Anatomia omului

Unitatea de curs 1.
DEFINIŢIA ŞI CONŢINUTUL ANATOMIEI.
NOŢIUNI DE CITOLOGIE ŞI DE HISTOLOGIE
1.1. DEFINIŢIA ŞI CONŢINUTUL ANATOMIEI
Anatomia omului este ramura biologiei care studiază forma şi structura macro şi microscopică a organismului
uman, topografia, raporturile dintre organe, precum şi legile de dezvoltare ale acestuia în raport de funcţiile îndeplinite
şi în raport cu mediul înconjurător. Deşi denumirea provine de la cuvintele greceşti ana = prin şi tomein = a tăia, în
prezent anatomia beneficiază de metode de studiu numeroase şi complexe. Problemele legate de morfologia diverselor
segmente, de structurile macro şi microscopice ale organelor, pot fi înţelese, explicate şi rezolvate doar ţinând ccont de
caracterele lor funcţionale. Fenomenele morfologice şi cele fiziologice, forma şi funcţia, se condiţionează reciproc,
constituind o unitate dialectică: structură - funcţie. Datorită acestei condiţionări anatomia este în prezent tratată sub
aspect funcţional.
Din studiul anatomiei funcţionale reiese faptul că în mare măsură, structura şi forma corpului omenesc
reprezintă rezultatul necesităţii de mişcare. Posibilităţile de investigaţie a organismului uman în prezent au devenit din
ce în ce mai numeroase şi mai sofisticate corelativ cu dezvoltarea tehnicii şi a unor ştiinţe biologice conexe. Pentru
explicarea caracterului funcţional al unor structuri se foloseşte experimentul şi biometria, iar în ultimul timp un rol din
ce în ce mai important îl au metodele statistice. Acestă disciplină are atât o importamţă teoretică cât şi o importanţă
practică. Din punct de vedere teoretic studiul morfologiei şi structurii corpului omenesc ne arată înrudirea omului cu
animalele, ne conduce la ideea potrivit căreia omul reprezintă o verigă din lanţul evolutiv al lumii animale. Astfel, se
precizează atât locul omului în natură, cât şi originea lui. Totodată studiul anatomiei permite precizarea unor legi
generale ale biologiei care sunt proprii tuturor organismelor. Prin cunoaşterea acestor adevăruri este posibilă formarea
unor concepţii despre lume şi viaţă. Datele anatomiei servesc unor discipline biologice înrudite cum ar fi: biomecanica,
fiziologia, citologia, histologia, embriologia, biochimia, psihologia şi chiar pedagogia. Din punct de vedere practic
anatomia furnizează în primul rând date pentru diversele domenii ale medicinei. Studiul anatomiei asigură studenţilor
de la facultatea de educaţie fizică o serie de cunoştinţe preliminare care îi pregătesc pentru studiul altor discipline din
cadrul planului de învăţământ, cum sunt: biomecanica, fiziologia exerciţiilor fizice, cultura fizică medicală, igiena şi
controlul medical şi alte discipline de profil.

1.2. NOŢIUNI DE CITOLOGIE

Ramura anatomiei care se ocupă cu studierea celulei se numeşte citologie. Celula este unitatea
morfofuncţională şi genetică a tuturor organismelor. Ea poate exista singură sau în grup formând ţesuturi.
Forma celulelor
În stadiul iniţial, tânăr, toate celule au formă sferoidală. Treptat însă, în raport cu rolul lor fiziologic,
majoritatea celulelor îşi schimbă forma (fig.1). Celulele adulte din corpul omenesc au forme variate: ovală (condrocit,
adipocit), stelată (osteocit, unii neuroni), piramidală (neuronii piramidali Betz din scoarţa cerebrală), cilindrică
(enterocit, fibra musculară striată), fusiformă (celula musculară netedă), pavimentoasă (celule endoteliale), sferică
(ovulul), etc.
Dimensiunile celulelor
Majoritatea celulelor au dimensiuni cuprinse între 20-40 , dar există celule mai mici (de exemplu elementele
figurate ale sângelui: hematiile 7,5  leucocite 5 - 20 , trombocitele 3 - 4) şi celule de dimensiuni mai mari (de
exemplu celulele sexuale: spermatozoidul 70 , ovulul 200 ).
Structura celulei
Celulele umane au caracteristici asemănătoare cu celulele corespunzătoare ale altor organisme animale. Toate
celulele sunt alcătuite din protoplasmă - o materie vie heterogenă - constituită din citoplasmă şi nucleu. Protoplasma
este delimitată la periferie printr-o membrană (plasmalemă) (fig.2).

