PROIECT PENTRU SUSTINEREA COMPETENTELOR

PROFESIONALE IN MESERIA TEHNICIAN VETERINAR

ANIMALE DE COMPANIE

2009

1
 Tema proiectului:
Elementele de baza in histologie

2
 Argument

Realizarile fara precedent in domeniul aparaturii de investigatie din

ultimii 30 de ani au facut posibile cercetari ample in domeniul structurilor si
ultrastructurilor organismului animal si vegetal; dezvoltarea chimiei si biochimiei
a dus la descifrarea compozitiei chimice a acestora, la stabilirea relatiei de
structura celulara (constitutie moleculara). Concluzia la care s-a ajuns este aceea
ca organismele vii sunt formate din aceleasi elemente chimice care se gasesc in
scoarta terestra; lipsa unora reflecta raritatea acestora sau o vehiculare
geochimica lenta.
S-a constatat ca sunt intotdeauna prezente in organism 21 de elemente.
Dintre acestea, unele se gasesc in toate organele in cantitati mari cum sunt:H, C,
N si O; altele in cantitati mai mici :Na, Mg, P, Cl, K, Fe, S, Ca etc. Aceste
elemente reprezinta “materialul de constructie”, pentru care motiv au fost
denumite elemente”plastice” sau biogene.Mai rar, in cantitati foarte mici , se mai
gasesc elemente cum sunt: B, Si, V, Mn, Co, Cu, Zn, Mo si I.
Organismele extrag din mediu elementele necesare vietii si reproducerii,
dar realizeaza aceasta in mod selective, ceea ce face ca intre compozitia
elementara medie a corpului animal si aceea a scoartei terestre sa existe o
diferenta sensibila.Astfel, elemente ca:O, C, H si N se gasesc in corpul animal
intr-o concentratie mai mare decat in scoarta terestra, iar elemente ca:Mg, Na, Al,
K si altele se gasesc in proportii mai reduse.
Elementele chimice in corpul vietuitoarelor nu se gasesc in stare
elementara si izolate, ci sub forma de combinatii complexe,caracteristice materiei
vii.Masa fundamentala a materiei vii o formeaza compusii organici
(macromoleculele) si mediul format din apa si micromoleculele.
Componenta macromoleculara a materiei vii. Aceasta prezinta
o serie de insusiri care o deosebesc de aceea a mediului anorganic.
Macromoleculele ce alcatuiesc material vie se caracterizeaza prin
structura lor de polimeri cu grad inalt de polimerizare, rezultati din inlantuirea
mai multor resturi de molecule de natura apropiata sau identica. Compusii
macromoleculari intalniti in celule sau produsi de celule sunt: proteine, acizi
nucleici si glucide cu molecula mare. Proteinele sunt polimeri ai aminoacizilor,
acizii nucleici sunt polimeri ai nucleotizilor, iar glucidele cu molecula mare
polimeri ai glucidelor simple.

3
 Macromolecule proteice sunt formate din sute si chiar mii de peptide,
combinatii ale celor circa 21 de aminoacizi ce se intalnesc mai frecvent in
compozitia acestora. Acizii nucleici cuprind, sub forma codului genetic, farte
multe combinatii ale celor 5 baze purinice si pirimidinice. Aceasta face posibila
constituirea unui numar practic infinit de proteine sau acizi nucleici, fiecare cu un
alt numar practice infinit de proteine sau acizi nucleici, fiecare cu un alt numar si
o alta secventa a unitatilor componente. Cercetarile asupra acestor compusi au
aratat ca, pentru comportarea lor biologica, secventa monomerilor este esentiala.
Macromoleculele biologice, datorita calitatii lor de polimeri, pot avea un spectru
extreme de larg de caracteristici si proprietati, putand indeplini functia de
“depozit” de informatie, insusire biologica fundamentala, fara de care ereditarea
nu s-ar putea manifesta.
Polizaharidele alcatuiesc macromoleculele din subunitati identice ce se
repeat indefinite.Macromoleculele proteice si acelea ale acizilor nucleici sunt
polimeri cu lant neramificat, in timp ce macromoleculele polizaharidelor pot avea
lanturi moleculare ramificate. Aceste lanturi, in mediul apos, prezinta o
importanta stabilitate a organizarii lor spatiale.
Proteinele se pot prezenta fie sub de proteine de structura, alcatuind
“scheletul” structurilor celulare, fie sub forma de proteine- enzime, indeplinind
rol in efectuarea proceselor biologice fundamentale.
Datorita electronomiscropiei, s-a putut dovedi ca proteinele celulare se
prezinta sub doua forme: globuloase si filamentoase.
Proteinele globuloase sunt active metabolic, cum sunt enzimele,
hemoglobinele si mioglobina, iar cele filamentoase au cel mai adesea un rol
structural, asa cum sunt moleculele de colagen, miozina si fibrinogenul. Structura
chimica a proteinelor este foarte complexa: cuprinde o serie legaturi chimice care
pornesc de la structura primara la structura secundara, tertiara, cuaternara ce face
legatura cu domeniul ultrastructurilor celulare.
Acizii nucleici sunt macromolecule de o deosebita importanta pentru
manifestarile si evolutia vietii; ei asigura sinteza proteinelor celulare, carora le
imprima structuri primare adecvate si constante atat in cadrul unui ciclu celular,
cat si in generatiile celulare successive.
In componenta celulelor se intalnesc doua varietati de acizi nucleici :
acidul dezoxiribonucleic (ADN), in constitutia caruia intra dezoxiriboza, iar ca
baze purinice si pirimidinice, adenine, guanine, timina si citozina; acidul
ribonucleic (ARN), in care riboza la locul dezoxiribozei, iar timina este inlocuita
de uracil.
ADN este format dintr-o inlantuire caracteristica de nucleotizi, care
defineste structura primara a acestuia. In functie de structura primara, moleculele
de ADN sunt diferite intre ele. In aceasta structura primara se afla depozitata

4
informatia necesara realizarii structurii primare a moleculelor proteice, ADN, ca
si moleculele de proteine, isi constituie o structura secundara, cu un aspect dublu
helicoidal, prin care spiralizarea impreuna a doua lanturi polinucleotidice. Cele
doua lanturi ale structurii secundarese pot desface, putand juca rol fie de matrice
pentru reconstituirea lantului coplimentar de nucleotizi, fie matricea pentru un
lant de ARN cu structura primara complementara.
ARN apare in celula sub trei varietati: ARN mesager, ARN ribozomal si
ARN solubil. Cele trei varietati sunt determinate de functia diferita in sinteza
proteica a fractiunilor ARN.
Importanta acizilor nucleici este conferita de rolul lor in sinteza
proteinelor si in transmiterea caracterelor ereditare.

