CUPRINS

MODUL 1 – NOTIUNI DE ANATOMIE SI FIZIOLOGIE .........................................

MODUL 2 – CABINETUL DE MASAJ .......................................................................

MODUL 3 – DRENAJUL LIMFTIC .............................................................................

MODUL 4 – MASAJUL REFLEXOGEN ....................................................................

MODUL 5 – MASAJUL SOMATIC .............................................................................

MODUL 6 – MASAJUL TERAPEUTIC ......................................................................

ANEXE ............................................................................................................................
 MODULUL 1 – NOTIUNI DE ANATOMIE SI FIZIOLOGIE

Celula si structura ei

Introducere
Corpul fiintelor umane, al animalelor si al plantelor este alcatuit din celule. Aceste
organisme de dimensiuni reduse, reprezinta unitatea structurala a corpului si sunt
raspunzatoare de toate procesele fundamentale ale organismului, ce asigura
continuarea vietii.
Corpul uman este alcatuit din unitati structurale foarte mici, numite celule. Celulele
sunt de marimi diferite, au forme si culori diferite. Cele mai multe dintre ele sunt
alcatuite dintr-o membrana, in care se afla o substanta gelatinoasa si numeroase
particule de dimensiuni mici, numite organite. Dimensiunea, forma si organitele
fiecarei celule depind de rolul pe care acea celula il are in functionarea
organismului.

Celula este unitatea structurala, functionala si genetica a organismului. Celula

indeplineste functiile organismului. Celula este unitatea genetica prin ADN-ul care
se gaseste in genele plasate in cromozomi. ADN-ul are rolul de a inmagazina si de
a transmite informatia genetica de la parinti la urmasi. Celulele pot exista singure
(spermatozoizii, ovule) iar restul sunt asociate in tesuturi.
FORMA: Initial toate celulele au forma sferica iar pe parcurs isi modifica forma in
functie de rolul pe care il indeplinesc. Ele pot fi stelate, fusiforme, cilindrice, cubice.
Dimensiunile celulelor sunt microscopice (20 - 30 microni) iar celula musculara are
dimensiuni mari pana la 10 - 12 cm. Dimensiunile celulelor variaza in functie de rolul
lor si de mediu.

STRUCTURA: celula este formata din membrana, citoplasma si nucleu.

Membrana: - are permeabilitate selectiva si rol de protectie. Este trilaminata
(staturile exterioare sunt proteice, iar stratul central este fosfo-lipidic). - Membrana
defineste celula ca unitate individuala, separand-o de mediul inconjurator. Pe langa
rolul structural al membranei celulare, aceasta mediaza si
controleaza interactiunile celulei cu componentele mediului extracelular, cu ioni si
molecule.
Invelisul subtire al celulei este denumit membrana celulara sau membrana
plasmatica. Are o grosime de aproximativ 0,1 microni si de regula este flexibila,
astfel incat celula isi poate modifica forma. Membrana de plasma este un invelis
transparent care inconjoara celula; ea are permabilitate selectiva, permitand doar
anumitor substante chimice sa patrunda in celula. Printre aceste substante se
numara si oxigenul, care este absolut necesar vietii, substante nutritive
neprelucrate, utile in procesul de functionare a celulei si substante necesare pentru
producerea energiei celulare de obicei zahar (glucoza). Membrana permite si
eliminarea unor substante din celula, cum ar fi dioxidul de carbon si alte produse
reziduale rezultate din procese chimice ale celulei. Cu ajutorul microscopului
electronic membrana va aparea ca un mozaic, fiind alcatuita din trei straturi; stratul
extern si cel intern sunt formate din lipide (substante chimice asemanatoare
grasimilor), iar cel din mijloc e alcatuit dintr-un alt tip de molecule, proteine. Mai
ales in acest strat de proteine se afla “usile" si “pompele" care permit schimbul de
substante.

In unele tipuri de celule membrana nu este neteda si intinsa, ci prezinta cute

numite microvili. Aceste cute asigura o suprafata mai mare de absorbtie si
eliminare a substantelor. Celulele din intestinul subtire prezinta micriovili foarte
lungi, pentru a resorbi cat mai multe substante nutritive din hrana digerata. La
interiorul membranei se afla citoplasma, care umple spatiile dintre organite. La
microscop, citoplasma apare ca o substanta gelatinoasa fara forma.

Citoplasma:
- Are in componenta sa organite specifice (neurofibrile, miofibrile, corpusculii Nissl)
si organite comune (ribozomi, mitocondrii, Aparat Golgi, lizozomi, centrozom,
reticul endoplasmatic)
- Ribozomii (corpusculii lui Palade) sunt liberi sau atasati de reticulul
endoplasmatic. Au rol in sinteza proteica.
- Reticulul endoplasmatic este un sistem de canalicule care se deschide cu un
capat la nivelul membranei celulare si cu celalalt capat la nivelul membranei
nucleare. Are rolul de a transporta intracelular substantele.

- Mitocondriile sunt asezate de obicei in jurul nucleului. Sunt mai numeroase in

celulele cu activitate intense (celule hepatice, fibre musculare, celule epidermice).
Au rol in respiratia celulara dar si in eliberarea de energie iar din aceasta cauza se
mai numesc si “uzine energetice". La nivelul lor are loc oxidarea substantelor
organice patrunse in interiorul lor cu eliberare de energie. Contin enzime oxido-
reducatoare.
- Lizozomii sunt corpusculi mici in care se afla peste 40 de enzime digestive. Sunt
in numar mare in celulele animale si mai putine in celule vegetale. Au rol in digestia
celulara. Sunt particule “maturatoare ale celulei". Numarul mare al acestora este
raspandit in celulele imbatranite si in leucocite. Contin enzime care au rol in
digestia intracelulara (distrugerea microbilor si a celulelor moarte).

- Aparatul Golgi se afla in apropierea nucleului. Este format din vezicule sau
cisterne. Are rol in secretia substantelor necesare celulei.
- Centrozomul se intalneste la majoritatea celulelor in afara de neuron. El se afla in
apropierea nucleului. Are rol in diviziunea celulara si in structura sa intra unu - doi
centrioli.

Nucleul: este cel mai mare organit. Exista de obicei un singur nucleu situat central
si de forma sferica. Nucleul are o membrana dubla strabatuta de numerosi pori prin
care se realizeaza schimbul de substanta dintre nucleu si citoplasma. In interiorul
nucleului se gaseste citoplasma sau nucleoplasma. In afara de aceasta se gasesc
1-2 nucleoli care sunt sferici. In nucleoplasma se afla filamente de ADN care au rol
in transmiterea informatiei genetice. ADN-este un asociat cu proteine si formeaza
structuri permanente ce sunt vizibile doar in timpul diviziunii celulare care se
numesc cromozomi. Nucleul are rol in a controla activitatea celulara. Celulele pot
prezenta un singur nucleu, mononucleate, doua nuclee, binucleate, sau mai multe
nuclee, polinucleate. Exista celule lipsite de nuclei - anucleate cum ar fi hematia
adulta si trombocitul.

Celulele corpului
Celulele organismelor animale (celulele organismelor vegetale sunt diferite)
prezinta o membrana de plasma, in care se afla citoplasma cu aspect gelatinos si
aproximativ 12 tipuri de organite.

In corpul omenesc exista o mare varietate de celule. Celulele osoase (osteocite)

au o forma stelara; celulele tinere secreta substanta preosoasa, care apoi le
inconjoara complet. Celulele cartilaginoase (condrocite) genereaza cartilagiile din
incheieturi. Celulele musculare, sau fibrele musculare alcatuiesc muschiul. Unele
fibre musculare ating o lungime de 30 cm, dar sunt subtiri ca un fir de par. Alte
tipuri de celule alcatuiesc plamanii, mischiul cardiac, creierul si nervii. Numele
majorităţii celulelor se termină în "cit" – hepatocit, eritrocit, limfocit, osteocit,
condrocit, De-a lungul vietii, tipurile de celule nu se modifica, dar celulele se
reînnoiesc tot timpul. Majoritatea celulelor au o durata de viata limita. Un leucocit
traieste doar cateva ore atunci cand lupta împotriva germenilor, in timpul unei boli.
Celulele din epiderm traiesc cateva luni, dupa care mor si sunt indepartate.
Hematiile traiesc in medie de patru luni, dupa care imbatranesc si isi schimba
forma; apoi sunt distruse si reciclate in splina si ficat. Exista atat de multe hematii
in organism, incat in fiecare secunda corpul trebuie sa mai produca aproximativ
doua milioane, pentru a le inlocui pe cele care mor in mod natural. Spre deosebire
de hematii, o parte din celulele nervoase din creier au aceeasi varsta ca si noi.

TESUTUL este o grupare de celule care au forma si structura asemanatoare si

care s-au diferentiat in vederea indeplinirii aceleiasi functii.

Stiinta care se ocupa cu studiul tesuturilor este HISTOLOGIA.

In corpul uman exista urmatoarele tipuri de tesuturi:

1. epitelial
2. conjunctiv
3. muscular
4. nervos
5. sangele – unicul tesut lichid

1. TESUTUL EPITELIAL

Ţesutul epitelial este caracterizat prin celule care au, in general forma
paralelipipedica sau prismatica, cu foarte putina substan ţa intercelulara, încât sunt
strâns legate intre ele. In epitelii, substan ţa intercelulara este deci o substan ţa
cimentată. Ţesutul epitelial se găseşte in organism, fie la suprafa ţa, intrând in
alcătuirea straturilor externe ale pielii, fie căptuşind unele cavităţi ale

corpului sau ale unor organe.

In ceea ce priveşte originea ţesutului epitelial, trebuie remarcat faptul ca el
poate lua naştere din oricare dintre cele trei foite germinative. Astfel, cunoa ştem
epitelii de origine ectodermica, cum este epiteliul epidermic, ependimar, plexurile
coroide etc. ; altele sunt de origine endodermica, cum este epiteliul diferitelor
segmente ale tractului digestiv si epiteliului glandular al pancreasului exocrin, iar
altele de origine mezodermica, cum este epiteliul care intra in alc ătuirea pleurei, a
peritoneului si a pericardului.

Celulele ţesutului epitelial prezintă o citoplasma densa, a cărei structura variază cu

funcţia pe care o îndeplineşte epiteliul respectiv. Nucleul este bine dezvoltat si are
o forma legata de forma celulei. Dup ă modul de grupare a celulelor, ţesuturile
epiteliale se pot împărţi in doua categorii :

- epitelii in care celulele sunt dispuse intr-un singur strat si, de aceea, se
numesc epitelii unistratificate sau epitelii simple (epiteliul bronhiilor mici);
- epitelii in care celulele sunt dispuse in mai multe straturi si, de aceea, se
numesc epitelii stratificate (epidermul).
 După aşezarea lor si după funcţia pe care o îndeplinesc, epiteliile se împart
in patru categorii : epitelii de acoperire, epitelii glandulare, epitelii de resorb ţie si
epitelii senzoriale.

EPITELIILE DE ACOPERIRE

Sunt epiteliile care acoperă suprafaţa corpului sau căptuşesc cavităţile corpului sau
ale unor organe. Ele sunt formate din celule turtite sau prismatice dispuse intr-un
singur strat sau in mai multe straturi, alc ătuind epitelii simple si epitelii stratificate.
Simplu sau stratificat, epiteliul de acoperire se sprijin ă pe un ţesut conjuctiv numit
corion, de care este separat printr-o membrana bazala, o forma ţiune cu structura si
grosime variabila. La partea libera, celulele epiteliale de acoperire au o membrana
îngroşata numita cuticula. La unele epitelii cuticula este prev ăzuta cu cili

sau flageli.

EPITELIILE DE ACOPERIRE SIMPLE se pot prezenta sub trei aspecte :

EPITELIUL SIMPLU PAVIMENTOS
In epiteliul simplu pavimentos, celulele sunt turtite, de forma unor lame (solzi), cu
contur poligonal, si sunt dispuse intr-un singur strat având aspectul pl ăcilor unui
pavaj (fig. 1). Ele sunt a şezate pe o membrana bazala care le solidarizeaz ă intre
ele.
Acest epiteliu este destul de răspândit in organism. El se g ăseşte, de exemplu, in
alcătuirea interna a vaselor sanguine si limfatice si a peretelui capilarelor sanguine
si limfatice si se numeşte, in acest caz, endoteliu vascular ; celulele endoteliale
sunt celule turtite cu contur sinuos,
sprijinite pe o membrana bazala, cu suprafa ţa libera foarte lunecoasa care ajuta
mişcarea sângelui. Endoteliul vascular al capilarelor realizeaz ă o mare suprafaţa
de schimb intre sânge si spatiile intracelulare. Epiteliul simplu pavimentos se
găseşte si in alcătuirea membranelor seroase (pleura, pericard, peritoneu). O
membrana seroasa este formata din doua lame de ţesut conjuctiv.

EPITELIUL SIMPLU PRISMATIC

In epiteliul simplu prismatic celulele au forma prismatica sau cilindrica si sunt
dispuse cu axul longitudinal perpendicular pe suprafa ţa epiteliului. Acest epiteliu se
găseşte in tubul digestiv, de la cardie pana la rect, in trompele uterine, in
bronhiile mici si in canalele unor glande. Unele epitelii prismatice simple sunt
prevăzute cu cili vibratili, cum sunt acelea din trompele uterine.
 EPITELIUL PSEUDOSTRATIFICAT

Este tot un epiteliu simplu, ale cărui celule au insa forme si dimensiuni diferite si
din aceasta cauza pa stratificate (fig. 3). Putem stabili destul de u şor ca e un
epiteliu simplu, întrucât se sprijin ă pe membrana bazala. Un astfel de epiteliu se
găseşte in trahee, in bronhiile mari, in mucoasa nazala,
respiratorie etc.

EPITELIILE DE ACOPERIRE STRATIFICATEDupă natura stratului superficial al

epiteliului celui mai depărtat de membrana bazala, epiteliile de acoperire stratificate
se pot grupa in doua categorii : epiteliul stratificat pavimentos si epiteliul stratificat
prismatic.

EPITELIUL STRATIFICAT PAVIMENTOS

Epiteliul stratificat pavimentos este format din mai multe straturi de celule, dintre
care stratul superficial, este alcătuit din celule pavimentoase (turtite). Celelalte
staturi au celule cu forme diferite. De obicei, stratul cel mai profund este un strat
generator, ale cărui celule se divid tangenţial si formează spre exterior straturi noi.
El se afla aşezat pe o membrana bazala. Epiteliul stratificat pavimentos se g ăseşte
in piele, formând epidermul, in mucoasa bucala, esofagiana, laringiana, in uretra,
cornee etc. Pentru epiderm este caracteristic faptul ca celulele cele mai
superficiale se turtesc foarte mult si devin cornoase, desprinzându-se de pe

suprafaţa pielii, proces care se numeşte exfoliere (descuamare)

EPITELIUL STRATIFICAT PRISMATIC

Epiteliul stratificat prismatic este format din mai multe straturi de celule, stratul
superficial fiind alcătuit din celule prismatice sau cilindrice, uneori prev ăzute cu cili.
Asemenea epiteliu este puţin răspândit in organism. Îl găsim la baza epiglotei si pe
fata superioara a valului palatin etc.
Ţesuturile epiteliale de acoperire au rol de protec ţie mecanica aşa cum este, de
exemplu, cazul epidermului. Pot îndeplini insa si alte roluri destul de importante,
ca, de exemplu, rolul de bariera, cum este cazul epiteliului vezicii urinare, care
împiedica pătrunderea in organism a unor substanţe din urina.

EPITELIILE GLANDULARE
Epiteliile glandulare sunt formate din celule capabile sa produc ă anumite
substanţe, pe care le elimina in mediul lor înconjur ător. De obicei, celule glandulare
se grupează, formând organe speciale numite glande ; uneori insa, ele r ămân ca
celule glandulare izolate printre celulele unor epitelii de acoperire ca, de exemplu,
in epiteliul tractului digestiv sau in epiteliul traheei, alc ătuind celulele mucoase.

CELULE EXCRETOARE SI CELULE SECRETOARE

După felul cum funcţionează, celulele epiteliului glandular se pot împar ţi in : celule
excretoare si celule secretoare. Unele celule glandulare iau din mediul lor
substanţe nefolositoare
provenite din metabolismul celular, pe care le elimina, f ără sa le transforme ;
acestea se numesc celule excretoare, iar glandele in alc ătuirea cărora intra
asemenea celule se numesc glande excretoare. A şa sunt, de exemplu, glandele
sudoripare.
Alte celule glandulare au caracteristic faptul ca iau din sânge anumite substan ţe,
din care elaborează alte substanţe, cu totul deosebite ; acestea poarta denumirea
de celule secretoare, care formeaz ă glande secretoare, cum sunt glandele
digestive si glandele endocrine.

GLANDELE EXOCRINE
Glandele exocrine sau glandele cu secre ţie externa sunt caracterizate prin
aceea ca produsul eliminat de celulele glandulare se scurge printr-un canal, fie
afara din corp, fie intr-o cavitate a corpului. O glanda exocrina prezint ă, in general,
doua părţi : o parte formata din celule glandulare, care se nume şte adenomer si o
parte formata dintr-un conduct, care se nume şte canal excretor.

După forma adenomerului, glandele exocrine se împart in trei categorii : glande

tubuloase, glande acinoase si glande tubuloacinoase.

GLANDE TUBULOASE
Sunt caracterizate printr-un adenomer de forma tubulara care se deschide la
suprafaţa unui epiteliu sau se continua cu un canal excretor. Glandele tubuloase
pot fi simple sau ramificate.

Glandele tubuloase simple au adenomerul ca un tub simplu, neramificat. La unele,

adenomerul este drept (fig. 6, A), ca la glandele Lieberkuhn din mucoasa
intestinului subţire. La altele, adenomerul prezint ă extremitatea profunda răsucita in
forma de ghem, purtând denumirea de glomerul (fig. 6, B); asemenea glande se
numesc glande glomerate, cum sunt glandele sudoripare.
Glandele tubuloase ramificate au adenomerul tubulos, ramificat ca la
glandele pilorice din mucoasa stomacala
GLANDELE ACINOASE
Se mai numesc si glande alveolare. Sunt caracterizate prin aceea ca adenomerul
are forma unei vezicule dispuse la extremitatea interna a unui canal excretor,
vezicula care se numeşte acin glandular. După numărul acinilor, glandele acinoase
pot fi : simple sau compuse. Glandele acinoase simple au adenomerul format
numai dintr-un singur acin glandular, a cărui cavitate se continua cu canalul
excretor (fig. 7, A) ; ca exemplu de glanda acinoasa simpla citam glandele sebacee
mici. Glandele acinoase compuse sunt caracterizate prin existenta mai multor

acini glandulari. După forma canalului excretor, aceste glande se împart in : glande
acinoase compuse neramificate si glande acinoase compuse ramificate. Glandele
acinoase compuse neramificate au un canal excretor simplu, dar in lungul sau si la
capătul intern se deschid numeroşi acini glandulari (fig. 7, C) : ca de exemplu citam
glandele Melbomius, situate pe marginea ploapelor. Glandele acinoase compuse
ramificate au canalul excretor ramificat, fiecare ramura terminându-se cu un acin.
Forma acinilor este variabila.

; De obicei, acinii acestor glande au forma alungita, intermediara intre tub

si vezicula, si atunci glanda se numeşte tubuloacinoasa (fig. 7, D) ; din aceasta
categorie citam glanda parotida si pancreasul exocrin.

GLANDELE ENDOCRINE

Glandele endocrine sau glandele cu secre ţie interna sunt organe formate din celule
glandulare, care produc substanţe numite hormoni, cu rol foarte important in
desfăşurarea funcţiilor organismului. Aceste glande se caracterizeaz ă prin aceea
ca nu au un canal excretor prin care hormonul sa se scurg ă din glanda. In schimb,
glandele endocrine au o puternica vasculariza ţie, datorita căreia hormonul este luat
de sânge, prin osmoza, si transportat in tot organismul. A şezarea celulelor
glandulare poate fi diferita. In unele glande, aceste celule formeaz ă vezicule in
care se varsă hormonul, de unde este luat de sânge : astfel sunt dispuse celulele
glandulare in glanda tiroida. In alte glande, celulele glandulare formeaz ă cordoane,
ca, de exemplu, in medulosuprarenala sau gr ămăjoare de celule, ca nişte insule,
cum sunt dispuse in pancreas (insulele L angerbans).
Trebuie remarcat ca exista si celule glandulare capabile sa secrete doua feluri de
produse: un produs, care pătrunde in sânge , si un alt produs care se varsă printr-
un canal excretor ; acesta este cazul celulelor hepatice.
Ţesutul glandular este foarte răspândit in organism si joaca un rol foarte important
in viata acestuia, atât prin substanţele de secreţie, care ajuta la îndeplinirea
funcţiilor organismului, cat si prin substanţele de excreţie, care sunt substanţe
vătămătoare organismului si trebuie deci eliminate.
EPITELIILE DE RESORBTIE
In procesul de resorbţie, celulele epiteliale primesc prin polul apical diferite
substanţe care, după ce străbat celula, o părăsesc prin polul bazal, trecând in
interstiţiile conjuctive, unde se găsesc capilarele sanguine. Membrana polului
apical se caracterizează prin existenta aşa-numitului platou striat. Microscopul
electronic ne arata ca platoul striat este alcătuit din nişte microvilozitati (microvili),
care nu sunt altceva decât expansiuni citoplasmatice. Acestea realizează o
suprafaţa enorma de absorbtie. Astfel de epitelii întâlnim la mucoasa intestinului
subţire, a tubilor urinari si la mezoteliul peritoneal.

EPITELIILE SENZORIALE

Sunt epitelii care s-au diferenţiat pentru a recepţiona excitaţii din mediul
înconjurător. Ele sunt formate din doua feluri de celule : celule senzoriale si celule
de susţinere.
1.Celulele senzoriale sunt celule epitelial care s-au diferenţiat pentru a recepţiona
diferite informaţii din mediul înconjurător si a determina, prin aceasta, excitaţia
celulelor nervoase cu care se afla in legătura. Ele se găsesc, deci, in contact cu
mediul înconjurător si cu celulele nervoase. Numai in aceste condiţii de dubla
legătura celulele senzoriale pot funcţiona. Deşi au aceiaşi origine (ectoderma) ca si
celulele nervoase, totuşi se deosebesc de acestea ; in timp ce celulele senzoriale
pot recepţiona excitaţii, dar nu le pot conduce, celulele nervoase pot sa conducă
excitaţiile din mediu, dar nu le pot recepţiona ; datorita acestor deosebiri, cele doua
feluri de celule se completează reciproc din punct de vedere funcţional.

Pentru a îndeplini aceasta funcţie, celulele senzoriale s-au diferenţiat din punct de
vedere morfologic si structural. Celulele senzoriale s-au specializat pentru
recepţionarea unor anumiţi excitanţi si intra in alcătuirea organelor de simt. Se
descriu mai multe tipuri de celule senzoriale care corespund diferitelor organe de
simt :
Celulele senzoriale tactile se găsesc in pătura mucoasa a epidermului. Celula
senzoriala tactila este o celula turtita paralel cu suprafaţa epidermului. Ea este in
legătura cu terminaţiile nervoase intraepidermice si recepţionează excitaţiile
mecanice din mediu.
Celulele senzoriale gustative se găsesc in mugurii gustativi in epiteliul mucoasei
linguale si sunt fusiforme. aceste celule sunt aşezate cu o extremitate pe
membrana bazala a epiteliului, fiind înconjurata de terminaţii nervoase, iar
extremitatea opusa se termina printr-un fir(cil). Celulele gustative recepţionează
excitaţiile provocate de anumite substanţe (sapide) care se pot

sol ubi liza.

Celulele senzoriale auditive sau celulele senzoriale fonoreceptoare aparţin
epiteliului din care este format organul Corti (din urechea interna).Celula
fonoreceptoare are forma de para (piriforma) si este aşezata cu extremitatea
subţiata spre membrana bazala, pe care n-o atinge ; extremitatea opusa,
îndreptata spre suprafaţa organului Corti, este prevăzuta cu perişori rigizi

care sunt proeminenţi pe suprafaţa acelui organ. Partea subţiata a celulei

fonoreceptoare este înconjurata de terminaţiile nervoase ale ramurii cohleare a
nervului acusticovestibular. Aceste celule sunt excitate de anumite vibraţii. Celulele
senzoriale statoreceptoare se găsesc in epiteliul petelor (maculelor) auditive din
utricula si sacula, si in crestele auditive din ampulele canalelor semicirculare.
Celula statoreceptoare prezintă asemănări cu celula auditiva, fiind tot piriforma. La
extremitatea libera are peri lungi, uniţi intr-un mănunchi numit par acustic.
Extremitatea subţire este înconjurata de terminaţii ale ramurii vestibulare a nervului
acusticovestibular.

Au mai fost descrise ca celule senzoriale celulele olfactive si celulele vizuale.

Trebuie insa sa remarcam ca aceste celule nu pot fi considerate ca celule
senzoriale diferenţiate, pentru ca ele sunt celule nervoase.
2.Celule de susţinere. Al doilea constituent al epiteliilor senzoriale îl reprezintă
celulele de susţinere. Acestea sunt celule epiteliale care se găsesc intre celulele
senzoriale si au rol de protecţie . Epiteliile senzoriale joaca un rol foarte important
in viata organismului,
întrucât contribuie la realizarea relaţiilor lui cu mediul înconjurător.

2. ŢESUTUL CONJUNCTIV

Ţesutul conjunctiv este alcătuit din celule conjunctive (reticulare, fibroblaste,

adipocite, melanocite, elemente figurate ale sângelui, condrocite, osteocite), fibre
conjunctive de colagen, reticulină, elastină şi substanţă fundamentală ( ocupă spa
ţiul dintre celule si fibre).
După consistenţa substanţei fundamentale se deosebesc trei tipuri de ţesuturi
conjunctive: moi, semidure şi dure.

Ţesuturile conjunctive moi

Ţesutul conjunctiv lax formează hipodermul şi însoţeşte alte ţesuturi (umple spa
ţiile libere dintre organe, leag ă între ele fibrele musculare şi grupele de muşchi,
susţine nervii şi vasele, formează cu epiteliile unităţi structurale). Este cel mai
răspândit dintre ţesuturile conjunctive. Are rol trofic, de susţinere şi de apărare.
Componentele sale sunt uniform răspândite şi în proporţii egale.
Ţesutul reticulat se găseşte în ganglionii limfatici, splină, măduvă hematogenă.
Fibrele de reticulină şi celulele conjunctive (reticulocite) sunt organizate în reţea.
Celulele conjunctive predomină.
Ţesutul fibros formează tendoanele, aponevrozele, ligamentele, capsulele şi
fasciile musculare ( derm, capsulele unor organe). Are rol mecanic. Predomină
fibrele de colagen.
Ţesutul adipos se găseşte în hipoderm, mezenter şi în jurul unor organe: rinichi,
globi oculari etc. Predomină celulele care depozitează grăsimi (celule adipoase
sau adipocite). Acest ţesut formează depozitul de grăsimi al organismului.
Constituie izolantul termic al corpului.
Ţesutul elastic formează tunica medie a arterelor mari şi a venelor (*** corzile
vocale). Predomină fibrele elastice.

Ţesutul conjunctiv semidur (cartilaginos)

Substanţa fundamentală, care predomină, conţine condrină impregnată cu săruri

de calciu şi sodiu. Nu este vascularizat. Nutriţia lui se realizează din ţesutul
conjunctiv care îl înconjoară (pericondru).
Celulele tinere, condroblastele, secretă substanţa fundamentală. Celulele mature,
condrocitele, sunt dispuse în cavităţi ale substanţei fundamentale numite
condroplaste. Acest ţesut formează cartilajele ce asigură rezistenţa mecanică şi
elasticitate.
Există trei tipuri de ţesut cartilaginos: hialin, elastic şi fibros. Ţesutul cartilaginos
________hialin, cu fibre fine, formează scheletul embrionului, cartilajele costale,
laringeale şi traheale.
Ţesutul cartilaginos elastic formează epiglota şi pavilionul urechii. Ţesutul
________cartilaginos fibros formează discurile intervertebrale şi meniscurile articu
lare.
Ţesutul conjunctiv dur (osos)

Ţesutul conjunctiv dur (osos) are în substanţa fundamentală, care predomină,

oseină, impregnată cu săruri de calciu şi fosfor. Fibrele sunt de colagen. Celulele
osoase tinere, osteoblastele, secretă substanţa fundamentală. Celulele osoase
mature, osteocitele (stadiul final al maturizării osteoblastelor; sunt celule
diferenţiate, care nu se mai divid), sunt situate în cavităţi ale substanţei
fundamentale numite osteoplaste (comunică cu lacunele vecine prin canalicule).

Un tip deosebit de celule osose îl constituie osteoclastelor, celule gigantice

multinucleate, cu rol în remanierea osoasă.
Există două tipuri de ţesut osos: spongios şi compact.
Ţ esutul__osos spongios este format din lamele osoase, trabecule, care
delimitează cavităţi de diferite mărimi, areole, în care se află măduva hematogenă.
Acest ţesut se găseşte în interiorul epifizelor oaselor lungi, în oasele scurte şi late.
Dispoziţia specifică a trabeculelor asigură o mare rezistenţă capetelor oaselor lungi.

Ţ esutul osos compact formează peretele diafizei oaselor lungi şi lamele

superficiale ale oaselor scurte şi late. Unitatea morfologică şi funcţională a osului
compact este osteonul (sistemul haversian), alcătuit din canale haversiene în jurul
cărora se dispun 5 – 30 de lamele osoase concentrice între care se găsesc
osteoplastele cu osteocite.

- canalele Havers con ţin ţesut conjunctiv şi vase de sânge; în jurul canalului
Havers substanţa osoasă este dispusă sub forma unro lamele osoase concentrice,
iar între lamele sau în grosimea lor se găsesc osteoplastele cu osteocite; un canal
Havers formează împreună cu lamelele din jur şi osteocitele în osteoplaste osteonul
sau sitemul haversian.

Clasificare Denumir Fibre Celule Component Rol

după e a care
substanţă predomină
fundamental
ă
Lax colagen Celule Uniform Trofic
reticulină conjunctive, Susţinere
elastină reticulocite Apărare
Reticulat Reticulin Reticulocite Celulele Hematopoiez
ă ă
MOI Adipos Reticulin Adipocite Celulele Rezervor de
ă grăsimi,
Elastină izolant termic
Fibros Colagen Fibrocite Fibrele
Elastină
Elastic Elastină Celule Fibrele mecanic
conjunctive
Hialin Condroblast Substanţa
SEMIDURE Elastic Colagen e fundamental Mecanic
Fibros Condrocite ă
DURE Compact Colagen Osteoblaste Substanţa Mecanic
Spongio osteocite fundamental
s ă
Osteogeneza reprezinta procesul de formare a oaselor, process care debuteaza in
timpul vietii intrauterine si care se incheie in jurul varstei de 25 ani. Procesul se
realizeaza cu ajutorul unor factori mecanici, endocrini, metabolici si cu ajutorul
vitaminelor.

3. ŢESUTUL MUSCULAR

Ţesutul muscular este constituit din celule musculare alungite, numite fibre
musculare. Unele componente ale acestor celule au denumiri specifice: sarcolem ă,
sarcoplasmă, reticul sarcoplasmic. Fibrele musculare au proprietatea de a
răspunde la excitaţii prin contracţii, deoarece in interiorul fibrelor musculare se
gasesc elemente structurale denumite miofibrile.

Ţesutul muscular este bogat vascularizat şi inervat.

După particularităţile organitelor contractile specifice, miofibrilele, prezente în

celulele musculare, deosebim: ţesut muscular striat, tesut muscular striat de tip
cardiac si ţesut muscular neted.
Tesutul muscular este format din: apa si rezidum uscat in proportie de 20-28%.
Rezidumul uscat este format din saruri minerale de sodium, potasiu, calciu,
magneziu, fier si din substante organice reprezentate de glucide, lipide si proteine.

Principalul glucid din muschi este glicogenul. Proteinele se clasifica in 2 categorii:

a. proteine contractile reprezentate de actina si miozina
b. proteine necontractile, reprezentate de: tropomiozina, paramiozina,
proteine de membranasi mioglobina.

Ţ esutul muscular striat este alcătuit din fibre musculare striate, cu contracţie
voluntară rapidă. Acesta formează muşchii scheletici, musculatura limbii, a
faringelui, a treimii superioare a esofagului şi a unor sfinctere (anal extern şi
vezical extern).

OBSERVAŢIE: Sfincterele externe se gasesc sub control cortical.

Fibrele musculare striate sunt celule alungite, de 1 mm – 12 cm lungime şi 20 –

100 μ diametru. Ele sunt alcătuite din sarcolemă, sarcoplasmă şi numeroşi nuclei
situaţi periferic.
Sarcolema conţine organite comune (mitocondrii, RE dezvoltat etc.) şi un sistem
tubular specific cu rol important în contracţie. RE şi acest sistem tubular realizează
cuplarea excitaţiei cu contracţia musculară.
Organitele specifice fibrelor musculare sunt miofibrilele, elemente contractile
aşezate în sarcoplasmă.
La microscopul electronic, miofibrilele apar alcătuite din două tipuri de
miofilamente: groase (cu diametrul de 100~) formate din miozină, cuprinse între
discurile întunecate, şi miofilamente subţiri (cu diametrul de 50~) formate din
actină, solidarizate de membrana Z şi intercalate între miofilamentele groase.
- tropomiozina şi troponina – la actină.
- o miofibrilă este alcătuită din aproximativ 1500 miofilamente de miozin ă şi 3000
miofilamente de actină dispuse astfel: fiecare mio filament de miozin ă este
înconjurat de 6 miofilamente de actin ă şi fiecare mio filament de actin ă este
înconjurat de 3 miofilamente de miozină.
- fibrele musculare striate se grupează în fascicule de 20-30 de fibre, numite
fascicule primare, înconjurate de o teac ă conjunctivă numită endomisium.
Fasciculele primare (4-5) se grupeaz ă în fascicule secundare, delimitate de ţesut
conjunctiv cu fibre elastice, numit perimisium. Acestea se grupeaz ă în fascicule
terţiare, cuaternare, care formează, de fapt, muşchiul, iar acesta este învelit de
perimisium.

Ţ esutul muscular striat de tip cardiac formează miocardul. Este un ţesut muscular
cu contracţie involuntară. Miocardul este alcătuit din fibre musculare cardiace,
alungite şi ramificate, cu lungime şi diametru mai mici decât ale fibrelor striate şi cu
structură asemănătoare acestora, dar cu nucleu unic şi aşezat central.
Celulele musculare cardiace vin în contact unele cu altele la nivelul unor discuri
intercalare ce reprezintă joncţiuni intercelulare specializate, vizibile la microscopul
electronic.

Ţesutul muscular neted visceral este constituit din fibre musculare netede,
omogene cu contracţie involuntară, lentă şi prelungită.
Formează musculatura tubului digestiv (începând cu a doua treime a esofagului), a
căilor aeriene respiratorii, a tractului genital, stratul muscular din peretele vaselor
sanguine. Fibrele sale sunt aşezate în straturi şi benzi sau sunt răspândite în
ţesutul conjunctiv. Fibrele musculare netede au aspect fusiform, 10-100 μ lungime
şi sunt formate din sarcolemă, sarcoplasmă omogenă şi un nucleu situat central. În
sarcoplasmă sunt organite comune şi organite specifice – miofibrile fără striaţii
transversale, neorganizate în sarcomere. Această structură apare omogenă
(„netedă”) la microscopul electronic.

Ţesutul muscular neted multiunitar este format din fibre musculare separate şi se
găseşte în irisul globului ocular muşchii erectori ai firelor de păr, muşchii corpului
ciliar. Are contracţii fine limitate.
Muşchii reprezintă 30-40 % din greutatea corporală, adică aproximativ 30 kg pentru un om
de 70 kg.

CARACTERISTI MUŞCHI MUŞCHI MUŞCHI MUŞCHI

CI STRIAT STRIAT NETED NETED
SCHELETIC CARDIAC VISCERAL MULTIUNITA
R
Localizare Ataşaţi Inimă Muşchii
În pereţii
oaselor (miocard) irisului
viscerelor,
vaselor de
sânge;
erectori i
firelor de păr
(?!)
Structura fibrelor Striate, Striate, Netede, Netede,
multinucleat uninucleate, uninucleate, uninucleate,
e, remificate, fusiforme fusiforme
neramificate cu discuri
i ntercalare
Control nervos Voluntar Involuntar Involuntar Involuntar
Sarcomere Prezente Prezente Absente Absente
Sistem tubular Prezent Prezent Absent Absent
transversal
Joncţiuni între Prezente Prezente Prezente Absente
fibre
Dimensiunea Mare Mare Mică Mică
fibrelor
Sursa de calciu Reticulul Reticulul Reticulul Reticulul
necesar sarcoplasmic sarcoplasmic sarcoplasmic sarcoplasmic;
contracţiei ; lichidul ; lichidul lichidul
extracelular extracelular extracelular
Viteza de Rapidă Medie Lentă Lentă,
contracţie progresivă

4. ŢESUTUL NERVOS

Tesutul nervos s-a diferentiat pentru functia de a genera influxul nervos

Ţesutul nervos este format din celule specializate (neuroni) şi din celule gliale
(nevroglii).
Neuron u l
Neuronul este unitatea structurală şi funcţională a sistemului şi a ţesutului nervos,
capabilă de excitabilitate, conductibilitate şi integrare.
Ca orice celulă, neuronul este constituit din membrană, citoplasmă şi nucleu,
primele două având denumiri specifice.
Are o organizare structurala complexa, fiind o celula polarizata electric alcatuita din
corp cellular, axon si dendrite.
In citoplasma se gasesc organitele celulare specifice oricarei celule, la care se
adauga organite celulare specifice neuronului (corpusculuii Nissl si neurofibrilele)
Corpusculii Nissl reprezinta reticulul endoplasmatic rubos din structura corpului
neuronal.
Neurofibrilele reprezinta o bogata retea de fibre care brazdeaza corpul neuronu lu
i.
O caracteristică structurală a neuronului o constituie prezenţa prelungirilor: dendrite
(în număr variabil) şi axon (unic).
Axonul se termina cu o serie de ramificatii numite butoni terminali care sunt
implicate in transmiterea impulsului nervos de la un neuron la un alt neuron. Axonul
este invelit intr-o teaca de mielina (o substanta de natura lipoproteica)
- După numărul prelungirilor există neuroni: unipolari (celulele cu conuri şi
bastonaşe din retină), pseudounipolari (aflaţi în ganglionul spinal), bipolari (neuronii
din mucoasa olfactivă) şi multipolari ( neuronii din scoarţa cerebrală). - După forma
corpului celular sunt neuroni: sferici, ovoidali, fusiformi, piramidali etc.

- După funcţie neuronii se grupează în senzitivi, motori şi de asociaţie.

Neuronii senzitivi sau receptori sunt neuronii pseudounipolari din ganglionii spinali,
cu dendrita lungă, care deservesc sensibilitatea exteroceptivă şi proprioceptivă
(neuroni somatosenzitivi) şi sensibilitatea visceroceptivă (neuroni viscerosenzitivi).
Neuronii motori sunt neuroni multipolari de dimensiuni mari, cu axon lung (neuronii
motori din scoarţa cerebrală sau din substanţa cenuşie medulară). Ei determină
contracţia musculaturii scheletice (neuronii somatomotori) şi a celei netede
(neuroni visceromotori).
Neuronii de asociaţie sau intercalari sunt neuroni de dimensiuni mici, care
realizează legătura dintre neuronii senzitivi şi neuronii motori.
Dendritele şi axonii neuronilor constituie fibrele nervoase. Influxul nervos circulă
centripet prin dendrite şi centrifug prin axon. Fibrele nervoase pot fi amielinice, cu
conducere din aproape în aproape, şi mielinice, cu conducere saltatorie, rapidă. -
componente neuron: corp celular (delimit at de neurilem ă), axon (prelungire unică,
obligatorie, delimit ată de axolemă), dendrite (prelungiri neobligatorii, ramificate),
ramificaţii axonale butonate (butonii terminali con ţin neurofibrile, mitocondrii şi
vezicule cu mediatori chimici cu rol în transmiterea influxului nervos prin
intermediul sinapselor).

Fibrele mielinice prezintă trei teci: teaca de mielină, teaca Scwann şi teaca Henle.
Teaca Scwann este formată din celule gliale răsucite în jurul fibrei. Între celulele
Scwann se află strangulaţiile Ranvier. Datorită răsucirii celulelor gliale în jurul fibrei
şi expulzării citoplasmei acestora spre exterior, rezultă o suprapunere de
membrane lipoproteice, care formează teaca de mielină. Aceasta are rol trofic, de
protecţie şi izolator.
Teaca Henle, care acoperă la exterior fibra nervoasă în întregime, este de natură
conjunctivă şi are rol de apărare.
Doi neuroni interactioneaza intre ei la nivelul unei structuri numite sinapsa.
Sinapsele reprezintă legăturile morfofuncţionale de contiguitate dintre neuroni. O
sinapsă cuprinde trei componente:
- componenta presinaptică, reprezentată de butonul terminal al axonului, în care se
găsesc mitocondrii şi vezicule cu mediator chimic (acetilcolină, adrenalină sau
noradrenalină);
- fanta sinaptică, spaţiu sinaptic de 200-300 ~, cuprins între membrana
presinaptică (a butonului terminal) şi cea postsinaptică;
- componenta postsinaptică poate fi membrana diferenţiată a unei dendrite
(sinapsă axodendritică), a unui cor neuronal (sinapsă axosomatică) sau a unei
fibre musculare (sinapsă neuromusculară sau placă motorie).
Prin intermediul sinapselor neuroneuronale se realizează o reţea de recepţie,
conducere, stocare şi integrare a informaţiilor, în vederea elaborării unor
răspunsuri reflexe sau voluntare.
Aceste răspunsuri sunt transmise prin intermediul sinapselor neuroefectoare la
muşchi şi glande, determinând reacţii de apărare şi adaptare a organismului la
condiţiile variabile ale mediului.
Etapele transmiterii sinaptice sunt:
- sinteza mediatorului chimic;
- stocarea mediatorului în veziculele sinaptice;
- eliberarea mediatorului în fanta sinaptică, în cantitate proporţională cu
frecvenţa impulsurilor;
- acţiunea mediatorului asupra membranei postsinaptice (creşterea
permeabilităţii);
- apariţie potenţialului postsinaptic excitator (dacă în celulă pătrunde Na+) sau a
potenţialului postinaptic inhibitor (când pătrunde Cl- ce determină hiperpolarizarea
membranei);
- inactivarea enzimatică a mediatorului.
Datorită succesiunii acestor procese apare întârzierea sinaptică de 0,5 – 1 ms. Circulaţia
unidirecţională a impulsului nervos de-a lungul unui şir de neuroni este determinată de
dispunerea veziculelor sinaptice numai în butonii terminali ai axoni lor.

Clasificarea sinapselor:
Din punct de vedere funcţional
a. Cu transmitere chimică:
- adrenergice (mediatorul chimic
este adrenalina sau noradrenalina);
- colinergice (mediatorul chimic
este acetilcolina).
b. Cu transmitere electrică.
Din punct de vedere al efectului a. Excitatorii
b. Inhibitorii
După structurile implicate
a. Interneuronale
- axo-somatice
- axo – dendritice
- axo – axonale
b. Neuron - receptor
c. Neuron – efector (de ex. , placa
motorie)

Celulele gliale predomină numeric în ţesutul nervos. Celulele gliale au func ţii trofice
(de nutriţie a neuronilor), de susţinere şi reparatorie (de cicatrizare). Ele se interpun
între neuroni şi vasele sangvine. Îşi păstrează capacitatea de diviziune.

Organele nervoase sunt formate din ţesut nervos (neuroni şi celule gliale), ţesut
conjunctiv şi vase sanguine. Ţesutul nervos formează atât sistemul nervos central,
cât şi cel periferic.

Propietatile fundamentale ale neuronilor:

- excitabilitatea – capacitatea materiei vii de araspunde prin manifestari
specificela actiunea unor stimuli si este maxima la nivelul tesutului nervos.
- Conductibilitatea- capacitatea de autopropagare a influxurilornervoase in
vederea obtinerii unui raspuns characteristic – contractie musculara sau secretie
gland u lara.

5. SANGELE – unicul tesut lichid

Sangele formeaza tesutul lichid circulant, constituind mediul intern al organism ul

ui.
Sangele este alcatuit din: a. plasma sanguina
b. elemente figurate
Elementele lui se distrug si refac neincetat in timpul vietii.

Acestea se formeaza in organe speciale numite organe hematopoietice.

Cantitatea de sange din corp reprezinta aprox. 8% din greutatea corpului.

Caracteristicile sangelui:
- culoare rosie, miros specific, gust sarat, Ph-ul usor alcalin 7,35-7,44
- temperature 38 grade C in medie
- vascozitatea data de elementele figurate si proteinele plasmatice
- densitatea 1057-1 067 pentru barbat si 1051-1061 pentru femeie
Functiile sangelui:
- respiratorie- sangele transporta oxygen de la plamani la tesuturi si dioxid de
carbod de la tesuturi la plamani
- protectie imunologica- cu ajutorul fagocitelor si anticorpilor
- mentinerea homeostaziei – hidroelectrolotice si acidobazice
- nutritive
- excretory
- termoreglare
- coordonare- hormonii eliberati de glande

Ramura speciala a medicinei care se ocupa cu studiul sangelui este hematologia.

a. Plasma sanguina – este substanta fundamentala a tesutului sanguine

- este un lichid de culoare alba-galbuie
- contine 90% apa si 10% rezidu uscat

Substante care intra in compozitia plasmei: anorganice si organice

b. Elemente figurate:

1. Eritrocitele sau hematiile, sau globulele rosii- au rolul de a transporta

oxigenul ~i bioxidul de carbon. Sunt celule anucleate, ce con~in un pigment numit
hemoglobină. Aceasta este o protein ă compusă dintr-o albumină numită globină ~i o
grupare numită hem, ce con~ine fier, cu rol de fixare a oxigenului. Hemoglobina
este pigmentul care determină culoarea ro~ie a sângelui. Unele specii de animale
au alt tip de pigment sanguin, care con ~ine cupru ~i este de culoare albastră
(Octopus). Circa 1 % din eritrocitele din sângele periferic sunt reticulocite, restu l fi i
nd eritrocite mature.

2. Leucocitele sau globulele albe- e împart în granulocite ~i agranulocite.

Granulocitele sunt leucocite cu nucleu granular, clasificate dup ă culoarea
protoplasmei în trei categorii: eozinofile, bazofile ~i neutrofile. Au rol imunologic în
imunitatea nespecifică. Agranulocitele sunt leucocite cu nucleu de form ă mai
simplă, negranular, ~i se clasifică în monocite ~i limfocite. Au rol în imunitatea
specifică.

3. Trombocitele numite ~i plachete sanguine, sunt celule ale sângelui cu rol în

coagulare.
Propor~ia elementelor figurate (celulare) din sânge se nume ~te hematocrit. Valorile
normale ale hematocritului variază în func~ie de vârstă ~i sex. La bărba~i,
valoarea normală a hematocritului este între 44 - 46 %, la femei între 41 - 43 %. La
copii variază în func~ie de vârstă, la nou născu~i fiind de 60 %, iar la copiii până la
pubertate de numai de 30 %.

Părţile corpului

A. Corpul uman este format din: cap, gât, trunchi şi membre.

Capul şi gâtul alcătuiesc împreună extremitatea cefalică a corpului.
Capul este alcătuit din două părţi:
- una craniană, situată superior şi posterior, corespunzătoare neurocraniului
sau cutiei craniene
- alta, reprezentată de faţă, aşezată anterior şi inferior.
Gâtul este partea corpului care leagă capul de trunchi. El are:
- o regiune posterioară sau nucală, alcătuită din vertebre, articulaţii şi muşchi
- o regiune cervicală anterioară care conţine muşchii, fascii, osul hioid, dar şi
organe ale gâtului: laringe, trahee, esofag, tiroidă, etc.
Trunchiul este format din trei părţi suprapuse: torace, abdomen, pelvis. În interiorul
lor se găsesc cavităţile viscerale: toracică, abdominală, pelvină.
Cavitatea toracică este despărţită de cea abdominală prin muşchiul
diafragma. Cavitatea abdominală se continuă caudal cu cavitatea pelvină, care
este înch isă inferior de diafragma pelvină şi de diafragma urogenitală.
Pereţii trunchiului sunt formaţi din elemente somatice: oase, articulaţii,
muşchi, fascii, vase, nervi. Peretele posterior al toracelui şi abdomenului formează
spatele. Anterior şi lateral se află pereţii anterolaterali ai toracelui şi abdomenului.
Peretele anterior al toracelui conţine glanda mamară.

