SPECIALIZAREA de BIOLOGIE

REFERAT
COMUNICARE INTERCELULAR
APOPTOZA I CANCERUL

ndrumtor tiinific:
Prof.univ.dr. Viorica BLAN
Student:
Daniela RDULESCU

BUCURETI

2015 -

INTRODUCERE
Moartea celulara fiziologica este esentiala pentru dezvoltarea si functionarea normala
a organismelor multicelulare. Celulele non-necesare, deteriorate si potential nocive trebuie
inlaturate din microclimatul celular sanatos pentru asigurarea homeostaziei structurale si
functionale a tesutului. Exemple ale mortii celulare fiziologice au fost observate la aproape
toate tipurile celulare pe parcursul dezvoltarii si maturarii. Pe parcursul dezvoltarii
embrionare modelarea celulara specifica si organogeneza sunt asigurate de un program
spatiotemporal definit genetic de proliferare si moarte celulara. In tesuturile adulte, moartea
celulara fiziologica apare de asemenea proeminent in interiorul tesuturilor ciclic stimulate sau
dependente hormonal, cum sunt endometrul, prostata si glanda mamara, dar si in turnoverul
stady-state al multor alte tesuturi. Moartea selectiva a celulelor este fundamentala pentru
dezvoltarea, reglarea si functionarea sistemului imun, incluzand eliminarea timocitelor autoreactive, selectia negativa a limfocitelor T si B si distrugerea celulelor realizata de limfocitele
T citotoxice.
Apoptoza este un proces innascut, conservat din punct de vedere evolutiv, prin care
celulele sistematic isi inactiveaza, isi dezasambleza si isi degradeaza propriile componente
structurale si functionale pentru desavarsirea propriului lor deces. Reglarea stricta a acestor
parametri modulatori ai mortii trebuie mentinuta pentru asigurarea contextului fiziologic
propice aparitiei apoptozei. Disfunctiile ce apar in oricare dintre punctele caii de moarte
programata, pot duce la un proces apoptotic eronat determinand astfel la exprimarea unor
conditii fiziopatologice.
Importanta apoptozei deriva din natura sa activa si din potentialul sau de a controla
sistemele biologice.

FAZELE PROCESULUI APOPTIC

Controlul general al numarului de celule ce se efectueaza prin intermediul ciclului
celular este compus dintr-un sistem multicompartimentat in interiorul caruia celula are cel
putin 3 optiuni posibile.
Celula poate fi:
1) metabolic activa dar nu desfasoara nici procesul de proliferare si nici cel de
apoptoza (celula aflata in faza G0);
2) in curs de desfasurare a procesului de proliferare (G0G1SG2mitoza)
3) pe punctul de a desfasura procesul de moarte celulara fie pe calea programata
(G0D1FD2fragmentare celulara apoptotica), fie pe calea neprogramata
(necroza).

Fig. 1. Schema desfasurarii ciclului celular care arata optiunile unei celule aflate in faza G0. D1 defineste
perioada pe parcursul careia se activeaza noi gene a caror expresie proteica este ceruta pentru inducerea
fragmentarii ADN (faza F). D2 defineste perioada insasi celula se fragmenteaza in corpi apoptotici
1

Celulele pot fi induse sa intre pe calea mortii celulare programate din orice faza a
ciclului celular de proliferare (G1, S sau G2). Semnalele locale sau sistemice ale factorilor de
crestere ce regleaza progresia in interiorul ciclului celular sunt specifice tipului celular si sunt
independent determinate ca parte a fenotipului de diferentiere a celulei in cauza. Astfel,
acelasi factor de crestere (ex: factorul transformant de crestere 1) poate avea efecte agoniste
sau antagoniste in cadrul ciclului celular al diferitelor tipuri de celule (ex: inductor al
proliferarii celulare in celulele mezemhimale sau inductor al arestului in G0 sau progresia prin
fazele apoptozei pentru celulele epiteliale).
Procesul apoptotic poate fi impartit in trei etape distincte:
- angajarea, in care celula care a primit un stimul apoptotic letal devine ireversibil
angajata pe calea mortii;
- executarea, pe parcursul careia apar majoritatea modificarilor structurale;
- clearance-ul, in cadrul caruia resturile celulare sunt indepartate prin fagocitoza.
Modificarile structurale ce apar pe parcursul fazei executorii au fost descrise pentru
prima data de Kerr si colaboratorii (2), iar acum sunt din ce in ce mai bine intelese din punct
de vedere al mecanismului.

