică în primul rând prin afinitatea mare a
hemoglobinei pentru oxigen, astfel încât aceasta devine pe deplin saturată cu
oxigen în plămâni.
In al doilea rând legarea iniţială a oxigenului de hemoglobină
facilitează legările ulterioare. Această caracteristică a legării de
hemoglobină se numeşte interacţiunea hem-hem (legarea oxigenului de un
hem afectează proprietăţile de legare ale altor molecule de hem).

176
 FIZIOLOGIA SANGELUI

Modificarea afinităţii de legare a oxigenului de hemoglobină cu oxigenarea

determină o curbă sigmoidă (vezi cap. ap. respirator) unde gradul de
oxigenare sau procentul de saturare a hemoglobinei cu oxigenul este în
funcţie de presiunea parţială a oxigenului (pO2) şi se numeşte curba de
disociere a oxigenului de hemoglobină (vezi cap. “Fiziologia Respiraţiei”);
In sfârşit, afinitatea hemoglobinei pentru oxigen se modifică în funcţie
de pH-ul intracelular. Această proprietate a hemoglobinei a fost descrisă
pentru prima dată de Bohr în 1904. Din capilarele tisulare, bioxidul de
carbon trece în plasmă şi se leagă şi la nivelul eritrocitelor. Eritrocitele
conţin anhidraza carbonică care transformă rapid bioxidul de carbon în acid
carbonic, un acid slab care disociază în H+ şi HCO3-, scăzând pH-ul
intracelular. Această creştere a concentraţiei de H+ scade afinitatea
oxigenului pentru hemoglobină (efect Bohr) şi facilitează descărcarea
oxigenului la ţesuturi. Deoxihemoglobina leagă H+ eliberaţi de acidul
carbonic. Creşterea concentraţiei ionilor HCO3- determină difuzia acestora
înafara eritrocitelor şi sunt înlocuiţi cu clorul. La nivel pulmonar procesul
este invers; bioxidul de carbon este pierdut de către sânge, pH-ul creşte şi
are loc şi creşterea afinităţii hemoglobinei pentru oxigen.
Principalii modulatori al afinităţii oxigenului pentru molecula de
hemoglobină este concentraţia ionilor de hidrogen (efect Bohr), temperatura,
fosfatul organic (2,3 DPG-ATP) şi cel prezent în eritrocite (legat de
magneziu). Creşterea temperaturii determină scăderea afinităţii oxigenului
pentru molecula de hemoglobină. La nivel eritrocitar, 2,3 DPG se găseşte la
o concentraţie echimolară cu hemoglobina (5mM); ea modifică afinitatea
pentru oxigen prin două mecanisme: prin legarea la deoxihemoglobină şi
prin efectul său asupra pH-ului intracelular (2,3 DPG este un anion puternic,
impermeant care scade pH-ul intracelular).

10.2.4. Methemoglobina
Fierul din structura hemului normal este în formă feroasă, în timpul
legării reversibile a oxigenului fierul rămâne în stare feroasă. Când fierul
feros din hem este oxidat la fier feric are loc formarea methemoglobinei care
nu este capabilă prea mult timp să reacţioneze cu oxigenul. In soluţii acide,
locul de legare a oxigenului este ocupat de apă, iar în soluţii alcaline este
ocupat de grupări hidroxil. Methemoglobinemia apare în următoarele
circumstanţe:

177
 FIZIOLOGIA SANGELUI

- după expunerea hematiilor la substanţe toxice cum ar fi nitriţi,

coloranţi anilinici şi unele droguri oxidante;
- la heterozigoţi (statusul homozigot este letal), varianta M de
hemoglobină în care substituirea aminoacizilor afectează hemul, produce
oxidarea fierului;
- la homozigoţii cu deficienţa reductazei NADH dependentă.
Nivele de methemoglobină între 10-25% determină cianoză care, în
mod obişnuit necesită tratament. La nivel de 35% pacienţii prezintă dispnee
şi cefalee, nivelele de 70% sunt letale. Toxicitatea methemoglobinei este
dată nu numai de incapacitatea sa de a transporta oxigenul ci şi de efectele
sale privind echilibrul oxigenului în tetramerii de hemoglobină.

10.2.5. Carboxihemoglobina
Monoxidul de carbon (CO), ca şi oxigenul, se leagă de fierul din hem,
dar afinitatea hemoglobinei pentru CO este de 200 ori mai mare decât pentru
oxigen; CO interferă cu transportul de oxigen pe următoarele două căi:
CO poate ocupa fierul din toate moleculele de hem ale tetramerului şi
astfel acesta nu mai poate lega oxigen. Simptomele toxicităţii cu CO apare
la un nivel de 5-10% carboxihemoglobină; la 40% apare pierderea
cunostinţei până la moarte.
Afinitatea mare a CO pentru hemoglobină se datorează ratei reduse de
disociere a CO de hem. Timpul de înjumătăţire a dispariţiei CO la un
individ cu funcţie ventilatorie normală este de aproximativ 4 ore;
administrarea de oxigen pur poate scurta timpul de înjumătăţire la 1 oră.

10.3. Distrugerea eritrocitelor

Imbătrânirea normală şi moartea eritrocitelor este în funcţie de vârsta
lor; modificările moleculare care stau la baza îmbătrânirii eritrocitare
probabil determină alterări ale membranei eritrocitare. Fagocitele
mononucleare din splină, ficat şi măduvă recunosc şi îndepărtează hematiile
îmbătrânite. Hemoglobina, alte proteine şi lipidele membranare fagocitate
sunt catabolizate în interiorul fagocitelor mononucleare. Hemul este disociat
de globină şi este oxidat (într-o reacţie catalizată de enzime microsomale de
tip hem-oxidaz cu ruperea structurii inelare a porfirinei şi eliberarea de fier).
De aici fierul este preluat de transferină şi este transportat înapoi în
normoblaşti pentru încorporarea într-o nouă moleculă de hemoglobină.

178
 FIZIOLOGIA SANGELUI

Ruperea nucleului porfirinic duce la eliberarea unei molecule de oxid

de carbon, care este eliminat prin plămâni. Molecula de biliverdină este
redusă în bilirubină şi transportată prin plasmă, legată de albumină, pentru a
fi excretată prin ficat. Aproximativ 3% din lipidele membranei eritrocitare
se constituie ca glicolipide numite globoside care conţin lanţuri scurte de
carbohidraţi. Degradarea globosidelor constă în clivarea moleculelor de
glucide din lanţul de glucide.

10.4. Constante eritrocitare

O clasă importantă de analize hematologice se referă la capacitatea
sângelui de a transporta oxigen. Parametrii respectivi sunt numiţi, impropriu
dar în mod curent, constante eritrocitare. Parametrii de bază din această
categorie, care se determină direct, sunt hematocritul, numărul de hematii
(dintr-un mm3 de sânge) şi, cel mai important, hemoglobina (concentraţia
hemoglobinei, exprimată în grame pe decilitru de sânge). Pe baza acestora
se calculează un număr de parametri derivaţi, utili pentru evaluarea
aprofundată a capacităţii sângelui de a transporta oxigen şi în consecinţă ca
elemente de analiză de laborator pentru clasificarea anemiilor şi încadrarea
diagnostică a unei anemii.

Valoarea globulară (indice de culoare) este un indice relativ care

permite aprecierea încărcării procentuale cu hemoglobină a sângelui de
cercetat în funcţie de numărul de eritrocite. Se calculează după relaţia:
Val. Globulară = concentraţia Hb / Nr. hematii
Valori normale = 0,85 – 1,15
Scăderea sub 0,85 se numeşte hipocromie (încărcare insuficientă cu
hemoglobină a hematiilor), iar creşterea peste 1,15 se numeşte hipercromie
(nu exprimă o situaţie reală deoarece hematiile nu se pot încărca cu
hemoglobină peste 34%).

Volumul eritrocitar mediu se calculează astfel:

VEM = valoarea hematocritului x 10/număr hematii
Valori normale: 82 - 92 μ3 (normocite).
Pentru valori de 110 - 140 μ3 celulele se numesc macrocite (până la
megalocite), iar pentru valori de 50 - 70 μ3 se numesc microcite

179
 FIZIOLOGIA SANGELUI

Conţinutul eritrocitar mediu în hemoglobină reprezintă cantitatea de

hemoglobină conţinută într-un eritrocit. Se calculează astfel:
HEM = cantitatea de hemoglobină /numărul de hematii x 10-6
Valori normale = 26 – 31 µg
Valori crescute apar la macrocite, iar valori scăzute apar la microcite.

Concentraţia eritrocitară medie de hemoglobină reprezintă procentul

din volumul eritrocitar ocupat de hemoglobină. Se calculează după formula:
CHEM = 15 x 100/45
Valorile normale sunt cuprinse între 32% şi 34%.

10.5. Grupele sanguine

Membrana hematiilor (vezi cap. 10.1) prezintă pe suprafaţa sa
antigene specifice numite aglutinogene. Cele mai importante şi cele mai
cunoscute sunt aglutinogenele A şi B; în funcţie de prezenţa acestor
aglutinogene se descriu 4 grupe sanguine (0, A, B şi AB). Inafara acestor
antigene mai sunt câteva sute de antigene slabe; sunt utile pentru stabilirea
paternităţii. Antigenele A şi B se găsesc şi în alte ţesuturi (înafară de sânge):
glanda salivară, pancreas, rinichi, ficat, plămân, testicul, lichid amniotic.
Din punct de vedere structural, aglutinogenele A şi B sunt glicoproteine care
se deosebesc între ele printr-un singur reziduu glucidic. Anticorpii (de clasă
IgM) împotriva aglutinogenelor se numesc aglutinine şi se găsesc în plasmă.
Ei pot fi naturali (moşteniţi) sau pot fi produşi prin expunerea hematiilor la
un alt tip sanguin (prin transfuzie sau în cursul sarcinii). Aglutininele
împotriva aglutinogenelor A şi B sunt moştenite. Astfel, persoanele cu
grupa sanguină A (care prezintă aglutinogene A pe hematii) vor avea
întotdeauna un titru ridicat de anticorpi împotriva aglutinogenului B numite
aglutinine anti-B sau β. Persoanele cu grupa sanguină B vor avea un titru
ridicat de aglutinine anti-A sau α. In sfârşit, persoanele cu grupa sanguină 0
prezintă aglutinine anti-A şi anti-B, iar cei cu grupa sanguină AB nu
prezintă aglutinine. Determinarea grupei de sânge se realizează prin
amestecarea hematiilor unui individ cu antiserul corespunzător pe o lamă de
sticlă şi se observă dacă are loc sau nu aglutinarea.
Aglutininele din plasmă sunt γ-globuline (IgG şi IgM) şi fabricarea lor
este determinată de pătrunderea în organism a unor cantităţi mici de
antigene de grup A şi B odată cu alimentele, bacteriile etc; aceste substanţe

180
 FIZIOLOGIA SANGELUI

iniţiază dezvoltarea aglutininelor anti-A şi anti-B. Unele persoane cu

aglutinogen A pe hematii mai prezintă un aglutinogen suplimentar numit
aglutinogenul A1; din acest motiv grupa sanguină A este subîmpărţită în
subtipul A1 (sunt prezente ambele aglutinogene A) şi subtipul A2 (este
prezent numai un aglutinogen A). Prezenţa acestui aglutinogen suplimentar
a determinat descrierea a 6 grupe sanguine în sistemul AB0: 0, B, A1, A2,
A1B şi A2B (tab. 10). Dintre toate grupele sanguine, grupele 0 şi A sunt cele
mai frecvente şi sunt la aproximativ 85% din populaţia Europei.
Antigenele A1, A2 şi B se transmit mendelean; aceste antigene fiind
dominante. De exemplu, un individ cu grupa sanguină B poate moşteni
antigenul B de la fiecare părinte sau un antigen B de la un părinte şi 0 de la
celălat părinte; astfel, persoana a cărui fenotip este B poate avea genotipul
BB (homozigot) sau genotipul B0 (heterozigot). Când grupa sanguină a
părinţilor este cunoscută se poate estima genotipul copilului. Când ambii
părinţi au grupa sanguină B, genotipul copilului poate fi BB (un antigen B
de la fiecare părinte), B0 (un antigen B de la un părinte şi 0 de la celălalt
părinte heterozigot) sau 00 (un antigen 0 de la fiecare părinte heterozigot).
De asemenea, când grupa sanguină a mamei şi a copilului sunt
cunoscute se poate preciza grupa sanguină a tatălui (test de paternitate
folosit în medicina legală). Imediat după naştere cantitatea de aglutinine din
plasmă este aproape zero. Intre 2-8 luni de viaţă extrauterină încep să se
producă aglutininele (aglutinine anti-A când aglutinogenele de tip A nu sunt
prezente pe hematii şi aglutinine anti-B când aglutinogenele de tip B nu sunt
prezente pe hematii). Titrul maxim se întâlneşte la vârsta de 8-10 ani şi
scade gradat către sfârşitul vieţii.
Tab. 10. Grupele sanguine din sistemul AB0
Grupa sanguină Aglutinine (plasmă) Aglutinogene (hematii)
0 Anti-A şi Anti-B -
A1 Anti-B A1B, A2B
A2 Anti-B A1B, A2B
B Anti-A B
A1B - A1, A1B, A2, A2B
A2B - A1, A1B, A2, A2B

