SCOALA POSTLICEALA SANITARA FUNDENI

MODUL BIOCHIMIE

REFERAT: BIOCHIMIA SANGELUI

ANTON SVETLANA

CLASA 1 B
 1. Introducere

Sângele este fluidul care circulă in interiorul arborelui cardiovascular;

reprezintă aproximativ 8% din masa corporală. Împreună cu limfa, lichidul
interstiţial, lichidul cefalorahidian, peri- şi endolimfa, sângele constituie mediul
intern al organismului.

Este considerat un ţesut conjunctiv moale, compus dintr-o parte

lichidă (plasmă - 55%) şi una solidă (elemente figurate  – 45 %), care circulă într-
un sistem închis (sistemul circulator). Faţă de alte ţesuturi, celulele sângelui nu
sunt imobilizate, ci ele “plutesc” într-un lichid vâscos (plasma). Datorită acestui
fapt, sângele este un ţesut mobil care reuşeşte să se strecoare în toate părţile
corpului.

Sângele este un ţesut mezenchimal, origine mezoblastică, se diferenţiază în

primele două luni ale dezvoltării embrionare, în cordoanele Wolff şi Pander si este
format dintr-un compartiment periferic (sângele periferic) şi un compartiment
central (organele hematopoietice).

Caracteristica principală a sângelui este menţinerea constantă a compoziţiei

şi proprietăţilor mediului intern. Pe de altă parte, compnentele sângelui sunt foarte
mobile şi ele pot indica rapid, orice modificare anormală în organism. Acesta este
motivul pentru care sângele este unul dintre cele mai investigate lichide bilogice
din organism.

În medicină, disciplina care se ocupă cu studiul sângelui se

numeşte hematologie.

Sângele este un ţesut lichid de origine mezenchimală, format dintr-o

substanţă fundamentală interstiţială, plasmă, în care se găsesc elementele figurate.
Raportul dintre volumul plasmei şi cel al elementelor figurate se determină cu
ajutorul hematocritului.

În practică, termenul de hematocrit exprimă relaţia procentuală dintre

volumul elementelor figurate şi cel al plasmei, sau doar volumul procentual al
elementelor figurate.  La om, media valorilor hematocritului este de 46 / 54 ( sau
46% ). Hematocritul variaza cu sexul (mai mic la femei), cu vârsta (scade cu
vârsta) sau în funcţie de factori de mediu ambiant (caldura provocând transpiraţie
duce la scaderea apei din sânge şi cresterea valorilor hematocritu-lui) etc.

2. Hematopoieza ( formarea sângelui )

Reprezintă procesul de formare a elementelor figurate sanguine: hematii

(eritrocite), leucocite, trombocite pornind de la celula stem şi are rolul de a menţine
homeostazia elementelor sanguine. Opusă hematopoiezei este hemoliza sau funcţia
marţială, fenomen care se petrece în mod normal în splina şi care constă în
distrugerea globulelor roşii îmbătrânite.

Presupune proliferarea (proliferarea mitotică a celulelor în organele

hematopoietice), diferenţierea (maturaţia precursorilor celulelor sanguine mature)
şi punerea în circulaţie (trecerea din organele hematopoietice în sânge).

Celulele, înainte de a se definitiva au o serie de etape intermediare. Celulele

sangvine provin din celulele stem din măduva hematopoietică. Celulele stem nu au
pe suprafaţa lor determinanţi antigenici. De aceea celulele stem sunt folosite pentru
a introduce în organism anumite gene care sunt absente în diverse maladii.

Hematopoieza este procesul care asigura formarea şi reînnoirea continuă a

celulelor sângelui periferic. În general se păstrează un număr relativ constant de
celule circulante iar hematopieza permite şi ajustarea necesitaţilor organismului de
anumite tipuri celulare la un anumit moment dat. Astfel, în hemoragii este crescută
sinteza de hematii, în infecţii este crecuta sinteza de granulocite etc.

Fiecare celulă matură din sânge provine dintr-un precursor comun - celula
stem pluripotentă (CSP).

