ANATOMIA MORFOFUNCȚIONALĂ ȘI CLINICĂ A

RINICHIULUI
 Cuprins

Introducere...........................................................................................................................................3
Localizare...............................................................................................................................................3
Aspect exterior......................................................................................................................................3
Mijloace de fixare..................................................................................................................................3
Configurație exterioară.........................................................................................................................4
Raporturi................................................................................................................................................4
Proiecția rinichiului................................................................................................................................6
Structură................................................................................................................................................7
Vascularizaţia și inervația rinichilor......................................................................................................8
Vascularizaţia arterială......................................................................................................................8
Vascularizaţia venoasă....................................................................................................................10
Limfaticele rinichiului......................................................................................................................10
Inervaţia rinichiului..........................................................................................................................11
Anatomia clinică..................................................................................................................................11
Ptoza renală.....................................................................................................................................11
Calculii renali....................................................................................................................................11
Vasele renale accesorii....................................................................................................................11
Anomalii congenitale ale rinichilor..................................................................................................12
Transplantul renal............................................................................................................................12
Concluzii...............................................................................................................................................12
Bibliografie...........................................................................................................................................13

2
 Introducere
Aparatul urinar, numit și aparatul excretor, se încadrează în aparatele de export al
materiei, prin faptul că elimină în afară produșii toxici sau inutili rezultați din metabolismul
tisular. Organele care alcătuiesc aparatul urinar sunt: rinichiul - organul secretor- și căile de
eliminare, în care sunt cuprinse două rezervoare, bazinetul și vezica urinară și conductele
canaliculare, ureterul și uretra.
Localizare
Rinichii sunt organe pereche situați retroperitoneali, de-o parte și de alta a coloanei
vertebrale lombare. Polul superior al fiecărui rinichi corespunde vertebrei doisprezece
toracale, iar polul inferior celei de-a treia vertebre lombare. Rinichiul stâng este în relație cu
coastele a XI-a și a XII-a posterior și anterior cu pancreasul, splina și flexura splenică a
colonului. Rinichiul drept este ușor caudal ca poziție, aflându-se în relație: posterior - cu
coasta a XII-a și anterior - cu ficatul, duodenul și flexura hepatică a colonului.
Aspect exterior
La adult, fiecare rinichi poate cântări între 125 și 170 g la bărbați și 115-155 g la femei
și măsoară aproximativ 11 cm lungime, 5-7,5 cm lățime, având o grosime de 2,5 cm. La
nivelul marginii mediale se găsește hilul renal, unde coexistă artera și vena renală, limfaticele,
plexul nervos și pelvisul renal.
Rinichii sunt înconjurați de o capsulă fibroasă și de grăsimea perinefritică - în
interiorul fasciei perirenale Gerota, cu originea în fascia perivertebrală - precum și de
grăsimea paranefretică - în exteriorul fasciei; ambele depozite adipoase permit menținerea
poziției și a mobilității normale ale rinichilor.
Mijloace de fixare
Rinichii prezintă un grad de mobilitate normală; ei coboară în timpul inspirului și
revin în poziție inițială în timpul expirului, deplasarea fiind, în medie, de 3 cm, în sens
vertical. Cu toată această mobilitate, rinichii sunt fixați prin anumite elemente:
a. Capsula fibroasă renală este o parte componentă a fasciei viscerale, situată în
spațiul extraseros retroperitoneal; ea delimitează loja renală, fiind alcătuită dintr-o foita
posterioară și alta anterioară.
b. Formațiile conjunctive subperitoneale sunt reprezentate de o serie de condesări ale
țesutului conjunctiv, alcătuind: ligamentul hepatorenal, colorenal și duodenorenal.
c. Vasele renale constituie unul dintre mijloacele de fixare importante ale rinichilor;
dimensiunile lor reduse în lungime cât și în emergența și terminarea lor în vasele mari de la

