FACULTATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE

SPECIALIZAREA AMG

FIZIOLOGIE
CURS

Prof.dr. Carmina Liana Muşat

FIZIOLOGIA APARATULUI
DIGESTIV

CURS 6

1. Particularităţi morfofuncţionale ale tubului digestiv

2. Particularităţi morfofuncţionale ale glandelor anexe
3. Motilitatea tubului digestiv
1. Particularităţi morfofuncţionale ale tubului digestiv

Digestia reprezinta ansamblul

proceselor mecanice, fizice si chimice
prin care alimentele sunt transformate in
compusi suficient de simpli care sunt
absorbiti.
Aparatul digestiv este alcătuit din
organe la nivelul cărora se realizează
digestia şi absorbţia alimentelor.
Aparatul digestiv este alcătuit din:
 tubul digestiv
 glandele anexe.
Particularităţi morfofuncţionale ale tubului digestiv
Cavitatea bucală
Limba este un organ musculo-membranos cu rol în:
 masticaţie, deglutiţie, vorbire articulată, supt, organ de simţ.
Structură: schelet osteofibros; muşchi striaţi; mucoasă bucala.
Mucoasa linguală pe faţa dorsală (superioară) şi pe margini prezintă
papilele linguale:
 circumvalate,
 foliate,
 fungiforme
ce au în structură mugurii gustativi.

Dinţii sunt organe dure ale apara-

tului masticator,
cu rol în:
 triturare,
 vorbire articulată.
Cavitatea bucală
Este despărţită de arcadele
alveolo-gingivo-dentare în:
 vestibulul bucal
cavitatea bucală propriu-zisă.

În cavitatea bucală se află:

limba
glanda sublinguală.

În vestibulul bucal se deschide

canalul Stenon (canalul
excretor al glandei parotide).
Particularităţi morfofuncţionale ale tubului digestiv
Faringele
Este un conduct musculomembranos, dispus de la baza craniului
până în dreptul vertebrei C8 unde se continuă cu esofagul.
Structură:adventicea; aponevroză intrafaringiană; musculara:
muşchi striaţi (constrictori ce micşorează prin contracţie diametrele
faringelui şi ridicători ce îl ridică în timpul deglutiţiei); mucoasă.
Esofagul
Este un canal musculomembranos prin care bolul alimentar trece
din faringe spre stomac. Structural prezinta:
 adventicea;
 tunica musculară cu fibre longitudinale la exterior şi circulare la
interior (în 1/3 superioară fibrele musculare sunt striate, iar în rest
netede);
 tunica submucoasă conţine glande ce secretă mucus ce uşurează
înaintarea bolului alimentar;
 tunica mucoasă prezintă cute longitudinale ce dispar la trecerea
bolului alimentar, având rol de transport.
Particularităţi morfofuncţionale ale tubului digestiv
Stomacul
Este situat în etajul supramezocolic al cavităţii abdominale între
splină şi ficat.
Stomacul are:
două feţe (anterioară şi posterioară),
două margini (curbura mare, convexă
şi curbura mică, concavă),
două orificii: cardia (sup.), pilor (inf.).
Stomacul are forma literei J cu:
porţiune verticală şi una orizontală.
Porţiunea verticală are două părţi:
fornixul (fundul stomacului)
ce conţine punga cu aer şi
corpul stomacului.
Porţiunea orizontală are două zone:
antrul piloric – o zonă mai dilatată
canalul piloric – continuat cu duodenul.
Particularităţi morfofuncţionale ale tubului digestiv

Structura stomacului:
1) tunica seroasă (peritoneul);
2) tunica musculară formată din fibre musculare netede dispuse
pe trei planuri (longitudinale, circulare, oblice), fibrele circulare se
îngroaşă în jurul orificiului piloric formând sfincterul piloric.
Musculatura stomacului prezintă contracţii tonice şi peristaltice. În
stratul muscular se găseşte plexul mienteric Auerbach;
3) tunica submucoasă conţine vase, nervi, plexul submucos
Meissner, foliculi limfatici;
4) tunica mucoasă conţine glande gastrice (cardiale produc
mucus, fundice produc pepsinogen şi acid clorhidric, pilorice produc
mucus şi gastrină).
Particularităţi morfofuncţionale ale tubului digestiv

