1

Aparatul locomotor cuprinde în constituţia sa sistemele care

participă la susţinerea corpului uman şi îi asigură posibilitatea de mişcare
şi locomoţie. De aceea, mai poartă denumirea de aparatul de susţinere şi
locomoţie.
Aparatul locomotor este alcătuit din oase şi articulaţiile lor (sistemul
osteoarticular) şi din muşchi (sistemul muscular). Cu studiul aparatului
locomotor se ocupă osteologia, artrologia şi miologia.

2
 Osteologia este ramura anatomiei care se ocupă cu studiul oaselor.
Oasele sunt organe dure, rezistente şi, într-o anumită măsură,
elastice. Aceste proprietăţi ale osului se datorează compoziţiei chimice a
ţesutului osos şi arhitecturii substanţei osoase.

Rolul oaselor în organism. Prin duritatea şi rezistenţa lor, oasele

contribuie la determinarea formei corpului, constituind împreună cu
articulaţiile, suportul părţilor moi: scheletul. Participă la formarea cavităţilor
de protecţie în care sunt adăpostite organele (de exemplu, cutia
craniană şi canalul vertebral).

Măduva roşie din epifizele oaselor este un organ hematopoietic

(formează elementele figurate ale sângelui). De asemenea, prin
componenţa lor minerală, oasele reprezintă depozite fosfocalcice pe care
organismul le poate mobiliza la nevoie (în sarcina).

3
4
 Forma oaselor este adaptată funcţiilor lor. Există trei categorii de
oase: lungi, late şi scurte.

Oasele lungi formează în cea mai mare parte scheletul membrelor.

Un os lung este format din trei părţi: diafiză (corpul osului), epifize
(extremităţile) şi metafiza (porţiunea dintre epifiză şi diafiză la nivelul căreia
se află cartilajul de creştere sau de conjugare).

Oasele late participă mai ales la formarea cavităţilor de protecţie (cutia

craniană, sternul coaxalul). Sunt formate din ţesut osos compact la
suprafaţă, iar în interior din ţesut spongios numit diploe.

Oasele scurte sunt oasele tarsiene, carpiene şi vertebrale. În interior

sunt formate din
ţesut spongios, iar la exterior din ţesut compact.
Suprafaţa oaselor este neregulată datorită în principal muşchilor care
prin tracţiuni prelungite formează la suprafaţa osului tuberozităţi şi apofize, iar
prin presiune fosete şi şanţuri.

Structura funcţională a osului se realizează sub influenţa a două tipuri

de factori: mecanici şi biologici.
Factorii mecanici (presiunea, tracţiunea) determină în mare măsură
arhitectura osului.
Factorii biologici intervin alături de cei mecanici în realizarea structurii
funcţionale a osului. Sistemul nervos reglează nutriţia favorizând resorbţia
sau depunerea de săruri şi reglează tonusul muscular.
Factorii endocrini - hormonii hipofizari, tiroidieni, sexuali - cât şi
vitamina D intervin în procesele de organizare a osului.
Structura oaselor nu este fixă, ci se modelează toată viaţa, de aici
venind şi denumirea de organe plastice.

5
 Măduva osoasă se găseşte în interiorul canalului medular şi în
areolele ţesutului spongios. Ea se prezintă sub trei varietăţi: roşie, galbenă şi
cenuşie.

Măduva roşie se găseşte în toate oasele tinere ale fătului, precum şi

în oasele late şi scurte la adult şi are rol în formarea globulelor roşii ale
sângelui.

Măduva galbenă se află în toate oasele adultului, cu excepţia celor

amintite mai sus şi este bogată în celule adipoase, caracteristică ce i-a
conferit şi denumirea de măduvă grasă.

Măduva cenuşie se găseşte în oasele bătrânilor, fiind formată din

ţesut conjunctiv, cu rol de umplutură.

Periostul este o membrană conjunctivă care înveleşte suprafaţa

osului, cu excepţia suprafeţelor articulare. Elementele care îl formează
sunt dispuse pe două straturi (intern şi extern) denumit şi stratul generator
sau osteogen, care contribuie la creşterea în grosime a osului.

Vascularizaţia osului este realizată de artere şi vene. Arterele

oaselor lungi şi late sunt de două tipuri: nutritive şi periostale. Arterele
nutritive pătrund în os prin găurile nutritive şi cele periostale prin periost.

Inervaţia osului este formată din nervii care însoţesc vasele

nutritive. Prin nervi, sistemul nervos central se pune în legătură cu osul,
reglându-i întreaga activitate.

6
 2. Scheletul corpului uman
Totalitatea oaselor din corp (aproximativ 200 la număr), legate între
ele prin articulaţii, formează scheletul corpului.
2.1. Scheletul capului
Prin trecerea omului la poziţia bipedă, capul devine polul superior al
corpului sau polul cranian. Totalitatea oaselor capului formează craniul.
Acesta este alcătuit dintr-un etaj superior, denumit neurocraniu,
care
adăposteşte encefalul, şi altul inferior, viscerocraniul, care
adăposteşte cavitatea bucală şi cavităţile nazale.

