FACULTATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE

SPECIALIZAREA AMG

FIZIOLOGIE
CURS

Prof.dr. Carmina Liana Muşat

FIZIOLOGIA APARATULUI
RENAL

CURS 8

1. Particularităţi morfofuncţionale ale rinichilor

2. Particularităţi morfofuncţionale ale căilor de excreţie ale
urinei
3. Filtrarea glomerulară
1. Particularităţi morfofuncţionale ale rinichilor
Rinichii:
 organe cu un rol esential in functia de excretie a organismului,
 sunt situati in spatii numite loji renale,
 sunt organe retroperitoneale pereche de forma unor boabe de
fasole,
 sunt asezati de o parte si de alta a coloanei vertebrale, la nivelul
vertebrelor T11 , T12, L1 , L2 , L3. Rinichii

Rinichiul este fixat in loja

renala prin: fascia renala,
peritoneul parietal posterior
si vasele renale, la care
se adauga presiunea abdominala.
Rinichiul are:
lungimea = 11-12 cm,
latimea = 5-6 cm,
grosimea = 3-4 cm.
1. Particularităţi morfofuncţionale ale rinichilor
Rinichiul este alcătuit din două părţi:
 capsula renală, Rinichi drept - sectiune
capsula
 parenchimul renal. fibroasa

Capsula renală corticala

calice mici
 înveliş fibroelastic, vase de
acoperă toată suprafaţa medulara sange

rinichiului, papila sinus renal

renala
aderă la parenchimul calice mari
coloane
subiacent. Bertin

Parenchimul renal
este alcătuit din:
zonă centrală – medulara, pelvis renal

zonă periferică - corticala. ureter

piramida Malpighi grasimea sinusului
- baza renal
Particularităţi morfofuncţionale ale rinichilor
Medulara prezintă, pe secţiune longitudinala, formaţiuni
triunghiulare numite piramidele Malpighi.
Sunt 7 – 14 piramide orientate cu baza spre corticală şi vârful
spre centru, către hilul renal.
Vârfurile acestor piramide sunt rotunjite şi poartă numele de
papile renale.
Suprafaţa fiecărei papile renale este perforată de un număr
variabil de orificii (15 – 20) care alcătuiesc aria ciuruită (aria cribrosa).
Prin aceste orificii se scurge urina prin tubii colectori Bellini în
calicele renale mici.
Suprafaţa piramidelor renale are aspect striat, determinat de tubii
colectori Bellini şi de arterele drepte adevărate care străbat piramidele
Malpighi în tot lungul lor, de la bază la vârf.
Fiecare piramidă Malpighi are semnificaţia unui lob renal, ceea ce
înseamnă că un rinichi are tot atâţia lobi câte piramide Malpighi.
Între piramide se găsesc coloanele Bertin, care sunt prelungiri ale
corticalei în medulară.
Particularităţi morfofuncţionale ale rinichilor

Corticala prezintă pe secţiune formaţiuni de aspect triunghiular,

numite piramide Ferrein, în număr de 300 – 500 pentru fiecare piramidă
Malpighi.
Aceste piramide Ferrein sunt orientate invers decât piramidele
malpighiene, adică cu baza spre centru, la baza piramidelor Malpighi, şi
cu vârful spre periferie, fără să atingă capsula renală.
Fiecare piramidă Ferrein are semnificaţia unui lobul renal şi
reprezintă prelungiri ale medularei în corticală.
Între piramidele Ferrein se află aşa-numitul labirint, în care se gă-
sesc corpusculii renali, vase sanguine şi tubi uriniferi în direcţii variate.
Particularităţi morfofuncţionale ale rinichilor

