Universitatea˝ Dunărea de Jos˝

Facultatea de Medicină și Farmacie

Dr. IŞFAN DUMITRU

 Aparatul genital masculin

Aparatul genital masculin este alcătuit din:- testicul sau gonada masculină
- calea spermatică şi glandele anexe
- organele genitale externe
1.Testiculul(Testis)
Testiculul este un organpereche, de aproximativ 25 g, situat în scrot.
El se dezvoltă în regiunea lombară a cavităţii abdominale, pe faţa medială a
mezonefrosului (corpul Wolff).
Testiculul are formă ovală, este turtit în sens transversal şi prezintă:
-o faţă medială şi alta laterală
-o margine anterioară şi una posterioară
-două extremităţi - superioară şi inferioară.

La suprafaţă, testiculul este învelit de o membrană fibroasă de culoare albă-

sidefie, denumită tunica albuginee, care, pe marginea posterioară, se continuă cu o
masă densă de ţesut conjunctiv, denumită mediastinum testis, situată mai aproape
de extremitatea superioară a testiculului.
De la mediastinum testis pleacă, radiar, spre albuginee numeroase septuri
conjunctive, denumite septula testis, care împart parenchimul testiculului în 150-200
de lobulii testiculari (lobuli testis).
 Lobulii testiculului au formă conică, fiind îndreptat cu vârful spre
mediastinum testis şi baza spre albuginee.
Sunt alcătuiti din tubii seminiferi contorti (2-3 la număr), în interiorul
cărora se formează spermiile (spematozoizii) - celulele sexuale masculine - în
procesul denumit spermiogeneză.
În interiorul lobulului, în ţesutul conjunctiv dintre tubii seminiferi
contorti, se găsesc celulele interstiţiale (Leydig), care formează componenta
endocrină a testiculului sau glanda interstiţială, care secretă hormonul sexual
masculin (testosteron).
Tubii seminiferi contorti, componenta exocrină a gonadei masculine, se
unesc şi formează spre vârful lobulului tubii seminiferi drepţi, care, părăsind
lobului, intră şi se anastomozează între ei în mediastinum testis, formând o
reţea canaliculară, denumită rete testis.
Din această reţea calea spermatică se continuă cu canalele eferente, în
număr de 12-18.
 Epididimul (epididymis)

Calea spermatică intratesticulară se continuă, printre canalele eferente, cu

epididimul. Acesta este aşezat pe extremitatea superioară şi marginea
posterioară a testiculului, are forma unei virgule şi este alcătuit dintr-o parte de
origine, mai umflată, numită capul epididimului, care se continuă cu partea
mijlocie, mai subţire, corpul, după care urmează coada epididimului.
Ca structură, epididimul este alcătuit dintr-un canal epididimar, lung de 4-6
m, întortocheat şi ghemuit.
Ţesutul conjunctiv înconjoară ghemurile formate de acest canal, alcătuind
lobulii epididimului.
Canalele eferente ale testiculului, după ce străbat tunica albuginee,
pătrund în capul epididimului şi se deschid, în partea posterioară a acestuia, în
canalul epididimar. Pe faţa laterală, între testicul şi epididim, vaginala
formează un fund ele sac denumit sinusul epididimului.
 Vascularizaţia şi inervaţia testiculului şi epididimului
Testiculul este vascularizat de artera testiculară (spermatică internă)
care ia naştere din aorta abdominală. Traiectul ei până în scrot indică
drumul parcurs de testicul în procesul de coborâre. În dreptul cozii
epididimului, ea se anastomozează cu artera deferenţială, ramură din
artera vezicală inferioară, printr-o ramură destinată corpului epididimului,
şi tot la acest nivel se anastomozează cu artera cremasterică.
Artera testiculară dă ramuri pentru epididim şi testicul, acestea din
urmă trecând la testicul pe faţa medială a epididimului.
Venele formează plexul pampiniform, după care, prin vena
testiculară, se varsă în dreapta în vena cavă inferioară şi în stânga, în vena
renală stângă.
Limfaticele merg la ganglionii lombari.
Inervaţia este dată de plexul testicular, provenit din plexul aortic, şi de
plexul deferential, cu originea în plexul hipogastric.
 2.Calea spermatică şi glandele anexe

