Celula și fiziologia celulară

Cuprins:
3.1. Introducere
3.2. Structura celulei
3.3. Mișcările moleculare
3.4. Celulele și energia
3.5. Mitoza și reproducerea celulei
3.6. Sinteza proteică
3.1. Introducere
Toate organismele vii sunt formate din celule, concept cunoscut ca fiind teoria
celulară care este un principiu de bază al biologiei. Biologia corpului uman
gravitează în jurul biologiei celulare.
Un criteriu important de clasificare a organismelor vii îl reprezintă celula care le
împarte în două grupuri: eucariote și procariote.
Celulele procariote: nu au nucleu, nu au organite, nu se divid prin mitoză;
exemple: bacteriile.
Celulele eucariote: au nucleu, au organite, se divid prin mitoză; exemple:
plantele, animalele, oamenii.
3.2. Structura celulei
Cele două componente de bază din alcătuirea tuturor celulelor, sunt:
citoplasma și membrana celulară (membrana plasmatică).
Membrana celulară
Membrana celulară, este o membrană externă, cunoscută și sub denumirea
de membrană plasmatică, delimitează celula, menține forma acesteia, separă
structurile interne de mediul extracelular și controlează pasajul substanțelor în și
din celulă.
Principalele sale componente sunt proteine și lipide (mai ales fosfolipide).
Lipidele sunt dispuse în două straturi (bistrat). Din punct de vedere structural,
fosfolipidele prezintă un capăt polarizat ce conține fosfor (hidrofil, este atras de
apă) și unul nepolarizat alcătuit din acizi grași (hidrofob, este respins de apă).
Ca urmare a acestor proprietăți ale fosfolipidelor, membrana celulară prezintă o
structură de „sandwich” în care:
 capetele polarizate au contact cu apa din exteriorul și interiorul celulei;
 capetele nepolarizate sunt dispuse față în față în partea internă a
membranei.
Datorită acestei proprietăți a fosfolipidelor, membrana plasmatică își poate mări
suprafața la nevoie (în momentul în care veziculele aparatului Golgi fuzionează
cu aceasta).
La exterior, unele molecule ale stratului lipidic prezintă atașat molecule de
glucide și astfel formează glicolipide. La nivelul membranei plasmatice se
găsesc și cantități mari de colesterol (lipid) care stabilizează lipidele din
alcătuirea membranei celulare, diminuând fluiditatea acesteia.
Figura 3.1 Modelul mozaic fluid al membranei plasmatice.
Proteinele par să plutească printre lipide ceea ce poate atribui
membranei structura de mozaic fluid. Acestea sunt dispuse atât
transmembranar cât și periferic. Proteinele transmembranare se află în
întreaga grosime a membranei celulare și ale căror proeminențe se observă pe
ambele fețe ale acesteia. Proteinele transmembranare funcționează ca
transportori ai moleculelor organice precum și canale pentru transportul
transmembranar. În general, glucidele se asociază proteinelor orientate spre
exteriorul celulei (spre mediul extern al celulei) și formează glicoproteine.
Astfel, glicolipidele și glicoproteinele din exteriorul celulei intervin în
recunoașterea acestora, funcționând ca receptori pentru molecule semnalizatoare
– hormonii.
Proteinele periferice sunt atașate pe suprafața membranei. Numeroase astfel de
proteine funcționează ca enzime, iar altele intervin în remodelarea celulară ce
are loc în timpul diviziunii și contracțiilor celulare.
Citoplasma și organitele
Citoplasma este o substanță cu consistența unui
gel, semilichidă, fundamentală pentru celulă. La nivelul ei se desfășoară
anumite procese metabolice și sinteze proteice. La nivelul ei se află nucleul
(componentul celular cel mai mare), precum și numeroase componente
microscopice specializate (organite sau „mici organe”), la nivelul cărora se
manifestă variate funcții celulare.
Figura 3.2 Alcătuirea unei celule umane.
Reticul endoplasmatic (RE), organit alcătuit dintr-un ansamblu (rețea) de
membrane interconectate alcătuită din saci și canale care se extind
intracitoplasmatic. La nivelul său are loc sinteza lipidelor, a membranei și
depozitarea calciului. Neavând ribozomi în alcătuirea sa, se numește reticul
endoplasmatic neted. Atunci când la nivelul RE se află structuri
submicroscopice (corpusculi) compuse din ARN și proteine
(denumiți ribozomi), RE devine reticul endoplasmatic rugos. Acesta
reprezintă sediul sintezei proteinelor, iar ribozomii sunt corpusculi (particule)
submicroscopici la nivelul cărora are loc combinarea chimică a aminoacizilor
pentru a forma proteine (sintetizează proteine). Ribozomii mai sunt denumiți și
particule citoplasmatice de ARN și proteine care pot fi atașați RE rugos sau pot
fi liberi în citoplasmă.
