Anatomia morfofuncțională și clinică

a rinichilor

Organele uropoietice reprezintă organele ce au rolul de a produce și elimina urina

în mediul exterior. Acestea se împart, după funcția lor, în două categorii:

 organe secretorii – rinichii

 organe excretorii – alcătuiesc un sistem de canale ce primesc lichidul secretat de
rinichi (urina) și îl elimină în mediul exterior

Rinichii
Embriologic, rinichiul se dezvoltă în trei stadii succesive diferite și anume:

 Pronefrosul, ce reprezintă rinichiul primordial, nefuncțional. Acesta se dezvoltă în

săptămâna a 4-a i.u în regiunea cervicală și involuează în cursul săptămânii a 5-a i.u.
Rolul pronefrosului este de a induce dezvoltarea mezonefrosului, acesta reprezentând
următorul stadiu de dezvoltare al rinichiului
 Mezonefrosul reprezintă rinichiul tranzitoriu. El se dezvoltă începând cu sfârșitul
săptămânii a 4-a i.u și atinge dezvoltarea maximală la mijlocul lunii a 2-a i.u.
Materialul nefrogen din regiunile toracală și lombară pierde legătura cu somitele și
migrează, constituind astfel corpul Wolff. Corpul Wolff este alcătuit din tubuli
mezonefrotici, la a căror extremitate medială se formează nefronii, iar extremitatea lor
laterală se deschide în canalul mezonefrotic Wolff, care la rândul lui se deschide în
cloacă. Canalul mezonefrotic Wolff induce dezvoltarea metanefrosului, canalelor
paramezonefrotice Muller, la joncțiunea cu cloaca determină dezvoltarea mugurelui
ureteral iar restul canalului formează la bărbat căile genitale, în
timp ce la femeie involuează. Prin bifurcații succesive
ale mugurelui ureteral se formează ureterul, pelvisul,
calicile mari și mici și tubii colectori
 Metanefrosul, sau rinichiul definitiv, începe să se
formeze în săptămâna a 5-a i.u sub forma unui blastem
metanefrogen condensat în jurul mugurelui ureteral.
Din acest blastem se formează unitățile excretoare,
nefronii (glomerulul, capsula Bowman, tubul contort
proximal, ansa Henle, tubul contort distal). Inițial
 metanefrosul este situat în pelvis, în dreptul primelor două vetrebre sacrate, cu hilul
situat ventral, dar în săptămâna a 8-a i.u începe procesul de ascensiune ce se
desfășoară în două etape:
o ascensiunea rapidă datorită creșterii în lungime a peretelui abdominal și
desfășurării coloanei vertebrale
o ascensiunea lentă până la vârsta de 11 ani
Concomitent cu acensiunea rinichilor are loc și rotația acestora cu 90o astfel încât hilul
ajunge medial.
Deoarece tubii colectori se formează din mezonefros, iar nefronii din metanefros,
putem spune că rinichiul permanent își are originea în două surse diferite. Joncțiunea dintre
tubii colectori și nefroni are loc în luna a 3-a i.u, moment în care rinichiul devine funcțional.

Rinichii , în număr de doi (stâng și drept), sunt organe

toracoabdominale, retroperitoneale, parenchimatoase, situate de
o parte și de alta a coloanei vertebrale. Ei corespund ultimelor
două vertebre toracale și primelor trei vertebre lombare și pot fi
încadrați într-un patrulater ce se proiectează astfel:

 superior: o linie ce trece prin procesul spinos al celei

de-a 11-a vertebră toracală
 lateral: o linie verticală dusă prin extremitatea posterioară a coastei a 11-a la creasta
iliacă
 inferior: o linie orizontală dusă prin procesul spinos al celei de-a 2-a sau a 3-a vertebră
lombară
 medial: o linie verticală ce trece prin vârful proceselor transverse ale vertebrelor.

De asemenea, aceștia au raporturi cu coasta a 12-a care le încrucișează fața posterioară și cu

coasta a 11-a, căreia rinichiul stâng îi atinge marginea superioară, iar cel drept marginea
inferioară datorită ficatului care, prin volumul său, împiedică ascensiunea rinichiului drept la
nivelul rinichiului stâng.
Rinichii au o culoare roșie-brună, iar consistența lor este fermă, cartilaginoasă. Ei sunt
alungiți în sens vertical și sunt orientați oblic infero-lateral, astfel încât distanța care separă
extremitățile superioare este de 4 cm, iar cea dintre extremitățile inferioare este de 6 cm. De
asemenea, rinichii mai prezintă și o oblicitate în plan frontal, oblicitate imprimată de
orientarea peretelui posterior al fosei lombodiafragmatice, aceștia fiind situați în fosa
lomboiafragmatică a abdomenului. În această fosă, rinichii sunt înconjurați într-o atmosferă
fibroadipoasă din spațiul retroperitoneal. În jurul rinichilor, fascia extraperitoneală se
condensează, formându-le o învelitoare numită fascia renală.
Fascia renală formează la marginea laterală a rinichiului două lame ce vor cuprinde
între ele o lojă numită loja renală. Cele două lame sunt:

 lama anterioară sau prerenală. Este subțire, delicată și trece anterior rinichiului și
pediculului renal, peste vasele mari (aortă și vena cavă inferioară) și se continuă cu cea
de parte opusă. Aceasta este aderentă la peritoneul parietal posterior.
  lama posterioară sau retrorenală mai este numită și fascia retrorenală Zuckerkandl.
Ea este o lamă conjunctivă subțire, dar rezistentă. Are un aspect sidefos, se prinde pe
coloana vertebrală lombară și este legată prin tracturi conjunctive de capsula fibroasă,
proprie, a rinichiului.