Fig. 1. Forma celulelor: Fig. 2. Schema structurii celulei

1,2,3 şi 4 – diferite celule nervoase (raporturile de mărime nu sunt păstrate)
2
Anatomia omului

A. Citoplasma.
Din punct de vedere structural citoplasma are două componente: citoplasma fundamentală (hialoplasma) şi
diferenţierile citoplasmatice. Citoplasma fundamentală, din punct de vedere fizic, este un amestec complex de soluţii
moleculare şi coloidale. Privită la microscopul optic apare hialină (hialoplasmă), dar cu ajutorul microscopului
electronic s-a constatat că prezintă o structură submicroscopică complexă şi în continuă schimbare. Din punct de vedere
chimic este formată din substanţe organice (proteine, lipide, glucide, lipoproteine, glicoproteine, acizi nucleici, etc.) şi
anorganice (săruri minerale sub formă de soluţii, molecule şi ioni).
Organitele citoplasmatice se împart în două mari categorii:
Organite citoplasmatice generale (nespecifice) comune tuturor celulelor, dintre care cele mai importante sunt:
Reticulul endoplasmatic este constituit dintr-un sistem de canalicule care se deschid atât la suprafaţa celulei
cât şi în spaţiul dintre cele două membrane ale nucleolemei. Aceste canalicule prezintă, pe alocuri, dilataţii numite
cisterne sau saci. Deci reticulul este un sistem circulator intracelular în miniatură. Există două tipuri de reticul
endoplasmatic: neted şi rugos.
Reticulul endoplasmatic neted este un sistem canalicular dinamic care îşi schimbă aspectul chiar în aceiaşi
celulă în funcţie de fazele sale de activitate. Este în cantitate mare în fibrele musculare striate, unde are rol în
transmiterea excitaţiei la miofibrile, în celulele corticosuprarenalei, foliculului ovarian, etc. Reticulul endoplasmatic
rugos sau ergastoplasma se caracterizează prin prezenţa pe suprafaţa externă a peretelui membranos a ribozomilor. Este
prezent în cantitate mare în limfocite, celule pancreatice, etc.
Ribozomii (granulele lui Palade) sunt granulaţii dense rotunde sau ovale cu rol în sinteza proteinelor celulare.
Ribozomii pot exista liberi în citoplasmă sau ataşaţi membranelor reticulului endoplasmatic neted formând reticulul
endoplasmatic rugos.
Lizozomii sunt vezicule bogate din punct de vedere chimic în enzime hidrolitice, care au rol important în
procesul de fagocitoză. Se găsesc în număr mare în leucocite şi macrofage.
Aparatul Golgi este un sistem membranos format din cisterne sau vezicule cu pereţi netezi. Interiorul
cisternelor conţine granule de secreţie. Este situat în apropierea nucleului şi are rol în elaborarea şi eliminarea
produşilor de secreţie ai celulei.
Mitocondriile sunt organite de formă rotundă, ovală sau alungită cu peretele format dintr-o membrană cu
structură trilaminată, de natură lipoproteică. Din punct de vedere funcţional reprezintă principalele elemente
producătoare de energie din celulă. Învelişul mitocondrial este alcătuit dintr-o membrană externă, un interspaţiu şi o
membrană internă. Această ultimă membrană trimite spre interior prelungiri lamelare numite creste mitocondriale.
Spaţiul dintre creste, numit matrice mitocondrială, are un conţinut fluid uşor granular.
Centrozomul (centrul celular), situat în apropierea nucleului are rol în diviziunea celulară. În perioada dintre
două diviziuni (interfază) este format dintr-o zonă de citoplasmă hialină (centrosfera) şi unul sau doi corpusculi
(centrioli). În cursul diviziunii centrozomul formează fusul de diviziune.
Organite citoplasmatice specifice se găsesc în anumite celule şi au funcţii speciale. Ele sunt reprezentate de:
miofibrile (din celulele musculare), tonofibrile (din celulele epiteliale), neurofibrilele şi corpusculii Nissl (din celulele
nervoase), etc. În citoplasmă pe lângă organitele celulare se găsesc şi diferenţieri citoplasmatice temporare sau
incluziuni, formate din material inert reprezentat prin:
- substanţe de rezervă: granule de glicogen (rezerve energetice din hepatocite, fibre musculare etc.),
granule de grăsimi mici dispersate în citoplasmă sau formând depozite în adipocite, granule de proteine şi vitamine;
- granule de secreţie: granulele de zimogen din celulele pancreatice, etc.;
- pigmenţi: melanina din stratul generator al pielii, hemoglobina din hematii, etc.

B. Nucleul.
Este o formaţiune superior organizată a celulei ce conţine informaţia genetică, prin care sunt transmise
caracterele ereditare la descendenţi. El controlează metabolismul celulei şi este în strânsă corelaţie cu citoplasma. În
general este aşezat central, dar există şi celule cu nucleul excentric (ex. adipocitele, fibrele musculare striate, etc.).
Numărul nucleilor. Majoritatea celulelor au un singur nucleu (monocariote sau mononucleate). Există însă şi
celule cu număr diferit de nuclei: celule lipsite de nucleu (anucleate) de exemplu hematiile; celule cu doi nuclei
(binucleate) de exemplu hepatocitele; celule cu mai mulţi nuclei (polinucleate sau multinucleate) de exemplu
osteoclastele, fibrele musculare striate etc.
Forma nucleilor. Majoritatea celulelor au nucleii de formă sferică sau ovalară.
Dimensiunile nucleilor variază la diverse forme de celule între 5 şi 30 microni.
Structura nucleilor. La exterior prezintă o membrană - nucleolema - dublă prevăzută cu pori prin care
comunică cu citoplasma. În interior prezintă plasma nucleară - nucleoplasma (carioplasma) - alcătuită din cariolimfă,
asemănătoare hialoplasmei şi cromatină, o nucleoproteină dispusă sub formă de firişoare spiralate (cromoneme)
constituite din ADN şi ARN.

