FACULTATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE

SPECIALIZAREA AMG

FIZIOLOGIE
CURS

Prof.dr. Carmina Liana Muşat

 FIZIOLOGIA
APARATULUI RESPIRATOR

CURS 4

1. Particularităţi funcţionale ale aparatului respirator

2. Respiraţia pulmonară
1. Particularităţi funcţionale ale aparatului respirator

Respiraţia reprezintă ansamblul fenomenelor fizice, chimice şi

biologice prin care se asigură schimburile de gaze între organism şi
mediu, necesare proceselor de oxidare tisulară.
Respiraţia este asigurată prin activitatea coordonată de deplasare
a aerului prin sistemul de conducte aeriene cu sistemul hemodinamic
de mişcare a sângelui spre capilarele pulmonare.
Ramificaţiile celor două sisteme converg, astfel încât la nivelul
membranei alveolocapilare cele două fluide în mişcare sunt aproape
în contact, grosimea stratului separator fiind minimă şi perfect
adaptată funcţiei de schimb.
Respiraţia se realizează în 3 etape: pulmonară, sanguină şi
tisulară, cu participarea căilor aeriene şi a plămânilor, pe de o parte,
şi a pompei cardiace, pe de altă parte.
Particularităţi funcţionale ale aparatului respirator
Sistemul respirator are doi poli:
· Polul pulmonar, la nivelul căruia are loc respiraţia externă şi
unde se disting două zone:
1. zona de conducere, nealveolizată, care nu participă la schimburile
gazoase, fiind reprezentată prin cavitatea nazală, faringe, laringe,
trahee şi bronhiile principale;
2. zona respiratorie, alveolizată, care este sediul hematozei
pulmonare, fiind reprezentată prin acinii pulmonari, alcătuiţi din
bronhiolele respiratorii, ductele alveolare, sacii alveolari şi alveolele
pulmonare.
Polul tisular, la nivelul căruia are loc respiraţia internă cu
participarea a două categorii de procese, fizice şi chimice:
1. schimbul de gaze respiratorii între sânge şi ţesuturi, prin
intermediul lichidului interstiţial;
2. respiraţia internă celulară, cu utilizarea oxigenului şi formarea
bioxidului de carbon, de către celule. Legătura între cei doi poli o
realizează sângele, care este calea de transport a gazelor respiratorii.
Particularităţi funcţionale ale aparatului respirator

Caile respiratorii superioare

1. Funcţiile respiratorii
Căile respiratorii superioare constituie:
a) un sistem de condiţionare a aerului;
b) un sistem de conducere a aerului.
Particularităţi funcţionale - Caile respiratorii superioare
a) Sistemul de condiţionare a aerului asigură izotermizarea,
purificarea şi umectarea aerului.

Izotermizarea aerului constă în încălzirea aerului atmosferic, dacă respiraţia se face

în mediu rece şi răcirea aerului, dacă respiraţia se face în mediu cald. Acest lucru este
posibil datorită reţelei vasculare venoase bogate şi mecanismelor vasculare de schimb în
contracurent.
Purificarea aerului constă în captarea şi respingerea particulelor inhalate. Prezenţa
septului nazal şi a cornetelor nazale imprimă aerului inspirat o curgere turbulentă, astfel
încât:
→ particulele mai grele, ajung să fie proiectate pe peretele posterior al mucoasei
nazale sau al faringelui, unde sunt fixate de mucus;
→ particulele mai mici ajung până în trahee şi bronhii, unde aderă la fel de mucus.
Mucoasa căilor respiratorii prezintă cili, animaţi de mişcări continue. Prin deplasarea
mucusului, şi odată cu el şi a particulelor aderente, cu viteza de 10–16 mm/min, acestea
ajung fie la nivelul faringelui, de unde pot fi expectorate sau înghiţite.
Umectarea aerului se datoreşte stratului de lichid secretat în permanenţă de către
glandele seroase ale mucoasei. Pe cale respiratorie, se pot pierde zilnic cantităţi de 350
– 500 ml apă, prin evaporare.
Particularităţi funcţionale - Caile respiratorii superioare

