ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA SÂNGELUI

Sângele este un lichid vital existent în corpul oamenilor precum și în cel al animalelor, care
hrănește toate organele și țesuturile corpului și elimină substanțele nefolositoare sau reziduale
din organism, de aici și denumirea de "râul vieții". Sângele împreună cu limfa și lichidul
interstițial formează mediul intern al organismului. El se caracterizează prin culoarea roșie,
mirosul său specific, prin gustul său sărat, printr-o slabă reacție (Ph) alcalină, este vâscos și irigă
toate organele și țesuturile.

PROPRIETĂȚILE SÂNGELUI
a. Greutatea specifică (densitatea) a sângelui este la femei de 1057, iar la bărbați de 1061.
Densitatea separată a masei globulare este de 1097, iar a plasmei de 1027. La nou-născut valorile
sunt ceva mai crescute decât la adult. Componentele sângelui cu importanța cea mai mare în
determinarea valorii densității sunt elementele figurate, eritrocitele în special, proteinele
plasmatice și apa. Variațiile fiziologice determinate de sex și vârstă ( densitate mai mare la nou-
născut și la bărbat ) se datorează deci unui număr mai mare de globule roșii. Creșteri ale
densității peste valorile normale se întâlnesc fiziologic la altitudine, în efort, deshidratări prin
transpirație, iar patologic, în diaree, vomă, poliglobulii primare sau secundare și șoc. Scăderi
fiziologice ale densității sângelui se semnalizează la gravide, dupa ingerări masive de lichide, iar
patologice în anemii și hemoragii.
b. Vâscozitatea variază în mod normal între 3,5 și 5,4. Vâscozitatea determină scurgerea
laminară a sângelui prin vase. Creșterea vâscozității peste anumite valori este un factor de
îngreunare a circulației. Variațiile greutății specifice și a vascozității sunt determinate de variația
numărului de elemente figurate. Factorii care determină vâscozitatea sângelui sunt: hematocritul
și proteinele plasmatice. Vâscozitatea sângelui variază în funcție de o serie de parametri fizici :
- temperatura - variază invers proporțional cu vâscozitatea;
- viteza de curgere a sângelui - în condițiile vitezelor mari eritrocitele se dispun în lungul
axului central al sensului de curgere și forța de frecare internă este minimală.
- diametrul vascular - vâscozitatea relativă a sângelui scade proporțional cu raza în vasele
cu calibru mai mic de 300.
c. Volumul sanguin din organism reprezintă 8% din greutatea corpului. Volemia variază în
condiții fiziologice, în funcție de sex, vârstă, mediul geografic. Volumul normal de sânge din
corp se numește normovolemie și organismul sănătos are mecanisme specifice pentru menținerea
ei. În unele stări patologice volumul total al sângelui se schimbă: scade în cazuri de hemoragie,
în diferite forme de anemii, în mixedem etc., sau crește în hipertiroidism, leucemie etc. În repaus
o parte din masa sangvină a corpului stagnează în teritorii venoase și capilarele din ficat, splină și
țesutul subcutanat; acesta este volumul sangvin stagnant sau de rezervă. Restul îl reprezintă
volumul circulant. Raportul dintre volumul circulant și volumul stagnant nu este fix, ci variază
în funcție de condițiile de existență. În cursul efortului fizic sau termoreglator are loc mobilizarea
sângelui de rezervă, crescînd volumul circulant. Menținerea volumului sangvin în limite
constante, în ciuda ingerării unor cantități variabile de lichide, presupune existența unor
mecanisme de reglare. Reglarea se face diferit pentru volumul plasmatic și pentru cel globular.
1. În reglarea volumului plasmatic intervin mecanisme reflexe și umorale, care
influențează atât procesele de filtrare și reabsorbție capilară, cât și cele de excreție renală:
-mecanisme reflexe: Voloreceptorii care inițiază astfel de reflexe sunt situați, în atriul stâng.
