SISTEMUL DIGESTIV

Sistemul digestiv reprezinta ansamblul morfologic si functional de organe ce realizeaza digestia si

absorbtia alimentelor ingerate precum si evacuarea reziduurilor neasimilabile.
Structuri componente
Sistemul digestiv este alcatuit din:
- tub digestiv, o serie de organe tubulare de calibru diferit;
- glande anexe, ancorate la diferite etaje ale tractului digestiv.

Tubul digestiv
Masoara aproximativ 9 m lungime, de la cavitatea bucala pana la anus, constituind traiectul alimentelor
ingerate pe parcursul caruia acestea sufera transformari necesare prepararii hranei pentru celulele
corpului, prin intermediul mijloacelor digestive fizice si chimice.
Tunicile tubului digestiv.
TUNICI TIP DE TESUT LOCALIZARE
mucoasa epiteliu pavimentos pluristra- cavitatea bucala, faringe esofag
tificat necheratinizat in restul tubului digestiv
epiteliu cilindric unistratificat
submucoasa tesut conjunctiv lax in tot tubul digestiv
musculara tesut muscular striat cavitatea bucala, faringe si 1/3 superioara a esofagului
tesut muscular neted, cu doua in restul tubului digestiv, cu urmatoarele
straturi: intern (cu fibre circulare) particularitati:
si a)la stomac 3 straturi: in plus unul cu fibre oblice;
extern (cu fibre longitudinale) b)la colon, stratul extern formeaza 2-3 benzi (tenii);
tesut conjunctiv lax c)intre segmentele tubului digestiv exista sfinctere.
externa tesut conjunctiv dens faringe, esofag si portiunea terminala a rectului
adventicea in restul tubului digestiv, acoperit de peritoneu
 Cavitatea bucala este primul segment al tubului digestiv, reprezentand locul unde digestia este
demarata. Cavitatea bucala cuprinde limba si dintii. Prin intermediul limbii se distinge gustul, textura,
dar si temperatura alimentelor. Dentia este implicata cu precadere in masticatie, care impreuna cu
digestia chimica realizata prin actiunea salivei formeaza la acest nivel bolul alimentar.

Raporturile cavitatii bucale

- anterior comunica cu exteriorul prin orificiul bucal, delimitat superior si inferior de buze, unite in
partile laterale prin intermediul comisurilor labiale.
- posterior comunica cu orofaringele prin istmul orofaringian, delimitat in partile laterale de arcadele
palatoglose, superior de palatul moale si inferior de V-ul lingual ce desparte zona orala a limbii (2/3
anterioare) de cea faringiana (1/3 posterioara).
- superior este despartita de cavitatea nazala prin intermediul palatului.
- inferior este delimitata de structuri musculare, precum muschii milohioidieni, geniohioidieni si limba.
- lateral cavitatea este inchisa de obraji, a caror pereti sunt constituiti in cea mai mare parte de muschii
buccinatori.

Anatomia cavitatii bucale

Cavitatea bucala este compartimentata de arcadele dentare in:
- Vestibul bucal (vestibulum oris)
Vestibulul bucal este compartimentul anterior al cavitatii bucale, are forma de potcoava si este cuprins
intre buze si suprafetele profunde ale obrajilor pe plan extern si arcade dentare si gingii pe plan intern.
De sus pana jos, vestibulul este limitat de reflexia mucoasei de la nivelul buzelor si obrajilor pana la
nivelul gingiilor ce acopera arcurile alveolodentare superioare si inferioare respective, formand santurile
gingivo-labiale superioare si inferioare. Anterior comunica cu exteriorul prin orificiul bucal delimitat de
buze. Posterior, in timpul ocluziei dentare, vestibulul comunica cu cavitatea bucala propriu-zisa printr-o
apertura determinata de arcadele alveolodentare incepand cu cel de-al treilea molar, numita spatiul
retromolar si prin spatiile interdentare. Peretii laterali al vestibulului sunt constituiti din obraji, ce
cuprind muschii buccinator captusiti de mucoasa cavitatii bucale. Ductul glandei parotide, canalul
Stenon se deschide printr-o papila mica la nivelul celui de-al doilea molar superior.
- Cavitatea bucala propriu-zisa (cavum oris proprium)
Cavitatea bucala propriu-zisa reprezinta comaprtimentul posterior. In fata si lateral este marginita de
arcadele alveolodentare, iar posterior comunica cu faringele printr-o apertura constrictiva, anume istmul
faringian. Plafonul este format din palatul dur si moale, iar cea mai mare parte a planseului este
reprezentat de limba, careia i se alatura mucoasa reflectata din partea laterala si inferioara a limbii pana
la gingia ce captuseste fata interna a mandibulei. Cavitatea bucala propriu-zisa primeste secretia salivara
de la glandele sublinguale si submandibulare.

Mucoasa cavitatii bucale

Cuprinde:
- Mucoasa masticatorie cu epiteliu pavimentos stratificat keratinizat pentru palat dur si parakeratinizat
pentru gingii.
- Mucoasa de acoperire cu epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat gros, in restul cavitatii, ce se
descuameaza si se innoieste o data la 12 zile.
Buzele (labia oris)
Formeaza regiunea labiala a cavitatii bucale, sunt in numar de doua, superioara si inferioara si inconjura
orificiul bucal. Buzele sunt formatiuni musculo-membranoase, captusite la exterior de tegument si la
interior de mucoasa cavitatii bucale si prezinta un rol important in fizionomie.
Obrajii (buccae)
Constituie peretii laterali ai cavitatii bucale si fac parte din regiunea geniana a fetei.
Dintii si gingiile
Dintii (dentes) sunt atasati in cavitati mici, numite alveole sapate in doua arcuri osoase crescute inferior
pe mandibula si superior pe maxilarul superior, numite arcuri alveolodentare.

I 2 ; C 1 ; PM 2 ; M 3 ;
2 1 2 3
Gingiile (gingivae) sunt regiuni specializate ale mucoasei orale masticatorii care inconjoara dintii si
acopera zonele adiacente ale osului alveolar.
Plafonul cavitatii orale (palatul)
Este constituit din palat (palatum), ce cuprinde 2 parti, anterioara determinata de palatul dur si
posterioara de palatul moale. Palatul dur (palatum durum) separa cavitatea orala de cea nazala si este
reprezentat de o placa osoasa captusita superior si inferior de mucoase. Palatul moale (palatum molle)
continua posterior palatul dur si actioneaza similar unei valve care se poate deprima pentru a contribui la
inchiderea istmului orofaringian sau se poate eleva pentru a separa nazofaringele de orofaringe.
Limba (lingua) este principalul organ de simt al gustului, avand importanta majora si in vorbire. De
asemenea intervine in procesele de masticatie si deglutitie. Limba este o structura musculara ce face
parte din elementele planseului cavitatii orale, iar extremitatea posterioara a acesteia intra in alcatuirea
peretelui anterior al orofaringelui.
Glandele salivare mari si mici se deschid si secreta saliva in cavitatea bucala. Cele mai multe sunt
glande mici intalnite in straturile submucoase si mucoase ale epiteliului oral ce captuseste limba, palatul,
obrajii si buzele. Acestea se deschid in cavitatea orala direct sau prin intermediul unor ducte. Glandele
mari sunt reprezentate de glandele parotide, submandibulare si sublinguale.

Fiziologia cavitatii bucale

Functia digestiva
In cadrul sistemului digestiv, cavitatea bucala este implicata in special in procesele fizice pe care
alimentele introduse le sufera. Astfel ca prin impregnarea alimentelor cu saliva si fragmentarea acestora
prin masticatie se formeaza bolul alimentar a carui propulsie catre segmentul urmator al tractului
digestiv este indeplinita prin etapa bucala a deglutitiei.
Saliva este rezultatul amestecului secretiilor celor 3 perechi de glande salivare mari si al restului de
glande mici dispersate in cavitatea orala. Saliva finala este o solutie hipotona ce cuprinde intre 97 -
99,5% apa si are un pH de 6,87.
Masticatia
Reprezinta procesul prin care alimentele introduse in cavitatea bucala sunt fragmentate suficient sa fie
declansata deglutitia. In acelasi timp prin masticatie alimentele sunt expuse mai eficient la activitatea
substantelor din compozitia salivei.
Mecanismul masticatiei consta in ansamblul de miscari executate de mandibula pe masivul maxofacial,
prin care suprafetele ocluzale ale dintilor de pe arcadele superioara si inferioara sunt puse in contact,
prelucrandu-se astfel mecanic alimentele, prin procedee de taiere, zdrobire sau macinare in functie de
dintii implicati.
Deglutitia
Este un act reflex motor in care sunt implicati peste 22 de muschi de la nivelul cavitatii bucale,
faringelui si esofagului coordonati de centrii deglutitei din medulla oblongata si punte.
Comunicarea centrilor nervosii cu muschii implicati in procesul deglutiei se face prin intermediul
ramurilor din trigemen, facial, glosofaringian si hipoglos.
Functia respiratorie
In cadrul sistemului respirator, cavitatea bucala asigura trecerea bidirectionala a aerului din exterior in
plamani si invers, prin inspiratie si respectiv expiratie. De asemenea, la acest nivel aerul este supus unor
procese de umectare si incalzire.
Functia de relatie
Pe langa functia digestiva si respiratorie, cavitatea bucala participa si la desfasurarea unor functii de
relatie prin care organismul se integreaza in mediul de viata. Astfel in cavitatea bucala se percepe
sensibilitatea gustativa, la care i se adauga si sensibilitatea generala, prin care sunt transmise senzatii
tactile, termice si dureroase. De asemenea, importanta majora in cadrul acestei functii o reprezinta
transformarea sunetelor emise de corzile vocale in cuvinte prin intermediul palatului moale, a limbii si
buzelor, cavitatea bucala conferind rezonanta vocii.
Faringele reprezinta canalul de legatura dintre cavitatea bucala in esofag.
Faringele este un segment de legatura ce asigura continuitatea traiectului in organism a alimentelor
precum si a curentilor de aer, calea digestiva intersectandu-se la acest nivel cu cea respiratorie. De
asemenea prin structura, dar si prin localizarea sa, faringele se impune prin functia sa imunologica,
actionand ca o bariera protectoare, restrictionand accesul agentilor patogeni ajunsi la acest nivel
accidental prin intermediul functiilor sale primordiale.

Raporturile faringelui
Raporturi laterale
In portiunea cefalica corespunzatoare zonei capului, faringele este despartit de ramul mandibulei prin
spatiul maxilofaringian. Acesta este impartit de o prelungire profunda a fasciei cervicale superficiale in
spatiul glandular, in care sta parotida cu artera carotida externa, vena jugulara interna si nervul facial si
spatiul subglandular, in care diafragmul stilian se interpune intre spatiul prestilian cu muschii
pterigoidieni, artera maxilara interna si nervul mandibular si spatiul retrostilian cu pachetul vasculo-
nervos al gatului, noduli limfatici cervicali profunzi, ramuri din simpaticul cervical.
In portiunea cervicala corespunzatoare zonei gatului, faringele vine in contact cu pachetul vasculo-
nervos al gatului, reprezentat de artera carotida care se imparte in ramul intern si extern la nivelul
extremitatii superioare a cartilajului tiroid, vena jugulara interna asezata extern de artera si nervul vag
care completeaza pachetul. De asemenea, pe peretele faringian se aplica ganglionii limfatici ce insostesc
pachetul vasculo-nervos, precum si arterele tiroidiana superioara, linguala si faciala, emise din carotida
externa la acest nivel. Superior, nervul hipoglos incruciseaza faringele in traiectul sau, iar la un nivel mai
inferior, vin in raport lobii glandei tiroide.
Raporturi posterioare
Posterior, faringele acoperit de adventice vine in raport coloana cervicala acoperita la randul sau de
muschii si aponevroza prevertebrala. Intre faringe si corpurile vertebrelor se formeaza spatiul
retrofaringian, care se extinde superior si inferior catre baza craniului si respectiv regiunea
infrahioidiana. Spre partile laterale, in jurul faringelui, spatiul retrofaringian se continua cu spatiile
parafaringiene. Acestea sunt delimitate superior de baza craniului, iar inferior se extind pana la nivelul
glandei submandibulare in regiunea suprahioidiana.
Raporturi anterioare
Anterior, peretele faringelui corespunde de sus in jos orificiilor posterioare ale foselor nazale, orificiului
posterior al cavitatii bucale propriu-zise si peretelui posterior al laringelui.
Anatomia faringelui
Faringele este un conduct fibromusculos de aproximativ 12 cm lungime, semicircular in sectiune
transversala, cu o dispunere verticala, anterior de coloana cervicala si posterior de fosele nazale,
cavitatea orala si laringe. Superior faringele se insera pe structuri osoase ce intra in configuratia bazei
cutiei craniene, descriind o insertie trapezoida, cu baza mare intre spinele osului sfenoid, intersectand si
tuberculul faringian de pe partea bazala a osului occipital si baza mica intre apofizele pterigoide. Inferior
faringele se continua cu esofagul de la nivelul marginii inferioare a cartilajului cricoid ce corespunde
corpului vertebrei C6.

Fiind un organ tubular, faringelui i se descriu 2 suprafete, exterioara (exofaringe) si interioara

(endofaringe).
Suprafata exterioara prezinta muschii scheleltici acoperiti de fascia bucofaringiana.
Fascia bucofaringiana se continua de la nivelul muschiului buccinator. Posterior, intre aceasta si fascia
prevertebrala se interpune spatiul retrofaringian, in care, usor superior de bifurcatia arterei carotide se
gaseste ganglionul limfatic retrofaringian alaturi de alti noduli limfatici mai mici responsabili cu
drenajul majoritatii vaselor limfatice de la nivelul faringelui.
Muschii faringelui sunt organizati in 2 grupe in functie de orientarea fibrelor musculare in raport cu
peretele faringian. Astfel, se definesc muschii constrictori cu fibre orientate circular si muschi
longitudinali cu fibre orientate vertical.
Muschii constrictori aduc cea mai considerabila contributie la structura peretelui faringian, fiind
denumiti in functie de pozitia lor, constrictor superior, mijlociu si inferior. Fibrele constrictorilor de pe
fiecare parte converg catre posterior unde se unesc la rafeul faringian. Anterior, acesti muschi se
ataseaza de laringe sau de oasele si ligamentele asociate cu marginile laterale ale cavitatilor orala si
nazala. Muschii constrictori se suprapun reciproc, cel inferior se suprapune marginii inferioare a
constrictorului mijlociu, iar acesta din urma se suprapune la randul sau marginii inferioare a
constrictorului superior. Activitatea colectiva a muschilor are ca rezultat ingustarea faringelui, actionand
ca un sfincter de propulsie in actul deglutitiei, impingand bolul alimentar catre esofag. Toti muschii
constrictori sunt inervati de ramul faringian din nervul vag.
Constrictorul superior prezinta insertie de origine multipla, pe marginea rafeului pterigomandibular,
carligul pterigoidian a osului sfenoid si partea posterioara a liniei milohioidiene a mandibulei. Fibrele
converg catre partea posterioara a faringelui unde se ataseaza rafeului faringian si mai departe
tuberculului faringian de pe osul occipital.
Cand constrictorul superior se contracta in timpul deglutitiei se formeaza o creasta proemeninta pe
aspectul profund al peretelui faringian care prin colaborare cu palatul moale sigileaza istmul dintre
nazofaringe si orofaringe.
Deasupra muschiului constrictor superior se afla fascia faringobazilara, ce fixeaza faringele la baza
craniului. Fascia faringobazilara este interpretata ca o fascie submucoasa distincta ce se interpune intre
stratul muscular si mucoasa peretelui faringian. Aceasta se ataseaza la partea bazilara a osului occipital,
stanca temporalului precum si la rafeul pterigomandibular. Muschiul levator al valului palatin,
extremitatea cartilaginoasa a tubei auditive si artera palatina ascendenta perforeaza fascia deasupra
marginii superioare a muschiului constrictor superior.
Constrictorul mijlociu prezinta insertie de origine multipla, atat pe ligamentul stilohioid cat si pe
coarnele mici si mari ale osului hioid. Pe masura ce fibrele musculare converg catre posterior unde se
ataseaza la rafel faringian, o parte se suprapun peste marginea inferioara a constrictorului superior, iar o
parte sunt acoperite de fibrele contrictorului inferior.
Constrictorul inferior este separat in muschii tirofaringian si cricofaringian, acestia avand origini, insertii
terminale si functii diferite. Fibrele muschiului tirofaringian provin de pe cartilajul tiroid si se insera
distal in rafeul faringian. In cazul muschiului cricofaringian, insertia de origine se face pe fata laterala a
cartilajului cricoid si spre deosebire de ceilalti constrictori faringieni, fibrele inferioare ale acestuia trec
de rafeul faringian si se insera pe fibrele circulare ale esofagului. Din acest motiv, muschiul
cricofaringian contribuie la activitatea sfincterului esofagian superior, fiind mentinut intr-o stare de
contractie tonica pana cand deglutitia este initiata, pentru a preveni regurgitarea continutului esofagian
in faringe.
Cei trei muschi longitudinali ai faringelui sunt denumiti in functie de origine, astfel ca muschiul
stilofaringian provine de pe procesul stiloid al osului temporal, muschiul salpingofaringian de pe partea
cartilaginoasa a tubului faringotimpanic (grecescul salpinx inseamna tub), iar muschiul
palatofaringian vine de pe palatul moale. Din perspectiva insertiei de origine, fibrele acestora coboara si
se ataseaza la peretele faringian. Astfel, muschii longitudinali ridica peretele faringian, fiind implicati in
propulsia bolului alimentar catre esofag.
Muschiul stilofaringian provine de pe fata mediala a bazei procesului stiloid al osului temporal. O parte
din fibre patrund intre contrictorii superior si mijlociu pentru a se contopi cu suprafata profunda a
peretelui faringian, iar restul se insera pe marginea posterioara a cartilajului tiroid. Inervatia muschiului
este realizata de nervul glosofaringian.
Muschiul salpingofaringian este un muschi mic ce provine de pe aspectul inferior al tubei
faringotimpanice. Acesta coboara ulterior pentru a se contopi cu suprafata profunda a peretelui faringian.
Inervatia muschiului salpingofaringian este intretinuta de nervul vag.
Muschiul palatofaringian este atasat la aponevroza palatina de unde trece postero-inferior catre suprafata
profunda a peretelui faringian unde se insera. Fibrele muschiului palatofaringian intra in alcatuirea
arcului palatofaringian, vizibil prin cavitatea orala, reprezentand un punct de reper in vederea
descoperirii amigdalelor palatine, pozitionate anterior de acesta in peretele orofaringian. Pe langa faptul
ca palatofaringienii sunt implicati in elevarea faringelui, acestia participa si la inchiderea istmului
orofaringian prin deprimarea palatului. Inervatia se face prin intermediul nevului vag.
Suprafata interioara este subimpartita in trei etaje de sus in jos in functie de raporturile majore cu care
realizeaza conexiuni sau dupa pozitie: nazofaringe (epifaringe sau rinofaringe), orofaringe (mezofaringe
sau bucofaringe) si laringofaringe (hipofaringe).

