ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ „FUNDENI”

BUCUREȘTI

PORTOFOLIU
MODUL: BIOCHIMIE
SPECIALIZARE: ASISTENT MEDICAL GRNERALIST

AN: 2022-2023
1. Metode de separare a amestecurilor de substanțe
 Metodele de separare a amestecurilor de substanțe sunt procedurile care permit obținerea
unuia sau mai multor componente dintr-un amestec fără a fi nevoie modificarea proprietăților
chimice. Prin urmare, se spune că se bazează pe tehnici pur fizice, fără legătură cu reacțiile
chimice sau cu utilizarea substanțelor corozive. Aceste metode fac parte din ziua noastră de zi cu
zi, fie că suntem în câmp deschis, fie în spațiile de bucătărie sau de afaceri. Acestea sunt aplicate
în scopul purificării sau creșterii calității unui produs.
De exemplu, cafeaua este filtrată pentru a recupera lichidul prețios fără ca boabele
măcinate să interfereze cu palatul. În acest caz, este un amestec lichid-solid, în care lichidul este
cafeaua, iar solidul este reprezentat de boabele măcinate. La rândul său, cafeaua în sine este un
alt amestec: o soluție produsă dintr-o extracție, care este omogenă.
Astfel, există amestecuri eterogene și omogene. Fiecare dintre ele are propriile sale
metode de separare, capabile să-și izoleze componentele respective. Prin prezența mai multor
faze materiale se deosebesc unul de celălalt.

Principalele metode de separare a amestecurilor de substanțe sunt:

a) Filtrare
Filtrarea este o metodă de separare utilizată pentru a separa, în principiu, amestecurile
lichid-solid. Are nevoie de o barieră sau filtru care să permită trecerea lichidului, dar reține
solidul din țesutul său, care nu poate trece prin porii minusculi ai filtrului.
Filtrarea este în mod normal asistată de gravitație și, în funcție de mărimea particulelor
solide, acesta poate fi un proces lent sau rapid. Cuvântul „filtrare” este adesea folosit atunci când
se vorbește despre aer. De exemplu un aer contaminat cu bacterii este un amestec gazos și
omogen. Dacă aerul este trecut prin filtre care captează bacteriile, se spune că aerul a fost filtrat.
Acest lucru asigură că este curat și steril. Apa filtrată este obținută datorită faptului că
impuritățile și sedimentele sale sunt reținute prin filtre speciale. În laboratoare se observă cel mai
mult utilizarea acestei metode. Aproape întotdeauna după obținerea unui precipitat sau cristale,
acestea sunt imediat filtrate pentru a scăpa de lichid și a păstra solidul.

b) Decantarea
 Decantarea are o asemănare cu filtrarea. De asemenea, servește la separarea
amestecurilor lichid-solid, cu diferența că nu are nevoie de niciun filtru, hârtie, sită, plasă etc.,
pentru a împiedica trecerea solidului. Pentru ca acest lucru să fie posibil, trebuie să existe o
sedimentare fermă; adică sedimentul trebuie atașat la pereții interiori ai containerului.
De exemplu, decantarea este utilizată în separarea unui amestec de apă cu nisip sau
sedimente. Acest procedeu se realizează prin înclinarea paharului spre un alt recipient, astfel
încât apa, prin acțiunea gravitațională, să cadă fără a trage nisipul sau sedimentul.

O altă diferență pe care decantarea o are de la filtrare este că decantarea poate fi aplicată
și amestecurilor separate lichid-lichid. Acestea au loc numai atunci când cele două lichide sunt
nemiscibile, formând două faze recunoscute. Amestecurile de ulei-apă sau benzină-apă sunt
exemple ale acestui tip de amestec. Din nou, gravitația își face treaba, dar prin utilizarea unei
pâlnii de separare, care permite unuia dintre lichide să se decante sau să se arunce dedesubt.

c) Sublimarea
 Sublimarea este o metodă specială de separare utilizată pentru a separa două solide de un
amestec eterogen. În principiu, are nevoie de cel puțin unul dintre solide pentru a avea o presiune
de vapori foarte mare, astfel încât atunci când este încălzit și aplicând vid, se evaporă sau sublim,
lăsând amestecul în urmă.
Exemplul clasic de sublimare este separarea unui amestec de iod-nisip. Iodul, fiind un
solid volatil, se sublimează ca vapori purpurii care părăsesc nisipul. Cu toate acestea, sublimarea
poate fi aplicată și pentru a separa un amestec de gheață uscată-gheață, deoarece gheața uscată
(dioxid de carbon solid) este mult mai volatilă decât gheața normală (apă cristalizată). De
asemenea, sublimarea poate fi utilizată pentru purificarea probelor cu solide parfumate, cum ar fi
camforul și altele.

d) Evaporarea
 Evaporarea este probabil una dintre cele mai lente metode de separare. Se utilizează, în
principiu pentru a separa solventul de solut, care se termină cu aspectul omogen al unei soluții.
Exemplul clasic este evaporarea apei de zahăr pentru a obține cristale de zahăr. Pentru a accelera
procesul, se folosește căldura unei flăcări care încălzește soluția până când fierbe apa sau
solventul. Evaporarea este utilizată și pentru obținerea sărurilor din apa de mare sau pentru a
usca unele solide gelatinoase. La fel, evaporarea lentă și prelungită este unul dintre pașii care
permit cristalizarea excelentă.

e) Distilarea simplă
Spre deosebire de decantare, care permite doar separarea amestecurilor lichid-lichid,
distilarea permite separarea amestecurilor lichide omogene care sunt alcătuite din unul sau mai
multe componente lichide. Se bazează pe diferența punctelor de fierbere ale componentelor
amestecului. De exemplu, apa fierbe în jur de 100 ° C, în timp ce acetona fierbe la 56 ° C. Apoi,
amestecul de apă-acetonă poate fi distilat pentru a obține un extract de acetonă. La fel se
întâmplă și cu amestecul etanol-apă, pentru a obține soluții de etanol mai concentrate.

f) Distilare fracționată
 Distilarea fracționată este o distilare mai rafinată, în sensul că permite separarea
componentelor ale căror puncte de fierbere nu sunt foarte diferite. Deoarece există de obicei mai
multe componente, fiecare extract se numește fracție. Astfel, se obțin mai multe fracții cu
proprietăți diferite. Distilarea fracționată a țițeiului este cel mai bun exemplu de utilizare a
acestei metode. Din țiței se produc diverse fracțiuni, din care se obțin produse precum gaz
natural, benzină, kerosen, acetonă și motorină, printre altele.

g) Cromatografia
Cromatografia este o metodă de separare care are, de asemenea, o oarecare asemănare cu
filtrarea. Este mult mai rafinat, selectiv și mai puțin excesiv în ceea ce privește volumul de
amestec supus separării. Acest amestec poate fi lichid (cromatografie lichidă) sau gazos
(cromatografie gazoasă). În loc să utilizeze un filtru, cromatografia necesită ceea ce este
cunoscut sub numele de fază staționară. În cromatografia pe hârtie, folosind markeri, hârtia
acționează ca faza staționară, prin care amestecul se deplasează pe măsură ce componentele
(coloranții) se separă.
Faza staționară prin excelență este o coloană cu un ambalaj care reține componentele pe
baza interacțiunilor sau afinităților lor. Astfel, cromatografia poate separa ioni cu sarcini diferite,
molecule cu polarități sau dimensiuni diferite etc. Cromatografia este esențială pentru analiza
amestecurilor complexe, evaluarea acțiunii medicamentului, detectarea compușilor chimici
specifici, printre alte exemple de utilizare a acestuia.
 h) Centrifugare
Centrifugarea se ridică la „sedimentare forțată”. Acest lucru se datorează faptului că,
datorită accelerației centripete, particulele solide suspendate se unesc pentru a defini o fază. În
acest fel, supernatantul poate fi apoi îndepărtat sau o alicotă luată pentru analiză.
Centrifugarea este utilizată pe scară largă în separarea plasmei de celulele sanguine. De
asemenea, servește pentru a separa grăsimea de unt de lapte sau pentru a accelera sedimentarea
unor precipitate. Alături de cromatografie, centrifugarea este una dintre cele mai sofisticate
metode de separare a amestecurilor.

i) Separarea magnetică
După cum indică și numele, acest procedeu folosește fenomenul magnetismului pentru a
realiza separarea componentelor diferitelor tipuri de amestecuri eterogene. Un exemplu ar fi un
amestec de pilitură de fier și calcar praf. Puteți proceda manual la separarea bucăților de
depunere, dar ar fi nevoie de mult timp și răbdare. În schimb, un magnet puternic este folosit
pentru a atrage piloții de fier și a lăsa în urmă praful de calcar. Amestecuri similare sunt fier-sulf,
fier-nisip sau fier-noroi. Alte metale, cum ar fi nichelul, cobaltul, disproziul și gadoliniu, sunt, de
asemenea, atrase de magneți.
 2. Metode de purificare a substanțelor chimice

În general substanțele de analizat nu sunt pure ci reprezintă amestecuri cu grade

de complexitate diferite. Aceasta observație este valabilă atât pentru substanțele din natura, cât și
pentru cele care se obțin în urma unor reacții chimice în laborator. Substanțele organice pe care
le obținem prin sinteză sau cele extrase din produși naturali sunt amestecuri complexe din care
izolăm, de obicei,componentul care ne interesează.
Pentru a avea un compus unitar, este necesar să-l separăm de impuritățile ce-l însoțesc
sau de alte substanțe care ne interesează în mod egal. Se pune problema separării amestecului de
substanțe în substanțe chimice individuale pure.
Metodele de purificare depind de starea de agregare a componentelor ce se separă din
amestecul respectiv. Purificarea substanțelor solide se face, de obicei, folosind diferența de
solubilitate a substanței respective într-un dizolvant dat, la cald și la rece și anume substanța se
dizolvă în cantitate mai mare la cald, iar prin răcire precipită cantitativ.

Cristalizarea
Purificarea prin cristalizare se bazează pe proprietatea cristalelor de a nu include
substanțe străine, în momentul formării lor. Astfel gheața care se formează la solidificarea
parțială prin răcire a apei sărate (de ex. a apei de mare) sau a unei soluții diluate de alcool (cum
este vinul) este apă solidă curată. La dizolvarea unei substanțe impure într-un solvent, sau la
topirea unei asemenea substanțe, impuritățile fie nu se dizolvă sau nu se topesc (așa că pot fi
îndepărtate prin filtrare sau decantare), fie rămân în soluția (lichidul mumă) sau în topitura
reziduală, după depunerea cristalelor substanței purificate.

Filtrarea
Filtrarea este o metodă de separare a impurităților solide din fluide în urma curgerii prin
medii poroase permeabile, denumite medii filtrante sau filtre. Noțiunii de filtrare i se poate
atribui și posibilitatea separării componenților unor sisteme (amestecuri) omogene lichide sau
gazoase, utilizând straturi granulare active ca de exemplu: înlăturarea substanțelor colorate sau
rău mirositoare cu ajutorul cărbunelui activ, dedurizarea cu schimbători de ioni, separarea
componenților nocivi din aerul poluat cu filtrele măștilor de gaze, separarea prin cromatografie.
Aceste procese se bazează pe efectele proceselor de adsorbție ori ale reacțiilor chimice pe
suprafața granulelor stratului filtrant active.

Purificarea (limpezirea)
Constă în eliminarea unei cantități relativ mici de solide fine sau coloizi aflați
în suspensie în fluidul de purificat. Limita concentrațiilor între filtrarea prin „separarea de solide”
și „purificarea (limpezire)” se situează între 0,1 la 0,15 % (procente de masă). Anumite filtre de
limpezire nu permit recuperarea materiilor solide în stare pură, acestea fiind reținute sau
amestecate în interiorul mediului filtrant (filtre de nisip, cartușe filtrante). Operația de limpezire
(purificare) care include și microfiltrarea, se aplică în următoarele cazuri: pentru obținerea unui
fluid curat, limpede, clar sau transparent; pentru a facilita tratamente ulterioare; pentru protejarea
instalațiilor contra abraziunii mecanice produse de impuritățile solide.

Distilarea
Purificarea lichidelor prin distilare se bazează pe diferența de volatilitate a diferitelor
lichide dintr‐un amestec și pe faptul că în timpul distilării unei substanțe pure, temperatura de
distilare rămâne constantă, dacă presiunea nu variază. Eficacitatea unei distilări depinde de o
serie de factori care pot fi: diferența presiunii vaporilor componentelor amestecului lichid,
volumul probei de distilare, aparatul folosit, precum și posibilitatea de formare a unor amestecuri
azeotrope. La distilarea unui amestec de lichide, vaporii de deasupra sunt mai bogați în
componenta mai volatilă, fapt pentru care printr‐o distilare obișnuită, simplă, nu se poate ajunge
la o separare completă a două sau mai multe componente volatile. Aceasta problemă se poate
rezolva numai printr‐o distilare fracționată.
În timpul distilării unei substanțe ce conține mici cantități de impurități lichide, la început
temperatura de distilare crește mai rapid sau mai încet‚ din cauza distilării impurităților mai
volatile), până ce atinge un punct la care se menține constantă și unde trece majoritatea
substanței pure. Apoi se observă din nou o creștere a temperaturii, ceea ce indică faptul că
distilarea componentei principale s‐a terminat, urmând distilarea impurităților cu puncte de
fierbere mai ridicate (mai puțin volatile).

Extracția
Extracția este o operație cu multiple aplicații la purificarea substanțelor solide sau lichide.
Operația constă în dizolvarea, cu ajutorul solvenților, a uneia sau a mai multor substanțe dintr-un
amestec. Extracțiase bazează pe diferența de solubilitate a componentelor amestecului într-un
anumit solvent. Pentru efectuarea extracției, se alege de obicei un solvent care să dizolve una din
componentele amestecului, iar soluția se separă de componenta insolubilă cu ajutorul unei pâlnii
de separare, prin filtrare, sau cu ajutorul unui aparat de extracție. Solvenții cei mai utilizați pentru
extracție sunt: eterul etilic, eterul de petrol, benzenul, cloroformul, tetraclorura de carbon.
Această operație are largi aplicații în practică, de exemplu la obținerea unor substanțe
naturale din regnul animal sau vegetal. Substanțele organice pot fi conținute în țesuturile vegetale
sau animale de unde urmează a fi extrase cu ajutorul solvenților potriviți. Substanțele pot exista
în amestec sau pot fi chiar amestecuri de substanțe organice cu substanțe anorganice, în care caz,
de asemenea este necesară o separare bazată pe diferența de solubilitate. Aparatele folosite
permit un contact îndelungat între substanță și dizolvant. De cele mai multe ori se folosesc
aparatele de tip Soxhlet, unde substanța este acoperită treptat de solventul care curge prin
refrigerentul ascendent; extractul se scurge printr-un sifon în balonul în care inițial a fost introdus
solventul.
Sublimarea
Sublimarea este operația de purificare a unei substanțe solide prin trecerea directa din stare solida
in stare de vapori, urmata de condensarea acestora (de exemplu, naftalina, iodul s.a.). Sublimarea
poate avea loc atât la temperatura camerei – mai lent, cât și la temperatură ridicată, prin
încălzirea substanței –mai rapid. Unele substanțe solide pot fi purificate datorită proprietăților de
a se transforma direct din stare de vapori în stare solidă. Această proprietate poartă numele de
sublimare.
Substanțele rezultate prin sublimare sunt foarte pure. La cele mai multe substanțe,
punctul desublimare se găsește deasupra punctului de topire și substanța se topește înainte de a
sublima puritatea substanței purificate prin sublimare se verifică prin determinarea punctului de
topire, care este o constantă caracteristică.