Cuprinde la rândul ei mai multe procese:

- eritropoieza → formarea eritrocitelor;

- leucopoieza → formarea leucocitelor;

- trombocitopoieza → formarea trombocitelor.

Aceste procese presupun mai mule etape:

a). Prenatal are  loc:
- embrion de câteva săptămâni → în celulele sacului vitelin;

- în lunile II-III de viaţă fetală → diferenţiere în cordoanele Wolf şi Pander

(primele insule de ţesut sanguin ). Până în această lună se numeşte etapa
mezoblastică ( mezodermica ).

- în lunile III–VI de viaţă fetală → ficatul şi splina devin organe hematopoietice. –

lunile VI – IX → are loc dezvoltarea măduvei osoase hematogene (prezenţa în
toate oasele în acest stadiu) iar în luna a IX dispare rolul ficatului şi splinei în
hepatopoieza ).

b). Postnatal:

- imediat postnatal → măduva hematogenă este prezentă în toate oasele;

- treptat restrângându-se astfel că până la 18 ani este prezentă în epifizele

proximale humerus, tibie şi femur, oasele scurte şi plate iar la adult  numai în
oasele scurte şi plate (coxale, stern, oasele late ale craniului, corpurile vertebrelor),
în celalalte oase fiind prezenţa măduva osoasă galbenă.

Repartiţia sângelui în organism este următoarea:

 La nivel muscular, 40% din volumul sanguin;

 La nivelul pielii, 30% din volumul sanguin;
 La nivelul viscerelor, 25% din volumul sanguin;
 La nivelul coronarelor, 5% din volumul sanguin.

3. Funcţiile sângelui

Sângele, sub influenţa forţei de contracţie a inimii, circula în toate organele

şi ţesuturile, îndeplinind o serie de funcţii.

 Funcţiile sângelui se împart în două grupe mari :

A. Vehicularea tuturor elementelor necesare vieţii celulare.

a). Funcţia respiratorie → transportarea oxigenului necesar oxidărilor biologice şi

a CO2  rezultat din oxidări.
b). Funcţia de nutriţie → sângele transportă substanţele nutritive, cum sunt
glucoza, aminoacizi, acizi graşi, vitamine, care rezultă ca produşi finali ai etapei
digestive a trofinelor, de la nivelul intestinului subţire, prin capilarele sanguine,
vena portă, la ficat şi apoi prin vena suprahepatică în circulaţia generală şi prin
aceasta la ţesuturi.

c). Funcţia de excreţie → se realizează prin mecanismul de transport a produşilor

finali de catabolizare în cadrul metabolismului intermediar.

Tot aici vorbim despre deseurile eliminate ce celule si epurarea sangelui.

Dacă sângele din sistemul circulator nu ar reuşi să îndeplinească un rol

epurator satisfăcător, ţesuturile şi celulele din care sunt alcătuite ar fi ucise în
câteva zile de către otrăvuri. Ajunge ca circulaţia într-o anumită zonă a corpului să
încetinească sau să se oprească pentru o perioadă scurtă de timp, ca mediul local să
devină acid şi toxic. Însă organismul posedă capacităţi uimitoare prin care reuşeşte
să purifice sângele, ajutându-se de două perechi de organe fundamentale: plămânii
şi rinichii.

Străbătând plămânii, sângele se descarcă de dioxidul de carbon precum şi de

o serie de compuşi rezidual volatili (alcooli, corpi cetonici, etc.). Rinichii, filtrează
sângele şi selectează acele substanţe indispensabile (mai ales săruri saruri
minerale), pe care le redă sistemului circulator, eliminând, pe cale urinară,
reziduurile.

d). Funcţia de apărare a organismului → sângele are capacitatea de a transporta

substanţele ce intervin în reacţiile specifice şi nespecifice de apărare. Prin
proteinele anticorpi, limfocitele T şi B, macrofagele şi plasmocite, sângele asigura
desfăşurarea proceselor imune faţă de agenţii infecţioşi – virusuri şi bacterii – sau
proteine străine.

e). Funcţia de realizare a hemostazei → trombocitele pot determina oprirea

sângerării la nivelul unui vas sanguin mic sau mijlociu.