Superior, cele două foițe conjunctive se reunesc și se inseră pe fața inferioară a diafragmului,
iar inferior se prelungesc până la pelvis fără a fuziona, delimitând astfel un spațiu denumit
canalul lui Tuffier, pe unde se angajează ureterele și rinichii în caz de ptoză renală. Medial,
cele două loje comunică una cu cealaltă, însă rinichii nu pot trece de parte opusă datorită
obstacolului opus de coloana vertebrală și vasele mari.
Loja renală conține, pe lângă rinichiul
corespunzător, în partea superioară, glanda
suprarenală separată de rinichi printr-o lamă
conjunctivă numită lama interrenosuprarenală.
De asemenea, loja renală este împărțită în două
spații secundare printr-o serie de tracturi
conjunctive întinse de la marginea laterală a
rinichiului la fața profundă a fasciei renale.
Acest lucru explică existența a două feluri de
flegmoane perinefritice: anterioare și
posterioare.
Între pereții lojei renale și rinichi se găsește un țesut adipos, cu rol de protecție și de
fixare a rinichiului în lojă, denumit capsula adipoasă sau grăsimea perirenală. Capsula
adipoasă este dispusă atât prerenal cât și retrorenal, iar infrarenal formează o pernuță grăsoasă
pe care se sprijină extremitatea inferioară a rinichiului. Aceasta lipsește la nou-născut și
începe să se dezvolte de la pubertate, reprezentând grăsimea de rezervă. În caz de slăbire
exagerată a individului, ea se consumă și drept consecință mobilitatea rinichiului crește. Alte
elemente de fixare a rinichiului sunt reprezentate de:

 formațiile conjunctive subperitoneale formate de o serie de condensări ale țesutului

conjunctiv, alcătuind ligamentele hepatorenal, colorenal și duodenorenal.
 vasele renale: reprezintă unul dintre cele mijloacele importante de fixare ale rinichilor
datorită dimensiunilor lor reduse în lungime cât și a emergenței și terminării în vasele
mari de la nivelul peretelui abominal posterior. De asemenea, conferă rinichilor un
grad de mobilitate fiziologică.
 presa abdominală, care ajută la menținerea rinichilor în poziția lor fiziologică
 Rinichii, datorită formei lor caracteristice de bob de fasole, prezintă două fețe, două
margini și două extremități:

 fața anteroexternă este convexă și are raporturi diferite, prin intermediul peritoneului
parietal posterior:
 rinichiul drept are raporturi cu flexura hepatică dreaptă, colonul ascendent, fața
viscerală a ficatului și cu porțiunea descendentă a duodenului.
 rinichiul stâng are raporturi cu segmentul stâng al colonului transvers, cu
ansele intestinale subțiri, cu arcul vascular al lui Treitz, cu fața posterioară a
stomacului, corpul pancreasului și cu splina.
 fața posterointernă este plană sau ușor convexă, încrucișată de coasta a 12-a, fapt
pentru care raporturile sale vor fi superioare și inferioare:
 raporturile superioare sunt toracice, cu fața inferioară a diafragmului, iar prin
intermediul diafragmului are raporturi și cu pleura diafragmatică și baza
pulmonilor
 raporturile inferioare sunt abdominale și lombare, nivele la care se află
grăsimea pararenală a lui Gerota, mușchiul pătratul lombelor și nervii
toracolombari, iliohipogastrici, ilioinghinali și genitofemurali
 marginea laterală este convexă, netedă și are raporturi diferite:
 la rinichiul drept, superior cu ficatul și inferior cu colonul ascendent
 la rinichiul stâng, superior cu splina, iar inferior cu colonul descendent
 marginea medială este concavă și prezintă în centrul său hilul renal, motiv pentru
care se mai numește și margine hilară. Prin intermediul hilului se pătrunde într-o
cavitate săpată în grosimea rinichilor denumită sinus renal. Sinusul renal conține
multă grăsime, vase și nervi, precum și canalele excretoare ale rinichiului (calicele și
pelvisul renal) Pereții sinusului sunt accidentați, prezentând două feluri de
proeminențe: papilele renale, ce aparțin medularei și pătrund în calicele mici, și
proeminențele interpapilare ce aparțin coloanelor renale ale corticalei. Datorită
prezenței hilului la acest nivel, marginea medială este împărțită în trei segmente,
fiecare cu raporturi diferite:
 segmentul suprahilar, vine în raport cu glanda suprarenală respectivă
 segmentul hilar, are raport cu elementele vasculonervoase ale pediculului renal
(artera, vena renală, limfatice, nervi vegetativi și pelvisul renal)
 segmentul subhilar, cu porțiunea extrarenală a pevisului renal și cu porțiunea
incipientă a ureterului.
De asemenea, marginea medială a rinichiului drept vine în raport cu vena cavă
inferioară, pe când cea a rinichiului stâng cu arcul vascular al lui Treitz și cu aorta
abdominală.

 extremitatea superioară are raporturi cu originea mușchiului psoas și cu glanda

suprarenală de aceeași parte
 extremitatea inferioară se sprijină pe pernuța grăsoasă și pe mușchiul psoas.
 Rinichii sunt organe structurate
morfofuncțional pentru elaborarea urinii, fiind
alcătuiți din nefroni grupați în lobi și lobuli. Rinichii
sunt alcătuiți, macroscopic, dintr-o capsulă proprie și
parenchimul real.
Capsula proprie sau capsula renală sau
fibroasă este o membrană translucidă și subțire. La
nivelul hilului, aceasta pătrunde în interiorul sinusului
renal și se continuă cu tunica fibroasă a calicelor și a
pelvisului renal. Capsula este aderentă printr-o
mulțime de tracturi conjunctive de parenchimul renal, dar cu toate acestea, la un rinichi
sănătos, aceasta se poate desprinde cu ușurință (decapsularea rinichiului). Aceasta este
alcătuită din țesut fibro-conjunctiv, cu rare fibre elastice, motiv pentru care este inextensibilă.
Datorită acestui lucru, când parenchimul este sub tensiune, el herniază printr-o incizie făcută
în capsula fibroasă.
Parenchimul renal se află sub capsula proprie renală și prezintă doua zone:
corticală și medulară.
Corticala rinichiului are o culoare brună gălbuie, cu un aspect granulat determinat de
prezența unor corpusculi roșiatici numiți glomeruli renali sau corpusculii renali ai lui
Malpighi. Aceasta este mai friabilă decât medulara și are o consistență mai redusă. În
corticală, ce constituie o substanță continuă, sunt incluse piramidele renale pe care le
învelește. Porțiunea principală a corticalei este situată la periferie, unde este cea mai groasă, și
se întinde sub forma unei benzi parenchimatoase continui, între piramidele renale și capsulă.
Porțiunea de corticală situată între piramidele renale formează coloanele renale ale lui Bertin
ce ajung până în sinus, unde determină proeminențele interpapilare. Substanța corticală este
alcătuită la rândul ei din două părți:

 porțiunea radiată, ce este formată din radiațiile medulare Ludwig sau piramidele
Ferrein. Acestea se prezintă sub forma unor teritorii de formă piramidală, cu baza
orientată în jos, la limita profundă a substanței corticale, iar vârful lor se aproprie de
porțiunea cea mai superficială a corticalei, fără a o atinge însă. Piramidele Ferrein sunt
vizibile cu ochiul liber și dau corticalei un aspect fin radiat, acestea fiind într-un număr
foarte mare; pentru fiecare piramidă renală Malpighi revin 400-500 de radiații
medulare și fiecare radiație medulară cuprinde 50-100 de tubi renali
 porțiunea convolută sau labirintul renal este situată între piramidele Ferrein și
cuprinde corpusculii renali, tubii contorți și vase sanguine.