Anatomia rinichiului
Particularităţi morfofuncţionale ale rinichilor
Nefronul reprezintă unitatea anatomică şi funcţională a
rinichiului. Numărul nefronilor este mare, mai mult de un million pentru
fiecare rinichi.
În alcătuirea unui nefron intră două părţi: capsula Bowman şi un
sistem tubular.
Capsula Bowman reprezintă porţiunea iniţială a nefronului.
Ea este situată în corticală şi are forma unei cupe cu pereţii dubli,
prezentând doi poli:
1) un pol vascular, prin care intră în capsulă arteriola aferentă
care se capilarizează formând un ghem de capilare, numit glomerulul
renal Malpighi, şi prin care iese din capsulă arteriola eferentă;
2) un pol urinar, situat în partea opusă celui vascular.
Foiţa internă a capsulei Bowman este formată din celule turtite ce
se mulează intim pe ghemul de capilare al glomerulului renal Malpighi.
Foiţa externă a capsulei se continuă cu tubul contort proximal.
Capsula Bowman, împreună cu glomerulul renal, formează
corpusculul renal Malpighi.
Particularităţi morfofuncţionale ale rinichilor

Glomerulul renal şi capsula Bowman

Particularităţi morfofuncţionale ale rinichilor
Sistemul tubular, situat în continuarea capsulei Bowman, este
alcătuit din mai multe segmente, care în totalitate, măsoară 3 – 4 cm.
Astfel sunt:
1) tubul contort proximal, cu o lungime de 15 mm, este un tub
încolăcit, situat în corticală, în imediata apropiere a capsulei Bowman.
Prezintă în structura sa un epiteliu simplu cubic cu margine în
perie, care reprezintă substratul morfologic al unei intense activităţi de
reabsorbţie;
2) ansa Henle, situată în continuarea tubului contort proximal,
este formată din două ramuri:
- un ram descendent, mai subţire, care trece din corticală în
medulară, unde face o buclă numită ansă propriu-zisă;
- un ram ascendent, mai gros, care se reîntoarce din medulară în
corticală (funcţional, ansa Henle participă la procesul de concentrare şi
diluţie a urinei);
Particularităţi morfofuncţionale ale rinichilor
3) tubul contort distal, un tub răsucit, situat în corticală, în continuarea
ansei Henle.
Tubul contort distal este format din două porţiuni: o porţiune dreaptă
şi o porţiune contortă (întortocheată).
Limita dintre cele două porţiuni ale tubului contort distal este marcată
de prezenţa unei structuri de tip particular, numită macula densa, care face
parte din aparatul juxtaglomerular.
La exterior, această limită corespunde punctului de contact dintre
segmentul distal şi corpusculul renal de care aparţine. Contactul se face la
nivelul polului vascular al corpusculului.
Aparatul juxtaglomerular are rolul de a regla activitatea rinichilor şi
de a secreta renina şi eritropoetina.
Mai mulţi tubi controrţi distali se varsă într-un tub collector Bellini,
care nu face parte din nefron. Într-un tub colector Bellini drenează între
5000 – 6000 tubi contorţi distali.
Tubii colectori Bellini (250 pentru fiecare rinichi) trec din corticală în
medulară, străbătând piramidele Malpighi de la bază până la vârf, unde se
varsă în calicele renale mici prin orificiile de la suprafaţa papilelor renale.
Particularităţi morfofuncţionale ale rinichilor

Aparatul juxtaglomerular
Particularităţi morfofuncţionale ale rinichilor
Întreg sistemul tubular al rinichilor are o lungime de 60-80 km şi
o suprafaţă totală de cca 5 m2.
Tipuri de nefroni:
1) corticali, reprezentând 85% din numărul total de nefroni, au
glomerulul situat în cortexul renal (porţiune externă a rinichiului) şi au
ansa Henle scurtă ce ajunge doar în stratul extern al medularei renale
(porţiune internă a rinichiului);
2) juxtamedulari, au glomerulul situat la la joncţiunea dintre
corticală şi medulară, având anse Henle lungi, ce coboară adânc în
medulară, uneori ajungând la nivelul papilelor renale.
Ei sunt extrem de importanţi în mecanismul contracurent, prin
care rinichiul produce urina concentrată.
Particularităţi morfofuncţionale ale rinichilor
Vascularizaţia rinichiului este asigurată de artera renală, ramură
viscerală din aorta abdominală.
Artera renală pătrunde în rinichi prin hilul renal şi dă la acest
nivel ramuri prepielice (2 – 4), care trec înaintea bazinetului şi ramuri
retropielice, care trec înapoia bazinetului.
De aici pornesc arterele interlobare care merg printre piramidele
renale Malpighi, în coloanele Bertin.
Ajunse la baza piramidelor Malpighi, arterele interlobare devin
artere arcuate şi merg la limita dintre medulară şi corticală.
Au un caracter terminal, adică nu se anastomozează între ele.
Din arterele arcuate pornesc în corticală, printre piramidele
Ferrein, arterele interlobulare, care vascularizează corticala până la
capsula renală.
Tot de la acest nivel pornesc în medulară arterele drepte adevărate
sau „în ploaie”, care vascularizează piramidele Malpighi de la bază la
vârf, de-a lungul tubilor colectori Bellini.
Particularităţi morfofuncţionale ale rinichilor
Circulatia arteriala renala – sectiune longitudinala