Corpul Golgi (aparatul Golgi) format dintr-un grup de saci membranoși turtiți,
în general, curbați la capete. Unirea lor parțială conduce la formarea de vezicule
care seamănă cu picături. Aparatul Golgi intervine în procesarea
și împachetarea proteinelor și lipidelor în vezicule pentru a fi transportate spre
o destinație finală (secreție și transport către alte organite).
Lizozomul este un organit care derivă din aparatul Golgi. Acesta se prezintă sub
forma unei vezicule (sac membranos) care deține enzime cu rol în digestia
intracelulară. Enzimele sale intervin în degradarea particulelor nutritive care
pătrund în celulă, le procesează și pun la dispoziția celulei produșii finali.
Mitocondria constituie organitul la nivelul căruia este eliberată cea mai mare
parte a energiei de proveniență alimentară. Din punct de vedere structural, este
un sac membranos cu partiție interioară. La nivelul său are loc degradarea
moleculelor glucidelor, lipidelor, proteinelor, iar energia rezultată este utilizată
în formarea de molecule de ATP care vor furniza ulterior energie celulei.
Implicarea lor în procesele energetice celulare, le atribuie denumirea de
„generatoarele celulei”. Această etapă prezintă importanță în mecanismul de
respirație celulară.
În interiorul ei, procesul de respirație celulară este complet atunci când oxigenul
se combină cu hidrogen și electroni și formează apa. Mitocondriile utilizează
oxigenul din aerul inspirat, fără de care mitocondria ar produce insuficient ATP.
Fără ATP în cantitate suficientă, celulele mor. Moartea unui număr din ce în ce
mai mare de celule ca urmare a lipsei oxigenului și a ATP-ului, conduce la
scăderea șanselor de supraviețuire a organismului.
Citoscheletul, structură celulară, ce se prezintă sub forma unei rețele
interconectate de fibre, filamente și molecule îmbinate cu rol de structură de
suport pentru celulă și deplasarea particulelor în citoplasmă.
Componentele principale ale citoscheletului sunt:
 microtubuli;
 microfilamente;
 filamente intermediare.
Toate acestea sunt alcătuite din subunități proteice: tije fine și tubuli.
Flagel, extensie a celulei umane, asemănătoare firului de păr, atașate
corpusculilor bazali de sub membrana celulară, care asigură mișcarea anumitor
celule (de exemplu, spermatozoizii).
Cilii și flagelii sunt formațiuni asemănătoare firelor de păr atașate corpusculilor
bazali de sub membrana celulară. Cilii se diferențiează prin faptul că sunt mai
scurți și mult mai numeroși decât flagelii. Cilii intervin în propulsia fluidelor pe
suprafețe celulare. De exemplu, cilii de la nivelul căilor aeriene superioare și
tractului respirator, se ondulează în mod sincron, permițând deplasarea
mucusului cu particulele străine prinse la nivelul său.
Nucleul
Toate celulele umane sunt nucleate (au nucleu), cu excepția globulelor roșii.
Acesta poate varia din punct de vedere al formei, mărimii, poziției.
În alcătuirea nucleului celulei intră, în principal:
 un anumit tip de proteine, denumite histone – rolul lor este de a oferi un
cadru de sprijin pentru ADN. Prin unirea lor cu ADN-ul formează
structuri de dimensiuni electronomicroscopice, denumite nucleozomi,
care se înfășoară între ei și formează cromozomul.
 ADN (acid dezoxiribonucleic) – organizarea acestuia este sub formă de
unități liniare ce poartă numele de cromozomi care au segmente
funcționale numite gene. În nucleii celulelor umane se află aproximativ
30.000 de gene.
Nucleul celulelor prezintă o membrană care îl înconjoară, denumită înveliș
nuclear. Acesta constituie o structură membranară dublă (este format din
două membrane), în alcătuirea căruia intră două straturi duble de fosfolipide
(față de membrana celulară la nivelul căreia este prezent doar un singur strat
dublu de fosfolipide). Membrana nucleară prezintă pori care permit
comunicarea dintre mediul intern nuclear și citoplasma celulei. Învelișul nuclear
intervine în menținerea formei nucleului, precum și în controlul pasajului
substanțelor între nucleu și citoplasmă.