Mem brele
 Membrele superioare se leagă de trunchi prin centura scapular ă.
Partea liberă a membrelor superioare este formată din: braţ, antebraţ şi mână.
Membrele inferioare se leagă de trunchi prin centura pelviană. Partea
liberă a membrelor inferioare este alcătuită din trei părţi: coapsă, gambă şi
picior.
Partea somatică a corpului cuprinde total itatea formaţiunilor anatomice, cu
excepţia viscerelor. Ea este constituită în special din organele aparatului
locomotor, a căror masă reprezintă aproape 2/3 din greutatea corpului.
Viscerele sunt organele interne ale corpului.
Delimitarea părţilor corpului se face cu ajutorul liniilor convenţionale, trasate prin
repere naturale (proeminenţe osoase, depresiuni osoase, proeminenţe musculare,
pliuri tegumentare). Limita dintre cap şi gât este reprezentată de o linie
convenţională numită linia cefalo -cervicală, care uneşte următoarele repere
naturale: punctul antropometric - gnation, marginea inferioară a corpului
mandibulei, punctul antropometric - gonion, orizontala care uneşte punctul gonion
cu marginea anterioară a muşchiului sternocleidomastoidian, pe care urcă pnă la
vârful procesului mastoid şi se continuă pe

linia nucală superioară pnă la protuberanta occipitală externă (punctul

antropometric - inion).

Limita dintre gât şi trunchi este dată de linia convenţională cervico-toracică, care
uneşte următoarele repere naturale: incizura jugulară a manubriului sternal,
marginea posterioară a claviculei, acromion, procesul spinos al celei de-a şaptea
vertebră cervicală. Limita dintre trunchi şi membrul superior este linia toraco-
brahială, care uneşte acromionul cu pliul axilar posterior. Limita dintre trunchi şi
membrul inferior este reprezentată de linia pelvi-femurală, care uneşte următoarele
repere naturale: marginea superioară a sinfizei pubiene, plica inghinală, spina
iliacă antero-superioară, creasta iliacă, spina iliacă posterosuperioară şi şanţul
interfesier.

B. REGIUNILE PĂRŢILOR CORPULUI OMENESC

a. Regiunile capului
Descriem la nivelul capului două părţi: una superioară, numită cranium, ce
adăposteşte encefalul şi receptorii analizatorului auditiv şi alta inferioară, numită
facies sau faţă, ce găzduieşte organe ale aparatului de import a materiei (respirator
şi digestiv) şi receptorii unor analizatori (vizual, gustativ, olfactiv).
Limita dintre craniu şi facies este reprezentată de o linie convenţională care
uneşte următoarele repere naturale: punctul antropometric - glabela, arcada
sprâncenoasă, muchia superioară a arcadei zigomatice, tragus, marginea
inferioară a pavilionului urechii şi vrful procesului mastoid al osului temporar.
La nivelul părţii superioare a capului (cranium), regiunile corespund oaselor cutiei
craniene şi poartă numele acestora. Se pot delimita trei regiuni mediane impare:
frontală, parietală, occipitală şi două regiuni laterale pare: temporală şi
infratemporală. La nivelul părţii inferioare a capului (facies), regiunile se grupează
în mediane: nazală, polară, mentonieră şi laterale: orbitală, infraorbitală, bucală,
zigomatică şi parotideomaseterică.

b. Regiunile gâtului
Din punct de vedere topografic, gtul are trei mari regiuni: regiunea cervicală
anterioară, regiunea cervicală laterală şi regiunea cervicală posterioară. Regiunea
cervicală anterioară este cuprinsă între baza mandibulei şi marginea posterioară a
muşchilor sternocleidomastoidieni.
Prin planul medio-sagital, ea poate fi împărţită în două hemiregiuni simetrice,
dreaptă şi stangă. Fiecărei hemiregiuni îi descriem următoarele triunghiuri:
Triunghiul submental sau suprahioidian, Triunghiul carotidian şi Triunghiul
muscular sau carotidian inferior şi Triunghiul submandibular sau triunghiul
digastric care este delimitat de baza mandibulei şi cele două pantece, anterior şi
posterior, al muşchiului digastric. Triunghiul submental sau suprahioidian este
delimitat de cei doi panteci anteriori ai muşchiului digastric şi corpul osului hioid.

Triunghiul carotidian este mărginit de pntecele posterior al muşchiului digastric,

pntecele superior al muşchiului omohioidian şi marginea anterioară a muşchiului
sternocleidomastoidian. Triunghiul muscular sau carotidian inferior sau Triunghiul
omotraheal are suprafaţa delimitată de pntecele superior al muşchiului
omohioidian, de marginea anterioară a muşchiului sternocleidomastoidian şi de
linia mediană anterioară a gtului. Intre marginile anterioară şi posterioară ale
muşchiului sternocleidomastoidian se găseşte regiunea sternocleidomastoidiană.
Regiunea cervicală laterală este cuprinsă între marginea superolaterală a
muşchiului trapez şi marginea posterioară a muşchiului sternocleidomastoidian.

Această regiune este traversată de pantecele inferior al muşchiului omohioidian

care o împarte în două suprafeţe triunghiulare mai mici: triunghiul omotrapezian şi
triunghiul supraclavicular sau în partea posterioară a gatului, care cuprinde fosa
supraclaviculara mare între marginile superolateral ale muşchiului trapez şi
regiunea posterioară a gatului numită şi ceafa (Nucha).

c. REGIUNILE TRUNCHIULUI
Trunchiul, ca parte a corpului omenesc, este împărţit în torace şi abdomen, printr-o
linie convenţională care uneşte următoarele repere naturale: procesul xifoid al
sternului, arcul costal pnă la coasta a X-a, marginea inferioară a coastei a XII-a şi
procesulspinos al vertebrei a XII-a toracale.

La nivelul feţei anterioare a toracelui se descriu următoarele regiuni: regiunile

toracale anterioare şi laterale, regiunea infraclaviculară; regiunea pectorală şi
regiunea axilară regiunea presternală şi triunghiul deltopectoral .
Regiunile abdominale
La nivelul abdomenului se descriu următoarele regiuni: regiunea hipocondrică
regiunea epigastrică, regiunea laterală, regiunea ombilicală regiunea inghinală şi
regiunea pubiană.
Trunchiul prezintă pe faţa posterioară următoarele regiuni, numite regiuni ale
spatelui vertebrală scapulară ,infrascapulară ,lombară ,sacrală şi Triunghiul de
ascu ltare.
La nivelul pelvisului trunchiul prezintă regiunea perineală sau perineul. Perineul se
împarte într-o regiune anterioară (urogenitala) şi alta posterioară (anala).

d. REGIUNILE MEMBRULUI SUPERIOR

Se delimitează la nivelul umărului (Regio deltoidea), braţului (Regio brachii anterior
şi Regio brahii posterior), cotului (Regio cubitalis anterior şi Regio cubital is
posterior), antebraţului (Regio antebrachii anterior şi Regio antebrachii posterior) şi
minii (Regio dorsalis manus şi Palma sive Regio palmaris).

e. REGIUNILE MEMBRULUI INFERIOR

Se trasează la nivelul pelvisului,coapsei (anterior şi posterior), genunchiului (genus
anterior şi genus posterior), gambei (cruris anterior şi surae), piciorului.

Organismul ca un tot unitar

Organismul uman este un sistem biologic deschis, alcătuit din subsisteme.

Este alcătuit din celule, ţesuturi, organe, aparate şi sisteme. Trăsătura dominantă a
organismului, ca sistem biologic, dar şi a părţilor sale componente o constituie
unitatea indisolubilă dintre structură şi funcţie.
Organele (= viscerele) sunt grupări de celule şi ţesuturi care s-au diferenţiat
în vederea îndeplinirii anumitor funcţii în organism, funcţii care se reflectă fidel în
forma şi structura lor. Organele nu funcţionează izolat în organism, ci în strâsnă
corelaţie.
Aparatele sunt grupări de organe cu funcţie principaă comună, deşi
structura lor morfologică este diferită. Ele sunt unităţi funcţionale ale corpului, de
unde derivă şi denumirea lor. De exemplu:
- Aparatul locomotor, alcătuit din oase, articulaţii şi muşchi, cu funcţiile
principale de susţinere a corpului şi de locomoţie
- Aparatul digestiv, cu funcţie principală de digestie
- Aparatul cardiovascular, cu funcţie principală de transport a sângelui şi a li
mfei
Sistemele sunt unităţi morfologice şi funcţionale alcătuite din organe care au
aceeaşi structură, sunt formate din acelaşi ţesut. De exemplu, sistemul muscular,
sistemul osos, sistemul nervos.
Organismul uman, sistem biologic deschis are capacitatea de autoreglare,
autoorganizare şi autoreproducere. Autoreglarea se efectuează prin conexiune
inversă sau feedback, datorită ei realizându-se homeostazia.
La realizarea homeostaziei organismului uman participă în principal sistemul
nervos şi sistemul endocrin. Baza funcţională a sistemelor biologice o constituie
mecanismele de recepţie, transmitere a mesajelor integrarea acestora şi răspunsul
către efectorii din ţesuturi şi organe.
Organele şi aparatele corpului uman pot fi clasificate din mai multe puncte de
vedere. Una din clasificări le împarte în:
- organe ale vieţii de relaţie
- organe ale vieţii vegetative
Organele vieţii de relaţie efectuează în principal funcţiile vieţii de relaţie sau de
legături cu mediul. Din această grupă fac parte:
- organele aparatului locomotor, care formează partea somatică a corpului,
având ca funcţie esenţială locomoţia
- organele de simţ şi sistemul nervos, care coordonează atât relaţiile cu
mediul înconjurător, cât şi funcţiile tuturor organelor interne
Organele vieţii vegetative la animale si om mai sunt denumite organe interne sau
viscere. Din această grupă fac parte:
- organele aparatelor digestiv şi respirator cu funcţii principale de import a
substanţelor nutritive şi a O2 – deci funcţii predominant metabolice
- organele sistemului cardiovascular – organe de transport a sângelui şi a li
mfei
- organele de excreţie – cu funcţie de export sau de eliminare a produşilor
rezultaţi din metabolism – aparatul excretor sau urinar
- organele aparatului de reproducere sau genital, care asigura perpetuarea
speciei
- organele sistemului endocrin, cu rol în reglarea funcţiilor organismului prin
hormoni, produşi de secreţie a glandelor endocrine.
Axe, planuri, poziţii segmentare

Omul – corpul omenesc, se studiază în poziţia anatomică: în ortastatism, cu

privirea orizontală şi palmele orientate anterior (în supinaţie).
Prin corpul omenesc se pot duce 3 axe, care se întretaie în unghi drept şi care
corespund celor trei dimensiuni ale spaţiului
- axul longitudinal sau al lungimii
- axul sagital sau al grosimii
- axul lateral sau al lăţimii
Axul longitudinal are doi poli: superior (cranial) şi interior (caudal)
Axul sagital are doi poli: anterior (ventral) şi posterior (dorsal)
Axul lateral are doi poli: drept şi stâng.
Prin câte două din aceste axe se poate duce câte un plan
1. Planul sagital principal (mediosagital) trece prin axul longitudinal şi divide
corpul omenesc în două jumătăţi asemănătoare: dreaptă şi stângă.
Toate planurile paralele cu el se numesc sagitale.
2. Planul frontal trece prin axul longitudinal şi prin cel transversal. Împarte
corpul în două porţiuni neasemănătoare: dorsală şi ventrală.
3. Planul orizontal (transversal) trece prin axul sagital si prin transversal.
Împarte corpul în două porţiuni: superioară şi inferioară.

POZIŢIILE sunt termeni anatomici care definesc locul unui organ sau segment al
corpului uman, în raport cu planurile menţionate mai sus.
x median
x medial-lateral (intern-extern), radial-ulnar, tibial-fibular
x superior –inferior x
cranial-caudal x
proximal-distal
x interior-exterior – la cavităţi
x profund-superficial x
anterior (ventral) x
posterior (dorsal)
x mână – faţă palmară şi faţă dorsală
x picior – faţă dorsală şi faţă plantară

Mişcări
x flexiuni – extensiune – ax transversal
x rotaţie exterior-interior – ax longitudinal
 x abducţie – add ucţie – ax A-P
x circumducţie –flexie, abducţie, extensie, adducţie şi revenire x
pronaţie – supinaţie

Funcţiile corpului uman

Corpul uman îndeplineşte 3 mari categorii de funcţii:

I. Funcţii de Relaţie
II. Funcţiile de Nutriţie
III. Funcţia de Reproducere

Fiecăreia dintre acestea îi sunt subordonate alte funcţii:

I. Funcţii de Relaţie:
a) Sensibilitatea
b) Locomoţia
II. Funcţii de Nutriţie:
a) Digestia
b) Circulaţia
c) Respiraţia
d) Excreţia
III. Funcţia de Reproducere

I. FUNCŢIILE DE RELATIE

A. SISTEMUL NERVOS

Definitie:
Totalitatea organelor constituite din aglomerari de tesut nervos specializat in
receptionarea, transmiterea si prelucrarea informatiilor captate din mediul intern
sau extern formeaza sistemul nervos.

Clasificare:
a. Din punct de vedere anatomic, sistemul nervos se clasifica astfel:
1. sistemul nervos central (nevraxul), care la randul lui cuprinde:
a. maduva spinarii (adapostita in canalul medular vertebral)
Maduva spinarii este acea parte a SNC adapostita in canalul vertebral ce se
intinde de la nivelul vertebrei cervicale C1 pana la vertebra lombara L2, pe o
diatanta de circa 43-45 cm.
Ca si configuratie interna, maduva spinarii este constituita din canalul ependimar
(situate central) ce contine lichidul cefalorahidian (LCR), substanta cenusie
(dispusa la interior) si substanta alba (dispusa periferic).
b. encefalul (situate la nivelul cutiei craniene), format din: trunchi cerebral,
cerebel, diencefal si emisfere cerebrale.
- Trunchiul cerebral este format din: bulbul rahidian, puntea lui Varolio si
mezencefal.
- Cerebelul este situate in fosa craniana posterioara, posterior de punte si de
bulb si inferior de emisferele cerebrale.
- Diencefalul este un organ nervos, situate cranial de mezencefal si caudal in
raport cu emisferele cerebrale. La interior contine ventriculul cerebral III si este
format din cinci mase de substanta nervoasa: thalamus, metatalamus, subtalamus,
epitalamus si hipotalamus. Cea mai importanta regiune diencefalica este
reprezentata de hipotalamus.

- Emisferele cerebrale (telencefalul) reprezinta cea mai voluminoasa parte a

nevraxului. Acestea sunt alcatuite din substanta cenusie si substanta alba.
2. sistemul nervos periferic: reprezentat de filetele nervoase care intra in
alcatuirea nervilor cranieni si a celor spinali.

Nervi cranieni:

Nervii cranieni sunt alcă tuiţ i din fibre nervoase senzitive ş i motorii, prin
intermediul că rora este transmisă informaţ ia că tre ş i de la SNC:
n Fibrele senzitive aduc informaţ iile, precum durerea, simţ ul tactil sau senzaţ ia
de cald sau rece, de la faţ ă , la fel cum se întâmplă ş i cu simţ ul gustului, vederea ş i
auzul;
n Fibrele motorii trimit impulsuri că tre cap, gât ş i muş chii faciali, permiţ ând feţ ei
să capete diferite expresii ş i coordonând miş că rile oculare;
n Fibrele nervoase autonome permit controlul subcon ş tient al structurilor interne,
cum ar fi glandele salivare, irisul ş i o parte din organele importante din torace ş i
abdomen.

I. Nervii olfactivi sunt nervi senzitivi si sunt reprezentanti prin axonii celulelor
senzitive din mucoasa nazala de unde pornesc impulsurile de miros pe care le
transmit spre scoarta cerebrala. Nu apartin trunchiului cerebral.

II.Nervii optici sunt nervi senzitivi si isi au originea in neuronii multipolari din retina
si transmit impulsul determinat de excitatiile vizuale spre scoarta cerebrala.
III. Nervii oculomotori sunt nervi motori si isi au originea in pedunculii
cerebrali punand in actiune o parte din muschii globilor oculari (dreptul superior,
dreptul inferior, dreptul intern, oblicul inferior) si ridica pleoapa superioara.

IV. Nervii trohleari sunt nervi motori si isi au originea in pedunculii cerebrali. Ei
actioneaza asupra muschiului oblic superior ai globilor oculari.

V. Nervii trigemeni sunt nervi micsti si isi au originea in mai multi nuclei din
trunchiul cerebral (bulb, punte, mezencefal). Ei sunt formati din trei ramuri:
olfactiva, maxilara si mandibulara. Primele doua sunt senzitive si inerveaza
tegumentul si musculatura fetei, iar cea de-a treia este mixta si inerveaza
muschii masticatori.

VI. Nervii abducens sunt nervi motori cu originea in punte, punand in

miscare muschiul drept extern al globilor oculari.

VII. Nervii faciali sunt nervi micsti care isi au originea in punte. Ei
asigura inervatia musculaturii mimicii, sensibilitatea gustativa si secretia
glandelor salivare, sublinguala sisubmaxilara.

VIII. Nervii vestibulo-cohleari sunt nervi senzitivi si sunt formati din doua
componente: ramura cohleara (acustica) ce culege de la urechea interna impulsul
produs de excitatiile auditive si ramura vestibulara care culege tot de la urechea
interna informatii in legatura cu pozitia corpului in spatiu (echilibru). Isi are
originea in punte.

IX. Nervii glosofaringieni sunt nervi micsti si isi au originea in bulb. Ei

asigura sensibilitatea gustativa, inervatia muschilor laringelui si secretia
glandelor parotide.

X. Nervii vagi sunt nervi micsti cu originea in bulb si au traiectul cel mai lung; au
fibre senzitive, motorii si vegetative si controleaza activitatea majoritatii organelor
interne (inima, plamani, stomac etc).

XI. Nervii accesori sunt nervi motori si isi au originea in bulb, si

inerveaza muschii sternocleidomastoidieni si frapezi.

XII. Nervii hipoglosi sunt nervi motori cu originea in bulb si

inerveaza musculatura limbii.
 Nervi spinali
Nervii spinali conectează măduva cu receptorii şi efectorii (somatici şi vegetativi).
Sunt în număr de 31 de perechi. În regiunea cervical ă există 8 perechi de nervi
cervicali (primul iese între osul occipital şi prima vertebră
cervicală), în regiunea toracală sunt 12 perechi de nervi, 5 perechi în regiunea
lombară, 5 în sacrală şi o pereche în regiunea coccigiană.
Nervii spinali sunt formaţi din două rădăcini:
ĺ anterioară (ventrală), motorie;
ĺ posterioară (dorsală), senzitivă, care prezintă pe traiectul ei ganglionul spinal.
Rădăcina anterioară conţine axonii neuronilor somatomotori din cornul anterior al
măduvei şi axonii neuronilor visceromotori din cornul lateral.
Rădăcina posterioară (dorsală) prezintă pe traiectul său ganglionul spinal, la nivelul
căruia sunt localizaţi atât neuronii somatosenzitivi, cât şi neuronii viscerosenzitivi.
Neuronii somatosenzitivi au o dendrită lungă, care ajunge la receptorii din piele
(exteroreceptori) sau la receptorii somatici profunzi din aparatul locomotor
(priorioceptori). Axonul lor intră în măduvă pe calea rădăcinii posterioare.
Neuronii viscerosenzitivi au şi ei o dendrită lungă, care ajunge la receptorii din
viscere (visceroreceptori). Axonii lor pătrund pe calea rădăcinii posterioare în
măduvă şi ajung în cordonul lateral al măduvei (zona viscerosenzitivă). Rădăcinile
anterioară şi posterioară ale nervului spinal se unesc şi formează trunchiul nervului
spinal, care este mixt, având în structura sa fibre somatomotorii, visceromotorii,
somatosenzitive, viscerosenzitive.

b. Din punct de vedere functional, sistemul nervos se clasifica astfel:

1. Sistemul nervos somatic (al vietii de relatie), care relationeaza organismul
cu conditiile variabile ale mediului extern
2. sistemul nervos vegetative (autonom), care coordoneaza si integreaza in
mediul intern activitatea viscerala.

Functiile sistemului nervos:

- cotroleaza toate activitatile organismului:

- exemple: - miscarea muschilor – voluntari – involuntari
- functionarea organelor interne
- perceptiile, emotiile
- proceseaza informatiile primite din lumea exterioara organismului -
ofera circuitul de comunicare dintre creier si tot restul corpului.
Unitatea funcţională a organismului se realizează prin acţiunea conjugată a
sistemului nervos şi a sistemului endocrin.
Sistemul endocrin cuprinde totalitatea glandelor cu secreţie internă din organism.
Glandele endocrine au în structura lor epitelii secretorii ale căror celule îşi varsă
produşii, numiţi hormoni, direct în sânge.
Hormonii sunt substanţe active cu acţiune specifică reglatoare a metabolismului
celular. Hormonii sunt produşi de glandele endocrine şi de alte organe neendocrine
ale organismului.
Hormonii controlează creşterea, reproducerea şi stabilesc reacţia organismului la
factorii de stres fizici sau emoţionali. Prin acţiunea lor, la distanţă de locul sintezei,
hormonii contribuie la dezvoltarea şi funcţionarea normală a organism ul u i.
Sistemul endocrin poate fi considerat ca un sistem morfo-funcţional complex,
coordonat de sistemul nervos, având rolul de a armoniza, pe cale umorală (şi nu
pe cale nervoasă, cum acţionează creierul), activitatea organelor interne. Între
sistemele de coordonare nervoasă şi umorală există o strânsă interdependenţă.
Astfel, se realizează integrarea activităţii organelor interne în ansamblul funcţiilor
organism ul ui.

Glandele endocrine
Glandele endocrine principale sunt: Hipofiza, Hipotalamus, Glanda tiroidă,
Glandele suprarenale (adrenale), Pancreasul endocrin, Testicul, Ovarul, Timusul,
Epifiza, Placenta

Hipofiza este o glandă mica (500 mg), situată median la baza creierului într-o
cavitate a osului sfenoid denumită „şaua turcească”, posterior de chiasma optică.

Are trei lobi: lobul anterior (75% din masa glandei), intermediar (2%) şi posterior
(23%). Lobul anterior împreun~ cu cel intermediar alc~tuiesc Adenohipofiza, iar cel
posterior Neurohipofiza.

A. Adenohipofiza secretă hormonul somatotrop şi hormonii glandulari tropi.

1. Hormonul somatotrop (STH), de creştere, are ca acţiune principală stimularea
creşterii armonioase a întregului organism.
De asemenea:
Intervine în dezvoltarea celulelor, activează transportul aminoacizilor în celule şi
stimulează sinteza tisulară a proteinelor, cu efect asupra creşterii oaselor,
muşchilor şi viscerelor.
Intensifică oxidarea lipidelor, asigurând energia necesară sintezei proteice.
Are efect de cruţare a glucidelor şi, deci, rol hiperglicemiant.
Stimulează secreţia glandelor mamare.
Hipersecreţia de STH, înainte de pubertate determină gigantismul (creştere
exagerată în înălţime, talie peste 2 m) iar după pubertate produce acromegalia
(creştere exagerată a extremităţilor membrelor, oaselor feţei, buzelor, limbii şi a
unor viscere).

Hiposecreţia de STH determină la copii nanismul hipofizar (piticism cu dezvoltare

fizică proporţionată şi intelect normal) iar la adulţi – caşexie hipofizară,
caracterizată prin atrofii ale organelor, căderea părului, a dinţilor şi unghiilor,
regresia organelor genitale şi sterilitate şi, în final, moarte.
Secreţia de STH este stimulată de hipoglicemie şi de diverse solicitări ale
organismului – în special de stările de stres. Somatostatina are rol inhibitor asupra
STH.

2. Hormonii glandulari tropi

a) Hormonul adenocorticotrop sau corticotropina (ACTH) stimulează producţia de
hormoni din zona reticulată şi fasciculată la nivelul suprarenalei.
Hipersecreţia de ACTH determină hipertrofierea corticosuprarenalei şi
hipersecreţie de hormoni ai acesteia, având ca urmare tulburări metabolice, boala
Cushing.
b) Hormonul tireotrop sau tireotropina (TSH) stimulează creşterea, dezvoltarea şi
secreţia de hormoni ai glandei tiroide. Are rol în asigurarea secreţiei adecvate de
T3 şi T4, proliferarea şi hipertrofia celulelor tiroidiene. Un nivel scăzut determină
hipertiroidism şi hipotiroidism secundar (hipofizar) iar un nivel ridicat determină
hipotiroidismul primar.

c) Hormonii gonadotropi controlează funcţiile gonadelor feminine şi masculine. De

asemenea, controlează secreţia glandelor mamare la femeie.
Ei sunt:
hormonul foliculostimulant (FSH) cu rol în recrutarea foliculilor primordiali la
femeie determinând creşterea şi maturarea foliculilor ovarieni şi secreţia
hormonilor estrogeni; iar la bărbat rol în spermatogeneză. Un nivel ridicat
determină menopauza la femei;
hormonul luteinizant (LH)___cu rol major în steroidogeneză, declanşează ovulaţia
la femei, iar la bărbaţi stimulează secreţia hormonilor androgeni, producţia de
testosteron din celulele Leydig testiculare.

d) Hormonul luteotrop (LTH) sau prolactina a cărui acţiune nu e cunoscută la

bărbaţi, intervine la femei atât în dezvoltarea morfologică a glandelor mamare cât
şi în instalarea şi menţinerea secreţiei lactate.
B. Lobul mijlociu (intermediar) al hipofizei secretă hormonul melanocitostimulant
(MSH). Acesta stimulează sinteza de melanină în melanocite, cu rol în procesele
de pigmentare a pielii.

C. Neurohipofiza constituie un depozit de hormoni produşi de hipotalamusul

anterior.
Hormonii neurohipofizari sunt vasopresina şi ocitocina.
Hormonul antidiuretic (ADH) sau vasopresina contribuie la menţinerea volumului
normal al lichidelor extracelulare în organism, prin stimularea absorbţiei de apă la
nivel renal. Deci, are efect antidiuretic, prin reducerea cantităţii de urină eliminată.
Secretat în doze mari determină vasoconstricţie (acţiune vasopresoare generală) şi
hipertensiune arterială, dar şi efecte metabolice (hiperglicemie). De asemenea,
stimulează şi peristaltismul intestinal. Un nivel ridicat al ADH-ului determină
diabetul insipid, care se manifestă prin poliurie (eliminarea de cantităţi foarte mari
de urină – 10-30l/24h), concomitent cu polidipsie (ingestia de cantităţi foarte mari
de lichide).

Ocitocina favorizează naşterea, prin stimularea contracţiilor musculaturii netede a

uterului gravid, şi alăptarea, prin stimularea contracţiei celulelor mioepiteliale ale
canalelor galactofore din glandele mamare.

Hipotalamusul este o parte a encefalului (creierul mare). El secretă două tipuri de

hormoni ce sunt depozitaţi în hipofiză.
Hipotalamusul leaga sistemul nervos de sistemul endocrin sintetizând secreţia
neurohormonilor, fiind necesar în controlarea secreţiei de hormoni a glandei
peturiare, printre ele eliberarea hormonului gonadotropina. Neuronii ce secretă
GnRH sunt legaţi de sistemul limbic care ajută la controlarea emoţiilor şi a
activităţii sexuale. Este centrul reglării vegetative, având funcţii foarte importante:
termoreglare, foame şi saţietate, comportamentul hidric şi alimentar, actele
instinctive şi manifestarile vegetative instinctuale (frica, furia), reglează ritmul
somn-veghe, coordonează activitatea glandelor endocrine, influenţează
metabolismul.

Glanda tiroid ă

Glanda tiroidă este cea mai mare glandă a sistemului endocrin uman, are o
greutatea de 5-6 g la nou-născut, atingând o greutate de 15-18 g la adult (este mai
mare la femei decât la bărbaţi) şi este situată în regiunea antero-laterală a gâtului.
Tiroida este formată din doi lobi laterali uniţi între ei prin istmul tiroidian. Structural,
prezintă un parenchim glandular format din celule epiteliale grupate în folicului.
Aceşti foliculi conţin la interior un coloid, tireoglobulina. Tiroida este bogat
vascularizată şi inervată. Inervaţia vegetativă are numai funcţii vasomotorii. În
interiorul foliculilor se găseşte un coloid proteic care conţine o singură proteină,
tireoglobulina, din care sunt sintetizaţi hormonii tiroidieni: T4 ( tiroxina) şi T3
(triiodotironina).

Tiroida conţine şi o populaţie redusă de celule parafoliculare (celule C) care

secretă calcitonina şi pot cauza carcinomul tiroidian medular, prin transformare
malignă.
Secreţia de hormoni tiroidieni (tiroxina - T4 şi triiodotironina-T3) este stimulată de
către un alt hormon numit TSH (Thyroid Stimulating Hormone) care este secretat
de glanda hipofiză. Funcţia glandei tiroide este extrem de importantă pentru
organismul, afectând pulsul şi tensiunea arterială, nivelul de colesterol,
metabolismul energetic, tonusul muscular, văzul, starea psihică şi multe altele.

Aceşti hormoni au efecte identice, dar mai rapide şi mai puternice în cazul
triiodotironinei.
Acţiunea lor în organism este complexă:
 x au efect calorigen, manifestat prin creşterea metabolismului bazal, a
consumului de oxigen şi a oxidărilor celulare;
x controlează, împreună cu hormonul somatotrop creşterea şi diferenţierea cel
u lară;
x intensifică eliminările de azot din organism şi catabolismul proteic; x
reduc depozitele lipidice prin activarea lipolizei;
x intensifică absorbţia intestinală de glucoză şi catabolismul glucidic,
determinând hiperglicemie;
x stimulează activitatea gonadelor;
x menţin, împreună cu prolactina, secreţia lactată.
x Hipofuncţia tiroidiană determină efecte variate în funcţie de vârstă:
x la copii determină nanismul tiroidian, cu dezvoltare fizică şi psihică redusă
până la cretinism;
x la adulţi determină scăderea capacităţii de învăţare şi de memorare.
x Indiferent de vârstă, are loc reducerea metabolismului bazal, determinând
mixedemul (edem mucos, cu piele uscată, îngroşată şi căderea părului). La
populaţiile din zonele montane, cu ape sărace în iod, apare guşa endemică,
manifestată prin creşterea în volum a glandei, însoţită de hipofuncţia acesteia.
Combaterea se face prin administrarea de tablete de iod şi sare iodată.
Hiperfuncţia tiroidiană determină boala lui Basedow, frecventă mai ales la femei şi
caracterizată prin:

x creşterea metabolismului bazal;

x exoftalmie (bulbucarea ochilor);
x tulburări circulatorii (tahicardie, hipertensiune);
x iritabilitate crescută;
x hiperfagie (consum crescut de alimente) cu scădere în greutate; x
creşterea în dimensiuni a glandei (guşă).
În afecţ iunile tiroidiene în care apare guş a, ală turi de tratamentul medicamentos,
se practică ş i extirparea chirurgicală parţ ială a glandei.

Paratiroidele sunt patru glande mici situate în partea posterioar ă a tiroidei.

Hormonii secretaţ i au rol în menţ inerea echilibrului fosfocalcic al organismului. Ei
sunt: parathormonul (PTH) ş i calcitonina.

Parathormonul (PTH) are ca acţ iune principală creş terea calcemiei, prin
eliminarea calciului în lichidul extracelular, ş i scă derea fosfatemiei, prin eliminarea
pe cale renală a fosforului. Astfel, se produce demineralizarea osoasă , pri n sti mu
larea activită ţ i i osteoclastelor.

Calcitonina, secretată ş i de că tre tiroidă , are acţ iune antagonică parathormonului,

prin scă derea calcemiei ş i creş terea fosfatemiei, determinând mineralizarea
normală a oaselor.

Extirparea paratiroidelor duce la grave tulbur ă ri metabolice, datorate lipsei

calciului din organism, cunoscute sub numele de tetanie. Principalele manifestă ri
ale tetaniei sunt:
x tulbură ri motorii – contracţ ii convulsive necontrolate ale musculaturii
scheletice;
x tulbură ri senzitive – sensibilitate sporită la frig;

x tulburări nervoase – irascibilitate, confuzii mintale, halucinaţii:

x tulburări trofice – căderea părului şi a dinţilor, unghii friabile;
x tulburări viscerale – spasme ale musculaturii digestive şi ale laringelui.
Hipersecreţia de PTH produce boala Recklinghausen, caracterizată prin
decalcifiere osoasă urmată de deformări şi fracturi spontane, depuneri fosfocalcice
în ţesuturi moi şi formare de calculi urinari.
Paratiroidele sunt indispensabile vieţii, chiar dacă greutatea lor totală este de
aproximativ 80 mg. Extirparea lor accidentală în operaţii pe tiroidă poate duce la
moartea individului.

Glandele suprarenale

Glandele suprarenale (adrenale) sunt glande cu secreţie internă, situate la polul

superior al celor doi rinichi „ca o căciulă”. Ca activitate, prin secretarea hormonilor
corticosteroizi şi catechoaminelor (inclusiv cortisolul şi adrenalina) ele sunt
responsabile cu regularea stărilor de stres, a rezistenţei la infecţii şi substanţe
antigenice, a metabolismului şi a sexualităţii (echilibrul dintre hormonii androgeni
„masculini” şi estrogeni „femeieşti”, determină sexul persoanei, ca aspect şi ca
activitate sexuală).

La om, glandele sunt situate la nivelul vertebrei a XII-a toracice şi sunt

vascularizate de arterele suprarenale superioară, medie şi inferioară şi vena
suprarenală. Inervarea este asigurată de plexul celiac şi plexul renal. Histologic,
ele sunt alcătuite din două zone cu structuri histologice şi roluri fiziologice diferite:
Medulosuprarenala (miezul, măduva, medulla) reprezintă zona centrală a glandei
şi este înconjurată de zona corticală. Celulele cromafine, principala sursă de
catecholamine, secretă hormonii: adrenalina (epinefrina) şi noradrelina
(norepinefrina). Aceşti hormoni hidrosolubili, derivaţi din aminoacidul tirozină
acţionează sinergic cu sistemul nervos simpatic. Ele sunt şi principala sursă de
dopamină.
Zona corticală (coaja, cortexul, corticosuprarenala) reprezintă zona periferică a
glandei ale cărei celule (aparţin de axa hipotalamică - pituitară - adrenală)
sintetizează cortizolul (în condiţii „normale” de viaţă ele secretă echivalentul a 35-40
mg de acetat de cortizon pe zi). Alte celule din zona corticală secretă hormonii
corticosteroizi (liposolubili, pe bază de colesterol) următori:

- mineralocorticozii, care acţionează la nivelul rinichilor stimulând reabsorbţia apei

şi a sodiului şi eliminarea potasiului;
- glucocorticozii, cu rol hiperglicemiant, hiperlipemiant;
- sexosteroizii, care gestionează dezvoltarea sexuală prin două tipuri de hormoni:
androgeni şi estrogeni.
Cortexul este regulat de hormonii neuroendocrinici secretaţi de glanda pituitară şi
hipotalamus şi de sistemul renin-angiotensin.
Glandele suprarenale, împreună cu glanda tiroidă sunt cele mai drenate organe
din corp, ca aprovizionare sanguină pe gram de ţesut fiecare glandă suprarenală
este irigată de peste 60 de arteriole.

Pancreasul endocrin

Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele Langerhans care sunt alcătuite

din două tipuri de celule importante:
Celule beta secretă insulină (70%)
Celule alfa secretă glucagon (20%)
Insulina are ca acţiuni:
x Creşterea gradului de utilizare a glucozei de către celule;
x Depunerea glucozei sub formă de glicogen în muşchi;
x Transformarea glucidelor în lipide în ficat şi ţesutul adipos;
x Stimularea sintezei proteice.
Hipersecreţia de insulină determină hipoglicemie, tremurături, transpiraţii, chiar
comă. Hiposecreţia de insulină duce la diabet zaharat, care se manifestă prin:
hiperglicemie, poliurie, polifagie, polidapsie, chiar comă.
Glucagonul are acţiune antagonică insulinei:
x Stimulează gluconeogeneza din aminoacizi;
 x Exercită efect lipolitic;

Provoacă hiperglicemie prin glicogenoliză hepatică.

Glandele gonade
Testiculele sunt o pereche de organe de reproducere masculine care produc, în
principal, testosteron, un hormon care controlează dezvoltarea caracteristicilor
sexuale masculine şi care joacă un rol important în dezvoltarea spermei şi sunt de
obicei conţinute într-o extensie a abdomenului, numită scrot.

Ovarul, glanda sexuală feminină - este organ pereche - cu o dublă funcţie

secretoare: externă şi internă. Astfel, este organul producător al ovulelor şi, în
acelaşi timp glandă endocrină, care, prin hormonii produşi (estrogenii) determină
caracterele sexuale secundare şi joacă un rol deosebit în realizarea tipului
constituţional feminin.

Timusul este un organ mic, situat în cavitatea toracal ă, între cei doi pulmoni (partea
posterioară a sternului). Timusul constă din 2 lobi neegali drept şi sting, de
culoarea cenuşie, uniţi între ei. Este acoperit cu capsula conjunctiv ă de la care
pornesc spre interior prelungiri (septuri) ce împart lobii în lobuli.

Funcţii:
x maturizarea celulelor - T (timocitelor) (anticorpi);
 x eliminarea replicelor autoagresive ale celulelor - T, care provoac ă omului aşa-
numitele boli autoimune;
x producerea hormonului de creştere la copii (timopoetină);
x funcţii limfatice.

Epifiza sau glanda pineală este o formaţiune nepereche, cu greutatea de

aproximativ 0,2 g, situată deasupra coliculilor cvadrigemeni superiori. Este aflat ă în
masa encefalului, între cele 2 emisfere, fiind parte a epitalamusului. Aceasta este
responsabilă pentru secreţia unor hormoni, printre care şi secreţia melatoninei. În
perioada copilăriei, epifiza este mare, însă odată cu trecerea
anilor, aceasta se micşrează devenind aproape inactivă la maturitate. Ca glandă
endocrină, epifiza aparţine sistemului endocrin difuz.
Funcţii:
Principalul hormon epifizar este melatonina, care circulă în plasmă legat de o
albumină, fiind captat de hipotalamus şi gonade şi catabolizat în telencefal şi ficat.
Echi pamentul enzimatic necesar transformării serotoninei N-acetil serotonină nu
este unic epifizar, dar acţiunea hidroxi - indolmetil - transferazei - necesară
transformării N-acetil serotoninei în melatonină - este specific epifizară. Epifiza mai
conţine hormon luteinizat, tireotiozină, hormon antidiuretic, neurofizine I şi II,
leucinencefalină, argintină - vasotocină, arginină – vasopresină, un hormon
hipogliceminant numit pinealină. Acesta şi melatonina scad fixarea iodului în tiroidă
şi reduc acţiunea stimulantă a TSH. Acţiunile hormonilor epifizari sunt multiple:

x acţiune depresivă asupra tiroidei, melatonina diminuând fixarea intratiroidiană

a iodului 131, inhibând şi TSH;
x acţiune negativă asupra corticosuprarenalei diminuând secreţia de aldosteron
şi corticosteron;
x asupra gonadelor: acţiune modulatoare fotoperiodică; acţiune negativă,
melatonina fii nd antigonadotrofică (întârzie apariţia pubertăţii);
x acţiune modulatoare asupra sistemului monoaminergic, de veghe şi somn.

x Funcţiile sistemului endocrin:

Participă la menţinerea homeostaziei şi a echilibrului intern;
Participă la regularea umorală a organismului;
Participă la procesele metabolice ale organismului;
Stimularea creşterii organismului;
Participă în cadrul reproducerii (prin stimularea secreţiei hormonilor sexuali);
Diferenţierea caracterelor masculine sau feminine la oameni în perioada
adolescenţei.
I nfl uenteaza activitatea sistem ul u i nervos
Asigura raspunsul organismului la stres

Glandele endocrine regleaza:

- cantitatea de zahar din sange
- cantitatea de sare si apa din organism
- metabolismul
- cantitatea de calciu si fosfor
- cresterea oaselor
- functiile muschilor
- tonusul pielii
- cresterea organismului si maturizarea sexuala
- functiile sexuale si fertilitatea
- reproducerea
- menstruatia
- menopauza
- ritmul cardiac
- functiile imunitare
- reactia de lupta sau de fuga
- dispozitiile,emotiile,nivelurile energetice
- ciclurile somn-trezire.

C. ANALIZATORII
Sistemul nervos isi indeplineste rolul de integrare a organismului in mediul
inconjurator si de coordonare a functiilor organelor interne pe baza informatiilor
receptionate din mediul extern si din mediul intern. Structurile anatomice care
realizeaza aceste functii se numesc analizatori. Analizatorii sunt sisteme complexe
care receptioneaza, conduc si transforma excitatiile in senzatii adecvate.

Analizatorii sunt constituiti din trei segmente: periferic, intermediar si central.

a) Segmentul periferic, receptorul, este o celula sau un grup de celule
specializate pentru receptionarea variatiei unei anumite forme de energie care
reprezinta excitantul specific.
Dupa teritoriul de receptie a excitantilor, receptorii se clasifica in: exteroceptori,
proprioceptori si interoceptori. Dupa distanta de la care actioneaza excitantul,
receptorii pot fi: de contact (tactili, gustativi etc.) si de distanta (auditivi, olfactivi
etc). Receptorii 131b15b pot fi liberi (terminatii nervoase libere si corpusculi), sau
pot fi inclusi in organele de simt. Ei difera structural de la un analizator la altul, dar
intotdeauna transforma actiunea stimulului in potential de receptor specific, apoi in
potential de actiune, influx nervos nespecific.

Valoarea potentialului de receptor variaza in functie de intensitatea excitantului.

Spre deosebire de acesta, la nivelul fibrei nervoase se manifesta numai modularea
frecventei potentialului de actiune.

b) Segmentul intermediar (calea aferenta) este constituit din neuronii

pseudounipolari, din ganglionii spinali si tracturile ascendente medulare sau din
fibrele senzitive ale unor nervi cranieni. Caile aferente trimit colaterale la nuclei ai
trunchiului cerebral.
c) Segmentul central este reprezentat de ariile corticale, unde informatiile sunt
transformate, dupa pro-cese de analiza si sinteza, in senzatii specifice. 1.
ANALIZATORUL CUTANAT
Analizatorul cutanat are rol in integrarea organismului in mediu si in apararea
activa, prin reactiile adaptative generate pe baza excitatiilor prelucrate de SNC si
transformate in senzatii tactile, termice si dureroase.
a) Segmentul periferic este reprezentat de receptorii tactili, termici si durerosi
situati in piele.
Pielea este organul conjunctivo-epitelial, care acopera integral suprafata
organismului si se continua cu mucoase la nivelul orificiilor. Pielea este constituita
din trei straturi: epiderm, derm si hipoderm (. 1.).
— Epidermul este un tesut epitelial pluristratificat cheratinizat. In stratul bazal se
afla melanocite, care secreta melanina, cu rol fotoprotector.
— Dermul este un tesut conjunctiv dens. La contactul cu membrana bazala
prezinta papile dermice. Stratul profund este cel mai rezistent datorita fibrelor de
colagen, reticulina si elastice prezente aici.
Amprentele digitale, utilizate in criminalistica, reprezinta imaginea dispunerii
papilelor dermice digitale, caracteristice fiecarui individ.
— Hipodermul este un tesut conjunctiv lax, cu grupuri de adipocite. Depoziteaza
trigliceride, rezerva de grasime subcutana a organismului.
Vascularizatia este mai densa in stratul papilar al dermului si in portiunea
subdermica.
In piele se afla productiile acesteia: parul cu muschii erectori, glandele sebacee si
sudoripare, precum si receptorii sensibilitatilor cutanate specifice.
Functiile pielii sunt: functia de protectie impotriva agentilor externi, de excretie
(prin glandele sudoripare), de termoreglare (prin vasodilatatie, vasoconstrictie
periferica si secretie sudorala), de depozitare a lipidelor si functia de organ de simt,
prin receptorii pe care ii contine.
Sensibilitatea tactila fina, epicritica sau de atingere, este determinata de excitanti
care produc deformari usoare ale tegumentului. Sensibilitate tactila mai pronuntata
prezinta zonele paroase, pulpa degetelor si buzele.
Sensibilitatea tactila presionala este determinata de apasare, iar receptorii specifici
sunt situati in profunzimea tegumentului.
Doua sau mai multe excitatii tactile aplicate simultan sunt receptionate numai daca
distanta dintre punctele excitate este suficient de mare. Fenomenul poarta numele
de discriminare tactila.
Sensibilitatea termica este neuniforma pe suprafata tegumentului. Receptorii
pentru rece sunt mai numerosi decat cei pentru cald. Intensitatea senzatiei
depinde de marimea suprafetei excitate si de diferenta de temperatura dintre
tegument si excitant.

. 1. Structura pielii: 1. 2. straturi cornoase; 3. strat granulos; 4. strat poliedric; strat

bazal; 6. derm; 7. zona papilara; 8. zona reticulara; 9. hipoderm; 10. artera; 11.
nerv vegetativ; 12. vena; 13. adipocite; 14. glomerulul glandei sudoripare; 1
corpusculul Pacini; 16. nerv senzitiv; 17. canal excretor; 18. folicul pilos; 19.
radacina firului de par; 20. glanda sebacee; 21. muschi erector; 22. terminatii
nervoase libere; 23. corpuscul Meissner; 24. papila dermica; 2 por; 26. fir de par.
Sensibilitatea dureroasa, determinata de excitanti care produc leziuni celulare, se
manifesta mai intens la nivelul degetelor, buzelor si varfului limbii. La durerea
tegumentara se manifesta o mare capacitate de discriminare, deoarece aceeasi
zona a pielii poate fi inervata de mai multi neuroni. Durerea viscerala poate fi
determinata si de distensia unui organ. Algoreceptorii sunt mai rari in viscere, motiv
pentru care durerea viscerala nu se poate localiza precis.

Datorita conducerii pe aceleasi cai medulare a sensibilitatilor dureroase somatice

si viscerale, durerea somatica este insotita de reactii vegetative (accelerare a
ritmului cardiac, secretie sudorala), iar durerea viscerala este insotita de reflexe
somatice (contractia musculaturii abdominale).

In tabelul 8 este redata distributia receptorilor, rolul lor si stimulii la care

reactioneaza.
b) Segmentul de conducere. Caile aferente au fost descrise la functia de
conducere a maduvei si la nervii cranieni.
c) Segmentul central al analizatorului cutanat este localizat in girusul postcentral
din lobul parietal (ariile somestezice). Proiectiile tactila, termica si dureroasa dintr-o
anumita regiune a corpului se amesteca in aceeasi zona a scoartei de pe emisfera
opusa.
Pe baza informatiilor din mediul extern, se creeaza senzatii care permit
recunoasterea dimensiunilor, formei, greutatii si consistentei unui corp, a vibratiilor,
a diferentelor de temperatura si a unor agenti nocivi. Pe aceasta baza se pot
elabora comenzi adecvate, care au ca rezultat reactia de adaptare a organismului.
Analizatorul cutanat, impreuna cu analizatorul kinestezic, asigura determinarea
pozitiei si deplasarii unor segmente corporale in raport cu altele.

Tab.8. Principalele tipuri de receptori cutanati.