10.5.1. Compatibilitatea transfuzională

Inainte de a efectua o transfuzie de sânge este necesar să se determine
grupa sanguină a primitorului şi să se stabilească dacă sângele donatorului

181
 FIZIOLOGIA SANGELUI

se “potriveşte” cu cel al primitorului. Această potrivire poartă numele de

compatibilitate sanguină (transfuzională).
Hematiile din grupul 0 nu au aglutinogene şi nu vor reacţiona cu serul
anti-A sau anti-B. Hematiile din grupul A au aglutinogene A şi vor aglutina
cu serul anti-A. Tipul B de sânge are
aglutinogene B şi va aglutina cu serul anti- Tab. 11. Grupele sanguine AB0
B. Tipul AB de sânge are aglutinogene A Grupa Ser anti-A Ser anti-B
0 - -
şi B şi aglutinează cu ambele seruri. A + -
Stabilirea grupei sanguine se bazează pe B - +
prezenţa (+) sau absenţa (-) aglutinării la AB + +
contactul cu serurile hemotest (tab. 11).
Reacţiile transfuzionale apar când este transfuzată o cantitate de sânge
incompatibil. Cu alte cuvinte, când în plasma primitorului se găsesc
aglutinine împotriva hematiilor donatorului are loc aglutinarea hematiilor şi
hemoliza acestora. Hemoglobina de pe hematiile hemolizate va fi eliberată
în plasmă. Severitatea reacţiei transfuzionale poate varia de la o creştere
minoră asimptomatică a nivelului de bilirubină din plasmă până la icter
sever cu afectare tubulară renală însoţită de anurie şi moarte.
Persoanele cu grupa sanguină AB sunt considerate ”primitori
universali” deoarece ei nu prezintă aglutinine circulante şi pot primi sânge
(maximum 500 ml) de la orice grup sanguin fără a dezvolta o reacţie
transfuzională de incompatibilitate sanguină. Persoanele cu grupa sanguină
0 sunt considerate “donatori universali” deoarece ei nu prezintă aglutinine.
Totuşi acest lucru nu înseamnă că poate fi transfuzată o cantitate mare de
sânge fără a determina producerea reacţiilor transfuzionale de
incompatibilitate sanguină deoarece există posibilitatea producerii unor
astfel de reacţii de subtipurile de grupe sanguine înafară de cele din sistemul
AB0. Pentru a testa compatibilitatea sanguină, o picătură din sângele
primitorului se amestecă cu o picătură din sângele donatorului şi se observă
dacă apare aglutinarea.
Se transfuzează sânge izogrup şi izoRh în orice cantitate are nevoie
primitorul. In situaţia când nu avem la dispoziţie sânge izogrup şi izoRh se
foloseşte sânge din grupe compatibile cu condiţia ca volumul transfuzat să
fie sub 10% din volumul total sanguin al pacientului (maximum 500 ml).

182
 FIZIOLOGIA SANGELUI

10.5.2. Factorul Rh
Ca şi sistemul AB0, sistemul Rh prezintă o importanţă clinică majoră.
Factorul Rh, numit după maimuţa Rhesus deoarece a fost pentru prima dată
studiat pe sângele acestui animal, este un sistem compus din mai mulţi
antigeni. Pe hematiile umane se găsesc trei antigene Rh (C, D şi E);
antigenul D este cel mai important; numele de Rh pozitiv înseamnă că
persoana respectivă prezintă aglutinogenul D pe hematii (85% din
populaţie), iar Rh negativ sunt persoanele care nu au acest antigen (15% din
populaţie). Transmiterea antigenului D se face dominant astfel încât
genotipurile Dd sau DD vor determina Rh pozitiv.
Un primitor Rh negativ poate prezenta un răspuns imun împotriva
unui sânge Rh pozitiv transfuzat; dar, spre deosebire de aglutininele din
sistemul AB0, în plasma persoanelor Rh negative nu se găsesc anticorpi
anti-Rh. Aşadar, la un prim contact cu sânge Rh pozitiv nu are loc
aglutinarea hematiilor primitorului, dar această expunere sensibilizează
sistemul imun la antigenul Rh şi la o nouă transfuzie cu sânge Rh pozitiv
apare aglutinare şi hemoliză. Sensibilizarea Rh are loc şi când mama Rh
negativă dă naştere unui copil Rh pozitiv (factorul Rh se transmite de la
tată). Eritrocitele fetale, separate în mod normal de circulaţia maternă prin
placentă, pot intra în circulaţia maternă în timpul în timpul naşterii când
placenta este îndepărtată de pe peretele uterin. Aceasta va determina o
producţie crescută de anticorpi anti-Rh de către mamă şi la o nouă sarcină
aceşti anticorpi (de clasă Ig G) trec în circulaţia fetală determinând hemoliza
hematiilor fetale, care stă la baza bolii hemolitice a nou-născutului (eritro-
blastoza fetală). Dacă hemoliza e severă copilul poate muri in utero sau
poate dezvolta anemie, icter sever şi edem cerebral (hidrops fetal).
Boala hemolitică a nou-născutului apare la aproximativ 17% din feţii
Rh pozitivi născuţi de mame Rh negative care au mai avut sarcini
anterioare. Acest fenomen poate fi prevenit prin administrarea de anticorpi
anti-D sub formă de globulină umană imediat după naştere. Hematiile D
pozitive circulante sunt “învelite” cu anticorpi exogeni şi sunt distruse
înainte ca ele să poată stimula sistemul imun matern. Această imunizare
pasivă temporară (conferită de Ig G injectate) nu este dăunătoare pentru
mamă şi va preveni formarea de anticorpi activi la mamă.

183
 FIZIOLOGIA SANGELUI

11. Leucocitele (globulele albe)

Sângele conţine aproximativ 4000 - 8000 leucocite/mmc. In funcţie de
aspectul histologic se pot deosebi 5 tipuri principale de leucocite împărţite
în două grupuri morfologice. Granulocitele polimorfonucleare au un nucleu
neregulat, multilobat şi o mare densitate de granulaţii în citoplasmă; din
acestă categorie fac parte neutrofilele (40 - 75%), eozinofilele (1 - 6%) şi
bazofilele (sub 1%). Agranulocitele sunt lipsite de granulaţii şi prezintă un
nucleu mare, regulat; din acestă categorie fac parte limfocitele (20 - 45%) şi
monocitele (2 - 10 %). Aspectele descrise aici pot fi observate în fig. 80.

11.1. Neutrofilele
Neutrofilele sunt celule care prezintă o citoplasmă de culoare7 roz
“neutru”, granulaţii roşii şi un nucleu cu 2 - 5 lobi. O parte din neutrofilele
circulante prezintă un nucleu nelobat şi sunt descrise ca fiind celule tinere.
Granulaţiile neutrofilelor pot fi primare, care conţin diverse enzime printre
care lizozim (digeră peretele bacterian) şi peroxidază (cu rol reducător al
apei oxigenate) şi granulaţii secundare sau granulaţii specifice care, pe lângă
enzimele prezente în granulaţiile primare mai conţin lactoferină, substanţe
bactericide cationice şi proteine care leagă vitamina B12. Toate aceste
substanţe proteice din componenţa granulaţiilor neutrofilelor interferă cu
metabolismul bacterian având drept consecinţă distrugerea bacteriilor. La
~12 ore de la producerea lor de către măduva hematogenă, neutrofilele
migrează în ţesuturile extravasculare unde trăiesc 4 - 5 zile. Ele sunt atrase
la locul leziunii extravasculare de agenţii chemotactici; aceşti agenţi
chemotactici sunt eliberaţi de către microorganisme, ţesuturi lezate,
macrofage şi chiar de către granulocitele prezente deja la locul leziunii.
Fenomenele de bază implicate în funcţia neutrofilelor în cadrul sistemului
de apărare împotriva micro-organismelor (diapedeza, fagocitoza) sunt
detaliate mai jos (cap. 12).

11.2. Eozinofilele
Aceste celule au cel mai adesea nucleul bilobat, citoplasma lor conţine
granulaţii mari de culoare roşu strălucitor. După ce sunt eliberate în
circulaţie, eozinofilele migrează în ~30 minute în ţesuturile extravasculare

7
Descrierile de culoare din acest capitol se referă strict la apectul dat de coloraţia standard
hematoxilină-eozină

184
 FIZIOLOGIA SANGELUI

unde supravieţuiesc câteva săptămâni. Ca şi neutrofilele, eozinofilele sunt

celule mobile; mişcarea lor este direcţionată de agenţii chemotactici.
Eozinofilele sunt fagocite; ele distrug microorganismele prin mecanisme
oxidative asemănătoare cu cele descrise la neutrofile. Creşterea numărului
de eozinofile (eozinofilie) în sângele periferic este caracteristică infestărilor
parazitare. Eozinofilele sunt incapabile să ingere paraziţii, iar mecanismul
prin care ele acţionează este exercitarea de efecte citotoxice. De asemenea,
eozinofilia se mai întâlneşte şi la pacienţii alergici sau cu hipersensibilitate
cum ar fi astmul, unde expunerea la antigene endogene sau exogene
declanşează reacţia imunologică imediată mediată prin eliberarea de
leucotriene şi de factor activator plachetar.

11.3. Bazofilele
Bazofilele sunt celule cu nucleu polilobat, iar în citoplasmă prezintă
granulaţii de culoare albastră. Ca şi neutrofilele şi eozinofilele, bazofilele
sunt celule mobile cu proprietăţi fagocitare. Ele migrează în ţesuturile
extravasculare unde sunt stimulate de complexele antigenice. Aceste
complexe reacţionează cu receptorii specifici pentru IgG de pe suprafaţa
bazofilelor determinând eliberarea din granulaţiile lor specifice a
mediatorului chimic (histamina). Histamina este răspunzătoare de apariţia
unui răspuns anafilactic sistemic puternic sau de apariţia unei vasodilataţii
locale şi creşterea permeabilităţii vasculare (edemul local).

11.4. Monocitele
Monocitele sunt cele mai mari leucocite (diametrul lor este de 15 – 20
μm). Ele prezintă un nucleu reniform şi granulaţii citoplasmatice fine de
culoare roz. Monocitele sunt eliberate în circulaţie din măduva hematogenă
atunci când sunt mature şi apoi migrează în ţesuturi (ficat, splină, noduli
limfatici, plămân) unde pot sta zile sau chiar ani, intrând în componenţa
sistemului reticulo-endotelial. Altfel spus, macrofagele fac parte dintr-un
ansamblu circulant denumit complex monocite-macrofage; celulele acestui
complex prezintă particularităţi în funcţie de ţesutul în care ajung şi
acţionează. Monocitele sunt celule mobile; ele putând fagocita micro-
organisme, celule lezate sau moarte precum şi proteine denaturate.
Monocitele mai participă şi la elaborarea răspunsurilor imune prin ingerarea
antigenelor şi sunt stimulate să secrete IL-1 care declanşează proliferarea şi

185
 FIZIOLOGIA SANGELUI

maturarea limfocitelor T. Alte roluri ale monocitelor: eliberarea de

tromboplastină tisulară, de activator al plasminogenului, de enzime
proteolitice etc. Funcţiile macrofagelor includ: procesarea antigenului şi
modularea activităţii limfocitelor în răspunsul imun; fagocitarea diverselor
microorganisme, celule şi ţesututuri moarte; curăţirea sângelui8 de proteine
denaturate, celule bătrâne, microbi. Macrofagele active secretă citokine
multifuncţionale (IL-1 şi factorul de necroză tumoral) cu rol important atât
în răspunsul general al organismului împotriva agenţilor infectioşi cât şi în
reglarea hematopoezei.