Nucleul mai prezintă corpusculi denși sau mase dense (două sau mai multe), fără
membrană, denumite nucleoli care conțin ARN (acid ribonucleic). Acesta are rol
în producția unor subunități ale ribozomilor, care vor fi ulterior asamblate în
citoplasmă, rezultând ribozomii.
Figura 3.3 Tipuri de celule umane.
De pe imaginea de mai sus: în celula nervoasă și în celula epitelială cilindrică cu
microvili, nucleul este central, unic, ovalar, dispus în corpul celular. În leucocit
nucleul este mare, unic și prezintă multiple invaginații. În celula adipoasă
nucleul este excentric, ușor turtit. În celula musculară netedă nucleul este
central, unic și ușor turtit.
3.3. Mișcările moleculare
Caracterul semipermeabil al membranei plasmatice este justificat de faptul
că aceasta poate fi traversată doar de moleculele mici cum ar fi, oxigen, dioxid
de carbon, apă și lipide (care alunecă ușor printre fosfolipide), însă moleculele
mari nu au trecere liberă de o parte și de alta a membranei. Membrana
plasmatică constituie o cale care facilitează comunicarea dintre citoplasmă și
mediul extern prin diferite modalități. Astfel, se descriu 6 mecanisme ale
mișcării moleculare prin membrana celulară.
1. Difuziunea constă în mișcarea (deplasarea) moleculelor dintr-o zonă cu
concentrație mai mare spre una cu concentrație mai mică. Această diferență de
concentrație se numește gradient de concentrație. Acest fenomen are loc ca
urmare a mișcării continue a moleculelor și tendinței acestora de a se deplasa din
zone cu concentrație mare spre zone cu concentrație mică (în sensul
gradientului de concentrație). De exemplu, la nivel pulmonar, trecerea
moleculelor de oxigen din alveolele pulmonare (plămâni) în globulele roșii (în
capilare) se face prin difuziune.
2. Osmoza, un tip de difuziune, care constă în difuziunea moleculelor de apă
printr-o membrană semipermeabilă dintr-o zonă cu o concentrație mai mică a
substanței dizolvate (solvit) în una cu concentrație mai mare. În acest
caz, caracterul semipermeabil al membranei permite trecerea doar a
moleculelor de apă. Un exemplu de osmoză: procesul de reabsorbție a apei la
nivelul tubilor renali.
Solvit – substanță chimică dizolvată în lichid; de exemplu: NaCl;
Solvent – substanța în care se dizolvă (mediul de dizolvare);
Pentru o mai bună înțelegere a procesului de osmoză, se poate urmări
experimentul următor: introducerea de celule umane într-o soluție cu
concentrație de 5% sare. Astfel, se stabilește o diferență de concentrație între
citoplasma celulei (unde concentrația normală de sare este de 1%) și cea din
afara celulei. Conform procesului de osmoză, apa se va deplasa din citoplasmă,
va traversa membrana celulară și va merge spre zona unde concentrația de sare
(solvit) este mai mare (se numește soluție hipertonă). Acest lucru va conduce la
micșorarea dimensiunilor celulei („zbârcire”).
Pe de altă parte, prin introducerea celulelor umane într-o soluție de sare cu
concentrația de 0,3%, apa de va deplasa spre citoplasmă, traversând membrana
celulară, spre concentrația mai crescută de sare. Astfel, procesul de osmoză a
apei va determina umflarea celulelor sau chiar lizarea (explozia) lor.
Concentrația de sare din exteriorul celulei fiind mai scăzută, spunem că se
numește soluție hipotonă.
În cazul în care concentrațiile de sare din interiorul și din afara celulei sunt egale
(aproximativ 1%), soluția este izotonă. Într-o astfel de soluție, osmoza nu are
loc (concentrația de solvit este la fel).
Figura 3.4 Procesul de osmoză în diferite medii.
3. Difuziunea facilitată permite deplasarea anumitor molecule dintr-o zonă cu
concentrație mare spre o zonă cu concentrație mică, cu ajutorul proteinelor de
transport. Numărul lor determină rata cu care are loc acest proces. De
exemplu, glucoza difuzează în hematii prin difuziune facilitată.