pori de deschidere a gl. gastrice

epiteliu
mucoasa

corion

folicul limfatic
sub-
musculara mucoasei mucoasa
vase limfatice
artere musculara
vene
fibre musculare oblice
f. musculare circulare seroasa
plex mienteric
Auerbach
Particularităţi morfofuncţionale ale tubului digestiv
Intestinul subţire
Se întinde de la stomac până la intestinul gros. Prezintă o
porţiune fixă (duoden) şi una mobilă (jejunoileon).
Duodenul, are formă de potcoavă, cu concavitatea în sus, în care
se află capul pancreasului. Jejunoileonul, se întinde de la flexura
duodenojejunală până la orificiul ileocecal. Este legat de peretele
posterior al abdomenului prin mezenter. I se descriu 14 –16 flexuozităţi
în formă de U numite anse intestinale.
Structura:
1) tunica seroasă (peritoneul);
2) tunica musculară cu fibre musculare netede dispuse
longitudinal la exterior şi circular la interior. Prezintă pexul mienteric
Auerbach. Prezintă mişcări: peristaltice, segmentare, pendulare;
3) tunica submucoasă conţine: vase, nervi, plexul submucos
Meissner, foliculi limfatici;
4) tunica mucoasă prezintă plici circulare şi vilozităţi intestinale
(absorbţia intestinală).
Particularităţi morfofuncţionale ale tubului digestiv
Mucoasa intestinului subţire are: un epiteliu unistratificat format
din celule cu platou striat (margine în perie), celule caliciforme
(mucoase) şi celule argentiforme; glande interstiţiale Lieberkűhn.
Vilozităţile intestinale: proeminenţe cilindrice sau conice întâlnite
de-a lungul intestinului subţire; în număr de 5 milioane; suprafaţă de 50
m2; la suprafaţă au un epiteliu unistratificat în care predomină celulel cu
platou striat (margine în perie). Sub epiteliu se află fibre musculare
netede, care favorizează absorbţia. În centrul vilozităţii se află: o venulă;
o reţea de capilare; o arteriolă; un vas limfatic (chilifer).
Particularităţi morfofuncţionale ale tubului digestiv
microvilozitati

Microvilozitati
celula celule
absorbanta absorbante

celule
caliciforme capilar
chilifer celule
central caliciforme
mucoasa corion

glande celule
intestinale entero-
Lieberkühn endocrine
musculara
mucoasei
vas limfatic
submucoasa artere celule
vene fagocitare
Particularităţi morfofuncţionale ale tubului digestiv
Intestinul gros
Continuă jejunoileonul şi se deschide la exterior prin orificiul anal.
Este subîmpărţit în: cec, colon, rect.
Cecul, are formă de sac şi se găseşte în fosa iliacă dreaptă. Prezintă
apendicele vermicular.
Colonul, începe de la nivelul valvulei ileocecale şi se termină în
dreptul vertebrei S3. Are 4 segmente: ascendent, transvers, descendent,
sigmoid.

Stuctură:
1) tunica seroasă (peritoneul);
2) tunica musculară cu fibre musculare netede, longitudinale la
exterior ce formează teniile şi circulare la interior. Prezintă plexul
mienteric Auerbach;
3) tunica submucoasă conţine vase, nervi, plexul submucos Meissner,
foliculi limfatici;
4) tunica mucoasă ce conţine glande..
Particularităţi morfofuncţionale ale tubului digestiv
Rectul, începe de la nivelul vertebrei S3 şi se sfârşeşte la nivelul orificiului anal.
Are 2 porţiuni: ampula rectală si canalul anal.
Structura: 1)tunica seroasă (peritoneu);
2)tunica musculară cu fibre musculare netede circulare si longitudinale.
Fibrele dispuse circular în jurul canalului anal formează sfincterul intern
al anusului. Sfincterul extern al anusului este format din fibre musculare striate;
3)tunica submucoasă;
4)tunica mucoasă
Curbura Colon transvers curbura rect
colica dr colica stg
Colon
descendent canal
Tenii anal
Colon ciucuri
Ileon
ascendent epiploici
apendice
haustre Sfincter
Valve intern
Ileo-cecale
cec Colon Sfincter
apendice extern
Canal anal sigmoid
rect anus anus Coloane anale
Particularităţi morfofuncţionale ale tubului digestiv

Glandele salivare
Secretă saliva cu rol în digestia bucală.
Sunt 2 categorii:
 glande salivare mici fără canal excretor
(palatine, labiale, bucale, linguale),
glande salivare mari cu canal excretor
ce îşi varsă produsul de secreţie în
cavitatea bucală *parotide,
*submandibulare,
*sublinguale.
2. Particularităţi morfofuncţionale ale glandelor anexe
Ficatul
Este situat în etajul supramezocolic, este acoperit de peritoneul visceral.
Sub peritoneu se află capsula fibroasă – Glisson. De pe faţă ei internă
pleacă septuri conjunctivovasculare ce pătrund în parenchimul hepatic.
Între aceste septuri se delimitează lobulii hepatici (unităţile
morfofuncţionale ale ficatului). Vena suprahepatica
Vascularizatia hepatica e dubla:
--din vena porta (functionala),
--din artera hepatica (nutritiva). sinusoide
Sangele hepatic e colectat de venele sinusoide
suprahepatice ce se varsa in vena cava
inferioara. Vena
La întâlnirea a 3 lobuli hepatici se află porta
spaţiul port ce conţine:
artera perilobulară (ram din artera hepatică),
Artera
vena perilobulară (ram din vena portă), hepatica
canalicul biliar perilobular, vase limfatice.
Particularităţi morfofuncţionale ale glandelor anexe
Lobulul hepatic este format din:
- celule hepatice (hepatocite);
- capilare sinusoide (provin din capilarizarea venei perilobulare);
- vena centrolobulară spre care converg capilarele sinusoide;
- canaliculele biliare intralobulare.
Celulele hepatice sunt dispuse sub forma unor lame formate
dintr-un singur rând de celule, între care se delimitează spaţii în care se
găsesc capilarele sinusoide.

