1

HITOLOGIA= stiinta care se ocupa cu studiul tesuturilor organismului si cu modul in care

aceste tesuturi sunt organizate pentru a forma organe.
Tesuturile au 2 componente care interactioneaza: celulele si materia extracepulara (MEC)
MEC e alcatuita din numeroase tipuri de macromolecule, majoritatea dintre ele formand stracturi
complexe(ex: membranele bazale).
Functiile principale ale MEC: -asigura suportul mecanic al celulelor,
-transportul elementelor nutritive catre celule
-transportul in sens invers al produsilor de catabolism si secretie al celulelor
Organismul uman e format din 5 tipuri fundamentale de tesuturi: epitelial, conjunctiv, muscular si nervos.
Aceste tesuturi se asociaza intre ele in proportii variabile si formeaza astfel organe si sisteme.
Majoritatea organelor sunt alcatuite din parenchim= format din celule care asigura functiile specifice si
stroma= formata din celule cu rol de sustinere+ este mereu formata din tes. conjunctiv(exceptie: creier+MS)

TESUTURILE EPITELIALE
Sunt foarte raspandite in organism, asigurand:
• acopera corpul la exterior
• captusesc diferite formatiuni cavitare/canaliculare
• constituie parenchimul glandelor exo si endocrine
• intra in structura epiteliilor senzoriale
Ele separa mediul extern de cel intern.
Sunt tesuturi relativ pure, adica sunt formate numai in celule, acestea fiind la randul lor de acelasi fel (celule
epiteliale).
La microscopul optic(MO.) limitele celulare sunt greu vizibile, de aceea forma nucleului ne indica forma
celulei.
Epiteliile sunt bogat inervate dar lipsite de vascularizatie proprie (nu contin vase de sg, nici macar cele
groase), motiv pt care sunt asezate in contact cu tes conjunctiv bogat vascularizat, de care sunt despartite prin
membrana bazala(MB).
Epiteliile sunt tesuturi polarizate, adica diferite laturi de celule(domenii celulare), au aspecte si functii
specifice: domeniul apical, domeniul lateral si domeniul bazal.
Domeniul apical e orientat intotdeauna spre suprafata epiteliului sau spre lumenul unui organ, iar cel bazal
spre membrana bazala.

MEMBRANA BAZALA(MB)
E o structura glicoproteica ce apartine MEC, ce se interpune intotdeauna intre
celulele epiteliale si tesutul conjunctiv subiacent.
Structura ei e diferita si mai complexa decat a unei menbrane celulare obisnuite
si de aceea se poate intalni sub denumirea de lama bazala.
Reprezinta un suport structural si de ancorare al epiteliilor la tesutul conjunctiv
subiacent.
Cea mai mare parte a constituentilor MB sunt secretati de celulele epiteliale (spre deosebire de alti constituenti
ai MEC, care sunt secretati numai de celulele conjunctive).
La MO. in coloratie uzuala cu HE, MB este greu vizibila deoarece e foarte subtire dar si deoarece se coloreaza
eozinofil, ca tes conjunctiv subiacent.
MB se vizualizeaza f bine folosind coloratii speciale, astfel ea se vizualizeaza rosu-violet in coloratia cu PAS,
neagra in impregnatiile argentice etc.
In ME apare sub forma unor tesaturi fine de filamente neregulate, orientate spatial in 3 planuri; i se descriu
3zone/lamine:
 2
1. Lamina reticularis
E un produs exclusiv al celulelor conjunctive si e
mai bine reprezentata in epiteliile cu rol de protectie
(epiderm de ex)
E formata din fibre de reticulina(colagen tip III)-
evidentiere prin imregnatii argentice.
Alte componente ale acesteia sunt reprezentate
de microfibrilele de fibrilina, care ancoreaza lamina
densa la fibrele elastice ale MEC.
2. Lamina densa (lamina bazalis)
Este electronodensa si are o structura fibrilara.
Constituentul major=colagen tip IV =proteina
fibroasa= se gaseste exclusiv la niv MB.
Colagenul tip IV adera la laminina, acest proces
fiind controlat de entactina.
Cele 2 retele moleculare (cea de laminina si cea
de colagen tip IV) sunt mai solidarizate intre ele, dar
si de lamina reticularis, printr-un ansamblu de molecule de colagen VII, care formeaza fibrele de ancorare.
Alti constituenti biochimici sunt proteoglicanii (heparan si condroitin sulfatii)- controleaza pasajul ionilor
prin MB, fibronectina- ajuta la solidarizarea constituentiolor MB.
3. Lamina lucida(lamina rara)
Este electronotransparenta si e situata imediat dupa membrana celulara.
E strabatuta de filamente fine alcatuite predominant din laminina(glicoproteina).
Laminina are un site de cuplare cu integrinele, realizandu-se astfel aderarea ei si implicit a MB la celula, un
site de cuplare cu proteoglicanii si 2 siteuri de cuplare cu colagenul tip IV, realizandu-se aderarea de ceilalti
componenti ai MB.
Integrinele sunt receptori membranari care au o portiune intracelulara ce adera la citoscheletul celulei si o
portiune extracelulara ce adera la laminina. Se considera ca ele sunt principala cale de comunicare a celulei
epiteliale cu MEC.

Functiile MB
Leaga structural epiteliile de tes conjunctiv subiacent si constituie o bariera intre epitelii si tes conjunctiv.
Induce polaritatea si diferentierea celulara.
Are rol imp in fenomenul de migrare celulara in perioada de embriogeneza dar si in conditii patologice(in
cazul metastazarii tumorilor maligne ale epitelilor).
Confera un schelet pt constructia si reconstructia epiteliilor(celulele nou formate utilizeaza MB ramasa
dupa moartea celulara programata sau accidentala pentru a reconstitui arhitectura initiala a epiteliului).
Este un filtru selectiv(controleaza trecerea ionilor si a altor substante din si in tes conjunctiv).
Integritatea MB e controlata printr-un ansamblu de proteinaze-metaloproteinaze- si prin inhibitorii
lor=sunt sintetizate de cel tes conj (fibroblaste).

Labirintul bazal
Domeniul bazal al celulelor este in general neted.
In epitelii care indeplinesc functii de transport(tubii renali, canalele de excretie a glandelor
salivare), membrana cel prezinta canale si pompe ionice dar si inveginatii profunde in citoplasma cu
rol de marire a suprafetei- in compartimentele citoplasmatice rezultate sunt asezate longitudinal
mitocondrii(furnizeaza energia pentru transportul activ).
Prezenta invaginatiilor si a mitocondriilor dau un aspect striat acestei zone.
 3
Solidarizarea celulelor epiteliale
Exista cateva structuri asociate membranelor care asigura aderenta si comunicarea dintre celule.
Jonctiunile intercelulare sunt structuri specializate care se gasesc la niv suprafetelor laterale ale cel epiteliale
si indeplinesc cateva fct:
• Jonctiuni stranse sau impermeabile(zonula occludens)- sigileaza membranele celulare adiacente=
structura de etansare
• Jonctiunile de aderenta sau de ancorare(zonula adherens)- asigura adezivitate intercelulara;
• Jonctiunile de comunicare(gap)= canale de comunicare intre celulele adiacente
Fiecare tip de jonctiune este constituita dintr-o placa de adeziune intracelulara(alcatuita dintr-un anumit tip
de proteine) si din molecule transmembranare(acestea se leaga pe de o parte de placa, pe de alta parte de structuri
extracelulare).
Zonula Occludens
E situata apical (imediat sub polul apical) sub forma unei benzi
circumferentiale.
Sunt f bine dezvoltate in cel epiteliale din intestinul subtire sau din tubii renali.
Ultrastructural, la nivelul ei, membranele plasmatice ale celulelor adiacente
fuzioneaza prin intermediul unui sistem de crestere intricate, ce se inchid in mod
similar dintilor unui fermuar.
Aceasta inchidere se realizeaza prin intermediul a 3 tipuri de molecule:
a. proteinele zonei occludens(ZO-1, ZO-2, ZO-3)= proteine de placa
b. ocludine si claudine= proteine transmembranare ce interactioneaza cu
moleculele transmembranare situate vis-a cis, pe celula invecinata, in mod
similar unui fermuar, portiunea lor intracitoplasmatica se leaga cu
proteinele de placa(ZO-1, ZO-2, ZO-3 )
c. Moleculele citoscheletului (microfilamentele de actina si spectrina), care
se insera pe proteinele de placa
Zonula occludens are 2 fct principale: de adeziune si de bariera(blochiaza circulatia libera a lipedelor si a
proteinelor) si astfel e garantat ca transportul moleculelor se ralizeaza doar PRIN celule(transport transcelular) si
nu PRINTRE(transport paracelular).
Epiteliul care prezinta numai una sau cateva one de fuziune etanse sunt mai permeabile pentru apa si solventi
(tubul renal proximal), in comparatie cu epiteliile care au numeroase astfel de zone(epiteliul vezicii urinare).

Jonctiunile de aderentiere
Sunt situate de obicei sub cele ocluzive, cu rol de a lega strans intre ele ansamblul celulelor epiteliale.
Reprezinta locuri de ancorare a componentelor citoscheletului, conferind stabilitate mecanica.
Sunt de 2 feluri:
a)Zonula adherens
- situata sub ZO
- reprezinta puncte de ancoraresi legatura a filamentelor de actina din
citoscheletul celulelor invecinate
- principala molecula de adezine transmembranara este E-Caderina
(glicoproteina transmembranara) a cerei activitate este Ca-dependenta→absenta
de Ca=disocierea moleculelor de E-Caderina si ruperea jonctiunilor
- la capetele intracitoplasmatice, E-caderinele se ataseaza de caterina, iar
complexul format(E-caderina-caterina) se leaga de actina din citoscheletul
celulei.
 4
b)Macula adherens(desmozomii)
- sunt pct de ancorare ce asigura un atasament intercelular f strans
- nu sunt specifice celulelor epiteliale
- in celulele epiteliale ele sunt situate imediat sub zonula adherens
- moleculele transmembranare ale desmozomilor apartin familiei
caderinelor(desmogleina si desmocolina)
- pe fata citoplasmatica a fiecarei membrane celulare, aceste proteine din
familia caderinelor se insera pe o placa densa de atasare formata din
proteine de ancorare (plakoglobina su desmoplakina), care, la randul ei, se
leaga mai degraba de filamentele intermediare de citokeratina(decat de
actina) sub forma unui ac de par.
- hemidesmozomii: sunt jumatati de desmozom, avand o structura similara
cu acestia.
- moleculele transmembranare sunt integrinele, ele cuplandu-se pe o placa
intracelulara de atasare de care se leaga componentele citoscheletului.