7
 Neurocraniul
Oasele neurocraniului formează cavitatea în care este adăpostit
encefalul, denumită cutia craniană. Aceasta este împărţită, din punct de
vedere topografic, în două porţiuni: bolta craniană (care corespunde
calvariei) şi baza craniului. Neurocraniul este format din 8 oase dintre care
4 sunt neperechi: osul frontal, etmoid, sfenoid şi occipital, iar două sunt
perechi: oasele temporale şi parietale.
Calota craniană este formată anterior de scuama osului frontal,
posterior de scuama occipitalului, iar lateral de oasele parietale şi
scuama oaselor temporale.
La formarea oaselor bolţii craniene iau parte: o lamă internă de ţesut
osos compact, o lamă externă, între ele aflându-se ţesut osos spongios
plin de măduvă, denumit diploe.

Baza craniului este formată de baza orizontală a frontalului şi

etmoid, după care urmează sfenoidul; lateral şi posterior de sfenoid
urmează porţiunea pietroasă a temporalului şi cel mai posterior,
porţiunea bazilară şi părţile laterale ale osului occipital. Faţa superioară a
bazei craniului se numeste endobază, iar faţa inferioară exobază.
Articulaţiile dintre oasele craniene se numesc suturi.
Faţa externă a oaselor cutiei craniene este învelită de periost, iar pe
faţa internă se află membrana fibroasă de înveliş a encefalului denumită
dura mater. Ea aderă la os şi contribuie la creşterea rezistenţei craniului.

8
 Osul frontal este un os nepereche alcătuit dintr-o porţiune veticală
şi una orizontală. Porţiunea verticală, denumită scuama frontalului,
formează peretele anterior şi corespunde frunţii. Ea formează două
tuberozităţi frontale, iar deasupra nasului o proeminenţă denumită glabela.
Sub tuberozităţile frontale şi lateral de glabelă se află două proeminenţe
orizontale denumite arcurile sprâncenoase. La baza scuamei în
dreptul glabelei se găsesc sinusurile frontale despărţite printr-un
perete median.
Partea orizontală a frontalului formează porţiunea anterioară a bazei
craniului împreună cu lama ciuruită a etmoidului. Pe linia mediană se află
incizura etmoidală care are lateral părţile orbitale ale frontalului.

Osul etmoid este un os nepereche, care aparţine atât bazei

craniului, cât şi craniului visceral. Are trei părţi: partea verticală (care
formează lama ciuruită a etmoidului), partea verticală (formată din două
porţiuni - crista galli şi lama perpendiculară şi care participă la formarea
septului median al foselor nazale) şi părţile laterale (care se prelungesc în
jos şi participă la formarea peretelui medial al orbitei şi a peretelui lateral al
foselor nazale).

Osul sfenoid este un os nepereche. Este alcătuit dintr-un corp

situat în centru şi două perechi de aripi situate lateral, iar inferior din două
apofize pterigoide.
Corpul sfenoidului prezintă o depresiune denumită şaua turcească în
care se găseşte glanda hipofiză. Anterior de şaua turcească se găseşte
un şanţ orizontal la extremităţile căruia se află găurile optice. Aripile mici
se termină posterior prin apofizele clinoide anterioare şi mărginesc superior
fisura orbitală superioară. Aripile mari se întind lateral pe baza craniului
până la osul parietal şi scuama temporalului.

9
 Osul occipital este un os nepereche. În centrul porţiunii sale bazale
se află gaura occipitală care leagă canalul vertebral de cutia craniană. Osul
occipital este format din partea bazilară, din două părţi laterale şi din
scuama occipitalului.
Osul temporal este un os pereche care participă atât la formarea
bazei craniului, cât şi a calotei craniene. Este alcătuit din stânca
temporalului, partea mastoidiană, hiodiană, timpanică şi scuama temporalului.
Osul parietal este un os pereche şi contribuie la formarea pereţilor
laterali şi superior ai cutiei craniene. Are o faţă internă concavă şi una externă
convexă.
Articulaţia marginilor anterioare ale parietalelor cu frontalul formează
sutura coronară, iar marginile posterioare cu occipitalul formează sutura
sagitală a craniului.

10
 Craniul visceral (oasele feţei)

La formarea viscerocraniului participă 14 oase dintre care 6 sunt

perechi şi două neperechi (vomerul şi mandibula).
Maxilarul este un os pereche. Corpul osului are în interior o
cavitate plină cu aer denumită sinusul maxilar. Faţa anterioară a corpului
osului maxilar corespunde părţilor moi ale feţei. Faţa superioară (orbitală)
participă la formarea planşeului orbitei. Faţa internă sau nazală contribuie la
formarea peretelui lateral al foselor nazale. Faţa posterioară prezintă o
tuberozitate maxilară.

