Anatomia omului

Unitatea de curs 3.

ANATOMIA APARATULUI LOCOMOTOR

Scopul unităţii de curs:

 Însuşirea noţiunilor de osteologie, artrologie şi miologie;
 Cunoaşterea de către cursanţi a principalelor elemente care formează sistemele aparatului locomotor şi
perceperea corectă a caracteristicilor şi rolurilor acestora.
Obiectivele unităţii de curs:
După însuşirea acestui curs cursanţii vor putea:
1. să definească noţiunea de osteologie, să enumere şi să descrie elementele componente ale scheletului
uman, pe grupe topografice;
2. să clasifice articulaţiile şi să identifice elementele structurale ale unei articulaţii mobile;
3. să clasifice muşchii şi să identifice elementele structurale şi cele ataşate muşchilor;
4. să recunoască categoriile de muşchi scheletici şi caracteristicile lor;
5. să cunoască originile, inserţiile şi acţiunile principalilor muşchi scheletici ai organismului uman.
Generalităţi
Aparatul locomotor este format din:
sistemele osos şi articular care cuprind oasele şi
articulaţiile dintre ele (componenta pasivă) şi
sistemul muscular care cuprinde musculatura
scheletică (componenta activă). Osteologia este
ştiinţa care se ocupă cu studiul oaselor, artrologia
este ştiinţa care se ocupă cu studiul articulaţiilor,
iar miologia este ştiinţa care studiază muşchii.

3.1. OSTEOLOGIA
Scheletul uman (fig. 20) este format din
208 oase, din care 33-34 de vertebre alcătuiesc
coloana vertebrală (scheletul axial), iar restul de
174 oase se grupează în jurul acesteia. Din punct
de vedere topografic oasele sunt împărţite după
regiunile corpului în patru grupe: scheletul
capului, scheletul trunchiului, scheletul
membrelor superioare şi scheletul membrelor
inferioare.

3.1.1. Scheletul capului

Totalitatea oaselor capului constituie
craniul. Craniul (fig. 21, 22) este format din 22
oase articulate între ele, dintre care: 8 oase
formează etajul superior - neurocraniul - ce
adăposteşte encefalul şi 14 oase formează etajul
inferior - viscerocraniul - care conţine segmentele
iniţiale ale sistemelor respirator şi digestiv,
precum şi receptorii unor analizatori.
3.1.1.1. Neurocraniul
Neurocraniul sau cutia craniană are
forma unui ovoid, mai voluminos în partea
posterioară. Un plan orizontal, ce trece prin
punctul numit glabela şi protuberanţa occipitală
externă, împarte craniul în: bolta craniului -
calvaria şi baza craniului cu două feţe numite
exobază şi endobază. Oasele neurocraniului, în
număr de 8, articulate între ele prin articulaţii fixe
(suturi), sunt: 4 nepereche (frontal, etmoid,
sfenoid şi occipital) şi 4 sub forma a două perechi
(parietale şi temporale).
Frontalul - os nepereche, situat median
în partea anterioară şi mediană a craniului; Fig. 20. Oasele scheletului şi numărul lor
participă la formarea cavităţilor nazale şi a

13
Anatomia omului

orbitelor. Este un os pneumatic, lăţit şi neregulat ca formă. Prezintă două părţi: o parte verticală, numită solz sau scuamă
şi o parte orizontală, partea orbitală.

Fig. 21, 22 – Craniul

Scuama frontalului face parte din bolta craniului şi corespunde frunţii; prezintă pe faţa externă, de o parte şi de alta a
liniei mediane, două ridicături netede, numite bose şi două proeminenţe transversale, numite arcuri sprâncenoase, în tre
care se găseşte o proeminenţă mică - glabela. Partea orbitală formează tavanul orbitelor prin cele două lame osoase
netede şi concave. Pe linia medianăse observă incizura etmoidală, în care pătrunde creasta osului etmoid. La nivelul
glabelei şi lateral de ea, osul frontal conţine două cavităţi pneumatice asimetrice, sinusurile frontale, despărţite printr-un
sept. Sinusurile frontale comunică cu cavităţile nazale, iar mucoasa ce tapetează aceste sinusuri are legături cu mucoasa
nazală, dar şi cu mucoasa celorlalte sinusuri; acest fapt poate determina extinderea eventualelor infecţii şi apariţia
sinuzitei frontale, sau chiar a unei sinuzite generalizate.
Etmoidul, os nepereche, situat median sub frontal, la rădăcina nasului şi anterior de sfenoid. Este format din
trei părţi care îi conferă aspectul unei balanţe: o lamă orizontală perforată - lama ciuruită - străbătută de filetele
nervoase ale nervului olfactiv, o lamă verticală formată la rândul ei dintr-o apofiză superioară (creasta de cocoş) şi o
lamă inferioară subţire (lama perpendiculară) şi două mase laterale care se prelungesc în jos de la lama ciuruită şi
participă la formarea pereţilor laterali ai cavităţii nazale. Pe faţa medială a labirintului nazal se desprind spre interiorul
foselor nazale 4 prelungiri: 2 cornete nazale superioare şi 2 cornete nazale mijlocii. În interiorul etmoidului se găsesc
cavităţi numite sinusuri etmoidale, căptuşite cu mucoasă sinuzală.
Sfenoidul, os nepereche, situat median la baza craniului (posterior de frontal şi etmoid, dar anterior de
occipital şi temporale), este un os complex alcătuit din mai multe părţi: un corp situat central, 2 aripi mici (anterioare),
2 aripi mari (posterioare) şi 2 apofize pterigoide divizate în câte două lame (una mediană mai mică şi una laterală mai
mare).
Occipitalul, os nepereche, situat median în partea posterioară şi inferioară a neurocraniului. Central, spre
partea inferioară, se găseşte gaura occipitală, prin care măduva spinării se continuă cu trunchiul cerebral şi care
prezintă lateral doi condili occipital, prin care craniul se articulează cu prima vertebră cervicală (vertebra atlas). În jurul
acestei găuri se grupează părţile constitutive ale osului: o parte orizontală - partea bazilară - situată anterior de gaura
occipitală şi o parte verticală - solzul sau scuama - cu două feţe; pe faţa externă se observă: protuberanţa occipitală
externă şi liniile nucale, iar pe faţa internă se observă: un şanţ inferior ce adăposteşte bulbul rahidian şi puntea lui
Varolio, o creastă în formă de cruce, eminenţa mediană, ce delimitează 4 depresiuni, numite fose occipitale (2
superioare cerebrale şi 2 inferioare cerebeloase)
Parietalul, os pereche, aşezat la nivelul bolţii craniene, între frontal şi occipital, are formă patrulateră şi
prezintă două feţe: o faţă externă convexă cu două proeminenţe alungite - linii parietale superioară şi inferioară şi o
faţă internă concavă cu numeroase şanţuri arteriale.
Temporalul, os pereche, complex, de formă neregulată, este situat în părţile laterale ale craniului, între
occipital, parietal şi sfenoid. Părţile componente ale temporalului sunt: o parte verticală - solz sau scuamă, o parte
piramidală masivă - stânca temporalului, o parte timpanică, care conţine conductul auditiv extern, o apofiză mastoidă,
situată posterior şi inferior de orificiul auditiv şi o apofiză stiloidă, situată în partea inferioară. Solzul temporalului
14
Anatomia omului