b) Sistemul de conducere a aerului se realizează prin căile

respiratorii superioare şi inferioare, care sunt conducte aeriene ce asigură
deplasarea aerului în ambele sensuri.
Conductele aeriene superioare au o armătură cartilaginoasă
dispusă în potcoavă, închisă posterior printr-o porţiune musculară.
Ţesutul conjunctiv cartilaginos le conferă o rigiditate, care le
permite să rămână permeabile în cazul presiunii crescute intratoracice,
din expirul forţat, iar componenta musculară, prin colabarea adecvată,
determită creşterea vitezei de mişcare a aerului, favorizând eliminarea sa.
2. Funcţiile nerespiratorii
Căile respiratorii superioare participă la olfacţie şi la gustaţie,
datorită receptorilor analizatorilor corespunzători, iar laringele participă
la fonaţie.
Particularităţi funcţionale - Plămânii
1. Funcţiile respiratorii
Prin sistemul de conducte aeriene inferioare, care constituie arborele
bronşic, se asigură transportul şi distribuţia gazelor respiratorii, iar prin
membrana alveolocapilară se realizează schimbul gazos respirator.
2. Funcţiile nerespiratorii
Apărarea nespecifică fizică şi chimică,
Apărarea imunologică specifică,
Metabolică: glucidică, lipidică, protidică,
Depozit,
Filtru,
Cale de administrare a unor substanţe,
Menţinere a echilibrului fluidocoagulant,
Endocrină,
Control al presiunii arteriale pulmonare şi sistemice,
Menţinere a echilibrului hidroelectolitic,
Menţinerea promptă (de 1 – 15 min) a echilibrului acidobazic,
Menţinere a echilibrului termic (mediu cald, febră).
Particularităţi funcţionale - Pleura

Fiecare plămân este învelit de o seroasă numită pleură.

Pleura prezintă o foiţă parietală, care căptuşeşte pereţii toracelui şi o foiţă
viscerală, care acoperă plămânul pătrunzând şi în scizuri.
Cele două foiţe se continuă una cu cealaltă la nivelul pediculului pulmonar
şi ligamentului pulmonar, astfel că fiecare plămân are sacul său pleural propriu.
Suprafaţa pleurală totală este de circa 1 m2.
Între cele două foiţe seroase se găseşte un strat foarte fin de lichid pleural,
în cantitate redusă de 1 – 15 ml.
Particularităţi funcţionale - Pleura
Cavitatea pleurală este o
cavitate virtuală.
Pelicula fină de lichid
împreună cu cele două foiţe
formează un tot funcţional, care
are un rol important în mecanica
respiratorie, prin ataşarea
plămânilor de pereţii cutiei
toracice.

Foiţa parietală este aderentă de pereţii cutiei toracice.

Vidul pleural dintre cele două foiţe determină aderarea pleurei viscerale de
cea parietală.
Lichidul pleural existent permite alunecarea foiţelor una pe alta.
Plămânul nu este aderent anatomic de cutia toracică, însă datorită pleurelor
el urmează cu fidelitate mişcările respiratorii ale acesteia.
În raport de fazele respiraţiei, valorile vidului pleural sunt de: –6 până la
–8 mmHg, în inspiraţie şi de –2,5 până la –4 mmHg, în expiraţie.
Particularităţi funcţionale - Cutia toracică
Plămânii sunt situaţi în cutia toracică,
formată dintr-un schelet osos şi muşchi.
Scheletul osos este alcătuit din
segmentul toracal al coloanei vertebrale,
coaste şi stern, articulate între ele.
Musculatura cutiei toracice cuprinde
muşchi proprii – intrinseci şi muşchi
extrinseci.
Cutia toracică este separată de
cavitatea abdominală prin muşchiul diafragm.