Osul palatin este un os pereche situat posterior de osul maxilar,

alcătuit dintr-o lamă verticală şi una orizontală, unite aproape în unghi drept.
Osul zigomatic este un os pereche care bombează sub orbite, la
nivelul feţei, şi corespunde pomeţilor obrajilor.
Osul lacrimal este un os pereche situat în partea anterioară a
peretelui medial al orbitei. Împreună cu apofiza frontală a maxilarului
formează şanţul lacrimal.
Osul nazal are o formaţie lamelară şi se articulează pe linia mediană
cu osul nazal de partea opusă, participând la formarea piramidei nazale.
Cornetul nazal inferior este un os pereche fixat de peretele lateral
al foselor nazale. Faţa sa laterală delimitează, cu peretele lateral al fosei
nazale, un şanţ denumit meat nazal inferior în care se deschide canalul
lacrimonazal.

11
 Vomerul este un os nepereche care, împreună cu lama
perpendiculară a etmoidului formează septul median osos al cavităţilor
nazale.

Mandibula este singurul os mobil al craniului visceral. Are forma

unei potcoave şi este format dintr-un corp situat median şi două ramuri cu
direcţie superioară. Corpul mandibulei are o faţă externă convexă, şi alta
internă - concavă. Faţa externă a corpului mandibulei prezintă pe linia
mediană protuberanţa mentală, care are lateral gaura mentală pe unde
ies nervii şi vasele mentale. Marginea superioară a corpului mandibulei
formează arcul alveolar în care se găsesc alveolele dinţilor inferiori.
Ramurile mandibulei formează cu corpul un unghi variabil (900-1400).
Pe faţa sa laterală se află tuberozitatea maseterină pe care se inserează
muşchiul maseter.

Osul hioid este un os nepereche în formă de potcoavă situat în

partea anterioară şi superioară a gâtului, deasupra laringelui. El este
format dintr-un corp situat anterior, două coarne mici şi două coarne mari.
Pe osul hioid se prind ligamente şi muşchi, fiind un punct de sprijin pentru
muşchii mandibulei, limbii şi ai faringelui.

12
13
 Craniul în general
Craniul are formă ovoidală şi capacitatea sa normală la un adult este
de 1700-1500 cm3. Faţa anterioară a craniului (norma frontalis) prezintă
superior etajul neural,
corespunzător frunţii, care este solidarizat cu oasele feţei.
La nivelul craniului visceral pe linia mediană se găsesc cavităţile
nazale. De o parte şi de alta a acestora se află cavităţile orbitale care
adăpostesc globii oculari.
Cavităţile nazale au 4 pereţi şi două orificii, dintre care unul anterior
(apertura piriformă) şi altul posterior (choane) care se deschid în faringe.
Peretele medial al cavităţilor nazale formează septul median osos
care separă cavitatea nazală stângă de cea dreaptă.
Peretele lateral al cavităţilor nazale este alcătuit din faţa inferioară a
oaselor nazale şi de o mică parte din feţele anterioară şi inferioară ale
sfenoidului.
Peretele inferior este format anterior de lamele palatine ale
maxilarului posterior de lamele orizontale ale palatinului, alcătuind palatul
dur, care separă cavitatea nazală de cea bucală.
Peretele lateral este alcătuit de faţa nazală a maxilarului, de masele
laterale ale etmoidului, din lama verticală a palatinului, de osul lacrimal
care le separă de orbită şi de lama internă a apofizei pterigoide a
sfenoidului.
Cavităţile orbitale au formă de piramidă cu patru feţe. Baza lor,
orientată anterior, se numeşte aditus orbitae, iar vârful orientat posterior
corespunde găurii optice.
Faţa laterală a craniului (norma lateralis) prezintă de sus în jos şi de
la suprafaţă în profunzime trei fose: temporală, infratemporală şi
pterigopalatină.
Faţa superioară a craniului (norma verticalis) corespunde calotei
cutiei craniene (calvaria)partea cea mai proeminentă a calvariei se
numeşte vertex (creştetul capului).

14
 2. Scheletul trunchiului

Scheletul trunchiului este format din coloana vertebrală, coaste,

stern, bazin şi articulaţiile dintre ele.

Coloana vertebrală
Este alcătuită din 33-34 de vertebre dispuse metameric - una
deasupra alteia - ele împărţindu-se după regiunile cărora le aparţin:
vertebre cervicale (7), toracale (12), lombare (5) ,sacrale(5)şi coccigiene (4
sau 5).

Caracterele tip ale vertebrelor. Vertebra tip este alcătuită dintr-o masă
osoasă anterioară (denumită corpul vertebrei) şi un arc posterior sudat de
corp (denumit arcul vertebrei). Între corpul şi arcul vertebrei se găseşte
gaura vertebrală.

Corpul vertebrei are o formă relativ cilindrică şi are o faţă

superioară, o faţă inferioară şi o circumferinţă. În interior, corpul vertebrei
are ţesut osos spongios şi măduvă osoasă (hematopoietică).