Calea spermatică începe în testicul, de unde, prin canalele eferente, se

continuă cu epididimul, care, la rândul său, este continuat de canalul deferent.
Acesta din urmă conduce sperma, prin canalul ejaculator, în uretra prostatică,
deschizându-se pe părţile laterale ale coliculului seminal. De la acest nivel,
uretra constituie canalul comun pentru calea urinară şi spermatică.
Canalul deferent continuă coada epididimului şi, după un traiect lung de
50-60 cm, se termină printr-o parte mai dilatată, denumită ampula canalului
deferent.
În structura canalului deferent se disting trei straturi:
-adventicea
-tunica musculară
-mucoasa.
Vezicula seminală, denumită şi glanda veziculoasă, este, ca şi canalul
deferent, un organ pereche, situată lateral de ampula canalului deferent şi
medial de ureter, în spaţiul rectovezical.Are o formă ovoidală, este lungă de 4-5
cm, cu lumenul compartimentat în mai multe diverticule, formate de plici ale
mucoasei. Prin secreţia sa, vezicula seminală participă la formarea spermei.
Canalul ejaculator continuă canalul deferent, după unirea cu canalul de
excreţie al veziculei seminale. El străbate prostata şi se deschide în uretra
prostatică, pe părţile laterale ale coliculului seminal.
 Prostata este un organ glandular situat în pelvis, în jurul primei părţi a
uretrei. Produsul ei de secreţie participă la formarea spermei. Tot în prostată este
cuprins şi utriculul prostatic, un rest al canalului Müller la bărbat, ce corespunde
uterului.
Prostata are forma unei castane şi i se descriu:
- o bază
- un vârf
- o faţă anterioară
- o faţă posterioară.
Ţesutul conjunctiv provenit din fascia superioară a diafragmei pelviene
formează fascia prostatică. Aceasta înveleşte prostata şi, prin ligamentele
puboprostatice, o leagă de peretele pelvisului. Sub această fascie urmează stratul
extern din structura prostatei, format dintr-o capsulă conjunctivomusculară, care
trimite tracturi în interiorul glandei.
Fibrele musculare netede, mai bogate în partea posterioară, formează ceea
ce s-a descris sub numele de muşchi prostatic, care, superior se continuă cu
sfincterul neted al vezicii urinare. Împreună cu fibrele cuprinse în fracturile ce
pătrund in interiorul glandei, el favorizează expulzarea secreţiei denumite suc
prostatic, în timpul ejaculării.
Parenchimul glandular este alcătuit din 30-50 de glande tubuloalveolare, care,
printr-un număr mai mic de canale excretoare, dar cu un calibru mare, se
deschid în uretră, într-o depresiune denumită sinus prostatic.
 Macroscopic, prostata prezintă o porţiune mai subţire, paralelă cu uretra,
denumită istmul prostatei, şi doi lobi laterali stâng şi drept - care îmbrăţişează
anterior uretra.
Pe baza unor criterii practice, urologii împart prostata într-un lob anterior,
situat înaintea uretrei, un lob posterior, cuprinzând partea situată posterior de
uretră, şi un lob mijlociu, cuprins între uretră şi canalele ejaculatoare,
corespunzând istmului. Hipertrofia sau adenomul de prostată îşi are sediul
de regulă în lobul mijlociu şi proemină în vezică.