Medulara rinichiului este situată profund și este discontinuă. Ea este formată din mai
multe fragmente numite piramidele renale ale lui Malpighi înconjurate de corticală.
Piramidele renale ale lui Malpighi sunt niște formațiuni cu aspect conic, cu baza îndreptată
spre marginea laterală a rinichiului și vârful orientat spre sinusul renal. Piramidele renale sunt
în număr de 7-14, cu aspect striat pe secțiune, iar vârful lor poartă numele de papile renale.
Unele piramide renale sunt simple, iar altele compuse; cele compuse se unesc prin vârfurile
lor, dar rămân separate la bază. Pe secțiune frontală piramidele prezintă striații longitudinale,
unele roșiatice, date de vasele sanguine, și altele palide, formate de tubii colectori. Papilele
renale proemină în sinusul renal și prezintă 10-20 de orificii papilare, iar în cazul piramidelor
compuse papilele pot prezenta până la 30-80 de orificii papilare. Suprafața intracalicială a
papilei, perforată de aceste orificii, ia numele de aria ciuruită. Papilele renale se deschid în
calicile mici, care la rândul lor se unesc și formează calicile mari. De regulă, într-un rinichi
sunt prezente 2-3 calice mari (superior, intermediar și inferior), care la rândul lor se unesc
pentru a forma pelvisul renal din care va emerge ureterul pentru a părăsi rinichiul prin hilul
renal.
Rinichii pot fi subdivizați în lobi renali, fiecare
lob având, din punct de vedere morfofunțional, aceeași
valoare ca și organul în sine. Un lob renal este constituit
dintr-o piramidă renală a lui Malpighi împreună cu
porțiunea din corticală corespunzătoare acesteia. La
rândul lor, lobii sunt împărțiți în lobuli corticali care sunt
formați dintr-o radiație medulară (sau piramidă Ferrein)
împreună cu tot țesutul învecinat din corticală. În axul radiației medulare se află un canalicul
colector, iar în labirint totalitatea nefronilor tributari acelui canalicul. Se consideră că pentru
fiecare lob renal există câte 500 de lobuli corticali, separați între ei prin arterele interlobulare.
De asemenea, lobulii sunt formați din numeroase elemente denumite nefroni.

Nefronul
Nefronul reprezintă unitatea histologică
și fiziologică a rinichiului, dar și elementul
fundamental al lobului cortical, la nivelul căruia
se desfășoară trei procese importante: filtrarea
glomerulară, resorbția tubulară și secreția
tubulară. La adult, cei doi rinichi conțin
aproximativ 2,5 milioane de nefroni, cu variații
fiziologice între 1,9 milioane și 3,6 milioane.
Aceștia nu sunt uniți între ei, ci reprezintă unități
structurale independente. Fiecare nefron este alcătuit dintr-un corpuscul renal și tub urinifer.

Corpusculul renal este componenta

inițială ce filtrează sângele și se află localizat în
corticala renală. Acesta este, la rândul lui, alcătuit
din capsula glomerulară a lui Bowman și dintr-o
rețea de capilare arteriale ce formează glomerulul
renal.
Capsula glomerulară a lui Bowman este o
capsulă epitelială cu pereți dubli (sau foițe duble)
ce conține glomerulul. Capsula se formează în
ontogeneză prin pătrunderea glomerulului capilar
în extremitatea închisă în deget de mănușă a tubului urinifer.
 Peretele intern sau foița internă, viscerală sau reflectată este subțire, cu multe
interstiții și îmbracă ansele capilarelor glomerulare. Această foiță, împreuna cu peretele
capilarului, formează membrana filtrantă glomerulară cu o mare importanță funcțională.
Datorită structurii sale, ea nu permite trecerea moleculelor mari, importante, precum
proteinele plasmatice, din sânge în filtratul glomerular, însă este permeabilă constituenților
din sânge cu o greutate moleculară mică, precum sodiul, potasiului, aminoacizilor, creatininei
și alți metaboliți. Suprafața totală a foiței viscerale pentru cei doi rinichi este de aproximativ
1,2-1,5 m2, iar lungimea capilarelor glomerulare este de aproximativ 4-8 km. Reducerea
suprafeței filtrante sau reducerea permeabilității ei în unele afecțiuni renale are drept urmare
reducerea filtratului glomerular și a capacității de epurare a rinichiului deoarece la acest nivel
se realizează filtrarea glomerulară.
Filtrarea glomerulară este un proces dirijat de forțe fizice datorită cărora o parte din
sânge trece prin membrana filtrantă în spațiul dintre cele două foițe ale capsulei Bowman
numit sinus urinar sau spațiul lui Bowman ce se va continua cu lumenul tubului urinifer.
Lichidul ce pătrunde în acest spațiu se numește urină primară și zilnic se secretă aproximativ
170 de litri de urină primară. Aceasta suferă procese de resorbție la nivel tubular astfel încât
se va elimina prin micțiune 1-1,5 litri de urină finală. Filtrarea glomerulară este rezultatul
presiunii efective de filtrare ce se exercită la nivelul membranei filtrante și care este suma
algebrică a unor presiuni de sens opus și anume:

 presiunea hidrostatică: reprezintă principala forță ce stimulează filtrarea și este egală

cu 70mm Hg
 presiunea coloid-osmotică: reprezintă presiunea exercitată de proteinele plasmatice
din sângele capilar. Aceasta se opune filtrării și are o valoare de aproximativ 30mm
Hg
 presiunea interstițială dintre capsulele Bowman: aceasta, împreună cu rezistența pe
care o întâmpină filtratul glomerular la ieșirea din capsula Bowman însumează 10mm
Hg și se opune de asemenea filtrării glomerulare.

Peretele extern sau foița externă sau parietală este mai groasă și se continuă la nivelul
polului urinar cu epiteliul tubului urinar. La nivelul polului vascular al glomerulului aceasta se
continuă cu foița reflectată, delimitându-se astfel un spațiu între cele două foițe numit sinus
urinar sau spațiul lui Bowman. În acest spațiu pătrunde filtratul glomerular ce va forma urina
primară, iar la nivelul polului urinar al glomerulului se continuă cu lumenul tubului urinifer.