a. segmentara sup
artere interlobare
a. segmentara medie
artere capsulare
a. suprarenala

a. renala artere arcuate

arteriole interlobulare

art. pelvis renal si ureter

capsula renala
a. segmentare
medie si inferioara

Rinichi –sistem arterial

Particularităţi morfofuncţionale ale rinichilor
Din arterele interlobulare se desprind arteriolele aferente care
intră în capsula Bowman prin polul vascular, unde se capilarizează şi
formează glomerulul renal Malpighi, din care ia naştere apoi arteriola
eferentă.
Aceasta iese din capsula Browman tot prin polul vascular, după
care se recapilarizează în pereţii tubului urinifer.
În jurul întregului sistem tubular al rinichiului există o reţea
bogată de capilare, numită reţea capilară peritubulară.
Această reţea primeşte sânge din arteriolele eferente, sânge care a
trecut deja prin glomerul.
Cea mai mare parte a reţelei de capilare peritubulare se găseşte în
cortexul renal de-a lungul tubilor proximali, tubilor distali şi tubilor
colectori corticali.
Din porţiunile mai profunde ale acestei reţele se desprind ramuri
capilare lungi, care formează anse, numite vasa recta, ce intră adânc în
medulară, însoţind ansele Henle până la papilele renale. Apoi, ca şi
ansele Henle, se reîntorc în cortex şi se varsă în venele corticale.
Particularităţi morfofuncţionale ale rinichilor
Vascularizatia parenchimului renal
arteriola aferenta si
eferenta

corticala
renala
artera si vena arcuata

vasa recta
vena recta

Medulara
renala

ansa Henle
tub colector

artera si vena interlobara

Rinichi - vascularizatie
Particularităţi morfofuncţionale ale rinichilor
Sângele venos este colectat de capilarele dispuse la periferie, sub
capsula renală.
Din această reţea, venele au un traiect invers arteriolelor şi sunt
reprezentate de venele interlobulare, venele arcuate, venele interlobare,
care se varsă în venele pre- şi retropielice, iar acestea în vena renală.
În vena renală stângă se varsă şi vena testiculară la bărbat sau
ovariană la femeie.
Venele renale se deschid în vena cavă inferioară.
Debitul sanguin renal este de cca 1200 ml/min (420 ml/100 g
ţesut/min).
În condiţii bazale, debitul sanguin renal reprezintă 20% din
debitul cardiac de repaus.
Particularităţi morfofuncţionale ale rinichilor
Există două paturi capilare asociate nefronului.
Patul capilar glomerular primeşte sânge din aereriola aferentă, iar
din această reţea capilară sângele ajunge în patul capilar peritubular, prin
arteriola eferentă, care opune o rezistenţă considerabilă la fluxul de sânge.
Prin urmare, patul capilar glomerular este un pat capilar de înaltă
presiune, în timp ce capilarele peritubulare sunt un pat capilar de joasă
presiune.
Datorită presiunii ridicare din glomerul, acesta funcţionează într-un
mod similar cu capătul arterial al capilarelor tisulare, lichidul filtrând în
permanenţă din glomerul în capsula Bowman.
Pe de altă parte, presiunea scăzută din capilarele peritubulare face ca
acestea să funcţioneze în acelaşi mod ca şi capătul venos al capilarelor
tisulare, lichidul fiind absorbit continuu în capilare.
Un segment particular al sistemului capilar peritubular îl reprezintă
vasa recta, care are un rol deosebit în procesul de concentrare a urinei.
Doar un mic procent din debitul sanguin renal curge prin vasa recta
(1 – 2%).
Particularităţi morfofuncţionale ale rinichilor