Între hepatocitele adiacente sunt

Cordoane de hepatocite
canaliculii biliari intralobulari.
Fiecare hepatocit vine în contact
* cu capilarul sinusoid (polul vascular) capilar sinusoid Endoteliu
fenestrat
unde îsi varsă secreţia endocrină şi
* cu canaliculul biliar intralobular
(polul biliar) unde îşi varsă
Canaliculi biliari
secreţia exocrină.
Particularităţi morfofuncţionale ale glandelor anexe
Căile biliare sunt: intrahepatice şi extrahepatice.
Căile biliare intrahepatice sunt: canaliculii biliari intralobulari ce
converg, formând canaliculii biliari perilobulari ce se găsesc în spaţiul
portal şi care se deschid în canaliculii biliari interlobulari.
Aceştia converg şi formează 2 canale hepatice (drept şi stâng).
Căile biliare extrahepatice sunt:
- canalul hepatic comun ce se formează din unirea, la nivelul
hilului hepatic, a celor 2 canale hepatice;
- canalul coledoc ce se întinde de la locul unde din canalul
hepatic comun se deschide canalul cistic şi până la duoden, unde se
deschide împreună cu canalul principal al pancreasului în ampula
hepatopancreatică Vater, care este prevăzută cu sfincterul Oddi;
- canalul cistic care leagă calea biliară principală de vezica
biliară, având rolul de a conduce bila în perioadele interdigestive spre
vezica biliară;
- vezica biliară (colecistul) un rezervor în care se depozitează bila
în perioadele interdigestive.
Particularităţi morfofuncţionale ale glandelor anexe
Pancreasul
Este o glandă mixtă având funcţie exocrină şi endocrină.
Structura: cap (înconjurat de duoden), col, corp, coadă. Este acoperit
de o capsulă conjunctivă din care se desprind spre interior septuri conjuncti-
vovasculare ce separă lobulii pancreatici.
Pancreasul exocrin este format din acini de la care pleacă ductele
colectoare interlobulare şi interlobare care confluează formând:

ductul principal Wirsung şi

Duct Duct biliar comun
ductul accesor Santorini, pancreatic Duct pancreatic
ce străbat pancreasul de la coadă la accesor Wirsung
cap şi se deschid împreună cu
canalul coledoc în duoden prin Duct
ampula Vater. biliar
Pancreasul endocrin este Ampula Coada pancreas
reprezentat de insulele Vater
duoden
Langerhans răspândite difuz
în ţesutul exocrin. Cap pancreas
3. Motilitatea tubului digestiv

Fenomenele mecanice ale tubului digestiv sunt:

Motilitatea bucala : masticatia si deglutitia

Motilitatea esofagiana: peristaltismul esofagian

Motilitatea gastrica: umplerea si evacuarea gastrica

Motilitatea intestinala: peristaltismul si segmentatia, defecatia

Motilitatea tubului digestiv
1. Masticaţia
Este un proces extrem de complex, care constă în fragmentarea
mecanică a alimentelor solide şi semisolide, concomitent cu îmbibarea
lor cu salivă.
Actul masticaţiei constă, în esenţă, în mişcări ritmice de coborâre
şi ridicare a mandibulei, cărora li se supraadaugă mişcări de propulsie,
retropulsie şi de lateralitate, asociate cu mişcările buzelor, obrajilor şi ale
limbii care, acţionând coordonat, direjează bolul alimentar între dinţi.
Muschii masticatori, striati,sunt impartiti in 4 grupe functionale:
-- ridicatori si propulsori: maseter si pterigoidian intern;
-- ridicatori si retractori: temporal;
-- coboratori si propulsori: pterigoidian intern;
-- coboratori si retractori: milohioidian, geniohioidian, digastric.
La procesul masticaţiei contribuie toţi dinţii: incisivii cu rol de tăiere,
caninii cu rol de sfâşierea alimentelor, iar premolarii şi molarii la
măcinarea alimentelor.
Motilitatea tubului digestiv
Masticaţia este un act parţial voluntar şi parţial reflex.
Ea este iniţiată prin deschiderea voluntară a gurii, prin semnalele
nervoase care pleacă din zona motorie corticală.
Coborârea mandibulei determină întinderea fusurilor
neuromusculare, care declanşează reflexul miotatic.
Semnalele proprioceptive ajung, prin intermediul nervului V, la
centrul bulbopontin al masticaţiei, de unde pornesc comenzi motorii prin
nervii VII la buze şi obraji, prin nervii XII la musculatura limbii şi prin
nervii V la muşchii ridicători ai mandibulei, declanşând contracţia lor şi
apropierea arcadelor dentare.
Bolul alimentar, comprimat între arcadele dentare, stimulează
presoreceptorii situaţi în paradonţiu, pulpa dentară, gingie, mucoasa
palatului dur, suprafaţa dorsală a limbii etc. şi proprioceptorii
musculotendinoşi Golgi. Aceste semnale sunt transmise prin fibrele
senzitive ale nervului V, în centrul masticaţiei de unde pornesc semnale
inhibitoare pentru muşchii ridicători ai mandibulei şi semnele activatoare
pentru muşchii coborâtori şi ciclul reîncepe.
Motilitatea tubului digestiv
Centrul bulbopontin al masticaţiei, pe baza informaţiilor primite
de la nivelul gurii, activează sau inhibă diverşi nuclei motori implicaţi în
masticaţie.
Centrul masticator bulbopontin, în afara influenţelor periferice
(bucale), este coordonat şi de stimuli proveniţi de la centrii nervoşi
superiori (zonele corticale din apropierea segmentelor centrale ale
analizatorilor gustativi şi olfactivi, amigdalei, hipotalamusului,
formaţiunea reticulată), care corelează masticaţia cu celelalte manifestări
digestive.
2. Deglutiţia
Este un proces constituit dintr-un lanţ de reflexe prin care
conţinutul bucal străbate faringele şi esofagul, ajungând în stomac.
În funcţie de situaţia topografică a bolului alimentar, se disting 3
timpi ai deglutiţiei: bucal, faringian şi esofagian, dintre care numai
primul poate fi declanşat şi oprit voluntar.
După ce bolul alimentar a trecut istmul faringian, progresiunea sa
până în stomac nu mai poate fi controlată voluntar
Motilitatea tubului digestiv
Timpul bucal
În timpul bucal deglutiţia debutează cu plasarea alimentului
masticat, „însalivat” şi agregat sub formă de bol alimentar, pe faţa
posterioară a limbii, pentru a se termina cu trecerea acestuia prin istmul
bucofaringian.
Bolul alimentar, situat în spaţiul cuprins dintre dosul limbii şi
bolta palatină, este împins posterior prin acţiunea de piston realizată de
ridicarea vârfului limbii pe arcada dentară superioară.
Întreaga parte anterioară a limbii se ridică şi se lipeşte pe bolta
palatină, propulsând bolul spre faringe printr-o mişcare bruscă, în sus şi
îndărăt.
Durata timpului bucal este, scurtă, de cca 0,3 sec şi se asociază cu
oprirea concomitentă a masticaţiei şi respiraţiei.
Motilitatea tubului digestiv
Timpul faringian
Timpul faringian al deglutiţiei, declanşat de stimularea zonei receptoare
de la nivelul istmului bucofaringian, se caracterizează prin:
1) contracţia susţinută a muşchilor care păstrează baza limbii ridicată,
împiedicând reîntoarcerea bolului alimentar în cavitatea bucală;
2) ridicarea vălului palatin, ceea ce determină închidereea reflexă a
choanelor evitând refularea alimentelor în cavitatea nazală;
3) contracţia muşchilor suprahioidieni, ridicători ai faringelui şi
laringelui, aduc deschiderea laringelui la adăpostul epiglotei şi al rădăcinii
limbii. O dată cu ridicarea laringelui corzile vocale se apropie;
4) sfincterul muscular esofagian superior (primii 3 cm ai esofagului