Vascularizaţia şi inervaţia prostatei

Prostata primeşte sânge din arterele vezicale inferioare şi rectale mijlocii.
Venele se varsă în plexul vezicoprostatic, situat în spaţiul dintre vezică şi
prostată, şi în plexul ruşinos.
Limfaticele sunt tributare ganglionilor iliaci interni.
Inervaţia este dată de fibre simpatice şi parasimpatice provenind din
plexul hipogastric şi nervul pelvic.
 3.Organele genitale externe
Penisul (penis), organ cu funcţie genitală şi urinară, este alcătuit din:
-rădăcina penisului, care formează partea fixă a organului
-corp şi gland, reprezentând partea liberă.
Rădăcina se fixează pe ramurile ischiopubiene ale coxalului.
Corpul, de formă cilindrică, uşor turtit, prezintă o faţă superioară sau
dorsum penis şi alta inferioară sau faţa uretrală. El se termină cu o extremitate
umflată care formează glandul. Acesta are o formă relativ conică şi baza sa, care
proemină şi depăşeşte circumferinţa corpului, formează coroana glandului,
separată de corp printr-un şanţ circular, denumit colul glandului.
Glandul este format de corpul cavernos al uretrei şi la vârful său, mai
apropiat de faţa uretrală, se află orificiul extern al uretrei. Pielea care înveleşte
corpul penisului se continuă spre gland, dar nu aderă de acesta, şi formează
prepuţul.
Acesta este format la suprafaţă de tegument, care se continuă pe faţa internă
cu un strat mucos, care, la nivelul colului, se reflectă pe gland învelindul. La locul
de reflectare se află glandele prepuţiale, care secretă un lichid cu miros caracteristic,
ce formează smegma prepuţulul.
Pe faţa uretrală a glandului, mucoasa prepuţului alcătuieşte o cută mediană
numită frâul prepuţului, care, pe faţa uretrală a corpului, se continuă cu rafeul
penian - o proeminenţă longitudinală pigmentată, care ajunge la scrot,
continuându-se cu rafeul scrotal.
 Structura penisului
Penisul este alcătuit din trei corpi cavernoşi, de formă cilindrică, formaţi
din ţesut erectil, dintre care doi pereche, situaţi dorsal, denumiţi corpii cavernoşi
ai penisului, şi unul nepereche, străbătut de uretră pe faţa inferioară, denumit
corpul cavernos al uretrei.
Corpii cavernoşi ai penisului sunt fixaţi la extremităţile posterioare, prin
ligamente şi muşchii ischiocavernoşi, de ramurile ischiopubiene, formând
rădăcina penisului. În dreptul simfizei pubiene ei se unesc, participând la
formarea corpului penisului, şi sunt fixaţi de simfiză prin ligamentul
suspensor al penisului.
La exterior ei sunt înveliţi de tunica albuginee - o membrană conjunctivă,
care, pe linia mediană, la locul unde cei doi corpi cavernoşi se alătură, formează
septul penisului.
Pe faţa uretrală aceştia formează un strat în care se află corpul cavernos al
uretrei şi care începe, posterior, cu o parte umflată denumită bulbul penisului, în
care pătrunde uretra. Anterior, el prezintă o altă parte umflată, care formează
glandul, şi în tot lungul său tunica albuginee este legată, prin tracturi
fibroase, cu cea a corpilor cavernoşi ai penisului.
 Tunica albuginee trimite în interior septuri fibroase, denumite trabecule,
care compartimentează corpii cavernoşi în spaţii pline cu sânge, denumite
cavernele corpilor cavernoşi. În corpii cavernoşi pătrund ramurile arterelor bulbului
penian (ramuri din artera ruşinoasă internă), numite artere helicine, care au traiect
helicoidal când corpii cavernoşi nu sunt în erecţie.
Acestea se capilarizează, formând, în cavernele corpilor cavernoşi, capilare
sinusoide largi, care se continuă cu venele cavernoase.
Sinusoidele sunt alcătuite din endoteliu şi un strat muscular ce aderă de
trabecule. Intre venele corpilor cavernoşi ai penisului se găsesc anastomoze care
străbat septul penian, dar ele nu comunică cu venele corpului cavernos al uretrei,
care se aseamănă ca structură cu corpii cavernoşi ai penisului.