B. Reglarea şi mentinerea constantă a echilibrelor fizico – chimice ale

mediului intern, după cum urmează:
- izoionia → păstrarea constanta a concentraţiilor şi raporturilor ionice şi a
echilibrului acido – bazic.

- izotonia → menţinerea la un nivel constant a presiunii osmotice a sângelui.

Presiunea osmotică → echilibru dinamic în cadrul celulelor vii, menţinând constant
raportul moleculelor de apă ce intră şi ies din celulă. Osmoza → difuziunea
(amestecarea, pătrunderea) solventului (apei) în general printr-o membrană (semi)
permeabilă ca de exemplu celulele vii datorită permeabilităţii membranei celulare
şi poate fi simplă sau facilitată.

- izotermia → menţinerea constantă a temperaturii corpului prin circulaţia

constantă a sagelui.

4. Volumul sanguin total ( volemia )

Reprezinta cantitatea totală a sângelui circulant care ocupa la un moment dat

toate componentele aparatului cardiovascular: cavităţi cardiace, artere, vene şi
capilare.

Cantitatea totală de sânge din organism este de 1/12 din greutatea corpului
(5–7,5 %). Un adult cu o greutate de 70 kg are în medie 5 – 5,5 L de sânge din care
aproximativ 2/3  sunt în circulaţie, restul de 1/3 sub formă de rezervă în ficat,
splina, glande endocrine, etc., la care se apelează :

- în condiţii fiziologice pentru asigurarea unui aport crescut de O 2 , în cazul

efortului fizic crescut;

- patologic, în pierderi masive de sânge.

Hipervolemia → creşterea cantităţi de sânge circulant. Se întâlneşte în  retenti

hidro – saline, post transfuzional, consum excesiv de sodiu. Se manifestă prin
creştere în greutate, edeme locale sau ascita.

Hipovolemia → scăderea volumului sanguin întâlnită în deshidratări puternice

(transpiraţii), vărsături, diaree, arsur întinse, anemii severe, hemoragii masive, apor
insuificent de lichide.
5. Componentele sângelui

1. Plasma → lichid limpede de culoare galben pai. Noțiune care desemnează

fracțiunea lichidă a sangelui si limfei. În plasmă se află în suspensie celulele
sanguine (hematii, leucocite si trombocite). Este formată din apa, substanțe
anorganice dizolvate (săruri minerale) si diverse substanțe organice (protide, lipide,
glucide, combinații ale acestora etc.). Plasma servește ca vehicul atât pentru
elementele celulare sanguine, cât și pentru diverse substanțe biologic active
( hormoni, anticorpi, etc.)

Compozitie chimica a plasmei:

  90 %  apa;

  10 %  substante organice si anorganice:

  9 % substante organice:

- azotate proteice - proteine plasmatice (8g %):   – albumine 3g %;

- globuline 4.5g %;
- fibrinogen 0.3 %.

- azotate neproteice ( 25 – 35 mg % ):     – uree;

- acid uric;
- creatina si creatinina;
- amoniac;
- indican;
- aminoacizi si polipeptide,

- neazotate: - glucide (0.1g %) → glucoza, acid lactic, acid etilic, acid citric;
- lipide (0.6 g %) → lipemia, trigliceridele, colesterol, fosfolipide;

  1% substante anorganice (saruri minerale):  - cloruri;

 Substanţele anorganice ale plasmei sunt reprezentate de Na, K, Ca, Mg, Cl, F,
Br, I, Fe şi Cu, fosfaţi, sulfaţi.