superior) care, prin contracţia sa tonică, menţine partea superioară a esofagului
închisă, evitând pătrunderea aerului în esofag în timpul inspiraţiei, se relaxează,
permiţând pătrunderea bolului alimentar din faringe în partea superioară a
esofagului;
5) o dată cu ridicarea laringelui şi relaxarea sfincterului esofagian
superior se contractă muşchiul constrictor superior al faringelui, care generează
o undă peristaltică rapidă ce se deplasează în jos de-a lungul muşchilor
faringieni, trecând în musculatura esofagului.
Motilitatea tubului digestiv
În timpul faringian al deglutiţiei, choanele nazale şi traheea sunt
închise, esofagul se deschide, iar unda peristaltică, apărută în zona
faringelui, forţează bolul în partea superioară a esofagului.
Timpul esofagian
Timpul esofagian al deglutiţiei asigură deplasarea bolului prin 2
tipuri de unde peristaltice: primare şi secundare.
Undele primare reprezintă continuarea undelor plecate din faringe,
care ajung în stomac în 8 – 10 sec. Dacă în acest interval scurt al undei
primare alimentele ingerate nu trec în stomac, distensia muscualturii netede
de la nivelul celor 2/3 inferioare ale esofagului excită plexul nervos
intramural, care constituie factorul de declanşare a undelor peristaltice
secundare. Ultimii 2 – 3 cm ai esofagului deasupra implantării în stomac,
deşi anatomic nu prezintă caracterul unui sfincter, se contractă tonic şi
închid esofagul. Zona respectivă reprezintă sfincterul esofagian inferior
(cardia).
Contracţia lui evită refluxul conţinutului gastric în esofag şi
protejează mucoasa esofagului. Deschiderea sfincterului cardia este mediată
de neuroni. Dozele mari de gastrină intensifică tonusul sfincterului cardia.
Motilitatea tubului digestiv
Controlul nervos al deglutiţiei
Reflexul deglutiţiei este declanşat de stimuluii proveniţi de la
nivelul receptorilor (mecano-, termo- şi chemoreceptori) din partea
posterioară a limbii (nervul IX) şi din zona reflexogenă, constituită din
stâlpii anteriori şi posteriori şi peretele posterior esofagian (nervul V,
ramura faringiană a nervului IX şi nervului X).
Deglutiţia poate fi declanşată şi voluntar, cu condiţia să existe în
cavitatea bucală o substanţă de înghiţit.
Dacă gura este perfect uscată, nu poate fi declanşat reflexul.
Semnalele provenite de la nivelul receptorilor periferici, precum
şi comanda corticală voluntară, ajung prin intermediul nucleului
tractusului solitar şi al formaţiei reticulate în centrul deglutiţiei, situat în
bulb şi porţiunea inferioară a punţii.
Stadiile ulterioare ale deglutiţiei sunt coordonate prin centrul
deglutiţiei.
Motilitatea tubului digestiv
Căile eferente ale timpilor bucal şi faringian ai deglutiţiei sunt
reprezentate prin fibrele care ajung la muşchii respectivi prin nervii V,
VII, XI, XII, iar fibrele motorii, care inervează esofagul, sunt de
provenienţă vagală în partea superioară a esofagului, căptuşit cu
muscualtură striată, inervaţia vagală este esenţială, ea declanşând
contracţiile peristaltice şi asigurând progresiunea lor în funcţie de
semnalele primite de la centrul deglutiţiei în timp ce inervaţia intrinsecă
modelează această activitate.
Undele peristaltice nu se transmit prin musculatura esofagului din
aproape în aproape, ci sunt iniţiate şi controlate aproape integral prin
reflexe vagovagale.
Motilitatea tubului digestiv
3. Motilitatea gastrică
Stomacul îndeplineşte trei funcţii motorii:
1) depozitarea unei cantităţi de alimente;
2) amestecarea lor cu sucuri digestive până se formează o „mixtură”
semilichidă numită chim;
3) descărcarea chimului în duoden într-un ritm optim digestiei şi
absorbţiei intestinale.
Din punct de vedere fiziologic, stomacul poate fi divizat în două
părţi: corpul şi antrul.
Funcţia de rezervor al stomacului
Stocarea alimentelor în stomac se face între anumite limite (1–1,5
litri), fără modificări însemnate ale presiunii intragastrice. Acest proces,
numit relaxare receptivă, este declanşat de mişcarea faringelui şi a
esofagului şi se realizează prin intermediul nervului vag, care reduce
tonusul muşchilor gastrici. Alimentele care pătrund în stomac sunt dispuse
sub formă de cercuri concentrice la nivelul corpului stomacului, ultimele
alimente aflându-se în apropierea cardiei, iar primele sunt dispuse în
apropierea peretelui stomacal.
Particularităţi morfofuncţionale ale tubului digestiv
UMPLEREA GASTRICA
Functional, se descriu 2 regiuni: esofag
* proximala (fundus si 1/3 din corp)
cu rol de depozitare; se relaxeaza la cresterea stomac
volumului continutului – relaxare receptiva.
* distala specializata pentru triturare pilor chim
si amestecare.
gastric
Undele peristaltice amesteca continutul cu sucul
gastric si se obtine chimul gastric .
EVACUAREA GASTRICA duoden
