ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ „FUNDENI”

BUCUREȘTI

PORTOFOLIU
MODUL: FARMACOLOGIE
SPECIALIZARE: ASISTENT MEDICAL GRNERALIST

AN: 2022-2023
1. Metode de separare a amestecurilor de substanțe
 Metodele de separare a amestecurilor de substanțe sunt procedurile care permit obținerea
unuia sau mai multor componente dintr-un amestec fără a fi nevoie modificarea proprietăților
chimice. Prin urmare, se spune că se bazează pe tehnici pur fizice, fără legătură cu reacțiile
chimice sau cu utilizarea substanțelor corozive. Aceste metode fac parte din ziua noastră de zi cu
zi, fie că suntem în câmp deschis, fie în spațiile de bucătărie sau de afaceri. Acestea sunt aplicate
în scopul purificării sau creșterii calității unui produs.
De exemplu, cafeaua este filtrată pentru a recupera lichidul prețios fără ca boabele
măcinate să interfereze cu palatul. În acest caz, este un amestec lichid-solid, în care lichidul este
cafeaua, iar solidul este reprezentat de boabele măcinate. La rândul său, cafeaua în sine este un
alt amestec: o soluție produsă dintr-o extracție, care este omogenă.
Astfel, există amestecuri eterogene și omogene. Fiecare dintre ele are propriile sale
metode de separare, capabile să-și izoleze componentele respective. Prin prezența mai multor
faze materiale se deosebesc unul de celălalt.

Principalele metode de separare a amestecurilor de substanțe sunt:

a) Filtrare
Filtrarea este o metodă de separare utilizată pentru a separa, în principiu, amestecurile
lichid-solid. Are nevoie de o barieră sau filtru care să permită trecerea lichidului, dar reține
solidul din țesutul său, care nu poate trece prin porii minusculi ai filtrului.
Filtrarea este în mod normal asistată de gravitație și, în funcție de mărimea particulelor
solide, acesta poate fi un proces lent sau rapid. Cuvântul „filtrare” este adesea folosit atunci când
se vorbește despre aer. De exemplu un aer contaminat cu bacterii este un amestec gazos și
omogen. Dacă aerul este trecut prin filtre care captează bacteriile, se spune că aerul a fost filtrat.
Acest lucru asigură că este curat și steril. Apa filtrată este obținută datorită faptului că
impuritățile și sedimentele sale sunt reținute prin filtre speciale. În laboratoare se observă cel mai
mult utilizarea acestei metode. Aproape întotdeauna după obținerea unui precipitat sau cristale,
acestea sunt imediat filtrate pentru a scăpa de lichid și a păstra solidul.

b) Decantarea
 Decantarea are o asemănare cu filtrarea. De asemenea, servește la separarea
amestecurilor lichid-solid, cu diferența că nu are nevoie de niciun filtru, hârtie, sită, plasă etc.,
pentru a împiedica trecerea solidului. Pentru ca acest lucru să fie posibil, trebuie să existe o
sedimentare fermă; adică sedimentul trebuie atașat la pereții interiori ai containerului.
De exemplu, decantarea este utilizată în separarea unui amestec de apă cu nisip sau
sedimente. Acest procedeu se realizează prin înclinarea paharului spre un alt recipient, astfel
încât apa, prin acțiunea gravitațională, să cadă fără a trage nisipul sau sedimentul.

O altă diferență pe care decantarea o are de la filtrare este că decantarea poate fi aplicată
și amestecurilor separate lichid-lichid. Acestea au loc numai atunci când cele două lichide sunt
nemiscibile, formând două faze recunoscute. Amestecurile de ulei-apă sau benzină-apă sunt
exemple ale acestui tip de amestec. Din nou, gravitația își face treaba, dar prin utilizarea unei
pâlnii de separare, care permite unuia dintre lichide să se decante sau să se arunce dedesubt.

c) Sublimarea
 Sublimarea este o metodă specială de separare utilizată pentru a separa două solide de un
amestec eterogen. În principiu, are nevoie de cel puțin unul dintre solide pentru a avea o presiune
de vapori foarte mare, astfel încât atunci când este încălzit și aplicând vid, se evaporă sau sublim,
lăsând amestecul în urmă.
Exemplul clasic de sublimare este separarea unui amestec de iod-nisip. Iodul, fiind un
solid volatil, se sublimează ca vapori purpurii care părăsesc nisipul. Cu toate acestea, sublimarea
poate fi aplicată și pentru a separa un amestec de gheață uscată-gheață, deoarece gheața uscată
(dioxid de carbon solid) este mult mai volatilă decât gheața normală (apă cristalizată). De
asemenea, sublimarea poate fi utilizată pentru purificarea probelor cu solide parfumate, cum ar fi
camforul și altele.

d) Evaporarea
 Evaporarea este probabil una dintre cele mai lente metode de separare. Se utilizează, în
principiu pentru a separa solventul de solut, care se termină cu aspectul omogen al unei soluții.
Exemplul clasic este evaporarea apei de zahăr pentru a obține cristale de zahăr. Pentru a accelera
procesul, se folosește căldura unei flăcări care încălzește soluția până când fierbe apa sau
solventul. Evaporarea este utilizată și pentru obținerea sărurilor din apa de mare sau pentru a
usca unele solide gelatinoase. La fel, evaporarea lentă și prelungită este unul dintre pașii care
permit cristalizarea excelentă.

e) Distilarea simplă
Spre deosebire de decantare, care permite doar separarea amestecurilor lichid-lichid,
distilarea permite separarea amestecurilor lichide omogene care sunt alcătuite din unul sau mai
multe componente lichide. Se bazează pe diferența punctelor de fierbere ale componentelor
amestecului. De exemplu, apa fierbe în jur de 100 ° C, în timp ce acetona fierbe la 56 ° C. Apoi,
amestecul de apă-acetonă poate fi distilat pentru a obține un extract de acetonă. La fel se
întâmplă și cu amestecul etanol-apă, pentru a obține soluții de etanol mai concentrate.

f) Distilare fracționată
 Distilarea fracționată este o distilare mai rafinată, în sensul că permite separarea
componentelor ale căror puncte de fierbere nu sunt foarte diferite. Deoarece există de obicei mai
multe componente, fiecare extract se numește fracție. Astfel, se obțin mai multe fracții cu
proprietăți diferite. Distilarea fracționată a țițeiului este cel mai bun exemplu de utilizare a
acestei metode. Din țiței se produc diverse fracțiuni, din care se obțin produse precum gaz
natural, benzină, kerosen, acetonă și motorină, printre altele.

g) Cromatografia
Cromatografia este o metodă de separare care are, de asemenea, o oarecare asemănare cu
filtrarea. Este mult mai rafinat, selectiv și mai puțin excesiv în ceea ce privește volumul de
amestec supus separării. Acest amestec poate fi lichid (cromatografie lichidă) sau gazos
(cromatografie gazoasă). În loc să utilizeze un filtru, cromatografia necesită ceea ce este
cunoscut sub numele de fază staționară. În cromatografia pe hârtie, folosind markeri, hârtia
acționează ca faza staționară, prin care amestecul se deplasează pe măsură ce componentele
(coloranții) se separă.
Faza staționară prin excelență este o coloană cu un ambalaj care reține componentele pe
baza interacțiunilor sau afinităților lor. Astfel, cromatografia poate separa ioni cu sarcini diferite,
molecule cu polarități sau dimensiuni diferite etc. Cromatografia este esențială pentru analiza
amestecurilor complexe, evaluarea acțiunii medicamentului, detectarea compușilor chimici
specifici, printre alte exemple de utilizare a acestuia.
 h) Centrifugare
Centrifugarea se ridică la „sedimentare forțată”. Acest lucru se datorează faptului că,
datorită accelerației centripete, particulele solide suspendate se unesc pentru a defini o fază. În
acest fel, supernatantul poate fi apoi îndepărtat sau o alicotă luată pentru analiză.
Centrifugarea este utilizată pe scară largă în separarea plasmei de celulele sanguine. De
asemenea, servește pentru a separa grăsimea de unt de lapte sau pentru a accelera sedimentarea
unor precipitate. Alături de cromatografie, centrifugarea este una dintre cele mai sofisticate
metode de separare a amestecurilor.

i) Separarea magnetică
După cum indică și numele, acest procedeu folosește fenomenul magnetismului pentru a
realiza separarea componentelor diferitelor tipuri de amestecuri eterogene. Un exemplu ar fi un
amestec de pilitură de fier și calcar praf. Puteți proceda manual la separarea bucăților de
depunere, dar ar fi nevoie de mult timp și răbdare. În schimb, un magnet puternic este folosit
pentru a atrage piloții de fier și a lăsa în urmă praful de calcar. Amestecuri similare sunt fier-sulf,
fier-nisip sau fier-noroi. Alte metale, cum ar fi nichelul, cobaltul, disproziul și gadoliniu, sunt, de
asemenea, atrase de magneți.
2. Metode de purificare a substanțelor chimice
 În general substanțele de analizat nu sunt pure ci reprezintă amestecuri cu grade
de complexitate diferite. Aceasta observație este valabilă atât pentru substanțele din natura, cât și
pentru cele care se obțin în urma unor reacții chimice în laborator. Substanțele organice pe care
le obținem prin sinteză sau cele extrase din produși naturali sunt amestecuri complexe din care
izolăm, de obicei,componentul care ne interesează.
Pentru a avea un compus unitar, este necesar să-l separăm de impuritățile ce-l însoțesc
sau de alte substanțe care ne interesează în mod egal. Se pune problema separării amestecului de
substanțe în substanțe chimice individuale pure.
Metodele de purificare depind de starea de agregare a componentelor ce se separă din
amestecul respectiv. Purificarea substanțelor solide se face, de obicei, folosind diferența de
solubilitate a substanței respective într-un dizolvant dat, la cald și la rece și anume substanța se
dizolvă în cantitate mai mare la cald, iar prin răcire precipită cantitativ.

Cristalizarea
Purificarea prin cristalizare se bazează pe proprietatea cristalelor de a nu include
substanțe străine, în momentul formării lor. Astfel gheața care se formează la solidificarea
parțială prin răcire a apei sărate (de ex. a apei de mare) sau a unei soluții diluate de alcool (cum
este vinul) este apă solidă curată. La dizolvarea unei substanțe impure într-un solvent, sau la
topirea unei asemenea substanțe, impuritățile fie nu se dizolvă sau nu se topesc (așa că pot fi
îndepărtate prin filtrare sau decantare), fie rămân în soluția (lichidul mumă) sau în topitura
reziduală, după depunerea cristalelor substanței purificate.

Filtrarea
Filtrarea este o metodă de separare a impurităților solide din fluide în urma curgerii prin
medii poroase permeabile, denumite medii filtrante sau filtre. Noțiunii de filtrare i se poate
atribui și posibilitatea separării componenților unor sisteme (amestecuri) omogene lichide sau
gazoase, utilizând straturi granulare active ca de exemplu: înlăturarea substanțelor colorate sau
rău mirositoare cu ajutorul cărbunelui activ, dedurizarea cu schimbători de ioni, separarea
componenților nocivi din aerul poluat cu filtrele măștilor de gaze, separarea prin cromatografie.
Aceste procese se bazează pe efectele proceselor de adsorbție ori ale reacțiilor chimice pe
suprafața granulelor stratului filtrant active.

Purificarea (limpezirea)
Constă în eliminarea unei cantități relativ mici de solide fine sau coloizi aflați
în suspensie în fluidul de purificat. Limita concentrațiilor între filtrarea prin „separarea de solide”
și „purificarea (limpezire)” se situează între 0,1 la 0,15 % (procente de masă). Anumite filtre de
limpezire nu permit recuperarea materiilor solide în stare pură, acestea fiind reținute sau
amestecate în interiorul mediului filtrant (filtre de nisip, cartușe filtrante). Operația de limpezire
(purificare) care include și microfiltrarea, se aplică în următoarele cazuri: pentru obținerea unui
fluid curat, limpede, clar sau transparent; pentru a facilita tratamente ulterioare; pentru protejarea
instalațiilor contra abraziunii mecanice produse de impuritățile solide.

Distilarea
Purificarea lichidelor prin distilare se bazează pe diferența de volatilitate a diferitelor
lichide dintr‐un amestec și pe faptul că în timpul distilării unei substanțe pure, temperatura de
distilare rămâne constantă, dacă presiunea nu variază. Eficacitatea unei distilări depinde de o
serie de factori care pot fi: diferența presiunii vaporilor componentelor amestecului lichid,
volumul probei de distilare, aparatul folosit, precum și posibilitatea de formare a unor amestecuri
azeotrope. La distilarea unui amestec de lichide, vaporii de deasupra sunt mai bogați în
componenta mai volatilă, fapt pentru care printr‐o distilare obișnuită, simplă, nu se poate ajunge
la o separare completă a două sau mai multe componente volatile. Aceasta problemă se poate
rezolva numai printr‐o distilare fracționată.
În timpul distilării unei substanțe ce conține mici cantități de impurități lichide, la început
temperatura de distilare crește mai rapid sau mai încet‚ din cauza distilării impurităților mai
volatile), până ce atinge un punct la care se menține constantă și unde trece majoritatea
substanței pure. Apoi se observă din nou o creștere a temperaturii, ceea ce indică faptul că
distilarea componentei principale s‐a terminat, urmând distilarea impurităților cu puncte de
fierbere mai ridicate (mai puțin volatile).

Extracția
Extracția este o operație cu multiple aplicații la purificarea substanțelor solide sau lichide.
Operația constă în dizolvarea, cu ajutorul solvenților, a uneia sau a mai multor substanțe dintr-un
amestec. Extracțiase bazează pe diferența de solubilitate a componentelor amestecului într-un
anumit solvent. Pentru efectuarea extracției, se alege de obicei un solvent care să dizolve una din
componentele amestecului, iar soluția se separă de componenta insolubilă cu ajutorul unei pâlnii
de separare, prin filtrare, sau cu ajutorul unui aparat de extracție. Solvenții cei mai utilizați pentru
extracție sunt: eterul etilic, eterul de petrol, benzenul, cloroformul, tetraclorura de carbon.
Această operație are largi aplicații în practică, de exemplu la obținerea unor substanțe
naturale din regnul animal sau vegetal. Substanțele organice pot fi conținute în țesuturile vegetale
sau animale de unde urmează a fi extrase cu ajutorul solvenților potriviți. Substanțele pot exista
în amestec sau pot fi chiar amestecuri de substanțe organice cu substanțe anorganice, în care caz,
de asemenea este necesară o separare bazată pe diferența de solubilitate. Aparatele folosite
permit un contact îndelungat între substanță și dizolvant. De cele mai multe ori se folosesc
aparatele de tip Soxhlet, unde substanța este acoperită treptat de solventul care curge prin
refrigerentul ascendent; extractul se scurge printr-un sifon în balonul în care inițial a fost introdus
solventul.
Sublimarea
Sublimarea este operația de purificare a unei substanțe solide prin trecerea directa din stare solida
in stare de vapori, urmata de condensarea acestora (de exemplu, naftalina, iodul s.a.). Sublimarea
poate avea loc atât la temperatura camerei – mai lent, cât și la temperatură ridicată, prin
încălzirea substanței –mai rapid. Unele substanțe solide pot fi purificate datorită proprietăților de
a se transforma direct din stare de vapori în stare solidă. Această proprietate poartă numele de
sublimare.
Substanțele rezultate prin sublimare sunt foarte pure. La cele mai multe substanțe,
punctul desublimare se găsește deasupra punctului de topire și substanța se topește înainte de a
sublima puritatea substanței purificate prin sublimare se verifică prin determinarea punctului de
topire, care este o constantă caracteristică.