3
nivelul peretului abdominal posterior conferă posibilități multiple de menținere a rinichilor în
poziția lor normală și permit, în același timp, un grad de mobilitate fiziologică.
d. Presa abdominală este de asemenea un factor de menținere a rinichilor în poziție
obișnuită.
Configurație exterioară
Suprafața rinichiului, de culoare roșie-bună este netedă și lucioasă. Rinichiul are două
fețe: una anterioară, care privește înainte și înăuntru, alta posterioară, care privește înapoi și in
afară; are două margini: una laterală, convexă, cealaltă medială concavă, și două extremități:
polul superior și polul inferior. Marginea medială corespunde hilului renal, o despicatură
alungită în axul rinichiului, mai apropiată de polul superior, care reprezintă locul de intrare
sau de ieșire a elementelor pedicului renal. Hilul este delimitat de o buză anterioară, concavă
și una posterioară, rectilinie, care o depășește în sens medial pe prima; buzele sunt unite prin
comisuri. În interiorul rinichiului se prelungește cu o scobitură - sinusul renal - în care se
găsesc țesut conjunctiv gras, ramificațiile vaselor renale și porțiunile inițiale ale căilor de
excreție.
Raporturi
Fața posterioară a celor doi rinichi are aceleași raporturi, la dreapta și la stânga.
Aceste raporturi se realizază prin intermediul capsulei adipoase, a lamei posterioare a fasciei
renale și a grăsimii pararenale. Fața posterioară a fiecărui rinichi vine în raport cu coasta a 12-
a și cu ligamentul arcuat lateral, acesta reprezentand insertia inferioara a diafragmei.
Fata posterioara a rinichilor are deci o porțiune toracică și o porțiune lombara. În
porțiunea toracică această fata vine in raport cu diafragma – și prin intermediul ei cu
recesurile costodiafragmatice ale pleurelor și cu plămânii. Dedesubtul coastei a 12-a şi a
ligamentului arcuat lateral, rinichii vin în raport cu planurile regiunii lombare..
Faţa anterioară a celor doi rinichi este încrucişată de mezocolonul transvers aşa că
rinichii sunt situaţi atât în etajul superior, cât şi în cel inferior al abdomenului. Raporturile
feţei anterioare sunt diferite la dreapta şi la stânga.
Rinichiul drept are următoarele raporturi:
1. cu flexura colică dreaptă (la nivelul extremităţii inferioare a rinichiului);
2. deasupra flexurii, cu faţa viscerală a lobului drept al ficatului;
3. medial, cu porţiunea descendentă a duodenului;
4. cea mai mare parte a feţei anterioare este acoperită de peritoneul parietal posterior şi
răspunde etajului superior al abdomenului; partea inferioară a acestei feţe este situată în etajul

4
inferior al abdomenului, realizând raporturi cu fascia de coalescenţă retrocolică Toldt şi
uneori cu ansele intestinului subţire.
Rinichiul stâng are următoarele raporturi:
1. cu flexura colică stângă;
2. cu faţa renală a splinei;
3. corpul pancreasului;
4. faţa posterioară a stomacului;
5. ansele intestinului subţire.
Împărţirea rinichiului într-o porţiune supramezocolică şi alta submezocolică este foarte
importantă. Porţiunea supramezocolică a rinichiului drept este situată subhepatic, adică în
cavitatea peritoneală mare, în timp ce porţiunea respectivă a rinichiului stâng răspunde bursei
omentale (prin intermeidiul peritoneului parietal posterior). Altul va fi accesul chirurgical la
dreapta, unde este suficient să tragem în sus ficatul şi să dăm în jos colonul, şi altul în partea
stângă, unde se va pătrunde mai întâi în bursa omentală şi apoi se va găsi rinichiul. Porţiunea
submezocolică a celor doi rinichi este situată în etajul inferior al abdomenului şi este uşor
accesibilă.
Marginea laterală are raporturi la dreapta cu faţa viscerală a ficatului şi colonul
ascendent, iar la stânga cu faţa renală a splinei şi colonul descendent.
Marginea medială sau hilară răspunde muşchiului psoas. La dreapta este acoperită de
porţiunea descendentă a duodenului și vine în raport cu vena cavă inferioară (raport important
în nefrectomie). La rinichiul stâng, marginea medială are raporturi cu flexura duodenojejunală
şi cu aorta abdominală, de care este despărţită printr-un spaţiu de 3-4 cm.
Extremitatea superioară, rotunjită şi mai groasă, repauzează pe diafragm. Ea vine în
raport cu glanda suprarenală.
Extremitatea inferioară, mai ascuţită, repauzează pe muşchiul pătrat al lombelor şi
iliopsoas. Este distanţată de creasta iliacă prin 2-3 cm în partea dreaptă şi prin 3-5 cm în
partea stângă.