Jonctinile Gap/Nexusuri
Ele asigura o comunicare intercelulara functionala si difuziunea
selectiva a moleculelor.
Sunt formate dintr-o multitudine de canale, acestea permitand trecerea
de la o celula la alta de molecule mici.
Moleculele transmembranare sunt in exclusivitate conexinale.
Celula care participa la foemarea unui canal intercelular trimite spre
celula vecina un hemicanal=conexon, acesta fiind format din 6 molecule de
conexiune asamblate sub forma de cilindru.
Prin unirea a doua conexoane invecinate se formeaza un canal tubular,
care traverseaza spatiul intercelular, facand posibila circulatia intercelulara.
Tesuturile epiteliale au putine jonctiuni gap spre depsebire de alte
tesuturi(tes musc cardiac, scheletic), unde aceste tipuri de jonctiuni sunt
foarte numeroase.

La nivelul domeniului/polului apiceal sunt prezente specializari care

asigura indeplinirea unor fct specifice: absorbtie, deplasare a continutului
etc. si sunt reprezentate de microvilozitati, stereoclili si cili.
Microvilozitatile
Sunt plicaturari ale membranelo celulelor cu rol de a mari suprafata
celulara.
Se gasesc la nivelul epiteliilor cu rol de absorbtie sau de resorbrtie.
La MO ele apar ca o fina banda striata la polul apical al celulelor,
denumita platou striat la nivelul intestinuleui subtire si margine in perie in
tubii renali.
La ME ele apar ca fine proiectii digitiforme ale membranei celulare,
uniforme, paralele intre ele.
Din varful fiecarei microvilozitati pornesc alte fine proiectii
ramificate ce formeaza stratul de glicocalix de la suprafata membranei
celulare.
Fiecare microvilozitate contine in ax microfilamente de actina,
paralele cu axul lung al microvililozitatilor, atasate pe de o parte de
membrana celulara din varful microvilozitatii, pe de alta parte de reteaua terminala (aceasta fiind o retea de
filamente asezate orizontal, paralel cu membrana celulara, alcatuita la randul ei din actina si filamente
intermediare).
 5
Microfilamentele de actina sunt legate intre ele prin vilina (polipeptida), de molecule de miozina (acestea
fiind situate pe fata interna a membranei microvilozitatilor) prin ezrina si de reteaua terminala prin spectrina.

Stereocilii
Sunt microvilozitati f lungi, mai putin mobile fata de microvili si pot prezenta ramificatii.
Morfologic pot fi confundati cu cilii, care au aceeasi structura cu microvilizitatile.
Se intalnesc la nivelul epididimului, canal deferent(sunt specializati in absorbtie), celule
senzoriale din urechia interna(au rol de a detecta miscarea).

Cilii
Sunt structuri citoplasmatice mobile, ale caror miscari sincroane permit deplasarea fluidelor
sau particulelor prezente pe suprafata epiteliului.
Numarul lor este variabil, in functie de localizarea epiteliului.
Ei au aceeasi lungime, reprezentand cca. ½ din inaltimea celulei din care provin.
Fiecare cil e delimitat de membrana.
Sunt bine vizibili la MO datorita lungimii lor si datorita unei linii intunecate,aparent continue, situata
imediat sub domeniul apical al membranei celulare= linia corpusculilor bazali
La ME se observa ca aceasta linie este de fapt discontinua, deoarece fiecare cil are corpusculul sau bazal.
Ei suntt alcatuti dintr-un ax citoplasmatic=axonema, format din doi microtubuli axiali inconjurati la
periferie de 9 perechi (dublete) de microtubuli iar la baza fiecarei axoneme exista un corpuscul bazal(acesta este
o structura individuala pt fiecare cil).
Miscarea cililor este sincrona si ondulanta, energia fiind furnizata de mitocondrii, prezente in numar mare
in citoplasma.

Regenerarea tesuturilor epiteliale

Tesuturile epiteliale sunt structuri labile, cu o permanenta capacitate de regenerare, cu inlocuirea celulelor
uzate sau imbatranite.
Regenerarea acestor epitelii se relizeaza prin diviziunea celulelor profunde, ce alcatuiesc stratul
bazal/generator.
Capacitatea de regenerare este variabila dupa tipul de tesut, astfel epiteliile stratificate pavimentroase
keratinizate au un potential de regenerare mai mare decat al celor nekeratinizate.
In timpul regenerarii se pastreza acelasi numar de straturi, celulele nou formate migraza spre suprafata,
diferentiandu-se.

Clasificarea epiteliilor
Dupa rol: de acoperire, glandulare, senzoriale.
Dupa numarul de randuri celulare: simple/unistratificate(formate dintr-un singur rand de celule) si
stratificate(formate din mai multe randuri de celule)
Dupa forma celulelor(cele stratificate se clasifica in functie de forma celulelor din ultimul strat):
pavimentoase, cubice, cilindrice
Dupa specializarile polului apical: ciliate si neciliate.

EPITELIILE DE ACOPERIRE
- Indeplinesc functii de bariera si protectie
- Pot fi simple sau startificate
Epiteliile simple
Sunt formate dintr-un singur rand de celule, fiecare celula avand contact direct cu MB.

Ele ofera o slaba protectie impotriva abraziunii motiv pentru care nu se intalnesc niciodata pe suprafete
supuse acestui fel de agresiune.
 6
Epiteliu simplu pavimentos (scuamos)
Este format dintr-un singur rand de celule turtite, aplatizate
in asa fel incat axul lor lung este paralel cu MB pe care se sprijina.
Deoarece are o grosime mica, se observa cu dificultate pe
sectiunile transversale, celulele fiind puse in evidenta doar prin
nucleii hipercromi si proeminenti in lumenul pe care il captusesc.
Privit de sus celulele sunt poligonale, cu interdigitatii (margini
crenelate) foarte stranse si neregulate, ce se intrepatrund.
Acest tip de epiteliu se pune in evidenta folosind
impregnatiile argentice, nitratul de argint precipitandu-se in spatiul
intercelular.
Cioplasma celulelor contine putine organite, cromatina
nucleara ete condensata: au astfel o slaba activitate metabolica.
Localizare: alveole pulmonare, foita parietala a capsulei
Bowmann, tapeteaza lumenul vaselor, unele cavitati mari
(mezoteliu-pleura, peritoneu, pericard)
Functia principala este aceea de tapetare(acoperire) dar in
unele localizari permite difuziunea lichidelor (in mezotelii) sau a
gazelor (in alveolele pulmonare).
Epiteliu simplu cubic
Este o forma intermediara intre epiteliul pavimentos si cel cilindric.
Pe o sectiune perpendiculara pe MB, celulele apar partate, cu un nucleu rotund
situat central (forma nucleului este adaptata formei celulei).
Ultrastuructural, sunt mai complexe decat cele pavimentoase, ele putand prezenta
specializari ale diferitelor domenii: microvilozitati, labirint bazal sau pot contine organite
celulare implicate in procese de sinteza precum si veziculele de sinteza (specializarile si
organitele sunt insa mult mai putin proeminente fata de epiteliul simplu cilindric).
Localizare: foliculii tiroidieni, suprafata ovarului, canale biliare intrahepatica, tubul
colector renal etc.
Functie: de captusire, de secretie, de absorbtie
Epiteliu simplu cilindric
Pe sectiunile histologice, aceste celule apar dreptunghiulare, cu axul
lung perpendivular pe MB; privite in spatiu ele sunt prismatice.
Nucleii sunt ovalari (iau forma celulei), perpendiculari pe MB si
asezati in general la acelasi nivel cu toate celulele.
Ultrastructural: deoarece indeplineste numeroase functii, are o
structura complexa:
- la polul apical pot prezenta microvilozitati sub forma de bordura in
perie sau platou striat(epiteliu absorbtiv), pot prezenta cili( si atunci
el se va numi epiteliu cilindric ciliat);
- la polul bazal celulele pot prezenta labirint bazal sau plicarurari
laterale (implicate in absorbtie si reaborbtie)
- citolpasma contine organite numeroase, bine dezvoltate, granule
de secretie sau substante absorbite
Localizare: tapeteaza tubul digestiv de la cardie pana la canalul anal,
vezica biliara, canalele striate din glandele salivare, cavitatea
uterina, trompa uterina etc.
Functie: captusire, absorbtie, secretie
 7
Epiteliul pseudostratificat
Este un tip particular de epiteliu simplu cilindric, unde toate celulele sunt
asezate pe MB, dar nu toate ajung la suprafata.
Datorita inaltimii diferite a celulelor, nucleii apar asezati pe mai multe randuri,
dand impresia de falsa stratificare(pseudostratificare).
Limitele intercelulare nu sunt vizibile, pot fi ciliat sau neciliat.
El e format din mai multe tipuri de celule:
1. Celule bazale→ nuclei rotunzi situati in apropierea MB, sunt elul joase, care nu
ajung pana la suprafata epiteliului; prin diferentiere, ele vor da nastere
celorlalte celule care intra in componenta acestui epiteliu.
2. Celule ciliate, celule cu microvilozitati si celule caliciforme→ acestea ajung
pana la suprafata epiteliului
3. Celule neuroendocrine→ sunt localizate tot bazal, nu ajung la suprafata epiteliului si nu pot fi
diferentiate de celulele bazale decat prin IHC1
4. Celule pe cale de diferentiere din celulele bazale→ cu inaltimi intermediare intre acestea si cele care
ajung la suprafata epiteliului

Deosebiri fata de epiteliul stratificat:

• Celulele sale individuale sunt polarizate
• Nucleii celulelor sunt situati in cele 2/3 inferioare ale grosimii epiteliului
• Cele mai multe epitelii pseudostratificate sunt ciliate
• Toate celulele vin in contact cu MB

Localizarea: cai aeriene superioare, tuba auditiva, cavitate timpanica= ep pseudo ciliat; uretra peniana,
canalele excretoare ale glandelor salicare= ep pseudo neciliat.
Epitelii stratificate
Prezinta cel putin 2 randuri de celule, avand in primul rand rol de protectie, numarul de straturi celulare
depinzand de tipul si gradul agresiunii la care este supus epiteliul respectiv.
Datorita grogimii, epiteliile stratificate sunt incapabile de absorbtie saau secretie dar sunt epitelii
permeabile la apa si are molecule mici.
Clasificarea se face dupa aspectul celulelor din stratul superficial:
Epiteliu stratificat pavimentos (scuamos) nekeratinizat
Este alcatuit dintr-un numar variabil de randuri celulare, acestea
fiind diferite morfologic si functional.
Dinspre profunzime spre suprafata, aceste straturi sunt:
1. Stratul bazal→ este cel mai profund, in cotact direct cu MB; este
format dintr-un singur rand de celule stem, cubice, care prin
mitoze succesive, vor da nastere celulelor din structurile
superioare(de aceea se mai numeste si strat germinativ)