C. Membrana plasmatică
Membrana plasmatică sau plasmalema constituie învelişul extern al celulei şi se formează prin diferenţierea
citoplasmei la periferie. Din punct de vedere structural este trilaminată, formată dintr-un strat extern proteic, un strat
mijlociu fosfolipidic şi un strat intern proteic. Fiecare strat are o grosime de 25 . Electronomicroscopic s-a observat la
nivelul plasmalemei prezenţa unor pori care îi asigură o permeabilitate selectivă.
Membrana plasmatică este polarizată electric, pozitiv pe faţa externă şi negativ pe faţa internă.

3
Anatomia omului

La unele tipuri de celule citoplasma trimite spre exterior o serie de prelungiri, învelite în plasmalemă. Unele
prelungiri sunt permanente cu rol de legătură între celule (desmozomi), de mărire a suprafeţei de schimb a celulei
(microvili), de mişcare a celulei (cili, flageli), etc., iar alte prelungiri sunt temporare şi neordonate (pseudopodele).

4
Anatomia omului

Unitatea de curs 2.

NOŢIUNI DE HISTOLOGIE
Histologia este ştiinţa care se ocupă cu studierea ţesuturilor. Celulele care provin din segmentarea oului au
caractere asemănătoare, dar pe măsura dezvoltării embrionare ele îşi schimbă forma şi structura şi se specializează
funcţional prin procesul de diferenţiere celulară. Celulele care se diferenţiază în acelaşi sens şi îndeplinesc o aceiaşi
funcţie se grupează alcătuind ţesuturi. Un ţesut este alcătuit din celule şi substanţă intercelulară.
După forma, structura şi funcţia celulelor cât şi după cantitatea şi calitatea substanţei intercelulare în organism
există patru tipuri fundamentale de ţesuturi:
 epitelial;
 conjunctiv;
 muscular;
 nervos.

2.1. Ţesutul epitelial

Ţesutul epitelial are următoarele caracteristici: celulele sunt strâns unite între ele, astfel încât spaţiile
intercelulare sunt foarte reduse, pline cu o substanţă amorfă care le cimentează; celulele sunt legate între ele şi prin
prelungiri celulare care se întrepătrund cu ale celulelor vecine; celulele epiteliale sunt aşezate totdeauna pe o membrană
bazală, care separă în acelaşi timp epiteliul de ţesutul conjunctiv însoţitor; epiteliile nu sunt vascularizate, astfel încât,
hrănirea lor se realizează pe seama ţesutului conjunctiv însoţitor. În raport de funcţiile îndeplinite epiteliile se împart în:
epitelii de acoperire, glandulare şi senzoriale.
2.1.1. Epiteliile de acoperire (de apărare) au rol de protecţie învelind suprafaţa externă a corpului şi a unor
organe sau căptuşind suprafaţa internă a organelor cavitare. După modul de aranjare a celulelor epiteliile de acoperire
pot fi: unistratificate şi pluristratificate.
a) Epitelii unistratificate (simple) se pot grupa după forma celulelor în:
 pavimentoase simple, care au celulele turtite (pavimentoase); exemple: endoteliul capilar, pleură, pericard,
peritoneu (fig.3);
 cilindrice simple, sunt epitelii cu celule înalte, cilindrice, de exemplu: mucoasa gastrică, intestinală
(fig.5);
 cubice simple, au celule cubice, prevăzute sau cu cili la polul apical şi pot fi întâlnite la conducte
glandulare, mucoasa bronhiolelor (fig.4);
 pseudostratificate au celule a căror nuclei sunt amplasaţi la înălţimi diferite, dând aspectul de falsă
stratificare, cum este cazul epiteliului traheal şi al bronhiilor (fig.6).

b. Epitelii pluristratificate (multistratificate) după forma celulelor din straturile superficiale se grupează în:
 pavimentoase stratificate (fig.7) au celulele superficiale pavimentoase, pot fi de două categorii:
keratinizate (ex. epidermul, la care în urma procesului de keratinizare celulele mor formând un strat
descuamant sau exfoliant) şi nekeratinizate (ex. mucoasa bucală, faringiană, esofagiană, rectală);
 cilindrice stratificate au celulele superficiale cu formă cilindrică, cum sunt de exemplu: mucoasa uterină,
epiteliul canalelor de excreţie a glandelor salivare (fig.8);
 prismatice stratificate, au celulele înalte, faţetate şi întâlnite la mucoasa vălului palatin, baza epiglotei;
 uroteliu (epiteliul de tranziţie) au printre celulele cilindrice aşa-numitele celule în rachetă care prin
posibilităţile de glisare - verticalizare şi orinzontalizare - determină micşorarea sau mărirea numărului de
straturi celulare, fiind caracteristice pentru mucoasa ureterelor, vezicii urinare, uretrei superioare (fig.9).