Are forma unui trunchi de con cu baza orientată în jos şi diametrul

transversal mai mare ca cel anteroposterior.
La procesele respiratorii participă:
- primele 7 perechi de coaste (coastele adevărate) articulate cu sternul
prin cartilaje costale proprii;
- coastele VIII– X (coaste false) articulate cu sternul prin intermediul
cartilajului coastei a VIII-a.
Particularităţi funcţionale - Cutia toracică

Cutia toracică participă la ventilaţie prin modificările diametrelor

transvers şi anteroposterior, determinate de mişcările imprimate
coastelor, sternului şi coloanei vertebrale, de către musculatură.
Mişcările principale sunt cele ale coastelor şi sternului, care
servesc ca punct de origine şi de inserţie pentru muşchii respiratori
principali.
În inspiraţia normală coloana vertebrală constituie punct fix, pe
când inspiraţia forţată va efectua o mişcare de extensie accentuând
orizontalizarea coastelor şi creşterea suplimentară a volumului cutiei
toracice.
În expiraţia forţată, coloana vertebrală va efectua o mişcare de
flexie, proporţională cu profunzimea expiraţiei, contribuind la
micşorarea dimensiunilor cutiei toracice.
Revenirea cutiei toracice, în expiraţie, se datoreşte elasticităţii
cartilajelor costale şi tendinţei de retracţie a plămânului.
Particularităţi funcţionale ale circulaţiei pulmonare

Plămânul este un organ cu o dublă vascularizaţie sanguină.

1. Nutritivă, care aparţine marii circulaţii sau circulaţiei
sistemice, asigurată de vasele bronşice;
2. Funcţională, care formează mica circulaţie sau circulaţia
pulmonară, asigurată de vasele pulmonare.

1. Vascularizaţia nutritivă
Arterele bronşice, ramuri ale aortei descendente toracale, aduc
plămânului sânge oxigenat şi încărcat cu substanţe nutritive pentru
arborele bronşic, parenchimul pulmonar şi arterele pulmonare.
Ele pătrund în plămân prin hil şi însoţesc arborele bronşic până la
nivelul bronhiolelor terminale (fără a ajunge la zona alveolizată), unde se
termină cu capilarele.
Reţeaua capilară formată se continuă cu două plexuri venoase –
submucos şi peribronşic, între care se găsesc numeroase anastomoze
venovenoase.
Particularităţi funcţionale ale circulaţiei pulmonare
Sângele venos, încărcat cu CO2, este drenat diferit:
- din plexul peribronşic spre vena azygos, în dreapta şi spre vena
hemiazygos şi intercostală superioară, în partea stângă;
- din plexul submucos drenajul se face în cea mai mare parte în
venele pulmonare.
Vascularizaţia nutritivă asigură irigaţia:
- arborelui bronşic;
- a sistemului nervos pulmonar;
- a vaselor limfatice şi a vaselor sanguine mari;
- a septurilor fibroase;
- a pleurelor.
Debitul sanguin din arterele bronşice reprezintă circa 1-2% din
cel cardiac.
Între vasele nutritive şi cele funcţionale există un sistem complex
de anastomoze sau şunturi.
Particularităţi funcţionale ale circulaţiei pulmonare

