Lp 7

Determinarea în laborator a enzimelor plasmatice

Dozarea enzimelor de citoliză

 Clasificarea enzimelor plasmatice

În funcție de mecanismul prin care ajung în circulația sanguină, enzimele plasmatice

care se determină în laboratorul clinic pot fi clasificate în două mari categorii:
1. Enzime plasmatice funcționale – sunt sintetizate în special de către ficat și apoi
sunt secretate activ în plasmă, unde își îndeplinesc rolul fiziologic. În mod normal aceste
enzime se găsesc în concentrații considerabile în plasmă.
- ex: colinesteraza, unii factori ai coagulării.
2. Enzime plasmatice nefuncționale – nu au nici un rol în plasmă; la rândul lor se
împart în două grupe:
a) Enzime celulare (numite și enzime de leziune) – sunt localizate în interiorul
celulelor, unde își îndeplinesc rolul biologic. Aceste enzime pot difuza pasiv în sânge (în
cursul turnover-ului celular normal sau ca urmare a creșterii tranzitorii a permeabilității
membranare, de ex. în cursul efortului muscular), fără a avea vreun rol în plasmă. Majoritatea
enzimelor plasmatice fac parte din această categorie. Concentrația lor plasmatică este, în mod
normal, foarte redusă (de sute-mii de ori mai mică față de concentrația lor intracelulară).
În ceea ce privește localizarea intracelulară, aceste enzime pot fi localizate în citosol
(ex: ALAT, lactat dehidrogenaza, etc.), în mitocondrie (ex. glutamat dehidrogenaza), sau pot
avea localizare dublă (citosolică și mitocondrială, ex. ASAT). Unele enzime sunt localizate la
nivelul membranei plasmatice a celulelor, de ex. fosfataza alcalină și γ-glutamil transferaza.

b) Enzime ale secrețiilor exocrine – sunt produse de unele glande exocrine și apoi
sunt secretate în canale secretorii, prin care ajung într-o cavitate unde își vor exercita rolul;
doar o mică fracțiune ajunge în plasmă în condiții fiziologice. Ex: amilaza (salivară și
pancreatică), lipaza pancreatică, tripsina.

 Eliminarea enzimelor din plasmă

Enzimele cu greutate moleculară mică (ex. amilaza) sunt eliminate prin urină. O altă
cale de eliminare este bila: fosfataza alcalină este eliminată parțial în acest mod. Însă
majoritatea enzimelor plasmatice sunt eliminate din plasmă prin captare și degradare de către
macrofagele din diverse țesuturi.
Viteza eliminării enzimelor din plasmă este exprimată sub forma timpului de
înjumătățire (t1/2), care este variabil în funcție de enzimă. De exemplu, t1/2 pentru factorul VII
al coagulării este de 6-8 h, pentru TGP este de 36-48 ore, pentru lactat dehidrogenază este de
aprox. 5-7 zile, etc.

 Valoarea diagnostică a determinărilor de enzime

La indivizii sănătoși, nivelurile plasmatice ale enzimelor sunt relativ constante.
Fiecare dintre enzimele determinate în mod curent în laboratoarele clinice are o anumită
distribuție tisulară. Ca urmare, modificarea nivelului plasmatic al unei enzime reflectă o
modificare patologică apărută într-un anumit organ sau țesut, putând astfel contribui la
stabilirea diagnosticului a numeroase boli.

1
 1. Scăderea nivelului seric al enzimelor plasmatice funcționale poate apărea ca
urmare a reducerii sintezei și secreției lor, atunci când organul care le produce este sever
afectat de o anumită boală – de ex. bolile hepatice care duc la scăderea funcției de sinteză
proteică (în contextul unui grad variabil de insuficiență hepatică) vor determina scăderea
nivelului plasmatic al colinesterazei și al factorilor coagulării sintetizați de ficat.
2. Creșterea nivelului seric al enzimelor plasmatice nefuncționale (în speță al
enzimelor celulare, după clasificarea de mai sus) poate fi determinată de următoarele
mecanisme:
a) Lezarea membranei plasmatice, care determină trecerea enzimelor din spațiul
intracelular în fluidul extracelular și de aici în circulația sanguină. Această situație poate fi
cauzată de:
- infecții cu agenți microbiologici (de ex. în hepatita acută virală);
- ischemie (scăderea fluxului sanguin printr-un țesut, care duce la hipoxie tisulară) sau
oprirea completă a aprovizionării cu sânge a unui țesut ca urmare a obstrucției unui vas
arterial, care determină necroza tisulară (de ex. în infarctul miocardic);
- substanțe chimice toxice (de ex. hepatita toxică).
b) Creșterea sintezei enzimelor în celule (fenomenul de inducție enzimatică - cauzat
de factori diverși), urmată de eliberarea acestora în sânge.
c) Creșterea numărului sau activității celulelor care produc o anumită enzimă - de ex.
în cazul tumorilor, când are loc o proliferare accentuată a celulelor într-un anumit organ.