prezintă marginea superioară circulară, iar anterior de orificiul auditiv se găseşte apofiza zigomatică (care se articulează
cu apofiza temporală a osului zigomatic, formând arcada zigomatică). Sub apofiza zigomatică se află fosa mandibulară,
în care pătrunde condilul mandibular, realizând articulaţia temporo - mandibulară. Stânca temporalului are formă de
piramidă aşezată orizontal şi orientată cu vârful spre corpul sfenoidului.
3.1.1.2. Viscerocraniul
Oasele feţei au o dezvoltare mai redusă comparativ cu cele ale neurocraniului. Viscerocraniul este un masiv osos
ce cuprinde 14 oase, din care 13 oase sunt fixe şi unul (mandibula) este articulat mobil prin articulaţia temporo-
mandibulară. Din cele 14 oase, 6 sunt perechi: 2 maxilare, 2 lacrimale, 2 nazale, 2 cornete nazale inferioare, 2 palatine
şi două sunt neperechi: vomerul şi mandibula. La aceste oase se adaugă osul hioid, care deşi topografic aparţine gâtului,
se studiază împreună cu oasele feţei de care este legat funcţional (prin intermediul muşchilor).
Maxilarul, os pereche, situat în centrul feţei, articulat cu perechea sa pe linia mediană, este alcătuit din: un corp şi
mai multe apofize. Corpul maxilarului are formă de piramidă triungiulară, iar în interior conţine sinusul maxilar,
căptuşit cu mucoasă sinuzală. Apofizele maxilare sunt: o apofiză frontală care se articulează superior cu osul frontal, o
apofiză zigomatică care se articulează cu osul zigomatic, o apofiză alveolară, situată în partea inferioară a osului şi care
prezintă 8 alveole dentare şi o apofiză palatină, care împreună cu perechea sa formează cele 2/3 anterioare ale bolţii
palatine.
Palatinul, os pereche, situat posterior de osul maxilar, este alcătuit dintr-o lamă orizontală şi o lamă verticală
unite între în unghi drept; lama orizontală formează 1/3 posterioară a bolţii palatine şi se articulează superior cu
vomerul.
Zigomaticul, os pereche, situat în partea laterală a feţei, este alcătuit din: corp care corespunde cu pomeţii
obrajilor, o apofiză temporală, orientată lateral şi posterior (prin articulare cu apofiza zigomatică a temporalului
formează arcada zigomatică) şi o apofiză frontală, orientată superior şi articulată cu osul frontal.

15
Anatomia omului

Lacrimalul, os pereche, participă la formarea

peretelui lateral al orbitei şi formează, împreună cu
apofiza frontală a maxilarului, şanţul lacrimal.
Nazalul, os pereche, mic de formă patrulateră,
participă la formarea pereţilor laterali ai cavităţii nazale.
Marginea sa inferioară delimitează apertura piriformă a
cavităţii nazale.
Cornetul nazal inferior, os pereche, este situat în
cavitatea nazală, ataşat pe peretele lateral şi orientat
inferior.
Vomerul, os nepereche, situat madian în poziţie
verticală, participă la formarea septului nazal şi a
pereţilor laterali ai cavităţii nazale.
Mandibula, os nepereche, este singurul os mobil
al craniului. Mandibula este alcătuită din: un corp şi
două ramuri. Corpul mandibulei, situat median, are
formă de potcoavă şi are două feţe: faţa anterioară
(externă), convexă, prezintă median protuberanţa
mentonieră, care dă conformaţia bărbiei şi faţa
posterioară (internă), concavă, prezintă o creastă numită
linia milohioidiană. Marginea superioară (alveolară)
este prevăzută cu 16 alveole dentare. Ramurile
mandibulei formează cu corpul mandibulei un unghi
mandibular şi prezintă trei componente: o apofiză
coronoidă în partea anterioară, incizura mandibulară în
poziţie mediană şi condilul mandibular în partea
posterioară.
Hioidul, os nepereche, situat median în partea
anterioară şi superioară a gâtului, este suspendat prin
muşchi şi ligamente, fiind în strânsă legătură cu limba
mandibul, faringele, laringele etc. Împreună cu aceste
segmente formează aparatul hioidian, cu importanţă
majoră în biomecanică şi în unele procese fiziologice
(deglutiţie, masticaţie, respiraţie, fonaţie etc.). Hiodul
este format dintr-un corp, 2 coarne mari şi 2 coarne
mici. Corpul hioidului este situat central, are formă de
potcoavă şi este orientat orizontal cu deschiderea
posterior. Coarnele sunt orientate posterior.
3.1.2. Scheletul trunchiului
Scheletul trunchiului este format din coloana
vertebrală, coaste, stern şi bazin. Datorită legăturilor
funcţionale strânse dintre membrele inferioare şi bazin
aceste se va studia la scheletul membrului inferior.
Fig. 23. Coloana vertebrală
3.1.2.1. Coloana vertebrală
Coloana vertebrală (fig. 23) reprezintă scheletul axial al trunchiului şi se formează prin suprapunerea celor 33-
34 de piese osoase vertebrale. În medie lungimea coloanei vertebrale ajunge la 73 cm. la bărbaţi şi la 63 cm. la femei,
reprezentând cca. 40% din lungimea totală a corpului. Vertebrele sunt dispuse metameric (una deasupra celeilalte) şi
sunt grupate pe regiuni corespunzătoare gâtului, toracelui, zonei lombare şi pelvisului în: vertebre cervicale notate C 1 -
C7, vertebre toracice notate T 1 - T12, vertebre lombare notate L1 - L5, vertebre sacrale în număr de 5 sudate între ele
formând osul sacrum şi vertebre coccigiene în număr de 4-5, se sudează între ele dând naştere unui os numit coccis,
situat în partea terminală a coloanei vertebrale.

16
Anatomia omului

Vertebrele sunt constituite după un tip

comun, având caractere comune descrise la
vertebra tip, dar fiecare regiune prezintă
anumite caracteristici determinate de
raporturile anatomice regionale precum şi
de diferenţele regionale.
Vertebra tip (fig. 24) este alcătuită
din corp vertebral, arc vertebral şi gaura
vertebrală.
Corpul vertebral, regiunea cea mai
voluminoasă a vertebrei, situată în partea
anterioară a coloanei vertebrale, prezintă
două feţe - superioară şi inferioară - care vin
în contact cu discurile de cartilaj (discurile
Fig. 24. Vertebra tip intrevertebrale) şi prin care vertebrele se
articulează cu vertebrele vecine.
Arcul vertebral formează peretele posterior al găurii vertebrale şi este alcătuit din mai multe elemente: o apofiză
spinoasă, mediană, orientată posterior, 2 apofize transverse, prelungiri laterale care pot prezenta la bază găurile
transversale, 4 apofize articulare: 2 superioare şi 2 inferioare care servesc la articularea dintre două vertebre succesive,
lamele vertebrale în număr de două, situate între baza apofizelor transverse şi baza apofizei spinoase şi pedunculii
vertebrali care realizează legătura dintre arcul vertebral şi corpul vertebrei.
Gaura vertebrală este delimitată anterior de corpul vertebrei, iar posterior de arcul vertebral; prin suprapunerea
vertebrelor, găurile vertebrale formează canalul vertebral, în care este adăpostită măduva spinării.