3. Proteine și aminoacizi. Surse de proteine. Rol biologic.

Proteinele sunt componente de baza ale tuturor celulelor vii, alaturi de lipide, zaharide,
vitamine, enzime, apa si saruri anorganice, formand impreuna un sistem complex în cadrul căruia
se petrec o serie de reacții chimice care asigura reproducerea, dezvoltarea si functionarea
normala a fiintelor vii. Sunt componente ale structurilor celulare și au funcții biologice
fundamentale: enzimatice, hormonale , imunologice. Sunt proteine unele substanțe cu puternică
activitate biologică ale celulelor ca: enzimele, pigmentii respiratori, multi hormoni si anticorpii.
Caracteristică cea mai importantă a proteinelor este specificitatea: proteinele diferitelor
specii vegetale și animale se deosebesc între ele, existand deosebiri chiar și intre proteinele
indivizilor din aceeași specie. Se apreciaza ca intr-un organism animal exista circa 100.000 de
proteinele specifice. Fiecare macromolecula de proteina este alcatuita din 50 pana la 10.000 de
unitati de α- aminoacizi, unite prin legaturi peptidice.

Clasificarea proteinelor
1. Dupa sursa de provenienta:
- proteine de origine vegetala
- proteine de origine animala
 2. După solubilitatea în apă și în soluții de electroliți :
- insolubile (fibroase)
- solubile (globulare)

3. După produșii rezultați la hidroliza totala:

- proteine propriu-zise ( dau prin hidroliza totala numai α- aminoacizi)
- proteine conjugate sau proteide ( prin hidroliza totala se obtine, pe langa α- aminoacizi, si o alta
substanta, care in structura proteinei apare ca grupa prostetica)
Proteinele fibroase se regasesc in organismul animal în stare solidă si confera tesuturilor
rezistenta mecanica (proteine de
schelet) sau protectie împotriva agenților exteriori

Compoziția proteinelor
Toate proteinele conțin elementele: C, H, O, N si S; în unele proteine se mai găsesc, in
cantitati mici: P, Fe, Cu, I, Cl, si Br. Continutul procentual al elementelor principale este de: C
50-52 %, H 6,8-7,7 %, S 0,5-2 %, N 15-18 %.
Prin hidroliza, proteinele se transforma in aminoacizi. Hidroliza proteinelor se poate
efectua cu acizi, cu baze sau cu enzime. Hidroliza acidă se face prin fierbere indelungata (12-48
ore) cu acid clorhidric de 20% sau mai bine cu acid formic continand HCl (2 ore). Hidroliza cu
hidroxizi alcalini sau cu hidroxid de bariu are loc într-un timp mai scurt. Prin hidroliza se
obtinem un amestec care poate sa contina circa 20 L-aminoacizi. Se formeaza si amoniac prin
hidroliza grupelor CONH2 ale asparaginei și glutaminei.

Rolul proteinelor în organismul uman

1. Plastic.
2. Functional (realizeaza presiunea oncotica; participa la echilibrul acido-bazic; participa
la constituirea enzimelor; hormonilor; constituie receptori membranari, intra in constitutia altor
substante active etc.).
3. Aparare (refacerea tesuturilor lovite, anticorpi; troficitate a celulelor sistemelor de
aparare specific si nespecific; creste rezistenta fata de actiunea nociva a unor substante toxice:
Pb, Hg, Cd, Cr, Se, As, benzen, toluen, amine, nitrobenzen, cloroform, CCl4, pesticide
organoclorurate, sulfamide, antibiotice toxice - tetraciclina, saruri de Au.)
4. Energetic - prin ardere dau 4,1 Kcal/g proteine; nu ard complet dand nastere unor
substante toxice (amine toxice: indol, triptamina, histamina) care cer un efort hepatic
suplimentar.

Surse de proteine
- Produse animale: lapte, branzeturi (100g branza = 25-30 g proteine), carne (20%
proteine),viscere (ficat, rinichi, inima, splina, peste), oua.
- Leguminoase: fasole (20-25%), mazare, soia (35%).
- Cereale : paine (8%).
- Nuci, arahide, alune, cartofi, ciuperci, legume, fructe

Aminoacizii sunt compuși cu funcțiune mixtă (compuși care au grupe funcționale diferite
în molecula lor) care conțin în molecula lor grupările -NH2 și -COOH
Sunt cei mai importanți nutrienți din corp, de multe ori mentionati ca “elemente care ne
formeaza viata”. Acest lucru se datoreaza faptului ca aminoacizii stau la baza formării tuturor
proteinelor. 75% din corp (excluzand apa) este alcatuit din proteine – neluand in considerare apa
și grasimea , proteinele reprezinta trei sferturi din ceea ce ramane.
 Fibra musculara, membranele celulare, enzimele care ajuta creierul sa functioneze sunt
formate din proteine. Deoarece proteinele joacă un rol atat de important în organismul nostru
este esențial sa le intelegem funcția elementelor cheie, si anume aminoacizii.
Aminoacizii susțin vitaminele și mineralele pentru a functiona corect și eficient în
organismul nostru. Dacă aminoacizii lipsesc, asimilarea și utilizarea altor nutrienti vor avea de
suferit. Dacă aportul oricăruia dintre aminoacizi este prea mic pentru a îndeplini nevoile
corpului, niciunul dintre ceilalți aminoacizi nu pot fi folosită pentru dezvoltarea și menținerea
sanatatii tesuturilor. Este foarte important ca aminoacizii necesari sa provina atat din alimentatie
cat și din administrarea de suplimente nutritionale.
Toți aminoacizii sunt esentiali pentru o sanatate optima. Lipsa chiar si a unui aminoacid
poate duce la apariția anumitor afectiuni. Cateva dintre efectele unei diete deficitare in
aminoacizi includ nivel scăzut de energie, insomnii, oboseala cronica, afectiuni digestive,
caderea parului, apariția afecțiunilor dermatologice, dar si schimbari de natura psihologica
precum nervozitate, depresie, anxietate, schimbari de dispozitie, iritabilitate, scaderea
capacității de concentrare.
Proteinele sunt formate din aminoacizi, în număr, ordine şi aşezare diferită pentru fiecare
proteină. Aminoacizii sunt baza construcţiei („cărămizile”), însă construcţia finală a unei
proteine cuprinde nu doar o înşiruire de aminoacizi, ci mai multe elemente de structură care îi
conferă calitatea de proteină. Astfel, lanţurile formate de aminoacizi („structura primară”) se
leagă între ele prin punţi, alcătuind „structura secundară”, urmând să se aranjeze ca moleculă
tridimensională („structura terţiară”) şi apoi ca grupuri de molecule („structura cuaternară”).

4. Conceptul de indice glicemic. Forme de prezentare în farmacii pentru

fructoză și glucoză

Indice glicemic

Indicele glicemic sau indexul glicemic (IG) al unui aliment defineste puterea acestuia de
a creste glicemia, dupa consumul unei cantitati de 100 g de glucide din acel aliment. Acest
numar are ca reper in ce masura creste glicemia dupa 100 g de glucoza sau de paine alba, aceasta
cifra fiind pragul de 100% la care se raporteaza celelalte IG-uri.

Aceeasi cantitate de glucide/carbohidrati, provenita din alimente diferite, mareste in mod

diferit glicemia. Cu cat IG al unui aliment este mai mic, cu atat glicemia creste mai putin.

IG mic (<55):

IG mediu (55-69):

IG mare (>70)

Glucoza
 Glucoza are forma moleculară: C6H12O6 și este cea mai răspândită hexoză. Se obține
prin hidroliza amidonului și a celulozei. Este o substanță solidă, cristalizată, albă/ gălbuie,
solubilă în H2O.
Reacția de fermentație alcoolică reprezintă o proprietate importantă a glucozei, sub
acțiunea zimazei din drojdia de bere. În acest fel se obține din glucoză, etanolul.
Glucoza este cel mai important monozaharid din sange. Rezulta din digestia
carbohidratilor si din conversia hepatica a glicogenului in glucoza. Glucoza este un furnizor
indispensabil de energie care sustine activitatea celulara. Cei doi hormoni care regleaza in mod
direct nivelul glucozei in sange sunt glucagonul si insulina. Glucagonul accelereaza conversia
glicogenului in glucoza si determina astfel cresterea glicemiei.
Insulina creste permeabilitatea membranelor celulare la glucoza, transporta glucoza in
celule (pentru metabolism), stimuleaza formarea glicogenului si reduce concentratia glucozei din
sange. Alti hormoni care detin un rol important in metabolismul glucozei sunt: ACTH-ul,
glucocorticoizii, adrenalina, tiroxina. Degradarea glucozei se realizeaza prin procesul de
glicoliza.

Surse
Se găsește în natură, în fructele dulci, în miere și în toate celulele vegetale.
În cantități mici se găsește și în sânge 0,09%, iar în urină poate să ajungă până la 10%( diabet
zaharat).
Rol
Se folosește la prepararea produselor zaharoase, înlocuiește zahărul, la imprimarea
țesăturilot, obținerea vitaminei C, iar în organism formează energia necesară menținerii
proceselor biologice.

Fructoza
Frucoza reprezintă zahărul din fructe și are aceeași formă moleculară ca și glucoza
C6H12O6, dar diferă prin structură (fructoza este o cetohexoză). Aceasta se obține prin reacția
de hidroliză a zaharozei alături de glucoză.
Este o substanță solidă, cristalizată, albă, solubilă în H2O.
 Conform studiilor desfășurate la Universitatea din Canberra, Australia, consumul de
fructoză menține scăzut nivelul glicemiei, spre deosebire de alte tipuri de zahăr, precum sucroza
(zaharoza) sau glucoza. Acest fenomen este explicat de faptul că, structura chimică a fructozei
impune transformarea sa în glucoză de către ficat, anterior pătrunderii în sânge, explică autoarea
unui studiu publicat în American Jurnal of Clinical Nutrition. Căile metabolice prin care fructoza
se absoarbe diferă de cele ale glucozei, deși cele două au aceeași formulă chimică. Acest proces
se numește conversie și se desfășoară pe o perioadă mai lungă de timp, comparativ cu efectul
galopant pe care îl are sucroza.
Rol
Se folosește la înlocuirea altor produse care conțin zahăr și în special în alimentația
bolnavilor de diabet.
Sursă
Se găsește în antură, în fructele dulci.
 5. Importanța lipidelor în alimentație. LDL și HDL.

Lipidele sunt o categorie de alimente cunoscute și folosite de om încă din epoca

preistorica. Lipidele se pot găsi în stare solidă sau lichidă la temperatura obișnuită. Starea lor
poate fi modificata, în funcție de temperatura la care sunt supuse.

Grasimile lichide sunt numite și uleiuri. Lipidele sunt insolubile in apa, sunt foarte bogate
în hidrogen și constituie resursele cele mai importante de energie. Prin arderea unui gram de
lipide rezulta 9 calorii. Lipidele sunt constituentul preponderent al tesutului adipos din organism.

Din punct de vedere al originii lor, lipidele pot fi animale si vegetale. Din punct de vedere
chimic sunt substanțe organice constituite din acizi grași și glicerol. Cele mai cunoscute lipide
sunt trigliceridele și colesterolul.

Deosebirea importanță a lipidelor alimentare este legată de prezenta în structura lor a

acizilor grași saturati sau nesaturati. Există o legătură directă între consumul crescut de grasimi
bogate în acizi grași saturati si apariția unor boli metabolice de tipul aterosclerozei.

In general, grasimile bogate in acizi grasi saturati sunt solide la temperatura obișnuită iar
cele bogate în acizi grași nesaturati sunt lichide (uleiuri). În cavitatea bucală lipidele nu suferă
nici un proces de digestie. Grăsimile au acțiune de încetinire a evacuării gastrice în duoden.

Cantitatea minima de grasimi zilnic necesara este de 40 g. Absorbtia grasimilor se face la

nivelul intestinului subțire. Grăsimile neabsorbite în intestinul subțire pot fi digerate în intestinul
gros de bacteriile intestinale. Grasimile neabsorbite se elimina prin scaun (7% din grasimile
ingerate)

Rolul lipidelor in organism este energetic, ele fiind arse pentru a se elibera energie.
Furnizeaza într-un volum mic o cantitate mare de energie. Sunt utile in lupta organismului contra
frigului. Lipidele sunt constituenti structurali ai celulelor organismului. Toate celulele au in
constituția lor în proportie mai mare sau mai mica lipide. Celulele sistemului nervos sunt bogate
în grasimi complexe numite fosfolipide. La nivelul tesutului adipos grasimea este depozitata ca
substanta de rezerva, fie sub piele, fie in jurul diferitelor organe, fiind folosita atunci cand
nevoile energetice ale organismului cresc sau cand nu au fost aduse suficiente calorii prin
alimentatie.

Rezervele adipoase pot crește prin consumul exagerat de grasimi alimentare, ducand la
aparitia obezitatii. Consumarea in exces a grasimilor bogate in acizi grasi saturati, aflate mai ales
in alimente de origine animala (carne grasa, unt, untura), duce la cresterea colesterolului din
sange cu depunerea sa in peretii arterelor si apariția aterosclerozei. Aceasta sta la baza unor
complicatii grave: infarct miocardic, hemoragie cerebrala, hipertensiune arteriala. Acizii grasi se
impart in doua categorii, în funcție de posibilitatea organismului de a-i sintetiza sau nu: esentiali
si neesentiali. Acizii grasi esentiali nu pot fi sintetizati de organism si trebuie adusi prin
alimentatie intr-o proportie suficienta.