5
Anatomia omului

2.1.2. Epiteliul glandular (secretor) conţine

celule cu rol de a elabora anumiţi produşi de secreţie.
Acest ţesut se asociază cu ţesut conjunctiv, vase de sânge
şi nervi formând glande, care se clasifică în: exocrine,
endocrine şi mixte.
a). glandele exocrine sunt consitituite în principal
din corpul glandei (adenomer) şi un canal de excreţie, prin
care îşi varsă produsul de secreţie la suprafaţa corpului
(ex. glandele sudoripare, sebacee, etc.) sau într-un organ
cavitar (ex. glandele salivare, gastrice, etc.). După gradul
lor de comlexitate, glandele exocrine pot fi: unicelulare
(celulele mucoase din mucoasa intestinală, respiratorie,
etc.) sau pluricelulare (majoritatea). După forma şi
structura lor glandele pluricelulare sunt clasificate în:
tubuloase simple care pot prezenta adenomerul sub forma
unui tub scurt şi drept sau lung şi încolăcit cu aspect de
ghem, numit glomerul, sau glande tubuloase ramificate;
acinoase sau alveolare (când acinii sunt voluminoşi) care
se subclasifică în simple şi ramificate; tubulo - acinoase
ramificate cu adenomerul format din tubi ramificaţi şi
terminaţi cu câte un acin (fig.10).
b). glandele endocrine sunt lipsite de canal de
Fig. 10. Tipuri de glande exocrine excreţie, astfel încât produsul lor de secreţie - hormonul -
(din Crişan şi colab., Histologie, 1957) pătrunde direct în sânge. Trecerea hormonilor în sânge
este favorizată de structura şi particularităţile circulatorii.
de la nivelul reţelei de capilare ce înconjoară celulele secretorii glandulare. Exemple de glande endocrine: hipofiza,
epifiza, tiroida, timusul, etc
c) glandele mixte sunt alcătuite atât din ţesut glandular exocrin, cât şi endocrin. În această categorie de glande
se încadrează pancreasul şi glandele sexuale (testiculele şi ovarul).
2.1.3. Epiteliile senzoriale sunt formate din celule specializate în recepţionarea anumitor stimuli din mediul
extern pe care îi transmit la S.N.C. Din această categorie fac parte: epiteliul olfactiv, lingual, statoacustic şi reprezintă
segmentele iniţiale (receptoare) ale unor analizatori.

2.2. Ţesutul conjunctiv

Ţesutul conjunctiv este unul din cele mai răspândite ţesuturi din organism. Acest ţesut îndeplineşte numeroase
roluri şi anume: leagă (conjugere = a lega) între ele diferite alte ţesuturi şi organe; rol mecanic, asigurând rezistenţa
organismului prin ţesutul tendinos, cartilaginos, osos; rol trofic, prin ţesutul adipos şi sânge care conţin substanţe de
rezervă; rol de apărare a organismului, prin deţinerea de anticorpi şi proprietăţile fagocitare ale unor celule. Acest ţesut
nu este niciodată în contact cu mediul extern sau cu lumenul organelor, de care este despărţit prin epitelii. Din punct de
vedere structural ţesutul conjunctiv este format din trei elemente: celule, fibre şi substanţă fundamentală.
Celulele conjunctive sunt de mai multe tipuri şi îndeplinesc funcţii diverse, ca de exemplu: fibroblaştii au rol
în fibrilogeneză şi sinteza de mucopolizaharide, histiocitele intervin însinteza de gamma globuline, mastocitele asigură
sinteza de heparină, histamină şi serotonină, precum şi regenerarea ţesutului conjunctiv, plasmocitele au rol în sinteza
de anticorpi spefici, etc.
Fibrele conjunctive sunt de trei categorii: colagene, elastice şi reticulare. Fibrele colagene sunt groase,
uniforme, dispuse în fascicule şi asigură rezistenţa la tracţiune a ţesutului respectiv. Fibrele elastice sunt subţiri,
ramificate, nu formează mănunchiuri şi sunt extensibile; sunt generatoare de forţă, deci în organism ele fac economie de
energie. Fibrele reticulare sunt scurte, cu ramificaţii care se anastomozează între ele; formează reţele în ochiurile cărora
se află substanţă fundamentală.
Substanţa fundamentală (intercelulară) este în cantitate mare deoarece de obicei celulele sunt depărtate între
ele. Din punct de vedere chimic substanţa fundamentală este de natură proteică. În funcţie de gradul de impregnare cu
săruri minerale, substanţa fundamentală poate fi: moale, semidură sau dură.
6
Anatomia omului
Fig. 11. Ţesutul conjunctiv lax (după Torok)
Fig. 12. Ţesut adipos: 1 – celule adipoase în
diferite stadii de încărcare cu grăsimi; 2 – ţesut
conjunctiv de susţinere
Fig. 13. Ţesut reticular şi fibros: 1 – limfocite;
2 – fibre colagene; 3-nucleii celulelor reticulare
Clasificarea ţesuturilor conjunctive
În funcţie de consistenţa substanţei fundamentale ţesuturile
conjunctive pot fi: moi (propriu-zise), semidure (cartilaginoase) şi
dure (osoase).
2.2.1. Ţesuturile conjunctive moi (propriu-zise)
În funcţie de preponderenţa elementelor componente
(celule, fibre sau substanţă fundamentală) aceste ţesuturi se
grupează în mai multe categorii:
a). ţesutul conjunctiv lax conţine în proporţii relativ egale
celule, fibre şi substanţă fundamentală. Are multiple roluri:
nutritiv, fiind însoţitor al epiteliilor, vaselor sanguine şi limfatice,
nervilor etc; asigură absorbţia substanţelor medicamentoase
injectate în muşchi; intervine în apărarea organismului şi
favorizează cicatrizarea plăgilor; intervine în termoreglare etc.
(fig.11);
b). ţesutul adipos conţine predominant adipocite. Are
dispoziţie diferită la cele două sexe şi are rol mecanic în
amortizarea şocurilor, rol trofic, serveşte ca rezervor de lipide etc.
(fig.12);
c). ţesutul reticulat conţine predominant fibre de reticulină
şi celule stelate. Se găseşte în organe hematoformatoare (ganglioni
limfatici, măduva ososaă roşie) (fig.13);
d). ţesutul fibros conţine predominant fibre colagene. Se
găseşte în derm, exomisium, periost, pericondru, perinerv,
duramater, ligamente, capsule articulare, tendoane şi aponevroze
(fig.13);
e). ţesutul elastic conţine mai ales fibre elastice; se găseşte
sub formă de lamele elastice în pereţii vaselor sanguine şi în unele
ligamente extensibile (ligamentele galbene).
2.2.2. Ţesuturile conjunctive semidure (cartilaginoase)
Ţesutul cartilaginos este un ţesut rezistent şi elastic; nu este
vascularizat, nutriţia lui realizându-se prin imbibiţie, pe seama
pericondrului. Substanţa conjunctivă conţine condrină, de natură
proteică impregnată cu o cantitate relativ redusă de săruri minerale,
mai ales de calciu. Majoritatea fibrelor sunt colagene şi elastice.
Fig. 14. Cartilaj elastic (din Histologie, manual pentru
învăţământul medical superior, 1965)
7
Anatomia omului