Presiunile în circulaţia renală

În arterele arcuate, presiunea sângelui este de cca 100 mmHg, iar
în venele ce drenează sângele este de 8 mmHg.
Zonele principale de rezistenţă sunt: arterele renale mici, arteriola
aferentă şi arteriola eferentă.
La nivelul glomerulului, presiunea este de cca 60 mmHg, iar în
capilarele peritubulare 13 mmHg.
Particularităţi morfofuncţionale ale rinichilor
Rinichi: inervatie
Inervaţia rinichiului nucleul tractului
solitar
Rinichiul are o inervaţie vegetativă gg. spinal
maduva
simpatică şi parasimpatică. Nerv vag
Inervaţia vegetativă a rinichilor
provine din plexul celiac, mezenteric
superior şi aorticorenal, care conţin
gg. simpatici
fibre din lanţul simpatic (nervii
splahnici) şi fibre vagale.
Plex celiac
Cea mai mare parte a fibrelor
nervoase abordează rinichiul sub forma
plexului renal ce se alătură arterei
renale şi ramurilor ei.
Nervii au o acţiune vasomotorie,
reglând debitul sanguin al rinichiului.
Fibre simpatice plex
sacrat Nerv
Fibre parasimpatice hipogastric
Particularităţi morfofuncţionale ale rinichilor

Funcţiile rinichilor sunt:

 excreţia produsilor de catabolism şi a substanţelor chimice străine,

 reglarea balanţei hidro – electrolitice,
 regalarea echilibrului osmotic,
 reglarea echilibrului acido – bazic,
 reglarea tensiunii arteriale prin secretia de renina,
 rol in eritropoeza: formarea şi eliberarea eritroproietinei,
 activarea vitaminei D3,
 gluconeogeneză (în caz de post prelungit).
2. Particularităţi morfofuncţionale ale căilor de excreţie ale urinei
Căile urinare:
1. Caile urinare intrarenale:
 calicele mici, calicele mari şi o parte din bazinet.
2. Căile urinare extrarenale:
 vârful bazinetului, ureterul, vezica urinară şi uretra.
Calicele renale mici sunt situate la vârful piramidelor Malpighi.
Numărul lor este de 7 – 14. Ele se unesc în trei calice renale mari:
superior, mijlociu şi inferior.
La rândul lor, calicele renale mari se unesc şi formează bazinetul.
Bazinetul (pelvisul renal) este un conduct mai dilatat, a cărui
porţiune bazală este situată în rinichi şi aparţine căilor urinare
intrarenale. Partea dinspre vârf este situată în afara rinichiului şi aparţine
căilor urinare extrarenale.
Baza este îndreptată în sus şi în afară şi la nivelul ei se găsesc
calicele renale mari.
Vârful bazinetului este situat în jos şi înăuntru şi se continuă cu
urterul.
Particularităţi morfofuncţionale ale căilor de excreţie ale urinei
Ureterul este un organ tubular, lung de 25 – 30 cm, care se
întinde oblic în jos şi spre medial de la vârful bazinetului până la vezica
urinară.
Este un organ retroperitoneal care prezintă două porţiuni:
1) o porţiune abdominală, care ţine de la vârful bazinetului şi
până la strâmtoarea superioară a bazinetului;
2) o porţiune pelviană, care ţine de la strâmtoarea superioară a
bazinului până la vezica urinară.
Vezica urinară este un organ musculocavitar, fiind porţiunea cea
mai dilatată a căilor urinare.
Ea acumulează urina, care se elimină în mod continuu prin
uretere, şi o evacuează în mod discontinuu, ritmic, de 4 – 6 ori în 24 de
ore, prin actul micţiunii.
Vezica urinară este aşezată în pelvis, pe care îl depăşeşte în sus
atunci când este plină.
Particularităţi morfofuncţionale ale căilor de excreţie ale urinei
Peretele vezicii urinare este alcătuit din trei tunici:
 externă (seroasă), reprezentată de peritoneu, care acoperă vezica
numai pe faţa ei posterioară şi superioară, în rest fiind înconjurată de un
strat de ţesut conjunctiv lax;
 mijlocie (musculară), alcătuită din trei straturi de fibre musculare
netede (un strat superficial longitudinal, unul mijlociu cu fibre circulare
şi altul profund cu fibre longitudinale);
 internă (mucoasă), care căptuşeşte suprafaţa internă a vezicii
urinare şi este cutată.
Epiteliul este unul de tranziţie (uroteliu), impermeabil.
O singură zonă din mucoasa vezicii este netedă (nu are cute) şi
anume o zonă triunghiulară, numită trigon vezical, delimitat între
orificiile ureterale şi cel uretral.
Vezica urinară este o cavitate formată din două părţi:
1) corpul vezical – în care se acumulează urina,
2) colul vezical – o prelungire sub formă de pâlnie a corpului,
continuându-se în jos cu uretra.
Particularităţi morfofuncţionale ale căilor de excreţie ale urinei
Muşchiul neted vezical este cunoscut sub numele de detrusor.
Fibrele sale musculare se orientează în toate direcţiile, şi atunci
când se contractă, poate creşte presiunea intravezicală până la 40 – 60
mmHg. Un potenţial de acţiune se poate răspândi în întregul detrusor şi
determină contracţia sincronizată a întregii vezici urinare.
Pe peretele posterior al vezicii urinare, imediat deasupra colului
vezical, intră cele două uretere. La locul de intrare al ureterelor, acestea
trec oblic prin detrusor şi apoi încă 1 – 2 cm pe sub mucoasa vezicală,
înainte de a se deschide în vezica urinară.
Muşchiul colului vezical este denumit sfincter intern.
Tonusul său natural împiedică în mod normal pătrunderea urinei
la nivelul colului vezical şi al uretrei posterioare, oprind astfel golirea
vezicii înainte ca presiunea să atingă pragul critic.
Uretra este un conduct care, la bărbat, are o lungime medie de
14 – 16 cm, iar la femeie, de 4 – 5 cm.
Reprezintă segmentul evacuator al aparatului renal prin care urina
este eliminată din vezica urinară în timpul micţiunii.
3. Filtrarea glomerulară
Mecanismul de formare a urinei
Funcţia de bază a nefronului constă în epurarea plasmei de
produşii finali de metabolism: ureea, creatina, acid uric şi de o serie de
ioni care se acumulează în exces in organism.
Mecanismul prin care nefronul
capsula
epurează plasma include: Bowmann
tub
contort tub
1) procesul de filtrare a cca 1/5 proximal contort
din plasma care irigă glomerulul, distal
aldosteron

glomerul
2) reabsorbţia selectivă la nivelul
diferitelor segmente ale nefronului amino-
glucoza acizi
a substanţelor necesare organismului, tub
colector