3. Proteine și aminoacizi. Surse de proteine. Rol biologic.

Forme de prezentare în farmacii
 Proteinele sunt componente de baza ale tuturor celulelor vii, alaturi de lipide, zaharide,
vitamine, enzime, apa si saruri anorganice, formand impreuna un sistem complex în cadrul căruia
se petrec o serie de reacții chimice care asigura reproducerea, dezvoltarea si functionarea
normala a fiintelor vii. Sunt componente ale structurilor celulare și au funcții biologice
fundamentale: enzimatice, hormonale , imunologice. Sunt proteine unele substanțe cu puternică
activitate biologică ale celulelor ca: enzimele, pigmentii respiratori, multi hormoni si anticorpii.
Caracteristică cea mai importantă a proteinelor este specificitatea: proteinele diferitelor
specii vegetale și animale se deosebesc între ele, existand deosebiri chiar și intre proteinele
indivizilor din aceeași specie. Se apreciaza ca intr-un organism animal exista circa 100.000 de
proteinele specifice. Fiecare macromolecula de proteina este alcatuita din 50 pana la 10.000 de
unitati de α- aminoacizi, unite prin legaturi peptidice.

Clasificarea proteinelor
1. Dupa sursa de provenienta:
- proteine de origine vegetala
- proteine de origine animala

2. După solubilitatea în apă și în soluții de electroliți :

- insolubile (fibroase)
- solubile (globulare)

3. După produșii rezultați la hidroliza totala:

- proteine propriu-zise ( dau prin hidroliza totala numai α- aminoacizi)
- proteine conjugate sau proteide ( prin hidroliza totala se obtine, pe langa α- aminoacizi, si o alta
substanta, care in structura proteinei apare ca grupa prostetica)
Proteinele fibroase se regasesc in organismul animal în stare solidă si confera tesuturilor
rezistenta mecanica (proteine de
schelet) sau protectie împotriva agenților exteriori

Compoziția proteinelor
Toate proteinele conțin elementele: C, H, O, N si S; în unele proteine se mai găsesc, in
cantitati mici: P, Fe, Cu, I, Cl, si Br. Continutul procentual al elementelor principale este de: C
50-52 %, H 6,8-7,7 %, S 0,5-2 %, N 15-18 %.
Prin hidroliza, proteinele se transforma in aminoacizi. Hidroliza proteinelor se poate
efectua cu acizi, cu baze sau cu enzime. Hidroliza acidă se face prin fierbere indelungata (12-48
ore) cu acid clorhidric de 20% sau mai bine cu acid formic continand HCl (2 ore). Hidroliza cu
hidroxizi alcalini sau cu hidroxid de bariu are loc într-un timp mai scurt. Prin hidroliza se
obtinem un amestec care poate sa contina circa 20 L-aminoacizi. Se formeaza si amoniac prin
hidroliza grupelor CONH2 ale asparaginei și glutaminei.

Rolul proteinelor în organismul uman

1. Plastic.
2. Functional (realizeaza presiunea oncotica; participa la echilibrul acido-bazic; participa
la constituirea enzimelor; hormonilor; constituie receptori membranari, intra in constitutia altor
substante active etc.).
3. Aparare (refacerea tesuturilor lovite, anticorpi; troficitate a celulelor sistemelor de
aparare specific si nespecific; creste rezistenta fata de actiunea nociva a unor substante toxice:
Pb, Hg, Cd, Cr, Se, As, benzen, toluen, amine, nitrobenzen, cloroform, CCl4, pesticide
organoclorurate, sulfamide, antibiotice toxice - tetraciclina, saruri de Au.)
 4. Energetic - prin ardere dau 4,1 Kcal/g proteine; nu ard complet dand nastere unor
substante toxice (amine toxice: indol, triptamina, histamina) care cer un efort hepatic
suplimentar.

Surse de proteine
- Produse animale: lapte, branzeturi (100g branza = 25-30 g proteine), carne (20%
proteine),viscere (ficat, rinichi, inima, splina, peste), oua.
- Leguminoase: fasole (20-25%), mazare, soia (35%).
- Cereale : paine (8%).
- Nuci, arahide, alune, cartofi, ciuperci, legume, fructe

Prezentare în farmacii

Aminoacizii sunt compuși cu funcțiune mixtă (compuși care au grupe funcționale diferite
în molecula lor) care conțin în molecula lor grupările -NH2 și -COOH
Sunt cei mai importanți nutrienți din corp, de multe ori mentionati ca “elemente care ne
formeaza viata”. Acest lucru se datoreaza faptului ca aminoacizii stau la baza formării tuturor
proteinelor. 75% din corp (excluzand apa) este alcatuit din proteine – neluand in considerare apa
și grasimea , proteinele reprezinta trei sferturi din ceea ce ramane.
Fibra musculara, membranele celulare, enzimele care ajuta creierul sa functioneze sunt
formate din proteine. Deoarece proteinele joacă un rol atat de important în organismul nostru
este esențial sa le intelegem funcția elementelor cheie, si anume aminoacizii.
Aminoacizii susțin vitaminele și mineralele pentru a functiona corect și eficient în
organismul nostru. Dacă aminoacizii lipsesc, asimilarea și utilizarea altor nutrienti vor avea de
suferit. Dacă aportul oricăruia dintre aminoacizi este prea mic pentru a îndeplini nevoile
corpului, niciunul dintre ceilalți aminoacizi nu pot fi folosită pentru dezvoltarea și menținerea
sanatatii tesuturilor. Este foarte important ca aminoacizii necesari sa provina atat din alimentatie
cat și din administrarea de suplimente nutritionale.
Toți aminoacizii sunt esentiali pentru o sanatate optima. Lipsa chiar si a unui aminoacid
poate duce la apariția anumitor afectiuni. Cateva dintre efectele unei diete deficitare in
aminoacizi includ nivel scăzut de energie, insomnii, oboseala cronica, afectiuni digestive,
caderea parului, apariția afecțiunilor dermatologice, dar si schimbari de natura psihologica
precum nervozitate, depresie, anxietate, schimbari de dispozitie, iritabilitate, scaderea
capacității de concentrare.
Proteinele sunt formate din aminoacizi, în număr, ordine şi aşezare diferită pentru fiecare
proteină. Aminoacizii sunt baza construcţiei („cărămizile”), însă construcţia finală a unei
proteine cuprinde nu doar o înşiruire de aminoacizi, ci mai multe elemente de structură care îi
conferă calitatea de proteină. Astfel, lanţurile formate de aminoacizi („structura primară”) se
leagă între ele prin punţi, alcătuind „structura secundară”, urmând să se aranjeze ca moleculă
tridimensională („structura terţiară”) şi apoi ca grupuri de molecule („structura cuaternară”).

4. Fructoza și glucoza. Surse. Rol biologic.

Forme de prezentare în farmacii

Glucoza
 Glucoza are forma moleculară: C6H12O6 și este cea mai răspândită hexoză. Se obține
prin hidroliza amidonului și a celulozei. Este o substanță solidă, cristalizată, albă/ gălbuie,
solubilă în H2O.
Reacția de fermentație alcoolică reprezintă o proprietate importantă a glucozei, sub
acțiunea zimazei din drojdia de bere. În acest fel se obține din glucoză, etanolul.
Glucoza este cel mai important monozaharid din sange. Rezulta din digestia
carbohidratilor si din conversia hepatica a glicogenului in glucoza. Glucoza este un furnizor
indispensabil de energie care sustine activitatea celulara. Cei doi hormoni care regleaza in mod
direct nivelul glucozei in sange sunt glucagonul si insulina. Glucagonul accelereaza conversia
glicogenului in glucoza si determina astfel cresterea glicemiei.
Insulina creste permeabilitatea membranelor celulare la glucoza, transporta glucoza in
celule (pentru metabolism), stimuleaza formarea glicogenului si reduce concentratia glucozei din
sange. Alti hormoni care detin un rol important in metabolismul glucozei sunt: ACTH-ul,
glucocorticoizii, adrenalina, tiroxina. Degradarea glucozei se realizeaza prin procesul de
glicoliza.

Surse
Se găsește în natură, în fructele dulci, în miere și în toate celulele vegetale.
În cantități mici se găsește și în sânge 0,09%, iar în urină poate să ajungă până la 10%( diabet
zaharat).
Rol
Se folosește la prepararea produselor zaharoase, înlocuiește zahărul, la imprimarea
țesăturilot, obținerea vitaminei C, iar în organism formează energia necesară menținerii
proceselor biologice.

Fructoza
Frucoza reprezintă zahărul din fructe și are aceeași formă moleculară ca și glucoza
C6H12O6, dar diferă prin structură (fructoza este o cetohexoză). Aceasta se obține prin reacția
de hidroliză a zaharozei alături de glucoză.
Este o substanță solidă, cristalizată, albă, solubilă în H2O.
 Conform studiilor desfășurate la Universitatea din Canberra, Australia, consumul de
fructoză menține scăzut nivelul glicemiei, spre deosebire de alte tipuri de zahăr, precum sucroza
(zaharoza) sau glucoza. Acest fenomen este explicat de faptul că, structura chimică a fructozei
impune transformarea sa în glucoză de către ficat, anterior pătrunderii în sânge, explică autoarea
unui studiu publicat în American Jurnal of Clinical Nutrition. Căile metabolice prin care fructoza
se absoarbe diferă de cele ale glucozei, deși cele două au aceeași formulă chimică. Acest proces
se numește conversie și se desfășoară pe o perioadă mai lungă de timp, comparativ cu efectul
galopant pe care îl are sucroza.
Rol
Se folosește la înlocuirea altor produse care conțin zahăr și în special în alimentația
bolnavilor de diabet.
Sursă
Se găsește în antură, în fructele dulci.

5. Importanța lipidelor în alimentație. LDL și HDL.

Medicamente hipocolesterolemiante
 Lipidele sunt o categorie de alimente cunoscute și folosite de om încă din epoca
preistorica. Lipidele se pot găsi în stare solidă sau lichidă la temperatura obișnuită. Starea lor
poate fi modificata, în funcție de temperatura la care sunt supuse.

Grasimile lichide sunt numite și uleiuri. Lipidele sunt insolubile in apa, sunt foarte bogate
în hidrogen și constituie resursele cele mai importante de energie. Prin arderea unui gram de
lipide rezulta 9 calorii. Lipidele sunt constituentul preponderent al tesutului adipos din organism.

Din punct de vedere al originii lor, lipidele pot fi animale si vegetale. Din punct de vedere
chimic sunt substanțe organice constituite din acizi grași și glicerol. Cele mai cunoscute lipide
sunt trigliceridele și colesterolul.

Deosebirea importanță a lipidelor alimentare este legată de prezenta în structura lor a

acizilor grași saturati sau nesaturati. Există o legătură directă între consumul crescut de grasimi
bogate în acizi grași saturati si apariția unor boli metabolice de tipul aterosclerozei.

In general, grasimile bogate in acizi grasi saturati sunt solide la temperatura obișnuită iar
cele bogate în acizi grași nesaturati sunt lichide (uleiuri). În cavitatea bucală lipidele nu suferă
nici un proces de digestie. Grăsimile au acțiune de încetinire a evacuării gastrice în duoden.

Cantitatea minima de grasimi zilnic necesara este de 40 g. Absorbtia grasimilor se face la

nivelul intestinului subțire. Grăsimile neabsorbite în intestinul subțire pot fi digerate în intestinul
gros de bacteriile intestinale. Grasimile neabsorbite se elimina prin scaun (7% din grasimile
ingerate)

Rolul lipidelor in organism este energetic, ele fiind arse pentru a se elibera energie.
Furnizeaza într-un volum mic o cantitate mare de energie. Sunt utile in lupta organismului contra
frigului. Lipidele sunt constituenti structurali ai celulelor organismului. Toate celulele au in
constituția lor în proportie mai mare sau mai mica lipide. Celulele sistemului nervos sunt bogate
în grasimi complexe numite fosfolipide. La nivelul tesutului adipos grasimea este depozitata ca
substanta de rezerva, fie sub piele, fie in jurul diferitelor organe, fiind folosita atunci cand
nevoile energetice ale organismului cresc sau cand nu au fost aduse suficiente calorii prin
alimentatie.

Rezervele adipoase pot crește prin consumul exagerat de grasimi alimentare, ducand la
aparitia obezitatii. Consumarea in exces a grasimilor bogate in acizi grasi saturati, aflate mai ales
in alimente de origine animala (carne grasa, unt, untura), duce la cresterea colesterolului din
sange cu depunerea sa in peretii arterelor si apariția aterosclerozei. Aceasta sta la baza unor
complicatii grave: infarct miocardic, hemoragie cerebrala, hipertensiune arteriala. Acizii grasi se
impart in doua categorii, în funcție de posibilitatea organismului de a-i sintetiza sau nu: esentiali
si neesentiali. Acizii grasi esentiali nu pot fi sintetizati de organism si trebuie adusi prin
alimentatie intr-o proportie suficienta.

Cele mai importante surse de acizi grasi esentiali sunt: uleiul de germeni de porumb,
uleiul de floarea soarelui, uleiul de soia etc. Acizii grasi neesentiali (palmitic, stearic etc.) se
găsesc in proportie importanta in grasimile de origine animala (unt, untura, smantana, seu etc).
Organismul are nevoie pentru sinteza grasimilor proprii atat de acizi grasi saturati cat si de cei
nesaturati, insa in anumite proportii. Acizii grasi prezenti in alimente de origine animala (lapte,
oua, carne) sunt principalii transportori de vitamine liposolubile (vitamine solubile in grasimi) –
A, D, E, K.