11.5. Limfocitele
Limfocitele reprezintă un grup heterogen de celule care au nuclei
mari, iar citoplasma este lipsită de granulaţii. Limfocitele B sunt
recunoscute prin prezenţa imunoglobulinelor de pe suprafaţa lor; prin
stimulare cu antigen ele sunt transformate în plasmocite care sintetizează şi
secretă anticorpi specifici (imunoglobuline). Limfocitele T pot fi identificate
deoarece au pe suprafaţa lor receptori pentru eritrocitele de oaie. Ele
participă la răspunsurile imune mediate celular şi nu depind de prezenţa
anticorpilor circulanţi. Limfocitele T helper sau celulele supresoare,
stimulează sau inhibă transformarea limfocitelor B în celule producătoare de
anticorpi. Limfocitele citotoxice produc liza celulară când sunt sensibilizate
de antigenele de pe suprafaţa celulelor participând la fenomenele de rejet a
grefei tisulare incompatibile cu cele ale gazdei. Limfocitele killer sunt
capabile să distrugă diverse celule tumorale sau celule infectate viral. Sunt
celule asemănătoare limfocitelor cu granulaţii în citoplasmă. Mecanismul nu
este specific vreunui virus particular sau unui anumit tip de tumoră;
expunerea antigenică anterioară nu este necesară.

12. Ansamblul reacţiilor de apărare

Apărarea imună a organismului este subîmpărţită clasic în: apărare
nespecifică (înăscută) şi apărare specifică (dobândită). Apărarea nespecifică
cuprinde mecanismele de apărare care acţionează împotriva oricăror celule
străine; este înăscută deoarece nu depinde de expunerea anterioară a
organismului la antigenul respectiv. Procesele imune nespecifice includ:

8
macrofagele asociate cu capilarele sinusoide din ficat, splină şi măduva hematogenă

186
 FIZIOLOGIA SANGELUI

barierele fizice (pielea, epiteliul care căptuşeste tractul gastro-intestinal,

genito-urinar şi respirator), inflamaţia (inclusiv fenomene de diapedeză şi
fagocitoză), activarea sistemului complement şi activitatea celulelor nativ
citotoxice (NK = natural killer).

12.1. Inflamaţia
Urmare a prezenţei ţesuturilor distruse, inflamaţia reprezintă un
ansamblu de răspunsuri celulare şi vasculare care au drept scop accelerarea
distrucţiei celulare şi îndepărtarea micro-organismelor răspunzătoare de
acest fenomen.
O primă etapă a procesului inflamator este migrarea macrofagelor
tisulare adiacente, a neutrofilelor şi a monocitelor la locul invaziei
bacteriene ca urmare a substanţelor eliberate de ţesuturile lezate şi celulele
infectate (chemotaxine).
Neutrofilele şi monocitele
se dispun pe un singur rând
lângă endoteliul capilar din
zona afectată (marginalizare), şi
apoi trec prin peretele capilar
(diapedeză) prin mişcări ami-
boidale, ajungând la locul
invaziei bacteriene (fig. 86).
Acest proces de concentrare a
leucocitelor în ţesutul inflamat
este accelerat de creşterea
debitului sanguin prin vaso-
Fig. 86. Marginaţia şi diapedeza
dilataţie locală.
Modificările vasculare apar ca urmare a producerii de substanţe
vasodilatatoare de către ţesuturile lezate (kinine, amine, prostaglandine).
Kininele activează cascada enzimelor proteolitice cunoscute ca sistemul
kinină-kalicreină cu producere de kinine vasoactive, în special bradikinină.
Bazofilele şi celulele mastocitare eliberează vasodilatotori cum ar fi
serotonina, histamina precum şi un anticoagulant (histamina). Prosta-
glandinele amplifică reacţiile inflamatorii. In inflamaţia acută sosesc la locul
inflamaţiei întâi granulocitele şi apoi macrofagele.

187
 FIZIOLOGIA SANGELUI

Macrofagele provin în principal din monocitele sanguine atrase de

chemoatractanţii din zonele inflamate şi sunt reţinute la locul inflamat prin
mecanisme care produc aderarea celulară la suprafeţe şi diferenţiere. Acest
proces implică creşterea suprafeţei celulare prin fenomenul numit
împrăştiere. Imprăştierea rezultă din reacţii ale suprafeţei monocitare în care
sunt implicate două componente ale sistemului complement (factorii B şi
C5) precum şi plasmina.
Al doilea mecanism pentru aderare şi reţinerea macrofagelor la locul
inflamat implică legarea monocitelor-macrofagelor de suprafeţele celulare
printr-o proteină numită fibronectină. Legarea de fibronectină creşte
activitatea receptorilor de suprafaţă ai monocitelor-macrofagelor implicaţi în
fagocitoză şi induce secreţia de proteaze şi de activator al plasminogenului
necesar pentru funcţia de scavenger a macrofagelor.
In aria de inflamaţie se poate forma o celulă multinucleată, gigantă -
stadiul terminal al dezvoltării monocitelor-macrofagelor - prin fuziunea
aparentă a mai multor macrofage. Celulele gigantice multinucletate au un
rol deosebit în procesul inflamator şi constituie granulomul, unde
limfocitele T, plasmocitele şi monocitele sunt organizate într-o relaţie
spaţială cu celulele gigantice multinucleate. Interferonul (secretat de
limfocitele T) intervine în formarea celulelor gigantice multinucleate din
structura granulomului. Aceste celule au proprietăţi fagocitare.
Răspunsul inflamator are efecte locale şi sistemice caracteristice
locului inflamaţiei precum şi tipului de infecţie. Local, se produc
următoarele modificări: roşeaţă şi creşterea temperaturii locale prin creştere
de flux sanguin; edem local ca urmare a creşterii permeabilităţii capilare ce
permite lichidelor să treacă în ţesuturi; eliberarea unor substanţe din
ţesuturile lezate, având ca rezultat stimularea receptorilor pentru durere.
Proteinele plasmatice şi factorii de coagulare contribuie la formarea reţelei
de fibrină care va constitui o barieră împotriva împrăştierii infecţiei.
Reacţiile sistemice ca urmare a infecţiei includ următoarele aspecte.
Temperatura corpului poate creşte ca rezultat al resetării hipotalamice. Febra
(pirexia) va determina creşterea activităţii fagocitelor; ea este declanşată de
producerea de pirogeni exogeni (de către bacterii) şi endogeni (de către
fagocite). Creşterea numărului de leucocite în sânge (leucocitoză), pe seama
neutrofilelor (neutrofilie). Aceasta reflectă atât mobilizarea rapidă a

188
 FIZIOLOGIA SANGELUI

neutrofilelor prezente deja în măduva hematogenă precum şi o creştere a

ratei de producere a măduvei hematogene.

12.2. Fagocitoza
Rolul major al neutrofilelor este de apărare (nespecifică) împotriva
infecţiilor prin înglobarea şi apoi distrugerea microorganismelor; acest
proces se numeşte fagocitoză. Distrugerea bacteriilor de către neutrofile
începe prin ataşarea lor la suprafaţa neutrofilului; proces care se datorează
proteinelor de adeziune (în special fibronectina), precum şi anticorpilor şi
opsonine care se găsesc pe suprafaţa bacteriei.
Neutrofilele emit pseu-
dopode care vor încercui
bacteriile care sunt ataşate de
neutrofile şi va avea loc
includerea bacteriei într-o
vacuolă numită fagozom.
Bacteria este distrusă în
interiorul fagozomului prin
acţiunea enzimelor eliberate
de granulaţiile neutrofilelor.
Aceste enzime sunt repre-
zentate de lizozim, care este
Fig. 87. Fagocitoza
răspunzător de ruperea mem-
branei externe a bacteriei precum şi de enzime care induc o creştere a
consumului de oxigen de către neutrofil cu consecinţă imediată în
producerea de apă oxigenată, ioni superoxid şi radicali hidroxil (fig. 87).
Dintre aceste specii, principalul agent bactericid este apa oxigenată
care oxidează componentele bacteriene prin generarea de acid hipocloros ca
urmare a interacţiunii ionilor de clor cu mieloperoxidaza (o enzimă eliberată
de granulaţiile primare). Lactoferina contribuie la distrugerea bacteriilor
prin legarea fierului utilizat de bacterii şi generarea de radicali hidroxil. In
acest proces de fagocitoză are loc şi eliberarea enzimelor de la nivelul
neutrofilelor precum şi a metaboliţilor oxigenului, ca urmare a distrugerii
neutrofilelor, în mediul înconjurător care vor determina modificări tisulare
însoţite de reacţii inflamatorii. Creşterea numărului de neutrofile circulante
(neutrofilie) reprezintă răspunsul caracteristic la infecţia cu diverse

189
 FIZIOLOGIA SANGELUI

microorganisme. Această creştere se datorează mobilizării neutrofilelor

marginale precum şi prin stimularea producerii acestor celule.

12.3. Activarea sistemului complement

Bacteriile prezintă pe suprafaţa lor molecule care activează sistemul
complement al proteinelor plasmatice; ele reprezintă o familie de precursori
inactivi care sunt activaţi prin clivaj proteolitic. Sistemul este organizat ca o
cascadă în care fiecare component activat îl activează pe următorul din
secvenţă (fig. 88). Activarea complementului are scop de apărare împotriva
infecţiei direct prin celulele killer şi prin declanşarea fagocitozei (fig. 89).
Ultimele 5 compo-
nente din sistem (C5-C9)
se combină în complexul
proteic de atac mem-
branar, care se inseră în
membrana celulei ţintă,
formând un por larg.
Când densitatea porilor
este mare are loc liza
celulară. Activarea com-
plementului duce şi la
formarea unor fragmente
de complement active ce
facilitează fagocitoza. Fig. 88. Activarea complementului, calea clasică

12.4. Imunitatea specifică sau dobândită

Imunitatea specifică implică mecanisme prin care susceptibilitatea la
infecţie a unui organism este mult redusă în urma expunerii sale la infecţii.
Faptul este demonstrat de bolile copilăriei în care imunitatea dobândită la
prima infecţie protejează organismul pentru un nou contact cu acelaşi agent
infecţios (fig. 89). Vaccinurile stimulează imunitatea fără a produce boala.
Imunitatea specifică creşte capacitatea sistemului imun de a răspunde la
prezenţa antigenelor, iar mecanismele activate sunt ţintite împotriva unui
anumit antigen. Antigenele sunt în general molecule mari (greutate
moleculară peste 10000 Da), complexe. Moleculele mici, numite haptene,
pot şi ele stimula un răspuns imun numai dacă au ataşate câte o proteină.