Celulele cartilaginoase denumite condroblaste în stadiul tânăr şi condrocite la maturitate; sunt globuloase sau
ovalare şi distribuite izolat sau în grupuri mici, de 2-3. Fiecare celulă prezintă câte o capsulă specială, iar grupurile
celulare prezintă şi o capsulă comună grupului numită capsulă mamă.
După cantitatea şi calitatea elementelor componente se deosebesc trei tipuri de ţesut cartilaginos: hialin, elastic şi
fibros.
a) cartilajul hialin conţine o cantitate mare de substanţă fundamentală, puţine fibre colagene şi celule. Acest tip
de cartilaj este întâlnit în scheletul embrionului, cartilajele articulare, discurile de creştere, cartilajele costale şi ale căilor
respiratorii.
b) cartilajul elastic conţine o bogată reţea de fibre elastice şi este tipic pavilionului urechii, cartilajului nazal,
epiglotei, etc (fig. 14).
c) cartilajul fibros (fibrocartilaj) prezintă numeroase fibre colagene, orientate longitudinal. Formează discurile
intervertebrale, meniscurile articulare, etc.
2.2.3. Ţesuturile conjunctive dure (osoase)
Ţesuturile osoase sunt structuri adaptate, în principal, pentru funcţia de susţinere şi protecţie. Proprietăţile
ţesutului osos sunt determinate de caracterele substanţei fundamentale care este saturată în săruri minerale, ceea ce îi
conferă soliditate şi rigiditate. Ţesutul osos este alcătuit din celule, sistemul fibrilar şi substanţa fundamentală amorfă.
Celulele osoase sunt de două categorii: celule formatoare de os, numite osteoblaste când sunt tinere şi
osteocite când sunt adulte; celule distrugătoare de os, numite osteoclaste.
Sitemul fibrilar este reprezentat în esenţă prin structuri colagene, cele elastice fiind puţin numeroase.
Structurile colagene sunt constituite din fibrile şi fibre, iar orientarea lor este condiţionată de forţele mecanice (de
presiune şi tracţiune) care se exercită asupra osului. Acest sistem constituie armătura care conferă rezistenţa
caracteristică ţesuturilor osoase.
Substanţa fundamentală este costituită dintr-o componentă organică, care poate fi studiată pe ţesuturi
decalcificate şi o componenetă minerală (anorganică), care poate fi studiată pe osul calcinat (prin ardere).
a). Componenta organică (oseina) prezintă, electronomicroscopic, o structură fin granulară sau filamentoasă şi
reprezintă aproximativ 34% din masa totală a substanţei fundamentale. Această componentă a substanţei fundamentale
este alcătuită din oseină şi osteomucoid, legate între ele cât şi cu sistemul fibrilar prin legături ionice foarte puternice.
Oseina este o proteină de tip particular, este insolubilă la rece în apă, acizi, compuţi organici, dar prin fierbere
prelungită în apă se transformă în gelatină.
b). Componenta minerală (anorganică) reprezintă aproximativ 66% din greutatea osului, ea fiind mai redusă
la embrioni şi la nou născuţi, ca şi în unele cazuri patologice. Această componentă este reprezentată în principal prin
fosfat şi carbonat de calciu, mici catităţi de magneziu, fluor, sulf etc.
În cadrul ţesutului osos matur deosebim ţesutul osos nehaversian (fibros) şi ţesutul osos haversian, cu două
varietăţi: ţesut osos compact şi spongios.
Ţesutul osos nehaversian (fibros) se dezvoltă prin mecanismul de osificare endoconjunctivă, prototipul său
fiind reprezentat prin osul perioatal. Este un ţesut dur, dens, sărac în spaţii conjunctivo-vasculare. Celulele osoase sunt
relativ puţin numeroase.
În esenţă este format din numeroase fascicole colagene, care reprezintă
continuarea directă a celor din ţesutul conjunctiv periosos. Acest tip de ţesut
osos, numit şi periostal, formează stratul superficial al diafizelor oaselor
lungi, a oaselor late şi scurte.
Ţesutul osos haversian se prezintă în două variante, ţesutul osos
compact (dens) şi ţesutul osos spongios (areolar). Ambele varietăţi se pot
forma fie prin osificarea endoconjunctivă, fie prin cea endocondrală.
Deosebirile dintre cele două varietăţi constau în orientarea spaţială a
elementelor constitutive şi în raportul dintre componenta osoasă şi spaţiile
medulare.
a) Ţesutul osos compact (fig. 15) reprezintă o structură
perfecţionată şi caracterizată prin predominanţa componentei osoase dispusă
sub formă de lamele în jurul unor canale. Acest ţesut osos provine mai
frecvent prin osificare endocondrală. Osul compact are o structură cilindrică
lamelară, lamelele osoase fiind dispuse concentric în jurul unor spaţii
conjunctivo-vasculare, spaţii care iau astfel aspectul unor canale, numite
Fig. 15. O porţiune dintr-un os lung cu
canale Havers sau haversiene. Aceste canale conţin pe lângă elemente
lamelele osoase şi canale Havers: 1 –
vasculo-nervoase şi o cantitate redusă de ţesut conjunctiv. Canalele
periost; 2-lamele osoase externe; 3-
haversiene reprezintă echivalentul spaţiilor areolare din osul spongios, spaţii
celule osoase; 4-vase de sânge (în roşu)
care consecutiv depunerii de lamele osoase sunt reduse la dimensiuni
din sistemul de canale ale lui Havers; 5-
canaliculare. Canalele haversiene sunt longitudinale, străbat osul pe toată
lamele osoase concentrice, în jurul
lungimea sa şi sunt legate între ele prin anastomoze transversale şi oblice.
canalelor haversiene
Diametrul canalelor Havers este în medie de 20-100. În jurul fiecărui canal
se găsesc dispuse concentric un număr de 5-30 de lamele osoase.
Grosimea lamelelor variază între 4 şi 12. În secţiune transversală aceste canale au formă rotundă sau ovalară,
iar în interior conţin vase de sânge, un vas limfatic, fibre nervoase, celule conjunctive etc. Lamelele osoase au structură
obişnuită, osteocitele find dispuse atât în grosimea lor cât şi între ele. Canalul Havers împreună cu întregul sistem