BIOCHIMIA APOPTOZEI
Celulele care sufera apoptoza, se contracta considerabil. Cea mai plauzibila explicatie
ar fi aceea ca celula a pierdut apa si, cum nu se evidentiaza o umflare imediata, probabil a
pierdut ioni izoosmotic. De asemenea, nu au fost descrise leziuni specifice ale organitelor
citoplasmatice, sau ele nu au fost cautate intr-un mod adecvat. A fost observata umflarea
cisternelor reticului endoplasmic.
Biochimic, in celula are loc reducerea sintezei de ARN si proteine urmata de
degradarea lor.
Desi apoptoza este un proces opus necrozei, reprezentand calea fiziologica de moarte
celulara, poate fi de asemenea provocata de stimuli patologici. In general, orice stimul ce
produce necroza prin distrugere celulara directa poate induce apoptoza, in cazul in care celula
initial supravietuieste. In acest sens, apoptoza reprezinta un raspuns celular coordonat la
stimuli vatamatori care nu sunt imediat letali. Nu se poate vorbi de o serie invariabila de
evenimente metabolice ce au loc in cursul apoptozei. Totusi, timpuriu, in apoptoza, in multe
tipuri celulare apare o crestere sustinuta a nivelului de calciu ionizat citosolic. Calciul, poate
activa latent enzime care contribuie la modificarile structurale din cursul apoptozei. Aceste
enzime includ o endonucleaza nucleara calciu dependenta care cliveaza invariabil ADN si o
transglutaminaza care crosslinkeaza proteine citosolice. Proteazele calciu dependente
(calpaina) degradeaza citoscheletul.
In general, procesul apoptotic are nevoie de energie sub forma de ATP, sinteza activa a
ARN si proteina depinde de tipul celular si stimulul apoptotic. In limfocitele mature, agentii
care inhiba ARN-ul sau sinteza proteica in general duc la blocarea apoptozei; din contra, in
neutrofilele imature si in unele linii celulare leucemice, aceeasi compusi amplifica apoptoza.
Una din explicatiile acestei contradictii este ca majoritatea celulelor contin proteine reglatoare
care pot inhiba sau promova moartea celulara fiziologica. Intr-un tip particular celular,
comparand ratele catabolice ale inhibitorilor si promotorilor se poate determina daca sistarea
sintezei de ARN si proteice previne sau induce apoptoza.

Fig.2 . Evenimente metabolice ce au loc in apoptoza.

In celulele destinate sa sufere apoptoza creste ARNm pentru -tubulina inainte de

aparitia modificarilor morfologice si a clivajului ADN. Intr-o etapa ulterioara, apar si in
citoplasma cantitati crescute de -tubulina. Probabil ca, genele pentru -tubulina sunt
degradate impreuna cu restul DNA-ului nuclear indata ce endonucleaza devine activa
Activitatea endonucleazica, structura cromatinei si degradarea ADN in apoptoza
Nucleul este locul producerii majoritatii modificarilor dramatice ce au loc in apoptoza.
Modificarile sunt studiate mai bine cu ajutorul microscopiei electronice de transmisie, dar au
fost deja vizualizate in celule vii in urma utilizarii colorantilor. Modelul modificarilor difera
de la un tip celular la altul dar, in general, nucleul se contracta si cromatina devine foarte
densa, se fragmenteaza si, in final se leaga strans de anvelopa nucleara.
Aceasta modificare este adesea acompaniata de fragmentarea ADN in subunitati
regulate ce formeaza o scara ca rezultat al ruperii dublu catenare, aparent randomice la
nivelul regiunilor linker dintre miezurile nucleozomale. In fiecare celula exista peste un
milion de astfel de rupturi ceea ce releva o situatie imposibil de reparat si ca urmare are loc
sistarea transcriptiei.
O serie de investigatii au sugerat ca proteinele responsabile de fragmentarea letala a
ADN in apoptoza sunt endonucleaze de tip DNaza I care, pentru activare, depind de calciu
(Ca2+)De asemenea, intr-o serie de tipuri celulare, in care a fost indusa apoptoza sub diferite
forme, s-a demonstrat elevarea sustinuta a nivelului de ioni liberi de calciu intracelular (Ca i)
care s-a sugerat ca ar fi necesari pentru activarea endonucleazelor de aproximativ 23 kD.
Celulele raspund la o crestere a Cai prin pomparea calciului in interiorul unei organite
intracelulare sau in afara celulei prin membrana citoplasmatica. Astfel de transport de Ca 2+
este catalizat de schimbul membranar de Na2+ - Ca2+ si de proteinele ATP-aze Ca2+. Deoarece
ATP-aze Ca2+cere un proton pentru transportul vectorial al Ca2+ in afara celulei un astfel de
transport ar putea acidifia celula daca nu ar fi imediat tamponat sau transportat in afara
celulei.
De asemenea, se pare ca nucleozomii sunt eliberati de preferinta din regiunea
domeniilor rozeta si/sau bucla ce contin elemente repetitive ale ADN pe parcursul fazei
secundare de degradare. S-a aratat ca sensibilitatea generala a cromatinei la nucleaze nu este
alterata pe parcursul apoptozei.ceasta indica faptul ca in conditiile unui nivel ridicat de Ca2+
fragmentarea de ADN are loc in interiorul buclelor de ADN la un numar strict de loci si nu
3