1
HC, analiza care ajută la diagnosticarea tumorilor, vine în completarea examenului histopatologic. Imunohistochimia
(imunologie= analiza anticorpilor în timpul procedurii, histo= țesut) este singura care poate garanta caracterul tumorii:
malign sau benign. Tot prin intermediul ei, putem afla unde este localizată tumora primară și dacă aceasta s-a
răspândit sau nu în organism.
 8
2. Stratul mijlociu sau spinocelular→ este format din mai multe
randuri de celule poligonale, cu limite celulare nete, cu numerosi
desmozomi si interdigitatii care confer aspectul spinos. In timpul
migrarii spre suprafata, celulele se maturaza, apoi, pe masura ce se
indeparteaza de tesutul conjunctiv, degeneraza.
3. Stratul superficial sau descuamativ → format din mai multe straturi
de celule turtite, cu axul lung paralel cu MB. Cepulele prezinta
semne de degenerescenta: citolplasma palida sau absenta, nucleu
din ce in ce mai mic si condensat, situate excentric. Consecutiv degenerarii, celulele acestui strat se
descuameaza.
Localizare: este rezistent la abraziune dar nu rezista la dehidratare,
motiv pentru care el captuseste cavitati ce sunt umectate de secretii
glandulare locale: cavitatea bucala, faringe , esofag, canal anal,
vagin.
Daca este supus frecarii si deshidratarii, acesta se poate keratiniza,
adica poate prezenta la suprafata un strat mai subtire si mai gros de
keratina (fenomenul de transformare a unui tip de epiteliu in altul= METAPLAZIE)
Epiteliu stratificat pavimentos (scuamos) keratinizat
Este o varianta a celui nekeratinizat, adaptat sa reziste mai bine la deshidratare si la frecare.
Pwwe parcursul maturarii, celulele epiteliale acumuleaza treptat in citolpasma granule de
cheratohialin(seleroproteina), care vor ocupa in final intreaga celula in detimentul citoplasmei, organitelor si
nucleului, keratinizarea marcand maturizarea completa a celulei.
Prezenta keratinei este specifica epidermului si poate fi considerata o diferentiere specifica a polului
apical. Grosimea stratului de keratina variaza in functie de intensitatea fortelor de fracare la care sunt supuse
diferitele zone ale epidermului.
Acest tip de epiteliu prezinta urmatoarele straturi:
1. Stratul bazal
2. Stratul spinocelular
3. Stratul granulos→ format din 3-5 randuri de celule ce si-au pierdut capacitatea mitotica, care au in
citoplasma granule de keratohialon, iar nucelul devine picnotic
4. Stratul lucid→ prezent doar la nicelul epiteliilor groase
5. Strautul cornos→ este format din celule aplatizate, anucleate, pline de keratina; celulele acestui strat se
descuameaza si sunt inlocuite cu celule din stratul germinative
Epiteliu stratificat cubic
Este un epiteliu fin, format din 2-3 randuri de celule cubice.
Are in general rol de captusire, fiind mai solid decat cel simplu.
Localizare: canalele excretoare ale glandelor salizare
Epiteliu stratificat prismatic
Ese format din 2 randuri de celule, in care celulele bazale sunt
cubice, iar cel superficiale sunt prismatice si pot prezenta cili sau
platou striat.
Localizare: laringe, conjunctiva, ect.
Rol: protectie, absorbtie, secretie
 9
Uroteliu/epiteliu tranzitional
Este un tip particular de epiteliu stratificat, intalnit aproape in exclusivitate la nivelul cailor urinare:
bazinet, ureter, vezica urinara etc.
Denumirea mai veche a acestui tip de epiteliu a fost cea de epiteliu tranzitional, deoarece se considera
ca el prezinta caractere intermediare intre epiteliul stratificat cubic si cel pavimentos. Din 1998 denumirea s-a
schmbat in uroteliu iar cea a carcinoamelor, care isi au originea in el, in carcinoame uroteliale in loc de
carcinoame ale celulelor tranzitionale.
Are 2 caracteristici majore: este capabil de distensiune(epiteliul vezicii urinare goale are 6-8 randuri de
celule, iar cand e plina, destinsa, 2-3 randuri) si este impermeabil la apa si substantele toxice din urina.
Prezinta urmatoarele straturi:
1. Stratul bazal
2. Stratul celulelor in racheta→ mai multe straturi de celule cu o portiune apicala rotunjita ce contine un
nucleu rotund, si o portiune bazala mult subtiata ce se insinueaza printre celelalte celule in racheta si
are rol determinant in distensia epiteliului.
3. Stratul superficial sau al celulelor umbreliforme→ un singur rand de celule, de talie mare, care acopera
2-3 celule racheta. Axul lung al acestor celule este paralel cu MB.
 ȚESUTURI EPITELIALE
EPITELII GLANDULARE

Sunt alcătuite din celule specializate pentru funcţiile de secreţie şi excreţie.

⎯ dispuse :
o izolat,
o grupat
⎯ totdeauna în strânse legături cu ţesutul conjunctiv, vase sanguine şi terminaţiuni
nervoase, alcătuind glande.

Secreția= totalitatea proceselor celulare de sinteză prin care se elaborează un anumit produs
Excreția= procesele implicate în descărcarea materialelor sintetizate în celula

Histogenetic
Pe parcursul vieții intrauterine → proliferare celule
epiteliale →pătrundere în țesutul conjunctiv
subiacent →continuarea diferențierii
GLANDELE EXOCRINE= păstrează contactul cu
epiteliul de suprafață din care provin prin canale
tubulare tapetate cu cellule epiteliale → secreții
glandulare →transportate la suprafață
GLANDE ENDOCRINE= pe parcursul dezvoltării →pierde contactul cu epiteliul de origine
→NU prezintă canale →produsul de secreție →preluat de vasele sanguine din vecinătate
→transportate la celulele țintă

Celulele glandulare conțin intracitoplasmatic:

1. Organite celulare: REN, RER, ribozomi, mitocondrii, complex Golgi, echipament
enzimatic
2. Incluziuni: vacuole, granule, picături, cristale (conțin produsul de elaborare)
3. Nucleu cu nucleol

Clasificarea glandelor (în funcție de mediul în care își elimină produsul de secreție):

1. Glande exocrine: produsul de secreţie este eliminat în cavităţi sau la suprafaţa

corpului, prin intermediul unor canale de excreţie (ex. glandele sudoripare)
2. Glande endocrine: produsul de secreţie (hormon) -> eliminat in sânge/limfă -> Nu au
sisteme de ducte excretorii.
3. Glande mixte: componentă exocrină și endocrină (pancreasul).

Pagină 1 din 12
GLANDELE EXOCRINE
Sunt epiteliile cu activitate secretorie exocrină
Pot fi :
1. Endoepiteliale – a.unicelulare
-b. multicelulare
2. Exoepiteliale

1.a Glande endoepiteliale unicelulare

Celula caliciformă= celulă mucoasă
= grosimea unor epitelii de căptușire (mucoasă respiratorie, intestinală)
În MO,
- are forma unui caliciu de floare (pahar de şampanie)
- prezintă :
I. o parte bazală mai îngustă, intens bazofilă, se inseră pe membrana bazală, la acest
nivel= nucleul: hipercrom, ovoid, adesea turtit
II. un corp globulos în formă de caliciu, cupă, pâlnie -> granule secretorii (mucus)) -
>aceste în colorație cu HE= cu aspect spumos, vacuolar, necolorată, clară; se evidențiază prin
colorații speciale (mucicarmin, PAS= roșu, albastru alcian= albastru)

În ME:
în citoplasma peri- şi subnucleară :
o RER bogat,
o mitocondrii şi
o ribozomi.

- Citoplasma supranucleară :
o conţine aparat Golgi voluminos cu numeroase cisterne,
o macrovezicule şi granule de secreţie

Mucusul de natură glicoproteică se acumulează sub formă de granule de secreţie ->

delimitate de citomembrane ->vehiculate dinspre complexul Golgi înspre plasmalema polului
apical şi exocitate.

Pagină 2 din 12
1. b Glande endoepiteliale multicelulare
 Glanda intraepitelială :
- mici grupări de celule secretoare de mucus
- dispuse în grosimea unui epiteliu de acoperire (mucoasa
nazală, glandele Littre din uretră).
- Produsul de secreţie este eliminat într-o mică cavitate ce
comunică cu suprafaţa epiteliului
-Cavitatea se formează printr-o ușoară invaginare a
epiteliului de acoperire în corion

 Glanda membraniformă :
- este formată dintr-un singur rând de celule prismatice,
- au funcţie de tapetare şi de secreţie a unui produs mucos.
- Epiteliul mucoasei gastrice

2. Glandele exoepiteliale

Denumite generic Glande Exocrine și sunt alcătuite din:

- unitate secretorie = adenomer,
o un grup de celule secretoare ce delimitează un lumen
- canal de excreţie,
o transportă produsul de secreţie de la adenomer la exteriorul glandei
-Țesut conjunctiv printre cele două componente.

Glandele exocrine se clasifică în funcție de:

A. Tipul și forma adenomerului
B. Tipul canalului de excreție
C. Mecanismul de eliberare a produsului secretat

A. După forma unităţilor secretorii :

• Glande tubulare : adenomerul ->deget de mănuşă;
• Glande acinoase : adenomerul -> formă sferică, globuloasă;
• Glandele alveolare : unităţile secretorii voluminoase, aspectul unei alveole;
• Glandă de tip tubulo-acinos : adenomerul apare sub forma unei combinaţii între tub
şi acin;
• Glande de tip tubulo-alveolar : unitățile secretorii sub formă de tubi şi alveole.

B. După tipul canalului excretor

• Glande simple – au pentru fiecare adenomer câte un canal excretor neramificat (ex.
glanda sudoripară).
• Glande compuse – au canalul excretor ramificat, fiecare ramificaţie se continua cu
câte un adenomer (ex. glandele salivare).

