Necula Rodica/AMG1

Modul 8

Tema: Biofizica Molecularā a apei

Apa in sistemele biologice
Importanța în organism a apei si moduri de purificare a apei. Structura supramoleculară a
apei. Structura spațială a moleculei de apă. Orientarea orbitelo electronice.Astfel molecula de apă are o
structură spațială tetraedrică cu nucleul de O în centrul tetraedrului iar la vârfuri fiind localizați cei doi
(p+) și cele două perechi de (e-) nepartecipanți. Datorită distribuției asimentrice a sarcinilor, densitatea
electronică maximă fiind în vecinătatea atomului de O. Molecula are un moment electric dipolar
permanent cu centrul de masă al sarcinilor negative aflat în zona O, iar centrul de masă a sarcinilor
pozitive poate fi considerat la mijlocul distanței dintre nucleele de H. Ca consecință, molecula de apă se
orientează în câmp electric. Toate aceste particularități de structură și distribuție de sarcină conferă
moleculei de apă o serie de proprietăți. Dintre cele mai importante sunt: a. Moleculele de apă
au tendința de a se orienta unele față de altele conform legilor atracției columbiene, apropiindu-se prin
exterminațiile încărcate electronic diferit.

b. Molecula de apă poate crea legături de H cu alte molecule de apă, deoarece (e-) de pe orbita din
planul perpendicular H-O-H pot trece parțial pe orbitele electronice ale H moleculei vecine.

Legătura de H

Este un caz particular al interacţiei dipol – dipol. O moleculă formată dintr-un atom de H şi un atom
electronegativ prezintă o legătură covalentă cu caracter parţial ionic. Se formează un dipol cu sarcina
negativă spre atomul electronegativ şi cea pozitivă spre atomul de hidrogen. Dacă în apropierea dipolului
se găseşte un alt act atunci între acesta şi dipol se realizează o legătură determinată de atracţia dintre
protonul şi electronul atomului. Această legătură formată dintre dipol şi atom reprezintă legătura de
hidrogen.

Caracteristici: distanţa dintre atomi este foarte mică; energia legăturii de hidrogen este mai mare decât
cea dintre doi dipoli. Acest fapt stă la baza caracterului cooperativ al formării legăturilor de H între
moleculele de apă, în sensul că legarea a două molecule de apă. (legarea a două molecule de apă
favorizează legarea a celei de a treia etc., iar ruperea facilitează ruperea altora.)

Caracterul dipolar al moleculei de apă, dar în mod deosebit punțile de H explică proprietățile speciale ale
apei:

1.densitatea maximă la 4°C; deci volumul gheții este mai mare decât al apei lichide;

2.căldura latentă de vaporizare (100°C), căldură specifică (variază neliniar cu t° având un minimum la
35°C) și conductivitate termică deosebit de mari;

3.constantă dielectrică (permitivitate relativă) mare, ceeea ce favorizează disocierea electrolitică;

4.tensiune superficială forte mare;

5. la creșterea presiunii, viscozitatea apei scade inițial, pentru ca apoi să crească liniar cu creșterea
presiunii.

Structura supramoleculară a apei (stările de agregare)

Apa se găseşte în natură în cele trei stări de agregare: solidă, lichidă şi gazoasă. Fiecare din cele trei stări
prezintă particularităţi de structurare datorită caracterului dipolar a moleculei de apă şi a legăturilor de
hidrogen pe care această moleculă le poate realiza.

Structura apei în stare solidă (gheață)

Moleculele de apă se asociază, fomând rețelele cristaline cu structuri diferite, în funție de condițiile de
formare (t° și presiune). În condiții normale, se formează rețele de cristale hexagonale, fiecare moleculă
de apă fiind legată de alte patru molecule.

Structura tetraedrică a apei solide

Un cristal de gheaţă este format din mai mulţi tetraedri dispuşi spaţial care conferă stabilitate dar şi o
structură suficient de goală.

Pentru ca o moleculă de apă să ingheţe ea trebuie să cedeze mediului 1,44 kcal, ştiut fiindcă energia
legăturilor de hidrogen

pentru gheață este de 10 kcal/mol. Din acest bilanţ energetic se poate deduce că aproximativ 15% din
legăturile de hidrogen se rup

atunci când gheaţa se topeşte. Concluzia dedusă de aici este că apa conţine încă 85% legături de
hidrogen după dezgheţare deci cu o

configuraţie spaţială de gheaţă.