5
 Figură 1-Raporturile posterioare ale rinichilor( Frank H. Netter - ATLAS de ANATOMIE a OMULUI, ediția a-5-a)

Proiecția rinichiului
Proiecția lojei renale se face pe peretele posterior al trunchiului într-o suprafață
patrulateră delimitată cranial de o linie orizontală ce trece prin vârful apofizei spinoase a
vertebre T11; caudal de o linie ce unește crestele iliace trecând prin apofiza spinoasă a
vertebrei L3; intern o linie laterovertebrală dusă la 3 cm în afară apofizelor spinoase și extern
o linie ce trece la 2-3 cm lateral de masa musculară sacrolombară.
Proiecția rinichiului pe peretele anterior al abdomenului se realizează pe o arie
delimitată superior de o linie ce unește cartilajele coastelor IX, inferior de o linie ce unește
crestele iliace, intern de o linie verticală paraombilicală la 2 cm lateral de linia mediană a
corpului, extern o linie ce prelungește linia axilară anterioară.
Proiecţia rinichiului pe peretele posterior al trunchiului a căpătat în ultimul timp, o
importanţă mai mare legată de practicarea puncţiei renale bioptice făcută pentru precizarea
diagnosticului în multe ,afecţiuni renale medicale sau chirurgicale. Hilul renal se
proiectează,1a nivelul vertebrei L2, iar polul inferior al rinichiului se află sub coasta XII înrtr-
un triunghi, anatomic format de către aceasta din urmă, mairginea laterală a muşchiului
sacrospinal şi marginea superioară a muşchiului pătratul lombelor. Locul de elecţie pentru

6
puncţia bioptică renală se află în acest triunghi anatomic unde se abordează polul inferior al
rinichiului, care este mai puțin vascularizat şi deci cu mai puţine riscuri hemoriagice.
Structură
Rinichiul este acoperit la suprafața sa de o capsulă fibroasă, alcătuită dintr-o rețea de
fibre de colagen și elastice, care-i dau extensibilitate redusă și o rezistență mare; deși este
aderentă la parenchimul renal, se poate dezlipi cu ușurință. Sub această capsulă se găsește o
tunică subțire musculară cu fibre netede. Parenchimul renal prezintă pe o secțiune frontală
două zone: un strat periferic, gros de 7-8 mm, care alcătuiește substanța corticală și o zonă de
substanță în interior, de culoare roșu-închis, numită substanța medulară.
În substanța medulară se găsesc niște formațiuni asemănătoare unor trunchiuri de con,
numite piramidele Malpighi, care pe suprafața de secțiune au o formă triunghiulară, cu baza
spre corticală, iar vârful spre sinus. La nivelul sinusului piramidele se termină cu o suprafață
convexă numită papila, perforată de 15-20 de orificii. Fiecare papilă se deschide în câte un
calice, proeminând în lumenul acestuia. Din orificiile papilare se deschid în calice tubii
urinari. Între cele două substanțe, corticala și medulara, nu există o limită netă; la acest nivel
fiecare piramidă trimite în substanţa corticală prelungiri, de forma unor mici conuri, numite
striații medulare sau piramidale Ferrein, în număr de 400 - 500 pentru fiecare piramidă. O
piramidă Ferrein, împreună cu substanța corticală din jurul său, alcătuiește un lobul renal. O
piramidă Malpighi împreună cu piramidele Ferrein, care țin de ea, și cu substanța corticală
corespunzătoare alcătuiește un lob renal. Numărul lobilor renali este deci egal cu cel al
piramidelor.
Unitatea morfologica și funcțională a rinichiului o constituie nefronul sau tubul
urinifer. Nefronul este alcătuit dintr-o formațiune globulară, microscopică, numită corpuscul
renal și dintr-un sistem tubular, lung de 3-4 cm. Corpusculul renal se găsește în substanța
corticală. El este alcătuit dintr-un glomerul vascular și o capsulă epitelială, cu pereți dubli,
care-l înconjoară, capsula Bowman; aceasta are un pol vascular și un pol urinar. În polul
vascular, prevăzut cu un orificiu, pătrunde în interiorul capsulei o arteriolă aferentă, ramură
din artera interlobulară, care se capilarizeaza formând un ghem vascular, ce se continuă cu o
arteriolă eferentă; care iese prin același orificiu.
Capsula are o foiță internă, viscerală care înconjoară glomerulul, fiind permeabilă
pentru filtratul renal, și alta parietală, în afara ei, care o continuă pe prima la nivelul orificiului
vascular, delimitând o cavitate capsulară. La nivelul polului urinar foița parietală se continuă
cu primul segment tubular - tubul contort proximal. Acest tub sinous se continuă cu al doilea