Învelişurile externe ale penisului sunt formate din tegument:

- un strat muscular numit tunica dartos a penisului, sub care se află vasele
superficiale ale penisului
- mai profund urmează fascia penisului, sub care se află vasele profunde ale
penisului.
 Vascularizaţia şi inervaţia penisului
Artera dorsală a penisului şi artera profundă, cât şi artera bulbului
penisului sunt ramuri din artera ruşinoasă internă, iar venele se varsă în
vena ruşinoasă internă. Prin creşterea cantităţii de sânge în sinusoidele
corpilor cavernoşi, se produce erecţia penisului.
Limfaticele sunt tributare ganglionilor inghinali.
Inervaţia organelor erectile este dată de ramuri simpatice şi
parasimpatice provenind din plexul hipogastric şi nervul pelvic, cu rol
dilatator, iar a învelişurilor penisului, de nervul ruşinos. În tegument,
mucoasa glandului şi a prepuţului se găsesc numeroşi receptori, capsulaţi şi
fără capsulă.
 Scrotul este partea organelor genitale externe care participă la formarea
învelişurilor testiculului. El are forma a două pungi cutanate, separate de
rafeul scrotal. care se continuă cu rafeul penisului, iar în interior corespunde
septului scrotal. Pielea scrotului este încreţită, bogată în peri şi glande sebacee.
În totalitatea lor, învelişurile testiculului sunt formate din şase straturi sau
tunici, care corespund straturilor peretelui abdominal şi care sunt:
-scrotul sau tegumentul scrotului, dublat de un strat de fibre musculare
netede, denumit tunica dartos, fascia spermatică externă ce corespunde
aponevrozei muşchiului oblic extern, muşchiul cremaster şi fascia cremasterică,
situată în acelaşi plan, ce corespund muşchiului oblic intern şi transversului,
fascia spermatică internă, care continuă fascia transversalis a peretelui
abdominal şi tunica vaginală a testiculului, ce corespunde peritoneului şi care
prezintă o foiţă (lamă) parietală şi alta viscerală. Aceasta din urmă înveleşte
tunica albuginee a testiculului şi delimitează, împreună cu foiţa parietală,
cavitatea vaginală a testiculului.
Aceste învelişuri sunt vascularizate, după provenienţa lor, de la
suprafaţă în profunzime de:
-vasele ruşinoase externe
-vasele spermatice externe
-ramuri din epigastrica inferioară
-vasele testiculare.
 Aparatul genital feminin
Aparatul genital feminin este alcătuit din:
- ovar sau gonada feminină
- calea genitală formată de tubele uterine
- uter
- vagin
- organul genital extern al femeii.

1.Ovarul(Ovarium)
Ovarul sau gonada feminină este un organ pelvian pereche situat sub
originea vaselor iliace externe şi interne, în fosa ovariană.
Asemănător cu testiculul, ovarul este o glandă cu dublă secreţie:
- exocrină, prin care produce ovulul sau gametul feminin
- endocrină, prin care secretă hormonii sexuali feminini - foliculina şi
progesteronul.
Formă şi raporturi
Ovarul are formă ovoidală, uşor turtit, şi prezintă:
-o faţă medială, acoperită de franjurile sau fimbriile tubei uterine;
-o faţă laterală ce vine în contact cu peretele lateral al pelvisului.
- o margine mezoovarică, la nivelul căreia se află hilul ovarului şi care, printr-o
plică peritoneală denumită mezoovar, se leagă de ligamentul lat al uterului
- o margine liberă, dorsală.
Extremitatea uterina este legată de uter prin ligamentul propriu al ovarului
(ligamentul utero-ovarian), iar extremitatea tubară este orientată lateral şi
superior, spre partea infundibulară a tubei uterine.