Cele mai importante surse de acizi grasi esentiali sunt: uleiul de germeni de porumb,
uleiul de floarea soarelui, uleiul de soia etc. Acizii grasi neesentiali (palmitic, stearic etc.) se
găsesc in proportie importanta in grasimile de origine animala (unt, untura, smantana, seu etc).
Organismul are nevoie pentru sinteza grasimilor proprii atat de acizi grasi saturati cat si de cei
nesaturati, insa in anumite proportii. Acizii grasi prezenti in alimente de origine animala (lapte,
oua, carne) sunt principalii transportori de vitamine liposolubile (vitamine solubile in grasimi) –
A, D, E, K.

In alimentatia echilibrata, rationala, a unui individ este necesara prezenta atat a grasimilor
animale cât și a celor vegetale in anumite proportii. Cele mai importante surse alimentare de
lipide sunt: untul (80-85%), smantana (20%), slanina (70%), untura (100%), seul topit (99-
100%), uleiurile vegetale (99-100%), carnea grasa (15-30%), laptele (4%), branzeturile grase
(20-30%), nucile, alunele (40-60%).
Colesterolul este o molecula lipofila (grasa), insolubila, care face parte din membrana
celulara. Are un rol crucial in functionarea normala a celulelor, fiind indispensabil pentru
organism. Alaturi de sfingolipide, colesterolul contribuie la reglarea structurii membranei
celulare si la fluiditatea acesteia (mobilitatea proteinelor in membrana celulara). Se gaseste in
sange, iar pe buletinele de analize este împărțit în LDL colesterol, HDL colesterol si colesterol
seric total.
Din punct de vedere medical, exista un singur tip de colesterol, insa in functie de
lipoproteinele care il transporta prin sange se diferentiaza:
● Lipoproteine cu densitate moleculara mica – colesterol LDL (Low Density Lipoprotein)
● Lipoproteine cu densitate moleculara mare – colecterol HDL (High Density
Lipoprotein).

Conform ghidurilor medicale curente, valoarea optima a colesterolului trebuie sa se

situeze sub 150 mg/dL. Valorile cuprinse intre 150 mg/dL - 200 mg/dL indica colesterol usor
marit. Peste 200 mg/dL inseamna ca valorile colesterolului sunt crescute, iar nivelul
colesterolului in sange de peste 500 mg/dL reprezinta o valoare ingrijoratoare ce comporta
riscuri.

Pentru masurarea nivelului de colesterol este necesara efectuarea unor analize de sange.
Profilul lipid cuprinde: trigliceridele, colesterolul LDL, colesterolul HDL si colesterolul seric
total. Valorile obtinute in urma efectuarii profilului lipidic constituie un punct de reper pentru
medicul specialist.

6. Vitamine. Surse. Rol biochimic și fiziologic. Prezentare în farmacii.

Combinații de vitamine și contraindicații.

Vitaminele reprezinta compusi organici de care organismul are nevoie in cantitati variate
si pe care nu ii poate sintetiza in cantitati suficiente sau pe unii deloc. Prin urmare, necesarul de
vitamine poate fi completat din alimentatie sau prin administrare de suplimente alimentare.

Descoperirea vitaminelor a reprezentat, de altfel, o importanta realizare in domeniul

medicinei. In anul 1912, biochimistul polonez Casimir Funk a dezvoltat pentru prima data
conceptul de vitamine. In perioada urmatoare au fost descoperite treptat diferite tipuri de
vitamine, iar in prezent sunt recunoscute 13.

La descoperirea vitaminelor au contribuit mai multi factori. De exemplu, s-a observat ca

marinarii erau des afectati de scorbut (deficit de vitamina C), din cauza consumului de alimente
uscate, iar citricele, in special portocalele si lamaile, erau de ajutor la reducerea manifestarilor.
De asemenea, la jumatatea secolului 19, un studiu a aratat ca soarecii hraniti cu lapte se
dezvoltau mai bine decat cei care nu consumau acest aliment. Tot in secolul 19, boala beriberi
(deficit de vitamina B1) a fost asociata cu un consum ridicat de orez alb (decorticat). Orezul brun
(nedecorticat), in schimb, a ajutat la reducerea cazurilor de beriberi.
Este important de retinut ca fiecare vitamina in parte are rolul sau si ca ele sunt necesare
organismului in cantitati variate. Cele mai multe vitamine sunt furnizate organismului prin
alimentatie. In unele cazuri, medicul poate recomanda consumul de suplimente, pentru a se
ajunge la doza zilnica recomandata.
Ar mai fi de mentionat si faptul ca o cantitate importanta de vitamina D o producem prin
expunerea la soare, organismul uman avand capacitatea de a sintetiza vitamina D in urma
contactului cu razele ultraviolet, UVB.

● Vitamine liposolubile - acestea se pot depozita in tesuturile grase si in ficat, fiind mult
mai usor de stocat in organism comparativ cu cele hidrosolubile1. Vitaminele liposolubile
 sunt absorbite la nivelul tractului intestinal cu ajutorul grasimilor (lipidelor). Organismul
poate stoca rezerve de vitamine liposolubile timp de cateva zile si, uneori, cateva luni.
Vitaminele A, D, E si K fac parte din categoria celor liposolubile.
● Vitamine hidrosolubile - acestea nu raman in organism un timp indelungat, fiind
eliminate destul de repede2. Vitamina C si toate tipurile de vitamina B sunt hidrosolubile.

Sunt recunoscute 13 vitamine:

● Vitamina A - este liposolubila, fiind o denumire generica pentru mai multe substante,
printre care retinol, retinal, acid retinoic, retinoizi si carotenoizi;
● Vitamina B (B1) - este hidrosolubila, fiind regasita/cunoscuta si sub denumirea de
tiamina;
● Vitamina B2 - este hidrosolubila, fiind cunoscuta si sub denumirea de riboflavina;
● Vitamina B3 - este hidrosolubila, cu denumirile de niacina, niacinamida;
● Vitamina B5 - este hidrosolubila, cu denumirea de acid pantotenic;
● Vitamina B6 - este hidrosolubila, fiind cunoscuta sub denumirea de piridoxina;
● Vitamina B7 - este hidrosolubila, cu denumirea de biotina;
● Vitamina B9 - este hidrosolubila, cu denumirile de acid folic;
● Vitamina B12 - este hidrosolubila si se regaseste sub mai multe forme: cianocobalamina,
hidroxocobalamina sau metilcobalamina;
● Vitamina C - este hidrosolubila, fiind cunoscuta si sub denumirea de acid ascorbic;
● Vitamina D - este liposolubila si se regaseste sub doua forme: ergocalciferol si
colecalciferol;
● Vitamina E - este liposolubila, fiind cunoscuta si sub denumirea de tocoferol;
● Vitamina K - este liposolubila si se regaseste sub trei forme: vitamina K1 (filochinona),
vitamina K2 (menachinona) si vitamina K3 (menadiona).

VITAMINA A

● Carotenoizii au proprietati antioxidante si ajuta la reducerea actiunii radicalilor liberi,

contribuind la mentinerea sanatatii pielii si a tesuturilor;
● Sustine sanatatea sistemului imunitar;
 ● Beta carotenul este un compus care sustine mentinerea vederii si lupta impotriva aparitiei
cataractei si a degenerescentei maculare3.

VITAMINA B1

● Ajuta la transformarea compusilor din mancare in energie;

● Sustine metabolizarea glucidelor si functionarea normala a celulelor nervoase, avand un
rol important in buna functionare a sistemului nervos4;
● Sustine sanatatea pielii, a parului si a muschilor si functionarea normala a inimii.

VITAMINA B2

● Sustine procesele enzimatice si absorbtia nutrientilor;

● Ajuta la descompunerea proteinelor, grasimilor si carbohidratilor si mentine
metabolismul energetic normal;
● Mentine sanatatea membranei mucoase de la nivelul sistemului digestiv5;
● Sustine sanatatea ficatului;
● Ajuta la o mai buna absorbtie a fierului, a acidului folic si a vitaminelor B1, B3 si B6.

VITAMINA B3

● Ajuta la mentinerea concentratiilor normale de colesterol din sange, oferind suport in

reducerea nivelului colesterolului „rau” LDL (lipoproteine cu densitate scazuta si in
cresterea nivelului colesterolului „bun” HDL (lipoproteine cu densitate mare);
● Ajuta la mentinerea unui nivel normal al trigliceridelor;
● Contribuie la mentinerea sanatatii psihice si la reducerea oboselii sau extenuarii;
● Contribuie la mentinerea sanatatii pielii.

VITAMINA B5

● Contribuie la sinteza coenzimei A, compus care are rolul de a descompune grasimile,

carbohidratii si proteinele din alimente, transformandu-le in energie6;
 ● Sustine buna functionare a sistemului digestiv;
● Contribuie la mentinerea profilului lipidic normal;
● Cremele pe baza de vitamina B5 pot ajuta la procesul de regenerare a pielii, oferind
tenului un aspect catifelat7.

VITAMINA B6

● Contribuie la reducerea simptomelor depresiei prin reglarea nivelului unor hormoni

prezenti in organism, cum ar fi serotonina si dopamina8;
● Sustine buna functionare a sistemului nervos si poate ajuta la prevenirea bolilor
neurodegenerative9;
● Contribuie la formarea normala a globulelor rosii (hemoglobina) si poate preveni aparitia
anemiei;
● Ajuta la echilibrarea manifestarilor asociate sindromului premenstrual;
● Poate ajuta la reducerea starilor de greata din timpul sarcinii;
● Sustine functionarea normala a sistemului imunitar.

VITAMINA B7

● Contribuie la metabolizarea nutrientilor;

● Ajuta la mentinerea sanatatii pielii, unghiilor si parului si ofera suport in reducerea
căderii părului.
● Poate contribui la mentinerea unui nivel normal de glucoza in sange in cazul persoanelor
care au diabet.

VITAMINA B9

● Contribuie la prevenirea defectelor de tub neural care pot sa apara in timpul sarcinii10;
● Contribuie la metabolismul normal al homocisteinei, molecula cu caracter inflamator
care, in cantitati ridicate, poate favoriza aparitia bolilor cardiovasculare.
VITAMINA B12

● Contribuie la formarea normala a globulelor rosii si la reducerea riscului de aparitie a

anemiei feriprive;
● In timpul sarcinii, sustine dezvoltarea si mielinizarea sistemului nervos central al fatului,
putand chiar ajuta la reducerea riscului de aparitie a defectelor la nastere, a nasterilor
premature si a avorturilor spontane11;
● Contribuie la reducerea riscului de aparitie a degenerescentei maculare;
● Sustine functionarea normala a sistemului nervos.

VITAMINA C

● Are proprietati antioxidante si poate contribui astfel la mentinerea sanatatii aparatului

cardiovascular;
● Ofera suport in controlul presiunii arteriale/mentinerea presiunii arteriale in parametrii
normali12;
● Ajuta la mentinerea unui nivel normal de acid uric din sange si poate interveni in
reducerea aparitiei atacurilor de guta13;
● Contribuie la o mai buna absorbtie a fierului in organism;
● Sustine functionarea sistemului imunitar.

VITAMINA D

● Contribuie la mentinerea nivelurilor normale de calciu si fosfor din sange;

● Contribuie la absorbtia si utilizarea normala a calcului;
● Poate contribui la mentinerea sanatatii psihice, echilibrarea dispozitiei si a manifestarilor
asociate depresiei14
● Sustine buna functionare a aparatului cardiovascular;
● Ofera suport in mentinerea greutatii corporale normale15.
VITAMINA E

● Are proprietati antioxidante si ofera protectie celulelor impotriva radicalilor liberi;

● Ofera suport in prevenirea pielii uscate si contribuie la vindecarea ranilor16;
● Poate contribui la atenuarea pruritului si altor simptome asociate cu dermatita atopica si
psoriazis17;
● Ofera suport in protectia pielii de razele UV;
● Mentine sanatatea unghiilor18.

VITAMINA K

● Contribuie la mentinerea sanatatii sistemului osos;

● Sustine buna functionare a sistemului nervos, in special a functiilor cognitive19;
● Ajuta la mentinerea elasticitatii vaselor de sange si sustinerea reducerii riscului de
afectare cardiovasculara20.

CAUZELE SI SEMNELE DEFICITULUI DE VITAMINE

O dieta echilibrata are numeroase beneficii pentru sanatate. In schimb, lipsa nutrientilor poate
duce la aparitia unui deficit de vitamine (avitaminoza). Printre principalele cauze se numara21:

● Diete dezechilibrate, cu mai putin de 1200 kcal/zi;

● Obiceiuri alimentare nesanatoase, cu un consum redus de fructe si legume, lactate sau
carne;
● Malabsorbtia unor vitamine;
● Interventii chirurgicale, in special la nivelul stomacului si intestinelor, precum bypass-ul
gastric;
● Anumite tratamente medicamentoase sau afectiuni;
● Consumul excesiv de alcool.
De asemenea, in cazul femeilor insarcinate, este recomandata administrarea de multivitamine.
Suplimentele cu acid folic sunt esentiale in aceasta perioada, insa doar la recomandarea
medicului.
Deficitul de vitamine poate cauza urmatoarele tipuri de manifestari:

● Deficit de vitamina A - poate duce la deteriorarea vederii nocturne si la aparitia

xeroftalmiei, o tulburare a ochilor care poate avea ca rezultat uscarea corneei;
● Deficit de vitamina B1 - poate duce la aparitia unor manifestari neurologice, printre care
si sindromul Wernicke-Korsakoff, tulburari de memorie, insuficienta cardiaca si scadere
in greutate;
● Deficit de vitamina B2 - poate duce la aparitia senzatiei de arsura la nivelul limbii, gurii
si ochilor, cheilite angulare si eruptii la nivelul pielii;
● Deficit de vitamina B3 - poate duce la aparitia pelagrei, care se manifesta prin simptome
precum diaree, dermatite si stari de anxietate sau depresie;
● Deficit de vitamina B5 - poate duce la aparitia paresteziei, a starilor de irascibilitate, la
insomnii si cefalee;
● Deficit de vitamina B6 - poate duce la aparitia anemiei si a neuropatiei periferice, o
tulburare a sistemului nervos, dar si la aparitia cheilitelor si a starilor de irascibilitate;
● Deficit de vitamina B7 - poate duce la aparitia dermatitelor sau enteritelor, o inflamatie la
nivelul intestinelor;
● Deficit de vitamina B9 - daca apare in timpul sarcinii, poate cauza malformatii ale
fatului;
● Deficit de vitamina B12 - poate duce la aparitia anemiei megaloblastice, o tulburare care
face ca maduva osoasa sa produca celule rosii anormale;
● Deficit de vitamina C - poate duce la aparitia starilor de oboseala, a durerilor articulare,
gingivitelor sau eruptiilor cutanate;
● Deficit de vitamina D - poate duce la aparitia osteomalaciei si osteoporozei (scaderea
densitatii osoase), rahitism in cazul copiilor;
● Deficit de vitamina E - nu este foarte comun, insa poate duce la aparitia anemiei
hemolitice in cazul nou-nascutilor (celulele din sange sunt distruse si eliminate
prematur);
 ● Deficit de vitamina K - poate duce la malabsorbtia de lipide si la aparitia diatezei
hemoragice, care creste riscul de hemoragii.