Gradul de creștere a nivelului unei enzime în plasmă depinde de mai mulți factori:
 Localizarea intracelulară a enzimei: în cazul unei leziuni tisulare de gravitate
moderată, numai enzimele cu localizare citosolică sunt eliberate în sânge; o leziune severă
(necroza tisulară) va duce la eliberarea și a enzimelor cu localizare mitocondrială.
 Severitatea lezării tisulare: nivelul plasmatic al enzimelor eliberate se corelează cu
extinderea leziunii la nivel tisular.
 Viteza de eliminare a enzimelor din sânge (t1/2): se recomandă ca determinările
enzimatice să fie efectuate în perioada în care nivelul plasmatic al enzimelor respective este
suficient de mare.
Valoarea diagnostică a determinării enzimelor plasmatice depinde de cunoașterea
distribuției lor tisulare. Fiecare organ sau țesut are un anumit echipament enzimatic, iar în
cazul enzimelor care prezintă mai multe izoenzime (ex. LDH, CK), acestea au localizare
tisulară diferită. Cunoscând distribuția tisulară a enzimelor/izoenzimelor al căror nivel
plasmatic este crescut, este posibilă depistarea organului afectat și stabilirea așa-numitului
”diagnostic de organ”.

 Principii de determinare a enzimelor în laborator

Determinarea enzimelor în laborator nu presupune măsurarea concentrației lor, ci

determinarea activității lor, exprimată sub forma vitezei reacției pe care acestea o
catalizează. Viteza de reacție este direct proporțională cu concentrația enzimei (în condițiile
asigurării condițiilor optime pentru enzima respectivă: pH optim, temperatură optimă,
prezența cofactorilor - dacă este cazul, absența inhibitorilor potențiali). De asemenea, o
condiție importantă care trebuie asigurată în determinările enzimatice este aceea că substratul
enzimei trebuie să fie în concentrație mult mai mare (de până la 105–106 ori) față de
concentrația enzimei (exces de substrat față de enzimă), pentru a asigura saturarea enzimei cu
substrat pe întreaga perioadă în care se măsoară activitatea enzimei, astfel încât să poată fi
atinsă viteza maximă pentru acea enzimă (altfel, în special atunci când activitatea enzimei în

2
serul pacientului are valori foarte mari, există riscul de consumare completă a substratului
înainte de terminarea măsurării). Dacă sunt îndeplinite aceste condiții, viteza măsurată a
reacției catalizate enzimatic (cu alte cuvinte, activitatea enzimei) oferă o apreciere suficient
de bună asupra concentrației enzimei.
În laborator , viteza unei reacții catalizate enzimatic poate fi determinată prin
măsurarea vitezei de consumare a substratului sau a vitezei de formare a produsului de
reacție, atunci când acestea absorb radiațiile cu o anumită lungime de undă din spectrul
vizibil sau UV. Metodele spectrofotometrice de determinare enzimatică sunt de două tipuri:
 Metode în punct final (rar folosite): se măsoară cantitatea de produs de reacție
format într-un interval de timp determinat. Pentru aceasta, produsul biologic care conține
enzima este incubat cu o anumită cantitate de substrat, iar după un interval de timp determinat
se măsoară absorbanța produsului de reacție format, la o lungime de undă caracteristică.
 Metode cinetice (larg folosite): constau în urmărirea dinamică fie a consumării
substratului, fie a formării produsului de reacție, prin măsurarea absorbanței acestora la o
lungime de undă caracteristică, timp de 1-3 minute. În acest caz, ritmul de scădere/creștere a
absorbanței este direct proporțional cu activitatea enzimatică.
În cazul metodelor cinetice, măsurarea absorbanței nu începe imediat după punerea în
contact a serului de pacient cu reactivii de lucru (deci a enzimei cu substratele sale), ci după
un interval de 30-60 secunde, necesar pentru formarea complexelor enzimă-substrat și
atingerea saturației enzimei cu substrat.