Ovarul se leagă de tuba uterină printr-o fimbrie mai lungă, denumită

fimbria ovarică, şi de peretele lateral al pelvisului prin ligamentul suspensor al
ovarului, care este străbătut de vasele ovariene în drumul spre ovar.
La suprafaţă, ovarul este învelit de epiteliul ovarian, care, la marginea
mezoovarică, se continuă cu peritoneul mezoovarului. Zona de continuitate
dintre peritoneu şi epiteliul ovarian se numeşte linia Farre-Waldeyer.
Întrucât nu este învelit în întregime de peritoneu, dar proemină în
cavitatea peritoneală, se poate spune că ovarul este singurul organ cu
adevărat intraperitoneal
 Structura ovarului
Ovarul este alcătuit dintr-o stromă conjunctivă, mai bogată în partea centrală,
sau medulara ovarului şi dintr-un ţesut epitelial, care formează foliculii ovarieni,
dispuşi în partea periferică, sau corticala ovarului.
Ţesutul conjunctiv din corticală formează la periferie, sub stratul epitelial, o
lamă subţire denumită tunica albuginee.
Foliculii ovarieni, în care se află celula sexuală feminină sau ovulul, se găsesc
în stadii succesive de evoluţie, distingându-se:
-foliculi primari
-secundari şi veziculoşi sau de maturaţie (foliculi de Graaf).
Maturaţia foliculilor începe de la pubertate, sub influenţa hormonului
foliculinostimulant hipofizar. În fiecare lună, câte un folicul matur, apropiat mult
de epiteliul de la suprafaţa ovarului, expulzează ovulul, care este captat de tuba
uterină şi poate fi fecundat.
Celulele stratului granulos al foliculului secretă hormonul denumit foliculină.
După expulzarea ovulului (în procesul de ovulaţie, care are loc aproximativ la
jumătatea ciclului menstrual), în locul foliculului se formează corpul galben.
Acesta secretă hormonul denumit progesteron, care, când, ovulul a fost
fecundat, este indispensabil dezvoltării sarcinii în primele luni.
Dacă fecundaţia nu se produce, corpul galben involuează şi în locul său apare
corpul alb (corpus albicans) format din ţesut cicatriceal.
 Vascularizaţie şi inervaţie
Ovarul primeşte sânge prin artera ovariană, ramură din aorta abdominală
şi artera uterina, ramură din artera iliacă internă.
Venele urmează traiectul arterelor. Vena ovariană dreaptă se varsă în vena
cavă inferioară, iar cea stângă, în vena renală stângă.
Limfaticele drenează limfa în ganglionii iliaci externi şi lombari.
Inervaţia este dată de fibre nervoase, provenite din plexul aortic şi cel
hipogastric.
 2.Tuba uterină

Tuba uterină, primul segment al căii genitale feminine, este un conduct

lung de 10-12 cm, ce se întinde între ovar şi uter. Ea prezintă o extremitate
laterală, prevăzută cu un orificiu prin care comunică cu cavitatea peritoneală,
denumit ostiul abdominal al tubei, şi o extremitate medială, care, prin ostiul uterin
al tubei, se deschide în uter.
Tubei uterine i se disting patru porţiuni:
- partea uterină, cuprinsă în peretele uterului, în unghiul superior dintre
corp şi fundul uterului
- istmul tubei uterine
- ampula tubei uterine, ce se termină cu extremitatea laterală
-infundibulul tubei uterine (pavilionul).
La nivelul infundibulului se află ostiul abdominal, iar pereţii săi crestaţi
formează franjurile sau fimbriile tubei uterine, dintre care una mai lungă, fimbria
ovarică, ajunge la ovar.
 3.Uterul (Uterus)
Uterul, organul cel mai dezvoltat al căii genitale feminine, este aşezat între
tubele uterine şi vagin. Este un organ cavitar, nepereche, situat median în cavitatea
pelviană, între vezica urinară şi rect.

Formă şi raporturi
Uterul se aseamănă ca formă cu o pară, cu extremitatea mare orientată
superior, fiind uşor turtit în sens anteroposterior. Extremitatea superioară, de unde
pleacă tubele uterine, se numeşte fundul uterului, după care urmează corpul, care se
continuă inferior cu istmul, în prelungirea căruia urmează extremitatea inferioară
sau colul uterin.
Fiind turtit în sens sagital, i se disting:
- o faţă vezicală sau anterioară
- o faţă intestinală, care priveşte spre rect.
Faţa vezicală vine în raport, după cum îi spune şi numele, cu vezica urinară,
iar cea intestinală cu colonul sigmoid şi ansele intestinului subţire. Pe
circumferinţa colului uterin se inserează vaginul, care urcă mai sus pe faţa
posterioară a colului. Datorită acestei inserţii, colul uterin prezintă o porţiune
supravaginală şi alta vaginală, care proemină în cavitatea vaginului.
În ceea ce priveşte raportul cu peritoneul, cu excepţia părţilor vaginală şi
supravaginală ale colului, întreg uterul este învelit la exterior de peritoneu, care în
părţile laterale formează ligamentele late ale uterului.
 Ligamentele late ale uterului sunt două plici peritoneale ce se întind
transversal între marginile uterului şi pereţii laterali ai pelvisului, unde se
continuă cu peritoneul parietal. Împreună cu uterul, ele subîmpart pelvisul
într-un spaţiu anterior şi unul posterior.
În cel anterior se află vezica urinară, iar în cel posterior, rectul.
În grosimea ligamentului lat, la nivelul marginii sale superioare, se află tuba
uterină şi sub ea mezosalpingele, iar într-o cută a foiţei anterioare este cuprins
ligamentul rotund al uterului.