Distensia atriului de către volumul sangvin mărit, determină stimularea receptorilor și o reducere
reflexă a secreției de ADH din hipotalamus, cu eliminarea excesivă a apei prin rinichi și
restabilirea volumului plasmatic.
-mecanismele umorale: Păstrarea între limitele fiziologice a volumului plasmatic se face și prin
intervenția hormonilor ADH, aldosteron, factorului natriuretic atrial, precum și a proteinelor
plasmatice.
2. Volumul globular crește sau se reduce în funcție de gradul de oxigenare a țesuturilor.
Hipoxia (scăderea aportului de oxigen la nivelul țesuturilor) determină creșterea volumului
globular. Scăderea volumului globular are loc când nevoile în oxigen ale țesuturilor se
diminuează, cum se întamplă în hipotiroidism.
d. Culoarea roșie a sângelui se datorează hemoglobinei din eritrocite; poate varia în condiții
fiziologice sau patologice. Sângele recoltat din artere este de culoare roșu deschis, iar sângele
recoltat din vene are culoare roșu închis.
e. Presiunea osmotică are rol important în schimburile de substanțe dintre capilare și
țesuturi. Măsurarea presiunii osmotice se face cu osmometrul: un vas de sticlă prevăzut la o
extremitate cu un tub capilar, iar la cealaltă extremitate cu o membrană semipermeabilă ce
permite trecerea apei și împiedică trecerea sărurilor. În osmometru se introduce plasma, iar
aparatul se scufundă în apa distilată. Apa este atrasă în osmometru și urcă pe tubul capilar
proporțional cu presiunea osmotică. Presiunea osmotică reprezintă presiunea ce poate opri
expansiunea lichidului, fiind egala în plasma cu 6,7 atmosfere, adica cu 5300mm/Hg. Masoară
300 miliosmoli pe litru.
f. Presiunea coloidosmotică este atribuită prezenței în sânge a substanțelor
macromoleculare (proteine). Proteinele plasmatice contribuie la presiunea osmotică abia cu
25mm/Hg. Valoarea scăzută a presiunii coloidosmotice se explică prin dimensiunile foarte mari
ale proteinelor și numărul redus de particule. Aceasta joacă un rol important în procesul de
schimb capilar. În zona ansei arteriale a capilarului, presiunea hidrostatică împinge apa cu
substanțele micromoleculare în interstițiu cu 35mm/Hg, iar presiunea coloidosmotică de numai
25mm/Hg tinde să le rețină în vase. Presiunea hidrostatică fiind predominantă, apa și
micromoleculele trec în interstiții. În capilarul venos presiunea coloidosmotică rămâne de
25mmHg, pe când presiunea hidrostatică scade la 15mm/Hg, ceea ce face ca apa din lichidul
interstițial sa fie reabsorbită în capilare.
g.
Proprietățile de apărare ale sângelui
 Prin componentele sale, sângele îndeplinește un rol foarte important și în apărarea
organismului contra microorganismelor producătoare de boli. Datorită acțiunii sângelui,
organismul are o rezistență care împiedică îmbolnăvirea. Această stare de rezistență se numește
imunitate, iar ramura biologiei care studiază imunitatea se numește imunologie.
Un microorganism patogen (bacterie ,virus) produce toxine care au acțiune nocivă asupra
organismului. Pentru a împiedica această acțiune nocivă și îmbolnăvirea organismul trebuie să
acționeze atât asupra microorganismului, cât și asupra toxinelor produse de el. La această acțiune
contribuie leucocitele și anticorpii. Substanța eliberată de microorganism exercită o acțiune de
atracție asupra fagocitelor; acestea părăsesc vasele sanguine și se apropie de punctul de intrare a
microorganismului. Mișcarea fagocitelor către microorganism constituie un chemotactism
pozitiv. Apoi fagocitele ingeră și digeră microorganismul.