Rezultatele determinărilor de activitate enzimatică se exprimă în termenii cantității de

substrat transformat sau de produs format pe unitatea de timp în condiții specificate, pentru
un anumit volum de probă. Cea mai utilizată unitate de măsură pentru activitatea enzimatică
este UI/l. Unitatea internațională (UI) corespunde acelei activități enzimatice care
catalizează transformarea a 1 μmol de substrat sau formarea a 1 μmol de produs de reacție în
interval de un minut (1 UI = 1 μmol/min).
În cazul metodelor cinetice pe care le vom folosi utilizând spectrofotometrul
disponibil în laboratorul de Biochimie, valoarea activitatății enzimatice se va determina prin
calcul cu ajutorul formulei următoare:
UI/l = ∆A/min x F
∆A/min este modificarea absorbanței pe minut și se calculează împărțind ∆A la
numărul de minute cât durează măsurarea absorbanței. ∆A este:
- diferența dintre absorbanța inițială și cea finală – atunci când se măsoară absorbanța
unui substrat al enzimei (aceasta scade în timp, pe măsura consumării acelui substrat);
- diferența dintre absorbanța finală și cea inițială – atunci când se măsoară absorbanța
unui produs de reacție al enzimei (aceasta crește în timp, pe măsura formării acelui produs).
F = factorul de corecție - este specific fiecărei enzime și fiecărui set de reactivi, și
depinde de: coeficientul de absorbție molară (ε) al substratului/produsului măsurat, volumul
de probă (ser) luat în lucru, volumul total de reacție, grosimea cuvei spectrofotometrului.
Valoarea factorului de corecție este specificată în prospectul aflat în kitul cu reactivi.
Analizoarele automate, folosite în laboratoarele clinice, convertesc automat viteza de
modificare a absorbanței în UI/l, folosind acest factor de corecție.

OBS. De menționat că există și posibilitatea obținerii unor valori fals crescute ale
enzimelor plasmatice dozate în laborator (de exemplu, dacă serul folosit pentru analiză este
hemolizat, ceea ce determină trecerea enzimelor eritrocitare în ser) sau fals scăzute (de
exemplu, dacă serul de analizat se lucrează cu întârziere și activitatea enzimelor scade).

3
 De reamintit!

Diferențele între cele două tipuri de măsurători pe care le vom utiliza în cadrul
activităților practice:

sursă: https://fr.sawakinome.com/articles/physical-chemistry/

4
 DOZAREA ACTIVITATII TRANSAMINAZELOR SERICE
Transaminazele sunt enzime din clasa transferazelor mai exact “amino transferaze”,
ele transferand o grupare amino de pe un amino- acid pe un ceto-acid, favorizand formarea
unui nou amino acid necesar unei bune functionari a organismului. Transaminazele au drept
coenzimă vitamina B6 (in forma fosforilata la nivelul carbonului 5, adica piridoxal-5-fosfat
sau PLP). Dupa fosforilarea vitaminei B 6 alimentare la nivelul mucoasei jejunului, coenzima
va participa activ in mecanismul de transaminare, prin legarea gruparilor amino ce vor fi
transferate (se formeaza niste compusi speciali numiti baze Schiff).
Se disting doua tipuri de transaminaze : Alanin-aminotransferaza (ALAT, ALT)
numită și GPT (TGP) cu o distribuție predominantă la nivelul ficatului și Aspartat-
aminotransferaza (ASAT, AST) numită și GOT (TGO) cu o distribuție la nivelul muschiului
scheletic, dar mai ales al cordului, ficatului.