4. Transportul activ reprezintă o modalitate suplimentară prin care substanțele
pot fi transportate prin membrana plasmatică cu ajutorul proteinelor
transportoare, dintr-o zonă cu concentrație mică spre o zonă cu concentrație
mare (împotriva gradientului de concentrație). Este un mecanism care necesită
energie furnizată de ATP (adenozin trifosfat), iar rata transportului activ este
limitată de numărul de proteine transportoare. De exemplu, întâlnim
transportul activ în celula nervoasă în transportul ionilor de sodiu în afara
celulei, unde există deja o concentrație mare din acest ion sau în procesul de
reabsorbție a sărurilor la nivelul tubilor renali.
5. Endocitoza modalitate de transport prin membrana celulară în cursul căreia o
porțiune din aceasta se pliază și înglobează particule sau volume mici de lichid
de la suprafața celulei. Ulterior, membrana se va închide, va delimita o veziculă
care se va desprinde și va migra în citoplasmă. În funcție de natura particulelor
înglobate, procesul se diferențiază în: fagocitoză – pentru particule solide
și pinocitoză – pentru picături de lichide. Exemple de astfel de procese: ingestia
bacteriilor de către leucocite (globule albe).

Figura 3.5 Tipuri de endocitoză: pinocitoza și fagocitoza.

6. Exocitoza, proces opus endocitozei, care constă în migrarea veziculelor
citoplasmatice delimitate de membrană care fuzionează cu membrana
plasmatică, din interiorul celulei în exteriorul ei. Porțiunea care fuzionează, se
rupe și determină împrăștierea conținutului vezicular în mediul extern al celulei.
Este un proces care prezintă importanță în mișcarea moleculelor în celulele
secretoare. Exocitoza o întâlnim în: secreția hormonilor de la nivelul celulelor
endocrine, eliberarea neurotransmițătorilor de la nivelul terminațiilor celulelor
nervoase, secreția de mucus de către celule în diferite organe.
3.4. Celulele și energia
Menținerea organizării moleculelor și a celulelor necesită energie, pentru ca
viața să poată exista. Conform fizicii, energia se definește prin capacitatea de a
efectua o activitate, care în această situație se traduce prin continuarea vieții
celulare și umane.
Practic, atunci când în organism se desfășoară o reacție chimică, aceasta implică
schimb de energie, care în general, este însoțită și de o pierdere de energie care
poate fi măsurată. Explicația reiese dintr-o lege a termodinamicii din a cărui
enunț se deduce faptul că energia dintr-un sistem închis (cum ar fi celula),
scade în mod continuu. Astfel, compensator, celulele necesită energie furnizată
pe cale alimentară.
Pentru majoritatea reacțiilor chimice este necesară energie, deoarece reactanții
chimici nu interacționează în mod automat între ei, precum nici degradarea lor
nu este spontană. Pentru inițierea unei reacții chimice este nevoie de o cantitate
de energie, denumită energie de activare. De exemplu, pentru a favoriza reacția
chimică dintre oxigen și hidrogen cu obținerea apei de la nivelul mitocondriei,
este necesară o energie de activare.
În situația în care, în urma unei reacții chimice se eliberează energie, reacția
este exergonică. În această situație produșii de reacție au o încărcătură
energetică inferioară reactanților. În cazul celorlalte reacții chimice – reacții
endergonice, energia se obține din alte resurse și este depozitată în diverse
forme. Natura energiei de activare necesară pentru declanșarea uneia dintre
reacțiile de mai sus, poate fi chimică sau termică.
Reacțiile chimice care au nevoie de energie de activare, se pot desfășura prin
catalizatori biologici, denumiți enzime. Acestea sunt proteine care de fapt
accelerează reacția chimică, însă fără a suferi modificări. Cu alte cuvine,
enzimele scad valoarea energiei de activare necesare desfășurării unei reacții
chimice.
Fiecare enzimă catalizează doar o singură reacție, astfel încât în celulă se găsesc
mii de enzime diferite care intervin în catalizarea aceluiași număr de reacții
chimice.
Substrat – substanța asupra căreia acționează enzima.
Produși finali – produșii de reacție rezultați în urma unei reacții catalizate de o
enzimă.
Zonă activă – o porțiune cheie din enzimă care interacționează cu substratul, cu
scopul de a forma produși finali. După formarea acestora, ei se vor detașa de
enzimă, urmând ca aceasta să poată participa la o altă reacție chimică.