8
Anatomia omului

lamelar care îl înconjoară formează un sistem haversian sau osteon (tub osos). Osteonul reprezintă unitatea
morfofunţională a sistemului osos compact. Fiecare osteon este limitat periferic de o linie de ţesut osteoid, iar la interior
este tapetat tot de un strat osteoid, care formează aşa-numita limitantă internă, ce separă sistemul lamelar de ţesutul
conjunctivo-vascular din interiorul canalului Havers. Între sistemele haversiene, în număr de 5-15 mm2, se găsesc spaţii
neregulate ocupate de lamele osoase arcuite (arciforme), constituind sistemele interhaversiene intermediare; aceste
sisteme interhaversiene reprezintă resturi ale unor canale haversiene remaniate.
b) Ţesutul osos spongios se găseşte la nivelul epifizelor oaselor lungi, şi în regiunea centrală a oaselor late şi
scurte. Ţesutul osos spongios are în mod caracteristic aspect "buretos" vizibil şi macroscopic, determinat de existanţa
unor spaţii (cavităţi) numite areole de mărimi şi forme diferite, în general intercomunicante. Areolele sunt pline de
măduvă osoasă roşie (hematopoetică) şi sunt delimitate de trabecule osoase. Ţesutul osos îndeplineşte în organism
multiple roluri: conferă scheletului duritatea necesară prin conţinutul bogat în săruri minerale; serveşte ca aparat de
susţinere a organismului; prin articularea oaselor se formează structuri ce adăpostesc organe de importanţă vitală;
serveşte ca depozit de săruri minerale (mai ales fosfo-calcice) şi intervine în echilibrul fosfo-calcic al organismului; prin
măduva roşie pe care o conţin, sunt produse majoritatea elementelor figurate ale sângelui; servesc ca suport pentru
inserţia musculaturii şi funcţionează ca pârghii, având rol esenţial în motilitate.