5
 Cap. 1. Tesutul epitelial

Tesuturile epiteliale provin din toate cele trei foite embrionare. Adaptate
pentru functiile de aparare, absorbtie si secretie, sunt formate din celule si o
substanta intracelulara redusa, uneori absenta. Epiteliile acopera suprafata
organismului, formand epidermal tegumentar; captusesc cavitatile si conductele
diferitelor organe; constituie parenchimul functional al glandelor. Ele sunt lipsite
sau srace in vase sanguine si limfatice, in schimb au o bogata inervatie.
Epiteliile sunt situate, in mod constant, pe o membrana bazala care le
separa de tesuturile subiacente; prin intermediul acesteia se realizeaza hranirea,
prin difuziune, a celulelor epiteliale. Membrana bazala este o structura acelulara,
formata din mucopolizaharide si fibre de reticulina. Originea ei este inca
controversata. Se pare ca reprezinta o modificare locala a substantei
fundamentale a tesutului conjunctiv subiacent epiteliului, modificarea care se
realizeaza sub actiunea “inductoare” a celulelor epiteliale. Celulele epiteliale se
prind prin polul vegetativ pe membrane bazala, de care nu pot fi separate decat cu
mari dificultati, in timp ce extremitatea opusa corespunde polului functional.
Initial, celulele epiteliale au forma rotunda, insa aceasta va prezenta
importante variatii in raport cu specializarea functionala, precum si cu localizarea
topografica. Datorita acestor factori ele apar turtite, cilindrice, prismatice etc.
Celulele epiteliale, din punct de vedere morfologic, contin un nucleu bine
reprezentat si bogat in cromatina, iar in citoplasma se gasesc toate organitele
comune, precum si incluziuni.
Celulele epiteliale adera strans intre ele datorita vascozitatii substantei
intercelulare, dar mai ales a interdigitatiilor , a desmozomilor, a tonofibrilelor etc.
Interdigitatiile sunt comune tuturor epiteliilor. Desmozomii reprezinta structuri
care asigura cea mai stransa legatura intre celule, sunt mici plagi dispuse de-a-
lungul suprafetelor laterale ale celulelor epiteliale. Tonofibrilele sunt filamente
care se dispun in fascicule (tonofibrile) situate in citoplasma, foarte evidente in
epiteliul pavimentos al pielii; depasesc uneori teritoriul celulei trecand in celula
vecina, formand veritabile punti protoplasmatice intercelulare.
Celulele epiteliului de invelis pot prezenta la polul apical diferentieri
citoplasmatice ca: microvili, cili, stereocili.
Clasificarea epiteliilor. Diferentierea epiteliilor se face de obicei dupa
forma celulelor, numarul structurilor si functiile lor esentiale. Din punct de
vedere functional, se impart in trei mari grupe:
1. epitelii de acoperire;
2. epitelii glandulare;
3. epitelii senzoriale.

6
 4.
1.1 Epiteliile de acoperire

Sunt situate la suprafata corpului sau captusesc organele care comunica

direct cu exteriorul. Ele au rol de protectie, formand o bariera intre organism si
mediul inconjurator. Epiteliile de acoperire se clasifica, dupa numarul straturilor, in
epitelii simple sau unistratificate si epitelii pluristratificate.
Epiteliile simple. Sunt formate dintr-un singur rand de cellule,
caracterizate prin izomorfismul lor. Dupa forma celulelor, se disting:
a. epiteliul simplu pavimentos;
b. epiteliul simplu cubic;
c. epiteliul simplu cilindric (prismatic)
d. epiteliul pseudostratificat.
Epiteliul simplu pavimentos este format din celule plate, obisnuit
poliedrice, cu marginile drepte sau usor ondulate. Limitele acestor celule sunt greu
vizibile in coloratiile uzuale, insa se pun in evidenta prin impregnare cu azotat de
argint (da epiteliului un aspect similar cu cel al pietrelor de pavaj). Din acest grup
fac parte endoteliile (captusesc lumenul vaselor) si mezoteliile (tapeteaza seroasele:
pleura, peritoneul, seroasa pericardica)
Epiteliul simplu cubic este format din celule care au inaltimea egala cu
largimea; este mai putin raspandit si constituie invelisul canalelor mici excretoare ale
glandelor salivare.
Epiteliul simplu cilindric (prismatic) este format din celule inalte, la
care predomina inaltimea fata de grosime si latime. Nucleul acestor celule este
elliptic, cu axul principal perpendicular pe membrana bazala; aparatul reticular este
situat spre polul apical. Epiteliile simple prismatice sunt uneori prevazute cu kinocili
(epiteliul salpingian), cu stereocili (epiteliul epididimar), cu margini “in perie”
(tubii contorti) sau cu microvili (epiteliul intestinal). Printre aceste celule se gasesc
uneori celule secretoare de mucus, adevarate glande unicelulare (epiteliul mucoasei
intestinale).
Epiteliul pseudostratificat este de tip simplu, in care celulele au
inaltimi diferite, dar numai unele ajung pana la suprafata si acestea au o forma
cilindrica. Din acest motiv, nucleii vor fi dispusi pe doua randuri, dand un fals aspect
de stratificare. Extremitatea libera a acestor celule prezinta cili sau kinocili. Astfel de
epitelii se intalnesc la trahee, bronhii etc.
Epiteliile stratificate. Se caracterizeaza prin prezenta a mai multor
straturi de celule, dispune in mod succesiv unele deasupra altora, celulele stratului
superficial dand denumirea epiteliului; celulele din stratul profund sunt dispuse, de
asemenea pe membrana bazala.

7
 Epiteliul stratificat pavimentos reprezinta forma cea mai comuna, fiind
specializat pentru functiile de protectie. Este format din trei straturi principale: bazal,
mijloc si superficial.
Stratul bazal, situat pe membrana bazala, este alcatuit dintr-un singur
rand de celule cu nucleu oval dispus in axul celulei, perpendicular pe suprafata
bazala. Celulele stratului bazal se divid active, de unde mai poarta si numele si
numele de strat generator.
Stratul mijlociu este format din mai multe randuri de celule poliedrice, unite
prin tonofibrile si dezmozomi, care le dau un aspect spinos, de unde si numele de
strat spinocelular.
Stratul superficial este format din celule turtite cu nuclei picnotici; aceste
celule degenereaza si se descuameaza, comportandu-se diferit, in functie de mediul
cu care vin in contact, (uscat sau umed). La epiteliile care vin in contact cu mediul
uscat celulele superficiale se cheratinizeaza, isi pierd nucleul, mor si se desprind din
epiteliu. Procesul de cheratinizare incepe inca din stratul spino-celular. Astfel de
epiteliu poarta denumirea de epiteliu stratificat pavimentos de tip cornos (numit si
de tip rezistent). Epiteliile care vin in contact cu un mediu umed au in citoplasma
celulelor superficiale incluziuni de precheratinizare (epiteliul bucal, esofagian etc.)
si poarta denumirea de epiteliu stratificat pavimentos de tip mucos (sau moale).
Epiteliul de tranzitie. Este caracteristic cailor urinare. Forma celulelor
si numarul straturilor variaza in functie de starea functionala a vezicii urinare. Cand
vezica urinara este destinsa, epiteliul prezinta doua randuri de celule, iar cand vezica
a fost evacuate el devine pluristratificat. El formeaza o bariera intre sange si urina, la
trecerea apei si a sarurilor.
Epiteliul de tranzitie este format din trei straturi, care corespund la trei
tipuri de celule; stratul bazal este format din celule cubice care au un contact direct
cu cojunctivul (lipseste membrana bazala); stratul mijlociu este format din mai
multe randuri de celule alungite, cu o extremitate ovala, celule “in racheta”; stratul
superficial este formata din celule mari cu unul, doi sau trei nuclei, care au polul
apical latit in forma de umbrela.