Figura 3.6 Activitatea enzimatică.
În general, denumirea enzimelor are terminația „-ază”. Exemple: catalaza
(enzimă ce intervine în degradarea apei oxigenate (peroxidul de hidrogen) în apă
și oxigen; amilaza, hidrolaza, peptidaza, kinaza.
În general, reacțiile enzimatice au loc în câteva milisecunde.
Viteza unei reacții enzimatice depinde de anumiți factori, printre care:
 concentrația de substrat;
 aciditatea mediului;
  temperatura mediului. Creșterea temperaturii accelerează reacțiile
enzimatice, dar, pe de altă parte, căldura în exces poate denatura proteina
(pierde structura fizică).
Calea metabolică reprezintă o serie de reacții chimice care au loc la nivel
celular și în cadrul cărora pot conlucra enzimele.
Căile metabolice pot implica:
 catabolism – degradarea sau digestia moleculelor mari;
 anabolism – sinteza de molecule mari.
ATP – adenozin trifosfat, este o substanță chimică care este folosită drept sursă
de energie imediată pentru toate celulele organismului. În urma reacțiilor
exergonice ale catabolismului, se eliberează energie care este apoi stocată sub
formă de molecule de ATP.
O moleculă de ATP este alcătuită din:
 adenină – un inel dublu de atomi de carbon și azot;
 riboză – glucid cu 5 atomi de carbon (pentoză);
 3 unități fosfat unite printr-o legătură covalentă cu nivel energetic ridicat.
Folosirea unei molecule de ATP pentru furnizarea de energie constă în eliberarea
grupării terminale fosfat sub formă de ion fosfat. Acest proces degajă circa 7,3
kcal/ 1 mol ATP, energie disponibilă pentru activitatea celulară.
3.5. Mitoza și reproducerea celulei
Celula vie se diferențiază prin posibilitatea sa de a se reproduce. Procesele de
diviziune variază în corpul uman. De exemplu, celulele din tractul
gastrointestinal se divid frecvent, comparativ cu sistemul nervos în care
procesele de diviziune celulară sunt mai rare. Toate celulele corpului uman se
divid, excepție făcând anumite tipuri de celule mature (globulele roșii).
Nucleul, prin structura și conținutul său, este direct implicat în procesul de
reproducere celulară.
În alcătuirea materialului nuclear intră:
 proteine (histone);
 ADN – alcătuit din nucleotide legate unele de altele prin legături
covalente.
Prin condensarea ADN-ului și înfășurarea anumitor porțiuni din structura sa în
jurul complexelor de histone (pentru a obține nucleozomi), se formează
un cromozom. În alcătuirea lui intră milioane de nucleozomi. Prin
supraspiralizarea nucleozomilor se înregistrează compactarea suplimentară a
ADN-ului care duce la formarea de cromozomi condensați. Prin despiralizarea
cromozomilor și faptul că nu se mai pot atinge unul de altul, masa dispersată de
ADN și proteinele sale asociate, se va numi cromatină. La nivelul acestor fibre
compuse din molecule de ADN și proteine se află informația genetică pentru
sinteza proteică.
Ciclul celular
Ciclul celular constă în repetarea creșterii și reproducerii celulare și poate fi
împărțit în două perioade principale:
 interfaza – perioada de timp în care au loc toate activitățile specifice unei
celule. Procesul de replicare al ADN-ului are loc în cursul acestei faze.
 mitoza – perioada în care ADN-ul celular se împarte în două celule fiice.
Procesul de diviziune efectivă a celulei se numește citokineză.
Interfaza ciclului celular se împarte în 3 faze:
 Faza G1 (au loc activități normale ale celulei) – are loc după mitoză și în
cursul acesteia are loc sinteza de proteine structurale, enzime și celula
crește în dimensiuni. În această perioadă cromozomii sunt sub formă de
cromatină despiralizată.
 Faza S (are loc sinteza ADN, a proteinelor și centriolilor) – continuă
creșterea celulară, ADN-ul nuclear se replică, iar cromozomii despiralizați
 nu sunt încă vizibili. În cursul acestui proces fiecare cromozom este copiat
cu exactitate așa încât până la finalul fazei S, se obțin câte două cromatide
pentru fiecare cromatidă prezentă în faza G1. La nivelul celulelor umane,
există 46 de cromozomi (fiecare având câte o cromatidă per cromozom,
deci 46 de cromatide) în faza G1. După faza S, acestea prezintă tot 46 de
cromozomi (fiecare având câte două cromatide per cromozom, deci 92 de
cromatide) atașați de centromer.