Structura apei în stare lichidă

Apa lichidă diferă de gheață prin faptul că are o structură mai puțin regulată și rigidă, ca și în cazul
oricărui lichid. Totuși, existența

punților de H, care se mențin într-o anumită măsură, conferă apei lichide proprietăți speciale. Pentru
explicarea acestora s-au elaborat

diferite modele de structură a apei lichide, bazate pe considerații termodinamice statice, de interacțiuni
electrostatice și de mecanică cuantică.
Modelul în ciorchine al apei lichide (grămezi de molecule asociate)

Forma și dimensiunile grămezilor se schimbă în permanență ca urmare a formării și ruperii continue de

legături de H. Deși moleculele de apă din interiorul grămezilor sînt tetracoordonate, legăturile O-H-O nu
apar colineare în prezenta imagine care este redată tridiminsinal.

Modelul în ciorchine presupune că apa este un amestec omogen de molecule izolate (monomeri) și
structuri compacte, formate dintr-un

număr variabil de molecule legate prin legături de H (ciorchine).

Structura de clatrat (Modelul lui Pauling)

Pauling propune un alt model în formă de „cuşcă” caracteristică pentru apa pură. În această configuraţie
o moleculă de apă liberă este

înconjurată de 20 de molecule de apă legată prin legături de hidrogen. Această structură poartă numele
de clatrat, fiind specifică pentru apa la

4°C. Prin topirea gheţii forma tetraedrică se modifică, pentru modificarea configuraţiei fiind necesară
căldura latentă de topire. Distrugerea

configuraţiei de cristal se face în mod ca unele spaţii din acest cristal să fie ocupate de alte molecule de
apă ceea ce explică

creşterea densităţii apei spre 4°C când densitatea este maximă de 1g/cm.

Odată cu creşterea temperaturii peste 4°C apare o agitaţie termică suficient de mare ce determină
micşorarea densităţii moleculelor de apă peste această temperatură.

Structura apei în stare gazoasă

Starea gazoasă a apei se caracaterizează prin faptul că se rup toate legăturile de H, deci moleculele devin
libere si izolate.

Uneori, in starea gazoasă mai persistă și unii dimeri. Apa, din punct de vedere structural este
nestructurată, in stare

de vapori numită, apă evaporată sau apă sub formă de aburi. Se găsește mai ales in circuitul apei in
natură.

Apa sub formă de aburi este utilizată in medicina și cosmetică, la infrumusețarea pielii.

Apa și soluțiile

Soluțiile reprezintă amestecurile chimice de două sau mai multe componente, in care componentul
majoritar se numește solvent
(dizolvant), iar cel minoritar solvit (dizolvat). În soluțiile apoase, apa este considerată în mod obișnuit ca
fiind solventul cel

mai bun. Soluțiile apoase se împart în trei categorii: soluții apoase acide, soluții apoase bazice și soluții
apoase de sare.

Reacția dintre un acid și o bază este una din cele mai vechi reacții chimice cunoscute omului. Putem scrie
o ecuație generală

pentru această reacție: Acid + Bază = Apă + Sare

Apa ca mediu dispersant, dizolvant şi ionizat

Molecuele polare de apă determină în jur un câmp electric intens ceea ce implică ca apa să fie un foarte
bun solvent. Apa este mediu

dispersant al particulelor coloidale în care se desfăşoară procesele biofizice şi biochimice ale

metabolismului celular.

Apa rupe coeziunea macroscopică a substanţelor dizolvate.

Dispersia substanţelor dizolvate prin interacţiune dintre

dizolvant şi dizolvat se numeşte solvare în cazul dizolvantului şi

hidratare în cazul apei.

Substanţele macromoleculare organice şi macromoleculare nedisociabile dispersează în apă datorită

existenţei în molecula lor

a legăturilor hidrofobe. Solubilitatea lor depinde de numărul de legături hidrofobe raportate la greutatea
moleculară a substanţelor (glucoza, uree).

Datorită ε = 80 (constantă dielectrică a apei) electroliţii induşi în apă disociază. Prezenţa acizilor (donori
de protoni) sau bazele în apă (acceptori

de protoni) modifică pH-ul soluţiei care variază între 14 şi 0.