2. Vascularizaţia funcţională
Începe prin trunchiul arterei pulmonare, care porneşte din
ventriculul drept şi transportă spre plămân sânge încărcat cu CO2.
După un scurt traiect, aceasta dă două ramuri: artera pulmonară
dreaptă şi artera pulmonară stângă, care pătrund în plămânii respectivi
prin hil.
În plămâni, arterele pulmonare se divid în ramuri care însoţesc
ramificaţiile arborelui bronşic până la nivel alveolar, unde formează o
reţea capilară perialveolară, care aparţine funcţional membranei alveolo-
capilare.
La acest nivel au loc schimburile gazoase.
Sângele venos este drenat de la reţeaua capilară spre venele
pulmonare (câte două pentru fiecare plămân), care părăsesc plămânul
prin hil şi se varsă în atriul stâng.
Vasele funcţionale, împreună cu bronhiile şi bronhiolele din
ţesutul conjunctiv al plămânului, alcătuiesc pachete vasculobronşice.
Particularităţile funcţionale ale circulaţiei pulmonare
Circulaţia pulmonară este unicul circuit sanguin care primeşte
debitul cardiac în totalitate (5 l/min).
Deplasarea sângelui în circulaţia pulmonară se face la presiuni
mult mai mici, comparativ cu cele din circulaţia sistemică (1/6 din
valorile din aortă), dar, deşi arterele pulmonare sunt scurte, timpul de
tranzit nu este diferit de cel din circulaţia sistemică, datorită suprafeţei
capilare enorme.
Vasele pulmonare funcţionează:
- la un regim de joasă presiune determinată de presiunea scăzută
din ventriculul drept în timpul sistolei (25 mmHg);
- complianţa mare a sistemului vascular pulmonar;
- rezistenţa mică opusă la curgerea sângelui.
Particularităţile funcţionale ale circulaţiei pulmonare
Presiunea arterială pulmonară are valori medii de cca 15 mmHg.
Presiunea în atriul stâng este de cca 8 mmHg în cursul diastolei,
astfel încât gradientul de presiune în sistemul pulmonar este de cca 7
mmHg, comparativ cu gradientul de cca 90 mmHg din circulaţia
sistemică.
Scăderea presională din artera pulmonară spre capilare este relativ
mică. În capilarele pulmonare presiunea medie este de 7 – 10 mmHg.
Curgerea sângelui are un caracter pulsatil în arterele pulmonare şi
capilare, datorită lipsei sistemului de sfinctere precapilare.
Deoarece presiunea sângelui din capilarele pulmonare este de 7 – 10
mmHg şi presiunea coloidosmotică (oncotică) este de 25 mmHg,
gradientul de presiune de 15 – 18 mmHg împiedică filtrarea (trecerea
lichidului în interstiţiu pulmonar şi în alveole).
În trunchiul arterei pulmonare viteza de circulaţie a sângelui este
aceeaşi cu cea din aortă (cca 40 cm/sec) şi scade rapid, pentru a creşte
din nou în venele pulmonare mari.
Viteza undei pulsului are valoarea de 1-2 m/sec.
Particularităţile funcţionale ale circulaţiei pulmonare
Datorită dispoziţiei în serie a vaselor marii circulaţii, cu cele care
aparţin micii circulaţii, cantitatea de sânge deplasată ritmic de ventriculul
stâng în circulaţia sistemică este egală cu cea propulsată de ventriculul
drept în circulaţia pulmonară.
La nivelul plămânilor pot fi descrise trei zone ale fluxului sanguin
pulmonar:
- zona 1, lipsită de irigaţie, datorită faptului că presiunea
alveolară este superioară presiunii arteriale;
- zona 2, cu circulaţie intermitentă, datorită faptului că presiunea
arterială sistolică este superioară presiunii alveolare, iar presiunea
distolică este inferioară celei alveolare;
- zona 3, cu irigaţie continuă, datorită faptului că presiunea
arterială se menţine superioară presiunii alveolare.
2. Respiraţia pulmonară

Respiraţia se realizează în trei etape:

1) pulmonară (externă) cu două faze:
* mecanică (ventilatorie),
* fizico-chimică (schimburi gazoase la nivel pulmonar).
2) sanguină: transportul sanguin al oxigenului de la plămân la
ţesuturi; transportul sanguin al bioxidului de carbon de la ţesuturi la
plămân;
3) tisulară (internă): schimburi gazoase la nivel tisular; respiraţia
celulară propriu-zisă.
Respiraţia se realizeză datorită particularităţilor morfologice şi
funcţionale ale căilor respiratorii şi plămânului, pe de o parte, şi a
pompei cardiace, pe de altă parte.
Ventilaţia pulmonară este un proces fiziologic ce constă în
pătrunderea şi ieşirea aerului din plămâni, prin inspiraţie şi, respectiv,
expiraţie, în vederea menţinerii compoziţiei constante a aerului alveolar.
Respiraţia pulmonară – ventilaţia pulmonară
Aerul intră şi iese din plămâni datorită diferenţei de presiune, ce
se creează între aerul atmosferic şi interiorul plămânilor, ca urmare a
variaţiei de volum a cutiei toracice.
Factorii care contribuie la ventilaţia pulmonară sunt:
- mişcările de expansiune (inspiraţie) şi retracţie (expiraţie) ale
cutiei toracice;
- presiunea negativă interpleurală şi tracţiunea hidraulică;
elasticitatea plămânilor, care le conferă posibilitatea de a urma în mod
pasiv pereţii toracelui;
- elasticitatea toracelui, care îi permite revenirea la forma iniţială,
după ce contracţia muşchilor inspiratori a încetat.
Este procesul dinamic de împrospătare continuă a aerului
alveolar, prin condiţionarea şi transportul aerului atmosferic de-a lungul
căilor respiratorii, până în alveole.
Zona alveolară participă la schimbul de gaze între aerul alveolar
şi sânge.
Respiraţia pulmonară – ventilaţia pulmonară
Aerul atmosferic, expirat şi alveolar
Prin ventilaţia pulmonară, aerul alveolar este în permanenţă
primenit, îmbogăţit în O2 şi sărăcit în CO2.
Compoziţia şi presiunile parţiale ale gazelor din aerul inspirat,
expirat şi alveolar sunt prezentate în tabelul următor:
Componentul Compoziţia procentuală Presiunea parţială în mmHg

aer inspirat aer expirat aer alveolar aer inspirat aer expirat aer alveolar

O2 20,9 16,3 14,2 158,3 116,0 100,0

CO2 0,04 4,5 5,5 0,3 32,0 40,0

79,03 79,7 80,0 596,4 565,0 573,0
N2
0,50 6,2 6,2 5,7 47,0 47,0
H2O
Aerul atmosferic este aerul inspirat. Principalele gaze respiratorii
pe care le conţine sunt O2, CO2, restul fiind reprezentat de N2 şi gaze
rare.
Respiraţia pulmonară – ventilaţia pulmonară