Regiunea cervicală a coloanei vertebrale

Atlas - vertebra C1, se caracterizează prin lipsa corpului vertebral; vertebra are un aspect inelar, dat de prezenţa
celor două mase laterale unite între ele printr-un arc anterior şi un arc posterior.
Axis - vertebra C2, se caracterizează prin prezenţa la partea superioară a corpului a unei apofize odontoide (dinte)
care se articulează cu arcul anterior al vertebrei C1.
Vertebrele cervicale C3 - C7 prezintă următoarele caractere regionale: corpul vertebral este alungit transversal şi
mai mic decât la vertebrele altor regiuni; apofiza spinoasă este scurtă şi bifidă (despicată la vârf); apofizele transverse
prezintă la bază o gaură transversală prin care trec artera şi vena vertebrală, iar vârful lor este bifid prezentând doi
tuberculi (anterior şi posterior); apofizele articulare au faţete orientate aproape în plan orizontal; gaura vertebrală este
mare, de formă triunghiulară cu baza orientată anterior.
Regiunea toracică a coloanei vertebrale
Vertebrele toracice prezintă unele caractere regionale. Corpul vertebral este aproape cilindric, cu mărime
intermediară între vertebrele cervicale şi cele lombare. Pe părţile laterale ale corpului vertebral prezintă 4 faţete
articulare costale (2 superioare şi 2 inferioare) prin care se realizează articularea corpului vertebral cu capul coastei
(capul coastei se articulează între două vertebre succesive). Apofiza spinoasă este lungă, orientată oblic în jos.
Apofizele transverse, lungi, prezintă pe faţa lor anterioară câte o faţetă articulară prin care se articulează cu tuberculul
coastei corespunzătoare. Apofizele articulare sunt dispuse vertical, în plan frontal; cele superioare au faţetele articulare
orientate posterioriar cele inferioare anterior. Gaura vertebrală este aproximativ circulară.
Regiunea lombară a coloanei vertebrale
Vertebrele regiunii lombare au, ca şi pentru celelalte regiuni anumite caracteristici. Corpul vertebral este
voluminos, cu diametrul transversal mai mare decât cel antero-posterior. Apofiza spinoasă este mai scurtă, dar mai
înaltă comparativ cu a vertebrelor toracice, este orientată orizontal. Apofizele transverse, masive, mai sunt numite şi
apofize costiforme deoarece corespund coastelor. Apofizele articulare sunt verticale şi dispuse în plan sagital. Gaura
vertebrală este relativ mică, de formă triunghiulară.
Regiunea sacrală a coloanei vertebrale
Cele 5 vertebre sacrale, datorită greutăţii corpului, s-au sudat între ele formând osul sacrum. Osul sacrum, os
nepereche, situat median în partea posterioară şi inferioară a trunchiului la nivelul bazinului. Are poziţie oblicăşi
formează cu ultima vertebră lombară un unghi numit promontoriu. Sacrumul prezintă: două feţe, două margini, o bază
şi un vârf. Faţa anterioară, concavă, prezintă pe linia mediană o coloană osoasă, formată prin sudarea corpurilor celor
cinci vertebre şi 4 linii transversale la limita dintre corpurile fostelor vertebre sacrale. La capetele liniilor transversale
sunt 4 perechi de găuri sacrale anterioare prin care ies ramurile anterioare ale nervilor spinali sacrali. Faţa posterioară,
convexă, prezintă mai multe creste, formate prin sudarea apofizelor vertebrelor sacrale, şi anume: creasta sacrală
mediană, crestele sacrale intermediare şi crestele sacrale laterale. Între crestele sacrale intermediare şi cele laterale
există 4 perechi de găuri sacrale posterioare, prin care intră ramurile posterioare ale nervilor spinali sacrali. Marginile,
orientate lateral, prezintă o suprafaţă articulară auriculară care serveşte la articularea cu aripa iliacă a osului coxal.
Baza sacrumului, situată superior, este formată din: faţa superioară a corpului primei vertebre sacrale, orificiul superior
al canalului sacral şi apofizele articulare superioare ale sacrului. Vârful sacrumului, situat inferior, este alcătuit din
elementele ultimei vertebre sacrale.
Regiunea coccigiană a coloanei vertebrale
Similar regiunii sacrale, şi în regiunea coccigiană vertebrele s-au sudat formând osul coccis. Coccisul este un os

17
Anatomia omului

rudimentar, situat în continuarea sacrumului; are formă tringhiulară şi prezintă: două feţe, o bază şi un vârf. Ca formă
este asemănător cu sacrumul, dar are dimensiuni mult mai reduse.
Curburile coloanei vertebrale
Coloana vertebrală are direcţie verticală, dar nu este rectilinie, ci are forma literei S, deoarece în lungimea ei sunt
4 curburi în plan sagital (antero-posterior), care sunt curburi fiziologice - normale. Aceste curburi ale coloanei sunt
specifice omului, prin poziţia ortostatică şi au rolul de amortizare a şocurilor în timpul mersului, alergării. Aceste
curburi se formează şi consolidează pe parcursul primilor ani de copilărie, nu ne na;tem cu acestea.
Curburile coloanei care au convexitatea îndreptată anterior se numesc LORDOZE (exp. Lordoza cervicală şi
lordoza lombară), iar curburile cu convexitatea posterior se numesc CIFOZE (exp. cifoza toracică şi cifoza
sacrococcigiană).
- Lordoza cervicală este între atlas (C1) şi a doua vertebră toracală (T2);
- Cifoza toracală este cuprinsă între T3-T12;
- Lordoza lombară se întinde în lungul celor cinci vertebre lombare, mai accentuată la femei;
- Cifoza sacrococcigiană se întinde pe lungimea sacrului şi coccigelui.
Din cauzevariate (rahitism, poliomelită, decalcifieri) aceste curburi pot devenimai accentuate (ex. deficienţă
fizică prin îngroşarea cifozei toracale în cocoaşăsau gheb) sau atenuarea acestei curburi, în caz de spate plat.
Alte curburi, în plan frontal, sunt curburile laterale – patologice, cu deviaţia coloanei spre stânga sau spre
dreapta, aceste SCOLIOZE, deformează asimetric coloana şi bazinul.

3.1.2.2. Coastele
Coastele sunt arcuri osoase în
număr de 12 perechi; se articulează
posterior la vertebrele toracice, iar
anterior cu sternul. Fiecare coastă
este formată din două părţi: coasta
osoasă şi coasta cartilaginoasă.
Coasta osoasă (fig. 25) este un
os lung şi arcuit; lungimea şi curbura
lor creşte de la perechea I-a la
perechea a VII -a şi apoi descreşte.
Coasta osoasă prezintă 3 regiuni:
capul, gâtul şi corpul. Capul prezintă
două suprafeţe articulare mici, care se
articulează la corpul a două vertebre
succesive. Gâtul este un segment
îngust care leagă gâtul de tuberculul
costal. Tuberculul costal reprezintă o
proeminenţă care se articulează la
Fig. 25. Coasta tip apofizele transverse ale vertebrelor
toracice corespunzătoare.
Corpul prezintă două feţe (internă şi externă) şi două margini (superioară şi inferioară). Coasta cartilaginoasă este
scurtă şi leagă coasta osoasă de stern.
După raportul cu sternul coastele se împart în: coaste adevărate - perechile I-VII - articulate direct pe stern, coaste
false - perechile VIII-X - articulate prin intermediul unui cartilaj comun pe cartilajul perechii a VII-a de coaste şi coaste
libere (flotante) - perechile XI-XII - a căror extremitate anterioară se termină liber în peretele abdomenului.

3.1.2.3. Sternul
Sternul (fig. 26), os nepereche, lat, situat median în partea anterioară a toracelul, are formă de pumnal şi este
alcătuit din: manubriu, corp şi apendicele xifoid (xifistern). Sternul are două feţe (anterioară convexă şi posterioară
concavă), două margini laterale, o bază superioară şi un vârf inferior (corespunzător xifisternului). La locul de unire a
manubriului şi corpului sternal, se formează un unghi sternal ("unghiul lui Ludovic"). Manubriul sternal, situat superior,
este mai lat decât corpul sternului şi prezintă: incizura jugulară în partea superioară, de o parte şi de alta a acestei
incizuri se află 2 incizuri claviculare, iar lateral se găsesc incizuri costale ale primei perechi de coaste. Corpul sternului
este alungit şi prezintă pe margini 5 perechi de incizuri costale corespunzătoare perechilor III-VII de coaste. Xifisternul
este mic, cartilaginos, situat median inferior; la bătrâni acest fragment se osifică.