Sodiul (Na) este în concentraţie de 138-142 mEq/l şi este principalul cation ce

realizează osmolaritatea lichidului extracelular şi mai mult, participă la menţinerea
echilibrului acido-bazic şi hidro-electrolitic.
Potasiul (K) este principalul cation intracelular, concentraţia sa plasmatică fiind
doar de 15-20 mg%, adică 4 mEq/l.
Calciul (Ca) de la nivelul plasmei este într-o concentraţie de 5-5,5 mEq/l, putând fi
întâlnit sub formă liberă, ionizată sau legat de proteine.
Clorul (Cl) este unul din cei mai importanţi anioni ai plasmei şi se găseşte în
concentraţia de 103 mEq/l.
Magneziu (Mg) este un cation ce predomină în mediul intracelular, la nivelul
plasmei găsindu-se în concentraţie de 1,5-2 mEq/l.
Bicarbonatul (CO3H-) are o concentraţie de 26 mEq/l şi participă la menţinerea
echilibrului acido-bazic în limite normale.

2. Elementele figurate → 40 – 45 % din volumul sanguin.

a). Eritrocitele (hematii sau globulele roşii) → prescurtat RBC (Red Blood Cell)
este o celulă anucleata transporatoare de pigment respirator (hemoglobină).
Hemoglobină (Hb, HGB) este pigemtul sanguin de natura heteroproteica care prin
proprietăţile sale fizico – chimice asigura funcţia elementară a eritrocitului de
transportor de gaze (O2 şi CO2) între plămân şi ţesuturi.

Numarul lor este considerabil : un mm3 de sânge conţine 4 500 000 hematii
la femeie şi 5 000 000 la bărbat. La copilul mic numarul eritrocitelor este şi mai
mare (5 500 000-6 000 000/mm3), iar la locuitorii podişurilor înalte se
înregistrează cifre de 8 000 000 globule roşii la 1 mm3.

Patologia eritrocitului se poate exprima fie printr-un deficit eritrocitar, fie

hemoglobinic sau global  (anemii) fie print-un exces  de producţie eritrocitara
(poliglobulii).

O caracteristica importanta a eritrocitelor o reprezinta elasticitatea foarte

mare deoarece hematiile se pot deforma astfel incat pot trece prin capilare (acestea
avand diametrul mult mai mic decat al lor, iar cand ajung in vasele mari isi pot
reveni la forma initiala).

HEMOLIZA

Hematiile batrâne şi uzate sunt distruse prin hemoliză în splina ("cimitirul

hematiilor"), ficat, ganglioni limfatici şi măduva oaselor.

 
b). Leucocitele (celulele albe)  → prescurtat WBC (White Blod Cell) sunt celule
nucleate cu roluri deosebit de importante în procesele de apărare, prin fagocitoza,
producere de anticorpi şi distrugerea toxinelor de origine microbiană.

În sângele unui adult sănătos numărul lor este de 6500/mm3 sange. Valorile

normale sunt cuprinse între 4000–8000/ mm3 de sânge, numărul lor prezintă
varietăţi fiziologice în funcţie de vârstă.

Creşterea acestora peste valoarea de 8 mii de mm3 de sânge se

numeşte leucocitoza, iar scăderea sub 4 mii mm3 de sânge se numeşte leucopenie.

Leucocitozele permanente sunt manifestări ale unor stări patologice precum

(bolii în afecţiuni ca scarlatina, septicemia encefaliza, holeră, etc). Când
leucocitoza permanenta se produce într-o înmulţire anarhică ale leucocitelor se
produce boala leucemie (este o creştere necontrolata a leucocitelor aprox 1
milion/mm3 de sânge).

Leucopenia se manifestă în unele boli infecţioase precum febră tifoidă,

gripă, intoxicaţie cu substanţe chimice sau prin acţiunea razelor X.

Clasificarea leucocitelor

Pe baza structurii, originii şi funcţiilor lor, leucocitele se împart în mai multe

categorii:

A. Leucocite mononucleare – agranulocitele

Monocitele → cele mai mari din leucocitele mononucleare; se formează în

organe care au în structura lor ţesut reticuloendotelial cum sunt: măduva osoasă,
splină, ficatul, şi reprezintă formele circolante ale celulelor macrofage. Se găsesc
în sângele circulant în proporţie de 5 %. Ele au rolul să fagociteze resturi celulare
şi macrobiene, diferite particule străine, lipsite de viaţă; Nu fagocitează germeni
virulenţi şi mai au rolul de a elabora anticorpi