DOZA ZILNICA RECOMANDATA DE VITAMINE

Vitaminele sunt necesare in cantitati diferite, in functie de varsta si sex22:

Tipuri de vitamine
| Doza zilnica recomandata
Vitamina A

● Barbati - 900 mcg (3.000 IU)

● Femei - 700 mcg (2.333 IU)

Vitamina B1

● Barbati - 1.2 mg
● Femei - 1.1 mg

Vitamina B2

● Barbati - 1.3 mg
● Femei - 1.1 mg

Vitamina B3

● Barbati - 16 mg
● Femei - 14 mg

Vitamina B5

● Barbati - 5 mg
● Femei - 5 mg

Vitamina B6
 ● Barbati (31-50 de ani) - 1.3 mg
● Barbati (peste 51 de ani) - 1.7 mg
● Femei (31-50 de ani) - 1.3 mg
● Femei (peste 51 de ani) - 1.5 mg

Vitamina B7

● Barbati - 30 mcg
● Femei - 30 mcg

Vitamina B9

● Barbati - 400 mcg

● Femei - 400 mcg

Vitamina B12

● Barbati - 2.4 mcg

● Femei - 2.5 mcg

Vitamina C (*)

● Barbati (peste 19 ani) - 90 mg

● Barbati (14-18 ani) - 75 mg
● Femei (peste 19 ani) - 75 mg
● Femei (15-18 ani)- 65 mg
● Femei insarcinate - 85 mg
● Femei care alapteaza - 120 mg
● Bebelusi (0-6 luni) - 40 mg
● Bebelusi (7-12 luni) - 50 mg
● Copii (1-3 ani) - 15 mg
● Copii (4-8 ani) - 25 mg
● Copii (9-13 ani) - 45 mg
Vitamina D

● Barbati si femei (31-70 de ani) - 15 mcg (600 IU)

● Barbati si femei (peste 71 de ani) - 20 mcg (800 IU)

Vitamina E

● Barbati - 15 mg
● Femei - 15 mg

Vitamina K

● Barbati - 120 mcg

● Femei - 90 mcg

Persoanele fumatoare ar trebui sa mareasca doza zilnica de vitamina C cu inca 25 mg, dar fara sa
depaseasca 2000 de mg pe zi.

PRINCIPALELE SURSE DE VITAMINE

Dozele necesare de vitamine le putem lua din alimentatie, dar si din administrarea de suplimente.
In cazul alimentatiei, principalele surse de vitamine sunt urmatoarele:

● Vitamina A - ficat, ulei de ficat de cod, morcovi, broccoli, cartofi dulci, spanac, dovleac,
varza kale, oua, lapte, caise, unt, branza cheddar, mango;
● Vitamina B1 - drojdie, seminte de floarea-soarelui, orez brun, secara integrala,
sparanghel, varza kale, cartofi, portocale, ficat, oua, lapte din soia, cereale integrale;
● Vitamina B2 - sparanghel, banane, curmale, lapte, iaurt, carne, oua, peste, fasole verde,
branza, legume verzi;
● Vitamina B3 - ficat, inima, rinichi, carne de pui si vita, ton, somon, oua, lapte, avocado,
curmale, verdeturi, morcovi, cartofi dulci, broccoli, sparanghel, nuci, cereale integrale,
ciuperci, rosii, unt de arahide;
● Vitamina B5 - carne, cereale integrale, broccoli, avocado, icre, albusuri, ciuperci, rosii;
 ● Vitamina B6 - carne, banane, cereale integrale, nuci, peste, branza tofu, soia, pepene
rosu;
● Vitamina B7 - albusuri, ficat, cereale integrale, peste, soia;
● Vitamina B9 - legume verzi, ficat, cereale fortifiate, seminte de floarea-soarelui,
sparanghel, spanac, broccoli, naut, suc de portocale, suc de rosii;
● Vitamina B12 - peste, fructe de mare, carne, oua, lapte si produse lactate, produse pe baza
de soia, unele cereale fortifiate;
● Vitamina C - citrice, kiwi, varza kale, spanac, broccoli, sparanghel, mazare, varza rosie,
ardei rosu, verde si iute, capsune, varza de Bruxelles, pepene, papaya, ananas, fructe de
padure, suc de rosii, cartofi dulci;
● Vitamina D - este produsa prin expunerea la soare, dar poate fi regasita si in pestele gras
precum somonul, ficat de vita, ciuperci, albusuri;
● Vitamina E - kiwi, migdale, avocado, oua, lapte, nuci, verdeturi, germeni de grau, cereale
integrale;
● Vitamina K - varza, broccoli, spanac, varza kale, sparanghel, avocado, kiwi, patrunjel,
ficat.

E important de mentionat ca majoritatea fructelor si legumelor isi pierd din cantitatea de

vitamine daca sunt fierte in apa sau preparate la abur. De asemenea, laptele congelat isi pierde
aproximativ jumatate din cantitatea de vitamina B6.

COMBINAȚII DE VITAMINE
Magneziu și zinc
Atunci când sunt luate în combinație, magneziul și zincul au beneficii reciproce.
Magneziul ajută organismul să-și regleze nivelul de zinc, în timp ce zincul asigură absorbția
eficientă a magneziului de către organism.

Un studiu efectuat la pacienții cu Diabet zaharat de tip 2 și boala coronariană a urmarit

efectele combinației de suplimente de magneziu și zinc asupra biomarkerilor de inflamație, a
profilului metabolic și a stresului oxidativ, dar și a unor parametri de sănătate mintală. Aportul
de 12 săptămâni de magneziu plus zinc a avut efecte benefice asupra nivelului de glucoza
plasmatica a jeun, HDL-colesterol, proteina C-reactiva, insulină, nitriți totali, nivelurile de
capacitate antioxidantă totală și scorurile Indicelui Beck de Depresie si Inventarul de anxietate
Beck. Acest lucru sugerează că suplimentarea cu magneziu și zinc poate fi benefică pentru
pacienții cu Diabet zaharat de tip 2 și boala coronariană. Sunt necesare studii suplimentare pe
mai mulți pacienți și cu o durată mai lungă pentru a determina siguranța co-suplimentării cu
magneziu și zinc.

Rezultatele au arătat, de asemenea, că suplimentarea cu zinc și magneziu la femeile care

suferă de sindromul ovarului polichistic a îmbunătățit nivelul de proteina C reactivă de înaltă
sensibilitate (hs-CRP), precum și capacitatea totală de antioxidanre.

Zincul este important pentru a digera alimentele, pentru a stimula sistemul imunitar,
pentru a sintetiza proteine și pentru a menține oasele puternice și sănătoase. Cel mai mare avantaj
al combinării acestor doi nutrienți este că nu concurează unul cu celălalt pentru a fi absorbiți în
organism. De fapt, această combinație îmbunătățește recuperarea musculară, ajută la vindecarea
leziunilor pielii, accelerează metabolismul, menține echilibrul electrolitic și îmbunătățește
somnul.

Omega 3 și vitamina E

Acești doi nutrienți esențiali te pot ajuta să faci față afecțiunilor cardiace, precum și să ții
sub control nivelul colesterolului. O meta-analiză indică faptul că în ceea ce privește colesterolul
total, dar si valorile colesterolului cu densitate ridicata sau scazuta HDL, LDL, precum și
trigliceridele cosuplimentarea cu vitamina E și acizi grași omega-3 reduc semnificativ nivelurile
de VLDL- nivelurile de lipoproteine cu densitate foarte scăzută .

Acizii grași Omega 3 și vitamina E oferă diverse beneficii pentru persoanele care se
confruntă cu boala arterială coronariană. De fapt, potrivit oamenilor de știință, administrarea
concomitentă de Omega 3 și vitamina E poate scădea în mod benefic, insulina serică și rezistența
la insulină la pacienții cu boala arterială coronariană.

Benficiile vin mai ales in sfera dislipidemiei, o afectiune legată de dezechilibru

metabolic, cum ar fi diabetul zaharat de tip 2, bolile cronice de rinichi, precum și bolile
cardiovasculare.
 Acizii grași Omega 3 prezinta proprietăți benefice în prevenirea inflamației și a bolilor
cardiovasculare, iar vitamina E scade peroxidarea lipidelor, atat in vitro si in vivo prin ruperea
propagarii lantului oxidativ.

Suplimentarea concomitentă cu vitamina E și acizi grași omega-3 este o combinație bună

pentru a obține rezultate antioxidante și antiinflamatorii si poate reduce semnificativ nivelurile de
lipoproteine cu densitate foarte scăzută pentru persoanele care se confruntă cu probleme de
colesterol.

În general, nivelurile de stres pot fi, de asemenea, scăzute folosind aceste suplimente,
deoarece Omega 3 îmbunătățește functionarea sistemului cerebrovascular, cu o aprenta
semnificativa si asupra abilitatilor cognitive si starii de dispozitie.
 7. Enzime digestive. Hormoni estrogeni. Prezentare în farmacii.
Tratamente de substiuție.

Enzimele sunt substante complexe, biocatalizatori care, in prezenta unor activatori, regleaza
toate procesele biochimice din organism. Acestea rup legaturile chimice din alimente si transforma
nutrientii complecsi in compusi simpli, usor de absorbit in organism. Enzimele au calitatea de a
creste viteza reactiilor chimice fara ca ele sa fie alterate in urma procesului indus si fara a
compromite echilibrul chimic, in cadrul reactiilor produse.

Pana in anii '80, a existat convingerea ca enzimele pot fi doar de natura proteica, insa, au fost
descoperite ribozimele, molecule de acid ribonucleic, care au functie de catalizator al unor procese
biochimice. De asemenea, a fost dezvoltata, in perioada moderna, o tehnologie care a permis
productia de anticorpi cu rol catalizator, numiti abzime. In cele ce urmeaza, ne vom referi la enzime
ca substante proteice.

Termenul specific de enzima a fost introdus, pentru prima data, in biochimie in anul 1878,
de catre fiziologul german Wilhelm Kühne, laureat al premiului Nobel. Cuvantul “enzima” provine
din enzymos, care, in limba greaca, inseamna fermentatie, dospire, primele observatii stiintifice
efectuate de Louis Pasteur fiind legate de fermentarea zaharului si transformarea lui in alcool, in
prezenta drojdiei.

Enzimele digestive sunt un tip de enzime care se gasesc in tractul digestiv si au rol in
procesul de digestie, facilitand absorbtia nutrientilor in organism si la nivelul celular pentru a
mentine vii celulele. Pancreasul si intestinul subtire sunt principalii producatori de enzime digestive
si nu stomacul, asa cum am fi tentati sa credem.

Enzimele digestive pot fi gasite de-a lungul tractului digestiv:

● in saliva, fiind produse de glandele salivare,

● in stomac,
● in sucul pancreatic,
● in secretiile intestinului gros si subtire.
În general, enzimele digestive pot fi clasificate, din mai multe puncte de vedere, astfel:

● In functie de organul in care actioneaza:

amilaza salivara – cavitatea bucala, enzime pancreatice - pancreas, enzime gastrice – stomac,
actioneaza in PH acid, enzime intestinale- actioneaza in PH bazic;

● In functie de nutrientii descompusi:

proteolitice, lipolitice, amilolitice, nucleolitice;

● In functie de provenienta:

enzime produse de organism, enzime din alimente.

 Hormonii

HORMONII ESTROGENI :

Hormonii estrogeni, numiţi si hormoni foliculari, sunt hormoni sexuali feminini ,-se
sintetizează în cea mai mare parte în ovare ( în foliculii ovarieni si corpul galben) si într- o
cantitate mai mică în glandele suprarenale. În timpul sarcinii, se sintetizează si de către placentă,
-acesti hormoni se sintetizează si la bărbaţi în cantităţi mici la nivelul testiculului; de asemenea o
anumită cantitate de testosteron (hormon sexual masculin) se transformă sub acţiunea unei
enzime în estrogen,- d.p.d.v.chimic, hormonii estrogeni sunt hormoni steroizi care au ca si
precursor colesterolul.

Clasificarea hormonilor estrogeni si acţiunea lor:

a.) Naturali: Estradiol, Estrona, Estriol

Dintre acesti hormoni naturali doar Estriolul poate fi folosit în tratament, pe cale orală. Ceilalţi
doi hormoni administraţi pe cale orală nu au nici un efectiar dacă sunt administraţi pe cale

injectabilă se metabolizează foarte repede, efectul lor fiind ineficient. Din acest motiv, sunt
folosiţi estrogeni sintetici (fie prin esterificare a hormonului natural, fie prin substituirea lor cu
derivaţi care vor fi metabolizaţi mai încet în organism).

Sinteza hormonilor naturali :

- în organism colesterolul este „cărămida” de construcţie a

hormonilor sexuali masculini si feminini,- lanţul de sinteză al acestor hormoni este următorul:

Colestrol, Pregnenolon, Progesteron,17 alfa –Hidroxiprogesteron, 4-1Androsten-3, 17 dion,

Testosteron, 19 Hidroxitestosteron,Estradiol.

Prin oxidarea grupei OH în poziţia 17 se transformă în Estronă - în sânge hormonii

estrogeni sunt legaţi de o proteină si transportaţi către diferite organe ( sâni si uter ) unde ei sunt
direcţionaţi către nucleul celulelor din organul respectiv si astfel influenţează activitatea
celulară,- spre deosebire de alţi hormoni ( ex. Adrenalina), acesti hormoni sexuali (steroizi), nu
pot să –si exercite acţiunea decât dacă pătrund în interiorul celulei ţintă unde se leagă de un
receptor (proteina sus menţionată) si pătrunde

astfel în nucleu unde va sintetiza proteine - acţiunea hormonilor începe doar după câteva ore
după ce a pătruns în celulă, prin intermediul acestor proteine sintetizate.

Estrogenul natural, după administrare se metabolizează rapid de către ficat si este

inactivat, motiv pentru care nu este eficient în tratament dar nici ca si contraceptiv.