Glomerulul renal este un ghem de anse capilare arteriale interpuse între două arteriole
ce formează o rețea admirabilă. Prima arteriolă se numește arteriolă glomerulară aferentă și
este o ramificație finală a arterei renale. Aceasta, pătrunzând în corpuscul, se divide în 3-6
ramuri care la rândul lor dau naștere la aproximativ 50 de canale preferențiale separate prin
mezangiul intraglomerular. Aceste canale, după un traiect sinuos, se varsă într-una dintre
rădăcinile principale ale arteriolei glomerulare eferente. Arteriola eferentă este mai subțire
decât cea aferentă deoarece aproximativ 10% din volumul sangvin este pierdut prin filtrarea
glomerulară. Peretele acestei arteriole este lipsit de fibre elastice, iar fibrele musculare netede
fomrează un strat circular ce ar acționa ca un sfincter.
 Tubul urinifer, numit și renal, începe la polul urinar al corpusculului și are o
valoare funcțională deosebit de mare. La acest nivel are loc prelucrarea cantitativă și calitativă
a urinei primare elaborate la nivelul glomerulilor. Tubii uriniferi au o lungime între 30-50 mm
și descriu un traiect complicat, lung, caracteristic. Tubul urinifer, având originea la nivelul
polului urinar al corpusculului, începe în porțiunea convolută a corticalei rinichiului, formează
meandre și pătrunde în radiația medulară învecinată. De aici coboară apoi prin piramida
renală spre papilă formând o buclă numită ansa lui Henle, după care se reîntoarce spre
corpusculul său, în vecinătatea căruia descrie din nou câteva cotituri, urmând apoi a se
deschide într-un tub colector printr-o porțiune intercalară, de legătură. Astfel, datorită
traiectului și dispoziției sale, porțiunile tubilor uriniferi situate în corticală sunt încolăcite și se
numesc tubi renali contorți, iar cele situate în medulară și radiațiile medulare sunt drepte și se
numesc tubi renali drepți. Din punct de vedere morfofuncțional, tubului urinar i se disting trei
porțiuni: segmentul proximal, segmentul intermediar și segmentul distal.
 Segmentul proximal mai este numit și segmentul principal. Acesta este format din
tubul contort proximal și tubul drept proximal și reprezintă aproximativ jumătate din
lungimea tubului urinifer. Acest segment este relativ gros și are un lumen larg, fiind
caracterizat de prezența celulelor epiteliale cubice simple cu marginea în perie.
Această margine în perie este caracteristică celulelor tubului proximal și reprezintă
substratul morfologic al unei intense activități de resorbție ce are loc la nivelul acestui
segment, mărind practic suprafața de contact. La nivelul tubului contort proximal se
desfășoară cea mai mare parte a procesului de reasorbție, aici reabsorbindu-se:
 apa: este reabsorbită la acest nivel în proporție de 80-85%, un proces
important pentru menținerea volumelor hidrice și a presiunii osmotice a
plasmei. Reabsorbția apei la acest nivel se numește reabsorbție obligatorie și
se desfășoară pasiv, fără consum de energie, și independent de starea de
hidratare a organismului.
 glucoza: se realizează complet, activ, cu consum de energie, în condiții
normale. Dacă valoarea glicemiei crește peste pragul renal al glucozei de
180mg% în sângele venos și 200mg% în sângele arterial, atunci o parte din
glucoză va rămâne în urina finală și va fi eliminată în timpul micțiunii. Acest
lucru se întâmplă deoarece este depășită capacitatea maximă de transport a
glucozei de către sistemele transportatoare.
 aminoacizi: sunt reabsorbiți activ, cu consum de energie, folosind mai multe
tipuri de transportori în funcție de structura aminoacidului
 potasiu: este reabsorbit în totalitate și cu consum de energie la acest nivel
 sodiu: este singurul electrolit care este reabsorbit la nivelul tuturor segmentelor
tubulare, exceptând segmentul descendent al ansei Henle.
 Segmentul intermediar mai este numit și segmentul subțire deoarece are un lumen de
15-20 micrometri. Are formă de trombon sau de buclă și este numită ansa lui Henle.
Ansa lui Henle realizează legătura dintre segmentul proximal și cel distal și participă
la procesele de concentrare și diluare a urinii. La intrarea în ansa Henle, filtratul
glomerular este hipoosmotic, în vârful ansei devine hiperosmotic, iar în segmentul
ascendent redevine hipoosmotic datorită faptului că în segmentul inițial, descendent al
 ansei, apa iese din lumen și sodiu intră pasiv, prin difuzie, pe când în porțiunea
ascendentă apa reintră în lumen, iar sodiul îl părăsește doar pentru a reintra din nou în
segmentul descendent (teoria sechestrării sodiului în regiunea anselor Henle).
 Segmentul distal este format din două porțiuni: partea largă a ramurii ascendente a
ansei Henle din medulară și tubul contort distal situat în corticală, în apropierea
tubului contort proximal. La nivelul tubului contort distal are loc reabsorbția apei sub
acțiunea hormonului antidiuretic (ADH) și constituie reabsorbția facultativă a apei.
Această reabsorbție facultativă, spre deosebire de cea obligatorie, este dependentă de
starea de hidratare a organismului. Tot la acest nivel are loc și procesul de secreție
tubulară, ce are rolul de a regla și corecta compoziția urinei finale.

După elaborarea urinei finale,

aceasta trece din tubul contort distal în
tubii colectori prin intermediul tubului
drept distal. Tubii colectori sunt situați în
marea lor majoritate în medulară și funcția
lor este de colectare și excreție a urinei,
acestea comunicând, la nivelul papilei
renale, cu calicele mici prin intermediul
ariei ciuruite. Întregul sistem tubular al
rinichilor are o lungime de 60-80 km și o
suprafață totală de 4-5 m2.