In alimentatia echilibrata, rationala, a unui individ este necesara prezenta atat a grasimilor
animale cât și a celor vegetale in anumite proportii. Cele mai importante surse alimentare de
lipide sunt: untul (80-85%), smantana (20%), slanina (70%), untura (100%), seul topit (99-
100%), uleiurile vegetale (99-100%), carnea grasa (15-30%), laptele (4%), branzeturile grase
(20-30%), nucile, alunele (40-60%).
Colesterolul este o molecula lipofila (grasa), insolubila, care face parte din membrana
celulara. Are un rol crucial in functionarea normala a celulelor, fiind indispensabil pentru
organism. Alaturi de sfingolipide, colesterolul contribuie la reglarea structurii membranei
celulare si la fluiditatea acesteia (mobilitatea proteinelor in membrana celulara). Se gaseste in
sange, iar pe buletinele de analize este împărțit în LDL colesterol, HDL colesterol si colesterol
seric total.
Din punct de vedere medical, exista un singur tip de colesterol, insa in functie de
lipoproteinele care il transporta prin sange se diferentiaza:
● Lipoproteine cu densitate moleculara mica – colesterol LDL (Low Density Lipoprotein)
● Lipoproteine cu densitate moleculara mare – colecterol HDL (High Density
Lipoprotein).

Conform ghidurilor medicale curente, valoarea optima a colesterolului trebuie sa se

situeze sub 150 mg/dL. Valorile cuprinse intre 150 mg/dL - 200 mg/dL indica colesterol usor
marit. Peste 200 mg/dL inseamna ca valorile colesterolului sunt crescute, iar nivelul
colesterolului in sange de peste 500 mg/dL reprezinta o valoare ingrijoratoare ce comporta
riscuri.

Pentru masurarea nivelului de colesterol este necesara efectuarea unor analize de sange.
Profilul lipid cuprinde: trigliceridele, colesterolul LDL, colesterolul HDL si colesterolul seric
total. Valorile obtinute in urma efectuarii profilului lipidic constituie un punct de reper pentru
medicul specialist.

Acidul nicotinic – niacina (niacin, niacor) este o vitamina hidrosolubila a grupului B,

care scade trigliceridele si fractiunile LDL (cu 10-20%) si creste fractiunile HDL. Administrarea
de acid nicotinic poate fi insotita de fenomene vasodilatatoare importante care se diminueaza
insa in timp, de efecte adverse digestive (hiperaciditate gastrica, greata, varsaturi), ca si de
fenomene de hiperglicemie.
 Inhibitorii selectivi ai absorbtiei colesterolului (ezetimibe) sunt o clasa noua de produsi
care actioneaza prin scaderea absorbtiei colesterolului intestinal. Rezulta un efect de scadere a
fractiunii LDL, fara influentarea trigliceridelor sau a fractiunii HDL.

Fibratii (gemfibrozil, clofibrat, fenofibrat) au cea mai eficienta actiune de scadere a

trigliceridelor și, in unele cazuri, de creștere a fracțiunii HDL. Din pacate, eficienta scaderii LDL
este mica. De aceea, nu se folosesc ca prima masura de tratament a hipercolesterolemiilor. In
practica, se asociază frecvent cu statinele, efectele fiind însă discutabile.

In concluzie, medicatia hipocolesterolemianta include la ora actuala multe produse, dar

trebuie mentionat ca toate au efecte adverse importante. Din acest motiv, prescrierea lor trebuie
facuta cu atentie si numai dupa epuizarea masurilor dietetic-comportamentale menite sa scada
nivelul colesterolului circulant.

6. Vitamine. Surse. Rol biochimic și fiziologic. Prezentare în farmacii.

Combinații de vitamine și contraindicații.

Vitaminele reprezinta compusi organici de care organismul are nevoie in cantitati variate
si pe care nu ii poate sintetiza in cantitati suficiente sau pe unii deloc. Prin urmare, necesarul de
vitamine poate fi completat din alimentatie sau prin administrare de suplimente alimentare.
 Descoperirea vitaminelor a reprezentat, de altfel, o importanta realizare in domeniul
medicinei. In anul 1912, biochimistul polonez Casimir Funk a dezvoltat pentru prima data
conceptul de vitamine. In perioada urmatoare au fost descoperite treptat diferite tipuri de
vitamine, iar in prezent sunt recunoscute 13.

La descoperirea vitaminelor au contribuit mai multi factori. De exemplu, s-a observat ca

marinarii erau des afectati de scorbut (deficit de vitamina C), din cauza consumului de alimente
uscate, iar citricele, in special portocalele si lamaile, erau de ajutor la reducerea manifestarilor.
De asemenea, la jumatatea secolului 19, un studiu a aratat ca soarecii hraniti cu lapte se
dezvoltau mai bine decat cei care nu consumau acest aliment. Tot in secolul 19, boala beriberi
(deficit de vitamina B1) a fost asociata cu un consum ridicat de orez alb (decorticat). Orezul brun
(nedecorticat), in schimb, a ajutat la reducerea cazurilor de beriberi.
Este important de retinut ca fiecare vitamina in parte are rolul sau si ca ele sunt necesare
organismului in cantitati variate. Cele mai multe vitamine sunt furnizate organismului prin
alimentatie. In unele cazuri, medicul poate recomanda consumul de suplimente, pentru a se
ajunge la doza zilnica recomandata.
Ar mai fi de mentionat si faptul ca o cantitate importanta de vitamina D o producem prin
expunerea la soare, organismul uman avand capacitatea de a sintetiza vitamina D in urma
contactului cu razele ultraviolet, UVB.

● Vitamine liposolubile - acestea se pot depozita in tesuturile grase si in ficat, fiind mult
mai usor de stocat in organism comparativ cu cele hidrosolubile1. Vitaminele liposolubile
sunt absorbite la nivelul tractului intestinal cu ajutorul grasimilor (lipidelor). Organismul
poate stoca rezerve de vitamine liposolubile timp de cateva zile si, uneori, cateva luni.
Vitaminele A, D, E si K fac parte din categoria celor liposolubile.
● Vitamine hidrosolubile - acestea nu raman in organism un timp indelungat, fiind
eliminate destul de repede2. Vitamina C si toate tipurile de vitamina B sunt hidrosolubile.

Sunt recunoscute 13 vitamine:

● Vitamina A - este liposolubila, fiind o denumire generica pentru mai multe substante,
printre care retinol, retinal, acid retinoic, retinoizi si carotenoizi;
 ● Vitamina B (B1) - este hidrosolubila, fiind regasita/cunoscuta si sub denumirea de
tiamina;
● Vitamina B2 - este hidrosolubila, fiind cunoscuta si sub denumirea de riboflavina;
● Vitamina B3 - este hidrosolubila, cu denumirile de niacina, niacinamida;
● Vitamina B5 - este hidrosolubila, cu denumirea de acid pantotenic;
● Vitamina B6 - este hidrosolubila, fiind cunoscuta sub denumirea de piridoxina;
● Vitamina B7 - este hidrosolubila, cu denumirea de biotina;
● Vitamina B9 - este hidrosolubila, cu denumirile de acid folic;
● Vitamina B12 - este hidrosolubila si se regaseste sub mai multe forme: cianocobalamina,
hidroxocobalamina sau metilcobalamina;
● Vitamina C - este hidrosolubila, fiind cunoscuta si sub denumirea de acid ascorbic;
● Vitamina D - este liposolubila si se regaseste sub doua forme: ergocalciferol si
colecalciferol;
● Vitamina E - este liposolubila, fiind cunoscuta si sub denumirea de tocoferol;
● Vitamina K - este liposolubila si se regaseste sub trei forme: vitamina K1 (filochinona),
vitamina K2 (menachinona) si vitamina K3 (menadiona).

VITAMINA A

● Carotenoizii au proprietati antioxidante si ajuta la reducerea actiunii radicalilor liberi,

contribuind la mentinerea sanatatii pielii si a tesuturilor;
● Sustine sanatatea sistemului imunitar;
● Beta carotenul este un compus care sustine mentinerea vederii si lupta impotriva aparitiei
cataractei si a degenerescentei maculare3.

VITAMINA B1

● Ajuta la transformarea compusilor din mancare in energie;

● Sustine metabolizarea glucidelor si functionarea normala a celulelor nervoase, avand un
rol important in buna functionare a sistemului nervos4;
● Sustine sanatatea pielii, a parului si a muschilor si functionarea normala a inimii.
VITAMINA B2

● Sustine procesele enzimatice si absorbtia nutrientilor;

● Ajuta la descompunerea proteinelor, grasimilor si carbohidratilor si mentine
metabolismul energetic normal;
● Mentine sanatatea membranei mucoase de la nivelul sistemului digestiv5;
● Sustine sanatatea ficatului;
● Ajuta la o mai buna absorbtie a fierului, a acidului folic si a vitaminelor B1, B3 si B6.

VITAMINA B3

● Ajuta la mentinerea concentratiilor normale de colesterol din sange, oferind suport in

reducerea nivelului colesterolului „rau” LDL (lipoproteine cu densitate scazuta si in
cresterea nivelului colesterolului „bun” HDL (lipoproteine cu densitate mare);
● Ajuta la mentinerea unui nivel normal al trigliceridelor;
● Contribuie la mentinerea sanatatii psihice si la reducerea oboselii sau extenuarii;
● Contribuie la mentinerea sanatatii pielii.

VITAMINA B5

● Contribuie la sinteza coenzimei A, compus care are rolul de a descompune grasimile,

carbohidratii si proteinele din alimente, transformandu-le in energie6;
● Sustine buna functionare a sistemului digestiv;
● Contribuie la mentinerea profilului lipidic normal;
● Cremele pe baza de vitamina B5 pot ajuta la procesul de regenerare a pielii, oferind
tenului un aspect catifelat7.

VITAMINA B6

● Contribuie la reducerea simptomelor depresiei prin reglarea nivelului unor hormoni

prezenti in organism, cum ar fi serotonina si dopamina8;
 ● Sustine buna functionare a sistemului nervos si poate ajuta la prevenirea bolilor
neurodegenerative9;
● Contribuie la formarea normala a globulelor rosii (hemoglobina) si poate preveni aparitia
anemiei;
● Ajuta la echilibrarea manifestarilor asociate sindromului premenstrual;
● Poate ajuta la reducerea starilor de greata din timpul sarcinii;
● Sustine functionarea normala a sistemului imunitar.

VITAMINA B7

● Contribuie la metabolizarea nutrientilor;

● Ajuta la mentinerea sanatatii pielii, unghiilor si parului si ofera suport in reducerea
căderii părului.
● Poate contribui la mentinerea unui nivel normal de glucoza in sange in cazul persoanelor
care au diabet.

VITAMINA B9

● Contribuie la prevenirea defectelor de tub neural care pot sa apara in timpul sarcinii10;
● Contribuie la metabolismul normal al homocisteinei, molecula cu caracter inflamator
care, in cantitati ridicate, poate favoriza aparitia bolilor cardiovasculare.

VITAMINA B12

● Contribuie la formarea normala a globulelor rosii si la reducerea riscului de aparitie a

anemiei feriprive;
● In timpul sarcinii, sustine dezvoltarea si mielinizarea sistemului nervos central al fatului,
putand chiar ajuta la reducerea riscului de aparitie a defectelor la nastere, a nasterilor
premature si a avorturilor spontane11;
 ● Contribuie la reducerea riscului de aparitie a degenerescentei maculare;
● Sustine functionarea normala a sistemului nervos.

VITAMINA C

● Are proprietati antioxidante si poate contribui astfel la mentinerea sanatatii aparatului

cardiovascular;
● Ofera suport in controlul presiunii arteriale/mentinerea presiunii arteriale in parametrii
normali12;
● Ajuta la mentinerea unui nivel normal de acid uric din sange si poate interveni in
reducerea aparitiei atacurilor de guta13;
● Contribuie la o mai buna absorbtie a fierului in organism;
● Sustine functionarea sistemului imunitar.

VITAMINA D

● Contribuie la mentinerea nivelurilor normale de calciu si fosfor din sange;

● Contribuie la absorbtia si utilizarea normala a calcului;
● Poate contribui la mentinerea sanatatii psihice, echilibrarea dispozitiei si a manifestarilor
asociate depresiei14
● Sustine buna functionare a aparatului cardiovascular;
● Ofera suport in mentinerea greutatii corporale normale15.

VITAMINA E

● Are proprietati antioxidante si ofera protectie celulelor impotriva radicalilor liberi;

● Ofera suport in prevenirea pielii uscate si contribuie la vindecarea ranilor16;
● Poate contribui la atenuarea pruritului si altor simptome asociate cu dermatita atopica si
psoriazis17;
● Ofera suport in protectia pielii de razele UV;
 ● Mentine sanatatea unghiilor18.

VITAMINA K

● Contribuie la mentinerea sanatatii sistemului osos;

● Sustine buna functionare a sistemului nervos, in special a functiilor cognitive19;
● Ajuta la mentinerea elasticitatii vaselor de sange si sustinerea reducerii riscului de
afectare cardiovasculara20.

CAUZELE SI SEMNELE DEFICITULUI DE VITAMINE

O dieta echilibrata are numeroase beneficii pentru sanatate. In schimb, lipsa nutrientilor poate
duce la aparitia unui deficit de vitamine (avitaminoza). Printre principalele cauze se numara21:

● Diete dezechilibrate, cu mai putin de 1200 kcal/zi;

● Obiceiuri alimentare nesanatoase, cu un consum redus de fructe si legume, lactate sau
carne;
● Malabsorbtia unor vitamine;
● Interventii chirurgicale, in special la nivelul stomacului si intestinelor, precum bypass-ul
gastric;
● Anumite tratamente medicamentoase sau afectiuni;
● Consumul excesiv de alcool.

De asemenea, in cazul femeilor insarcinate, este recomandata administrarea de multivitamine.