Nazofaringele
Ocupa regiunea superioara a palatului moale ce comunica cu cavitatile nazale prin intermediul coanelor.
Plafonul sau este constituit din structuri osoase ce intra in configuratia bazei craniului. Impreuna cu
peretii laterali ai nazofaringelui, plafonul formeaza fornixul faringelui, ce adera intim la structurile
osoase. Mucoasa care captuseste plafonul nazofaringelui cuprinde o colectie de testut limfoid ce
formeaza amigdala faringiana. Marirea in dimensiuni a acesteia, intalnita in cazuri patologice, poate
determina oculzarea nazofaringelui consecutiv cu limitarea procesului de respiratie la nivelul cavitatii
nazale.
Inferior cavitatea nazofaringiana este despartita de cea orofaringiana prin intermediul unui istm, a carui
pozitie este marcata pe peretele faringian de un pliu al mucoasei determinat de suprapunerea sfincterului
palatofaringian, structura musculara din alcatuirea muschiului constrictor faringian superior. Elevarea
palatului moale si constrictia sfincterului palatofaringian sunt urmate de inchiderea istmului in timpul
deglutitiei, servind astfel la separatia propriu-zisa intre nazofaringe si orofaringe.
Lateral, pe fiecare parte peretele, nazofaringele prezinta deschiderea tubului faringotimpanic (tuba
auditiva sau trompa lui Eustachio), proiectat in nazofaringe pe directie postero-laterala. Posterior
orificiul tubei este delimitat de o proeminenta cartilaginoasa, torus tubarius, situata anterior de recesul
faringian denumit si foseta lui Rosenmuller. De asemenea, peretii laterali prezinta si repliuri ale
mucoasei asociate la acest nivel cu prezenta tubei auditive, si anume repliul salpingofaringian, ce se
suprapune cu muschiul salpingofaringian si torus levatorius, o elevare a mucoasei care emerge imediat
inferior de deschiderea tubei faringotimpanice, continuat medial pe fata superioara a palatului moale
unde se suprapune muschiului ridicator al valului palatin.
Mucoasa nazofaringelui este de tip respirator, cu epiteliu cilindric ciliat, iar in grosimea corionului sau
pe peretele lateral in jurul orificiului de deschidere al tubei auditive se gasesc conglomerate de tesut
limfoid ce formeaza tonsilele tubare.
Orofaringele
Este segmentul mijlociu al faringelui ce continua nazorafaringele de la nivelul palatului moale si
comunica anterior cu cavitatea bucala propriu-zisa prin intermediul istmului orofaringian, care este
delimitat superior de palatul moale, lateral de arcurile palatoglose si inferior de 1/3 posterioara a limbii.
Inferior orofaringele se continua pana la marginea superioara a epiglotei.
Peretele anterior al orofaringelui, inferior de istmul orofaringian este continuat de extremitatea
posterioara a limbii, nivel la care se gasesc numerosi foliculi de tesut limfatic ce formeaza tonsila
linguala. In apropierea acestora, suprafara linguala a epiglotei se curbeaza anterior dupa care se
anexeaza la extremitatea posterioara a limbii, formand pliurile glosoepiglotice median si lateral, iar
depresiunile create intre acestea iau denumirea de valecule epiglotice.
Arcul palatoglos ce formeaza stalpii istmului orofaringian cuprinde muschiul palatoglos, orientat antero-
inferior, de la palatul moale pana pe aspectul lateral al limbii. Posterior de arcul palatoglos, se intalneste
arcul palatofaringian care cuprinde muschiul palatofaringian, orientat postero-inferior, de la palatul
moale pana pe aspectul lateral al faringelui. Datorita diferentelor de directie si puncte de insertie ale
arcurilor, se creeaza un spatiu triunghiular intre acestea numit fosa amigdaliana, ce contine testut limfoid
sub forma tonsilelor palatine.
Mucoasa orofaringelui este de tip digestiv, cu epiteliu scuamos stratificat nekeratinizat.
Laringofaringele
Este ultimul segment ce continua orofaringele de la marginea superioara a epiglotei pana la nivelul
cartilajului cricoid al laringelui.
Peretele anterior al laringofaringelui prezinta orificiul de deschidere al laringelui, aditusul laringian.
Inferior de acesta peretele anterior isi continua raportul cu peretele posterior al laringelui.
Laringofaringele are forma conica, cu baza superior, ingustandu-se pana la nivelul cartilajului cricoid, de
unde se continua cu esofagul. La acest nivel, laringofaringele se extinde catre aspectele laterale ale
laringelui, fiind delimitat medial de pliurile ariepiglotice si lateral de cartilajul tiroid si membrana
hiotiroidiana, formand astfel un sinus care ia denumirea de recesul piriform.
Mucoasa laringofaringelui este de tip digestiv, cu epiteliu scuamos stratificat nekeratinizat.
Vascularizatia faringelui
Alimentarea faringelui cu sange este realizata printr-o varietate de surse, in functie de localizarea
anatomica.
Arterele care iriga partile superioare ale faringelui provin din artera carotida externa si includ artera
faringiana ascendenta, ramurile palatine ascendente si descendete si amigdaliene din artera faciala si
ramuri numeroase din arterele maxilare si linguale.
Arterele care iriga partile inferioare ale faringelui includ ramurile faringiene din artera tiroida inferioara,
originara din trunchiul tirocervical al arterei subclaviculare.
Venele faringelui formeaza plexul venos faringian, drenat superior in plexul venos pterigoidian la nivelul
fosei infratemporale si inferior in venele faciala si jugulara interna.
Vasele limfatice din jurul faringelui se dreneaza in ganglionii retrofaringieni, dintre nazofaringe si
coloana cervicala, paratraheali si infrahioidieni.
Tonsilele formeaza cercul limfatic Waldeyer, iar limfa de la nivelul lor este drenata in nodulii
jugulodigastrici, in regiunea in care vena faciala se dreneaza in vena jugulara interna, inferior de burta
posterioara a muschiului digastric.
Inervatia faringelui
Inervatia motorie si senzitiva a faringelui este realizata prin intermediul nervului vag si glosofaringian,
din care pleaca ramuri ce se anastomozeaza si formeaza plexul nervos faringian localizat in fascia
peretelui faringian. Exceptie face regiunea anterioara a faringelui, inervata senzitiv printr-un ram din
nervul maxilar.
Plexul nervos faringian este format din:
- Ramul faringian din nervul vag, format din partea superioara a ganglionului sau inferior, deasupra
originii nervului laringian superior si reprezinta cel mai important nerv motor al faringelui, in acelasi
timp conducand si informatiile senzitive de la nivelul laringofaringelui.
- Ramuri din nervul laringian extern, provenit din ramul laringian superior al nervului vag;
- Ramuri faringiene din nervul glosofaringian.
Toti muschii faringelui sunt inervati motor de nervul vag, in principal prin intermediul plexului nervos
faringian, cu exceptia muschiului stilofaringian, a carui inervatie provine direct dintr-un ram al nervului
glosofaringian.
Fiecare segment al faringelui prezinta inervatie senzitiva diferita:
- Nazofaringele este inervat de un ram faringian din nervul maxilar, originar din fosa pterigopalatina ce
trece prin canalul palatovaginal de pe fata inferioara a procesului vaginal al sfenoidului pentru a ajunge
ulterior la nivelul plafonului faringian.
- Orofaringele este inervat de nervul glosofaringian prin intermediul plexului nervos faringian.
- Laringofaringele este inervat de nervul vag prin intermediul plexului nervos faringian.
Fiziologia faringelui
Datorita pozitiei, structurii si relatiilor cu organele invecinate, faringele reprezinta locul unde se intretaie
calea digestiva cu cea respiratorie, cu rol in conducerea alimentelor si respectiv a aerului catre
segmentele urmatoare ale sistemelor implicate.
Deglutitia - timpul faringian
In cadrul sistemului digestiv faringele este implicat in deglutitie.
Deglutitia reprezinta un act complex reprezentat printr-o serie de reflexe ce se desfasoara secvential
pentru a transporta masa alimentara prelucrata in cavitatea bucala prin faringe si esofag in stomac.
La nivelul faringelui se desfasoara etapa faringiana a deglutitiei involuntar in aproximativ 0,1s.
Mai multe despre deglutitie cititi aici
Functia respiratorie
In cadrul sistemului respirator faringele asigura pasajul bidirectional al curentilor de aer, contribuind in
acelasi timp la incalzirea, umectarea si purificarea acestora.
Functia imunologica a faringelui este asigurata de
Cercul limfatic perifaringian al lui Weldeyer, format din tesutul limfoid colectat sub forma tonsilelor
(faringiana, palatine, tubare si linguala) ancorate la diferite nivele ale faringelui si responsabile in
principal cu combaterea agentilor patogeni ajunsi la acest nivel pe traseul cailor digestiva sau
respiratorie. Astfel, amigdalele modifica compozitia limfei, adaugand fibrinogen si diastaze proteolitice
si intervin in hematopoieza prin producerea de globule albe.
In fonatie, faringele este implicat in modularea sunetelor emise de corzile vocale prin aplicarea timbrului
vocal. De asemenea, asigura ventilatia urechii medii prin intermediului tubului faringotimpanic si
intervine in unele reflexe
Esofagul este un conduct ce masoara aproximativ 25 cm si strabate gatul, de la cartilajul cricoid ce il
delimiteaza de faringe, toracele si o portiune mica din abdomen pana la orificiul cardia, unde se
conecteaza la stomac. Peristaltismul esofagian si secretiile de mucus sunt responsabile cu transportul si
respectiv alunecarea bolului alimentar catre stomac.
Esofagul este segmentul tractului digestiv care asigura continuitatea transportului alimentelor de la
nivelul faringelui, propulsandu-le prin intermediul mijloacelor proprii in stomac.
Raporturile esofagului
Portiunea cervicala (pars cervicalis)
Anterior traheea.
Posterior muschii prevertebrali si coloana vertebrala.
Lateral lobii tiroidei, nervii laringieni recurenti.
Portiunea toracica (pars thoracica)
Segmentul supraazygoartic
Anterior traheea (astfel denumit si segment retrotraheal) si originea bronhiei stangi.
Posterior coloana vertebrala
Lateral stanga artera carotida comuna stanga, artera subclavie stanga (portiunea ascendenta).
Lateral dreapta trunchiul brahiocefalic.
Segmentul subazygoaortic
Anterior pericardul (astfel denumit si segment retrocardic) si noduli limfatici traheobronhici inferiori.
Posterior separat de coloana vertebrala prin aorta toracica cu arterele intercostale, vena azigos si
hemiazigos, ductul toracic.
Lateral stanga pleura mediastinala cu recesul interaorticoesofagian.
Lateral dreapta pleura mediastinala cu recesul interazygoesofagian.
Portiunea abdominala (pars abdominalis)
Anterior lobul stang al ficatului (scobitura esofagiana).
Posterior diafragma si aorta.
Lateral stanga versantul drept al fornixului gastric.
Lateral dreapta lobul caudat al ficatului.
Anatomia esofagului
Esofagul este un tub musculomembranos care vine in prelungirea faringelui de la marginea inferioara a
cartilajului cricoid, ce corespunde nivelului vertebrei C6 pana la nivelul vertebrei T11, unde se
conecteaza la stomac.
Lungimea esofagului este de aproximativ 25 cm, iar calibrul sau variaza intre 1-3 cm, prezentand in
traiectul sau trei stamtori:
- Stramtoarea cricoidiana sau jonctiunea faringo-esofagiana corespunde originii esofagului la nivelul
cartilajului cricoid, la aproximativ 15 cm de dintii incisivi de pe arcada superioara.
- Stramtoarea bronhoartica corespunde raportului cu crosa aortica si bronhia stanga, la aproximativ 23
cm de dintii incisivi de pe arcada superioara.
- Stramatoarea diafragmatica determinata de contractia inelului muscular diafragmatic la trecerea
esofagului prin diafragma, la aproximativ 40 cm de dintii incisivi de pe arcada superioara.
Esofagului i se descriu 3 portiuni, in functie de regiunea care o strabate succesiv de la origine.
Esofagul in regiunea cervicala traverseaza median gatul, usor deviat catre stanga, pozitionat posterior de
trahee si anterior de coloana vertebrala. Originea esofagului cervical corespunde prelungirii
constrictorului faringian inferior, reprezentata prin muschiul cricofaringian ce formeaza sfincterul
esofagian superior. Fibrele acestuia converg in sens transvers peste peretele posterior al esofagului, pe
care il fixeaza la marginile laterale ale carilajului cricoid. Inferior de la acest nivel, se continua
musculatura esofagiana pana la nivelul incizurii suprasternale.
Esofagul in regiunea toracica se pozitioneaza intr-un plan mai posterior de trahee, inapoia vaselor mari.
Esofagul toracic isi continua traiectul in mediastinul posterior trecand pe rand posterior de bronhia
stanga si sacul pericardic, abordand ulterior fata anterioara a aortei dinspre marginea stanga catre linia
mediana. Pe flancul stang se alatura nervul vag stang de la nivelul vertebrei T8, iar pe flancul drept,
nervul vag drept se alatura esofagului de la nivelul vertebrei T5. Catre hiatusul esofagian, nervul stang
se plaseaza anterior de esofag, iar nervul drept se aseaza posterior, determinand trunchiurile vagale
anterior si respectiv posterior.
Esofagul in regiunea abdominala patrunde prin hiatusul esofagian al diafragmului masurand lungimi
variabile pana la stomac, in functie de miscarile asociate cu procesul respirator, din inspiratie si expiratie
precum si de gradul de distensie al stomacului. Prin orificiul cardia, esofagul se conecteaza la stomac,
nivel la care jonctiunea esogastrica se prezinta sub forma sfincterului esofagian inferior ce previne
refluarea continutului gastric in esofag.
Din punct de vedere histologic, esofagul este alcatuit din 4 tunici concentrice:
- Mucoasa (la interior) cu epiteliu pavimentos stratificat si cilindric de tip gastric la nivelul extremitatii
inferioare.
- Submucoasa adera slab la musculoara mucoasei.
- Musculara bistratificata cu fibre circulare intern si longitudinale extern.
- Adventicea (la exterior) cu tesut conjunctiv lax strabatut de numeroase vase si nervi.
Vascularizatia esofagului
Arterele provin din surse diferite in functie de regiunea traversata de esofag.
Esofagul cervical este vascularizat de ramuri din artera tiroidiana inferioara.
La esofagul toracic, sangele ajunge prin ramuri din arterele bronhice si intercostale, la care se adauga
superior ramuri descendente din artele gatului si inferior ramuri ascendente din arterele diafragmatice.
Esofagul abdominal este irigat de arterele diafragmatice inferioare si artera gastrica stanga.
Majoritatea venelor formeaza plexul venos periesofagian drenat de vena tiroidiana inferioara in regiunea
cervicala, vena azygos, hemiazygos, venele bronhice si diafragmatice in regiunea toracica si sistmul
venos gastric, in special de vena gastrica stanga in regiunea abdominala.
Vasele limfatice sunt drenate de sus in jos in ganglionii limfatici jugulari, traheo-bronhici, mediastinali
posteriori, gastrici si celiaci.
Inervatia esofagului
Inervatia extrinseca este realizata de plexul periesofagian, alcatuit din fibre simpatice din ganglionii
simpatii toracali si plexul periaortic si parasimpatice din nervul vag si ramurile laringiene recurente.
Inervatia intrinseca este realizata de plexul nervos mienteric Auerbach si plexul nervos submucos
Meissner.
Fiziologia esofagului
Esofagul asigura continuitatea digestiei, efectuand transportului masei alimentare prelucrate in cavitatea
bucala, din faringe catre stomac prin intermediul deglutiei. Etapa esofagiana este consecutiva celei
faringiene si dureaza pana cand bolul alimentar este propulsat in stomac, in aproximativ 6-8 secunde.
Constitutia bolusului poate influenta pozitiv sau negativ durata.
Jonctiunea faringoesofagiana este prevazuta cu sfincterul esofagian superior (SES) ce mentine
extremitatea proximala a esofagului inchisa, prevenind refluxul esofaringian prin care continutul
esofagului ar putea reflua in faringe, de unde exista posibilitatea sa fie aspirat catre laringe sau
nazofaringe. In desfasurarea deglutiei, deschiderea orificiului esofagian superior este determinata de
relaxarea fibrelor musculare ce constituie SES, prin impulsurile descarcate de centrul deglutiei din bulb
care inhiba neuronii vagali responsabili cu intretinerea tonusului caracteristic SES.
Stomacul este un organ cavitar, plasat in loja gastrica in abdomen si reprezinta segmentul cel mai dilatat
al tubului digestiv. Este responsabil cu transformarea bolului alimentar prin actiuni mecanice si chimice
in chim gastric, pe care il stocheaza pana cand acesta devine pregatit sa fie evacuat in intestinul subtire.
Somacul reprezinta cel mai dilatat segment constituitiv al tractului digestiv, fiind in acelasi timp si cel
mai proximal organ abdominal. De asemenea, stomacul indeplineste functii de importanta majora in
derularea procesului fiziologic al digestiei si conform ansamblului diversificat de afectiuni pe care le
poate dezvolta detine si o mare importanta clinica.
Anatomia stomacului
Stomacul (ventriculus sau gaster) este amplasat in loja gastrica, care ocupa cea mai mare parte din
regiunea subfrenica stanga si corespunde epigastrului si hipocondrului stang. La acest nivel, stomacul
este fixat in principal de presa abdominala exercitata in mod direct prin contractia muschilor peretilor
abdominali. De asemenea, interpozitia delimitata superior de esofag si inferior de duoden, pachetele
vasculo-nervoase ce traverseaza regiunea precum si formatiunile peritoneale care leaga stomacul de
organele din proximitate constituie alte mijloace de fixare la acest nivel.
In situatia indivizilor normostenici, in ortostatism, stomacul gol are forma literei J, cu peretii reciproc
aplicati, masurand aproximativ 18 cm lungime si 7 cm latime. In cazul stomacului plin, lungimea poate
creste pana la 25 cm, iar latimea la 12 cm. Capacitatea stomacului este evaluata intre 1-1,5 L.
Configuratie externa pune in evidenta stomacului doua margini (dreapta si stanga), doi pereti (anterior si
posterior) si doua orificii (superior si inferior).
Mica curbura
Marginea dreapta sau curbura mica (curvatura ventriculi minor) continua marginea dreapta a esofagului.
Concavitatea curburii mici este descrisa de segmentul vertical si cel orizontal usor ascendent catre partea
dreapta, intersectia acestora identificandu-se cu incizura angulara (incisura angularis) sau unghiul
gastric. Segmentul orizontal prezinta succesiv incizura pilorica superioara si incizura duodenopilorica
superioara, corespunzatoare limitei exterioare dintre stomac si duoden. Curbura mica impreuna cu
bulbul duodenal delimiteaza regiunea celiaca a lui Luschka. In plan posterior, prin intermediul
peritoneului posterior al vestibulului bursei omentale, curbura mica corespunde venei cave inferioare,
aortei abdominale, trunchiului celiac si plexului solar.
Marea curbura gastrica
Marginea stanga sau curbura mare (curvatura ventriculi major) continua marginea stanga a esofagului.
Initial descrie o traiectorie ascendenta, delimitand la exterior versantul drept al fornixului gastric care
impreuna cu marginea stanga a esofagului constituie bratele incizurii cardiace (incisura cardica) sau
unghiul lui His. Ulterior, limiteaza pe rand fornixul si corpul stomacului, avand un traiect descendent,
dupa care de la nivelul antrului se incurbeaza intr-o traiectorie usor ascendenta catre partea dreapta. La
acest nivel, sunt prezente succesiv incizura pilorica inferioara si incizura duodenopilorica inferioara,
corespunzatoare limitei exterioare dintre stomac si duoden. Prin intermediul ligamentului gastrocolic,
curbura mare vine in raport cu colonul transvers.
Marginile stomacului reprezinta limitele de separatie intre peretele anterior si cel posterior.
Peretele gastric anterior(paries anterior)
Priveste inainte, putin in sus si prezinta o portiune toracica si una abdominala.
Portiunea toracica este acoperita in cea mai mare parte de diafragm. La acest nivel se defineste spatiul
semilunar Traube, corespunzator proiectiei toracice a fornixului gastric la baza hemitoracelui stang.
Astfel, convexitatea limitei superioare desfasoara un arc de cerc care trece prin varful cordului unind
extremitatea anterioara a cartilajului 8 costal stang de extremitatea anterioara a coastei 11 stanga, iar
inferior, spatiul Traube este delimitat rectiliniu de extremitatile liniei arcuate. La nivelul spatiului
semilunar al lui Traube, prin percutie este identificat timpanismul stomacal.
Portiunea abdominala este subimpartita la randul sau in doua regiuni, mediala acoperita de fata viscerala
a ficatului, corespunzatoare lobului patrat si stang al ficatului si laterala, care vine in raport direct cu
fibrele musculare ce structureaza peretele abdominal anterior la acest nivel. Clinic, zona laterala este
recunoscuta ca triunghiul lui Labbe, delimitat la stanga de rebordul costal stang, la dreapta de linia care
se suprapune marginii inferioare a ficatului, iar inferior corespunde liniei trasata prin cartilajul coastelor
9 de fiecare parte.
Peretele gastric posterior(paries posterior)
Priveste inapoi, putin in jos si constituie peretele anterior al bursei omentale, prin intermediul careia
stomacul vine in raport cu structurile prezente la acest nivel si peretele abdominal posterior.
Cardia si pilorul
Stomacul comunica superior cu esofagul si inferior cu duodenul prin cate un orificiu de forma circulara
si anume orificiul cardic (ostium cardicum) si respectiv orificiul piloric (ostium pyloricum).