Pagină 3 din 12
 • Glande agminate (asociate)
– alcătuite din glande compuse alăturate, ce constituie, fiecare cu stroma sa,
lobuli glandulari,
- canalele lor excretoare se deschid individual la suprafaţă, dar alăturat în aceeaşi zonă
(ex. glanda mamară, prostata).

a) Glande tubulare - tipuri :

→ Gande tubulare drepte (glandele endometriale din perioada foliculinică,

glandele Lieberkühn).
• Lumenul glandelor – rectiliniu, delimitat de un epiteliu simplu
polimorf: celule cilindrice cu platou striat, celule caliciforme;
→ Glande tubulare sinuoase (glandele gastrice din regiunea fundică).
• Lumenul glandular are un traiect sinuos;
→ Glande tubulare ramificate (glande gastrice de la nivelul pilorului)
• Lumenul glandular în porţiunea profundă, se ramifică; celulele care îl delimitează
sunt înalte, aşezate pe un singur rând, au citoplasma clară, nucleii ovalari aşezaţi
bazal;
→ Glande tubulare glomerulate (glandele sudoripare) ; porţiunea secretorie are forma unui
tubul încolăcit, asemănător unui glomerul.

b) Glandele acinoase tipuri:

→ Glanda acinoasă simplă :

- adenomerul de formă globuloasă cu un perete alcătuit dintr-un rând de celule cubice
sau prismatice, ce delimitează un lumen îngust,
- lumenul se continuă printr-un canal excretor
- deschis la suprafaţa epiteliului de acoperire
- localizare- uretra peniană
→ Glanda acinoasă compusă :
- un canal excretor ramificat în care se deschid numeroşi acini
- glanda lacrimală
→ Glanda tubulo-acinoasă compusă :
- duct excretor ramificat
- segment secretor tubular,
- terminat printr-o porţiune dilatată sub formă de acin
- glande salivare mari, pancreasul exocrin

Pagină 4 din 12
 Glande acinoase.
Unităţile morfofuncţionale = acini.
După natura produsului de secreţie se descriu acini seroşi, mucoşi, micşti.

→ Acinul seros - formă sferică, lumen îngust, stelat.

→ Acinul mucos - ovalar, alungit, mai voluminos decât cel seros. Are lumenul rotund şi
larg.
→ Acinul mixt – ovalar/alungit; cel mai voluminos dintre cele trei tipuri de acini.

i. Acinul seros :
- elaborează un produs de secreţie apos,
- cu un conţinut proteic bogat în enzime sau în precursori

În MO :
- mici,
- formaţi dintr-un rând de celule prismatice
- dispuse pe membrana bazală,
- polii apicali delimitează un lumen foarte îngust.

- Nucleul :
o rotund,
o eucrom,
o nucleol mare,
o localizat în treimea bazală.

- Citoplasma :
o subnucleară este intens bazofilă,
o supranucleară este palidă şi cu aspect granular, slab eozinofilă.

În ME :
- citoplasma este bogată subnuclear în RER şi mitocondrii;
- supranuclear prezintă un compelx Golgi dezvoltat, numeroase macrovezicule şi granule
de secreţie electronodense, denumite granule de zimogen.

Între glandilem şi celulele sereoase se dispun rare celule mioepiteliale, care asigură
expulzarea produsului secretat.

*Acini seroşi găsim :

- în glanda parotidă,
- pancreasul exocrin
- parţial în glandele salivare mixte (glanda submaxilară şi sublinguală).

Pagină 5 din 12
 ii. Acinul mucos :
- mucusul, bogat în glicoproteine

În MO :
- acinul este mai voluminos -> un rând de celule mai mari -> trunchi de piramidă,
- lumen mai larg decât la acinul seros.
- Nucleii : turtiţi, hipercromi, împinşi bazal.
- Citoplasma -> aspect spumos, vacuolar în zona supranucleară -> granule de mucus ->
pentru evidenţierea -> metode speciale de colorare: mucicarmin, PAS -> roșu
În ME
- RER şi mitocondrii,
- prezintă un aparat Golgi dezvoltat supranuclear şi granule de secreţie
- între glandilem şi celulele mucoase se dispun rare celule mioepiteliale, care asigură
expulzarea produsului secretat.

*glandele salivare mixte şi în glandele mucoase pure (esofagiene şi linguale (glandele Weber
)).

iii. Acinul mixt, muco-seros,

- cel mai voluminos,
- formă sferică, alungită sau neregulată
- format din două tipuri de celule secretoare:
• celule mucoase :
▪ mai numeroase,
▪ delimitează un lumen larg
• celule seroase :
▪ între celulele mucoase şi glandilem.
▪ semilunele lui Gianuzzi.
▪ comunică printr-un canal intercelular cu lumenul acinului.

Între celulele secretoare şi membrana bazală se interpun şi aici celule mioepiteliale

*glandele salivare mixte: submaxilară, sublinguală.

iv. Celulele mioepiteliale

- localizate la periferia acinului, între glandilem şi polul bazal al celulei secretoare şi
ductale.

În MO,
- au o formă stelată,
- aplatizată,
- cu numeroase prelungiri citoplasmatice efilate ce îmbrăţişează adenomerul.
- prelungirile sunt conectate între ele prin structuri joncţionale de tip gap, desmozomi,
- formează o reţea contractilă ce înconjoară unitatea secretorie.
- Au o citoplasmă clară în coloraţie uzuală,
- nucleu ovalar hipercrom situat central.

Pagină 6 din 12
În ME :
- citoplasma perinucleară sunt prezente :
 mitocondrii,
 RER,
 glicogen,
 lipide
- în prelungiri :
 proteine contractile (miofilamente de actină, miozină, tropomiozină).
 sunt sub controlul sistemului nervos vegetativ și pot răspunde la anumiți stimuli
hormonali (alveolele mamare se contractă sub acţiunea oxitocinei)

c) Glande alveolare

1. Glanda alveolară simplă -> glanda sebacee -> ‘’sac plin cu celule’’

▪ Pe glandilem un rând de celule bazale, cubice cu mitoze frecvente , citoplasma întunecată,

bazofilă, bogata în RER, mitocondrii, aparat Golgi, glicogen.
▪ Spre centru celulele cresc în volum -> formă poligonală ->citopasma are aspect vacuolar -
> se încarcă cu sebum (amestec de lipide (colesterol, acizi graşi, fosfolipide, trigliceride)
şi detritusuri celular.
▪ Nucleul prezintă modificări degenerative, care merg -> carioliză
▪ În celulele complet involuate(cele superficiale) -> citoplasma încărcata cu sebum ->
nucleul este lizat.

2. Glanda alveolară compusă :

- structuri secretoare alveolare
- canal comun de excreţie
*glanda Meibomius din pleoapă

3. Glandă tubulo-alveolară compusă

-canale excretoare ramificate
- adenomere sacciforme cu un lumen foarte larg, tapetate cu un epiteliu simplu
columnar sau pseudostratificat
*Prostată

Pagină 7 din 12
III. După mecanismul de eliberare a produsului secretat

• Glande merocrine (majoritatea glandelor ): Produsul de secreţie se elimină prin

exocitoză-> cu păstrarea integrităţii morfologice a polului apical
(glandele salivare, pancreasul exocrin, glandele sudoripare, glandele gastrice).
• Glande holocrine: produsul de secreţie este reprezentat de celulele proprii,
dezintegrate printr-un proces de degenerescenţă (glanda sebacee).
• Glande apocrine (holomerocrine): materialul sintetizat se acumulează la polul apical,
într-o vacuolă voluminoasă -> este eliminat prin dezintegrarea parţială a segmentului
apical al celulei.
- Polul apical decapitat se reface imediat după excreţie şi astfel începe un nou ciclu
secretor (glanda mamară în lactaţie)

FIZIOLOGIA SECREȚIEI
Procesul de secreție se realizezază după ciclu secretor.

Ciclul secretor
- timpul de la captarea precursorilor necesari secreţiei, până la eliminarea produsului
elaborat.

Procesul de secreţie comportă mai multe faze: absorbţie, elaborare şi excreţie.

Secreţia un proces de prelucrare complex ghidat după polaritatea morfologică
celulară.
Faza de absorbţie,

• ingestia de substanţe aduse de sânge

• polul bazal al celulei devine permeabil pentru apă şi substanţele necesare, materia
primă sintezei.
• celulele devin turgescente,
• nucleul devine mai voluminos,
• organitele celulare devin mai abundente.

Pagină 8 din 12
Absorbţia materialelor se poate face:
▪ difuziune,
▪ osmoză,
▪ endocitoză mediată de receptori.
▪ Aminoacizii se absorb prin mecanism activ

Faza de Elaborare

• Începe cu impermeabilizarea tuturor compartimentelor și activarea organitelor

celulare implicate în procesul de sinteză.

- sinteza materialului proteic se face pentru :

o a înlocui structurile proteice uzate ale celulei (proteine de structură),
o sinteză de proteine ce vor fi eliminate (proteine de export),

⎯ acest proces începe prin absorbţia aminoacizilor prin polul bazal, graţie unui
mecanism de transport activ.
Sinteza proteică la nivelul RER prin intervenţia poliribozomilor şi a celor trei tipuri de
ARN: mesager, ribozomal şi de transfer.
Produsul de secreție proteic - > încorporat în vezicule de transport ->transferat
aparatului Golgi (supranuclear) ->depozitare și maturarea produsului de secreție -> se
desprind macrovezicule din ap Golgi cu produsul secretat sub formă de granule denumite
granule de secreţie (zimogen).
Granulele (înconjurate de mambrană) -> se acumulează la polul apical -> eliminate
prin proces de exocitoză sau sunt stocate.

- sinteza materialului glicoproteic (model celula caliciformă) :

->sinteza proteică, are loc în RER (bazal, citoplasmă Bazofilă)
-> în aparatul Golgi (supranuclear) ->sulfatarea polizaharidelor, cuplarea polizaharidelor
cu protein
Materialul glicoproteic se acumulează în cele 2/3 superficiale ale celulei mucoase sub
forma unor granule de mucigen -> confluează (spre deosebire de granulele de zimogen) ->
realizează picăturile de mucus.
-în funcție de viteza de cu care se produce exocitoza ->celule cu pol mucos dechis (exocitoză
intense-celula caliciformă) sau celule cu pol închis (eliminare mai lentă-celule mucoase din
epiteliu gastric)
Celule epiteliale transportoare de ioni.
Sunt celule capabile -> pompeze diferiți ioni în lumenul glandelor în componența cărora
intră
În transportul lor=împotriva gradientului de concentrație ->intervin ATP-
azele=pompe protonice transmembranare
Trecerea ionilor antrenează o difuziune pasivă a apei sau a altor ioni

Pagină 9 din 12
 Celulele parietale din mucoasa gastrică=ion transportat activ:
hidrogenul, Cl trece pasiv
 Celule din adenomerul glandelor sudoripare=ionul secretat activ: Na,
apa trece pasiv
 Celule din canale de excreție ale glandelor salivare

-caracteristici ale acestor celule: polul bazal prezintă repliuri (labirint

bazal), la acest nivel existând -> numeroase mitocondrii; joncţiuni
occludens între celule care împiedică difuziunea retrogradă a ionilor.

Eliminarea.
Plasmalema bazală devine din nou permeabilă -> în celulă trec lichide ( vascularizaţie
crescuta din ţesutul conjunctiv înconjurător) ce realizează curenţi intracitoplasmatici ->
traversează celula dinspre polul bazal spre polul apical antrenând totodată şi produsul
elaborat

→ este scos din celulă prin polul apical prin difuziune sau prin pinocitoză inversă;
→ alteori rămâne depozitat în citoplasmă sub formă de granule, vacuole, picături.