Depinde de volumul si de compozitia continutului:
particulele sunt eliminate la 15-20 min dupa lichide,
viteza de evacuare a chimului depinde de
*presiunea intragastrica; *presiunea intraduodenala,
*rezistenta la trecerea chimului prin regiunea pilorica,
solidele digestive (carne, ou) parasesc stomacul in
1 ora de la ingestia lor,
solidele nedigerabile (fibrele alimentare) stau in
stomac toata perioada postprandiala si evacuate tardiv,
lichidele hipo- si hipertone se elimina lent,
cresterea aciditatii gastrice ca si continutul caloric
crescut incetinesc evacuarea gastrica.
Motilitatea tubului digestiv
Mişcările gastrice de amestecare
Stomacul prezintă două categorii de contracţii cu rol în
amestecarea conţinutului său cu sucul gastric: tonice şi peristaltice.
Contracţiile tonice, de adaptare la conţinut şi amestecare, sunt
contracţii de intensitate mică.
Ele încep în apropierea cardiei şi avansează spre pilor,
determinând amestecarea alimentelor cu secreţia gastrică şi deplasarea
straturilor cele mai externe ale alimentelor spre antrul piloric: se repetă la
cca 20 sec.
Contracţiile peristaltice sunt prelungiri ale contracţiilor tonice,
care devin de intensitate mare la nivelul antrului piloric. Ele se
intensifică în momentul evacuării conţinutului gastric în duoden.
Deschiderea pilorică fiind mică, la fiecare undă peristaltică numai
câţiva ml din conţinutul antrului piloric sunt expulzaţi în duoden, iar cea
mai mare parte este aruncată înapoi spre corpul stomacului.
Această mişcare de retropulsie contribuie într-o mare măsură la
amestecarea conţinutului gastric.
Motilitatea tubului digestiv
Evacuarea stomacului
Procesul este realizat de undele peristaltice care străbat stomacul
spre duoden, având de învins rezistenţa sfincterului piloric.
Cât timp stomacul este gol pilorul este întredeschis şi lasă să
treacă secreţia gastrică şi saliva înghiţită.
Gradientul de presiune, realizat în această situaţie, este de 3 – 5
cm H2O.
Contracţiile peristaltice intermitente, care determină o presiune
mai mare de 50 – 70 cm H2O în regiunea atrului piloric, sunt capabile să
efectueze evacuarea chimului.
Procesul de evacuare este determinat, de gradientul de presiune
dintre antrul piloric şi duoden.
Controlul motilităţii gastrice
Mişcările stomacului sunt reglate pe căi nervoase şi umorale, ca
urmare a semnalelor care pleacă atât de la nivelul stomacului, cât şi a
duodenului.
Semnalele gastirce sunt de natură nervoasă şi umorală.
Motilitatea tubului digestiv
Stomacul are chemo- şi mecanoreceptori.
Stimularea acestor receptori din mucoasă şi musculoasă
declanşează atât reflexe locale intramurale, cât şi reflexe extrinseci, prin
intermediul căilor vagale şi simpatice.
Distensia stomacului de către alimente stimulează
mecanoreceptorii, iar semnalele nervoase, urmând căile vagale, ajung la
centrul gastromotor bulbar, de unde, pe cale eferentă vagală, inhibă
tonusul zonei gastrice proximale (de depozit), prin care se măreşte
capacitatea de depozitare şi intensifică activitatea peristaltică a zonei
distale („pompa pilorică”), concomitent cu inhibarea sfincterului piloric.
Gastrina, eliberată din zona antrului piloric, sub acţiunea
peptidului eliberator de gastrină secretat de fibrele vagale, şi sub acţiunea
produşilor de digestie proteică, intensifică, activitatea pompei pilorice şi
inhibă sfincterul piloric, contribuind la evacuarea stomacului şi contractă
uşor sfincterul cardia prin care împiedică refluxul chimului în esofag.
Motilitatea tubului digestiv
Factorii duodenali care inhibă golirea stomacului
În timpul evacuării stomacului, receptorii duodenali sunt
exercitaţi de componentele fizice şi/sau chimice ale chimului gastric
ajuns în duoden şi declanşează reflexe mediate parţial prin nervii
extrinseci, având centrul reflex în ganglionii prevertebrali, de unde
pleacă fibre eferente simpatice gastroinhibitorii, iar alte semnale pleacă
prin nervii vagi la centrul bulbar şi de aici la stomac.
Unele semnale sunt transmise din duoden direct în stomac, prin
sistemul nervos enteric.
Prin aceste reflexe enterogastrice, care inhibă peristaltismul antral
şi evacuarea gastrică, se evită supraîncărcarea duodenului cu chim
gastric.
Reflexul enterogastric este foarte sensibil la prezenţa substanţelor
iritante şi a acidităţii crescute a chimului ajuns în duoden.
Blocând evacuarea gastrică, reflexele enterogastrice permit
neutralizarea acidităţii chimului prin secreţiile pancreatice.
Motilitatea tubului digestiv
4. Motilitatea intestinului subţire
La 8 – 9 ore de la ingerare resturile alimentare ajung în cecum,
mişcările intestinului asigurând contactul intim al alimentelor cu sucurile
intestinale şi progresiunea lor de-a lungul tractului digestiv. Tranzitul