Pătrunzînd în corpul omenesc, microorganismele se comportă ca antigene. În general, se
numesc antigene acele corpuri care, intrând în organism, îl fac să producă substanțe numite
anticorpi, care intră în reacție cu antigenele care le-au determinat, sau cu unele derivate ale
acestora. Anticorpii sunt subsanțe proteice care apar în plasmă numai în prezența unui antigen și
au acțiune specifică. Ei se formează în sistemul reticulohistiocitar și în țesutul limfatic. La baza
compoziției chimice a anticorpilor stau globulinele plasmatice. Dupa cum acționează, anticorpii
se grupează:
- aglutinine, care împiedică răspândirea în tot corpul a microorganismelor;
- lizine, care distrug microorganismele;
- precipitine, care precipită substanțele proteice străine;
- antitoxine, care neutralizează toxinele produse de microorganisme;
- opsonine, care sensibilizează microorganismele față de acțiunea fagocitelor.
Imunitatea poate prezenta aspecte foarte variate, în general ea putând fi naturală sau artificială.
1. Imunitatea naturală este nereceptivitatea oganismului față de anumite boli, fără nici un fel
de intervenție artificială. Ea se poate prezenta sub doua forme: imunitate naturală înnăscută
și imunitatea naturală dobândită.
Imunitatea naturală înnăscută se manifestă chiar din momentul nașterii. La nou-născut, în
primele săptămâni de viață, imunitatea este realizată prin acțiunea anticorpilor care s-au format
în corpul mamei și au trecut, prin placentă, în sângele fătului. Mai târziu se declanșează
mecanismul propriu de formare a anticorpilor. Imunitatea naturală înnăscută se manifestă foarte
diferit la organisme diferite.
Imunitatea naturală dobândită este imunitatea pe care organismul nu o are în momentul nașterii,
dar o capătă după ce a suferit o infectare naturală cu un anumit microorganism patogen. În acest
caz, se declanșează mecanismele de apărare care previn o nouă infecție. Imunitatea naturală
dobândită nu se manifestă pentru toate bolile infecțioase, iar durata ei este variabilă, depinzând
de caracterele individuale și de natura bolii.
2. Imunitatea artificială este imunitatea care se realizează prin tratament medical. După
mecanismul prin care se realizează ea poate fi activă și pasivă.
 Imunitatea activă este imunitatea în care organismul își produce singur anticorpii, sub
influența unui preparat introdus în mod artificial. Introducerea acestui preparat în corp se
numește vaccinare sau imunizare activă. Preparatele folosite în acest scop pot fi: vaccinul și
anatoxina.
 Vaccinul este un preparat format dintr-o cultură de microorganisme patogene, care,
introdus în corp, funționează ca antigen și provoacă formarea anticorpilor specifici. Omorârea
sau atenuarea microorganismelor se poate face prin acțiunea unor agenți fizici, chimici sau
biologici. Vaccinul și anatoxina funcționează ca antigene și stimulează organismul în producerea
anticorpilor, dar în același timp, sunt stimulate și celelalte mecanisme care contribuie la
asigurarea rezistenței organismului împotriva agenților patogeni.
Imunitatea pasivă este imunitatea care se obține prin introducerea în corp a anticorpilor
specifici gata formați; în acest caz organismul nu folosește mijloacele specifice proprii, este
pasiv. Pentru obținerea acestei forme de imunitate se folosește serul imun. Serul imun se poate
obține din sângele oamenilor care au fost bolnavi de boli contagioase sau din sângele unor
mamifere (cal,iepure) care au fost infectate special; serurile obținute din sângele omului se
numesc seruri omologe, iar cele obținute din sângele mamiferelor se numesc seruri eterologe.
După acțiunea pe care o au, serurile pot fi: seruri antitoxice sau seruri antimicrobiene;
există seruri cu acțiune mixtă. Imunitatea pasivă imun este în general de scurtă durată. Ea
variază între 15 și 40 zile. Seroterapia se folosește mai mult cu scop curativ decât preventiv.