EPITELIILE GLANDULARE ENDOCRINE

- lipsite de canale excretoare -> elimina produsul de secreţie în mediul intern;

- sunt în strânse relaţii cu capilarele sanguine, în care îşi varsă produsul de secreţie,
denumit hormon.
Citologic - > celulele endocrine nu au dublă polaritate -> Organitele citoplasmatice şi
granulele de secreţie sunt răspândite în toată celula sau mai ales în vecinătatea polului
vascular
*Excepţie = glanda tiroidă, în care celulele foliculare prezintă o dublă polaritate
(apicală, bazală)

Celulele endocrine:

• Izolat (aparțin Sistemului Endocrin Difuz)

• majoritatea se grupează => - glande propriu-zise
- cuiburi celulare

A. Glande propriu-zise -> delimitate de o capsulă conjunctivă.

În raport cu citoarhitectonia celulelor endocrine în parenchimul glandular 🡪 două
modalităţi de organizare morfologică:

Pagină 10 din 12
1. glande de tip cordonal - celulele poliedrice formeaza cordoane celulare, mai scurte sau
mai lungi, uneori anastomozate între ele, delimitate de capilarele sanguine
(suprarenala, hipofiza, pancreasul endocrin, paratiroida, corpul galben).
2. glande veziculoase (foliculare) - celulele sunt aşezate pe un singur rând, delimitează o
cavitate sferică denumită veziculă sau folicul, unde se acumulează produsul de secreţie =
coloid
(tiroida, hipofiza intermediară).

B. Cuiburi celulare :

 celulele sunt aşezate în mijlocul unor unităţi glandulare (celulele insulelor

Langerhans din pancreas)
 formă de insule într-un ţesut conjunctiv bine vascularizat (celule Leydig din testicul).

După natura chimică a produsului sintetizat întâlnim :

⎯ Celule secretoare de polipeptide şi de amine biogene;

⎯ Celule secretoare de hormoni steroizi.

Celule secretoare de polipeptide şi de amine biogene.

Au capacitatea de a stoca în citoplasmă

- amine biogene (adrenalina, noradrenalina)
- precursorii aminici ai acestora, pe care, sub acțiunea amino-acid-
decarboxilazei, îi decarboxilează (aparțin sistemului APUD (Amine Precursor Uptake and
Decarboxylation).)
Conţin granule de secreţie electronodense şi au o citoplasmă slab bazofilă;
Unele din aceste celule se colorează cu săruri de argint, => celule argentafine sau
argirofile.
Deoarece unele din aceste celule endocrine nu captează precursori aminici ->
global,toate aceste celule aparțin SNED (sistem neuroendocrin difuz).
Celulele SNED provin în majoritate din celulele crestei neurale
Există 35 de tipuri localizate la nivelul sistemelor respirator, urinar, gastrointestinal,
tiroidă, hipofiză.
Unele substanțe produse de aceste celule au activitate hormonală (autocrină,
paracrină) și/sau de neurotransmițători și neuromodulatori

Pagină 11 din 12
Celule secretoare de hormoni steroizi (testicule, ovare, suprarenale)

- specializate în sinteza, stocarea şi secreţia hormonilor steroizi;

Sunt celule rotunde /poliedrice, citoplasma acidofilă, care conţin un număr variabil de
picături lipidice. Nucleul este rotund, eucromatic, situat central.
În citoplasmă predomină REN care conține enzime pentru:
- sinteza colesterolului
- convertirea pregnenolonului ( sintetizat în mitocondrii) în forma activă a hormonilor
steroizi

Mitocondriile sunt adesea sferice cu creste tubulare și conțin toate enzimele necesare:
- transformării colesterolului în pregnenolon
- derulării reacțiilor ulterioare care duc la sinteza hormonilor steroizi.

GLANDE MIXTE

 Reprezintă o categorie de glande reduse numeric, care au o dublă secreţie, exocrină şi

endocrină.

Cele două tipuri de secreţie pot fi realizate de:

⎯ aceeaşi celulă (ex. hepatocitul),

⎯ celule distincte ale aceluiaşi organ
(ex. pancreasul : acinii seroşi – funcţie exocrină,
insulele Langerhans – funcţie endocrină).

Morfologic, aceste glande mixte vor prezenta caracteristicile specifice celor două funcţii
îndeplinite, atât din punct de vedere histologic, cât şi din punct de vedere citologic.

Pagină 12 din 12
CURS 3 HISTO
TESUTURILE CONJUNCTIVE
Caractere generale:
Ele intră în componenţa diferitelor organe şi/sau se dispun în spaţiile libere dintre ele realizând conexiunea
lor. Ţesuturile conjunctive nu au însă un simplu rol de umplutură. Ele participă la procese metabolice complexe,
la schimburi de ioni şi de substanţe dintre sânge şi lichidul tisular, la realizarea reacţiilor de apărare imună etc.
Funcţiile ţesuturilor conjunctive se pot sistematiza în trei categorii principale:
1. de susţinere şi coeziune datorită abundenţei fibrelor
2. nutritivă şi de schimburi legată de abundenţa matricei extracelulare şi a vaselor de sânge
3. de apărare datorită prezenţei celulelor sistemului imunitar
Ţesuturile conjunctive au trei componente majore: celule, fibre şi substanţă fundamentală.
Fibrele, substanţa fundamentală, împreună cu anumite glicoproteine formează matricea extracelulară
(MEC).
În histogeneză elementul iniţial este celula, care elaborează apoi matricea extracelulară.
Raportul dintre cele trei componente este foarte variabil de la un ţesut la altul, definind caracteristicile
ţesutului respectiv. Acest raport se modifică nu numai de la un ţesut la altul, ci şi pe parcursul vieţii: la copii şi
tineri predomină substanţa fundamentală, iar la bătrâni fibrele.
Ţesuturile conjunctive, deşi sunt ubicuitare, nu vin NICIODATĂ în contact cu mediul exterior de care sunt
despărţite prin membrana bazală (MB).
Au o mare capacitate de regenerare şi o mare capacitate plastică. Ele reacţionează la agresiune şi, datorită
capacităţii de regenerare, contribuie la vindecarea plăgilor. Reactivitatea ţesutului conjunctiv se poate demonstra
elegant la contactul cu tumorile, unde ţesutul conjunctiv proliferează, dând naştere unei reacţii desmoplazice.
Celulele ţesutului conjunctiv:
În ţesutul conjunctiv există două categorii de celule: celule proprii (fixe) şi celule migrate din sânge (libere
sau mobile).
Celulele proprii sau fixe ale ţesutului conjunctiv
Celulele proprii sunt fibroblastul (fibrocitul), adipocitul alb şi brun.
În anumite ţesuturi conjunctive, fibroblastul/fibrocitul poartă denumiri specifice: condroblast/condrocit în
ţesutul cartilaginos, osteoblast/osteocit în ţesutul osos.
Toate aceste celule derivă din celula mezenchimatoasă, celula cap de serie a ţesutului conjunctiv.
Principalul rol al acestor celule este producerea MEC. Prin intermediul MEC se asigură stabilitatea mecanică
şi organizarea spaţială a ţesuturilor conjunctive.
Caracterele comune ale celulelor conjunctive fixe sunt următoarele:
1. produc o mare varietate de componente ale matricei extracelulare
2. rămân înglobate în MEC pe care au produs-o
3. posedă mecanisme de adeziune celulară prin care interacţionează mai degrabă cu matricea extracelulară
decât cu alte celule (spre deosebire de celulele epiteliale care sunt aderente între ele)
4. sunt foarte rezistente, suportând agresiuni care ar distruge celulele altor ţesuturi (epitelial nervos); această
caracteristică le conferă un rol major în procesele de reparaţie.
1
CURS 3 HISTO

Celula mezenchimatoasă
Este celula cap de serie a ţesutului conjunctiv. Este o celulă stem pluripotentă din
care se pot diferenţia celulele fixe adulte ale ţesutului conjunctiv precum şi celulele
endoteliale şi celulele musculare.
Se crede că ele persistă în număr mic şi postnatal, la adulţi, generând celule
conjunctive diferenţiate, implicate în procese de reparaţie şi neovascularizaţie.
Aspectul ei morfologic se poate studia în ţesuturile embrionare. În MO apare ca o
celulă mică, stelată, cu prelungiri, dispuse într -o MEC formată aproape exclusiv din
substanţă fundamentală.
Are un nucleu dens, câteva mitocondrii şi un RER mic într-o citoplasmă redusă
cantitativ.
Fibroblastul, fibrocitul
Fibroblastul este singura celulă care este prezentă în toate ţesuturile conjunctive.
In perioada embrionară el derivă din celula mezenchimatoasă, iar în rest din fibroblastele
preexistente.
Fibroblastul este o celulă adultă, activă metabolic, adică o celulă ce secretă activ MEC.
Sufixul „blast” adăugat cuvântului exprimă această stare de activitate şi nu are nici o legătură
cu vârsta celulei.
În MO în coloraţia cu HE, apare ca o celulă ovalară, fusiformă, cu câteva prelungiri la capete,
anastomozate cu cele ale celulelor vecine. Citoplasma= relativ abundentă, bazofilă. Nucleul este hipocrom, situat
central şi cu un nucleol proeminent (semn al unei activităţi metabolice intens).
În ME fibroblastul are organite implicate în sinteza glicoproteică: RER foarte dezvoltat, cu cisterne
dilatate, mărginite de poliribozomi, complex Golgi perinuclear, mitocondrii, lizozomi şi numeroase vezicule de
secreţie ce conţin pro-colagen (PAS pozitiv), proelastină, glicozaminoglicani(GAG) etc.
Funcţia fibroblastului este în principal secretorie. El este capabil să sintetizeze:
- proteine fibroase (colagen şi elastină) şi substanţă fundamentală(deci cele două componente
ale MEC), interferon, (o clasă de glicoproteine cu rol antiviral şi antiinflamator).

Activitatea secretorie a fibroblastului este hormono-dependentă:hidrocortizonul şi ACTH-ul (hormonul

adenocorticotrop)= inhibă sinteza de colagen; motiv pt care, pe de o parte, este împiedicată vindecarea plăgilor la
bolnavii care iau cortizon, iar pe de altă parte, cortizonul administrat în bolile de colagen, unde se produce
colagen în exces, încetineşte evoluţia bolii.
STH-ul (hormonul somatotrop) stimulează proliferarea şi activitatea de sinteză a fibroblastelor.
Între fibroblast şi celulele epiteliale există interacţiuni permanente (interacţiuni epiteliumezenchim),
fibroblastul controlând la adult creşterea şi diferenţierea epiteliilor.