DOZAREA ENZIMATICĂ A ACTIVITĂȚII ALANIN AMINOTRANSFERAZEI

(ALAT/TGP)

Principiul metodei:

1. Alanin aminotransferaza (ALAT) catalizează următoarea reacţie:

COOH COOH

CH2 CH3 CH2 CH3

CH2 + ALAT CH2 + C O

CH NH2
C O COOH CH NH2 COOH

COOH COOH

Acid  -cetoglutaric Alanina Acid glutamic Acid piruvic

2. Deoarece reactia din pasul 1 nu genereaza nici un compus care sa poata fi

masurat, este nevoie si de o a doua reactie care este cuplata cu prima. Piruvatul
format mai sus este transformat în lactat de către NADH+H + în reacţia catalizata
de LDH (lactat dehidrogenază) conform reacţiei:

Acid piruvic Acid lactic

5
 NADH+H+ este o coenzima specifica multor reactii de hidrogenare/dehidrogenare (se
obtine din vitamina PP) si are drept caracteristica fizica importanta o buna absorbtie a luminii
UV, mai ales la 340 nm. Se măsoară viteza de diminuare a concentraţiei NADH+H+ pe
măsură ce trece în NAD+, prin scăderea absorbţiei în UV. Ea este direct proporţională cu
activitatea ALAT. Se prefera citirea in timp a absorbantei NADH+H+ (metoda cinetica) si nu
o singura citire la final (metoda end-point) deoarece s-a observat ca rezultatele obtinute in
cazul masuratorilor enzimatice sunt mult mai precise daca se folosesc metode cinetice.

Deoarece este vorba de o determinare enzimatica, rezultatul final nu se poate da in

mg, mmoli sau g/dL pentru ca metoda de determinare nu cuantifica enzima din punct de
vedere al masei ci din punct de vedere al activitatii. Este universal acceptat ca unitatea de
masura pentru enzime sa fie U/L (unitati internationale/litru). O unitate internationala
enzimatica reprezinta numarul de micromoli de substrat transformati intr-un minut (de obicei
la 370C si pH optim) de catre enzima.

Reactivi:

1. Soluţie substrat; L-alanina 800 mM in tampon fosfat 100 mM şi pH=7,4

2. Amestec de: -cetoglutarat 10 mM, NADH++H+ 0,2 mM, LDH 10mg/l în tampon
fosfat 100 mM, pH=7,4
Mod de lucru:
În momentul începerii determinărilor se amestecă soluţia 1 cu 2 (4 părţi reactiv 1 cu 1
parte reactiv 2 ).

Amestec de reactivi 1+2 (µl) 1000

Ser (µl) 50
Se agită bine şi se citesc extincţiile la lungimea de unda de 340 nm. Citirea se face
după un minut și apoi la 3 minute la temperatura de 370 C

Calcularea rezultatelor:

Se face diferenţa între prima şi ultima citire şi se împarte la numărul de minute citite.
Se notează cu (A/min).

Activitatea ALAT în UI/l =(A1-A3)/(t3-t1) x3333 (factor de corecție)

Observaţii: dacă valoarea (A/min) creşte mai mult de 0,08 se recomandă diluarea a
0,1 ml probă cu 0,9 ml ser şi se înmulţeşte rezultatul cu 10.

Intervale de referinţă:

37 C
Bărbaţi pînă la 40 UI/l
Femei pînă la 31 UI/l

6
 DOZAREA ENZIMATICĂ A ACTIVITĂȚII ASPARTAT
AMINOTRANSFERAZEI (ASAT/TGO)

Structura:

PLP is found in the active site of the enzyme, circled in this image

Sursa: https://study.com/academy/lesson/

Principiul metodei:

Alanin aminotransferaza (ASAT) catalizează următoarea reacţie:

Acid Acid Acid Acid

α cetoglutaric aspartic glutamic oxalacetic

Sau altfel!!!