 Faza G2 (se formează fusul de diviziune, cromatina începe să se
condenseze) – în cursul pregătirii sale pentru mitoză, celula continuă să
crească și să funcționeze. În această fază proteinele se organizează cu
scopul de a forma filamente alcătuite din microtubuli, denumite fus de
diviziune. Acesta este reconstruit la nevoie, pentru fiecare proces de
mitoză, urmând ca la finalul acesteia să fie dezasamblat. Materialul
genetic este încă sub formă de cromatină și astfel mitoza poate începe.

Figura 3.7 Ciclul celular.

Mitoza
Mitoză, provine din latină, unde „mito” semnifică „filament”.
Procesele care au loc în timpul mitozei sunt:
1. Materialul nuclear devine vizibil sub formă de 46 de cromozomi.
2. Cromozomii se organizează în centrul celulei.
3. Cromatidele se separă și cele 46 de cromatide (care acum se numesc
cromozomi), se deplasează spre fiecare celulă nouă.
Mitoza este un proces continuu, dar pentru o mai bună înțelegere a fiecărei
etape, din punct de vedere științific s-a recurs la împărțirea ei în 4 faze care se
succed astfel:
 profază;
 metafază;
 anafază;
 telofază.
Profaza. Începutul ei este marcat de condensarea cromatinei și formarea de
filamente vizibile (profaza timpurie). Din fiecare filament cromozomial există
câte două copii care poartă numele de cromatide surori, unite printr-o regiune
denumită centromer. În cursul profazei, perechile de cromatide și filamentele
fusului de diviziune devin vizibile, nucleolii dispar, membrana nucleară se
dezasamblează (profaza târzie).
Tot în cursul profazei, în celula umană, două structuri microscopice (centrioli)
migrează către polii opuși ai celulei. Când ajung la poli, aceștia sunt înconjurați
de microtubuli radiari, denumiți aster. Filamentele fusului de diviziune se extind
spre polii opuși ai celulei. Atașarea cromatidelor de filamentele fusului de
diviziune se face pe calea unei structuri din alcătuirea centromerului,
denumită kinetocor. La nivelul acestuia se află o proteină motorie care intervine
în deplasarea cromozomilor prin celulă. Astfel, toate perechile de cromatide se
dispun în planul ecuatorial al celulei (în centrul celulei) și formează placa
ecuatorială. Acesta reprezintă finalul profazei.
Metafaza – faza în care perechile de cromatide formează placa ecuatorială sau
placa metafazică. La nivelul acesteia, sunt aliniate 92 de cromatide în 46 de
cromozomi. Apoi, se produce separarea celor două cromatide surori, rezultând
astfel câte un cromozom.
Anafaza. Începutul ei este marcat de clivarea centromerilor și îndepărtarea
cromozomilor care rămân în continuare atașați de filamentele fusului de
diviziune prin kinetocor. În cursul atracției lor de către filamentele fusului de
diviziune spre polii opuși ai celulei, cromozomii iau forma literei „V” deoarece
sunt atașați doar în regiunea de mijloc prin centromer, iar capetele sale
(telomere) rămân în urmă. Spre fiecare pol al celulei se deplasează câte 46 de
cromozomi.
Telofaza. Este faza în care cromozomii ajung la polii opuși ai celulei, apoi se
despiralizează și se dispersează cu scopul de a forma mase de cromatină. Tot în
cursul telofazei, fusul de diviziune se dezasamblează, nucleolii reapar și
învelișul nuclear se reface.

Figura 3.8 Procesul de mitoză.

Citokineza
Citokineza reprezintă procesul prin care citoplasma se divide și rezultă două
celule separate. Începutul ei este marcat prin formarea unui șanț (linie) de
clivare la nivelul plăcii ecuatoriale. Membrana plasmatică strangulează
citoplasma și în acest fel se formează cele două celule fiice – proces
denumit clivaj celular. În timpul acestuia, microfilamentele se contractă și
participă la divizarea celulei în două celule fiice.