In mod conventional, avand in vedere criterii anatomice, fiziologice si radiologice, stomacul este
impartit in doua portiuni, verticala si orizontala, separatia dintre acestea fiind desemnata de incizura
angulara si depresiunea formata de sfincterul antrului.
Portiunea verticala sau regiunea fundico-corporeala
Reprezinta aproximativ 2/3 din stomac si este la randul sau subimpartita in fornix si corpul stomacului.
De asemenea, la acest nivel este sesizata portiunea cardiaca (pars cardiaca), nedefinita, ce corespunde
orificiului cardic si se caracterizeaza prin prezenta glandelor cardiace.
Fornixul sau fundul stomacului (fundus ventriculi)
Reprezinta camera cu aer a stomacului, orientata catre diafragm, prin intermediul caruia vine in raport
cu cordul, pleura si plamanul stang. Delimitarea inferioara a acestuia se face prin linia orizontala care
strabate unghiul cardic. De la acest nivel stomacul se continua cu corpul (corpus ventriculi) pana la
nivelul de separatie cu portiunea orizontala, indicat de linia aproximativ verticala trasata prin unghiul
gastric si depresiunea determinata de sfincterului antrului.
Portiunea orizontala sau regiunea antro-pilorica
Continua corpul stomacului de la planul ce intersecteaza unghiul gastric si depresiunea determinata de
sfincterului antrului pana la santul duodenopiloric, in care in mod inconstant se plaseaza vena
prepilorica (vena praepylorica) ce marcheaza limita de separatie dintre stomac si duoden. La randul sau,
portiunea orizontala este divizata in antrul si canalul piloric.
Antrul piloric (antrum pyloricum)
Este segmentul mai dilatat al portiunii orizontale, iar canalul piloric (canalis pyloricus) este un tub
cilindric ce conduce catre pilor (pylorus), portiunea terminala a stomacului prevazuta cu sfincterul
piloric. Santul piloric pus in evidenta de incizurile pilorice superioara si inferioara reprezinta un reper
prin care se constata separatia dintre cele doua segmente ale portiunii orizontale.
Peretele gastric
Grosimea peretelui gastric masoara aproximativ 3 mm, iar constitutia sa asigura functionalitatea
stomacului de a se adapta in vederea depozitarii si degradarii alimentelor concomitent cu evacuarea
acestora intermitenta catre segmentul urmator al tractului digestiv.
Structura peretelui prezinta patru tunici, dispuse de la exterior catre interior astfel: seroasa, musculara,
submucoasa, mucoasa.
Tunica seroasa (tunica serosa) consta in mezoteliul peritoneal ce captuseste intreaga suprafata exterioara,
mai putin fata posterioara a fornixului prin care stomacul adera la diafragm, mentinand aceasta regiune
intr-o imobilitate aproape completa. Seroasa se aplica de stomac prin intermediul stratului subseros (tela
subserosa) format din tesutul conjunctiv ce prezinta ligamentele stomacului (ligamenta ventriculi) care
contribuie la mentinerea formei curbate a organului.
Tunica musculara (tunica muscularis) este responsabila cu tranzitul masei alimentare la acest nivel, fiind
constituita dintr-un strat extern cu fibre longitudinale, strat mijlociu cu fibre circulare, a caror
condensare realizeaza sfincterul piloric, si un strat intern cu fibre oblice, prezent doar in portiunea
digestorie a stomacului.
Tunica submucoasa (tela submucosa) se interpune intre musculara si mucoasa, prilejuind adaptarea
mucoasei la motilitatea gastrica. Este alcatuita din testut conjunctiv lax, bogat in fibre elastice si
formatiuni neurovasculare.
Tunica mucoasa (tunica mucosa) din punct de vedere morfofunctional reprezinta componenta esentiala a
peretelui gastric. Mucoasa este separata de tunica submuscoasa prin musculara mucoasei, iar din
structura sa fac parte stratul epitelial si corionul (lamina propria). La randul sau, stratul epitelial prezinta
epiteliu de suprafata simplu cilindric si aparatul glandular intraepitelial reprezentat de glandele gastrice
responsabile cu secretiile digestive la acest nivel. Corionul se interpune intre epiteliul de suprafata si
glandele gastrice pana la nivelul muscularei mucoasei si este alcatuit din tesut conjunctiv si limfoid. Pe
suprafata mucoasei se observa o serie de santuri care delimiteaza ariile gastrice (area gastricae)
corespunzatoare plicilor viloase (plicae villosae) separate la randul lor de criptele sau foveolele gastrice
(foveolae gastricae) la nivelul carora se deschid glandele gastrice.

Glandele stomacului
In raport cu regiunile stomacului, glandele gastrice difera ca structura morfofunctionala, astfel se
definesc glande cardiale, gastrice propriu-zise si pilorice.
Glandele cardiale (glandulae cardiacae) individualizeaza regiunea cardiala a stomacului si realizeaza
bariera alcalina intre stomac si esofag prin secretia de mucus.
Glandele gastrice propriu-zise (glandulae gastricae propriae) sau glandele fundice sunt cele mai
numeroase, raspandite in fornixul si corpul stomacului. Celulele formatoare sunt responsabile cu
elaborarea acidului clorhidric, proenzime digestive si mucus.
Glandele pilorice (glandulae pyloricae) sunt plasate in regiunea antropilorica a stomacului si secreta
mucus.
Vascularizatia stomacului
Stomacul este cel mai bogat vascularizat segment al tubului digestiv.
In principal, circulatia arteriala este asigurata de trunchiul celiac prin artera hepatica, splenica si gastrica
stanga. Din artera hepatica se desprind artera gastrica dreapta, care dupa ce trece inaintea pilorului se
continua ascendent pe curbura mica si artera gastroduodenala, care trece inapoia pilorului si emite artera
gastroepiploica dreapta ce ascensioneaza pe curbura mare. Din artera splenica se formeaza artera
gastroepiploica stanga care are un traiect descendent in lungul curburii mari, anastomozandu-se in plin
cu artera gastroepiploica dreapta formand arcul arterial al curburii mari, si arterele gastrice scurte, ce se
distribuie fornixului stomacului, inainte de a patrunde prin ligamentul gastrolienal. Artera gastrica stanga
strabate ligamentul gastropancreatic, ascensionand catre regiunea cardica dupa care descrie un traiect
descendent in lungul curburii mici, unde se anastomozeaza in plin cu artera gastrica dreapta si formeaza
astfel arcul arterial al curburii mici. Din arcurile arteriale corespunzatoare curburilor se desprind ramuri
arteriale prin care sangele iriga diferitele tunici ale stomacului.
Circulatia venoasa gastrica corespunde in general circulatiei arteriale de la acest nivel, venele insotind
indeaproape arterele omonime. Asadar, venele gastrice ce acompaniaza arcul arterial al curburii mici
sunt tributare venei porte, iar venele gastroepiploice, dreapta si stanga se dreneaza in vena mezenterica
superioara si respectiv vena splenica.
In sistematizarea circulatiei limfatice se disting patru teritorii limfatice al caror drenaj final conduce
catre nodurile celiace. Cea mai intinsa regiune limfatica este tributara ganglionilor limfatici gastrici
stangi, preluand limfa de la nivelul micii fornixului, precum si din cea mai mare parte a corpului gastric
si mica curbura. Limfa din partea inferioara a corpului gastric si regiunea antro-pilorica este drenata in
ganglionii limfatici gastroepiploici drepti si ganglionii limfatici pilorici inferiori. Zona a treia cuprinde
regiunea gastrica corespunzatoare segmentului stang al marii curburii, din care vasele limfatice se varsa
in ganglionii limfatici gastroepiploici stangi si splenopancreatici. Portiunea stomacului corespunzatoare
segmentului drept al curburii mici alaturi de o parte din regiunea pilorica constituie cea de-a patra arie
limfatica, la acest nivel, limfa fiind drenata de ganglionii limfatici gastrici drepti si ganglionii limfatici
pilorici superiori.
Inervatia stomacului
Inervatia stomacului este realizata pe cale intrinseca si extrinseca.
Inervatia intrinseca este asigurata de ramurile nervoase din vag si plexul celiac care patrund in peretele
gastric la nivelul stratului muscular alcatuind plexul nervos mienteric Auerbach si la nivelul stratului
submucos formand plexul nervos submucos Meissner.
Inervatia extrinseca este realizata de fibre parasimpatice din nervul vag si fibre simpatice din plexul
celiac.
La nivelul jonctiunii esogastrice, nervii vagi, stang si drept ajung sub forma trunchiurilor vagale anterior,
corespunzator vagului stang si posterior, corespunzator vagului drept. Din trunchiul vagal anterior, care
se continua in lungul curburii mici prin nervul lui Latarjet, se desprind ramuri gastrice anterioare ce
descind pe fata anterioara a stomacului dispersate pana la nivelul regiunii pilorice. Imediat inferior de
orificiul cardic, trimite un ram ce strabate partea superioara a omentului mic pentru a patrunde in
pediculul hepatic. Trunchiul vagal posterior urmareste, de asemenea, curbura mica pe fata ei posterioara,
distribuind ramuri catre fata posterioara a stomacului.
Din lantul ganglionar T5-T10 ajung la ganglionul celiac fibrele preganglionare din nervii splanhnici, iar
fibrele postganglionare ajung sa se distribuie stomacului de la nivelul curburii mici, pe traiectul
ramurilor trunchiului celiac, in special prin intermediul plexurilor periarteriale ce acompaniaza arterele
gastrice.
Raporturile stomacului
Peretele anterior (fata anterioara)
Diafragma
Lobul patrat si stang al ficatului (medial) si peretele abdominal anterior (lateral)
Peretele posterior (fata posterioara)
Fata gastrica a splinei
Glanda suprarenala stanga
Polul superior al rinichiului stang
Artera lienala
Corpul pancreasului
Flexura duodenojejunala si anse jejunale (prin intermediul mezocolonului transvers)
Curbura mica
Omentul mic cu vasele gastrice
Lobul caudat al ficatului
Curbura mare
Ligamentul gastrolienal cu vasele gastrice scurte si artera gastroepiploica stanga
Ligamentul gastrocolic cu vasele gastroepiploice

Fiziologia stomacului
Digestia gastrica
Dupa procesele de insalivatie si masticatie derulate in cavitatea bucala, alimentele sub forma bolului
alimentar sunt transportate prin faringe si esofag catre stomac. Rolul fundamental al stomacului consta
in stocarea masei alimentare in vederea desfasurarii proceselor gastrice specifice prin care alimentele
sunt descompuse fizic si chimic pentru a fi ulterior evacuate fractionat catre segmentul succesor al
tractului digestiv. Astfel, prin demararea si derularea proceselor secretorii si motorii ce caracterizeaza
functionalitatea stomacului se desfasoara digestia gastrica.
Functia secretorie
Digestia propriu-zisa este declansata la nivel gastric in principal sub actiunea echipamentului enzimatic
continut de sucul gastric elaborat si secretat de celulele glandelor prezente la nivelul mucoasei gastrice.
Glandele cardiale sunt alcatuite din celule epiteliale ce produc mucus si celule endocrine. Glandele
gastrice propriu-zise reprezinta 75% din totalitatea glandelor de la nivelul stomacului si sunt formate din
celule epiteliale, parietale, responsabile in principal cu secretia de HCl, celule zimogene si endocrine.
Din structura glandelor antro-pilorice fac parte celulele epiteliale si endocrine, in principal celulele G,
care elaboreaza gastrina si celulele D, ce produc somatostatina.
Sucul gastric reprezinta amestecul produsilor de secretiei a celulelor tuturor glandelor gastrice. Zilnic, se
secreta aproximativ 2-3 L de suc gastric, constituit din 99% apa si 1% substante organice, enzime,
mucus, factorul intrinsec si substante anorganice, HCl, Na, K, Ca, Mg etc. Fenomenul gastrosecretor
este controlat prin intermediul mecanismelor nervoase si umorale, fiind in acelasi timp influentat de
calitatea si cantitatea alimentelor ingerate. Nervul vag si gastrina sunt principalii responsabili ai secretiei
gastrice.
Calitatea alimentelor introduse in cavitatea bucala stimuleaza receptorii gustativi, care emit impulsuri
catre centrul gastrosecretor de la nivelul bulbului guvernat de centri nervosi superiori din hipotalamus si
scoarta cerebrala. Astfel, pe calea fibrelor vagale, la glandele gastrice ajung impulsuri ce declanseaza
secretia sucului gastric, determinand descompunerea iminenta a alimentelor abia propulsate in stomac.
In continuare, la nivelul stomacului, reglarea secretiei gastrice este realizata prin mecanisme nervoase,
dar si umorale. Distensia stomacului provocata de prezenta masei alimentare are efect gastrosecretor,
acest reflex realizandu-se pe cale nervoasa prin intermediul cailor aferente si eferente vagale. Intre
regiunea glandelor gastrice propriu-zise si regiunea antro-pilorica exista un mecanism de feed-back
permanent. Astfel, produsii de secretie eliberati pe cale nervoasa concomitent cu distensia gastrica
conduc la descarcarea gastrinei in circulatia sanguina, care de asemenea, stimuleaza procesul fiziologic
gastrosecretor.
Pe masura ce chimul gastric ajunge la nivelul duodenului, la contactul cu mucoasa duodenala se
declanseaza eliberarea hormonilor precum gastrina duodenojejunala sau gastrica, secretina,
colecistokinina care stimuleaza in continuare secretia gastrica. De asemenea, odata cu evacuarea
gastrica, distensia duodenala exercita un mecanism reflex cu efect gastrosecretor.
Tulburarile secretiei gastrice se intalnesc in diferite afectiuni ce influenteaza direct sau indirect
substratul secretor de suc gastric. Astfel, cresterea masei de celule parietale coroborate cu cresterea
capacitatii de reactie la stimulii secretori sau conform intensificarii stimulilor nervosi si umorali,
conduce la hipersecretie cu hiperaciditate. De asemenea, hiposecretia cu hipoaciditate se poate manifesta
pana la fenomenul de achilie gastrica, instalata consecutiv distrugerii mucoasei secretoare prin diverse
mecanisme.
Functia motorie - motilitatea gastrica
Musculatura neteda a stomacului impreuna cu mecanismele reglatoare neuro-endocrine, demarate si
influentate in permanenta de volumul si compozitia chimica a masei alimentare ingerate, asigura functia
motorie a stomacului, al carei rezultat constituie amestecul alimentelor cu sucul gastric, formarea
chimului gastric si evacuarea acestuia in duoden.
Bolul alimentar pe masura ce patrunde in stomac determina cresterea relativa a presiunii intraluminale,
desfasurandu-se procesul de distensie gastrica. Astfel, stomacul se acomodeaza la continut, pe care il
stocheaza temporar, repartizandu-l in mod egal intre peretii sai. Aceasta relaxare adaptativa a peretelui
gastric pune in evidenta functiunea peristolica sau tonicitatea stomacului.
Absorbtia gastrica
Absorbtia la nivelul stomacului este minima datorita structurii inadecvate a celulelor mucoasei pentru
indeplinirea acestui proces. Exceptie fac apa, mucoasa gastrica prezentand permeabilitate bidirectionala
pentru aceasta, anumiti electroliti, substante hidrosolubile, resorbite din stomac in cantitati neglijabile si
etanolul, a carui rata de absorbtie este direct proportionala cu concentratia acestuia, nefiind influentat de
concentratia HCl sau alte substante din compozitia sucului gastric.
Intestinul subtire este segmentul cel mai lung al tractului digestiv, masurand un diametru de 2. 5 cm si
o lungime de pana la 6 m, de la orificiul pilor pana la valvula ileo-cecala. La nivelul intestinului subtire,
chimul gastric este transformat in chil intestinal prin intermediul unui complex de procese, fiind
absorbiti aproximativ 90% din nutrientii pe care organismul ii primeste ulterior in urma digestiei.
Intestinul subtire este subimpartit in duoden, portiunea fixa in care se secreta sucul hepatic si pancreatic,
jejunul, portiunea mijlocie, mobila, spiralata, care face legatura cu ileonul, portiunea finala a intestinului
subtire ce se intinde pana la valvula ileo-cecala, de unde tubul digestiv se continua cu intestinul gros.
Intestinul gros este ultimul segment al tubului digestiv, avand un calibru superior intestinului subtire si
o lungime de pana la 1. 6 m, cuprins intre valvula ileo-cecala si anus. La acest nivel sunt preluati
nutrientii ramasi neabsorbiti din chilul intestinal, transformat si eliminat ulterior sub forma de materii
fecale. Intestinul gros prezinta cecul cu apendicele piloric, colonul, dispus sub forma unui cadru in jurul
intestinului subtire, cuprinzand potiunea ascendenta, transversa, descendenta si sigmoida terminandu-se
cu rectul, in care materiile fecale sunt stocate inainte de a fi eliminate prin actul defecatiei. Canalul anal,
situat inferior rectului se deschide prin orificiul anal sau anus, nivel la care se termina tubul digestiv.
Glandele anexe ale sistemului digestiv
Contribuie la digestie prin intermediul secretiilor.
Glandele salivare sunt responsabile cu secretia salivei, o mixtura de apa, enzime si mucina, in cavitatea
bucala pentru a lubrifica alimentele ce urmeaza a fi ingerate. De asmenea, enzimele din saliva
interactioneaza cu alimentele din cavitatea bucala declansand procesul de digestie chimica.
Ficatul este plasat in loja hepatica, sub diafragm si reprezinta cea mai mare glanda din corp, cantarind
aproximativ 1. 5 kg. Pe langa faptul ca ficatul reprezinta organul vital ce detoxifica sangele de agentii
nocivi organismului, acesta este implicat si in procesul de digestie prin secretia bilei, un lichid ce
actioneaza cu predilectie in dregradarea grasimilor. Intre mese bila se acumuleaza in vezicula biliara sau
colecist.
Ficatul, cel mai voluminos viscer, este un organ glandular ce prezinta o gama larga de functii importante
in cadrul economiei generale a organismului. Este considerat o glanda anexa a tubului digestiv datorita
provenientei sale din epiteliul ansei duodenale a intestinului primar si prin prisma faptului ca isi elimina
produsul de secretie externa in duoden, participand astfel la procesul de digestie.