Vascularizația rinichilor
Vascularizația rinichilor este importantă atât din
punct de vedere anatomic, cât și din punct de vedere
funcțional. Vasele rinichiului asigură atât vitalitatea
organului cât și funcționalitatea sa.
Rinichii sunt aprovizionați cu sânge prin
intermediul arterelor renale ce emerg din aorta
abdominală, inferior de originea arterei mezenterice
superioare.
Datorită poziției anatomice a aortei abdominale, și anume ușor la stânga de linia
mediană, artera renală dreaptă este mai lungă și traversează posterior vena cavă inferioară.
Înainte de pătrunderea în hil, arterele renale emit colaterale pentru: glanda suprarenală (artera
suprarenală inferioară), capsula adipoasă (artere capsulare sau perirenale), porțiunea
proximală a ureterului (ramuri ureterale) și ganglionii lombo-aortici (ramuri ganglionare).
Artera renală pătrunde în rinichi prin intermediul hilului renal, nivel la care se divide frecvent
în două ramuri principale: anterioară și posterioară, situate prepielic și respectiv retropielic, în
raport cu pelvisul renal. Între cele două segmente ale rinichiului aprovizionate de cele două
ramuri principale se află zona avasculară a rinichiului sau linia lui Brodel. Aceasta este o linie
imaginară de-a lungul marginii laterale și ușor posterioare a rinichiului ce delimitează cele
două segmente vascularizate. Linia lui Brodel reprezintă o importantă cale de acces
chirurgicală, atât pentru cea clasică cât și pentru cea endoscopică, deoarece reduce riscul de a
leza una din ramurile arteriale principale. Din cele două ramuri principale iau naștere arterele
segmentare (patru situate prepielic și provenite din ramura anterioară, și una retropielic, din
ramura posterioară). Acestea vascularizeză segmentele renale, teritorii de formă piramidală
ale parenchimului renal. Cele cinci artere segmentare
sunt:

 Artera segmentului superior

 Artera segmentului inferior
 Artera segmentului anterior superior
 Artera segmentului anterior inferior
 Artera segmentului posterior

La rândul lor, arterele segmentare se divid și dau naștere

arterelor interlobare, situate de-o parte și de alta a
fiecărei piramide renale (câte 5-6 artere în jurul fiecărei piramide) ce ajung până la baza
piramidelor. La acest nivel, acestea se recurbează și se continuă cu arterele arcuate, care la
rândul lor dau naștere arterelor interlobulare și arteriolelor drepte. Arterele interlobulare
străbat corticala renală între radiațiile medulare și dau naștere arteriolelor glomerulare
aferente. Acestea din urmă pătrund prin polul vascular al corpusculului renal și se
capilarizează pentru a forma rețeaua capilară glomerulară, unde are loc filtrarea glomerulară,
după care se vor uni pentru a forma arteriolele glomerulare eferente.

Venele renale colectează sângele ce provine din două rețele venoase: renală și
perirenală.
Rețeaua venoasă renală ia naștere din venele arcuate sau suprapiramidale, situate la
limita dintre zona corticală și cea medulară, care la rândul lor primesc sânge de la venele
stelate. Venele stelate pornesc din zona subcapsulară și drenează sângele din piramidele lui
Malpighi. De la venele arcuate pleacă venele interlobare sau
peripiramidale ce vor pătrunde în sinusul renal și vor forma
venele prepielice și retropielice. Acestea din urmă vor conflua și
vor da naștere venelor renale dreaptă și stângă, plasate anterior de
artera renală și de pelvisul renal corespunzător.
Rețeaua venoasă perirenală este reprezentată de venele
capsuloadipoase ce formează o arcadă renoexorenală, paralelă cu
marginea laterală a rinichiului, care drenează în venele capsulare
și acestea în venele renale.

Limfaticele rinichiului se organizează în două rețele:

 rețeaua superficială: a fost descrisă de Mascagni și este fină și plasată sub capsula
fibroasă proprie a rinichiului. Aceasta drenează limfa în nodulii lomboaortici.
 rețeaua profundă: ea a fost descrisă de Ludwig. Aceasta începe la nivelul
glomerulilor renali și urmează același traiect ca și vasele sanguine. Ea este tributară,
pentru limfaticele renale stângi, nodulilor situați pe flancul stâng al aortei și, pentru
limfaticele renale drepte, nodulilor situați în jurul venei cave, pe pilierul drept al
diafragmului.
 Inervația rinichilor este asigurată de plexul renal situat în jurul pediculului renal.
Acesta este format din fibre simpatice și parasimpatice cu origini diferite. Fibrele
parasimpatice sunt reprezentate de ramurile renale ale nervului vag, iar fibrele simpatice
provin în principal de la nivelul segmentelor toracice 11 şi 12.

Anatomia clinică a rinichilor

Rinichiul are o patologie extrem de bogată, iar unele dintre afecțiunile lui sunt
deosebit de grave și pot pune în pericol viața pacientului. Pentru a determina prezintă un
rinichi, acesta trebuie investigat de către medic. Aceste investigații pot presupune atât analize
de sânge, de urină (explorarea funției globale a rinichiului), cât și explorarea acestuia clinic,
paraclinic sau chirurgical.

Explorarea clinică și paraclinică se poate realiza prin:

 palparea rinichilor: în mod normal, rinichii nu sunt palpabili, excepție făcând
persoanele adulte slabe, unde polul inferior al rinichiului drept poate fi palpat deoarece
acesta este situat cu 1-2 cm mai jos decât cel stâng. Pentru a fi palpat, de regulă se
apasă în flanc, între coastele 11-12, și către anterior
cu o mână, în timp ce cu cealaltă mână se palpează în
profunzime imediat sub rebordul costal. Acesta este
perceput ca o masă fermă, netedă și relativ rotunjită
care coboară în timpul inspirației. De regulă rinichiul
stâng nu este palpabil deloc, în afara situațiilor când
este hipertrofiat sau este deplasat inferior de către o
formațiune tumorală retroperitoneală.
 radiografia: aceasta poate arăta prezența calculilor renali
 scintigrafia: pentru explorarea stării parenchimului renal
 puncție biopsică: se recoltează țesut renal pentru a se realiza examenul histopatologic
 ecografie: poate evidenția blocaje la nivel renal, calculi renali, chisturi sau mase
suspecte în rinichi
 CT (computer tomograf)
 RMN (rezonanță magnetică nucleară)
 Explorarea chirurgicală presupune examenul direct al rinichiului care a fost
evidențiat prin lombotomie și mobilizat din loja renală. Calea de acces obișnuită este cea
lombară, incizia mergând de-a lungul masei comune sacro-spinale, apoi se încurbează înainte,
paralel cu creasta iliacă. Pentru a avea acces mai larg asupra rinichiului se poate secționa
ligamentul arcuat lateral, având însă mare grijă pentru a deschide recesul pleural
costodiafragmatic. Alte căi de acces sunt calea de acces abominală, ce permite abordarea
rinichiului prin laparotomie, și calea extraperitoneală prin spațiul extraperitoneal.