18
Anatomia omului

Fig. 26. Sternul – vedere anterioară Fig. 27. Scheletul membrului superior

3.1.3. Scheletul membrelor superioare

Membrele superioare (membre toracice) (fig. 27) se articulează la torace prin centura scapulară. La om
membrele superioare sunt mai reduse ca lungime şi volum, comparativ cu membrele inferioare, deoarece indeplinesc
funcţii complet diferite. Astfel, membrele superioare eliberate de greutatea corpului prin desprinderea de pe sol devin
organe ale muncii adaptate structural şi funcţional anumitor activităţi specific umane.

3.1.3.1. Scheletul centurii scapulare

Centura scapulară se găseşte în regiunea umărului şi asigură legătura membrului propriu-zis cu toracele. Este
formată din două oase: clavicula şi omoplatul.
Clavicula, os pereche, alungit, situat anterior la limita dintre gât şi torace. Fiind superficial poate fi palpat în
întregime. Este aşezat transversal între manubriul sternal şi procesul acromion al omoplatului. Clavicula are forma
literei "S" datorită celor două curburi inegale şi anume o curbură medială (cu concavitatea posterioară) şi una laterală
(cu concavitatea anterioară). Prezintă două margini (anterioară şi posterioară), două feţe (superioară şi inferioară) şi
două extremităţi (medială sau sternală şi laterală sau acromială).
Omoplatul (scapula), os pereche, lat subţire de formă triunghiulară, orientat cu baza superior şi vârful inferir;
este situat în partea posterosuperioară a toracelui, la nivelul primelor 7 perechi de coaste. Omoplatul prezintă două feţe,
trei margini şi trei unghiuri. Faţa anterioară (fosa subscapulară) este concavă şi priveşte spre torace. Faţa posterioară
(dorsală)prezintă în poziţie transversală o proeminenţă lamelară, spina omoplatului, care se prelungeşte lateral într-o
formaţiune liberă, masivă numită acromion. Această apofiză se articulează cu extremitatea acromială a claviculei.
Spina, împarte faţa posterioară a omoplatului într-o fosă supraspinoasă şi o fosă subspinoasă. Marginile omoplatului
sunt: laterală, medială şi superioară. Unghiurile omoplatului sunt: supero-lateral, supero-medial şi inferior. La nivelul
unghiului supero-lateral se descriu mai multe formaţiuni, şi anume: o suprafaţă de articulare numită cavitate glenoidă,
deasupra căreia se găseşte apofiza coracoidă şi tuberculul supraglenoidal. Cavitatea glenoidă se leagă de omoplat
printr-o porţiune îngustă, numită colul (gâtul) omoplatului.

19
Anatomia omului

3.1.3.2. Scheletul braţului

Humerusul, os lung, alcătuit din două extremităţi (epifize superioară şi inferioară) şi un corp (diafiză).
Epifiza superioară se articulează cu omoplatul (articulaţia scapulo-humerală) şi prezintă mai multe părţi
componente: capul, colul anatomic, tuberculul mare, tuberculul mic, colul chirurgical. Capul humeral, situat median,
are formă sferoidală (reprezintă 3/4 dintr-o sferă), este prevăzut cu o suprafaţă de articulare netedă prin care se
articulează cu cavitatea glenoidă a omoplatului. Colul (gâtul) anatomic este reprezentat de un şanţ circular situat în jurul
capului humeral. Tuberculul mare şi tuberculul mic sunt două proeminenţe, aşezate posterior şi respectiv anterior,
separate de un şanţ intertubercular, pe care se inseră muşchi. La limita dintre epifiza superioară şi diafiză se află colul
chirurgical; acesta nu se distinge printr-un relief caracteristic dar este un reper chirurgical important, deoarece la acest
nivel au loc frecvent fracturi, detaşări traumatice, mai ales la copi, tineri şi frecvent la sportivii de performanţă.
Diafiza humerusului este cilindrică în partea superioară şi prismatică în partea inferioară. Prezintă trei feţe şi
trei margini. Pe faţa anterioară, aproximativ la mijloc, se găseşte o creastă în formă de "V", numită tuberozitatea
deltoidiană (V-ul deltoidian).
Epifiza inferioară este lăţită, cu aspectul unei palete, având diametrul transversal mai mare decât cel antero-
posterior. În partea mediană prezintă trohleea humerală cu aspect de mosor şi caare se articulează cu incizura trohleară
a epifizei superioare a ulnei. În partea laterală se află condilul humeral care se articulează cu capul radiusului, iar
superior acestor elemente se găsesc epicondilul medial şi respectiv epicondilul lateral. Deasupra trohleei, median, pe
faţa anterioară este situată fosa coronoidă, în care pătrunde apofiza coronoidă a ulnei în timpul flexiei antebraţului pe
braţ. Pe faţa posterioară, superior de trohlee, se află fosa olecraniană în care pătrunde apofiza olecraniană a ulnei,
limitând extensia antebraţului pe braţ la 180 grade.
3.1.3.3. Scheletul antebraţului
Scheletul antebraţului este reprezentat de două oase: cubitus (ulna), situat medial şi radius situat lateral. Cele
două oase sunt paralele atunci când antebraţul este în poziţie de supinaţie (cu palmele orientate spre înainte sau în sus)
şi încrucişate în pronaţie (cu palmele orientate spre înapoi sau în jos). Oasele antebraţului se articulează între ele, atât la
epifizele superioare, cât şi la epifizele inferioare şi delimitează între ele un spaţiu interosos , prevăzut cu o membrană
interosoasă, cu rol de a solidariza cele două oase şi totodată ca suprafaţă de inserţie pentru muşchi.
Cubitusul, situat median în poziţie de supinaţie, este alcătuit dintr-un corp şi două epifize.
Epifiza superioară - mai voluminoasă, are aspectul de "cheie suedeză". În partea anterioară se delimitează o
concavitate adâncă, semilunară, numită incizura trohleară, prevăzută cu o faţă articulară prin care se articulează cu
trohleea osului humerus. Superior şi posterior de incizura trohleară, se găseşte olecranul, o proeminenţă puternică care,
în timpul extensiei antebraţului pe braţ, pătrunde în fosa olecraniană a humerusului limitând astfel extensia. Inferior şi
anterior de incizura trohleară există o proeminenţă, orientată orizontal, numită apofiza coronoidă.
Diafiza - uşor curbată, are formă de prismă triunghiulară. Feţele sunt relativ netede şi servesc la inserţia unor
muşchi. Marginile sunt aproape netede, fără a se remarca printr-un relief deosebit exceptând marginea laterală care este
mult mai ascuţită. Pe această margine, marginea interosoasă, se fixează membrana interosoasă, ce solidarizează
diafizele celor două oase ale antebraţului.
Epifiza inferioară este mai voluminoasă decât cea superioară. În partea medială, capul ulnei prezintă o prelungire
inferioară, apofiza stiloidă, care se articulează cu carpienele întărind astfel articulaţiile de la gâtul mâinii.
Radiusul, situat lateral în poziţia de supinaţie, este un os lung alcătuit dintr-o diafiză şi două epifize.
Epifiza superioară, numită capul radiusului, de formă cilindrică, este concav superior şi se articulează cu
condilul humeral. Circumferinţa capului radial se articulează la incizura radială a ulnei. În partea inferioară a epifizei
superioare se găseşte colul radial, care leagă
epifiza de diafiză.
Diafiza este cilindrică în partea superioară
şi prismatică în partea inferioară, prezentând
trei feţe separate de trei margini. În partea
superioară, între faţa anterioară şi cea
posterioară, se găseşte tuberozitatea radială.
Marginea medială, marginea interosoasă,
este mai proeminentă deoarece pe ea se
inseră membrana interosoasă.
Epifiza inferioară, voluminoasă
comparativ cu cea superioară, are formă de
prismă patrulateră. Pe faţa laterală prezintă
apofiza stiloidă, mai mare decât cea a ulnei.
Terminal are faţetă de articulare cu oasele
carpiene, formând articulaţia radio-carpiană,
cea mai importantă articulaţie de la gâtul
mâinii.