Anatomia ficatului
Ficatul este un organ glandular, asimetric, raspunzand prin dispozitia sa hipocondrului drept,
epigastrului si unei parti din hipocondrul stang. Este plasat in etajul supramezocolic, astfel incat
patrunde in concavitatea diafragmei pana la al 5-lea spatiu intercostal, nivel la care se proiecteaza limita
superioara a lojei hepatice. Inferior, loja hepatica este delimitata de colonul si mezocolonul transvers, iar
planul orizontal corespunzator acestei limite trece prin vertebra a 12-a toracala. Anterior, lateral si
posterior este delimitata de peretii abdomenului, iar medial comunica larg cu loja gastrica, proiectandu-
se pana la 5-6 cm la stanga liniei mediane.
In pozitia sa ficatul este mentinut in principal de presa abdominala si de suportul elastic conferit de
celelalte viscere abdominale din vecinatate. Vena cava inferioara adera la parenchimul hepatic, iar
venele hepatice care se varsa in ea formeaza un pedicul de suspensie, contribuind astfel la ancorarea
ficatului la acest nivel. De asemenea, la fixarea sa in pozitie participa si formatiuni peritoneale precum
ligamentul falciform, ligamentul coronar, ligamentele triunghiulare, omentul mic, care il leaga de
organele din vecinatate. Cu toate acestea, mobilitatea ficatului este evidentiata in respiratie, acesta
coborand in inspir si urcand in expir. Insuficienta sau incompetenta mijloacelor de fixare conduce la
deplasarea ficatului, instalandu-se asa-numita hepatoptoza.
La cadavru ficatul cantareste in medie 1,4 - 1,5 kg, iar la omul viu poate ajunge cu pana la 900 g mai
greu, in functie de cantitatea sangelui pe care il contine. 28 cm masoara in medie in sens transversal, 8
cm in sens vertical si 18 cm in sens antero-posterior. Volumul oscileaza in functie de varsta, sex,
cantitatea de sange continut, perioadele de digestie si diferite stari patologice. La fel ca si celelalte
caractere morfologice, intensitatea culorii, rosie-bruna, variaza in raport cu cantitatea de sange continut.
Ficatul prezinta o consistenta mai mare comparativ cu celelalte organe glandulare, percutia sa exprima
matitate, este friabil si putin elastic, iar plasticitatea marita ii permite sa se muleze dupa organele din
proximitate.
Forma ficatului este neregulata, similara unui ovoid cu axa mare orientata transversal si extremitatea mai
voluminoasa catre partea dreapta. Prezinta doua fete, inferioara sau viscerala si superioara sau
diafragmatica, care anterior si bilateral sunt coalescente, dand nastere unei margini inferioare ascutite,
spre deosebire de marginea posterioara care se prezinta rotunjita.

Fata viscerala priveste infero-posterior si se continua cu portiunea posterioara a fetei diafragmatice,

astfel incat prin unirea acestora se realizeaza un desen morfologic format din trei santuri dispuse in
forma literei H.
Santul sagital stang este ingust si delimiteaza lobul anatomic drept de cel stang. Este impartit in doua
segmente, anterior si posterior, in care se gasesc doua cordoane fibroase rezultate din obliterarea a doua
vene din viata intrauterina. Segmentul anterior contine ligamentul rotund al ficatului, preluand astfel
denumirea de fisura ligamentului rotund, iar cel posterior contine ligamentul venos al lui Arantius, in
consecinta fiind recunoscut ca fisura ligamentului venos.
Santul sagital drept este larg, alcatuit din fosa vezicii biliare, anterior si santul venei cave, posterior,
aceste doua portiuni fiind separate prin procesul caudat ce consta intr-o punte de parenchim hepatic.
Cel de-al treilea sant care definitiveaza forma literei H, este santul transversal, asociat cu hilul
ficatului prin care trec elementele pediculului hepatic.
Fisura ligamentului rotund descrie o traiectorie oblica, antero-posterior de la stanga la dreapta,
intinzandu-se de la nivelul incizurii ligamentului rotund, situate pe marginea inferioara a ficatului pana
la santul transvers. De cele mai multe ori este acoperita de parenchim hepatic, fiind astfel transformata
in canal. In perioada intrauterina, in locul fisurii se distinge santul venei ombilicale strabatut de vena
omonima, iar dupa nastere vena se atrofiaza, in locul sau formandu-se ligamentul rotund, care se prinde
de ramura stanga a venei porte si posterior se continua cu ligamentul venos.
Fisura ligamentului venos prelungeste directia fisurii ligamentului rotund si prezinta o traiectorie
ascendenta pe fata diafragmatica, de la hilul hepatic catre santul venei cave. In perioara intrauterina, la
acest nivel se descrie fosa ductului venos, de forma unui sant larg ce adaposteste ductul venos Arantius,
reprezentand canalul de legatura intre vena ombilicala si vena cava inferioara. Dupa nastere, acesta se
fibrozeaza.
Fosa vezicii biliare consta intr-o depresiune larga de forma ovoidala determinata de raportul cu corpul
vezicii biliare.
Santul venei cave este profund, ascensioneaza vertical si se gaseste in cea mai mare parte pe portiunea
posterioara a fetei diafragmatice.
In hilul ficatului, elementele sunt dispuse astfel: posterior este plasata vena porta, anterior si la stanga de
aceasta se situeaza artera hepatica, iar pe un plan mai anterior si la dreapta sta ductul hepatic. De
asemenea, pe langa acestea, componenta hilului hepatic este completata de vase limfatice si formatiuni
nervoase. Hilul ficatului se prezinta asemenea unei exacavatii profunde, ce masoara aproximativ 6-7 cm
lungime si 1,5-2 cm latime, cu o extremitate stanga ce se termina perpendicular, in mod abrupt pe fisura
canalului venos si o extremitate dreapta care se incurbeaza anterior si se continua cu fosa vezicii biliare.
Buzele santului transversal confera insertia celor doua foite ale omentului mic.
Santurile dispuse sub forma literei H impart fata viscerala in doua zone marginale, dreapta si stanga,
separate de o zona mijlocie.
Zona marginala dreapta corespunde lobului drept si prezinta o serie de impresiuni numite dupa organele
cu care ficatul vine in raport la acest nivel. Anterior se distinge impresiunea colica, de forma patrulatera
determinata de prezenta flexurii colice drepte. Impresiunea renala vine posterior celei precedent
descrise, are forma triunghiulara si este determinata de raportul ficatului cu 1/3 superioara a rinichiului
drept. Impresiunea duodenala este identificata imediat la dreapta fosei vezicii biliare, are forma
dreptunghiulara conform raportului cu flexura duodenala superioara. Impresiunea suprarenala se
datoreaza raportului cu fata anterioara a glandei suprarenale drepte, se intinde mai mult pe portiunea
posterioara a fetei diafragmatice si este lipsita de invelis peritoneal.
Zona marginala stanga are forma usor excavata si raspunde lobului stang anatomic. La acest nivel,
ficatul vine in raport cu fata anterioara a stomacului, care lasa impresiunea gastrica, ce ocupa
aproximativ intreaga zona. La dreapta de aceasta, in vecinatatea extremitatii stangi a santului transversal
si anterior de insertia omentului mic, se observa tuberozitatea omentala a ficatului. In partea posterioara,
la stanga fisurii ligamentului venos, conductul esofagian determina impresiunea esofagiana.
Zona mijlocie este divizata de hilul hepatic in doi lobi, unul anterior, lobul patrat si unul posterior, lobul
caudat. Lobul patrat este usor convex si este situat inaintea omentului mic, gasindu-se astfel in marea
cavitatea peritoneala. Suprafata sa, delimitata de fisura ligamentului rotund, fosa vezicii biliare si hil
vine in raport cu portiunea pilorica a stomacului si cu portiunea superioara a duodenului, anterior de care
se gaseste portiunea dreapta a colonului transvers. Lobul caudat este cunoscut si sub denumirea de lobul
lui Spiegel, are o directie aproape verticala, iar cea mai mare parte a sa corespunde portiunii posterioare
a fetei diafragmatice. Lobul caudat formeaza plafonul vestibulului bursei omentale si vine in raport
posterior cu stalpul drept al diafragmului, la dreapta cu vena cava inferioara, la stanga cu esofagul, iar in
jos raspunde plexului celiac, marginii superioare a pancreasului si curburii mici a stomacului.
Prelungirea superioara a lobului caudat trece pe fata posterioara a venei cave inferioare si participa in
mod inconstant la transformarea santului ei in canal complet, iar in partea inferioara, inapoia hilului,
lobul caudat se prelungeste prin procesul papilar, ce alcatuieste buza posterioara a hilului, si procesul
caudat, ce formeaza peretele superior al orificiului epiploic.
Recesul omental superior se insinueaza inapoia lobului caudat, iar recesurile subhepatice se identifica
intre fata viscerala, superior si colonul cu mezocolonul transvers, duoden, rinichi drept si glanda
suprarenala, inferior.
Fata diafragmatica priveste antero-superior si este tapetata in cea mai mare parte a sa de peritoneu, cu
exceptia portiunii posterioare care adera strans la diafragma prin intermediul unor tracturi fibroase.
Partea intraperitoneala este impartita de insertia sagitala a ligamentului falciform in lobul drept hepatic,
mai voluminos si lobul stang hepatic, de dimensiuni mai reduse. La nivelul lobului drept, pe fata
diafragmatica se remarca uneori impresiuni datorate prezentei coastelor, dispuse in sens oblic, sau a unor
fascicule ale diafragmei, cu directie verticala. Convexitatea fetei diafragmatice patrunde in torace,
adaptandu-se dupa forma boltii diafragmatice, doar o mica parte venind in contact cu peretele abdominal
anterior. Astfel, fetei diafragmatice i se descriu o portiune toracica si una parieto-abdominala.
Portiunea toracica atinge punctul culminant de ascensiune la nivelul coastei a 5-a drepte si prezinta
raporturi de mare importanta clinica prin intermediul diafragmei cu plamanii, pleurele, inima si
pericardul.
Portiunea parieto-abdominala este delimitata de rebordurile costale ale bazei toracelui si de linia ce
uneste extremitatea anterioara a cartilajului coastei a 10-a dreapta cu extremitatea anterioara a
cartilajului coastei a 8-a stanga, directia acestei linii osciland in functie de forma toracelui.
De asemenea, datorita convexitatii sale, fata diafragmatica prezinta 4 portiuni, ale caror orientare este
apreciata in directii diferite, iar continuarea intre acestea nu este precizata de linii evidente.
Portiunea superioara este convexa si modelata dupa bolta diafragmei, prin intermediul careia vine in
raport cu pleura, baza plamanului drept, inima, pericardul, si catre extremitatea stanga a ficatului cu
pleura si baza plamanului stang. La nivelul lobului stang, in aceasta portiune se evidentiaza impresiunea
cardiaca, de forma triunghiulara, ce corespunde centrului tendinos al diafragmei.
Portiunea anterioara vine in raport prin intermediul diafragmei cu rebordurile costale si procesul xifoid,
iar in partea inferioara direct cu peretele anterior al abdomenului, constituindu-se astfel un camp
mijlociu reprezentat de portiunea parieto-abdominala si doua campuri toracice laterale. Astfel, lobul
drept vine in raport cu rebordul costal drept, corespunzator cartilajelor costale 8, 9 si 10, fara insinuarea
pleurei. Lobul stang prezinta raporturi reduse cu peretele toracic, raspunzand cartilajelor costale 7 si 8.
Portiunea dreapta corespunde coastelor 7-11 si vine in raport succesiv, dinspre superior catre inferior, cu
baza plamanului drept, la nivelul coastei a 7-a pe linie axilara mijlocie, cu recesul costodiafragmatic,
intre coasta a 7-a si a 10-a pe aceeasi linie axilara mijlocie, si cu diafragma, inferior de coasta a 10-a.
Portiunea posterioara este concava in plan transversal si se adapteaza dupa proeminenta corpurilor
vertebrelor T10 si T11. Pe aceasta fata se disting lobul caudat, incadrat de santul venei cave in partea
dreapta si fisura ligamentului venos in partea stanga, si aria nuda.
Aria nuda este lipsita de peritoneu si adera intim la diafragma prin intermediul unor tracturi conjunctive
scurte si puternice. Ocupa partea dreapta a portiunii posterioare si se contureaza intre foitele
ligamentului coronar, situatia si forma sa modificandu-se in raport cu comportamentul acestora. In
partea inferioara, se identifica o suprafata care pune in evidenta raportul cu glanda suprarenala dreapta,
iar in apropierea liniei mediane se intalneste lobul caudat, care urca de pe fata viscerala, reprezentand
partea peritoneala a portiunii posterioare a fetei diafragmatice. La dreapta lobului caudat, pe teritoriul
ariei nude se gaseste santul venei cave inferiore strabatut de vena omonima, care este inconstant
acoperita complet de parenchim hepatic sau membrana fibroasa, iar la stanga se remarca fisura
ligamentului venos.