3) secreţia prin tubii nefronului

Ansa Henle
a unor componente care
vor fi eliminte prin urină.
Filtrarea glomerulară
Filtrarea glomerulară are loc la nivelul glomerulului renal
Malpighi şi se face între sângele din glomerulul renal şi capsula
Bowman.
Filtrarea glomerulară depinde de mai mulţi factori:
1) structura şi suprafaţa membranei filtrante;
2) presiunea efectivă de filtrare;
3) debitul circulator renal.
1. Membrana filtrantă
Membrana prin care se realizează filtrarea se numeşte membrană
glomerulară şi prezintă unele particularităţi comparativ cu membrana
capilarelor tisulare.
Este alcătuită din 3 mari structuri:
1) stratul celulelor endoteliale ale capilarelor este străbătut de mii
de pori mici, numiţi fenestre;
2) membrana bazală este compusă în special dintr-o reţea de
fibre de proteoglicani, care prezintă spaţii largi prin care poate filtra
lichidul.
Filtrarea glomerulară
Între celulele endoteliale şi membrana bazală există celule stelate
numite celule mezangiale, care trimit prelungiri între celulele endoteliale
ale anselor capilare şi membrana bazală.
Prezintă proprietăţi contractile, prin care intervin în reglarea
filtrării glomerulare.
De asemenea, au proprietăţi secretorii (inclusiv renină), captează
anticorpi şi sunt implicaţi în producerea unor afecţiuni glomerulare;
3) stratul celulelor epiteliale, ce delimitează suprafaţa capsulei
Bowman (foiţa viscerală a capsulei Bowman), nu este continuu ci
prezintă prelungiri digitiforme, care acoperă membrana bazală.
Aceste prelungiri formează fante de filtrare prin care trece
filtratul glomerular înainte de a pătrunde în capsula Bowman.
Deşi numărul straturilor este mare, permeabilitatea membranei
glomerulare este de 100–500 ori mai mare comparativ cu permeabilitatea
capilarelor tisulare obişnuite. Cu toate că permeabilitatea membranei
glomerulare este foarte mare, ea prezintă o mare selectivitate în privinţa
mărimii substanţelor care urmează a fi filtrate.
Filtrarea glomerulară
De exemplu, substanţele cu greutate moleculară până la 5000
(inulina), se filtrează cu aceeaşi uşurinţă ca şi apa, în timp ce
serumalbuminele, care au o greutate de cca 69000, se filtrează în
cantitate de 0,5% din substanţa prezentă în plasmă.
Există două mecanisme de bază, prin care se realizează
selectivitatea moleculară a membranei glomerulare:
1) mărimea porilor din membrană permite trecerea moleculelor
care nu depăşesc 8 nm. Albuminele au un diametru de cca 6 nm, ceea ce
ar permite filtrarea lor;
2) încărcarea electrică a porilor: porii glomerulari sunt căptuşiţi
cu proteine glicozate, care sunt puternic electronegative.
Proteinele plasmatice sunt puternic electronegative.
Ca urmare, din cauza „repulsiei electrostatice”, proteinele
plasmatice sunt împiedicate să treacă prin porii membranei glomerulare,
încât filtratul glomerular conţine cca 0,03% proteine (comparativ cu 7%
din plasmă).
Filtrarea glomerulară
2. Presiunea efectivă de filtrare
Filtrarea glomerulară are loc sub acţiunea aceloraşi factori care
acţionează şi la nivelul capătului arterial al capilarelor tisulare obişnuite.
Ea este determinată de valoarea presiunii hidrostatice din capilar,
căreia i se opune presiunea coloidosmotică din capilar şi presiunea
intracapsulară. Dacă presiunea coloidosmotică intracapsulară creşte, ea
va intensifica filtrarea lichidului prin membrana glomerulară.
Presiunea arterială, la nivelul glomerului este de 60 mmHg.
Presiunea coloiodosmotică din capilarele glomerulare creşte cu
cca 20% la capătul venos al capilarului glomerular, datorită filtrării a cca
1/5 din plasma sanguină. Dacă presiunea coloidosmotică la capătul
arterial al capilarului era de 28 mmHg, iar la capătul venos de 36 mmHg,
presiunea coloidosmotică medie va fi de 32 mmHg.
Presiunea din capsula Bowman este de 18 mmHg.
Presiunea efectivă de filtrare (Pef) = (P arterială + P
coloidosmotică capsulară) – (P intracapsulară + P coloidosmotică
vasculară) = (60 + 0) – (18 + 32) = 10 mmHg.
Filtrarea glomerulară
3. Debitul sanguin circulator renal
Reprezintă 21% din debitul cardiac, cu toate că rinichiul ocupă
numai 0,5% din greutatea corporală.
Dacă debitul circulator renal scade, volumul filtratului glomerular
va fi redus.
În acest caz, lichidul tubular se va deplasa prea lent de-a lungul
tubilor nefronului, ceea ce va accentua reabsorbţia substanţelor care,
normal, ar trebui să fie eliminate.
Creşterea debitului circulator real intensifică rata de filtrare
glomerulară din două cauze diferite:
1) din cauza creşterii presiunii efective de filtrare;
2) din cauza scăderii presiunii coloidosmotice intraglomerulare.
Filtrarea glomerulară
Efectul constricţiei arteriolei aferente asupra filtrării
glomerulare:
 scade fluxul sangvin glomerular şi presiunea intraglomerulară,
 diminuează rata filtrării glomerulare.
Din contră, dilatarea arteriolei aferente creşte presiunea
intraglomerulară şi, respectiv, sporeşte cantitatea de filtrat glomerular