7
segment - ansa Henle- un tub de ansă, cu o ramura ascendentă mai subțire, care coboară în
substanța medulară și o ramură ascendentă mai groasă, care urcă din nou în corticală, unde se
continuă cu al treilea segment, tubul contort distal. Acesta se termină în apropierea unei
striații medulare, într-unul din tubii colectori printr-o ramură scurtă, care leagă tubul urinar cu
arborizația canalelor excretoare. Canalele excretoare străbat piramida Ferrein și piramida
Malpighi. Ele primesc mai mulți tubi uriniferi apoi se unesc în vârful piramidelor în 15-20 de
conducte papilare, care se deschid prin orificiile papilelor în bazinet.

Figură 2 https://anatomie.romedic.ro/rinichii

Vascularizaţia și inervația rinichilor

În mod obişnuit, pediculul renal este constituit dintr-o singură arteră şi o singură venă,
care pătrund în rinichi prin hilul renal. Având în vedere raporturile diferite stânga-dreapta,
vom urmări vasele renale separat.
Vascularizaţia arterială
Artera renală dreaptă:
• origine: din aorta abdominală, inferior de artera mezenterică superioară (discul
intervertebral L1-L2)

8
 • direcţie: uşor descendentă
• traiect: trece anterior de pilierul drept al diafragmei, coloanei vertebrale, lanţul
simpatic lombar şi de muşchiul psoas. Trece posterior de vena cavă inferioară, vena renală
dreaptă, capul pancreasului, fascia Treitz, segmentul descendent al duodenului.
Artera renală stângă:
- origine: din aorta abdominală, nivelul marginii inferioare a vertebrei L1 (mai sus decât cea
dreaptă
- direcție: ușor oblică
- traiect: trece anterior de mușchiul psoas; trece posterior de vena renală stângă, corpul
pancreasului, vena splenică.
Vascularizația renală este variabilă bilateral, în general arterele bifurcându-se într-un
trunchi anterior (din care se desprind cele 4 artere) și un trunchi posterior (artera segmentară
posterioară). Arterele segmentare se împart în sinusul renal în ramuri lobare, care la rândul
lor se împart în ramuri interlobare ce pătrund în parenchimul renal la nivelul coloanelor
Bertin; la baza piramidelor Malpighi, arterele interlobare se continuă cu arterele arcuate ce
merg paralel cu baza piramidelor și emit numeroase artere interlobulare cu traiect radiat spre
corticală.
Vascularizaţia arterială a rinichiului este, în principiu, o vascularizaţie de tip terminal
(obstruarea unei artere duce la moartea teritoriului vascularizat, între arterele teritoriilor
vecine neexistând anastomoze).
O parte din arterele interlobulare străbat suprafața rinichiului și se numesc artere
perforante (se pot anastomoza cu arterele reţelei capsulare, jucând mai mult teoretic un rol în
stabilirea unei circulaţii colaterale).
Arterele interlobulare sunt sursa arteriolelor aferente (unele arteriole aferente pot
pleca direct din arterle arcuate). Acestea pătrund în corpusculii renali la nivelul hilului
glomerular și formează glomerulii renali. Ansele glomerulare se concentrează în final în
arteriola eferentă care părăsește glomerulul la nivelul hilului şi se recapilarizează în jurul
tubilor renali. Această ultimă reţea capilara va fi drenată de sistemul venos al rinichiului.
Din arterele renale se desprind ramuri pentru glanda suprarenală (una sau mai multe
artere suprarenale inferioare), capsula renală, partea superioară a ureterului şi grăsimea
perinefretică.