Marginea anterioara sau inferioara este ascutita si prezinta doua scobituri, una catre partea stanga
denumita incizura ligamentului rotund si una catre partea dreapta, ocupata de fundul vezicii biliare,
denumita incizura cistica.
Marginea posterioara se confunda cu portiunea posterioara a ficatului, este acoperita de diafragm si
reprezinta o incurbare pe directie infero-superioara a fetei viscerale a ficatului.
Extremitatatea dreapta este voluminoasa, pozitionata in hipocondrul drept si se identifica cu portiunea
dreapta a fetei diafragmatice.
Extremitatea stanga este subtire, turtita si interpusa intre stomac si diafragm.
Structura ficatului
Ficatul este acoperit in cea mai mare parte de peritoneul visceral, ce ii constituie tunica seroasa a
acestuia. Astfel, peritoneul tapeteaza fata viscerala si majoritatea fetei diafragmatice. Foitele peritoneale,
superioara si inferioara, tind sa se apropie la nivelul portiunii posterioare a fetei diafragmatice, alcatuind
ligamentul coronar. De pe ficat pe organele din proximitate, peritoneul constituie ometul mic, ligamentul
falciform, coronar sau ligamentele triunghiulare. Intre difragm si organele supramezocolice, printre care
si ficatul, se identifica recesurile subfrenice, drept si stang, separate de ligamentul falciform. La acest
nivel se pot forma abcesele subfrenice. Pe fata profunda a peritoneului se distinge un strat subtire de
tesut conjunctiv lax ce constituie tunica subseroasa.
Sub peritoneu, ficatul este captusit de o membrana rezistenta cu un grad scazut de extensibilitate,
denumita tunica fibroasa. Aceasta adera intim la peritoneu, iar suprafata ei profunda vine in contact cu
tesutul hepatic. La nivelul hilului, tunica fibroasa se condenseaza si formeaza placa hilara, care se
reflecta ulterior si patrunde in interiorul ficatului pe calea ramificatiilor elementelor componente ale
pediculului hepatic, imbracandu-le in teci perivasculare. Ansamblul acestor teci constituie capsula
fibroasa perivasculara sau capsula Glisson, semitransparenta, ce se prelungeste pana in spatiile porte,
unde se organizeaza sub forma stromei conjunctive a ficatului, din care se desprind septuri conjunctive
subtiri, al caror traiect se insinueaza printre lobulii hepatici inconjurandu-i partial.
Unitatea anatomica structurala a ficatului este reprezentata de lobulul hepatic. Acesta are forma ovoida,
iar dimensiunile lui sunt apreciate in medie la 1,5 - 2 mm lungime si 1 mm latime. Datorita presiunilor
reciproce exercitate de lobulii din vecinatate, in numar de 5-6, marginea externa a lobulului hepatic
dobandeste fatete plane, forma acestuia devenind poliedrica. Intre lobuli exista stratul de testut
conjunctiv interlobular, reprezentat cel mai bine la confluenta a 3-4 lobuli, in locurile care sunt numite si
spatii porte Kiernan. Fiecare spatiu interlobular contine cate o ramificatie a venei porte, vena
interlobulara, o ramificatie a arterei hepatice, artera interlobulara, un canalicul biliar interlobular, vase
limfatice si filete nervoase. Din primele trei elemente, care formeaza triada lui Glisson, se desprind
vasele perilobulare ce asediaza periferia lobulului.
Vascularizatia lobulului hepatic cuprinde o retea circulatorie aferenta alcatuita din ramificatiile venei
porte si arterei hepatice si o retea circulatorie eferenta, alcatuita din ramificatiile venelor hepatice.
Sangele port abordeaza lobulul hepatic prin zona periferica a acestuia, unde se gaseste o ramificatie a
venei porte reprezentata de vena interlobulara. Aceasta se anastomozeaza cu similarele ei originare din
spatiile porte vecine, constituind reteaua venoasa porta perilobulara, ale carei ramificatii patrund in lobul
pentru a se capilariza imediat. La jonctiunea dintre aceste ramificatii venoase si capilarele sinusoide se
gaseste un aparat sfincterian ce controleaza fluxul venos portal. Sangele arterial este transportat prin
intermediul arterei hepatice si a ramificatiilor sale, urmand un traseu paralel si asemanator cu cel port.
Astfel, sangele oxigenat se colecteaza in sinusoidele lobulului hepatic, unde care are loc combinarea
dintre sangele venos portal functional ce detine substante hranitoare absorbite la nivel intestinal si
sangele arterial nutritiv destinat hepatocitelor. Sangele care circula prin venele hepatice descrie circulatia
eferenta. Venele hepatice provin din capilarele lobulului hepatic si converg catre linia axiala a lobului,
unde se gaseste vena centrolobulara. Aceasta primeste sangele incarcat cu CO2 si metaboliti rezultati din
activitatile complexe ale hepatocitelor si il transporta afara din lobul prin vena supralobulara catre
venele suprahepatice, tributare venei cave inferioare.
Sinusoidele hepatice sunt capilarele, fara membrana bazala, situate radiar la periferia lobulului, unde
formeaza o retea vasculara intralobulara, in care circulatia sanguina se face in sens centripet catre vena
centrolobulara. Capilarele dreneaza aproape in unghi drept, iar deschiderea acestora este prevazuta cu un
aparat sfincterian ce regleaza fluxul sanguin intrahepatic. Din alcatuirea sinusoidelor hepatice fac parte
celule endoteliale si celule Kupfer, iar intre peretele sinusoidelor si celulele hepatice se definesc spatiile
Disse, unde are loc elaborarea limfei la nivelul ficatului.
Celulele hepatice ocupa ochiurile retelei de sinusoide, dispozitia acestora fiind antrenata de organizarea
vasculara particulara a lobulului hepatic. Astfel, sunt asezate in cordoane radiate, care se anastomozeaza
intre ele pe diferite planuri si sunt orientate de la periferia lobulului catre centru, in aceste conditii
celulele aflandu-se in relatii verticale cu sirurile vecine. Hepatocitul prezinta poli vasculari, marcati de
sinusoidele care il marginesc la nivelul fetelor respective si poli biliari, pusi in evidenta de canaliculii
biliari, prezenti pe celelalte fete aplicate pe cele ale celulelor hepatice adiacente.
Caile biliare constituie un ansamblu complex de canale, prin care produsul de secretie externa a
ficatului, bila este transportata de la nivelul hepatocitelor pana in duoden. Segmentele din interiorul
ficatului poarta numele de cai biliare intrahepatice, iar cele din exteriorul ficatului sunt caile biliare
extrahepatice, care prezinta o deosebita importanta functionala si clinica tratata in detaliu in sectiunea
Cai biliare - Vezica biliara.
Caile biliare intrahepatice iau nastere de la nivelul canaliculilor biliare sau capilarelor biliare, care se
formeaza intre fatetele aflate in contact ale hepatocitelor adiacente. Canaliculele biliare ale unui lobul
hepatic nu detin perete propriu si ca atare se anastomozeaza intre ele sub forma unei retele
tridimensionale, iar catre zona periferica formeaza canaliculele intralobulare Hering, care converg spre
canaliculele perilobulare, deschise la randul lor in canaliculele interlobulare, situate in spatiile porte.
Acestea din urma conduc bila prin canaliculele bilifere catre ductul hepatic drept si respectiv stang.
In general, traiectul cailor biliare intrahepatice respecta modul de ramificatie al venei porte si arterei
hepatice, in special in cazul afluentilor mai voluminosi care vor forma ductele hepatice drept si stang.
Astfel, ductul hepatic drept rezulta din fuzionarea unei ramuri anterioare si a uneia posterioare, carora li
se adauga aproape constant un duct provenit din jumatatea dreapta a lobului caudat. Ductul hepatic stang
ia nastere din imbinarea unei ramuri laterale cu o ramura mediala, la care se adauga deseori un duct
afluent din jumatatea stanga a lobului caudat. Ductele hepatice drept si stang ies din ficat prin hil, dupa
care prin unirea lor se formeaza ductul hepatic comun, prin care bila isi continua traseul catre vezica
biliara si mai departe catre duoden.
Vascularizatia si inervatia ficatului
Ficatul prezinta circulatie nutritiva, care asigura aportul de sange hranitor, bogat in oxigen ajuns la acest
nivel prin intermediul arterei hepatice si circulatie functionala, prin care sangele incarcat in cea mai
mare masura cu substante nutritive absorbite la nivelul organelor digestive abdominale este adus prin
vena porta. De la ficat, in cazul ambelor circulatii sangele este condus prin venele hepatice in vena cava
inferioara. Sistemul vascular al ficatului se compune din pediculul aferent al circulatiei de aport, format
din artera hepatica si vena porta, carora li se adauga ductul hepatic, vase limfatice si nervi in
completarea pediculului hepatic. Exista si un pedicul eferent reprezentat de circulatia de intoarcere,
format din venele hepatice.

Artera hepatica se desprinde din trunchiul celiac si traverseaza lungul marginii superioare a corpului
pancreasului bifurcandu-se in artera hepatica proprie si artera gastroduodenala. Artera hepatica proprie
descrie un traiec ascendent in pediculul hepatic, printre foitele omenului mic si la 1-2 cm inferior de
santul transvers, dupa care se divide in doua ramuri terminale, dreapta si stanga. Ramul drept emite
artera cistica, dupa care se orienteaza transversal si trimite o ramura care se distribuie lobului caudat.
Ulterior, se imparte in artera segmentului anterior si artera segmentului posterior ce ajung sa irige
segmentele hepatice corespunzatoare. Ramura stanga trimite o ramura pentru lobul caudat, dupa care se
desparte in artera segmentului medial si artera segmentului lateral. Aceste artere segmentare se termina
prin ramuri superioare si inferioare destinate subsegmentelor respective. Ultimele ramificatii sunt
reprezentate de arterele interlobulare, mentionate la vascularizatia lobulului hepatic. Intre 20-25% din
debitul sanguin hepatic aferent ii revine arterei hepatice, restul fiind asigurat de vena porta.
Vena porta ia nastere posterior de colul pancreasului, prin confluenta venelor mezenterica superioara,
splenica si mezenterica inferioara. Lungimea sa variaza intre 5,5 -8 cm, iar calibrul sau este apreciat
intre 12-15 mm. Dupa ce descrie un traiect ascendent se imparte in profunzimea santului transvers in
ramurile dreapta si stanga. Ramura dreapta este mai voluminoasa si continua directia trunchiului venei
porte, primeste vena cistica si trimite cateva ramuri de mici dimensiuni pentru lobul caudat, dupa care se
termina prin ramurile anterioara si posterioara ce se distribuie segmentelor omonime ale ficatului.
Ramura stanga este mai lunga, insa mai subtire si prezinta de la origine un segment, denumit portiunea
transversala, de 3-5 cm, ce strabate de la dreapta la stanga hilul hepatic, emitand cateva ramuri pentru
lobul caudat. In fisura ligamentului rotund, se incrubeaza sub un unghi drept, descriind portiunea
ombilicala a sa, care se orienteaza inainte, iar la aproape 2 cm de marginea inferioara a ficatului,
lumenul sau se termina in fund de sac, continuandu-se cu ligamentul rotund al ficatului. In traiectul sau,
ramura stanga trimite cateva ramuri laterale si mediale, ce ajung la segmentele respective ale ficatului.
Ramurile segmentare de ambele parti, se impart in ramuri superioare si inferioare, care se indreapta ca si
ramurile paralele ale arterei hepatice catre subsegmentele corespunzatoare. Ultimele ramificatii ale venei
porte sunt reprezentate de venele interlobulare, din care se formeaza reteaua perilobulara.
Venele porte accesorii provin din teritorii diverse si patrund in ficat unde se capilarizeaza. Conform
zonelor din care provin, acestea sunt impartite in 5 grupe, din care mai importante sunt grupul
paraombilical si grupul ligamentului falciform, care cuprind o serie de vene mici desprinse din peretele
abdominal anterior si respectiv diafragma, strabat ligamentul falciform si ajung in ficat sau vena porta.
Restul venelor accesorii se incadreaza in grupul gastrohepatic, care pleaca de la nivelul stomacului si
ajung la ficat traversand omentul mic, grupul cistic, in care venele iau nastere de la nivelul colecistului si
grupul vaselor nutritive, originare din peretii arterei hepatice, ductelor buliare si chiar ai venei porte.
Sistemul port comunica in anumite puncte cu sistemul cav, formandu-se asa-numitele anastomoze
portocave. Cele mai importante se gasesc la nivelul rectului si cardiei. La nivelul rectului, venele rectale
superioare, tributare sistemului port se anastomozeaza cu venele rectale mijlocii si inferioare, ce apartin
sistemului cav inferior. La nivelul orificiului cardic, radacinile venei gastrice stangi si ale gastricelor
scurte, reprezentand teritoriul port se anastomozeaza cu venele esofagiene, care dreneaza in sistemul cav
superior.
Venele porte accesorii si anastomozele portocave asigura circulata colaterala hepatopeta si hepatofuga in
diferite situatii patologice, in special in sindromul de hipertensiune portala. Un obstacol pe vena porta
conduce la ascita, splenomegalie si dezvoltarea circulatiei colaterale pentru devierea sangelui portal. In
situatia in care obstacolul este intrahepatic, in ciroza, sau posthepatic, in tromboza venelor hepatice,
sangele portal nu va putea trece prin ficat, fiind astfel deviat catre anastomozele portocave descrise
anterior. In consecinta, dilatarea retelelor venoase anastomotice va surveni inevitabil explicand aparitia
hemoroizilor si a varicelor esofagiene, in fiecare caz. Prezenta obstacolului prehepatic, pe fodul unei
circulatii intrahepatice posibile, determina ca o parte din sangele portal sa ajunga la ficat prin
intermediul grupelor de vene porte accesorii, cu specificatia ca prin venele paraombilicale si ale
ligamentului falciform, care sunt avalvulate, este permisa trecerea sangelui atat in sens hepatopet cat si
hepatofug.
Venele hepatice constituie in ansamblul lor pediculul eferent, ce nu acompaniaza ramurile pediculul
portal, avand o directie perpendiculara pe acestea. Sangele drenat din lobulii hepatici prin vena
centrolobulara trece in vene din ce in ce mai mari, din care se formeaza ulterior trei vene hepatice. Vena
hepatica stanga se angajeaza printre segmentul medial si lateral, vena hepatica mijlocie strabate scizura
principala a ficatului printre cei doi lobi, iar vena hepatica dreapta se insinueaza intre segmentele
anterior si posterior. Sangele din aceste vene este preluat de vena cava inferioara, in care se varsa in
partea superioara a portiunii hepatice a acesteia. Aproape constant, vena stanga se uneste cu cea
mijlocie, iar cea dreapta ramane independenta.
Diferentierea dintre venele hepatice si ramurile venei porte se face in mod evident sub mai multe
aspecte. Venelor hepatice li se descriu o directie sagitala spre deosebire de ramurile portei care urmeaza
o directie transversala. Planul venelor hepatice in care sunt dispuse este situat mai superior decat cel al
ramificatiilor portale si din comportamentul lor in interiorul ficatului se observa pe sectiune ca venele
hepatice sunt deschise, traversand parenchimul hepatic de care adera, iar ramificatiile portale sunt
colabate, datorita traiectului prin tecile fibroase perivasculare. De asemenea, din structura venelor
hepatice face parte o tunica musculara mai dezvoltata decat a ramurilor portale.
Vasele limfatice se diferentiaza in superficiale si profunde.
Limfaticele superficiale iau nastere din spatiile interlobulare de la suprafata ficatului, infiltrandu-se pe
sub peritoneu. Acestea sunt impartite intr-un grup ce trece prin ligamentul falciform si diafragma catre
nodurile limfatice parasternale, un grup ce strabate ligamentul coronar si diafragma indreptandu-se catre
nodurile frenice si un grup care preia limfa de pe fata viscerala a ficatului, dirijand-o spre nodurile
hepatice.
O parte din limfaticele profunde se orienteaza ascendent si acompaniaza venele hepatice, vena cava
inferioara, dupa care patrund in torace ajungand in nodurile frenice, iar restul descriu o directie
descendenta si insotesc elemnentele triadei portale in tecile fibroase perivasculare, termianandu-se in
nodurile hepatice si celiace.
Nervii contin fibre simpatice si parasimpatice provenite din nervii vagi si plexul celiac. La nivelul
ficatului, ramurile nervoase formeaza plexul hepatic anterior, ce cuprinde fibre venite in special din
ganglionul celiac stang, dar si din nervul vag drept, si plexul hepatic posterior format din fibre din
ganglionul celiac drept si vagul stang.
Impartirea segmentara a ficatului
Descrierea vascularizatiei ficatului pune in evidenta pediculii aferent si eferent, ce contribuie la
individualizarea unor unitati teritoriale ale parenchimului hepatic, denumite segmente hepatice.
Segmentarea dupa pediculul aferent sau portal este cea principala din punctul de vedere al interesului
chirurgical si are ca substrat ramificatiile venei porte, insotite de ramificatiile arterei hepatice si de
ductele biliare. In mod conventional se duc trei planuri separatoare sagitale, care sunt denumite scizuri.
Scizura principala este cea mai importanta linie topografica, pentru orientarea in interventiile
chirurgicale pe ficat. Aceasta formeaza cu planul orizontal un unghi de 75 grade, deschis spre stanga, iar
cu planul medio-sagital al corpului un unghi de 35 grade, cu deschiderea anterioara. Planul scizurii
principale intretaie fata diafragmatica printr-un punct situat la dreapta liniei de insertie a ligamentului
falciform si fata viscerala in lungul liniei care strabate fosa vezicii biliare, hilul hepatic la nivelul de
bifurcatie al venei porte si se termina pe fata stanga a venei cave inferioare.
Scizura stanga corespunde santului sagital stang pe fata viscerala si liniei de insertie a ligamentului
falciform pe fata diafragmatica. Se suprapune cu un plan oblic, dinspre superior catre inferior si de la
dreapta la stanga sub un unghi de aproape 45 grade.
Scizura dreapta se proiecteaza pe fata diafragmatica in lungul liniei care uneste punctul situat la
jumatatea distantei dintre fundul vezicii biliare si extremitatea dreapta a ficatului cu locul desemnat de
varsarea venei hepatice drepte in cava inferioara, iar pe fata viscerala coincide aproape in totalitate cu
scizura principala.
Scizura principala imparte ficatul intr-un lob drept, in care parenchimul hepatic de la acest nivel se
asociaza cu ramurile drepte ale pediculului vasculo-biliar portal si un lob stang, in care parenchimul
hepatic se asociaza cu ramurile stangi corespunzatoare. Scizura dreapta imparte lobul drept intr-un
segment anterior si un segment posterior, iar cea stanga intr-un segment medial si un segment lateral.
Fiecare segment hepatic detine un pedicul vasculo-biliar propriu, iar denumirile ramurilor respective
corespund segmentelor respective. Separarea fiecarei ramuri ce apartine unui pedicul segmentar intr-un
ram superior si unul inferior, conduce la subimpartirea segmentelor mentionte precedent in cate un
subsegment superior si altul inferior.