Abcesul perirenal
Abcesul perirenal reprezintă acumularea de puroi în jurul rinichiului. Calea de
propagare a abcesului este determinată de inserțiile fasciei renale. Astfel, fascia renală
împiedică diseminarea controlaterală a puroiului datorită inserției la nivelul hilului renal pe
vasele renale și ureter. Însă puroiul sau sângele acumulat în urma unui traumatism renal poate
ajunge din cauza presiunii în pelvis, trecând printre foițele fasciei renale ce sunt slab atașate
între ele.

Nefroptoza
Nefroptoza reprezintă coborârea rinichiului din poziția lui normală. Aceasta are loc
deoarece foițele fasciei renale nu sunt ferm fuzionate în porțiunea inferioară, astfel încât nu
opun rezistență și rinichii coboară cu mai mult de 3 cm, cât este fiziologic, la trecerea în
ortostatism. Nefroptoza se diferențiază de un rinichi ectopic prin faptul că ureterul are
lungime normală și prezintă sinuozități din cauza reducerii distanței dintre rinichi și vezica
urinară. Datorită tracțiunii vaselor renale, pacientul simte o durere intermitentă în regiunea
renală ce se ameliorează în decubit dorsal. De asemenea, datorită absenței sprijinului renal în
partea inferioară, rinichiul transplantat este plasat în fosa iliacă pentru a evita nefroptoza
rinichiului transplantat.
 Transplantul renal
Pacienții diagnosticați cu insuficiență renală cronică dispun de mai multe opțiuni de
tratament, precum dializa și transplantul renal. Pacienții considerați a fi potriviți pentru un
transplant renal sunt în prealabil supuși unui examen medical complet. Pe perioada așteptării
unui rinichi compatibil, tratamentul constă în efectuarea dializei.
Transplantul renal constă în înlocuirea pe cale chirurgicală a rinichilor bolnavi cu un
rinichi sănătos prelevat de la o altă persoană, numită donator. Rinichiul sănătos („grefa”) preia
funcțiile rinichilor nefuncționali. Se poate duce o viață normală cu un singur rinichi, atât timp
cât acesta funcționează corespunzător.
Transplantul în sine este o operație chirurgicală. Medicul chirurg plasează noul rinichi
în fosa iliacă, asigurând astfel susținerea adecvată a acestuia și se evită astfel tracțiunea
ulterioară asupra anastomozelor vasculare realizate chirurgical. Artera renală și vena renală
sunt anastomozate cu artera iliacă externă și respectiv cu vena iliacă externă, iar ureterul se
suturează la vezica urinară. Orice operație prezintă riscuri, dar transplantul renal nu este o
intervenție chirugicală deosebit de dificilă sau complexă. Perioada imediat următoare
transplantului este decisivă. Medicul va urmări îndeaproape evoluția pacientului pentru a se
asigura că rinichiul transplantat funcționează corespunzător și că nu este respins de organism.
Transplantul renal este indicat la toți pacienții cu boală renală cronică în stadiu
terminal. Un transplant renal de succes oferă o calitate ameliorată și durată prelungită a vieții
față de dializa cronică. Transplantul reprezintă modalitatea terapeutică de elecție pentru
pacienții cu nefropatie diabetică și pacienții pediatrici.
Transplantul renal este tipic clasificat cu donor viu sau decedat în funcție de sursa
organului donat. Transplantele de la persoane vii sunt caracterizate ca înrudite genetic sau
neînrudite, în funcție de relația biologică între donor și primitor.
Principala problemă în transplantul de organ între pacienții non-identici genetic este
sistemul imun al pacientului, care tratează un rinichi transplantat ca non-propriu și îl refuză
imediat sau cronic. De aceea, medicația pentru a supresa sistemul imun este esențială. Totuși
supresarea sistemului imun al unui individ îl pune pe acesta la risc ridicat de infecție și cancer
de piele, în plus față de efectele adverse ale medicației.
În prezent, rata de supraviețuire la un an al pacientului cu donor viu este de 98%, iar
cu donor decedat este 94%. Durata medie de viață a grefei de la donor viu este de 12-21 de
ani, iar pentru donor decedat de 8-13 ani. Insuficiența grefei renale apare datorită rejectului
cronic, disfuncției de grefă și a nefrotoxicității, făcând astfel necesară dializa.
 Glomerulonefrita
Glomerulonefrita este o boală a aparatului renal caracterizată prin
inflamația glomerulilor renali, rezultând astfel incapacitatea rinichilor de a elimina reziduurile
și lichidele din organism.
Afecțiunea îmbracă două forme:
 acută, cu un debut brusc și manifestări clinice intense
 cronică, în care evoluția este de lungă durată,
cu simptomatologie mai ștearsă.

De asemenea, glomerulonefrita poate fi:

 primară, atunci cand este afecțiune de sine stătătoare,
 secundară, cauzată de alte afecțiuni deja existente în organism.

O formă foarte des întalnită de glomerulonefrită este cea rezultată în urma infecției cu
bacterii din genul Streptococcus: glomerulonefrita poststreptococică. Incidența acestei
afecțiuni, este crescută în sezoanele reci, mai ales în rândul copiilor.

Glomerulonefrita acută
Debutul bolii este brusc, cu dureri lombare, febră și frisoane, astenie și inapetență,
uneori cefalee și greață.
Boala se manifestă prin prezența sindromului urinar, edematos, cardiovascular și
azotemic. În funcție de tipul de glomerulonefrită, pot să apară: erupții cutanate, dureri
articulare și probleme respiratorii. Observarea sângelui în urină indică deobicei apariția
glomerulonefritei.
Complicațiile frecvente sunt reprezentate de insuficiența cardiacă, consecință a
hipertensiunii arteriale, edemul cerebral și insuficiența renală.
Boala se vindecă de obicei în câteva săptămâni, prin dispariția principalelor simptome,
alteori durează până la câteva luni. Persistența hipertensiunii peste 6 săptămâni și a hematuriei
peste 6 luni, sunt semne de cronicizare a bolii.