15
 Arcul vertebrei este alcătuit din pediculii arcului vertebral, lamele
arcului vertebral, apofizele transverse, apofiza spinoasă şi apofizele
articulare.

Vertebrele cervicale au corpul alungit transversal şi mai mic decât al

celorlalte vertebre. Corpul are două proeminenţe sagitale, denumite apofize
semilunare. La baza apofizei se găseşte gaura transversală prin care trec
artera şi vena vertebrală spre craniu.
Vertebrele toracale au corpul aproape cilindric şi au pe feţele
laterale
feţele articulare costale.
Vertebrele lombare au corpul foarte voluminos şi diametrul
transversal mult mai mare.
Vertebrele regiunilor cervicală, toracală şi lombară sunt mobile.
Sacrul este format din sudarea celor cinci vertebre sacrale şi are o
faţă anterioară (pelviană), o faţă dorsală, două feţe laterale, o bază orientată
superior şi un vârf inferior.
Coccisul este un os rudimentar, rezultat din sudarea celor 4-5
vertebre coccigiene. El are o bază pe care se găsesc coarnele coccisului
care se leagă prin ligamente de coarnele sacrului.

16
 Vertebrele de tranziţie

Atlasul - prima vertebră cervicală şi-a pierdut corpul, acesta sudându-

se de corpul celei de-a doua vertebre cervicale.
Axisul se caracterizează prin prezenţa pe faţa superioară a unei
proeminenţe denumită dinte, provenită din corpul atlasului. Atlasul şi axisul
sunt vertebre care, prin forma lor, s-au adaptat la mişcările de rotaţie a
capului şi de aceea se mai numesc şi vertebre de rotaţie.
Vertebra a 7-a cervicală are apofiza spinoasă mult mai lungă; ea
proemină când face flexiunea capului şi de aceea se mai numeşte şi
vertebra proeminentă.
Vertebra 1 toracală - are apofize semilunare spre deosebire de
celelalte vertebre toracale.
Vertebrele a 11-a şi a 12-a toracale au o singură faţă costală la
nivelul corpului şi nu au feţe articulare pe apofizele transverse. Ele sunt
mai voluminoase decât celelalte vertebre toracale.
Vertebra a 5-a lombară este ea mai voluminoasă dintre vertebrele
mobile.

17
18
 Coloana vertebrală ca întreg

Din suprapunerea corpurilor vertebrale, alternând cu discurile

intervertebrale, ia naştere în partea anterioară coloana corpurilor
vertebrale, elementul de susţinere a greutăţii trunchiului. În partea
posterioară, din suprapunerea arcurilor vertebrale ia naştere canalul
vertebral - elementul de protecţie a măduvei spinării.
Fiind supusă greutăţii trunchiului, coloana vertebrală îşi măreşte
rezistenţa prin formarea unor curburi în plan sagital şi frontal.
Curburile în plan sagital sunt următoarele: curbura cervicală,
curbura toracală, curbura lombară şi curbura sacro-coccigiană.
Curburile în plan frontal abat coloana de la planul medio-sagital şi
sunt următoarele: curbura în regiunile cervicală inferioară şi toracală
superioară cu convexitate la dreapta şi curburile de compensaţie.

Scheletul toracelui

Scheletul toracelui este alcătuit din coloana vertebrală toracală stern,

coaste şi cartilajele costale.
Sternul este un os lat situat pe linia mediană anterioară a toracelui.
El este alcătuit din trei părţi: manubriul sternal, corpul sternului şi
apendicele xifoid.
Coastele constituie 12 perechi de arcuri osoase întinse între coloana
vertebrală şi stern. Fiecare coastă este alcătuită dintr-o porţiune osoasă şi din
cartilajul costal.
Primele 7 perechi de coaste se articulează prin cartilajul costal direct
cu sternul şi se numesc oase sternale sau adevărate. Celelalte perechi
sunt coaste false. Coasta este un os lung, turtit şi arcuit, alcătuită din 3
porţiuni: capul, colul (gâtul) şi corpul coastei.
Coasta 1 se deosebeşte de celelalte, fiind mai mică, iar feţele ei sunt
orientate una superior, cealaltă inferior.
Coasta a 2-a prezintă pe faţa laterală o tuberozitate pentru muşchiul
dinţat anterior.
Coastelor a 11-a şi a 12-a le lipsesc unghiul şi şanţul coastei, creasta
capului şi tuberculul costal.

19
 Toracele osos

Prin articulaţia coastelor cu coloana vertebrală şi cu sternul se

formează toracele osos sau cuşca toracică, rezistentă, elastică şi mobilă
într- un anumit grad, delimitând în interior cavitatea toracică.
Forma toracelui variază în funcţie de vârstă: la copil el se aseamănă cu
o pâlnie din caza respiraţiei abdominale; la adult, toracele seamănă cu un
trunchi de con.
Toracele osos are două orificii: orificiul toracic superior şi orificiul
toracic inferior.
Diametrul antero-posterior al toracelui (sagital) la un individ de
înălţime medie, este de circa 18-19 cm; diametrul transversal este de
aproximativ 24-26 cm, iar diametrul vertical variază cu tipul constituţional.