Suplimentele cu acid folic sunt esentiale in aceasta perioada, insa doar la recomandarea
medicului.
Deficitul de vitamine poate cauza urmatoarele tipuri de manifestari:

● Deficit de vitamina A - poate duce la deteriorarea vederii nocturne si la aparitia

xeroftalmiei, o tulburare a ochilor care poate avea ca rezultat uscarea corneei;
 ● Deficit de vitamina B1 - poate duce la aparitia unor manifestari neurologice, printre care
si sindromul Wernicke-Korsakoff, tulburari de memorie, insuficienta cardiaca si scadere
in greutate;
● Deficit de vitamina B2 - poate duce la aparitia senzatiei de arsura la nivelul limbii, gurii
si ochilor, cheilite angulare si eruptii la nivelul pielii;
● Deficit de vitamina B3 - poate duce la aparitia pelagrei, care se manifesta prin simptome
precum diaree, dermatite si stari de anxietate sau depresie;
● Deficit de vitamina B5 - poate duce la aparitia paresteziei, a starilor de irascibilitate, la
insomnii si cefalee;
● Deficit de vitamina B6 - poate duce la aparitia anemiei si a neuropatiei periferice, o
tulburare a sistemului nervos, dar si la aparitia cheilitelor si a starilor de irascibilitate;
● Deficit de vitamina B7 - poate duce la aparitia dermatitelor sau enteritelor, o inflamatie la
nivelul intestinelor;
● Deficit de vitamina B9 - daca apare in timpul sarcinii, poate cauza malformatii ale
fatului;
● Deficit de vitamina B12 - poate duce la aparitia anemiei megaloblastice, o tulburare care
face ca maduva osoasa sa produca celule rosii anormale;
● Deficit de vitamina C - poate duce la aparitia starilor de oboseala, a durerilor articulare,
gingivitelor sau eruptiilor cutanate;
● Deficit de vitamina D - poate duce la aparitia osteomalaciei si osteoporozei (scaderea
densitatii osoase), rahitism in cazul copiilor;
● Deficit de vitamina E - nu este foarte comun, insa poate duce la aparitia anemiei
hemolitice in cazul nou-nascutilor (celulele din sange sunt distruse si eliminate
prematur);
● Deficit de vitamina K - poate duce la malabsorbtia de lipide si la aparitia diatezei
hemoragice, care creste riscul de hemoragii.

DOZA ZILNICA RECOMANDATA DE VITAMINE

Vitaminele sunt necesare in cantitati diferite, in functie de varsta si sex22:

Tipuri de vitamine
| Doza zilnica recomandata
Vitamina A

● Barbati - 900 mcg (3.000 IU)

● Femei - 700 mcg (2.333 IU)

Vitamina B1

● Barbati - 1.2 mg
● Femei - 1.1 mg

Vitamina B2

● Barbati - 1.3 mg
● Femei - 1.1 mg

Vitamina B3

● Barbati - 16 mg
● Femei - 14 mg

Vitamina B5

● Barbati - 5 mg
● Femei - 5 mg

Vitamina B6

● Barbati (31-50 de ani) - 1.3 mg

● Barbati (peste 51 de ani) - 1.7 mg
● Femei (31-50 de ani) - 1.3 mg
● Femei (peste 51 de ani) - 1.5 mg

Vitamina B7
 ● Barbati - 30 mcg
● Femei - 30 mcg

Vitamina B9

● Barbati - 400 mcg

● Femei - 400 mcg

Vitamina B12

● Barbati - 2.4 mcg

● Femei - 2.5 mcg

Vitamina C (*)

● Barbati (peste 19 ani) - 90 mg

● Barbati (14-18 ani) - 75 mg
● Femei (peste 19 ani) - 75 mg
● Femei (15-18 ani)- 65 mg
● Femei insarcinate - 85 mg
● Femei care alapteaza - 120 mg
● Bebelusi (0-6 luni) - 40 mg
● Bebelusi (7-12 luni) - 50 mg
● Copii (1-3 ani) - 15 mg
● Copii (4-8 ani) - 25 mg
● Copii (9-13 ani) - 45 mg

Vitamina D

● Barbati si femei (31-70 de ani) - 15 mcg (600 IU)

● Barbati si femei (peste 71 de ani) - 20 mcg (800 IU)

Vitamina E
 ● Barbati - 15 mg
● Femei - 15 mg

Vitamina K

● Barbati - 120 mcg

● Femei - 90 mcg

Persoanele fumatoare ar trebui sa mareasca doza zilnica de vitamina C cu inca 25 mg, dar fara sa
depaseasca 2000 de mg pe zi.

PRINCIPALELE SURSE DE VITAMINE

Dozele necesare de vitamine le putem lua din alimentatie, dar si din administrarea de suplimente.
In cazul alimentatiei, principalele surse de vitamine sunt urmatoarele:

● Vitamina A - ficat, ulei de ficat de cod, morcovi, broccoli, cartofi dulci, spanac, dovleac,
varza kale, oua, lapte, caise, unt, branza cheddar, mango;
● Vitamina B1 - drojdie, seminte de floarea-soarelui, orez brun, secara integrala,
sparanghel, varza kale, cartofi, portocale, ficat, oua, lapte din soia, cereale integrale;
● Vitamina B2 - sparanghel, banane, curmale, lapte, iaurt, carne, oua, peste, fasole verde,
branza, legume verzi;
● Vitamina B3 - ficat, inima, rinichi, carne de pui si vita, ton, somon, oua, lapte, avocado,
curmale, verdeturi, morcovi, cartofi dulci, broccoli, sparanghel, nuci, cereale integrale,
ciuperci, rosii, unt de arahide;
● Vitamina B5 - carne, cereale integrale, broccoli, avocado, icre, albusuri, ciuperci, rosii;
● Vitamina B6 - carne, banane, cereale integrale, nuci, peste, branza tofu, soia, pepene
rosu;
● Vitamina B7 - albusuri, ficat, cereale integrale, peste, soia;
● Vitamina B9 - legume verzi, ficat, cereale fortifiate, seminte de floarea-soarelui,
sparanghel, spanac, broccoli, naut, suc de portocale, suc de rosii;
 ● Vitamina B12 - peste, fructe de mare, carne, oua, lapte si produse lactate, produse pe baza
de soia, unele cereale fortifiate;
● Vitamina C - citrice, kiwi, varza kale, spanac, broccoli, sparanghel, mazare, varza rosie,
ardei rosu, verde si iute, capsune, varza de Bruxelles, pepene, papaya, ananas, fructe de
padure, suc de rosii, cartofi dulci;
● Vitamina D - este produsa prin expunerea la soare, dar poate fi regasita si in pestele gras
precum somonul, ficat de vita, ciuperci, albusuri;
● Vitamina E - kiwi, migdale, avocado, oua, lapte, nuci, verdeturi, germeni de grau, cereale
integrale;
● Vitamina K - varza, broccoli, spanac, varza kale, sparanghel, avocado, kiwi, patrunjel,
ficat.

E important de mentionat ca majoritatea fructelor si legumelor isi pierd din cantitatea de

vitamine daca sunt fierte in apa sau preparate la abur. De asemenea, laptele congelat isi pierde
aproximativ jumatate din cantitatea de vitamina B6.

COMBINAȚII DE VITAMINE
Magneziu și zinc
Atunci când sunt luate în combinație, magneziul și zincul au beneficii reciproce.
Magneziul ajută organismul să-și regleze nivelul de zinc, în timp ce zincul asigură absorbția
eficientă a magneziului de către organism.

Un studiu efectuat la pacienții cu Diabet zaharat de tip 2 și boala coronariană a urmarit

efectele combinației de suplimente de magneziu și zinc asupra biomarkerilor de inflamație, a
profilului metabolic și a stresului oxidativ, dar și a unor parametri de sănătate mintală. Aportul
de 12 săptămâni de magneziu plus zinc a avut efecte benefice asupra nivelului de glucoza
plasmatica a jeun, HDL-colesterol, proteina C-reactiva, insulină, nitriți totali, nivelurile de
capacitate antioxidantă totală și scorurile Indicelui Beck de Depresie si Inventarul de anxietate
Beck. Acest lucru sugerează că suplimentarea cu magneziu și zinc poate fi benefică pentru
pacienții cu Diabet zaharat de tip 2 și boala coronariană. Sunt necesare studii suplimentare pe
mai mulți pacienți și cu o durată mai lungă pentru a determina siguranța co-suplimentării cu
magneziu și zinc.
 Rezultatele au arătat, de asemenea, că suplimentarea cu zinc și magneziu la femeile care
suferă de sindromul ovarului polichistic a îmbunătățit nivelul de proteina C reactivă de înaltă
sensibilitate (hs-CRP), precum și capacitatea totală de antioxidanre.

Zincul este important pentru a digera alimentele, pentru a stimula sistemul imunitar,
pentru a sintetiza proteine și pentru a menține oasele puternice și sănătoase. Cel mai mare avantaj
al combinării acestor doi nutrienți este că nu concurează unul cu celălalt pentru a fi absorbiți în
organism. De fapt, această combinație îmbunătățește recuperarea musculară, ajută la vindecarea
leziunilor pielii, accelerează metabolismul, menține echilibrul electrolitic și îmbunătățește
somnul.

Omega 3 și vitamina E

Acești doi nutrienți esențiali te pot ajuta să faci față afecțiunilor cardiace, precum și să ții
sub control nivelul colesterolului. O meta-analiză indică faptul că în ceea ce privește colesterolul
total, dar si valorile colesterolului cu densitate ridicata sau scazuta HDL, LDL, precum și
trigliceridele cosuplimentarea cu vitamina E și acizi grași omega-3 reduc semnificativ nivelurile
de VLDL- nivelurile de lipoproteine cu densitate foarte scăzută .

Acizii grași Omega 3 și vitamina E oferă diverse beneficii pentru persoanele care se
confruntă cu boala arterială coronariană. De fapt, potrivit oamenilor de știință, administrarea
concomitentă de Omega 3 și vitamina E poate scădea în mod benefic, insulina serică și rezistența
la insulină la pacienții cu boala arterială coronariană.

Benficiile vin mai ales in sfera dislipidemiei, o afectiune legată de dezechilibru

metabolic, cum ar fi diabetul zaharat de tip 2, bolile cronice de rinichi, precum și bolile
cardiovasculare.

Acizii grași Omega 3 prezinta proprietăți benefice în prevenirea inflamației și a bolilor

cardiovasculare, iar vitamina E scade peroxidarea lipidelor, atat in vitro si in vivo prin ruperea
propagarii lantului oxidativ.

Suplimentarea concomitentă cu vitamina E și acizi grași omega-3 este o combinație bună

pentru a obține rezultate antioxidante și antiinflamatorii si poate reduce semnificativ nivelurile de
lipoproteine cu densitate foarte scăzută pentru persoanele care se confruntă cu probleme de
colesterol.

În general, nivelurile de stres pot fi, de asemenea, scăzute folosind aceste suplimente,
deoarece Omega 3 îmbunătățește functionarea sistemului cerebrovascular, cu o aprenta
semnificativa si asupra abilitatilor cognitive si starii de dispozitie.

7. Enzime digestive. Rol. Prezentare în farmacii

Enzimele sunt substante complexe, biocatalizatori care, in prezenta unor activatori, regleaza
toate procesele biochimice din organism. Acestea rup legaturile chimice din alimente si transforma
nutrientii complecsi in compusi simpli, usor de absorbit in organism. Enzimele au calitatea de a
creste viteza reactiilor chimice fara ca ele sa fie alterate in urma procesului indus si fara a
compromite echilibrul chimic, in cadrul reactiilor produse.

Pana in anii '80, a existat convingerea ca enzimele pot fi doar de natura proteica, insa, au fost
descoperite ribozimele, molecule de acid ribonucleic, care au functie de catalizator al unor procese
biochimice. De asemenea, a fost dezvoltata, in perioada moderna, o tehnologie care a permis
productia de anticorpi cu rol catalizator, numiti abzime. In cele ce urmeaza, ne vom referi la enzime
ca substante proteice.

Termenul specific de enzima a fost introdus, pentru prima data, in biochimie in anul 1878,
de catre fiziologul german Wilhelm Kühne, laureat al premiului Nobel. Cuvantul “enzima” provine
din enzymos, care, in limba greaca, inseamna fermentatie, dospire, primele observatii stiintifice
efectuate de Louis Pasteur fiind legate de fermentarea zaharului si transformarea lui in alcool, in
prezenta drojdiei.

Enzimele digestive sunt un tip de enzime care se gasesc in tractul digestiv si au rol in
procesul de digestie, facilitand absorbtia nutrientilor in organism si la nivelul celular pentru a
mentine vii celulele. Pancreasul si intestinul subtire sunt principalii producatori de enzime digestive
si nu stomacul, asa cum am fi tentati sa credem.

Enzimele digestive pot fi gasite de-a lungul tractului digestiv:

● in saliva, fiind produse de glandele salivare,

● in stomac,
● in sucul pancreatic,
● in secretiile intestinului gros si subtire.

În general, enzimele digestive pot fi clasificate, din mai multe puncte de vedere, astfel:

● In functie de organul in care actioneaza:

amilaza salivara – cavitatea bucala, enzime pancreatice - pancreas, enzime gastrice – stomac,
actioneaza in PH acid, enzime intestinale- actioneaza in PH bazic;

● In functie de nutrientii descompusi:

proteolitice, lipolitice, amilolitice, nucleolitice;

● In functie de provenienta:

enzime produse de organism, enzime din alimente.

Rolul enzimelor in organism este determinant in:

● reglarea proceselor digestive pe toata lungimea tractului digestiv,

● reglarea metabolismului,
● replicarea ADN-ului,
● sprijinirea eliminarii toxinelor din organism.

Sursele de enzime produse de organismul uman sunt asociate cu organele care le produc
si sunt specializate in anumite procese biochimice:

● Cavitatea bucala – glandele salivare ajuta la inceperea digestiei prin amestecarea cu

alimentele mestecate;
● Stomac – enzimele gastrice actioneaza in faza de triturare a alimentelor ajunse in stomac;
● Pancreas - Lichidul pancreatic descompune bolul alimentar;
● Intestin - enzimele intestinale descompun compusii nedigerati la nivel gastric.
Surse de enzime vegetale provin din:

● Fructe, legume introduse in alimentatie: papaia, mango, ananas, avocado, sfecla rosie,
morcovi, spanac, rosii, ghimbir.
● Extractele de plante introduse in alimentatie: fenicul, musetel, menta, sunatoare.

Surse de enzime din alimente fermentate:

● Chefir - fara aditivi si indulcitori,

● Varza murata - cruda si nepasteurizata,
● Mierea.

8. Hormoni. Prezentare în farmacii

 Glandele sunt organe care secreta substante. Exista doua mari tipuri de glande:

● Glande endocrine - elibereaza hormonii direct in sange (nu au ducte). Aceste glande cu
secretie interna fac parte din sistemul endocrin.
● Glande exocrine - elibereaza hormoni sau alte substante prin ducte (canale). De exemplu,
glandele sudoripare, glandele salivare, glandele din membranele mucoase si glandele
mamare sunt glande exocrine. Acestea secreta alte substante decat hormoni, care sunt
eliberate local, prin ducte, si nu direct in fluxul sanguin.