Aerul expirat are o compoziţie variabilă, dependentă de

amplitudinea respiraţiei. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât compoziţia
sa se apropie de cea a aerului atmosferic.
Aerul alveolar are o compoziţie diferită de a celui expirat. El
reprezintă ultima porţiune a aerului expirat printr-o expiraţie forţată.
Concentraţia O2 şi CO2 din aerul alveolar sunt menţinute
constante, în limite foarte strânse, prin ventilaţia pulmonară.
Diferenţa de compoziţie a aerului alveolar şi a aerului expirat se
explică prin faptul că, aerul expirat constituie un amestec al aerului
atmosferic din spaţiul mort (cca 150 – 200 ml), cu aerul alveolar (cca 300
– 350 ml).
Variaţiile concentraţiei CO2 din aerul alveolar determină
modificări adaptative ale ventilaţiei pulmonare.
Normoventilaţia se realizează în condiţiile unei compoziţii a
aerului alveolar menţinut de ritmul ventilator de repaus (eupnee).
Respiraţia pulmonară – ventilaţia pulmonară
Spaţiul mort reprezintă teritoriul căilor respiratorii care nu
participă la schimbul gazos şi cuprinde spaţiul mort anatomic şi spaţiul
mort fiziologic.
Spaţiul mort anatomic este teritoriul căilor respiratorii superioare,
la nivelul căruia aerul pendulează.
El măsoară cca 170 – 230 ml şi reprezintă cca 30% din aerul
curent. Are o compoziţie asemănătoare aerului curent.
Spaţiul mort anatomic împiedică variaţiile mari de concentraţie şi
de presiune parţială a gazelor respiratorii, menţinând un raport constant
între aportul de O2 şi eliminarea CO2.
Spaţiul mort anatomic participă la reîncălzirea şi umectarea
aerului inspirat.
Spaţiul mort fiziologic numit şi spaţiu mort funcţional (total)
cuprinde teritoriul respirator neperfuzat şi este format din spaţiul mort
anatomic şi spaţiul mort alveolar.
Spaţiul mort alveolar este reprezentat de alveolele aerate, dar
neirigate (nefuncţionale).
Respiraţia pulmonară – ventilaţia pulmonară
Volume, capacităţi şi debite respiratorii
Explorarea ventilaţiei se face pe baza determinării prin spirometrie a
volumelor, capacităţilor şi a debitelor respiratorii, iar graficul obţinut se
numeşte spirogramă.
Volumele pulmonare
În timpul unei respiraţii normale sau forţate se introduc şi se expulzează
din plămâni volume caracteristice de aer.
Volumele reprezintă cantităţi de aer din anumite momente ale ciclului
respirator, iar capacităţile sunt combinaţii de volume.
Volumul curent (VC) sau volumul tindal (VT) este cantitatea de aer
care este inspirată sau expirată în timpul unui act respirator de repaus cu valori
medii de cca 500 – 800 ml.
Volumul inspirator de rezervă (VIR) este cantitatea suplimentară de aer
care poate fi inspirată forţat după o inspiraţie de repaus cu valori medii de cca
1500 – 2000 ml.
Volumul expirator de rezervă (VER) este volumul de aer ce poate fi
expirat forţat după o expiraţie de repaus cu valori medii de cca 800 – 1500 ml.
Volumul rezidual (VR) reprezintă volumul de aer rămas în plămâni
după o expiraţie maximă cu valori medii de cca 1000 – 1500 ml.
Respiraţia pulmonară – ventilaţia pulmonară
Volume, capacităţi respiratorii