Glomerulonefrita cronică
Se caracterizează prin leziuni cu evoluție prelungită și progresivă, ce duc spre
insuficiență renală cronică. Este urmarea formei acute ce nu a fost tratată. Semnele clinice
sunt reprezentate de hematurie microscopică, proteinurie ușoară, alterarea probelor
funcționale și scăderea concentrației. După o evoluție îndelungată, poate să apară insuficiența
renală.
Se cunosc 2 forme:
 Vasculară-hipertensivă, semnele de insuficiență renală apar după zeci de ani, edemele
lipsesc, semnele urinare sunt discrete, hipertensiunea arterială este semnul dominant,
urmată mai apoi de insuficiență cardiacă.
 Nefrotică, evoluează rapid spre exitus, se caracterizează prin edeme masive,
proteinurie severă, hiperlipidemie, hipoproteinemie, hiperazotemie, hematurie și
hipertensiune arterială.

Prognosticul este rezervat, mai sever în cazul formei nefrotice.

 Chisturile renale
Chisturile renale, multiple sau solitare, sunt
întâlnite frecvent în cursul examinărilor ecografice
sau la disecția cadavrelor. Este o boală cu
transmitere autozomală dominantă. La adult, boala
rinichiului polichistic este o cauză importantă de
insuficiență renală. Rinichii prezintă hipertrofie și
modificare marcată a arhitecturii tisulare din cauza
numeroaselor chisturi ce pot ajunge până la 5 cm.

Calculii renali
Calculii renali sau “pietrele la rinichi” sunt
denumiri pentru aceeași afecțiune medicală. Un alt termen,
colica renală, denumește durerile intense provocate de
calculii renali, în timp ce nefrolitiaza sau litiaza renală este
afecțiunea provocată de aceștia.
Calculii renali sunt compuși din săruri ale unor
acizi anorganici sau organici, precum și din alte materiale.
Aceștia se formează în calicele renale, uretere sau vezica
urinară și se pot fixa local. Un calcul renal poate trece din
rinichi în pelvisul renal și apoi în ureter, iar dacă diametrul
său este mai mare decât al lumenului ureteral, calculul
produce distensia excesivă a pereților ureterului. Pe măsură ce este împins progresiv prin
ureter cauzează durere intermitentă severă, iar dacă diametrul calcului este prea mare, acesta
poate determina obstrucția completă sau intermitentă a fluxului urinar.

Cauze:
 Deshidratarea: este principala cauză a apariției pietrelor la rinichi. Lipsa lichidelor
duce la o cantitate mică de urină eliminată. Pe lângă cantitate, culoarea închisă a urinei
este un semn că nu există suficiente fluide în corp care să dizolve mineralele și
sărurile, iar acestea au șanse mai mari să se depună în rinichi și să ducă la formarea
calculilor.
 Alimentația necorespunzătoare: o dietă bogată în proteine animale (cum ar fi carnea
de vită, pește, pui sau porc) are ca efect creșterea nivelului de acizi din corp și din
urină, ceea ce poate duce la apariția calculilor renali formați din acid uric. Carnea
roșie, în special, este responsabilă pentru nivelul ridicat de oxalat de calciu, un compus
chimic care se regăsește în cei mai des întâlniți calculi renali. Alimentele și băuturile
bogate în sodiu pot duce la fel de ușor la apariția calculilor renali: aici intră cartofii
prăjiți, mâncarea de tip fast-food și băuturile răcoritoare carbogazoase. O cantitate
mare de sare în alimentație poate avea același efect.
 Bolile digestive: intervențiile chirurgicale asupra sistemului digestiv, dar și afecțiunile
medicale, cum ar fi diareea cronică, boala Crohn sau alte boli inflamatorii intestinale,
pot provoca modificări în procesul de digestie. Aceste afecțiuni pot determina
 absorbția redusă a calciului din apă și vor mări considerabil în urină cantitatea de
substanțe minerale ce pot forma pietre la rinichi.
 Cauze ereditare: persoanele care provin din familii în care cel puțin unul dintre părinți
a suferit de calculi renali sunt mai predispuse la apariția litiazei renale. Motivele pot fi
în primul rând genetice, dar și legate de alimentație: membrii aceleiași familii au
aproape întotdeauna aceeași dietă.
 infecțiile tractului urinar
 acidoza tubulară renală
 boala Dent: o afecțiune genetică rară care afectează tubulii renali
 rinichiul spongios
 hiperparatiroidismul: o boală provocată de excesul de hormoni produși de glandele
paratiroidiene, care duce la creșterea nivelului de calciu în sânge

În funcție de gravitate, de mărimea pietrelor și de

complicațiile care ar putea să apară, tratamentul litiazei renale
poate să difere. Cele mai multe pietre apărute la rinichi au
dimensiuni reduse (până în 4mm) și sunt suficient de mici ca să
fie eliminate pe cale naturală, în urină. În aceste cazuri,
tratamentul poate fi efectuat la domiciliu, cu ajutorul
medicamentelor.

Vasele renale accesorii

Pe traiectul ascendent al rinichilor în timpul vieții intrauterine, irigația lor arterială și
venoasă este asigurată de vase sangvine cu localizare tot mai înaltă. De regulă vasele
inferioare degenerează în timp ce cele situate superior devin funcționale. Absența degenerării
acestor vase conduce la prezența unor artere și vene renale accesorii. Unele artere accesorii
pătrund în rinichi la nivelul polilor superiori și se numesc artere renale polare, în timp ce o
arteră polară inferioară încrucișează ureterul și poate produce obstrucția acestuia. La
aproximativ 30% din persoane se observă variații ale numărului și poziției acestor vase.