190
 FIZIOLOGIA SANGELUI

După sensibilizare răs-

punsul imun poate fi stimulat
chiar şi de către moleculele de
haptene. Răspunsurile imune
specifice implică participarea
limfocitelor şi sunt mediate atât
prin anticorpi (răspuns umoral)
sau celular. Limfocitele sunt
celule efectoare pentru răspun-
surile imune la imunogene; de
exemplu, materiale care nu sunt
Fig. 89. Expunerea la antigen şi titrul Ac
recunoscute ca self şi astfel
sunt declanşate reacţii desemnate pentru a neutraliza sau distruge structuri
non-self. Răspunsurile imune intervin în combaterea invaziei de către
microorganisme a organismului, stau la baza reacţiei de respingere a
organelor transplantate de la indivizi cu antigene de histocompatibilitate
diferite de cele ale primitorului şi afectează creşterea celulelor maligne.
Răspunsurile imune sunt de două tipuri: răspuns imun mediat celular şi
răspuns imun mediat umoral (de anticorpi); la aceste 2 tipuri de răspunsuri
imune este necesară participarea atât a limfocitelor cât şi a macrofagelor.
Limfocitele se clasifică în trei clase funcţionale:
- limfocite T, care intervin în reglarea şi medierea reacţiilor imune
precum şi în sinteza anticorpilor;
- limfocite B, care produc unii anticorpi şi care sunt precursori ai
plasmocitelor, principalele celule formatoare de anticorpi;
- celulele natural killer (NK), care constituie o fracţiune redusă din
limfocite; distrug anumite celule ţintă fără o stimulare antigenică anterioară.
Macrofagele şi celulele accesorii înrudite (celulele dendritice din
nodulii limfatici şi celulele Langerhans din piele) realizează procesele
necesare de prelucrare şi prezentare a antigenelorr, secretă citokine care
susţin răspunsul imun şi, după activarea macrofagelor de către limfocitele T,
distrug microorganismele.

12.5. Complexul major de histocompatibilitate şi imunitatea

Recunoaşterea imunitară implică interacţiunea limfocitelor T cu
moleculele specifice de la suprafaţa celulară numite molecule de clasă I şi

191
 FIZIOLOGIA SANGELUI

molecule de clasă II. Acestea sunt produse de genele de pe cromosomul 6,

grupate (cluster). Clusterul respectiv a fost numit complex major de
histocompatibilitate (CMH) deoarece determinanţii antigenici de clasă I şi II
apar dacă organul sau ţesuturile transplantate sunt recunoscute ca self sau
non-self şi astfel sunt acceptate sau respinse. La om complexul major de
histocompatibilitate mai este cunoscut şi sub numele de HLA (antigen
leucocitar uman), deoarece a fost mai întâi recunoscut prin analiza reacţiilor
dintre limfocitele din sângele periferic şi serul care conţine anticorpi.
Sistemul HLA conţine patru locusuri: HLA-A; HLA-B; HLA-C şi HLA-D.
De asemenea, HLA-D prezintă, la rândul lui, trei locusuri numite DP, DQ şi
DR. Genele de la HLA- A, B şi C codifică lanţurile grele a moleculelor de
clasă I, iar genele de la DB, DQ şi DR codifică moleculele de clasă II.
Marea majoritate a celulelor nucleate posedă molecule de clasă I pe
suprafaţa lor membranară. Acestea sunt legate necovalent de heterodimeri
(complexe cu două lanţuri polipeptidice neidentice) constituind un lanţ mic
(β2-microglobulinic) şi un lanţ greu mare. Lanţul β2-microglobulinic, care
este codificat de gene de pe cromosomul 15, este invariabil (toate lanţurile
β2-microglobulinice ale moleculelor de clasă I sunt aceleaşi). Lanţurile grele
sunt codificate de gene înalt polimorfe (mai multe gene alele există pentru
fiecare locus). Deşi o persoană moşteneşte 3 gene pentru lanţurile grele de la
fiecare părinte, moleculele de clasă I ale unui individ constituie un uriaş
amestec de molecule care conţin mai mult de 6 lanţuri grele diferite.
Moleculele de clasă II sunt exprimate normal numai în unele tipuri de
celule: celule stem hematopoetice, limfocite B, monocite şi macrofage,
precum şi celule dendritice şi celule Langerhans. Când sunt activate
limfocitele T exprimă şi moleculele de clasă II; limfocitele activate pot
secreta limfokine, γ-interferon care amplifică expresia moleculelor de clasă
II pe macrofage şi pot produce molecule de clasă II exprimate în alte celule
cum ar fi celulele endoteliale. Moleculele de clasă II sunt heterodimeri de
lanţuri α şi β, dar diferă de heterodimerii clasei I prin ambele polipeptide.
In reglarea producţiei de anticorpi şi iniţierea reacţiilor imune mediate
celular, limfocitele T helper recunosc fragmentele imunogenice ale
antigenelor procesate la nivelul moleculelor de clasă II de pe suprafaţa
macrofagelor sau limfocitelor B. Moleculele de clasă I sunt implicate în
sensibilizarea diferitelor tipuri de limfocite T la antigenele virale sau
celulare care apar în asociaţie cu moleculele de clasă I pe suprafaţa celulelor

192
 FIZIOLOGIA SANGELUI

infectate cu diverşi viruşi. Deci, are loc nu numai sensibilizarea

evenimentelor iniţiale dar şi atacul ulterior al limfocitelot T citotoxice pe
celula ţintă, care depinde de recunoaşterea de către limfocite a antigenului în
asociaţie cu moleculele de clasă I de pe suprafaţa celulară.

12.6. Limfocitele T
Precursorii celulei T migrează din măduva osoasă în cortexul timic
unde celulele suferă o diviziune celulară cu un ritm extrem de mare. Marea
majoritate a acestor timocite tinere mor în interiorul cotexului timic. O mică
parte din limfocitele provenite din locul de diviziune de la nivelul cortexului
timic migrează la nivelul medularei timice unde vor suferi diferenţieri
ulterioare. Celulele T care trăiesc la acest nivel posedă pe suprafaţa lor un
receptor cu proprietăţi de recunoaştere:
- receptorul face distincţia între proteinele CMH străine (altele decât
moleculele de clasă I şi II) şi proteinele CMH proprii; el reacţionează cu
primele şi le tolerează pe ultimele;
- cu toate că receptorul nu reacţionează cu proteinele CMH proprii,
acesta recunoaşte şi reacţionează cu un complex formând un peptid derivat
din antigen legat de proteina CMH proprie;
- receptorul de la fiecare celulă T va fi clonotipic; de exemplu, va
recunoaşte numai un singur determinant imunogenic specific (epitop) a
peptidului derivat din antigenul legat de o proteină CMH.
Receptorul antigenic al celulei T este un complex cu multe subunităţi
(fig. 90); în aproximativ 95% din celulele T complexul receptor conţine
lanţuri polipeptidice legate prin punţi disulfidice numite lanţuri α şi β, care
mediază recunoaşterea antigenului. Aceste lanţuri sunt legate necovalent la
5 lanţuri invariabile (α, δ, ε şi
două lanţuri γ) care sunt impli-
cate în transducerea semnalului;
se trimite un semnal spre interi-
orul celulei al cărui receptor este
ocupat. Anticorpii monoclonali
funcţionează pentru recunoaş-
terea unui antigen cu lanţuri
Fig. 90. Limfocit T invariabile a complexului; acest
antigen este numit şi CD3, iar

193
 FIZIOLOGIA SANGELUI

complexul cu lanţuri invariabile se numeşte complexul CD3. Lanţurile

polipeptidice α şi β a fiecărei celule au segmente “hipervariabile” care
conţin o secvenţă unică de aminoacizi care permite receptorului antigenic al
acestei celule să recunoască epitopul specific al fragmentului antigenic legat
de proteina CMH.
In timpul procesării timice a limfocitelor T are loc achiziţionarea unor
molecule glicoproteice de suprafaţă care, pe o cale necunoscută, determină
dacă receptorul antigenic al celulei T va reacţiona cu un peptid antigenic
legat de moleculele de clasă I sau de moleculele de clasă II. Aceste două
glicoproteine de suprafaţă pot fi identificate prin reacţia lor cu anticorpii
monoclonali care recunosc un antigen numit CD4 prezent pe una din
glicoproteine şi un antigen CD8 prezent pe altă glicoproteină. Cu toate că
celulele T existente posedă atât antigenul CD4 cât şi CD8, celulele T
eliberate din timus pentru a intra în ţesutul limfoid periferic conţin numai
unul din antigene; de exemplu, CD4+ (referindu-se la celulele T4) sau CD8+
(referindu-se la celulele T8).

12.6.1. Recunoaşterea antigenului şi activarea celulei T

Celulele T eliberate din timus circulă liber prin organism, deplasându-
se între sângele circulant şi ţesuturile limfoide periferice. Fiecare celulă este
programată să recunoască un determinant antigenic specific care va fi
procesat în interiorul celulei şi exprimat la suprafaţa celulei în asociere cu
proteine CMH. Astfel, celulele T ar trebui să se găsească în proximitatea
fizică a antigenului pentru a-l recunoaşte şi a se activa. Celulele CD4+
recunosc peptidele antigenice exprimate pe suprafaţa celulelor în asociere cu
moleculele de clasă II şi astfel antigenul va fi o procesat în/şi exprimat de
macrofage sau limfocite B.
Celulele CD8+ recunosc determinanţi antigenici de suprafaţă
exprimaţi alături de moleculele de clasă I într-o varietate de celule, inclusiv
unele celule infectate cu virusuri. In plus, atât celulele CD4+ cât şi CD8+
interacţionează cu celulele care prezintă antigen prin intermediul unui al
doilea mecanism de recunoaştere, implicând o interacţiune între moleculele
numite CD2/T11 din limfocite şi moleculele numite α FA3 (antigen asociat
funcţiei limfocitare) de pe celulele prezentatoare de antigen.
Activarea prin mecanismele descrise, la care se adaugă efectul de
suport al citokinelor secretate de macrofage, produce transformarea

194
 FIZIOLOGIA SANGELUI

celulelor activate prin antigen; dezvoltarea receptorilor pentru un factor de

creştere autocrin, interleukina 2 (IL-2) şi secreţia de IL-2. Ca o consecinţă,
iniţial sunt doar câteva celule T care recunosc un număr mic de epitopi care
vor determina creşterea numărului de celule fiice. Extinderea proliferării
reflectă efectul combinat al concentraţiei de IL-2 secretat, durata secreţiei şi
densitatea receptorilor pentru IL-2 exprimaţi pe suprafaţa celulelor T
activate. Aceste celule sunt reprezentate de celulele T:
- helper, ajută formarea din celule B de plasmocite secretoare de anticorpi;
- care mediază sensibilitatea intârziată în imunitatea mediată celular;
- citotoxice care distrug celulele ţintă;
- care induc formarea celulelor supresor;
- supresor care menţin răspunsurile imune.
Celulele T activate îşi exercită funcţiile imunoreglatoare şi efectoare
prin secreţia de proteine numite limfokine, care sunt active în concentraţii
foarte mici şi nu au restricţii antigenice sau genetice ale efectelor biologice.

12.6.2. Celulele natural killer

Celulele natural killer (NK) sunt o populaţie diferită de limfocite
implicate în răspunsuri imune mediate celular (fig. 91). Celulele NK diferă
de celulele T citotoxice prin
aceea că ele lizează celulele ţintă
la primul contact, fără să fie
necesară sensibilizarea lor la
antigen. Ontogenia NK este
neclară; nu provin din celula
stem limfoidă ca şi celulele T şi
B. Celulele NK nu necesită
procesare timică şi nu exprimă
receptori pentru antigen ca ai
celulelor T. Celulele NK repre-
zintă mai puţin de 10% din
limfocitele sanguine circulante. Fig. 91. Limfocite natural killer

12.7. Limfocitele B
Diferenţierea celulei B de la precursorul primar până la plasmocit are
loc în două faze. Prima fază (se referă la faza ne-antigenică) are loc în