7
 Sursă: https://labpedia.net/sgot-aspartate-aminotransferase-ast-glutamic-oxaloacetic-
transaminase/

Oxalacetatul format este transformat în malat de către NADH++ H+ în reacţia

catalizată de MDH (malat dehidrogenază) conform reacţiei:

Acid oxalacetic Acid malic

Se măsoară viteza de diminuare a cantităţii de NADH+H + pe măsură ce trece în

NAD+, prin scăderea absorbţiei în UV. Ea este direct proporţională cu activitatea enzimei
ASAT.
Reactivi:

1. Soluţie substrat: aspartat 200 mM în tampon fosfat 100 mM şi pH =7,4

2. Amestec de: -cetoglutarat 12 mM, NADH++H+ 0,2 mM, LDH 10mg/l,
MDH 10 mg/l în tampon fosfat 100 mM pH=7,4
Mod de lucru:
În momentul începerii determinărilor se amestecă soluţia 1 cu 2 (4 părţi reactiv 1 cu 1
parte reactiv 2 ).

Amestec de reactivi 1+2 (µl) 1000

Ser (µl) 50
Se agită bine şi se citesc extincţiile la lungimea de unda de 340 nm. Citirea se face
după un minut și apoi la 3 minute la temperatura de 370 C

Calcularea rezultatelor:

Se face diferenţa între prima şi ultima citire şi se împarte la numărul de minute citite.
Se notează cu (A/min).

Activitatea ALAT în UI/l =(A1-A3)/(t3-t1) x3333 (factor de corecție)

Intervale de referinţă:

37 C
Bărbaţi pînă la 37 U/l

8
 Femei pînă la 31 U/l

Interpretarea rezultatelor:

Enzimele din clasa transaminazelor sunt enzime nefuncționale plasmatic, avand

activitate metabolică în interiorul celulei. Cunoaşterea localizării enzimelor la nivelul
diferitelor organite celulare este extrem de utilă nu numai pentru intelegerea modului de
dirijare a proceselor metabolice, ci şi pentru interpretarea rezultatelor furnizate de laboratorul
clinic. Pentru practica medicală este important de reţinut că alaninaminotransferaza (ALAT)
este localizată doar la nivel citoplasmatic (unilocular) fiind un indicator al afecţiunii acute pe
cînd aspartataminotransferaza (ASAT) este localizată atît la nivel citoplasmatic şi
mitocondrial (bilocular) indicînd mai fidel o afectare cronică (de ex., tehnici imunologice
diferenţiază intre cASAT şi enzima mASAT). (vezi imag)

https://labpedia.net/sgot-aspartate-aminotransferase-ast-glutamic-oxaloacetic-transaminase/

Transaminazele prezinta utilitate clinică în afecțiuni ale ficatului, cordului și

muschiului scheletic. Sunt enzime de citoliză, prezența lor crescută în ser fiind un indicator
al lezării membranei hepatocitelor și implicit a creșterii permeabilității membranei celulare.
Nivelul seric al acestor enzime de leziune, variază în funcţie de numărul de hepatocite
afectate, de gravitatea lezării fiecărei celule, de viteza cu care s-a produs leziunea şi de
viteza de eliminare din ser (t 1/2) a enzimelor respective.

Valori crescute:

Valori crescute ale transaminazelor se întalnesc în două tipuri majore de afecțiuni:

A. Afecțiuni hepatice:
- - Afectiuni acute: hepatite (virale, toxice (ex alcool), intoxicație cu tetraclorură de
carbon) valorile pot atinge ordinul sutelor sau chiar miilor de unități.Valoarea
ALAT poate fi corelata cu cea a ASAT prin folosirea raportului De Rittis:
ASAT/ALAT = 1,3 – 1,5 in mod normal. Cresterea acestui raport (util doar daca
transaminazele au valori crescute) indica uneori o afectare mai severa a ficatului
sau etiologie alcoolica. Monitorizarea în dinamică este extrem de utilă pentru
aprecierea gradului de refacere a permeabilității membranare.
- Afecțiuni cronice: se remarcă în hepatitele cronice cu virus B sau C, hepatite
alcoolice sau cauzate de medicamente, valorile pentru transaminaze în aceste
cazuri sunt moderat crescute. Este de remarcat ca hepatitele cronice inactive
(persistente) vor genera valori mult mai mici ale transaminazelor (chiar apropiate