Mitoza și citokineza sunt două procese care susțin creșterea organismului prin
formarea de noi celule, precum și înlocuirea celulelor îmbătrânite sau
afectate. Procesele de creștere și reparare sunt complexe, de aceea este
esențial controlul mitozei astfel încât să se desfășoare doar la
nevoie. Scăparea lui de sub control, de cele mai multe ori cauza fiind o mutație
ADN, poate duce la instalarea cancerului. Această patologie se manifestă prin
mitoze necontrolate, împreună cu răspândirea în organism a celulelor canceroase
care utilizează toate resursele pentru a se înmulți prin mitoze, încât ajung să nu
mai aibă o activitate normală.
3.6. Sinteza proteică
Proteinele sunt compuși organici utilizați în organism ca:
 enzime;
 materiale de structură în celulele corpului (proteinele de la nivel
intracelular): intră în structura microtubulilor, a microfilamentelor, în
anumite părți ale citoscheletului, se află în membrana plasmatică, în
membrane intracelulare (de exemplu, RE).
Numeroase proteine sunt distribuite extracelular cu diferite implicații alcătuind:
 hormoni – insulina;
 ligamente și tendoane ale articulațiilor;
 mare parte din păr, unghii, piele.
Componenta structurală cu cea mai mare importanță din alcătuirea unei proteine
este secvența în care sunt legați aminoacizii. Ea este determinată de codul
genetic din ADN, care constă în ordinea bazelor azotate din structura ADN.
Desfășurarea sintezei proteice depinde de anumite materiale esențiale:
 o rezervă de 20 de aminoacizi care compun majoritatea proteinelor;
 enzime;
 ADN;
 ARN (acid ribonucleic).
ARN-ul prezintă următoarele caracteristici:
 transportă instrucțiuni de la ADN-ul nuclear în citoplasmă (locul de
sinteză a proteinelor);
 este similar ADN-ului, cu excepția faptului că glucida ARN-ului este
riboza (nu dezoxiriboza), iar nucleotidele ARN au uracil ca bază azotată,
nu timina.
ARN-ul se împarte în 4 tipuri care au implicații diferite în sinteza proteică:
 ARN ribozomal (ARNr) – intră în alcătuirea ribozomilor.
 ARN de transfer (ARNt) – se găsește liber în citoplasma celulelor și
intervine în transportul aminoacizilor la ribozomi în timpul sintezei
proteice.
 ARN mesager (ARNm) – acest tip de ARN primește codul genetic al
ADN-ului și îl transportă în citoplasmă. În acest fel transferă informația
genetică din molecula de ADN pe ARNm, iar acesta utilizează informația
pentru a sintetiza o proteină.
 ARN de reglare (ARNr) – controlează expresia genică și sinteza proteică
prin metode aflate încă în cercetare.
O prezentare generală a procesului de sinteză proteică s-ar traduce prin:
 transcripție în nucleu;
  deplasarea ARNm în citoplasmă;
 translația la ribozomul celulei.

Figura 3.9 Sinteza proteică.

Transcripția reprezintă prima etapă a sintezei proteice care constă în sinteza de
ARNm, utilizând secvența de baze azotate ale ADN-ului pentru a determina
secvența ARNm. Astfel, în acest proces se sintetizează o catenă de ARNm pe
baza complementarității bazelor azotate din ADN. Procesul începe atunci
când ARN-polimeraza (enzima) se leagă de una dintre moleculele ADN
(matrița) ale dublului helix (cealaltă catenă rămâne dormantă) la locul unde
gena va fi exprimată și se deplasează de-a lungul catenei de ADN, citind
nucleotidele una câte una. Enzimele selectează nucleotidele disponibile cu baze
complementare și le dispun astfel încât să formeze o moleculă de ARNm
conform principiului complementarității bazelor azotate. Astfel, dacă în ADN se
află citoză, ARN va insera o moleculă de guanină și invers și tot așa pentru
fiecare baza azotată. Lanțul de ARNm se extinde până la momentul primirii unui
semnal de încheiere a procesului.
Citirea nucleotidelor din catena de ARNm se face în grupe de câte 3,
denumite codoni. Un exemplu de codon este: CGA (citozină-guanină-adenină)
sau orice altă combinație din cele 4 nucleotide. Atunci când sinteza ARNm este
completă, molecula acestuia traversează un por al membranei nucleare,
ajungând în citoplasmă, la ribozomi. Între timp, molecula de ADN se răsucește
la loc și reformează un dublu helix.
Figura 3.10 Procesul de transcripție din cursul sintezei proteice.