9
 Figură 3 Vacularizația rinichiului (I. Sinescu, G. Gluck - TRATAT de UROLOGIE, vol I)

Vascularizaţia venoasă
Din reţeaua capilară peritubulară şi din reţeaua periferică venoasă subcapsulară,
sângele venos este drenat în venele interlobulare care însoţesc arterele cu acelaşi nume,
terminându-se în venele arcuate situate la baza piramidelor Malpighi (vascularizatia venoasă
nu este de tip terminal ca cea arterială).
La nivelul coloanelor Bertin, venele arcuate se continuă cu venele interlobare. Acestea
coboară printre piramidele Malpighi până în sinusul renal. Aici, la nivelul calicelor mici se
unesc și formează venele lobare. În final, prin unirea venelor lobare se formează venele
segmentare. Acestea se unesc chiar în sinus (uneori însă imediat în afară sinusului) și
formează vena renală.
Superior de vărsarea venei genitale drepte, vena renală dreaptă se varsă pe partea
dreaptă a venei cave inferioare. Vena renală stângă are traiect posterior de corpul
pancreasului, ajunge anterior de aorta și trece prin pensa aortomezenterica. Se varsă în vena
cavă inferioară mai sus de vena renală dreaptă.
Limfaticele rinichiului
Însoţesc vasele de sânge prin coloanele Bertin formând câteva trunchiuri limfatice mai
mari, care după reuniri succesive formează plexul limfatic situat sub capsula fibroasă şi plexul
limfatic al capsulei adipoase. Drenajul limfatic al rinichilor variază. Astfel, pe partea stângă
prima staţie limfatică o constituie ganglionii paraaortici laterali stângi şi ganglionii pre- şi

10
retroaortici situaţi între artera mezenterică inferioară şi diafragm. Pe partea dreaptă, limfa
ajunge în ganglionii interaortici şi ganglionii pericavi anteriori şi posteriori.
Inervaţia rinichiului
Inevația este vegetativă, nervii provin din plexul solar, din nervul splanhnic mic și
inferior, elemente care ajung la plexul aorticorenal, de aici pleacă filete care pătrund în
parenchimul renal, pe traiectul vaselor și se despun într-un grup anterior și unul posterior.

Anatomia clinică
Ptoza renală
În traducere înseamnă rinichi coborât. Trebuie deosebit de rinichiul ectopic între cele 2
situații existând o serie de diferențe anatomice. În cazul rinichiului ptozat ureterul este
ondulat, aspect care nu influențează decât într-o mică măsură circulația urinii spre vezica
urinară. Vasele renale sunt întinse și ele sunt cele care provoacă durerea în caz de ptoză
renală. În rinichiul ectopic congenital atât vasele renale cât și ureterul sunt normale.
Ptoza renală poate să prezinte un rinichi coborât până la nivelul crestei iliace și sub
aceasta. Rinichiul ectopic poate fi iliac sau pelvin fiind o afecțiune congeitală.
Chisturile renale
Chisturile renale, multiple sau solitare, sunt întâlnite frecvent în cursul examinărilor
ecografice sau la disecţia cadavrelor. La adult, boala rinichiului polichistic este o cauză
importantă de insuficiență renală; aceasta se transmite în manieră autozomal dominantă.
Rinichii prezintă hipertrofie şi modificare marcată a arhitecturii tisulare, din cauza a
numeroase chisturi ce pot ajunge până la 5 cm.
Calculii renali
Sunt destul de frecvenți indiferent de sex și fiind de diferite mărimi ei pot bloca
scurgerea urinii la nivelurile mai îngustate ale căilor urinare. Pot fi localizați în bazinet sau
pelvis sau de-a lungul ureterului și când sunt blocați creează dureri mari -colicile renale - ca
urmare a creșterii presiunii supraiacente.Există o predispoziție individuală cu transmitere
ereditară (afecețiune congenitală) care pune probleme mari pacientului.
Vasele renale accesorii
Pe traiectul lor ascendent către poziţia finală, în timpul vieţii embrionare, irigaţia
arterială şi drenajul venos al rinichilor se realizează la nivelul unor vase cu localizare tot mai
înaltă. De obicei, vasele situate inferior degenerează pe măsură ce vasele situate superior
devin funcţionale. Absenţa degenerării acestor vase conduce la prezenţa unor artere şi vene