195
 FIZIOLOGIA SANGELUI

interiorul ţesutului limfoid central (măduva osoasă la mamifere). In cursul

acestei faze celulele precursoare prezintă o diviziune rapidă şi o rată mare de
distrugere. Această imensitate de celule care sunt analogul celulelor pre-T
din timpul formării celulelor T în cortexul timic, reprezintă o consecinţă a
multiplelor rearanjamente ale ADN necesare menţinerii unei diversităţi de
celule B în ţesutul limfatic periferic capabil să recunoască şi să răspundă la
o multitudine nelimitată de antigene. Celulele cu rearanjări aberante ale
ADN sau cu rearanjări pentru determinanţi foarte asemănători vor muri în
cursul procesului. S-au identificat câteva stadii ale fazei de diferenţiere
independentă de antigen:
- se începe cu rearanjarea segmentelor genelor pentru imunoglobuline
şi cu formarea de gene funcţionale pentru lanţurile grele a Ig M;
- apoi are loc sinteza lanţurilor grele de Ig M numite lanţul μ;
- gena pentru lanţul uşor al moleculelor de imunoglobulină este
rearanjată şi are loc sinteza lanţului uşor; lanţul uşor se combină cu lanţul μ,
care apoi se deplasează de la nivel citoplasmatic şi se inseră în membrana
celulară ca parte a moleculei de Ig M;
- urmează sinteza celui de-al doilea lanţ greu numit lanţul δ; aceasta
conduce la formarea moleculei de IgD care de asemenea se va insera în
membrana celulară.
Celula prezintă acum atât molecule de Ig M cât şi molecule de Ig D,
legate prin gruparea carboxi-terminală la nivelul membranei celulare şi
extinse către mediul extern prin regiunea variabilă NH2-terminală. Acestea
servesc ca loc de recunoaştere la suprafaţa celulei pentru determinanţi
antigenici specifici pentru care celula a devenit programată să răspundă.
Astfel, celula B este gata să funcţioneze ca o celulă competentă imunologic.
Alături de receptorii imunoglobulinici pentru antigene, celula B
prezintă şi molecule de clasă II a CMH pe suprafaţa sa membranară. In
timpul formării celulei B exprimă şi alte molecule membranare de suprafaţă,
cu funcţii fiziologice incomplet cunoscute. Acestea includ receptori pentru
porţiunea Fc a Ig G, receptori pentru un component activat al
complementului numit C3b şi pentru fragmentul degradat al C3b numit C3d
(acest ultim receptor prezintă un interes clinic deosebit deoarece el serveşte
ca receptor pentru virusul Epstein-Barr).
Faza dependentă de antigen a diferenţierii celulei B are loc prin
activarea la nivelul ţesutului limfatic a celulei B competentă imunologic,

196
 FIZIOLOGIA SANGELUI

prin contactul cu antigenele pe care este programată să le recunoască în

prezenţa citokinelor din celulele T activate şi din macrofage. Acest antigen
care declanşează proliferarea conduce la formarea a două tipuri de celule:
celula secretoare de Ig M şi celule în care Ig M şi Ig D de suprafaţă sunt
înlocuite (ca urmare a schimbării genice a lanţului greu) cu Ig G, Ig A sau Ig
E de suprafaţă (fig. 92).

Fig. 92. Dezvoltarea celulelor B şi răspunsul la stimularea prin antigen

Continuarea expunerii la antigen a celor mai multe din aceste celule B
determină diferenţierea ulterioară şi secreţia de Ig G, Ig A sau Ig E, dar şi
crearea de celule B cu memorie. Ultimele reţin pe suprafaţa lor Ig G, Ig A
sau Ig E şi pot determina apariţia, la o nouă expunere la antigen, de clone de
plasmocite cu mare afinitate pentru anticorpi. Celulele B care au ratat faza
dependentă de antigen a diferenţierii în ţesutul limfoid periferic mor rapid şi
vor fi înlocuite cu noi celule B.

Structura moleculelor de imunoglobuline

Unicul rol cunoscut al limfocitelor B şi plasmocitelor este să secrete
proteine cu activitate de anticorpi, adică imunoglobuline (Ig). Acestea au o
structură proteică în care lanţurile polipeptidice alei unei molecule de

197
 FIZIOLOGIA SANGELUI

imunoglobulină produsă de o clonă de plasmocite vor fi diferite la capătul

NH2-terminal faţă de Ig produse de alte clone de plasmocite. Aceasta
conduce la molecule de imunoglobuline cu specificitate antigenică.
Moleculele de imunoglobuline sunt constituite dintr-o unitate de bază,
compusă din două lanţuri polipeptidice uşoare identice şi două lanţuri
polipeptidice grele identice legate prin legături disulfidice (fig. 93).
Majoritatea moleculelor
de Ig sunt monomeri ai aces-
tei unităţi de bază; unele Ig
sunt polimeri cu 2-5 unităţi
de bază. Ig polimerizate sunt
alcătuite din unităţi de bază
identice la care se adaugă un
singur lanţ suplimentar (J),
care menţine polimerii uniţi.
Lanţurile J sunt sintetizate de
plasmocite. Aminoacizii ce
compun lanţurile uşoare şi
grele nu sunt aranjaţi liniar, ci
formează anse (domenii).
Fig. 93. Moleculă de imunoglobulină Numai un singur dome-
niu, din cele dinspre capătul
N-t cunoscute ca regiuni variabile, conţine ~110 aminoacizi. In interiorul
regiunii variabile există regiuni hipervariabile constituite din secvenţe unice
de aminoacizi pentru acest lanţ polipeptidic. Regiunile hipervariabile din
lanţurile uşoare şi grele adiacente şi lanţurile grele a moleculei de
imunoglobulină formează un “buzunar” de legare a antigenului. Diverşi
determinanţi antigenici pot ocupa acest spaţiu (reactivitate încrucişată), dar
va fi legat preferenţial un singur determinant antigenic, specific.
Segmentele carboxi-terminal ale lanţurilor polipeptidice uşoare şi
grele sunt numite regiuni constante. Lanţurile uşoare au o regiune constantă
cu un singur domeniu, pe când lanţurile grele au o regiune constantă cu 3-4
domenii. Lanţurile uşoare sunt împărţite în 2 tipuri, k şi δ, pe baza
diferenţelor în secvenţa de aminoacizi din regiunea lor constantă.
Papaina (enzimă proteolitică) clivează moleculele de imunoglobuline
la nivelul unei regiuni a lanţului greu numită “balama”. Se formează două

198
 FIZIOLOGIA SANGELUI

fragmente care se combină cu anticorpul (Fab); fiecare fiind alcătuit dintr-un

întreg lanţ uşor, din domenii variabile şi din prima regiune constantă a
lanţului greu (fig. 92). Un fragment, numit fragmentul Fc, este format din
domeniile restante ale regiunii constante ale ambelor lanţuri grele; el
determină proprietăţile biologice ale moleculelor de imunoglobuline. De
exemplu, macrofagele prezintă receptori de suprafaţă care vor recunoaşte
situsul de legare prezent pe fragmentul Fc al unor imunoglobuline (nu al
tuturor imunoglobulinelor).
Imunoglobulinele sunt clasificate, pe baza diferenţelor între lanţurile
grele, în 5 clase majore: IgM (lanţ μ); IgG (lanţ γ), IgA (lanţ α), IgD (lanţ δ)
şi IgE (lanţ ε). Aceste clase majore de imunoglobuline pot fi împărţite în
subclase, pe baza diferenţelor serologice şi fizico-chimice. Astfel, există
două subclase de IgM conţinând lanţuri μ1 sau μ2, două subclase de IgA
conţinând lanţuri α1 şi α2 şi patru subclase de IgG conţinând lanţuri γ1, γ2, γ3
şi γ4. Moleculele lanţurilor uşoare sunt distribuite în clase şi subclase
diferite. Fiecare persoană conţine în plasmă un spectru larg de izotopi
imuno-globulinici, fiind posibilă combinarea unui tip sau subtip de lanţ uşor
cu o clasă sau subclasă de lanţ greu.
Fiecare imunoglobulină este sintetizată de plasmocite diferite şi este
imunologic diferită deoarece diferă prin secvenţa de aminoacizi a regiunilor
hipervariabile. Această diferenţă antigenică conferită fiecărei molecule de
imunoglobulină reprezintă idiotipul imunoglobulinei. In mod normal, nici o
specie de imunoglobulină nu este prezentă în concentraţie suficient de mare
pentru ca idiotipul său să acţioneze ca imunogen. Când un răspuns imun
determinat de antigen creşte producţia de imunoglobuline specifice, regiu-
nile lor hipervariabile pot însă să funcţioneze nu numai ca loc de legare al
antigenului dar şi ca antigene idiotipice capabile să inducă răspuns imun.
Tab. 11. Caracteristicile diferitelor clase de imunoglobuline
Caracteristici IgG IgA IgM IgD IgE
Greutate moleculară (kDa) 150 170 900 180 200
Concentraţie plasmatică (md/dl) 700-1500 250 100 3 0,03
T1/2 intravascular (zile) 21 6 5 3 2
Trecerea barierei placentare + - - - -

Anticorpii IgM sunt primii anticorpi formaţi după expunerea la

antigen. IgM circulă ca pentamer cu 10 situsuri de legare a antigenului pe
fiecare moleculă; funcţionează ca un activator al căii clasice de activare a

199
 FIZIOLOGIA SANGELUI

complementului. IgM plasmatică este considerată o macroglobulină datorită

moleculei sale mari (greutate moleculară de 900 kDa). Pentru cei mai mulţi
antigeni producţia este direcţionată spre alte clase de imunoglobuline, de
obicei IgG sau IgA, deoarece puţine antigene continuă să determine un
răspuns IgM la o expunere continuă sau la o co-expunere.
IgG este un anticorp major din plasmă şi din lichidul extracelular; este
singura clasă de imunoglobuline care poate traversa bariera placentară
umană. Fagocitele au receptori pentru locul de legare a porţiunii Fc a IgG1 şi
IgG3. Fagocitele au receptori pentru fragmentul iC3b al complementului.
Dacă anticorpii din subclasa IgG1 sau IgG3 se leagă de antigenii de pe
suprafaţa microorganismelor şi prin această legare activează complementul
şi aduc iC3b la suprafaţă, atunci granulocitele sau monocitele-macrofagele
pot rapid fagocita microorganismul sau celula.
IgA este un anticorp major descoperit în secreţiile tracturilor respi-
rator, gastro-intestinal şi genito-urinar, unde se leagă de antigene străine,
împiedicând astfel intrarea lor în organism. In secreţii IgA există ca polimer
a două molecule de imunoglobuline plus un lanţ J la care se adaugă o altă
proteină, numită componenta secretorie. Componenta secretorie este sinte-
tizată de către epiteliul mucoasei şi ajută la transportul moleculelor de IgA
prin celulele epiteliale în secreţii. In plasmă IgA există atât ca monomer cât
şi ca polimer conţinând un lanţ J, dar nu şi componenta secretorie.
IgD şi IgE se găsesc în cantităţi reduse în plasmă. IgD de pe suprafaţa
celulelor B servesc ca loc de recunoaştere a antigenului. IgE este secretată în
cantităţi crescute la pacienţii cu infecţii helmintice şi la pacienţii cu alergie
atopică. IgE se leagă prin regiunea sa Fc la mastocite şi pot declanşa
reacţiile de hipersensibilitate imediată.

12.8. Mecanismele răspunsurilor imune

Răspunsurile imune umorale sunt importante pentru protecţia împo-
triva infecţiilor bacteriene acute. Bacteria este coafată cu anticorpul şi prin
intermediul complementului este fagocitată cu o eficienţă crescută.
Răspunsurile imune mediate celular suprimă infecţiile determinate de
microorganismele care se găsesc şi se multiplică în celule. In această
categorie sunt incluse cele mai multe infecţii virale şi infecţii cu diverse
bacterii (micobacterii şi fungi). In cazul pacienţilor cu SIDA, unde celulele
CD4+ sunt deprimate, microorganismele care în mod normal nu produc

200
 FIZIOLOGIA SANGELUI

boală la om pot produce boli fatale atunci când răspunsurile mediate celular
sunt absente.