Structura uterului
Stratul de la suprafaţă al peretelui uterin îl formează peritoneul sau
tunica seroasă, purtând şi denumirea de perimetrium, care, lateral, formează
ligamentele late. Urmează apoi cel mai gros strat al peretelui - tunica
musculară sau miometrul.
Mucoasa uterină, denumită şi endometru, înveleşte suprafaţa internă a
organului şi este bogată în glande tubulare.
Glandele colului sau cervicale sunt mai largi şi ramificate, comparativ cu
glandele uterine sau ale corpului. Endometrul are o evoluţie ciclică lunară şi
în timpul sângerării menstruale se elimină, în cea mai mare parte, urmând
ca în ciclul următor să se refacă din epiteliul fundului glandelor uterine.
Uterul nu posedă o tunică submucoasă.
 Cavitatea uterină este mai largă la nivelul fundului şi corpului uterin şi,
prin orificiul intern al uterului, care este mai strâmt, se continuă cu canalul
cervical. Acesta, la rândul său, se deschide în vagin prin orificiul extern al
uterului, mărginit de o buză anterioară şi alta posterioară. În unghiurile tubare ale
cavităţii uterine de la nivelul fundului se deschid tubele uterine.

Vascularizaţia şi inervaţia uterului

Uterul primeşte sânge prin arterele uterine, ramuri din artera iliacă
internă.
Limfaticele uterului merg o parte împreună cu cele ovariene în ganglionii
lombari, cele ale colului spre ganglionii iliaci şi altele ajung la ganglionii
inghinali.
Inervaţia este dată de ramuri ale plexului uterovaginal, situat între colul
uterin şi fornixul vaginului.
 4.Vaginul (Vagina)
Vagina este un organ cavitar, de forma unui tub turtit în sens antero-
posterior, care la extremitatea superioară se inserează pe colul uterin şi, inferior,
prin orificiul vaginal, se deschide în spaţiul dintre labiile mici, denumit vestibulul
vaginului. La limita dintre orificiul vaginal şi vestibulul vaginului se află o
membrană denumită himen, care închide incomplet acest orificiu. Resturile
himenului după prima naştere poartă numele de caruncule himenale.
Vagina are o lungime de 7-8 cm şi prezintă un perete anterior şi altul posterior.
La inserţia pe colul uterin, între pereţii vaginului şi col se află fundul sau fornixul
vaginului, subîmpărţit în fornix anterior, posterior şi lateral, drept şi stâng.
In ceea ce priveşte structura, peretele vaginal, mult mai subţire ca cel uterin,
este alcătuit din:
- tunica adventice
- tunica musculară
- tunica mucoasă.
Vascularizaţia este asigurată de ramuri vaginale provenind din artera
uterină, artera rectală mijlocie, artera vezicală inferioară şi artera ruşinoasă
internă.
Inervaţia este asemănătoare cu cea a uterului, din plexul hipogastric şi
nervul pelvic, care dau ramuri ce formează un plex perivaginal.
Sensibilitatea termică şi cea dureroasă sunt diminuate la nivelul vaginului.
 5.Organele genitale externe
Vulva este organul genital extern al femeii. Muntele lui Venus (mons pubis),
care corespunde regiunii pubiene, şi părul de la nivelul său, care, superior se
termină pe o linie orizontală, acoperă formaţiunile vulvei prin proeminenţa pe
care o formează.
Vulva este alcătuită din două cute-perechi ale tegumentului, cu direcţie
sagitală (antero-posterioară), denumite labii (buze).
Labiile mari, situate lateral, mărginesc între ele fanta sagitală a vulvei,
denumită rima pudendi. Ele se unesc anterior la nivelul muntelui lui Venus şi
posterior la distanţă mică de anus, formând comisurile anterioară şi posterioară ale
labiilor mari.
Labiile mici sunt situate medial de cele mari, au direcţie paralelă cu
precedentele şi mărginesc între ele, pe linia mediană, spaţiul denumit vestibulul
vaginei. Ele au o culoare roz-roşie şi se unesc posterior sub frâul labiilor mari.
Labiile mici se unesc între ele anterior de clitoris, formând prepuţul clitorisului.
Vestibulul vaginei are două părţi:
-o parte anterioară, cuprinsă între frâul clitorisului, anterior, şi carina
uretrală, posterior, în care se deschide orificiul extern al uretrei;
-o parte posterioară, a vestibulului, care corespunde orificiului vaginal.
 Organele erectile ale vulvei
Vulva, asemănător cu penisul, prezintă organe erectile, reprezentate de
bulbii vestibulari şi clitoris.
Bulbii vestibulari sunt formaţiuni erectile ce corespund corpului cavernos
al uretrei la bărbat şi sunt situaţi în partea profundă sau baza buzelor mari.