1.2 . Epiteliile glandulare.

Sunt alcatuite din celule epiteliale specializate, care au capacitatea de

secretie si excretie. Prin secretia celulara se intelee totalitatea proceselor
intracelulare de sinteza, prin care se elaboreaza un anumit produs; prin excretie
celulara produsii sintetizati din celula sunt eliminate fie la suprafata unui epiteliu, fie
direct in sange.
Fenomenul de secretie la nivel celular cuprinde mai multe faze: absorbtie,
acumulare, elaborare, excretie. Pe parcursul acestor faze se produc modificari

8
zonale ale celulei, dinspre polul bazal spre polul apical, polul excretor. In tot acest
timp au loc modificari de permeabilitate a membranei plasmatice. In prima faza,
polul bazal al celulei este permeabil; din sange celula preia materialul necesar
elaborarii substantelor specifice sintezei produsului de secretie. Membrana celulara
de la polul apical isi pierde apoi treptat permeabilitatea. Volumul celulei creste, de
asemenea nucleul, iar nucleonul dispare treptat.
Celula glandulara poate fi izolata, reprezentand ea insasi o glanda
unicelulara , sau se pot grupa mai multe celule glandulare se caracterizeaza prin
dispunerea celulelor glandulare pe un glandilem vascularizat si prin existenta unui
spatiu de eliminare denumit lumen glandular.
Glandele unicelulare. Sunt reprezentate de celule glandulare situate printre
celulele epiteliale monostratificate de la nivelul epiteliului cailor respiratorii,
epiteliului intestinal etc. Cand glandele unicelulare secreta un produs mucos poarta
denumirea de glande mucipare. Aceste celule au un aspect de pocal cu corpul foarte
dezvoltat, sustinut pe un piciorus ingust care se prinde pe membrane bazala si au un
nucleu alungit. Datorita formei pe care o prezinta, mai poarta denumirea de celule
caliciforme.
Glandele pluricelulare. Sunt formatedin conglomerate de celule
glandulare. Dupa modul in care produsul secretat este excretat in afara organismului,
in cavitati care comunica cu exteriorul, sau in interiorul organismului, direct in
sange, se deosebesc doua tipuri de glande: cu secretia externa, sau exocrine, avand
un sistem canalicular si cu secretie interna, sau endocrine, lipsite de canalicule.

1.2.1 Glandele exocrine.

Se deosebesc intre ele prin morfologie, structura si dupa modul de eliminare
a materialului elaborate. Clasificarea lor se face dupa dispunerea celulelor
glandulare in parenchimul secretor si dupa ramificarea canalelor de excretie.
Glandele caracterizate printr-un conduct drept sunt glande simple, iar cele cu un
conduct ramificat sunt glande tubulare, reprezentate printr-o invaginatie sub forma
de deget de manusa si glande acinoase (sau alveolare), cu aspect de boaba de
strugure. Datorita acestor criterii, glandele mai pot diferentiate in mai multe
categorii:
Glande tubulare simple. Au forma de tub al carui perete este format din
celule situate pe o membrana bazala, lumenul tubului ingust si se deschid direct in
lumenul organului (glandele Lieberkuhn);
Glandele tubulare ramificate. Sunt formate din mai multi tubi glandulari
care fuzioneaza la nivelul suprafetei unde isi varsa produsul de secretie (glandele
pilorice);

9
 Glandele tubuloglomerulare. Sunt formate dintr-o portiune secretorie
tubulara infasurata in ghem, captusita cu un epiteliu simplu, care se continua cu un
canal excretor ale carui celule sunt dispuse pe doua straturi (glanda sudoripara);
Glandele acinoase simple. Au portiunea secretorie dilatata, captusite cu
celule epiteliale piramidale care delimiteaza un lumen (glandele lacrimale);
Glandele acinoase compuse (ttubuloacinoase). Sunt glande ai caror acini nu
sunt altceva decat veziculele terminale ale unui sistem de canale excretorii (glandele
salivare si pancreasul exocrin).
Dupa natura chimica a produsului secretat, aceste glande pot fi: seroase,
mucoase si mixte.
Glandele seroase. Sunt formate din acini serosi si secreta un produs apos,
fluid, albuminos; in majoritate, au un rol enzimatic. Acinii serosi sunt mai mici, au
lumenul ingust, celulele piramidale cu nucleul rotund situat central, iar citoplasma
plina cu granule de secretie aglomerate in special spre polul apical.
Glandele mucoase. Secreta un produs filant, continand mult mucus. Acinii
mucosi au un lumen larg. Celulele apar clare, eventual cu aspect vacuolar, nucleul
situat periferic si turtit pe glandilem. Intre glandilem si celulele glandulare se
intalnesc celule miopiteliale alungite care, prin contractie, comprima celulele
glandulare, determinand golirea acestora.
Glandele mixte (sau muco-seroase). Sunt formate din acini micsti, mai
voluminosi, formati din doua tipuri de celule; numeroase celule mucoase, care
delimiteaza lumenul si una pana la trei celule seroase situate intre polul bazal al
celulelor mucoase si membrana bazala. Aceste celule seroase, prin compresiune, iau
forma de semiluna, de unde si denumirea de “semilunele Gianuzzi”.
Dupa felul cum celulele glandulare formeaza si elimina produsul elaborate,
se disting trei tipuri de glande: merocrine, holocrine si apocrine. La glandele
merocrine, materialul elaborat este eliminat prin difuziune. La glandele holocrine,
produsul de secretie este eliminat prin dezintegrarea intregii celule glandulare. La
glandele apocrine, materialul elaborat este eliminat prin dezintegrarea segmentului
supranuclear al citoplasmei.

1.2.2 Glandele endocrine

Sunt reprezentate de grupe de celule epiteliale, lipsite de canalul excretor,
dispuse in contact cu capilarele sanguine cel putin printr-un pol, vascularizatia dand
arhitectonica fiecarei glande. Produsii de secretie (hormonii) trec direct in sange.
Glandele endocrine fac obiectul unui capitol separate.

1.3Epiteliile senzitive

10
 Se caracterizeaza prin celule specializate in captarea diferitelor excitatii. Ele
constituie receptorul periferic al unor analizatori si vor fi prezentate mai pe largo
data cu organele de simt.