9
 de normal) pe cand hepatitele cronice active (agresive) vor genera valori mari ale
TGP si TGO (uneori apropiate de hepatitele acute).
- In ciroza (afectiune grava hepatica cu un grad ridicat de distrugere a
hepatocitelor) transaminazele vor fi evident crescute. In aceasta situatie, o
normalizare a transaminazelor poate sa arate terminarea rezervei functionale
hepatice, indicand practic ca pacientul se afla intr-un stadiu terminal al bolii.
B. Afecțiuni cardiace: creșterea independentă a lui ASAT fără modificarea activității
ALAT apare în infarctul de miocard (blocarea unei artere coronare cu necroza
tesutului deservit) și în unele afecțiuni ale mușchiului striat (de exemplu in
traumatisme musculare). În cazul infarctului de miocard valorile ating un maxim
în primele 48 de ore de la producerea evenimentului, revenind la normal în 3-5
zile.

Valori scăzute :

 deficit de piridoxal fosfat (vitamina B6)

 afecțiuni renale

OBS. Trebuie să reținem că nu totdeauna creșterea moderată a valorilor

transaminazelor este sinonimă cu patologia, pot apărea creșteri în urmatoarele situații
(obezitate, activitate fizică intensă, consumul unor medicamente cum ar fi contraceptivele
orale sau antiepilepticele). Exista si posibilitatea unor valori fals crescute (daca serul folosit
pentru analiza este hemolizat) sau fals scazute (daca serul de analizat se lucreaza cu intarziere
si enzimele devin inactive).

CREATIN KINAZA (CK)

Cretin-kinaza este o enzimă cu localizare celulară predominant la nivelul miocardului
şi muşchilor scheletici şi, în concentraţii mult mai mici, la nivelul creierului. Este o enzimă cu
structură dimerică, fiind alcătuită din două subunități și anume M (de la muscle) și B (de la
brain). Au fost identificate trei izoenzime citoplasmatice (CK-MM, CK-MB – ambele
prezente în mușchiul scheletic și în miocard, în proporții diferite și CK-BB – cu origine
cerebrală), dar și o izoenzimă mitocondrială. Plasma conţine în mod normal peste 95% CK-
MM, CK-MB reprezentând 2-5% din total.

Țesut CK-MM CK-MB CK-BB

Miocard 60-80% 20-40% -

10
 Mușchi scheletic 97-98% 2-3% -
Creier - - 100%

Creatin kinaza catalizează fosforilarea reversibilă a creatinei utilizând ATP-ul ca

donor de grupare fosfat:
Creatină + ATP creatin~fosfat + ADP
Creatin fosfatul reprezintă o formă de stocare a energiei în mușchiul scheletic și
miocard. Atunci când ATP-ul este necesar pentru contracția musculară, acesta este generat
rapid prin parcurgerea în sens invers a reacției catalizate de CK.

Principiul metodei:

Pentru dozarea activității creatin kinazei în ser se folosește o standardizată în UV

acceptată de IFCC (International, Federation Clinical Chemistry).

Creatin phosfat + ADP  Creatină + ATP (reacție catalizată de CK)

Glucoza + ATP  Glucoză – 6- P + ADP (reacție catalizată de hexokinaza)

Glucoză – 6- P + NADP+  6- P- gluconat + NADPH+ H+ (reacție catalizată de glucozo-6

fosfat dehidrogenaza)

NADPH+H+ este o coenzima specifica multor reactii de hidrogenare/dehidrogenare și

are drept caracteristică fizică importantă o bună absorbție a luminii UV, mai ales la 340 nm.
Se măsoară viteza de formare NADPH+H+ prin creșterea absorbţiei în UV. Ea este direct
proporţională cu activitatea CK.

Reactivi:

1. Amestec: enzime/coenzime (R1)

2. Soluţie substrat; tampon fosfat, NADP, MgCl2, EDTA, N-acetilcisteină (R2)

Mod de lucru:
Se amestecă flaconul de reactiv R1 cu conținutul flaconului de reactiv R2 și se obține
reactivul de lucru cu o stabilitate de 5 zile la 2-80 C.
Serul hemolizat sau plasma recoltată pe citrat de sodiu pot modifica rezultatele.După
separarea serului CK este stabilă în ser 24 de ore la 250 sau 4 zile la 40 .

