Testiculul şi epididimul – aşezare şi raporturi

Testiculul, gonada masculină, este un organ pereche, situat în scrot. Testiculul stâng
este de obicei mai jos situat faţă de cel drept.
Are următoarele funcţii: spermatogeneza şi funcţia endocrină.
Se dezvoltă în cavitatea abdominală (regiunea lombară), apoi suferă un proces de
coborâre (descensus testis) care are 2 etape:
o internă
o externă
Oprirea testiculului la diferite nivele în cursul coborârii sale reprezintă ectopia
testiculară.

Testiculul are formă de ovoid, cu axul lung oblic, astfel încât extremitatea superioară
este orientată anterior şi lateral.
Are următoarele dimensiuni:
o lungimea de 4-5 cm
o lăţimea de 2 cm
o grosimea de 3 cm.

Testiculul prezintă:
- 2 feţe:
o faţă laterală
o faţă medială
- 2 margini:
o margine anterioară
o margine posterioară
- 2 extremităţi:
o extremitate superioară
o extremitate inferioară

Faţa laterală, convexă, este orientată uşor spre posterior.

Este învelită de lama viscerală a tunicii vaginale şi vine în raport cu corpul
epididimului, care o acoperă parţial (în vecinătatea marginii posterioare).
Între corpul epididimului şi testicul se insinuează lama viscerală a tunicii vaginale,
formând sinusul epididimar

Faţa medială este convexă şi este orientată uşor spre anterior. Este învelită de lama
viscerală a tunicii vaginale.

Marginea posterioară este orientată posterior şi superior. Vine în raport cu

epididimul.
Marginea posterioară este numită marginea hilară, deoarece la acest nivel pătrund
vasele şi nervii testiculului.
Partea medială a marginii posterioare vine în raport cu canalul deferent şi este
neacoperită de lama viscerală a tunicii vaginale.

Marginea anterioară este orientată anterior şi inferior şi este învelită de lama

viscerală a tunicii vaginale.
 Extremitatea superioară este orientată anterior şi lateral.
Este acoperită de capul epididimului, care aderă la extremitatea superioară a
testiculului prin ligamentul epididimar superior.
La nivelul extremităţii superioare a testiculului se află apendicele testiculului sau
hidatida sesilă Morgagni, o veziculă mică, fără pedicul, care reprezintă un vestigiu
embrionar al ductului paramezonefrotic Müller.

Extremitatea inferioară este orientată posterior şi medial. Vine în raport cu coada

epididimului, de care este legată prin ligamentul epididimar inferior.
Este neacoperită de lama viscerală a tunicii vaginale şi la nivelul ei se prinde
ligamentul scrotal, ce uneşte testiculul de fascia spermatică internă.

Structura testiculului
Testiculul este acoperit de o teacă fibroasă, alb-sidefie, numită albuginee.
La marginea posterioară, albugineea se îngroaşă şi se prelungeşte în interiorul
testiculului, formând mediastinul testicular.
Pe secţiune transversală, mediastinul testicular are formă triunghiulară, cu baza la
nivelul marginii posterioare şi vârful orientat anterior.
De la nivelul mediastinului (de pe feţele laterale şi vârful mediastinului) pornesc
septuri radiare care împart parenchimul testicular în 200-300 de lobuli.
Lobulii au formă triunghiulară, cu vârful spre mediastinul testicular. Fiecare lobul
conţine:
- 1-3 tubi seminiferi contorţi, la nivelul cărora are loc spermatogeneza
- celule interstiţiale Leydig, cu rol în secreţia de hormoni androgeni – sunt dispuse
grupat sau izolat în jurul tubilor seminiferi şi sunt în strânsă legătură cu capilarele
sanguine
Tubii seminiferi contorţi se unesc la vârful lobulului şi formează tubul seminifer
drept.
Tubii seminiferi drepţi se anastomozează în mediastin şi formează reţeaua
testiculară (rete testis), din care pornesc 15-20 de canale eferente.

Epididimul

Epididimul este o formaţiune alungită, situată pe marginea posterioară şi partea

posterioară a feţei laterale a testiculului.
Este acoperit de o teacă fibroasă, alb-sidefie, numită albuginee. În jurul albugineei se
află lama viscerală a tunicii vaginale a testiculului, care nu acoperă coada şi faţa medială a
corpului epididimului.

Epididimul prezintă:
o cap
o corp
o coadă
Capul epididimului este porţiunea cea mai voluminoasă, rotunjită a epididimului.
La nivelul lui se formează canalul epididimar, din primul canal eferent în care se
deschid celelalte canale eferente.
Capul epididimului este legat de extremitatea superioară a testiculului prin ligamentul
epididimar superior.
 La nivelul lui se află apendicele epididimului sau hidatida pediculată Morgagni,
vestigiu embrionar al ductului mezonefrotic Wolff. Apendicele este o veziculă legată de
capul epididimului prin intermediul unui pedicul.

Corpul epididimului are pe secţiune o formă prismatic triunghiulară.