intestinului subtire ~ 12 ore. Formele de motilitate sunt: motilitatea
1)interdigestiva;2) digestiva (2-3 h de la ingestie); 3)propulsia in masa.
Intestinul prezintă mişcări: segmentare, pendulare, tonice şi peristaltice.
Mişcările segmentare
Se prezintă sub forma unor contracţii inelare ale muşchilor
circulari, apărute simultan în diverse porţiuni ale intestinului, pe care îl
împart în segmente egale sau inegale.
Contracţiile ulterioare, care apar cu frecvenţă de 8 – 12/min se
instalează în segmentele intesinale care au fost relaxate.
Mişcările pendulare
Sunt considerate ca fiind efectul contracţiilor izolate ale fibrelor
longitudinale, care asigură alunecarea anselor una peste alta, intervenind
şi în amestecarea conţinutului.
Motilitatea tubului digestiv
Mişcările tonice
Sunt mişcări prin care muşchiul îşi modifică lungimea fără a-şi
modifica tensiunea.
Aceste mişcări sunt prezente în toate zonele tubului digestiv
prevăzute cu muscualtură netedă.
Aceste 3 tipuri de mişcări descrise intră în categoria mişcărilor de
amestecare, cu toate că ele asigură, într-o oarecare măsură, şi propulsia
conţinutului intestinal.
Mişcările peristaltice
Propulsia conţinutului intestinal este asigurată îndeosebi prin ele.
Undele peristaltice se transmit într-o singură direcţie, dinspre
stomac spre porţiunile terminale ale intestinului subţire.
Direcţia de propagare a undei peristalice este determinată de
”polarizarea” plexului mienteric în direcţie anală.
Excitantul natural al peristaltismului este reprezentat de distensia
intestinului de conţinutul său.
În duoden apar şi mişcări antiperistaltice.
Motilitatea tubului digestiv
Activitatea peristaltică a intestinului subţire este mult
intensificată de pătrunderea alimentelor în stomac, care declanşează
reflexul gastroenteric realizat prin intermediul plexului mienteric.
Iritarea intensă a mucoasei intestinale poate determina mişcări
peristaltice rapide şi foarte puternice, denumite rafale peristaltice, care
împing rapid conţinutul intestinului subţire în intestinul gros, prin care se
inlătură iritarea sau distensia prea mare a intestinului subţire.
Acest tip de mişcări peristaltice sunt iniţiate, cu precădere, de
sistemul nervos extrinsec prin intermediul nervului vag.
Motilitatea intestinului subţire este controlată şi pe cale umorală,
prin hormonii gastroenterici.
Serotonina, histamina, motilina etc. stimulează motilitatea, iar
encefalinele, inhibă motilitatea intestinală.
Unele fibre ale plexului mienteric au efect inhibitor asupra
motilităţii.
Motilitatea tubului digestiv
Mişcările vilozităţilor intestinale
În cursul digestiei vilozităţile intestinale se află într-o permanentă
mişcare, determinată de contracţia musculaturii mucoasei.
Cutarea mucoasei măreşte suprafaţa de absorbiţe a intestinului.
Prin contracţia vilozităţilor se favorizează circulaţia limfei din
chiliferul central în sistemul circulator limfatic.
De asemenea, se produce o agitaţie a fluidelor din jurul platoului
striat, ceea ce determină expunerea unor noi zone de lichid, bogate în
nutrimente, în contact cu mucoasa intestinală.
Prin toate aceste mişcări se favorizează absorbţia substanţelor
absorbite la nivelul mucoasei intestinale.
Musculatura mucoasei este stimulată prin reflexe nervoase locale,
care se închid la nivelul plexului submucos şi prin nervii simpatici, care
stimulează aceste mişcări.
Motilitatea tubului digestiv
Evacuarea ilionului
Funcţia principală a valvei ileocecale constă în prevenirea
regurgitării conţintului fecal din colon în intestinul subţire.
Buzele valvei ileocecale, care pătrund în cecum, sunt perfect
adaptate acestei funcţii.
Traiectul ultimilor centrimetri ai porţiunii terminale a ileonului
este ingroşat, constituind sfincterul ileocecal. În mod normal el este uşor
contractat, evitând pătrunderea conţinutului ileonului în cecum.
În momentul apariţiei reflexului gastroileal, care se declanşează
după pătrunderea alimentelor în stomac, se intensifică peristaltismul în
ileon, care determină pătrunderea a cca 4 ml chil intestinal în cecum la
fiecare undă peristaltică. Gastrina gastrică are un efect relexant asupra
sfincterului ileocecal.
Gradul de contracţie al sfincterului ileocecal este controlat, cu
precădere, prin reflexele iniţiate în cecum.
Reflexele sunt mediate de plexul mienteric şi de nervii extrinseci
simpatici, având centrul reflex în ganglionii paravertebrali.
Motilitatea tubului digestiv
5. Motilitatea colonului
Funcţiile de bază ale colonului constau în:
1) absorbţia apei şi a electrolitiţor;
2) conservarea materiilor fecale până la epuizarea lor.
Jumătatea proximală a colonului este legată, îndeosebi, de procesul
de absorbţie, iar jumătatea distală este răspunzătoare de conservarea