Clitorisul, un alt organ erectil, analog penisului

la bărbat, dar de dimensiuni foarte mici, este alcătuit
din corpii cavernoşi ai clitorisului.
Corpul se termină cu glandul, redus ca
dimensiuni, căruia labiile mici îi formează un prepuţ,
prin unirea lor anterior de clitoris. In şanţul dintre
gland şi prepuţ se deschid glande sebacee, care
secretă smegma clitorisului. De la gland pleacă,
posterior şi lateral, spre labiile mici, frâul clitorisului.
Glandele vestibulare mari (Bartholin) sunt două
glande de mărimea unui bob de fasole, situate în
partea posterioară a bazei buzelor mari. Canalul lor
de excreţie, lung de 1-2 cm, străbate baza buzelor
mici şi se deschide între vestibul şi himen.
 Glanda mamară
Glanda mamară, situată pe faţa anterioară a toracelui, între spaţiile
intercostale al III-lea şi al V-lea, este o glandă de origine cutanată (specifică
mamiferelor) şi creşterea ei în volum la pubertate constituie unul dintre
caracterele sexuale secundare feminine.
Corpul glandei, învelit de tegument, prezintă anterior o suprafaţă
circulară de culoare roz-brună, cu diametrul de aproximativ 3 cm, denumită
areola mamară.
Tegumentul areolei este mai subţire, fără strat cornos, cu glande sebacee
şi sudoripare. In centrul areolei se găseşte o proeminenţă denumită papila
mamară (mamelon), la vârful căreia se deschid 12-20 orificii ale canalelor
lactifere (canale galactofore).
La nivelul areolei, în jurul papilei mamare, se află 5-15 glande
asemănătoare cu glandele sudoripare, denumite glande areolare sau glandele
Montgomery, care cresc şi ele în timpul sarcinii (tuberculii Montgomery).
 În ceea ce priveşte structura, glanda mamară este compartimentată de
fracturi conjunctive dense şi grăsime, în 12-20 de lobi, fiecare având câte un
canal lactifer.
Lobii sunt subîmpărţiţi în lobuli, în care se află ramificaţiile canalelor
lactifere care merg la acinii glandulari care secretă laptele. Canalele lactifere
prezintă la nivelul papilei mamare mici dilataţii în lungul lor, denumite
sinusuri lactifere. Tot în papilă se află vase sanguine şi fibre musculare netede,
care, prin contracţie, produc erecţia papilei. Între glanda mamară şi fascia
muşchiului pectoral se află spaţiul retromamar.

Vascularizaţie şi inervaţie
Glanda mamară primeşte sânge din arterele:
-toracică internă
-toracală laterală
-intercostale.
Limfaticele drenează limfa la ganglionii axilari toracici interni şi
supraclaviculari.
Inervaţia este dată de nervii intercostali, ramuri supraclaviculare din
plexul cervical şi ramuri din plexul brahial. Fibrele secretorii provin din
simpaticul cervical.