Este aşezat pe marginea posterioară a testiculului şi partea posterioară a feţei laterale.
Între corpul epididimului şi testicul se insinuează lama viscerală a tunicii vaginale şi
formează un reces, numit sinusul epididimar.
Faţa medială a corpului este neacoperită de tunica vaginală şi vine în raport cu
ductul deferent.

Coada epididimului este neacoperită de tunica vaginală.

Este legată de extremitatea inferioară a testiculului prin ligamentul epididimar
inferior.
Se continuă fără limită precisă cu ductul deferent.

Epididimul este format dintr-un canal foarte sinuos şi încolăcit, canalul epididimar,
cu lungimea de 6-7 m.
Canalul epididimar continuă primul canal eferent, în care se deschid celelalte canale
eferente.
Canalul epididimar împreună cu canalele eferente formează capul epididimului, iar
corpul şi coada sunt formate doar din canalul epididimar.
La nivelul canalului epididimar sunt ataşate vestigii embrionare ale canaliculelor
mezonefrotice caudale, şi anume:
- ductul aberant superior, la nivelul capului epididimului
- ductul aberant inferior, la nivelul cozii epididimului
 Testicul, epididim – vascularizaţie şi inervaţie

Vascularizaţia arterială
Vascularizaţia arterială este asigurată de 3 artere:
- artera testiculară
- artera deferenţială
- artera cremasterică

Artera testiculară se desprinde din aortă sub originea arterelor renale (la nivelul
vertebrei lombare 3).
Artera are un traiect descendent oblic spre lateral, retroperitoneal. Are raporturi:
- posterior cu:
o muşchiul psoas
o nervul genito-femural
o ureterul, pe care îl încrucişează anterior dinspre medial spre lateral
o VCI (doar artera testiculară dreaptă)
- anterior:
o artera testiculară dreaptă cu:
 duodenul orizontal
 ansele intestinale
 rădăcina mezenterului şi ileonul terminal
o artera testiculară stângă cu:
 duodenul ascendent (D4)
 ansele intestinale
 mezocolonul sigmoid
Încrucişează vasele iliace externe şi pătrunde în canalul inghinal prin orificiul
profund.
La acest nivel este încrucişată de vasele epigastrice inferioare.
În canalul inghinal pătrunde în funiculul spermatic, anterior de canalul deferent.
Iese din canal prin orificiul superficial, pătrunde în scrot şi ajunge la marginea
posterioară a testiculului, medial de epididim.
La acest nivel artera testiculară se împarte în:
- ramuri testiculare, care pătrund în testicul prin marginea lui posterioară.
- ramură epididimară anterioară care vascularizează capul epididimului
- ramură epididimară posterioară care se anastomozează, la coada epididimului,
cu artera deferenţială şi artera cremasterică.

Această anastomoză explică posibilitatea ligaturii arterei testiculare, fără necroza

testiculului.
Artera cremasterică poate asigura singură nutriţia testiculului dacă celelalte 2
artere au fost ligaturate.

Artera deferenţială se desprinde din artera vezicală inferioară şi însoţeşte ductul

deferent.
În funiculul spermatic este situată posterior de canalul deferent.
Se anastomozează la extremitatea posterioară a testiculului (sau la nivelul cozii
epididimului) cu ramura epididimară posterioară din artera testiculară şi artera cremasterică.
 Artera cremasterică se desprinde din artera epigastrică inferioară, la nivelul
orificiului profund al canalului inghinal.
Este situată iniţial postero-superior de funiculul spermatic, apoi pătrunde între
elementele acestuia.
La nivelul cozii epididimului se anastomozează cu artera deferenţială şi ramura
epididimară posterioară a arterei testiculare.

Vascularizaţia venoasă

Sângele venos al testiculului este preluat de vene profunde şi vene superficiale, care
ies din testicul la nivelul marginii posterioare.
Venele pătrund în funiculul spermatic şi formează plexul venos anterior
(pampiniform), din care se va forma vena testiculară.
Vena testiculară se varsă:
- în VCI - în dreapta
- în vena renală stângă - în stânga
Sângele venos al capului epididimului se alătură venelor testiculare şi formează
plexul pampiniform, apoi vena testiculară.
Sângele venos de la corpul şi coada epididimului este drenat în plexul venos
posterior din funicul, împreună cu sângele venos al ductului deferent.
Plexul venos posterior se varsă în vena epigastrică inferioară.

Vascularizaţia limfatică

La nivelul testiculului există 2 reţele limfatice:

- o reţea limfatică peritubulară, în ţesutul interstiţial
- o reţea limfatică canaliculară, în pereţii tubilor seminiferi
Reţelele limfaticele drenează limfa spre hil (marginea posterioară a testiculului). De la
nivelul hilului pleacă vase colectoare care pătrund în funiculul spermatic şi drenează limfa:
- de- lungul vaselor testiculare, în ganglionii limfatici lombo-aortici
- de- lungul arterei deferenţiale, în ganglionii limfatici iliaci interni
- de- lungul arterei cremasterice, în ganglionii limfatici iliaci externi
Limfaticele epididimului însoţesc vasele limfatice testiculare.