Funcțiile sângelui
Transportul de gaze - sângele are rolul de a transporta gazele implicate în procesul
respirației. De la nivelul plămânilor sângele se încarcă cu oxigen, pe care îl transportă prin vasele
de sânge la organe și țesuturi. Aici are loc schimbul de gaze între țesuturi și sânge, oxigenul fiind
transferat către țesuturi, iar dioxidul de carbon, trece în sânge, urmând a fi transportat la plămâni,
unde va avea loc un nou schimb de gaze.
Transportul de nutrienți, apă și produșii de catabolism - această funcție a sângelui este de
o importanță majoră, îndeplinind două necesități ale organismelor vii: nutriția și excreția. De la
nivelul zonei de absorție a tractului digestiv, sângele se încarcă cu nutrienți și apa, pe care îi
transportă cu ajutorul sistemului circulator, la organe și țesuturi. Odată ajunși aici, nutrienții și
apa sunt transferați țesuturilor, iar produșii reziduali rezultați din degradarea acestora, trec din
țesuturi în sânge, prin intermediul căruia sunt transportați la rinichi, de unde vor fi preluați de
celulele specializate în filtrare.
Transportul de molecule în curs de maturare - sângele are rolul de a transporta substanțele
în curs de maturare, de la un organ la altul, unde suferă modificări, pentru a putea fi folosite în
procesele fiziologice.
Transportul moleculelor cu rol în reglarea proceselor vitale - majoritatea proceselor din
corpul uman sunt reglate pe cale umorală, de către hormoni. Pentru a ajunge de la organele care
îi produc pâna la organele țintă, hormonii sunt transportați prin vasele sanguine, de către sânge.
 Reglarea pH-ului și menținerea presiunii osmotice a mediului intern -sângele conține
substanțe care ajută la menținerea pH-ului în limitele lui normale (7,35-7,40), precum și
substanțe care ajută la menținerea în limite normale a presiunii osmotice a mediului intern.
Menținerea temperaturii constante a corpului - sângele este implicat și în procesele de
termoreglare din organism. Atunci când temperatura internă a corpului crește, sângele preia o
parte din energia termică și o transportă la periferie, unde caldura este eliminată în mediul extern,
iar în situațiile în care organismul riscă să se răcească prea mult, prin vasoconstricție
tegumentară, sângele ajunge din ce în ce mai puțin în teritoriile periferice ale corpului pentru a
evita pierderea suplimentară a căldurii.
Protecția împotriva substanțelor străine și agenților patogeni – leucocitele și anticorpii
constituie o importantă parte a sistemului imunitar, protejând organismul împotriva elementelor
străine, precum microorganismele și toxinele.
Formarea de coaguli - sângele are proprietatea de a se coagula în locul unde un vas este
lezat, astfel prevenindu-se o eventuală pierdere excesivă de sânge. Deasemenea, procesul de
coagulare este primul pas din fenomenul de refacere al țesutului.

Componentele sângelui

Sângele tratat cu oxalat de sodiu 1% nu mai coagulează.

Prin centrifugarea unei eprubete cu sânge incoagulabil timp de 15 la 3 000 t/minut se
produce separarea sângelui în două componente: elementele figurate ale sângelui, situate la
fundul eprubetei și plasma sangvină, situată deasupra, este un lichid mai puțin vâscos,
transparent, de culoare galben-citrin.
Elementele figurate ale sângelui se prezintă ca un lichid foarte vâscos, de culoare roșie-
închisă și reprezintă 45% din volumul sangvin. Această valoare poarta numele de hematocrit sau
volum globular procentual. Hematocritul variază cu sexul, cu vârsta sau în funcție de factori de
mediu ambiant. Prin examenul microscopic al sângelui se observa trei tipuri de elemente
figurate:
- globulele rosii (hematii sau eritrocite);
- globulele albe (leucocitele)
- plachetele sangvine (trombocitele).
Hematopoieza este procesul de reînnoire continuă a elementelor figurate ale sângelui.