Segmentarea dupa pediculul eferent se face prin intermediul scizurilor ce corespund afluentilor venelor
hepatice situate in planul celor trei scizuri portale descrise anterior. Astfel, se duc doua scizuri, dreapta si
stanga ce impart ficatul in trei sectoare, drept, mijlociu si stang, din care sangele este drenat de fiecare
vena hepatica in parte. Scizura dreapta separa segmentul portal anterior intr-o parte mediala si una
laterala, in timp ce scizura stanga se suprapune cu scizura portala stanga.
Fiziologia ficatului
Ficatul reprezinta o statie intermediara interpusa intre intestin, unde are loc aportul exogen al
constituentilor necesari intretinerii echilibrului metabolic normal, si sangele circulant sistemic, care
transporta respectivii constitenti catre celule, incarcandu-se cu produsi de catabolism ce trebuie
eliminati. Multiplele functii ale ficatului sunt realizate prin activitatea coordonata a heptocitelor si a
celulelor ce apartin sistemului reticuloendotelial.
Implicarea ficatului in procesele metabolice
In cadrul proceselor metabolice, ficatul ocupa o pozitie centrala, indeplinind peste o mie de procese
chimice de importanta vitala pentru organism. Fiind dotat cu sisteme autoreglatoare si supus unui control
endocrino-vegetativ complex si eficient, ficatul este capabil sa-si adapteze activitatea metabolica
conform necesitatilor tisulare, mentinand astfel homeostazia diversilor constituenti biochimici
plasmatici, prin procese de stocare, transformare, metabolizare sau eliminare.
Functia biligenetica
Bila, produsa de ficat, strabate caile biliare si se acumuleaza in vezicula biliara, de unde in decursul
proceselor de digestie este descarcata in duoden. Bila hepatica si cea veziculara difera prin aspect si
compozitie, datorita perioadelor interprandiale, cand stagnarea in colecist favorizeaza declansarea unor
procese de concentrare, secretie de mucus si cationi si absorbtie de anioni. Astfel, bila hepatica prezinta
culoare galbena, limpede, este aproape izotonica cu plasma, contine 97% apa si are pH alcalin, cuprins
intre 7,8 - 8,6, spre deosebire de bila veziculara, a carei culoare devine verde inchis, tulbure, este filanta,
compusa din aproximativ 90% apa, iar pH-ul sau variaza intre 7 - 7,4.
La polul sinusoidal al hepatocitelor ajung diversi constituenti plasmatici, care impreuna cu substantele
sintetizate intrahepatocitar si cu o cantitate adecvata de apa sunt eliberati prin polul biliar in canaliculii
biliari. Bila continuu secretata atinge cantitati cuprinse intre 500-1000 mL/zi. Este un lichid complex si
contine 97% apa si 3% reziduu uscat, din care fac parte saruri anorganice si substante organice, precum
saruri si pigmenti biliari, lecitina, colesterol, proteine, mucus si saruri anorganice.
Sarurile biliare, ce constituie aproximativ 50% din reziduul uscat, prezinta roluri fundamentale in cadrul
digestiei si absorbtiei lipidelor si vitaminelor liposolubile. Astfel, sarurile biliare reduce tensiunea
superficiala si favorizeaza emulsionarea grasimilor, avantajand astfel digestia lor, activeaza lipazele si
formeaza micelii cu lipidele, care avand caracter hidrosolubil se pot resorbi din intestin. Capacitatea de
absorbtie a acestora este direct proportionala cu concentratia lor, iar absenta sarurilor biliare din intestin
este consecutiva cu pierderea a 25-40% din lipidele ingerate. Organismul uman contine intre 3-4 g acizi
biliari, in timp ce ficatul sintetizeaza doar 0,5g/24h, iar bila conduce in intestin 20- 30 g/24h. Astfel, se
explica faptul ca 90-95% din acizii biliari in urma proceselor de digestie sunt reabsorbiti in ileonul
terminal, de unde ajung la ficat pe cale portala intrand din nou in procesele de conjugare, urmate de
reexcretarea acestora in bila. Se formeaza un circuit hepato-enteric prin care fiecare molecula de saruri
biliare poate participa zilnic de 15-20 ori inainte de a fi eliminata. La nivelul colonului, acizii biliari
stimuleaza mucoasa sa secrete electroliti si apa, avand astfel un efect laxativ.
Pigmentii biliari reprezinta 15-20% din totalitatea substantelor solide aflate in compozitia bilei hepatice.
Bilirubina este principalul pigment biliar, iar aceasta se sintetizeaza in conditii normale, in cantitati de
250-300 mg/zi. In proportie variabila de 80-95%, bilirubina provine din hemoglobina descarcata prin
liza eritrocitelor imbatranite, catabolismul unui gram de hemoglobina generand 36, mg bilirubina. Restul
este de provenienta extracelulara, in special medulara.
Lecitinele sunt reprezentatii principali ai fosfolipidelor biliare, ce reprezinta 20% din reziduul uscat
continut de bila. Acestea sunt sintetizate la nivelul reticulului endoplasmatic neted hepatocitar, in functie
de circulatia enterohepatica a acizilor biliari.
Colesterolul constituie aproximativ 4% din totalul substantelor solide biliare si 6% din cel al lipidelor
biliare, iar excretia sa pe aceasta cale contribuie la reglarea nivelului colesterolic al organismului. In
bila, colesterolul este prezent in cea mai mare parte sub forma neesterificata si chiar daca este insolubil
in apa, mentinerea sa in solutie se datoreaza prezentei sarurilor biliare si a fosfolipidelor, alaturi de care
formeaza micelii mixte. Raportul dintre concentratia biliara a colesterolului si cea a sarurilor biliare
variaza intre 1/20 si 1/30, iar in situatiile in care valoarea acestui raport scade sub 1/13 are loc
precipitarea colesterolului. Cantitatea de colesterol excretata in intestin este aproape pe jumatate
recuperata printr-un circuit enterohepatic, restul fiind eliminat sub forma de coprostanol prin scaun.
Abundenta secretiei biliare este evidentiata postprandial. Parasimpaticul stimuleaza secretia, in timp ce
simpaticul o inhiba. De asemenea, produsii de degradare ai proteinelor sau anumiti constituenti
alimentari, precum grasimile au efect stimulator asupra secretiei biliare.
Functia de detoxifiere
Ficatul poate capta, metaboliza si elimina diverse substante proprii sau straine organismului, absorbite
din lumenul intestinal sau extrase din sangele care il perfuzeaza. Procesele de detoxificare sunt rezultatul
activitatii unor sisteme enzimatice variate, care desfasoara intr-o prima faza reactii de oxidare, reducere
sau hidroliza, avand ca rezultat final hidroxilarea substratului, pentru ca in faza urmatoare sa aiba loc
conjugarea compusului hidroxilat. In urma acestor procese chimice se formeaza structuri care pot fi mai
usor eliminate prin bila sau urina.
Functia de epurare plasmatica
Ficatul raspunde de 80-90% din capacitatea functionala a sistemului reticuloendotelial, ce cuprinde
macrofagele tisulare si circulante cu rol de a fagocita si distruge diverse substraturi coloidale sau
particulate straine organismului sau proprii devenite nonself, ca urmare a denaturarii de catre diversi
agenti. Sistemul macrofagic constituie 35% din totalul celulelor hepatice si este reprezentat de celulele
sinusoidale, dintre care se remarca celulele Kupffer si cele endoteliale.
Epurarea substantelor antigenice de origine intestinala este strict necesara, in lipsa efecuarii acesteia, de
exemplu in cazul unor anastomoze intra- sau extrahepatice, inducandu-se un raspuns imunologic intens.
De asemenea, la nivelul ficatului are loc si epurarea endotoxinelor bacteriene de provenienta digestiva,
prezenta acestor endotoxine in circulatia sistemica reprezentand un indice al perturbarii activitatii
hepatice.
Regenerarea masei ficatului
Ficatul detine o capacitate remarcabila de a se restabili dupa o pierdere semnificativa de tesut, in urma
unei hepatectomii partiale sau pe fondul unei afectiuni hepatice acute, atat timp cat leziunea nu se
complica cu infectie virala sau inflamatie. Controlul procesului de regenerare a ficatului nu este pe
deplin elucidat, iar teoriile admise pana in prezent sunt construite in jurul factorului de crestere al
hepatocitelor, elaborat de celulele mezenchimale din ficat.
Pancreasul este o glanda mixta, retroperineala, situata inapoia stomacului. Functia exocrina a
pancreasului este implicata in digestie, fiind responsabila cu elaborarea si secretia sucului pancreatic, un
lichid care contine echipament enzimatic capabil sa degradeze toate tipurile de substante alimentare.

Anatomia pancreasului
Pancreasul este un organ retroperitoneal, situat profud in etajul superior al abdomenlui, posterior de
stomac, unde se intinde intre ansa duodenala, dispusa circumferential in jurul extremitatii sale drepte, si
splina, in vecinatatea careia ajunge extremitatea stanga. In pozitia sa, pancreasul raspunde fetelor
anterioare ale vertebrelor L1 si L2, aderand la peretele abdominal posterior cu ajutorul fasciei de
colaescenta retroduodenopancreatica Treitz. La fixarea organului in aceasta pozitie mai contribuie
conexiunea cu duodenul, intermediata de canalale pancreatice excretoare, peritoneul, vase si nervi, la
care se adauga si presa abdominala.

Regiunea pancreatica se proiecteaza la suprafata corpului superior si inferior prin doua planuri
orizontale care trec prin extremitatea anterioara a coastelor 8 si respectiv la 3 cm deasupra ombilicului.
La dreapta, este delimitata de un plan sagital dus la 3 cm in dreapta liniei mediane a corpului, iar in
partea stanga, planul sagital corespunzator proiectiei trece la 2 cm medial de linia medio-claviculara
stanga.

Pancreasul are o directie usor ascendenta, de la dreapta spre stanga, este alungit in sens transversal si
turtit antero-posterior. Dimensiunile sale variaza in functie de sex, fiind mai voluminos la barbati, sau
varsta, dupa 50 ani acestea descrescand progresiv. Lungimea variaza intre 15 si 20 cm, iar latimea
maxima este la nivelul extremitatii sale drepte unde masoara 4-5 cm. In timpul activitatii, culoarea
pancreasului devine rosie, ea fiind roz-cenusie in mod normal. Consistena relativ ferma, dar mai ales
elasticitatea sa determina ca organele invecinate sa-si lase amprenta pe el.
Configuratia exterioara a pancreasului
Extremitatea dreapta raspunde epigastrului si este reprezentata de regiunea cefalica, mai voluminoasa,
sau capul pancreasului, care se continua cu corpul, orientat oblic in sus si catre stanga, prin intermediul
colului. Corpul se prelungeste cu coada pancreasului pana in vecinatatea pediculului splenic, nivel la
care se proiecteaza in hipocondrul stang.

Capul panreasului prezinta doua fete si o circumferinta, careia duodenul ii imprima un sant, nivel la care
pancreasul se muleaza pe duoden, aderenta dintre cele doua organe fiind mediata prin tracturi
conjunctive, vase si nervi. Inferior, capul se prelungeste cu procesul uncinat care se poate prelungi pana
la flancul drept al aortei. Intre acesta si restul capului se formeaza incizura pancreasului, prin care trec
vasele mezenterice superioare.
Colul pancreasului este portiunea ingustata care face legatura intre capul si corpul pancreasului si este
cuprinsa intre incizura duodenala, cranial, si incizura vaselor mezenterice superioare, distal.
Corpul pancreasului are forma prismatic triunghiulara si prezinta astfel trei fete si trei margini. Pe fata
anterioara proemina in vecinatatea capului tuberozitatea omentala, despartita de tuberculul omental al
ficatului prin omentul mic, iar catre partea stanga se distinge impresiunea gastrica ce evidentiaza
raportul cu stomacul. Fata posterioara este strabatuta de santurile arterei si venei splenice, iar fata
inferioara priveste catre organele din etajul submezocolic. Marginile corpului, superioara, anterioara si
inferioara se formeaza prin intalnirea fetelor.
Coada pancreasului continua fara o limita neta de separare corpul si poate avea diferite forme si
dimensiuni.
Structura pancreasului

Periferia glandei este constituita dintr-o capsula conjunctiva, subtire, mai putin dezvoltata, care se
prelungeste in interiorul organului printr-o retea de septe conjunctivo-vasculare, de asemenea slab
dezvoltate, organizate sub forma unei strome, care delimiteaza incomplet lobii si lobulii pancreatici.