Apa în sistemele biologice / vii

Organismul viu se prezintă ca un sistem de apă brodat cu proteine , lipide, glucide şi alte molecule şi
macromolecule. În mediul apos, o

apă cu un mare grad de structuralizare, au loc toate reacţiile importante. Toate membranele sunt
tapetate cu straturi foarte subţiri de apă

fixate foarte bine de acestea şi formează o structură semicristalină (Amorfă). Se presupune că o mare
importanţă în rezolvarea multor probleme medicale este cea a structurii apei din interiorul ţesuturilor.
Procentajul reprezentat de apă este legat de activitatea metabolică.

În cazul uni ţesut malign are loc creşterea ponderei apei datorită tranziţiei de la metabolismul aerob la
cel anaerob. Prin metode de rezonanţă magnetică nucleară se poate determina procentul protonilor
(implicit al apei) dintr-un ţesut. O creştere peste un anumit nivel indică o tumoare sau edem.

Apa este matricea vieţii. Constituie solventul universal atât în mediul interstiţiar cât şi în cel intracelular.
Este mediul de

transport al substanţelor de la un organ la altul. Este mediul de aliminare al produşilor de dezasimilaţie,

de dispersie. Este

necesară în reacţia de hidroliză. Este tampon pentru variaţiile de temperatură. Degajarea de temperatură
prin evaporare şi rol de

termostat prin căldură specifică mare. În organismele vii apa se găseşte în procente diferite în funcţie de
specie şi gradul de

dezvoltare ontogenetică. La organismele superioare existența apei se poate clasa astfel după locul în care
se află în raport cu celula.

Apa intracelulară: 70% din total. Apa extracelulară 30% - interstiţial 20% si apa circulantă (vasculară) –
7%. După distribuţia în ţesuturi apa tisulară şi extratisulară este reprezentată de umorile apoase,
silicoase, lichid cefalorahidian şi sânge. După interacţia cu macromolecule biologice apa poate fi

liberă sau legată (structurată). După provenienţa în organism apa ooate fi exogenă sau endogenă.

Cantitatea de apă în ţesuturi depinde de coeficientul lipocitic; raportul dintre cantitate de colesterol
hidrofil şi cantitatea de

acizi graşi hidrofobi. Cu cât un organ sau ţesut este sediul unor procese metabolice intense cu atât
conţinutul de apă este mai mare.

Deoarece anabolismul scade cu vârsta se constată si o scădere a procentului de apă cu vârsta: nou -
născut → 76 – 80%; femei 60 – 80

ani → 56 – 60%.

O distribuţie a apei:

1.Păr – 4%

2.Dentină – 10 - 9%

3.Schelet şi şesut adipos – 30%

4.Cartilaj – 50%
5. Substanţă albă – 70%

6. Substanţă cenuşie - 85%

7.Ficat - 75%

8.Muşchi - 76%

9.Cord 77%

10. Plămân – 81 %

11. Plasmă - 93%

12.Ţesut embrional - 97%

Apa grea

În 1932 Urez observă că rezidurile bacurilor de electroliză au greutate mai mare decât apa obisnuită.
Atunci a descoperit apa grea

care se obţine prin electroliză la tensiuni mari.

Proprietăţi fizice:

1.are greutatea maximă la 11,6°C faţă de 4°C apa normală;

2.punctul de topire este la 3,802°C;

3. punctul de fierbere este la 101,42°C în condiţii normale de presiune;

4.coeficientul de viscozitate este de 12,6 milipoise:

5.apa se poate marca cu apa grea pentru studiul metabolismului, metoda se foloseşte în spectografia de
masă sau retracţie;

Acţiunea apei grele în organism este de a încetini metabolismul; inhibă diviziunea celulară; aboleşte
parţial capacitatea de

conducere a influxului nervos; inhibă transportul activ şi contracţia musculară.

Aceste modificări se explică prin structuralizarea modificată a apei grele; realizarea în celulă a unor
complexe apă – proteină mai stabile.

La înlocuirea apei cu apă grea se generează modificări profunde în funcţia miocardului, forţa de
contracţie scade iar timpul de latenţă creşte.

Importanta, compatibilitatea, rolul biologic si moduri de purificare a apei în organism.

Apa participă la hidroliză enzimatică; reacţii de oxidoreducere; biosinteză prin deshidratare; biosinteză
proteinelor.

Apă intracelulară reprezintă locul reacţiilor metabolice iar apa extracelulară constituie mediul
înconjurător fiecărei celule; Este

un conţinut fluidul circulant şi interstiţial.

Forţele care menţin apa intracelulară acţionând prin membrane sunt numite forțe osmotice. Apa
intracelulară reprezintă 55% din

greutatea organismului. Apa extracelulară este reprezentată de fluidul interstiţial şi fluidele circulante,
iar...