Acţiunea hormonilor estrogeni naturali:

- maturarea ovulului, fiind apt pentru fecundare,

-vascularizarea bună a mucoasei uterine, dezvoltarea vaginului, uterului, ovarului si a a

trompelor uterine,

- dezvoltarea caracterelor sexuale feminine ( cresterea sânilor, pilozitatea axilară si

pubiană, a organelor sexuale externe),

-dezvoltarea colului uterin, secreţia lui ( mucusul cervical) devine fluidă si favorizează înaintarea
spermatozoizilor spre uter

- „informează” hipofiza când ovulul este matur si astfel

Declansează în mod indirect ovulaţia,

-concentraţia hormonilor estrogeni se modifică de mai multe ori în timpul ciclului menstrual,

- ei intervin în timpul ciclului menstrual, în prima fază a acestuia, prin cresterea si dezvoltarea
mucoasei uterine ( endometrul),

-secreţia de estrogeni este stimulată de către hipofiză prin intermediul unor hormoni: FSH si LH,

-în timpul sarcinii: nivelul estrogenilor creste de 10-100 de ori ; din ziua a 8-a după concepţie

placenta va secreta hormonul hCG ( hormon gonadotrop) si o cantitate

crescută de estrogeni; din acest motiv, hipofiza nu mai poate primi „semnalul” (când scade
estrogenul) si trebuie eliminatovulul, deci nu mai are loc ovulaţia. Acesta este mecanismul indus
si de pilula contraceptivă

-după menopauză sinteza acestor hormoni cunoaste o scădere bruscă, importantă.

b.) Sintetici:

Etinilestradiol, Mestranolul- ambii hormoni sunt derivaţi din estrogenul natural, endogen

Estradiolul, -hormonul sintetic Etinilestradiol este o componentă a piluleimcontraceptive

sintetice, alături de hormonul progesteron.

Are o activitate mult mai ridicată decât hormonul natural ( Estradiol) si poate fi administrat pe
cale orală, fără să fie dezactivat,

-Mestranolul are un efect similar cu Etinilestradiolul, având în plus un grup metil în

poziţia C3. El este metabolizat în organism si transformat tot în Etinilestradiol - partea sa activă.
Se administrează tot pe cale orală.

-modificările, respectiv conjugările care se fac acestor hormoni, fac însă

foarte dificilă metabolizarea lor de către ficat

- doar un procent de 40-60% din hormon va trece în sânge si va fi folosit de către organism,
restul(40-60%) se depozitează în ficat. Fixarea intensă a etinilestradiolului în ficat este
responsabilă de efectele metabolice (efecte secundare importante )- acesti hormoni nu circulă ca
si estrogenul natural legaţi de proteine, motiv pentru care difuziunea în organism este foarte
rapidă,

-după administrare pe cale orală, estrogenii sintetici, datorită modificărilor chimice din
structuralor, au o durată si un potenţial de acţiune mult mai mare decât a celor naturali, fiind mult
mai greu metabolizaţi de către ficat, motiv pentru care cresc însă mult si efectele lor secundare,
metabolice.
 8. Rolul enzimelor în etapa digestiei. Bolile metabolismului glucidic.

Digestia reprezinta prima etapa a transformarilor. Faramitate mecanic prin masticatie si

imbibate cu saliva (bolul bucal) sunt propulsate prin esofag in stomac si intestinul subtire, unde
se continua digestia inceputa in cavitatea bucala. La nivelul intestinului are loc absorbtia
principiilor nutritive, resturile nedigerate trec in intestinul gros (colon) unde se definitiveaza

digestia si absorbtia. In final, prin rect (anus) se elimina intermitent alimentele nedigerate
(defecatia). Digestia incepe chiar in cavitatea bucala. Ea intereseaza aici numai glucidele.
Enzima denumită ptialina sau amilaza salivara, degradeaza amidonul in componenti mai simpli
(dextrina si maltoza). In stomac, bolul alimentar este framantat si imbibat cu suc gastric, prin
miscarile peristaltice ale acestuia. Sucul gastric contine două enzime importante: pepsina si
labfermentul.

Pepsina transforma proteinele in compusi mai simpli, denumite albumoze si peptone.

Pepsina devine activa numai sub influenta acidului clorhidric, secretat la nivelul mucoasei
gastrice, care transforma pepsinogenul inactiv in pepsina activa. Labfermentul (presura)
actioneaza asupra cazeinei (proteina din lapte) pe care o coaguleaza, operatie indispensabila
pentru digestia cazeinei de catre pepsina. Tot la nivelul stomacului continua digestia amidonului
sub actiunea ptialinei salivare. Prin pilor, alimentele astfel degradate trec in duoden, unde se
desavarseste digestia sub influenta celor trei sucuri digestive prezente aici: intestinal, pancreatic
si biliar. Glucidele sunt degradate sub actiunea amilazei pancreatice in compusi mai simpli
numiti dizaharide (maltoza, lactoza). Acestia sunt descompusi de catre unele enzime din sucul
intestinal (maltaza, lactaza etc.) În monozaharide (glucoza si fructoza) forma sub care pot fi
absorbiti prin mucoasa intestinala.

Proteinele sunt degradate in intestin sub actiunea tripsinei, pana la stadiul de polipeptide
si chiar aminoacizi. Tripsina este transformata din forma inactiva denumita tripsinogen, in forma
activa, de catre o enzima intestinala, enterokinaza. La nivelul intestinului se produce si
descompunerea lipidelor. In prealabil lipidele sunt emulsionate de catre sarurile biliare secretate
de ficat si depozitate in bila. Emulsionarea consta in transformarea lipidelor in particule foarte
fine cu suprafață mare, care permit enzimelor denumite lipaze, sa le descompuna in glicerina
(glicerol) si acizi grasi. Astfel: laptele, carnea, branza, ouale, painea, legumele, fructele si
grasimile sunt transformate in compusi simpli, monozaharide (glucoza si fructoza) pentru
glucide, aminoacizi pentru proteine si acizi grasi si glicerol pentru grasimi. Dupa absorbtia la
nivelul peretelui intestinal factorii nutritivi mentionati sunt transportati pe calea circulatiei

sanguine si limfatice, in laboratorul central - ficatul. De aici, dupa nevoie, sunt dirijati in diferite
sectoare ale organismului, fie pentru producerea de energie, fie pentru repararea tesuturilor, fie
depozitate ca substanțe de rezerva. Pentru a fi incorporate in tesuturi si celule si pentru
eliminarea resturilor neutilizabile rezultate din ardere, are loc procesul cunoscut sub numele de

metabolism. Acesta cuprinde doua componente: unul de sinteza (refacerea tesuturilor din
substanțe simple) numit anabolism si altul de descompunere, de degradare energetica, numit
catabolism.

Glucoza reprezinta principalul furnizor de energie pentru organism. In sange se gaseste

intr-o concentratie constanta (70- 110mg%). Aceasta se numeste glicemie. Variatiile mari sunt

periculoase, de aceea actioneaza un sistem de reglare foarte eficace pe doua cai:

Autoreglare fizico-chimică. Glicogenul din ficat nu este o masa amorfa. Pentru a fi

consumata la periferie glucoza trebuie sa fie in prealabil fixata sub forma de glicogen. Deci
glucoza utilizata de organism reprezinta fractiunea desprinsa din molecula de glicogen. Iata cum
glicogenul este in permanenta sintetizat si utilizat, ritmul fiind dictat de intensitatea arderilor din

organism. Acestfenomen este valabil numai pentru glicogenul hepatic nu si pentru cel depozitat
in muschi. Sintetic glicogenul ia nastere din patru surse: glucoza alimentara, produsii
metabolismului glucidic, proteine si lipide. In ce priveste autoreglarea, daca apare un supliment
digestiv de glucoza, se va produce o sinteza crescuta de glicogen care va absorbi acest supliment.
Invers, o utilizare crescuta a glucozei, va fi compensata prin accelerarea depolimerizarii
glicogenului. Astfel se mentine glicemia in limitele fiziologice.

- Reglarea hormonala a glicemiei. Aici intervin numerosi hormoni. Dintre acestia

numai insulina are efect hipoglicemiant, ceilalti fiind hiperglicemianti (hormonul somatotrop
hipofizar, A.C.T.H, hormonii glucocorticosteroizi, tiroidieni si catecolaminele presoare
(adrenalina si noradrenalina). Schematic insulina este secretata de celulele beta din insulele
Langerhans din pancreas. Stimulul de secretie este hiperglicemia. Este transportata de sange,
fixata de unele globuline si este inactivata la nivelul ficatului. Actioneaza accelerand transportul
glucozei prin membranele celulare si activeaza unele procese metabolice (sinteza de glicogen, de
proteine, de lipide etc).

In concluzie cand glucozasanguina tinde sa creasca, surplusul este transformat in

glicogen. Procesul se numeste glicogenogeneza. In lipsa insulinei, glucoza nu se mai transforma
in glicogen, creste nivelul in sange (hiperglicemie) iar excesul este eliminate prin urina
(glicozurie) aparand astfel boala denumita diabet zaharat. Cand glicemia tinde sa scada,
glicogenul este descompus si echilibrul glicemiei restabilit. Arderea glucozei la nivelul celulelor,
cu eliberare de energie, se face atat in prezenta oxigenului (aerobioza) cat si in absenta acestuia
(anaerobioza). In caz de aerobioza, actioneaza reactii complexe, diferite enzime, iar ciclul de
desfasurareeste cunoscut sub numele de ciclul Krebs.

La nivelul acestui ciclu se intalnesc nu numai compusi din descompunerea glucidelor, dar si cei
rezultati din degradarea proteinelor si a lipidelor. Aici are loc interconversiunea dintre
metabolisme. Acesta este un mecanism biochimic adaptativ, prin care un principiu alimentar
poate sa se transforme in altul, pe calea unor reactii reversibile, cu produsi intermediari comuni.

Rolul enzimelor in organism este determinant in:

 ● reglarea proceselor digestive pe toata lungimea tractului digestiv,
● reglarea metabolismului,
● replicarea ADN-ului,
● sprijinirea eliminarii toxinelor din organism.

Diabetul este una dintre cele mai frecvent intalnite tulburari metabolice este diabetul.
Diabetul este o afectiune care apare atunci cand organismul nu poate utiliza glucoza in mod
corespunzator. Astfel, apare nivelul ridicat de zahar in sange. Exista doua tipuri de diabet zaharat: de
tip 1 si de tip 2. În cazul diabetului zaharat de tip 1, pancreasul produce prea putina insulina sau
deloc. In acest caz, persoana afectata are nevoie de injectii de insulina in fiecare zi. Diabetul zaharat
de tip 1 provoaca o serie de manfiestari precum oboseala, senzatia constanta de foame, pierderea in
greutate si tulburari de vedere. Daca este lasat netratat, diabetul zaharat poate cauza coma diabetica.

Diabetul zaharat de tip 2 este cea mai des intalnita forma de diabet si afecteaza mai multe
milioane de oameni in intreaga lume. In cazul diabetului zaharat de tip 2, pancreasul produce
insulina, dar organismul construieste o rezistenta anormala la propria insulina. Astfel, bolnavul
trebuie sa suplimenteze cantitatea zilnica de insulina.

9. Tulburări ale metabolismului proteic și lipidic. Căi comune de

metabolizare a elementelor. Calcul metabolism bazal, greutatea ideală, indici
de masă corporală, numărul de calorii arse

Sursa principala de lipide (grasimi) este reprezentata de alimente. Atunci cand aportul zilnic de
lipide depaseste capacitatea corpului de a le descompune (aportul caloric ingerat depaseste
numarul de calorii utilizate), grasimile vor fi depuse in celule din intreg organismul, favorizand
depunerea de tesut adipos si cresterea in greutate.
Exista urmatoarele tipuri de grasimi:
• Colesterol total - Colesterolul, pentru a ajunge prin sange la nivelul organelor tinta, este
transportat de anumite proteine. In functie de densitatea acestor proteine, se imparte in:
• LDL- considerat ca fiind “colesterolul rau”-lipoproteine cu densitate joasa
• HDL sau colesterolul bun- lipoproteine cu densitate inalta

Cele mai bune surse de proteine sunt cele care pot influența pozitiv echilibrul proteic la
consum și care stimulează creșterea musculară, împreună cu pierderea de grăsime pe termen
lung. De asemenea, se ia în considerare capacitatea proteinelor de a stimula funcția imunitară și
de a contribui la un mediu antioxidant.

● Proteinele din lapte (cazeina și zerul) îmbunătățesc refacerea musculară după efort, dar

sunt excelente și la reumplerea rezervelor de glicogen și la îmbunătățirea echilibrului
proteic. De asemenea, cresc rezistența scheletică și neuromusculară, având un conținut
ridicat de leucină, esențială pentru sinteza proteinelor.

● Ouăle sunt considerate sursa ideală de proteine, având un profil excelent de aminoacizi și

un nivel ridicat de leucină. Se digeră ușor și cresc în mod semnificativ sinteza proteinelor
în țesutul muscular, fiind un aliment preferat de atleți și de cei care practică fitness-ul.

Proteinele din carne reprezintă o sursă importantă de aminoacizi esențiali, în special carnea de

vacă, ce are o valoare biologică ridicată. Proteinele din carne au o concentrație mare de leucină,
conținând de asemenea micronutrienți și minerale (fier, B12 și acid folic). Acestea ajută la
creșterea masei musculare și la diminuarea masei adipoase. Sunt bogate în carnitină, care ajută la
diminuarea leziunilor musculare cauzate de exercițiile Trigliceride
Diabetul
Este una dintre cele mai intalnite tulburari metabolice. El reprezinta o afectiune care indica un
nivel ridicat al zaharului in sange si apare cand pancreasul nu mai secreta deloc insulina sau
produce o cantitate prea mica pentru a putea transforma glucoza din sange in energie. Conform
specilaistilor, diabetul a devenit o boala din ce in mai raspandita, cauzata in special de
alimentatia inadecvata, foarte bogata in sare si zahar. Greutatea peste medie, asociata cu un stil
de viata nesanatos, reprezinta principalul factor de risc pentru instalarea diabetului.
Zaharina reprezinta o alternativa de inlocuire a zaharului pentru persoanele care sufera de
diabet, dar si pentru cei care vor sa slabeasca. Aceasta se absoarbe rapid in tractul digestiv si se
elimina, nemodificata, aproape in totalitate prin urina in decurs de cateva ore.
Exista mai multe tipuri de diabet zaharat, dar cele mai cunoscute sunt: diabetul zaharat tip 1 si
diabetul zaharat tip 2.