11
 Amestec de reactivi 1+2 (µl) 1000
Ser (µl) 50
Se agită bine se lasă în repaus 2 minute şi se citesc absorbanțele la
lungimea de undă de 340 nm. Citirea se face după un minut și apoi la 3 minute la
temperatura de 370 C
Calcularea rezultatelor:

Se face diferenţa între ultima citire şi prima citire şi se împarte la numărul de minute
citite. Se notează cu (A/min).

Activitatea CK în UI/l =(A3-A1)/(t3-t1) x3333 (factor de corecție)

Observaţii: metoda este liniară pană la 2886 U/l
Intervale de referinţă: (valori la 37 C)
Bărbaţi (U/l)= 24 -195
Femei (U/l) = 24 -170

Semnificație clinică:

Valori crescute:

Creatin kinaza este o enzimă nefuncțională plasmatic cu activitate în interiorul celului,

iar prezența sa crescută în ser este un bun indicator al lezării membranei celulare precum și a
creșterii permeabiltaii acesteia, fiind enzimă indicatoare a citolizei.Pentru persoanele
sănătoase valorile pentru CK –MM sunt dependente de masa musculară, reprezentand cea
mai mare parte a CK total circulant.

Datorită diversității structurale ale enzimei și implicit a distribuției diferite ,creșteri

ale activității CK pot fi întalnite în:

1. Afecțiuni ale musculaturii scheletice: Deoarece musculatura striată este deosebit de

bogată în CK, leziunile acestui țesut duc la creșteri ale CK. Se înregistrează creșteri
ale valorii CK în următoarele situații:
a. Efort muscular intens la persoane neantrenate
b. Traumatisme ale musculaturii scheletice
c. Administrarea de injecții intramusculare perioade mai lungi de timp pentru
anumite substanțe (tetracicline, peniciline, diazepam, fier)
d. Leziuni toxice ale musculaturii (miopatie alcoolică – datorată efectului toxic al
alcoolului la nivelul fibrei musculare)
e. Dermatomiozită ( boală autoimună caracterizată prin slăbiciune musculară și
erupții cutanate specifice)
f. Rabdomioliză (sindrom caracterizat prin distrugerea țesutului muscular scheletic
cu eliberarea în sange a unei mari cantități de mioglobină)
g. Intervenții chirurgicale pe cord deschis
h. Distrofii musculare – grup de afecțiuni care au drept consecință afectarea
musculară. Cel mi frecventă tip este distrofia musculară Duchenne. Se pare că

12
 principala cauza a distrofiei este deficitul proteinei numită distrofina(proteină

situată la nivelul citoscheletului cu un conținut de 3685 aminoacizi).

2. Afecțiuni cardiace: În cazul unei ischemii acute a miocardului care poate ajunge pană
la necroză cresc CK, ASAT și LDH. Între producerea evenimentului ischemic și
apariția în ser a acestor enzime apare un decalaj dependent de producerea obstrucției
și modificările suferite de celulele ischemice. Prima enzimă care crește în infarctul de
miocard este CK în primele 6 ore și atinge un maxim la 15-20 de ore, iar ultima est
LDH dar cea mai persistentă.În clinici specializate se efectuează dozarea izoenzimei
CK-MB care în mod normal are o valoare de maxim 0,5% din CK-total. În cazul
infarctului de miocard valoarea CK-MB crește in primele 3-6 ore, atinge un maxim la
12-24 de ore și revine la normal la 24-48 de ore.
3. Lezarea structurilor cerebrale ca urmare a unui accident vascular cerebral

Valori scăzute: Valorile scăzute sunt rare și pot fi întalnite în primul trimestru de
sarcină.

LACTAT DEHIDROGENAZA (LDH)

Lactat dehidrogenaza este o enzimă din clasa oxidoreductazelor care catalizează o

reacție cu caracter reversibil:

 reducerea piruvatului la lactat, utilizând NADH ca donor de electroni – această

reacție are loc la finalul glicolizei anaerobe (în mușchiul în activitate susținută și în

13
eritrocite), având rolul de a regenera forma oxidată a NAD+ pentru a permite funcționarea
adecvată a căii glicolitice;
 oxidarea lactatului la piruvat, utilizând NAD+ ca acceptor de electroni – această
reacție are loc în țesuturile care captează lactatul din sânge și îl degradează aerob în scop
energogen (de ex. miocardul) sau îl utilizează în gluconeogeneză (de ex. ficatul).