Cap. 2. Tesuturile conjunctive

2.1.Tesutul conjunctiv propriu-zis

Foarte variate ca aspect morphologic si functional, tesuturile conjunctive

prezinta insa caractere asemanatoare structural. Sunt alcatuite din cele trei
componente: celule conjunctive, substanta fundamentala si fibre conjunctive. Ele
sunt de origine mezenchimala. Primele elemente care se diferentiaza sunt celulele
mezenchimale, urmate de formarea substantei fundamentale si , in final, apar si
fibrele conjunctive. In stadiul initial tesutul este format numai din celule
mezenchimale de forma stelata, cu prelungiri fine citoplasmatice ramificate. In
spatiile dintre celule apare substanta intercelulara prin transformarea plasmei initiale
sub actiunea secretiilor celulei. Aceasta substanta este nestructurata, gelatinoasa, pe
masura ce organsimul se dezvolta apar elemente fibrilare si astfel ia nastere tesutul
conjunctiv
Raporturile dintre cele trei componente ale tesuturilor conjunctive se
modifica in decursul vietii animalului. Astfel, la tineret, predomina celulele si
substanta fundamentala, insa pe masura ce procesul de maturare si imbatranire
inainteaza structurile fibrilare devin din ce in ce mai numeroase si diminueaza
celulele, pentru ca, in final, structurile fibrilare sa devina dominante.
Tesuturile conjunctive sunt in general bogat vascularizate si inervate,
datorita acestei vascularizatii schimburile sunt foarte active intre sange si lichidul
tisular in ambele sensuri.
In studiul tesuturilor conjunctive vom prezenta in primul rand elementele
componente si apoi vom descrie principalele tipuri de tesuturi conjunctive.

2.1.1.Celulele conjunctive
In tesuturile conjunctive se intalnesc o mare varietate de tipuri celulare, care
pot fi impartite in doua grupe: celule “autohtone” si celule “alohtone”. Din prima
catogorie fac parte celulele mezenchimale, reticulare, fibrocitul, histiocitul,
mastocitul, plasmocitul, lipocitul si celula pigmentara. Din cea de a doua categorie
fac parte celulele care apartin altui tesut si care patrund in tesuturile conjunctive; ele
provin de obicei din sange: leucocitul, limfocitul si monocitul.
Aceste celule, avand o varietate mare, indeplinesc si o mare diversitate de
functii. Astfel, celulele de origine embrionara au capacitatea de reinnoire continua a

11
echipamentului cellular al tesutului conjunctiv. Fibrocitele indeplinesc functiile
metabolice fundamentale. Histocitele si celulele migratorii sunt elemente reactive.
Plasmocitele, lipocitele si celulele pigmentare au functii speciale de a elabora
proteine, lipede si pigmenti. Mastocitul este cel care are rolul de coordonator al
tuturor proceselor metabolice din tesutul conjunctiv.
Celula mezenchimala. Este foarte raspandita in perioada embrionara; mai
persista in unele tesuturi conjunctive ale animalului adult, indeosebi in jurul vaselor
de sange. Celulele mezenchimale au numeroase directii evolutive; ele reprezinta
elemente “cap de serie” pentru toate celulele tesuturilor conjunctive sau ale
tesuturilor de aceeasi origine (tesutul muscular, vascular si sange).
Celula reticulara. Deriva din celula mezenchimala, prezentand caracterele
structurale si potentiale de evolutie ca si de celula de origina. La embrion si fat,
aceste celule se gasesc in numar mare, scad dupa parturitie, iar la adult raman numai
in organele limfopoetice si hematopoetice.
Fibrocitul. Este celula cea mai raspandita in tesuturile conjunctive. Participa
atat la elaborarea substantei fundamentale, cat si a structurilor fibrilare. Forma tanara
a celulei poarta denumirea de fibroblast, iar forma adulta de fibrocit. Fibroblastele
iau nastere din celule mezenchimale sau din alte fibroblaste, prin diviziune
cariokinetica. Fibroblastele sunt celule fixe, in general stelate, mai rar turtite,
fusiforme sau ovoide, continand in citoplasma un reticul rugos si o zana Golgi bine
reprezentata.
Histiocitul. Este celula mobile si deosebit de active a tesuturilor conjunctive.
Se caracterizeaza printr-un polimorfism deosebit. Ele sunt celule mici, neregulate ca
aspect, adesea alungite sau fusiforme, grupate in regiunile bogat vascularizate. Cand
este tanar, poarta denumirea de histioblast, caracterizandu-se printr-un volum mai
mare, cu nucleul oval si cu cromatina dispusa in discuri paralele. Histiocitul adult
evolueaza in doua directii: una pentru elaborarea de proteine si a doua pentru
fagocitoza (macrofag).
Mastocitul. Are o forma rotunda sau ovala, uneori neregulata, alungita; sunt
dispusi de-a-lungul vaselor sanguine, au dimensiuni variate (de la 5 la 25 microni) si
se caracterizeaza prin prezenta unor granulatii citoplamatice bazofile care mascheaza
nucleul. Mastocitele secreta heparina, histamine, serotonina etc., substantele cu rol
insemnat in apararea organismului, in permeabilitatea peretilor vasculari, in
coagulare etc.
Plasmocitul. Este o celula care se intalneste in numar mic in tesuturile
conjunctive. Are forma ovala si un nucleu asezat excentric. Cromatina nucleara, sub
forma de granule alungite, este dispusa radiar, ca spitele unei roti. Plasmocitul
intervine in organism in procesele de aparare (in procesele imunologice), secretand
gamagobulina.

12
 Celula grasa (adipocitul, lipocitul). Se intalneste mai rar ca celule izolate; de
obicei, se asociaza alcatuind tesutul adipos. Lipocitele iau nastere din fibroblaste si
histiocite. Sunt celule mari de forma rotunda sau globulara, cu citoplasma redusa,
nucleul periferic, restul celulei fiind ocupat de grasimi neuter. Ele au functia de
acumulare a lipidelor din organism, provenite in parte din alimente, dar in cea mai
mare masura grasimea sintetizata la nivelul fibrocitului si histiocitului. Procesele de
sinteza a grasimilor (hipogeneza), cat si lipoza, depend de necesitatile organismului.
Celula pigmentara. Are o forma stelata, cu multe prelungiri, citoplasma fiind
incarcata cu granule de pigment; se intalneste in straturile bazale ale epidermului, in
derm, in coroida globului ocular etc. Aceste celule pot sa-si sintetizeze singure
pigmentul, melanina (melanoblasti), sau sa si-l inglobeze prin procesul de fagocitoza
(melanofori). Celulele pigmentare au rolul de protectie a straturilor subiacente
impotriva radiatiilor luminoase si calorice prea puternice.
Celulele alohtone. Sunt reprezentate de elemente provenite din sange si care,
la nivelul tesutului conjunctiv, isi realizeaza functiile lor specifice (imunologice) si
tot la acest nivel se dezintegreaza si mor. Principalele celule alohtone sunt
polimorfo-nuclearele neutrofile si eozinofile, limfocitele si monocitele.

2.1.2 Substanta fundamentala

Substanta fundamentala este o componente amorfa, transparenta, ce ocupa
spatial liber dintre celulele si fibrele conjunctive. Uneori este gelatinoasa si elastica,
alteori dura si elastica (in cartilaj) sau dura si rigida (in os). In componenta
substantei fundamentale se gasesc urmatoarele componente: lichid tisular, in
proportie de 70%; mucopolizaharidele 5-20%; proteine, aproximativ 25%. Substanta
fundamentala reprezinta importantul rezervor de apa si de proteine din organism.