Diabetul de tip 1 sau diabetul insulino-dependent apare la varste fragede si are ca principala
cauza atacul anticorpilor din organism asupra pancreasului. In acest caz, Hofigal poate fi utilizat
si ca adjuvant in diabetul zaharat de tip I (insulino-dependent), insa fara intreruperea
insulinoterapiei. Produsul aduce o echilibrare a simptomelor diabetului de tip 1 si 2, datorita
extractelor din plante pe care le contine.
Diabetul de tip 2 sau diabetul non-insulino-dependent este cel mai intalnit tip cu o frecventa de
aproape 100% in cazul persoanelor diagnosticate. Cauza cea mai intalnita pentru declansarea
acestui tip de diabet o constituie obezitatea. De exemplu, tratamentul cu Suliqua este indicat la
adulti, in asociere cu metformina pentru a imbunatati controlul glicemic. 

Obezitatea
Este cea mai frecventa boala metabolica si este asociata adesea cu boli cronice severe cum ar fi
bolile cardiovasculare si diabetul zaharat. Cauzele principale ale obezitatii sunt:
supraalimentarea, sedentarismul, anxietatea, stresul si de foarte multe ori, toate acestea asociate.
Cunoscand o frecventa sporita mai ales in ultimii ani, specialistii Catena avertizeaza si trag
semnale de alarma anuntand ca ea poate avea urmari extrem de periculoase pentru sanatate.
Pentru a fi mai clari, se poate spune despre o persoana ca este obeza din momentul in care
greutatea normala este depasita cu un procent de 20%. In cazuri foarte grave acest procent poate
fi depasit si ajunge sa fie cuprins intre 50 si chiar 100%.
Este foarte important de retinut ca metabolismul este accelerat si sustinut de miscarea fizica.
Specialistii nostri recomanda utilizarea Naturalis ApetitSlim care ajuta la mentinerea greutatii
normale corporale, sustine metabolismul, accelereaza arderea grasimilor si elimina toxinele.
Compusii sai ajuta la imbunatirea metabolismului energetic si la si la mentinerea concentratiilor
normale ale glucozei in sange.

Hipertiroidismul

Hipertiroidismul se declanseaza cand hormonul tiroidian detine control asupra metabolismul si

influenteaza rata batailor cardiace, digestia, tonusul muscular, rezistenta oaselor si mai ales
nivelul colesterolului in sange.
Daca glanda tiroida produce hormon tiroidian in exces, atunci persoana suspecta va prezenta
semne de hipertiroidism (transpiratii abundente, piele umeda, par fin care cade usor, scadere in
greutate chiar daca alimentatia este corecta si echilibrata. Majoritatea cazurilor de hipertiroidism
sunt date de o boala autoimuna, numita boala Basedow-Graves.

Hipotiroidismul

Hipotiroidismul apare atunci cand apare cand glanda tiroida nu produce suficienti hormoni ai
caror functie, este si aceea de a controla maniera in care organismul consuma energia. El este
caracterizat de crestere excesiva in greutatea si ritm cardiac lent. De retinut este faptul ca
hipotiroidismul infantil netratat poate duce la afectiuni la nivelul creierului, ce pot implica un
retard psihic si un retard al dezvoltarii, la adolescenti se manifesta vizibil in sensul in care ei
arata mult mai tineri decat varsta corespunzatoare, iar femeile pot dezvolta boala chiar si
insarcinate.
L-Tyrosine este un aminoacid neesential sintetizat care reduce starile produse de activitatea
scazuta a tiroidei, imbunatateste functionarea glandei tiroide precum si a functiile glandelor
suprarenale.
Guta

Este o boala cel mai des intalnita in cadrul populatiei de gen masculin si este cauzata de acidul
uric metabolic format in organism. Cand nivelul acidului uric are valori foarte mari, acesta poate
forma cristale care se depun apoi la nivelul articulatiior.
Din pacate, boala, are factori de risc comuni cu alte afectiuni precum: obezitatea, hipertensiunea
arteriala. Acesti factori sunt de asemenea factori de risc pentru anumite afectiuni, ca diabetul
zaharat, bolile renale sau afectiuni ale arterelor.
Consumul de ceai codite de cirese ajuta la mentinerea unui flux urinar normal si in plus el are
efect antiinflamator, diuretic si astringent.

Tulburari ale metabolismului proteinelor

Proteinele constituie un grup de substante organice, care indeplinesc roluri multiple incadrul
organismului animal:
•rol plastic, intrand in constitutia tesuturilor organismului
•rol de transportator plasmatic al unor hormoni, lipide (lipoproteine), vitamine etc.
•rol de biocatalizator (enzime)
•rol in apararea specifica (imunoglobuline) si nespecifica (complementul)
•rol in mentinerea echilibrului acido-bazic (prin gruparile amino si carboxil)
•rol hidropexic, de retinere a apei (genereaza presiunea oncotica)
•rol detoxifiant (conjugarea cu aminoacizi a toxicului, la nivel hepatic)
•rol energetic, prin utilizarea aminoacizilor: in sens energogenic si in sens neoglucogenicsau
lipogenic

Tulburari in metabolismul lipidelor

Lipidele constituie un grup de substanțe organice, care îndeplinesc roluri multiple în cadrul
organismului animal:
-rol plastic, întrând în constituția membranelor celulare;
-rol energetic, prin utilizarea energogenică a acizilor grași;
-rol de protecție mecanică a unor organe (rinichii);
-rol de protecție termică a organismului (maniamentele subcutanate – depozite de grasime);
-rol de sursă de apă metabolică, utilizabilă în condiții de deshidratare și inaniție hidrică;
-rol de materii prime utilizate în scopul biosintezei unor substanțe liposolubile biologic active
(hormoni steroizi).
Organismul își procură acizii grași, glicerolul și colesterolul, indispensabili biosintezei
lipidelor proprii din două surse:
-hrana, care furnizează:
-trigliceride, digerate succesiv sub influența lipazei gastrice și a celei pancreatice, în glicerol și
acizi grași;
-fosfolipide, digerate sub influența fosfolipazelor pancreatică și intestinală în glicerol, acizi grași,
colină și radicali fosfat;
-colesterol esterificat, digerate sub influența colesterolesterazei pancreatice în colesterol și acizi
grași.
-biosinteaza, la nivel hepatic a trigliceridelor, folosind ca materie primă glucide și proteine.
Digestia, absorbția și metabolismul lipidelor se derulează prin implicarea următorilor
factori:
-enzimatici, precum: lipazele gastrică și pancreatică, fosfolipazele pancreatică și intestinală și
colesterolesteraza pancreatică, implicate în procesele de digestie a lipidelor din rație;
-secreția biliară, răspunzătoare (prin sărurile biliare) de emulsionarea lipidelor din rația
alimentară și:
-facilitarea digestiei acestora;
-facilitarea absorbției acestora;
-hormonali, implicați în reglarea nivelului metabolismului proteinelor, precum:
-insulina, care amplifică anabolismul lipidelor;
-catecolaminele, STH, hormonii tiroidirni iodați (tiroxina), hormonii sexuali, glucagonul și
hormonii glucocorticoizi amplifică catabolismul ;
-prezența în rație a factorilor lipotropi (colina, inozitolul, acidul folic, vitaminele B6 și B12,
metionina, proteinele ), care se opun depunerii lipidelor în diverse țesuturi (ficat);
-prezența în rație a factorilor antilipotropi (biotina, vitaminele B1, B2, PP și cistina), care se
opun depunerii lipidelor în diverse tesuturi țesuturi (ficat);
-nervoși, reprezentați de hipotalamus, care se implică:
-în calitate sa de centru de reglare a ingestiei de hrană;
-în calitatea sa de releu neuroendocrin, în sinteza unor hormoni implicați direct (STH ) sau
indirect (TSH , ACTH , FSH ), în metabolismul lipidelor;
-genetici, care pot predispune organismul, la dezechilibre metabolice, manifestate fie prin
prevalența anabolismului (tendința de ingrășare), fie prin cea a catabolismului lipidic (tendința de
menținere la un nivel scăzut a depozitelor lipidice corporale), fie prin cea a catabolismului lipidic
(tendința de menținere la un nivel scăzut a depozitelor lipidice corporale).
În consecință, orice disfuncție în derularea acțiunilor specifice factorilor enumerați mai sus, are
darul de a induce tulburări ale metabolismului lipidelor.

Calcul metabolism bazal

Formula Harris-Benedict - este bazata pe varsta (V), greutate (G),

inaltime (I)

• pentru femei (kcal): 655 + (9,56 x G) + (1,85 x I) - (4,68 x V)

• pentru barbati (kcal): 655 + (13,75 x G) + (5 x I) - (6,78 x V)

Formula Mifflin-St.Jeor - pentru adulti cu varsta cuprinsa

intre 19-78 ani
• pentru femei: (10 x G) + (6,25 x I) - (5 x V) - 161
• pentru barbati: (10 x G) + (6,25 x I) - (5 x V) + 5

Calculul greutatea ideala

Greutatea ideala(kg) = (inaltimea - 100) + varsta / 10 x 0,9

Calcul indice de masa corporala

IMC[kg/m2] = m / h² * [kg] / [m²]

Calcul numar de calorii arse

Formula : Greutate corporala x 33

10. Exemple de PH-metre, spectrofotometre, cromatografe si electroforeze

utilizate in laboratoare medicale si de revolutie (colaje de imagini, mod de
lucru, curbe de etalonare).

pH-metru de laborator - model SevenCompact S210

Versatil și universal
Inceperea unei masuratori sau a unei calibrari necesita
apasarea unei singure taste.
Setari de meniu intuitive, cu propoziții complete în 12 limbi
Afisaj color de 4.3”
Sporiți productivitatea instrumentului dvs.prin conectarea unor periferice, precum: imprimanta,
PC, stick USB, cititor de cod de bare
Date tehnice:
SevenCompact pH -S210
Parametru pH; ORP
Domeniu masurare
-2 – 20
pH
0.001; 0.01;
Rezolutie pH
0.1

Ph-metru de laborator - seria FiveEasy - F20

Afisaj larg, bine structurat, butoane de accesare intuitive si
meniu simplu ce garanteaza ca masurarile se pot realiza rapid.
Datorita designului sau compact si suportului pentru electrod ce
poate fi usor indepartat si pastrat pe partea laterala a
echipamentului, echipamentul ocupa un spatiu mic pe masa de
lucru.
FiveEasy permite exportul datelor direct catre o imprimanta sau
catre un PC, pentru procesare ulterioara a acestora, folosind porturile RS232 sau USB.
 
FiveEasy F20
Parame pH;
tri mV
Caracteristici tehnice:

Ph-metru de laborator - seria FiveEasy Plus - FP20

Afisaj larg, bine structurat, butoane de accesare intuitive si meniu
simplu ce garanteaza ca masurarile se pot realiza rapid.
Datorita designului sau compact si suportului pentru electrod ce poate fi usor indepartat si pastrat
pe partea laterala a echipamentului, echipamentul ocupa un spatiu mic pe masa de lucru.
FiveEasy permite exportul datelor direct catre o imprimanta sau catre un PC, pentru procesare
ulterioara a acestora, folosind porturile RS232 sau USB.
 
Caracteristici tehnice:
FiveEasy Plus
pH;
Parametri
ORP
Domeniu masurare
pH

pH/conducto-metru de laborator - model SevenCompact Duo S213

Ph/conductometru de laborator, cu doua canale
Ineperea unei masuratori sau a unei calibrari necesita apasarea unei
singure taste.
Setari de meniu intuitive, cu propoziții complete în 12 limbi
Ecranul color de 4,3”cu cifre mari și pictograme bine aranjate face ca
datele relevante să poată fi identificate dintr-o privire.
 
Date tehnice:
pH; Conductivitate;
Parametru
ORP
Domeniul masurare
-2 – 20
pH
Rezolutie pH 0.001; 0.01; 0.1
Acuratete pH (±) 0.002
pH/mV-metru de laborator - model SevenExcellence S400
Flexibil si precis
Suporta masuratori de pH, ORP si ISFET.
Inceperea unei analize, modificarea setarilor și accesarea rezultatelor se realizeaza cu ușurința
datorita ecranului tactil inteligent
Expansiune modulara in orice moment
Meniu operare intuitiv in 10 limbi
Afisaj color larg, bine structurat
Puncte de calibrare: max.5
Punct isopotential: pH 7.00
 
Date tehnice:
SevenExcellence S400
pH;
Parametru
ORP
Domeniu masurare
-2 – 20
pH
Rezolutie pH

11. Analize medicale si valori normale. Analiza grupelor de sange.

Sistemul OAB. Sistemul RH

Analizele medicale au valori ce se incadreaza in anumite limite normale. Cresterea acestor valori
sau scaderea lor sub limitele normalului sunt considerate anormale sau patologice. Sunt frecvent
intalnite situatiile, exceptand boala in sine, care pot
modifica valorile normale ale analizelor. Cunoasterea acestor cauze in scopul eliminarii lor sunt
de ajutor atat pacientului cat si medicului care executa sau interpreteaza analizele. Valorile
normale ale analizelor trebuie interpretate si in raport de conditiile locale, de obiceiurile
alimentare, de factori climatici si geografici si chiar in raport cu factorii genetici. Este foarte
important de subliniat ca in majoritatea cazurilor analizele medicale singure nu pot servi la
stabilirea unui diagnostic.
Acestea sunt doar un instrument ajutator la indemana medicului care corelat cu alte investigatii
conduce la stabilirea diagnosticului. In tabelele urmatoare sunt redate valorile normale,cantitative
ale analizelor medicale exprimate in moli/l sau
subunitatile acestora: milimoli/l (a mia parte dintr-un mol/l) sau micromoli/l (a miliona parte
dintr-un mol/l). Acestea arata si care este cantitatea de substanta analizata la un ml, la 100 ml sau
la un l de produs lichid analizat. De la un laborator la altul, in functie de metoda folosita la
determinare, aceste valori normale pot varia usor.
Valori in sange:
Sistemul OAB

Acesta cuprinde patru grupe sanguine. Cu exceptia grupei 0(1), globulele rosii contin o
substanta cu rol antigen numita aglutinogen. Pe de alta parte, serul oamenilor, cu exceptia grupei
AB(IV), contine alta substanta cu rol de anticorpi (aglutinina).
Exista doua aglutinine: anti-A si anti-B. Venirea in contact a antigenelor A si B cu aglutininele
respective (anti-A si anti-B) produce aglutinarea (alipirea una de alta) globulelor rosii.
Este deci foarte important ca atunci cand se fac transfuzii de sange sa nu se intalneasca
antigenul A cu anticorpii anti-A si antigenul B cu anticorpii anti-B. Sangele persoanelor din
grupa sanguina 0(I) neavand antigene (aglutinogene) i s-a spus si sange de grupa zero (0). De
aceea, aceste persoane au fost numite "donatori universali" de sange, pentru ca sangele lor poate
fi donat la subiectii care poseda alte grupe sanguine, fara teama de a se produce accidente de
transfuzie. Iar persoanele care apartin grupei de sange AB (IV), neposedand in serul lor anticorpi
(aglutinine) care sa se uneasca cu aglutinogenele, pot primi sange de la subiectii cu alte grupe de
sange, de aceea au fost numiti "primitori universali" de sange
Stabilirea grupelor sanguine este necesara pentru a se putea sti in cazuri de boli si
accidente grave ce tip de sange este necesar pentru transfuzie. Transfuzia sanguina facuta cu
sange nepotrivit poate produce accidente grave. Grupa sanguina cea mai intalnita la noi in tara
este A II urmata in ordine descrescatoare de 0 I, B III si AB IV.