2
CURS 3 HISTO
Fibrocitul este aceeaşi celulă ca şi fibroblastul, dar aflată într-o altă stare funcţională.
În ţesuturile adulte, marea majoritate a celulelor conjunctive sunt de fapt fibrocite, adică
fibroblaste care şi-au încheiat procesul de sinteză a MEC şi au intrat într-o stare de repaus relativ.
Fibrocitul poate produce doar cantităţi mici de MEC, fiind capabil în schimb să
monitorizeze cantitatea şi calitatea ei. Când aceşti doi parametri sunt inadecvaţi, fibrocitul se
activează, se transformă în fibroblast şi îşi reia activitatea secretorie.
In MO deoarece este o celula mai puţin activ metabolic, fibrocitul este o celulă mai mică
decât fibroblastul. Este fusiform, cu capetele bifurcate; este greu vizibil în coloraţii standard,
deoarece citoplasma lui este redusă cantitativ, este eozinofilă, cu o culoare similară cu a fibrelor
colagene, de care este strâns lipit. Prezenţa lui este semnalată de nucleii fusiformi, hipercromi, dispersaţi în
citoplasma.

Miofibroblastul este un hibrid morfologic şi funcţional, între fibroblast şi celula musculară netedă.
Unele studii arata că miofibroblastul ar fi un fibroblast modificat sub acţiunea unor stimuli specifici ce
vin din ţesuturile lezate.
El este rar întâlnit în ţesuturile normale, insa figurează pe o lungă listă de procese patologice: ciroza
experimentală, tenosinovita, fibroza renală interstiţială, cataracta, placa aterosclerotică,
In MO este greu de identificat sau de diferenţiat de fibrocit. In ME apare ca o celulă fusiformă, cu
citoplasmă relativ abundentă, nucleu rotunjit sau alungit. Citoplasma conţine organitele necesare unei celule cu
profil secretor, (adică RER şi aparat Golgi→similar fibroblastului), pe de altă parte organite implicate în
contracţie,
Prin prelungirile sale, asemănătoare fibroblastului, celulele intră în contact unele cu altele şi stabilesc
comunicări de tip gap; el stabileşte legături complexe şi cu MEC, prin mecanisme de adeziune celulă-stromă.
Prin producţia de colagen şi prin proprietăţile contractile, determină apariţia cicatricilor. Ani de zile s-a
crezut că responsabil de retracţia tisulară din vindecarea plăgilor este producerea de colagen. Azi se ştie cu
exactitate că această retracţie tisulară se datorează forţelor contractile ale miofibroblastului şi legăturilor
moleculare complexe pe care acesta le are cu MEC, însă incomplet cunoscute.
Adipocitele
Sunt celule proprii ale ţesutului conjunctiv, diferenţiate din celula mezenchimatoasă
prin intermediul unei celule precursoare=lipoblastul.
Diferenţiere sau înmulţire a celulelor adipoase (hiperplazie celulară) are loc în viaţa
intrauterină şi în perioada pre- şi pubertară. Ea este determinată genetic sau de aportul
alimentar din această perioadă a vieţii. În afara acestor perioade, se credea că masa adipoasă
poate creşte numai prin creşterea în volum a celulelor adipoase, prin acumulare de grăsimi
(hipertrofie celulară).
Cercetări recente au demonstrat că şi în viaţa adultă, în anumite condiţii, se poate
produce hiperplazia adipocitelor. Atunci când, prin hipertrofie excesivă, adipocitele ating o
dimensiune critică, este stimulată diferenţierea de noi adipocite din celulele precursoare,
crescând numărul total de adipocite. Acest fenomen se produce în condiţii de supraalimentare de lungă durată.
Odată formate, adipocitele rămân pe viaţă, modificarea ţesutul adipos fiind posibilă numai prin diminuarea
dimensiunii celulare.
Adipocitele sunt specializate să acumuleze treptat grăsimi (trigliceride) în citoplasma lor, dar mai conţin
cantităţi mici de acizi graşi, digliceride, colesterol, fosfolipide.
În afara acestui rol de depozit, celulele îndeplinesc şi funcţii metabolice complexe. orfologic şi funcţional
se pot întâlni două tipuri de adipocite: adipocitul alb şi adipocitul brun.

3
CURS 3 HISTO
Adipocitul alb sau univacuolar
In MO apare ca o celulă mare, rotundă sau poligonală, cu limite celulare bine vizibile,
aproape întreaga celulă este ocupată de o vacuolă unică de grăsime ce nu se colorează cu HE
(hematoxilină eozină), deoarece ea se dizolvă în timpul prelucrării histologice prin fixarea în
formol, deshidratarea cu alcool de diferite concentraţii).
Citoplasma restantă este în cantitate foarte mică şi este împinsă la periferia celulei
împreună cu nucleul turtit şi hipercrom→aspect de „celulă în inel cu pecete”.
Funcţia. Adipocitul alb poate sintetiza molecule ce controlează metabolismul lipidic,
glucidic şi ingestia de alimente.
Astfel, leptina, sintetizată de adipocit şi eliberată în sânge acţionează
asupra receptorilor hipotalamici, reglând senzaţia de saţietate şi controlând
greutatea corporală. Nivelul scăzut al leptinei serice induce senzaţia de
foame.
Adiponectina are rol antiinflamator şi antiaterosclerotic şi, de
asemenea, creşte sensibilitatea la insulină. Nivelul seric al adiponectinei este
invers proporţional cu gradul de obezitate.
Adipocitele albe sunt o importantă sursă de TNF-α (Tumor Necrosis
Factor), acesta fiind o citokină implicată în slăbirea marcată din stadiile
terminale ale cancerului, dar şi în inducerea rezistenţei la insulină (mecanism patogenetic fundamental în
dezvoltarea diabetului zaharat de tip II).
Adipocitul brun sau multivacuolar
Adipocitul brun este mai mic decât cel alb, el provine direct din celula
mezenchimatoasă, urmând o cale proprie de diferenţiere, diferită de cea a adipocitului alb.
În MO se vizualizeaza nucleul, care e dispus cel mai frecvent central dar in celulele
in care picaturile lipidice sunt mari, acesta e impins spre periferie; nucleul e rotund.
Celula contine numeroase vacuole de grăsime în citoplasmă, ceea ce-i conferă
aspectul multivacuolar.
Celula conţine un număr mare de mitocondrii, necesare elaborării de căldură prin
metabolizarea acizilor graşi. Datorita mitocondriilor si a altor particularitati morfologice,
tesutul are un aspect maroniu.

Celulele migrate (libere sau de apărare) ale ţesutului conjunctiv

Celulele migrate din sânge sunt: mastocitul, macrofagul, limfocitul, plasmocitul, neutrofilul,
eozinofilul.
Ele traversează peretele vascular, pătrund în ţestul conjunctiv, se deplasează prin substanţa fundamentală
unde îşi îndeplinesc funcţiile şi apoi mor, durata lor de viaţă fiind limitată.

4
CURS 3 HISTO
Mastocitul
Este cea mai mare celulă liberă a ţesutului conjunctiv, asemănătoare cu bazofilul sanguin.
Originea sa este controversată. Teorii mai vechi susţin diferenţierea sa din celula
mezenchimatoasă, insa, in prezent, majoritatea autorilor consideră că mastocitul şi bazofilul
sanguin ar avea un precursor comun în
măduva osoasă hematogenă (datorita asemanarilor morfologice si fcr dintre cele 2 cel).
Se găseşte în toate ţesuturile conjunctive, dar mai ales în derm, căile respiratorii, tubul
digestiv, de-a lungul vaselor, dar lipseste in creier si maduva spinarii.
În MO sunt greu de observat în coloraţii uzuale, motiv pt care se folosesc coloranţi bazici
(albastru de toluidină), care colorează metacromatic (în roşu purpuriu) granulele de secreţie. Celula
apare ovalară, cu nucleul rotund, situat central şi citoplasma plină cu granule de secreţie de talie
mare. Celelalte organite sunt slab reprezentate (RER, aparat Golgi, mitocondrii). Pe suprafaţa
celulară sunt prezenţi receptori pentru IgE.
Granulele mastocitelor conţin patru categorii de substanţe:
- histamina
- heparina
- SRS-A (Slow Reacting Substance of Anaphilaxy), o substanţă cu rol în declanşarea şocului
anafilactic
- factorul chemotactic pentru eozinofile şi neutrofile.
Mastocitul îşi poate elimina granulele în matricea extracelulară prin exocitoză, proces numit degranularea
mastocitelor, acesta fiind evenimentul ce declanşează reacţiile de hipersensibilitate imediata, astfel putandu-se
produce prin două mecanisme:
1. mecanisme nespecifice, sub acţiunea unor factori ca expunerea la frig, presiune, agenţi chimici
2. mecanisme imune care se produc la al doilea contact cu un antigen la care organismul a fost
sensibilizat în prealabil. La primul contact cu acel antigen, plasmocitele secretă IgE specifice, care
se fixeaza pe receptorii de pe suprafata mastocitului. La al doilea contact, antigenul se cuplează cu
IgE de pe suprafaţa mastocitului; Reacţia antigen-anticorp declanşează degranularea mastocitelor,
ce are ca şi consecinţă o vasodilataţie locală pronunţată şi o infiltraţie masivă a ţesutului cu celule
imune şi inflamatorii. Acest tip de degranulare este mult mai rapidă şi mai specifică unui anumit
tip de antigen.
Rolul mastocitelor. Mastocitele îşi îndeplinesc rolul cu ajutorul substanţelor conţinute în
granule. Astfel, prin:
- heparină=> rol anticoagulant
- histamina şi SRS-A au rol vasodilatator şi de creştere a permeabilităţii vasculare (efect=apariţia edemelor
în ţesuturile moi).
- SRS-A poate determina contracţia muşchilor netezi şi creşterea secreţiei de mucus din căile respiratorii
(în criza de astm bronşic, sau asfixia din şocul anafilactic).
- factorul chemotactic pentru eozinofile, mastocitele atrag eozinofilele în ţesuturi, iar acestea prin enzimele
secretate inhibă activitatea histaminei şi a SRS-A.
Mastocitele sunt implicate deci şi în reacţiile alergice şi de hipersensibilitate imediată ca astmul, urticaria,
şocul anafilactic, precum şi în diferite procese inflamatorii.
Macrofagul
Este o celulă ce provine din celula stem a măduvei osoase hematogene, circulă în sânge sub numele de
monocit şi îşi îndeplineşte funcţiile în ţesutul conjunctiv, unde migrează din sânge. Principala lui funcţie este
fagocitoza.