CPT = capacitate pulmonara totala VRI = volumul inspirator de rezerva

CV = capacitatea vitala VRE = volumul expirator de rezerva
VR = volumul rezidual VEMS = volum expirator maxim/ sec
VC = volumul curent CI = capacitatea inspiratorie
CRF = capacitatea reziduala functionala
Respiraţia pulmonară – ventilaţia pulmonară
Capacităţile respiratorii
Capacitatea vitală pulmonată (CV) reprezintă cantitatea de aer
care poate fi expirată forţat după o inspiraţie maximă. Are o valoare
medie de cca 3500–4500 ml şi rezultă din însumarea VC, VIR, VER.
Capacitatea inspiratorie (CI) cuprinde volumul de aer ce poate fi
inspirat forţat şi rezultă din suma VC şi a VIR, având o valoare medie de
cca 3500 ml.
Capacitatea funcţională reziduală (CRF) reprezintă cantitatea de
aer care rămâne în plămân după o expiraţie normală şi are valori medii
de cca 2500–3000 ml.
Prezintă importanţă deosebită, deoarece, în acest volum rezultat
din suma VR şi a VER, difuzează O2 din aerul inspirat şi CO2 schimbat
la nivelul alveolelor pulmonale.
Capacitatea pulmonară totală (CPT), are o valoare medie de cca
4500–6000 ml. Cuprinde CV + VR.
Reprezintă cantitatea de aer care se găseşte în plămâni la sfârşitul
unei inspiraţii forţate.
Respiraţia pulmonară – ventilaţia pulmonară
Debitele respiratorii
Debitul respirator de repaus (DVR) reprezintă cantitatea de aer
proaspăt care ventilează plămânii în decursul unui minut.
DVR = VC x FR
DVR în condiţii de repaus are o valoare medie de cca 8 – 9
litri/min.
În timpul efortului frecvenţa respiratorie creşte la 30 – 40
litri/min, concomitent cu creşterea amplitudinii mişcărilor respiratorii,
ventilaţia făcându-se cu aproape întreaga capacitate vitală.
DVR în condiţii de efort are valori medii de cca 100 – 120
litri/min.
Debitul ventilator maxim (DVM) sau ventilaţia voluntară maximă
reprezintă cantitatea de aer, care poate fi ventilată prin plămâni în mod
voluntar în unitatea de timp.
DVM în condiţii de repaus are o valoare medie de cca 125 – 170
litri/min.
Respiraţia pulmonară – ventilaţia pulmonară
Ciclul respirator are două faze: inspiraţia şi expiraţia, cu o durată de 3 sec.
Raportul inspiraţie/expiraţie (I/E) = 1/2 (o secundă I şi 2 secunde E).
Frecvenţa respiratorie (FR) este de 12–16 resp/min în repaus şi de
40–50 resp/min în efort.
1. Inspiraţia
Constă în deplasarea aerului atmosferic în plămâni.
Se realizează printr-un mecanism activ, prin contracţia muşchilor inspiratori
care produc mărirea tuturor diametrelor cutiei toracice.
Diametrul vertical (longitudinal) al cutiei toracice creşte prin contracţia
muşchiului diafragm.
În repaus diagrafmul are forma unei cupole cu convexitatea în sus, iar în
timpul contracţiei coboară şi se aplatizează, presând asupra viscerelor care, la
rândul lor, vor exercita o presiune laterală asupra rebordurilor ultimelor coaste.
În felul acesta contracţia diafragmului măreşte nu numai diametrul
longitudinal al cutiei toracice, ci şi circumferinţa bazei acesteia.
Suprafaţa mare a diafragmului, de cca 270 cm2, face ca prin coborârea sa cu
un cm să se producă o mărire a cavităţii toracice cu cca 300 ml.
În fiecare inspiraţie de repaus diafragmul coboară cu 1,2 – 1,5 cm, iar în
cursul inspiraţiilor forţate coborârea poate atinge 10 cm.
Respiraţia pulmonară – ventilaţia pulmonară
Diametrele anteroposterior şi transversal se măresc prin
contracţia muşchilor inspiratori, care au ca punct fix centura scapulară.
Inserţia mobilă pe coaste şi scurtarea fibrelor musculare ridică
coastele şi le proiectează înainte şi înafară.
În inspiraţia de repaus se contractă muşchii inspiratori principali
(supracostali, intercostalii externi şi diafragmmul).
În inspiraţia forţată participă şi muşchii inspiratori accesori
(sternocleidimastoidieni, scalenii, trapezul, pestoralii, largul dorsal şi marele
dinţat).
Contracţia acestor muşchi poate modifica diametrele cutiei toracice,
datorită articulaţiilor semimobile ale coastelor cu coloana vertebrală şi
sternul şi datorită poziţiei de sus în jos şi dinafară înăuntru a coastelor în
repaus (coastele VI – XII ).
La nivelul porţiunii inferioare a toracelui contracţia muşchilor
ridicători ai coastelor produc ridicarea extremităţii anterioare a coastelor
astfel încât acestea devin orizontale şi în acelaşi timp, ele sunt proiectate în
afară, determinând creşterea şi a diametrului transversal.
Respiraţia pulmonară – ventilaţia pulmonară
2. Expiraţia.
Expiraţia de repaus este un act pasiv, care se produce prin
relaxarea muşchilor inspiratori, ceea ce determină revenirea la poziţie
iniţială a cutiei toracice.
La revenirea plămânului în poziţia de repaus contribuie şi
elasticitatea viscerelor abdominale, care o dată cu relaxarea diafragmului,
vor urca spre torace şi elasticitatea plămânului, a ligamentelor şi
cartilajelor costale, care au fost întinse în inspiraţie.
În expiraţia forţată intervin muşchii expiratori accesori
(intercostalii interni, muşchii drepţi abdominali, oblicii abdominali
externi şi interni şi pectoralii mici), iar pe de altă parte, coloana
vertebrală execută o mişcare de flexie, proporţională cu profunzimea
expiraţiei.
Muşchii intercostali interni sunt coborâtori ai coastelor.
Prin contracţia celorlalţi muşchi expiratori se comprimă viscerele
abdominale care deplasează diafragmul spre cutia toracică şi apropie
rebordurile costale, reducând volumul toracelui.
Respiraţia pulmonară – Schimburile gazoase
Schimbul de gaze se realizează la nivel pulmonar prin membrana
alveolocapilară care se interpune între aerul alveolar şi sângele din
capilarele pulmonare.
Schimbul de gaze la nivel alveolar reprezintă finalitatea
respiraţiei pulmonare.
Procesul este continuu datorită primenirii permanente:
- a aerului alveolar, cu cantităţi crescute de oxigen;
- a sângelui venos din capilarele pulmonare cu cantităţi crescute
de bioxid de carbon.
Factorii care determină difuzia gazelor respiratorii sunt:
1) diferenţa presiunii parţiale a gazelor respiratorii de o parte şi
de alta a membranei alveolocapilare;
2) permeabilitatea membranei;
3) mărimea suprafeţei alveolare;
4) viteza circulaţiei pulmonare;
5) viteza reacţiilor chimice din sânge.
Respiraţia pulmonară – Schimburile gazoase