Inervaţia

Inervaţia simpatică a testiculului este asigurată de fibre simpatice postganglionare

din plexul testicular.
Fibrele senzitive ale acestui plex asigură sensibilitatea albugineei şi a tunicii vaginale.
Inervaţia simpatică a epididimului este asigurată de fibre simpatice postganglionare
din plexul testicular şi plexul deferenţial.
Inervaţia parasimpatică este asigurată de fibre parasimpatice preganglionare din
nucleul PS sacral.

Tumorile testiculare
Tumorile testiculare reprezintă o mică parte din tumorile maligne ale bărbatului.
Totuşi acestea apar frecvent la pacienţii tineri (între 20 şi 40 de ani). Când diagnosticul se
pune în stadii incipiente, majoritatea acestor tumori sunt curabile prin chirurgie şi
chimioterapie.
 Diagnosticul precoce al tumorilor testiculare este extrem de important. Dilataţii
anormale pot fi detectate prin palpare, iar diagnosticul poate fi pus ecografic. Ecografia
simplă poate identifica în stadiul incipient existenţa unei tumori locale.
Îndepărtarea chirurgicală a testiculului malignizat poate fi realizată prin abord
inghinal. Testiculul nu este îndepărtat frecvent printr-o incizie scrotală, deoarece este
posibilă răspândirea de celule maligne la nivelul ţesutului subcutanat al scrotului, acesta
având alt drenaj limfatic faţă de testicul.

Funiculul spermatic

Este alcătuit din totalitatea elementelor anatomice care vin şi pleacă de la testicul şi
epididim, învelite în teci comune acestor formaţiuni.
Funiculul spermatic se întinde de la capul epididimului până la orificiul profund al
canalului inghinal.
Are o lungime de 15 cm, funiculul spermatic stâng fiind mai lung decât cel drept cu
aproximativ 1 cm (testiculul stâng coboară mai mult decât cel drept).
La nivelul funiculului spermatic, superior de capul epididimului este ataşat
paradidimul sau organul Giraldés, un rest al tubilor mezonefrotici. Este o formaţiune mică,
formată din canalicule şi vezicule.

Funiculul spermatic prezintă 2 segmente:

o un segment scrotal, situat la nivelul scrotului
o un segment inghinal, situat în canalul inghinal

Tunicile funiculului spermatic sunt:

- fascia spermatică externă care este formată de fibre din aponevroza muşchiului
oblic extern.
Este situată la exteriorul funiculului, doar în porţiunea scrotală.
- fascia cremasterică acoperă muşchiul cremaster şi se formează din fibre ale
aponevrozelor muşchilor oblic intern şi transvers abdominal
- muşchiul cremaster care este format din două fascicule de fibre musculare:
o un fascicul lateral format de fibre din muşchii oblic intern şi transvers
abdominal
o un fascicul medial format de fibre ce se inseră pe tuberculul pubic
Cele 2 fascicule coboară în lungul funiculului spermatic, apoi participă la
formarea tunicilor scrotului. Ele formează o ansă ca un hamac, în care este aşezat
testiculul.
Contracţia bruscă a muşchiului cremaster determină reflexul cremasterian,
care constă în ridicarea testiculului la stimularea porţiunii supero-mediale a
coapsei.
Între fibrele lui se află artera cremasterică (iniţial artera se află în afara
funiculului, apoi pătrunde între elementele lui)
- fascia spermatică internă, situată la interior, este formată de fibre din fascia
transversalis.

Conţinutul funiculului spermatic

- central se află canalul deferent şi artera deferenţială
- anterior de canalul deferent se află:
o artera testiculară
o plexul nervos testicular, situat în jurul arterei testiculare
o ligamentul peritoneo-vaginal Cloquet, situat între canal şi artera
testiculară. Se formează prin obliterarea după naştere a canalului
peritoneo-vaginal, format de peritoneul antrenat de testicul în coborârea sa
o plexul venos anterior (plexul pampiniform)
- posterior de canalul deferent se află plexul venos posterior
- vase limfatice

În canalul inghinal, funiculul spermatic vine în raport:

- inferior cu ramura genitală a nervului genito-femural
- superior cu nervul ilioinghinal
- postero-superior cu artera cremasterică (ramură din artera epigastrică inferioară),
care pătrunde apoi în funicul
 Canalul deferent

Canalul deferent este un conduct de 50 cm, care face parte din căile spermatice
extratesticulare.
Ductul deferent are rol de conduct de transport activ al spermatozoizilor (datorită
fibrelor musculare spiralate) şi rol în depozitarea lichidului seminal, mai ales prin porţiunea
sa ampulară.

Începe la nivelul cozii epididimului (unde continuă canalul epididimar) şi se termină la

baza prostatei, unde se uneşte cu ductul excretor al veziculei seminale şi formează ductul
ejaculator.
Este cilindric, cu excepţia regiunii terminale, unde prezintă o dilatare, numită ampula
canalului deferent.

În funcţie de traiect, canalul deferent prezintă 3 segmente:

- un segment epididimar, în care canalul are traiect ascendent dinspre coada spre
capul epididimului, paralel cu:
o faţa medială a epididimului
o marginea posterioară a testiculului.