Pancreasul este atat o glanda endocrina, cat si una exocrina. Zone specializate din
pancreas (celule beta din insulele Langerhans) produc insulina si alti hormoni care sunt eliberati
in sange pentru a regla nivelul zaharului din sange (glicemia), iar alte zone produc sucul
pancreatic care este eliberat prin ductul pancreatic in intestinul subtire pentru a ajuta la digestia
alimentelor.

In esenta, hormonii sunt mesageri care controleaza si coordoneaza procese in intreg

corpul. Atunci cand hormonii ajung la nivelul tesutului sau organului tinta se leaga selectiv de un
anumit receptor, asa cum o cheie se potriveste intr-o anumita broasca. Odata ce hormonul se
leaga de receptor, transmite celulei mesajul care determina o actiune specifica. Glandele si
organele individuale care secreta hormoni au functii diferite si adesea fara legatura unele cu
altele. Secretia fiecarui hormon este controlata foarte precis. Organismul este capabil sa
aprecieze cand este nevoie de o concentratie mai mare sau mai mica dintr-un anumit hormon.

Medicii specializati in afectiuni ale sistemului endocrin sunt denumiti medici

endocrinologi. Multi endocrinologi se supraspecializeaza sau au experienta crescuta in anumite
afectiuni endocrinologice.

Principalele glande endocrine din organism sunt:

● Hipotalamus - este o parte a encefalului (creierul mare). Leaga sistemul nervos de

sistemul endocrin sintetizand neurohormoni care sunt necesari in controlarea secretiei de
 hormoni la nivelul glandei pituitare (hipofiza). De asemenea, poate regla functia altor
glande endocrine.
● Hipofiza (glanda pituitara) - este situata sub hipotalamus si are marimea unui bob de
fasole, cantarind 0.5-0.8 g. Hormonii pe care ii produce afecteaza cresterea si
reproducerea. De asemenea, controleaza functia altor glande endocrine.
● Epifiza (glanda pineala) - se gaseste in mijlocul creierului, intre cele doua emisfere si are
o greutate de aproximativ 0.2 g. Este importanta pentru somn si stabilirea ritmului
circadian somn-veghe.
● Tiroida - este cea mai mare glanda a sistemului endocrin uman, avand o greutate de 5-6 g
la nou-nascut si atingand 25-30 g la adult (este mai mare la femei decat la barbati). Este
situata in regiunea antero-laterala a gatului. Este foarte importanta pentru metabolism.
● Glandele paratiroide - sunt cele mai mici glande cu secretie interna, avand masa de
aproximativ 0.05 g fiecare. In numar de patru, doua superioare si doua inferioare, se afla
pe fata posterioara a fiecaruia dintre lobii laterali ai glandei tiroide. Sunt importante
pentru mentinerea controlului nivelului de calciu din oase si sange.
● Pancreas (componenta endocrina - insulele Langerhans) - este situat in abdomen in
spatele stomacului. Functia sa endocrina implica controlul nivelului de zahar din sange
(glicemiei).
● Glandele suprarenale - sunt localizate la polul superior al fiecarui rinichi. Produc hormoni
pentru reglarea unor functii importante ale corpului, cum ar fi tensiunea arteriala, ritmul
cardiac si raspunsul la stres.
● Gonadele - sunt reprezentate de ovare la femei si testicule la barbati.
● Timus - este situat in partea superioara a toracelui. Timusul este activ pana la pubertate si
produce hormoni importanti pentru dezvoltarea unui anumit tip de celule albe din sange
denumite celule T.

Alte organe care secreta hormoni

Nu toate organele care secreta hormoni sau substante asemanatoare hormonilor apartin
sistemului endocrin. De exemplu:
 ● Rinichii produc hormonul renina pentru a ajuta la controlul tensiunii arteriale si hormonul
eritropoietina pentru a stimula maduva osoasa pentru a produce globule rosii (eritrocite).
● Tubul digestiv produce o varietate de hormoni care controleaza digestia, afecteaza
secretia de insulina din pancreas si modifica comportamentul, cum ar fi cel asociat cu
foamea.
● Tesutul adipos produce hormoni care regleaza metabolismul (modul in care organismul
foloseste alimentele pentru a controla procesele chimice din organism) si apetitul.
● Placenta - in timpul sarcinii, placenta actioneaza ca o glanda endocrina, producand
hormoni care sustin sarcina.

Hormonii sunt substante chimice care sunt produse in glandele endocrine sau alte organe,
de unde sunt eliberati in sange.

Desi hormonii circula in tot corpul, fiecare tip de hormon influenteaza doar anumite
organe denumite organe-tinta. Unii hormoni afecteaza doar unul sau doua organe, in timp ce altii
au influenta in tot organismul. De exemplu, hormonul stimulator al tiroidei (TSH), produs in
glanda pituitara, afecteaza doar glanda tiroida.

In schimb, hormonii tiroidieni (T3 si T4), produsi in glanda tiroida, afecteaza celulele din
tot corpul si sunt implicati in functii importante precum dezvoltarea normala a creierului si
organelor la fat si nou-nascut, iar, la toate varstele, regleaza metabolismul proteinelor,
carbohidratilor si grasimilor. De asemenea, insulina, secretata de celulele beta ale insulelor
Langerhans (grupuri distincte de celule din pancreas), afecteaza procesarea (metabolismul)
glucozei, proteinelor si grasimilor din tot corpul.

Atunci cand hormonii ajung prin fluxul sanguin la nivelul organului tinta se leaga selectiv
de un receptor specific acelui hormon, asa cum o cheie se potriveste intr-o anumita broasca.
Odata ce hormonul se ataseaza de receptor, transmite celulei mesajul care determina o actiune
specifica. Receptorii pentru hormoni se afla in nucleu sau pe membrana celulara.

Hormonii controleaza functia multor organe, fiind implicati intr-o multitudine de procese
precum cresterea si dezvoltarea, reproducerea si aparitia caracteristicilor sexuale. De asemenea,
hormonii influenteaza modul in care corpul foloseste si stocheaza energia si controleaza volumul
de lichide si concentratia de saruri si zahar (glucoza) din sange. Cantitati foarte mici de hormoni
pot declansa raspunsuri semnificative in organism. De altfel, denumirea de hormon vine de la
cuvantul grecesc horman, hormanus care inseamna „a pune in miscare”, „a trezi”.

Majoritatea hormonilor sunt derivati din proteine. Altii sunt hormoni steroizi, care sunt
substante grase derivate din colesterol.

Hormonii au fost descoperiti la inceputul secolului XX. Termenul de hormon a fost

pentru prima oara folosit in anul 1905 de psihologul englez Ernest Starling.

9. Substanțe de contrast
 Administrarea substanțelor de contrast a devenit o practică de rutină în rândul metodelor
radio-imagistice. Folosirea acestor agenți este adeseori esențială în protocolul diagnostic al
multor patologii, iar administrarea acestora se consideră a fi o practică sigură și eficientă când
este realizată sub îndrumarea și supravegherea unui personal medical specializat. Chiar și așa,
asemenea multor proceduri terapeutice medicale, există posibilitatea ca administrarea acestor
agenți de contrast să genereze reacții adverse, unele dintre acestea având chiar caracter
amenințător de viață. Se consideră obligatoriu ca personalul medical să fie capabil să prevină, să
recunoască, și nu în ultimul rând, să trateze orice tip de reacție adversă apărută în cursul
investigațiilor radiologice.

Este foarte important de menționat faptul că în practica medicală curentă nu există o

substanță contrast ideală. Pentru a putea fi considerat sigur și eficient, un agent de contrast
trebuie să îndeplinească urmatoarele criterii:

● Să fie ușor de aministrat;

● Să nu prezinte toxicitate;
● Să fie un compus stabil;
● Să aibă un caracter non-carcinogenic;
● Să aibă putere de concentrare în aria examinată radiologic;
● Eliminarea agentului din organism să fie rapidă;
● Să aibă un raport cost-eficiență bun.

Deși se cunosc toate aceste caracteristici, în prezent nu există încă un agent care să
reușească să îndeplinească cu brio toate aceste criterii. Chiar și așa, utilizarea acestora este o
practică destul de sigură când este efectuată la recomandarea și sub stricta supraveghere a unui
medic specialist.
 Cum funcționează și care sunt substanțele de contrast
Substanțele de contrast folosite în cadrul tehnicilor radio-imagistice au rolul de a scoate
mai bine în evidență diferite structuri din corpul uman. Odată administrate și ajunse în circulație,
aceste substanțe se vor distribui rapid către țesuturi. Prin simpla acumulare a lor, acestea vor
imbunătați vizibilitatea imagistică a anumitor tipuri de țesut, vase de sange sau chiar organe.

Alegerea căii de administrare a acestor substanțe este foarte importantă și trebuie sa țină
cont atât de scopul, cât și de tipul investigației. Prin urmare, medicul radiolog va putea
administra aceste substanțe de contrast pe una dintre urmatoarele căi:

● Intravenoasă (calea cel mai des utilizată în practica medicală);

● Orală;
● Intrarectală.

Agenții folosiți în prezent în tehnicile radio-imagistice sunt reprezentați de către sulfatul

de bariu (radiografiile standard), compușii pe bază de iod (CT) și gadoliniul (RMN).

Sulfatul de bariu și compușii pe bază de iod prezintă mecanism de acțiune similar. Odată
distribuite în țesuturi, aceste substanțe blochează sau limitează capacitatea de penetrare la nivel
local a radiațiilor X. Astfel, structurile care vor conține aceste substanțe își vor schimba
contrastul pe radiografia standard sau pe computerul tomograf.

Folosit în imagistica RMN, gadoliniul prezintă un mecanism de acțiune diferit de cele

menționate anterior. Tehnica RMN se bazează în principiu pe polaritatea atomilor de hidrogen
din moleculele de apă. Odată introduși într-un câmp magnetic, acești atomi de hidrogen se vor
alinia cu câmpul magnetic. În continuare, aparatul de RMN va emite o undă de radiofrecvență
care are rolul de a „deranja” atomii de hidrogen și de a întrerupe polaritatea acestora. Datorită
unui senzor, dispozitivul RMN detecteaza timpul necesar unui atom să revină în poziția inițiala
de polaritate. Prin calculul și analiza acestor informații se obțin imaginile RMN. Gadoliniul
prezintă capacitatea de a altera proprietățile magnetice ale moleculelor de apă aflate in jurul său.
Conform formulei sale chimice, apa este formată din 2 atomi de hidrogen și un atom de oxigen
(H2O). În concluzie, gadoliniul influențează comportamentul magnetic al hidrogenului din apă.
Acționând în acest mod, acesta reușește să schimbe contrastul structurilor pe imaginile RMN.

Indicațiile folosirii substanțelor de contrast

Substanțele de contrast administrate pe cale orală:

Compușii pe bază de sulfat de bariu administrați pe cale orală sunt în general folosiți
pentru a imbunatăți vizualizarea imagistică a tractului gastrointestinal pe radiografiile standard și
pe imagistica prin computer tomograf. Dintre structurile pe care acesta le poate pune în evidență,
enumerăm:

● Faringele;
● Esofagul;
● Stomacul;
● Intestinul subțire;
● Intestinul gros (colonul).
În unele situații, pentru administrarea orală se pot folosi și compuși pe bază de iod ca și
substituenți ai sulfatului de bariu.

Substanțele de contrast administrate pe cale intrarectală:

Sulfatul de bariu este cel mai adesea folosit pentru această cale de administrare.
Procedura de administrare intrarectală reușește să pună în evidență tractul gastrointestinal
inferior (colonul și rectul) pe radiografiile standard sau CT;

Precum și în cazul administrării orale, substanțele care pot înlocui sulfatul de bariu sunt
compușii pe baza de iod.
 Agenții de contrast intravenoși: Compușii pe baza de iod și Gadoliniul

Atât compușii pe bază de iod, cât și gadoliniul sunt cel mai des administrați pe cale
intravenoasă. Substanța de contrast iodată este folosită pentru a evidenția diferite structuri pe
imagistica prin computer tomograf (CT), în timp ce gadoliniul este folosit în tehnica RMN;

Acești compuși sunt de obicei folosiți pentru a evidenția:

● Organe interne (inima, plămânii, ficatul, glandele suprarenale, rinichii, pancreasul, splina,
uterul și vezica);
● Tractul gastrointestinal (stomacul, intestinul subțire și gros);
● Vene și artere de la nivelul creierului, gâtului, toracelui, abdomenului, pelvisului și ale
membrelor inferioare;
● Țesuturi moi ale corpului precum mușchi, grăsime și piele
● Creierul
● Diferite structuri din sân

Despre efectele secundare ale substanțelor de contrast

Compușii pe bază de sulfat de bariu:

În cazul acestor compuși, pacientul trebuie neapărat să informeze personalul medical

dacă resimte unul dintre aceste simptome post-administrare:

● Eritem (înroșirea pielii);

● Prurit (senzație de mâncarime);
● Senzația de sufocare sau de dificultate în înghițire;
● Răgușeală;
● Stare de agitație;
● Confuzie;
 ● Tahicardie sau palpitații.
În cazul administrării orale sau intrarectale pot aparea și alte simptome pe langă cele
enumerate anterior. Dacă aceste simptome se agravează sau nu dispar, pacientul trebuie să
informeze medicul. Dintre acestea amintim:

● Crampe ale stomacului;

● Diaree;
● Greață;
● Vărsături;
● Constipație.
Persoanele care prezintă un risc mai crescut de a dezvolta efecte adverse la administrarea
sulfatului de bariu sunt:

● Persoane cu astm sau diferite tipuri de alergii în istoricul medical;

● Fibroza chistică (poate crește riscul de apariție a ocluziei intestinale);
● Deshidratarea severă (poate cauza constipație accentuată);
● Ocluzia intestinală, ulcerul sau perforația intestinală.
Agenții pe bază de iod:

Reacții usoare:

● Greață și vărsături;
● Dureri de cap;
● Senzația de mâncarime;
● Eritem (înroșirea pielii).
Reacții adverse moderate:

● Rash cutanat sever;

● Wheezing;
 ● Aritmii cardiace;
● Hiper- sau hipotensiune;
● Dificultăți în respirație.
Reacții secundare severe:

● Dificultăți accentuate în respirație;

● Stop cardiorespirator;
● Edem alergic (umflarea gâtului sau a altor parți ale corpului);
● Convulsii;
● Hipotensiune marcată.
Pacienții care prezintă un risc crescut la administrarea substanței de contrast iodată sunt
cei cu:

● Istoric medical de alergii la agenții de contrast pe bază de iod;

● Istoric medical de astm bronșic;
● Boli cardiace;
● Deshidratare;
● Boli hematologice (anemiile, policitemiile etc.);
● Boală renală;
● Pacienții care au tratamente în curs la domiciliu cu betablocante sau antininflamatorii
nesteroidiene;

Substanțele de contrast pe bază de gadoliniu:

Gadoliniul, folosit în imagistica RMN, este un compus care rareori are efecte adverse.
Incidența efectelor secundare la acest timp de substanță de contrast este una foarte scăzută, iar
pacienții rareori prezintă simptome precum senzația de mâncărime sau pruritul. Chiar și atunci
când apar, reacțiile adverse la acest compus sunt foarte ușoare.
 Substanțele de contrast în timpul sarcinii
Înaintea oricărei investigații radiologice, medicul trebuie informat despre posibilitatea
existenței unei sarcini. Multe dintre tehnicile imagistice și mai ales dintre substanțele de contrast
(atât compușii pe bază de iod – CT, cât și gadoliniul – RMN) sunt contraindicate în cursul
sarcinii. Personalul medical trebuie să discute cu pacienta aceste aspecte și să adapteze
protocolul diagnostic în așa fel încât, investigațiile efectuate să nu pună în pericol viața copilului.