20
21
22
 Scheletul membrelor

Scheletul membrelor superioare. Denumite şi scheletul

membrelor toracice, el este format din: oasele centurii scapulare şi oasele
extremităţii libere a membrelor superioare. Oasele centurii scapulare
sunt clavicula şi scapula.
Oasele extremităţii libere a membrelor superioare sunt: osul humerus
(formează scheletul braţului), radius şi ulna (formează scheletul
antebraţului) şi oasele carpiene, metacarpiene şi falangele (formează
scheletul mâinii).
Clavicula este un os lung care formează limita dintre gât şi torace.
Ea are o faţă superioară, o faţă inferioară, două margini şi două extremităţi.
Scapula este un os lat şi subţire, de formă triunghiulară, cu baza în
sus. Ea are două feţe, trei margini şi trei unghiuri.
Humerusul este un os lung format din corp şi două extremităţi
(epifize). Corpul are forma unei prisme triunghiulare cu trei feţe şi trei
margini. Epifiza superioară are un cap articular cât o treime de sferă, numit
capul femural. Epifiza inferioară este mult lăţită transversal şi are în partea
laterală o faţă articulată sferică denumită condilul humeral prin care se
articulează cu capul radiusului.
Radiusul este un os lung cu un corp şi două epifize: epifiza
superioară poartă denumirea de cap radial, iar epifiza inferioară are
formă unei prisme patrulatere.
Ulna este osul medial al scheletului antebraţului, format dintr-un corp
şi două extremităţi. Epifiza superioară este mai voluminoasă iar epifiza
inferioară poartă şi denumirea de capul ulnei.

23
24
 Scheletul mâinii. Carpul este format din cele 8 oase carpiene care
alcătuiesc segmentul proximal al scheletului mâinii. Oasele carpiene
sunt scurte şi mici, aşezate pe două rânduri transversale (unul superior,
altul inferior). Rândul superior este format din patru oase: scafoidul,
semilunarul, piramidalul şi pisiformul. Rândul inferior este format din alte
patru oase: trapezul, trapezoidul, capitat (sau multangulum minus) şi
osul cu cârlig.
Metacarpul este format din 5 oase metacarpiene care alcătuiesc
scheletul mijlociu al oaselor mâinii, notate de la I şa V.
Falangele formează scheletul distal al mâinii (adică al degetelor). Cu
excepţia degetului mare, denumit şi police, toate celelalte degete au câte
trei falange numite de sus în jos: proximală, medie, distală.

25
 Scheletul membrelor inferioare

Scheletul membrelor inferioare (numite şi membre pelviene) este

alcătuit din: oasele centurii pelviene şi oasele extremităţii libere a
membrelor inferioare.
Centura pelviană este formată din cele două oase coaxale.
Oasele extremităţii libere a membrelor inferioare sunt: osul femur
(formează scheletul coapsei), tibia şi fibula (formează scheletul gambei),
oasele tarsiene, metatarsiene şi falangele (formează scheletul piciorului).
Se adaugă la acestea cel mai mare os sesamoidal corpului, dezvoltat în
tendonul muşchiului cvadriceps femural, şi anume patella sau rotula.
Oasele centurii pelviene (oasele coaxale) sunt formate prin sudarea
între ele a trei oase: ilion, ischion şi pubis.
Osul iliac formează partea superioară a coaxalului şi este alcătuit
dintr-un corp şi aripa osului iliac. Osul ischion se află în partea inferioară şi
posterioară şi este alcătuit dintr-un corp şi două ramuri (una superioară,
una inferioară).
Pubele formează partea inferioară şi anterioară a osului, fiind alcătuit
dintr-un corp şi două ramuri (una inferioară, una superioară). Ramurile
ischionului şi ale pubelui mărginesc între ele gaura obturatoare.

26
 Bazinul osos sau pelvisul.
Prin articularea oaselor coxale între ele, pe de o parte şi cu sacrul,
pe de altă parte, se formează bazinul osos. Arhitectura bazinului în
statica şi locomoţia bipedă este condiţionată de două forţe contrarii,
adică de presiunea exercitată de greutatea trunchiului pe care o transmite
bazinului prin sacru şi de contrapresiunea dată de rezistenţa solului,
transmisă bazinului prin oasele femurale. La bărbat bazinul este mai
puternic, are diametrele verticale mai mari şi unghiul de înclinaţie mai
puţin accentuat. La femeie, bazinul se măreşte în timpul sarcinii, datorită
laxităţii articulaţiilor lui.

Scheletul coapsei. Femurul este cel mai lung os al corpului şi este

format din corp (diafiză) şi două extremităţi (epifize). Extremitatea
superioară are un cap articular aproape cât două treimi de sferă. Capul
pătrunde în acetabul, formând articulaţia coxo-femurală.
Epifiza inferioară are două proeminenţe de numite condilii femurali,
unul medial (mai lung) şi unul lateral. Între aceştia se află groapa
intercordiliană.