12.8.1. Sinteza anticorpilor şi reglarea producţiei de anticorpi

Producţia de anticorpi necesită în mod obişnuit interacţiunea dintre
macrofage, celule T şi celule B. Antigenele timus-independente induc
formarea de anticorpi de către
celulele B fără ajutorul celu-
lelor T. Aceste antigene sunt
molecule mari cu unităţi struc-
turale repetitive (de ex. Poli-
zaharidele bacteriene) ce func-
ţionează aparent ca mitogen al
limfocitului B. Antigene timus-
independente determină numai
sinteza de anticorpi IgM şi
induc o memorie imunitară re-
dusă (grupele sanguine din
sistemul ABO sunt exemplu de
antigene timus-independente).
Pentru marea majoritate a
antigenelor producţia de anti-
Fig. 94. Sinteza anticorpilor
corpi necesită atât prezenţa
antigenului cât şi celule T helper care interacţionează cu celulele B; este
vorba de antigenele timus-dependente. Fragmentele de antigen conţinând
determinanţi imunogenici sunt prezentate în asociere cu moleculele de clasă
II de la suprafaţa celulară a celulelor T helper. Celulele prezentatoare sunt
macrofage sau celule înrudite cu macrofagele (celula dendritică sau celula
Langerhans), precum şi celule B. Celula B poate recunoaşte antigenul prin
utilizarea receptorului pentru imunoglobulina legată de membrană, interna-
lizează şi procesează antigenul şi apoi “afişează” peptidele antigenice pe
suprafaţa sa celulară, în asociere cu moleculele de clasă II. Aşa cum s-a
menţionat mai devreme, în prezenţa macrofagelor secretoare de IL-1 sau IL-
6, celulele T CD4+, activate de antigenul prezent la nivelul macrofagelor
sau celulelor B, proliferează şi secretă multiple citokine (IL-2; IL-4; IL-5, γ-
interferon). Sub influenţa acestor limfokine, a IL-6 de la nivelul macro-

201
 FIZIOLOGIA SANGELUI

fagelor şi a continuării expunerii la antigen, clonele de celule B se extind şi

se diferenţiază în plasmocite secretând cantităţi mari de anticorpi (fig. 94).
Activarea celulelor T prin antigene induce şi formarea de celule
supresor care controlează răspunsul secretor de anticorpi prin scăderea sau
prin proliferarea celulelor T helper sau B. Scăderea antigenului disponibil
modulează suplimentar răspunsul imun, deoarece clonele reactive intră în
competiţie pentru cantităţi scăzute de antigen. Când se acumulează sufi-
ciente molecule de imunoglobuline ale unui idiotip dat, acesta poate acţiona
ca un antigen şi are loc formarea de anticorpi; ei au un buzunar de legare a
antigenului cu aceeaşi configuraţie spaţială ca şi determinantul antigenic
care stimulează formarea de Ig originale.

12.8.2. Răspunsurile imune mediate celular

Răspunsurile imune mediate celular includ reacţii de hipersensibilitate
întârziată şi reacţii citotoxice în care celulele T şi NK distrug celulele ţintă.
Cel mai bine studiat test de hipersensibilitate întârziată este testul cutanat la
tuberculină. Injecţia intradermică cu tuberculină (un antigen extras din
bacilul Koch) determină acumularea la locul inoculării a unui număr mic de
limfocite T sensibilizate prin expunerea anterioară la antigen. Acestea
interacţionează cu antigenul de la suprafaţa macrofagelor sau a celulelor
Langerhans; interacţiunea este CMH restricţionată, fiind necesar ca recep-
torul pentru antigen al celulei T să recunoască antigenul în asociere cu
molecula de clasă II. Limfocitele T activate de către antigen secretă citokine
care declanşează pasul următor al reacţiei. Citokinele determină acumularea
de monocite la locul de inoculare şi diferenţierea lor în macrofage; ele
inhibă migrarea macrofagelor de la locul inoculării; activează macrofagele
crescând proprietăţile lor microbicide, capacităţile lor de a secreta enzime
proteolitice şi de a genera metaboliţi de oxigen (toxici), γ- interferon şi alţi
factori activatori ai macrofagelor, precum şi de a exprima molecule de clasă
II. Alte citokine, numite limfotoxine, distrug direct celulele din vecinătatea
antigenului. In 24-48 ore după injecţia de antigen reacţia produce o zonă de
eritem şi induraţie la locul inoculării. Dacă se biopsiază se va observa un
infiltrat de celule mononucleare (în special macrofage), edem şi depozite de
fibrină. In unele arii răspunsul imun localizat constă în multiple macrofage
(celule histiocitare) şi limfocite organizate sub formă de granulom.

202
 FIZIOLOGIA SANGELUI

Reacţiile de hipersensibilitate întârziată, în care este declanşat un

mecanism în care un număr mare de macrofage devin active la locul unde se
găseşte antigenul, cresc capacitatea organismului de a se lupta cu infecţiile.
Odată activate, macrofagele prezintă o activitate bactericidă crescută, nu
numai împotriva organismului care a iniţiat reacţia de hipersensibilitate
întârziată, ci şi împotriva altor microorganisme.
Un al doilea răspuns imun mediat celular determină liza celulelor
celulele infectate cu viruşi de către limfocitele T citotoxice. Spre deosebire
de bacteriile intracelulare, care invadează numai monocitele (macrofagele),
virusurile pot invada o varietate de celule (exemplu: virusul hepatitic
invadează hepatocitele, virusurile gripale invadează celulele epiteliului
respirator). Când virusurile infectează celulele antigenele virale sunt
translocate la suprafaţa acestora. Celulele T citotoxice CD8+ devin sensibile
la aceste antigene virale în conjuncţie nu numai cu moleculele de clasă II
(care sunt absente în cele mai multe celule) dar şi cu moleculele de clasă I.
Odată sensibilizate, celulele T citotoxice pot liza celulele infectate printr-o
reacţie în care, încă odată, celulele T citotoxice trebuie să recunoască atât
antigenele virale şi moleculele de clasă I de pe suprafaţa celulară. Această
liză celulară, prin prevenirea replicării virale intracelulare, poate juca un rol
important în rezistenţa la infecţii virale.

13. Hemostaza fiziologică

Hemostaza reprezintă fenomenul de oprire a hemoragiei (extravazarea
sângelui prin peretele vascular lezat). Se discută de hemostaza fiziologică
care reprezintă oprirea hemoragiei ca urmare a lezării vaselor mici şi
mijlocii şi de hemostaza medicamentoasă / chirurgicală în cazul lezării
vaselor mari. La procesul de hemostază participă vasele sanguine, plachetele
şi factorii plasmatici ai coagulării; fiind iniţiată de contactul sângelui cu
suprafeţe rugoase sau de produşi de citoliză. Hemostaza fiziologică prezintă
mai multe componente / faze suprapuse în timp şi intricate:
- reacţia vasculară;
- aderarea şi agregarea plachetară cu formarea unui dop plachetar;
- coagularea (formarea şi retracţia cheagului de fibrină);
- fibrinoliza (disoluţia cheagului) cu reparaţia conjunctivă a peretelui
vascular sau perforarea cheagului voluminos de către vase de neoformaţie.

203
 FIZIOLOGIA SANGELUI

Reacţia vasculară
Reacţia vasculară hemostatică cuprinde constricţia vaselor lezate;
spasm miogen şi vasoconstricţie reflexă simpatică; mediatorii implicaţi în
acest proces sunt histamina (5HT), tromboxanul A2, adrenalina,
fibrinopeptidul B (FPB), la care se adaugă şi vasodilataţia în teritoriile
învecinate. Spasmul este mai puternic cu cât aria lezată este mai întinsă. In
cazul acumulării interstiţiale a sângelui creşterea presiunii tisulare are şi ea
efect hemostatic.

13.1. Aderarea, agregarea şi secreţia plachetară

Plachetele sanguine (trombocitele), au un diametru de 2-3 μm, 1/3 din
ele sunt depozitate în splină. In sânge se găsesc în număr de 180000-
400000/mm3; scăderea sub 150000/mm3 se numeşte trombocitopenie, iar
creşterea peste 500000/mm3 se numeşte trombocitoză.
Trombocitele sunt formaţiuni anucleate, cu o durată medie de viaţă de
~8 zile, delimitate de plasmalemă; ele sunt formate prin ruperea (intra- sau
extravasculară) de fragmente citoplasmatice din megacariocite. Plachetele
prezintă trei zone: o zonă periferică, care emite pseudopode şi care are rol în
procesul de adeziune plachetară; o zonă sol-gel, constituită din hialoplasmă,
cu rol în contactilitate şi o zonă granulomer, constituită din organite, granule
şi corpi denşi secretori.
Granulele dense conţin ADP, histamina (5-hidroxitriptamină, 5-HT) şi
factori agreganţi. La nivelul membranei trombocitare se găsesc proteine
importante: contractile (actina, miozina, trombostenina), coagulante
(fibrinogen, factorii plasmatici V, VIII, XI, XIII, şi factorii plachetari f2, f3).
Plachetele sunt strict specializate pentru hemostaza, la care participă prin
formarea unui dop plachetar şi eliberarea de factori plachetari ai coagulării.
Distrugerea endoteliului expune structurile subendoteliale la contactul
cu plachetele; aceasta este prima etapă în formarea dopului plachetar (fig.
95). Aderarea plachetară necesită participarea obligatorie a factorului von
Willebrand (vWF), o proteină sintetizată la nivelul celulelor endoteliale care
este prezentă atât în plasmă cât şi la nivel subendotelial. vWF face parte
dintr-un grup de proteine numite proteine de adeziune, care conţin o anumită
secvenţă de aminoacizi (Arg-Gly-Asp-RGD).

204
 FIZIOLOGIA SANGELUI

Această secvenţă permite

proteinelor de adeziune să se lege la
unul sau mai mulţi membri ai
familiei de proteine de suprafaţă
numite integrine (care prezintă
situsul de recunoaştere pentru
RGD). vWF poate lega, la situsul de
recunoaştere pentru RGD, un
complex de două glicoproteine care
se găsesc la suprafaţa membranei
plachetare (GP IIbIIIa) care se
exprimă numai după activarea
plachetară. După lezarea vasului (a
celulelor endoteliale) vWF se leagă
de matricea subendotelială precum
şi de membrana plachetelor
neactivate (situs de legare numit GP
Ib) determinând aderarea lor la
endoteliul lezat.
După aderarea plachetelor la
endoteliul lezat ele se vor activa;
alte plachete din circulaţie vor veni
la locul leziunii, se vor activa şi vor
Fig. 19. Fazele formării dopului plachetar adera la plachetele deja existente.
Astfel, masa plachetară începe să crească ducând la formarea dopului
plachetar. Activarea plachetară implică o serie de evenimente cum ar fi:
modificări de formă, agregare, eliberarea şi oxidarea acidului arahidonic,
eliberarea conţinutului granulelor granulelor α şi a granulelor dense,
reorganizarea suprafeţei membranare şi o contracţie centripetă orientată a
actomiozinei de la nivelul citoscheletului membranar. Primele evenimente
ale activării plachetare sunt reprezentate de modificările de formă
plachetară; acestea sunt reversibile (agregatele plachetare libere pot fi
îndepărtate din dopul plachetar şi pot reintra în circulaţie).
Activarea plachetară este declanşată de doi agonişti principali:
trombina (formată la locul leziunii) şi colagenul expus (subendotelial).