SENSIBILI TIP DE RECEPTORI LOCALIZARE STIMULI
TATE RECEPTORI
tactila fina mecanorecept corpusculi papile dermice deformari usoare ale
ori Meissner foliculii pilosi tegumentului (atingere)
Merkel

tactila mecanorecept corpusculi hipoderm presiune, deformare si intindere a tegumenului

proto- ori Golgi
patica Ruffini
Pacini
termica termoreceptori derm rece
corpusculi
hipoderm cald (diferente de temperatura)
Krause
corneea
Ruffini
globului
terminatii
ocular
ner-
voase libere
dureroasa algoreceptori terminatii epiderm, nespecifici care determina leziuni celulare
nervoase foliculi
libere pilosi, cornee

2. ANALIZATORUL KINESTEZIC
Analizatorul kinestezic informeaza SNC despre pozitia si miscarea in spatiu ale
corpului si ale segmentelor sale, precum si despre gradul de contractie a
muschilor. Pe baza acestor informatii, prelucrate de centrii nervosi superiori, apar
senzatiile posturale si de miscare si se elaboreaza comenzi care determina tonusul
muscular si contractiile musculare adecvate diferitelor miscari.

a) Segmentul periferic al analizatorului kinestezic este constituit din proprioceptori

situati in muschi, tendoane, aponevroze, capsule articulare, periost si pericondru.
Numele si repartitia proprioceptorilor este redata in tabelul 9.
Organele tendinoase Golgi (. 2. A) sunt stimulate de cresterea tensiunii in
tendoane, determinata de contractia musculara.
Corpusculii Pacini au ca stimul presiunea exercitata asupra formatiunilor structurale
in care se gasesc. Ei sunt sensibili la miscari rapide si la vibratii. Terminatiile
nervoase libere din articulatii si muschi sunt numai receptori ai durerii si nu
proprioceptori.
Tab. 9. Distributia proprioceptorilor.
PROPRIOCEPTORI LOCALIZARE

Organe tendinoase Golgi in tendoane si ligamente

Corpusculi Pacini in tendoane, capsule articulare, fascii musculare,

ligamente, periost, pericondru

Fusuri neuromusculare printre fibrele musculare

. 2. A. Organe tendinoase Golgi: 1. fibra senzitiva; 2. capsula conjunctiva; 3. fibre

de colagen. B. Fus neuromuscular: 1. fibre musculare extrafusale; 2. capsula
conjunctiva a fusului; 3. fibra intrafusala; 4. terminatii nervoase spiralate; fibre in
buchet; 6, 7. fibre senzitive; 8. fibre eferente gama; 9. fibre eferente alfa.

Cei mai importanti proprioceptori sunt fusurile neuromusculare. Acestea sunt

constituite din grupe de 2—10 fibre intrafusale, cu rol senzitivo-motor, situate intre
fibrele musculare obisnuite (extrafusale) si paralel cu acestea. Extremitatile fibrelor
intrafusale pot fi prinse pe tendoane si fibre extrafusale sau numai pe fibre
extrafusale. O fibra intrafusala are extremitati striate contractile si o portiune
centrala necontractila, mai voluminoasa, cu mai multi nuclei si fara miofibrile.
Inervatia senzitiva a fusului este formata din terminatii primare spiralate, situate in
zona centrala, si terminatii secundare, fibre „in buchet', situate la extremitatile zonei
centrale. Terminatiile primare, cu con- ducere rapida, sunt stimulate de gradul de
intindere al muschiului.
Inervatia motorie, proprie capetelor contractile ale fibrelor intrafusale, este
reprezentata de fibre nervoase cu originea in neuronii motori gama medulari, spre
deosebire de fibrele extrafusale care sunt inervate de neuronii motori alfa medulari.
b) Segmentul de conducere este reprezentat de:
— caile nervoase ale sensibilitatii proprioceptive inconstiente, care deservesc
activitatea reflexa de contractie tonica a muschilor (au fost studiate la functiile
maduvei);
— caile sensibilitatii proprioceptive constiente, reprezentate de fasciculele
spinobulbare, la care se adauga aferente cerebelo-corticale.
c) Segmentul central il reprezinta ariile senzitivomotorii corticale, care marginesc
santul central, unde are loc analiza informatiilor aduse pe caile sensibilitatii
proprioceptive constiente si transformarea lor in senzatii si actiuni motorii tonice
corective.
3 ANALIZATORUL OLFACTIV
Anal izatoru l olfactiv receptioneaza si prel ucreaza i nformati i le referitoaare la
proprietatile chimece ale unor substante odorante, aflate la o anumita distanta fata
de organism.
a) Segmentul receptor este format din epiteliul olfactiv constituit din celule
receptoare (chemorecep-tori de distanta) si din celule de sustinere incluse in
mucoasa olfactiva.

Mucoasa olfactiva are o suprafata de 2—3 cm 2 si este dispusa in regiunea

superioara a foselor nazale. Celulele receptoare sunt neuroni bipolari senzitivi.
Dendritele acestora prezinta butoni olfactivi de la care pleaca 6—8 cili olfactivi
receptori, care depasesc celulele de sustinere si patrund in mucusul secretat de
celulele glandulare ale mucoasei olfactive Localizarea mucoasei olfactive 1. fosa
nazala; 2. cornet nazal superior; 3. mucoasa olfactiva; 4. bulb olfactiv; os etmoid; 6.
coane; 7. bolta palatina.
Structura mucoasei olfactive si caile olfactive 1. epiteliu olfactiv; 2. substanta
odoranta; 3. mucus; 4. cili olfactivi; buton olfactiv; 6. neuron bipolar olfactiv; 7.
celula de sustinere; 8. celula bazala; 9. tesut conjunctiv; 10. glanda mucoasa; 11.
nerv olfactiv; 12. lama ciuruita a etmoidului; 13. celule mitrale; 14. bulb olfactiv.
Calea olfactiva este form ata numai din doi neuroni, protoneuronul fiind celula
receptoare.
Inflamarea mucoasei nazale in afectiuni respiratorii scade sensibilitatea olfactiva.
b) Segmentul de conducere. Axonii neuronilor olfactivi, care constituie
protoneuronul caii, strabat in manunchiuri lama ciuruita a etmoidului si patrund in
cutia craniana, formand nervii olfactivi cu traseu pana la bulbii olfactivi.
c) Segmentul central este reprezentat de paleocortexul olfactiv, aria de proiectie
primara a aferentelor olfactive.
Fiziologia analizatorului olfactiv. Analizatorul olfactiv are rol in aprecierea calitatii
aerului, prevenind patrunderea in organism a unor substante nocive. Impreuna cu
analizatorul gustativ, analizatorul olfactiv intervine in aprecierea calitatii alimentelor
si in declansarea secretiei salivare.
Stimulii specifici sunt reprezentati de substantele volatile, care ajung la receptori
odata cu aerul inspirat. Substantele volatile sunt receptionate numai dupa
dizilvarea lor in pelicula de mucus. Pentru a putea fi receptionate, aceste substante
trebuie sa aiba o concentratie egala sau superioara pragului de excitabilitate.

Pragul de excitabilitate reprezinta cantitatea minima de substanta odoranta

capabila sa provoace senzatia de miros. Acesta variaza in functie de natura
substantelor. Intensitatea senzatiei olfactive este proportionala cu concentratia
substantei odorante in aer si depinde de urmatorii factori: gradul de solubilitate a
particulelor in lichidul care acopera mucoasa, umiditatea mucoasei, varsta si starea
fiziologica a organismului.
Daca substantele odorante persista un timp mai indelungat, apare fenomenul de
adaptare.
4. ANALIZATORUL GUSTATIV
Analizatorul gust ativ receptioneaza si prelucreaza excitatiile determinate de
proprietatile chimice ale substantelor sapide * solubile care intra in contact cu
mucoasa bucala.
a) Segmentul receptor este reprezentat de mugurii gustativi, raspanditi in
intreaga mucoasa buco-faringiana si in mucoasa linguala.
Mugurii gustativi au forma ovoida, cu polul bazal asezat pe membrana bazala a
epiteliului lingual. La polul apical prezinta un por gustativ. Intr-un mugure gustativ
exista 5—20 celule senzoriale cu cili, care reprezinta formatiunile receptoare. In
mucoasa linguala, mugurii gustativi pot fi grupati in papile gustative. Papilele
circumvalate* formeaza la baza limbii V-ul lingual, cele fungiforme* sunt raspandite
pe varful si marginile anterioare ale limbii, iar cele foliate* pe marginile posterioare
ale limbii.

b) Segmentul de conducere. De la polul bazal al celulelor receptoare pornesc

fibrele senzitive ale nervilor cranieni VII, IX si X. Nervul facial inerveaza primele 2/3
ale limbii, glosofaringianul treimea posterioara, iar vagul, restul mugurilor gustativi
pana la epiglota.
Protoneuronii cailor sunt situati in ganglionii nervilor cranieni VII, IX si X. Dendritele
acestora sunt conectate cu celulele receptoare. Deutoneuronii se afla in nucleul
solitar din bulb, unde converg fibrele senzitive ale celor trei nervi cranieni. Axonii
acestora, dupa incrucisare, fac sinapsa cu cel de-al treilea neuron in talamus.

c) Segmentul central este reprezentat de aria gustativa, situata la baza girusului

parietal ascendent, unde se integreaza sensibilitatea gustativa cu cea tactila,
termica si dureroasa a limbii, transmisa prin fibrele trigemenului (V).

Mugure gustativ: 1. por gustativ; 2. cili gustativi; 3. celule senzoriale; 4. celule de

sustinere; fibre nervoase. B. Papila gustativa: 6. suprafata limbii; 7. muguri
gustativi; 8. fibre nervoase; 9. glande secretoare.

Distributia pe limba a tipurilor de papile: 1. papile circumvalate; 2. papile filiforme;

3. papile fungi-forme; 4. radacina limbii; epiglota; 6. amigdala palatina; 7. amigdala
linguala; 8. corpul limbii.
Localizarea gusturilor: 9. amar; 10. acru; 11. sarat; 12. dulce.
Fiziologia analizatorului gustativ. Gustul contribuie la aprecierea calitatii
alimentelor, prevenind patrunderea in organism a alimentelor alterate, si la
declansarea secretiilor digestive.
Deosebim patru tipuri de senzatii gustative: acru, sarat, dulce si amar. Ariile
linguale ale diferitelor gusturi au localizare specifica, deci mugurii gustativi
dobandesc o anumita specializare.
Pragul de excitabilitate gustativa este diferit pentru fiecare substanta. Cea mai
mare sensibilitate se manifesta pentru substantele amare. Intensitatea senzatiei
depinde de concentratia substantei dizolvate, de numarul receptorilor excitati si de
temperatura solutiei. Analizatorul gustativ, la fel ca si cel olfactiv, se adapteaza la
actiunea indelungata a unui excitant.

5. ANALIZATORUL VIZUAL
Cea mai mare parte a informatiilor din mediul exterior este receptionata prin vaz.
Vederea are un rol esential in adaptarea la mediu, in orientarea spatiala, in
mentinerea echilibrului si in activitatile specific umane.
a) Segmentul receptor este inclus in globul ocular. Globul ocular este constituit
din: invelisuri, aparatul optic si receptorul.
Sectiune sagitala prin globul ocular: 1. sclerotica; 2. muschi drept superior; 3.
coroida; 4. corp ciliar; pata galbena; 6. nerv optic; 7. pata oarba; 8. retina; 9.
cristalin; 10. iris; 11. umoare apoasa; 12. cornee.
Invelisurile globului ocular
Tunica fibroasa, sclerotica, este o formatiune conjunctiva, alba la exterior, cu
rol protector. Pe ea se insera musculatura extrinseca a globului ocular.
Prezinta anterior corneea transparenta, iar posterior este strabatuta de
nervul optic. Tab. 10. Musculatura extrinseca a globului ocular.
MUSCHI EXTRINSECI INERVATIE
drepti: superior, inferior si medial (intern) oblic inferior fibrele somatice ale oculomotorului (III)

drept lateral (extern) nervul abducens (VI)

oblic superior nervul trohlear (IV)

Tunica vasculara, coroida, este pigmentata si vascularizata. Are functii trofice si

confera interiorului globului ocular calitatea de camera obscura. Din ea se
constituie in partea anterioara irisul si corpul ciliar (musculatura intrinseca* neteda
a globului ocular) cu fibre circulare si radiare.
Tunica nervoasa, retina, cuprinde celulele fotoreceptoare.
Aparatul optic cuprinde medii transparente:
Corneea transparenta este nevascularizata, bogat inervata prin terminatii
nervoase libere.
Umoarea apoasa din camera anterioara este un lichid transparent, secretat
permanent de procesele ciliare si drenat prin sistemul venos.
Cristalinul este o lentila biconvexa, transparenta, invelita intr-o capsula —
cristaloida. Este situat in spatele irisului si legat de corpul ciliar prin ligamentul
suspensor. Nu este vascularizat si nici inervat.
Corpul vitros este un gel transparent. El umple cavitatea posterioara a globului
ocular intre cristalin si retina.

Receptorul este retina, constituita din zece straturi celulare (. 8.). Stratul profund,
format din celule pigmentare, are functii de protectie si metabolice, asigurand
sinteza pigmentilor fotosensibili. Al doilea strat cuprinde celulele fotosensibile cu
conuri si bastonase.

Straturile retinei: 1. pigmentar; 2. conuri si bastonase; 3. limitanta externa; 4.

granular extern; plexiform extern; 6. neuroni bipolari; 7. plexiform intern; 8. neuroni
multipolari; 9. fibre optice; 10. limitanta interna.
Celulele cu conuri, aproximativ 7 milioane / retina, predomina in pata galbena
(maculata lutea) si constituie in exclusivitate fovea centralis, zona cu acuitate*
vizuala maxima. Pigmentul fotosensibil este iodospina. Celulele cu conuri au rol
important in vederea diurna, in perceptarea culorilor si a formelor.
Celulele cu bastonase, aproximativ 130 milioane / retina, sunt mai numeroase la
periferie, mai putine in pata galbena si lipsesc din fovea centralis. Pigmentul
fotosensibil al acestora este rodopsina. Celulele cu bastonase asigura vederea la
lumina slaba, vederea nocturna.
La nivelul stratului neuronilor bipolari si al stratului neuronilor multipolari din retina
se manifesta procesul de convergenta.
Un neuron multipolar, impreuna cu neuronii bipolari care converg la acesta si cu
celulele fotoreceptoare care converg la neuronul bipolar, formeaza o unitate
functionala (.9).

Procesul de convergenta: A. in retina periferica; B. in macula lutea; C. in fovea

central is.
Acuitatea vizuala depinde de structura unitatilor functionale asupra carora
actioneaza lumina.
b) Segmentul de conducere. Primul neuron al caii optice este reprezentat de
celulele bipolare din retina. Dendritele acestora sunt conectate cu celulele
fotoreceptoare. Al doilea neuron al caii il constituie celulele multipolare retiniene.
Axonii lor formeaza nervii optici. Fibrele acestora se incruciseaza partial in chiasma
optica, apoi continua sub numele de tracturi optice pana la corpii geniculati laterali
metatalamici unde fac sinapsa cu al treilea neuron. Axonii neuronilor metatalamici
de releu au proiectie corticala.

Din corpii geniculati se desprind colaterale spre nucleii nervilor cranieni III, IV, VI,
spre maduva cervico-dorsala, spre coliculii cvadrigemeni superiori si spre SAA.
Acestea constituie caile reflexelor optice de orientare, adaptare si acomodare.
c) Segmentul central este localizat in lobii occipitali ai emisferelor cerebrale, de o
parte si de alta a scizurii calcarine, unde se afla aria optica primara. In jurul
acesteia exista zona de asociatie vizuala, care determina realizarea notiunii de
spatiu, necesara in orientare si recunoastere, si asigura memoria vizuala. Vederea
este un proces proces indeplinit proportional de cele doua tipuri de celule
fotoreceptoare in functie de conditiile de luminozitate. Sensibilitatea retinei depinde
de natura luminii, intensitatea si durata iluminarii, dimensiunea sursei de lumina,
zona retiniana luminata si suprafata acesteia.

6. ANALIZATORUL AUDITIV SI ANALIZATORUL VESTIBULAR

Din punct de vedere functional, cei doi analizatori sunt independenti, dar anatomic,
receptorii ambilor analizatori se afla in urechea interna, iar caile de conducere sunt
ramuri ale aceluiasi nerv cranian (VIII).
Urechea este constituita din trei componente: urechea externa, medie si interna. a)
Urechea externa este formata din pavilion si conductul auditiv extern. Tegumentul
conductului este prevazut cu peri si glande sebacee modificate care secreta
cerumen, substanta cu rol protector.
b)Urechea medie este situata intr-o cavitate a osului temporal. Spre exterior
prezinta membrana timpanica, iar spre interior fereastra ovala si fereastra rotunda.
Intre membrana timpanica si membrana ferestrei ovale se afla lantul de oscioare:
ciocanul, nicovala si scarita. Urechea medie comunica cu faringele prin trompa lui
Eustachio.

c)Urechea interna este formata din labirintul osos, sapat in osul temporal, in
interiorul caruia se afla labirintul membranos.
Labirintul osos cuprinde vestibulul, canale semicirculare si melcul osos (cohleea).
Labirintul membranos este constituit din utricula si sacula (in vestibulul osos),
canalele semicirculare membranoase (in canalele semicirculare osoase) si melcul
membranos sau canalul cohlear (in cohlee).

In labirintul membranos se afla endolimfa. Intre labirintul osos si cel membranos se

afla perilimfa. La baza canalelor semicirculare, in utricula si sacula se afla
receptorii analizatorului vestibular. In canalul cohlear se afla receptorul
analizatorului acustic.

Structura urechii: A. ureche externa: 1. pavilion; 2. conduct auditiv. B. ureche

medie: 3. timpan; 4. ciocan; nicovala; 6. scarita; 7. fereastra ovala; 8. os temporal;
9. fereastra rotunda; 10. camera timpanica; 11. trompa lui Eustachio.
C. ureche interna: 12. canale semicirculare osoase; 13. utricula; 14. sacula; 1
rampa vestibulara; 16. rampa timpanica; 17. cohlee; 18. nerv vestibulo-cohlear.
6.1. Analizatorul auditiv
a) Segmentul receptor. Cohleea este un canal rasucit in jurul unui ax, columela.
Din columela se desprinde lama spirala osoasa, pe toata lungimea canalului.
Aceasta si membrana bazilara care o continua impart canalul spiral in doua rampe:
vestibulara (care comunica cu vestibulul) si timpanica (care comunica cu fereastra
rotunda). Rampele comunica prin helicotrema, orificiu situat in varful melcului.

Canalul cohlear are peretele inferior constituit din lama spirala si membrana
bazilara, iar peretele superior de membrana Reissner (. 1 A). In canalul cohlear, pe
membrana bazilara, se afla organul Corti, receptorul auditiv (. 1 B). Celulele
senzoriale ciliate din structura sa sunt dispuse de o parte si de alta a tunelului
Corti, medial pe un rand, lateral pe 2—4 randuri. Ele sunt insotite de celule de
sustinere. Cilii celulelor senzoriale, dupa ce strabat membrana reticulata, sunt in
contact cu membrana tectoria. Baza celulelor senzoriale este conectata cu
dendrite ale neuronilor din ganglionul spiral Corti din columela.
b) Segmentul de coducere are primul neuron in ganglionul Corti. Axonii acestuia
formeaza ramura cohleara a nervului cranian VIII. Deutoneuronii caii se afla in
nucleii cohleari din bulb. Axonii acestora se incruciseaza partial, formand doua
fascicule ascendente si fac sinapsa cu cel de al treilea neuron in corpii geniculati
mediali din metatalamus. Colaterale se desprind spre coliculii cvadrigemeni
inferiori, spre nucleul facialului, spre nucleul oculomotorului, spre substanta
reticulata si spre cerebel (. 16.).

c) Segmentul central se afla in girusul temporal superior. Fiecare organ Corti

proiecteaza bilateral.
Fiziologia analizatorului acustic. Analizatorul acustic capteaza, receptioneaza
undele sonore si creeaza senzatia auditiva. Urechea umana percepe sunete intre 16
—20 000 de vibratii/secunda (Hz*). Undele sonore sunt captate de pavilion,
concentrate in conduct si conduse spre membrana timpanica, a carei vibratie o
determina.

Sistemul de oscioare din urechea medie preia vibratiile, le amplifica sau le

atenueaza, si le transmite membranei ferestrei ovale. Miscarile acesteia deter-mina
deplasarea oscilatorie a perilimfei prin rampa vestibulara, helicotrema, apoi prin
rampa timpanica pana la fereastra rotunda care asigura mentinerea constanta a
presiunii perilimfei.

Sectiune transversala prin cohlee: 1. rampa vestibulara; 2. membrana Reissner; 3.

canal cohlear; 4. membrana tectoria; cilii celulelor senzoriale; 6. organ Corti; 7.
membrana bazilara; 8. rampa timpanica; 9. ganglion spiral Corti; 10. ramura
cohleara a nervului VIII. B. Organul Corti: 1. membrana tectoria; 2. cili; 3. celule
senzoriale; 4. celule de sustinere; dendrite ale neuronilor din ganglionul spiral; 6.
membrana bazilara.
Caile de conducere ale analizatorului auditiv: 1. ganglion Corti; 2. nuclei cohleari
bulbari; 3. lemniscuri laterale; 4. coliculi cvadrigemeni inferiori; corpi geniculati
mediali metatalamici; 6. SAA; 7. talamus.
RETINETI:
1. In mediile intens poluate sonor este indicata folosirea unor mijloace de
protectie acustica.
2. Fun ctia auditiva prezinta o deosebita importanta sociala in comunicarea
interumana.
Oscilatiile perilimfei determina oscilati ale membranei bazilare pe care se afla
organul Corti si ale endolimfei, marind sau micsorand distanta dintre celulele
receptoare si membrana tectoria (variatii de contact). In urma presiunii exercitate
de membrana tectoria asupra cililor si a deplasarii organului Corti fata de aceasta,
se realizeaza stimularea celulelor receptoare, in urma stimularii, apar potentialele
microfonice de receptor, care sunt preluate si transmise prin fibrele caii de
conducere.

La frecvente inalte, vibreaza membrana bazilara de la baza melcului, iar la

frecvente joase vireaza membrana bazilara de la varf. Amplitudinea vibratiei este
direct proportionala cu intensitatea stimulului.
Acuitatea auditiva maxima este intre 1000—4000 Hz*. Pragul auditiv masurat in
decibeli* este zero. Urechea umana percepe sunete intre 0—140 dB. Peste
aceasta valoare este afectat organul Corti.
Localizarea sursei sonore se realizeaz; datorita diferentei de timp in perceperea
biauriculara a sunetelor. Intervalul minim necesar sunetelor este 0,1—0,6 ms.
Aprecierea directiei sursei sonore se face prin miscari ale capului si prin analiza
spatiala vizuala.

6.2 Analizatorul vestibular

a) Segmentul receptor. Canalele semicirculare membranoase sunt dispuse in trei
uri, la 45o unul fata de celelalte, si se deschid in utricula. Deschiderile sunt in
numar de cinci, deoarece doua dintre canalele semicirculare se unesc. Fiecare
canal are la un capat o dilatare, numita ampula. In cele trei ampule se afla crestele
ampulare.
Crestele ampulare sunt constituite din celule receptoare ciliate si celule de
sustinere. Cilii celulelor receptoare sunt inglobati intr-o masa gelatinoasa, numita
cupula.
Maculele din utricula si sacuta au acelasi tip de epiteliu senzorial. In masa
gelatinoasa care acopera cilii se afla granule calcaroase otolitele. Maculele con-
stituie aparatul otolitic (. 18. A).

Crestele ampulare si maculete sunt receptorii analizatorului vestibular. Crestele

ampulare deservesc echilibrul dinamic, iar maculele deservesc echilibrul static si
acceleratia liniara. Celulele receptoare ale ambelor formatiuni sunt conectate cu
dendrite ale neuronilor din ganglionii Scarpa.

Dispunerea receptorilor vestibulari: 1. canale semicirculare membranoase; 2.

ampule; 3. utricula; 4. sacula; ganglion Scarpa; 6. ramura vestibulara; 7. ramura
cohleara; 8. ganglion Corti.
Macula: 1. cili; 2. otolite; 3. substanta gelatinoasa; 4. celule de sustinere; celule
receptoare; 6. fibre nervoase. B. Creasta ampulara: 1. creasta; 2. cupula; 3. cili; 4.
celule receptoare; celule de sustinere; 6. fibre nervoase. C. Cai de conducere ale
analizatorului vestibular: 1. ganglion Scarpa; 2. nucleu vestibular; 3. spre cerebel;
4. fascicul vestibulo-spinal; nucleii nervilor cranieni III, IV, VI; 6. spre cortex.

b) Segmentul de conducere al analizatorului are protoneuronii in ganglionii

Scarpa. Axonii acestora formeaza ramura vestibulara a nervului VIII si fac sinapsa
cu deutoneuronii in nucleii vestibulari din bulb. De aici fibrele se despart in cai
directe si colaterale. Calea directa are al treilea neuron in talamus, iar axonii
acestuia proiecteaza in cortex. Caile colaterale sunt: fasciculul vestibulospinal (cale
motorie extrapiramidala), fasciculul vestibulo-cerebelos, prin arhicerebel spre
nucleul rosu si formatiunea reticulata, fasciculul vestibulonuclear, spre nucleii
nervilor cranieni III, IV, VI.

c) Segmentul central nu este bine precizat. Diferiti autori il plaseaza in girusul

temporal superior sau in girusul parietal ascendent.

D. SISTEMUL OSOS
Oasele sînt piese dure, solide, care, articulate între ele, formeaz ă sistemul
osos (scheletul); ele reprezintă partea pasivă a aparatului locomotor. Forma. în
această privinţă, oasele pot fi clasificate în: lungi, late şi scurte, după raportul
existent între cele trei dimensiuni: lungimea, lăţimea sau grosimea.

Oasele lungi formează scheletul extremităţilor şi la ele predomină lungimea.

Corpul unui os lung se numeşte diafizâ (fig. 22) şi este aproape cilindric. Cele
două extremităţi, care sînt mai voluminoase, se numesc epifize.

Oasele lungi, ca dealtfel şi celelalte oase, prezintă suprafeţe de articulare cu

oasele vecine, acoperite de cartilaj hialin şi suprafeţe cu neregularităţi, creste şi
apofize, pe care se face inserţia muşchilor.
Oasele late au două dimensiuni — lăţimea şi înălţimea — mai mari decît
grosimea; ele se găsesc la craniu, bazin etc.
Oasele scurte au cele trei dimensiuni aproape egale; se găsesc în regiunile cu
mişcări variate, de mică amplitudine, dar care necesită o mai mare soliditate
(vertebrele, oasele carpiene, tarsiene etc).
în afara celor trei categorii principale mai exist ă şi alte grupe de oase, cum sînt
oasele pneumatice, care au în interiorul lor cavităţi pline cu aer (maxilar, frontal
etc). Se găsesc şi oase care sînt aşezate în jurul articulaţiilor sau în grosimea
unui tendon (rotula).

1.1 Structura. în general oasele sînt alcătuite pe principiul: cu material pu ţin

maximum de rezisten ţă. Pe o secţiune longitudinală făcută într-un os lung (fig.
23) se observă la periferia diafizei periostul, o membrană conjunctivă
vascularizată cu rol în creşterea osului în grosime şi refacerea ţesutului osos la
nivelul unef fracturi. Dedesubt se găseşte os compact, iar spre interior, la nivelul
diafizei, se găseşte un canal central. în interiorul epifizelor, în locul canalului
central apar lame osoase care se încrucişează formînd osul spongios. Aceste
lame formează structuri adaptate pentru rezistenţa la tracţiune şi presiune, fiind
orientate pe direcţia solicitărilor mecanice.

Oasele late şi cele scurte au la periferie un manşon de ţesut compact ce aco-

peră osul spongios. Nu au canal central.
în spaţiile dintre lamele osului spongios se găseşte măduva roşie. în canalul
central se găseşte măduvă roşie numai la făt; la adult se găseşte măduvă
galbenă.
Numai unele oase ale adultului mai conţin măduvă roşie cum ar fi vertebrele,
sternul, coastele, oasele coxale şi cele ce formează baza craniului. La bătrîni
măduva devine cenuşie prin transformarea ei în ţesut conjunctiv fi bros.

2. Alcătuirea scheletului

Oasele, în număr de 223, legate între ele prin articulaţii, alcătuiesc scheletul (fig.
27). Ele se grupează în: scheletul capului, scheletul trunchiului şi scheletul
membrelor. Cea mai mare parte sînt perechi, cele neperechi fiind aşezate în
planul de simetrie bilaterală a corpului.
2.1 Scheletul capului

Este alcătuit din 22 oase dintre care 8 formeaza craniul cerebral (neurocraniul)
ce conţine encefalul, iar 14 formează craniul visceral sau fetei. Craniul cerebral,
cu capacitate-medie de 1400-1500 cm 3, are forma unui ovoid cu partea
posterioară mai voluminoasă şi prezintă o bază şi o boltă. Dintre oasele ca-re-1
alcătuiesc, 4 sunt mediane si neperechi: frontal, etmoid, sfenoid, şi occipital, iar
4 sunt perechi si asezate lateral: oasele tem-porale şi parietale (fig. 28).
Scheletul trunchiului este format din coloana vertebrală (şira spinării), sternul,
coastele, pelvisul (bazinul) şi articulaţiile dintre ele. Din cauza legăturilor
funcţionale pe care le are cu membrele inferioare, pelvisul va fi studiat împreună cu
acestea.

3.1 Coloana vertebrală (fig. 31)

Este scheletul axial situat în planul median posterior al corpului. în alcătuirea ei intră
33—34 vertebre.
Vertebra tip are două componente:
-una anterioară, corpul, având forma aproape cilindrică
-şi una posterioară — arcul vertebral, deli-mitându-se între acestea orificiul
vertebral.
Arcul este legat de corpul vertebrei prin doi pediculi vertebrali, iar între corpurile
vertebrale să găsesc discurile inter vertebrale, formaţiuni fibro-cartilaginoase, care
articulează corpurile vertebrale şi permit îndoirea coloanei vertebrale.Prin
suprapunerea orificiilor vertebrale se formează canalul vertebral ce adăposteşte
măduva spinării.

Arcul vertebral şi pediculii prezintă proeminenţe numite apofize; Există două feluri de
apofize:
- unele servesc pentru inserţia muşchilor; astfel sînt: o apofiză spinoasă, situată
dorsal şi două apofize transverse, situate lateral ;
- altele servesc articulaţia corpurilor vertebrelor între ele — apofize articulare

şi sunt situate pe părţile laterale ale arcului, două superioare şi două inferioare.

Marginea superioară şi cea inferioară a fiecărui pedicul prezintă cîte o

adâncitură. Prin suprapunerea celor două adîncituri de la arcurile a două
vertebre succesive se formează de fiecare parte cîte un orificiu inter vertebral,
prin care ies nervii spinali.
Între vertebrele ce alcătuiesc regiunile coloanei vertebrale există unele
deosebiri (fig. 32).
Astfel, primele două vertebre ale regiunii cervicale (7) prezintă modificări
determinate de articulaţia craniului la coloana vertebrală.
Prima vertebră numită atlas nu are corp; este de formă inelară. Pe ea se
fixează, în două cavităţi articulare, cei doi condili occipitali.
A doua vertebră numită axis prezintă pe faţa superioară a corpului său o proeminenţă numită
dinte, care pătrunde în partea anterioară a inelului
atlasului. In mişcarea de rotire a capului, craniul împreună cu atlasul se roteşte
în jurul dintelui axisului.

Vertebrele toracale (12) prezintă pe părţile laterale ale corpului faţete de

articulare pentru coaste, două superioare şi două inferioare.

Vertebrele lombare (5) sînt cele mai voluminoase, iar apofizele transverse
lipsesc. Se găsesc în schimb nişte apofize care reprezintă resturi de coaste.
Regiunea sacrală are cele 5 vertebre sudate, formînd osul sacrum. Faţa pos-
terioară, convexă, a osului sacrum este prevăzută cu creste rezultate din
fuzionarea apofizelor vertebrelor sacrale. Pe faţa anterioară şi posterioară se
văd 4 perechi de orificii prin care ies ramurile nervilor sacrali. Pe laturi, osul
sacrum se articulează cu oasele coxale.
Coccisul este un os mic rezultat din fuzionarea a 4—5 vertebre coccigiene;
el reprezintă un vestigiu al cozii.
Coloana vertebral ă prezint ă, în plan sagital, 4 curburi: — curburile fiziologice:
cervicală, toracală, lombară, sacrală, iar în plan frontal o uşoară curbură
laterală la nivelul membrului superior care, pentru dreptaci este orientat ă cu
convexitatea spre dreapta, iar pentru stîngaci cu convexitatea spre stînga.

Aceste curburi corespund unor necesităţi mecanice, de susţinere a capului,

toracelui şi abdomenului, precum şi necesităţii de a amortiza loviturile primite
în talpă în timpul mersului, care astfel se reduc şi nu se pot propaga pînă la
masa nervoasă din craniu. De asemenea, curburile
uşurează menţinerea poziţiei de echilibru şi determină rezistenţa la presiune
mai mult decît dacă coloana vertebrală s-ar prezenta ca o tijă dreaptă. Sternul
(fig. 33) este un os lat, median şi impar, situat în partea anterioară a toracelui.
De partea superioară mai lăţită se articulează claviculele, iar pe marginile
laterale prezintă 7 feţe articulare în care se prind primele 7 perechi de coaste;
segmentul său inferior, numit apendice xifoidian, rămâne multă vreme
cartilaginos.

Primele 7 perechi sînt coaste adevărate, următoarele 3 perechi sînt coaste

false. Ultimele 2 perechi nu ajung la stern, neavînd cartilaje costale; ele se
numesc flotante (libere). Fiecare coastă se articulează dorsal cu 2 corpuri
vertebrale alăturate şi cu apofiza transversă a vertebrei corespunzătoare ca
număr.

Porţiunea toracală a coloanei vertebrale împreună cu sternul şi coastele

alcătuiesc cutia toracică ce este separată de abdomen prin diafragmă. Ea
prezintă 3 diametre; longitudinal, transversal şi antero-poste-rior, care se
modifică în timpul mişcării respiratorii.

4. Scheletul membrelor
4.1 Scheletul membrelor superioare (fig. 33) este format din 2 părţi:
a) Centura scapulară. este partea care leagă membrul superior de
torace şi
este formată din cîte două oase de fiecare parte: clavicula, situată
anterior şi
scapula , (omoplatul), situată posterior.
Spre deosebire de alte vertebrate, la om osul coracoid este sudat cu corpul
scapulei.
b) Partea liberă sau membrul superior propriu-zis are 3 segmente: bra
ţul,
antebraţul şi mâna.
Scheletul bra ţului este alcătuit din humerus;
Scheletul antebraţului este format din 2 oase: radius şi ulna (cubitus). Aceste
două oase sînt solidarizate între ele printr-o membrană conjunctivă p utern ică
— membrana interosoasă.

Scheletul mâinii este constituit din oasele carpiene, metacarpiene şi falange.

Oasele carpiene în număr de 8 sînt oase .scurte, aşezate pe două rânduri. Ele
formează un jgheab deschis spre palmă, prin care trec tendoanele, vasele de
sînge şi nervii, dinspre antebraţ spre mînă.

Fig. 33 — Oasele toracelui, centurii scapulare şi membrului

superior: a—m — coaste.

4.2 Scheletul membrelor inferioare(fig. 34) este format, de asemenea din 2

părţi:

a) Centura pelviană formată dintr-un singur os — osul coxal — , de fiecare

parte care provine din sudarea a trei oase primitive ilion, ischion şi pubis. Cele
două oase coxale se articuleaz ă posterior cu sacrum şi anterior, între ele, la
nivelul simfizei pubiene. Împreună formează pelvisul (bazinul), care la femeie
este mai larg şi mai scund.

b) Scheletul membrului inferior liber (fig. 34) format din scheletul

coapsei, al gambei şi al piciorului.
-Scheletul coapsei este alcătuit din femur, cel mai lung os din corp. In partea
anterioară a genunchiului se găseşte rotula. Este de forma unei lentile plan-
convexe şi cuprinsă în grosimea tendonului unui mu şchi numit cvadriceps.
-Scheletul gambei este format din 2 oase fibula (peroneul) şi tibia, legate
între ele, ca şi la antebraţ, printr-o membrana interosoas ă.
-Scheletul piciorului este format d i n o a se le tars ien e, în nu m ăr d e 7
(dintre acestea cit ăm dou ă: as-tragalul ce formeaz ă glezna şi cal-caneul —
osul c ălcâiului), oasele me-tatarsiene şi falangele.

Piciorul, adaptat pentru sta ţiunea biped ă, are o construc ţie în bolt ă atît în sens
longitudinal cît şi în sens transversal. In acest mod greutatea corpului este
distribuit ă prin aceste bol ţi către punctele de sprijin ale piciorului pe sol.
Aceasta, împreun ă cu existen ţa pieselor osoase mici articulate, asigur ă
elasticitatea necesar ă pentru diferitele faze ale mi şcării.

4 . 3 A r t i c u l a ţiile

Oasele sînt legate între ele prin articulaţii. După gradul de mobilitate posibilă
între oasele care alc ătuiesc o articula ţie, acestea se împart în:
Sinartrozele sunt articulaţii în care nu este posibilă mobilitatea. între oasele ce se
articulează se interpune un strat de ţesut conjunctiv cartilaginos sau osos.
deci nu au cavitate articulară. Există suturi, în care oasele se fixează prin dinţaturi
ce se întrepătrund (suturi dinţate) ca la oasele parietale ale cutiei craniene. La
naştere, la locul de întîlnire dintre oasele parietale cu frontalul şi respectiv cu
occipitalul, se găsesc spaţii membranoase numite fontanele (anterioară şi
posterioară). în primele 6 luni de viaţă se închide fontanela posterioară, iar cea
anterioară, în jur de 2 ani. Ele servesc pentru sporirea dimensiunilor bolţii craniene.

În alte locuri, marginile oaselor sînt lipsite de dinţi, subţiate şi trecute unele peste
altele ca nişte solzi (suturi solzoase) aşa cum este sutura dintre solzul osului
temporal şi osul parietal.

Diartrozele sunt articulaţii mobile. Cele cu mobilitate redusă se numesc

amfiartroze. La nivelul lor, între oasele ce se articulează se interpune o formaţiune
fibrocartilaginoasă (exemplu: articulaţiile dintre corpurile vertebrale, între care se
intercalează discurile intervertebrale). Deşi mobilitatea dintre două vertebre este
redusă, totuşi, prin însumarea mişcărilor tuturor vertebrelor, coloana, în ansamblu,
poate executa mişcări complexe şi de amplitudine variată. Vertebrele dorsale sunt
foarte puţin mobile, iar cele sacrale sînt complet imobile fiind sudate; ele formează
un os unic.
Articulaţiile cu mobilitate mare se numesc artrodii (fig. 35).
În componenţa unei artrodii intră: feţele articulare ale oaselor, care sînt acoperite cu
un cartilaj articular. De asemenea, oasele sînt legate între ele prin capsula
articulară, de constituţie fibroasă, căptuşită pe faţa internă cu o pătură subţire de
celule care formează membrana sinovială. Aceasta secretă un lichid numit sinovie
ce înlesneşte alunecarea suprafeţelor osoase. Între oase şi capsulă se găseşte
cavitatea articulară. Capsula este întărită de fascicule de ţesut conjunctiv fibros,
foarte puternice, numite ligamente.
Când între capetele osoase ce se articulează există nepotriviri de formă (de ex. la
genunchi, articulaţia temporo-mandi-bulară şi cea sterno-clavi-culară) se interpun
formaţiuni fibrocartilaginoase numite meniscuri şi discuri, care corijează aceste
nepotriviri.
Mişcările de la nivelul articulaţiilor mobile sînt, în principiu, mişcări de alunecare şi
rotaţie.
Prin efectuarea unor mişcări forţate, în articulaţii se pot produce întinderi şi, uneori,
smulgeri de ligamente, care caracterizează entorsele. Tratamentul lor constă în
aplicarea de bandaje compresive.
În cazuri mai grave oasele care participă pot părăsi raporturile lor normale, rup
capsula şi ies din articulaţie. în acest caz avem de-a face cu o luxaţie. Ele se pot
reduce prin manevre manuale sau chirurgicale, care aduc oasele în poziţia
normală.
5. Noţiuni de fiziologia oaselor .
Compoziţia chimică a ţesutului osos este reprezentată schematic astfel:
- apă 20—25% şi reziduu uscat 75—80%.
- din reziduul uscat numai 40% este substanţă organică, 60% fiind substanţe
anorganice.
- substanţa organică este reprezentată, în cea mai mare parte dintr-o proteină cu
molecula complexă numită oseină.
- substanţele anorganice sînt reprezentate, alături de apă, de către sărurile
minerale, dintre care poziţia centrală o ocupă fosfaţii de calciu ce se află într-un
permanent schimb cu ionii de Ga şi P din sânge.
5.1 Metabolismul oaselor este reprezentat de totalitatea proceselor chimice care
stau la baza formării şi distrugerii ţesutului osos. Procesele metabolice se desfă-
şoară sub acţiunea catalitică a enzimelor elaborate de celulele osoase. Procesul de
formare a sărurilor minerale complexe, din elementele chimice aduse de sînge şi
depunerea lor în oase se numeşte mineralizare. Desfacerea sărurilor minerale
complexe insolubile, în forme simple, solubile şi trecerea lor în sînge poartă
numele de demineralizare.

Între procesele de mineralizare şi demineralizare este, în cazuri normale, un

echilibru dinamic, asigurîndu-se astfel integritatea structurii şi funcţiei ţesutului osos.
Metabolismul oaselor este foarte complex şi strîns legat de procesele metabolice din
întregul organism şi în special de echilibrul fosfocalcic. Acest echilibru nu poate fi
înţeles decît dacă ştim că fosforul şi calciul se găsesc în organism, în cea mai mare
parte sub formă de săruri insolubile (în oase şi dinţi) şi în foarte mici cantităţi în
formă solubilă (în lichidele din corp). Concentraţia lor în sînge poartă numele de
calcemie şi respectiv fosfotemie; ea reprezintă o valoare relativ constantă.
Echilibrul fosfocalcic se stabileşte intre cantitatea de fosfor şi calciu absorbit la
nivelul intestinului subţire şi o mică parte provenită din substanţa osoasă, pe
de o parte, şi eliminarea lor la nivelul rinichiului prin urină, pe de altă parte. Ori
de cîte ori absorbţia calciului la nivelul intestinal este insuficientă, sau
eliminarea prin urină este crescută, organismul îşi asigură concentraţia li-
chidelor sale prin intensificarea procesului de demineralizare a substan ţei
osoase şi invers. Aceasta presupune controlul riguros al echilibrului fosfocalcic,
control exercitat pe cale sanguină (cale humorală) de către hormonii glandelor
cu secreţie internă.

Glandele cu secreţie internă, care intervin în reglarea echilibrului fosfo-calcic

sunt: paratiroidele prin hormonul lor — parathormon — şi tiroida prin
hormonul calcitonina. Parthormonul creşte eliminarea fosfaţilor prin urină şi
mobilizează calciul din oase. Calcitonina are acţiune antagonică parathormo-
nului. Cantitatea de hormoni secretaţi este în funcţie de concentraţia calciului
în sînge. Creşterea calciului sanguin produce scăderea secreţiei de
parathormon; invers, scăderea calciului sanguin stimulează producerea de
parathormon.

În men ţinerea echilibrului fosfocalcic un rol important revine vitaminei D.

Aceasta controlează absorbţia calciului la nivelul intestinului subţire şi influen-
ţează pozitiv procesele metabolice la nivelul oaselor.
5.2 Rolul ţesutului osos în organism. Ţesutul osos, alcătuind aparatul de
susţi-nere a organismului, îndeplineşte în acelaşi timp rol de protecţie şi
rezistentă, face parte din aparatul de locomoţie şi reprezintă principalul
depozit de minerale din organism. Structura şi compoziţia ţesutului osos, ca şi
structura şi arhitectonica diferitelor piese care alcătuiesc scheletul, sînt perfect
adaptate acestor funcţii.

1. Alcătuirea chimică a ţesutului osos se caracterizează printr-o cantitate

mică de apă şi un bogat conţinut în săruri minerale, ceea ce conferă acestui
ţesut duritatea necesară şi rolul de aparat de susţinere.
2. Prin rezistenţa pe care o oferă ţesutul osos, cutia toracic ă protejează
organele de importan ţă vital ă, ca inima şi pl ămînii, iar cutia cranian ă, creierul
(rol de apărare).
3. Oasele formează componenta pasivă a aparatului de locomoţie pusă în
mişcare prin contracţiile muşchilor.
4. Ca depozit de minerale un rol deosebit îl joacă ţesutul osos în menţinerea
echilibrului fosforului şi calciului.
5. Prin măduva roşie oasele generează o mare parte a elementelor figurate din
sînge.
5.3 Deficien ţele morfofunc ţionale ale sistemului osos. Acestea trebuie
căutate în primul rând în tulburări ale metabolismului osos, în special în
procesul de mineralizare şi demineralizare, care la rîndul său, aşa cum am
arătat, se află sub influenţa activităţii hormonale şi vitaminice.
Când secreţia glandelor paratiroide este prea intensă (hiperseereţia) hormonul
în exces mobilizează calciul din oase şi se produce rarefierea ţesutului osos.
Oasele devenind fragile sînt predispuse la fracturi.
Sunt binecunoscute şi consecinţele deficitului în vitamina D. Acesta duce, Ia
adult, la diminuarea procesului de mineralizare a oaselor, boală numită
osteomalacie, iar la copii la boala cunoscută sub numele de rahitism.
Rahitismul poate apărea, fie din cauza unui aport insuficient de vitamină D în
alimentaţie, fie prin lipsa de expunere la razele solare. Regiunile tropicale sînt
lipsite de rahitism. Boala produce tulburări complexe, iar sistemul osos este în
primul rînd afectat. Se produc deformări mai ales ale oaselor membrelor
inferioare (fig. 36, Ab). Rahitismul se vindecă prin administrarea de vitamină D,
prin expunerea la soare, în special în climatul marin şi prin administrarea
sărurilor de calciu.

În afară de factorii hormonali şi vitaminici, sînt şi alţi factori care pot acţiona
asupra structurii şi funcţiei osului. Aşa de exemplu, deform ările pot apărea ca
o consecinţă a poziţiei defectuoase a corpului în timpul lucrului, iar la şcolari
ca urmare a poziţiei necorespunzătoare în timpul scrisului (scolioză, fig. 36,
Aa).

Integritatea anatomică a oaselor poate fi compromisă prin factori externi, cum

sînt loviturile puternice care duc la fracturi. Oasele lungi sînt în special
expuse fracturilor, ele se pot rupe în două sau mai multe fragmente care se
pot aduce în poziţia normală. Cu ajutorul aparatului gipsat se realizează
imobilizarea care favorizează consolidarea fracturii (fig. 36, B).

Turtirea bolţii tarsiene dă naştere deformaţiei numită picior, care ia contact cu

solul pe toată lărgimea sa. Se corectează cu aparate ortopedice care
introduse în încălţăminte, menţin bolta.
Fig. 36 — Deformări ale coloanei vertebrale şi ale oaselor gambei:
A — scolioz ă (a), rahitism (b);
B — imobilizarea unei fracturi (a) dubl ă fractur ă de tibie şi fibul ă (b).

Aceasta, ca şi modificările diurne ale curburilor fiziologice ale coloanei

vertebrale, se datore şte staţiunii verticale şi gravitaţiei. Animalele patrupede nu
prezintă aceste modificări.
Talia omului diferă în cursul unei zile, în special la cei care stau mult timp în
picioare, din cauza tas ării discurilor intervertebrale sub greutatea trunchiului şi
din cauza turtirii bol ţii piciorului. Acestea revin la normal în timpul nop ţii.
Dimineaţa omul este mai lung decît seara cu 2—3 cm.
Functiile sistemului osos:
- ofera suportul si scheletul pe baza carora este construit organismul
- protejeaza organelle vitale din cavitatea craniana sic ea toracica
- ofera structura pe care sa fie atasati muschii, permitand miscarea corpului
- depoziteaza mineralele care pot fi reabsorbite de organism cand are
nevoie
- creeaza hematii prin intermediul maduvei rosii din partea interioara,
spongioasa a osului

E. SISTEMUL MUSCULAR

1 Generalita ţi

Muşchii sunt organe contractile care prin scurtare produc mi şcare.

Amplitudinea mişcării este în funcţie de gradul de mobilitate al articulaţiei asupra
căreia acţionează muşchiul şi de lungimea fibrei musculare.

In contracţia maximă, fibra se scurteaz ă la jumătatea lungimii pe care o are în

stare de relaxare maxim ă. Travaliul depus de un mu şchi este în raport cu
numărul fibrelor ce-1 alc ătuiesc; cu cît num ărul acestor fibre este mai mare cu
atît forţa lui creşte.
În afară de faptul că muşchii sînt organe active ale mişcării, ei contribuie şi la
realizarea formei generale a corpului, precum şi la menţinerea poziţiei
verticale. Muşchii care îndeplinesc aceste roluri alcătuiesc musculatura
scheletic ă sau somatică şi sunt formaţi din ţesut muscular striat. Muşchii care
îndeplinesc activitatea motoare a organelor interne (inima şi vasele de sînge,
organele digestive etc.) alcătuiesc m.usculaturaviscerelor şi sunt., cu
excepţia inimii, formaţi din ţesut muscular neted.