27
 Scheletul gambei. Tibia este un os lung şi este principalul os de
sprijin al gambei. Este formată din corp şi două epifize. epifiza superioară
este mai voluminoasă şi are doi condili (medial şi lateral). Epifiza inferioară
se prelungeşte în partea medială cu o proeminenţă
(maleola medială).
Fibula este un os lung şi subţire situat în partea laterală a gambei.
Este formată din diafiză şi două
epifize. Epifiza superioară se numeşte şi capul fibulei, iar epifiza
inferioară se prelungeşte lateral şi în jos cu maleola laterală (sau fibulară).
Rotula este un os turtit sagital, de formă triunghiulară cu baza în sus
şi vârful în jos.
Scheletul piciorului este alcătuit din tars, metatars şi
falange.
Tarsul reprezintă segmentul posterior al piciorului şi este format din
şapte oase: astragal, calcaneu, scafoid, cuboid şi cele trei cuneiforme.
Metatarsul este segmentul mijlociu al piciorului, format din cinci oase
metatarsiene (I-V).
Falangele formează scheletul degetelor. Halucele, degetul mare, are
două falange, iar toate celelalte degete au câte trei falange (proximală,
mijlocie şi distală).

28
 ARTROLOGIA

Articulaţiile sunt organele de legătură dintre oase şi reprezintă sediul

mişcărilor dintre piesele scheletice care vin în contact.
Există două mari categorii de articulaţii, şi anume: articulaţiile fixe sau
sinartrozele (cu o mobilitate foarte redusă) şi articulaţiile mobile sau
diartrozele.

Sinartrozele
Sinartrozele sunt articulaţii lipsite de mobilitate sau cu mobilitate foarte
redusă. Cele două oase care se articulează sunt unite prin ţesut fibros,
cartilaginos sau osos.

Din acest punct de vedere se sinartrozele se împart în:

•sindesmoze - legătura dintre oase se face prin ţesut fibros - suturile
(suturi dinţate,
suturi scuamoase, suturi plane, suturi denticulate), gonfoza
(articulaţiile dinţilor) şi
legătura printr-o membrană interosoasă;
•sincondroze - se caracterizează prin interpunerea de ţesut
cartilaginos între oasele
care se articulează;
•sinostoze - se formează prin osificare la vârsta adultă a
sindesmozelor şi sincondrozelor.

29
 Diartrozele
Diartrozele sunt articulaţiile mobile care au o cavitate articulară. După
gradul lor de mobilitate, ele se împart în: artrodii (cu grad mai mare de
mobilitate şi se regăsesc la nivelul membrelor) şi amfiartroze (cu grad de
mobilitate mai redus, de aceea mai poartă denumirea de articulaţii
semimobile).

Diartrozele sunt alcătuite din următoarele elemente:

feţele articulare - care pot fi plane, sferoidale, elipsoidale, „în şa",
trohleare;
cartilajul articular - este format din ţesut cartilaginos hialin;
labrul glenoidal;
meniscurile şi discurile articulare;
formaţiunile de unire sau de legătură între oase - capsula articulară şi
ligamentele.
Capsula articulară este un manşon fibros care se inserează pe oasele
care se articulează.
Ligamentele articulare sunt formaţiuni fibroase care se prind de
oasele articulaţiei. Ele pot fi: interosoase, capsulare şi periferice.
Ligamentele interosoase se găsesc în interiorul articulaţiei, între cele
două oase. Ligamentele capsulare sunt fascicule de fibre care întăresc
capsula articulară în regiunile în care este necesară o frânare a mişcărilor.
Ligamentele periferice sunt cele situate mai la distanţă de capsulă.
În afară de capsulă, la unirea şi menţinerea în contact a feţelor articulare
mai participă şi muşchii şi tendoanele, prin componenta articulară a forţei lor,
precum şi presiunea atmosferică.

30
 Mişcările şi axul mişcărilor articulare
Mişcările articulare sunt de două tipuri: de alunecare şi de rotaţie.
Axul mişcării reprezintă linia imaginară care trece prin articulaţie în jurul
căreia se face mişcarea de rotaţie. El poate avea diferite direcţii: verticală,
sagitală, transversală, sau complexă. Cu cât numărul axelor de rotaţie este
mai mare, cu atât gradul de mobilitate sau libertate al articulaţiilor este mai
ridicat.

Tipuri de mişcări articulare:

•flexia - mişcarea prin care cele două segmente articulare se apropie
unul de altul;
•extensia - mişcarea prin care segmentele articulate se îndepărtează
unul de celălalt;
•adducţia - mişcarea prin care membrele sau segmentele se apropie
de planul medio-sagital;
•abducţia - mişcarea prin care segmentele se depărtează de planul
medio-sagital;
•circumducţia - mişcare complexă care le înglobează pe cele de mai
sus şi include şi rotaţia;
•rotaţia laterală şi rotaţia medială - mişcările care se fac în jurul unui ax
vertical;
•pronaţia - mişcarea de rotaţie prin care policele se roteşte medial, în
jurul axului longitudinal;
•supinaţia - mişcarea opusă pronaţiei.