Grupele umane sanguine in sistemul OAB

Deoarece grupele de sange se mostenesc de la parinti si nu se schimba in timpul vietii, in unele

cazuri se poate stabili paternitatea unui copil. Dar pentru aceasta este necesara si analiza altor
grupe sanguine, lucru foarte dificil care se face numai in laboratoare specializate in filiatie.
Desi s-au facut unele speculatii, stiinta nu a dovedit ca ar exista anumite calitati sau defecte
ale oamenilor in legatura cu apartenenta lor la o grupa sau alta de sange.
Sistemul Rh Prescurtarea Rh provine de la o specie de maimute (Rhesus) la care s-a descris
prima data factorul Rh. Pe baza sistemului Rh, globulele rosii umane au fost impartite in doua
tipuri: cele care poseda antigenul sau factorul Rh (Rh pozitive) si cele care nu poseda acest
antigen (Rh negative). Persoanele care au acest factor in sange se numesc Rh pozitive si
reprezinta circa 85% din populatie, iar restul de 15%,
care nu au acest factor, se numesc Rh negative. In mod normal nu exista anticorpi (aglutinine
anti-Rh) in serul uman care sa aglutinizeze propriile globule rosii ale
persoanelor Rh pozitive. Deoarece globulele rosii ale persoanelor Rh negative nu contin factor
Rh, sangele acestora poate fi transfuzat la persoanele Rh pozitive fara nicio teama, caci lipsind
factorul Rh, nu pot lua nastere nici anticorpii (aglutinina anti-
Rh).
Dar in cazul unei transfuzii cu sange de la o persoana Rh pozitiva, la o persoana Rh negativa,
in corpul acestei persoane se produc in mod artificial anticorpi anti-Rh care, cu ocazia unei a
doua transfuzii cu sange Rh pozitiv, produc aglutinarea globulelor rosii ale donatorului, cu
complicatii grave.
 Acelasi lucru se poate intampla si cand o femeie Rh negativa ramane insarcinata cu un barbat
Rh pozitiv, iar copilul este Rh pozitiv. Cu ocazia sarcinii, a nasterii, a avortului, sangele copilului
trece prin placenta in sangele mamei dand nastere la anticorpi anti-Rh. Iar in timpul celei de-a
doua sarcini acesti anticorpi ai mamei se combina cu globulele rosii ale fatului pe care le distruge
(hemoliza), provocandu-i icter si anemie grava. Daca si mama si tatal sunt Rh negativi nu exista
niciun pericol
pentru copil. De asemenea, daca ambii soti sunt Rh pozitivi nu se produc anticorpi anti-Rh si nu
exista niciun fel de urmari neplacute pentru copil.
O mama Rh negativa care are un sot Rh pozitiv poate da nastere unui copil Rh pozitiv in 85%
din cazuri si unui copil Rh negativ in 15% din cazuri.
Daca copilul este Rh negativ, ca si mama, nu are nici o importanta pentru nasterile urmatoare.
Dar daca copilul este Rh pozitiv (ca si tatal) atunci el poate cu ocazia primei nasteri sa- si
imunizeze mama (Rh negativa) cu anticorpi anti-Rh ca si in cazul
unei transfuzii cu sange Rh pozitiv. In acest caz, copiii Rh pozitivi nascuti ulterior vor avea de
suferit de complicatiile amintite. De aceea, toate femeile gravide Rh negative, insarcinate cu
parteneri Rh pozitivi, sunt luate in evidenta pentru observatie si tratament in vederea
preintampinarii complicatiilor ce ar putea aparea la copii.
Tot in scopul preintampinarii acestor complicatii se determina Rh-ul la fetele care urmeaza sa
faca transfuzie de sange. Daca ele sunt Rh negative trebuie sa primeasca un sange identic. Pentru
ca daca primesc sange Rh pozitiv ele vor forma anticorpi
anti-Rh, care vor actiona asupra copilului atunci cand vor fi gravide. In unele situatii, mama Rh
negativ cu copil Rh pozitiv poate avea anticorpi anti-Rh nu numai in sange ci si chiar in lapte, in
acest caz alaptarea copilului este contraindicata.

12.Explorarea secretiilor digestive. Tehnici de ionometrie.

Dozarea aciditatii gastrice (chimismul gastric) este una dintre cele maides utilizate tehnici de
investigare a secretiilor digestive in vederea alcatuiriiunor bilanturi functionale.Acidul clorhidric
este cel mai important compus care genereazacaracterul acid al sucului gastric.
Evaluarea cantitativa a secretiei de HCl serealizeaza de obicei prin metoda titrimetrica, prin care
se pot evidentia fractiunile de HCl:
- fractiunea libera (titrare la pH = 3, 5, in prezenta reactivului Topffer)
- fractiunea combinata;
- fractiunea totala (titrare la pH = 8- 10, in prezenta fenolftaleinei).
Valori normale : HCl liber = 0, 9- 1 g%0HCl combinat = 1- 2, 5 g%0
HCl total = 2, 5- 3, 5 g%0 (sau 100- 120 mEq/ l).
 Actualmente se prefera utilizarea altor parametri de secretie acida gastrica in locul celor
clasici:
a. puterea- tampon a secretiei gastrice: diferenta aciditate totala - aciditate libera.
Valori normale : < 20 mEq/ l in secretie bazala;< 10 mEq/ l in secretie stimulata.

b.debit de HCl sau debit acid orar (QH + ):

debit acid orar (ml) x aciditatea titrabila (mEq/ l)
QH + (mEq/ h) = ------------------------------------------------------------------1000

Acest parametru poate fi calculat prin sumarea valorilor obtinute pe 4 esantioane de suc gastric
recoltate la 15 minute interval, in conditii bazale sau de stimulare a secretiei gastrice.
c. debit acid orar al secretiei bazale (DAB):reprezinta cantitatea totala de suc gastric recoltata
dimineata penemincate, timp de 1 ora (4 esantioane la 15 minute), in absenta oricarui excitant
gastric.
Valori normale : 1, 5- 2, 5 mEq HCl/ h (corespunzind la un debit secretor de 60- 80 ml suc
gastric/ h).
d.debit acid orar maximal (DAM):reprezinta cel mai mare raspuns secretor dupa o doza
maximala de excitantgastric (de obicei histamina- testul Kay). Se determina in aceleasi conditii
ca si DAM, cu exceptia utilizarii excitantuluigastric.
Valori normale :15- 30 mEq/ h (debit secretor gastric = 200- 250 ml / h).

e.virf acid maximal (VAM): reprezinta cea mai mare valoare a HCl prezenta in unul din cele 4
esantioane desuc gastric recoltate dupa administrarea excitantului.
f.virf acid orar (peak acid horaire- PAH): rezulta prin inmultirea cu 2 a celor doua esantioane
consecutiveale secretiei stimulate care au debitul acid cel mai mare.
Valori normale : 20- 35 mEq/ h.
Parametrii obtinuti pot fi utilizati in vederea realizarii unor buletine de analiza a secretiei
gastrice:
 Buletin de analiza a chimismului gastric
-Utilitate clinica : diagnosticarea unor variate stari de patologie digestivacare evolueaza cu
modificarea cantitativa a secretiei acide gastrice.
Endoscopia digestiva superioara este un procedeu de investigare ce permite medicului sa
exploreze interiorul esofagului,stomaculuisi a primei parti a intestinului subtire(duodenul) prin
intermediul unui instrument subtire si flexibil, prevazut cu unaparat optic, ce poarta numele de
endoscop.
Acest tip de endoscop este introdus prin cavitatea bucala si inainteaza usor la nivelulgatului,
pana ajunge la nivelul esofagului, stomacului si apoi a duodenului.Aceasta investigatie poarta
uneori numele de esofago-gastro-duodenoscopie deoarece intregul tract digestiv superior
esteexaminat prin intermediul ei.
Cu ajutorul endoscopiei medic ul poate vedea ulceratiile, inflamatiile, tumorile, infectiile
sausangerarile de la nivelul tractului digestiv superior.Se pot preleva tesuturi(biopsie), pot fi
indepartati polipiisi se pot trata hemoragiile de la acest nivel al tubului digestiv.Endoscopia poate
dezvalui probleme ce nu sunt descoperite cu ajutorul radiologiei si uneori poate fi de ajutor in a
eliminanecesitatea unei interventii chirurgicale exploratorii.
 O endoscopie digestiva superioara poate fi facuta pentru:- detectarea inflamatiei de la nivelul
esofagului(esofagita) sau a complicatiilor  bolii de reflux gastro-esofagian. Complicatiile
potinclude stricturile esofagiene sau esofagul Barrett (definita ca metaplazia intestinala a
epiteliului esofagian), afectiune ce cresteriscul dezvoltarii cancerului esofagian
- detectarea herniei hiatale, a ulcerului gastric si esofagian, a inflamatiilor, tumorilor sau a altor
probleme de la nivelul tractuluidigestiv superior. Aceste probleme pot fi depistate initial la
examenul radiologic sau la alte examinari pentru tractul digestivsuperior iar endoscopia este
facuta pentru o evaluare ulterioara a modificarilor descoperite
- determinarea cauzei hematemezei(voma cu sange de origine digestiva)
- determinarea cauzei persistentei durerii in abdomenul superior sau a senzatiei de balonare, a
cauzei disfagiei(senzatie de jenasau de blocare in timpul deglutitiei), a cauzei varsaturilor si a
pierderii inexplicabile in greutate
- diagnosticul infectiilor esofagiene cauzate de diferite bacterii, fungisau virusuri
- verificarea vindecarii ulcerului gastric
- examinarea stomacului si a duodenului dupa o interventie chirurgicala- a determina daca exista
un blocaj intre stomac si duoden (obstructie la nivelul pilorului)
Endoscopia mai poate fi utilizata in urmatoarele situatii:
- pentru obtinerea unui diagnostic de urgenta in privinta leziunilor
esofagiene datorita ingestiei de substante chimice, otravitoare;
- prelevarea de tesuturi (biopsie) pentru a putea fi examinate in
laborator. In timpul endoscopiei o biopsie poate fi facuta pentru
aajuta in detectarea esofagului Barrett;
- diagnosticul infectiei cu un anumit tip de bacterie, numita
helicobacter pylori, care se crede ca este cauza principala a
ulceruluigastric;
- indepartarea polipilor gastro;
-intestinali;
- tratarea hemoragiilor gastro-intestinale, inclusiv a sangerarilor
cauzate de varicele esofagiene(dilatarea venelor
esofaguluiinferior, determinata de hipertensiunea portala);
- extragerea obiectelor straine ce pot fi inghitite;
- investigarea aparitiei anemiei(diminuarea cantitatii de hemoglobina), ce poate fi data si de o
hemoragie digestiva superioara;
Examinarile tractului digestiv superior cuprind o serie de investigatii ce utilizeaza tehnicile
radiologice, substante de contrast sifluoroscopia pentru a investiga partea superioara si de mijloc
a tractului digestiv. Inaintea examinarii trebuie ca pacientul sainghita o solutie de bariu (o
substanta de contrast). Bariul este de multe ori combinat cu o substanta anestezica.
Examinarile tractului digestiv superior sunt folosite pentru urmatoarele situatii:
 - determinarea cauzelor simptomelor gastrointestinale cum ar fi: dificultatile la inghitire,
varsaturile, regurgitarea alimentelor saudurerile abdominale (inclusiv arsurile gastricesau
durerile chinuitoare epigastrice). Aceste simptome pot fi date de o serie deafectiuni printre care
si hernia hiatala(tip de hernie diafragmatica care apare la nivelul orificiului esofagian al
diafragmului si careconsta in hernierea unei portiuni a stomacului intratoracic)
- determinarea prezentei stricturilor, ulceratiilor, tumorilor, polipilorsau a stenozelor pilorice
- detectarea zonelor de inflamatie intestinala, depistarea sindromului de malabsorbtiesau
a tulburarilor de motilitate intestinala
- evaluarea simptomelor de genul pierdere inexplicabila in greutate sau persistenta diareei
- detectarea corpurilor straine inghitite accidental.
Datorita caracterului acid (suc gastric) si alcalin (suc intestinal) al secretiilor digestive, pH- ul
acetor secretii poate fi utilizat ca parametru specific de bilant functional digestiv.Determinarea
pH- ului secretiilor digestive se realizeaza in clinica prin tehnici electrochimice de ionometrie/
pH- metrie, caremasoara diferenta de potential generata la introducerea unui electrod metalic
intr- o solutie apoasa care contine o sare a aceluimetal. Tehnica presupune utilizarea unei celule
electrochimice, formate din 2 electrozi (unul sensibil la ion si altul de referinta)conectati prin fire
de Ag/ AgCl la bornele unui galvanometru (vezi Parametrii fizico - chimici ). Diferenta de
potential culeasa este proportionala cu concentratia (activitatea electrochimica) a acelui ion in
solutie, in conformitate cu legile electrochimice (legeaNernst):
R TE = E 0 + --------- ln c,z F
unde: E este potentialul generat de celula electrochimica (si masurat de voltmetru);
E 0 este constanta specifica fiecarei celule electrochimice;
R, F sint constantele fizico- chimice cunoscute;
T este temperatura absoluta;
z, c sint valenta, respectiv concentratia ionului investigat.Dupa amplificarea si filtrarea
corespunzatoare, semnalul este convertit numeric si afisat in unitati conventionale de pH sau
in mV.
Valori normale:
  pH esofagian = 7- 7, 5 pH gastric = 1, 2- 2, 5

Utilitate clinica:
 Tehnicile de pH - metrie esofagiana pot fi utilizate in clinica pentru identificarea si cuantificarea
refluxului acid gastro - esofagian(GERD = Gastro- Esophageal Reflux Disease), aceasta
investigatie reprezentind o metoda de electie pentru diagnosticul pozitivsi / sau diferential al
afectiunii ( cardiopatie ischemica ,etc.)
Pentru a creste disponibilitatea si utilitatea investigatiei , actualmente se utilizeaza o varianta
modificata a tehnicii de pH - metriesi anume , monitorizarea ambulatorie pe interval de 24 de
ore a variatiilor pH - ului esofagian . Tehnica presupune utilizarea unorelectrozi intraesofagieni
din sticla sau antimoniu, conectati la un pH- metru portabil (Synetics Medical, Sweden) Se
poateidentifica nu numai refluxul gastro- esofagian, dar si cel duodeno- gastric (electrozi plasati
intragastric).
Inregistrarea semnalului se realizeaza pe sisteme portabile digitale , care permit stocarea
semnalului util pe perioade de timpvariabile , intre 12 si 96 de ore. Semnalul stocat este apoi
livrat unui computer si supus analizei computerizate prin soft- warededicat .
Interpretarea rezultatelor se realizeaza cu ajutorul unor scoruri de diagnostic pozitiv si predictiv
(DeMeester, Boix- Ochoa, etc).
Ca o utilitate suplimentara a tehnicii de monitorizare a pH-ului esofagian mentionam si
posibilitatea verificarii eficientei unorterapii medicamentoase prokinetice, antireflux
(DOMPERIDOM, MOTILIN, REGLAN).