- un segment funicular, în care ductul este cuprins în funiculul spermatic. Are 2

porţiuni:
o scrotală, care se întinde de la nivelul capului epididimului până la orificiul
superficial al canalului inghinal
o inghinală, în care străbate canalul inghinal, împreună cu celelalte elemente
ale funiculului.
În această porţiune are raport cu:
 elementele funiculului spermatic
 anterior cu:
o artera testiculară
o plexul nervos testicular
o ligamentul peritoneo-vaginal Cloquet
o plexul venos anterior (pampiniform)
 posterior cu:
o artera deferenţială
o plexul venos posterior
 elementele din canalul inghinal
 inferior cu ramura genitală a nervului genito-femural
 superior cu nervul ilioinghinal
 postero-superior cu artera cremasterică

- un segment abdomino-pelvin care se întinde de la orificiul profund al canalului

inghinal până la baza prostatei. Acest segment prezintă 2 părţi:
o partea abdominală, întinsă de la orificiul inghinal profund la strâmtoarea
superioară a bazinului.
 La nivelul orificiului inghinal profund, canalul deferent descrie o
crosă cu concavitatea medial şi încrucişează artera epigastrică
inferioară, care descrie o crosă cu concavitatea superior.
Se îndreaptă posterior şi inferior şi încrucişează vasele iliace
externe.
o partea pelvină în care canalul coboară extraperitoneal, lateral de vezica
urinară şi încrucişează artera ombilicală şi ureterul.
Canalul deferent ajunge la baza vezicii urinare şi coboară spre
prostată, străbătând septul recto-vezico-prostatic. Porţiunea sa terminală
prezintă o dilatare, ampula ductului deferent.
Ampula are raporturi:
 anterior cu baza vezicii urinare
 lateral cu vezicula seminală
 inferior cu prostata (baza)
 posterior cu ampula rectală, prin intermediul septului recto-
vezico-prostatic
 medial cu ampula deferenţială de partea opusă, cu care
delimitează trigonul interdeferenţial.
Aceste raporturi explică simptomatologia vezicală în caz de
deferentită şi posibilitatea explorării digitale, palpatorii, a ductului
deferent (a ampulei) prin rect.

Structura canalului deferent

Pereţii canalului deferent sunt formaţi din 3 tunici:
- adventicea, la exterior, formată din ţesut conjunctiv lax şi fibre musculare netede
- tunica musculară formată din 3 straturi de fibre netede, dispuse spiralat
Prin această dispoziţie ductul deferent devine un conduct de transport activ al
spermatozoizilor.
Ductul are rol şi în depozitarea lichidului seminal, mai ales prin porţiunea sa
ampulară.
- tunica mucoasă – este formată dintr-un epiteliu cu stereocili şi cu proprietăţi
secretorii reduse. Prezintă plici longitudinale, mai dezvoltate la nivelul ampulei.

Vascularizaţia arterială este asigurată în principal de artera deferenţială, ramură

din artera vezicală inferioară.
Se mai pot desprinde ramuri arteriale din:
- artera vezicală inferioară
- artera testiculară
- artera cremasterică

Vascularizaţia venoasă
Sângele venos este drenat în:
- plexul venos prostatic, care comunică larg cu plexurile venoase învecinate şi se
deschide în vena ruşinoasă internă.
- vena epigastrică inferioară

Limfa este drenată în ganglionii limfatici iliaci externi şi interni.

Inervaţia
 Inervaţia simpatică este asigurată de fibre simpatice postganglionare din plexul
deferenţial.
Inervaţia parasimpatică este asigurată de fibre parasimpatice preganglionare din
nucleul PS sacral.

Ductul deferent transportă spermatozoizii de la nivelul epididimului la nivelul ductului

ejaculator, din cavitatea pelvină.
Deoarece acesta are un perete muscular gros, poate fi uşor palpat la nivelul
funiculului spermatic, între testicul şi orificiul inghinal superficial.
De asemenea, deoarece poate fi uşor abordat prin tegument şi fascia superficială, este
posibilă disecţia şi secţionarea sa chirurgicală. Când această procedură se realizează bilateral
(vasectomia), pacientul devine steril – aceasta fiind o metodă eficientă de contracepţie
masculină.

Vezicula seminală şi ductul ejaculator

Vezicula seminală

Este un organ pereche, ce face parte din glandele anexe ale aparatului genital
masculin.
Are rol secretor, produsul de secreţie adăugându-se lichidului seminal. În acelaşi
timp, are rol de rezervor, în care se acumulează şi lichidul secretat de conductele spermatice.
Veziculele seminale secretă şi prostaglandine, ce influenţează activitatea
musculaturii netede. Astfel, prostaglandinele relaxează musculatura tubei uterine,
producând încetinirea migrării ovocitului, care poate fi fecundat mai uşor.
Veziculele seminale sunt situate în spaţiul pelvisubperitoneal, cuprinse în septul
recto-vezico-prostatic.

Lungimea veziculei seminale este de 5 cm, dar dacă s-ar desfăşura ar atinge 10-15
cm, aspectul fiind, în acest caz, al unui tub.
Suprafaţa este neregulată, datorită încolăcirii veziculei seminale.