2.3. Ţesutul muscular

Celulele musculare sunt elementele contractile ale muşchilor. Această adaptare funcţională s-a realizat printr-o
restructurare a celulelor musculare: alungirea celulelor, apariţia de organite specializate, cum sunt miofibrilele etc.
Există două grupe mari de ţesuturi musculare: netede şi striate. La rândul său ţesutul muscular neted are două varietăţi:
scheletic şi cardiac.
Ţesutul muscular neted la om formează musculatura viscerală, iar fibrele se caracterizează prin miofibrile
omogene şi un nucleu situat central. Fibrele musculare netede au inervaţie vegetativă şi contracţie involuntară.
Caracteristicile şi structura musculaturii striate
Musculatura striată, controlată prin sistemul motor piramidal şi extrapiramidal, reprezintă aproximativ 40%
din greutatea corpului. Muşchii somatici asigură principalele activităţi motrice: mersul, scrisul, vorbitul masticaţia etc.
Fibrele musculare striate (fig.16) se prezintă sub forma unor cordoane cilindrice cu diametrul de 10-100  şi lungime de
3-4 până la 12-15 cm. Structural, fibra musculară striată este delimitată de o membrană (sarcolema), conţine citoplasmă
abundentă (sarcoplasma) şi numeroşi nuclei dispuşi la periferie. Sarcoplasma conţine organitele comune, dar şi organite
specifice (miofibrile) dispuse în fascicule longitudinale, paralele, având aspectul unor coloane (coloanele Leydig).
Coloanele Leydig, în secţiune transversală au aspectul unor câmpuri poligonale, numite câmpurile Conheim.
Miofibrilele sunt organite caracteristice fibrelor musculare striate şi constituie elementele contractile ale celulei.
Miofibrilele sunt alcătuite dintr-o alternanţă de discuri clare (I sau izotrope) şi discuri întunecate (A sau anizotrope).
Aceste discuri sunt situate la acelaşi nivel, ceea ce determină striaţiunea transversală, caracteristică, care dă şi
denumirea acestor fibre musculare. Fiecare disc este împărţit în două segmente egale; la mijlocul discului clar se găseşte
o membrană întunecată, membrana Z sau stria Amici , iar la mijlocul discului întunecat se găseşte banda H sau stria
Hensen. Pe membranele Z se inseră miofilamentele, unităţile structurale ale miofibrilelor. În ansamblu miofibrilele sunt
constituite din dispunerea alternantă, regulată a discurilor clare şi întunecate. Între două membrane Z succesive se
delimitează unităţile morfo-funcţionale ale miofibrilelor numite sarcomere (căsuţe Krause) (fig.17). Un sarcomer este
constituit din: o jumătate de disc clar (I) la o extremitate, un disc întunecat complet la mijloc şi o altă jumătate de disc
clar la cealaltă extremitate.

Fig. 16. Fibra musculară striată (ansamblu) Fig. 17. Fibra musculară striată
– secţiune longitudinală

9
Anatomia omului

Vascularizaţia muşchilor striaţi. Muşchii striaţi consumă în timpul contracţiilor cantităţi mari de oxigen ceea
ce reclamă o vascularizaţie abundentă. În muşchiul în repaus numai o parte din capilare sunt deschise, majoritatea lor
fiind nefuncţionale. În timpul activităţii, cu cât un muşchi este mai solicitat cu atât se deschid mai multe capilare.
Inervaţia muşchilor striaţi
Muşchii striaţi au inevaţie
senzitivă (eferentă) şi motorie (aferentă).
a) Inervaţia senzitivă. Muşchiul
striat prezintă trei tipuri de receptori
senzitivi, şi anume: fusul neuro-muscular
(situat în muşchi), organul tendinos Golgi
(situat la nivelul tendoanelor) şi elemente
nervoase libere (situate în epimisium).
Fusul neuro-muscular (fig.18)
este constituit dintr-o componentă
musculară reprezentată prin 2-10 fibre
musculare, care în regiunea centrală au
miofibrile subţiri, lipsite de striaţii şi o
componentă nervoasă constituită din fibre
nervoase care se înfăşoară în jurul fiecărei
fibre musculare a fusului. Aceste fibre
nervoase sunt de două categorii: fibre
nervoase primare spiralate, mai groase, cu
viteză mare de conducere a impulsurilor,
dispuse central şi fibre nervoase
secundare "în buchet", cu viteză mai mică
de conducere a impulsurilor nervoase,
dispuse desupra şi dedesubtul celor
primare. Întreaga structură este delimitată
de o capsulă, iar capetele sale se inseră fie
pe fibre musculare obişnuite, fie intră în
constituţia tendoanelor.
Receptorii fusului neuro-muscular
percep tensiunea de la nivelul regiunii
centrale a fibrelor musculare intrafusale şi
Fig. 18. Fus neuromuscular (după Ganong) transmit aceste informaţii spre centrii
nervoşi.
Organul tendinos Golgi se găseşte în toţi muşchii la limita dintre fibrele musculare şi cele tendinoase. Este
alcătuit dintr-o regiune centrală reprezentată din fibre tendinoase fuzionate şi o reţea neurofibrilară. Întreaga structură
este învelită într-o capsulă. Organul tendinos Golgi percepe şi transmite centrilor nervoşi tensiunea aplicată tendoanelor
şi aponevrozelor.
Terminaţiile nervoase libere sunt situate în structurile conjunctive ale muşchilor şi se găsesc de obicei în jurul
vaselor.
b) Inervaţia motorie este reprezentată de axonii neuronilor motori din coarnele anterioare ale măduvei spinării
(motoneuroni radiculari). O fibră nervoasă poate inerva un număr variabil de fibre musculare. Totalitatea fibrelor
musculare inervate de aceeiaşi fibră nervoasă, împreună cu fibra nervoasă constituie o unitate motorie. Intensitatea
contracţiei unui muşchi depinde de numărul de fibre care sunt excitate pentru a se contracta.
Legătura dintre fibra nervoasă şi cea musculară se realizează la nivelul unor formaţiuni speciale, numite plăci
motorii (sinapse neuro-motorii).
2.4. Ţesutul nervos
Ţesutul nervos este alcătuit din celule diferenţiate specific numite neuroni şi celule care formează un ţesut de
suport al sistemului nervos, numite celule gliale.
2.4.1. Neuronul (fig.19) este unitatea morfo-funcţională a sistemului nervos. Din punct de vedere structural
neuronii sunt alcătuiţi din: corpul celular şi prelungiri.
a) Corpul celular este delimitat de o membrană - neurilema, conţine citoplasmă - neuroplasma, cu organite
comune (reticul endoplasmatic, ribozomi, lizozomi, aparat Golgi, mitocondrii) şi specifice (neurofibrile, corpusculii
Nissl) şi un nucleu (cu unul sau mai mulţi nucleoli). Neurofibrilele sunt fibre care străbat neuroplasma, pătrund chiar şi
în prelungirile neuronului, formând o reţea fină şi au rol de susţinere şi în transportul substanţelor. Corpusculii Nissl
(corpii tigroizi) se formează prin condensarea unor segmente de reticul endoplasmatic rogos şi au rol în siteza
proteinelor specifice. Corpii celulari constituie substanţa cenuşie a sistemului nervos.
b) Prelungirile neuronului sunt dendritele şi axonul. Dendritele sunt prelungiri citoplasmatice, în număr
variabil, ce conduc impulsul nervos centripet (aferent, spre corpul neuronului). Axonul este o prelungire unică, tubulară;
este delimitat de o membrană - axolema, conţine citoplasmă - axoplasmă cu organite comune şi specifice. Axonul
prezintă, la capătul său, o arborizaţie terminală a cărei ramificaţii sunt dilatate, butonate - butoni terminali. Axonii
conduc impulsul nervos centrifug (eferent, de la corpul neuronului spre butonii terminali). Axonii sunt înveliţi de trei