205
 FIZIOLOGIA SANGELUI

Fig. 96. Căile de oxidare a acidului arahidonic şi produşii generaţi de plachete

ADP şi produşii de oxidare ai acidului arahidonic menţin şi amplifică
activarea plachetară. Aceşti agonişti interacţionează cu receptorii membra-
nari specifici ceea ce are ca rezultat activarea proteinei G de la nivelul
membranei plachetare ce conduce apoi la activarea fosfolipazei C cu
formarea de doi mesageri secunzi: IP3 şi DAG. DAG activează PKC, o
enzimă care catalizează transferul fosfatului de pe ATP la rezidurile serinice
sau treoninice ale proteinelor; substratul major al PKC plachetare este o
proteină de 47 kDa; fosforilarea sa este esenţială pentru activarea plachetară.
IP3 acţionează ca un ionofor de calciu care produce intrarea calciului în
citosol dintr-un rezervor plachetar intern (sistemul tubular dens) cât şi din
exteriorul plachetelor.
Creşterea concentraţiei calciului citosolic determină activarea şi
fosforilarea kinazei lanţului uşor al miozinei (fenomen necesar reorientării
proteinelor citoscheletice responsabile de modificarea de formă, secreţiei şi
contracţiei plachetare; activarea unei proteaze calciu-dependente numită
calpaină (activează şi alte enzime plachetare) şi activarea fosfolipazei A2.
Activarea fosfolipazei A2 conduce la eliberarea de acid arahidonic la
nivelul membranei plachetare; acesta este oxidat pe două căi (fig. 96). O
cale, catalizată de lipooxigenază, conduce la formarea de derivaţi ai acidului
eicosatetranoic (HPETE şi HETE) cu funcţii necunoscute.
O altă cale, catalizat de ciclooxigenază, conduce la formarea a doi
compuşi cu rol important în amplificarea activării plachetare (protaglandina
H2 şi metabolitul său, tromboxanul A2). PG H2 acţionează ca un co-factor
care creşte capacitatea colagenului de a acţiona ca agonist plachetar. Tx A2

206
 FIZIOLOGIA SANGELUI

se leagă specific la receptorul membranar plachetar având ca rezultat

activarea fosfolipazei C şi generarea de DAG şi IP3.
Plachetele conţin trei tipuri de granule: granule α, granule dense şi
granule lizozomale. Aceste granule sunt distribuite randomizat în plachetele
nestimulate; ele se vor deplasa spre centrul plachetelor după ce acestea sunt
activate. Membranele veziculare fuzionează cu membrana plachetară
realizând un sistem canalicular deschis constituit din invaginaţii ale
suprafeţei membranei plachetare. Conţinutul granulelor este secretat prin
acest sistem canalicular; mai întâi de la nivelul granulelor α şi al granulelor
dense şi, mai târziu, când plachetele fuzionează, de la nivelul granulelor
lizozomale.
Granulele dense conţin ADP, ATP, calciu şi serotonină. ADP
funcţionează ca un agonist fiziologic important care amplifică activarea
plachetară; pacienţii cu afectări ereditare în care nu se realizează stocarea
unor cantităţi normale de ADP în granulele dense prezintă o diateză
hemoragică moderată rezultată din formarea inadecvată a cheagului.
Serotonina este un agonist plachetar slab; nu are funcţii în hemostază.
Granulele α conţin două categorii de proteine: proteine care se găsesc
şi în plasmă şi proteine absente în plasmă până în momentul în care sunt
secretate de plachete. Acestea, la rândul lor, pot fi împărţite în două grupe.
Din prima categorie fac parte proteine dintre care albumina şi Ig G sunt cele
mai importante şi care sunt preluate de plachete prin mecanisme nespecifice.
Concentraţia lor plasmatică determină concentraţia acestora în granulele α
plachetare. Proteinele din acest grup au funcţii hemostatice necunoscute. A
doua categorie este reprezentată de proteine care sunt prezente în plachete
într-o concentraţie destul de mare. Aceste proteine pot fi sintetizate sau
preluate din plasmă prin maturarea megakariocitelor. Ele includ fibrinogen,
factor von Willebrand şi factor V; fiecare din acestea, după secreţia lor în
urma activării plachetare se leagă de suprafaţa membranei plachetare;
fenomen care le face disponibile în concentraţii mari pentru a participa la
reacţiile hemostatice în timpul formării cheagului.
Proteinele granulelor α care sunt absente în plasmă până când sunt
secretate în urma activării plachetare sunt trombospondina, β-tromboglo-
bulina, factorul plachetar 4 (PF4), factorul de creştere derivat din plachete
(PDGF) şi factorul de creştere β transformat (TGF-β). PF4 este un
polipeptid cu rol de a neutraliza activitatea anticoagulantă a heparinei, poate

207
 FIZIOLOGIA SANGELUI

intra în competiţie cu antitrombina III pentru situsul de legare de la nivelul

celulelor endoteliale şi a ţesutului subendotelial. PF4, PGDF şi TGF-γ sunt
chemoatractanţi pentru leucocite, celule musculare netede, fibroblaşti;
activează aceste celule şi accelerează vindecarea leziunii, conntribuind astfel
la reducerea procesului inflamator şi reparaţia tisulară.
Pe măsură ce agregarea plachetară progresează are loc contracţia
citoscheletului plachetar ceea ce are drept consecinţă fuzionarea plachetelor.
In plus trombina declanşează formarea reţelei de fibrină în ochiurile căreia
se vor dispune plachetele; aceste fenomene converg către formarea unui dop
plachetar permanent şi stabil. Formarea trombului plachetar parcurge trei
stadii: agregare provizorie (val primar de trombocite), faza de remisiune,
agregare definitivă (metamorfoză vâscoasă).

13.2. Coagularea sângelui

Procesul esenţial în coagularea sângelui este activarea protrombinei de
către un complex enzimatic, urmată de acţiunea trombinei asupra
fibrinogenului; astfel rezultă monomerii ce vor constiuti reţeaua de fibrină,
Factorii coagulării poartă diverse denumiri care provin de la numele
pacienţilor în a căror plasmă lipsea factorul respectiv (Christmas, Stuart etc.)
sau denumiri care reflectă funcţia lor (de exemplu, activatorul plasmino-
genului tisular). Pentru a nu se crea confuzii se utilizează numerotarea lor cu
cifre romane; în literatura medicală este utilizată adesea nomenclatura
numerică (tab. 12).
Tab. 12. Factorii coagulării
Cifre romane Nume proprii Stare activată / inhibată
Factorul I Fibrinogen Fibrina
Factorul II Protrombina Trombina
Factorul III Tromboplastina tisulară -
Factorul IV Calciul -
Factorul V Proaccelerina Proaccelerina inhibată
Factorul VII - Factor VIIa
Factorul VIII Factor antihemofilic; von Willebrand Factor VIIIa
Factorul IX Factor Christmas Factor IXa
Factorul X Factor Stuart Factor Xa
Factor XI Tromboplastina plasmatică Factor XIa
Factor XII Factor Hageman Factor XIIa
Factor XIII Factor stabilizator al fibrinei Factor XIIIa
Prekalicreină plasmatică kalicreină plasmatică

208
 FIZIOLOGIA SANGELUI

Sinteza factorilor coagulării

Marea majoritate a factorilor coagulării sunt sintetizaţi la nivel
hepatic, cu excepţia factorului von Willebrand şi proaccelerinei (factorul V),
care sunt sintetizaţi la nivelul celulelor endoteliale, ca şi trombomodulina şi
kininogenul; tromboplastina tisulară denumeşte un amestec de fosfolipide şi
lipoproteine de origine endotelială.
Factorii IX, VII, X şi II sunt sintetizaţi de hepatocite numai în
prezenţa vitaminei K; sinteza acestor factori ai coagulării se desfăşoară în
două etape. In prima etapă, hepatocitele sintetizează precursori polipeptidici
pentru fiecare factor al coagulării, proces care nu necesită prezenţa
vitaminei K; în a doua etapă, vitamina K acţionează ca un co-factor pentru o
carboxilază microsomală specifică, care va determina ataşarea unor reziduri
unice de acid glutamic care servesc ca punct de legare a ionilor de calciu;
aceşti ioni sunt necesari transformării factorilor coagulării în formele lor
enzimatic active.

13.2.1. Fibrinogenul plasmatic şi formarea fibrinei

Fibrinogenul este o proteină plasmatică în concentraţie de 270 – 300
mg/dl, sintetizată la nivel hepatic. Timpul de înjumătăţire al acestei proteine
este 3 – 4 zile; ~ 15% din fibrinogenul plasmatic este înlocuit zilnic prin
sinteza sa continuă la nivel hepatic. Creşterea concentraţiei sale plasmatice
are loc în cursul sarcinii şi în afecţiuni inflamatorii, leziuni tisulare sau
neoplasm (reprezintă un reactant de fază acută). De asemenea, creşterea
concentraţiei plasmatice de fibrinogen accelerează viteza de sedimentare a
hematiilor (vezi cap. 9.1.5).
Coagularea sângelui are ca punct important transformarea
fibrinogenului (factor I) într-o reţea insolubilă de fibrină. Fibrinogenul este
o glicoproteină dimerică cu greutate moleculară de 340 kDa; fiecare
jumătate de dimer este alcătuit din trei lanţuri polipeptidice denumite Aα,
Bβ şi γ unite între ele prin punţi disulfidice. Transformarea fibrinogenului în
fibrină se desfăşoară în trei etape; prima etapă constă în proteoliza limitată a
fibrinogenului de către trombină, fenomen care are loc precoce în cursul
procesului de coagulare. In urma acestui proces rezultă monomerii de
fibrină, alături de fragmente polipeptidice mici, denumite fibrinopeptid A
(obţinut din fragmentul amino-terminal al fiecărui lanţ Aα) şi fibrinopeptid
B (eliberat ca urmare a scindării fragmentului amino-terminal Bβ).

209
 FIZIOLOGIA SANGELUI

Odată formaţi monomerii de fibrină, se declanşează cea de-a doua

etapă, în care aceştia împreună cu fibrinogenul încă nescindat, formează
complexe libere. Când se acumulează mai mulţi monomeri de fibrină,
echilibrul se schimbă către formarea de monomeri de fibrină care vor
polimeriza. In acelaşi timp complexele de fibrinogen disociază în continuare
formând mai mulţi monomeri de fibrină disponibili polimerizării. In final,
monomerii de fibrină se leagă covalent rezultând polimeri de fibrină, care în
prezenţa factorului XIIIa (factor stabilizator al fibrinei) formează o reţea tri-
dimensională. Ionii de calciu nu sunt absolut necesari în procesul de
transformare a fibrinogenului în fibrină, dar prezenţa lor în concentraţie
normală în plasmă accelerează polimerizarea monomerilor de fibrină.
Plasma conţine o pro-enzimă numită factor stabilizator al fibrinei
(factor XIII) care trece în stare activă în prezenţa trombinei (factor XIIIa).
Rolul acestui factor activat este de induce formarea de legături covalente
între monomerii de fibrină şi de a stabiliza aceste legături; proces care se
desfăşoară în prezenţa ionilor de calciu. Inafara acestui rol principal al
factorului XIIIa se descriu alte acţiuni: stabilizează legăturile dintre mole-
culele de proteine contractile musculare; leagă moleculele de fibronectina
între ele şi de fibrină sau colagen; leagă inhibitorul α2-plasminic de fibrină.

13.2.2. Formarea trombinei

Trombina, enzima responsabilă de formarea monomerilor de fibrină,
este generată în urma scindării catalitice a protrombinei în prezenţa
factorului Stuart activat (factor Xa). In condiţii fiziologice activarea
factorului Stuart (factor X) se desfăşoară în cadrul a două secvenţe
enzimatice: calea intrinsecă şi calea extrinsecă (fig. 97).
Activarea factorului
Stuart (factor X) pe calea
intrinsecă este rezultatul
unei serii de reacţii care
se declanşează când sân-
gele vine în contact cu su-
prafeţele încărcate nega-
tiv. Evenimentele declan-
şate de suprafeţele încăr-
Fig. 97. Rolurile trombinei în coagularea sângelui
cate negativ includ gene-

210
 FIZIOLOGIA SANGELUI

Fig. 98. Calea intrinsecă şi extrinsecă a coagulării

rarea de trombină şi medierea altor mecanisme de apărare a organismului

împotriva agresiunii, cum ar fi inflamaţia, răspunsurile imune şi fibrinoliza.
Sunt implicate patru proteine în iniţierea acestor reacţii de apărare mediate
de contactul cu suprafaţele încărcate negativ: factorul Hageman (factor XII),
prekalicreina plasmatică (factor Fletcher), PTA (factorul XI; plasma
thromboplastin antecedent) şi kininogenul cu greutate moleculară mare
(factor Fitzgerald, Williams sau Flaujeac).
Primul pas în iniţierea evenimentelor din cadrul căii intrinseci (fig. 98)
este conversia factorului Hageman (factor XII) în forma sa activată (factor
XIIa) care are rolul de a activa PTA (factor XI). Conversia PTA (factor XI)
în starea sa activată (factor XIa) în prezenţa factorului Hageman necesită
prezenţa kininogenului cu greutate moleculară mare; reacţia este accelerată
de prezenţa prekalicreinei plasmatice dar nu este absolut necesară pentru
declanşarea acestui stadiu.
Conversia PTA (factor XI) în starea sa activată (factor XIa) în pre-
zenţa factorului Hageman necesită prezenţa kininogenului cu greutate mole-
culară mare; reacţia este accelerată de prezenţa prekalicreinei plasmatice,
care nu este absolut necesară pentru declanşarea acestui stadiu. Inafară de