5
CURS 3 HISTO
În MO şi în coloraţiile uzuale, macrofagul inactiv nu este vizibil. El devine vizibil după ce a fagocitat, sub
forma unei celule ce conţine particule de diferite dimensiuni intracitoplasmatic.
În ME se poate recunoaşte după forma particulară a nucleului, care este reniform şi incizurat.
Citoplasma conţine, pe lângă particule fagocitate, multe organite care ajută celula să-şi îndeplinească
funcţia: lizozomi, aparat Golgi, mitocondrii, RER, REN.
Este o celulă foarte mobilă. Membrana celulară prezintă numeroase prelungiri= pseudopode.
Pseudopodele asigură deplasarea macrofagului în ţesuturi, deplasare care se face sub acţiunea factorilor
chemotactici eliberaţi din focarul lezional. Pseudopodele sunt esenţiale şi pentru realizarea fagocitozei,
adică înglobarea unei particule străine în citoplasmă.
Suprafaţa celulară conţine un număr mare de receptori pentru IgG, IgM şi pentru fracţiunea C3
a complementului (o proteină sintetizată în ficat şi care circulă liber în sânge).
În diferite ţesuturi macrofagul ia forme şi denumiri variate: histiocit în ţesutul conjunctiv, celulă Kupffer
în ficat, osteoclast în ţesutul osos, microglie în ţesutul nervos, celulă Langhans în piele etc.
Rolul macrofagului este complex: fagocitoză, iniţierea reacţiilor imune, secreţie.
Fagocitoza este proprietatea fundamentală a macrofagelor(MF), prin care ele sunt capabile să înglobeze în
citoplasmă şi să distrugă prin enzimele lor lizozomale o serie de particule străine organismului: bacterii, viruşi,
resturi organice (de exemplu celule moarte, ţesuturi necrozate), complexe imune, corpi străini. Prin proprietatea
de a fagocita resturi organice, funcţionează ca un adevărat “gunoier al organismului”,
Datorită capacităţii lor de a fagocita microorganisme, macrofagele fac parte (împreună cu neutrofilele) din
prima linie de apărare a organismului împotriva bacteriilor, al căror devorator vorace sunt.
Macrofagul poate fagocita prin două mecanisme:
1. fagocitoza nespecifică se produce la un prim contact al organismului cu un antigen (material străin
organismului) şi care constă în simpla ingestie şi distrugere a materialului antigenic: sub acţiunea unor
factori eliberaţi în focarul lezional, macrofagul se deplasează spre acel focar, emite prelungiri
(pseudopode) cu care înconjoară antigenul, înglobându-l în citoplasmă într-o vacuolă numită fagozom.
Lizozomii macrofagului fuzionează cu fagozomul (fagolizozom), îşi golesc enzimele, digerând materialul
străin. Resturile sunt eliminate din celulă sub forma unui corp rezidual.
2. fagocitoza imună se declanşează la al doilea contact cu antigenul, prin intervenţia imunoglobulinelor (Ig)
şi a complementului.
Fagocitoza imună este mult mai rapidă decât cea nespecifică.
Secvenţa evenimentelor este următoarea:
- la un prim contact cu o bacterie (de exemplu), macrofagele o fagocitează printr-un mecanism nespecific
(ea fiind străină organismului)
- in acelaşi timp, plasmocitele, în contact cu bacteria respectivă, secretă IgG şi IgM, care împreună cu
complementul vor circula libere prin sânge în căutarea antigenelor (bacteriilor) împotriva cărora au fost
secretate.
- la al doilea contact cu acelaşi antigen, imunoglobulinele (IgG şi IgM) şi complementul se leagă rapid de
suprafaţa bacteriei, proces numit opsonizare.
- bacteria opsonizată este recunoscută rapid de macrofage, care au pe suprafaţa lor receptori pentru IgG şi
IgM şi pentru complement.
- prelungirile macrofagului acoperă bacteria şi o preiau rapid în citoplasmă unde este digerată de enzimele
lizozomale
Iniţierea răspunsului imun.
MF, pe langa rolul de fagocitare, are rol important si în declanşarea răspunsului imun datorită proprietăţii sale
de celulă prezentatoare de antigen (CPA). Astfel, macrofagul este capabil să capteze un antigen, să-l fragmenteze,
să-l prelucreze cu ajutorul enzimelor lizozomale, să-l transporte pe suprafaţa celulară, unde se leagă de o moleculă
si sub această formă, antigenul este recunoscut de limfocitele T helper, care vor declanşa mecanismele de apărare
imună.
MF poate secreta:
6
CURS 3 HISTO
- citokine, mediatori ce intervin în procesul imun, în anafilaxie şi în inflamaţie. Citokinele sunt molecule
proteice capabile să acţioneze în concentraţii foarte mici pe celulele ţintă (acelea care au receptori). Câteva
mai importante sunt: interleukina-1 (IL-1)(activeaza LyB si declanseaza secretia de Ig),TNF, factorul de
stimulare al coloniilor de granulocite-monocite din măduva osoasă hematogenă (GM-CSF – Granulocyte-
Monocyte Colony Stimulating Factor), factorul de creştere a fibroblastului (FGF - Fibroblast Growth
Factor), factorul de proliferare a fibroblastului.
- proteaze (colagenaze, elastaze şi glicozaminoglicozidaze), care facilitează migrarea macrofagului.

Plasmocitul
Plasmocitul este un limfocit B activat şi migrat în ţesutul conjunctiv, unde îşi îndeplineşte
funcţia, adică secretă toate tipurile de imunoglobuline (anticorpi): IgA, IgM, IgG, IgD, IgE.
Un plasmocit produce numai un singur anticorp specific(o singura Ig).
Se gaseste in toate tes conj, dar mai ales in cele situate in apropierea unor posibile cai de
intrare a antigenelor: mucoasa gastro-intestinala, mucoasa respiratorie, glandele salivare, noduli
limfatici.
Neutrofilul
Se găsesc în număr mic în ţesutul conjunctiv, insa numărul lor creşte foarte mult în
inflamaţiile acute.
Sunt celule foarte mobile ce migrează prin endoteliul vaselor în ţesuturi şi apoi cu foarte
mare vitezăspre focarul lezional în sensul gradientului de concentraţie al mediatorilor eliberaţi la
locul inflamaţiei. Această capacitate de deplasare a neutrofilelor se numeşte chemotactism.
Impreuna cu MF fac parte din prima linie de apărare a organismului împotriva agresiunii bacteriene.
Eozinofilul
Sunt prezente in numar mic in mod normal, fiind mai numeroase în piele, plămân sau la persoanele cu
alergii sau infestaţii cu paraziţi.

7
CURS#04 – 05/11/2021
ȚESUTURI CONJUNCTIVE
• Fibrele țesutului conjunctiv • Cu HE se colorează palid în roz, fiind dificil
de diferențiat de fibrele musculare netede
• Ele sunt prezente în țesutul conjunctiv în
diferite cantități, în funcție de necesitățile • Pt evidențiere se utilizează colorații speciale:
structurale sau funcția acestuia Van Gieson (fibrele musculare=galben sau
maro, fibrele în roșu), Mallory (fibrele în
• Ele se clasifică în fibre colagene (inclusiv cele
albastru), Szekely (verde)
de reticulină) și fibre elastice.
• Toate sunt secretate de fibroblaste și sunt
compuse din proteine alcătuite din lanțuri
peptidice lungi
• Fibrele de colagen
• Sunt flexibile și prezintă o rezistență
tensională remarcabilă
• În MO ele apar ca structuri ondulate, de lățime
variabilă și lungime nedeterminabilă

Principalele caracteristici ale fibrelor de colagen:

a. Sunt glicoproteine extracelulare
b. Pot fi dispuse izolat sau sub formă de fascicule
c. Pot fi așezate ordonat sau dezordonat
d. Nu se ramifică și nu se anastomozează (excepție: fibrele de reticulină)
e. Nu sunt extensibile
f. Sunt rezistente la acțiunea apei și a alcoolului
g. Pot fi distruse prin fierbere (rezultă gelatina) sau prin intermediul unor enzime specifice (colagenaze)
• Fibrele de colagen sunt alcătuite din proteine fibroase (scleroproteine), reprezentate prin moleculele de
colagen (numită anterior tropocolagen) → 25% din totalul proteinelor din organism.

Molecula de colagen:
➢ formată din 3 lanţuri polipeptidice = lanţuri alfa, răsucite helicoidal, unul în jurul celuilalt ca „firele într-o
frânghie”;
➢ Au configuraţie de triplu helix, stabilizată prin punţi de hidrogen şi legături bisulfidice realizate între cele trei
lanţuri;
Lanţurile alfa ale moleculei de colagen sunt bogate în:
➢ glicină- esențială în conformația triplului helix
➢ prolină,
➢ hidroxiprolină și hidroxilizină
➢ tirozină şi aminoacizi sulfataţi in cantităţi mici.
1
 • Familia de proteine de colagen întrunește 28 de tipuri
• În funcție de structură și funcție, acestea se pot clasifica în:
1. molecule de colagen care formează fibrile lungi (colagen fibrilar)-este cel mai abundent și larg răspândit, formând
structuri Eo, denumite clasic fibre de colagen (colagen tip I, II, III, V, XI)
2. molecule de colagen cu distribuție reticulară- cuprinde numai colagen de tip IV, alcătuit din subunități sintetizate
de celulele epiteliale
3. molecule de colagen care formează fibrile de atașare sau ancorare-intră în structura fibrilelor de ancorare care
unesc fibrile de colagen între ele (formând fibre mari) sau de alte componente ale matricei extracelulare. Colagenul de
tip VII unește fibrele de colagen de tip IV, iar la nivelul membranelor bazale ancorează lamina bazală de lamina lucida
(supraiacentă) și de lamina reticulară subiacentă. (colagen tip IX, XII, XIV)

• Sinteza fibrelor de colagen de către fibroblast are două etape, producerea fibrelor propriu-zise având loc în a
doua etapă:
1. Etapa Intracelulară: celula preia din exteriorul său materia primă, pe care o include în RER; la acest nivel se
sintetizează componenta proteică, ce mai apoi va fi transferată în aparatul Golgi, unde va avea loc glicozilarea
(i se adaugă glucide).
- În urma acestor procese rezultă vezicule de secreție ce conțin procolagen (sunt exocitate cu ajutorul microtubulilor).
Un rol important în această etapă îl are vitamina C, care influențează activitatea enzimelor implicate în procesul de
sinteză a procolagenului. Astfel, în deficiențe de Vit C, procesele de vindecare sau reparare tisulară sunt deficitare
1. Etapa Extracelulară: procolagenul exocitat este convertit în molecule de colagen cu ajutorul unei enzime-
procolagen peptidaza.
- Aceste molecule se aliniază apoi pentru a forma fibrilele de colagen prin autoasamblare.
- Fibroblastul controlează modul în care se vor dispune fibrilele nou formate, direcționând veziculele secretorii
spre anumite porțiuni ale membranei celulare.
Sinteza colagenului se află sub influență hormonală, STH ul stimulând-o iar ACTH inhibând-o.
➢ Fibrele de colagen sunt degradate sub acţiunea colagenazei care clivează molecula de colagen → moleculele
care rezultă sunt resorbite.
Acest proces este mai intens în :
- perioada de creştere,
- regenerarea ţesutului conjunctiv ,
- unele procese inflamatorii.
Există un echilibru permanent între resorbţia şi sinteza colagenului.
Funcţiile colagenului (colagenul = proteina majoră a ţesuturilor conjunctive) :
1. Confera rezistenţa ţesuturilor conjunctive la tensiune şi tracţiune → rol mai evident în ţesuturile conjunctive
dense (ligamente, tendoane, aponevroze, capsule articulare).
2. Permite ţesuturilor conjunctive să se plieze
3. Fibrele de colagen au funcţia de a limita mişcarea ţesuturilor şi a organelor cu care se învecinează.(ex.: în
cartilaj fibrele de colagen formează o plasă care limitează mişcarea proteoglicanilor şi a lichidului tisular din
ochiurile reţelei).