Are formă conică, cu:

- baza orientată posterior, lateral şi superior
- vârful orientat anterior, inferior şi medial
Baza veziculei seminale corespunde peritoneului fundului de sac Douglas şi este
încrucişată de ureter.
Vârful veziculei se continuă cu un canal excretor, care se uneşte cu canalul deferent,
formând ductul ejaculator.

Raporturile veziculei seminale sunt:

- anterior cu baza vezicii urinare
- posterior cu ampula rectală, prin intermediul septului recto-vezico-prostatic
- medial cu ampula ductului deferent
- lateral cu plexurile venoase vezical şi prostatic
- inferior cu baza prostatei

Structura veziculei seminale

 Veziculele seminale prezintă mulţi diverticuli la interior, care le conferă un aspect
alveolar.
Pereţii veziculelor sunt formaţi din 3 tunici:
- adventicea - situată la exterior
- tunica musculară - formată din:
o fibre longitudinale - dispuse la exterior
o fibre circulare - dispuse la interior
- tunica mucoasă - conţine celule secretorii, care secretă componente ale lichidului
seminal şi o enzimă (veziculaza) cu efect coagulant asupra lichidului seminal.
Fructoza conţinută în secreţia veziculelor seminale este o importantă sursă de
energie pentru spermatozoizi.

Vascularizaţia arterială este asigurată de ramuri din:

- artera vezicală inferioară
- artera rectală medie

Sângele venos este drenat în plexurile venoase vecine (prostatic, vezical, rectal), care
drenează în final în vena ruşinoasă internă.

Limfa este drenată în ganglionii limfatici iliaci interni şi externi.

Inervaţia
Inervaţia simpatică este asigurată de fibre simpatice postganglionare din plexurile
prostatic şi vezical, plexuri derivate din plexul hipogastric inferior.
Inervaţia parasimpatică este asigurată de fibre parasimpatice preganglionare din
nucleul PS sacral. Fibrele PS asigură contracţia veziculelor seminale şi eliminarea lichidului
seminal.

Ductul ejaculator

Ductul ejaculator se formează prin unirea canalului deferent cu canalul excretor al

veziculei seminale. De fapt, ductul ejaculator continuă traiectul canalului deferent, iar ductul
excretor al veziculei seminale se deschide în el.
Face parte din căile spermatice extratesticulare. Are o lungime de 2 cm.
Pătrunde în prostată prin partea posterioară a bazei şi străbate prostata oblic spre
inferior, anterior şi medial.
Se deschide în uretra prostatică, printr-un orificiu situat în partea laterală a
coliculului seminal.
Planul oblic corespunzător traiectului prostatic al canalelor ejaculatoare separă lobul
median al prostatei de lobul posterior.

Structura ductului ejaculator

Peretele ductului ejaculator este format din 3 tunici:

- adventicea, care dispare în interiorul prostatei
- tunica musculară, formată din:
o fibre longitudinale - dispuse la interior
o fibre circulare - dispuse la exterior
- tunica mucoasă, formată din epiteliu cilindric şi corion
 Vascularizaţia arterială este asigurată de ramuri din:
- artera vezicală inferioară
- artera rectală medie
- artera deferenţială

Sângele venos este drenat în plexul venos prostatic

Limfa este drenată în ganglionii limfatici interni şi externi.

Inervaţia
Inervaţia simpatică este asigurată de fibre simpatice postganglionare din plexul
prostatic.
Inervaţia parasimpatică este asigurată de fibre parasimpatice preganglionare din
nucleul PS sacral.

Scrotul – alcătuire, vascularizaţie, inervaţie

Scrotul este un sac median, nepereche, situat în partea anterioară a perineului, sub
rădăcina penisului.
Conţine testiculul, epididimul şi porţiunea iniţială a funiculelor spermatice.
La exterior prezintă un rafeu median, care se continuă posterior cu rafeul perineal şi
anterior cu rafeul penian.
Corespunzător rafeului median, la interior se află un sept median, septul scrotal, care
împarte scrotul în 2 compartimente. Septul scrotal este format de tunica dartos.