3.1.3.4. Scheletul mâinii

Scheletul mâinii (fig. 28) este
reprezentat de 27 de oase, dispuse în trei
regiuni: carp, metacarp şi falange.
Fig. 28. Scheletul mâinii – oasele mâinii drepte văzute palmar
20
Anatomia omului

Carpul formează segmentul proximal al scheletului mâinii şi cuprinde 8 oase carpiene. Carpienele sunt oase mici,
dispuse pe două rânduri: proximal şi distal; rândul proximal se articulează cu oasele antebraţului şi între ele, iar rândul
distal se articulează cu oasele metacarpiene şi între ele. Rândul proximal, situat în vecinătatea antebraţului, este format
din 4 oase, care prezentate din partea laterală (în poziţie de supinaţie) sunt: scafoidul, semilunarul, piramidalul şi
pisiformul. Rândul distal, situat spre metacarp, este format din 4 oase, care prezentate din partea laterală (în poziţie de
supinaţie) sunt: trapezul, trapezoidul, osul mare şi osul cu cârlig. Oasele carpiene au formă aproape cubică, fiind
prevăzute cu mai multe faţete şi suprafeţe articulare.
Metacarpul formează podul şi dosul palmei;
este alcătuit din 5 oase metacarpiene, numerotate (în
poziţie de supinaţie) din partea laterală cu I-V.
Metacarpienele sunt alcătuite din: bază, mai groasă decât
capul se articulează cu carpienele distale şi cu baza
metacarpienelor vecine, corpul, alungit de formă
prismatic-tringhiulară şi capul, rotunjit se articulează cu
baza falangelor proximale. Metacarpienele sunt inegale;
metacarpianul I este cel mai masiv, metacarpianul II este
cel mai lung,iar metacarpianul V este cel mai mic.
Falangele (oasele degetelor) formează
segmentul distal al mâinii. Cele 5 degete sunt formate din
14 falange distribuite câte 3 la degetele II-V şi două
falange la degetul I. Numerotarea degetelor se face ca şi la
metacarp: în poziţia de supinaţie din partea laterală spre
cea mediană. Falangele sunt denumite după rândul din
care fac parte: proximale, mediale şi distale. Falanga este
un os mic, alungit, alcătuit din bază, corp şi cap.

3.1.4. Scheletul membrelor inferioare

Membrele inferioare (membre pelvine) (fig. 29)
se articulează la bazin (pelvis) prin centura pelviană. La
om membrele inferioare sunt mai voluminoase comparativ
cu membrele superioare, deoarece susţin întreaga greutate
a corpului.
3.1.4.1. Scheletul centurii pelviene
Centura pelviană, situată la nivelul bazinului,
asigură legătura membrului propriu-zis cu trunchiul. Este
alcătuită din cele două oase coxale, fiecare dintre acestea
este format din trei oase - ilion, ischion şi pubis - sudate
între ele, datorită necesităţii susţinerii trunchiului,
membrelor superioare şi a capului, odată cu trecerea la
staţiunea bipedă.
Coxalul, os plat, este voluminos şi torsionat ca o
elice. Ontogenetic se formează din trei piese osoase
distincte, articulate între ele la făt şi copii mici şi care se
sudează deplin la pubertate (12-14 ani la fete şi 13-15 ani
la băieţi). lionul formează jumătatea superioară a coxalului
şi este alcătuit din corp (inferior) şi aripa iliacă (superior).
Fig. 29. Scheletul membrului inferior Ischionul situat postero-inferior este alcătuit din corp
(superior) şi două ramuri (superioară şi inferioară) unite în
unghi drept; la nivelul acestui unghi se află tuberozitatea ischiatică. Pubisul situat antero-inferior este alcătuit din corp
(superior) şi două ramuri (superioară şi inferioară) unite în unghi drept, corespunzător simfizei pubiene.
Considerat în ansamblul său, coxalul prezintă două feţe, patru margini şi patru unghiuri.
Faţa laterală (externă) prezintă la nivelul aripii iliace fosa iliacă externă. Pe suprafaţa acestei fose proemină
trei creste numite linii fesiere posterioară, anterioară şi inferioară. Aproximativ pe mijlocul acestei feţe se află o
cavitate circulară, largă şi adâncă, numită cavitate acetabulară (acetabul) la formarea căreia contribuie corpurile celor
trei oase ce alcătuiesc coxalul. Acetabulul este o cavitate hemisferică care serveşte la articularea cu capul femurului.
Inferior de acetabul se află un orificiu larg, gaura obturatoare, mărginită de ramurile ischionului şi pubisului şi
acoperită de membrana obturatoare. Faţa medială (internă) este străbătută de linia arcuată care are orientare oblică de
sus în jos şi din spate spre înainte, împărţind faţa medială în fosa iliacă internă, faţa articulară auriculară şi
tuberozitatea iliacă.
Marginea superioară reprezentată de creasta iliacă, este groasă, arcuită în forma literei "S" orizontal se poate
palpa în întregime. Marginea anterioară are un relief bogat reprezentat de sus în jos de: spina iliacă antero-superioară,
spina iliacă antero-inferioară, eminenţa ilio-pectinee, creasta pectineală, creasta pubisului, tuberculul pubian.
Marginea posterioară prezintă, ca şi marginea anterioară, un relief accidentat: spina iliacă postero-superioară, spina
iliacă postero-inferioară, marea incizură ischiatică, spina ischiatică, mica incizură ischiatică, tuberozitate ischiatică.

21
Anatomia omului

Marginea inferioară este reprezentată de ramura ischio-pubiană. În partea anterioară acestă margine prezintă o suprafaţă
de articulare, faţă articulară simfizară, prin care cele oase coxale se articulează între ele la nivelul simfizei pubiene.
Unghiurile coxalului sunt: antero-superior, postero-superior, antero-inferior, postero-inferior.