După dimensiunea care predomină muşchii pot fi, ca şi în cazul oaselor: lungi,
laţi şi scurţi.
După numărul capetelor de fixare pot fi: cu un singur capăt, cu două capete
(biceps), cu trei capete (triceps, cu patru capete (cvadriceps). Sunt muşchi
care se prind numai cu un capăt pe os, iar cu celălalt pe tegument; ei se
numesc muşchi cutanaţi (muşchii mimicii).

Structura (fig. 37). La un muşchi scheletic se distinge o parte cărnoasă numită

pântec (corpul muşchiului) şi două extremităţi: una prin care se fixează de osul
imobil în timpul contracţiei numită origine şi alta prin care se prinde de osul
mobil numită inserţie.

A — Sec ţiune transversal ă prin pîntecul mu şchiului. B — Fibră musculară.

Originea şi inserţia se realizează prin intermediul tendoanelor, formaţii
alcătuite din ţesut conjunctiv fibros, albe-sidefii, cilindrice sau turtite (apo-
nevroze). Unele tendoane, care au tendinţa ca în timpul contracţiei să se
îndepărteze de planul osos, sînt menţinute pe loc prin teci fibroase prinse de
os ca, de exemplu, tendoanele muşchilor care îndoaie degetele pe palmă
(muşchii flexori ai degetelor).
Pântecul muşchiului este învelit într-o teacă conjunctivă numită perimisium
extern, care se prelungeşte în grosimea muşchiului prin septuri, formînd
perimisium intern, iar în compartimentele formate de septuri, fiecare fibră
musculară este înconjurată de endomisium ce se suprapune sarcolemei.

Peste perimisium extern, învelind muşchiul în totalitatea lui (pîntecul şi

tendoanele), se află o membrană conjunctivă numită fascie.

2 Principalele grupe de mu şchi somatici

Muşchii somatici pot fi grupaţi după segmentele corpului în muşchii capului,
gîtului, trunchiului şi membrelor (fig. 38 şi 39).
Muşchii capului constituie două grupe:
- muşchii cutanaţi sau ai mimicii, care prin contracţia lor schimbă expresia
feţei,
- şi muşchii masticaţiei
Muşchii cutanaţi grupează în jurul orificiilor auditive, orb itale, nazale, orifi-ciului
bucal, muşchiul bucci-nator care formează peretele obrazului; tot muşchi
cutanat este şi frontalul care încreţeşte pielea frunţii.
Muşchii masticatori se insera cu un capăt pe craniu, iar cu celălalt pe
mandibulă şi au rol în mişcările de ridicare şi lateralitate a mandibulei. Ei sunnt:
muşchii temporali, maseteri şi pterigoidieni (lateral sau extern şi med ial sau
intern).

Muşchii gâtului.
Mai im-portanţi sunt: sternocleido-mastoidienii, numiţi aşa pentru că se
fixează cu câte un capăt pe apofizele mastoide şi cu celelalte două capete pe
stern şi clavicule. Prin contracţia unilaterală înclină capul de aceeaşi parte şi îl
rotesc de partea opusă, iar prin contracţia bilaterală înclină capul înainte. La gât
se mai găsesc muşchii hioidieni care se fixează de osul hioid. O parte din ei
intră în componenţa limbii, acţionează asupra laringelui pe care îl ridică în timpul
deglutiţiei şi coboară mandibula.

Muşchii trunchiului se pot grupa în muşchii spatelui şi ai cefei, muşchii toracici

şi abdominali.

Muşchii spatelui şi cefei. în această regiune se găsesc o serie de muşchi

aşezaţi, unii în plan superficial şi alţii în plan profund. Dintre cei în plan
superficial, cităm: muşchii trapezi care apropie omoplaţii sau îi ridică; ei menţin
şi poziţia verticală a capului. Tot în plan superficial sînt marii dorsali care
coboară braţele apropiindu-le de trunchi. în plan profund se găsesc
mai mulţi muşchi, cu rol în menţinerea coloanei vertebrale în poziţie verticală.

Antebraţul posedă muşchi anteriori şi muşchi posteriori. Pe faţa anterioară se

găsesc muşchii flexori ai degetelor şi pronatori ai mîinii (fipr. 39). Pro-naţia
este rotaţia mîinii ca să vină cu palma înapoi şi cu degetul mare spre corp. Pe
partea posterioară sunt muşchii extensori ai degetelor şi supinatori ai manii.
Supinaţia este rotaţia mîinii ca să vină cu palma înainte şi cu degetul mare în
afară.

Pe oasele carpiene şi metacarpiene se insera încă un număr mare de muşchi

scurţi, dintre care cei mai importanţi sînt cei care acţionează asupra degetelor,
în special asupra degetului mare.

Fig. 38 — Muşchii corpului omenesc (vedere anterioară).

Muşchii membrelor inferioare. În jurul articulaţiei coxo-femurale se găsesc cîte
3 muşchi fesieri de fiecare parte. Aceştia, în afară de rolul de a
imprima anumite mişcări membrelor inferioare, joacă rol important în
menţinerea poziţiei verticale a corpului. Pentru aceasta ei se insera cu
capetele superioare pe oaseie bazinului şi cu cele inferioare pe femur. Coapsa
posedă pe faţa anterioară, situat în diagonală, muşchiul croitor care este
flexorul coapsei. Sub acesta se află un muşchi puternic numit muşchiul
cvadriceps femurala care este cel mai puternic extensor al gambei pe
coapsă. Mai profund se găsesc 3 muşchi aductori care apropie coapsele între
ele.

Pe faţa posterioară a coapsei sînt muşchii flexori ai gambei pe coapsă, dintre

care cităm bicepsul femural
Gamba are pe feţele anterioară şi laterală, contrar celor ce găsim la antebraţ,
muşchii extensori ai degetelor (ei fac şi flexia piciorului pe gambă) şi muşchii
pronatori ai piciorului (ridică marginea externă şi coboară pe cea internă).
Pe faţa posterioară se găseşte muşchiul triceps sural (format din doi gemeni
şi un solcar) care se prinde cu capătul superior pe femur şi tibie, iar cu cel
inferior, prin intermediul tendonului lui Achile, pe calcaneu. Este un extensor
al piciorului pe gambă cu rol important în staţiunea verticală şi în mers; trăgînd
de călcîi ridică piciorul pe vîrful degetelor. Se mai găsesc pe faţa posterioară a
gambei muşchii flexori ai degetelor şi supinatori ai piciorului (ridică
marginea internă a piciorului şi coboară marginea externă).

Planta adică faţa cu care piciorul se sprijină pe sol, posedă mai mulţi muşchi
care sînt analogi celor de la palmă şi care prin contracţiile lor flectează sau
extind degetele, le apropie sau le depărtează între ele.

3. No ţiuni__de__fiziologia mu şchilor
Mişcarea este o manifestare esenţială a vieţii. Muşchii somatici sînt organele
din corp care pot realiza deplasarea, prin intermediul unor sisteme de pîrghii şi
articulaţii. Mersul, desfăşurarea diferitelor activităţi, vorbirea, mimica, sînt
rezultatul intrării în activitate a fibrelor musculare, la comanda sistemului
nervos central, care la rîndul său este informat, prin intermediul organelor de
simţ, asupra a tot ce se petrece în mediul exterior. C ăile prin care aceste
informaţii ajung la sistemul nervos central sunt căi senzitive; de la acesta, pe
căile motorii, pornesc comenzile care ajung la muşchi şi-i pun în stare de
contracţie.

Spre deosebire de muşchii striaţi scheletici, muşchiul cardiac şi muşchii netezi

nu sînt comandaţi în mod direct de sistemul nervos central (ei posedă un
automatism propriu). Sistemul nervos central intervine numai în reglarea şi
adaptarea activităţii lor, pe calea sistemului nervos vegetativ.
4. Propriet ăţile muşchilor
1 Proprietati
În afară de proprietăţile fundamentale
troficitatea şi funcţia metabolică) muşchii
caracteristice: extensibilitatea, elasticitatea
este proprietatea muşchiului de a se întinde
ale materiei vii {excitabilitatea,
mai prezintă şi unele proprietăţi
şi contractilitatea. Extensibilitatea
sub acţiunea unei forţe.

Elasticitatea este proprietatea muşchiului de a reveni la lungimea şi forma

iniţială după ce forţa care 1-a întins (respectiv comprimat) a încetat. Elastici-
tatea joacă un rol important în contracţie, amortizînd efectul mecanic brusc şi
împiedicînd eventualele rupturi musculare în timpul contracţiilor repezi.
Contractilitatea este proprietatea muşchiului de a dezvolta o tensiune asupra
punctelor safe~de origine şi inserţie. Muşchiul care se contractă îşi schimbă
forma, nu însă şi volumul. în timpul contracţiei, muşchiul efectuează un lucru
mecanic (travaliu) care se poate exprima în kilogrammetri. Cînd are loc o
deplasare, travaliul este dinamic şi se realizează printr-o contracţie izotonicâ
(izo = aceeaşi, tonic = tensiune), deoarece fibrele scurtîndu-se, lungimea lor
variază, tensiunea rămînînd aceeaşi. Muşchiul se poate contracta şi fără să se
producă o scurtare a fibrelor sale şi ca urmare o deplasare a osului pe care se
insera; aşa se întîmplă atunci când apăsam cu mîna pe o masă sau vrem să
ridicăm o greutate mare şi nu o putem urni. în acest caz se dezvoltă în muşchi
o tensiune, care este variabilă, dar care nu determină mişcare; se produce un
efort static şi în acest caz contracţia se numeşte izometrică pentru că lungimea
fibrelor nu variază, ci numai tensiunea. Contracţiile muşchilor striaţi sînt repezi
şi dependente de voin ţa noastră.

Muşchii netezi nu prezintă inserţii pe oase din care cauză contracţiile sînt
însoţite întotdeauna de scurtarea fibrelor; contracţiile sînt lente şi involuntare.
Muşchii sînt transformatori de energie. Ei transformă energia chimică potenţială
în energie actuală. Din aceasta, cea mai mare parte se exteriorizează sub
formă de căldură, restul sub formă de energie mecanică — contracţia — sau sub
alte forme de energie: elect rică, acustică. O altă formă este stocată în
moleculele macroergice.

Pentru înţelegerea modului cum se realizează aceste transformări este nevoie

să cunoaştem compoziţia chimică a ţesutului muscular şi procesele chimice
care stau la baza contracţiei.
2. Manifestări ale contracţiei musculare
Manifestări mecanice ale contrac ţiei. în organism contracţia muşchilor este
gradată şi adaptată sarcinii pe care o are de îndeplinit. în timp ce unele grupe
musculare se contractă, altele se relaxează (flexori —extensori; biceps —
triceps).
Cu ajutorul unui aparat numit miograf se poate înscrie o contracţie musculară
simplă — secusa musculară, obţinută prin stimularea electrică a muşchiului
gastrocnemian de broască (fig. 41, A). De la sursa de curent, prin întreruperea
şi restabilirea circuitului electric, muşchiul este excitat şi intră în contracţie. Prin
scurtarea lui peniţa înscriitoare, de care este legat tendonul muşchiului, se
deplasează, înregistrînd pe hîrtia unui cilindru, care se deplasează cu o mişcare
uniformă. Se obţine astfel un grafic numit miogramă. în acelaşi timp, cu ajutorul
unui diapazon electromagnetic se înregistrează în sutimi de secundă timpul şi
se marchează momentul trimiterii excitaţiei. Miogramă astfel obţinută poate fi
analizată (fig. 41, B). Ea prezintă o perioadă de latenţă, cînd nici o modificare
aparentă nu survine, nici în muşchi, nici pe grafic. Urmează perioada de
contracţie caracterizată printr-o linie ascendentă pînă la un maximum, după care
urmează perioada de relaxare, în care linia coboară pînă la poziţia de zero (fig.
41, B)

Pentru obţinerea unui răspuns simplu (secusă), stimulul trebuie să atingă o

anumită intensitate limită, numită prag. La această intensitate intră în contracţie
un număr mic de fibre musculare şi secusa are o amplitudine minimala. Mărindu-
se intensitatea excitantului, creşte numărul fibrelor ce se con tracta şi cînd toate
fibrele s-au contractat, secusa are o valoare maximală.

Fig. 41—Secusa şi tetanosul muşchiului striat:

A — înregistrarea secusei şi tetanosului muscular:
1 — cilindru inscriptor; 2 — peniţă; 3 — gastrocnemian de broască; 4 —
 diapazon pentru înregistrarea timpului; 5 — pilă electrică; 6 — bobină de
inducţie.
B — Graficul şi analiza unei secuse (contracţie simplă):
a, b — perioada latentă; b, c — perioada de contracţie; c, d — relaxarea; e —
înregistrarea timpului în sutimi de secundă; f — reprezentarea stimulului unic.
C — Graficul tetanosului complet:
g — reprezentarea stimulilor de frecvenţă mare.

La un stimul care a atins pragul de excitabilitate al muşchiului se obţine o secusă.

La stimuli repetaţi la intervale scurte şi care vin în perioada de contracţie,
muşchiul nemaiavînd timp să se relaxeze răspunde printr-un număr de secuse
însumate, cunoscute sub numele de telanos complet. Reprezentarea grafică
apare ca un platou neted, dînd impresia unei contracţii prelungite (fig. 41, C).
Gînd frecvenţa excitaţiilor este mai mică şi acestea cad în perioada de relaxare,
muşchiul răspunde printr-un tetanos incomplet, reprezentat printr-un platou dinţat.

În organism nu se produc contracţii simple (secuse) a căror durată este foarte

Fig. 42 — Cele 3 ordine de pârghii osoase:

A — ordinul I; B — ordinul II; C — ordinul III:
1 — punct de sprijin; 2 — punct de aplicare a rezistenţei; 3 — punct de aplicare a
forţei.

scurtă, ci activitatea musculară se traduce prin succesiuni de tetanosuri, perfect

coordonate, fiind controlate de scoarţa cerebrală.

În repaus muşchii se găsesc într-o stare de uşoară contracţie denumită tonus

muscular. Tonusul este de fapt o stare de tensiune interioară mică ce reprezintă
exteriorizarea unei activităţi musculare reduse, dar permanente. El este datorat
activităţii unui număr mic de unităţi motorii şi este menţinut de stimuli veniţi din
sistemul nervos central prin nervii motori; dacă se secţionează nervul motor,
muşchiul îşi pierde tonusul. Tonusul deţine rol principal în menţinerea
oaselor în articulaţii, în cadrul mecanismelor de termoreglare şi în cadrul
procesului de amortizare a şocului contracţiei.
În corp muşchii formează împreună cu oasele sisteme de pîrghii de cele trei
ordine (fig. 42). Exemple: ord. I — articulaţia craniului cu coloana vertebrală; ord.
II — articulaţia dintre oasele gambei şi picior; ord. III — articulaţia dintre osul
braţului şi oasele antebraţului.
Manifestări termice ale contracţiei. Din reacţiile biochimice ale contracţiei musculare
rezultă energie. Cea mai mare parte apare sub formă de energie calorică şi doar
1/5 se transformă în lucru mecanic. Muşchiul degajă căldură şi în timp de repaus.
în timpul contracţiei cantitatea de căldură creşte proporţional cu intensitatea
activităţii musculare.
Muşchii reprezintă cea mai importantă sursă de producere de căldură, jucînd rol
important în menţinerea constantă a temperaturii corpului. Cînd temperatura din
ambianţă scade, corpul pierzînd căldură, se intensifică arderile, restabilind
echilibrul dintre căldura produsă şi cea pierdută de organism.

Manifestările electrice ale contracţiei, în timpul repausului, membranele fibrelor

musculare sînt polarizate (încărcate cu sarcini pozitive la exterior şi negative la
interior). Aceasta se poate demonstra prin plasarea unui electrod pe suprafaţa
normală (intactă) a muşchiului, iar celălalt electrod pe suprafaţa de secţiune. Un
galvanometru introdus în circuit indică existenţa unui curent, curentul de repaus,
care demonstrează repartiţia inegală a sar cinilor electrice pe suprafaţa externă
şi internă a membranei fibrei musculare.

În momentul excitării, polaritatea se inversează la locul excitaţiei, ducînd la

depolarizarea membranei. Depolarizarea se propagă şi este urmată de re-
polarizare, care restabileşte starea de repaus (fig. 43). Prin înregistrarea grafică
a acestor biocurenţi musculari cu ajutorul unor aparate se obţine
electromiograma care are numeroase aplicaţii în medicină. A fost pusă în
evidenţă astfel şi existenţa unui curent de acţiune.

Manifestările acustice ale contracţiei sînt datorate frecărilor interne dintre fibrele
musculare în timpul contracţiei. Au fost puse în evidenţă prin utilizarea de
microfoane speciale conectate cu dispozitive electronice de amplificare. Prin
înregistrare se obţine fonomiograma.

3. Rolul muschilor in organism

Staţiunea verticală a corpului este asigurată prin contracţia izometrică susţinută
a unor muşchi. Am putea cita muşchii cefei care prin contracţiile lor menţin capul
în poziţie de echilibru. Muşchii ce se insera pe coloana vertebrală prin
contracţiile lor o menţin într-o anumită poziţie.
Acţiunile combinate ale acestor muşchi au rolul de a aduce centrul de greutate al
corpului pe verticala care se proiectează înăuntrul poligonului de susţinere.
Mersul constituie însă principala manifestare a activităţii musculare voluntare.
Centrul de greutate al corpului, în timpul mersului, trece ritmic de pe un picior pe
altul. Se produc contracţii izometrice susţinute ale unor grupe musculare de la un
picior, în timp ce musculatura celuilalt picior, prin contracţii izotonice, execută m
işcarea.

Actul fiziologic al mersului este foarte complex şi necesită un control nervos riguros.
în copilărie mersul se învaţă, intrînd ulterior în automatism.
Oboseala musculară este scăderea capacităţii funcţionale a muşchilor, ca urmare a
unei activităţi excesive, prelungite. Ea se caracterizează printr-o complexitate de
manifestări dintre care durerea şi scăderea capacităţii de muncă sînt cele care
predomină. Oboseala organismului, luată în sensul larg al cuvîn-tului, poate lua
aspecte variate, de la senzaţia plăcută ce o dă un efort, chiar intens, dacă este
făcut cu plăcere şi interes (susţinerea unui meci etc), pînă la durere („mort de
oboseală").

Oboseala face parte din tulburările funcţionale, care în lumea modernă a luat forme
particulare, de oboseală intelectuală şi oboseală fizică. Civilizaţia şi viaţa modernă
au înlocuit treptat oboseala musculară cu oboseala nervoasă. Mecanizarea
industriei şi automatizarea, cu folosirea maşinilor în aproape toate ramurile de
activitate, au redus enorm oboseala musculară, dar au crescut efortul intelectual.
Ritmul vieţii civilizate în general a crescut, şi factorii din mediu în afara orelor de
muncă, solicită continuu procesele nervoase, contribuind la oboseala predominant
intelectuală.

Dacă oboseala intelectuală este o problemă actuală de care se ocupă medicii,

psihologii, sociologii, în cadrul a numeroase organizaţii internaţionale, oboseala
musculară este o problemă milenară. Numeroşi cercetători au căutat să explice
cauza oboselii musculare.Un număr mare de ipoteze au fost emise avînd toate la
bază modificările chimice care se petrec în muşchi. Acidul lactic se acumulează în
muşchi şi intoxică fibrele. Scade cantitatea de A.T.P., descompunerea sa făcîndu-
se într-un ritm care depăşeşte capacitatea muşchiului de a-1 resinte-tiza şi a înlocui
astfel cantitatea descompusă. Fiziologia modernă consideră oboseala ca un
fenomen complex, interesînd organismul în întregime şi atribuie sistemului nervos
o participare importantă.

Studiul sistematic al oboselii musculare a început acum 100 de ani, după ce

Angelo Mosso a construit un aparat cu care se poate înregistra curba oboselii
musculare, numit ergograf.
Interesant este faptul că fiecare persoană îşi are curba oboselii sale caracteristice,
dovedind prin aceasta că oboseala este un fenomen mult mai complex decît s-a
crezut iniţial.

Functiile sistemului muscular:

- tine capul drept
- permite organismului sa efectueze miscari fizice de numeroase feluri
- genereaza miscarea prin contractie si relaxare
- produce caldura si mentine temperatura corpului
- stocheza o cantitate de rezerva de oxigen si de glucoza

II. Funcţiile de Nutriţie

A. SISTEMUL DIGESTIV
Sistemul digestiv este alcatuit din totalitatea organelor in care are loc
transformarea alimentelor in substante simple asimilabile de catre celule. Sistemul
digestiv este alcatuit din doua parti:tubul digestiv si glandele anexe (glandele
salivare mari, ficatul si pancreasul)
Tubul Digestiv

Tubul digestiv se intinde de la nivelul viscerocraniului pana la anus, prezentand ca

elemente de particularitate – peritoneul (o membrane seroasa ce acopera
organelle de la nivelul cavitatii abdominale), mezourile (leaga segmentele tractului
digestive de peretele posterior abdominal) si epiploanele (leaga organelle
intraabdominale intre ele).
Tubul digestiv este alcatuit din mai multe segmente:
- cavitatea bucala- impartita in doua regiuni: vestibulul bucal si cavitatea bucala
propiu-zisa
In cavitatea bucala propiu-zisa se afla limba care este un organ osteo-musculo-
ligamentar, avand rol gustativ, in deglutitie, masticatie si fonatie.Limba este
tapetata de mucoasa linguala, care prezinta muguri gustativi la nivelul papilelor si
glande salivare mici.
-faringele – este un organ cavitar, median, situat anterior de coloana vertebrala
cervicala si posterior de fosele nazale, cavitatea bucala si laringe.
Faringele se considera ca fiind locul unde calea respiratorie se incruciseaza cu cea
digestiva si este constituit din trei etaje: nazofaringe, orofaringe si larinofaringe.
-esofagul – este un organ tubular, lung de aproximativ 30 cm, care se intinde de
la faringe pana la stomac.
I se descriu trei portiuni: cervicala, toracica si abdominala. Acesta trece din torace
in abdomen strapungand muschiul diafragm.
-stomacul – este un organ intraperitoneal, are forma literei “J” si este situat in loja
gastrica delimitata intre diafragm, colonul transvers si peretele abdominal.
-intestinul subtire – se intinde de la sfincterul piloric la valvula ileo-cecala, unde
continua cu intestinul gros.
Intestinul subtire prezinta doua portiuni:
a. duodenul
b. jejunoileonul
In structura intestinului subtire se gasesc tunicile: seroasa, musculara,
submucoasa, mucoasa.
Mucoasa intestinului subtire prezinta numeroase cute, numite “valvule conivente”.
Acestea au rolul de a mari suprafata intestinului subtire de doua ori. Tot la nivelul
mucoasei se intalnesc o serie de structuri proeminente numite vilozitati intestinale,
care au rolul de a marii suprafata intestinala. Printre vilozitati se gasesc o serie de
formatiuni limfoide numite “placi peyer”.
-intestinul gros – se intinde de la nivelul valvulei ileo-cecale pana la nivelul
orificiului anal.
Intestinului gros i se descriu urmatoarele segmente:
- Cecul
- Colonul ascendent
- Colonul transvers
- Colonul descendent
- Colonul sigmoid
- rectul
Aceste segmente sa inlantuie sub forma unui tub continuu de calibru
diferit,incepand de la orificiul bucal pana la orificiul anal.
In drumul sau de la orificiul bucal pana la orificiul anal,tubul digestiv strabate
craniul viscerial ,gatul ,toracele(mediastinul),cavitatea abdomi nala, marele si micul
bazin.Cea mai mare parte a tubului digestiv este in cavitatea abdominala ,care
este delimitata de partea superioara de muschiul diafragm,iar in cea inferioara
comunica cu ca vitatea pelviana,de unde si denumirea de cavitatea
abdominopelviana.

Glandele anexe ale tubului digestiv.

In tubul digestiv se gasesc numeroase glande,unele in peretii sai,altele constituind
organe glandulare anexe.Glandele anexe din peretii tubului digestiv sunt raspindite
indeseobi in tunica mucoasa si in unele segmente(esofag si duoden),acestea
patrund pana in tunica submucoasa.Glandele mari din afara peretilor tubului
digestiv,numite glande anexe,comunica cu cavitatea segmentului digestiv respectiv
prin conducte excretoare.In aceasta categorie intra glandele salivare ,ficatul si
pancreasul.

Glandele salivare sunt: Glandele salivare mici,Glandele salivare mari(Glanda

parotida,Glanda submandibulara,Glanda sublinguala).
Pancreasul – este o glanda cu secretie mixta si anume, componenta endocrina ce
secreta insulina si glucagon, iar componenta exocrina produce sucul pancreatic,
care se varsa in duodenul descendent prin canalele pancreatice:
principal(Wirsung) si accesor (Santorini).
Ficatul: este glanda anexa a tubului digestiv, are culoare brun-rosiatica si
cantareste 1,5 kg, ocupa loja hepatica, are patru lobi: drept, stang, anterior si
posterior
Functiile ficatului:
- functia de secretie a bilei
- functia metabolica- la nivelul ficatului au loc procese de sinteza a proteinelor,
glucidelor, lipidelor, functia de coagulare – la nivelul ficatului se elaboreaza factorii
de coagulare ai sangelui
- functia de detoxifiere – o serie de substante toxice produse in organism sau
patrunse accidental in organism sunt metabolizate la nivelul ficatului si sunt
transformate in produsi care pot fi reutilizati de organism sau eliminati
- functia de depozit – la nivelul ficatului pot fi depozitate o serie de vitamine si
de metale
- functia de termoreglare – la nivelul ficatului, temperatura este de 42 grade c( la
nivelul venei porte). Sangele din venele hepatice are temperatura cea mai ridicata
din organism.
- rol hematopoietic – in timpul vietii intrauterine (adica de formare a
elementelor figurate ale sangelui)
- rol de depozit sanguin si de transfer al sangelui din sistemul port in marea
circulatie.

Fiziologia aparatului digestiv.

Aparatul digestiv are ca functie principala digestia si absortia substantelor
alimentare,deci joaca un rol esential in nutritia organismului.Prin digestie intelegem
totalitatea transformarilor mecanice, fizice si chimice pe care le sufera alimentele in
diferite segmente ale tubului digestiv.Ca urmare a acestor transformari ,moleculele
complexe,insolubile ale alimentelor (glucide, lipide, proteine) sunt descompuse in
molecule simple,solubile,care pot trece din tubul digestiv (mediul extern) in sange
sau limfa(mediul intern).In procesul de digestie intervin enzimele secretate de
glandele din mucoasa tubului digestiv si glandele anexe ale acestuia. Digestia se
produce numai in acele segmente ale tubului digestiv in care se secreta enzime
specifice si anume in cavitatea bucala(digestia bucala), in stomac(digestia
gastrica) si in intestinul subtire(digestia intestinala).

Prin absortie se intelege trecerea substantelor nutritive din lumenul intestinal in

sange si limfa.Procesul de absortie are loc pe toata intinderea tubului digestiv ,dar
organul principal specializat pentru aceasta functie este intestinul subtire. Alaturi de
aparatul circulator si respirator,aparatul digestiv asigura organismului materialul
necesar functiilor vitale ,acopera pierderile energetice,inlocuieste materialul uzat si
produce elementele necesare dezvoltarii organismului.

Functiile sistemului digestiv:

- hranirea organismului
- descompunerea alimentelor in componentele chimice
- absorbtia lichidelor si substantelor nutritive pentru a furniza energia necesara
vietii, a inlocui celulele care urmeaza sa moara si acrea altele noi, pentru a-si ajuta
organismul sa-si continue functionarea
- eliminarea substantelor nocive care ar putea fi ingerate
- deplasarea mancarii de la un organ la altul prin peristaltism (contractii)
- furnizarea mediului adecvat (acid sau alcalin) pentru diferite organe ale
sistemu lu i
- secretarea mucusului care sa lubrifieze canalele
- producerea bacteriilor care ajuta la realizarea procesului digestiv si
avitaminelor necesare
- reabsorbtia apei si reciclarea ei in cadrul sistemului
- eliminarea mancarii si areziduurilor bacteriene.
 Aparatul respirator este format din totalitate organelor care asigura aportul
de oxygen din aerul atmosferic si circulatia de la plamani spre exterior a dioxidului
de carbon.
Clasificarea cailor respiratorii:
1. Caile respiratorii extrapulmonare ce cuprinde:
a. caile respiratorii superioare: nasul si cavitatea nazala, faringele
b. caile respiratorii inferioare: laringele, traheea, bronhiile

2. Caile respiratorii intrapulmonare: bronhiolele respiratorii, canalele alveolare

3. Plamanii
Faringele reprezinta segmental la nivelul caruia caile digestive si respiratorie se
incruciseaza, locul pe unde aerul trece din fosele nazale in laringe si trahee, si
invers.
Laringele este situate in regiunea anterioara a gatului, iar la nivelul lui se gasesc
doua structuri particulare: glota si epiglota.
Glota este reprezentata de aparatul vocal, compus din corzile vocale si spatiul
dintre ele.
Epiglota – este un cartilaj elastic, care acopera portiunea superioara a laringelui in
timpul deglutitiei, evitand astfel trecerea bolului alimentar din faringe in trahee.
Traheea – este un organ fibrocartilaginos de aspect tubular, care continua laringele
si se intinde pana la nivelul vertebrelor T4 – T5 ( de la C6), dupa care se bifurca in
cele doua bronhii principale pulmonare.

Traheea este captusita de mucoasa traheala, care are rol in umezirea, incalzirea si
curatirea aerului.
Bronhiile principale - iau nastere prin bifurcarea traheei si se intend pana la
nivelul hilului pulmonar (unde se impart in bronhii lobare). Sunt in numar de doua:
cea dreapta are 3 cm si prezinta 5 inele cartilaginoase, iar cea stanga are 5 cm
si prezinta 10 inele.
Bronhiile principale alaturi de artera pulmonara, venele pulmonare, vasele
bronsixe, nervii si limfaticele plamanului, formeaza pediculul pulmonar, care este
situate in hilul pulmonary.
Hilul pulmonary reprezinta locul prin care intra si ies in/din plaman formatiunile
anatomice care alcatuiesc pediculul pulmonary. Hilul este singura portiune a
plamanului neacoperita de pleura.

Plamanii – constituie organelle respiratorii propriu-zise, cu rol in medierea

schimburilor de gaze dintre organism si mediu. Sunt asezati in cutia toracica, de o
parte si de alta a mediastinului.
Plamanul drept este format din 3 lobi, iar plamanul stang din 2 lobi. Lobii sunt
separate intre ei prin santuri adanci numite scizuri, avand rol de protectie. Pleura –
este o foita seroasa care inveleste plamanii. Este formata din doua foite: viscerala
si parietala. Intre cele doua foite, exista cavitatea pleurala care contine o pelicula
fina de lichid pleural ce favorizeaza alunecarea acestora una in raport cu
cealalta.

In conditii patologice, in cavitatea pleurala poate sa se acumuleze:

- puroi – piotorax
- sange – hemotorax
- aer - pneumotorax
Procesul respirator se desfasoara in trei etape successive:
x etapa respiratiei pulmonare, care presupune: ventilatia pulmonara, perfuzia
pulmonara si schimbul de baze la nivelul membranei alveolocapi lare
x etapa respiratiei sangvine, in cadrul careia se transporta prin sange oxygen si
dioxid de carbon (etapa de transport)
x etapa respiratiei celulare, cand tesuturile se oxigeneaza si sangele
incarcat cu metabolit cellular (CO2) este descarcat la nivelul plamanilor

Inspiratia reprezinta un proces activ care se realizeaza prin contractia muschilor

inspiratori si dureaza o secunda.
Expiratia este un proces pasiv, care dureaza doua secunde.
Functiile sistemului respirator:
- oxigenul este inspirit si distribuit tuturor celulelor organismului
- dioxidul de carbon este trimis inapoi de la cellule la plamani si este exhalat
- respiratia poate fi influentata de starea noastra emotionala sau de gradul de
implicare intr-o activitate fizica.
 . 1. Cai aeriene superioare — sectiune sagitala: 1. sinus; 2. etmoid; 3. os nazal;
4. nerv olfactiv; 5. cornet nazal; 6. palatul dur; 7. maxilar; 8. palatul moale; 9.
limba; 10. mandibula; hioid; 12. epiglota; 13. laringe; 14. coloana vertebrala; 15.
esofag; 16. tiroida; 17. trahee; 18. nasofaringe; 19. hipofiza.

c. SISTEMUL CIRCULATOR
Sistemul circular este format din inima si vase de sange, care prezinta legaturi
functionale unele cu altele.
Inima este un organ musculo-cavitar, tetracameral, format din patru camere (doua
atrii si doi ventriculi), care mentin circulatia arterio-venoasa. Inima este alcatuita,
de la exterior spre interior, din trei straturi concentrice:
1. Epicardul- lama interna a pericardului, pericardul este foita membranoasa care
inveleste inima
2. Miocardul – masa musculara cardiaca, neuniform reparizata de-a lungul
peretelui cardiac, peretii atriilor sunt mai subtiri decat cei ai ventriculilor si peretele
ventriculului drept este de trei ori mai subtire decat cel al ventricului
stng. Miocardul are rol in generarea, conducerea impulsului nervos si
executarea contractiei.
3. Endocardul – banda de tesut conjunctivo-epitelial, care se rasfrange la nivelul
orificiilor arteriale si venoase cu tunica intima a vaselor de sange care vin si pleaca
din inima.
Inima este mediatorul sistemului arterio-venos, deoarece prin relaxare primeste
sangele din vene, iar prin contractie il impinge in artere, functionand astfel ca o
pompa musculara.
Sistemul vascular este format dintr-un sistem arterial si dintr-un sistem venos.
Sistemul arterial este format din doua categorii de vase de sange:
- artere de tip elastic
- artere de tip muscular
Orice artera este formata din trei tunici.
Aparatul cardiovascular asigura in acest fel permanenta oxigenare a tesuturilor prin
cele doua circuite distincte de deplasare a sangelui in arboreal vascular: mica si
marea circulatie.

Mica circulatie (circulatia pulmonara): ventricul drept, trunchiul arterei

pulmonare, reteaua alveolo-capilara, venele pulmonare, atriul stang.
Sistemul arterial al micii circulaţii este format din trunchiul arterei pulmonare şi
din ramurile lui. Trunchiul arterei pulmonare pleacă din ventriculul drept şi după 3-4
centimetri se împarte în artera pulmonară stângă şi artera pulmonară dreaptă.
1. Artera pulmonară stângă are un traiect orizontal şi o lungime de circa 3
centimetri. După ce pătrunde în plămân, ea se împarte în 2 ramuri principale
pentru cei doi lobi pulmonari. Acestea, la rândul lor, se divid în ramuri din ce în ce
mai mici, terminându-se în reţeaua capilară din jurul alveolelor pulmonare. Artera
pulmonară stângă e legată de aortă prin ligamentul arterial, care rezultă din
obstruarea canalului arterial (canalul arterial este prezent la embrion şi făt şi face
legătura între cele 2 vase mari).

2. Artera pulmonară dreaptă are un traiect aproape orizontal şi o lungime de

circa 5-6 centimetri. După ce pătrunde în plămân, ea dă trei ramuri principale
pentru cei 3 lobi pulmonari.

Sistemul venos al marii circula ţii este reprezentat de totalitatea venelor care
conduc sângele în vena cavă superioară şi cavă inferioară ce se deschid în atriul
drept.
I. Vena cavă superioară şi afluenţii ei.

Vena cavă superioară colectează sângele venos de la nivelul extremităţii cefalice,

al membrelor superioare şi al trunchiului (partea supradiafragmatică a acestuia).
Vena cavă superioară este aşezată în mediastinul anterior, are o lungime de 6-8
centimetri şi se întinde de la cartilajul primei coaste până la atriul drept. Ea are ca
origine trunchiurile venoase brahiocefalice iar ca afluent marea venă azygos.
a. Marea venă azygos este aşezată în mediastinul posterior, pe flancul drept al
coloanei vertebrale. Ea are ca origine vena lombară ascendentă dreaptă, care
pătrunde în torace şi devine marea venă azygos. Aceasta colectează şăngele din
pereţii trunchiului prin venele intercostale şi prin vena hemiazygos, situată pe
flancul stâng al coloanei vertebrale.

b. Venele brahiocefalice dreaptă şi stângă, numite şi vene anonime, sunt 2

trunchiuri venoase care iau naştere din unirea venelor jugulare interne cu venele
subclaviculare. Dintre afluenţii venelor brahiocefalice menţionăm venele tiroidiene
inferioare, vertebrale şi toracice interne. Ele culeg sângele din regiunile şi organele
sinonime.
c. Vena jugulară internă colectează sânge venos din craniu, orbită şi parţial de
la faţă. Ea formează împreună cu artera carotidă comună şi cu nervul vag
mănunchiul vasculonervos al gâtului. Dintre afluenţii acestei vene menţionăm
venele tiroidiene superioare, faringiene, linguale, oftalmice şi faciale. Aceste vene
colectează sângele din regiunile şi organele sinonime. Tot în vena jugulară se mai
varsă sistemul venos al craniului, format din sinusurile durei mater craniene, care
sunt nişte cavităţi săpate în grosimea acestei membrane căptuşite cu un endoteliu.
În aceste sinusuri este colectat, prin venele encefalice superficiale şi profunde,
sângele din encefal. Dintre sinusurile durei mater le amintim doar pe cele mai
importante şi anume sinusurile sagital superior, sagital inferior şi coronar, care sunt
nepereche şi sinusurile transvers, cavernos, petros şi occipital care sunt pereche.
d. Vena jugulară externă colectează sângele de la pielea capului, faţă şi gât.
Ea aer un diametru mult mai mic decât jugulara internă şi se află în planurile
superficiale ale regiunii laterale a gâtului. Vena jugulară externă se varsă în unghiul
dintre vena jugulară internă şi vena subclavie.
e. Vena subclavie continuă vena axilară. Ea se întinde de la marginea externă
a primei coaste până la articulaţia sternoclaviculară, unde se uneşte cu vena
jugulară internă, formând trunchiul venos brahiocefalic. Primeşte ca afluenţi venele
jugulară anterioară, care adună o parte din sângel feţei, gâtului şi cefei, precum şi
venele toracoacromiale şi transversale ale gâtului care adună sânge din regiunile
respective.

f. Vena axilară rezultă din unirea venelor brahiale la nivelul marginii inferioare
a muşchiului marele pectoral. Ea se întinde până la marginea externă a primei
coaste, unde se continuă cu vena subclaviculară şi primeşte ca afluenţi venele
peretelui lateral al toracelui şi vena cefalică.

g. Venele membrului superior sunt superficiale şi profunde. Venele superficiale

nu urmează traiectul arterelor, ele fiind aşezate sub piele. La nivelul mâinii, venele
superficiale sunt dispuse în 2 reţele: venoasă dorsală a degetelor
şi venoasă dorsală a mâinii. La nivelul antebraţului se deosebesc 3 vene
superficiale mai importante: vena radială superficială sau cefalică, vena ulnară
superficială sau bazilică şi vena mediană a antebraţului. La nivelul braţului se
găsesc 2 vene superficiale mai importante şi anume vena cefalică, care continuă
vena cefalică a antebraţului şi vena bazilică, care urcă pe partea internă a braţului
până la mijlocul lui, unde pătrunde în profunzime, drenând sângele în vena
brahială. Venele profunde formează la nivelul mâinii arcadele palmare superficială
şi profundă, care constituie originea venelor profunde. Fiecare arteră este însoţită
de 2 vene. În regiunea antebraţului există deci 2 vene ulnare şi 2 vene radiale care
primesc afluenţi. Acestea se unesc la nivelul cotului, formând venele brahiale sau
humerale, care rpin confluenţa lor formează vena axilară.

II. Vena cavă inferioară adună sângele venos din organele abdominale şi
pelviene, din pereţii cavităţii abdominale şi din membrele inferioare pe care îl varsă
în atriul drept. Ea ezultă dun unirea celor 2 vene iliace comune şi urcă pe dinaintea
coloanei vertebrale, fiind aşezată la dreapta aortei. În drumul său este acoperită de
duoden, pancreas şi ficat. Vena cavă inferioară străbate diafragmul, pătrunde apoi
în pericard şi se varsă în atriul drept. În vena cavă inferioară se varsă 2 categorii
de vene afluente: viscerale, care aduc sângele din viscerele abdominale şi
pelviene şi parietale care aduc sângele de la pereţii abdominali.

a. Venele viscerale afluente venei cave sunt: venele spermatice şi ovariene,

vena suprarenală dreaptă care colectează sângele de la nivelul glandelor
suprarenale, venele renale, venele hepatice care colectează sângele de la nivelul
viscerelor abdominale începând de la cardia şi până la rect. Acestea din urmă
strâng sângele adus de vena portă la ficat.

b. Vena portă ia naştere din unirea venei mezenterice superioare cu vena

splenică, după ce aceasta din urmă s-a contopit cu vena mezenterică inferioară.
Vena splenică colectează sângele de la nivelul pancreasului, stomacului şi
duodenului. Vena mezenterică superioară adună sângele de la intestinul subţire şi
de la jumătatea dreaptă a colonului. Vena mezenterică inferioară colectează
sângele de la rect şi de la jumătatea stângă a colonului. Vena mezenterică
inferioară se uneşte cu vena splenică. Vena portă astfel formată ia parte la
alcătuirea pediculului hepatic alături de canalul coledoc şi de artera hepatică.
Ajunsă în hilul hepatic, ea se divide în ramuri din ce în ce mai mici care ajung în
spaţiile dintre lobulii hepatici. Ramurile venei porte din aceste spaţii trimit ramificaţii
în lobulii hepatici unde se capilarizează. Din capilarele sinusoide iau naştere
venele centrolobulare, care se unesc la baza lobulilor în vene sublobulare, formând
în cele din urmă venele hepatice care colectează tot sângele din ficat şi îl duc în
vena cavă inferioară. Cele mai importante vene parietale care se varsă în vena
cavă inferioară sunt venele forenice inferioare
care colectează sânge de la diafragm şi venele lombare care colectează sânge de
la pereţii abdominali.
c. Vena iliacă comună e un trunchi venos lung de 3-4 centimetri rezultat din
confluenţa a 2 vene: iliacă internă şi iliacă externă. Această venă nu are afluenţi.
d. Vena iliacă internă, numită şi vena hipogastrică prin afluenţii ei viscerali
colectează sângele de la uter, vagin , rect , vezica urinară şi organele genitale
externe, iar prin afluenţii parietali alcătuiţi din venele fesiere, obturatoare, sacrale
laterale şi ileolombare adună sângele de la pereţii bazinului.
e. Vena iliacă externă e o continuare a venei femurale, se întinde de la
ligamentul inghinal până la articulaţia sacroiliacă internă şi formează vena iliacă
comună. Pe traiectul ei primeşte ca afluent vena circumflexă iliacă profundă şi
vena epigastrică inferioară care colectează sânge din peretele abdominal inferior.

f. Venele membrului inferior sunt superficiale şi profunde. Venele superficiale

nu urmează traiectul arterelor, fiind aşezate sub piele. La nivelul piciorului, aceste
vene sunt dispuse în 2 reţele: reţeaua venoasă dorsală şi reţeaua venoasă
plantară. Din aceste reţele se formează 2 vene superficiale mari: vena safenă
mare şi mică. Vena safenă mare ia naştere de pe faţa dorsală a piciorului, trece
înaintea maleolei interne şi urcă pe faţa internă a gambei, apoi a coapsei până în
regiunea inghinală, unde se curbează şi se varsă în vena femurală. Vena safenă
mică ia naştere tot pe faţa dorsală a piciorului, trece înapoia maleolei externe, urcă
pe faţa ăosterioară a gambei până la regiunea poplitee, unde străbate fascia şi
muşchii acestei regiuni, vărsându-se în vena poplitee. Venele superficiale se
anastomozează cu cele profunde prin venele comunicante de la diferite nivele.
Venele profunde încep la nivelul degetelor cu venele digitale plantare, ce se
continuă cu venele interosoase plantare, care se varsă în arcada venoasă
plantară. Din această arcadă se formează venele tibiale anterioare şi posterioare şi
venele fibulare. Acestea urmează traseul artereleor omonime şi formează vena
poplitee, care se continuă cu vena femurală.

g. Vena femurală urmează traiectul arterei femurale, întinzându-se de la inelul

muşchioului adductor mare până la ligamentul inghinal, unde se continuă cu vena
iliacă externă. Pe traseul ei primeşte afluenţi care colectează sângele din muşchii
coapsei şi de la regiunea abdominală inferioară.

Sistemul venos al micii circula ţii: mica circulaţie începe cu artera pulmonară
care ia naştere din ventriculul drept şi se termină cu venele pulmonare care se
varsă în atriul stâng. Arteriolele care ajung la nivelul acinilor pulmonari dau naştere
capilarelor din peretele alveolocapilar. Acestea se strâng apoi în venule şi în vene
de calibru din ce în ce mai mare, formând în cele din urmă două vene pulmonare
pentru fiecare plămân. După ce străbat pediculul pulmonar, aceste
vene se varsă direct în atriul stâng, ducând sânge îmbogăţit în oxigen la inimă,
pentru a continua apoi din nou marea circulaţie.

Marea circulatie (circulatia sistemica): ventricul stang, aorta, reteaua capilara a

intregului organism, venele cave, atriul drept.
Sistemul arterial al marii circulaţii este format din artera aortă şi ramurile ei
(schemă: vezi anexa 1), de unde şi denumirea de sistem aortic.
Artera aortă pleacă din ventriculul stâng. Traiectul ei se subâmparte în trei
porţiuni şi anume: aorta ascendentă, arcul aortic şi aorta descendentă.
1. Aorta ascendentă începe din ventriculul stâng şi se termină la nivelul
trunchiului brahiocefalic. Ea este prevăzută cu trei valvule (valvulele sigmoide
aortice). Din aorta ascendentă pornesc, la nivelul valvulelor semilunare, cele două
artere coronare, dreaptă şi stângă, care hrănesc inima.
2. Arcul aortic se întinde de la trunchiul brahiocefalic pîna la ligamentul
arterial (canalul arterial obliterat). Din arcul aortic pornesc trei artere mari:
x trunchiul brahiocefalic sau artera nenumită
x artera carotidă comună stângă
x artera subclavie stângă.
Trunchiul brahiocefalic se bifurcă la rândul lui în artera carotidă comună dreaptă şi
artera subclavie dreaptă.
a. Artera carotidă comună se întinde de la origine până la marginea superioară
a cartilajului tiroid, unde se bifurcă în artera carotidă externă şi artera carotidă
internă. La locul de bifurcare, artera carotidă comună prezintă o uşoară dilatare
numită sinus carotidian, în pereţii căruia se află glomusul carotidian, o formaţiune
cu rol în reglarea presiunii arteriale (conţine baroreceptori şi chemoreceptori).
b. Artera carotidă externă se întinde de la marginea superioară a cartilajului
tiroid până la nivelul condilului mandibulei unde se împarte în două ramuri
terminale: artera temporală superficială şi artera maxilară. Înainte de bifurcare, ea
dă mai multe ramuri colaterale şi anume arterele tiroidiană superioară, linguală,
facială, occi pitală, sternocleidomastoidiană, auriculară posterioară şi faringiană
ascendentă. Artera carotidă externă prin ramurile ei prin ramurile ei terminale şi
colaterale, vascularizează o mare parte din organele gâtului şi capului, inclusiv
dura mater, în afară de encefal şi ochi.

c. Artera carotidă internă după ce se desparte de carotida extrernă, pătrunde

în craniu prin canalul carotidian, după care se împarte în mai multe ramuri şi
anume arterele: cerebrală anterioară, cerebrală mijlocie, coroidiană, oftalmică şi
comunicantă posterioară. Prin ramurile ei, artera carotidă internă irigă porţiunea
anterioară şi laterală a encefalului, globul ocular şi anexele sale.
d. Artera subclavie dreaptă porneşte din trunchiul brahiocefalic, iar cea stângă
direct din arcul aortic. Ambele artere subclaviculare au acelaşi traiect şi acelaşi
teritoriu de irigare. Artera subclavie se întinde de la punctul de origine până sub
claviculă, unde se continuă cu artera axilară. Pe traiectul ei, artera subclavie dă
mai multe ramuri: vertebrală, toracică internă, tireocervicală şi costocervicală.

e. Artera vertebrală pătrunde în orificiile arteriale ale apofizelor transverse

cervicale, intră apoi în craniu şi uneşte cu cea de pe partea opusă, formând artera
bazilară. Ramurile arterei bazilare, prin cele 2 artere cerebrale posterioare, irigă
trunchiul cerebral, cerebelul şi o parte din emisferele cerebrale. Artera bazilară se
anastomozează cu ramurile cerebrale ale arterei carotide interne formând
poligonul arterial Willis, aşezat la baza creierului, în jurul şeii turceşti.

f. Artera toracică internă, numită şi mamară internă, irigă prin ramurile ei

colaterale şi terminale o parte din peretele toracic, peretele abdominal, bronhiile şi
diafragmul.
g. Trunchiul tireocervical irigă prin ramurile lui colaterale şi terminale tiroida,
faringele, esofagul, traheea, laringele şi muşchii coloanei cervicale.
h. Trunchiul costocervical irigă muşchii profunzi ai cefii şi primele 2 spaţii
intercostale. Artera transversă cervicală hrăneşte o parte din muşchii centurii
scapulare.
i. Artera axilară se întinde de la marginea inferioară a claviculei până la
marginea inferioară a muşchiului marele pectoral, de unde se continuă cu artera
brahială, ea dă următoarele ramuri: torcală supremă, toracoacromială, toracală
laterală (mamară externă), subscapulară şi arterele circumflexe humerale. Artera
axilară, prin ramurile ei, irigă o mare parte din regiunile trunchiului.
j. Artera brahială se întinde de la marginea inferioară a marelui pectoral până
la linia de flexie a cotului unde se bifurcă în 2 ramuri terminale, şi anume artera
radială şi ulnară. Prin ramurile sale colaterale (artera brahială profundă şi artera
colaterală ulnară), ea irigă braţul.
k. Artera radială se întinde de la cot până la regiunea carpiană, în dreptul
degetului mare, unde se continuă cu arterele mâinii. Artera ulnară se întinde tot de
la cot până la regiunea carpiană, de unde se continuă cu arterele mâinii. Prin
ramurile lor colaterale, arterele radiară şi ulnară irigă antebraţul, iar prin ramurile
terminale irigă mâna. Arterele mâinii rezultă din anastomozarea arterei radiale şi
ulnare prin care se formează aşa-numitele arcade palmară superficială şi palmară
profundă.