2.1.3 Fibrele conjunctive

O alta componenta din structura tesuturilor conjunctive este reprezentata de
sistemul fibrilar, distingandu-se trei categorii, si anume: fibre colagene, de reticulina
si fibre elastice.
Fibrele colagene. Se gasesc in toate tipurile de tesuturile conjunctive. Ele au
o culoare alba, sunt drepte sau ondulate, in general grupate in fascicule, nu se
ramifica si nu se anastomozeaza, se pot amesteca formand o textura neregulata; pot
fi orientate in raport cu directia de tractiune si presiune a factorilor externi mecanici.
Electronomicroscopic, fibra colagena este alcatuita din subunitati de trei ordine:
fibrile colagene, protofibrile si filamente.
Colagenul este insolubil in apa, rezista la actiunea tripsinei, insa este digerat
de pepsina; prin incalzire se retracta, iar prin fierbere se transforma in gelatina.
Fibrele de reticulina. Sunt formate din microfibrile de reticulina, fiind
subtiri; se ramifica si se anastomozeaza sub forma de retele. Ele se gasesc in

13
proportie mare in organele limfopoetice, in membranele bazale, in jurul fibrelor
musculare si in tesutul conjunctiv lax.
Fibrele elastice. Se caracterizeaza prin culoarea galbena. Sunt subtiri fine si
lungi, se ramifica si se anastomozeaza formand retele si ochiuri mai mult sau mai
putin dense. Ele se intalnesc in proportie mai redusa decat fibrele colagene, dar sunt
abundente in cartilajul elastic si in unele membrane elastice groase, ca in media
aortei sau in cornee. Cand se rup, capatul lor se indoaie sub forma de carlig. In
structura lor, fibrele elastice contin o proteina denumita elastina, care le da
proprietatea de a se alungi si a se scurta in mod pasiv sub influenta factorilor
mecanici.

2.1.4 Varietati de tesuturi conjunctive

Tesuturile conjunctive pot fi impartite, dupa predominanta uneia dintre cele
trei componente, astfel: predominanta celulara (adipos); predominanta fibrilara
(tendonul); predomina substanta fundamentala (gelatina Warthon) sau sunt in
proportii relative egale (tesut conjunctiv lax).
Dupa modul in care se orienteaza fibrele sub presiunea ce se exercita asupra
lor, tesuturile conjunctive se impart in tesuturi conjunctive: neorientate,
semiorientate, orientate si metaplaziate.
Tesuturile conjunctive neorientate
Sunt tesuturi conjunctive laxe, au substanta fundamentala relative abundenta,
fibrele conjunctive neorientate, iar celulele conjunctive prezinta o mare varietate. Se
mai caracterizeaza prin numeroase vase sanguine si limfatice, o mare plasticitate, o
mare putere de transformare, un metabolism deosebit de active si capacitatea de
metaplazie. Ele sunt reprezentate de: tesut reticular, tesutul conjunctiv lax propriu-
zis, tesutul adipos, tesutul pigmentar si tesutul fibro-hialin.
Tesutul conjunctiv reticular. Este format din celule reticulare, fibre de
reticulina dispuse in retea si substanta fundamentala. Celulele reticulare se pot
transforma in macrophage sau in alte celule conjunctive, sau in elementele seriei
limfocitare. Constituie reteaua de sustinere din organele limfoide, maduva osoasa,
ficat; de asemenea, se gaseste in structura mucoaselor respiratorii si digestive. Pe
langa rolul mecanic,de sustinere, ele indeplinesc si un rol de aparare locala, prin
diferentierea in macrofage a celulelor sale.
Tesutul conjunctiv lax propriu-zis. Este dintre toate tesuturile conjunctive,
cel mai raspandit in organism. Se gaseste sub piele, in muschi, intre diversele
organe, sub pleura, peritoneu, formand asa numitul tesut interstitial. Tesutul
conjunctiv lax se imbiba cu lichide. Substanta fundamentala apare nestructurata,
contine mucopolizaharide acide, acid hialuronic in cantitate mare, acid mucoitin-
sulfuric si acid controitin-sulfuric. Sistemul fibrilar contine fibre de reticulina, fibre
colagene si reduse fibre elastice. Celulele sunt imprastiate printre sistemele fibrilare,

14
in masa substantei fundamentale: fibrocite, histiocite, mastocite, plasmocite si celule
alohtone.
Tesutul conjunctiv lax indeplineste mai multe functii: de sustinere si legatura,
mecanica, izolare, plastica, metabolica, adipopexica, endocrina, reactivitate,
reglarea circulatiei generale ca si de protectie, reparatorie etc.
Tesutul adipos. Este alcatuit din celule conjunctive care au acumulat grasimi.
Adesea, celulele grase se grupeaza formand lobuli adiposi. Substanta fundamentala
si fibrele conjunctive se gasesc in cantitate redusa. Tesutul adipos constituie pentru
organism un rezervor de substante energetice care se reinnoieste continuu, cu rol de
protectie impotriva variatiilor de temperature, amortizor pentru unele organe supuse
la diferite presiuni, rol metabolic etc.
Tesutul pigmentar. Reprezinta o categorie deosebita de tesut conjunctiv lax,
in care celulele se incarca de pigment, primind denumirea de cromatocite. La
mamifere, pigmentul cel mai important este melanina, putand fi intalnit la nivelul
dermului coroidei, irisului etc.
Tesutul fibro-hialin. Este reprezentat de tesutul conjunctiv lax in care
celulele se incarca cu glicogen si se imbiba cu apa, devenind celule “sticloase”.
Acest tesut apare in zonele de frecare si supuse la o presiune crescuta.

2.2 Tesuturile conjunctive semiorientate

Contin fibre cu un grad redus de orientate. Ele sunt reprezentate de

membranele fibroase si seroase.
Membranele fibroase. Caracterizate prin predominanta fibrelor orientate intr-
un singur, aceste membrane constituie dermul pielii, corionul mucoaselor si
capsulele de acoperire a unor organe: capsula lui Glisson, albugineea testiculara etc.
Membranele seroase. Sunt reprezentate de pleura, peritoneu si seroasa
pericardica, delimitand si incadrand cavitati inchise din organism. Aceste membrane
prezinta o parte ce se aplica pe peretele din cavitatea respectiva, foita viscerala. Intre
cele doua foite rezulta un spatiu virtual in care se gaseste o foarte mica cantitate de
serozitate.
Tesuturile conjunctive orientate
Se caracterizeaza prin predominanta fibrelor conjunctive, care sunt de obicei
orientate intr-o singura directie sau in doua directii, substanta fundamentala redusa,
iar celule putine ca numar. In general au o functie mecanica fiind situate in locurile
de tractiune, frecare si presiune.
Tesutul conjunctiv fibros. Se intalneste in constitutia tendonului,
aponevrozei, fasciei si ligamentelor articulare.
Tesutul tendinos. Este format din fibre tendinoase, orientate intr-o singura
directie, pe directia de tractiune. Fibrele sunt dispuse sub forma de coloane, printre