format.
Efectul constricţiei arteriolei eferente asupra ratei de filtrare
glomerulară:
 creste rezistenţa la curgerea sângelui din glomerul,
 creşte presiunea intraglomerulară şi volumul filtratului glomerular.
Când constricţia arteriolei eferente este puternică şi de durată,
apare o situaţie inversă.
În acest caz fluxul sângelui la nivelul glomerulului începe să
scadă, încât plasma rămâne în capilarele glomerulare o perioadă mai
mare de timp, ceea ce va determina ca o mai mare parte din apa
plasmatică să se filtreze în capsulă.
Filtrarea glomerulară
Deoarece proteinele nu se filtrează o dată cu apa, presiunea
coloid-osmotică a plasmei creşte progresiv, determinând scăderea
paradoxală a filtrării glomerulare, în ciuda unei presiuni glomerulare
crescute.
Efectul stimulării sistemului vegetativ simpatic:
 vasoconstricţia preferenţială a arteriolei aferente cu
 scăderea filtrării glomerulare.
Stimularea puternică a simpaticului, poate determina diminuarea
fluxului sanguin şi a presiunii glomerulare în aşa măsură, încât poate
apare anuria pe o perioadă de 5 – 10 min.
Prostaglandinele intensifică fluxul sanguin în zona corticală a
rinichiului şi diminuează circulaţia în zona medulară.
Filtrarea glomerulară
1. Autoreglarea ratei de filtrare glomerulară prin
autoreglarea debitului circulator renal
Rata filtrării glomerulare (RFG) rămâne destul de constantă, chiar
în cazul modificărilor mari ale presiunii arteriale sistemice în zona
valorilor de 75 – 160 mmHg.
Aceasta se explică prin aceea că fiecare nefron posedă două
mecanisme feedback care intervin în autoreglarea circulaţiei renale şi,
implicit, a RFG:
1) mecanismul feedback vasodilatator al arteriolei aferente;
2) mecanismul feedback vasoconstrictor al arterei eferente.
Aceste două mecanisme feedback formează ceea ce se numeşte
feedback-ul tubuloglomerular, care se desfăşoară, numai la nivelul
complexului juxtaglomerular.
Filtrarea glomerulară
Complexul juxtaglomerular
Porţiunea iniţială a tubului distal (porţiunea iniţială care continuă
segmentul gros al ansei Henle) se află localizată între arteriola aferentă şi
eferentă.
Celulele epiteliale ale tubului contort distal, care vin în contact cu
arteriolele, sunt mai dense la acest nivel, formând macula densa.
Fibrele musculare netede ale arteriolelor aferente şi chiar
eferente sunt umflate şi unmplute în special cu granule de renină
inactivă, formând celulele juxtaglomerulare.
Întregul complex alcătuit din „macula densa” şi celulele
juxtaglomerulare, formează complexul (aparatul) juxtaglomerular.
Structura anatomică a aparatului juxtaglomerular sugerează că
intrarea în acţiune a mecanismelor feedback spre arteriolele aferente şi
eferente este declanşată de compoziţia chimică a lichidului ce scaldă
zona maculei densa.
Filtrarea glomerulară
Mecanisnmul feedback vasodilatator al arteriolei aferente
Scăderea ratei de filtrare glomerulară determină o reabsorbţie
masivă a ionilor de Na şi Cl în zona segmentului ascendent al ansei Henle,
ceea ce cauzează scăderea concentraţiei acestor ioni din lichidul ce scaldă
macula densa. Scăderea concentraţiei acestor ionilor indicaţi declanşează un
semnal din zona maculei densa, care dilată arteriola aferentă.
Acest mecanism de autoreglare pare a funcţiona în felul următor:
1) un volum redus de filtrat glomerular determină scăderea
concentraţiei ionilor de Cl şi Na de la nivelul maculei densa;
2) scăderea concentraţiei ionilor determină dilatarea arteriolei
aferente;
3) dilatarea arteriolei aferente creşte fluxul sanguin glomerular şi
presiunea arterială de la nivelul glomerulului;
4) creşterea fluxului sanguin şi a presiunii glomerulare intensifică
filtrarea glomerulară, urmată de diminuarea reabsorbţiei masive a ionilor de
Na şi Cl la nivelul segmentului ascendent al ansei Henle.
Deci, acest mecanism feedback controlează atât RFG, cât şi debitul
circulator renal.
Filtrarea glomerulară
Mecanismul feedback vasoconstrictor al arteriolei eferente
Acest mecanism funcţionează astfel:
1) scăderea concentraţiei ionilor de Cl şi Na de la nivelul maculei
densa declanşează eliberarea reninei din celulele juxtaglomerulare;
2) renina acţionează asupra angiotensinogenului plasmatic dând
naştere angiotensinei I, care sub acţiunea enzimei de conversie se
transformă în angiotensina II;
3) angiotensina II contractă arteriola eferentă prin care se induce
creşterea presiunii glomerulare;
4) creşterea presiunii glomerulare intensifică RFG, care va
readuce concentraţia ionilor de Na şi Cl de la nivelul maculei densa la
valori normale.
Acesta reprezintă un alt mecanism feedback de menţinere la
valori constante a RFG prin vasoconstricţia arteriolei eferente.
Când ambele mecanisme feedback funcţionează simultan, RFG
se modifică numai cu câteva procente, cu toate că presiunea arterială
sistemică suferă mari oscilaţii (între 75 – 160 mmHg).
Filtrarea glomerulară