10. Antihistaminice naturale și de sinteză. Rol.

Prezentare în farmacii

Antihistaminicele sunt o clasa de medicamente utilizate adesea pentru ameliorarea

simptomelor de alergii, de la rinita alergica, urticarie, conjunctivita si reactiile de la muscaturi de
insecte. Practic, antihistaminicele sunt agenti terapeutici care, prin antagonizarea efectului
histaminei eliberate in reactiile alergice de tip imediat pot ameliora simptomatologia acestora.
Primii reprezentanti ai acestei clase se caracterizeaza printr-o lipofilie ridicata, care le permite
traversarea cu usurinta a barierei hematoencefalice si perturbarea transmisiei histaminergice la
nivel central.

Antihistaminicile sunt indicate ca terapie simptomatica a alergiilor acute sau cronice,

manifestate prin procese exudative: rinite, conjunctivite, urticarie, prurit, angioedem, dermatoze
alergice si pruriginoase, dermografism, boala serului, edem Quincke, febra fanului, alergii
postmedicamentoase . Ele se disting in doua categorii: clasice (generatia I, „de noapte”) si
moderne (generatia II, „de zi”), care difera, in special, prin capacitatea substantelor de a traversa
bariera hematoencefalica si prin selectivitatea lor fata de receptori.

Practic aceste produse inhiba histamina. Histamina este o substanta chimica extrem de
importanta care actioneaza in interiorul organismului uman si este indispensabila pentru buna
functionare a multora dintre organele si sistemele acestuia. Ea detine functia de
neurotransmitator si de reglator al aciditatiii stomacului, influentand permeabilitatea vaselor
sangvine, contractia muschilor si functia cerebrala. Cea mai mare concentratie de histamina se
gaseste in piele, plamani, stomac si cantitati mai mici in creier si inima.

In egala masura histamina este esentiala in procesul de aparare a organismului impotriva

unor agenti producatori de boli ca bacteriile, virusurile sau alte organisme straine corpului uman.
Cand sistemul imun este activat ca raspuns la patrunderea in organism a unui material strain,
histamina este primul mediator chimic de aparare care va participa la procesul de inflamatie,
adica la raspunsul acestuia fata de potentialul agresor. Histamina va fi prezenta in orice proces
inflamator si va fi responsabila de multe dintre simptomele caracteristice inflamatiei.

De asemenea, histamina este mediatorul cheie si in reactiile alergice care in esenta sunt
tot reactii de inflamatie in cadrul carora se elibereaza si multi alti mediatori ca raspuns protectiv
fata de alergeni. Alergenii sunt componente ale celulelor vii care in esenta sunt inofensive, ca
polenul plantelor, descuamatiile epiteliale ale animalelor, sporii de mucegaiuri, acarienii din
praful de casa, alimente sau medicamente. O reactie alergica fata de astfel de substante straine
dar inofensive, apare atunci cand sistemul imunitar astfel programat genetic adopta o atitudine
oarecum gresita de a le anihila, considerandu-le periculoase.

Histamina este produsa de celulele organismului uman. Ea este o amina biogena care
rezulta in urma actiunii enzimei histidin-decarboxilaza asupra aminoacidului histidina care este
unul dintre cei mai bine de 20 de aminoacizi care se combina pentru a forma proteinele.
Histamina poate proveni si din afara organismului, din alimentele pe care le consumam. Multe
reactii aparute la consumul de peste sau fructe de mare sunt catalogate ca fiind alergii si in
realitate pot fi datorate excesului de histamina acumulat in acestea daca sunt incorect preparate.

Rol

Antihistaminicele nu sunt nici azi pe deplin cunoscute, pentru ca sunt o multime de

alergii si moduri in care alergiile interactioneaza cu diferiti pacienti. Ca idee, unii pacienti
relateaza ca anumite tipuri de antihistaminice au rezultate mai rapide sau mai eficiente pentru
anumite alergii pe care le au, spre deosebire de alte antihistaminice folosite.

Antihistaminicele functioneaza prin oprirea unei substante numite histamina care

afecteaza celulele din organism. Histamina este o substanta chimica eliberata atunci cand
organismul detecteaza ceva daunator, cum ar fi o infectie. Cauzeaza dilatarea vaselor de sange si
umflarea pielii (cunoscuta sub numele de inflamatie), care ajuta la protejarea corpului. Dar la
persoanele cu alergii, organismul detecteaza ceva inofensiv, cum ar fi polenul, drept amenintare,
apoi produce histamina, care la randul sau provoaca simptome cum ar fi eruptiile cutanate, nas
infundat si/sau stranut.

Antihistaminicele se absorb in cantitate mare in tractul gastrointestinal atunci cand sunt

administrate oral si efectul lor debuteaza dupa 1-3 ore. Pentru unele medicamente din aceasta
clasa, administrarea anumitor alimente in acelasi timp poate creste timpul si scadea doza de
absorbtie. Efectele farmaceutice se mentin intre 4 si 24 de ore, in functie de substanta activa. In
general, durata de actiune a antihistaminicelor de generatia a doua este de peste 12 ore. Unele
substante isi mentin efectul pana la 72 de ore (cetirizin).
 11. Chimioterapice. Rol. Prezentare în farmacii

Chimioterapia este un tip de tratament anticancerigen care folosește medicamente pentru

a distruge celulele canceroase sau pentru a le încetini dezvoltarea.

Medicamentele administrate se numesc citotoxice sau citostatice. Uneori se administrează

un singur tip de medicament, iar alteori o combinație de medicamente.

Medicamentele citotoxice sau citostaticele distrug celulele canceroase sau le împiedică să

se înmulțească. Diferitele medicamente citotoxice fac acest lucru în moduri diferite. Unele pot
afecta materialul genetic al celulelor și altele acționează blocând accesul celulelor la nutrienții
necesari pentru diviziune și multiplicare.

Două sau mai multe medicamente citotoxice sunt adesea utilizate într-un curs de
chimioterapie, fiecare cu un mod diferit de lucru, pentru creșterea eficienței.

Alegerea medicamentelor depinde de tipul cancerului și de stadiul bolii. Medicamentele

citotoxice funcționează cel mai bine pentru cancerele în care celulele canceroase se împart și se
divid rapid, și de aceea afectează și unele celule normale. Cele mai multe celule normale din
organism, cum ar fi celulele musculare, celulele inimii, celulele creierului și celulele osoase, nu
se înmulțesc și nu se divid foarte des, astfel că, de obicei, nu sunt afectate de medicamentele
citotoxice.

Totuși, unele celule normale (sănătoase) din corp se împart și se înmulțesc destul de
rapid. De exemplu, celulele din firul de păr, celulele celulele măduvei osoase și celulele care
căptușesc cavitatea bucală și intestinul. Acestea pot fi afectate de medicamente citostatice și pot
duce la efecte secundare.

Chimioterapia poate fi folosită pentru tratarea cancerului sau amelioarea unor simptome.

Unele tipuri de cancer pot fi vindecate numai cu chimioterapie. Uneori, se utilizează

chimioterapie împreună cu un alt tratament principal - de exemplu, o intervenție chirurgicală
pentru a elimina o tumoră, împreună cu un curs de chimioterapie după intervenția chirurgicală.
Acest lucru are drept scop distrugerea oricăror celule canceroase care s-au răspândit departe de
locul în care cancerul a început (situl tumorii primare). Chimioterapia administrată după un
tratament principal, cum ar fi intervenția chirurgicală, se numește chimioterapie adjuvantă.
 Uneori, chimioterapia este administrată înainte de operație sau radioterapie, astfel ca
aceste tratamente să funcționeze mai bine. Chimioterapia administrată înainte de alte tratamente
se numește chimioterapie neoadjuvantă.

Chimioterapia poate fi folosită pentru a ameliora simptomele. Aceasta se numește

chimioterapie paliativă. Chiar dacă un tratament nu este posibil și prognosticul este slab, un
tratament de chimioterapie poate fi folosit pentru a reduce dimensiunea unui cancer. Aceasta
poate ușura simptome cum ar fi durerea sau presiunea cauzate de o tumoră.

Durata tratamentului cu chimioterapie este determinat de o varietate de factori, cum ar fi

tipul de cancer, gravitatea cancerului, tipurile de medicamente care sunt administrate, precum și
toxicitatea preconizată a medicamentelor și timpul necesar pentru recuperare. Un curs de
chimioterapie durează de obicei între 3 și 6 luni, deși poate fi mai mult sau mai puțin în unele
cazuri.

În general, tratamentul cu chimioterapie este administrat în cicluri. Acest lucru permite

celulelor canceroase să fie atacate în cele mai vulnerabile momente și le permite celulelor
normale să se recupereze. După fiecare serie de tratament se face o pauză, pentru a permite
corpului să se recupereze. Deci, dacă ciclul tratamentului durează 4 săptămâni, este posibil să
urmați tratament în prima, a doua și a treia zi și apoi să fie o pauză de la a 4-a până la a 28-a zi.
Apoi, ciclul începe din nou.

Există trei aspecte cu privire la timpul ciclului: durata ciclului, frecvența ciclului și
numărul de cicluri.

Durata ciclului - Tratamentul cu chimioterapie poate fi un medicament unic sau o

combinație de medicamente. Medicamentele pot fi administrate într-o singură zi, în mai multe
zile consecutive, sau în mod continuu. Tratamentul ar putea dura minute, ore sau zile, în funcție
de protocolul specific.

Frecvența ciclului -Chimioterapia se poate repeta săptămânal, bi-săptămânal sau lunar.

De obicei, un ciclu este definit în intervale lunare. De exemplu, două sesiuni de chimioterapie bi-
săptămânale pot fi clasificate ca un singur ciclu.

Numărul de cicluri -În cele mai multe cazuri, numărul de cicluri - sau durata
chimioterapiei de la început până la sfârșit - a fost stabilit prin studii clinice.

Chimioterapia adjuvantă poate dura 4-6 luni. Pentru cancerele testiculare, limfomului
Hodgkin, limfomul non-Hodgkin și leucemii, durata tratamentului cu chimioterapie poate fi de
până la un an. Dacă boala dispare complet, chimioterapia poate continua cu 1-2 cicluri pentru a
crește șansa ca toate celulele canceroase să fie distruse.
 12. Antibiotice. Rol. Prezentare în farmacii

Antibioticele sunt un grup de medicamente importante care trateaza si previn infectiile

bacteriene de diverse tipuri. In prezent, peste 100 antibiotice diferite sunt disponibile pentru a
trata o gama larga de infectii, de la infectii minore la infectii amenintatoare de viata.
 Tratamentul cu antibiotic vizeaza eliminarea completa a bacteriei patogene din organism.
Obiectivul unei molecule de antibiotic este de a ajunge la suprafata sau in interiorul celulei
bacteriene si de a tinti selectiv anumite structuri moleculare sau biologice din componenta
acesteia, lasand neafectat organismul uman (sau animal).

Exista diferite tipuri de antibiotice, care actioneaza in doua moduri:

● Omoara bacteriile (efect bactericid) - ca de exemplu penicilina. Aceste antibiotice

interfera fie cu formarea peretelui celular bacterian, fie cu continutul celular al acestuia.
● Opresc cresterea bacteriilor fara sa le distruga (efect bacteriostatic) - ca de exemplu
tetraciclinele.

O clasa de antibiotice este o grupare de diferite antibiotice care au proprietati chimice si

farmacologice similare. Structura lor chimica poate fi asemanatoare si actioneaza asupra
acelorasi bacterii sau asupra unor bacterii inrudite.

Exista 10 clase de antibiotice:

● Peniciline
● Cefalosporine
● Carbapeneme
● Macrolide
● Tetracicline
● Chinolone
● Lincomicine
● Sulfonamide
● Glicopeptide
● Aminoglicozide

Peniciline
● Se mai numesc si antibiotice beta-lactamice deoarece contin un nucleu de beta-lactama in
molecula lor. In aceasta categorie sunt incluse penicilinele, cefalosporinele,
monobactamele si carbapenemele.
● Actioneaza prin inhibarea sintezei peretelui bacterian avand efect bactericid (omoara
bacteriile).
● Sunt cele mai folosite antibiotice.
● Penicilina este primul compus descoperit care a fost considerat un antibiotic adevarat.
Descoperirea a fost facuta in anul 1928, de catre bacteriologul scotian Alexander Fleming
care a observat ca secretia mucegaiului verde Penicillium notatum - care a contaminat in
mod intamplator culturile, datorita unei ferestre lasate deschise - are capacitatea de a
distruge colonia de bacterii cultivata.
● Descoperirea penicilinei a reprezintat una dintre marile realizari ale omenirii. Anterior,
infectiile produse de rani si boli precum sifilisul erau aproape intotdeauna mortale.
● Bacteriile pot dezvolta rezistenta prin sinteza unor enzime - beta-lactamaze - care distrug
nucleul beta-lactamic. Pentru a se depasi aceasta rezistenta, in clinica, penicilinele sunt
asociate cu inhibitori de beta-lactamaza, cum este acidul clavulanic, sulbactamul sau
 tazobactamul. Un exemplu este medicamentul Augmentin care contine o combinatie de
amoxicilina/acid clavulanic.
● Alergia la penicilina este cea mai frecventa alergie la medicamente. Aproximativ 10%
dintre pacientii aflati in tratament raporteaza reactii alergice la penicilina. Totusi, pana la
90% dintre acestia nu sunt de fapt alergici. Reactiile alergice grave apar la un procent de
0,03% dintre pacienti. Alergia incrucisata intre penicilina si alte antibiotice beta-
lactamice (ca de exemplu, cefalosporinele) este mai putin frecventa decat era considerata
anterior.
● Exemple: amoxicilina, ampicilina, dicloxacilina, oxacilina, penicilina G (forma
injectabila) si penicilina V (forma orala, care se adminstreaza pe gura).