15
ele gasindu-se fibrocite modificate, denumite tenocite. Tenocitele, datorita
comprimarii lor de catre fascicule, apar in sectiune transversala sub forma unor
“celule cu aripi”, fiind denumite celule alifrome. In sectiunea logitudinala, tenocitele
sunt alungite, aliniate in randuri paralele intre fibrele colagene, dispuse doua cate
doua, astfel incat nuclei a doua celule invecinate sunt foarte apropiati fiind numiti
nuclei bigeminati. Tendonul este un organ flexibil, foarte rezistent, bogat inervat ,
nevascularizat; pri intermediul lui muschii se insera pe os.
Tesutul aponevrotic. Este asemanator cu tesutul tendinos, cu deosebirea ca
fasciculele se latesc, luand aspectul unei panze tendinoase, in care fibrele
conjunctive sunt orientate pe doua directii: una predominanta si una secundara. Din
aceste motive, aponevrozele sunt considerate tendoane latite.
Tesutul fascial. Este un tesut derivate din tesutul conjunctiv perimuscular si
orientat sub solicitarea fortelor de tractiune si presiune in cel putin doua directii.
Fibrele sale se intretaie pe directii perpendiculare: fibrele unui plan sunt paralele
intre ele, cele ale planului urmator tot paralele intre ele, dar orientate perpendicular
pe directia fibrelor din planul precedent.
Tesutul ligamentar articular. Are aceeasi structura ca si tesutul tendinos;
fibrele colagene au un traiect usor spiralat pentru a permite extensia lor.
Tesutul elastic. Este format in general din numeroase fibre elastice si reduse
fibre colagene; fibrele au culoare galbena, sunt orientate in general pe una sau doua
directii si contin rare celule si foarte putina substanta fundamentala. In categoria
ligamentelor elastice intra ligamentul cervical, tunica abdominala etc.

2.3. Tesuturile conjunctive metaplaziate.

Se caracterizeaza prin modificarea fibrocitelor si prin substanta fundamentala

care se impregneaza cu diverse substante ceea ce ii confera o consistenta si o duritate
particulara. Tesuturi conjunctive metaplaziate sunt tesuturile cartilaginous si osos.
Tesutul cartilaginos.
Se caracterizeaza prin consistenta si elasticitatea substantei fundamentale, in a
carei componenta intra un polimer condromucoid bogat la sulf, acid condoitin-
sulfuric si un albuminoid, alcatuind substanta numita condrina. In aceasta substanta
fundamentala se gasesc inglobate celule si fibre. Celulele sunt de fapt celule
mezenchimale modificate, purtand denumirea de condroblaste cand sunt tinere si
condrocite cand sunt mature. Condrocitele sunt mari si rotunde (15-40 microni), cu
nucleul mic. Fiecare condrocit este asezat intr-o lacuna de substanta fundamentala,
numita condroplast. Peretele condroplastului este acoperit de o capsula.
Tesutul cartilaginos hialin.
Se prezinta ca o structura sticloasa, transparenta, de culoare alba sau
albastruie, aceste caractere fiind determinate de substanta fundamentala omogena, in

16
masa careia se gasesc condrocitele si fibrele colagene mascate. Condrocitele au in
acest caz o forma ovala sau globuloasa si sunt inchise in condroplaste.
Tesutul cartilaginos elastic. Are o culoare galbena, este opac, se
caracterizeaza prin multimea fibrelor elastice incluse in substanta fundamentala
redusa si prin dimensiunile mai mici ale grupelor izogenice incluse intr-o capsula
mai putin evidenta. Acest tesut intra in alcatuirea pavilionului urechii, conductului
auditiv extern, laringelui.
Tesutul cartilaginos fibros. Este format dintr-o substanta fundamentala
redusa, mascata de fasciculele fibrelor colagene groase si orientate in directia
fortelor mecanice si printre care se gasesc grupe izogenice formate din doua sau trei
condrocite inconjurate de o capsula-mama.
Tesutul osos.
Este adaptat pentru functia de suport si protectie a organismului. Este un tesut
consistent si foarte rezistent. El rezulta prin transformarea tesutului conjunctiv direct
in tesut osos, realizand astfel osificarea desmala, sau, indirect dupa ce tesutul
conjunctiv a suferit procesul de metaplazie cartilaginoasa, osul aparand in locul
tesutului cartilaginos pe care il distruge, realizand asa-numita osificare encondrala.
Celulele osoase se prezinta sub trei varietati: osteoblaste (tinere), osteocite si
osteoclaste. Aceste varietati de celule au caractere morfologice si functionale
diferite, reprezentand insa in realitatea una si aceeasi celula, care se modifica
structural in raport cu momentul fiziologic local al tesutului osos.
Osteoblastul. Este o celula osoasa mezenchimala, avand marimea de 15-20
microni, nucleul voluminous, oval, situate excentric. Osteoblastele sunt cuprinse in
masa substantei fundamentale, la nivelul zonelor de osificare progresiva, fiind
dispuse unele langa altele si prezinta un contur poliedric. Citoplasma osteoblastului
este in general bazofila, prezentand expansiuni prin care se anastomozeaza cu celule
vecine.
Osteocitul. Este celula matura, asezata in niste camarute de forma lenticulara
sapate in substanta osoasa, numite osteoplaste, care prezinta niste canalicule. Prin
aceste canalicule osteocitul isi trimite prelungirile care vin in legatura cu prelungirile
celulelor vecine. Sunt celule mici, latite, cu nucleul mic, central, cu citoplasma
bazofila redusa, fara capacitate de a se divide.
Osteoclastul. Este o celula diferentiata a celulei osoase, cu rol active in
osteogeneza. Celula este multinucleata, cu nuclei saraci in cromatina; este de talie
mare si are o forma neregulata. In faza de activitate prezinta o margine “in perie”,
indreptata spre suprafata de resorbtie osoasa.
In organism se disting doua varietati de tesut osos, si anume: tesutul osos
compact si tesutul osos spongios.
Tesutul osos compact. Este sub varietatea de tesut in care substanta
fundamentala apare structurata sub forma de lame osoase concentrice, centrate in

17
jurul unor canalicule microscopice, anastomozate, numite canalicule Havers,
orientate in sensul lungimii osului si ocupate de vase sanguine, limfatice,
terminatiuni nervoase.
Tesutul osos spongios (sau areolar). Este format din lamele osoase
incomplete, scurte si neregulate, incrucisate intre ele, care delimiteaza spatii de
forme si marimi variabile. Aceste spatii sunt ocupate de maduva osoasa. Tesutul
spongios se gaseste la nivelul epifizelor oaselor lungi si in portiunea centrala a
oaselor late si scurte.
Osteogeneza. Formarea tesutului osos incepe devreme in cursul perioadei
embrionare, si continua in intreaga perioada de dezvoltare a fatului, precum si dupa
nastere, pana la 1-2 ani la animalele mici, 3-4 ani la animalele mijlocii si 4-5 ani la
animalele de talie mare.
Procesul de osificare se efectueaza in trei etape principale:
-in etapa intai se constituie o axa conjunctiva sau cartilaginoasa, numita
travee directoare, pe suprafata careia se suprapun osteoblastele;
-in etapa a doua, in jurul osteoblastelor se dezvolta o substanta preosoasa care
inglobeaza osteoblastele, formand pe suprafata lamei directoare o lamela preosoasa
numita “bordure” sau margine osteoida. Odata cu aparitia marginei osteoide,
osteoblastele inglobate in substanta osteomucoida devin stelate, transformandu-se in
osteocite;
-in etapa a treia, printr-un proces complex complex enzimatic si de
precipitare, sarurile de calciu se depun in masa substantei osteomucoide,
transformand-o intr-un tesut dur, tesut osos.