31
 Clasificarea funcţională a diartrozelor
Diartrozele, după gradul de libertate a mişcărilor, se împart în trei
grupe:
cu un singur grad de libertate sau uniaxiale;
cu două grade de libertate sau biaxiale;
cu trei grade de libertate sau triaxiale.
Articulaţiile uniaxiale au un singur grad de libertate şi acesta poate
avea o direcţie transversală, verticală sau oblică, în funcţie de forma
suprafeţelor articulare. Mişcările în aceste articulaţii pot fi de flexie-extensie
sau de rotaţie medială sau laterală. Din această categorie fac parte:
ginglimul, cohleartrozele şi articulaţiile trohoide.

Articulaţiile biaxiale au două grade de libertate, din categoria

acestora făcând parte articulaţiile elipsoidale şi articulaţiile „în şa".

Articulaţiile cu trei grade de libertate sunt articulaţiile cu cele mai

mari posibilităţi de mişcare. Din această categorie fac parte articulaţiile
sferoidale.
Acestea sunt formare dintr-un cap articular, mai mare sau mai mic
decât o jumătate de sferă (de exemplu, articulaţia scapulohumerală şi
articulaţia coxofemurală).

32
 Articulaţiile craniului
Articulaţiile craniului se clasifică în articulaţii ale oaselor craniului şi
articulaţia capului cu coloana vertebrală.
Articulaţiile craniului sunt majoritatea sinartroze; doar una singură este
diartroză - articulaţia temporomandibulară.

Sinartrozele craniului adult sunt de două tipuri: sindesmoze (sau

suturi) şi sincondroze.
Cele mai mari suturi ale craniului sunt: sutura coronară, sutura
lambdoidă şi
sutura sagitală.
Articulaţia temporomandibulară, singura diatroză a craniului, are rol în
masticaţie, vorbire şi mimică.

Articulaţiile trunchiului
Articulaţiile trunchiului sunt axate de articulaţiile coloanei vertebrale şi
ale sternului. Coloana vertebrală are articulaţii intervetebrale, articulaţii cu
capul, cu coastele şi cu oasele coxale. Sternul se articulează cu coastele,
iar acestea cu coloana toracală, formând toracele osos sau cuşca toracică.

33
 Articulaţiile coloanei vertebrale
Vertebrele se articulează între ele prin articulaţii cu mobilitate redusă,
dar prin sumaţia mişcărilor posibile în acestea se realizează mişcările coloanei
ca întreg.
Articulaţiile corpurilor vertebrale se fac prin intermediul discurilor
intervertebrale şi prin ligamente. Articulaţiile arcurilor vertebrale sunt
reprezentate de diartrozele dintre apofizele articulare şi legăturile realizate
prin ligamente (sindesmoze).
Mecanica articulaţiilor intervertebrale
Mişcările principale ale coloanei vertebrale sunt flexia şi extensia,
lateroflexia şi rotaţia. În flexie, corpurile vertebrelor tind să se apropie
anterior, comprimând discul, iar nucleii pulpoşi se deplasează posterior. În
extensie, fenomenele se petrec invers. Extensia maximă este mai redusă
decât flexia, unghiul format cu verticala în regiunea toracală este de numai
450.
Lateroflexia stângă sau cea dreaptă se însoţesc de o uşoară mişcare
de rotaţie. Au o amplitudine mai mică, unghiul format cu verticala fiind de
300.
Rotaţia sau torsiunea coloanei se face în jurul axului vertical. Cele mai
ample mişcări de rotaţie se fac în regiunea cervicală şi sunt aproape
inexistente în regiunea lombară.

34
 Articulaţia cranio-vertebrală
Legătura craniului cu coloana vertebrală este una foarte complexă,
realizată prin intermediul a două articulaţii: articulaţia atlantooccipitală şi
articulaţia atlantoaxoidiană.
Articulaţiile costovertebrale
Articulaţiile costovertebrale leagă extremităţile vertebrale ale coastelor
de
coloană, având un rol deosebit de important în mecanica respiratorie.
Ele sunt alcătuite din două articulaţii: una între capul coastei şi corpurile
vertebrale şi alta între tuberculul costal şi apofiza transversă.
Articulaţiile sternocostale
Coastele se leagă de stern prin cartilajele costale care, la rândul lor,
formează cu sternul articulaţiile sternocostale. Cartilajele coastelor a 8-a, a
9-a şi a 10-a se leagă între ele succesiv, formând rebordul costal.
Articulaţiile membrelor superioare
Articulaţiile membrelor superioare se grupează în două categorii: unele
care fac legătura membrelor cu toracele şi altele care fac legătura între
oasele extremităţii libere a membrelor superioare.
Oasele centurii scapulare se leagă de torace printr-o singură articulaţie
osoasă - aceea dintre claviculă şi stern. Prin cealaltă extremitate, clavicula
se leagă de scapulă, care se articulează la rândul ei cu toracele numai prin
legături musculoaponevrotice.
Articulaţia sternoclaviculară are trei grade de libertate şi mişcările
posibile în ea sunt de ridicare, coborâre, proiecţie înainte şi înapoi, iar prin
combinarea lor rezultă mişcările de circumducţie.
Articulaţia acromioclaviculară nu are muşchi proprii care să acţioneze
asupra sa, ci face mişcările de alunecare ca urmare a mişcărilor scapulei şi
ale claviculei.
Scapula se leagă de torace prin muşchi şi de claviculă prin articulaţia
acromioclaviculară, mişcările ei fiind solidare cu ale claviculei.