3.1.4.2. Scheletul coapsei

Femurul este cel mai lung os al corpului uman, având cca. 50 cm. şi este orientat uşor oblic, astfel încât
epifizele inferioare ale celor două oase femur se ating atunci când călcâiele sunt alipite. Oblicitatea femurelor este cu
atât mai mare cu cât bazinul este mai lat. Femurul este alcătuit din două epifize şi o diafiză.
Epifiza superioară este masivăse articulează cu coxalul (articulaţia coxo-femurală) şi prezintă mai multe părţi
componente: capul, colul anatomic, trohanterul mare, trohanterul mic, colul chirurgical. Capul femural, situat median,
are formă sferoidală (reprezintă 2/3 dintr-o sferă), este prevăzut cu o suprafaţă de articulare netedă prin care se
articulează cu cavitatea acetabulară a coxalului. Colul (gâtul) anatomic este unsegment puternic, alungit de 3-4 cm.,
uşor turtit antero-posterir, care realizează lăgătura dintre capul şi corpul femurului; este orientat oblic şi formează cu
diafiza un unghi de înclinaţie d 120-1300, iar faţă de axul transversal al epifizei inferioare formează un unghi de
declinaţie de cca 120. Modificările celor două unghiuri se reprercutează asupra atitudinii membrului inferior astfel:
mărirea unghiului de înclinaţie are ca rezultat menţinerea membrului inferior în abducţie (coxa valga), micşorarea
unghiului de înclinaţie determină adducţia excesivă a membrului inferior (coxa vara), mărirea unghiului de declinaţie
imprimă rotaţia medială a membrului inferior, reducerea unghiului de declinaţie imprimă rotaţia laterală a membrului
inferior. După vârsta de 50 de ani, modificările structurale şi resorbţia osoasă favorizează fracturile de col femural, în
urma cărora formarea calusului se face cu dificultate. Trohanterul mare şi tuberculul mic sunt două proeminenţe,
aşezate lateral şi respectiv posterior, separate de o creastă intertrohanteriană, situată posterior, pe care se inseră
muşchi. La limita dintre epifiza superioară şi diafiză se află colul chirurgical; acesta nu se distinge printr-un relief
caracteristic dar este un reper chirurgical important, deoarece la acest nivel au loc frecvent fracturi, detaşări traumatice,
mai ales la copii, tineri şi frecvent la sportivii de performanţă.
Diafiza femurului este prismatic-triunghiulară, având trei feţe şi trei margini.Cele două feţe posterioare se
unesc medial formând o margine posterioară îngroşată şi proeminentă, numită linia aspră. În partea inferioară linia
aspră se bifurcă delimitând o suprafaţă triunghiulară numită fosa poplitee (planul popliteu).
Epifiza inferioară, lăţită transversal cu aspectul unei palete, este voluminoasă datorită celor două proeminenţe
numite condili femurali - medial şi lateral - care se unesc în parte anterioară şi sunt prevăzuţi cu suprafeţe de articulare,
prin care se articulează cu rotula (patella). În partea posterioară, condilii sunt separaţi printr-o fosă adâncă numită
groapa intercondiliană deasupra căreia se află planul popliteu. Condilii femurali sunt groşi inegali. Condilul medial este
mai îngust şi mai alungit, iar cel lateral este mai scurt dar mai masiv. Datorită acestei inegalităţi, coapsa formează, faţă
de gambă, un unghi obtuz de 1700, deschis lateral,mai accentuat la femei. În cazul în care condilul medial este mai
alungit, unghiul lateral se micşorează sub 145 0, iar femurul are o oblicitate mare; această deformare este cunoscută sub
numele de genu valgum. Atunci când unghiul dintre coapsă şi gambă este deschis medial, deformarea se numeşte genu
varum. Pe părţile laterale ale epifizei inferioare a femurului, deasupra condililor se găsesc epicondilii medial şi respectiv
lateral.
Rotula, os scurt , turtit sagital, de formă triunghiulară, este cel mai mare os sesamoid (este situat în grosimea
tendonului muşchiului cvadriceps). Faţa anterioară este aproximativ apaltizată, iar faţa posterioară prezintă două feţe de
articulare cu condilii femurului, separate de o creastă verticală.

3.1.4.3. Scheletul gambei

Scheletul gambei este reprezentat de două oase: tibia, situat medial şi peroneul (fibula) situat lateral. Cele două
oase sunt paralele şi se articulează între ele, atât la epifizele superioare, cât şi la epifizele inferioare, delimitând între ele
un spaţiu interosos, prevăzut cu o membrană interosoasă, cu rol de a solidariza cele două oase şi totodată ca suprafaţă
de inserţie pentru muşchi.
Tibia, situat median, este alcătuit dintr-un corp şi două epifize.
Epifiza superioară - mai voluminoasă şi lăţită transversal, este formată din doi condili - medial şi lateral - care
se articulează cu condilii femurului, prin intermediul meniscurilor articulare. În partea anterioară, la limita dintre epifiza
superioară şi diafiză, se află tuberozitatea tibiei.
Diafiza are formă de prismă triunghiulară. Feţele sunt relativ netede şi servesc la inserţia unor muşchi.
Marginile sunt aproape netede, fără a se remarca printr-un relief deosebit. Marginea laterală (marginea interosoasă) este
mai ascuţită şi serveşte la inserţia membranei interosoase, ce solidarizează diafizele celor două oase ale gambei.
Marginea anterioară - creasta tibiei - este cea mai dezvoltată, nu este îmbrăcată în muşchi şi proemină sub tegument
putând fi palpată în partea anterioară a gambei.
Epifiza inferioară, de formă cuboidală, este mai redusă decât cea superioară. Prezintă o prelungire inferioară,
apofiza maleolară (maleola medială), care se articulează cu tarsienele întărind astfel articulaţia gleznei. De asemenea
acestă epifiză prezintă suprafeţe de articulare cu talusul şi cu peroneul.
Peroneul (fibula), situat lateral, este un os lung alcătuit dintr-o diafiză şi două epifize.
Epifiza superioară, numită capul fibulei, este ascuţit superior formând vârful (apexul) capului, iar medial se
articulează cu tibia. Circumferinţa capului radial se articulează la incizura radială a ulnei. În partea inferioară a epifizei
superioare se găseşte colul radial, care leagă epifiza de diafiză.
Diafiza este prismatic-triunghiulară, prezentând trei feţe separate de trei margini. Marginea medială, marginea
interosoasă, este mai proeminentă deoarece pe ea se inseră membrana interosoasă.

22
Anatomia omului

Epifiza inferioară, are aspectul unei proeminenţe de

dimensiuni reduse, aplatizată lateral. Pe faţa laterală prezintă
apofiza maleolară (maleola laterală), mai mică decât cea atibiei.
Terminal are faţetă de articulare cu talusul şi cu tibia.
3.1.4.4. Scheletul piciorului
Scheletul piciorului (fig. 30) este reprezentat de 26 de
oase, dispuse în trei regiuni: tars, metatars şi falange.
Tarsul formează segmentul proximal al scheletului
piciorului şi cuprinde 7 oase tarsiene. Tarsienele sunt oase mici,
dispuse pe două rânduri: proximal şi distal; rândul proximal se
articulează cu oasele gambei şi între ele, iar rândul distal se
articulează cu oasele metatarsiene şi între ele. Rândul proximal
(posterior), este format din 2 oase mari: talusul (astragalul) şi
calcaneul. Rândul distal, situat spre metatars, este format din 5
oase: scafoid (navicular), cuboid şi trei oase cuneiforme (I -
medial, II - intermediar şi III - lateral). Oasele tarsiene au,
majoritatea, formă aproape cubică, fiind prevăzute cu mai multe
faţete şi suprafeţe articulare. Cele mai mari sunt talusul, care
asigură articularea cu gamba (articulaţia tibio-astragaliană) şi
calcaneul, care dă conformaţia călcâiului.
Metatarsul, segmentul mijlociu al piciorului, este alcătuit
Fig. 30. Scheletul piciorului – vedere dorsală din 5 oase metatarsiene, numerotate din partea medială cu I-V.
Metatarsienele sunt alcătuite din: bază, mai groasă decât capul se
articulează cu tarsienele distale şi cu baza metatarsienelor vecine, corpul, alungit de formă prismatic-tringhiulară şi
capul, turtit se articulează cu baza falangelor proximale. Metatarsienele sunt inegale, descresc de la metatarsianul I spre
metatarsianul V, care este cel mai mic.
Falangele (oasele degetelor) formează segmentul distal al piciorului. Cele 5 degete sunt formate din 14
falange distribuite câte 3 la degetele II-V şi două falange la degetul I. Numerotarea degetelor se face ca şi la metatars
din partea mediană spre cea laterală. Falangele sunt denumite după rândul din care fac parte: proximale, mediale şi
distale. Falanga este un os mic, alungit, alcătuit din bază, corp şi cap.