11
renale accesorii. Unele artere accesorii (,,artere polare") pătrund în rinichi la nivelul polilor
superiori. O arteră polară inferioară încrucişează ureterul şi poate produce obstrucţia acestuia.
La aproximativ 30% din persoane se observă variaţii ale numărului şi poziţiei acestor vase.
Anomalii congenitale ale rinichilor
Sunt situații când poate exista un singur rinichi - rinichi unic - situat în poziție pelvină
și cu care omul poate supraviețui destul de bine. De asemenea, poate exista un al treilea
rinichi - rinichi supranumerar - cel mai frecvent situat în poziție pelvină dar poate fi situat și
medial de rinichiul normal situat. Rinichiul ecotpic poate fi iliac sau pelvin și poate coborî
fiind dispus anterior de sacrum. Acesta poate fi unilateral sau bilateral, ducând la confuzia cu
o formațiune tumorală situată la acest nivel. Rinichiul în potcoavă - cei doi rinichi uniți la
polul lor inferior printr-un istm nu mai ascensionează, istmul fiind blocat de către originea
arterei mezenterice inferioare. Pot avea vasele renale normale dar cel mai frecvent sunt
multiple, fie de ambele părți sau doar de o singură parte atât arterele cât și venele. Nu pune
probleme în viața individului respectiv.
Transplantul renal
Transplantul renal este o optiune terapeutică pentru tratamentul cazurilor selectate de
insuficiență renală cronică. Datorită septului subţire format de fascia renală, care separă
rinichii de glanda suprarenală, rinichiul poate fi extirpat de la donator fără a afecta glanda
suprarenală. Rinichiul transplantat se plasează în fosa iliacă. Aici este asigurată susţinerea
adecvată a rinichiului, și se evită tracţiunea ulterioară asupra anastomozelor vasculare
realizate chirurgical. Artera renală şi vena renală sunt anastomozate cu artera iliacă externă şi
respectiv vena iliacă externă, iar ureterul se suturează la vezica urinară.
Concluzii
În concluzie, formarea urinii este principala funcție a rinichiului. Excretând volume
variabile de urină, rinichiul participă la homeostazia volumelor lichidelor corpului și, în
special, a volemiei. Excretând urini cu osmolarități variabile, rinichiul reglează homeostazia
osmotică a mediului intern. Iar prin retenție și eliminarea selectivă a diferitelor săruri
minerale, rinichiul menține și echilibrul electrolitic al corpului. La nivelul rinichiului se
produce inactivarea unor substanțe toxice. Rinichiul secretă o serie de hormoni. Astfel renina,
o substanță vasoactivă, provoacă direct vasoconstricția arteriolelor. Acest efect, asociat cu
reglarea volemiei, conferă rinichiului un rol central în reglarea tensiunii arteriale.

12
 Bibliografie

1. A. Ciocâlteu, Tratat de Nefrologie, Editura Național București, 2006

2. Dr. M. Chiriac, Dr. M. Zamfir, Dr. D.Antohe, Anatomia trunchiului vol. II, Editura
Iași 1995
3. F. H. Netter, MD, Atlas de Anatomie a Omului, ediția a-5-a, Editura Callisto, 2012
4. https://anatomie.romedic.ro/rinichii
5. I. Sinescu, G. Gluck, Tratat de Urologie, , ediția I, vol I, Editura Medicală, 2008
6. K. L. Moore, A. F. Dalley, A. M. R. Agur, Anatomie Clinică-fundamente și aplicații,
Editura Callisto, 2012
7. N. Diaconescu, N. Rottenberg, V. Niculescu, Noțiuni de anatomie practică, Editura
Facla Timișoara, 1979
8. R. Cărmaciu, C. Niculescu, Leila Torsan-, Anatomia și fiziologia omului, Editura
Didactică și pedagogică, București 1983
9. V. Papilian, Anatomia omului splanhnologia 2, ediția a XII-a, Editura ALL, 2003
10. V. Ranga, T. Șeicaru, Fl. Alexe, Anatomia omului, Editura Kullusys, 2009

13