Există câte o cale separată pentru fiecare din cele trei tipuri celulare principale, iar la leucocite se
descriu căi separate pentru granulocite și pentru limfocite.
Există două mari sectoare ale hematopoiezei: sectorul medular (mielopoieza), unde se
formează eritrocitele, granulocitele și trombocitele, și sectorul limfatic (limfopoieza), unde se
formează limfocitele și plasmocitele. Producția de celulele sanguine este adaptată permanent la
necesitățile organismului; ea poate crește mult prin transformarea măduvei grăsoase în maduvă
hematopoietică.
 Eritrocitele sunt celule fără nucleu, bogate în hemoglobină, un pigment de culoare roșie,
cu rol în transportul O2 si CO2. Numărul lor este considerabil : un mm3 de sânge conține 4 500
000 hematii la femeie, 5 000 000 la bărbat și la copilul mic 5 500 000-6 000 000. Numărul
hematiilor poate crește temporar prin golirea rezervelor de sânge. Creșteri de lungă durată sunt
poliglobulia de altitudine și poliglobulia unor bolnavi de plămâni sau cu defecte congenitale ale
inimii. Scăderea numărului este consecința unei distrugeri exagerate sau a unei eritropoieze
deficitare. Forma și structura hematiilor reprezintă adaptări morfologice la funcția de transport a
gazelor. Privite din față, hematiile apar ca discuri rotunde sau ușor ovalare cu centrul de culoare
mai deschisă și periferia colorată galben-auriu. Acest aspect se datorează variației grosimii
hematiei care la centru măsoară 1,5, iar la periferie 2,5 µ. În interiorul hematiei se află o cantitate
mare de hemoglobină. Hematia nu conține organite celulare, nu este capabilă de sinteză proteică,
iar metabolismul sau este foarte redus și hematia consumă foarte puțin oxigen.
Eritropoieza sau eritrogeneza este procesul de formare a eritrocitelor în măduva roșie a
oaselor. Centrii eritropoiezei sunt situați în diencefal, iar excitantul principal este scăderea
aprovizionării cu oxigen a acestor centri (hipoxia). Hipoxia acționează și la nivelul rinichiului
care secretă un factor eritropoietic. Acesta determină formarea în organism a unui hormon
eritropoietic numit eritropoietină ce acționează asupra celulei stern unipotente, determinând
creșterea numărului de hematii. Sediul eritropoiezei este măduva roșie a oaselor, sediul
distrugerii este splina. Un organism adult are cam 1,5 kg măduvă roșie. Cantitatea ei variaza în
functie de nevoia de oxigen a organismului.
Desfășurarea normală a eritropoiezei necesită asigurarea cu substanțe nutritive, vitamine
(C, B6, B12 , acid folie) și Fe. În cazul unor deficite de aprovizionare apare anemia, cu toate că
sistemul de reglare a eritropoiezei funcționează normal.
Hemoliza - hematiile bătrâne și uzate sunt distruse în splină ("cimitirul hematiilor"), ficat,
ganglioni limfatici și măduva oaselor.
Leucocitele sunt elemente figurate ale sângelui ce posedă nucleu. Numărul lor este în
medie 5000/mm3 . Această valoare poate varia în condiții fiziologice și patologice. Creșterea
numărului se numește leucocitoză, iar scăderea se numește leucopenie. Numărul leucocitelor
poate varia în condiții normale cu 1-3 mii de elemente pe 𝑚𝑚3 . În efort fizic avem leucocitoză,
iar după un repaus prelungit, leucopenie.
Leucocitele prezintă o structură celulară completă. Au o membrană cu plasticitate
remarcabilă. Datorită ei leucocitele întind prelungiri citoplasmatice cu ajutorul cărora devin
mobile și se pot deplasa în afara vaselor capilare și pot îngloba microbi sau resturi celulare. Tot
în familia leucocitelor se includ și plasmocitele, celule provenite din limfocite, specializate în
producția de anticorpi. Dimensiunile leucocitelor variază între 6-8 microni pentru limfocitul mic
și 20 microni în diametru pentru monocite și neutrofile.