3.2. ARTROLOGIA
Artrologia (sindesmologia) este acea ramură a anatomiei care studiază articulaţiile. Articulaţiile reprezintă
ansamblul părţilor moi şi tari, prin intermediul cărora se leagă segmentele osoase în vederea asigurării imobilităţii, a
unei mobilităţi parţiale sau a unei mobilităţi totale. Principalul criteriu de clasificare a articulaţiilor este cel funcţional,
adică după gradul de mobilitate, care împarte articulaţiile în trei grupe: articulaţii fixe (sinartroze) în care mişcările sunt
inexistente sau minime, articulaţii semimobile (amfiartroze sau hemiartroze) care mişcări cu amplitudine redusă şi
articulaţii mobile (diartroze) sau articulaţiile adevărate la nivelul cărora se realizeazămişcări ample.
3.2.1. Sinartrozele
Sinartrozele sunt articulaţii care nu prezintă cavitate articulară; piesele osoase apar unite printr-o masă de ţesut
fibros, cartilaginos sau osos, ceea ce le clasifică în: sindesmoze, sincondroze şi sinostoze.
Sindesmozele sunt articulaţii la care legătura între oasele ce participă la articulaţie se face prin ţesut conjunctiv
fibros. Când unirea se realizează prin formaţiuni ligamentare (ex. articulaţia coxo-sacrală) este o sindesmoză propriu-
zisă, iar când se realizează doar printr-o pătură subţire de ţesut conjunctiv se numesc suturi (ex. articulaţiile de la
nivelul craniului). După aspectul marginilor care participă la articulaţie, suturile se împart în: dinţate (ex. sutura
coronară, sagitală etc.), scvamoase sau solzoase (ex. sutura temporoparietală) şi plane (ex. sutura internazală). Gonfoza
este o varietate de sindesmoză în care un os este scobit, iar celălalt pătrunde în el ca un cui (ex. articularea dinţilor în
alveolele dentare). Un tip special de sindesmoză îl constituie legătura prin intermediul unei membrane interosoase, ce
se întinde între două oase aflate la o anumită distanţă între ele (ex. membrana interosoasă dintre oasele antebraţului şi
gambei).
Sincondrozele prezintă ca material de legătură ţesutul cartilaginos, care poate fi: hialin (ex. artic. dintre
manubriu şi corpul sternului, cartilajele costale) sau fibros (ex. unele simfize, cartilajele de creştere).
Sinostozele se formează prin osificarea, la adulţi şi mai ales la bătrâni, a sidesmozelor şi sincondrozelor (ex.
suturile, cartilajele de creştere etc.).
3.2.2. Amfiartrozele
Amfiartrozele (hemiartrozele) se caracterizează prin prezenţa în dreptul ţesutului fibro-cartilaginos de legătură
a unei fante incomplete lipsită de o membrană proprie; acest gol apare sub influenţa unor mişcări de amplitudine mică.
Amfiartrozele sunt alcătuite din următoarele elemente: suprafeţe articulare osoase, acoperite de cartilaj hialin, o masă
de fibrocartilaj care leagă suprafeţele articulare şi un manşon fibros format din ligamente periferice ce înconjoară
articulaţia. Exemple de amfiartroze sunt: articulaţiile intervertebrale, simfiza pubiană etc.
Articulaţiile coloanei vertebrale
Articulaţiile intervertebrale sunt semimobile şi sunt de 2 tipuri:
a) articulaţiile corpurilor vertebrale;
b) articulaţiile arcurilor vertebrale.

23
Anatomia omului

a) Corpurile vertebrale sunt articulate între ele prin discuri de cartilaj şi ligamente. Un disc intervertebral are la
periferie un inel fibros, protector şi în centru o substanţă moale gelatinoasă – nucleu pulpos. Aceste discuri articulare
au grosimi diferite, astfel cele cervicale au 5 mm grosime, iar cele lombare sunt cele groase au 9-10 mm. Discuriel
intervertebrale amortizează şocurile asupra coloane, dau elasticitate (pierderea ei la bătrâni este spondiloza), iar în
eforturi fizice mari se pot produce, leziuni ale discului ceea ce produce hernia de disc (discopatia). În afară de
discurile de cartilaj, articularea se realizează prin două ligamente longitudinale, commune coloanei (unul anterior şi
altul posterior).
În mişcările coloanei vertebrale articulate prin amfiatroze, realizează mici deplasări (de amplitudine 5 0) în flexie,
extensie, rotaţie.
b) Articulaţiile coloanei vertebrale se realizează între procesele spinoase, procesele transverse şi lamele vertebrale,
prin ligamentele galbene, interspinoase, intertransverse, ce conţin ţesut conjunctiv elastic şi fibros şi aceste articulaţii
prin însumarea mobilităţii lor asigură flexibilitatea şi elasticitatea coloanei vertebrale.

3.2.3. Diartrozele
Diartrozele (articulaţii sinoviale, artrodii, articulaţii mobile) sunt caracterizate prin prezenţa unei cavităţi
articulare între extremităţile oaselor, cavitate care este căptuşită cu o membrană proprie (sinovială). Sunt articulaţiile cu
cel mai mare grad de mobilitate şi sunt întâlnite mai ales la nivelul membrelor. Sunt alcătuite din următoarele elemente
componente:
Extremităţile osteo-articulare
În cadrul acestor elemente trebuie să luăm în considerare: suprafeţele articulare, cartilajele articulare şi unele
formaţiuni ajutătoare fibro-cartilaginoase (fig. 31).

Fig. 31. Diartroze

Feţele (suprafeţele) articulare reprezintă suprafeţe netede situate pe extremităţile osoase. De obicei cele două
suprafeţe se îmbină una cu cealaltă, una fiind negativul celeilalte, adică ele sunt congruente; alteori însă nu există nici o
legătură între forma unei suprafeţe şi cea a suprafeţei opuse. Pot prezenta forme diferite: plane, sferoidale, trohleare,
concave etc. Cartilajul articular tapetează suprafeţele articulare şi prezintă două proprietăţi mecanice esenţiale: este
compresibil şi elastic, având rol de amortizor, deci de a împiedica uzura suprafeţei osoase subiacente. Elementele din
care este alcătuit cartilajul (celule, fibre, substanţă fundamentală) au o arhitectură strict funcţională, suportând forţe
mari care se exercită asupra sa, structura fiind în continuă remaniere. Întinderea cartilajului nu este proporţională cu
mărimea suprafeţelor osoase, ci cu amplitudinea mişcărilor. Prin structura sa cartilajul articular economiseşte forţă
musculară în timpul mişcărilor.
Labrul glenoidal (bureletul fibro-cartilaginos, fibro-cartilajul periferic) este o structură situată la periferia
unor cavităţi articulare (ex. cavitatea glenoidă a humerusului) cu rol de a mări suprafaţa articulară. Acest inel fibro-
cartilaginos poate fi complet (ex. articulaţia scapulo-humerală) sau incomple (ex. articulaţiile interfalangiene).
Meniscurile şi discurile articulare sunt cartilaje fibroase care se găsesc între două suprafeţe osoase
necongruente, cu rol de a restabili concordanţa celor două suprafeţe. Discul intervertebral separă complet cele două
suprafeţe articulare, care nu intră în contact; se asigură astfel, o compartimentare totală a articulaţiei (ex. artic. temporo-
mandibulară). Meniscul articular se caracterizează prin prezenţa unei zone la nivelul căreia cele două suprafeţe intră în
contact nemijlocit, astfel încât compartimentarea articulaţiei este incompletă (ex. artic. genunchiului).
Mijloacele de unire
Mijloacele de unire sunt reprezentate prin: capsula articulară, ligamente, muşchi, tendoane şi presiunea
atmosferică.
Capsula articulară este un manşon de ţesut conjunctiv fibros care înveleşte suprafeţele articulare, participând
la menţinerea acestora în contact şi delimitând spre interior o cavitate articulară; această cavitate este căptuşită la
interior de membrana sinovială şi întărită la exterior de ligamente. Inserţia capsulei este mai apropiată de epifize în
regiunile în care amplitudinea mişcărilor este mai mică. Capsula este în general laxă şi subţire, deci puţin rezistentă la
24
Anatomia omului