În interiorul celulei avem:

1. apă de hidratare pe macromolecule;

2.apă legată cu rol specific de structuralizare a macromoleculelor cât si de structuralizarea a apei de către
aceste macromolecule în

diversele lor configuraţii spaţiale.

Apa celulară are o serie de proprietăţi diferite de apa obişnuită atât din cauza dimensiunilor domeniior
cu aspecte chimice distincte

pe care le ocupă în celulă precum şi faptului că solviţii au momente electrice de dipol puternice ce
contribuie la organizarea clusterilor.

Caracteristicile apei celulare:

1.rezistenţă neobişnuită la liofilizare (deshidratare);

2. nu îngheaţă nici la - 20°C;

3. nu are proprietîţi normale de sovatare ale cristaloizilor;

4. nu poate fi transferată osmotic prin memebrana celulară;

5.formarea de cristali hidraţi – moleculele hidrofobe, în momentul dizolvării în apă, crează o cavitate,
devenite molecule

interstiţiale în structura de clatrat (cazul gazelor hidrocarburice – metan – sau al unor anestezice);

6. formare de reţele de apă în apropierea macromoleculelor prin structurarea apei pe aceste

macromolecule (exemplu: colagenul cu

molecule de apă în formă de reţea).

Aceste proprietăţi caracterizează și apa legată (apa fixată), necongelabilă, nesolvantă, intransferabilă,
osmotic. În ţesuturile animale aproximativ 5 - 10% din apa tisulară este apa legată. Datorită forţelor
electrostatice generate de legătură de hidrogen cât şi de cuplarea dintre moleculele de apă în apropierea
unor macromolecule putem vorbi de straturi monomoleculare de apă în apropierea macromoleculelor,
straturi care îşi modifică structura prin modificarea structurii macromoleculelor. monomoleculelor pot fi
limitate datorită forţei de interacţiune dintre ele. Straturile macromoleculare pot fi în număr limitat
datorită forţelor de interacţiune dintre ele. Primul strat faţă de macromoleculă este mai legat, cu o
mobilitate scăzută iar stratul II şi III fiind cu forţe de legătură mai scăzute. Nu trebuie confundată în
totalitate apa legată de apa de hidratare. Pentru determinarea structuralizării apei se utilizează
rezonanţa magnetică nucleară şi tomografia de rezonanţă magnetică nucleară care da imaginea
structuralizată al apei corelată cu modificările funcţionale sau patologice ale diverselor structuri. Pentru
evidenţierea diferitelor compartimente pot fi utilizate metode de diluţie, colorare sau izotopi radioactivi.
Concentraţia substanţei test variază între compartimente în funcţie de timp printr-o lege
multiexponenţială. Metoda analizei compartimentale este generală atât pentru determinarea
compartimentării apei cât şi pentru studiul medicamentelor.

Rolul şi proprietăţile fizice ale apei în termoreglare

Omul = homeoterm (t°corp = constantă) - în ciuda variaţiilor de temperatură ale mediului sau ale
proceselor biologice cu caracter energetic. Pentru a menţine constantă temperatura este necesară
existenţa unui sistem de termoreglare. Aportul apei în termoreglare trebuie studiat în condiţiile:

1.în zona de confort termic (t° = 25°C);

2.la temperatură inferioară neutralităţii termice;

3. la temperatură superioară neutralităţii termice;

4. în condiţii extreme de cald şi rece;

La temperatură mai joasă de confortul termic este necesar aportul de calorii → termogeneză, iar la
temperaturi mai ridicate este necesar o pierdere de căldură → termoliză. Căldura specifică ridicată a apei
explicată prin caracterul puternic asociat al hemoglobinei de hidrogen, organismele vii pot primi cantităţi
mari de căldură din afară sau din interior fără a-şi ridica temperatura proprie. Un adult are 65% apă în 70
kg de corp. Deci un aport de 45000 de calorii ridică un 1°C o masă de apă de 45kg.

Sistemul metabolic produce pe zi 2500 kcal. Apa termostatează ridicarea temperaturii prin:

1.conductibilitate termică care îndepărtează hipertermiile locale;

2.căldura latentă de evaporare care permite prin evaporare pulmonară şi cutanată o pierdere importantă
de căldură de către corp.

Rolul evaporării pulmonare și cutanate în termoreglare

Un adult elimină prin plămân 300 – 400 g apă la 24 de ore.