Limfocitele → celule mici care se formează în sistemul limforeticular

(timus, măduva osoasă, ganglioni limfatici, splină, ţesutul limfatic al tubului
digestiv, amigdale). Ajung în circulaţie pe cale limfatică. Ele recircula (organe
limfatice – limfa – sânge – ţesut – limfa).  Există două tipuri de limfocite :
- limfocite T (65 – 80 %) → maturarea se face în timus, de unde vine şi denumirea.
Sunt principalele celule ale sistemului imun participând direct la răspunsul iumun
celular. Ele reprezintă baza morfologică a memoriei imunologice. Mediază
imunitatea împotriva virusurilor, resping grefele de organe incompatibile săi
cooperează cu limfocitele B în producerea de anticorpi.

- limfocitele B → maturarea se produce în măduva osoasă. Asigură producerea de

anticorpi.

B. Leucocitele polinucleare – granulocitele

Au citoplasma cu propietati acidofile iar numărul lor reprezintă 70 % din

totalul leucocitelor din sângele circulant. Se formează în mod obişnuit în măduva
osoasă. În stări patologice ele se mai pot forma şi în splină, ganglioni limfatici sau
chiar în organele unde are loc hematopoieza.

Leucocitele polinucleare pot fi de mai multe feluri:

Neutrofile →  au durata de viaţă de 6 ore în sânge după care trec în ţesuturi şi au o

medie de viaţă de 4 zile. Sunt responsabile pentru răspunsului imunitar împotriva
fungilor (ciupercilor) şi a infecţiilor bacteriene, precum şi a anumitor infecţii
virale. Neutrofilele reprezintă în jur de 54 – 62 % din numărul total de leucocite şi
peste 99 % din numărul total de granulocite. Numele lor provine de la faptul că
aceste celule au afinitate atât pentru coloranții acizi (eozina), cât şi pentru
coloranţii bazici, dând o coloraţie roz neutră. Neutrofilele au prioritatea de a
fagocita şi distruge prin digerare  germenii virulenţi precum şi resturile celulare şi
microbiene.

Acidofile (eozinofile) → celule mobile, cu originea în măduva osoasă, urmând

acelaşi model de proliferare, diferenţiere, maturare şi eliberare în sânge ca şi
granulocitele neutrofile.

La indivizii sănătoşi se găsesc în număr mic în sânge, dar devin

predominante în sânge şi ţesuturi în asociere cu diferite boli alergice, parazitare sau
boli maligne. Prezintă un nucleu bilobat şi au o durată de viaţă în sângele circulant
de aproximativ 12 ore. Principalul rol al eozinofilelor este cel antiparazitar, având
şi rol în catabolizarea complexelor antigen anticorp. Ele intervin de asemenea în
reacţia de hipersensibilitate de tip 1 (anafilaxie), unde au rol de catabolizare a
histaminei.

Bazofile → cele mai puţin numeroase dintre leucocite în proporţie de 0,5% conţin
heparină şi histamina (rol în anticoagulare,substanţe vaso dilatatoare) numărul lor
creşte în stadiile tardive ale infecţiilor. Bazofilele apar în majoritatea reacțiilor
inflamatorii, în special cele care implică alergiile. Heparină, conținută de bazofile,
este un anticoagulant care previne coagularea prea rapidă a sângelui.

Anticorp → moleculă de natură proteică (globulină), produsă în organitele

limforeticulare sanguine denumite limfocite, capabilă să recunoască o particulă
străina de organism, denumită antigen, şi să declanşeze o reacţie imunologică, care
are ca rezultat îndepărtarea respectivei particule.

Persoanele care au grupa sanguină 0, A sau B prezintă anticorpi faţă de alte

grupe sanguine. Grupa sanguină AB, denumită şi primitor universal, nu fabrică
anticorpi faţă de celelate grupe sanguine.

c) Trombocitele (plachetele sanguine) → sunt cele mai mici elemente sanguine,

anucleate, ce iau naştere în măduva osoasă hematogena. Funcţia ei este de a
participa la hemostaza prin elaborarea factorilor de coagulare. Au o durată scurtă
de viaţă de aprox. o săptămână.