3. Aorta toracală se întinde de la ligamentul arterial până la diafragm. Din ea

pornesc 2 feluri de ramuri: viscerale şi parietale. Ramurile viscerale sunt
reprezentate de arterele esofagiene, care irigă esofagul, de arterele pericardice,
care irigă pericardul, şi de arterele bronşice, care irigă bronhiile. Ramurile parietale
sunt reprezentate de arterele frenice superioare şi de arterele intercostale
posterioare, care sunt în număr de 10 perechi şi care irigă peretele toracic. Arterele
intercostale alcătuiesc împreună cu nervul intercostal respectiv mănunchiul
vasculo-nervos intercostal, care se află în şanţul costal din marginea inferioară a
coastei.

4. Aorta abdominală se întinde de la diafragm până la bifurcarea ei în cele 2

artere iliace comune, la nivelul vertebrei L 4. Din ea pornesc 3 feluri de ramuri:
- viscerale: trunchiul celiac şi arterele mezenterică superioară, mezenterică
inferioară, suprarenală medie, renală şi testiculară sau ovariană
- parietale: artera frenică inferioară şi arterele lombare
- terminale: arterele iliace comune.
a. Trunchiul celiac este prima ramură viscerală din care se desprind arterele
gastrică stângă, hepatică şi splenică, ce irigă organele respective.
b. Artera mezenterică superioară dă următoarele ramuri: pancreatico-
duodenală, jejunale şi ileale, ileocolică, colică dreaptă şi colică medie. Prin aceste
ramuri, artera mezenterică superioară irigă pancreasul, intestinul subţire şi
jumătatea dreaptă a cadrului colic.
c. Artera mezenterică inferioară vascularizează restul colonului şi partea
superioară a rectului prin arterele colică stângă, sigmoidiene şi rectală superioară.
d. Artera suprarenală medie irigă glanda suprarenală, cea renală, rinichiul
e. Arterele testiculare la bărbat şi ovariană la femeie irigă testicului, respectiv
ovarul.
Artera frenică inferioară irigă diafragmul iar arterele lombare irigă muşchii spatelui
şi muşchii laţi ai abdomenului.
Aorta abdominală se bifurcă la nivelul vertebrei lombară 4 în 2 ramuri
principale, numite arterele liace comune. Ele se întind de la locul de bifurcare a
aortei abdominale până la articulaţia sacro-iliacă, unde se bifurcă în arterele iliacă
internă şi externă. (vezi anexa 2)
x Artera ilicacă internă sau hipogastrică dă ramuri viscerale şi parietale. Ramurile
viscerale sunt reprezentate de arterele vezicale care prin ramurile lor irigă vezica
urinară şi organele genitale, de artera uterină prezentă la femeie care irigă uterul,
tuba uterină, ovarul şi vaginul, de artere deferenţială prezentă la bărbat şi care
irigă canalul deferenţial, de artera rectală mijlocie, care contribuie la irigaţia
rectului, de artera ruşinoasă internă, care irigă organele genitale externe şi muşchii
perineului. Ramurile parietale sunt reprezentate de arterele fesiere, care irigă
muşchii fesieri, de artera laterală care irigă cavitatea pelviană,
de artera ileolombară, care irigă muşchii abdominali profunzi, şi de artera
obturatoare care irigă o parte din muşchii coapsei.
x Artera iliacă eternă se întinde de la locul unde se bifurcă artera iliacă comună
până la ieşirea din bazin (ligamentul inghinal), unde se continuă cu artera
femurală. De pe traiectul ei se desprind arterele circumflexă iliacă profundă, care
hrăneşte muşchii laţi ai abdomenului şi epigastrică inferioară, care se
anastomozează cu epigastrica superioară.

x Artera femurală se întinde de la nivelul ligamentului inghinal până la nivelul

inelului tendinos al muşchiului adductorul mare, de unde se continuă cu artera
poplitee. De pe traiectul ei se desprind ramuri colaterale, din care cele mai
importante sunt: artera epigastrică superficială, care irigă pielea şi ţesutul
subcutanat din regiunea abdomenului inferior, artera circumflexă iliacă superficială,
care irigă tegumentele abdomenului inferior, artera femurală profundă, care irigă
articulaţia coxofemurală şi o parte din muşchii coapsei.

x Artera poplitee se găseşte în groapa poplitee (regiunea postrioară a

genunchiului), întinzându-se de la inelul tendinos al muşchilui adductor mare până
la inelul tendinos al muşchiului solear, unde se împarte în 2 ramuri terminale, şi
anume în arterele tibială anterioară şi posterioară. Ea dă ramificaţii colaterale care
irigă articulaţia genunchiului şi o parte din muşchii coapsei.

x Artera tibială anterioară se întinde de la inelul tendinos al muşchiului solear până

la ligamentul cruciat, de unde se continuă cu artera dorsală a piciorului (pedioasă).
Prin ramurile ei colaterale iorgă regiunile anterioară şi laterală ale gambei.
x Artera tibială posterioară se întinde de la inelul tendinos al muşchiului solear
până la şanţul retromaleolar intern, unde se bifurcă în arterele plantare. Ramurile
ei colaterale irigă regiunea posterioară a gambei.
x Artera dorsală a piciorului este o ramură terminală a arterei tibiale anterioare. Ea
se termină la nivelul primului spaţiu interosos, contribuind la alcătuirea reţelei
arteriale a piciorului.

x Arterele plantare (medială şi laterală) sunt ramuri terminale ale arterei tibiale
posterioare. Din artera plantară laterală ia naştere arcul plantar, din care pornesc
arterele metatarsiene plantare care, la rândul lor, dau naştere arterelor digitale
plantare.
Functiile sistemului cardiovascular:
- trimite oxigen si substante nutritive prin intermediul sangelui catre toate cel
u lele
- indeparteaza reziduurile de la nivelul tuturor celulelor din corp
- genereaza o miscare de pompare prin contractii musculare ale inimii,
determinand circulatia sangvina

D. SISTEMUL EXCRETOR

Sistemul excretor are in constitutia sa urmatoarele elemente:

a. organul excretor reprezentat de rinichi
b. caile de eliminare reprezentate de: cai intrarenale – calicele mici, calicele
mari si pelvisul renal; precum si caile extrarenale – bazinet, ureter, vezica urinara,
uretra

Rinichii- sunt organe pereche, situati in lojele renale, in regiunea profunda a

cavitatii abdominale, de o parte si de alta a coloanei vertebrale. Rinichiul drept este
mai jos fata de cel stang, datorita presiunii exercitate de ficat asupra sa.
Nefronul este unitatea morfofunctionala a rinichiului si este format din: glomerul,
tub contort proximal, ansa Henle si tub contort distal.
Bazinetul – se formeaza prin confluenta calicelor renale. Acestea sunt tuburi
membranoase in care se deschid papilele renale. Numarul de calice mici este de 9
– 14 in fiecare rinichi. Calicele mici conflueaza si formeaza 3 calice mari. Prin
unirea acestora se formeaza bazinetul.
Ureterul – este un conduct de 25-30 cm, care continua bazinetul si se deschide in
vezica urinara.

Vezica urinara – este un organ musculo-cavitar cu functie de rezervor de urina

intre doua mictiuni. Este situate in loja vezicala, fiind delimitate de simfiza pubiana,
fundul de sac Douglas, care la barbat separa vezica urinara de rect, iar la femeie
de uter; peritoneul, apoi la barbat prostata, iar la femeie peretele anterior al
vaginului si colul uterin; muaculatura pelvisului.

La baza vezicii urinare se observa orificiile uretrale situate posterior si orificiul

uretral situate anterior. Aceste orificii delimiteaza o zona triunghiulara numita
trigon vezical. Din vezica urinara, urina se elimina la exterior prin uretra.
Peretele vezicii urinare este alcatuit din patru
tunici : mucoasa,submucoasa,musculara si externa.Tunica mucoasa este
asemanatoare cu cea a ureterului,fiind alcatuita dintr-un epiteliu de tranzitie sau un
uroteliu fara membrana bazala si un corion .Tunica submucoasa este constituita
din tesut conjunctiv lax,iar tunica musculara din fibre longitudinale ,unul mijlociu
constituit din din fibre circulare si altul interior format din fibre longitudinale.Tunica
externa este alcatuita la nivelul varfului veicii si in portiunea posterioara a corpului
din peritoneu.

Uretra este portiunea terminala a cailor urinare, prin care este eliminata urina din
vezica urinara prin mictiune.
La barbat, uretra are o lungime de 14 - 16 centimetri iar la femeie are o lungime de
4 - 5 centimetri.
Uretra la femeie are un calibru mai mare decat la barbat si serveste doar pentru
eliminarea urinei.

La femeie, uretra are doua segmente:

· segment situat in pelvis, anterior de rect si inapoia vaginului
· segment perineal - strabate perineul si se deschide in vulva.

La barbat, uretra are un lumen mai ingust si serveste si pentru ejaculare.

Uretra la barbat are 3 segmente:
· Uretra prostatica - situata in interiorul prostatei, are pe peretele posterior o proeminenta
numita colicul seminal, unde se deschid canalele prostatice si canalele ejaculatoare. La
nivelul uretrei prostatice, sub vezica urinara se afla sfincterul intern, ce are contractie
involuntara.
· Uretra membranoasa - traverseaza perineul si prezinta un sfincter extern cu contractie vol
untara
· Uretra peniana - prezinta glandele ureterale si se deschide la exterior prin meatul urinar.

Functiile sistemului excretor:

- purificarea si filtrarea sangelui
- eliminarea pprodusilor reziduali si a cantitatii de apa aflate in exces
- mentinerea echilibrului lichidelor si electrolitilor
- reciclarea apei, mineraleor, substantelor nutritive
- reglarea tensiunii arteriale pana la nivelul care permite ca prin rinichi sa treaca o cantitate
suficienta de sange.
Orice functie a organismului uman se indeplineste prin consumarea unei cantitati
de energie.
Aceasta energie este luata de organism din mediul inconjurator sub forma de
energie care se gaseste acumulata in substantele alimentare. Pentru eliberarea
energiei din acesta au loc numeroase reactii chimice din care rezulta si unele
substante, pe care organismul le elimina in mediu.Energia intrata in organism nu
se pierde ci se transforma si se intoarce in mediu sub alta forma.

Metabolismul (metabolein = a se schimba ) este functia fundamentala a vietii iar

incetarea lui determina moartea organismului . El reprezinta schimbul permanent
de substante si energie intre organism si mediu.
Metabolismul se prezinta sub doua aspecte :
- metabolismul intermediar (al substantelor)
- metabolismul energetic

A.METABOLISMUL INTERMEDIAR

Prin metabolism intermediar se intelege schimbul de substante care se face intre

organsim si mediu precum si toate transformarile pe care le sufera acestea din
momentul in care ajung in organism si pana cand sunt eliminate in mediu. Fazele
metabolismului intermediar :
Prima faza : consta in transformarea substantelor intrate in organism in interiorul
celulelor in substante organice proprii acestora . Acest proces se numeste
asimilatie sau anabolism.
A doua faza : este aceea in care oxigenul venit din mediul inconjurator ajunge in
protoplasma si oxideaza substantele organice distrugand astfel o parte din
ea,procesul numindu-se dezasimilatie sau catabolism. Ca rezultat al dezasimilatiei
se elibereaza energia de care are nevoie organismul .
Toate substantele care patrund in organsim au compozitie chimica diferita si roluri
diferite,astfel incat metabolismul diferitelor substante nu se face la fel.
Substantele care ajung in organism sunt de 3 tipuri :

-glucidele ,care ajung in organism in urma digestiei sub forma de monozaharide

(glucoza,galactoza,fructoza,manoza,xiloza etc. ) iar apoi ajung la ficat.Aici o parte
se transforma in glicogen ca substanta de rezerva iar o alta parte ( doar glucoza )
trece in circulatia generala ,pentru folosul tesuturilor . Degradarea glucozei in
organism are loc in doua faze : anaeroba si aeroba. Faza anaeroba are loc in lipsa
oxigenului , glucoza este degradata pana la acid lactic ca produs final si cu
eliberare de energie :

E. METABOLISMUL
C6H12O6 = 2CH3 – CH(OH)COOH + energie

Faza aeroba are loc in prezenta oxigenului si succede faza anaeroba .In aceasta
faza 1/5 din acidul lactic format in prima faza se degradeaza pana la produsi finali
(CO2,H2O),iar energia eliberata reface glucoza din cele 4/5 de acid lactic ramas .
Caracteristic este faptul ca ambele procese au loc lent insa pun in libertate
intreaga cantitate de enrgie acumulata .
De retinut ca in metabolismul lor glucidele in exces se transforma in grasimi si se
depun in organsim ca atare .
-proteinele , se absorb sub forma de aminoacizi care trec direct prin sange
si,odata cu aceasta ajung la celulele care iau aminoacizii necesari pentru sinteza
proteinelor lor.Din toti aminoacizii aflati in sange ,celulele folosesc numai atat cat
este necesar pentru a produce cantitatea corespunzatoare de proteine specifice ;
restul de aminoacizi este oxidat sau transformat in glucide si lipide . Aminoacizii nu
se depun sub forma de rezerva .

Procesul prin care se realizeaza degradarea aminoacizilor este foarte complicat

.La inceputul procesului de degradare are loc dezaminarea , adica desfacerea
grupului NH2 care trece in amoniac iar restul aminoacidului este oxidat pana la
H2O si CO2 ,cu eliberare de energie.
Metabolismul proteinelor se mai caracterizeaza si prin aceea ca in cadrul lui se
formeaza compusii azotati , care nu apar in metabolismul celorlalte substante
organice . Asa sunt glutamina si asparagina ,ultima ca amida a acidului aspartic
-lipidele , sunt substantele de mare importanta pentru producerea energiei .Ele se
absorb la fel ca si proteinele prin vilozitatile intestinale ,sub forma de glicerina si
acizi grasi ,si se resintetizeaza sub forma de grasimi specifice .Ajunse in sange ele
sunt distribuite la celulele tesuturilor .O parte din ele se depoziteaza in unele celule
sub forma de material de rezerva ; ele poarta denumirea de grasime de rezerve si
se depoziteaza in celulele adipoase din hipoderm.Existenta acestui strat adipos
intervine in termoreglare .

Grasimile ce se consuma mai des sunt atat de provenienta animala cat si

vegetala.Grasimile vegetale se obtin prin presarea sau prin extragere in solventi ,
de exemplu cu benzina.
Grasimile brute contin diferite impuritati suspendate sau dizolvate de aceea
grasimile vegetale sunt supuse anumitor operatii de purificare ( rafinare )
.Grasimile animale se izoleaza prin topirea tesuturilor in care sunt continute
(osanza de porc ).

Lipidele organismului reprezinta cea mai importanta sursa de caldura a

organismului ; ele sunt substantele termogene prin excelenta.
Intocmai ca si glucidele ele sunt oxidate in celule .Produsii finali ai oxidarii sunt
H2O si CO2 cu eliberarea unei mari cantitati de energie,care se transforma in cald
ura.

Macronutrientii (carbohidratii ,grasimile si proteinele ) pot furniza energie , dar

numai in prezenta unor cantitati suficiente de micronutrienti ( vitaminele si
mineralele ) capabile sa elibereze aceasta energie.Cantitatile de micro si
salau macronutrienti de care corpul omenesc are nevoie pentru o buna
functionare sunt diferite insa fiecare are o importanta specifica.Pentru a le utiliza
organismul descompune aceste elemente nutritive . In principal acestea
actioneaza prin intermediul digestiei – un proces de continua descompunere
chimica a substantelor ce patrund in organism prin cavitatea bucala

.METABOLISMUL ENERGETIC

Prin metabolsim energetic se intelege schimbul de energie care are loc intre
organism si mediul inconjurator,precum si transformarile energetice care au loc in
metabolismul substantelor.Astfel el se realizaeaza ca urmare a metabolismului
substantelor organice prin care se introduce in organism energie sub forma de
energie chimica ,cuprinsa in molecula acestora.

In organism o parte din energia eliberata prin degradarea acestor substante este
folosita in diferitele procese de sinteza sau de efectuarea a unor functii (energia
calorica ,mecanica,fotonica ,electrica) , iar o alta parte este acumulata sub forma
de rezerva in anumite substante (ATP,PC etc.) ,numite substante macroergice sau
substante bogate in energie.

In cele din urma toate formele de energie se transforma in energie calorica,ea

reprezentand in organism caldura animala.Toata energia calorica din organism
este eliberata prin oxidarea substantelor organice si de faptul ca pentru aceasta
oxidare este nevoie de o anumita cantitate de oxigen.
Necesarul de energie al unui organism se exprima in calorii.
CALORIA (cal.) – este cantitatea de caldura necesara pentru a ridica temperatura
unui gram de apa cu un grad Celsius (14,5 ûC- 15,5û C) , 1 cal = 4,18 joule.
Toate activitatile organismului reclama cheltuieli energetice .Pentru o activitate
lejera,un adult trebuie „sa gaseasca „ in alimentatia sa zilnica cam 2500 de calori i.
Aportul insuficient al alimentelor in elementele nutritive ,sau excesele alimentare
sunt daunatoarea si pot provoca tulburari de sanatate.Nevoile energetice ale
organismului se pot stabili in functie de cantitatea de energie consumata la
efectuarea muncii prestate in conditiile respective.Ratia alimentara necesara
pentru 24 de ore variaza de la om la om,in functie de regiunea geografica, ocupatia
acestora , de modul de viata , precum si de particularitatile fiziologice ale
organismului.O ratie alimentara trebuie sa cuprinda atat substantele energetice cat
si substantele plastice si catalitice necesare mentinerii in stare normala a
tesuturile.Nevoile de substante plastice ( proteine ) se stabilesc prin metoda
bilantului azotului iar cele de substanta catalitice ( vitamine ) prin anumite probe
clinice (analiza ,examene radiologice etc.)

Tinand seama de faptul ca nevoia de energie a organismului este direct

proportionala cu intensitatea efortului depus ,ratia alimentara va fi diferita pentru
diversele categorii de persoane. Astfel alimentatia organismului trebuie
reglementata ca sa corespunda cantitativ si calitativ nevoilor acestuia.Pentru
aceasta trebuie sa se cunoasca atat nevoile organismului cat si valoarea nutritiva a
diferitelor alimente.

Pentru masurarea energiei calorice produse si consumate de organsim se pot

folosi metodele : metoda calorimetrica sau directa , metoda masurarii schimburilor
gazoase sau indirecta.
Prima metoda este greoiae si costisitoare si din acesta cauza se foloseste foarte
rar. Metoda masurarii schimburilor gazoase se bazeaza pe faptul ca,pentru
oxidarea unei cantitati din fiecare substanta organica ,este necesara o anumita
cantitate de oxigen si se produce o anumita cantitate de bioxid de carbon
,eliberandu-se ,in aceelasi timp, o anumita cantitate de caldura. Cantitatea de
caldura care se degajeaza prin consumul unui litru de oxigen poarta denumirea de
coeficient caloric al oxigenului ;acesta are o valoare deosebita pentru diferitele
substante alimentare.

Continutul de calorii a diverse produse alimentare ( cal/100g)

Lapte de vaca 65 Pateu de ficat 261 Castraveti in otet 9

 integral

Lapte de vaca 50 Crap 104 Gogosari in otet 15

normal izat
Lapte smantanit 36 Stiuca 82 Banane 66

Lapte de oaie 113 Salau 83 Caise 57

Lapte de capra 67 Somn 244 Capsuni 50

Lapte praf 498 Cod 87 Cirese 81
Branza grasa de 155 Macrou 183 Coacaze 54
vaca
Cascaval 283 Oua de gaina 171 Grapefruit 30
Telemea de oaie 305 Oua de rata 104 Gutui 65
Telemea de vaca 273 Ardei gras verde 17 Lamai 36
Branzeturi topite 366 Cartofi 85 Mandarine 40
Carne de vaca slaba 104 Castraveti 19 Mere 67
Carne de vaca grasa 277 Ceapa 30 Pepene galben 23
Carne de porc slaba 142 Ciuperci 35 Pepene verde 25
Carne de porc grasa 340 Fasole boabe 303 Portocale 47
Carne de oaie 181 Morcovi 45 Piersici 45
Carne de miel 260 Spanac 25 Prune 89
Carne de gaina 142 Patlagele rosii 20 Zmeura 71
Carne de pui 177 Varza de Bruxelles 50 Struguri 98
Carne de iepure 100 Ridichii 23 Visine 66
Sunca presata 294 Usturoi 137 Coacaze 54

Muschi Tiganesc 333 Mazare verde boabe 72 Mure 77

Toba 299 Pasta de tomate 85 Pere 79

Pentru controlul zilnic al alimentatiei ,nutritionistul recomanda utilizarea „piramidei

hranei „ iar ca indicator al aplicarii corecte a acesteia corelarea inaltimii cu
greutatea corporala.
Sa cunoastem necesitatile energetice (calorice ) ale diferitelor organisme umane in
24 de ore in functie de efortul depus :
2400 – 2800 kcal_______________________ adult care nu depune efort fizic
deosebit
3200 – 3800 kcal____________________adult care depune un efort fizic mediu
4000 – 5000 kcal adult care depune un efort fizic intens

Activitatea

Mers pe bicicleta, 10 km/h

(6 mph)

Merspebicicleta,20km/h(12mph)225

Jogging, 9 km/h (5.5 mph)

lergat usor, 11.5 km/h

Se constata ca alimentatia omului modern contine un exces de calorii ,respectiv de
grasimi,de produse rafinate sau concentrate (zahar rafinat ,paine alba,paste
fainoase,bauturi racoritoare sintetice ) bogate in compusi energetici ,dar sarace in
vitamine,saruri minerale si alte substante biologice active,esentiale pentru buna
desfasurare a proceselor metabolice.
Acest dezechilibru alimentar se gaseste la originea multora dintre maladiile
civilizatiei actuale: bol i cardiovasculare, boli gastrointestinale,diabet,obezitate s.a
Cel mai adesea ,omul alege alimentele ,fara a tine seama de necesitatile
organismului , atras mai ales de gustul „bun” pe care il produce un aliment.

RECOMANDARI :
Pentru a preveni unele greseli in alimentatie trebuie sa se cunoasca :
-tendinta de a consuma paine alba in locul celei integrale duce la reducerea
considerabila de vitamine si a sarurilor minerale .
-preferinta pentru dulce determina o crestere exagerata a consumului de zahar
rafinat – excesul acestuia provocand aparitia diabetului ,obezitatii sau cariilor
dentare.
-supraconsumul de carne si grasimi animale alaturi de un deficit de fructe si
legume favorizaeaza aparitia cancerului de colon
-consumul redus de fructe si legume proaspete atrage insuficienta tuturor
vitaminelor si ca rezultat imediat degradarea sanatatii.
Omul contemporan ,care face un efort fizic redus sau mediu are nevoie de o
alimentatie mai saraca in calorii ,dar bogata in substante biologice active,cu atat
mai mult cu cat el este supus stresului si poluarii mediului.
Alimentatia trebuie sa cuprinda pe langa calorii suficiente anumite cantitati de
proteine digestibile : vitamine ,saruri minerale etc.In concluzie alimentatia trebuie
sa fie cat mai echilibrata ,trebuie sa contina toti factorii nutritivi in cantitati si
proportii conforme necesitatilor organismelor, astfel va veti simti mereu intr-o forma
morala si fizica excelenta.

III FUNCTIA DE REPRODUCERE

Sistemul reproducator are functia de perpetuare a speciei prin

reproducere sexuala si are morfologie caracteristica fiecarui sex.
A. Aparatul genital masculin
Aparatul genital masculine prezinta urmatoarele componente:
a. Organele genitale externe: scrotal, penisul
b. Organele genitale interne: testicule, epididimul, caile
spermatice
c. Glandele anexe: prostate, veziculele seminale, glandele bulbo-
uretrale.

Testiculele, gonadele masculine, sunt organe pereche de forma ovoida, avand

pe marginea posterioara epididimul, care contine canalul de excretie a spermei.
Testiculele sunt situate in scrot.Testiculul este acoperit de o membrana fibroasa,
albuginea. Aceasta trimite spre interior septuri ce impart testiculul in lobuli formati
din 2-3 tubi seminiferi, producatori de sperma, si tesut interstitial, producator de
hormoni masculini. Tubii seminiferi se unesc formand un canal unic care, la
iesirea din epididim, devine canal deferent. Canalele deferente patrund in bazin,
inapoia vezicii urinare, si se continua cu canalul ejaculator, care se uneste cu
canalul de excretie al veziculei seminale, strabate prostata si se deschide in
uretra. Vascularizatia testiculului este asigurata de mai multe artere. Cea mai
importanta este artera testiculara, ramura a aortei abdominale. Sangele venos este
colectat de vene omonime. Limfa este colectata de vase limfatice, care merg
paralel cu venele.
Inervatia testiculului este vegetativa, simpatica si parasimpatica.
Veziculele seminale secreta un lichid care se elimina in canalul ejaculator,
servind ca transportor si ca mediu nutritiv pentru spermatozoizi.

Prostata, glanda tubuloacinoasa situata in jurul portiunii initiale a uretrei, secreta un

lichid laptos care intra in compozitia spermei.
Organul genital extem este penisul, organul copulator masculin, alcatuit din
doi corpi cavernosi si corpul spongios, care acopera complet uretra. El este si
organ al mictiunii.
Spermatogeneza incepe la pubertate (14-16 ani). Procesul se
desfasoara permanent si este o succesiune de diviziuni celulare in urma carora
se matureaza spermatozoizii.
Hormonii androgeni stimuleaza cresterea si dezvoltarea gonadelor masculine,
asigura dezvoltarea si mentinerea caracterelor sexuale secundare (anumite
particularitati somatice, vocea, pilozitatea, dezvoltarea musculaturii si a scheletulul,
distribuirea stratului adipos) si au un efect anabolic asupra protidelor. B.
Aparatul genital feminin

Aparatul genital femini prezinta urmatoarele componente:

a. Organele genitale externe: vulva
b. Organele genitale interne: vaginul, uterul, trompele uterine,
ovarele
c. Organele anexe: glandele mamare
Ovarele, gonadele feminine, sunt organe pereche situate in pelvis. Au forma
ovoida si sunt legate prin ligamente cu peretele bazinului, cu uterul si cu trompele
uterine. Au un invelis conjunctiv sub care se disting doua zone: zona corticala, in
care se afla foliculii ovarieni (formatiuni veziculare in care se formeaza cate un
ovul), si zona medulara, tesut conjunctiv lax, in care se gasesc vase sangvine si
nervi. In ovar se gasesc foliculi in diferite stadii de dezvoltare. Acestia se
maturizeaza cate unul pe luna si expulzeaza ovulul impreuna cu lichidul folicular. In
timpul vietii sexuale a femeii, se maturizeaza circa 400 de foliculi.

Trompele uterine, conducte pereche intre ovare si uter, in forma de palnie, au

margini franjurate spre ovar si servesc pentru captarea ovulului expulzat
dinfoliculul matur. Uterul, organ musculos cavitar, nepereche, situat intre vezica
urinara si rect, are
forma de para. Este format dintr-un corp si colul uterin, care proemina in vagin. Are
o musculatura neteda cu fibre longitudinale, radiare si spiralate. Cavitatea uterului
prezinta o mucoasa, care sufera modificari ciclice sub influenta hormonilor
ovarieni. Ciclul menstrual normal, cu o durata de 28 de zile, incepe la pubertate si
constituie un element principal al caracterelor sexuale feminine. La femeile din
Europa incepe la varsta de 11-15 ani si este influentat de constitutia fizica, rasa,
clima, de alti factori de mediu si de factori patogeni. El inceteaza in jurul varstei de
50 de ani, cand se instaleaza menopauza.

Vaginul se gaseste in continuarea uterului. Este un organ cavitar, care se

deschide la exterior in regiunea vulvei. Organul genital extem este vulva. Ea
cuprinde labiile mari si muntele lui Venus, labiile mici si clitorisul, orificiul vaginal si
glandele externe vaginale. Ovarul are rolul de a forma si elibera in fiecare luna un
ovul (ovogeneza) si de a secreta hormoni, care favorizeaza fecundarea acestuia
si pregatesc organismul pentru gestatie (graviditate sau sarcina).

Hormoni estrogeni sunt sintetizati de celulele foliculare in timpul maturarii, de

corpul galben si de placenta in timpul sarcinii, iar in cantitati mici si de catre
corticosuprarenale si testicul. Actioneaza asupra gonadelor feminine, stimuland
proliferarea mucoasei uterine si aparitia caracterelor sexuale secundare feminine.
 MODULUL 2 - CABINETUL DE MASAJ

Cel mai important factor care influenteaza rezultatele in masaj, este gradul de
relaxare al pacientului, realizandu-se , atat prin confortul fizic ce i se creeaza, cat si
prin increderea in terapeut, avand convingerea ca va primi un tratament benefic.
Oriunde lucreaza, terapeutul trebuie sa creeze un mediu relaxant.

Organizarea si dotarea cabinetului de masaj

Masajul se practica de preferinta intr-o incapere speciala, nimita sala sau cabinet
de masaj.
Incaperea trebuie sa indeplineasca toate conditiile de igiena sis a arate
profesional:
- sa fie spatioasa, luminoasa, calduroasa, bine aerisita, linistita, ventilate bine,
perfect curata
- temperatura aerului nu trebuie sa coboare sub 20 grade C, nefiind posibila
relaxarea completa, daca muschii sunt reci, iar pacientii ar fi expusi la raceli -
temperature nu trebuie sa fie nici prea ridicata, pentru a nu obosi pe masor
- in sala de masaj nu trebuie sa existe decat mobilierul simplu, strict necesar
pentru executarea masajului
- pe pereti este indicat sa fie expuse planes cu sistemul muscular, osos, canale
energetice, pentru a-I putea arata pacientului structurile implicate in problema pe
care o are si de a-l ajuta astfel mai mult, in procesul de recuperare
- culoarea peretilor este de preferat sa fie alba
- existenta unei chiuvete cu apa curenta pentru spalatul mainilor masorului
- alaturi de sala de masaj sa existe un vestiar, o sala de asteptare, o camera de
odihna, dusuri si instalatii sanitare

Mobilierul necesar pentru executarea masajului este constituit din:

- patul de tratament sau banchete de masaj
- scaune sau taburete speciale,
- o masuta pentru scris
- un dulap

Patul de tratament este cel mai important echipament al unui terapeut. Acesta
trebuie sa se miste liber in jurul pacientului, sa lucreze in diferite directii sis a-si
foloseasca cu eficienta greutatea corpului.
In mod ideal, patul ar trebui sa aiba un sistem mecanic de reglare a inaltimii, ce
poate varia de cateva ori in timpul aceluiasi tratament, pentru cat mai putin efort si
stres pentru terapeut.
Pentru un pat cu inaltime fixa, este bine ca aceasta sa fie la jumatatea coapsei
terapeutului, latimea adecvata de 70 cm, astfel incat pacientul sa stea cat mai
comod, iar terapeutul sa aiba un bun randament si control al tuturor miscarilor.

Banchetele au dimensiuni de 2 m lungime, 0 cm latime si 70-75 cm inaltime. Exista

banchete speciale de masaj: unele inalte , lucrandu-se din pozitia stand si unele
joase, lucrandu-se din pozitia sezand pe un taburet.
Planul orizontal al acestor banchete este alcatuit din doua segmente: unul anterior,
mai scurt si altul posterior mai lung. Segmentele sunt mobile si se articuleaza intre
ele. Ele se ridica si se coboara, permitand culcarea si asezarea in pozitii foaarte
variate. Sub capatul anterior are un segment mobil (inainte si inapoi) care serveste
la sprijinul picioarelor.

Pentru sprijinul capului sau al membrelor in pozitii favorabile pentru executarea

masajului, se folosesc suluri, perne sau saci de nisip de diferite marimi.

Materiale: prosoape, cearsafuri, perne

Cearsafu rile sunt folosite pentru patul de masaj, dar si pentru a acoperi pacientul.
Prosoapele – pentru acoperirea pacientului, lasand descoperita numai partea care
se trateaza.
In acest mod, se ofera un confort fizic, dar si psihic pacientului, elemente pretioase
care-l ajuta la relaxarea sa generala, iar pe de alta parte, mentine caldura corpului
generate de procedura.
Deci si atunci cand este cald (in timpul verii), pacientul trebuie sa fie acoperit cu
cearsaf sau prosop pe tot corpul si fiecare parte se descopera numai in momentul
masarii.

Pernele sunt necesare in dimensiuni variate, pentru a sustine diferite parti ale
corpului, cat si pentru confort.
Cand pacientul este cu fata in jos (decubit ventral), o perna sub glezne, va
scurta si relaxa tendonul popliteu, cat si muschii gambei.
In pozitia cu fata in sus (decubit dorsal), o perna sub gat si una sub genunchi
(mai ales cand genunchiul este dureros), va crea o pozitie relaxanta.
Cand exista o inflamatie acuta ce afecteaza unul din membre, pernele il sustin intr-
o pozitie ridicata, ajutand astfel, drenajul limfatic. De asemenea, intr-o durere
lombara acuta, se pozitioneaza perna sub abdomen, in pozitie decubit ventral.
NORME DE IGIENA
Reguli de igiena privin maseurul

- igiena stricta a echipamentului de lucru

- igiena si estetica capului si mainilor maseurului
- cap: pieptanatura, spalatul dintilor etc
- maini: sanatoase, curate, cu unghiile taiate foarte scurt si bine pilite; inainte de
a aplica masaj unui pacient, mainile trebuie obligatoriu spalate si incalzite
- nu va folosi deodorante, parfunuri si crème puternic mirositoare, care l-ar
deranja pe pacient
- ideal este san u fumeze
- sa nu lucreze cu inele, ceas, bratari
- sa aiba simt tactil foarte dezvoltat, auz fin, vedere buna, constitutie rob usta
- maseurul trebuie sa lucreze din pozitii cat mai favorabile si cat mai putin
obositoare

Reguli de igiena privind pacientul

- respectarea unei igiene corecte a corpului si imbracamintii

- golirea, inainte de aplicarea masajului, a vezicii urinare si, daca este posibil, a
colon u lu i
- pacientul este rugat sa0si scoata hainele de pe regiunea ce urmeaza sa fie
masata, dar si cele ce stanjenesc circulatia sangelui, respiratia si miscarile
segmentelor
- masajul nu se poate aplica pe pielea neingrijita sau bolnava, cu rani sau
inflamatii. Numeroase boli de piele se pot transmite prin masaj de la o persoana
bolnava la una sanatoasa.
- cel masat este rugat sa-si pastreze in timpul sedintei o pozitie de repaus, cu
musculature relaxata sis a evite orice incordare fizica sau psihica
- pozitiile cele mai relaxatoare pentru pacient sunt: decubit (culcat) si culcat-
rezemat, cu membrele superioare si inferioare usor flectate, ele asigurand corpului
suprafata mare de sprijin si facilitand relaxarea musculara si respiratia

Calitati morale ale maseurului:

- cinste, corectitudine, punctualitate, bune maniere, simpatico, placut; toate
acestea dand o mare incredere pacientului, in masseur
- atributele esentiale vor fi calitati personale cum sunt caldura si autenticitatea,
capacitatea de a asculta si a manifesta empatie.

Calitati spirituale:

Un bun maseur trebuie sa fie preocupat permanent de cultivarea si manifestarea

permanenta a celor mai inalte virtuti: generozitate,dragoste, daruire, cumpatare,
intelegere, rabdare, bunatate, modestie, spirit de sacrificiu.

Un maseur trebuie sa stie anumite reguli:

a. fizice:
- beti mai multa apa, mestecati bine, respirati profound pe nas, faceţi miscare
b. psihice:
- trebuie evitate: emotivitatea, frica, timiditatea, nelinistea, ura, pesimismul

Maseurul trebuie sa cunoasca regulile de igiena:

 obisnuiti-va sa fiti calm
adoptati o atitudine optimista si binevoitoare
educati-va vointa
intreprindeti activitati utile
un bun maseur toata ziua va repeta: am rabdare”.

1.
2.
3.
4.
5.
Trasaturile unui bun maseur:

- aspect sanatos
- figura placuta, vesela, optimista, plina de incredere
- isi tine capul drept
- priveste oamenii in fata, in ochi
- tinuta ingrijita
- amabil, fara a fi servile sau lingusitor
- stapan pe el insusi
- calm, increzator in el
- respectuos, demn
- emana un miros proaspat, de rufe curate, fara miros de transpiratie -
vocea melodioasa, ponderata, Sonora
- trebuie sa trateze cu atentie: omul, obiectele, hainele, mobile -
totul sa fie: ordonat, conservat, intretinut.
Pentru executarea unui bun masaj, maseurul trebuie sa:

- utilizeze mainile laolalta, armonizand statica cu dinamica, adica orice mana poate
juca rolul de sprijin, respective miscare, dupa cum este nevoie; important ca ele sa
fie “in legatura” una cu alta. Deci, pacientul trebuie sa simta ceva intreg si complet.
- asigure continuitate miscarilor, mentinand permanent contactul mainilor cu pielea
sau macar a uneia
- se relaxeze in timpul procedurii de masaj, importante pentru acestea fiind atat
pozitia corpului, cat si a mainilor; spatele nu trebuie sa se cocoseze, umerii sa nu
stea ridicati, deoarece automat se incordeaza, iar cotele trebuie sa ramana
totdeauna relaxate.
- gaseasca o pozitie cat mai corecta a trunchiului pentru a avea o buna stabilitate,
echilibru si control asupra miscarilor
- nu lucreze prea aproape de pacient, deoarece puterea energetica slabeste si va
fi folosita doar cea fizica, lucru ce va determina oboseala mare.
- realizeze sedinta intr-o atmosfera cat mai tacuta, cu putine cuvinte, dar daca este
solicitat este bines a raspunda fara a deranja sau obosi pacinetul. Tonul vocii
maseurului trebuie sa fie cald, jovial, sad ea incredere pacientului

TEHNICI DE IGIENIZARE SI DEZINFECTIE

Spaţiile de desfăşurare a activităţii trebuie sa respecte urmatoarele prevederi:

•Cabinetul trebuie sa aibă incinte separate pentru fiecare dintre următoarele
activităţi:
x accesul, înregistrarea şi asteptarea pacientilor;
x desfăşurarea procedurilor;
x păstrarea articolelor curate (cearsafuri, prosoape), dezi nfectate şi sterile, în
dulapuri separate şi închise, în spaţii lipsite de praf şi umiditate, la care au
acces numai persoanele autorizate;

•Pereţii, podelele şi tavanele din fiecare camera trebuie sa fie bine între ţinute,
netede, lavabile,confectionate din materiale neabsorbante, care sa poat ă fi uşor
spalate şi curatate, iar culoarea sa fie alba

•Incintele trebuie sa fie adecvat luminate cu lumina artificiala şi naturala.

•Incintele trebuie sa fie bine ventilate, pentru a se elimina fumul, praful sau
vaporii.
•Cabinetul trebuie sa fie dotat cu grup sanitar, întreţinut corespunzător din punct
de vedere igienico-sanitar şi bine ventilat.
· Se asigura obligatoriu apa potabilă curenta rece şi calda, în cantităţi
s u f i c i e n t e , sapun a n t i b a c t e r i a n , p e r i u t a de unghii şi prosop de hârtie de
unica folosinta sau dispozitive pentru uscarea mainilor. •Pentru fiecare client se
foloseşte un cearsaf nou, care se arunca după teminarea şedinţei.
· Înaintea efectuării procedurilor de masaj, trebuie evaluată pielea . În cazul
constatării unor leziuni profunde, tratamentul trebuie amânat.

BOLILE PIELII

Pielea are o reactie acida cu rol de protectie contra microbilor, care se dezvolta
numai in mediu alcalin.
Culoarea pielii se datorează combinării a cinci pigmenţi în cantităţi diferite. În
funcţie de repartiţia lor în diferite straturi ale pielii rezultă:
•culoarea galbenă- datorită prezentei în stratul cornos a cheratinei;
•culoarea albă- datorită prezentei în stratul granulos a cherarohialinei;
•culoarea brună- datorată melaninei din stratul germinativ;
•culoarea roşie- datorită sângelui din capilarele pielii.
Din amestecul acestor culori, una fiind predominantă, rezultă culoarea fiecărei
persoane. Culoarea normală a pielii este modificată din cauza mai multor factori:
x afecţiuni interne;

x contactul prelungit cu substanţe colorante;

x administrarea anumitor medicamente;
x anemie;
x hipertensiune, etc.
1.Nevii pigmentari plani - sunt modificări circumscrise ale coloraţiei pielii. Din
această categorie fac parte:

x Efelidele sunt pete pigmentare lenticulare, galbene sau brune, multiple, cu

localizare pe părţile descoperite:faţă, gât, decolteu, braţe. Devin mai
vizibile la contactul cu razele solare. Deşi sunt de natură nevică, nu
degenerează niciodată. Ca tratament se recomandă creme de protecţie
antisolară, creme depigmentante şi preparate depigmentante şi creme
exfoliante
x Lentigoul se prezintă sub forma unor pete brune, negre sau albăstrui
localizate pe faţă şi gât. Dacă sunt iritate, se pot transforma în
nevocarcinoame.
2.Nevii celulari sunt ridicături din planul pielii, de mărime şi formă variabile, de
culoare roz,galbenă sau neagră, sau pot fi necoloraţi. Uneori pot fi acoperiţi de
fire de păr.

3.Cloasma este o discromie reprezentată prin pete pigmentare sub forma unor
plăci, de cele mai multe ori confluente şi cu contur neregulat. Apar pe faţă mai
ales la femeile însărcinate, de aceea p o a r t ă ş i n u m e l e de cloasmă gravidică
Mai rar apare şi în anumite afecţiuni ginecologice sau hepatice.

4.Melanoza Riehl apare la femeile de după 40 ani pe părţile expuse la lumină ale
feţei gâtului. Debutează printr-o uşoară mâncărime, după care se instalează o
pigmentaţie roz-violacee care cu timpul devine brună. Pigmentaţia se întinde
formând suprafeţe difuze sau reticulate, la care se suprapun puncte
hipercromatice care ajung să se unească.

Imperfecţiuni datorate lipsei de pigmenţi

1.Vitiligo se prezintă sub formă de pete albe, neregulate înconjurate de o zonă

de pigmentaţie mai intensă. Culoarea mai intensă şterge pe măsură ce se
îndepărtează de centrul alb, până se confundă cu pielea sănătoasă. Poate
apărea pe orice regiune a corpului, în special pe părţile descoperite.
Există mai multe forme de vitiligo:
•vitiligo punctat, (mici insule albe);
•vitiligo universal (pe toată suprafaţa corpului );
•vitiligo pielii capului ( reprezentat de şuviţe albe).

Imperfecţiuni de natură vasculară

Nevii vasculari sau angioamele sunt tumori benigne rezultate din hiperplazia
sistemului vascular .Sunt de cele mai multe ori congenitale şi pot apărea la orice
vârstă. Angiomul reprezintă o îngrămădire de vase ecteziate. În funcţie de natura
vaselor sunt:
•hemangioame datorate vaselor de sânge;
•l imfangioame datorate vaselor limfatice
Hemangioamele se pot prezenta sub mai multe forme:
x Angioame plane care se prezintă sub forma unor pete vasculare de
dimensiuni variabile,punctiforme sau difuze, de culoare roz, roşie sau
 violacee. Poate avea şi un aspect stelar, întâlnit mai ales pe nas sau sub
orbital de forma unui punct vascular central mai ridicat din careradiază vase
mai mici.

x Angioamele tuberoase sunt tumori vasculare circumscrise sau difuze care

apar de regulă la nou născut şi cresc odată cu vârsta . Au culoare roşie sau
violacee şi sunt de consistenţă moale, reductibile total sau parţial la presi u
ne.

x Angioamele cavernoase sunt tumori voluminoase care deformează regiunea

pe care selocalizează (buze, urechi, pleoape), sângerează uşor la
traumatisme
x Punctele rubinii sunt nevi vasculari tardivi, multipli ce apar la femei după 40
ani. Se prezintă prin mici angioame punctiforme sau lenticulare localizate pe
decolteu şi membre.

Imperfecţiuni de altă natură

1.Milium este o tumoare benignă, epitelială, sub forma unui chist epidermic de
mărimea unei gămălii de ac, alb, dur, perlat, localizat la nivelul pleoapelor, al
tâmplelor şi rar, al frunţii. De multe ori aceste chisturi apar grupate. Iau naştere prin
astuparea mecanică a foliculului pilosebaceu sau mai rar a canalului sudoripar.
Conţinutul acestor chisturi este format din celulele cornoase şi resturi grăsoase.
Eliminarea lor se face prin extragere după ce a fost înţepat cu un ac steri l.

2.Chistul sebaceu este o formaţiune rotundă sau ovală de consistenţă moale,

acoperită de pielede culoare normală şi aspect normal. Conţinutul este păstos,
fiind compus din celule epidermice cheratinizate, grăsime şi colesterol.
3.Hipertricoza este reprezentată de o dezvoltare anormală a părului pe corp şi pe
faţă.

4. Xantelasma este localizată la nivelul pleoapelor şi se prezintă sub forma unor

pete galbene, cu suprafaţa netedă sau uşor reliefată. Este cauzată de tulburări în
metabolismul grăsimilor. Tratamentul este pe cale chirurgicală.

5.Cheratomul senil este o dermatoză precanceroasă. Se prezintă sub forma unor

pete galben-brune, pigmentate, cu contur neregulat, apar mai des după 60 ani, pe
dosul mâinilor şi mai rar în alte regiuni. Leziunile au suprafaţa aspră, prezentând
uneori şi o uşoară descuamare. Se presupune că una din cauzele
apariţiei acestor leziuni sunt şi razele solare. Tratamentul se face numai de c ătre
medicul dermatolog.
6.Verucile (negii) sunt escrescenţe papilare şi hipercheratozice de dimensiuni
variabile şi se datoresc unui virus. Există mai multe forme de veruci :
•veruca vulgară – apare la copii pe faţa dorsală a degetelor şi a mâinilor, sub forma
unor ridicături rotunde, cu dimensiuni variabile, de culoare cenu şie, brună sau de
culoarea pielii, de consistenţă tare, aspră.
•verucile plantare – localizate pe calcai sau pe degetele de la picioare;
•verucile plane sunt negi juvenili care apar, de obicei, la copii, mai rar la
adolescenti si adulti;
•veruci sau negi de batranete, au culoarea galbui-murdara si pot aparea dupa 50
de ani;
•verucile papilomatoase - sunt ridicături de câţiva milimetri pediculare, filiforme ce
apar pe faţă sau pe gât.