10
Anatomia omului

teci:
- teaca de mielină aderă pe suprafaţa axonului, este secretată de celulele nevroglice Schwann (din teaca
mijlocie) şi are mai multe roluri: nutritiv, protecţie mecanică, izolare electrică. Grosimea acestei teci este
variabilă;
- teaca Schwann este constituită din celule gliale ce înconjoară axonii şi cu proprietăţi secretorii. Între două
celule Schwann succesive se delimitează regiunea nodală (nodurile Ranvier);
- teaca Henle este o teacă conjunctivă, cu rol de protecţie şi nutritiv.
Prelungirile neuronilor constituie căile de conducere nervoasă (substanţa albă a sistemului nervos) şi nervi.
Clasificarea neuronilor.
Neuronii pot fi clasificaţi după mai multe criterii:
- după numărul de prelungiri (dendrite): unipolari, bipolari,
pseudounipolari, multipolari;
- după sistemul nervos căruia aparţin: somatici, vegatativi;
- după natura impulsului nervos pe care îl conduc: senzitivi,
motori, de asociaţie;
- după grosimea tecii de mielină: mielinici, amielinici;
- după viteza de conducere a impulsului nervos: cu viteză mare
de conducere (conducere "saltatorie"), cu viteză mică de
conducere (conducere "din aproape în aproape").
2.4.2. Celulele gliale, sunt de aproximativ 10 ori mai
numeroase decât neuronii, sunt situate printre neuroni, au forme şi
funcţii diverse: susţinere a ţesutului nervos, de fagocitare a
resturilor celulere distruse, de siteză a mielinei, de apărare, de
hrănire etc.

Rezumatul unităţii de curs:

Anatomia omului este ramura biologiei care studiază forma
şi structura macro şi microscopică a organismului uman, topografia,
raporturile dintre organe, precum şi legile de dezvoltare ale acestuia
în raport de funcţiile îndeplinite şi în raport cu mediul înconjurător.
Ramura anatomiei care se ocupă cu studierea celulei se numeşte
citologie. Celula este unitatea morfofuncţională şi genetică a tuturor
organismelor. Ea poate exista singură sau în grup formând ţesuturi.
Celulele sunt extrem de variate din punct de vedere al formei şi
dimensiunilor, iar din punct de vedere structural sunt alcătuite din
membrană, citoplasmă şi nucleu.
Histologia este ştiinţa care se ocupă cu studierea ţesuturilor.
Celulele care se diferenţiază în acelaşi sens şi îndeplinesc o aceiaşi
funcţie se grupează alcătuind ţesuturi. În organism există patru
categorii de ţesuturi: epitelial, conjunctiv, muscular şi nervos.
Ţesutul epitelial are numeroase caracteristici şi în raport de
funcţiile îndeplinite epiteliile se clasifică în epitelii de acoperire,
glandulare şi senzoriale. Ţesutul conjunctiv este unul din cele mai
răspândite ţesuturi din organism.

Fig. 19. Neuronul (celula nervoasă) (adaptare)

Acest ţesut îndeplineşte în organism numeroase roluri. Din punct de vedere structural ţesutul conjunctiv este
format din trei elemente: celule, fibre şi substanţă fundamentală. În funcţie de consistenţa substanţei fundamentale
ţesuturile conjunctive pot fi moi (propriu-zise), semidure (cartilaginoase) şi dure (osoase).
Ţesutul muscular este constituit din elementele contractile ale muşchilor - celulele musculare. Există două grupe
mari de ţesuturi musculare: netede şi striate. La rândul său ţesutul muscular striat are două varietăţi: scheletic şi cardiac.
Musculatura striată, controlată prin sistemul motor piramidal şi extrapiramidal, reprezintă aproximativ 40% din
greutatea corpului şi asigură principalele activităţi motrice: mersul, scrisul, vorbitul masticaţia etc.
Ţesutul nervos este alcătuit din neuroni şi celule gliale. Neuronul este unitatea morfo-funcţională a sistemului
nervos. Din punct de vedere structural neuronii sunt alcătuiţi din: corpul celular şi prelungiri. Celulele gliale, sunt mai
numeroase decât neuronii, sunt situate printre neuroni, au forme şi funcţii diverse.

11