Translația reprezintă o etapă a sintezei proteice în care codul genetic este
„decodificat” într-o secvență de aminoacizi din proteină. Procesul începe prin
atașarea moleculei de ARNm la ribozom. Între timp moleculele de ARNt se
atașează de aminoacizii specifici pe care îi transportă la ribozomi, cu scopul de a
întâlni ARNm.
Odată ajunsă la ribozomi, molecula de ARNm își expune bazele în seturi de câte
3 (codoni). O moleculă de ARNt are un anticodon care se împerechează cu
bazele din codonul complementar. Când codonul moleculei de ARNm își
întâlnește anticodonul de pe molecula de ARNt, bazele lor se împerechează.
Ulterior, următorul codon al ARNm se împerechează cu anticodonul
complementar ARNt. Aminoacidul purtat de a doua moleculă de ARNt este
poziționat lângă primul aminoacid, iar primul aminoacid este legat de al doilea
cu ajutorul unei enzime ribozomale. Prima moleculă de ARNt revine apoi în
citoplasmă pentru a căuta alt aminoacid.
După ce primul aminoacid este plasat în continuarea celui de-al doilea
aminoacid și primul ARNt se îndepărtează, ribozomul se deplasează pe ARNm
cu un codon. Un al treilea ARNt cu aminoacidul său leagă următorul codon.
Ribozomul deplasează peptidul alcătuit din primii doi aminoacizi pentru a putea
atașa un al treilea aminoacid, adus de o altă moleculă de ARNt. Ulterior, al
doilea ARNt pleacă în căutarea unui alt aminoacid, iar ribozomul se deplasează
pe ARNm cu încă un codon. Acest proces continuă, adăugând lanțului peptidic
câte un singur aminoacid până se întâlnește un codon stop. Există 3 codoni
stop care nu codifică aminoacizi. Aceștia intervin în semnalizarea ribozomului
să oprească adăugarea aminoacizilor când proteina este completă.
După ce a fost sintetizată, proteina este îndepărtată din ribozom pentru a fi
procesată în continuare. Aceasta poate suferi modificări în aparatul Golgi și
depozitată apoi în veziculele secretoare înainte de a fi eliberată de celulă, ar
putea fi trimisă lizozomilor unde servește ca enzimă digestivă sau poate
funcționa drept component structural celular.
Moleculele de ARNt așteaptă în citoplasmă să se unească cu noi molecule de
aminoacizi, iar ribozomii anticipează sosirea unei molecule de ARNm pentru a
sintetiza o nouă proteină.

Figura 3.11 Procesul de translație din cursul sintezei proteice.

Controlul genetic
Celula nu produce în mod permanent toate tipurile de proteine, ci expresia
genică este sub control și reglată de celulă. De exemplu, o anumită enzimă
digestivă va fi produsă doar atunci când se consumă un anumit tip de aliment.
Mai mult decât atât, anumite celule intervin în sinteza doar a anumitor tipuri
de proteine. De exemplu, o celulă pancreatică produce hormonul insulină în
cantitate mare, însă o celulă cerebrală nu produce acest hormon.
Controlul expresiei genice apare doar la câteva niveluri în celulă. De exemplu,
genele sunt ținute sub control în timpul mitozei, deoarece cromozomul este
compactat și supraspiralizat, iar această supraspiralizare controlează accesul la
gene.
Controlul genic poate să apară în timpul transcripției sau după aceasta. În
transcripție, anumite segmente de ADN controlează activitatea genelor din
apropiere, modificând transcripția genică. După ce aceasta a avut loc, molecula
de ARNm se modifică pentru a regla activitatea genică. Spre exemplu, s-a
descoperit că molecula de ARNm are mai multe secvențe intercalate, necodante,
numite introni. Aceștia nu dețin nicio informație genetică privind sinteza
proteică, însă se întâlnesc în toate celulele umane. Intronii sunt îndepărtați în
momentul în care este produsă molecula de ARNm final. Părțile care rămân din
ARNm (exoni) sunt unite pentru a forma molecula finală de ARNm. Exonii
reprezintă regiunile funcționale din structura genelor folosite efectiv pentru
codificarea proteinelor unei celule. Aceștia sunt aproximativ 5% din tot
materialul genetic al unei celule umane și constituie partea exprimată a
genomului uman. Dacă s-ar îndepărta intronii și ar rămâne exonii, celula
modifică mesajul primit de la ADN și controlează expresia genică. De
asemenea, și ARN-urile de reglare controlează expresia genică.