articulaţiile cu mişcări ample şi este mai groasă, şi deci mai rezistentă la articulaţiile cu mişcări mai puţin ample.
Ligamentele articulare sunt formaţiuni fibroase care se prind de oasele articulţiei. Dipă dispunerea lor sunt de
trei tipuri: interosoase, capsulare şi periferice. Ligamentele interosoase se găsesc în interiorul articulaţiei
(intracapsulare) între cele două oase şi sunt extrasinoviale (ex. ligamentele încrucişate ale genunchiului). Ligamentele
capsulare întăresc capsula articulară în zonele care neceşită o frânare a mişcărilor şi aparţin peretelui capsular.
Ligamentele periferice nu intră în contact cu capsula articulară, fiind situate mai departe de aceasta. Ele leagă două
oase, separate între ele printr-un oarecare interval (ex. ligamentele dintre claviculă şi apofiza coracoidă a omoplatului).
Din punct de vedere funcţional ligamentele se pot grupa în ligamente ajutătoare ce consolidează legătura dintre oase şi
ligamente frenatoare care frânează mişcările.
Mijloacele de alunecare
Mijloacele de alunecare sunt reprezentate prin membrana sinovială şi prin lichidul care se găseşte în cavitatea
articulară - lichidul sinovial.
Membrana sinovială căptuşeşte faţa internă a capsulei articulare şi se inseră pe os la periferia cartilajului
articular. Este bogat vascularizată şi inervată, iar din punct de vedere structural este o membrană seroasă (ca şi pleura,
peritoneul etc.). Această membrană este bogat vascularizată şi trimite în interiorul cavităţii articulare nişte prelungiri
numite vilozităţi sinoviale sau burse sinoviale, cu rol de a împiedica frecarea muşchilor şi a tendoanelor pe planurile
dure osoase.
Lichidul sinovial (sinovia) este secretat de epiteliul membranei sinoviale şi are rol de lubrefiant, favorizând
alunecarea, rol de nutriţie a cartilajului articular (prin imbibiţie), rol de curăţire a produselor de descuamare (prin
fagocitoză). Se tăseşte în cantitate redusă, este vâscos, clar, de culoare gălbuie. Din punct de vedere chimic, conţine:
95% apă, 5% substanţe organice, săruri minerale, globule albe etc.
Cavitatea articulară este spaţiul aproape virtual din interiorul articulaţiei în care se găseşte lichidul sinovial.
Această cavitate poate deveni reală prin acumularea unui lichid seros (hidratoză), prin acumulare de sânge (hematoză)
etc., apărute în urma unor traumatisme articulare.
Vascularizaţia articulaţiilor. Articulaţiile sunt bine vascularizate de o reţea de vase periarticulare. Aceste
vase pătrund în capsulă, se ramifică puternic mai ales pe membrana sinovială. Cartilajul de articulare ne este
vascularizat; hrănirea lui se realizează prin imbibiţie, pe seama lichidului sinovial.
Inervaţia articulaţiilor se realizează prin nervii care asigură şi inervaţia celorlalte formaţiuni din jurul său
(oase, muşchi etc.). Receptorii (proprioceptori) se găsesc în capsula articulară, membrana sinovială, ligamente, dar
lipsesc în cartilajul articular. Nervii articulari sunt alcătuiţi numai din fibre aferente (senzitive) care provin de la
receptorii articulaţiei respective.
Clasificarea funcţională a diartrozelor
Segmentele osoase care participă la articulaţie realizează mişcări de rotaţie în jurul unei axe numită axă
articulară (axa mişcării, axa de rotaţie). Această axă poate prezenta direcţii diferite, fiind: verticală (logitudinală),
sagitală (antero-posterioară), transversală (fronatală) sau are alte direcţii variabile şi succesive, în funcţie de
complexitatea mişcărilor. Cu cât numărul axelor de rotaţie este mai mare, cu atât şi gradul de mobilitate (libertate) a
articulaţiilor este mai mare. La nivelul articulaţiilor se deosebesc următoarele tipuri de mişcări: flexia, mişcarea prin
care cele două segmente se apropie unul de altul), extensia, mişcarea opusă flexiei, adducţia, mişcarea prin care
segmentele se apropie de corp sau de planul medio-sagital, abducţia, mişcarea opusă adducţiei, rotaţia externă
(laterală), mişcare de rotire a segmentului respectiv în jurul unui ax vertical, rotaţia internă (medială), mişcarea inversă
rotaţiei externe, pronaţia, mişcarea de rotaţie a antebraţului sau plantei în jurul axului longitudinal, supinaţia, mişcarea
inversă pronaţiei, circumducţia, mişcarea complexă care le totalizează pe cele de mai sus.
După gradul de libertate (mobilitate) al mişcărilor, care este corelat cu numărul axelor de mişcare, diartrozele
se împart în trei mari categorii: articulaţii cu un grad de libertate (uniaxiale), articulaţii cu două grade de libertate
(biaxiale) şi articulaţii cu trei grade de libertate (triaxiale).
3.2.3.1. Articulaţiile uniaxiale, sunt articulaţii a căror axă de rotaţie, unică, este orientată vertical, transversal
sau oblic, iar mişcările care se pot realiza sunt: flexie-extensie, rotaţie internă-rotaţie externă. Aceste mişcări se
realizează într-un singur plan.
Articulaţiile trohoide (în pivot) sunt articulaţii în care suprafaţa de articulare a unui os este un cilindru plin şi
pătrunde în cilindrul gol, osteo-fibros, format de celălalt os; deci este o articulaţie cilindrică, în care se realizează
mişcări de rotaţie (pronaţie-supinaţie). Exemplu: articulaţia atlando-axoidiană, articulaţiile radio-ulnare superioară şi
inferioară.
Articulaţii trohleene (trohleartroză, articulaţie "în balama", ginglim), în care o suprafaţă articulară are formă de
trohlee, iar faţa opusă prezintă pe mijloc o creată care intră în şanţul trohleei. Realizează mişcări de flexie-extensie.
Exemplu: articulaţiile intrefalangiene.
Cohleartroxe, la care una din suprafeţe este uşor soiralată, asemănătoare cu o cohlee (melc), ceea ce determină
schimbarea uşoară a direcţiei mişcării. Exemplu: articulaţia cotului, în care flexia-extensia sunt însoţite de mişcări
uşoare de pronaţie-supinaţie.
3.2.3.2. Articulaţiile biaxiale prezintă două axe de rotaţie perpendiculare una pe alta. Aceste mişcări se pot
realiza în două planuri.
Articulaţiile elipsoidale (condilartroze) prezintă o suprafaţă convexă (cap, condil) şi cealaltă suprafaţă concavă
(fosă). Realizează mişcări de flexie-extensie şi lateralitate. Exemplu: articulaţia radio-carpiană, articulaţia atlanto-
occipitală.
Articulaţiile şeliforme (în formă de "şa") prezintă o faţă articulară concavă transversal şi convexă antero-

25
Anatomia omului

posterior, iar cealaltă suprafaţă este congruentă. Exemplu: articulaţia carpo-matacarpian I.

3.2.3.3. Articulaţiile triaxiale permit realizarea unor mişcări variate. Din însumarea mişcărilor rezultă
mişcarea complexă de circumducţie. Din această categorie fac parte articulaţiile sferoidale. Mişcarea în aceste articulaţii
se realizează în trei planuri.
Articulaţia sferoidală propriu-zisă reprezintă cea mai mobilă articulaţie existentă. Prezintă o faţă articulară
sferică (cap) care pătrunde în cavitatea formată de cealaltă suprafaţă de articulare. Exemplu: articulaţia scapulo-
humerală.
Enartroza este o articulaţie în care mişcarea este limitată uşor deoarece capul sferoidal pătrunde într-o cavitate
adâncă. Exemplu: articulaţia coxo-femurală.
Pe lângă aceste trei tipuri de diartroxe cu axe de mişcare definite, mai există şi aşa-numitele diartroze plane
(artrodii) a căror suprafeţe de articulare sunt perfect congruente şi realizează doar mişcări de alunecare. Exemplu:
articulaţiile intercarpiene, articulaţiile intertarsiene.

26