 Scăderi patologice

Scăderea trombocitelor sub 80 000- 100 000 pe 1 mm cub predispune la

sângerearea vaselor sanguine, chiar dupa leziuni foarte mici. De aceea, înainte de
orice operație, se recomanda numaratoarea trombocitelor.

Creșteri patologice

Creşterea numarului de trombocite peste 400000 poate predispune

coagularea accentuată a sângelui chiar în interiorul corpului, impiedicând circulația
în vase, cu producerea de cheaguri, infarcte, tromboflebite, accidente vasculare
cerebrale, etc.

6. Grupa sanguină

Termenul de grupă sanguină este folosit pentru a caracteriza sangele unui

individ în funcţie de prezenţa sau absenţa unui antigen pe suprafaţa
eritrocitelor acestuia. Deşi aceste antigene sunt prezente şi pe leucocite (nu şi pe
trombocite), în mod curent se consideră că doar eritrocitele prezintă importanţă
pentru stabilirea grupelor sanguine.

Sangele este constituit din plasma si din trei feluri de celule

sangvine: leucocite (globulele albe), eritrocite (globulele rosii)
si trombocite (plachete sagvine, celule cu rol in coagularea sangelui).

Grupa sanguina a unei persoane depinde de antigenii (substanţe care

stimulează răspunsul sistemului imunitar) prezenţi la suprafaţa globulelor roşii.
Când o persoana primeşte sânge, antigenii anunţă organismul că este vorba de un
corp străin. Aceştia determină dacă o transfuzie de sânge va fi acceptată sau nu.

Importanţa grupelor sanguine rezidă în indicarea compatibilităţii sau

incompatibilităţii dintre donator şi primitor în cazul transfuziilor.

Datorită faptului că reactia antigen-anticorp la care participă antigenele de

grup sanguin şi anticorpii lor specifici este una de aglutinare (se soldează cu
aglutinarea hematiilor) antigenele se mai numesc şi aglutinogene, iar anticorpii şi
aglutinine.

În practica medicală curentă prezintă importanţă sistemele AB0 şi Rh.

   1. Sistemul AB0 → se bazează pe existenţa a două aglutinogene, notate A şi B, şi

a două aglutinine specifice: α (anti A) şi respectiv β (anti B). Astfel, s-au
descoperit patru grupe sanguine diferite: A, B, AB si 0. Diferenta acestora era data
de prezenta antigenilor la suprafata globulelor rosii. Exceptia o constituie grupa 0
(denumire provenita de la faptul ca nu contine antigeni), ale carei globule rosii
contin totusi o substanta cu rol de antigen, denumita aglutinogen.

La romani, frecvenţa este:

Grupa 0 34%

Grupa  41%

Grupa B 19%

Grupa AB 6%

În populaţia globală, frecvenţele sunt:

Grupa 0 46%

Grupa  40%

Grupa B 10%

Grupa AB 4%

     2. Sistemul Rh → clasifică sangele uman după prezenţa sau absenţa unor

proteine specifice pe suprafaţa hematiilor. Acesta se bazeaza pe prezenta a cinci
antigeni: D, C, E, c si e. Persoanele cu Rh pozitiv sunt cele care poseda antigenul
D. Cine are aceasta substanta are Rh + (pozitiv), cine nu  prezinta are Rh –
(negativ).

Statutul Rh se asociază obligatoriu grupei din sistemul AB0, astfel că “grupa

sanguină” este exprimată prin adăugarea semnului + sau – la grupa AB0; de
exemplu: A+, B+, 0+, 0- etc. Aceste informaţii reprezintă minimul necesar în
practica medicală pentru realizarea unei transfuzii. Potrivit statisticilor,
aproximativ 85% din populatie au Rh pozitiv, in timp ce restul de15% au Rh
negativ.

Grupa de sange este o caracteristica moştenită de la părinţi, care determină

compatibilitatea cu alte persoane în situaţia unei transfuzii de sânge.