Deosebim leucocite cu nucleu unic (mononucleare) și leucocite cu nucleu fragmentat,
polilobat (polinucleare).
Mononuclearele reprezintă 32%, iar polinuclearele reprezintă 68% din leucocite.Grupa
mononuclearelor cuprinde limfocitele care reprezintă 25% și monocitele 7%.
 Polinuclearele cuprind trei subgrupe celulare. Aceste celule se mai numesc și granulocite,
după granulațiile ce se observă în citoplasma lor. În funcție de afinitatea diferită a granulațiilor
față de coloranți, polinuclearele se împart :
- polinucleare neutrofile(65%);
- polinucleare eozinofile(2,5%);
- polinucleare bazofile(0,5%).
Leucopoieza reprezintă durata vieții leucocitelor variază foarte mult de la 1-2 zile pentru
polinuclearele neutrofile, până la câțiva ani pentru limfocitele dependente de timus. Sediul
leucopoiezei este diferit în raport cu sistemul celulelor de care aparține leucocitul. Astfel,
granulocitele și monocitele sunt produse la nivelul măduvei roșii a oaselor, în timp ce limfopoeza
are loc în splină, timus, ganglionii limfatici, plăcile Payer din jejun-ileon.
Granulocitopoieza pornește tot de la celula stem pluripotentă care se află și la originea
hematiilor. Din aceasta se diferențiază celula stem unipotentă. Prin procese de diferențiere și
multiplicare se formează granulocitele și monocitele mature.
Limfopoieza - limfocitele derivă din celula stem limfoformatoare, cu sediul în măduva
roșie hematogenă. Organismul produce două tipuri de limfocite: limfocite "T" sau
timodependente și limfocite "B" sau bursodependente. Primele se dezvoltă sub influența
timusului, măduva roșie produce limfocite B, iar ganglionii limfatici și splina produc ambele
tipuri.
Reglarea leucopoiezei se face prin mecanisme neumorale complexe. Centrii leucopoiezei
sunt situați în hipotalamus. Activitatea acestor centri se intensifică atunci când în sânge crește
concentrația acizilor nucleici rezultați din distrugerea leucocitelor batrâne. În cazul pătrunderii în
organism a unor agenți patogeni are loc, de asemenea, o stimulare prin antigene a leucopoiezei,
urmată de creșterea peste normal a leucocitelor, fenomen numit leucocitoză.
Leucopoieza medulara se poate intensifica atît sub influența stimililor nervoși plecați de la
centrul de reglare,cît și a unor substanțe chimice numite leucopoietine.Creșterea numarului de
leucocite circulante poate avea loc și fara creșterea prealabila a leucopoiezei numai prin
mobilizarea rezervorului medular de leucocite.Acest mecanism asigura un raspuns precoce al
organismului fața de invazia agenților straini.
Rolul leucocitelor este complex si diferit, dupa tipul lor. Principala funcție a leucocitelor consta
in participarea acestora la reacția de aparare a organismului.
Polinuclearele neutrofile au rol in fagocitoza agenților patogeni.Datorita vitezei de diapedeza și
deplasarii rapide prin pseudopode,polinuclearele nu stau în sînge mai mult de cateva ore. Ele
ajung primele la locul infecției unde fagociteaza microbii,distrugîndu-i. Datorita acestei acțiuni
polinuclearele se numesc și microfage, numarul lor crește mult în infecțiile acute. Ieșirea
leucocitelor din vas este favorizata de încetinirea curgerii la nivelul focarului
inflamator(datorita vasodilatației) precum și alipirii acestora de endoteliul capilar, fenomen
numit marginație. Marginația, diapedeza și deplasarea leucocitelor prin pseudopode spre focarul
inflamator sunt favorizate de atracția leucocitelor de catre unele substanțe locale, fenomen
cunoscut sub numele de chimiotactism pozitiv. Ajunse în apropierea microbilor,neutrofilele emit
pseudopode si cu ajutorul lor îi inglobeaza, formînd vacuole citoplasmatice numite fagozomi.