Cefalosporine
● Sunt grupate in 5 generatii pe baza extinderii activitatii lor antimicrobiene, efectul pe
bacteriile Gram-negative crescand cu fiecare generatie. Incepand cu generatia a patra,
cefalosporinele prezinta spectru larg de activitate.
● Au efect bactericid (distrug bacteriile) si actioneaza similar ca penicilinele.
● Exemple: cefadroxil, cefalexina (generatia 1), cefuroxim, cefaclor, cefoxitina (generatia
2), cefotaxima, ceftriaxona, ceftazidima (generatia 3), cefepima, cefiderocol (generatia
4), ceftarolina (generatia 5). Generatia a 5-a este activa pe Staphylococcus aureus
meticilin-rezistent (MRSA).
 Carbapeneme
● Sunt inrudite structural cu penicilinele.
● Au cel mai larg spectru de actiune dintre beta-lactamine.
● Sunt considerate antibiotice de rezerva, pentru cazurile moderat/severe de infectii. Sunt
rezervate ca ultima linie de tratament, pentru a preveni dezvoltarea rezistentei.
● Denumirea lor se face prin adaugarea sufixului -enem.
● Exemple sunt: meropenem, ertapenem si imipenem-cilastatin.

Macrolide
● Eritromicina este prima macrolida care a fost descoperita in anul 1952.
● Eritromicina a fost folosita frecvent ca alternativa la tratamentul cu penicilina in cazul
pacientilor cu alergie la peniciline sau pentru infectii cu bacterii rezistente la peniciline.
● Ulterior, au fost dezvoltate macrolide de semisinteza, cum ar fi azitromicina si
claritromicina, care se absorb mai usor si care determina mai putine reactii adverse.
● Denumirea lor se face prin adaugarea sufixului -micina.
● Exemple: eritromicina, azitromicina, claritromicina, josamicina, fidaxomicina, etc.

Tetracicline
● Sunt antibiotice cu spectru larg.
● Au efect bacteriostatic (inhiba cresterea bacteriilor fara sa le distruga).
● Sunt utilizate de mult timp in diferite infectii bacteriene.
● Principalul dezavantaj este rezistenta dobandita in timp, ceea ce a restrans utilizarea lor
clinica.
● Se acumuleaza in smaltul dentar, determinand modificarea culorii dintilor, de aceea nu se
administreaza la gravide in a 2-a jumatate a sarcinii, la sugari si copiii mai mici de 8 ani.
● Denumirea lor se face prin adaugarea sufixului -ciclina.
● Exemple: doxiciclina, tetraciclina, minociclina, etc.
 Chinolone
● Chinolonele si derivatii acestora, fluorochinolonele, reprezinta 5 generatii de antibiotice
cu spectre diferite de actiune.
● Au efect bactericid (omoara bacteriile) si spectru larg de actiune.
● In ciuda eficientei ridicate, utilizarea lor a fost restransa la infectii complicate, care nu
raspund la alte tratamente. Nu sunt indicate pentru tratamentul unor infectii bacteriene
obisnuite, cum sunt sinuzita, bronsita si infectiile de tract urinar necomplicate. Trebuie
administrate doar atunci cand alte antibiotice nu au avut efect.
● Prezinta un risc mare de reactii adverse (tendinite, rupturi de tendoane, neuropatii) si de
dezvoltare a bacteriilor cu rezistenta la fluorochinolone.
● Denumirea lor se face prin adaugarea sufixului -oxacina sau -floxacina.
● Exemple: ciprofloxacina, levofloxacina, moxifloxacina, gemifloxacina, etc.

Lincomicine
● Exista 2 medicamente utilizate in clinica: lincomicina si clindamicina.
● Au efect bacteriostatic.
● Sunt utilizate de electie in infectiile cutanate la animale, fiind absorbite rapid in pielea
infectata. La om, sunt indicate pentru tratamentul infectiilor grave, cum ar fi boala
inflamatorie pelvina, infectii intra-abdominale, infectii ale tractului respirator inferior si
infectii osoase si articulare. Unele produse sunt folosite local pe piele pentru a trata
acneea. O crema vaginala administrata in doza unica este disponibila pentru a trata
anumite infectii vaginale bacteriene (vaginoza bacteriana).
 Sulfonamide
● Sunt antibiotice de sinteza. Reprezinta prima clasa de antibiotice sintetice
(chimioterapice) care au folosite incepand cu anii 1930, astazi ramanand insa doar cateva
antibiotice in uz, din cauza rezistentei dobandite.
● Au efect bacteriostatic (asocierea cu trimetoprim le face bactericide) si spectru larg de
actiune.
● Sunt indicate in tratamentul infectiilor de tract urinar, tratamentul sau preventia
pneumoniei cu Pneumocystis si infectiile urechii (otita medie).
● Exemple: sulfametoxazol asociat cu trimetoprim (Bactrim, Biseptol), sulfasalazina.
● Glicopeptide
● Exemple: vancomicina, telavancina, oritavancina, dalbavancina, etc.
● Vancomicina este folosita in tratamentul unor infectii bacteriene severe, care nu raspund
la tratamentul cu alte antibiotice: endocardite, infectii ale oaselor (osteomielite),
pneumonie si infectii ale tesuturilor moi, inclusiv cele cauzate de MRSA (stafilococ auriu
meticilino-rezistent).

Aminoglicozide
● Sunt antibiotice cu spectru larg.
 ● Se administreaza intravenos.
● Sunt folosite in special pentru tratamentul tuberculozei.
● Se folosesc pentru infectii severe, frecvent in asociere cu alte antibiotice cum sunt beta-
lactaminele si vancomicina.
● Pot cauza 2 reactii adverse grave cum sunt: afectarea rinichiului (nefrotoxicitate) si
afectarea urechii interne (ototoxicitate), care poate determina pierderea auzului si
tulburari de echilibru. Leziunile pot fi permanente.
● Exemple: streptomicina, gentamicina, tobramicina, amikacina, kanamicina, neomicina.

13. Diuretice. Rol. Prezentare în farmacii

Diureticele sunt un tip de medicamente care măresc cantitatea de apă și sare care este
expulzată din organism prin urină și care sunt prescrise pentru a trata o serie de afecțiuni. Nu de
putine ori auzim insa, ca unele persoane recurg la diuretice preum furosemidul sau diurex
crezand ca pot slabi sau pentru a scapa de edemele faciale sau retentia de la nivelul membrelor
inferioare, fara a avea insa recomandarea medicului. Mai degraba, beti apa cu lamaie, deoarece
aceasta poate ajuta la menținerea hidratării adecvate, ceea ce reduce retenția de apă și poate
crește pierderea de grăsime. Trebuie stiut ca diureticele pot avea si multe reactii adverse sau
efecte neplacute si nu trebuie luate la intamplare.
Cantitatea de apă reținută de organism este controlată în principal de rinichi, aceștia
echilibrând cantitățile de sodiu, clorură și apă din organism. Astfel, dacă sodiul și clorura sunt
eliminate din corp, se elimină și apa. În schimb, dacă sodiul și clorura sunt reținute de organism,
la fel este și apa. Primul pas pentru a reduce retentia este evident,mănâncă mai puțină sare! Sarea
este făcută din sodiu și clor.
 Cea mai mare cantitate de sodiu, clorură și apă este reabsorbită în sânge înainte ca
lichidul filtrat să părăsească rinichii sub formă de urină. Diureticele reprezintă o clasă de
medicamente care cresc fluxul de urină (diureză), acestea funcționând prin îndepărtarea sodiului
și clorurii din corp în urină, iar sodiul și clorura, la rândul lor, extrag excesul de apă din corp.
Concret, majoritatea diureticelor eu efect de reducere a conținutului total de clorură de sodiu din
corp.
Este important de reținut că există un echilibru delicat între aportul de sodiu din dietă și
pierderea de sodiu. Dacă echilibrul este compromis pot apărea complicații ale supraîncărcării de
lichide, cum ar fi edemul, edemul pulmonar sau hipertensiunea arterială.
Atunci când se elimină mult sodiu, iar aportul este insuficient, pot apărea complicații ale
epuizării lichidelor, cum ar fi insuficiența renală sau scăderea cantității de sânge din inimă.
Utilizarea continuă a diureticelor provoacă unele pierderi globale de sodiu și clorură. Cu toate
acestea, organismul are un mod natural de a compensa aceste pierderi prin reducerea excreției de
sodiu și clorură și stabilizarea cantității de sodiu, clorură și apă din organism.

Rol
Una dintre cele mai frecvente utilizări pentru diuretice este în tratamentul hipertensiunii
arteriale. Aceste medicamente reduc cantitatea de lichid din vasele de sânge, ceea ce ajută la
scăderea tensiunii arteriale mărite. Medicii pot utiliza, de asemenea, diureticele pentru a trata
insuficiența cardiacă congestivă. Acesta este momentul în care inima nu mai poate pompa sânge
în mod eficient în jurul corpului.
O persoană cu insuficiență cardiacă congestivă poate ajunge la o acumulare de lichide în
corp, ceea ce poate provoca umflarea gleznelor și retenția de lichide. Diureticele pot ajuta la
eliminarea apei din corp și la reducerea acestei acumulări de lichid. Alte boli tratate cu diuretice
includ ciroza, sindromul nefrotic, insuficiența renală cronică și unele defecte cardiace
congenitale.
Există mai multe tipuri de diuretice, astfel:
Diureticele de ansă
Aceste diuretice sunt cele mai puternice, deoarece cresc eliminarea de sodiu și clorură,
prevenind în primul rând reabsorbția de sodiu și clorură. Eficacitatea ridicată a diureticelor de
ansă se datorează locului unic de acțiune care implică ansa Henle (o porțiune a tubului renal).
Exemple de diuretice de ansă: furosemidă.
 Diureticele tiazidice

Acestea cresc eliminarea de sodiu și clorură în cantități aproximativ echivalente, prin

inhibarea reabsorbției de sodiu și clorură în tubulii distali. Exemple de diuretice tiazidice:
indapamidă.

Diureticele care economisesc potasiul

Diureticele care economisesc potasiul reduc reabsorbția de sodiu la nivelul tubului distal,
scăzând astfel secreția. Utilizate singure, sunt destul de slabe, prin urmare sunt indicate cel mai
frecvent în terapia combinată cu diuretice tiazidice și de ansă. Exemple de diuretice care
economisesc potasiul: spironolactonă.

Inhibitorii anhidrazei carbonice

Aceste tipuri de diuretice acționează prin creșterea excreției de sodiu, potasiu, bicarbonat
și apă din tubulii renali. Exemple de inhibitori ai anhidrazei carbonice: acetazolamidă.
 Diureticele osmotice

Acestea sunt substanțe cu greutate moleculară mică, filtrate din sânge în tubuli unde sunt
prezente în concentrații mari. Aceste medicamente diuretice acționează prin prevenirea
reabsorbției apei, sodiului și clorurii. Exemple de diuretice osmotice: manitol.

14. Antihipertensive. Rol. Prezentare în farmacii

Există mai multe tipuri de tratamente folosite în hipertensiune. Categoria de medicamente
pe care medicul le prescrie depinde de valorile tensiunii arteriale, cât și de alte probleme de
sănătate ale pacientului.
Hipertensiunea este tensiunea arterială ale cărei valori sunt peste 140/90 mmHg,
indiferent de vârstă. Tensiunea arterială crescută rămâne principala cauză de deces la nivel
global, reprezentând 10.4 milioane de decese pe an. În ciuda mai multor inițiative, prevalența
hipertensiunii arteriale și impactul negativ asupra mortalității cardiovasculare sunt în creștere la
nivel global.
Hipertensiunea arterială este una dintre cele mai răspândite boli cardiovasculare, iar
tratamentul acesteia necesită abordări terapeutice multimodale. Majoritatea pacienților cu
hipertensiune necesită terapie pe tot parcursul vieții pentru a obține un control optim al tensiunii
arteriale. Tratamentul pentru hipertensiune este alcătuit de obicei din două componente:
schimbarea stilului de viață și terapie medicamentoasă. Dacă modificările în stilul de viață
(alimentație sănătoasă, cu mai puțină sare, activitate fizică regulată, obținerea și menținerea unei
greutăți sănătoase, limitarea cantității de alcool) nu sunt suficiente, medicul va recomanda un
medicament sau o combinație de medicamente.
 Tratament medicamentos pentru hipertensiune

Liniile directoare europene din 2018 recomandă în mod egal cinci clase de medicamente
antihipertensive. Acestea includ inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei (IECA),
blocante ale receptorilor angiotensinei (BRA), beta-blocante (BB), blocante ale canalelor de
calciu (BCC) și diuretice (tiazidice și diuretice asemănătoare tiazidei).
Două sau mai multe medicamente pentru tensiunea arterială funcționează adesea mai bine
decât unul singur. În unele cazuri, primul tratament funcționează, în altele, este nevoie de mai
multe încercări pentru a găsi combinația potrivită de medicamente.
Ghidurile indică începerea terapiei antihipertensive cu o combinație inițială dublă în doză
fixă de IECA sau BRA + BCC sau diuretic. Excepție fac pacienții cu hipertensiune arterială de
grad 1 (în special cu valori ale tensiunii sistolice <150 mmHg), cu risc scăzut, precum și pacienții
vârstnici (≥80 de ani) sau pacienții fragili. Dacă tensiunea arterială nu este controlată cu o
combinație de două medicamente, se recomandă o combinație de trei medicamente IECA sau
ARB + BCC + diuretic.
Important este că pacientul aflat în tratament pentru hipertensiune să respecte indicațiile
medicului în ceea ce privește dozele și orice altceva ține de terapie și să nu-și modifice singur
medicația, ci să anunțe medicul dacă are efecte adverse sau dacă simte că tratamentul nu
funcționează.