211
 FIZIOLOGIA SANGELUI

rolul lor extrem de important în procesul de coagulare, atât prekalicreina

plasmatică cât şi kininogenul cu masă moleculară mare au rol şi în produ-
cerea reacţiei inflamatorii. In prezenţa kininogenului cu greutate moleculară
mare, factorul Hageman activat (factor XIIa) transformă prekalicreina
(factor Fletcher) în kalicreină (forma enzimatică), care va scinda
kininogenul plasmatic în kinine mici cum ar fi bradikinina. Bradikinina
determină vasodilataţie, creşte permeabilitatea vaselor mici şi induce durere
fiind răspunzătoare de semnele caracteristice ale reacţiei inflamatoare:
căldură locală, roşeaţă, edem, durere.
In prezenţa PTA activat (factor XIa) are loc activarea factorului
Christmas (factor IX) în prezenţa ionilor de calciu. In acest moment are loc
intersectarea căii intrinseci cu calea extrinsecă a coagulării.
Factorul Christmas activat (factor IXa) acţionează asupra factorului
antihemofilic (factor VIII). Factorul antihemofilic face parte dintr-un
complex molecular numit complexul factor VIII/factor von Willebrand.
Acest complex este rapid scindat în două componente: una cu greutate
moleculară mare reprezentată de factorul von Willebrand şi una cu greutate
moleculară mică reprezentată de factorul VIII. Factorul von Willebrand
funcţionează ca un transportor pentru factorul antihemofilic şi determină
creşterea adezivităţii plachetare la structurile subendoteliale expuse sângelui
în cazul leziuniilor vasculare. Factorul VIII conţine secvenţe de aminoacizi
necesari coagulării sanguine. Concentraţia plasmatică a complexului factor
VIII/factor von Willebrand este sub control hormonal; efortul fizic exagerat,
stresul, sarcina, administrarea de estrogeni, hipersecreţie de vasopresină pot
determina creşterea concentraţiei plasmatice a factorului antihemofilic.
Factorul Christmas activat (factor IXa), alături de factorul anti-
hemofilic activat şi ionii de calciu, activează factorul Stuart. Activarea
factorului Stuart se poate realiza şi pe cale extrinsecă, necesitând prezenţa
tromboplastinei tisulare, a factorului VII şi a ionilor de calciu. Rolul esenţial
al factorului Stuart activat (factor Xa) este de a genera trombină, ultima
protează responsabilă de formarea trombului de fibrină. Trombina rezultă
din scindarea protrombinei în prezenţa factorului Stuart activat (factor Xa);
reacţia este accelerată de prezenţa proaccelerinei (factor V) şi calciului.
Protrombina (factor II) este o glicoproteină dependentă de prezenţa
vitaminei K. Trombina scindează protrombina în două părţi: un segment
amino-terminal (fragment 1) şi un segment carboxi-terminal (pretrombina

212
 FIZIOLOGIA SANGELUI

1). Fragmentul 1 conţine reziduuri de acid glutamic care serveşte ca punct

de legare pentru ionii de calciu. Pretrombina 1 este scindată de factorul
Stuart activat (factor Xa) într-un fragment amino-terminal (fragment 2) şi un
fragment carboxi-terminal cu o buclă disulfidică internă (pretrombina 2).

Fig. 99. Formarea trombinei din protrombină

Formarea trombinei are loc astfel: factorul Stuart activat (factor Xa;
fie pe calea intrinsecă fie pe cea extrinsecă a coagulării), împreună cu ionii
de calciu se leagă de reziduurile de acid glutamic ale fragmentului 1 de
protrombină (fig. 99), determinând scindarea lentă a protrombinei în două
locuri (între fragmentul 2 şi pretrombina 2 şi în interiorul buclei disulfidice
interne a pretrombinei 2). Această a doua scindare transformă pretrombina 2
în trombină. Trombina formată acţionează asupra proaccelerinei (factor V),
scindând lanţul polipeptidic al acesteia. In stare nativă, proaccelerina nu are
proprietăţi coagulante; forma sa activată (factor Va) se ataşează de frag-
mentul 2 al moleculei de protrombină acţionând ca un accelerator al
producţiei de trombină. Rolul esenţial al trombinei este de a transforma
fibrinogenul în monomeri de fibrină; de asemenea, activează factorul
stabilizator al fibrinei (factor XIII), factorul VII şi proteina C; determină
agregarea plachetară.

213
 FIZIOLOGIA SANGELUI

13.2.3. Rolul endoteliului vascular în coagularea sângelui

In mod normal, celulele endoteliale dispuse pe faţa internă a vaselor
sanguine realizează o suprafaţă netedă care nu induce coagularea sângelui
sau aderarea plachetară. Mai mult, celulele endoteliale au rolul de a întârzia
formarea cheagului de sânge prin eliberare de co-factori pentru doi inhibitori
plasmatici ai trombinei: antitrombina III şi co-factorul heparinic II.
In anumite circumstanţe patologice endoteliul poate participa la
declanşarea procesului de coagulare, prin activarea căii intrinseci sau
extrinseci. Factorul XI activat, în contact cu celulele endoteliale lezate va
determina activarea factorului Christmas cu formarea de fibrină prin
reacţiile căii intrinseci. De asemenea, suprafaţa endotelială afectată (de
exemplu, endotoxină microbiană) poate căpăta activitate tromboplastin-like
tisulară, interacţionează cu factorul VII şi din nou are loc formarea de
fibrină dar, de data aceasta prin reacţiile căii extrinseci.

13.2.4. Fibrinoliza
Agentul responsabil pentru disoluţia fibrinei este plasmina, o protează
care reprezintă forma activată a plasminogenului. Plasminogenul este un
polipeptid sintetizat la nivel hepatic; este transformat în plasmină de către
mai mulţi factori (nu toţi fiziologici). Activatori ai plasminogenului se
găsesc în plasmă, lapte, lacrimi, salivă, lichid seminal; de asemenea mai
poate fi produs de către celule endoteliale, monocite sau celele tumorale.
Streptokinaza, o proteină produsă de către streptococul β-hemolitic,
prezintă un interes particular ca activator al plasminogenului deoarece este
utilizată în clinică pentru dizolvarea trombilor. Streptokinaza se combină
stoikiometric cu plasminogenul şi formează un complex care transformă
plasminogenul în plasmină prin scindare la nivelul unei bucle disulfidice
interne. Stafilococul sintetizează şi el un activator al plasminogenului numit
stafilokinază. Urina normală conţine o protează serică produsă şi excretată
de către rinichi numită urokinază; aceasta transformă plasminogenul în
plasmină prin aceeaşi secvenţă de reacţii ca şi streptokinaza.
Plasma însăşi poate transforma plasminogenul în plasmină “spontan”
prin unul sau mai mulţi factori: kalicreina plasmatică, factorul XIa şi
factorul Hageman activat (factor XIIa); astfel, activarea căii intrinseci de
formare a trombinei iniţiază reacţii care conduc şi la fibrinoliză.

214
 FIZIOLOGIA SANGELUI

Plasmina nu are acţiune

specifică; scindează fibrina dar şi
diverse alte substanţe precum
fibrinogenul, factorul antihe-
mofilic (factor VIII), proacce-
lerina (factor V) şi alţi factori ai
coagulării; fragmentează fac-
torul XII inactivându-l; scin-
dează kininogenul ducând la
formarea de kinine. Plasmina
participă la reacţii imune de
apărare a organismului activarea
primului component al comple-
mentului (C1). Cea mai im-
portantă funcţie a plasminei este
Fig. 100. Fibrinoliza de a scinda fibrinogenul şi
fibrina. Generarea plasminei se
face la suprafaţa cheagului deoarece plasminogenul şi activatorii săi aderă la
fibrină; în această situaţie plasmina poate acţiona asupra fibrinei fără a fi
împiedicată de inhibitorii acestei enzime din plasmă (avantaj practic al
injecţiei cu streptokinază, urokinază sau cu activator al plasminogenului
tisular care va dizolva cheagul fără a avea efect major asupra fibrinogenului
circulant) (fig. 100). Scindarea fibrinogenului de către plasmină are loc în
mai multe etape. In primul rând are loc scindarea fragmentelor C-terminale
din lanţurile α şi a fragmentelor N-terminale din lanţurile β. Rezultă
fragmentul X, care încă mai prezintă proprietăţi coagulante. Fragmentul X
este supus în continuare acţiunii acţiunii plasminei rezultând fragmente
denumite Y, D şi E, cu proprietăţi inhibitoare ale coagulării prin interferenţa
lor cu formarea de trombină şi cu acţiunile acesteia precum şi polimerizarea
monomerilor de fibrină. Plasmina este inactivată de către inhibitori specifici
cum ar fi inhibitorul α2-plasminic.

13.2.5. Inhibitori ai coagulării şi fibrinolizei

In plasmă se găsesc o multitudine de substanţe care pot inhiba
enzimele implicate în procesul de coagulare precum şi enzimele fibrino-

215
 FIZIOLOGIA SANGELUI

litice. Cea mai mare parte din aceşti inhibitori fac parte din categoria
serpinelor, cu excepţia α2 – macroglobulinei.
Antitrombina III este principalul inhibitor al trombinei şi al factorului
Stuart activat (factor Xa). Proprietăţile inhibitorii ale antitrombinei III sunt
puternic potenţate de heparină cu care formează complexe. Heparina este un
polizaharid sulfatat încărcat negativ care este sintetizat în principal la nivelul
mastocitelor; se mai găseşte şi multe ţesuturi cum ar fi plămâni; ficat,
mucoasa intestinală şi nu este un component normal al plasmei. In absenţa
antitrombinei III heparina nu îşi manifestă acţiunea sa anticoagulantă. In
plasmă se găsesc co-factori cu acţiune inhibitoare secundară asupra
trombinei prin heparină numiţ co-factorul II heparinic şi co-factorul A
heparinic a căror acţiune nu implică participarea altor proteaze.
Inhibitorul α2-plasminic reprezintă inhibitorul major al plasminei;
plasmina se combină stoichiometric şi covalent cu acesta formând o legătură
ireversibilă blocând astfel acţiunile plasminei. De asemenea, inhibitorul α2-
plasminic mai inhibă şi adsorbţia plasminogenului la fibrină inhibând
suplimentar fibrinoliza. Activatorii plasminogenului tisular sunt inhibaţi de
către trei componenţi plasmatici: inhibitorul 1 al activatorului
plasminogenului tisular şi inhibitorul 2 al activatorului plasminogenului
tisular (sintetizat de către placentă). Glicoproteina bogată în histidină este o
proteină plasmatică care circulă cuplată cu plasminogenul; ea inhibă
activitatea plasminogenului prin reducerea legării sale la fibrină şi
neutralizează proprietăţile anticoagulante ale heparinei. α2-Macroglobulina
este o proteină plasmatică care inactivează lent proprietăţile proteolitice ale
plasminei, trombinei, kalicreinei şi a activatorului plasminogenului tisular.
Ea se leagă de inhibitor şi îl scindează parţial astfel încât enzima este
modificat`a şi capacitatea ei de a acţiona asupra substratului proteic este
mult redusă. α1-Antitripsina este o glicoproteină sintetizată de către ficat; are
rolul de a inactiva proteina C, trombina şi kalicreina plasmatică.
Proteina C este o pro-enzimă plasmatică dependentă de vitamina K
care se transformă într-o formă activă enzimatic prin acţiunea trombinei sau
factorului Stuart activat (factor Xa). Activarea prin trombină este puternic
accelerată, de către proaccelerina activată (factor Va), la suprafaţa celulelor
endoteliale care secretă trombomodulina cu rol de legare a trombinei la
suprafaţa celulară (fig. 101). Proteinei C activată inhibă proprietăţile

216
 FIZIOLOGIA SANGELUI

coagulante ale factorului antihemofilic (factor VIII) şi neutralizează factorii

inhibitori ai activatorului plasminogenului tisular.

Proteina S este o proteină

plasmatică non-enzimatică dependentă
de vitamina K; ea circulă sub forma
unui complex reversibil cu proteina de
legare C4b (inhibitor al sistemului
complement); este un co-factor pentru
activarea proteinei C; inactivează
formele coagulante ale factorului anti-
hemofilic (factor VIII) şi proacce-
Fig.
Fig. 101. Activareaproteinei
25. Activarea proteineiCC
lerinei (factor V).

217