35
 Articulaţiile extremităţii libere a membrelor superioare

Articulaţia umărului sau articulaţia scapulohumerală se formează între

capul humeral şi cavitatea glenoidă a scapulei, completată pe margini de
un fibrocartilaj: labrum glenoidale. Ea este o articulaţie sferoidală. Funcţional,
articulaţia umărului are trei grade de libertate.
Articulaţia cotului este o diartroză complexă, care face legătura între
humerus şi oasele antebraţului, radius şi ulna. Anatomic, ea constituie o
singură articulaţie; funcţional însă ea este alcătuită din trei articulaţii:
humeroulnară, humeroradială şi radioulnară proximală.
Articulaţia mâinii este formată din articulaţia radiocarpiană şi articulaţia
intercarpiană.
Articulaţiile degetelor sunt formate din articulaţiile
metacarpofalangiene şi
articulaţiile interfalangiene.
Articulaţiile membrelor inferioare
La membrele inferioare se deosebesc articulaţii ale centurii pelviene
şi articulaţii ale oaselor extremităţii libere a membrelor inferioare.
Oasele centurii pelviene posedă articulaţii cu o mobilitate mult mai
redusă decât cea a centurii scapulare. Legătura lor cu trunchiul este fixă.
La centura pelviană, cele două coxale se apropie mult de linia mediană,
formând simfiza pubiană. Spaţiul posterior dintre cele două coxale este
ocupat de osul sacru care formează articulaţia sacroiliacă, o legătură
puternică între centura pelviană şi coloana vertebrală, prin care greutatea
corpului se transmite bazinului şi membrelor inferioare. Prin articulaţia
coxalelor, între ele cu sacrul, se formează bazinul sau pelvisul.
Simfiza pubiană este articulaţia dintre feţele articulare simfizare ale
pubelui.
Articulaţia sacroiliacă este articulaţia dintre feţele articulare auriculare
ale sacrului şi osului iliac, unite între ele prin ligamentele sacroiliace
interosoase.

36
 Articulaţiile extremităţii libere a membrelor inferioare

Articulaţia şoldului sau articulaţia coxofemurală este o artrodie

sferoidală (enartroză) formată din capul femurului articulat cu acetabulul
coaxului, care, spre a-şi mări suprafaţa articulară, posedă un fibrocartilaj
circular, denumit labrul acetabular. Articulaţia şoldului posedă trei grade de
libertate (este o articulaţie sferoidală), mişcările posibile fiind: flexia şi
extensia, abducţia şi adducţia, rotaţiile medială şi laterală şi circumducţia.
Articulaţia genunchiului este articulaţia dintre condilii femurali,
patelă şi condilii tibiali.
Incongruenţa dintre feţele articulare este completată de două meniscuri
în forma literei „C", unul medial şi altul lateral. Anterior, articulaţia este
închisă de rotulă (articulaţia femuropatelară). Mişcările principale sunt de
flexie-extensie şi în mică măsură de rotaţie şi înclinaţie laterală.
Articulaţia tibiofibulară este articulaţia dintre epifizele inferioare ale
tibiei şi ale fibulei şi trohleea osului talus. Articulaţia este un ginglim şi are
un singur grad de libertate, mişcările posibile fiind de flexie dorsală şi flexie
plantară a piciorului.
Articulaţiile intertarsiene sau articulaţia subtalară consta din alte două
articulaţii: talocalcaneonaviculară şi talocalcaneană. Mişcările posibile sunt de
pronaţie sau eversiune şi supinaţie. De asemenea, sunt posibile şi mişcări de
adducţie şi abducţie ale piciorului.
Articulaţia mediotarsiană denumită şi articulaţia Chopart, este formată
din articulaţia talonaviculară şi articulaţia calcaneocuboidiană.
Articulaţiile tarsometatarsiene, denumite şi articulaţia Lisfranc, se
realizează între
baza primelor metatarsiene şi cele trei cuneiforme şi între baza
ultimelor două metatarsiene şi osul cuboid.
Articulaţiile metatarsofalangiene se fac între extremitatea
anterioară a metatarsienelor şi baza primei falange.
Articulaţiile interfalangiene sunt articulaţiile dintre falangele
degetelor, de tip trohleartoze.

37