Ulterior, lizozomii neutrofilelor se contopesc cu fagozomul. In interiorul fago-lizozomului
microbul este digerat sub acțiunea enzimelor lizozomale. Cînd leucocitele fagociteaza un numar
prea mare de microbi ele sufera efectele toxice ale unor substanțe eliberate de aceștia și mor.
Amestecul de microbi, leucocite moarte și lichid exudat din vase formeaza puroiul.
Eozinofilele au rol in reacțiile alergice.Granulațiile lor conțin histamina.Numarul lor crește în
bolile parazitare si alergice.
Bazofilele au rol in coagularea sîngelui, prin intermediul unei substanțe anticoagulante numita
heparina, conținuta în granulații. Tot datorita heparinei, leucocitele bazofile au rol în
metabolismul lipidelor, heparina favorizînd dizolvarea chilomicronilor și dispersia lor in
particule fine, ce pot fi mai ușor utilizate de catre țesuturi.
Monocitele sunt leucocite capabile de fagocitoza, atît direct, cît și în urma transformarii lor în
microfage, proces ce are loc dupa iesirea monocitelor din vase în țesuturi.Monocitele și
macrofagele formeaza un singur sistem celular care fagociteaza atît microbi, cît și, mai ales,
resturile celulare (leucocite, hematii, etc) și prin aceasta contribuie la curațirea și vindecarea
focarului inflamator.

Limfocitele au rol considerabil în reacția de aparare specifica.

Clasele de limfocite
Deși asemanatoare ca morfologie, limfocitele reprezinta o populație celulara cu funcții
individuale foarte diferențiate. Se descriu doua clase principale de limfocite, in raport cu modul
în care acestea participa la procesul de imunitate:
- limfocitele B , care participa la imunitatea umorala, mediata prin anticorpi;
- limfocitele T, care participa la imunitate prin mecanism celular. Morfologia limfocitelor T și B
apare identica atît la microscopul optic, cît și la cel electronic. Denumirea de T sau B provine de
la inițialele organelor limfoide centrale în care se petrece "instructajul" diferentiat al limfocitelor.
Exista doua asemenea organe limfoide centrale: timusul și bursa limfatica. Instructajul timic sau
bursal al limfocitelor are loc in perioada fetala.Toate limfocitele se dezvolta dintr - o celula cap
de serie mica, celula stem unipotenta limfopoietica. Dupa formare, o parte din limfocite se
fixeaza în timus, altele în maduva hematogena (organ omolog cu bursa limfatica, prezenta numai
la embrionul de pasari, și absența la fatul de mamifere). Aici are loc un proces de diferențiere și
specializare a limfocitelor. In timus se vor forma limfocite T (timodependente) capabile sa lupte
direct cu antigenele, iar în maduva osoasa se vor forma limfocitele B (bursodependente),
capabile sa lupte indirect cu antigenele prin secreția de anticorpi specifici. Dupa nastere
limfocitele B, T migreaza din organele limfoide centrale în ganglionii limfatici, unde vor genera
limfocitele necesare apararii specifice a organismului.
Clonele limfocitare
In cursul limfopoiezei se diferentiaza zeci de milioane de familii limfocitare, numite clone:
fiecare clona este specializata pentru recunoașterea unui singur antigen corespunzator ; s - au
specializat pentru recunoașterea unui singur antigen tot atîtea tipuri de limfocite T sau B, astfel
ca la un anumit antigen reactioneaza și se multiplica numai grupul limfocitelor care recunosc
antigenul și îl ataca direct (limfocitele T) sau fabrica împotriva lui anticorpi specifici (limfocite
B). Un astfel de limfocit ultraspecializat formeaza, împreuna cu descendenții sai o clona celulara
imuna.