Rinichi ectopic
Rinichiul ectopic poate fi situat lombar inferior, iliac, pelvin și, în rare cazuri, toracic
(diagnostic diferențial cu tumorile mediastinului posterior), iar ureterul se varsă în vezica de
aceeași parte. De obicei este mai mic, prezentând o lobulație fetală și o vascularizație
anormală cu originea în artera iliacă, mezenterică sau aortă. De cele mai multe ori este
asimptomatic. Impactul clinic se poate produce în mod indirect datorită compresiunii
exercitate de către rinichi asupra organelor vecine (vase, nervi).
Pentru punerea diagnosticului se apelează la urografie intravenoasă, ureteropielografie
anterogradă (în cazul rinichiului nefuncțional), ultrasonografie și computer tomografie
abdominală. Diagnosticul diferențial se face cu ptoza renală și ectopia dobândită cauzată de
unele tumori care asociază întotdeauna un exces de ureter.
 Rinichi în potcoavă
Rinichiul în potcoavă reprezintă o masă
renală unică, cu cei doi rinichi fuzionați la polul
inferior și cu funcționalitate păstrată. Locul unde
sunt uniți se numește istm și poate fi fibros,
nefuncțional sau parenchimatos, conținând vase de
sânge și țesut renal (funcțional). Cel mai frecvent,
este vorba despre doi rinichi simetrici, dar rareori
pot avea dimensiuni inegale, determinând o formă
mai asemănătoare literei „L".
Rinichiul în potcoavă poate fi prezent pe tot traiectul de ascensionare a rinichilor în
viața intrauterină, din pelvis până în regiunea abdomenul mijlociu (poziția normală). În timpul
ascensionării, istmul este în contact cu artera mezenterică inferioară, fapt ce explică poziția sa
finală anormală. De obicei, sunt situați mai jos decât rinichii normali, istmul este anterior
vaselor mari și proiecția sa este la nivelul vertebrelor lombare L3-L5. Nefiind protejați
corezpunzător de către cutia toractică, rinichii în potcoavă sunt și mai expuși la traumatisme.
Vascularizația rinichiului în potcoavă este cel mai frecvent anormală, iar sursa poate fi
din aortă, arterele iliace și arterele mezenterice inferioare. Arterele hilare pot fi singulare sau
multiple și istmul este vascularizat fie din arterele hilare, fie printr-o arteră proprie (75% un
ram direct din aortă).
Datorită rotației incomplete a pelvisului
renal spre linia mediană, în timpul formării
rinichilor, acesta este orientat spre anterior. În
dreptul polilor inferiori și al istmului, axa
sistemului colector suferă o deviație spre linia
mediană. Ureterele sunt deseori sus implantate și
traversează anterior istmul. Din acest
motiv, obstrucția joncțiunii pieloureterale este
prezentă până la 35% dintre pacienți. Aceasta
poate provoca dilatarea sistemului pielocaliceal
și staza urinei.
Rinichiul în potcoavă este asociat cu o frecvență mai mare a cancerului
renal, principala tumoră fiind carcinomul renal. Totodată, există un risc de 3-4 ori mai mare
decât în populația generală de a dezvolta sarcom sau cancer cu celule tranziționale. Tumora
Wilms apare de două ori mai frecvent decât în restul populației și pornește în jumătate din
cazuri de la nivelul istmului. Cauzele frecvenței crescute ale acestor malignitiăți par a fi pe de
o parte factorii locali agresivi (stază, calculi, infecție) și, pe de altă parte, originea
embriogenetică a rinichiului în potcoavă.
Nu se cunosc cauzele pentru apariția rinichiului în potcoavă și nici nu au fost
identificați factori de risc pentru această malformație, iar tratamentul rinichiului în potcoavă
nu este necesar dacă nu sunt prezente complicații. Acestea necesită terapii similare cu cele
indicate în populația generală, dar intervențiile chirurgicale implică pregătire anterioară
extensivă, datorită marii variabilități anatomice a rinichiului în potcoavă. În general, chiar în
cazul unor intervenții chirurgicale, se preferă păstrarea maselor fuzionate datorită riscului
crescut de hemoragie, infecție și infarct renal asociate cu simfiziotomia (divizarea rinichilor
de la nivelul istmului).
Bibliografie
 Anatomia trunchiului, volumul II, Iași 1995, autori: Dr. Mircea Chiriac, Dr. Mircea
Zamfir, Dr. Dan Antohe
 Anatomie clinică, fundamente și aplicații, ediția VI, editura Callisto, autori: Keith L.
Moore, Arthur F. Dalley, Anne M. R. Agur
 Anatomia omului, Victor Papilian volumul II: Splanhnologia, ediția a X-a, editura Bic
All, autori: Prof. Dr. Ion Albu, Prof. Dr. Alexandru Vaida
 Curs fiziologie, Prof. Univ. Dr. Ileana Ion
 https://www.kenhub.com/en/library/anatomy/kidneys
 https://www.webmd.com/kidney-stones/picture-of-the-kidneys#1
 https://teachmeanatomy.info/abdomen/viscera/kidney/
 http://www.dentirad.ro/articole/afectiunile-rinichilor.html
 https://anatomie.romedic.ro/rinichii
 https://www.romedic.ro/transplantul-renal
 https://www.romedic.ro/glomerulonefrita
 https://www.secom.ro/articles/calculii-renali-cauze-simptome-tratament
 https://www.romedic.ro/ectopia-renala-directa-simpla
 https://www.romedic.ro/rinichiul-in-potcoava
 https://www.sensiblu.com/blog/post/3177_durerea-de-rinichi-ce-simptome-o-insotesc-
cauze-tratament-preventie
 https://eurodializa.eu/despre-rinichi/rinichii-informatii-generale/
 http://dializa.md/2017/09/11/de-ce-un-om-are-nevoie-de-rinichi-1-ce-presupune-
diagnosticul-insuficienta-renala-cronica-in-stadiul-terminal-care-sunt-simptomele/
 https://www.urologyhealth.org/urologic-conditions/kidney-(renal)-trauma
 https://sites.google.com/site/group4kidneystones/pathplogy
 https://scitechdaily.com/computer-kidney-sheds-light-on-proper-hydration-and-the-
impacts-of-medications/
 https://www.britannica.com/science/kidney-failure
 https://en.wikipedia.org/wiki/Autosomal_dominant_polycystic_kidney_disease
 https://step1.medbullets.com/renal/115051/horseshoe-kidney
 https://www.chop.edu/conditions-diseases/horseshoe-kidney
 https://en.wikipedia.org/wiki/Kidney
 https://www.cancer.org/cancer/kidney-cancer/about/what-is-kidney-cancer.html
 https://www.britannica.com/science/Bright-disease
 https://ibiologia.com/nephron/
 https://www.britannica.com/science/nephron
 https://motionlit.medicalillustration.com/generateexhibit.php?
ID=80507&ExhibitKeywordsRaw=&TL=&A=
 http://www.mymed.ro/palparea-rinichilor.html
 https://radiologie.usmf.md/wp-
content/blogs.dir/131/files/sites/131/2018/05/Imagistica-in-nefrologie.pdf
 https://www.revistanefrologia.com/en-role-kidney-mri-monitoring-clearance-articulo-
S2013251417300536
 https://www.shutterstock.com/search/nephroptosis
 https://medlineplus.gov/ency/presentations/100087_2.htm
 https://www.health.harvard.edu/diseases-and-conditions/kidney-transplant
 https://www.healthy-inside.com/children/nephritis-symptoms-treatment/