Pentru a preveni accidentele, transfuzia se face respectând cu strictete

anumite legi. Astfel, indivizii cu grupa sanguinã AB pot primi sânge, fãrã nici un
risc, de la toate celelalte grupe, motiv pentru care sunt denumiti “primitori
universali”. Ei nu pot însã dona sânge decât persoanelor care au grupe AB.

Sângele din grupa 0 poate fi transfuzat tuturor indivizilor, indiferent de

grupã, detinãtorii grupei 0 fiind denumiti si “donatori universali”. In schimb, ele
nu pot primi sange decat de la grupa lor de sange 0. Grupa A doneazã grupelor A si
AB si primeste sânge de la grupa A sau de la 0. Grupa B doneazã grupelor B si AB
si primeste numai de la grupele B si 0. In transfuzie avem doua posturi, a celui care
doneaza si a celui care primeste. Avem astfel :

a). Postura celui care primeste → persoanele cu Rh+ pot primi sange de la

persoane cu Rh+ cat si cu Rh-, insa persoanele cu Rh- nu pot primi sange decat de
la persoanele cu Rh- si NU de la persoanele cu Rh+. Persoanele cu Rh negativ vor
avea o reactie la transfuzie daca vor primi sange tip Rh pozitiv. Reactiile la
transfuzii cauzate de incompatibilitate Rh pot fi grave.

b). Postura donatorului → sângele Rh+ poate fi donat doar indivizilor Rh+, pe

când cel Rh- se poate dona la Rh- şi Rh+ fără nici o problemă, deoarece în
sistemul Rh nu există anticorpi în absenţa factorului antigenic.

Organismul unei persoane, cu Rh negativ pe hematii care primeste o

transfuzie cu sange care are Rh pozitiv va reactiona ca si cum ar lua contact cu un
corp strain (la fel cum reactioneaza la bacterii, virusuri sau alti corpi straini cu care
organismul intra in contact). In consecinta, va incerca sa distruga acest Rh, insa
Rh-ul fiind atasat hematiilor, organismul le va distruge si pe ele. Astfel apar
accidentele postransfuzionale, care se manifesta asemanator unei anemii (boala în
care scade numărul globulele rosii din sânge).

Stiati ca?
o Pe 14 iunie se sărbătoreşte ziua internaţională a donorului, data care
comemoreză naşterea biologului şi medicului austriac  Karl
Landsteiner care primul a clasificat sângele după grupe.
o James Harrison, a salvat 2.4 mii de veti a noi nascutilor cu sangele
sau. Australianul de 74 de ani James Harrison a donat sânge  în jur
de 1000 de ori  pe parcursul vieţei sale. Anticorpii grupei sale rare
de sânge ajută la supraveţuirea noinăscuţilor cu o formă grea de
anemie. În sumă datorită donorului Harrison, după calculele
aproximative, sa reuşit salvarea vieţilor a 2000 de copii.
 Cuprins

1. Introducere

2. Hematopoieza

3. Funcţiile sângelui

4. Volumul sanguin total

5. Componentele sângelui

6. Grupa sanguină
 Bibliografie

1. Dan Cristescu, Carmen Salavastru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th. Niculescu,

Radu Carmaciu, Biologie, Editura Corint Educational, Bucuresti, 2014
2. Elena Hutanu Crocnan, Irina Hutanu, Biologie, Editura Didactica si
Pedagogica, Bucuresti, 2015

3. Lîsîi, Leonid. Biochimie medicală / L.Lîsii; USMF "Nicolae Testemițanu". -

Ed. a 2-a. - Chișinău : Universul, 2007. - 620 p. - Bibliogr. : p. 605. - ISBN
978-9975-944-24-3
4. http://www.scritub.com/medicina/ANATOMIA-SI-FIZIOLOGIA-
SANGELU112718134.php
5. https://sites.google.com/site/biochimiemg1c/curriculum/c4-3/sangele
6. http://anatomie.romedic.ro/sangele
7. https://ro.scribd.com/document/262563262/Anatomia-Si-Fiziologia-
Sangelui