Hiperteremia mediului ambiant antrenează o polipnee termică capabilă să crească eliminarea pulmonară
a apei.

Evaporarea cutanată se face prin două mecanisme:

1. perspiraţie insensibilă - este difuziunea invizibilă a vaporilor de apă sau a lichidului intracelular prin
straturile cornoase ale epidermei. Prin acest mecanism se pierd 600 – 800 cm

2.sudaţie - este eliminarea prin piele a unui lichid de excreţie(sudaţia exocrină - adevărată). Prin acest
mecanism se elimină pe zi între 1L şi 1,5L în climat temperat. La temperaturi ridicate se ajunge până la 20
– 25L/zi. Eficacitatea sudaţiei este legată de viteza de evaporare care depinde de suprafaţa pielii udate,
de tensiunea de vapori la temperatură considerată.

Conţinutul şi repartiţia apei în organism

Apa este principalul constituent al fiinţelor vii şi îndeplineşte roluri fundamentale. Apa se află în proporţii
variabile în diverse organisme; de exemplu organismele marine ingerioare sunt aproape tot atât de
bogate în apă cât şi mediul în care trăiesc (96,45%), iar conţinutul în apă al vertebratelor este mai redus
din cauza scheletului care ocupă o mare parte din corp şi este sărac în apă. La om apa este cel mai
important component al corpului omenesc. Reprezintă între 55-60% din greutatea corpului la bărbat şi
între 45-60% din greutatea corpului la femeie. Apa este distribuită în două mari sectoare:

1. sectorul intracelular: 2/3 din apa totală (40% din greutatea corpului)

2. sectorul extracelular: 1/3 din apa totală (20% din greutatea corpului)

Sectorul extracelular este subdivizat în alete două sectoare:

sectorul plasmatic (5% din greutatea corpului) şi sectorul interstiţial (15% din greutatea corpului). Cele
două sectoare hidrice (intra şi extracelular) sunt separate prin membrana celulară a cărei permeabilitate
selectivă determină deplasările apei şi electroliţilor. De fapt această membrană este impermeabilă
pentru cationii Na+ şi anionii mari şi este permeabilă pentru cationii K+ şi anionii mici.

Schimburile de apă dintre sectoarele organismului

Distribuţia apei între sectoarele intravascular şi interstiţial este determinată de presiunea hidrostatică a
sângelui capilar, produsă prin acţiunea de pompare a sângelui de către inimă, şi de contrabalansarea
acesteia de către presiunea coloid-osmotică produsă in principal de albuminele serice. Mişcarea apei
între sectoarele extracelular şi intracellular este determinată de forţe osmotice. Principalii solviţi care
determină mişcările apei sunt: clorura de sodiu în spaţiul extracelular şi potasiul şi solviţii în spaţiul
intracelular.

Echilibrul apei în organism

Volumul total al apei din organismul unui om sănătos este constant iar variaţiile lui zilnice sunt
întotdeauna mai mici de 1% din greutatea corpului, ceea ce dovedeşte că în organism există un echilibru
între apa ingerată şi apa excretată .Necesarul zilnic de apă este realizat prin aportul de lichide şi in
cantitate mult mai mică prin aportul de alimente solide. Mai există şi apa rezultată din oxidarea
principiilor imediate în urma metabolizării lor. Necesarul zilnic de apă a unui adult sănătos care
desfăşoară o activitate moderată este 1500-2000 ml de apă, valori care depind de climă şi de natura
activităţii depuse. Nevoile cresc cu 500 ml/zi în caz de transpiraţie, şi cu 500-1500 ml/zi în febră, vărsături
şi diaree. Nevoile pot creşte foarte mult în anumite boli renale.

Apa este pierdută din organism în mediul înconjurător pe 4 căi:

-renală prin urină, digestivă prin materii fecale, respiratorie prin

aerul expirat şi tegumentară prin evaporare şi transpiraţie.

Aceste pierderi variază şi ele în funcţie de climă, natura raţiei alimentare şi starea de sănătate. Ori de
câte ori aportul de apă depăşeşte capacitatea de excreţie renală în organism se crează condiţii pentru
acumularea unui exces de apă. Acest lucru apare în anumite condiţii şi anume: screţie mare de hormon
antidiuretic, insuficienţă corticosuprarenaliană, insuficienţă renală acută, afecţiuni cardiace congestive,
ciroză hepatică, ingerare exagerată de lichide.