Aproximativ 97-99% din volumul glandei este reprezentat de acinii pancreatici, care in ansamblu
alcatuiesc pancreasul exocrin. Acinii sunt similari cu cei din glanda parotida, au forma sferica sau
ovoidala, iar in structura lor se gasesc celule sero-zimogene. Acestea sunt dispuse pe o membrana
bazala, iar la polul lor apical prezinta granule de zimogen. In interiorul acinilor se gasesc celule centro-
acinoase, ce constituie segmentul incipient al canalelor intercalare, care se unesc formand canalele
colectoare, de nivel interlobular si apoi interlobar. Acestea din urma conflueaza rezultand ductele
pancreatice principal Wirsung si accesor Santorini.
Canalul Wirsung traverseaza glanda de la coada spre cap, pastrand distante egale intre marginile
superioara si inferioara pe tot traiectul sau, mai aproape insa de fata posterioara. La nivelul capului, se
incurbeaza catre inferior, posterior si la dreapta pentru a se alatura ductului coledoc, impreuna cu care
perforeaza tunicile peretelui duodenului descendent, deschizandu-se in ampula hepatopancreatica a lui
Vater, ce proemina pe suprafata interioara sub forma papilei duodenale mari. In portiunea terminala,
inainte de a se deschide in ampula, canalul pancreatic prezinta un sfincter format din condensarea
fibrelor musclare netede de la acest nivel.
Din locul unde canalul Wirsung se incurbeaza inferior, se desprinde canalul Santorini, care va strabate
capul pancreasului, indreptandu-se catre duoden, unde se deschide la nivelul papilei duodenale mici,
situata cu aproximativ 3 cm deasupra papilei mari. Calibrul canalului accesor se diminueaza pe masura
ce ajunge la duoden, dilatandu-se insa, cand canalul prinicpal este obstruat, pentru a asigura descarcarea
sucului pancreatic in duoden.
Pancreasul endocrin este reprezentat de o multime de buchete celulare, dispersate difuz in tesutul
exocrin, denumite insule Langerhans. Acestea constituie doar 1-3% din volumul pancreasului si sunt mai
numeroase la nivelul cozii. In medie se gasesc in jur de 1 milion de insule Langerhans, cu limite minime
si maxime de 200.000 si respectiv 2.000.000. Sunt formate din cordoane celulare conectate intre ele prin
capilare, iar catre periferie, sunt inconjurate de o retea reticulo-capilara. Fiecare insula este alcatuita din
aproximativ 200 de celule, mai importante deosebindu-se celulele A, secretoare de glucagon si celulele
B, secretoare insulina.
Vascularizatia si inervatia pancreasului
Vascularizatia arteriala este asigurata de trunchiul celiac, de la care pancreasul primeste ramuri pri artera
hepatica comuna si artera splenica, si de artera mezenterica superioara.
Arterele supraduodenale superioare corespund clasic arterelor pancreaticoduodenale superioare si sunt
ramuri ale arterei gastroduodenale. Aceasta din urma se desprinde din artera hepatica comuna, iar de la
origine trece inapoia bulbului duodenal pentru ca, la nivelul marginii inferioare a acestuia sau uneori pe
fata anterioara a capului pancreatic, sa emita ramurile sale terminale, artera gastroepiploica dreapta si
frecvent o artera supraduodenala superioara. Acest ram supraduodenal superior descinde pe fata
anterioara a capului pancreasului, iar la nivelul flexurii
inferioare a duodenului trece pe sub marginea inferioara a capului pancreasului, anastomozandu-se cu
ramul anterior din artera pancreaticoduodenala inferioara, pentru a constituit astfel arcada
pancreaticoduodenala anterioara. Din concavitatea acesteia pleaca ramuri pancreatice, iar din
convexitate, ramuri duodenale.
Arterele retroduodenale provin, de asemenea, din artera gastroduodenala, din care se despind posterior
de duodenul superior. Dintre acestea, ramura cu calibrul mai mare va trece pe fata posterioara a capului
pancreatic, unde prezinta raporturi stranse cu canalul coledoc. Initial se interpunde intre capul
pancreasului, situat anterior, si coledoc, situat posterior. Ulterior, descinde pe flancul drept al
coledocului, pe care il incruciseaza mai inferior, pe fata lui posterioara, anastomozandu-se cu ramul
posterior din artera pancreaticoduodenala inferioara, impreuna cu care alcatuieste arcada posterioara a
capului pancreasului, din care pleaca ramuri pancreatice si duodenale.
Arterele pancreaticoduodenale inferioare se formeaza din artera mezenterica superioara, din portiunea
retropancreatica a acesteia sau de la nivelul marginii inferioare a corpului pancreatic. Aceste artere, in
numar de doua, anterioara si posterioara, pot avea originea separata sau, mai frecvent, pot lua nastere
dintr-un trunchi comun. Ambele participa la formarea arcadelor vasculare ale capului pancreasului, prin
anastomoza cu ramurile arteriale precendent descrise.
Artera pancreatica dorsala se desprinde din artera splenica, aproape de emergenta acesteia din trunchiul
celiac. Decinde pe fata posterioara a corpului pancreasului si trece posterior de vena splenica, dand
ramuri colaterale mici pentru fata posterioara a glandei. Se termina ulterior prin doua ramuri drepte, una
care ascensioneaza catre lateral pe fata anterioara a capului pancreasului, anastomozandu-se cu arcada
anterioara sau direct cu artera gastroduodenala, si una care trece posterior de vena mezenterica
superioara, urmand a patrunde in procesul uncinat, unde se anastomozeaza cu arcada posterioara. De
asemenea, pe langa cele doua ramuri drepte se distinge si o ramura stanga, omologata sub denumirea de
artera pancreatica inferioara. In cazuri rare, din artera pancreatica dorsala poate lua nastere artera colica
medie.
Artera pancreatica inferioara de la origine se orienteaza catre marginea inferioara a corpului pancreatic,
in lungul careia se pozitioneaza posterior pana la nivelul cozii pancreasului unde se anastomozeaza cu
artera acestei portiuni. In traiectul sau, emite numeroase ramuri destinate corpului si cozii pancreasului
si se anastomozeaza prin intermediul acestora cu alte ramuri pancreatice, provenite in special din artera
splenica. Originea arterei pancreatice inferioare poate varia, identificandu-se cazuri in care aceasta luase
nastere independent din artera splenica, artera hepatica comuna, direct din trunchiul celiac sau din artera
mezenterica superioara. Prin ligaturarea acestei artere se obtine necroza unui segment din corp sau coada
pancreasului.
Artera pancreatica mare se distribuie portiunii stangi a corpului pancreasului si are calibrul mai mare
comparativ cu artera splenica, din care ia nastere la nivelul unde cele doua treimi drepte ale pancreasului
se unesc cu treimea stanga. Artera pancreatica mare are un traiect descendent pe fata posterioara a
corpului, unde la jumatatea distantei dintre marginea superioara si cea inferioara a pancreasului se
trifurca in ramurile dreapta, mijlocie si stanga, care se vor anastomoza cu artera pancreatica inferioara.
Artera cozii pancreasului provine dintr-o ramura terminala a arterei splenice, de la nivelul hilului splinei.
Avand un traiect recurent, patrunde in coada pancreasului si se indreapta catre marginea inferioara unde
se anastomozeaza cu artera pancreatica inferioara.
Arterele care patrund in interiorul glandei se vor ramifica la nivelul septurilor conjunctico-vasculare in
ramuri interlobare, din care ulterior vor pleca ramuri intralobulare, ce vor traversa tesutul conjunctiv
dintre acini, dand nastere arteriolelor si retelei capilare periacinare. De asemenea, din sistemul arterial
intrapancreatic, se desprind si ramuri arteriolare destinate retelei capilare a peretelui ductelor excretorii.
In insulele Langerhans patrund cate una sau doua arteriole, din care se vor forma capilare de calibrul mai
mare decat in restul glandei, acestea favorizand trecerea in sange a hormonilor pancreatici.
Venele pancreasului se aduna in retele paralele si comparabile cu cele formate de artere, avand in
general aceeasi dispozitie cu cele pe care le acompaniaza.
Venele pancreaticoduodenale sunt corespondetele arterelor pancreaticoduodenale inferiore si
supraduodenale superioare. Din arcadele venoase ale corpului pancreasului, sangele ajunge in vena
gastroepiploica stanga, care se varsa in vena mezenterica superioara, dupa ce primeste ca afluent vena
colica dreapta. Din arcada venoasa anterioara a capului pancreatic, sangele este drenat in vena
pancreaticoduodenala inferioara, tributara venei mezenterice superioare, iar din arcada venoasa
posterioara a capului pancreatic, sangele va fi colectat de vena porta si artera pancreaticoduodenala
inferioara, realizandu-se astfel o legatura coletarala intre venele porta si mezenterica superioara.
Venele pancreatice dreneaza sangele de la nivelul corpului si cozii pancreasului in vena splenica, iar
uneori pot constitui arcada venoasa marginala superioara.
Circulatia limfatica ia nastere la nivelul septurilor interlobulare, unde vasele se organizeaza sub forma
retelei limfatice perilobulare, din care se desprind colectoare de calibru crescator ce vor constitui vasele
aferente ale ganglionilor pancreaticolienali, mezenterici superiori, uneori pilorici si in final, celiaci. Intre
limfaticele pancreasului si ganglionii hepatici, gastrici stangi sau alte grupe ganglionare invecinate se
stabilesc legaturi ce determina ca regiunea pancreatica sa fie o zona de convergenta a marilor curente
limfatice, pancreasul fiind relativ frecvent sediul metastazelor in unele afectiuni canceroase.
Inervatia pancreasului este asigurata de plexul celiac, de la care ajung fibre simpatice si parasimpatice
prin intermediul plexurilor periarterial splenic, hepatic, mezenteric superior. De asemenea, pe calea
trunchiului vagal ajung fibre parasimpatice pentru toate segmentele pancreasului. Fibrele parasimpatice
actioneaza asupra acinilor glandulari si insulelor pancreatice cu un efect excitosecretor, iar fibrele
simpatice sunt responsabile cu inervatia vasomotorie. Terminatii nervoase libere si corpusculi Vater-
Pacini se gasesc in tesutul conjunctiv al pancreasului, ceea ce include si capsula acestuia, conferindu-i
astfel atributii de zona reflexogena. In general, afectiunile pancreasului sunt insotite de durere severa,
datorita abundentei receptorilor de la acest nivel. Nervii splanhnici conduc sensibilitatea dureroasa catre
ganglionii simpatico-toracici laterovertebrali 6-11, de unde prin ramuri comunicante stimulii durerosi
ajung in nervii spinali toracici, care vor face sinapsa cu cel de-al doilea neuron in maduva spinarii.
Existenta fibrelor senzitive, care urmeaza calea nervilor frenici, explica de ce durerile pot iradia in
regiunile scapulare.
Raporturile pancreasului
Se descriu in functie de partile sale componente.
Capul pancreasului
Capul pancreasului este cuprins in concavitatea duodenului, de care adera diferit, prin tracturi
conjunctive solide, in functie de portiunile acestuia. La nivelul duodenului superior, aderenta propriu-
zisa lipseste, iar circumferinta capului pancreatic se aplica direct pe acesta. La nivelul duodenului
descendent, circumferinta se ingroasa, avand tendinta de a-l imbraca, uneori complet, determinand
strangularea si suspendarea tranzitului intestinal. Conturul capului pancreatic se subtiaza din nou catre
portiunea orizontala a duodenului, acoperind doar fata anterioara a acestuia.
Fata anterioara a capului pancreasului, impreuna cu elementele vasculare care o strabat, vasele epiploice
drepte, inconstant vasele pancreaticoduodenale si vasele mezenterice superioare, ce trec peste procesul
uncinat, este tapetata de peritoneul parietal posterior si incrucisata de radacina mezocolonului transvers.
Aceasta o imparte intr-o portiune supramezocolica, corespunzatoare vestibulului bursei omentale, si o
portiune submezocolica, corespunzatoare cavitatii peritoneale mari. De asemenea, fata anterioara a
capului pancreatic este acoperita in partea supramezocolica de portiunea pilorica a stomacului, iar in
partea submezocolica vine in raport cu colonul transvers si ansele intestinale.
Pe fata posterioara a capului pancreasului, orientat oblic catre peretele postero-medial al duodenului
descendent, este aplicat canalul coledoc, prin intermediul fasciei de coalescenta retroduodenopancreatica
Treitz, acest raport explicand propagarea inflamatiei prin contiguitate de la segmentul biliar la pancreas.
De asemenea, fata posterioara vine in raport cu arcadele vasculare pancreaticoduodenale, vena cava
inferioara, pediculul renal drept si portiunea terminala a venei renale stangi. Tumorile de cap pancreatic
pot comprima vena cava inferioara, situatie care se manifesta clinic prin edeme ale membrelor
inferioare. Catre partea stanga, se afla pilierul drept al diafragmului.
Colul pancreasului
Colul pancreasului este delimitat de superior de o incizura in care se afla duodenul si artera hepatica, din
care se desprinde artera gastroduodenala, iar inferior de o incizura strabatuta de vasele mezenterice
superioare. De la acest nivel, uneori se formeaza artera colica mijlocie, de care trebuie tinut cont in
interventiile pe pancreas, deoarece lezarea acesteia poate genera necroza colonului transvers. Anterior,
colul vine in raport cu fata posterioara a stomacului, respectiv cu portiunea sa pilorica, de care este
separata prin vestibulul bursei omentale, iar posterior se gaseste originea venei porte, al carei trunchi
ascensioneaza ulterior catre pediculul hepatic. Clinic, compresiunea venei porte printr-o tumora
pancreatica la acest nivel poate conduce la ascita.
Corpul pancreasului
Corpul pancreasului se proiecteaza in general pe vertebra L1.
Fata anterioara este captusita de peritoneul parietal al bursei omentale, prin care are loc raportul cu fata
posterioara a stomacului.
Fata posterioara este invelita de fascia de coalescenta retroduodenopancreatica Treitz, prin intermediul
careia se stabilesc raporturi de la drepta catre stanga cu aorta si originea arterei mezenterice superioare,
ambele acoperite de plexul celiac, vena renala stanga, situata anterior de rinichiul stang, vasele splenice
care parcurg aceasta fata in santurile corespunzatoare si grupul limfodonulilor pancreaticosplenici. Vena
splenica conflueaza cu vena mezenterica inferioara constituind un trunchi venos comun
splenomezenteric, care participa impreuna cu vena mezenterica superioara la formarea venei porte. Fata
posterioara mai vine in raport cu pilierul stang al diafragmului si cu partea inferioara a glandei
suprarenale stangi.
Fata inferioara, acoperita de peritoneu, prezinta de la dreapta la stanga, impresiuni lasate de flexura
duodenojejunala, ansele jejunale superioare si colonul transvers.
Marginea superioara este parcursa de traiectul sinuos al arterei splenice, care partial trece si pe fata
posterioara a pancreasului. De asemenea, tangent la marginea superioara, ce se prelungeste si pe fata
posterioara, este trunchiul celiac, ale carui pulsatii se pot simti prin palpare in partea inferioara a
epigastrului pe linie mediana, la indivizii slabi.
Marginea anterioara corespunde insertiei mezocolonului transvers, iar marginea inferioara se aplica pe
peretele abdominal posterior.
Coada pancreasului
Coada pancreasului se situeaza la nivelul vertebrei T12 si reprezinta singura componenta mobila a
glandei, fiind cuprinsa in ligamentul frenicolienal. Alaturi de vasele splenice, ce trec pe fata anterioara,
coada pancreasului poate ajunge in contact cu partea inferioara a splinei, retrohilar sau poate ramane la
1-3 cm distanta de splina.
Fiziologia pancreasului
Dezvoltarea mecanismelor in urma carora este rezultata o mare cantitate de combustibil metabolic
reprezinta o adaptare importanta in evolutia organismelor complexe. Procesele implicate in utilizarea
acestui combustibil necesita un grad ridicat de reglementare si coordonare, iar pancreasul, fiind
constituit din doua grupuri functional diferite de celule, joaca un rol vital in initierea acestor fenomene.
Cunoasterea fiziologiei pancreasului furnizeaza cheia pentru intelegerea fiziopatologiei diferitelor
suferinte pancreatice.
Pancreasul exocrin
Acinii si ductele pancreatice alcatuiesc in ansamblu o glanda digestiva fundamentala pentru procesele de
digestie si absorbtie. Produsul de secretie al pancreasului exocrin este reprezentat de sucul pancreatic,
care ajunge de la nivelul acinilor pancreatici, prin ductele pancreatice, in duoden, unde substantele din
compozitia sa vor participa la desfasurarea proceselor de digestie. Sucul pancreatic este secretat
discontinuu, in functie de perioadele alimentare, iar secretia sa, initiata la 2-3 minute de la debutul
digestiei, descrie o curba ascendenta ce atinge punctul maxim dupa 2-3 ore si ulterior o curba
descendenta care ajunge la 0 in 7-8 ore. Debitul, tipul de evolutie si concentratia enzimatica a secretiei
pancreatice exocrine sunt influentate de natura alimentatiei. De asemenea, in stari de inanitie, carentiale
si avitaminoze s-a semnalat scaderea semnificativa a secretiei, iar cresterea sa a fost notificata dupa
supraalimentatie.
Sucul pancreatic este un lichid clar, transparent, eliberat in cantitate de 1-2 L / 24h. Contine aproximativ
98. 6% apa si reziduu uscat in rest, constituit din substante anorganice si organice.
Componenta hidroelectrolitica este elaborata de celulele epiteliale de la periferia canaliculelor scurte,
apa excretandu-se pasiv cu o intensitate influentata de trecerea activa a unor ioni, motiv pentru care
sucul pancreatic este initial hiperton in raport cu plasma, devenind izoton pe masura ce ajunge in amula
lui Vater. Sodiul si potasiul sunt principalii cationi prezenti in sucul pancreatic, in concentratii similare
cu cele din plasma, iar concentratiile principalilor anioni, bicarbonatul si clorul, variaza in functie de
intensitatea stimulului secretor. Bicarbonatul imprima alcalinitatea sucului pancreatic, de pH = 8-8,5, ce
contribuie la neutralizarea acidului gastric in duoden, asigurand in acelasi timp un mediu optim pentru
activarea enzimelor pancreatice digestive.
Activitatea enzimatica a sucului pancreatic se exercita asupra principiilor alimentare, proteine, lipide si
glucide. Cantitatea de enzime pancreatice, secretata ca raspuns unei ingestii alimentare de dimensiunea
unui pranz, este cu aproximativ 90% in exces, in raport cu necesitatea efectuarii unei digestii normale,
iar simptome de malabsorbtie pot aparea in conditiile cand secretia este diminuata pana la 10% sau mai
putin, prin valoarea normala.

Enzimele proteolotice sunt responsabile de hidrolizarea proteinelor pana la stadiul terminal de

oligopeptide.
Deoarece in conditii fiziologice, sucul pancreatic pur este inactiv fata de substantele proteice, este
nevoie de enterokinaza, eliberata din mucoasa duodenala, pentru a activa tripsina, prin degradarea
tripsinogenului, care va suferi o reactie autocatalitica favorizata de ionii de calciu. Tripsina continua
procesele de scindare a proteinelor, initiate in etajul digestiv superior in prezenta sucului gastric,
activitatea sa castigand in eficacitate daca substantele proteice ajunse la acest nivel au fost supuse in
prealabil la actiunea pepsinei.
Tripsina, la randul sau, activeaza prin ruperea secventiala a mai multor legaturi peptidice,
chimotripsinogenul, care este precursorul inactiv, produs de celulele pancreatice glandulare, al
chimotripsinei. Chimotripsina are proprietatea de a coagula laptele, fiind implicata si in scindarea
proteinelor alaturi de tripsina, amestecul dintre aceste doua enzime continuand procesul de digestie,
chiar mai departe decat fiecare enzima separat, fapt ce sugereaza diferenta dintre sediul lor de actiune.
Carboxipeptidaza provine din activarea precarboxipeptidazei, de catre tripsina, in prezenta zincului.
Aceasta scurteaza polipeptidele cu un aminoacid.
Colagenaza este, de asemenea, activata de tripsina, si scindeaza legaturile peptidice ale colagenului de la
nivelul prolinei, hidroxiprolinei si glicinei.
Elastaza rezulta din activarea proelastazei de catre tripsina si enterokinaza. Aceasta enzima actioneaza in
special asupra legaturilor peptidice ale alaninei, serinei si glicinei.
Datorita faptului ca proteazele sunt secretate sub forma de precursori inactivi, care sunt activati numai in
duoden, pancreasul este astfel protejat de autodigestie. De asemenea, tesutul glandular pancreatic are
capacitatea de a neutraliza enzimele proprii prin intermediul unei antienzime, denumita antitripsina, ce
previne exagerarea activarii tripsinei la acest nivel. In acelasi timp, antitripsina mentine inactivitatea
altor enzime proteolice care pot fi activate de catre tripsina. Inhibitorul de tripsina poate fi insa depasit,
in situatii patologice, cand se acumuleaza suc pancreatic in cantitati crescute datorita leziunilor grave
sau canaliculelor panceratice obstructionate. Astfel, se activeaza secretiile enzimatice, care vor digera
pancreasul in doar cateva ore.
Amilaza pancreatica este o enzima glicolitica, cu actiune similara amilazei salivare, insa cu un grad mai
inalt de eficacitate decat aceasta, avand capacitatea de a digera in 30 minute cantitati de amidon mai
mari de 20.000 ori decat greutatea sa. Ionul de clor este prezent la activarea enzimei, care, de asemenea,
necesita si un mediu optim de pH, cuprins intre 6,5 si 7,2.

Lipaza pancreatica este cea mai activa enzima lipolitica digestiva. Activitatea sa de a separa prin
hidroliza acizii grasi de glicerol solicita prezenta ionilor de calciu si magneziu si un mediu de pH
cuprins intre 7 si 8. Sarurile biliare favorizeaza indirect activarea lipazei, datorita proprietatii de
emulsionare a grasimilor, prin care se mareste suprafata de contact dintre substrat si enzima. In lipsa
lipazei pancreatice apare steatoreea, grasimile trecand nedigerate in materiile fecale.
Colesterolaza, in prezenta sarurilor biliare, descompune colesterolul alimentar esterificat in colesterol
liber si acid gras, iar lecitinaza actioneaza asupra fosfoaminolipidelor, pe care le scindeaza in
glicerofosfat de colina si acizi grasi.
Reglarea secretiei pancreasului exocrin
Activitatea secretorie a pancreasului exocrin este adaptata la cantitatea si calitatea continutului intestinal.
Secretia pancreasului exocrin este subordonata unui complex neurohormonal, iar in desfasurarea
acesteia se pot distinge trei faze, cefalica, gastrica si intestinala.
In cursul fazei cefalice, reglarea secretiei se desfasoara predominant pe cale nervoasa si poate incepe
prin vederea, mirosul si anticiparea alimentelor, insa principalul stimul declansator este reprezentat de
deglutitie. Fibrele parasimpatice din nervul vag stimuleaza secretia, in timp ce fibrele simpatice din
nervul splanhnic au actiuni inhibitorii. In urma vagotomiei, secretia nu mai are loc. Se admite ca efectul
reglarii nervoase din cadrul etapei cefalice este potentat de o componenta umorala, reprezentata de
gastrina. Stimularea secretiei de gastrina este realizata, de asemenea, pe cale vagala, iar in urma
actionarii acesteia se activeaza secretia acida a stomacului, care odata ajunsa in duoden va intensifica
secretia de suc pancreatic concomitent cu necesitatea bicarbonatului in vederea neutralizarii mediului
acid.
Faza gastrica debuteaza odata cu patrunderea alimentelor in stomac, care determina distensia peretelui
gastric si implicit declansarea reflexului vago-vagal, prin intermediul caruia se stimuleaza secretia
sucului pancreatic bogat in enzime, mentinuta si intensificata ulterior prin stimularea eliberarii de
gastrina. Efectul stimulator al gastrinei are loc si in conditiile vagotomiei, dupa distensia antrala, ceea ce
demonstreaza contributia acestui hormon in reglarea secretiei.
Faza intestinala urmeaza din momentul cand se desfasoara evacuarea gastrica, chimul gastric acid
determinand la nivelul duodenului, prin mecanism dublu, hormonal, in principal, si nervos, secundar,
stimularea secretiei de suc pancreatic. Prin derularea acestei etape se realizeaza aproximativ 80% din
raspunsul secretor pancreatic, corespunzator gradului de aciditate si compozitiei chimului gastric. De
asemenea, faza intestinala joaca un rol important in mentinerea descarcarii enzimatice, pe masura ce
distensia stomacului diminueaza. Cand se pierde efectul de tamponare al alimentelor, pH-ul duodenal
scade, la o valoare mai mica decat 4 eliberandu-se secretina care va stimula productia de suc pancreatic
bogat in bicarbonat.