Membrana alveolocapilară reprezintă sediul proceselor de

schimb gazos la nivelul pulmonar.
Alveolele pulmonare, în număr de circa 300 milioane, realizează
o suprafaţă de schimb de circa 70 m2.
Membrana alveolocapilară cuprinde următoarele straturi:
1) epiteliul alveolar;
2) membrana bazală a epiteliului alveolar;
3) spaţiul interstiţial;
4) membrana bazală a endoteliului capilarelor pulmonare;
5) endoteliul capilarelor pulmonare.
Respiraţia pulmonară – Schimburile gazoase pentru oxigen
La nivel pulmonar, difuziunea O2 în gradient se realizează
dinspre aerul alveolar, spre sângele venos din capilarele pulmonare,
respectiv de la valori de 100 mmHg spre valori de 40 mmHg.
Saturarea sângelui capilar cu O2 se face rapid în circa 0,30 sec,
timpul de difuziune mai scurt, de 2,5 ori faţă de cel din circulaţia
pulmonară a eritrocitului (0,75 sec), asigurând oxigenarea completă a
sângelui.
Începând cu extremitatea arterială a capilarului pulmonar se
constată o creştere progresivă a PaO2 (presiunea parţială a O2 arterial),
ceea ce arată că valorile gradientului PO2 de 60 mmHg sunt maxime
numai în momentul contractului iniţial aer alveolar – sânge venos şi
diminuă spre extremitatea venoasă a capilarului.
Respiraţia pulmonară – Schimburile gazoase pentru CO2

La nivel pulmonar, difuziunea CO2 în gradient se realizează

dinspre sângele venos din capilarele pulmonare, spre aerul alveolar,
respectiv de la valori de 46 mmHg spre valori de 40 mmHg.
Schimbul are loc instantaneu, cu o viteză de 25 ori mai mare ca
pentru O2, concentraţia CO2 echilibrându-se extrem de rapid de o parte şi
de alta a membranei alveolocapilare.
Deşi, diferenţa de PCO2 este redusă 6 mmHg, comparativ cu cea
a O2, schimbul este facilitat de solubilitatea şi capacitatea de difuziune
superioare a CO2 faţă de O2.
Respiraţia pulmonară – Schimburile gazoase pentru O2 şi CO2