e dependent de gradul de pliere al fibrei de 30-nm care determina accesibilitatea generala a

regiunilor linker.Luand in considerare toate aceste date se poate spune ca fragmentarea
endogena a ADN pe parcursul apoptozei se produce in 3 etape.Prima etapa incepe cu activarea
unei endonucleaze legata constitutiv de o clasa de SAR (regiuni de atasare a matricei si
citoscheletului) bogate in legaturi A-T, care ataseaza domenii mari ale cromozomului la
matricea nucleara. Concentratia nucleara endogena de Mg2+ este suficienta pentru activitatea
ei. Nu este nici o cerinta de Ca2+ atat timp cat ADN este monocatenar. S-au evidentiat astfel o
serie de fragmente monocatenare de ADN pe parcursul procesului de apoptoza. A doua etapa
implica propagarea acestei degradari la alte clase de SAR. Aceasta propagare are o
dependenta de Ca2+ sugerand ca situsurile si-au imbogatit compozitia in C-G si toata
cromatina este redusa la fragmente de ~ 300 kb. In etapa a treia se cliveaza ADN
internucleozomal la regiunile linker din interiorul buclelor si genereaza scara ADN.
Aceasta clivare este relativ independenta de secventa (in termeni legati de situsurile ce leaga
nucleaza) dar necesita Ca2+ pentru cinetica. De asemenea, aceasta etapa necesita proteoliza
(56). Factorii aditionali implicati in aceasta etapa ar putea realiza extensia finala a
fragmentarii ADN ce difera mult de la un tip celular la altul. Toate aceste etape de degradare
sunt catalizate de o enzima sau doua pool-uri de enzime cu proprietati DNaza-I like.
Proteinele intracelulare Ced-2, Ced-5 si Ced-10 semnalizeaza intr-o maniera
comparabila cu omologii lor mamalieni Crkll, DOCK 180 si Rac mediind reorganizarea si
extensia citoscheletului celulei inglobatoare. Ced-7, omoloaga cu ABC-1 activeaza atat in
celula muribunda cat si in cea inglobatoare, posibil in transportul transmembranar de lipide.
Ced-1 este analog receptorilor scavenger din sistemul mamalian; Ced-7 si Ced-1 promoveaza,
probabil, inglobarea interactionand cu proteina adaptoare de semnalizare Ced-6 (78).

Fig. 3.Schema genetica a apoptozei in C. elegans. Au fost izolate mutatiile din 14 gene diferite ce afecteaza
apoptoza in diferitele ei etape. Mutatiile ce influenteaza decizia de a murii afecteaza doar un numar mic de gene.
Genele implicate in etapele ulterioare sunt comune tuturor celulelor somatice din organism angajate pe calea
mortii. Activitatea lui ced-3 si ced-4 promoveaza moartea celulara, iar ced-9 previne acest proces.

TRANSFORMAREA MALIGNA
Deoarece o celula trebuie sa sufere o serie de modificari moleculare pentru a atinge
fenotipul malign si datorita faptului ca aceste schimbari sunt deseori induse de agenti sau
tratamente care, in timp, altereaza celula, orice activeaza supravietuirea celulelor deteriorate
sau initiate promoveaza carcinogeneza.
In majoritatea cazurilor, celulele canceroase sunt diferite de celulele normale din punct
de vedere morfologic. Variatiile legate de marimea si forma celulelor si a nucleilor lor
corespund pleomorfismului celulelor tumorale. Nucleul este deseori marit, cu densitati inegale
(hiper- sau hipocromatism), o membrana nucleara neregulata, angulara, nucleoli proeminenti,

singulari sau multipli. Exista o crestere a raportului nucleo-citoplasmatic. Se observa si celule