Cele mai recomandate tratamente pentru hipertensiune

Diureticele

Aceste medicamente sunt adesea primele încercate pentru a trata hipertensiunea arterială
a unui pacient nou. Diureticele ajută organismul să scape de excesul de apă și de sare, prin urină.
Diureticele utilizate în mod obișnuit pentru tratarea tensiunii arteriale includ clortalidonă,
hidroclorotiazidă, dar și altele.
Un efect secundar comun al diureticelor este setea excesivă și creșterea urinării, care ar
putea reduce nivelul de potasiu. Nivelul scăzut al potasiului și al sodiului poate fi observat după
folosirea pe o durată mai lungă a diureticelor. Dacă ai un nivel scăzut de potasiu, medicul poate
adăuga un diuretic care economisește potasiul - cum ar fi triamteren sau spironolactonă la
tratament.

Inhibitorii enzimei de conversie a angiotensinei (IECA)

Inhibitorii enzimei de conversie a angiotensinei reduc hipertensiunea prin relaxarea

vaselor de sânge. Cele mai cunoscute medicamente din această clasă sunt enalaprilul,
lisinoprilul, perindoprilul și ramiprilul. Cel mai întâlnit efect advers pentru aceste medicamente
este tusea uscată. Alte posibile efecte adverse pot fi durerea de cap, amețeala și iritația pielii.
 Blocanții receptorilor de angiotensină II (BRA)

Aceste medicamente relaxează vasele de sânge blocând acțiunea, nu formarea, unei

substanțe chimice naturale care îngustează vasele. Blocanții receptorilor de angiotensină II includ
candesartanul, losartanul, irbesartanul și altele.

Beta-blocantele

Beta blocantele pot reduce hipertensiunea prin faptul că blochează semnalele nervoase
către vasele de sânge și încetinesc bătăile inimii pentru a reduce cantitatea de sânge care trebuie
pompată prin vase. Medicamente beta-blocante sunt atenololul și bisoprololul. Posibile efecte
adverse la administrarea beta-blocantelor sunt amețeala, durerea de cap, oboseala, mâinile și
picioarele reci.

Blocantele canalelor de calciu

Aceste medicamente (care includ amlodipina, diltiazem și altele) ajută la relaxarea

mușchilor vaselor tale de sânge, iar unele dintre ele încetinesc ritmul cardiac. Blocantele
canalelor de calciu pot funcționa mai bine pentru persoanele vârstnice decât inhibitorii enzimei
de conversie a angiotensinei. Sucul de grapefruit interacționează cu unele medicamente din
această clasă, crescând riscul de efecte adverse. Pentru siguranță, cere sfatul medicului curant
legat de acest aspect.

Alte medicamente folosite uneori ca tratament pentru hipertensiune

Alfa-blocantele
Aceste medicamente (doxazosină, prazosin) reduc semnalele nervoase către vasele de
sânge, scăzând efectele substanțelor chimice naturale care îngustează vasele.

Blocantele alfa-beta
 Aceste medicamente blochează semnalele nervoase către vasele de sânge și încetinesc
bătăile inimii pentru a reduce cantitatea de sânge care trebuie pompată prin vase. Blocantele alfa-
beta includ carvedilolul și labetalolul.

Antagoniştii de aldosteron
Aceste medicamente sunt, de asemenea, considerate diuretice. Exemple sunt
spironolactona și eplerenona. Aceste medicamente blochează efectul unei substanțe chimice
naturale care poate duce la acumularea de sare și lichide, ceea ce poate contribui la creșterea
tensiunii arteriale. Antagoniștii aldosteronului pot fi utilizați pentru tratarea hipertensiunii
arteriale rezistente.

Inhibitorii de renină
Inhibitorii de renină, precum aliskirenul, încetinesc producția de renină, o enzimă produsă
de rinichi care începe un lanț de pași chimici care crește tensiunea arterială. Din cauza riscului de
complicații grave, inclusiv accident vascular cerebral, nu trebuie administrat aliskiren cu IECA
sau BRA.
 Vasodilatatoarele
Aceste medicamente care includ hidralazina și minoxidilul lucrează direct asupra
mușchilor din pereții arterelor, împiedicând întărirea acestora și îngustarea arterelor.

Agenții cu acțiune centrală

Aceste medicamente împiedică creierul să transmită sistemului nervos să crească ritmul
cardiac și să îngusteze vasele de sânge. Exemplele includ clonidina, guanfacina și metildopa.
 15. Antihistaminice. Bronholitice. Expectorante. Rol.

Prezentare în farmacii

Se întîmplă, că în urma unei răceli „clasice” nu ne mai supără gîdilitul în gât, băsmăluţa
la fel nu mai este un obiect de primă necesitate, însă tusea, din contra, s-a înteţit, a devenit
sufocantă, sub formă de accese şi încă aduce cu sine o flegmă gălbuie sau verzuie. De cele mai
multe ori acestea sunt simptomele de bronşită.

În prezent bronşita acută – nu este o boală foarte periculoasă, cel mai important – să ne

adresăm la timp la medicul –pulmonolog, care ne va sugera cum şi cu ce să tratăm bronşita.

Medicamentele prescrise urmează a fi administrate cu acurateţe şi nu trebuie să exagerăm cu
fumatul şi aflarea la aer rece. Însă, dacă vom neglija aceste recomandări, boala se prelungeşte şi
poate trece în formă cronică. Deosebit de frecvent acest lucru se întâmplă pe fundalul slăbirii
mecanismelor de protecţie ale bronhiilor în cazul fumatului şi lucrului în încăperi cu aer poluat.

Bronşita se consideră cronică, dacă tusea durează nu mai puţin de 3 luni pe an, timp de 2
şi mai mulţi ani. Este o boală răspîndită, de care suferă 10-20% din populaţie, fapt legat, în
primul rînd, de gradul înalt de impurificare cu gaze şi de concentraţia prafului în aer, precumşi de
răspîndirea fumatului.

Mulţi oameni, ce suferă de bronşită cronică, consideră tusea însoţitorul lor inevitabil şi
obişnuit şi nici nu se gândesc la tratament. Cu o astfel de atîrnare bronşita progresează în boală
cronică obstructivă a plămînilor, ce are ca urmare emfizemul, insuficienţa respiratorie şi alte
complicaţii grave. Pentru prevenirea complicaţiilor grave este necesar de efectuat profilaxia
bronşitei, ţinînd cont de recomandările medicului.

Simptomele bronşitei acute

Bronşita infecţioasă de obicei apare iarna. De regulă, ea începe de la simptome, ce

amintesc răceala simplă, mai întîi de toate oboseala şi gîdilitul în gît, apoi apare tusea. La început
deseori tusea este uscată, dar mai tîrziu devine umedă şi se expectorează flegmă albă, galbenă
sau chiar verzuie. În cazuri mai grave se poate observa ridicarea temperaturii.

Dacă simptomele persistă şi mai ales se intensifică, medicul vă poate trimite la examenul
radiologic al cutiei toracice, pentru a se convinge de lipsa inflamaţiei în plămîni (pneumonie),
care poate fi o complicaţie gravă a bronşitei.

Simptomele bronşitei cronice

Termenul de «bronşită cronică», spre deosebire de bronşita acută, este folosit de medici
pentru identificarea bolii ce decurge timp îndelungat, care nu trece uneori timp de câteva luni.
Tusea şi expectoraţia sputei se pot repeta an de an şi de fiecare dată pot dura mult mai mult.

Bronşita cronicăapare adesea în cazul inhalării îndelungate a diferitor substanţe iritante,

precum fumul de ţigară. Diferenţa principală a proceselor din plămîni încazul bronşitei acute şi
cronice constă în faptul că la bronşita cronică membrana mucoasă a bronhiilor produce mai
multă flegmă, ceea ce şi provoacă tusea, în timp ce în cazul bronşitei infecţioase tusea apare
preponderent din cauza inflamaţiei căilor respiratorii. Una din cele mai frecvente cauze a
bronşitei cronice este fumatul permanent.

Destul de des acţiunea îndelungată a substanţelor iritante duce la înrăutăţirea progresivă a

stării generale, iar inflamaţia sau cicatrizarea căilor respiratorii mici duc la îngreunarea
respiraţiei. În acest caz se poate dezvolta emfizemul, îndeosebi atunci, cînd aceste substanţe
iritante provoacă deteriorarea alveolelor. Acest lucru contribuie la faptul că pacientului îi este
dificil să respire la efectuarea oricărui efort fizic. Bronşita şi emfizemul se întîlnesc atît ca boală
independentă, dar mai frecvent se însoţesc una pe alta.

Tratamentul bronşitei
 Bonşita este o boală destul de gravă. Doar medicul poate face un diagnostic corect şi
poate indica o terapie adecvată.

Dacă aveţi bronşită acută, este necesară respectarea regimului de pat, să beţi cît mai mult
lichid şi, să luaţi preparate analgezice şi antipiretice (paracetamol).

Dacă în timpul tusei se elimină spută galbenă ori verzuie, sau temperatura corpului este
foarte înaltă şi nu coboară mult timp, atunci, probabil, este vorba de bronşită bacteriană. În acest
caz este necesar să administraţi antibiotice, care se vor isprăvi repede cu infecţia.

În cazul bronşitei cronice trebuie să renunţaţi la fumat, deoarece acest lucru încetineşte
vădit progresarea afecţiunii şi poate reduce dispneea.

De asemenea se prescriu bronhodilatatoare (bronholitice). Aceste preparate

medicamentoase dilată căile respiratorii şi uşurează respiraţia. Ele sunt adesea prescrise sub
formă de inhalaţii (cu folosirea diferitor dispozitive – inhalatoare).

În momentul acutizării uneori se indică corticosteroizi şi antibiotice. În cazuri grave sau

când sunt acutizări frecvente folosirea corticosteroizilor poate fi permanentă.

Bronhodilatatoarele produc relaxarea musculaturii netede bronșice și sunt recomandate

pacienților cu astm bronșic sau boală pulmonară obstructivă cronică (BPOC). În funcție de
mecanismul de acțiune se clasifică în 3 categorii: agoniști beta 2-adrenergici, anticolinergice și
derivați de xantină. Aceste medicamente se pot administra pe cale orală, injectabilă sau
inhalatorie. Bronhodilatatoarele cu durată scurtă de acțiune sunt utilizate de obicei în cazul crizei
de astm bronșic, iar bronhodilatatoarele cu durată lungă de acțiune sunt recomandate ca
tratament pe termen lung, pentru controlul simptomelor.

În funcție de mecanismul de acțiune bronhodilatatoarele se clasifică în 3 categorii:

● agoniști beta 2-adrenergici – relaxează mușchii netezi bronșici în urma stimulării
receptorilor beta-2 adrenergici. Astfel apare bronhodilatația însoțită de îmbunătățirea
fluxului de aer și reducerea simptomelor de tipul dispneei;
● anticolinergice – bronhodilatația apare datorită blocării receptorilor muscarinici de la
nivelul mușchilor netezi bronșici. Anticolinergicele se leagă de receptorii muscarinici și
împiedică acetilcolina să acționeze asupra acestor receptori, și astfel este antagonizat
efectul bronhoconstrictor specific acetilcolinei;
● derivații de xantină (teofilina, aminofilina) – inhibă neselectiv acțiunea enzimei
fosfodiesteraza, producând relaxarea mușchilor netezi de la nivelul cărilor respiratorii.
Mecanismul de acțiune al derivaților de xantină este incomplet elucidat.
 Agoniști beta 2- Anticolinergice
adrenergici

Bronhodilatatoare cu Albuterol Atropina

durată scurtă
Fenoterol Ipatropium
Terbutalina Oxitropium
Levalbuterol

Bronhodilatatoare cu Formoterol Tiotropium

durată lungă
Salmeterol Glicopironium
Aclidinium

Bronhodilatatoare cu Indacaterol
durată ultralungă
Olodaterol
Vilanterol
Carmoterol
16. Dezinfectanți. Forme de prezentare în farmacii.
 Un dezinfectant este o substanta sau un produs antimicrobian care, aplicat pe o suprafata,
are ca scop distrugerea microorganismelor daunatoare, fara a provoca daune organismului
infestat sau mediului.

Exista produse care au doar rol dezinfectant – in acest caz intr-un prim pas trebuie sa aiba
loc curatarea suprafetei, iar ulterior aplicam dezinfectantul in vederea reducerii germenilor de pe
suprafetele deja curatate.

De asemenea, exista detergenti dezinfectanti, acestia curata si, utilizati conform

indicatiilor din Aviz, dezinfecteaza suprafata curatata. In acest caz curatarea si dezinfectia au loc
intr-un singur pas.

În componenta unui produs dezinfectant intra urmatoarele elemente:

● componenta de baza – apa;

● aditivi – coloranti, agenti de conservare, parfum, agenti de ingrosare;
● modificatori de pH – acizi sau alcalini;
● solventi – derivati de petrolium, alcooli;
● substanta activa (dezinfectant) – clorurati, compusi cuaternari de amoniu, alcooli,
aldehide, etc.
Fiecare substanta activa distruge microorganismele, sub diferite forme.

Categorizarea dezinfectantilor
 Subiectul nostru fiind dezinfectantii profesionali, in continuare, vom face referire la
dezinfectantii aferent GRUPEI 1: Dezinfectante si produse biocide generale – in aceasta grupa
fiind incluse produsele de curatenie profesionale ce sunt destinate a avea efect biocid.

In cadrul acestei grupe exista 5 tipuri de produse:

Tip de produs 1: Produse biocide pentru igiena umana – TP1

In acest grup sunt incluse produsele biocide utilizate pentru igiena umana – sapunuri, geluri

Tip de produs 2: Dezinfectante pentru spatii private si zone de sanatate publica si

alte produse biocide – TP2

Produsele utilizate pentru dezinfectia aerului, a suprafetelor, materialelor, echipamentului

si mobilierului care nu sunt utilizate pentru contact direct cu produse alimentare si furaje in zone
private, publice si industriale, inclusiv spitale, precum si produse utilizate ca algicide.

Domeniile de utilizare includ, printre altele, bazine de inot, acvarii, ape de imbaiere si
alte ape; sisteme de aer conditionat; peretii si podelele din spatiile destinate ingrijirii sanatatii sau
alte institutii; toalete chimice, ape reziduale, deseuri spitalicesti, sol sau alte sub-straturi (pe
terenurile de joaca).
 Tip de produs 3: Produse biocide pentru igiena veterinara – TP3

Tip de produs 4: Dezinfectante pentru industria alimentara si industria de

preparare a furajelor – TP4
Produsele utilizate pentru dezinfectia echipamentului, recipientelor, ustensilelor de consum,
suprafetelor sau conductelor aferente productiei, transportului, depozitarii sau consumului de
alimente, furaje sau bauturi (inclusiv apa potabila) pentru oameni si animale.

Tip de produs 5: Dezinfectante pentru apa potabila – TP5