Enzima are o structură tetramerică, fiind alcătuită din touă tipuri de lanţuri
polipeptidice: M (de la muscle) şi H (de la heart). Există cinci izoenzime ale LDH, care diferă
prin conţinutul în subunităţi H şi M şi care pot fi separate pe baza mobilităţii electroforetice
diferite. LDH este prezentă în toate celulele organismului, fiind localizată în citoplasmă.
Izoenzimele LDH și distribuția lor tisulară sunt prezentate în tabelul de mai jos:

Izoenzima LDH Distribuția tisulară

LDH1 – H4
Miocard, eritrocite, rinichi
LDH2 – H3M
LDH3 – H2M2 Plămâni, pancreas, leucocite
LDH4 – HM3
Ficat, mușchi scheletic
LDH5 – M4

Determinarea activității LDH în laborator se realizează prin metode

spectrofotometrice cinetice în care se măsoară absorbanța NADH la 340 nm: aceasta scade
progresiv dacă se utilizează reacția de transformare a piruvatului în lactat, respectiv crește
progresiv dacă se utilizează reacția de transformare a lactatului în piruvat. Viteza de
scădere/creștere a absorbanței este direct proporțională cu activitatea LDH.

Obs. Serurile hemolizate dau valori fals pozitive al valorilor LDH.

Valori normale: 120-240 U/l (sau funcție de indicațiile producătorului de reactivi)

14
 Semnificaţie clinică:

Concentrația intracelulară a lactat

dehidrogenazei este de aproximativ 500 ori mai mare
decât în plasmă, astfel încât leziuni tisulare chiar
limitate se însoţesc de creşterea nivelului seric al
enzimei. Întrucât LDH este larg distribuită în țesuturi,
activitatea serică a LDH totale nu reprezintă un
marker specific de diagnostic, dar este utilă pentru
detectarea leziunilor tisulare minore. Pentru
depistarea afectării specifice a unui anumit organ sau
țesut este necesară și utilă determinarea izoenzimelor LDH.
În practica uzuală de laborator se efectuează dozarea LDH total și valorile sunt
corelate cu cele ale altor parametrii determinați și contextul clinic.
Principalele afecțiuni în care apar creşteri ale activităţii serice a LDH sunt
următoarele:
 Bolile ficatului se însoţesc de creşteri ale izoenzimelor LDH4 şi LDH5, însă aceste
creşteri nu sunt atât de marcate precum creşterea activităţii transaminazelor. În hepatitele
acute (toxice sau virale) nivelul creşterii poate atinge de 10 ori limita superioară a
normalului.
 În infarctul miocardic are loc creşterea activităţii izoenzimelor LDH1 şi LDH2 (LDH1
> LDH2), începând cu 8-14 h de la instalarea necrozei. Maximum de activitate serică se
atinge după 24-60 h de la debut, valorile revenind la normal după 7-14 zile de la începutul
bolii. Spre deosebire de creatin kinază (izoenzima CK-MB), care este utilă pentru un
diagnostic precoce de infarct miocardic, LDH este utilă pentru un diagnostic retroactiv
(atunci când pacientul se prezintă la medic după mai multe zile de la instalarea necrozei
miocardice, când activitatea serică a CK a revenit la normal).
 Creşteri ale activităţii LDH (izonezimele LDH1 şi LDH2, cu LDH2 > LDH1) apar şi în
hemoliza de diverse cauze, prin eliberarea enzimei din eritrocite. Amploarea creşterii
activităţii serice a acestor două izoenzime este deosebit de marcată în anemia megaloblastică,

15
caracterizată printr-o hemoliză intramedulară; activitatea LDH revine la normal rapid după
instituirea terapiei adecvate (cu vitamină B12 sau acid folic).
 În diverse boli care afectează musculatura scheletică (distrofii musculare, miozite) are
loc creșterea activității serice a LDH5.
 În tumorile maligne are loc o creştere a activităţii serice a LDH, tabloul izoenzimelor
putând indica organul afectat.

Dinamica modificării activității serice a enzimelor cardiace în infarctul miocardic:

16