bizare, cu nuclei polilobati sau multipli si celule gigantice.
Majoritatea cancerelor se caracterizeaza printr-un numar mare de celule in diviziune.
Aceste mitoze sunt uneori anormale, mitoze tri- sau multipolare. Indicele mitotic, definit prin
numarul de mitoze pe unitatea de camp microscopic, are o valoare data contribuind la
evaluarea prognostica a tumorilor. In realitate, cancerele nu poseda un indice mitotic ridicat,
ca cel care se poate observa in patologia nontumorala. Totusi, in anumite tipuri de cancer,
diagnosticul de malignitate se bazeaza pe indicele mitotic.
Oncologii au fost preocupati in principal de proliferarea celulara, cu toate acestea in
ultimul timp atentia lor se indreapta, cu un interes din ce in ce mai mare, spre studiul
apoptozei
Observatia legata de aparitia apoptozei in tumori nu este recenta. Cu peste 20 de ani in
urma s-a sugerat ca apoptoza este responsabila de o mare parte din pierderile celulare ce apar
in tumori, observatii obtinute in studiile cinetice, si nu mai este o noutate extinderea ei si
activarea in tumori ca urmare a aplicarii bine cunoscutelor metode terapeutice: iradierea,
chemoterapia citotoxica, ablatie hormonala. Totusi, in ultimii ani, extinderea cunostintelor
despre controlul apoptozei la nivel molecular a dus la largirea semnificatiei ei potential
oncologice depasind simpla alimentare a unei explicatii mecaniciste pentru deletia celulelor
tumorale. In particular, descoperirea faptului ca apoptoza poate fi reglata de produsii unor
anumite proto-oncogene si de gena supresor tumoral p53, a deschis noi drumuri viitoarelor
cercetari.
Proteina p53 este o fosfoprotein nuclear, codificat de gena TP53, ce acioneaz ca
senzor pentru multiple forme de stres i controleaz numeroase procese celulare, cele mai
importante fiind apoptoza i derularea ciclului celular.Gena TP53 (tumor protein 53) face
parte din familia genelor supresoare de tumori. Este localizat pe braul scurt al
cromozomului 17, n poziia 17p 13(regiune frecvent deletat n cancere umane).
Atunci cand modificarile de la nivelul ADN cauzeaza acumularea anormala de celule
se produce transformarea maligna. Ratele comparative, ale mortii celulare si ale diviziunii
celulare, determina viteza de crestere a cancerului. Anumite celule canceroase se divid mult
mai incet decat celulele normale, dar, cancerul continua sa se extinda datorita prelungirii
timpului de viata al celulei.
Multi carcinogeni provoaca rupturi ADN sau interfera cu enzimele necesare pentru
replicarea corecta a ADN. Celula poate raspunde la acest tip de alterare in mai multe feluri:
poate intarzia diviziunea celulara pana la rerpararea leziunii, poate suferii apoptoza sau poate
progresa fara intrerupere in ciclul de crestere celulara.
Oncogena bcl-2 ar putea fi supresorul general al mortii celulare pentru genele care
regleaza direct apoptoza . Toate celulele hematopoetice si limfoide, multe celule epiteliale si
neuronii contin gena bcl-2, intalnita in special in membrana mitocondriala, nucleu si reticul
endoplasmic.
Produsul proteic al genei supresoare tumorale p53 poate intarzia progresia ciclului
celular inaintea initierii sintezei replicative de ADN. Multe cancere umane poseda mutatii sau
deletii la nivelul genei p53. Proteinele codificate de virusurile oncogene pot de asemenea lega
si inactiva proteina p53. Proasta functionare a p53 poate promova dezvoltarea cancerului prin
permiterea duplicarii DNA in celulele cu mutatii secundare, inainte de o reparare completa.
Totusi, p53 este doar un inhibitor al diviziunii celulare, in alte situatii se comporta ca o
apoptogena directa (o gena ce cauzeaza apoptoza). Superproducerea proteinei p53 normale,
in linia celulara leucemica mieloida, induce rapid moartea celulara prin apoptoza.

Fig.4. Relatia dintre proliferarea celulara si apoptoza.

In multe tipuri celulare, proliferarea necesita cel putin doi stimuli externi, uneori
numiti semnale de competenta si progresie. Semnalele de competenta declanseaza
evenimentele metabolice comune atat replicarii cat si apoptozei; semnalul de progresie abate
celula spre replicare, altminteri survine apoptoza.
Apoptoza poate fi considerata o cale alternativa care distruge celulele incapabile sa
strabata punctul de vama inainte de replicarea ADN si se petrece in celulele competente
activate, cand un semnal de progresie este absent sau anormal sau cand o celula nu-si repara o
leziune intr-o perioada critica.
Majoritatea medicamentelor anticancerigene: inhibitori ai topoizomerazei, agenti
alchilanti, antimetaboliti si hormoni antagonisti, produc apoptoza in celulele sensibil . In urma
acestor observatii este subanteles faptul ca eficienta lor nu depinde totdeauna doar de
interactia cu o tinta biochimic specifica; un efect asupra evenimentelor metabolice conducand
la apoptoza poate, de asemenea, influenta raspunsul la chemoterapie. S-a descoperit faptul ca,
in diferite cancere umane, concentratia endonucleazelor calciu dependente, care degradeaza
ADN pe parcursul apoptozei, variaza enorm. Tendinta unei celule cancerigene de a suferi
apoptoza poate fi importanta in special pentru terapia tumorilor maligne cu o rata scazuta de
crestere, care sunt de obicei rezistente la agenti citostatici.

BIBLIOGRAFIE
1. www.biovision.com
2. www.bioinformatics.org
3. www.ncbi.nlm.nih.gov