Asupra pancreasului exocrin cu efect stimulator actioneaza si colecistochinina, peptidul eliberator de

gastrina, bombezina, neurotensina sau polipeptidul vasoactiv intestinal. In contradictie cu acestea, se
consemneaza substantele cu efect inhibitor, in grupul carora se pot inscrie polipeptidul pancreatic,
peptidul YY, neuropeptidul Y sau somatostatina.
De asemenea, exista o stransa corelatie functionala intre pancreasul exocrin si cel endocrin. Sangele
ajunge in compartimentul exocrin dupa ce in prealabil a perfuzat insulele Langerhans, la nivelul carora
se incarca cu insulina si glucagon, care vor influenta activitatea celulelor acinare si sinteza de enzime.
Insulina stimuleaza secretia amilazei pancreatice, in timp ce glucagonul exercita un efect inhibitor
asupra raspunsului secretor al glandei exocrine.
Pancreasul endocrin
Pe langa activitatea exocrina, indispensabila digestiei intestinale, pancreasul indeplineste si un important
rol endocrin, prin intermediul insulelor Langerhans, raspandite in intreg parenchimul glandei. In zona
centrala a fiecarei insule sunt dispuse celulele secretoare de insulina, ce reprezinta intre 60 si 80% din
totalul celulelor. Catre periferie, se disting celule secretoare de glucagon, in proportie de 15-20%, celule
specializate in secretia de somatostatina, 5-10%, si celule secretoare de polipeptid pancreatic, intre 15 si
20%.
Insulina este un polipeptid alcatuit din 51 aminoacizi, organizati pe doua lanturi peptidice unite prin
doua punti disulfidice. Este sintetizata prin intermediul proinsulinei, la nivelul celulelor B. Insulina este
implicata in metabolismul glucidic, protidic si lipidic si actioneaza in principal la nivelul ficatului, fibrei
musculare si testului adipos. Stimuleaza captarea glucozei de catre celulele organismului, avand astfel
efect hiperglicemiant. In acelasi timp intensifica glicogeneza si inhiba gluconeogeneza. De asemenea,
stimuleaza lipogeneza, are efect inhibitor asupra lipolizei si creste sinteza proteica.
Excitantul fiziologic al insulinosecretiei este reprezentat de concentratia de glucoza din sange. Astfel, o
crestere a glicemiei stimuleaza secretia si descarcarea insulinei in sange in doua faze. La 3-5 minute
dupa instalarea hiperglicemiei se declanseaza prima faza in care se secreta insulina in abundenta, de
aproximativ 7-10 ori mai multa decat in secretia bazala. In urmatoarele 5-10 minute se inregistreaza o
scadere, initiindu-se cea de-a doua faza, mai ampla si de lunga durata. In general, secretia de insulina
este proportionala cu glicemia, diminuandu-se imediat ce valoarea acesteia se va normaliza. De
asemenea, insulinosecretia este reglata si prin intermediul unui mecanism secundar, neuro-reflex,
declansat de vatiatiile glicemice care stimuleaza receptorii specializati din sistemul vascular. Astfel,
ajung impulsuri la centrii glicoreglatori din hipotalamus, de unde pornesc comenzi spre centrii
parasimtici care vor stimula secretia de insulina.
Pe langa glucoza, acizii grasi si aminoacizii, precum arginina si lizina detin proprietati
insulinosecretoare, iar alti hormoni care influenteaza insulinosecretia sunt adrenalina si noradrenalina,
cu efect inhibitor si secretina, colecistochinina, gastrina, cu efect stimulator moderat.
Glucagonul este un peptid format dintr-un singur lant de 29 aminoacizi, secretat de celulele A.
Reprezinta cel de-al doilea hormon pancreatic a carui activitate intervine in echilibrul glicemic. Spre
deosebire de insulina, acesta actioneaza in sens hiperglicemiant, cu efect de 30-50 ori mai puternic decat
al adrenalinei, stimuland glicogenoliza hepatica si gluconeogeneza. De asemenea, relaxeaza si dilata
fibra musculara neteda, precum cea a stomacului, duodenului sau sfincterului Oddi, iar la nivelul
tesutului adipos are efect lipolitic.
Factorul principal de control si reglare a secretiei de glucagon este reprezentat de concentratia de
glucoza din sange, a carei valoare scazuta are efect glucagonosecretor. La fel se comporta si unii
aminoacizi, precum alanina si arginina, care dupa un pranz hiperproteic pot stimula secretia alfa-insulara
de glucagon. De asemenea, catecolaminele pot avea efect stimulator, fapt dovedit de cresterea secretiei
de glucagon de pana la 4-5 ori mai mult in perioadele de efort fizic sau stres. Colecistochinina si gastrina
cresc, iar secretina, alaturi de insulina si hiperglicemie inhiba eliberarea de glucagon. La fel ca in situatia
insulinei, componenta umorala este completata de cea nervoasa in mecanismul de autoreglare.
Simpaticul are cu rol stimulator, iar parasimaticul, inhibitor, ambele tipuri de fibre vegetative fiind
subordonate centrilor glicoreglatori hipotalamici.
Somatostatina este un polipeptid format din 14 aminoacizi, sitetizat de celulele D si are o durata de viata
in sangele circulant de aproximativ doua minute. Secretia sa este stimulata atat de principalii nutrienti
administrati oral sau intravenos, cat si de cresterea concentratiilor unor hormoni gastrointestinali,
precum secretina sau pancreozimina, descarcati sub influenta alimentelor ingerate. In general,
somatostatina are proprietati inhibitorii, suprimand eliberarea unor hormoni precum insulina, gastrina,
secretina, peptidul vasoactiv intestinal, polipeptidul pancreatic, glucagonul. De asemenea, are efect
inhibitor si asupra motilitatii intestinale, biliare si gastrice.
Polipeptidul pancreatic, alcatuit din 36 aminoacizi, este secretat de catre celulele PP, intalnite
preponderent la nivelul capului pancreatic si procesului uncinat. Acesta actioneaza asupra pancreasului
exocrin, inhiband secretia de bicarbonati, atat in conditii bazale, cat si sub actiunea secretinei.
Activitatea sa este dublata de cresterea motilitatii gastrice si intestinale. Alimentele cu un continut
crescut de proteine, stimularea colinergica si hipoglicemia sunt potentiali stimulatori ai secretiei de
polipeptid pancreatic. De asemenea, secretina, peptidul vasoactiv intestinal, polipeptidul inhibitor gastric
si bombezina au influente stimulatoare.

Functiile sistemului digestiv

Principala functie a sistemului digestiv este de a prepara hrana necesara celulelor organismului. Acest
proces este realizat prin digestie si absorbtie.

DIGESTIA
Digestia se desfasoara in mai multe etape, alimentele urmand a fi procesate in functie de etajul tractului
digestiv in care se afla. Astfel, prin demararea functiilor secretorii si motorii a organelor implicate are
loc digestia.
Digestia incepe in cavitatea bucala, odata cu masticatia alimentelor ce urmeaza a fi ingerate. Saliva este
secretata in cantitati mari, intre 1-1. 5 l/zi de 3 mari glande salivare, submandibilare, sublinguale si
parotida in cavitatea bucala, fiind amestecata de limba cu alimentele masticate prin intermediul dentitiei,
proces finalizat cu formarea bolului alimentar. Saliva contine printre alteele, enzime digestive, precum
amilaza salivara (ptialina), ce intervine in degradarea chimica a polizaharidelor, transfomand amidonul
in maltoza si lipaza linguala, care hidrolizeaza lanturile lungi de trigliceride in gliceride partiale si acizi
grasi in stare libera. De asemenea, saliva contine si mucus, o glicoproteina utilizata ca adjuvant in
lubrifierea alimentelor si formarea bolului alimentar. Dupa formarea bolusului se poate produce
deglutitia (inghitirea) ce consta in transportul masei alimentare in esofag prin faringe. Mecanismul este
coordonat de centrii deglutitiei din medulla oblongata si puntea lui Varolio. Reflexul este initiat de
receptorii tactili de la nivelul faringelui, pe masura ce bolul alimentar este impins prin intermediul limbii
catre partea posterioara a cavitatii bucale. Se desfasoara astfel in 0. 3 s timpul bucal al deglutitiei, partial
voluntar.
Faringele reprezinta locul unde se intretaie calea digestiva cu cea respiratorie. Astfel, deoarece atat
produsele alimentare cat si aerul trec prin faringe, epiglota, o lama cartilaginoasa se interpune in
deschiderea laringeala in timpul deglutitiei pentru a preveni asfixierea alimentara. Orofaringele,
posterior cavitatii bucale ce se continua cu laringofaringele sunt portiunile din faringe prin care
alimentele sunt transportate la acest nivel. Astfel are loc timpul faringian al deglutitiei care dureaza pana
la 2 s, trecerea aerului este temporar intrerupta, alimentele avand prioritate sa inainteze catre esofag.
Bolul alimentar este propulsat in esofag, prin relaxarea sfincterului esofagian superior, moment in care
debuteaza timpul esofagian al deglutiei ce poate dura intre 4-8 s. Peretii esofagului contin o patura
bistratificata de tesut muscular neted, cu fibre dispuse circular la interior si longitudinal catre exterior.
Fibrele musculare determina peristaltismul prin care alimentele sunt deplasate de-a lungul esofagului.
Miscarile peristaltice se propaga sub forma de unde de contractie precedate de relaxare periodica.
Jonctiunea dintre esofag si stomac este prevazuta cu sfincterul esofagian inferior ce inchide orificiul
cardia. Odata cu declansarea undelor peristaltice si pe masura ce bolul alimentar inainteaza catre stomac,
prin cresterea presiunii intraesofagiene sfincterul esofagian inferior se relaxeaza si are loc finalizarea
deglutitiei concomitent cu evacuarea bolului alimentar in stomac.
Alimentele sunt deplin digerate in intestinul subtire, iar stomacul asista mai mult la demontarea fizica a
acestora inceputa in cavitatea bucala. Peretii stomacului sunt formati din muschi extensibili ce ii confera
acestuia capacitatea de a se adapta la continutul sau, contribuind in acelasi timp la digestie.
Bolul alimentar patrunde in stomac prin orificiul cardia, nivel la care incepe digestia gastrica,
substantele alimentare fiind atacate sucul gastric, care contine apa, HCl, enzime si mucina. Enzimelor
din stomac le sunt asigurate conditii optime, acestea degradand substantele la un pH si o temperatura
specifica. Acidul gastric ajuta in procesul de denaturare al proteinelor, conferind pH-ul optim pentru
reactiile in care este implicata pepsina si distruge microorganismele ingerate odata cu alimentele.
Celulele parietale ale stomacului secreta factorul intrinsec, o glicoproteina ce permite absorbtia
vitaminei B12. Mucusul este secretat de glandele gastrice, cardiale si pilorice si impreuna cu mucina din
sucul gastric lubrifiaza si protejeaza mucoasa gastrica de actiunea pepsinei si a acidului clorhidric.
Miscarile tonice, de adaptare si undele peristaltice executate in urma ingestiei de alimente au ca rezultat
amestecul alimentelor cu sucul gastric, transformarea bolului alimentar in chim gastric si evacuarea
acestuia in intestinul subtire. Pe masura ce chimul se apropie de deschiderea duodenala, prevazuta cu
sfincterul piloric, contractiile musculare retropulseaza masa alimentara, exercitand presiuni suplimentare
asupra acesteia descompunand-o in particule mai mici. Mai multi factori afecteaza procesul de golire al
stomacului, inclusiv gradul de actiune al miscarilor peristaltice cat si tipul de alimente.
Dupa ce a fost procesata in stomac, masa alimentara trece in intestinul subtire prin orificiul piloric. Cea
mai mare parte a digestiei se desfasoarea la acest nivel, debutand in momentul in care chimul gastric
patrunde in duoden. La acest nivel sunt secretate 3 lichide care intervin in digestie:
- Sucul hepatic sau bila neutralizeaza aciditatea si emulsioneaza grasimile pentru a favoriza absorbtia
acestora. Bila este produsa in ficat si stocata in vezicula biliara de unde trece in duoden prin ductele
hepatice. Bila din vezicula biliara este mult mai concentrata.
- Sucul pancreatic este produs de acinii pancreatici si contine enzime precum amilaza pancreatica, lipaza
pancreatica si tripsinogen.
- Sucul intestinal este secretat de glandele intestinale si contine enzime printre care se numara
enteropeptidaze, erepsina, tripsina, chimotripsina, maltaza, lactaza si sucraza.
Deoarece sucurile digestive care actioneaza la acest nivel sunt alcaline, nivelul pH-ului este crescut in
intestinul subtire. Se creeaza astfel un mediu propice activarii enzimatice necesar degradarii moleculare.
Microvilii enterocitelor existente la acest nivel maresc capacitatea si viteza de absorbtie concomitent cu
cresterea suprafetei de absorbite a intestinului subtire. Nutrientii sunt absorbiti prin peretele intestinal in
sangele periferic, care ajunge pe cale portala la ficat, unde are loc filtrarea, detoxifierea si prelucrarea
nutrientilor.
Musculatura neteda a intestinului subtire executa miscari peristaltice, pendulare, de contractare periodica
a anselor intestinale ce determina scurtarea si lungirea acestora si miscari segmentare, prin aparitia unor
inele de contractie care segmenteaza portiuni din intestin. In urma ansamblului de miscari se asigura un
contact strans a particulelor alimentare cu sucurile digestive secretate la acest nivel precum si propulsia
celor ramase nedigerate catre intestinul gros pentru continuarea digestiei.
La nivelul intestinului gros, masa alimentara este retinuta suficient pentru a permite fermentarea acesteia
sub actiunea bacteriilor intestinale, care descompun unele substante neprelucrate in intestinul subtire. In
urma proceselor de fermentare si putrefactie asociate cu miscarile peristaltice, de segmentare si tonice
executate de musculatura intestinului gros, deseurile neasimilabile vor forma materiile fecale ce se
stocheaza in ampula rectala pentru o perioada, urmand a fi eliminate prin actul defectiei.
ABSORBTIA
Absobtia reprezinta procesul de trecere a substantelor necesare organismului prin peretii organelor
tubului digestiv in mediul intern. La nivelul cavitatii bucale, a esofagului precum si la nivelul stomacului
realizarea proceselor de absorbtie este neglijabila. Astfel, cele mai multe particule alimentare, precum
apa sau mineralele sunt absorbite la nivelul intestinului subtire. Mucoasa intestinala cuprinde valvule
conivente (plici circulare) si vilozitati intestinale acoperite de o retea de enterocite prevazute cu
microvili, ce maresc capacitatea de absorbtie a intestinului subtire. Procesul de absorbtie variaza in
functie de tipul de nutrienti, astfel ca apa si sarurile minerale, vitaminele hidrosolubile, glucoza,
aminoacizii si acizii grasi cu lant scurt sunt preluati de sange si condusi pe cale portala la ficat, iar
vitaminele liposolubile si chilomicronii trec initial in limfa dupa care sunt preluati de sange. Procese de
absorbtie a apei, electroliti, vitamine si aminoacizi se manifesta si la nivelul intestinului gros, inainte de
formarea materiilor fecale.
Reglarea digestiei
Controlul digestiei pe cale hormonala
Majoritatea hormonilor care controleaza functiile implicate in sistemul digestiv sunt produsi si secretati
de celulele mucoasei gastrice si a intestinului subtire. Acesti hormoni sunt eliberati in sangele circulant
de la nivelul tractului digestiv, calatoresc initial catre inima si revin prin sistemul arterial, stimuland sau
inhiband motilitatea si secretia de sucuri digestive.
Principalii hormoni care controleaza digestia sunt:
- Gastrina influenteaza stomacul sa produca aciditatea necesara dizolvarii si digestiei alimentelor, prin
stimularea activitatii glandelor gastrice de a secreta pepsinogen si acid clorhidric. De asemenea, gastrina
intervine in dezvoltarea normala a celulelor din mucoasa stomacului, intestinului subtire si a colonului.
- Secretina influenteaza secretia pancreatica, bogata in bicarbonati ce ajuta sa neutralizeze aciditatea
continutului gastric cand acesta patrunde in duoden. De asemenea, secretina stimuleaza ficatul sa
elaboreze bila.
- Colecistochinina influenteaza pancreasul sa produca echipamentul enzimatic continut de sucul
pancreatic. De asemenea este implicata in dezvoltarea normala a celulelor pancreatice si stimuleaza
descarcarea colecistului.
- Peptidul gastric inhibitor este influentat de prezenta masei alimentare in duoden, intervine in procesul
de evacuare gastrica si induce secretia de insulina.
- Motilina influenteaza motilitatea gastrointestinala si stimuleaza productia de pepsina.
Controlul digestiei pe cale nervoasa
Controlul nervos al cavitatii bucale si faringelui este realizat de ramuri senzitive si motorii din nervii
cranieni. In rest, activitatea organelor este controlata de nervii intrinseci si extrinseci.
Nervii intrinseci sunt reprezentati de regula prin plexurile nervoase vegetative Meissner si Auerbach
dispuse sub forma unei retele dense in peretii esofagului, stomacului, intestinului subtire si ai colonului.
Nervii intrinseci raspund prin reflexe locale atunci cand asupra peretilor in continutul carora se afla se
exercita presiuni datorita prezentei masei alimentare. Astfel, nervii intrinseci devin responsabili atat cu
deplasarea alimentelor, cat si cu semnalizarea glandelor secretoare de sucuri digestive prin existenta
maselor alimentare la anumite nivele din tractul digestiv.
Nervii extrinseci provin din sistemul nervos vegetativ parasimpatic, cu fibre din nervul vag si vegetativ
simpatic cu fibre din plexul celiac, mezenteric superior si inferior. Neurotransmitatorii prin care nervii
extrinseci functioneaza sunt acetilcolina si adrenalina. Acetilcolina favorizeaza comprimarea stratului
muscular al peretilor tractului digestiv, intensificand deplasarea masei alimentare si a sucurilor digestive,
stimuland astfel secretia acestora. Contrar acetilcolinei, adrenalina imprima un efect de relaxare a
stratului muscular din tractul gastrointestinal, scazand viteza de circulatie a sangelui la acest nivel,
concomitent cu diminuarea sau oprirea digestiei.
Reglarea apetitului
Pofta de mancare este reglata de centrii nervosi ai foamei localizati in hipotalamus. Unul reprezinta
centrul apetitului, iar celalalt este centrul de satietate.
Hormoni din sistemul digestiv responsabil cu reglarea apetitului sunt:
- Grelina produsa de stomac si intestinul subtire in absenta alimentelor in sistemul digestiv, stimuland
astfel apetitul.
- Peptidele YY sunt secretate de ileon si colon ca raspuns la prezenta alimentelor in tractul digestiv,
inhiband astfel apetitul.