2.4. Tesutul sanguine si limfatic

Sangele si limfa au o origine mezenchimala, fiind considerate “tesuturi

lichide circulante”. Substanta intercelulara este lichida, mobile, permitand
elementelor figurate sa se deplaseze in masa ei. Sangele circula in organism intr-un
sistem de vase inchise, in dublu sens, pe cand limfa nu circula decat intr-un singur
sens, de la periferie spre cord. Limfa poate circula si in afara vaselor inchise,
umpland spatiile intercelulare.

2.4.1 Sangele.
Este un lichid vascos, format dintr-un mediu coloidal, si dintr-un numar mare
de celule aflate in suspensie, care dau sangelui un aspect opac si culoare rosie
(datorita hemoglobinei din eritrocite). Are reactie alcalina (pH-ul variaza intre 7,2-
7,4), gust sarat si miros specific, iar densitatea este cuprinsa intre 1,058-1,060.
Cand din diferite cause, sangele iese din vase, el se coaguleaza. Procesul de
coagulare, consta in separarea sangelui intr-o parte lichida, numita ser sanguin si

18
intr-o parte solida, coagul, format dintr- retea de fibrina in ochiurile careia se afla
elementele figurate.
Elementele figurate.
Sunt celule circulante (45%), reprezentate de eritrocite, leucocite si
trombocite.
Eritrocitele. Hematiile (globulele rosii), la mamifere, sunt elemente
anucleate, lipsite de mobilitate proprie, cuprinzand in citoplasma si pigment
respirator continand fier, numit hemoglobina. Ele sunt elemente complet mature,
adaptate pentru transportul gazelor respiratorii. Au forma discoidala biconcave;
privite din profil au un aspect de haltera, zona centrala fiind mai subtire decat cea
mai periferica. Aceasta forma particulara ofera o suprafata mai mare de schimb si
usureaza saturarea lor cu oxigen. Dimensiunile hematiilor variaza de la specie la
specie; ele pot avea un diametru mediu de 7,4 microni, o grosime de 2,5 microni la
microni la margine si de 1,5 microni in centru.
Numarul hematiilor pe milimetru cub este determinat de necesitatile in oxigen
ale fiecarui organism, variind in raport cu specia, varsta, sexul, starea fiziologica etc.
Leucocitele (globulele albe). Sunt elemente nucleate, variate ca structura,
marime si forma, indeplinind in special functii de aparare a organismului. Ele sunt
generate continuu de tesut mieloid sau limfoid, constituind o componenta celulara a
sangelui, de unde pot trece prin peretii capilarelor in tesuturi; se intalnesc in vasele
limfatice, splina ganglionii limfatici etc. Durata vietii lor este mai scurta decat a
hematiilor, variind intre 1-5 zile. Sunt mobile, poseda mobilitate proprie de tip
amiboid; cand circula pe fluxul vasului au o forma sferica, dar in contact cu peretele
vasului capata o forma neregulata.
In structura unui leucocit se distinge o masa citoplasmatica si un nucleu.
Nucleul apare extrem de polimorf; in unele leucocite are forma sferica bine
delimitate, in altele aspect de haltera, potcoava, lobat etc. Citoplasma in unele
leucocite apare granulara (granulocite); la altele citoplasma este clara, omogena
(agranulocite).
Agranulocitele,denumite si mononucleare, dupa caracterul nucleului si al
citoplasmei, se clasifica in limfocite si monocite.
Limfocitele sunt cele mai mici dintre leucocite si au viata cea mai scurta de 3-
4 zile , uneori cel mult o zi; reprezinta 23-60% din leucocite. Ele prezinta un nucleu
mare ovoid sau sferic, in jurul caruia citoplasma formeaza o zona destul de redusa,
de forma unei benzi subtiri, care se coloreaza in albastru deschis. Limfocitele sunt
numai in trecere prin sange; ele traverseaza capilarele si ajung in tesutul conjunctiv,
pentru ca apoi sa revina in sange pe cale limfatica.
Monocitele sunt cele mai mari elemente figurate din sange, de forma sferica
cu diametrul de 15-25 microni, fiind in proportie de circa 5%. Nucleul este central,

19
mare, oval si reniform, slab colorabil si contine o mare cantitate de oxicromatina cu
aspect granulos. Citoplasma este abundenta si se coloreaza in albastru-cenusiu.
Granulocitele se caracterizeaza prin nucleul cu 3-5 lobi uniti prin mai multe
filamente de cromatina care uneori sunt atat de subtiri incat nucleul pare fragmentat,
ca si cand celula ar avea mai multi nuclei.
Trombocitele (sau placutele sanguine). Sunt cele mai mici elemente figurate
ale sangelui cu rol de coagulare. La pasari trombocitele sunt destul de mari, cu
nucleu evident si citoplasma bazofila incarcata cu granulatii. La mamifere au o
forma ovala, apar ca fiind formate dintr-un centru granular de culoare violeta,
denumit granulomer si dintr-o zona periferica omogena, slab bazofila, hialomerul.
Histiogeneza sangelui
Elementele figurate au o viata destul de scurta in sange; de asemenea s-a
observat ca celulele nu se multiplica, iar eritrocitele si trombocitele sunt lipsite de
nucleu.
Celulele “stem” hematoformatoare se dezvolta din aria celulara centrala a
insulellor sanguine Wolff-Pander, astfel ca primele doua luni ale embrionului
hematopoeza este strict intravasculara. In acest interval, celulele “stem” dau nastere
hematiilor primitive, iar prin migrare colonizeaza primordiile organelor
mielopoetice, cat si pe cele ale organelor limfoide periferice si centrale.

2.4.2 Limfa
Este un lichid biologic cu structura coloidala, rezultat din transsudarea
plasmei sanguine la nivelul spatiilor interstitiale. Reprezinta partea din lichidul
interstitial care ajunge in curentul sanguin prin intermediul circulatiei limfatice. Are
o compozitie mai deosebita fata de plasma sanguina: este mai saraca in proteine si in
special in fibrinogen, dar contine o cantitate mai mare de grasimi si cloruri; este
lipsita de elemente figurate rosii si are reactie alcalina. La nivelul capilarelor
limfatice, limfa este lipsita de elemente figurate, acestea aparand in limfa pe masura
ce trece prin ganglionii limfatici.