materiilor fecale. Deoarece aceste funcţii nu necesită mişcări intense de
lungă durată, colonul se contractă, în general, lent. Mişcările pot fi divizate
în două categorii: de amestecare şi de propulsie.
Mişcările de amestecare
Se aseamănă cu mişcările segmentare ale intestinului subţire. În
felul acesta materiile fecale sunt expuse treptat în contact cu mucoasa
intestinului gros, în vederea absorbţiei apei şi electroliţilor, încât din totalul
de cca 1500 ml apă din chilul pătruns în cecum se elimină prin fecale doar
80 – 150 ml.
Mişcările de amestecare, în special din cecum şi colonul ascendent,
contribuie, într-o oarecare măsură, şi la propulsia materiilor fecale în
direcţia anusului.
Motilitatea tubului digestiv
Mişcările de propulsie
Mişcările peristaltice tipice, observate la nivelul intestinului subţire,
se produc rar de-a lungul colonului.
Propulsia se realizează prin:
1) mişcări segmentare;
2) mişcări în masă.
Cu ajutorul în special, al mişcărilor segmentare, propulsia materiilor
din cecum în colonul transvers necesită cca 8 – 15 ore.
Deplasarea materilor fecale, devenite semisolide, din colonul
transvers în colonul sigmoid se realizează, cu precădere, prin contracţiile în
masă.
Aceste mişcări apar, de regulă, în decursul primei ore de la micul
dejun şi durează cca 15 min.
Mişcările în masă pot fi iniţiate prin stimulare intensă a
parasimpaticului (vagul pentru colonul drept şi 1/2 colonului transvers şi
nervul pelvic pentru restul colonului).
Factorii umorali care stimulează motilitatea colonului sunt
reprezentaţi de gastrină şi serotonină.
Motilitatea tubului digestiv
6. Defecaţia
Este un act motor care constă în eliminarea la exterior a materiilor
fecale.
Acest act este coordonat de centrii medulari şi controlat cortical.
Cea mai mare parte din timp rectul este aproape gol, din cauza unui
sfincter funcţional slab situat la joncţiunea sigmoidorectală.
Reflexul defecaţiei este declanşat, în condiiţii fiziologice, atunci
când mişcările în masă împing sub presiune în rect conţinutul colonului
sigmoid.
Odată atins pragul critic al distensiei peretelui rectal sunt iniţiate
semnale, care se transmit prin plexul mienteric ce iniţiază unde peristaltice
în colonul descendent, sigmoid şi rect, forţând materiile fecale spre anus.
Odată cu apropierea undei peristaltice spre anus sfincterul anal
intern se relaxează, iar dacă sfincterul extern se relaxează şi el are loc
defecaţia.
Acest efect global se numeşte reflexul intrinsec al defecaţiei.
Acest reflex este slab şi pentru a fi eficient el trebuie întărit prin
reflexul parasimpatic al defecaţiei.
Motilitatea tubului digestiv
Semnalele nervoase sunt conduse prin nervii pelvici în centrii
sacrali ai defecaţiei (S2 – S4).
Calea eferentă este reprezentată prin fibrele parasimpatice ale
nervului pelvic, care intensifică peristaltismul intestinal şi anorectal şi
relaxează sfincterul intern neted, ceea ce duce la evacuarea materiilor
fecale din ampula rectală în exterior.
Centrul simpatic se află în măduva lombară, care asigură
„contenţia” materiilor fecale, prin diminuarea peristaltismului enterocolic
şi prin contracţia sfincterului anal intern.
Controlul voluntar al defecaţiei
Se realizează prin intervenţia scoarţei cerebrale.
Aferenţele, pornite de la receptorii anali, ajung la nivel medular
prin nervii pelvici, hipogastrici şi ruşinoşi, unde, pe de o parte, închid
circuitele reflexe medulare, iar pe de altă parte, iau calea fasciculelor
Goll şi Burdach şi spinotalamice, prin intermediul cărora ajung, prin
releu talamic, la nivelul scoarţei cerebrale, generând senzaţia necesităţii
defecaţiei.
Motilitatea tubului digestiv
Comenzile motorii corticale ajung la motoneuronii medulari, prin
intermediul căilor piramidale, de unde, prin nervii ruşinoşi, sunt transmise
comenzile spre sfincerul anal extern striat.
În stadiul de „contenţie” centrii corticali menţin sfincterul extern
într-o stare de contracţie tonică.
În momentul defecaţiei, când împrejurimile o permit, centrul
cortical comandă relaxarea sfincterului extern, evacuarea materiilor fecale
fiind determinată de activitatea peristaltismului din colonul descendent,
sigmoid şi rect, favorizată şi de creşterea presiunii toracoabdominale.
Defecaţia este un act reflex spinal, care poate fi inhibat voluntar prin
menţinerea sfincterului anal extern contractat sau poate fi facilitat voluntar
prin relaxarea sfincterului şi contracţia musculaturii abdominale şi a
diafragmului.
Frecvenţa defecaţiilor este de 1 – 3/zi, dar există mulţi subiecţi
normali care exercită acest act o dată la 2 – 3 zile.
Eliminarea totală a resturilor alimentare a unui prânz test se face în
5 – 7 zile, în primele 3 zile tranzitând prin tubulul degestiv cca 70% din
cantitatea ingerată.