Scrotul este alcătuit din 7 tunici concentrice, care de la exterior la interior, sunt:
- pielea fină şi extensibilă, ce conţine glande sebacee şi sudoripare
- tunica dartos, o tunică subţire, ce aderă la derm.
Este alcătuită din fibre conjunctive şi fibre musculare netede, ce formează
muşchiul dartos, cu rol termoreglator.
- fascia spermatică externă care este formată de fibre din aponevroza muşchiului
oblic extern.
- fascia cremasterică ce acoperă muşchiul cremaster şi se formează din fibre ale
aponevrozelor muşchilor oblic intern şi transvers abdominal
- muşchiul cremaster care este format din două fascicule de fibre musculare:
o un fascicul lateral format de fibre din muşchii oblic intern şi transvers
abdominal
o un fascicul medial format de fibre ce se inseră pe tuberculul pubic
Cele 2 fascicule coboară în lungul funiculului spermatic, apoi participă la
formarea tunicilor scrotului. Ele formează o ansă ca un hamac, în care este aşezat
testiculul.
Contracţia bruscă a muşchiului cremaster determină reflexul cremasterian,
care constă în ridicarea testiculului la stimularea porţiunii supero-mediale a
coapsei.
Între fibrele lui se află artera cremasterică (iniţial artera se află în afara
funiculului, apoi pătrunde între elementele lui)
 - fascia spermatică internă, situată la interior, este formată de fibre din fascia
transversalis.
La nivelul extremităţii inferioare a testiculului, formează ligamentul scrotal,
care leagă testiculul de scrot.
- tunica vaginală, o membrană seroasă ce acoperă testiculul şi epididimul, este
formată de peritoneul antrenat de testicul în coborâre.
Peritoneul antrenat de coborârea testiculului formează în canalul inghinal
canalul peritoneo-vaginal, iar în scrot tunica vaginală.
După naştere, canalul peritoneo-vaginal se obliterează şi formează ligamentul
peritoneo-vaginal Cloquet. Persistenţa acestui canal constituie o cale pentru
herniile inghinale oblice externe congenitale.
Tunica vaginală are 2 foiţe sau lame:
o lama parietală care căptuşeşte fascia spermatică internă.
o lama viscerală ce acoperă testiculul şi epididimul, cu excepţia:
 extremităţii inferioare a testiculului şi a cozii epididimului
 feţei mediale a epididimului
 porţiunii mediale a marginii posterioare a testiculului (prin care
pătrund vasele şi nervii testiculului).
Lama viscerală se insinuează între corpul epididimului şi marginea posterioară
a testiculului şi formează un fund de sac numit sinusul epididimar.

Vascularizaţia arterială a scrotului este asigurată de ramuri din:

o arterele ruşinoase externe: superioară şi inferioară, ramuri din artera
femurală. Din ele se desprind ramuri scrotale anterioare, ce
vascularizează partea anterioară a învelişurilor scrotului.
o artera perineală, ramură din artera ruşinoasă internă. Din ea se
desprind ramuri scrotale posterioare, ce vascularizează partea posterioară
a învelişurilor scrotului.

Sângele venos este colectat de:

- venele ruşinoase externe care se varsă în vena safenă mare
- venele perineale, care se deschid în vena ruşinoasă internă.

La nivelul fasciei cremasterice a scrotului sunt numeroase anastomoze arterio-

venoase, ce facilitează circulaţia rapidă a sângelui şi schimburile de căldură în
contracurent, ceea ce contribuie la menţinerea unei temperaturi mai scăzute la nivelul
testiculului. Această temperatură, cu 2-3 grade mai mică decât temperatura corpului,
facilitează gametogeneza.

Limfa este drenată în ganglionii limfatici inghinali superficiali (grupurile supero-

medial şi infero-medial)

Inervaţia este asigurată de ramuri din:

- nervul ruşinos (ramuri scrotale posterioare din nervul perineal)
- ramura genitală a nervului genito-femural
- nervul ilioinghinal
- nervul femurocutanat posterior.

Hidrocelul – este o acumulare de lichid seros între foiţele tunicii vaginale a

testiculului (care este o structură seroasă de tip peritoneal).
 Poate apare datorită:
- persistenţei canalului peritoneo-vaginal (hidrocel de tip comunicant) – care
permite fluidului peritoneal să ajungă în scrot
- unei tulburări de permeabilitate a seroasei (cu acumulare de lichid) sau de
drenare a lichidului (hidrocel de tip necomunicant) – cauzele fiind variate:
afecţiuni virale, posttraumatice, tumorale (cancer testicular)
Uneori hidrocelul poate deveni enorm şi comprimă testiculul. Lichidul se elimină
prin puncţie.
Prostata – situaţie, configuraţie externă, structură
funcţională. Implicaţii clinice

Prostata este principala glandă anexă a aparatului genital masculin.

Este situată în spaţiul pelvisubperitoneal, sub vezica urinară.

Până la pubertate este puţin dezvoltată, ulterior creşte rapid în dimensiuni, ajungând la
2-3 cm înălţime.

În jurul glandei se delimitează spaţiul periprostatic – cu ţesut conjunctiv lax (fascia

pelvină viscerală).
În jurul glandei, fascia pelvină viscerală formează capsulă periprostatică.
În ţesutul conjunctiv periprostatic se găsesc numeroase vene, bogat anastomozate
- ele formează cele 2 plexuri venoase vezico-prostatice.

Din cauza abundenţei acestor vene, enuclearea glandei din capsula periprostatică
poate fi extrem de hemoragică. Pătrunderea corectă în spaţiul de clivaj asigură o intervenţie
chirurgicală nehemoragică.

În spaţiul periprostatic se pot dezvolta abcesele periprostatice. Cum loja comunică

cu spaţiile pre- şi retrovezical, flegmoanele pot difuza în aceste spaţii.

Forma sa este comparată cu o castană sau cu un con turtit antero-posterior, cu

baza orientată superior. Consistenţa prostatei este elastică, fermă.