Markerii limfocitari
Diferența dintre un limfocit T sau B, precum și dintre clonele limfocitare, se afla la nivelul
membranei acestora. Celula T poseda markeri de suprafața ce funcționeaza ca receptori și permit
diferențierea subclaselor de limfocite T și receptori: celule T au receptor antigen specific ce
funcțineaza ca situs pentru recunoașterea antigenului. Celula B poseda ca markeri de suprafața
un tip special de imunoglobuline (Ig M monomerica) ce funcționeaza ca situs pentru
recunoașterea antigenului. Datorita acestor caracteristici limfocitele acționeaza numai cu
antigenele corespunzatoare. Ddiferenta dintre un limfocit T sau B, precum si dintre clonele
limfocitare se afla la nivelul membranei acestora. În structura membranei fiecarui limfocit se afla
aproximativ 100 000 macromolecule de imuno-globuline (anticorpi), identice pentru aceeasi
clona dar diferite de la o clona la alta, numite receptorii de antigen.
Galerie de imagini
TROMBOCITE - cele mai mici elemente solide ale sîngelui, au rolul important de a produce
coagularea (inchegarea) sîngelui. In caz de hemoragie, prin leziuni ale vaselor sanguine,
trombocitele se aduna în gramezi și contribuie, pe langa alte mecanisme la formarea cheagului și
închiderea ranii și deci la oprirea hemoragiei.

Valori normale
150 000-300 000/mm cubi.
Scaderi patologice
Scaderea trombocitelor sub 80 000- 100 000 pe 1 mm cub predispune la sîngerearea vaselor
sanguine, chiar dupa leziuni foarte mici.De aceea, înainte de orice operație, se recomanda
numaratoarea trombocitelor.
Creșteri patologice
Createrea numarului de trombocite peste 400 000 poate predispune coagularea accentuata a
sîngelui chiar în interiorul corpului, impiedicînd circulația în vase, cu producerea de cheaguri,
infarcte, tromboflebite, accidente vasculare cerebrale, etc
PLASMA
Dupa îndepartarea elementelor figurate ale sângelui, ramâne un lichid vâscos, galbui, numit
plasma. Plasma reprezinta 55% din volumul sângelui. Plasma sangvina contine apa (in proportie
de peste 90%) în care sunt dizolvate substanțe anorganice (în special ioni) și substanțe organice
(proteine, substanțe nutritive, produși de metabolism, hormoni, etc). Plasma sangvina din care au
fost îndepartate proteinele de coagulare reprezinta serul.
Proprietatile plasmei sunt similare cu ale sângelui, difera doar valorile si culoarea (plasma este
incolora). Plasma este formata din: apa (90%), care vehiculeaza celelalte componente și
mijlocește schimburile de substanțe și reacții chimice; proteine (6,5 -8 g\100 ml)cu rol in
asigurarea presiunii coloidosmotice, în transportul unor substanțe ,apararea inimii ,cuagularea ,
precum și produși lor de degradare (uree, acid uric , creatinina); lipide (400-
800mg\100ml); glucoza(în jur de 200mg\100ml); saruri minerale (ai caror ioni au fiecare funcții
specifice); alte substanțe (bilirubina, hormoni,vitamine,enzime)
FUNCȚIILE PLASMEI
Rolul proteinelor plasmatice
Albuminele rol de transport al unor substante minerale (Cu, Ca, Fe), hormoni, pigmenti biliari,
precum si rol în presiunea coloid-osmotica a sângelui. Scaderea albuminelor compromite
schimburile de la nivelul capilarelor.
Globulinele au rol în transportul substantelor prin sânge, în coagularea acestuia si contribuie,
alaturi de albumine, la presiunea omotica. Gamaglobulinele, numite si imunoglobuline (Ig), sunt
suportul chimic al anticorpilor.
Fibrinogenul are rol in coagularea sângelui, prin trecerea sa din starea solubila într-o retea
insolubila numita cheag de fibrina