20
 Cap. 3.Tesutul muscular

Acest tesut este constituit din celule musculare, prezentand functie de

contractibilitate, datorita prezentei in citoplasma a unor fibrile contractile numite
miofibrile. Celula musculara isi modifica forma; ea poarta denumirea de miocit
(fibra musculara). In citoplasma miocitului, pe langa miofibrile, care reprezinta
organitul caracteristic al celulei, exista organitele comune, dintre care unele participa
la formarea unor structuri proprii fibrei musculare: sarcolema, sarcoplasma etc.
Tesutul muscular este bogat inervat si vascularizat.
Dupa particularitatile structurale si functionale ale fibrelor musculare, se
deosebesc trei tipuri de tesut muscular si anume: neted, striat si cardiac.

3.1 Tesutul muscular neted

Formeaza musculatura viscerala a tractusului gastrointestinal, a arterelor,

traheii, peretele uterin etc. Fibra musculara neteda are o forma fusiforma, cu
extremitatile alungite si cu partea centrala ingrosata, unde se gaseste nucleul.
Lungimea fibrei musculare variaza dupa localizarea in organele respective: fibrele
din peretii vaselor sunt mici, pe cand cele din peretii uterului gestant ajung pana la
dimensiuni in jurul a 500 de microni.
Fibrele musculare netede se asociaza in grupe rezultand fascicule musculare,
care formeaza muschii netezi. In cadrul unui fascicul muscular, partea mediana a
unei celule se gaseste in contact cu extremitatile subtiri ale celulelor vecine, de care
se leaga prin intermediul unui tesut conjunctiv in care predomina fibrele elastice de
reticulina, formand in jurul fiecarui miocit o veritablia plasa.

3.2 . Tesutul muscular striat

Fomeaza masa principala a musculaturii scheletice si repezinta aproximativ

40% din greutatea corpului. In cazul muschiului striat nu este corect sa se vorbeasca
despre celule musculare, ci despre fibre musculare care prezinta o organizare
plasmoidala, caracterizata prin nuclei numerosi situati periferic.
Fibrele musculare striate se prezinta sub forma unor cordoane cilindrice sau
poligonale, lungimea fiind de 3-4 cm, rar ajungand la 12 cm, cu diametrul de 20-100
microni. In constitutia unei fibre musculare striate se disting:sarcolema,
sarcoplasma, nucleii si miofibrilele.

21
 3.3 Tesutul muscular cardiac

Este un tesut de origine mezoblastica, ce constituie peretele contractile al

cordului. Este un tip special de tesut muscular, care prezinta caractere ce apartin atat
tesutului muscular neted cat si tesutului muscular striat.
Fibrele musculare cardiace. Sunt situate in coloane paralele intre ele
stabilindu-se raporturi de continuitate prin intermediul extremitatilor, adesea
ramificate. Fibra musculara cardiaca este constituita din aceleasi elemente
structurale ca si cea scheletica, insa nucleul este unic, situat central.
Tesutul nodal. Este reprezentat printr-un sistem de fibre musculare
specializate in vederea realizarii contractiei ritmice si automate, stabilindu-se
legatura anatomo-functionala intre atrii si ventricule. Elementele componente ale
tesutului nodal sunt reprezentate de celule musculare cu character embrionar,
cunoscute sub denumirea de celule Purkinje, scurte dar groase, continand putine
miofibrile dar o mare cantitate de glicogen, avand contacte “cap la cap” incat asigura
astfel o conducere rapida a excitatiei.

22
 Cap.4. Tesutul nervos

Tesutul nervos intra in componenta sistemului nervos central si perferic,

precum si in portiunea senzoriala a analizatorilor. Ele este constituit din celule
nervoase si celule nevroglice. Celulele nervoase, denumite si neuroni, sunt
elementele cu cel mai inalt grad de specializare. Celulele nevroglice au rol de
legatura, sustinere, de secretie etc.
Tesutul nervos isi are originea in ectoderm. Celula primordiala este cea neuro-
epiteliala, care delimiteaza tubul neural. Din aceste elemente neuro-epiteliale se
diferentiaza, pe de o parte, celulele ependimare care captusesc cavitatile sistemului
nervos central, iar pe de alta parte , celulele germinative, numite meduloblaste.

Neuronul

Reprezinta unitatea morfofunctionala a sistemului nervos. El este format din

corpul celulei, numit pericarion, precum si din doua tipuri prelungiri
citoplasmatice: unele din aceste prelungiri sunt numeroase, ramificate, adaptate
pentru receptionarea informatiilor, numite dendrite; pe de alta parte, exista o
prelungire unica, axonul, mai groasa, care nu se ramifica decat terminal si care
transmite influxul nervos, la organele efectoare. Pericarionii se gasesc grupati in
centrii nervosi, formand substanta cenusie a sistemului nervos central, in ganglionii
spinali si in ganglionii simpatici. Prelungirile formeaza substanta alba a sistemului
nervos central si totalitatea nervilor.

23
 Bibliografie

Ackerknecht, ,E. B. Das Eingeweideszstem. Handbuch

derVergleichenden Anatomie der Haustiere.18. Auflage Springer-Verlag,
Berlin, 1943.
Barone, R. Anatomie compare des mammiferes domestiques, tome troisieme;
fasccicule premier.
Baumel, J. J. Aves heart and blood vessels. The Anatomy of the domestic
animals fifth edition. W. B. Sauders Co., Philadelphia London-Toront, 1975.
Constantinescu, Gh. Curs de anatomie comparative, vol. I-IV. Litografia
Inst.Agronomic Timisoara, 1971-1974.
Crisan I. si colab. Histologie, vol. 1. Editura Medicala, Bucuresti, 1957.
Diculescu I., Onicescu, D,. Rimniceanu, C. Histologie, vol. I.
Editura didactica si pedagogica, Bucuresti 1970.
Diculescu, I., Onicescu, D., Ramnicescu, C. Histologie, vol. II.
Editura didactica si pedagogica, Bucuresti 1971.
Dumitrescu, I. si col. Reproductia animalelor domestice. Editura
didactica, pedagogica, Bucuresti, 1976.
Ghetie, V., Pastea, E., Riga, I. Atlas de anatomie comparativa, vol. I.
Editura Agro-silvica, Bucuresti, 1953.
Ghetie, V., Pastea, E., Riga, I. Anatomia topografica a calului.
Editura Agro-silvica, Bucuresti, 1953.
Pamfilie, I. Curs de anatomie, histologie, embriologie. Inst.
Agronomic Iasi, 1976.
Pastea, E. Anatomia, histologia si embriologia animalelor
domestice, vol. I-II. A.M.D., Inst. Agronomic Bucuresti, 1971.
Papilian, V. V., Rosca, Gh. Tratat elementar de histologie, vol. I.
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977.
Popescu, P. Atlas der topographischen Anatomie der Haustiere, vol.
I-V. Ed. Gustav-Fischer Verlag, Jena, 1963.
Radu, C., Lemonia Radu. Aspecte comparative ale
angioarhitectonicii pulmonare la mamiferele si pasarile domestice. In:
“Lucr. St.”. Inst. Agronomic Timisoara, XII, p. 89-104, 1969.

24
 Radu, C., Les fosses renales des oiseaux domestique. In : “Anat.
Histol. Embryol, 4, p. 10-25, 1975.

25