Prostata prezintă:
- 4 feţe:
o o faţă anterioară
o o faţă posterioară
o 2 feţe infero-laterale
- o bază
- un vârf

Faţa anterioară este convexă şi este acoperită de muşchiul sfincter al uretrei. Vine
în raport cu:
- simfiza pubiană, de care este separată printr-un spaţiu de 2 cm (continuarea
inferioară a spaţiului prevezical Retzius), care este închis:
o superior de ligamentele puboprostatice
Ligamentele puboprostatice se întind de la faţa posterioară a simfizei
pubiene la feţele anterioară şi infero-laterale ale prostatei.
 Uneori, ligamentele conţin fibre musculare netede ce formează
muşchiul puboprostatic.
o inferior de ligamentul transvers al perineului
- plexul venos prostatic

Faţa posterioară este convexă, oblică spre anterior şi inferior, formând cu orizontala
un unghi de 45˚.
Pe linie mediană prezintă un şanţ vertical, care superior se termină superior cu o
incizură.
Faţa posterioară este mai largă în partea superioară, marginile laterale se rotunjesc pe
măsură ce urcă, iar vârful este ascuţit.
Aceste caracteristici au făcut ca faţa posterioară să fie asemănată cu un „as de pică”.
Este acoperită de muşchiul sfincter al uretrei doar în partea inferioară.
Vine în raport cu ampula rectală prin intermediul septului recto-vezico-prostatic.

Raporturile posterioare cu rectul sunt importante, deoarece permit explorarea

digitală a glandei (prin tuşeu rectal) şi abordul chirurgical.
De asemenea, explică fenomenele rectale în prostatite şi cele vezico-prostatice în
rectite, hemoroizi, explică emisiunile de lichid prostatic la unii indivizi la trecerea bolului
fecal.

Feţele infero-laterale sunt convexe şi vin în raport cu:

o plexurile venoase prostatice
o lamele sacro-recto-genito-pubiene
o muşchii ridicători anali
o prelungirile anterioare ale foselor ischiorectale
Acest raport explică posibilitatea deschiderii unui abces prostatic sau
periprostatic în fosa ischiorectală, după ce perforează muşchiul ridicător
anal.
De asemenea, tot aşa se explică fenomenele vezicale în cazul
flegmoanelor ischiorectale
La unirea feţelor infero-laterale cu baza se află hilul glandei.

Baza sau faţa superioară prezintă o creastă transversală, care o împarte în 2

segmente: anterior şi posterior.
Raporturi:
- segmentul anterior - cu colul vezicii urinare
- segmentul posterior cu:
o ampulele canalelor deferente
o veziculele seminale
Creasta transversală este ridicată de lobul mijlociu al prostatei, care este cel mai
frecvent interesat în hipertrofia glandei.

Vârful se sprijină pe diafragma uro-genitală, de care aderă prin muşchiul sfincter al

uretrei.

Prostata este străbătută de:

- uretră, înconjurată de muşchiul sfincter vezical
- utriculul prostatic
- ductele ejaculatoare
 Structura prostatei

La exterior, este acoperită de:

- muşchiul sfincter al uretrei
- capsula periprostatică, formată de fascia pelvină viscerală
- capsula fibroasă proprie a prostatei

Prostata este împărţită în 4 lobi:

- 2 lobi laterali, drept şi stâng, care formează cea mai mare parte a glandei. Sunt
situaţi lateral de uretră şi canalele ejaculatoare; uneori sunt uniţi printr-o punte
glandulară subţire, numită istmul prostatei, care trece anterior de uretră.
- lobul mijlociu formează partea supero-posterioară a glandei şi este limitat:
o posterior de planul oblic ce trece prin ductele ejaculatoare
o anterior de uretră
- lobul posterior formează partea postero-inferioară a glandei, delimitată superior
(anterior) de planul oblic ce trece prin ductele ejaculatoare.

Lobii prostatici sunt ţinte endocrine diferite:

- la nivelul lobului mijlociu acţionează estrogenii (dihidrotestoteronul) – care
determină hipertrofia benignă a prostatei – adenomul de prostată
Adenomul constă în înmulţirea glandelor (hiperplazie) şi mărirea lor
(hipertrofie), fenomene la care participă şi stroma conjunctivo-musculară.
Hipertrofia interesează mai ales glandele periuretrale şi glandele prostatice
propriu-zise ale lobului mijlociu. Consecinţa este îngustarea uretrei prostatice şi
deformarea orificiului ei intern, prin ridicarea progresivă a luetei vezicale (astfel,
apar tulburări de micţiune)
- la nivelul lobului posterior acţionează testosteronul – care determină cancerul de
prostată (se dezvoltă din glandele propriu-zise)