2. Urina primară
Plasma sanguină filtrată la nivelul membranei glomerulare se
numeşte ultrafiltrat glomerular sau urina primară.
Compoziţia filtratului glomerular este aproape aceeaşi cu a
plasmei sanguine, filtrată la capătul arterial al capilarelor tisulare în
lichidul interstiţial.
Filtratul glomerular nu conţine hematii, iar proteinele sanguine se
află în cantitate nesemnificativă (cca 0,03%)
Compoziţia în electroliţi şi alte substanţe solvite este, de
asemenea similară cu a lichidului interstiţial.
Filtrarea glomerulară
Sub aspect „practic”, urina primară, poate fi considerată că
prezintă aceeaşi compoziţie cu a plasmei deproteinizate.
Volumul de urină primară, format în fiecare minut în cei doi
rinichi, se numeşte rata de filtrare glomerulară (RFG).
Are o valoare de cca 125 ml/min, putând varia, în diferite condiţii
fiziologice, de la câţiva ml/min până la 200 ml/min.
Deoarece în fiecare minut, prin rinichi, trec cca 650 ml plasmă
sanguină, din care se formează 125 ml de urină primară, rezultă că la
nivelul glomerului renal se filtrează doar 19% (1/5) din plasma sanguină
glomerulară.
În 24 de ore se formează cca 180 litri de urină primară.
Dacă avem în vedere că un om de 70 kg conţine cca 45 litri de
apă, întreaga cantitate de apă poate fi filtrată şi reabsorbită la nivelul
rinichiului de 4 ori în 24 ore; cei cca 12 litri de lichid extracelular pot fi
filtraţi şi resorbiţi de cca 15 ori, iar volumul plasmei sanguine (cca 3
litri), de 60 ori/zi.