Tratamentul verucilor, dacă nu se vindecă spontan, se face prin terapie naturist ă

sau tratament dermatologic.

Metodologia de completare a formularelor

Formularele sunt completate prin inscrierea lizibila si concise a tuturor datelor

necesare pentru fiecare pacient in parte.

Date ce trebuie sa fie prezente in fisa pacientului:

x numele si prenumele
x varsta
x starea de sanatate
x tratament alopat sau alternativ urmat
x forma de masaj solicitata
x motivarea solicitarii
x reactii generale si locale pe parcursul sedintelor
x situatii neprevazute de intrerupere a sedintelor din motive
su biective/obiective
x rezultate obtinute.

CROMOTERAPIA SI MELOTERAPIA
A. Cromoterapia reuneste toate tehnicile medicale care utilizeaza culorile
spectrului solar pentru prezenirea bolilor sau vindecarea lor.

Cromoterapia este o alta "componenta" importanta in cadrul masajului.Studiul

culorilor,al influentei si actiunii lor a devenit in ultimul timp o stiinta
moderna.Putem considera ca toate culorile naturale, cele care compun spectrul
solar au o influenta stabilita stiintific asupra organismului uman.Pentru maseur
culoarea reprezinta metoda cea mai simpla si eficace de a crea o stare de bine, de
relaxare, ducand la obtinerea rezultatelor dorite.

Influenta culorilor este independenta de vedere si de expunerea directa a

pielii sau corpului gol la actiunea acestora. Organismul reactioneaza si cand este
complet izolat de sursa de lumina colorata. Energiile modulate ale culorilor
genereaza efecte distincte de rezonanta in corpul uman in anumite sectoare sau
zone ale organismului atunci cand sunt directionate catre locul in care el se afla.
Efectele curative ale culorilor sunt diferite in functie de lungimea de unda a
fiecareia.

Efectul culorilor

Al bastru
- provoaca o stare de calm si reverie, este odihnitoare si linistitoare
- creste capacitatea de aparare imunitara si faciliteaza regenerarea celulelor -
scade presiunea sanguina si tonusul muscular

Indicatii:
- afectiuni ale gatului, arsuri, boli femeiesti, colici, criza biliara -
dereglare nervoasa, epilepsie, gusa
- insomnie, isterie, palpitatii,
- dureri de cap si de dinti

Galben
- influenteaza functionarea normala a sistemului cardiovascular -
imbunatateste tonusul, stimuleaza sistemul nervos central -
stimuleaza nervul optic, sistemul limfatic, vederea

Indicatii:
- afectiuni ale ficatului si ale vezicii biliare -
celulita, colita, diabet
Indigo ( albastru inchis)
- stimuleaza activitatea glandei tiroide si a paratiroidei - stimuleaza
creativitatea, ajuta la accelerarea gandirii

Indicatii:
- abuzuri sexuale / nimfomanie -
obsesii erotice
- astm, bronsita, cataracta,
- dezechilibrari mentale grave -
deziluzii / deceptii
- isterie, migrena, obezitate, obsesii -
pneumonie, sinuzita, surditate

Portocaliu
- faciliteaza asimilarea calciului
- favorizeaza secretia gastrica si digestia
- stimulent respirator si sexual
- mareste sociabilitatea, ajuta la asimilarea mai rapida a informatiilor noi

Indicatii:
- astm cronic, bronsita -
deziluzii / deceptii -
epilepsie, halucinatii -
stres, spasmofilie -
debilitate mintala

Rosu
- faciliteaza regenerarea celulara, mareste tonusul muscular -
favorizeaza hemoglobina
- stimuleaza vointa si curajul

Indicatii:
- anemie, gripa, oboseala -
depresie
- tulburari respiratorii
- paralizie infantila
- tuberculoza
- echilibreaza structura somatica cu cea psihica -
diminueaza stresul, anihileaza nelinistile
- calmant pentru irascibili si nervosi cronici
- genereaza o stare placuta, odihnitoare, linistitoare

Indicatii:
- dureri de cap, cancer
- hipertensiune, insomnie
- tulburari cardiace, ulcer, sifilis

Violet
- calmant general, detensionant cardiac -
favorizeaza dezintoxicarea organica -
intareste sistemul imunitar

Indicatii:
- celulita, crampe, reumatism
- nevroza, insomnie, epilepsie
- tulburari mentale, tumori
- sciatica
- tulburari ale splinei, vezicii, rinichilor -
tulburari ale vederii

Metode de tratament
- expunerea anumitor parti ale organismului, de obicei cele afectate de boala, la
raditia colorata adecvata
- expunerea cu corpul complet gol 20 minute de 3 ori pe zi
- expunerea chakrelor la radiatia colorata corespunzatoare scopului urmarit -
expunerea simultana a unor zone specifice de pe corp la radiatii de culori diferite
(aceasta metoda este indicatain cazul dezechilibrului mai multor plexuri, unor
afectiuni grave si complexe)
- folosirea in incaperi unde va desfasurati activitatea a unor lumini de culoare
adecvata

B. MELOTERAPIA

Meloterapia este un tip de terapie ce se bazeaza pe acorduri muzicale (muzica).

Verde
 Se foloseste pentru tratamentul psihologic si psiho-somatic . Nu este un
nou tip de terapie, ci beneficiile ei se cunosc inca din antichitate. In acele vremuri
se folosea ca tratament pentru cei deprimati, dar si ca forma de incurajare
pentru cei care plecau pe campul de lupta.
Amerindienii se foloseau de dansurile sfinte pentru a vindeca bolnavii, tibetanii
se foloseau de sunetele clopotelor, tobelor pentru a alunga migrenele, bolile
psihice, triburile africane se foloseau de sunetul tobelor.
Astazi, putem macar incerca alungarea gandurilor negre, deprimarii, durerilor si
chiar in vederea imbunatatirii activitatii cerebrale cu ajutorul muzicii. Cea mai buna
muzica pe care trebuie sa o asculti este aceea care iti face placere, te elibereaza.
Instrumente benefice
In Grecia Antica s-a incercat harpa sub diferite melodii pentru evolutia spirituala,
clopotele indicate in afectiuni ale plamanilor, instrumentele cu coarda sunt indicate
bolilor de inima, tobele pentru rinichi, flautul este benefic in cazul afectiunilor
ficatului.
Muzica ne afecteaza pe trei nivele: intelectual, afectiv si instinctual.
Pe plan intelectual suntem influentati de armonia orchestrei, ne relaxam si se
dezvolta gandirea matematica.
Pe plan afectiv suntem influentati de melodie, instinctual suntem influentati de ritm.
Meloterapia poate avea un puternic impact asupra noastra: stimuleaza
eliberarea de endorfine (hormoni ai fericirii), are efect contra oboselii si durerilor.
Se pot trata tulburarile mentale, afective, agresivitatile ascunse, astmul,
problemele de alimentatie. Prin meloterapie se imbunatateste calitatea somnului,
creativitatii, reduce stresul si depresia, ritmul cardiac se regleaza, la fel si
tensiunea arteriala.

In cazul persoanelor ce au suferit un atac cerebral se recomanda recuperarea

prin muzica imediat dupa ce ies din spital. In primele saptamani dupa ce a avut
loc atacul cerebral, la nivelul creierului au loc o serie de modificari si trebuie
actionat cat mai repede.
In timpul chimioterapiei, muzica are un efect benefic asupra pacientului, acesta
simtind o mai mica durere. De asemenea, pacientii ce sufera de dementa se
trezesc la viata la auzul unor melodii preferate.
Femeile suporta mai usor durerile nasterii daca asculta muzica sau pacientii care
urmeaza sa intre intr-o operatie si care fac meloterapie, vor lua injumatatita
cantitatea de calmante.
Ce muzica sa ascultam
Pentru relaxarea persoanelor care depun activitati intelectuale intense se
recomanda arii lente, melodii romantice.
Pentru inlaturarea deprimarii, agitatiei se recomanda o muzica ritmata.
Bun de ascultat: Claude Debussy (Sonata pentru pian si harpa), Paganini
(Concert nr. 4 in Re Minor), Ceaikovsky (Uvertura operei "Frumoasa din padurea
adormita". Beethoven (Concertul imperial nr. 5 ), Schubert (Ave Maria), Wolfgang
Amadeus Mozart (Don Juan), Maurice Ravel (Bolero), Giuseppe Verdi (Marsul din
oprea Aida).

Notele muzicale sunt in stransa legatura si influenteaza anumite zone ale corpului
uman. De aceea, sunt recomandate piesele muzicale cu nota predominanta
vindecatoare :
DO: circulatie proasta, anemie, afectiuni ale sangelui, paralizie, dificultati de
urinare, melancolie, umflarea gleznelor, racirea picioarelor. Mare efect asupra
colonului, gatului, genunchilor si nasului.
RE: astm, bronsita, guta, pietre la vezica biliara, obezitate, purificarea toxinelor,
letargie. Guverneaza sanii, organele sexuale, perineul picioarele si limba.
MI: constipatie, indigestie, afectiuni ale ficatului, gastrointestinale, tuse, dureri de
cap, piele, apatie, plictiseala. Guverneaza capul, ochii, plexul solar, zona ombi
licala.
FA: guturai, alergii, raceli, traume, socuri, colici, epuizare, ulcere, iritabilitate,
tensiune marita, piele uscata. Guverneaza rinichii, glandele suprarenale, umerii,
pieptul, colonul si gambele.
SOL: laringita, amigdalita, inflamatii ale gatului, afectiuni oculare, boli de piele,
mancarimi, voma, spasme musculare, dureri menstruale, febra, stimuleaza
centrul atentiei si calmul. Guverneaza saliva, parul, si sistemul reproducator. LA:
afectiunile nervoase, convulsii, oboseli, dereglari ale echilibrului, sangerari,
dificultati respiratorii, umflaturi, paralizie, pecingine, actioneaza pe osul sacru la
baza coloanei.

SI: folosita in intreg corpul dar cu deosebire in dezechilibrul glandelor, nevralgii,

deficiente imunitare, metabolismul vitaminelor ori dereglari nervoase.
S-a observat, in genere, ca operele clasice sunt binevenite in tratarea afectiunilor
sau starilor negative. Instrumente precum harpa, flautul, lampa de aromoterapie
pot imbunatati starea sanatatii tale.

AUTOPREGATIREA IN VEDEREA EXECUTARII MASAJULUI

Autopregatirea se face prin stabilirea pozitiei de lucru a maseurului, in functie de
forma aplicata, de regiunea masat si de efortul dozat pe intreaga perioada de
activitate, pri n evitarea suprasol icita ri i.

Mobilizarea metodica a mainii este efectuata cu constiinciozitate prin aplicarea

tehnicilor specifice si imbunatatita prin efectuarea de miscari specifice fiecarei
articulatii.

Exercitii de mobilizare a degetelor si a mainilor pregatitoare pentru masaj

Supletea si forta mainilor si adegetelor, abilitatea si adaptibilitatea lor la necesitatile

tehnice ale masajului se pot imbunatatii, mai ales la incepatori, prin exercitii
pregatitoare, constand in miscari active si passive, executate amplu si in ritm rapid.
Pentru degete si pumn se fac flexiuni si extensiuni, miscari de lateralitate si miscari
in cerc; pentru antebrate se fac exercitii de pronatie si supinatie, iar pentru cot –
flexiuni si extensiuni.

Exercitii pentru degete

-indoirea, intinderea si departarea degetelor

Degetele mainilor se flexeaza toate odata in pumn strans, apoi se extend si se

departeaza intre ele, cu tensiuni active finale. Miscarea se poate executa simultan
si alternative, si se repeat, la inceput rar, apoi din ce in ce mai repede. Tensiunile
finale pot fi accentuate prin presiunea reciproca a degetelor ambelor maini.

-miscari active si passive ale fiecarui deget

Fiecare deget se misca active sau este miscat pasiv in toate sensurile, urmarind sa
amplificam mobilitatea prin tensiuni finale. Se indoaie in palma si apoi se intinde,
fiecare deget in parte, unul dupa altul, intr-o miscare continua, care incepe de la
degetul mic spre cel mare si invers.

- cu palma aplicata pe o suprafata plana, ridicam pe rand in extensiune fiecare

deget, apoi le ridicam pe toate impreuna. Intorcand mana cu palma in sus, flexam
active fiecare deget si apoi pe toate impreuna, strangandu-le cu putere in palma.
-Cu degetele inclestate se executa extensiuni cu tensiuni finale
- Degetul mare se exerseaza separate prin miscari active, passive si cu
rezistenta, in flexiune si extensiune, abductie si adductie si mai ales in opozitie.

Exercitii pentru pumni

- Flexiunea si extensiunea pumnului se executa active, la inceput cu

amandoua mainile deodata, apoi alternative, intr-un ritm din ce in ce mai viu, cu
degetele intinse sau usor flectate.
- Extensiunea accentuate a pumnului se executa din pozitia cu palmele lipite
una de alta, tinute cu degetele in sus, departand sau apropiind intre ele coatele
sau ducand mainile intr-o parte si in cealalta.
- Din pozitia cu mainile lipite pe partea lor dorsala tinute pe orizontala in fata, se
duc inainte, inapoi sau lateral
- Indoirea laterala din pumn, in sens medial sau lateral, se executa cu palmele
fata in fata, departate sau lipite; miscarile se executa liber si rapis, cu tensiuni
finale. Miscarea se poate amplifica, ajutand-o cu mana cealalta.
- Circumductia pumnilor se poate executa cu degetele intinse sau indoite.
Miscarea se executa cu o mana sau cu ambele maini, simultan sau alternative, in
ambele sensuri. Se executa miscarea in “8”, cu o mana sau cu ambele, simultan
sau alternative.

Exercitii pentru antebrate si coate

-Pronatii si supinatii active, executate simultan sau alternative, cu degetele

intinse sau stranse in pumn
Flexiuni si extensiuni de coate, executate simultan sau alternativ
In flexiune se poate executa pronatia; in extensiune se executa supinatia.

PRODUSE SI APARATE PENTRU MASAJ SI PROCEDURI DE INTRETINERE

PRODUSE

Produsele utilizate pentru masaj sunt necesare pentru a face ca mainile

maseurului sa alunece pe piele, fara a produce efectul de frecare.
Pentru aceasta, cel mai folosit este uleiul de corp, dar se pot folosi si crème,
emulsii, pudre fine (talc parfumat), care pot fi la fel de bune.
Deci, pentru suprafete mari de lucru se foloseste – uleiul, iar cantitatea variaza in
functie de tehnica folosita, cat si de tipul de piele al pacientului.
Daca se foloseste prea putin cantitativ, (mai ales la persoanele cu un corp paros),
se poate produce foliculita si iritatii; prea mult ulei, insa, micsoreaza controlul
asupra corpului.
Cel mai bine este sa se aplice putin si des, iar utilizarea recipientului sa necesite
numai o mana, astfel incat cealalta mana sa fie in contact permanent cu pacientul.

In cazul utilizarii unor crème terapeutice de tipul fenilbutazona, diclofenac,

apireven, galbenele, spanz si enupar, etc, se aplica in zone restranse, strict cele
care necesita acest adaos.

- Pentru a face pielea mai netedă şi mai alunecoasă, putem folosi pulberi fine,
substanţe grase sau lichide. Aceste substanţe se întind într-un strat foarte subţire
şi uniform, atât pe palmele şi degetele celui ce execută masajul, cât şi pe regiunea
ce urmează să fie masată.

- Pulberile întrebuinţate în masaj sunt de origine minerală sau vegetală.

- Primele provin din oxizi şi săruri minerale, cu reacţii chimice neutre, lipsite de
toxicitate care nu se alterează în contact cu substanţele organ ice.
- Dintre oxizi indicăm "albul de zinc", care are slabe proprietăţi sedative şi
antiseptice, dar este un putemic absorbant al secreţiei sudorale.

- Pudra de talc s-a dovedit a fi cea mai practică şi mai igienică.

- Talcul (silicat de magneziu hidratat) nu se comb ină cu alte substanţe chimice şi
nu atacă ţesuturile; nu se alterează cu timpul şi nu aderă la pielea pe care o
curăţă, absorbind secreţiile sudorale şi sebacee sau alte impurităţi şi căzând o dată
cu ele.

- Grăsimile folosite în masaj sunt de origine vegetală şi minerală. În măsură mai

mare au fost folosite în trecut uleiurile vegetale de măsline, seminţe de in, rapiţă,
floarea-soarelui; iar cele din cacao, ricin, migdale dulci etc. intră în compozitia
unor creme sau pomezi cosmetice sau med icinale.

- Grăsimile minerale sunt de regulă produse din distilarea petrolului. În masaj se

foloseşte mai ales vaselina şi uleiul de vaselină, care nu au miros, nu sunt absorb
ite de piele şi nu se alterează în contact cu substanţele organice, acide
sau alcaline.

- Glicerina este o substanţă grasă de consistenţă siropoasă, fără culoare şi fără

miros; are o reacţie chimică neutră şi nu se alterează în contact cu alte substanţe
chimice organice sau anorganice; se dizolvă în apă şi se combină uşor cu acizii
graşi, oleic, stearic şi palmitic. Este un foarte bun emolient, dar nu trebuie să fie
prea des întrebuinţată în stare pură, pentru că devine iritantă şi chiar caustică
pentru piele.

- Glicerina intră în compoziţia cremelor, emulsiilor săpunurilor şi altor produse

medicinale şi cosmetice de uz curent.
- Grăsimile animale şi vegetale pot fi transformate în săpunuri. În săpunurile
medicinale sunt încorporate diferite medicamente cu bază de borax, sulf,
rezorcină, gudron etc. Apa de săpun este folosită foarte frecvent în masajul
umed.

- Cremele sunt emulsii de grăsimi, la care se adaugă diferite alte medicamente,

vitamine sau hormoni. Pot fi preparate şi creme negrase, pe bază de stearină,
caseină, gelatină şi alte albumine animale, care servesc unor scopuri cosmetice
sau terapeutice.

- Tincturile sunt soluţii în aclool concentrat ale unor substanţe chimice, organice şi
anorganice cu proprietăţi antiseptice şi stimulatoare pentru circulaţia şi nutriţia
pielii.
- Tincturile aromatice sunt preparate din anurnite uleiuri volatile sau esenţe
naturale ori artificiale, cu miros agreabil şi înviorator.

- Preparatele care conţin substanţe grase sunt îndepărtate de pe piele, după

fiecare şedinţă de masaj, prin spălare cu apă caldă şi săpun şi prin ştergere cu
tampoane îmbibate cu alcool diluat.

- Pulberile uleiurile şi alte substanţe organice şi anorganice folosite în masaj pot fi

combinate între ele după diferite formule şi procedee de preparare. Ele se găsesc
în comerţ sau se prepară în farmacii, după ordonanţe medicale, sub formă de
uguente, balsamuri, loţiuni, emulsii, soluţii.

- În aceste preparate sunt cuprinse şi substanţe medicamentoase cu rol antiseptic,

anti i nflamator, vasod i latatoare şi vasoconstrictoare, excitante sau sedative.
- Dintre acestea, cele mai cunoscute sunt preparatele cu esen ţă de terebentină,
camfor, salicilat de metil, acid salicilic, rezorcină, acid boric sau borax, acid tanic,
alcool, eter şi altele. Numărul acestor formule şi preparate creşte continuu, iar
denumirea lor se schimbă de la ţară la ţară sau de la un fabricant la altul.
Se atrage atenţia tuturor specialiştilor sau nespecialiştilor în tehnica masajului,
să folosească aceste preparate cu mult discernământ, după ce cunosc bine
conţinutul lor şi efectele substanţelor din care se compun, dozarea şi gradarea lor,
preferând pe cele care nu se alterează cu timpul şi nu exercită nici o influenţă
vătămătoare asupra organismului.

x INSTRUMENTE SI APARATE DE LUCRU

In decursul timpului, din dorinta de a proteja maseurul, s-au inventat si folosit si o
serie de aparate, la inceput mecanice, acestea fiind inlocuite cu cele electrice
si/sau electronice.
Dintre acestea, efectele benefice ale unora nu trebuie neglijate. Astfel, amintim:
1. Aparate de masaj pneumatice, construite pe principiul mansoanelor
gonflabile, de diverse forme si marimi, mergand de la mansoane mici, pentru
membrele superioare, pana la adevarate costume gonflabile, care se folosesc
pentru intregul corp. Compresiunea care se obtine in momentul punerii lor in
actiune are efectele unei presiuni locale, pe suprafata mai mare, pe care mana nu
o poate realize la fel de efficient.

2. Aparate de percutie, sunt folosite mai ales pentru stimularea sensibilitatii

superficiale si profunde, datorita ritmicitatii si ritmului de actionare necesar in acest
scop, greu de obtinut prin executie manuala, fara a plati cu pretul unei oboseli
mari.
3. Aparate care functioneaza pe baza de vibratii, de diverse forme si
marimi, constituite special pentru diverse regiuni ale corpului sau intrunind calitatile
necesare pentru a se putea action ape mai multe, sunt folosite deoarece
regularitatea si amplitudinea vibratiilor obtinute cu ele este superioara celei
obtinute manual. Gama acestor aparate este cuprinsa intre aparate vibratoare mici,
actionate cu mana (eventual fixate pe mana terapeutului), la fotolii, perne
vibratoare, pana la mese vibratoare, cu posibilitati de realizare a vibratiilor (cu
effect relaxator) asupra intregului corp. Aparatele de infra-sunete si ultra-sunete,
fac parte tot din gama acestor vibratoare.

4. Aparate pentru detectarea punctelor de presopunctura ( care prin

specificitatea lor permit receptarea unei rezistente electrice la nivelul pielii mai
scazute), care, pe baza unor impulsuri electrice sunt prevazute si cu posibilitati de
actionare asupra acestora (de tip “Acutherapy)
Avantajele aparatelor de vibromasaj sunt:
x unele aparate ofera posibilitatea reglarii frecventei si amplitudinii oscilatiilor
x produc vibratii mecanice ritmice si cu amplitudine uniforma
x dispenseaza pacientul de serviciile persoanei specializate
x durata sedintei poate fi mai mare fata de aceea in care vibratiile se executa
manual (care sunt obositoare pentru persona care le efectueaza) x
Dezavantajele aparatelor de masaj sunt:
x ofera numai doua manevre, efleuraj si vibratii, in comparatie cu masajul
manual, care efectueaza o gama mai larga de manevre fundamentale si
secundare
x vibratiile mecanice sunt mai putin agreabile decat vibratiile manuale,
executate de masseur, care se pot adapta mai bine la sensibilitatea diferita
a diverselor segmente ale corpului, realizandu-se un confort mai bun pentru
pacient
x Vibratiile mecanice fine, cu amplitudine mica, au efecte sedative,
descongestive si de relaxare musculara. Sunt folosite in tratamentul
fenomenelor dureroase si a contracturilor musculare de la nivelul aparatului
locomotor, dar si in fenomene dureroase viscerale abdominale.

x Vibratiile mecanice de amplitudine mai mare si frecventa mai ridicata

produc o stimulare a circulatiei sanguine in zona de aplicare, cu aparitia
unei hiperemii a pielii, precum si o actiune de impiedicare a depunerii
adipocitelor, prin mobil izarea lor din tesuturi le celuloadi poase
subcutanate.
Aceleasi vibratii fine si efleurajul se pot realiza si cu aparate
actionate electric.
 MODULUL 3- DRENAJUL LIMFATIC

1.Anatomia sistemului vascular limfatic

Sistemul limfatic, ca şi unele organe esenţiale, cum ar fi creierul, mai

prezintă încă aspecte necunoscute, atât la nivel anatomo-fizio-patologic, cât şi în
ceea ce priveşte tratamentul.
Sistemul limfatic nu a fost recunoscut decât la începutul secolului XVII.
Chiar dacă Eustachius şi-a dat sdeama de existenţa canalului toracic încă din
1525, totuşi, el l-a atribuit sistemului venos. Abia în 1622, Aselli descoper ă
chiliferele intestinale, rolul lor în digestie şi le diferenţiază de vene, punând astfel
pri mele jaloane ale anatomo-fiziologiei sistemului limfatic.

În jurul anului 1651, Pequet, apoi Glisson, demonstreaz ă existenţa circulaţiei

limfatice abdominale, intestinale, a ficatului, a pancreasului, a mezenterelor şi a
canalului toracic. Puţin după aceea, Bartholini afirmă existenţa limfocitelor în afara
organelor digestive. Secolele XVIII şi XIX s-au îmbogăţit cu descoperirile lui
Mascani şi Sappey şi abia în secolul XX, în 1932, Rouvière public ă o descriere a
sistemului limfatic.

Organizarea reţelei limfatice

Sistemul limfatic reprezintă calea de întoarcere a lichidului interstiţial, care

duce la cordul drept, prin intermediul circula ţiei venoase, o parte din plasma
încărcată cu produse de dezasimilaţie şi de secreţie. Din punct de vedere
anatomic, sistemul limfatic se compune din:
 formaţiuni limfoide simple;
vase limfatice;
- ganglioni (noduli) limfatici.
Regional Erltraoce of
lymph nodes: right lymphatic
duct into right
Cervical subclavian vein
nodes Internal
jugular vein
Entrance of
thoracic
duct irlto left
subclavian vein

Thoracic duc
Collections of
Aorta lymph nodes
Cistern chyli along the lymph
veins at the
Lym p h tic
constriction
cal Iecti ng
ves5eI5
points in the
drainage

if Letl , ugu ar!funk

Right lymphaillc Duct Intsrna jugular veins - Lei
Rights h l a v i a r h a r k subclavia q irknk
Fight er laviarvein - Lett subcla~ian i n
Right bronchomed : astinal Lelt broncholn iastinal
bunk hunk
Brach iocepha . rc veins Erllrance of thoracic duct
u aic rve:iacava
irtt. leis
Fatty lymph from Ak. e vein suxlawi l we n
GI tract iterna chyli
Right turn}r Es hag us
!funk
Trachea
Ais

371_____

.
1JWiC _d a' miler

''..' :,''..°°Produ
m a c rce
a 'a r:ou
o . sa l e s
Forma ţiunile limfoide simple
 Sistemul lim fatic este răspândit în tot organismul, cu predilec ţie la nive lul
căilor aeriene superioare şi pe tot traiectul tubului digestiv. Unele forma ţiuni pot fi
apreciate macroscopic, altele dimpotriv ă trebuiesc cercetate microscopic pentru a
putea fi puse în evidenţă. Aceste formaţiuni pot fi uneori “simple”, fiind reprezent
ate printr-o infiltraţie difuză, cu elemente limfo-reticulare, ori printr-o aglomerare de
celule izolate de restul teritoriilor, formând puncte lim foide. În alte regiuni se
întâlnesc noduli, ce reprezint ă foliculul lim fatic, ce nu dep ăşeşte jumătate de
milimetru (aceştia se găsesc de obicei în corionul mucoasei digestive). Foliculul lim
fatic este reprezentat printr-o aglomerare de lim focite în jurul unui centru
germinativ, elementele sale fiind situate în ochiurile unei re ţele conjunctive.
Limfocitele adulte se mobilizează trecând, fie în spa ţiile interstiţiale şi de aici în
circulaţia lim fatică, fie în organele din vecin ătate. Asocierea mai multor foliculi d ă
naştere în unele locuri la formaţiuni lim foide complexe (de tipul amigdalelor,
plăcilor lui Payer).
C b p y. i g h l th e ! & G r a v e - I I I I C o m p , Iht P r r m i s t I a n r e q u i r e d f o r rlQrbtlhclibh O.
o u t p l a y.
Vasele limfatice sunt reprezentate prin: -
capilare limfatice;
- precolectori şi colectori limfatici;
- două trunchiuri colectoare importante:
i canalul (ductul) toracic;
i canalul limfatic drept.

Capilarele limfatice se găsesc în toate organele şi ţesuturile organismului, fiecare

capilar pornind din spaţiul interstiţial printr-un fund de sac, iar celălalt capăt
realizând anastomoze cu alte capilare, alc ătuind o reţea foarte neregulată.
Capilarele limfatice formează trei reţele terminale sau închise, spre deosebire de
cele sanguine, care au o pozi ţie de trecere (intermediară) între sistemul arterial şi
cel venos. Au o structură asemănătoare cu capilarele sanguine, doar că peretele
capilarului este format numai dintr-un endoteliu şi este lipsit de o membrană
bazală.
Aceste perete endotelial care se interpune între lichidele ţesuturilor şi limfa din
interiorul vaselor capilare permite schimburile dintre acestea. Cantitatea de lichide
transportate prin peretele capilar este imens ă, pe fiecare minut trece din capilare în
interstiţii o cantitate de lichid egal ă cu volumul plasmatic şi o cantitate egală reintră
în circulaţie dirtect sau drenată prin vasele limfatice.

Capilarele limfatice se anastomozează între ele, formând o reţea închisă, cu

ochiuri egale. Caracteristic pentru ele este neregularitatea lor, creat ă de variaţiile
de calibru.
Precolectorii şi colectorii limfatici se formează din reţeaua capilară şi urmează,
în linii generale, traiectul vaselor sanguine, fără a prezenta însă o reţea
anastomotică la fel de bogată. Ele au o structură asemănătoare cu cea a venelor,
peretele lor fiind construit din aceleaşi trei tunici: internă, medie şi externă, dar este
mai subţire şi prezintă valvule semilunare, dispuse două câte două şi îndreptate în
direcţia curentului, existenţa lor fiind legată de prezenţa ganglionului limfatic şi de
dinamica circulaţiei limfatice. Limita dintre tunici este mai puţin distinctă.

Tunica internă este alcătuită dintr-un endoteliu înconjurat de un strat subţire

de ţesut conjunctiv.
Tunica medie este variabilă, în funcţie de calibrul vasului, în vasele mari
prezentând alături de ţesut conjunctiv şi câteva fibre musculare netede. La vasele
mari tunica mijlocie este mai groasă, contribuind prin aceasta la circulaţia limfei, de
aceea au fost numite vase limfatice propulsoare, pe când în vasele mai subţiri,
tunica musculară este foarte redusă, motiv pentru care au fost numite vase
limfatice receptoare.

Tunica externă este reprezentată de adventice şi e formată din ţesut

conjunctiv în care se găsesc fibre elastice.
 Vasele limfatice prezintă porţiuni mai înguste şi porţiuni mai dilatate, ce
alternează în mod regulat la distanţă de 2 mm în reţeaua de origine şi până la 12-
13 mm în trunchiurile mari.
Limfaticele sunt situate atât la suprafaţa, cât şi în profunzimea ţesuturilor, fie
este vorba de trunchi, membre sau viscere.

Trunchiurile colectoare
Canalul (ductul) toracic este cel ami mare colector limfatic. Începe printro
porţiune dilatată – cisterna chili (sau cisterna Pecquet), situată variabil, la nivelul
proiecţiei dintre vertebrele T11-L3 – în care este drenată limfa din membrele
inferioare, peretele abdominal, organele genitale şi organele abdominale. Canalul
toracic este situat înapoia aortei, străbate diafragmul şi se varsă în unghiul venos
stâng, constituit prin unirea venelor jugulară internă şi subclaviculară stângă. În
traiectul său toracic primeşte limfa din partea stângă a capului şi gâtului, din
membrul superior stâng şi jumătatea stângă a toracelui. Măsoară 25-30 cm
lungime, având calibrul variabil în raport cu starea sa de plenitudine.

Canalul limfatic drept este un colector scurt, având o lungime de 8-15 cm,
situat în partea antero-laterală a bazei gâtului, care primeşte limfa din jumătatea
dreaptă a capului, din membrul superior drept şi jumătatea dreaptă a toracelui şi se
varsă în unghiul venos drept, format prin unirea venelor jugular ă internă şi
subclaviculară dreaptă.

Topografic, canalul toracic are trei porţiuni:

x segmentul abdominal corespunde cisternei chiloase a lui Pecquet;
x segmentul toracic îşi are sediul în mediastinul posterior, la dreapta aortei, în
partea lui inferioară, situându-se retroaortic în porţiunea sa proximală. În 30% din
cazuri există canale toracice duble, situate la stânga coloanei vertebrale.
x Segmentul cervical descrie o curb ă deasupra arterei subclaviculare stângi
terminându-se la con fluenţa dintre vena jugulară şi vena subclaviculară stângă. El
se poate vărsa de asemenea în vena jugulară sau în vena subclaviculară stângă.

Ganglionii limfatici sunt formaţiuni mici, ovalare, situate pe traiectul vaselor

limfatice. Ei sunt izolaţi sau grupaţi şi se întâlnesc îndeosebi la punctele de flexie
ale membrelor, la rădăcina mezenterului şi la hilul viscerelor. Situarea ganglionilor
limfatici pe traiectul vaselor limfatice influenţează structura şi conformaţi lor
anatomică, ei fiind în strânsă dependenţă funcţională cu vasele de care sunt
străbătuţi. Ganglionii sunt în general tributari organelor din vecinătate, dar pot servi
concomitent şi alte teritorii situate la distanţă variabilă.
La exterior, ganglionii limfatici sunt înveli ţi de o capsulă fibroasă din care, la nivelul
hilului, pornesc trabecule fibroase, care p ătrund în ganglion, împreună cu vasele
sanguine. Ganglionul este format din ţesut limfoid, care, în zona cortical ă, este
organizat sub formaă de mici noduli (foliculi limfatici), iar în zona medualr ă, sub
formă de cordoane celulare ramificate şi anastomozate, între care se g ăsesc
simusurile limfatice.

În apropierea ganglionului, vasele limfatice se desfac într-un num ăr de canale

aferente care pătrund în ganglion şi se continuă cu unul sau mai multe vase
eferente, care părăsesc ganglionul prin hil.
Ganglionii membrului superior se împart în:
- ganglioni superficiali:
- ganglioni profunzi.
Ganglionii superficiali cuprind:
x ganglionii supraepitrohleeni, în general în num ăr de unul, uneori doi-trei;
x ganglionii şanţului supradeltoidian, inconstanţi, de obicei situaţi la partea
superioară a spaţiului delto-pectoral.

Ganglionii profunzi sunt reprezentaţi prin (Figura 1):

Figura 1. Vedere antero-mediană (după Kamina P., Di Marino V., 1993) 1 -

ganglionii supraclaviculari; 2 - ganglionii axilari
3 - ganglionii brahiali; 4 - ganglionii cubitali
~ ganglionii antebraţului şi braţului, care sunt inconstanţi şi cu situaţie variabilă:
· ľ ganglionii limfatici cubitali profunzi –situa ţi la originea arterei
cubitale, în fosa cubitală;
· ľ ganglionii limfatici radiali – de-a lungul arterei radiale;
· ľ ganglionii limfatici interosoşi – situaţi la originea arterelor
interosoase;
· ľ ganglionii limfatici brahiali – de-a lungul termina ţiei venelor brah
iale.
~ ganglionii limfatici axilari sunt în număr de 20-30 şi constituie principala legătură
între vasele limfatice ale membrului superior, umărului, sânului şi planului
subcutanat al trunchiului situat deasupra ombilicului. Importanţa patologică a
acestor ganglioni este considerabilă, la acest nivel fiind localizate:
9 adenitele şi leziunile inflamatorii ale membrului superior sau sân
ul ui;
9 adenopatiile axilare ale cancerului de sân.
Ganglionii sunt divizaţi în 6 grupe:
1. Ganglionii limfatici para-mamari (în număr de 4-5) – grupul mamar extern sau
toracic lateral – sunt situaţi aproape de marginea inferioară a marelui şi micului
pectoral, de-a lungul vaselor toracice laterale. Primesc limfa din regiunea mamară,
intra-mamară şi hipocondrică. Se drenează în nodulii limfatici centrali şi apical i.

2. Ganglionii limfatici subscapulari (în număr de 6-7) sunt situaţi de-a lungul arterei
subscapulare, pe marginea laterală a scapulei. Primesc limfa din regiunea
scapulară, interscapulară şi lombară. Se drenează în nodulii limfatici centrali şi
laterali.
3. Ganglionii limfatici interpectorali (în număr de 0-4) sunt inconstanţi şi se situează
între pectorali. Drenează limfa din cadranele laterale ale sânului spre nodulii
limfatici centrasli şi apicali.
4. Ganglionii limfatici laterali (în număr de 4-6) – grupul humeral sau axilar – sunt
situaţi pe faţa medială şi posterioară ale părţii inferioare a venei axilare. Primesc
limfa din toate vasele limfatice ale membrului superior, cu excepţia celor care
însoţesc vena cefalică. Se drenează în nodulii limfatici centrali şi apicali.
5. Ganglionii limfatici centrali (în număr de 5-10) sunt situaţi în centrul zonei axilare
şi de-a lungul porţiunii medii a venei axilare.Primesc limfa din vasele limfatice
venite din nodulii limfatici laterali, subscapulari şi paramamari. Se drenează în
nodulii limfatici apicali. Sunt nodulii limfatici care se palpează cel am bine.

6. Ganglionii limfatici apicali (în număr de 6-12) sunt situaţi în vârful regiunii axilare,
pe marginea medială a venei axilare, deasupra micului pectoral. Drenează nodulii
limfatici axilari şi interclaviculari şi pot primi şi limfa din vasele limfatice ale sânului.
Se dremnează în nodulii limfatici supraclaviculari. Ei reprezintă limfa
limfademetomiilor axilare.

1.2. Limfa şi circulaţia limfatică

Limfa se mai numeşte şi sângele alb; este un lichid de culoare alb-gălbuie şi se

află în vasele limfatice. Limfa se formează în intimitatea ţesuturilor şi în
interstiţiile celulare. Are o compozi ţie electrolitică aproape similară cu cea
plasmatică, dar cu un conţinut proteic doar de aproximativ jum ătate faţă de cea a
plasmei. Conţinutul limfei este bogat în lichide şi de aceea are un aspect lăptos şi
conţine: plasma limfatică şi elementele figurate ale limfei – reprezentate, în
general, prin leucocite.

Acest lichid, circulând printre celule, p ătrunde în capilarele limfatice şi

formează plasma limfatică. Trecând prin ganglionii limfatici, plasma limfatic ă
primeşte leucocite şi devine astfel limfă care circulă prin sistemul limfatic, ajungând,
în cele din urmă, în sânge, cu care se amestecă.
Circulaţia limfatică reprezintă trecerea limfei din capilarele limfatice în
vasele limfatice, până în sistemul venos. Circula ţia limfatică nu este
uniformă, ea este ajutată de structura anatomică şi de starea funcţională a
teritoriilor pe care le străbate.
Circulaţia limfatică este discontinuă, fiind în raport cu starea de repaus sau de
funcţiune a organelor, şi este favorizată de trei factori principali:
~ “Vis a tergo”, care reprezintă forţa în virtutea căreia lichidul interstiţial este
neîncetat împins. Inima, prin influen ţa pe care o exercită asupra marii circulaţii, are
o acţiune pozitivă asupra circulaţiei limfatice.
~ Contracţiile musculare care se exercită mai ales la nivelul membrelor şi a
diafragmei (Pecquet) realizând o presiune asupra cisternei Pecquet. ~ Aspiraţia
toracică şi comprimarea abdominală, care favorizează trecerea lichidului din
porţiunea infradiafragmatică spre porţiunea intratoracică a canalului toracic

Pro gresia limfei este favorizat ă de contracţiile inimii şi ale aortei, după cum se
demonstrează prin bradicardia funcţională sau experimentală realizată prin
excitaţia capătului periferic al pneumogastricului, ce aduce dup ă sine o încetinire în
scurgerea limfei. Se mai pot ad ăuga şi alte elemente secundare, cum ar fi
contracţiile tubului digestiv, presiunea intra abdominal ă sporită, contracţiile
muşchilor peretelui abdominal, etc.

De asemenea, valvulele şi pereţii vaselor limfatice joacă un rol important în

dirijarea curentului limfatic. Pere ţii vaselor limfatice sunt contractili şi această
contractilitate, care se man ifestă sub influenţa sistemului nervos, contribuie la
circulaţia limfei.

Sub acţiunea acestor factori, limfa din capilare se adun ă în vasele limfatice
mai mari şi de aici în canalul toracic şi canalul limfatic drept, din care ajunge, în
cele din urmă, în circuitul venos. Viteza de circula ţie a limfei este mult mai mică
decât cea venoasă. Limfa provine din sânge, se întoarce în sânge şi circulă de la
periferie spre centru.
Prin circulaţia ei, limfa contribuie la împrospătarea lichidului interstiţial, la
readucerea în circulaţia san guină a unor proteine care au trecut din capilarele
sanguine în spa ţiile interstiţiale, precum şi a imunoglobulinelor sintetizate în
ganglionii lim fatici.
De asemenea, cu ajutorul limfei este transportat ă cea mai mare parte dintre
lipidele absorbite la nivelul intestinului, unele enzime, precum şi lim focitele formate
la nivelul ganglionilor lim fatici.
O mică fracţiune din plasma existentă în spaţiile interstiţiale nu se resoarbe
la polul venos al capilarelor, ci se întoarce la cord pe calea circulaţiei limfatice.
Sistemul limfatic reprezintă cale derivată de drenaj a plasmei interstiţiale restante
spre torentul sanguin de întoarcere al marii circulaţii. Ca anexă a circulaţiei
sistemice, limfaticele sunt considerate din punct de vedere morfologic şi funcţional
drept “vene modificate”.

Din punct de vedere structural, asemănător venelor, vasele limfatice sunt

prevăzute cu valvule şi rezultă din confluarea reţelei capilare formate din celule
endoteliale dispuse pe o membrană bazală discontinuă. Datorită acestui fapt,
capilarele limfatice, deşi sunt închise la extremitatea liberă (capilare oarbe), nu
opun rezistenţă la trecerea proteinelor şi particulelor din plasma interstiţială în
trunchiurile colectoare. Acestea prezintă la exterior filamente de ancorare pe
celulele din jur şi un strat fin de celule elastice şi musculare neregulate aranjate,
care asigură motilitatea vaselor limfatice. Pe traiectul sistemului vascular limfatic se
găsesc unul sau mai mulţi ganglioni limfatici, implicaţi în procesele de apărare locală
şi generală a organismului.

Rolul circulaţiei limfatice este triplu, de drenaj, de transport şi apărare.

Datorită permeabilităţii lor mai mari decât a reţelei capilare sanguine, capilarele
limfatice asigură preluarea proteinelor cu greutate moleculară mare, lipidelor şi
chiar a corpurilor străine din spaţiile interstiţiale şi trecerea acestora în circulaţie. La
funcţia de curăţire şi drenaj al spaţiului lacunar intercelular se adaugă capacitatea
de reţinere şi distrugere a corpilor străini (bacterii, celule, virusuri)

ajunşi la nivelul ganglionilor limfatici prin reacţii locale de apărare nespecifică

(reacţie i nflamatorie, fagocitoză) şi specifică (anticorpogeneză, apărare i m un ita
ră).
La rândul său, funcţia de transport priveşte atât constituienţii plasmei
interstiţiale, cât şi substanţele nutritive resorbite de la nivelul mucoasei gastro-
intestinale. Mai ales grăsimile sunt absorbite pe aceast ă cale sub formă de
chilomicroni. Absorb ţia din spa ţiile peritoneal, pleural şi pericardic, se realizează, de
asemenea, pe cale predominant lim fatică.

Compoziţie şi proprietăţi. Limfa, fiind o fracţie de plasmă interstiţială, are

compoziţie similară acesteia. Aceasta conţine proteine (2%) şi lipide, în
concentraţie mai mare mai ales după prânzuri (1-2%). Excepţie face doar limfa din
canalul toracic, de origine hepatică şi intestinală, care poate conţine 2-4 g% până
la 6 g% proteine în timpul digestiei şi absorbţiei intestinale. Culoarea limfei este
gălbuie transparentă pe nemâncate şi lactescentă în perioadele digestive.
Vâscozitatea şi densitatea sunt ceva mai mici decât ale plasmei, datorită
conţinutului mai redus în proteine.

Debite şi factori de scurgere. Debitul de formare şi scurgere a limfei la

nivelul canalului toracic este, în condiţii de repaus, de aproximativ 100-120 ml/oră.
El reprezintă doar 1/10 din plasma interstiţială, resorbită şi deplasată spre cord pe
calea derivată a circulaţiei limfatice.
Debitul de scurgere, deşi creşte de 3-4 ori după mese, rămâne mic în
comparaţie cu schimburile lichidiene totale dintre plasmă şi spaţiile interstiţiale.
Valoarea sa atinge doar 2-4 litri zilnic, reprezentând o mică parte din cantitatea de
plasmă care se întoarce la inimă după ce a traversat membranele capilare.
Creşteri de până la 14 ori pot apărea în cazurile de presiune interstiţială mărită, ca
urmare fie a presiunii capilare crescute, fie a permeabilizării capilarelor. La
animalele inferioare, circulaţia limfei este controlată de inimile limfatice. În lipsa
acestora, factorii care asigură la mamifere circulaţia centripetă limfatică sunt, în
general, aceiaşi cu cei care acţionează asupra circulaţiei venoase. Diferenţa de
presiune dintre teritoriul periferic şi cel central al vaselor limfatice fiind mai mică
decât în cazul venelor (3-4 mm Hg), rolul principal revine pompei limfatice, creşterii
presiunii tisulare a plasmei interstiţiale prin contracţia musculară, compresia pielii,
pulsaţiei arterelor, presiunii capilare mărite etc. De fiecare dată când conţi nutul
plasmei interstiţiale creşte, determinând umflarea ţesutului respectiv, se produce
tracţionarea filamentelor de ancorare şi deschiderea capilarelor limfatice pentru a
permite unei fracţii de plasmă să pătrundă în interiorul capilarului prin joncţiunile
dintre celulele endoteliale.

Prezenţa valvulelor la mică distanţă de-a lungul întregului sistem limfatic

obligă limfa să se deplaseze, într-un singur sens, spre locul de vărsare în circulaţia
venoasă, ori de câte ori presiunea din spaţiile interstiţiale devine pozitivă (normal –
7 mm Hg).

Volumul sanguin crescut după administrare de soluţii izotone, cât şi filtrarea

capilară mărită de către substanţele vasodilatatoare de tipul histaminei (care dilată
arteriolele şi contractă venele) activează întoarcerea limfatică odată cu creşterea
presiunii capilare. Prin aceasta, tendinţa de acumulare de proteine şi apă în spaţiile
interstiţiale este îndepărtată, iar starea de vacuum tisular este parţial restabilită.
Printr-un mecanism similar, de activarea a circulaţiei limfatice, mişcarea
îndepărtează excesul de lichide interstiţiale, realizând “uscarea” spaţiilor
intercelulare şi presiunea uşor negativă necesară menţinerii contactelor celulare.
În timp ce efortul şi căldura cresc circulaţia limfatică, repausul o scade,
predispunând la stază şi edeme. Obstruarea vaselor limfatice de diferite cauze
(corp străin, proces cicatriceal, compresii etc.), împiedicând drenajul limfei şi
proteinelor din lichidul interstiţial, produce un edem limfatic masiv, urmat de
împăstare şi deformarea părţilor moi, denumit elefantiazis.

1.3. Anatomia descriptivă a sistemului limfatic

Re ţeaua limfatic ă a membrului inferior

Schematic, sistemul limfatic este compus dintr-o reţea de capilare limfatice,
cu originea în ţesuturi; acestea se unesc şi formează vase mai mari sau trunchiuri
limfatice. Sistemul limfatic şi limfa formează cea de-a “treia circulaţie”.
La membrele inferioare, colectoarele limfatice însoţesc, ca dealtfel în toate
celelalte regiuni, traiectul vaselor sanguine venoase; ele sunt satelite venei
saphena magna şi drenează întreg teritoriul ce cuprinde picioarele, gambele şi
coapsele (Figura 2 şi 3).
În această regiune, limfaticele sunt dispuse în două reţele: superficială şi
profundă.