Patologia prostatei
Cancerul de prostată este una din cele mai frecvente tumori maligne ale bărbatului,
fiind diagnosticată de obicei într-un stadiu destul de avansat.
Cancerul de prostată apare de obicei în regiunile periferice ale prostatei şi este
relativ asimptomatic.
În multe cazuri este diagnosticat la tuşeul rectal şi dozări sanguine de fosfatază
acidă şi antigen specific prostatic (PSA).
La tuşeul rectal, prostata are consistenţă crescută. Diagnosticul se pune frecvent prin
biopsii prostatice. Ecografia utilizată în timpul biopsiei relevă dimensiunile prostatei,
precum şi poziţia acului de biopsie.
Hipertrofia prostatică benignă este o boală a prostatei ce apare la bărbat odată cu
înaintarea în vârstă. Aceasta implică, în general, regiunea centrală a prostatei, mult mai
bogată din punct de vedere glandular (glandele periuretrale şi glandele prostatice din lobul
mijlociu)
La tuşeul rectal prostata este mărită de volum. Datorită hipertrofiei centrale a
prostatei, uretra este comprimată şi duce la scăderea jetului micţional la numeroşi pacienţi.
 Structura prostatei este predominant glandulară, glandele prostatice formând
parenchimul glandular. Pe lângă glande, mai conţine stromă fibro-musculară
(interglandulară) în care predomină fibrele musculare netede.
Prostata este şi o glandă de depozit, iar musculatura ei abundentă îndeplineşte rolul
biologic de a evacua extrem de rapid secreţia în timpul ejaculării.

Prostata este formată din:

- parenchim format din glande:
o periuretrale mici, mucoase sau medii, submucoase. Se deschid pe pereţii
uretrei, superior de coliculul seminal. Sunt situate în sfincterul vezical
(sunt intrasfincteriene)
o prostatice propriu-zise (în număr de 30-50) de tip tubulo-alveolar,
ramificate, situate în afara sfincterului vezical. Prezintă canalicule
prostatice (excretoare) care se deschid în sinusurile prostatice
Aceste glande sunt atât formaţiuni secretorii, cât şi de depozit al
lichidului prostatic.
- stromă fibro-musculară (interglandulară) în care predomină fibrele musculare
netede. Pătrunde între glandele prostatice propriu-zise.
La exteriorul prostatei se află capsula fibroasă proprie, formată din fibre
conjunctive şi fibre musculare. Din capsula fibroasă se desprind septuri, ce
împart parenchimul în lobuli.
Fiecare lobul prostatic corespunde unei glande prostatice propriu-zise.

Prostatectomia şi impotenţa (din Gray)

În cancerul de prostată este necesară prostatectomia. În cursul operaţiei trebuie
excizate, împreună cu prostata, ligamentele din jurul bazei vezicii urinare şi veziculele
seminale.
O parte a plexului hipogastric inferior furnizează în această regiune nervi ce se
distribuie structurilor erectile ale penisului. Dacă aceşti nervi nu pot fi conservaţi în timpul
prostatectomiei, apare impotenţa.
Din aceleaşi motive, femeile pot suferi disfuncţii sexuale dacă nervii similari sunt
distruşi în intervenţii chirurgicale în sfera pelvină ca, de exemplu, în histerectomia totală.

Prostata – vascularizaţie, inervaţie, uretra prostatică

Vascularizaţia arterială este asigurată de ramuri din:

- artera vezicală inferioară
- artera rectală medie
- artera deferenţială

Sângele venos este colectat de plexul venos prostatic care înconjoară glanda.
Plexul venos prostatic comunică larg cu plexurile venoase vecine şi drenează în vena
ruşinoasă internă.

Limfa este drenată de reţeaua limfatică periglandulară în:

- ganglionii limfatici iliaci interni
 - ganglionii limfatici iliaci externi
- ganglionii limfatici sacrali

Inervaţia prostatei

Inervaţia simpatică este asigurată de fibre simpatice postganglionare din plexul

prostatic, derivat din plexul hipogastric.
Inervaţia parasimpatică este asigurată de fibre parasimpatice preganglionare din
nucleul PS sacral.

Uretra prostatică

Uretra prostatică are direcţie aproape verticală. Străbate prostata de la bază spre
vârf, fiind mai apropiată de versantul anterior al glandei, uneori fiind situată chiar pe faţa
anterioară.
La interiorul uretrei, pe peretele posterior se află o plică, numită creastă uretrală.
În porţiunea mijlocie, creasta prezintă o proeminenţă, numită coliculul seminal. Pe
vârful coliculului se deschide utriculul prostatic, un vestigiu embrionar al ductului
paramezonefrotic Muller. Utriculul este un canal închis în fund de sac, cu o lungime de 10
mm.
La nivelul coliculului seminal, de parte şi de alta a deschiderii utriculului prostatic, se
găsesc orificiile de deschidere ale ductelor ejaculatoare.
Între coliculul seminal şi pereţii laterali ai uretrei se delimitează două depresiuni,
numite sinusurile prostatice, în care se deschid glandele prostatice mari, propriu-zise.
Glandele prostatice mici se deschid în uretra prostatică superior de coliculul seminal.
Superior de coliculul seminal, uretra este înconjurată de sfincterul vezicii urinare
(sfincterul intern, neted al uretrei), care formează un inel complet în jurul uretrei.
Inferior de coliculul seminal, sfincterul vezical nu mai înconjoară complet uretra,
formează doar un semiinel cu concavitatea orientată posterior.
Sfincterul vezical asigură contenţia vezicii urinare şi împiedică refluxul spermei în
vezica urinară.