13. Analize de Urina. Examenul fizic si chimic al urinei.

Primul produs biologic care s-a analizat in vederea punerii unui diagnostic a fost urina. Inca
de acum 3000 de ani, medicii din antichtate stiau sa examineze urina si pe baza caracterelor sale
fizice (cantitate, culoare, limpezime, sange, cheaguri, spuma, sediment) stabileau diagnosticul si
chiar prognosticul bolilor.
In evul mediu au aparut uroscopistii sau prorocitorii de urina care puneau diagnosticul tuturor
bolilor numai pe baza examenului vizual al urinii. Uroscopistii aveau si ajutoare, "curieri de
urina" care transportau urina de la bolnavi in "laboratorul" uroscopistilor. Urina este produsa de
rinichi atat prin filtrarea sangelui (urina primara) cat si prin retinerea (reabsorbtia) din urina
primara numai a acelor substante care mai pot fi necesare corpului (apa, zahar, minerale, etc.).
Ceea ce mai ramane neretinut din urina primara (o parte din apa minerala, reziduuri toxice
rezultate din arderea alimentelor in organism) constituie urina finala care se elimina prin caile
urinare. In urina se elimina astfel peste 150 de substante chimice, minerale si organice, dar in
mod curent pentru diagnosticul bolilor se analizeaza numai cateva componete principale.

Proprietatile fizice ale urinei

Culoarea urinei normale este galbuie sau rosiatica. Ea este mai inchisa la culoare cand este
foarte concentrata sau dupa consumul unor medicamente (piramidon, antinevralgice, tetraciclina,
albastru de metilen, etc.). In bolile insotite de eliminarea sangelui in urina, urina are o culoare
rosie murdara. Iar in bolile de ficat cu icter, bila trecand in sange se elimina prin urina producand
o culoare bruna-negricioasa (ca berea neagra). Si o serie de alimente ca: sfecla, varza rosie,
bomboanele colorate, etc. pot sa modifice culoarea normala a urinei.
Mirosul urinei este specific. In infectiile urinare care duc la fermentarea urinei, mirosul este
caracteristic de amoniac sau de gunoi de grajd. Unele alimente sau medicamente aromate care se
elimina prin urina pot sa-i imprime acesteia mirosuri aromate. Urina bolnavilor de diabet poate
mirosi a acetona, iar a alcoolicilor a alcool.
Transparenta este caracteristica urinei proaspete; dupa cateva ore de la urinare se poate tulbura,
mai ales daca este tinuta la rece. Acest lucru se datoreaza precipitarii (solidificarii) sarurilor
minerale care se gasesc in mod normal dizolvate in urina si nu constituie simptomul vreunei boli
asa cum cred unele persoane. Dar daca urina proaspata, calda este tulbure atunci poate fi vorba
de o infectie (puroi si mucus) de o hemoragie sau de un consum foarte mare de produse bogate in
calciu (lapte, branza) ori de carne.
In cazul unei urine cu sange, se pot vedea plutind cheaguri cu sange. Pentru a putea aprecia daca
urina este clara sau tulbure trebuie sa fie examinata intr-o sticla sau eprubeta necolorata.
Cantitatea de urina in 24 de ore la un adult variaza de la 1-1,5 litri. In sezonul cald, dupa febra,
dupa varsaturi, diaree, dupa transpiratii intense (deshidratare), dupa fumat sau consum redus de
lichide, cantitatea de urina este mai mica. In socul produs de hemoragii mari, arsuri sau
traumatisme, in bolile care retin apa in organism (insuficienta cardiaca, ciroza hepatica)
cantitatea de urina scade foarte mult. Sunt unele boli de rinichi (insuficienta renala, infectii
renale) sau intoxicatii cu substante chimice in care cantitatea de urina scade sub 500 ml
(oligurie). In aceste situatii organismul sufera deoarece nu se mai pot elimina prin urina deseurile
nesanatoase din sange. In bolile care blocheaza caile urinare (calculi urinari, hipertrofie de
prostata, etc.) din cauza dificultatii de a urina, cantitatea de urina este mai mica. Dupa frig,
emotii, tratamente cu diuretice, consum mare de lichide, de alimente sarate, de alcool, creste si
cantitatea de urina peste 2 litri (poliurie). Bolile cronice de rinichi (glomerulonefrita, scleroza
renala) care nu mai permit reabsorbtia apei filtrate prin rinichi, produc eliminarea unei cantitati
foarte mari de urina.
Datorita consumului exagerat de lichide, in diabetul zaharat netratat, bolnavii elimina cantitati
mari de urina, pana la cativa litri pe zi. Exista si un ritm biologic de eliminare a urinei,
eliminarea fiind mai mare in timpul zilei si mai mica in timpul noptii. Inversarea acestui ritm
indica o tulburare in functia rinichiului. De asemenea, barbatii elimina mai multa urina decat
femeile.
Densitatea (greutatea specifica) urinei este mai mare dacat a apei (care este de 1000) si se
determina cu urodensimetrul.
Valori normale in cazul densitatii: 1015-1030.
Cand se consuma mai multe lichide, deci in cazurile in care creste cantitatea de urina, se produce
in general o scadere a densitatii urinare si invers, cand urina din 24 de ore este in cantitate mai
mica si mai concentrata, atunci densitatea urinara este mai crescuta. Numai in diabetul zaharat, in
ciuda unei cantitati mari de urina, densitatea urinei nu scade, ci creste datorita zaharului dizolvat
in urina. O densitate urinara se considera anormala atunci cand examenele repetate arata cifra
sub 1012. Aceasta situatie arata ca rinichii bolnavi nu mai au capacitatea de a produce o urina
mai concentrata.
Cresterea densitatii urinare peste cifra 1030 indica fie o deshidratare a organismului, fie un
diabet zaharat.
PH-ul urinar sau reactia urinei arata daca urina este acida sau alcalina.
Determinarea pH-ului se face cu o hartie impregnata cu tinctura de turnesol (sau cu alta substanta
indicatoare). Se introduce hartia in urina si se observa modificarea culorii benzii de hartie. Sub
pH-ul 7,0 urina este considerata acida si hartia se inroseste, iar peste pH-ul 7,0 urina este
considerata alcalina si hartia se albastreste. In mod normal urina este acida avand pH-ul cuprins
intre 5,5 si 6,5. Dupa o alimentatie bogata in carne si medicamente acide (sare de lamaie,
vitamina C), se elimina o urina mai acida, iar dupa un regim alimentar vegetarian, dupa
medicamente alcaline (bicarbonat, ape minerale) sau dupa infectii ale aparatului urinar, devine
alcalina. Urina care este permanent prea acida sau prea alcalina, predispune la formarea de
calcului urinari de acid uric, respectiv de fosfat si carbonat de calciu.

Proprietatile chimice ale urinei

Albumina din urina (albuminuria)
Albumina sau proteinele urinare provine din albumina sanguina, si in mod normal ea nu se
gaseste in urina. Dar in bolile care altereaza porii din filtrul rinichilor sau in bolile care produc
sangerari pe traiectul cailor urinare, albumina trece in urina (albuminurie, proteinurie). La unele
persoane cu constitutie mai slaba a rinichilor urina poate contine albumina in cantitate mai mica.
Este vorba mai ales de tineri de 15-25 ani, de obicei slabi si inalti, care dupa eforturi fizice, dupa
mers, dupa statul indelungat in picioare prezinta albuminurie tranzitorie in timpul zilei, care
dispare noaptea si dupa repaus la pat. Albuminurii tranzitorii se mai intalnesc dupa frig, stari
emotionale, vaccinari si stari alergice, dupa consumul de oua si medicamente in timpul sarcinii.
Albuminurii permanente si masive se intalnesc frecvent in cazul bolilor de rinichi si ale cailor
urinare (bazinet, uretere, vezica): glomerulonefrita, nefroza, cistita, pielocistita, tuberculoza
renala, calculi urinari etc. Si alte boli care pot atinge rinichiul se insotesc de albuminurie cum
sunt: hipertensiunea arteriala, diabetul, bolile de sange si de inima, infectii cu microbi sau
virusuri, intoxicatii cu substante minerale sau organice.
Deseori albuminuria se insoteste de hematurie. Dupa pierderea cronica de albumina prin urina se
produce o scadere a proteinelor corpului cu consecinte negative asupra intregului organism. In
marea majoritate a cazurilor albuminuria este moderata si se apreciaza calitativ, in raport cu
cantitatea de albumina, astfel:
- albumina=absenta; nor foarte fin; nor fin si dozabila.
In acest caz se face si dozarea albuminei din urina care se exprima in g/l.
Aprecierea se mai poate face si prin 1-3 plusuri.
Zaharul sau glucoza din urina (glucozuria sau glicozuria)
Medicii din antichitate au observat sa urina diabeticilor care este dulce, atragea furnicile si
albinele si au numit-o "urina de albine". Ei foloseau aceste insecte pentru descoperirea
diabetului, metoda aceasta fiind cea mai veche "analiza medicala" care se cunoaste. Mai tarziu,
medicii sau ajutoarele lor puneau rapid diagnosticul de diabet zaharat chiar la patul pacientului
prin simpla gustare a urinei. Asa cum s-a aratat la analiza zaharului in sange, cand glicemia din
diabet depaseste 150-200 mg/100 ml sange, glucoza (zaharul) trece prin filtrul renal si se elimina
prin urina, de unde poate fi analizata.
De mentionat ca glicozuria nu se intalneste numai in diabet ci si in alte situatii, de exemplu, dupa
un consum exagerat de glucoza sau alte zaharuri, dupa diferite medicamente, la femeile gravide
si la persoanele care urmeaza tratamente cu hormoni. Exista persoane care, fara sa aibe diabet
zaharat, elimina permanent sau periodic zahar prin urina (diabet renal). Acest fapt se datoreaza
unui defect al filtrului renal care permite trecerea glucozei in urina, care nu influenteaza starea de
sanatate a persoanei respective.
Corpii cetonici din urina (cetonuria)
Corpii cetonici nu se gasesc in urina normala. Dar dupa cum s-a aratat la diagnosticul de
laborator al diabetului, concentratia lor urinara creste foarte mult in diabetul zaharat netratat. Si
alte cauze pot sa creasca concentratia corpilor cetonici din urina: infectii microbiene, intoxicatii
grave, dupa un post prelungit sau dupa un regim alimentar sarac in dulciuri si bogat in grasimi, in
cursul sarcinii, dupa varsaturi prelungite. Unele medicamente luate de bolnavi produc o reactie
falsa pentru corpii cetonici. Prezenta corpilor cetonici se noteaza cu 1-3 plusuri.

Pigmenti biliari
Pigmentii biliari sunt substante colorate care ii imprima bilei hepatice culoarea brun-verzuie. In
bolile de ficat insotite de icter, acesti pigmenti trec in sange dand culoare galbena pielii, iar din
sange trec in urina, colorand-o in brun. In mod normal, pigmentii biliari sunt absenti in urina.
Prezenta lor se notifica prin expresia "prezenti".
Urobilinogenul
Urobilinogenul este o substanta care se gaseste in cantitate mica in urina normala. Insa in bolile
de ficat cu sau fara icter (hepatita, insuficienta hepatica) in intoxicatiile care ataca ficatul, in boli
ale vezicii biliare (colecistita), in bolile intestinale cu tulburari de digestie (enterita, colica,
constipatie) urobilinogenul este foarte crescut. Prezenta sa in urina se exprima calitativ prin 1-3
plusuri ori prin expresia "normal" sau "crescut".
Alte componente ale urinei
Mineralele urinare sunt aceleasi care au fost descrise si in sange, dar in urina concentratia lor e
mult mai mare, deoarece rinichii elimina prin urina orice exces de minerale din sange si din
organism.
Deseurile toxice rezultate din arderea proteinelor ca acidul uric, creatinina, ureea sunt, de
asemenea, eliminate in cantitati mari prin urina. Cercetarea lor in urina se face mai rar, deoarece
analiza sangelui ofera date mai precise.
Calculi urinari
Calculii sunt niste concretiuni ce se formeaza in rinichi sau in vezica urinara, datorita solidificarii
substantelor minerale sau organice, care se elimina in exces prin urina. Calculii urinari produc
dureri, hemoragii (hematurie) si infectii ale cailor urinare. Analiza calculilor se face pentru
stabilirea compozitiei lor chimice, cu scopul de a se cunoaste masurile ce trebuie luate pentru
prevenirea formarii de noi calculi. De aceea, bolnavul care are o"criza de rinichi" (colica renala)
trebuie sa fie atent cand urineaza pentru a recupera eventualul calcul si a-l aduce la laborator ca
sa fie analizat.
In vederea recuperarii calculului (mai ales daca este mic) bolnavul trebuie sa urineze timp de 4-5
zile intr-un borcan de sticla. Apoi urina se filtreaza printr-o bucata de tifon, care retine calculul.
Prevenirea formarii calculilor se face in primul rand prin regim alimentar. Astfel, persoanele care
au facut calculi de fosfat de calciu vor evita alimentele bogate in calciu si fosfor (lapte, branza)
iar cele care au avut calculi de oxalat de calciu vor consuma mai putine alimente care contin
calciu si oxalat (spanac, cafea, ciocolata, ceai etc.); persoanele care au avut calculi de acid uric
sau urat vor reduce ratia de carne. Indiferent de compozitia chimica a calculului urinar, pe langa
aceste recomandari, la indicatia medicului, bolnavii vor trebui sa ia si alte masuri de prevenire a
calculozei urinare.