Reţeaua limfatică superficială adună limfa din ţesutul subcutanat, fascii şi

muşchi. Din cauza aşezării valvulelor limfatice, limfa din profunzime este drenată şi
ea spre suprafaţă, circulaţia având un sens invers celei venoase. Limfa colectată
din aceste canale este în cea mai mare parte condusă spre ganglionii inghinali,
superficiali, grupaţi în: ganglioni inghinali superficiali superiori şi inferiori.
Figura 2. Repartiţia schematică a colectorilor limfatici superficiali ai membrului
inferior – a. pediculul intern / b. pediculul extern

Grupul ganglionar inghinal inferior prime şte aproximativ toată limfa din membrul
inferior; numai o cantitate foarte mic ă este colectată de către ganglionii profunzi şi,
în mod excepţional, direct în ganglionii iliaci. Grupul ganglionar inghinal superior
primeşte limfa colectată de la membrul inferior, organele externe (scrot, penis,
clitoris, labiile mari şi mici), precum şi din zona subcutanată a regiunii su bom bi
licale.

Vasele eferente ale ganglionilor inghinali superficiali se vars ă în:

x aferentele ganglionilor inghinali profunzi;
x aferentele ganglionilor iliaci externi.
x Ganglionii iliaci externi formează trei grupe, a câte 2-4 ganglioni, dispuse
x de-a lungul arterei iliace externe. Leg ăturile limfatice dintre ele au traiecte
şi lungimi diferite. În mod excepţional există astfel de legături şi cu
ganglionii iliaci externi de partea opusă. Ei colectează limfa din: x
ganglionii inghinali;
 x organele genitale profunde şi urinare (prostată, vezicule seminale,
x trompă, uter, vagin, vezică urinară, uretra prostatică).

Figura 3. A – noduli inghinali laterali, B – noduli inghinali inferiori, C – noduli

inghinali mediali, 1 – vena circumflex ă iliacă superficială, 2 – artera femurală, 3 –
vena safenă accesorie laterală, 4 – marea venă safenă, 5 – vena epigastrică
superficială, 6 – vena inghinală externă superficială, 7 – vena dorsală superficială a
penisului, 8 – vena inghinală externă profundă, 9 – vena safenă accesorie medială

Vasele eferente ale ganglionilor iliaci externi merg în dou ă direcţii:

a) ganglionii iliaci primitivi sau comuni;
b) ganglionii hipogastrici situaţi pe traiectul arterei hipogastrice.
Limfaticele capului si ale gatului
Cercul ganglionar peri-cervical cuprinde:
x grupul occipital profund
x grupul mastoidian
x grupul parotidian
x grupul sub-maxilar
x grupul sub-mentonier
Grupul cervical profund cuprinde:
x ganglionii retro-faringieni
x ganglionii pre-laringieni
x ganglionii pre-traheali
x ganglionii lantului recurential
Vasele limfatice ale capului si gatului merg la ganglionii sub-SCM. De la acestia
pleaca vasele eferente care se reunesc de fiecare parte intr-un trunchi comun,
trunchiul jugular.
Limfaticele fetei anterioare a trunchiului
Pieptul este drenat pe cale antero-interna, fara sa treaca prin piramida
axilara, direct prin ganglionii aflati deasupra articulatiilor condrosternale. Aceste cai
eferente se indreapta spre zona retroclaviculara.
Limfaticele regiunii medio-abdominale si supra-ombilicale se indreapta si
spre releele ganglionare mamare interne. Aceste cai se indreapta apoi, de regula,
in canalul toracic.
Calea antero-externa trimite celectori spre ganglionii mamari externi inferiori, iar
limfa este apoi evacuata prin piramida axilara.
Limfaticele peretelui abdominal se idreapta sub linia medio-abdominala sub-
ombilicala spre grupele ganglionare inghinale corespunzatoare, adica grupele
supero-interna si supero-externa. Aceste relee ganglionare trimit, la randul lor,
limfa in profunzime prin cai aferente, care se varsa in lanturile ganglionare lombo-
aortice.

Limfaticele fetei posterioare a trunchiului se repartizeaza in doua teritorii

distincte, delimitate printr-o linie, mai mult sau mai putin orizontala, care trece
deasupra vertebrelor dorsale de la a 10-a la a12-a.
Fata posterioara a toracelui este drenata spre ganglionii axilari si mai precis, spre
grupele sub-scapulare homolaterale.
Limfaticele partii inferioare a spatelui (regiunea lombara pana la vertebrele dorsale
a 11-a sau a12-a) dreneaza limfa spre lanturile ganglionare inghinale.

2. Drenajul limfatic
Masajul pentru drenare limfatica a fost descoperit si dezvoltat de catre medicii
danezi Emil si Estrid Vodder in jurul anilor ’30. Prezentata pentru prima oara
publicului in 1936 la Paris, metoda a cunoscut un succes considerabil, fiind
cunoscuta in prezent in foarte multe tari ale lumii. La ora actuala, aceasta forma de
masaj a castigat o pozitie binemeritata atat in lumea medicinii stiintifice, cat si in
cea a terapiilor complementare, fiind o parte componenta a unora dintre sectiile de
masaj, fizioterapie sau refacere ale marilor spitale.

Dupa studii si observatii indelungate realizate pe parcursul mai multor ani, incurajat
de rezultatele obtinute de multi dintre pacienti, dr. Vodder a pus la punct o forma de
stimulare si masare blanda la nivelul pielii, fara a utiliza nici un fel de preparate de
masaj, ci doar manevrele realizate cu abilitate cu ajutorul palmelor. Punerea in
miscare ritmica si blanda a pielii peste tesuturile subcutanate face ca musculatura
vaselor limfatice sa se contracte mai puternic si cu o frecventa mai mare, ceea ce
conduce la o mobilizare a intregii circulatii limfatice.

Emil Vodder afirma la mai multi ani dupa aplicarea pe scara larga a metodei sale:
“Aceasta metoda terapeutica produce in majoritatea cazurilor rezultate ce pot
surprinde prin rapidit ate si eficienta. Efectele pozitive apar cu siguranta daca
manevrele sunt corect realizate, cu suficient de multa blandete, lent si ritmic,
indiferent daca este vorba de pacienti care au nevoie de o regenerare sau
infrumusetare la nivelul pielii, care se con frunta cu hematoame cauzate de
accidente, eczeme, obezitate, edeme, varice sau ulceratii ale picioarelor.”

Principiile drenajului limfatic

Drenajul limfatic asigura drenarea lichidelor excedentare care scalda
celulele, mentinad in acelasi timp echilibrul hidric al spatiilor interstitiale si
evacuarea deseurilor provenite din metabolismul celular.
La evacuarea acestor lichide interstitiale participa doua procese total d isti
ncte.
Primul proces este o captare realizata de o retea de capilare limfatice.
Captarea este consecinta cresterii locale a presiunii tisulare; cu cat va fi mai mare
presiunea, cu atat va fi mai mult preluata de capilarele limfatice.
Al doilea proces consta in evacuarea, departea de zona infiltrata, a
substantelor preluate in capilarele limfatice. Acest transport al limfei aflate in vase,
se realizeaza prin precolectoare catre colectoare.
Cele doua procese, foarte diferite unul de altul, trebuie facilitate prin tehnici
apropiate drenajului manual.

Efectele drenajului limfatic

x intareste sistemul imunitar prin stimularea ganglionilor limfatici
x dinamizeaza circulatia limfei in spatiile intercelulare
x accelereaza circuitul limfatic si eliminarea rapida a rezidurilor toxice x
 antreneaza toxinele care blocheaza procesele fiziologice x intensifica
schimburile nutritive si eliminarea toxinelor din corp x usureaza
transportul acizilor si a colesterolului

x prin drenaj, circuitul limfatic se intensifica de pana la 10-15 ori.

Un rol important in reusita drenajului limfatic il are pregatirea camerei de masaj; x

sa fie incalzita si aromatizata
x patul de masaj sa fie cald, cu lenjerie de unica folosinta
x iluminarea sa fie cu o sursa indirecta
x muzica de relaxare cu volum redus.
Se recomanda ca drenajul sa fie efectuat la o ora dupa masa. Un tratament
complet se efectueaza in 75-90 minute, iar partial in 30 minute.
Daca pacientul are o recomandare medicala (hipertensiune, personae cu
interventii chirurgicale recente) se recomanda ca durata sa se reduca la 15 minute.
Ritmul de lucru este de 1-2 ori/saptamana, in serii de 10-12 sedinte, cu o pauza de
1 luna.

Modalitati de executie a manevrelor de masaj

Drenajul limfatic se realizează prin presiuni circulare repetate pe zonele
ganglionare, pentru a favoriza evacuarea limfnodulilor.
Pentru creşterea eficienţei acestui efect, se execută o întindere cutanată în sensul
manevrei de apel.
Tehnica de executie a manevrei de evacuare sau de apel:
Mana este in contact cu pielea prin marginea radiala a indexului. Contactul
marginii cubitale a mainii se interupe. Degetele se deruleaza de la index la inelar,
luand contact cu piele care este intinsa in sens proximal pe parcursul acestei
manevre.
Presiunea se instaleaza pe masura abductiei bratului. Manevra realizeaza o
aspiratie si o impingere a limfei din colectoare. Miscarile umarului, ca si cele ale
cotului sunt ample. Pumnul se flecteaza pentru a evita transmiterea cu blandete
sub forma unei atingeri usoare apasate.

x Manevra de apel (de evacuare) (Figura 6)

Schematizarea manevrei de apel

Este vorba de o manevră care are drept scop stimularea activit ăţii contractile
a muşchiului din tunica intimă a colectorului limfatic. Contrac ţia spaţiului cuprins
între cele două valvule – numit limfagion – permite evacuarea limfei în sens
fiziologic. Manevra se realizează în trei timpi: contact, întindere cutanat ă în aval şi
desfăşurare pe zona care trebuie stimulată. Manevra se execută astfel din aproape
în aproape până la nivelul edemului, adică de la proximal la distal.

Manevrele de apel nu se efectuează niciodată pe edem. În schimb, se

realizează:
~ În aval de zonele edemiţiate, fapt care creează o creştere a presiunii tisulare,
facilitând astfel contracţia limfogioanelor, ceea ce determin ă accelerarea fluxului
limfatic prin împingerea limfei spre ganglioni, adic ă spre proximal şi prin aspirare
distală.
~ Asupra ganglionilor, degetele împingând limfa în interiorul ganglionilor pentru a-
i goli de conţinut şi pentru a accelera astfel fluxul limfatic.
~ La nivelul căilor de derivaţie (spre exemplu: căile toracice posterioare, calea
inghinală supra-pubiană), unde manevra de apel este deseori realizat ă printr-o
priză de contact cu marginea cubital ă spre cea radială permitând dezvoltarea,
deschiderea şi golirea anastomozelor limfatice preexistente, dar nefunc ţionale.

~ Cu ocazia întoarcerii manevrelor în proximitate pentru a evacua limfa care a

fost resorbită la nivelul zonei edemaţiate.

Manevra de captare sau de resorbtie

Tehnica de executie:
Mana se fla in contact cu pielea prin marginea cubitala a degetului al cincilea.
Degetele imprima succesiv o presiune, in acelasi timp antrenad o miscare circulara
a pumnului. Pumnul mainii participa si el la dezvoltarea presiunii.
Manevra realizeaza o crestere a presiunii tisulare si orientarea apasarilor care
determina evacuarea. Presiunea trebuie deci, orientata in sensul drenajului fizio
logic.
Umarul executa miscari de abductie si adductie ale bratului. Presiunea se
instaleaza pe durata abductiei.
x Manevra de resorbţie (de captaj)

Schematizarea manevrei de resorbţie

Această manevră favorizează variaţiile de presiune în jurul vasului limfatic şi

întinde filamentele lui Leak, ceea ce determină deschiderea zonelor membranei
bazale şi astfel, captarea macromoleculelor proteice (caracteristică specifică DLM,
care este evidenţiată prin controlul limfoscintigrafic). Simultan, resorbţia
favorizează şi deplasarea lichidului limfatic prezent în vase şi umplerea colectorilor
stimulaţi în prealabil prin manevrele de apel. Această manevră, ca şi cea de apel,
se realizează în trei timpi: contact, întindere, desfăşurare.

Manevrele de resorbţie se realizează doar la nivelul zonelor infiltrate, pentru

a favoriza resorbţia proteinelor şi a lichidelor acumulate în mediul interstiţial.
Manevrele de apel se adresează colectorilor, iar cele de resorbţie capi larelor.
Efectele subiective, care apar ca urmare a aplicării manevrelor DLM, sunt
următoarele:
ľ parestezii în regiunea în care este localizat edemul;
reducerea senzaţiei de durere, dar mai ales a celei de greutate şi de jenă
funcţională.
În categoria efectelor care pot obiectivate, se încadrează:

9 scaderea rapidă a temperaturii regiunii inflamate (obiectivată prin măsurători

termometrice şi termografice) şi a volumului membrului superior (obiectivată prin
măsurarea perimetrelor înainte şi după şedinţa de DLM şi prin limfoscintigrafie); 9
reducerea coloraţiei pielii (obiectivată prin înregistrare fotografică). În concluzie,
manevrele de apel au un dublu rol:
- atragerea curentului distal de limfă, realizând astfel o “aspiraţie” la nivelul
regiunii de drenat;
- creşterea activităţii de evacuare a limfei din colectori.
Manevrele de resorb ţie au efecte care au fost demonstrate atât pe animale, cât şi
pe oameni: de la nivelul zonelor infiltrate, lichidul excedentar este împins progresiv
din spaţiul interstiţial spre capilarele limfatice prin care limfa va fi condus ă lent spre
colectori.
La ora actuală este admisă teoria conform căreia diferenţierea netă a
acestor efecte este greu de realizat, pentru c ă, de fapt, în practică acţiunile lor se
întrepătrund.

Manevre specifice de drenaj

Cercuri cu degetele (fara police)

Cercurile cu degetele sunt miscari circulare concentrice realizate apasand
usor pielea si deplasand-o fata de planul profund. Pielea antreneaza tesuturile moi
subiacente printr-o intindere blanda, prelungita si ritmata, pentru a facilita resorbtia
la nivelul capilarelor.
Presiunea realizata pe parcursul acestor manevre este usoara si progresiva.
Ea se realizeaza dupa un gradient de presiune la care valoarea maxima nu
depaseste 40 tori. Aceste cercuri cu degetele se efectueaza de mai multe ori
consecutive in acelasi loc. Mana se deplaseaza fara a ferca. Orientarea fazelor
successive ale presiunii si depresiunii urmeaza sensul drenajului limfatic fizio logic.

Miscarea se caracterizeaza printr-un “du-te-vino” de abductie si adductie a

umarului, cu cotul flectat, realizand la nivelul mainii o succesiune de pronatii si
supinatii.

Cercurile cu policele
Policele, ca si celelalte degete, poate participa la manevre specifice de
drenaj. Mobilitatea sa deosebita ii permite sa cuprinda relirfurile pentru a le apasa
ulterior. Presiunile crescatoare si descrescatoare sunt orientate in sensul drenajului
local.
Manevrele circulare in jurul unui pivot metacarpo-falangian sunt combinate cu
rotatia axilara a policelui.

Miscarea combinata
Miscarea combinata reprezinta asocierea cercurilor cu degetele cu cercurile
cu policele.
In vreme ce degetele efectueaza miscarile descries mai sus, policele
finalizeaza miscarea cieculara in sens opus sau in acelasi sens cu miscarea
celorlalte degete. Trebuie evitata ciupirea pielii intre police si celelalte degete,
deoarece cercurile de miscare combinata se executa in sensuri opuse. Manevra de
drenaj seamana cu pietrisajul.

Circumductia pumnului permite causului mainii sa efectueze presiuni si

depresiuni successive pe zona infiltrate. Aceasta succesiune lenta presupune o
manevra la 2-3 secunde si faciliteaza resorbtia si derularea drenajului. O presiune
intermitenta este preferabila unei presiuni constante, fiind vorba de favorizarea
preluarii de lichid interstitial de catre capilare.

Presiunile in bratara

Presiunile in bratara se justifica, daca zona de tratat poate fi inconjurata de

una sau de cele doua maini. Daca, presiunile in bratara se aplica din aproape in
aproape, de la proximal catre distal, presiunea propriu-zisa merge din amonte in
aval, in sensul facilitarii resorbtiei la nivelul capilarelor sau limfaticelor.
Mainile inconjoara segmental de drenat si presiunile sunt intermitente, adica
faza de presiune urmeaza fazei de relaxare.
Manevrele se pot executa atat pe o regiune sanatoasa, cat si pe o regiune i nfi
ltrata.
Scopul urmarit de drenajul limfatic pe o zona infiltrate este resorbtia sau
captarea. Manevra urmareste sa faciliteze reluarea lichidului interstitial, prin
capilarele limfatice sau sanguine. Mainile maseurului se plica direct pe infiltratie.

Metode şi tehnici asociate

Pentru a menţine rezultatele obţinute în urma aplicării drenajului limfatic

manual, este necesar să apelăm la metode şi tehnici asociate. Acestea pot fi
clasificate astfel:
~ REPAUSUL
Repausul constituie unul din mijloacele importante ale tratamentului st ării
edematoase, adresându-se factorilor care condi ţionează sau dezvoltă apariţia sa.

În repaus, efortul inimii se reduce, capacitatea de contrac ţie şi, în

consecinţă, debitul cardiac cresc. Concomitent, fluxul sanguin renal este m ărit,
permiţând creşterea filtratului glomerular, iar reducerea stazei, dac ă există,
scade reabsorbţia tubulară a apei şi a sodiului. Rezultatul final este creşterea di u
rezie.
Adeseori, repausul singur poate duce la dispariţia edemului, mai ales când
acesta este recent şi când cauzele sale generatoare sunt moderate.
Factorii multipli etiopatogenici care intervin în instalarea edemului, gradul şi
durata sa impun individualizarea repausului, a momentului când trebuie instituit şi a
perioadei cât trebuie păstrat. Din această cauză, unul din criteriile importante
pentru stabilirea duratei repausului este gradul de răspuns al edemului la poziţia
declivă.

Realizarea drenajului prin folosirea factorilor declivi (gravitaţionali) are drept

scop ameliorarea anumitor suferinţe ale bolnavului, dar cel ami frecvent nu rezolvă
circumstanţele de apriţie a edemului. Adesea, numai ridicarea capului bolnavului
cu edeme palpebrale îi îmbunătăţeşte starea generală. Utilizarea repausului prin
poziţie înaltă a picioarelor este necesară când predomină edemele inferioare sau
când acestea sunt consecinţa unor tulburări în ortostatică şi mers.

Poziţia de repaus fizic, diferită de la caz la caz, este dictată de factorii

etiopatogenici incriminaţi şi de felul în care se obţine remisiunea infiltraţiei
edematoase. Astfel, în timp ce pentru cardiacul cu edeme este utilă o poziţie de
repaus fizic cât mai apropiată de ortostatism (şezând), pentru renalul edematos
clinostatismul pare a fi cea mai indicată poziţie.

Uneori, repausul fizic este departe de a fi limitativ ca, spre exemplu, în

sindromul hiperhidropexic, cu edeme şi fără tensiune arterială, când efortul dirijat şi
gimnastica medicală sunt mai utile.
Dispariţia retenţiei hidrosaline după o perioadă scurtă de timp este un motiv
pentru limitarea regimului de repaus sau pentru instituirea intermitentă a lui. În
aceste cazuri, activitatea de un anumit grad şi durata este permisă, cu
recomandarea ca bolnavul să păstreze un repaus la pat pe o perioadă limitată (o
zi), la anumite intervale de timp (4-7 zile). Această limitare a repausului este
susţinută de faptul că, printr-un exerciţiu simplu, moderat, se obţine o mai bună
circulaţie a sângelui, care poate ajuta chiar resorbţia excesului de lichid din spaţiul
extracelular. De asemenea, nu trebuie uitat faptul că fixarea prelungită a bolnavului
la pat are un efect neplăcut asupra psihicului acestuia, motiv pentru care
prescrierea sa trebuie făcută cât mai judicios.

Adeseori, când dispariţia edemului întârzie şi când condiţiile sale

generatoare persistă, repausul va fi prelungit. Diferitele asociere morbide, apariţia
de complicaţii constituie, de asemenea, elemente indicatoare ale continuării
repausului. În aceste situaţii, repausul trebuie întotdeauna făcut la pat.
Repausul la pat presupune adesea mici deplasări, pentru igiena zilnică sau
pentru alimentaţie, care pot fi considerate ca utile, cât timp nu sunt excesive. Mişcări
limitate şi ritmice ale membrelor inferioare, schimbări de poziţie în pat sau masaje
sunt indicate, mai ales când edemul este urmarea unor tulburări circulatoare
locale. Acestea sunt cu atât mai necesare, cu cât repausul prelungit poate favoriza
apariţia atrofiilor musculare şi a decalcifierilor.

Pentru bolnavii neliniştiţi, care păstrează cu greu repausul la pat, sedativele

sunt adesea utile. Folosirea lor va fi adaptată cazului, fără excese, cu scopul de a
se obţine atât repausul fizic, cât şi cel psihic.
Cât timp repausul la pat este corect stabilit şi îndrumat, el nu poate crea
inconveninete. În cazurile însă în care repausul la pat se prelungeşte timp mai
îndelungat, când dirijarea sa nu este asigurată sau competentă, o serie de
incidente pot surveni. După o durată variabilă, apar întârzieri în evacuarea
scaunului, dureri de decubit şi tulburări în emisiunea urinii, mai ales la bolnavii
bătrâni, cu diferite afecţiuni ale prostatei.

Repausul prelungit se poate însoţi, în unele cazuri de apariţia unor procese

septice locale (escare infectate) sau generale (bronhopneumonii etc.): Deşi aceste
complicaţii survin mai rar, după lungi perioade de repaus la pat şi la bolnavii cu
vârsta mai înaintată, posibilitatea lor trebuie întrezărită şi prevenită.
Cu aceste precauţii, repausul în general şi cel la pat în special reprezintă
mijloace terapeutice valoroase, în toate cazurile în care examenul clinic (curbă
ponderală, examenul general al bolnavului) evidenţiază o retenţie hidrosalină.
Repausul la pat va fi însoţit de o igienă corporală corespunzătoare, bolnavul având
o cameră aerisită, cu o temperatură convenabilă.
~ Imobilizarea care este de două tipuri:
a) Provizorie~ imobilizare elastică, lipită şi multistrat;
b) definitivă sau pemanentă;
Prin imobilizare în patologia vasculară, se înţelege un mijloc care realizează
o contrapresiune externă. Utilizarea compresiei în tratamentul iniţial, ca mijloc de
reducere a limfedemului, este o necesitate, nici o tentativă de drenaj neputându-se
concepe decât asociată cu un bandaj compresiv care să-i menţină eficacitatea.

Toate studiile realizate în privinţa tratamentului fizic al limfedemului

membrului superior au evidenţiat faptul că cea mai mare reducere a volumului
edemului, se obţine într-o primă fază a acţiunii terapeutice, treptat, scaderea sa
devenind mai puţin evidentă.

Acest efect se bazează pe argumentul că componenta lichidiană a edemului

neorganizat este mai uşor de redus în timp ce partea fibroasă rămâne mai greu de
tratat. Având în vedere această observaţie, utilizarea compresiei
prin bandaj, şi reînnoirea ei în fiecare zi, cu adaptările de rigoare, în funcţie de
rezultatele obţinute în urma DLM, îşi găseşte justificarea.
În momentul în care volumul limfedemului nu se mai diminuează, se
propune utilizarea compresiei printr-un manşon ale cărui dimensiuni nu variază.
Aplicarea unei compresiei are efecte localizate la trei nivele:
- la nivel venos, aplicarea unei compresii provoacă o diminuare a calibrului
venelor, care se manifestă atât la nivelul reţelei superficiale, cât şi în profunzime în
lojele musculare. Accelerarea evacuării reduce parţial volumul membrului prin
reducerea volumului sanguin.
- la nivel limfatic, efectele contracţiilor musculare asupra limfedemului membrului
superior efectuate sub compresie, au fost obiectivate prin limfoscintigrafie.
Compresia exercită un efect de scurgere pasivă a limfei prin translaţia în spaţiile de
alunecare:
- la nivel tisular, aplicarea compresie induce instantaneu o creştere a presiunii
tisulare totale. în afara efectelor vasculo-dinamice imediate, secundar, compresia
generează o ameliorare a schimburilor tisulare alterate prin stază.
Se folosesc două tipuri de compresie:
i Compresia provizorie. Nu se aplică decât după deschiderea anastomozelor
limfatice prin DLM, în scopul menţinerii rezultatelor obţinute în timpul şedinţei de
tratament şi al aplicării efectului de regresie a edemului, prin folosirea unui bandaj
compresiv. Se recomandă purtarea compresiei între şedinţe, pe tot parcursul
tratamentului prin DLM.

i Compresia definitivă sau permanentă. Nu se realizează decât la sfârşitul

tratamentului prin DLM, când volumul membrului nu mai regresează (sau pentru a
rări numărul şedinţelor de DLM), în scopul de a prezerva o presiune tisulară
crescută fără a jena întoarcerea venoasă şi a prejudicia efectele DLM. Constă
dintr-un manşon semielastic în toate direcţiile, putând îngloba piciorul printr-o ca o
şosetă elastică, care se realizează în poziţie culcat pentru a înlătura influenţa
gravitaţiei. Această compresie este standard sau realizată pe măsuri, cu un
gradient de presiune reglat în funcţie de edemul tratat. Pentru a fi eficientă trebuie
purtată zilnic, minim 12 ore pe zi şi scoasă noaptea. Este necesară o verificare
periodică, în scopul asigurării permanente a presiunii optime necesare, motiv
pentru care se poate reînnoi de mai multe ori pe an. În anumite cazuri, când
volumul membrului ajunge la normal sau subnormal, compresia poate fi suprimată
progresiv, sub supraveghere. Totuşi, cauza edemului nefiind tratată, se impune
prudenţă.

Alegerea unei compresii rămâne la latitudinea kinetoterapeutului sau a medicului, în

funcţie de analiza situaţiei clinice a activităţii pacientei în viaţa de zi cu zi şi a
necesităţii de stabilizare a centimetriei membrului.
Aspecte patologice ale sistemului limfatic

Indicatiile drenajului lim fatic manual sunt :

 edeme posttraumatice si postoperatorii din : fracturi, entorse, hematoame,
algodistrofie, limfedemul bratului postmastectomie
afectiuni de origine circulatorie : insuficienta venoasa, insuficienta limfatica,
varice, ulcer varicos, celulita, sindrom Meniere
 afectiuni respiratorii : astm, bronsita, mucoviscidoza
afectiuni reumatismale : cervicalgii, sindrom dureros lombar, periartrita
scapulohumerala, coxartroza, gonartroza
infectii : gripa, sinuzita, mononucleoza
afectiuni ale sistemului nervos : nevralgii (trigemen, facial, intercostala),
sechele dupa accident vascular cerebral, infirmitate motorie cerebrala, stres,
insomnie, migrene

Edemul posttraumatic
Pielea este primul ţesut prin care organismul ia contact cu agentul vulnerant în
cazul unor traumatisme directe. Este deci normal ca „învelişul” tuturor celorlalte
structuri să fie lezat sub o formă sau alta. Nu există însă o relaţie directă între
gravitatea lezională a tegumentului şi cea a ţesuturilor profunde. O fractură
cominutivă poate fi acoperită de un tegument ce nu prezintă decât o simplă
echimoză sau excoriaţie.

În traumatismele indirecte, pielea poate fi perfect intactă, sub ea existând

adevărate dezastre lezionale (fracturi, luxaţii, rupturi de nerv sau muşchi,
hematoame etc.). Uneori, chiar în aceste situaţii, pielea poate fi lezată indirect, în
mod secundar, nu prin traumatismul propriu-zis, ci prin rezultanta acestuia. Astfel,
fragmente osoase din focarul de fractură pot străpunge dinăuntru în afară pielea,
sau unele hematoame pot decola tegumentul pe suprafeţe mari, ducând la necroza
acestuia.

Elasticitatea şi capacitatea de alunecare pe planul subiacent conferă pielii

două mijloace de apărare deosebit de eficiente contra multiplelor traume, mai mari
sau mai mici, cu care este confruntat individul aproape zilnic.
Traumatismele pielii se pot solda cu contuzii, excoriaţii, plăgi (înţepate,
tăiate, zdrobite), decolări, smulgeri, pierderea de substanţă, combustie, congelare
etc.
Tablou clinic:
x cresterea dimensiunilor regiunii afectate;
x senzatia de „piele stransa”;
x senzatia de greutate la nivelul membrului afectat;
x intepaturi, furnicaturi;
x durere mai mult sau mai putin importanta, atat local dar si cu iradiere;
x scurgerea de lichid limfatic la nivelul tegumentului.
Medicina fizică poate avea un rol în tratarea sechelelor acestor leziuni.
Când ele devin disfuncţionale prin sediul, profunzimea şi întinderea lor, asistenţa
recuperatorie devine obligatorie.
În patologia sechelară posttraumatică, pielea este solidară cu ţesutul
conjunctiv lax subcutanat şi, de multe ori, cu elementele subaponevrotice
profunde.
Cea mai frecventă sechelă posttraumatică, indiferent de ţesut, deci prezentă
şi în ţesutul subcutan, este edemul posttraumatic.
Edemul posttraumatic apare ca urmare a reacţiilor circulatorii reflexe
datorate traumatismului, cu atât mai evident, cu cât regiunea traumatizată
este mai puţin învelită în ţesuturi moi. În treimea inferioară a gambei şi a
antebraţului, edemul este uneori atât de intens, încât atrage şi apariţia
flictenelor.

Edemul posttraumatic apare ca o consecinţă a vasodilataţiei active sau pasive, a

creşterii permeabilităţii capilarelor, precum şi a intervenţiei a numeroşi factori, cum
ar fi viteza încetinită a curentului sanguin, aciditatea şi temperatura locală,
condiţiile specifice chimice ale mediului şi concentraţia ionilor de calciu. Ruperea
echilibrului osmotic duce la trecerea prin spaţiile intercelulare a moleculelor de
albumină şi prin acestea, la apariţia edemului. La început, exhemia are efecte
favorabile asupra cicatrizării, cel ulele emigrate transformându-se în celule
conjunctive tinere, iar fibrina exsudată transformându-se în colagen. Exhemia se
opreşte automat, la un moment dat, sub presiunea ţesuturilor destinse. Într-o fază
următoare, edemul începe să se resoarbă. Persistenţa edemelor este dăunătoare,
ea putând duce la hiperplazii sau atrofii tisulare importante.

De obicei, edemul posttraumatic trebuie explicat şi prin apariţia trombozelor

venoase (Leger şi Frileaux), traumatismele membrelor reunind toate condiţiile
favorabile apariţiei şi dezvoltării acestora. Strivirea ţesuturilor moi şi apariţia
hematoamelor fac ca o cantitate importantă de sucuri tisulare, bogate în
tromboplastină, să fie resorbite progresiv (Copley şi Stefko). Imobilizarea,
perturbarea metabolismului local şi general, constituie alte cauze adjuncte, care
măresc coagulabilitatea sângelui. La membrul inferior, la care staza venoasă este
mult mărită deoarece trunchiurile venoase profunde nu asigură o circulaţie de
întoarcere decât graţie contracţiilor musculare, apariţia trombozelor şi a edemelor
consecutive este mult mai frecventă.
 Clasic, edemul a fost definit ca fiind o creştere a lichidelor din spaţiile
interstiţiale şi lacunare, fenomen ce apare atunci când rata transvazării depăşeşte
rata evacuării limfatice. În general, edemul este un element patologic nedorit. Din
acest punct de vedere, edemul posttraumatic are un aspect cu totul diferit de
celelalte tipuri de edem. Edemul posttraumatic este o premisă obligatorie şi
necesară pentru declanşarea fenomenului de apărare şi reparare locală. El este
mediul în care elementele citologice de apărare şi reparare tisulară îşi desfăşoară
activitatea fagică imunitară şi de colagenoformare. Edemul apare ca un

hiperconcentrat de
proteine şi metaboliţi,
conţinând anticorpi,
resturi celulare, enzime,
aminoacizi şi
polizaharide, respectiv
cărămizile necesare
restructurării locale.
Apariţia edemului
are la bază procese
vasculare (modificări de
calibru, de permeabilitate
vasculară) şi procese
citologice (degradare
celulară cu eliberare de
kinine). În figura 4 este
schematizat modul de

apariţie a edemului
posttraumatic.

Imediat după agresiune, fenomene complexe conduc în următoarele ore la

izolarea zonei agresionate de restul circulaţiei sistemice, de restul organismului.
Acest proces de izolare, cunoscut sub numele de „sigilare” sau „claustrare” a
focarului, este determinat de 3 factori:
- microtrombozarea vasculară locală;
- bariera fibrinoimunoleucocitară interstiţială;
- microtrombozarea limfatică.
În general, mecanismul de sigilare este terminat la 72 de ore după
agresiune. Transformarea fibroblastică a elementelor locale celulare în mediul
creat de edem generează colagenoformarea, cicatrizarea şi vindecarea. Până în
acest stadiu, edemul posttraumatic este necesar şi nu poate constitui obiectiv
terapeutic; el trebuie respectat pentru a-şi îndeplini rolul deosebit de important pe
care-l are. În mod normal, după câteva zile începe declaustrarea zonei, refacerea
circulaţiei venoase, care însă este incapabilă să asigure tot drenajul. La circa 2
săptămâni, începe să se dezvolte şi drenajul limfatic, care va completa retragerea
edemului. Această evoluţie poate fi perturbată şi întârziată de o serie de factori:

x gravitatea şi întinderea leziunilor traumatice;

x caracterul anatomofuncţional preexistent al circulaţiei din zonă şi din
vecinătate;
x durata de imobilizare a segmentului lezat;
x evoluţia sponatană a leziunilor (proces necontrolabil, cu posibilitatea
apariţiei răspunsuri lor autoi mune);
x complicaţiile posibile vasculare (tromboflebite);
x aplicarea sau nu a unei terapii adecvate.
Prelungirea edemului este prima cauză a disfuncţiei ce urmează unui
traumatism, afirma M. Klapp sau, aşa cum se exprima Watson-Jones, „edemul
este clei”. Într-adevăr, edemul rămâne mediul proceselor colagenoformatoare, cu
aderenţe şi fibrozări ale spaţiilor de clivaj subtegumentare, spaţiilor intermusculare,
septurilor capsulare şi capsulo-sinoviale, ca şi a spaţiilor musculoperiostale. Liantul
acestor aderenţe este fibrina exsudatului serofibrinos.

Edemul interesează, deci, toate straturile anatomice, de la piele până la

periost. Faptul că edemul este tratat în cadrul sechelelor cutanate şi subcutanate
posttraumatice nu înseamnă că este o sechelă specifică pielii: edemul expresie
clinică posttraumatică. Uneori, el poate să nu fie vizibil clinic, alteori este moderat,
dar este întotdeauna prezent. Dovada este punerea lui în evidenţă cu mijloace
speciale: măsurători de circumferinţă, resorbţia bulei de edem, clearence-ul
radioalbuminei etc.

Edemul ce se dezvoltă distal de zona sigilată este determinat de barajul

venolimfatic al acesteia şi este un edem secundar, de la început patologic.

I mobilizarea segmentului traumatizat creează premise suplimentare

apariţiei edemului, căci îngreuiază mai mult întoarcerea venolimfatică prin
suspendarea contracţiei musculare ritmice, factor de prim ordin al circulaţiei de
întoarcere. Acest edem se evidenţiază mai ales când pacientul şi-a reluat poziţia
verticală şi când se asociază cu modificări de culoare ale tegumentului (edem
cianotic). Pierderea tonusului vascular în segmentul distal determină, pe lângă
agravarea edemului, şi modificări de culoare şi (sau ) temperatură a tegumentului.
TOT CA EDEM SECUNDAR POSTTRAUMATIC TREBUIE INTERPRETAT
ŞI EDEMUL MEMBRULUI CU TROMBOFLEBITĂ, FRECVENT ÎNTÂLNIT MAI
ALES POSTOPERATOR SAU POSTIMOBILIZARE PENTRU FRACTURI. ÎN
SFÂRŞIT, ETIOLOGIA TRAUMATICĂ ESTE INCRIMINATĂ DE ASEMENEA ÎN
EDEMUL DIN CADRUL ALGONEURODISTROFIEI.

Cauzele limfedemului
Rolul tulburărilor circulaţiei de întoarcere limfatică a fost pentru prima dată arătat
de către Hülse, care a găsit vasele limfatice goale în perioada de formare a
edemelor şi din contră, turgescente în perioada de resorbţie. Studiile lui Rusznyak
au demonstrat definitiv rolul circulaţiei limfatice în producerea edemelor.

Se ştie că limfaticele resorb, în condiţii fiziologice, nu numai excesul de apă

nedresorbit la nivelul capătului venos al capilarului, dar constituie unica modalitate
de resorbţie a proteinelor, lipidelor şi altor macromolecule din lichidul interstiţial. Ele
uşurează astfel reîntoarcerea apei în capilarul sanguin, menţinând o presiune
coloidosmotică scăzută în lichidul interstiţial, fapt care asigură o bună eficienţă
presiunii coloidosmotice a plasmei, factorul fundamental în resorbţia lichidului din
interstiţiu.

Deşi simpla excizie a ganglionilor limfatici inghinali nu produce edeme,

acest fapt trebuie explicat prin derivarea circulaţiei limfatice pe alte căi decât prin
staţiile ganglionare inghinale. Într-adevăr, s-a putut arăta că trombozarea
limfaticelor, prin injectarea de substanţe iritante în vasele limfatice (chinină, pulbere
de siliciu), duce la instalarea de edeme limfatice, în special dacă injectările se fac
repetat şi etajat.

În principiu, trebuie reţinut că o insuficienţă a circulaţiei limfatice şi deci

apariţia de edeme prin acest mecanism se pot instala în două tipuri de tulburări:
ľ Fie o obstrucţie a canalelor limfatice de cauză organică (mecanică,
inflamatoare) sau funcţională (spasm, tulburări generale de hemodinamică), alături
de care se situează tulburările datorate unei insuficienţe a aparatului valvular
limfatic – congenirtală sau secundară unor ectazii vasculare (insuficienţă limfatică
mecanică Rusznyak);
ľ Fie o incapacitate a vaselor limfatice, organic normale, de a transporta cantităţi
foarte mari de limfă (insuficienţă limfatică dinamică Rusznyak). Obstrucţiile de
cauză organică mecanică explică limfedemul din

compresiunile extrinseci ale marilor canale limfatice (canal toracic) sau pe cel
observat după extirpări în masă ale ganglionilor axilari. Cele datorate inflamaţiei
explică edemul tromboflebitic, edemul inflamator şi edemul limfangitic.
Tulburările funcţionale de tipul spasmului ar fi prezuente în cazul edemului
tromboflebitic şi al celui alergic, în vreme ce creşterea presiunii în circulaţia
generală venoasă (tulburările hemodinamice generale) ar contribui la producerea
edemului cardiac. Indiferent de mecanismul prin care se produce, tulburarea
circulaţiei limfatice lasă să persiste în interstiţii un lichid bogat în proteine, a căror
concentraţie creşte treptat, în special dacă se adaugă un factor de creştere a
permeabilităţii capilare. Se ajunge astfel la o situaţie asemănătoare cu cea întâlnită
în cazul edemului inflamator.

Anihilând eficacitatea presiunii coloidosmotice a plasmei, creşterea

proteinelor în lichidul interstiţial scade reasorbţia apei şi în capilarul sanguin şi
contribuie la întreţinerea stării de edem. Fenomenele devin şi mai evidente, dacă
însăşi cauza blocajului limfatic poate creşte proteinele mediului interstiţial, ca în
cazul edemului inflamator (prin hiperpermeabilizarea capilară).

În sfârşit, indiferent de mecanismul prin care se produce, staza limfatică

determină, prin îmbogăţirea în proteine atât a lichidului limfatic, cât şi a lichidului
interstiţial, o tendinţă crescută la reacţii inflamatoare. Atât staza, cât şi inflamaţia
generează, în ultimă instanţă, tromboze sau stenozări ale vaselor limfatice, prin
reparaţii conjunctive, agravând staza limfatică şi, implicit, edemul.

Mecanismul de producere a limfedemelor

Fenomenul primar de producere a edemului este o reducere a lichidului

intravascular (în particular a volumului circulant eficace), ca urmare a trecerii lui în
interstiţii. Procesul de supraîncărcare hidroelectrolitică a interstiţiilor, pe seama
lichidului circulant, este rezultatul unei ruperi a echilibrului schimburilor dintre
compartimentul intravascular şi compartimentul interstiţial al lichidului extracelular,
cu predominanţa schimburilor în sensul vas-interstiţiu. O astfel de rupere a
echilibrului poate fi rezultatul fie al unui exces de factori ai filtrării (creşterea
presiunii hidrostatice, reducerea presiuniki interstiţiale), fie al unui deficit de factori
de resorbţie (scăderea presiunii coloidosmotice etc.), fie consecinţa unei
hiperpermeabilităţi a membranei capilare, care anulează eficacitatea acestor din
urmă factori. Tulburările menţionate, fie izolate, fie asociate, aduc după ele o
deplasare a apei şi electroliţilor din patul vascular în sectorul interstiţial. Se
produce astfel o hipovolemie, ca rezultat al acestei “hemoragii de apă şi electroliţi”,
care, atunci când este importantă, pune în mişcare mecanismele de menţinere a
volumului circulant. Astfel, sub stimulul hipovolemiei, intră în joc cel de-al doilea
factor esenţial în producerea edemelor, hipersecreţia de aldosteron. Consecinţa
imediată a acesteia este creşterea reasorbţiei de sodiu şi, obligatoriu, de clor la
nivelul tubului renal, dar şi la nivelul intestinului, glandelor salivare şi glandelr
sudoripare. Această reasorbţie de NsCl nu atrage în mod imperios după sine, prin
mecanisme directe renale, o
reasorbţie de apă, pentru că, aşa cum se ştie, reasorbţia apei şi clorurii de sodiu se
poate face independent. Ea determină însă o creştere a tonicităţii lichidului
extracelular, înregistrată de osmoreceptorii hipotalamici, care comandă în al treilea
timp hipersecreţia de ADH şi, prin intermediul acesteia, o reabsorbţie crescută de
apă. Se produce astfel restabilirea volumului circulant.

Este posibil, ca reducerea de volum circulant să constituie ea însăşi un

factor de stimulare a secreţiei de ADH, fără intermediul stimulului exercitat de
modificările osmolarităţii serului. Poate această dublă solicitare explică, într-o
măsură, de ce la edematoşi se găseşte deseori o reţinere mai importantă de apă,
decât de sodiu, realizând o hiponatemie de diluţie.
Suita de fenomene prezentate mai sus s-ar putea să fie incapabilă să
explice producerea edemelor care coexistă cu un volum circulant crescut (edemele
insuficienţei cardiace), dacă nu s-ar cunoaşte faptul că, în declanşarea
mecanismelor homeostatice prezentate, factorul de control este reprezentat nu de
ansamblul volumului aflat în compartimentul vascular, ci de aşa-numitul volum
circulant eficace. Or, în edemele care coexistă cu un volum intravascular crescut,
volumul circulant eficace este totdeauna redus.

FIZIOLOGIE ŞI FIZIOPATOLOGIE

Funcţia principală a sistemului limfatic este de a reda în sistemul vascular

acea cantitate a fluidului interstiţial şi proteinele care au scăpat din circulaţia la
nivel capilar şi nu s-au resorbit.
Dintre toate organele şi viscerele, ficatul datorită particularităţilor sale
structurale şi funcţionale, este principalul producător de limfă. El împarte acest rol
cu rinichiul care produce atât limfă, cât şi urină. Capacitatea rinichiului de a
concentra urina este condiţionată de un drenaj limfatic adecvat, deoarece
mecanismul contra curentului necesită înlăturarea permanentă a apei reabsorbite
din piramidele medulare şi acest proces este posibil numai dacă se menţine
gradientul osmotic între interstiţiul extravasculo-celular, cu proteine în vasele
limfatice. De exemplu, s-a observat că după 2-3 zile de la obstrucţia limfaticelor
suferinţa rinichiului se traduce prin scaderea clearance-lui creatinei şi al P.A.H.,
care persită câteva săptămâni.

Debitul limfatic al ficatului este de aproape 1 ml/minut, asigurând 1/3 din

cantitatea de limfă ce trece prin canalul toracic.

FUNCŢIA DE EPURARE A SISTEMULUI LIMFA TIC

 Această funcţie este asigurată de celulele fixe şi în primul rând de cele reticulare.
Aceste celule, ca de altfel şi celulele endoteliale care căptuşesc pereţii

Complica ţiile generate de limfedem

sinusurilor limfatici, au proprietatea de a fagocita corpurile străine ce intră în
circulaţia limfatică; fagocitoza este favorizată de stagnarea limfei în ochiurile reţelei
de reticulină. Reţeaua respectivă joacă rolul unui filtru mecanic în care sunt
reţinute elementele străine înainte de a fi fixate şi distruse.
S-a dovedit prin cercetări “in vivo” şi “in vitro” că şi limfocitele posedă
această proprietate, ea fiind potenţată de un stimul antigenic.
În momentul unei agresiuni microbiene sau de altă natură, celulele reticulate
îşi recapătă proprietăţile ancestrale de multiplicare şi diferenţiere. Dezvoltarea în
continuare a acestor tipuri celulare produce importante modificări structurale, care
strică armonia arhitecturii ganglionare. Hiperplazia celulară şi în primul rând
hiperplazia reticulară, care reprezintă modalitatea de reacţie a ganglionilor limfatici
la o agresiune din afară şi care se exteriorizează prin anumite manifestări clinice,
este cunoscută sub numele de reticuloză. Atâta timp cât proliferarea celulară este
controlată, reticuloza rămâne benignă. Hiperplaziile reactive sunt frecvent întâlnite
în procesele inflamatorii şi alergice. La această reacţie participă întotdeauna şi
stroma vasculo-conjunctivă a ganglionului: vasele se dilată, permeabilitatea
pereţilor vasculari creşte şi apare edemul, care prin destinderea şi uneori ruperea
capsulei ganglionare, provoacă durerile vii ce însoţesc aceste fenomene.

Dacă procesul inflamator evoluează un timp mai îndelungat elementele celulare

degenerează, fiind înlocuite de un infiltrat adipos sau ţesut fibros. Aceste infiltraţii
sclerolipomatoase, frecvent întâlnite la vârstnici, pot simula pe limfografii un proces
patologic.
Când mecanismele de reproducere a celulelor se dereglează, în sensul că
proliferarea nu mai poate fi controlată, iar diferenţierea nu mai are loc, se produce
transformarea sacromatoasă, reticuloza de reacţie devenind malignă.
Destul de frecvent, modificările structurale ale ganglionilor sunt însoţite de
tulburări ale circulaţiei limfatice. Aceste tulburări se produc, de obicei, când
procesul patologic se extinde la sinusurile ganglionare, îngreunând astfel
scurgerea limfei pe căile normale. Vasele şi ganglionii formează un tot,
reacţionând solidar în faţa unei agresiuni. De câte ori circulaţia limfatică este
îngreunată, ea se restabileşte pe mai multe căi:
- utilizarea colateralelor;
- prin vase de neoformaţie;
- prin deschiderea anastomozelor limfovenoase în amonte.
 În 20% din limfedeme survin pusee inflamatorii sau infecţioase, care se
datoresc proliferării germenilor rezultaţi ca urmare a stagnării proteinelor. Aceste
situaţii se întâlnesc mai ales în prezenţa unui factor declanşator (arsuri, tăieturi,
înţepături), în câteva zile dezvoltându-se un tablou infecţios caracteristic:
x LIMFAGITA: pielea devine roşie, caldă, lucioasă şi dureroasă. Se asociază
semne generale (febră, indispoziţie, uneori frisoane). Tratamentul este
medicamentos şi constă în administrarea de antibiotice, antiinflamatorii şi
comprese alcoolizate.
x ERIZIPELUL: apare o placă indurată, mărginită de suluri, dureroasă şi
caldă, prezintă aceleaşi semne generale ca şi limfagita.
x FASCIA NECROZANTĂ: mai rară, corespunde unei extensii brutale a întregului
ţesut subcutanat cu o reacţie infecţioasă şi inflamare majoră asociată cu semne
generale foarte importante, fiind considerată o urgenţă medicală pentru incizie.
Complicaţia cea mai gravă (şi din fericire, cea mai rară) constă în dezvoltarea
pe ţesutul edema ţiat a unui ANGIOSARCOM (Sindromul STEWART TRAVES),
tumoare de origine vasculară ce apare în aproximativ 1% din cazurile de
limfedeme după o evoluţie medie de 10 ani. Se caracterizează prin prezenţa
de echimoze şi noduli violacei, care apar spontan şi al căror prognostic este
peiorativ, deoarece acest proces rezistă oricărei terapii şi cel mai adesea se
extinde la plămâni. Sin gurul tratament este amputarea precoce a membrului
afectat.

Îmbunătăţirea cunoştinţelor privind fiziopatologia lim fedemului membrelor

superioare a permis adaptarea tehnicilor de tratament, propunându-se acum o
formă de tratament care îmbină diferite tehnici, a căror asociere face posibilă
decongestionarea obiectivă a inflamaţiilor tisulare. Printre acestea, o metod ă de
masaj specific s-a dovedit a avea efecte deosebite: masajul de drenaj limfatic.
Conceperea şi descrierea sa au fost realizate având ca punct de plecare fiziologia
şi anatomia subiectului sănătos, datele actuale despre lim fedem fiind coroborate
cu explorările limfoscintigrafice.

Masajul de drenaj limfatic, al cărui concept a fost intuitiv descris de

Winiwarter în 1892, a fost reluat şi fundamentat ca metodă de E. Vodder în 1932.
De atunci, majoritatea pacien ţilor au rămas adepţii fervenţi ai tehnicii originale,
păstrându-i modul de aplicare stereotip, a şa cum a fost el descris în urm ă cu mai
mult de 65 de ani. Alţii însă nu au păstrat decât manevrele care au putut face

Complica ţiile generate de limfedem

obiectul unei demonstraţii experimentale. Este şi cazul pro fesorului A. Leduc,
căruia îi datorăm această atitudine justificată ştiinţific, care a dezvoltat metoda
bazându-se pe datele de anatomie modern ă şi pe observaţiile proprii realizate
asupra sistemului limfatic.
Diminuarea edemului dup ă o şedinţă de DLM se poate observa cu claritate
în practica de zi cu zi. Totuşi, mecanismele care explică acest fenomen presupun
supoziţii conceptuale, dintre care unele sunt dificil de demonstrat. Pentru a stabili
anumite baze teoretice ale modului de ac ţiune a DLM, s-au realizat cercet ări
plecând de la subiecţii sănătoşi şi mergând până la experimente pe animale. Pe
cadavru, s-a dovedit că DLM este capabil s ă faciliteze ascensiunea colorantului
anatomiştilor, unele manevre fiind eficiente la distan ţă şi realizând un efect
favorabil de aspirare în absenţa oricărei motricităţi fiziologice.

În urma experienţelor efectuate, s-a constatat faptul că pe omul viu, DLM

are proprietatea de a varia presiunile din jurul vasului limfatic, permi ţând astfel
resorb ţia proteică şi posibilitatea de a declanşa (prin întinderea colectorilor)
contracţia limfagionului şi a structurilor următoare.
Fenomenele care permit explicarea actual ă a modului de acţiune a
masajului de drenaj limfatic asupra sistemului limfatic nu au decât o valoare
momentană. Pentru optimizarea eficienţei manevrelor de recuperare, trebuie luate
în considerare căile de drenaj ale limfei evacuate prin DLM. Aceste c ăi, care au
fost descoperite prin studii efectuate asupra unor cadavre, care nu prezetau
limfedeme importante, sunt:

- căi fiziologice reziduale intacte;

- căi patologice dilatate;
- căi de substituţie.
Tehnica DLM trebuie să se adapteze sistemului pe care urm ăreşte să-l
stimuleze. Trebuie reţinut faptul că manevrele de apel sunt mai pu ţin folosite decât
la subiectul sănătos, deoarece se adresează cu predilecţie colectorilor asupra
cărora exercită o acţiune de întindere în propriul lor ax, producând astfel r ăspunsul
miogen al musculaturii peretelui intern al vasului, ele limitându-se doar la o zon ă
restrânsă fiziologic. Interesul lor teoretic r ămâne valabil, dar creşterea timpului
acordat pentru repetarea lor nu amelioreaz ă tratamentul.

Dimpotrivă, manevrele de resorb ţie sunt foarte mult folosite şi repetate de

mai multe ori deoarece au avantajul de a crea efecte dire cte mai puternice asupra
limfaticelor dilat ate. Creşterea presiunii intralimfatice explic ă de ce manevrele care
utilizează uneori presiuni de intensit ate superioar ă celei recomandate sunt totu şi
mai eficiente, mai ales în cazul limfedemelor la care se asociaz ă o insuficienţă
venoasă (eficienţa resorb ţiei fiind astfel întărită).

Manevrele de apel favorizează contracţia colectorilor, pe când cele de resorb ţie

favorizează aspirarea lichidului interstiţial în vase. Manevrele de
resorb ţie au, de asemenea, şi o acţiune de stimulare a contracţiei colectorilor
pentru că întinderea cutanată pe care o produc este aceeaşi ca şi în cazul
manevrelor de apel.
După curăţirea axilară, realizată prin intervenţia chirurgicală, colectorii
aferenţi nodulilor limfatici continu ă să expulzeze limfa în câmpul zonei operate.
Această curgere (limforee) conduce la formarea unui limfocel, veritabil “buzunar”
de lichid lim fatic în cazul în care posibilit ăţile de drenaj sunt insuficiente. Când
colectorii lim fatici se trombozează, curgerea limfatică este întreruptă, dinamica
vasculară fiind modificată din cauza obstruării colectorului. To ate fenomenele care
sunt descrise în cazul trombozei venoase se produc şi în cea lim fatică. Presiunea
endoluminală creşte în funcţie de gradul de obstrucţie, pereţii se dilată, apar
modificări de calit ate ale tunicii intim ă şi reacţii inflamatorii. Ca urmare, structura
limfatică evoluează lent spre o dilatare a colectorilor interesa ţi, care se termină
subaxilar. Presiunea, care în stare fiziologic ă este scăzută, creşte. De fapt, cea mai
mare parte a date lor fiziologice este modificat ă.

În lim fedemul secundar, posibilităţile contractile ale vase lor, care sunt
stimulate iniţial prin hiperpresiune, sunt dep ăşite şi doar anumiţi colectori ai căror
traiect nu a fost întrerupt îşi păstrează proprietăţile.
Eva luarea limfoscintigrafică a efectelor masajului de drenaj lim fatic a fost
raportată într-un studiu realizat de Ferrandez J. C., Serin D. şi Vinotg J. M. (Ann
Kinésithér, 1995). Comparând clişeele limfoscintigrafice înainte şi după DLM pe 47
de paciente cu limfedem al membrului superior, a rezultat eficacitatea DLM,
deoarece la mai mult de jum ătate din numărul pacientelor coloidul vizualizat la
limfoscintigrafie a migrat în sectorul anatomic superior.

Cu alte cuvinte, coloidul a pro gresat mai mult de o jumătate de antebraţ sau braţ,
sau direct în ganglioni şi chiar uneori din braţ în ganglioni. Observarea migr ării
coloidului a con firmat faptul c ă circulaţia limfei prin căile colectoare cu traiecte
liniare sau prin reţele capilare poate fi stimulat ă prin DLM. În cazul lim fedemului
membrului superior, drenajul lim fatic se realizeaz ă cel mai adesea prin reţeaua lim
fatică cea mai superficială.

DLM este o metodă utilă în tratamentul lim fedemului, dar, pentru

optimizarea rezultatului terapeutic trebuie adapt at ă. Nu există un protocol
standard de aplicare, o re ţetă, ci este vorba despre reconsiderarea diagnosticului
kinetoterapeutic pe baza schimb ării permanente a stării de infiltrare a membrului,
care ghidează la fiecare şedinţă alegerea zone lor de tratat.

Modalităţi şi mecanisme de obţinere a efectelor drenajului limfatic manual

asupra limfedemului
Căile limfatice au o capacitate de adaptare foarte mare putând drena între
2,4 şi 30 de litri zilnic. Există însă situaţii în care această capacitate este depăşită,
edemul se instalează, se organizează, devine fibros şi posibilităţile sale de
evacuare vor depinde de gradul de evoluţie sau de organizare.
Drenajul limfatic manual reprezintă o metodă de recuperare utilă şi
indispensabilă în tratarea limfedemului, nefiind însă una exclusivă, ci integrânduse
într-o strategie complexă, care urmăreşte obţinerea unor rezultate optime. Scopul
acestei metode este de a ameliora funcţia de drenaj a sistemului limfatic, prin
manevre normale de masaj, rezultatul lor concret trebuind să fie o creştere a
resorbţiei fără creşterea filtrării. DLM drenează lichidele excedentare intracelulare
pentru a menţine echilibrul lichidic al spaţiilor interstiţiale, evacuând deşeurile care
provin din metabolismul celular.

Manevrele utilizate trebuie să fie de intensitate extrem de mică, pentru că

efectele histaminice ale masajului riscă, de fapt să favorizeze filtrarea, crescând
astfel permeabilitatea vaselor. Intensitatea presiunii se situează între 30-40 mmHg,
manevrele repetându-se de mai multe ori, asociindu-se cu o uşoară tracţiune
tangenţială a pielii. Manevrele de DLM nu trebuie să provoace ciupirea, durerea
sau înroşirea tegumentelor. Ritmul de execuţie este lent, respectând astfel
modalităţile de evacuare a limfei (peristaltismul limfatic realizat prin contracţia
limfagioanelor).

Presiunea este menţinută 2-3 secunde, apoi aceeaşi manevră este repetată
de mai multe ori pe loc, înainte de a deplasa mâinile. Aceste presiuni sunt obţinute
prin antrenarea ansamblului articular al membrelor superioare ale practicianului şi
conferă astfel tehnicii un caracter sedativ.
Scopul acestor manevre este dublu:
x captarea macro-moleculelor proteice;
x evacuarea lichidului limfatic resorbit.

Desfasurarea pe regiuni a drenajului limfatic

Drenajul manual al ganglionilor limfatici

Drenajul manual al ganglionilor limfatici se executa la fel de bland si prudent. Mana
intra in contact cu pielea prin index. Mana se asaza pe pielea pacientului, o
deprima si o tensioneaza in sens proximal. Degetele sunt perpendiculare pe
directia de evacuare a ganglionilor, adica a veselor aferente. Miscarea poate fi
realizata cu ambele maini suprapuse, fara a fi vorba de cresterea presiunii.
Presiunea se exercita cu mana aflata deasupra.

Drenajul capului si gatului

Pozitia pacientului: decubit dorsal, eventual cu o pernita cilindrica sub ceafa
Pozitia maseurului:
- in partea dreapta a pacientului, cu fata spre fata acestuia
- la capul acestuia, ca pentru masajul cosmetic al fetei
1. pompajul ganglionilor retroclaviculari – fiind o zona mai extinsa si cu roluri
majore se pompeaza de cel putin 7 ori, prin cercuri mici cu degetele.
2. drenajul fetei anterioare a gatului- de-a lungul marginii anterioare a SCM si
a corpului acestuia, actionand pe ganglionii grupului substeronomastoidieni (grup
lateral profund) si indirect, pe ganglionii juxta-viscerali.
3. drenajul fetei laterale a gatului- se executa pe marginea postero-lalerala a
SCM si partial pe marginea anterioara a trapezului superior, pana la nivelul
ganglionii occipitali, in acelasi mod ca drenajul fetei anterioare a gatului: de 3 ori
miscarea de apel, de 3 ori miscrea de retur.
4. pompajul ganglionilor retroclaviculari – de 7 ori
x miscarea de apel incepe de la baza gatului si inainteaza pe SCM prin cercuri mici
cu degetele pana la nivelul ganglionilor mastoidieni si occipitali, intalnind locul de
insertie pe occipital al SCM-ului si al trapezului. Se executa de 3 ori, revenind la
locul de plecare imediat ce am ajuns la nivelul ganglionii occipilali;

xmiscarea de retur se executa cu aceleasi miscari, presiuni, intensitate, ritm si pe

aceeasi regiune ca si miscarea de apel, doar ca se porneste de la baza craniului si
se inainteaza spre baza gatului. Se executa de 3 ori.
Indicatiile drenajului gatului:
x ridurile gatului
x imbatranirea pielii si tesuturilor;
x intarirea imunitatii in sfera ORL.
Drenajul capului si fetei – ca si in cazul gatului, drenarea fetei implica automat si
drenajul pielii paroase a capului, respectiv a zonei frontale si temporale, deoarece
sunt pompate grupurile ganglionare parotidiene (dreneaza regiunea frontala,
temporala si periorbitala). In mod obisnuit, in drenajul limfatic general nu este
cuprins si drenajul fetei, dar acesta se poate executa de sine statator, alaturi de
proceduri cosmetice sau de masajul somatic al fetei, in cabinetele de
infrumusetare, in scopul eliminarii cearcanelor si edemelor palpebrale, diminuarii
ridurilor si imbunatatirii conditiei pielii sensibile a fetei. In acest caz, drenajul fetei
va fi intotdeauna precedat de drenajul gatului, aceasta fiind ordinea fireasca tinand
cont de locul de varsare a limfei si teritoriile drenate.

Drenajul capului si al fetei

Pozitia pacientului: decubit dorsal, eventual cu o pernita cilindrica sub ceafa.
Pozitia maseurului: la capul pacientului, ca pentru masajul cosmetic al fetei.
1. pompajul ganglionilor:
x grupul ganglionilor mastoidieni – de 3 ori pompaj dirijat in jos;
x grupul ganglionilor occipitali – de 3 ori pompaj dirijat in jos;
x grupul ganglionilor submaxilari si submentonieri – de 3 ori pompaj spre
lateral, pornind de la unghiul mandibulei spre menton;
x grupul ganglionilor parotidieni – de 3 ori pompaj dirijat spre ureche si spre in
jos.
2. drenajul propriu-zis al fetei – imparte fata dupa o linie imaginara ce porneste
din unghiul intern al ochiului si se termina anterior fata de ureche:
x regiunea mentoniera – manevre de apel catre ganglionii mentonieri, cu indexul si
mediusul, pornind de la menton spre buza inferioara – de 3 ori; retur spre menton
de 3 ori.
x regiunea buzei superioare – manevre de apel spre ganglionii submandibulari,
pornind lateral de menton spre buza superioara pana in portiunea subnazala de 3
ori; retur de 3 ori.
x regiunea obrajilor – drenaj spre ganglionii submaxilari, cu indexul si mediusul de
la nivelul marginii mandibulei spre nas si pleoapa inferioara peste obraji, de 3 ori;
retur de 3 ori.
x drenajul pleoapelor – se desfasoara dupa traiectul liniei imaginare descrise
anterior, de la ganglionii parotidieni spre unghiul intern al ochilor. Apel de 3 ori;
retur de 3 ori.
x conturul ochilor- realizeaza drenarea regiunii periorbitare si se executa cu
degetele (fara police) asezate “in cupa” pe conturul orbitelor, fara insa a presa
globii oculari. Se aplica presiune usoara cu tendinta de a o dirija spre exterior, de
2-3 ori.
xdrenajul sprancenelor – se executa ca o ciupire dirijata spre exterior (ganglionii
parotidieni), pornind de la extremitatea externa a sprancenei spre cea i nte rna.
x drenajul regiunii frontale si temporale – de la nivelul zonei preauriculare
spre
centrul fruntii, strabatand intreaga suprafata si drenand spre ganglionii parotidieni,
cu indexul si mediusul, de 3 ori; retur de 3 ori.

3. manevre finale – se aplica dupa drenajul fetei, inainte de pompajul

ganglionar final. Se pot aplica ambele sau doar una dintre manevre, ambele avand
acelasi scop: captarea limfei din conturul fetei si dirijarea acesteia spre ganglioni. x
manevra ingerului – radacinile mainilor se sprijina pe frunte, pumnul flectat
la 900 fata de antebrat. Se coboara palmele peste frunte si cu marginea cubitala
se initiaza o miscare de intindere spre lateral a pielii fetei.
x acoperisul ingerului – palmele sunt tinute ca un acoperis deasupra fetei; la
inceputul manevrei asezam palmele in pozitia descrisa pe fata tractionand spre
intern, dirijand astfel limfa spre grupele ganglionare responsabile.
4.pompajul final al ganglionilor- se executa ca si cel initial, doar ca se continua si
cu pompajul simplu al ganglionilor regiunii gatului terminand cu ganglionii
retroclaviculari. Ordinea va fi: ganglionii parotidieni, ganglionii submaxilari,
ganglionii submentonieri, ganglionii mastoidieni, ganglionii occipitali, ganglionii
sternomastoidieni, gangl ionii retroclaviculari.

Indicatiile drenajului limfatic al fetei:

x riduri;
x pungi sub ochi;
x cearcane;
x edeme palpebrale;
x edeme in alte regiuni ale fetei;
x piele prea uscata/ prea incarcata de sebum.

Drenajul pielii paroase a capului

Acesata regiune poate fi lucrata separat in unele situatii care vor fi prezentate in
indicatii.
Pozitia pacientului: asezat cu capul sprijinit anterior
1. pompajul ganglionilor: ganglionii mastoidieni, ganglionii occipitali,
ganglionii parotidieni.
2. drenajul propriu-zis – se lucreaza pe zone, astfel:
x zona posterioara – de la nivelul ganglionilor occipilali spre vertex: de 3 ori
apel, de 3 ori retur.
x zona postero-laterala – de la nivelul ganglionilor occipitali si mastoidieni pe
partea postero-laterala spre vertex: de 3 ori apel, de 3 ori retur.
x zona laterala – de la ganglionii parotidieni spre vertex pe partea laterala a
capului: de 3 ori apel, de 3 ori retur.
x zona anterioara (frontala) – de la ganglionii parotidieni spre portiunea anterioara a
capului, pe toata partea acoperita de par a osului frontal: de 3 ori apel, de 3 ori
retur.
3. pompajul final al ganglionilor: ganglionii parotidieni, ganglionii mastoidieni,
ganglionii occipitali, ganglionii sternomastoidieni, ganglionii retroclaviculari.
lndicatiile drenajului limfatic distinct al pielii paroase a capului:
x matreata si piele paroasa cu exces seboreic;
x caderea parului;
x par fragil, fara luciu, despicat, care se rupe usor, dureri ale capului, m ig
rene;
Drenajul limfatic al membrului superior
Punctul de pornire in cazul acestei regiuni este la nivelul ganglionilor
retroclaviculari. Dupa acestia se abordeaza marea grupa a ganglionii axilari.
Drenarea ganglionilor axilari se face in grupul subclavicular, releul retroclavicular
nefiind atins. Pentru imbunatatirea conditiilor cailor de varsare si a locusurilor
propriu-zise, se lucreaza si grupul ganglionar retroclavicular precum si originea
marelui duct limfatic – cisterna Pecquet. In drenajul limfatic general, drenajul
membrului superior se executa imediat dupa regiunea gatului, urmat fiind de
toracele anterior.

Drenajul membrului superior

Pozitia pacientului: decubit dorsal cu bratul in abductie fata de trunchi.
1. pompajul ganglionilor retroclaviculari – cu indexul si mediusul, de 7 ori.
2. pompajul cisternei Pecquet- miscarea se efectueaza cu radacina mainii,
policele fiind indreptat cranial; de 7 ori.
3. pompajul ganglionilor axilari, cu indexul si mediusul:
x grupul central (in centrul axilei) – de 3 ori;
x grupul toracic (pe marginea marelui pectoral) – de 3 ori;
x grupul humeral (pe marginea marelui dorsaj) – de 3 ori.
4. drenajul bratului
x fata interna – de la ganglionii axilari spre cot (epitrohlee), aplicand aproape
toata palma; de 3 ori apel, de 3 ori retur;
x fata externa – de la umar (regiunea deltoidiana) spre cot, cu toata palma;
de 3 ori apel, de 3 ori retur;
x presiunile in bratara – cu toata mana sau despicatura mainii, presiunea
gradata orientata spre ganglionii axilari, de 3 ori.
5. pompajul ganglionilor supratrohleeni – deasupra marginii interne a cotului, se
executa de 3 ori.
6. drenajul antebratului
x fata interna – de la fata interioara a cotului spre pumn; de 3 ori apel, de 3 ori
retur;
x fata externa – de la fata externa a cotului spre pumn, de 3 ori apel, de 3 ori
retur;
x manevra sandwich – palmele lucreaza simultan pe fata interna si externa a
antebratului: de 3 ori apel, de 3 ori retur;
x presiunile in bratara – cu toata mana sau despicatura mainii, presiunea
gradata orientata spre cot, de 3 ori.
7. drenajul pumnului si al mainii
x pompaj pe fata anterioara a pumnului, sub pliul de flexie;
x drenajul fetei palmare – cu policele pe eminenta tenara si hipotenara pana la
articulatiile metacarpofalangiene; de 3 ori apel, de 3 ori retur;
x drenajul fetei dorsale – manevrele sunt identice cu ale fetei palmare; de 3
ori apel, de 3 ori retur;
x drenajul degetelor – se executa de la extremitatea proximala spre
extremitatea distala, sub forma de presiuni usoare orientate in sus, pe fetele
superioara si inferioara, apoi pe fetele laterale; de 3 ori apel, de 3 ori retur. 8.
manevre finale:
x returul mainii – o data;
x pompajul pliului pumnului;
x manevra sandwich a antebratului – un retur;
x pompajul ganglionilor supraepitrohleeni;
x manevra sandwich la nivelul bratului – un retur;
x pompajul ganglionii axilari- de cate 3 ori grupul humeral, toracic si central.

Drenajul limfatic al peretelui toracic anterior si al sanului

In cadrul drenajului limfatic general, se executa dupa drenajul membrelor
superioare si inainte de drenajul abdomenului. Ca si in cazul membrelor
superioare, daca se executa de sine statator se va aborda mai intai calea de
varsare prin aplicarea pompajelor ganglionilor retroclaviculari si a cisternei
Pecquet. Din punct de vedere anatomic grupul ganglionilor mamari externi se
intind pana la nivelul coastei a 6-a, dar partea lor inferioara se denumeste uneori
ca fiind ganglionii mamari mijlocii.

De asemenea, exista cativa ganglioni si la baza glandei mamare care se constituie

ca grup separat si care se denumeste ca grup al ganglionilor mamari inferiori.
Drenarea limfei sanului se realizeaza prin colectoare in aceste grupuri, dar o parte
a acesteia poate sa ajunga direct la ganglionii subscapulari impreuna cu limfa
jumatatii respective de spate, urmand apoi calea fireasca. La nivelul toracelui
anterior exista colectoare care trec dintr-o jumatate in cealalta, motiv pentru care,
in cazul unui edem masiv al bratului, primele sedinte de drenaj se vor face exclusiv
pe partea opusa a toracelui si abia apoi se va trece la apelul regiunii interesate.

Drenajul limfatic al peretelui toracic anterior si al sanului

Pozitia pacientului: decubit dorsal cu bratele in usoara abductie.
Pozitia maseurului: pe partea opusa regiunii lucrate.
1. pompajul ganglionilor retroclaviculari – cu indexul si mediusul, de 7 ori.
2. pompajul cisternei Pecquet – miscare efectuata cu radacina mainii, policele
fiind indreptat cranial, de 7 ori.
3. pompajul ganglionilor axilari, cu indexul si mediusul:
x grupul central (in centrul axilei) – de 3 ori;
x grupul mamar extern (pe marginea pectoralului mare) – de 3 ori.
3. pompajul grupurilor de ganglioni mamari mijlocii si inferiori, situate mai jos de
ganglionii mamari externi si spre partea inferioara a sanului – de 3 ori.
5. drenajul partii costale laterale – manevra de apel se executa de la pliul axilar
spre partea infero-latetala a grilajului costal; de 3 ori apel, de 3 ori retur.
6. drenajul sanului – incepe de la jonctiunea dintre regiunea suprapectorala si
regiunea axilara, continua spre regiunea medio-sternala si apoi spre partea
inferioara a sanului, unii autori numind acesta modalitate de drenaj „in banda”. Se
executa cercuri cu ambele police sau cu toate degetele, uneori putand aplica
manevra combinata. Manevrele de drenaj se indreapta spre marginea exterioara a
toracelui pentru a ajunge la ganglionii responsabili cu drenarea acestei regiuni; de
3 ori apel, de 3 ori retur.

7. drenajul zonei inferioare a grilajului costal – porneste de la ganglionii mamari

externi spre rebordul costal, trecand de mai multe ori „in evantai”, dupa nevoile
zonei.
8. pompajul grupurilor de ganglionii mamari mijlocii si inferiori;
9. pompajul ganglionilor axilari;
10. se trece la partea opusa;
11 .in cazul in care se executa exclusiv drenajul toracelui si sanului se incheie cu
pompajul cisternei Pecquet si a ganglionilor retroclaviculari.

Drenajul limfatic al peretelui abdominal

Pozitia pacientului: decubit dorsal.
Pozitia maseurului: in partea dreapta a pacientului.
1. pompajul ganglionilor retroclaviculari – cu indexul si mediusul, de 7 ori.
2. pompajul cisternei Pecquet – miscare efectuata cu radacina mainii, policele
fiind indreptat cranial, de 7 ori.
3. pompajul ganglionilor lomboaortici si iliaci – se executa la nivelul spinei iliace
antero-superioare, cu degetele ambelor maini asezate paramedian, de 3 ori, apoi se
trece la partea opusa.
4. pompajul ganglionilor inghinali – de 3 ori fiecare subgrup (supero-extern si
supero-intern).
astfel:
5. drenajul propriu-zis al abdomenului – incepe din partea stanga a abdomenului,
se executa dupa directii ce formeaza in final un romb, raportandu-ne la puncte
denu mite
x punct median – corespunde cisternei Pecquet si este situat median in
partea superioara a abdomenului (apendicele xifoid);
x punct drept, respectiv stang superior – situate in partile laterale ale
abdomenului, pe orizontala ce trece prin ombilic;
x punct drept, respectiv stang inferior – situate pe liniile ce unesc punctele
precedente cu portiunea mijlocie a regiunii inghinale.
a. drenajul regiunii abdominale stangi prin manevre de apel realizate cu toata
mana combinate cu pompaje spre cisterna Pecquet:
x de la punctul stang superior spre punctul stang inferior, de 3 ori apel, de 3
ori retur;
x de la punctul median spre punctul stang superior, de 3 ori apel, de 3 ori
retur.
b. drenajul regiunii abdominale drepte – efectuat ca in cazul precedent doar ca
mana utilizata este cea dreapta – de la punctul median spre punctul drept
superior, de 3 ori apel, de 3 ori retur – de la punctul drept superior la punctul
drept inferior, de 3 ori apel, de 3 ori retur.
c. drenajul de intoarcere – porneste de la punctul drept inferior la punctul stang
inferior, in potcoava, schimband mana de lucru la nivelul punctului median; de 3
ori.
d. drenajul partii de mijloc a abdomenului se executa prin doua manevre: x
manevra lingura – de la nivelul cisternei Pecquet spre marginea inferioara a
abdomenului (simfiza pubiana) – de 3 ori;
x vibratii de la simfiza pubiana spre cisterna Pecquet – de 3 ori.
6. pompaje finale:
x ganglionii inghinali – de 3 ori;
x ganglionii lomboaortici si iliaci – de 3 ori;
x cisterna Pecquet – de 7 ori;
x ganglionii retroclaviculari – de 7 ori.

Drenajul membrelor inferioare

Este unul dintre cele mai importante pentru organism, data fiind cantitatea mare de
limfa ce se capteaza la acest nivel si particularitatile de evacuare a acesteia: este
ingreunata in conditii obisnuite de caracteristicile peretilor vaselor sanguine si de
gravitatie si facilitata de o pompa musculara puternica. Multe din insuficientele
circulatiei venoase se insotesc si de o circulatie limfatica deficitara, permitand
astfel permanentizarea unui asa numit edem, chiar de mici proportii, dar care in
timp determina aparitia aderentelor intre diverse structuri: celule, straturi ale pielii
sau intre tesuturi diverse.
Conform principiului de lucru din drenajul limfatic manual, pentru a aplica
manevrele la nivelul membrelor inferioare trebuie eliberate colectoarele din aval
fata de acesta. Drept urmare, se impune obligativitatea efectuarii drenajului limfatic
al abdomenului inaintea drenajului membrelor inferioare. In cazul unui edem al
unui membru inferior se executa 3-4 sedinte de drenaj ale membrului opus, in
prealabil. In conditiile celulitei, numarul apelurilor si retururilor va fi crescut, datorita
existentei edemului cronic Ia acest nivel.

Drenajul membrelor inferioare – partea anterioara

Pozitia pacientului: decubit dorsal, cu genunchii usor flectati.
1. pompajul ganglionilor inghinali profunzi si superficiali – se realizeaza din
portiunea interna spre cea externa a pliului inghinal si apoi paralel cu aceasta,
dar cu 1-2 cm mai jos, pe portiunea de inceput a muschilor coapsei.
2. drenajul coapsei – datorita suprafetei mai mari de lucru fata de membrele
superioare,se va executa pe trei portiuni:
a – fata interna – de la ganglionii inghinali inferiori (interni) spre fata interna a
genunchiului, aplicand toata palma: de 3 ori apel, de 3 ori retur;
b – fata externa – de la ganglionii inghinali supero-externi spre fata externa a
genunchiului, cu toata palma; de 3 ori apel, de 3 ori retur;
c – fata anterioara – de la ganglionii inghinali spre genunchi, manevra „in
lingura”; de 3 ori apel, de 3 ori retur;
d – presiunile in bratara – cu toata mana sau despicatura mainii, presiunea este
gradata, se termina cu marginea cubitala a mainii si este orientata spre ganglionii
inghinali, de 3 ori.
3. pompajul ganglionilor poplitei – se cuprinde genunchiul cu ambele maini,
degetele patrunzand pe fata posterioara si pompand spre in sus ganglionii din
spatiul popliteu.
4. drenajul genunchiului – se realizeaza spre ganglionii poplitei:
a – fata interna – de la marginea interna a genunchiului spre marginea interna a
rotulei, cu policele ambelor maini; de 3 ori apel, de 3 ori retur;
b – fata externa – de la marginea externa a genunchiului spre marginea externa a
rotulei, cu policele ambelor maini; de 3 ori apel, de 3 ori retur.
5. drenajul gambei – abordeaza implicit si ganglionii tibiali anteriori, nefiind
necesara pomparea acestora separat:
a – fata interna – de la fata interna a genunchiului spre maleola interna, aplicand
toata palma; de 3 ori apel, de 3 ori retur;
b – fata externa – de la fata externa a genunchiului spre maleola externa, cu
toata palma; de 3 ori apel, de 3 ori retur;
c – manevra sandwich – de la genunchi spre maleole, cu ambele maini in acelasi
timp; de 3 ori apel, de 3 ori retur;
d- presiunile in bratara – cu toata mana sau despicatura mainii, presiunea este
gradata, se termina cu marginea cubitala a mainii si este orientata spre ganglionii
poplitei, de 3 ori.
6. drenajul piciorului:
a – regiunea maleolara si interna a piciorului – se incepe cu indexul si mediusul de
sub maleola interna spre articulatia metatarsofalangiana a halucelui (deget 1); de 3
ori apel, de 3 ori retur;
b – regiunea maleolara si externa a piciorului – se incepe cu indexul si mediusul de
sub maleola externa si se continua cu degetele si cu policele ambelor maini spre
articulatiile metatarsofalangiene ale degetelor 2-5; de 3 ori apel, de 3 ori retur.
7. drenajul degetelor – ca si in cazul mainilor, se realizeaza prin pompaje ce
intereseaza toate fetele acestora.
8. manevre finale:
a – returul fetelor interne si externe ale piciorului – de 3 ori;
b – returul gambei prin manevra sandwich – de 3 ori;
c – pompajul ganglionii poplitei – de 3 ori;
d – returul coapsei prin manevra sandwich – de 3 ori;
e – pompajul ganglionii inghinali profuzi si superficiali – de 3 ori;
Drenajul membrelor inferioare – partea posterioara
Pozitia pacientului: decubit ventral.
1. drenajul coapsei – ca si fata anterioara, se imparte in 3 portiuni:
a – fata interna – de la marginea interna a pliului subfesier spre fata interna a
genunchiului, aplicand toata palma; de 3 ori apel, de 3 ori retur;
b – fata externa – de la marginea externa a pliului subfesier spre fata externa a
genunchiului, cu toata palma; de 3 ori apel, de 3 ori retur;
c – fata medio-posterioara – de la pliul subfesier spre genunchi, se executa
manevra „in lingura”; de 3 ori apel, de 3 ori retur;
d – presiunile in bratara – cu toata mana sau despicatura mainii, presiunea este
gradata, se termina cu marginea cubitala a mainii si este orientata spre pliul
subfesier, de 3 ori.
2. pompajul ganglionilor poplitei – se realizeaza cu degetele, pompand spre in
sus pe ganglionii din spatiul popliteu.
3. drenajul gambei:
a – fata interna – de la fata interna a genunchiului spre maleola interna, aplicand
toata palma; de 3 ori apel, de 3 ori retur;
b – fata externa – de la fata externa a genunchiului spre maleola externa, cu
toata palma; de 3 ori apel, de 3 ori retur;
c – fata medio-posterioara – de la genunchi spre glezna aplicand manevra „in
lingura”; de 3 ori apel, de 3 ori retur;
d – manevra sandwich – de la genunchi spre maleole, cu ambele mani in acelasi
timp; de 3 ori apel, de 3 ori retur;
e – presiunile in bratara – cu toata mana sau despicatura mainii, presiunea este
gradata, se termina cu marginea cubitala a mainii si este orientata spre ganglionii
poplitei, de 3 ori.
4. drenajul piciorului – se executa cu genunchiul flectat, se lucreaza regiunea
interna si externa ca la fata anterioara, cu indexul si mediusul in regiunea
submaleolara si cu policele la nivelul plantei; de 3 ori apel, de 3 ori retur.
5. drenajul degetelor – se face ca in cazul mainilor prin pompaje pe toate
fetele acestora.
6. manevre finale:
a – returul plantei – de 3 ori;
b – returul gambei prin manevra sandwich – de 3 ori;
c – pompajul ganglionilor poplitei – de 3 ori;
d – returul coapsei prin manevra sandwich – de 3 ori.
Drenajul fetei posterioare a trunchiului
Se va efectua dupa 3 regiuni, in functie de directia pe care o adopta colectoarele
limfatice spre locul de varsare. Astfel, cele 3 regiuni vor fi: regiunea dorsala,
regiunea lombara si regiunea fesiera. Drenajul fetei posterioare a trunchiului
reprezinta partea finala a drenajului limfatic general, urmand dupa membrele
inferioare in ordinea: regiune fesiera, lombara si apoi dorsala. Este indicat inclusiv
pentru relaxare fizica si psihica datorita ritmului lent si blandetii manevrelor.
Drenajul regiunii fesiere este de obicei indicat in tratamentul celulitei dar si al
hemoroizilor si tulburarilor circulatorii de la acest nivel.

Drenajul regiunii dorsale (vertebra cervicala 4 – vertebra toracala 12).

Pozitia pacientului: decubit ventral.
Pozitia maseurului: pe partea opusa celei lucrate.
1. pompajul ganglionilor retroclavicluari – cu indexul si mediusul, de 7 ori.
2. pompajul ganglionilor axilari – respectiv grupul subscapular si eventual
grupul central, ambele cu orientare spre in sus, spre grupul subclavicular; de 3 ori.
3. drenajul portiunii dorsale laterale – de la pliul axilar spre extremitatea
inferioara a grilajului costal (ca la san); de 3 ori apel, de 3 ori retur.
4. drenajul portiunii dorsale superioare si mijlocii – se realizeaza de-a lungul
trapezului, de la marginea lui scapulara spre vertebra cervicala 4, coborand apoi
pe langa coloana vertebrala spre T12. Presiunile si orientarea drenajului se fac
inspre lateral ca la peretele toracic anterior, putandu-se lucra fie cu toata palma, fie
cu policele ambelor maini; de 3 ori apel, de 3 ori retur.
5. drenajul portiunii dorsale inferioare – de la pliul axilar spre marginea
inferioara a grilajului costal, „in evantai”; de 3 ori apel, de 3 ori retur.
Daca se urmareste doar drenarea toracelui, se va incheia cu pompajul ganglionilor
axilari (subscapulari).
Drenajul regiunii lombare.
1. pompajul ganglionilor inghinali – atat cat se poate efectua, pe grupul
supero-extern care dreneaza aceasta regiune.
2. drenajul portiunii lombare laterale – orientand limfa spre ganglionii inghinali
superiori; de 3 ori apel, de 3 ori retur.
3. drenajul portiunii lombare medii – zona de la vertebra T12 pana la
marginea superioara a pliului interfesier reprezinta punctul de plecare, drenarea
efectuandu-se spre lateral (ganglionii inghinali superiori). Manevra se executa cu
toata palma sau cu policele; de 3 ori apel, de 3 ori retur.
4. pompajul ganglionilor inghinali.

Drenajul regiunii fesiere

1. pompajul ganglionilor inghinali – atat cat se poate efectua, pe grupul
supero-extern care dreneaza aceasta regiune.
2. drenajul portiunii fesiere mijlocii – manevrele de drenaj se incep de la limita
inferioara a santului interfesier, directionand spre ganglionii inghinali inferiori si
indreptandu-ne spre limita superioara a santului interfesier, executate de 3 ori; de 3
ori retur.
3. drenajul portiunii sacrale – in potcoava cu policele, inspre in jos; se repeta
de 3 ori.
4. drenajul portiunii fesiere laterale – se face spre ganglionii inghinali supero-
externi; de 3 ori apel, de 3 ori retur.
5. pompajul ganglionilor inghinali.

Drenajul limfatic general (desfasurare)

Pacientul se afla in decubit dorsal.
1. pompajul ganglionilor retroclaviculari – de 7 ori (cercuri mici cu degetele).
2. drenajul fetei anterioare a gatului – de-a lungul marginii anterioare a SCM-ului
si a corpului acestuia; de 3 ori apel, de 3 ori retur.
3. drenajul fetei laterale a gatului – pe marginea postero-laterala a SCM-ului si
marginea anterioara a trapezului superior; de 3 ori apel, de 3 ori retur.
4. pompajul ganglionilor retroclaviculari – de 7 ori.
5. pompajul cisternei Pecquet- de 7 ori.
6. pompajul ganglionilor axilari, cu indexul si mediusul:
x grupul humeral (pe marginea marelui dorsal) – de 3 ori;
x grupul toracic (pe marginea pectoralului mare) – de 3 ori;
x grupul central (in centrul axilei) – de 3 ori.
7. drenajul bratului:
x fata interna – de 3 ori apel, de 3 ori retur;
x fata externa – de 3 ori apel, de 3 ori retur;
x presiunile in bratara – de 3 ori.
8. pompajul ganglionilor supraepitrohleeni – de 3 ori.
9. drenajul antebratului:
x fata interna – de 3 ori apel, de 3 ori retur;
x fata externa – de 3 ori apel, de 3 ori retur;
x manevra sandwich – de 3 ori apel, de 3 ori retur;
x presiunile in bratara – de 3 ori.
10. drenajul pumnului si al mainii:
x pompaj pe fata anterioara a pumnului, sub pliul de flexie;
x drenajul fetei palmare – de 3 ori apel, de 3 ori retur;
x drenajul fetei dorsale – de 3 ori apel, de 3 ori retur;
x drenajul degetelor – de 3 ori apel, de 3 ori retur.
11. manevrele finale.
12. pompajul ganglionilor axilari – de cate 3 ori grupul central, toracic si
humeral.
13. se lucreaza membrul superior opus.
14. pompajul ganglionilor mamari – grupul mamar extern, mijlociu si inferior, de
3 ori.
15. drenajul partii costale laterale – de 3 ori apel, de 3 ori retur.
16. drenajul sanului – „in banda”; de 3 ori apel, de 3 ori retur.
17. drenajul zonei inferioare a grilajului costal – „in evantai”; de 3 ori apel, de
3 ori retur.
18. pompajul grupurilor de ganglioni mamari mijlocii si inferiori.
19. pompajul ganglionilor axilari.
20. se lucreaza partea opusa.
21. pompajul ganglionilor retroclaviculari – de 7 ori.
22. pompajul cisternei Pecquet – de 7 ori.
23. pompajul ganglionilor lomboaortici si iliaci – de 3 ori pe fiecare parte.
24. pompajul ganglionilor inghinali – de 3 ori fiecare subgrup (supero-extern si
supero-intern).
25. drenajul propriu-zis al abdomenului:
a – drenajul regiunii abdominale stangi:
x de la punctul stang superior spre cel stang inferior – de 3 ori apel, 3 ori
retur;
x de la punctul median spre punctul stang superior – de 3 ori apel, 3 ori retur.
b – drenajul regiunii abdominale drepte:
x de la punctul median spre punctul drept superior – de 3 ori apel, 3 ori retur;
x de la punctul drept superior la cel drept inferior – de 3 ori apel, 3 ori retur.
c. drenajul de intoarcere – „in potcoava” de 3 ori.
d. drenajul partii de mijloc a abdomenului:
x manevra lingura – de 3 ori;
x vibratii – de 3 ori.
26. pompajul ganglionilor inghinali, lomboaortici si iliaci – de 3 ori.
27. drenajul coapsei:
x fata interna – de 3 ori apel, de 3 ori retur;
x fata externa – de 3 ori apel, de 3 ori retur;
x fata anterioara – „in lingura”; de 3 ori apel, de 3 ori retur;
x presiunile in bratara – de 3 ori.
28. pompajul ganglionilor poplitei.
29. drenajul genunchiului:
x fata interna – de 3 ori apel, de 3 ori retur;
x fata externa – de 3 ori apel, de 3 ori retur.
30. drenajul gambei:
x fata interna – de 3 ori apel, de 3 ori retur;
x fata externa – de 3 ori apel, de 3 ori retur;
x manevra sandwich – de 3 ori apel, de 3 ori retur;
x presiunile in bratara – de 3 ori.
31. drenajul piciorului:
x regiunea maleolara si interna a piciorului – de 3 ori apel, de 3 ori retur;
x regiunea maleolara si externa a piciorului – de 3 ori apel, de 3 ori retur.
32. drenajul degetelor.
33. manevrele finale.
34. pompajul ganglionii inghinali profunzi si superficiali – de 3 ori.
Se modifica pozitia pacientului in decubit ventral.
35. drenajul coapsei:
x fata interna – de 3 ori apel, de 3 ori retur;
x fata externa – de 3 ori apel, de 3 ori retur;
x fata medio-posterioara – „in lingura” – de 3 ori apel, de 3 ori retur;
x presiunile in bratara – de 3 ori.
36. pompajul ganglionilor poplitei.
37. drenajul gambei:
x fata interna – de 3 ori apel, de 3 ori retur;
x fata externa – de 3 ori apel, de 3 ori retur;
x fata medie posterioara – „in lingura” – de 3 ori apel, 3 ori retur;
x manevra sandwich – de 3 ori apel, de 3 ori retur;
x presiunile in bratara – de 3 ori.
38. drenajul piciorului – regiunea interna si externa – de 3 ori apel, de 3 ori retur.
39. drenajul degetelor.
40. manevre finale.
41. pompajul ganglionilor inghinali- atat cat se poate efectua, pe grupul supero-
extern care dreneaza aceasta regiune.
42. drenajul portiunii mediane a regiunii fesiere – de Ia portiunea inferioara a
santului interfesier spre portiunea sa superioara – de 3 ori apel, de 3 ori retur.
43. drenajul portiunii laterale a regiunii fesiere – de In spina iliaca antero-
superioara Ia articulatia coxo-femurala – de 3 ori apel, de 3 ori retur.
44. drenajul portiunii sacrale – „in potcoava” cu policele inspre in jos; se repeta
de 3 ori.
45. drenajul portiunii lombare laterale – orientand limfa spre ganglionii inghinali
superiori – de 3 ori apel, de 3 ori retur.
46. drenajul portiunii lombare medii – de 3 ori apel, de 3 ori retur.
47. pompajul ganglionilor inghinali.
48. pompajul ganglionilor retroclaviculari – de 7 ori.
49. pompajul ganglionilor axilari – grupul subscapular si grupul central; de 3 ori.
50. drenajul portiunii dorsale superioare – de 3 ori apel, de 3 ori retur.
51. drenajul portiunii dorsale laterale – de 3 ori apel, de 3 ori retur.
52. drenajul portiunii dorsale mijlocii-inferioare – de 3 ori apel, de 3 ori retur.
53. pompajul ganglionilor axilari (subscapulari).
54. pompajul ganglionilor retroclaviculari – de 7 ori.

Reguli posibile in drenajul limfatic manual pe regiuni

x Drenajul limfatic al fetei urmeaza intotdeaunua celui al gatului.
x Drenajul limfatic al membrului superior si cel al toracelui anterior se pot face
de sine statator, dar este recomandata executia lor impreuna.
x Drenajul limfatic al membrelor inferioare se face obligatoriu cu drenajul
prealabil al abdomenului (abdomenul poate fi drenat singur).
x Regiunea lombara si cea fesiera se pot drena impreuna cu abdomenul
atunci cand este cazul si vrem sa stimulam actiunea.
x Manevrele trebuie sa fie lente, ritmul manevrelor fiind de la 2-3 la 10
secunde.
x Presiunea de aplicare a manevrelor nu trebuie sa depaseasca 40-50 mm
Hg.
x Sunt necesare mai multe repetari pe acelasi loc, de 2, 3 sau 4 ori inainte de
a deplasa mana, pentru a mobiliza coloana de limfa.
x Faza cea mai importanta a manevrei este relaxarea presiunii, in momentul in care
capilarele si-au redobandit calibrul initial. Daca presiunea propulseaza limfa
capilarelor catre colectoare, relaxarea permite capilarelor sa se umple din nou.
Indicatii generale
x prima faza a tratamentului in toate formele de edem de origine venoasa, cardiaca
sau limfatica cu exceptia edemului congenital in care nu exista cai limfatice;
x tratamentul proceselor inflamatorii;
x perioada pre- si postoperatorie in chirurgia estetica, plastica si reparatorie
(implantul grefelor cutanate, lipoabsorbtie, interventii corectoare pentru diverse
segmente, etc.);
x tratamentul leziunilor cutanate (cicatrici dupa arsuri, interventii
chirurgicale, accidente, etc);
x tratamentul obezitatii;
x tratamentul celulitei;
x tratamentul tulburarilor trofice distale ale membrelor, consecutive
insuficientelor arteriale sau venoase;
x tratamentul oboselii cronice- ritmul lent al manevrei, asociat blandetei
executiei, creand conditiile relaxarii fizice si psihice a pacientului;
x tratamentele cosmetice ale fetei cu vizarea ridurilor, cearcanelor, pungilor si
oricaror modificari aparute datorita unei irigatii ineficiente, pentru hranirea si
regenerarea celulelor pielii si pentru eliminarea resturilor metabolice.
Contraindicatii generale

Acestea se limiteaza, mai ales, la procesele infectioase grave, dar si la recidivele

metastatice care reprezinta contraindicatia cea mai clara in acest moment.
Contraindicatie totala este edemul limfatic cardiac, datorat unei insuficiente a
cordului drept. Partea respectiva este slabita si nu mai poate sa preia cantitatea
normala de lichid. Sistemul limfatic functioneaza cum trebuie, el impinge limfa in
sus, dar inima nu poate sa proceseze atat lichid, astfel ca acesta stagneaza, zona
se umfla si apare un edem limfatic bilateral, al ambelor membre, simetric, de
consistenta moale. In acest caz, prin drenaj, nu faci decat sa impingi o
cantitate mai mare de lichid si sa obosesti inima si mai tare.

Drenajul este interzis si in infectiile acute cu agenti patogeni, pentru a nu

raspandi infectia in tot corpul.
La fel se intampla si in recidivele unor tumori agresive. Se stie ca celulele
tumorale se raspandesc foarte rapid prin sistemul limfatic. In aceste situatii, in
general, apar si dureri. In principiu, nu trebuie sa existe dureri provocate de
drenajul limfatic, de exemplu la nivelul membrelor.

Daca apar, inseamna ca sunt blocaje undeva, care pot fi cauzate fie de fibroze
post-operatorii, fie de fibroze dupa radioterapie. Uneori, chiar masa tumorala
blocheaza vasele limfatice, asa ca degeaba impingi limfa, pentru ca nu are unde
sa se duca. Daca drenajul nu are efect si membrul tot creste, inseamna ca ceva nu
este in regula.