2
 4. Colagenul induce agregarea trombocitelor şi formarea coagulului sanguin.
5. În perioada embrionară, participă la diferenţierea ţesuturilor.
6. Intră în alcătuirea membranelor bazale (colagenul de tip IV).
7. Are proprietăţi antigenice. Fenomenul este cunoscut în bolile autoimune, numite boli ale colagenului :
sclerodermie, lupus eritematos, artrită reumatoidă.

Fibrele de reticulină sunt fibre de colagen de tip III, • În majoritatea celorlalte localizări, fibrele sunt
secretate de fibroblaste, cu câteva excepții:
• nu sunt vizibile în colorația standard cu HE,
endonervul nervilor periferici-celula Schwann,
putând fi evidențiate prin intermediul
stratul muscular al tubului digestiv, tunica
impregnațiilor argentice (se colorează în negru
medie a vaselor sanguine-miocite
datorită argirofiliei) sau reacției PAS datorită
conținutului ridicat de lanțuri glucidice, fibrele
de reticulină conținând până la 10%
carbohidrați, spre deosebire de 1% în cazul
fibrelor de colagen.
• Acestea, spre deosebire de alte tipuri de
colagen fibrilar, se ramifică și se
anastomozează, formând rețele
• Acest tip de fibre de colagen se întâlnesc în
țesutul conjunctiv lax, unde înconjoară
adipocitele, vasele sanguine mici, nervii,
precum și la limita dintre ț conj și cel epitelial.
• Ele formează și stroma organelor hemato- și
limfopoetice, cu excepția timusului (în aceste
organe ele sunt secretate de celule
specializate-celule reticulare-fibroblaste
modificate).

• Fibrele elastice sunt în general mai subțiri decât cele de colagen, fiind dispuse într-o rețea tridimensională,
întrețesute cu fibre de colagen care asigură limitarea destinderii țesuturilor și previn ruperea acestora.
• Principala lor caracteristică este elasticitatea, fiind capabile să revină la forma inițială după ce sunt supuse
unor tracțiuni/deformări.
• Cu vârsta, elasticitatea descreşte treptat datorită:
- modificărilor ce apar în componenţa aminoacizilor,
- împregnării fibrelor cu săruri de calciu.
• În HE se colorează foarte palid în roz sau nu se colorează deloc; pt evidențiere se utilizează colorații speciale
(rezorcin-fuxină în mov, orceină- negru-maro)
• Sunt în principal produse de aceleași celule care sintetizează fibrele de colagen, în principal fibroblastele.
Sinteza lor are loc în paralel cu cea a colagenului, ambele procese putând avea loc simultan în aceeași celulă

3
• Spre deosebire de fibrele de colagen, cele elastice au 2 componente structurale: un miez central de elastină și
microfibrile de fibrilină ce înconjoară acest miez
• Elastina este o scleroproteină (hidrolizată de elastază) bogată în glicină, prolină și lizină, ce are o dispoziție
spiralată, spiralarea făcându-se aleator. Această morfologie este responsabilă de proprietățile mecanice ale
acestor fibre.
• Microfibrilele de fibrilină, secretate anterior elastinei, au rolul de a organiza elastina care, secretată, se așează
printre ele. În absența fibrilinei, elastina se organizează în lamele, așa cum se întâmplă în vasele sanguine.
• Ele alcătuiesc componenta preponderentă a MEC în structuri precum ligamentele vertebrale, anumite porțiuni
din laringe și arterele de tip elastic. În primele, ele apar ca fibre groase, intercalate cu fibre de colagen. La
nivelul corzilor vocale apar fibre elastice mai subțiri.
• În cazul arterelor elastice, apar lamele fenestrate de elastină, dispuse concentric printre straturile de fibre
musculare. Spre deosebire de alte localizări, aici nu se întâlnesc microfibrile de fibrilină. Aceste lamele sunt
sintetizate de celulele musculare netede din tunica medie a arterelor.

• Substanța fundamentală
• Ea umple golurile existente între celulele și fibrele ț conj formând împreună cu fibrele și alte proteine, MEC.
• Apare ca o materie vâscoasă, clară, fără structură histologică, ce conține o cantitate mare de apă. Pe preparate
uzuale apare sub forma unor spații goale (lipsă de substanță) fiind extrasă în cursul prelucrării histologice.
• SF nu are doar rol de umplutură, la nivelul ei se desfășoară procese complexe ca difuziunea gazelor sau a
substanțelor nutritive între vase și diferitele țesuturi.
• Biochimic, ea este constituită în principal din proteoglicani, GAG (mucopolizaharide) și glicoproteine
multiadezive.
• GAG sunt responsabili de proprietățile fizice ale substanței fundamentale. Ele sunt molecule puternic
electronegative datorită grupărilor sulfat și carboxil. Această densitate mare de sarcini negative atrage apa,
formând un gel hidratat. Consistența de gel a SF permite difuzia rapidă a moleculelor hidrosolubile. De
asemenea, rigiditatea lor conferă un cadru structural pentru celulele conjunctive. Există 7 GAG: acidul
hialuronic, chondroitin 4-sulfat, chondroitin 6-sulfat, dermatan sulfat, keratan sulfat, heparan sufat, heparină

• Acidul hialuronic: este diferit de alți GAG prin lungimea mare a molecule și numărul foarte mare de zaharuri
din care este alcătuit. Moleculele de acid hialuronic sunt f mari și pot lega un volum mare de apă. El nu
conține radical sulfat. El nu se leagă covalent de o proteină pentru a forma proteoglicani. Totuși
proteoglicanii se pot lega indirect de acidul hialuronic, formând o moleculă gigantă în SF a cartilajului.
• O altă funcție importantă a acidului hialuronic este de a imobiliza anumite molecule într-o anumită regiune a
MEC (microorganism, celule canceroase metastatice). De asemenea, acționează ca izolatori eficienți deoarece
macromoleculele au dificultăți în a difuza prin masa densă a rețelei de acid hialuronic. Astfel reglează
distribuția și transportul proteinelor plasmatice în țesutul conjunctiv.
4
 • Proteoglicanii: molecule foarte mari, constituite dintr-un miez proteic de care se leagă covalent molecule de
GAG sulfatați. Sindecanul, un proteoglican mai important, leagă celulele la MEC; agrecanul, alt proteoglican
important, este responsabil pentru hidratarea MEC a cartilajului.
• Alte glicoproteine componente ale MEC, cum sunt fibronectina și laminina, au rol important în stabilizarea
MEC și legarea ei la suprafața celulară. Ele au domenii de legare pentru diferite molecule din MEC, cum ar fi
colagenul, GAG, proteoglicani. Ele interacționează de asemenea cu suprafața celulară prin intermediul unor
receptori cum ar fi integrinele. Aceste glicoproteine reglează și modulează funcțiile MEC legate de mișcarea
și migrarea celulară și stimulează proliferarea și diferențierea celulară.

• Tipuri de țesuturi conjunctive

• Există două grupuri mari de țesuturi conjunctive: țesuturi conjunctive embrionare și adulte
• Raportul dintre cele trei elemente componente (celule, fibre, substanță fundamentală) este foarte variabil în
funcție de tipul de țesut conjunctiv, acest raport contribuind la stabilirea consistenței țesutului respectiv.
• Țesuturi conjunctive embrionare
• Țesutul mezenchimatos învecinate stabilesc contacte prin intermediul
joncțiunile de tip gap și formează o rețea
• Se întâlnește la embrion
tridimensională.
• Din el derivă aproape toate tipurile de țesuturi
• Matricea extracelulară are un aspect gelatinos,
conjunctive dar și țesutul muscular, sistemul
vâscos și este alcătuită preponderent din
vascular, seroasele, sistemul uro-genital. substanță fundamentală. Sunt prezente doar
• În acest tip de țesut predomină celulele și rare fibre de colagen de tip III (fibre de
substanța fundamentală reticulină).

• Celulele sunt celule mezenchimatoase, celule

nediferențiate cap de serie pentru celulele
conjunctive adulte. Ele pot persista în
țesuturile adulte constituind o sursă de celule
multipotente în procesele de regenerare și/sau
reparație tisulară.
• Celulele mezenchimatoase sunt relativ
uniforme, mici, stelate. Citoplasma este redusă
cantitativ, emite prelungiri prin care celulele

Țesutul conjunctiv mucos

• Este asemănător cu țesutul mezenchimatos. • Țesutul conjunctiv mucos se întâlnește rar la
adult (pulpa dintelui în dezvoltare), dar
• Caracteristic acestui tip de țesut este cantitatea
constituie gelatina Wharton a cordonului
abundentă de substanță fundamentală, care se ombilical.
colorează metacromatic în albăstrui și care de
obicei este bogată în acid hialuronic. Fibrele
(colagene și de reticulină) sunt rare, la fel ca și
celule, care pot fi stelate sau fusiforme,
asemănătoare cu cele mezenchimatoase.
• O dată cu îmbătrânirea cordonului ombilical,
în substanţa fundamentală apar fibre de
reticulină şi mai târziu fibre de colagen, care
cresc numeric paralel cu vârsta sarcinii

5
Țesuturi conjunctive adulte
• O clasificare simplă a țesuturilor conjunctive adulte se poate face după consistența substanței fundamentale în:
1. Ț conj moi-în care subst fundamental este moale
2. Ț conj semidure- subst fundamental este cartilaginoasă (cartilajul)
3. Ț conj dure- subst fundamental și fibrele sunt mineralizate (osul)
• Ț conj moi cuprind la rândul lor ț conj lax, ț conj dense (neordonate-ț dremo-capsular- și ordonate-ț tendinous,
aponevrotic, fibrolamellar, elastic), ț conjunctive specializate (ț conj reticulat, adipos)
• Ț cartilaginoase sunt de 3 tipuri: hialin, elastic, fibros
• Ț osos: ț osos nehaversian (fibros), ț osos haversian (compact și spongios)

A. Ţesuturi conjunctive cu substanţă fundamentală abundentă,

B. Ţesuturi conjunctive în care predomină celulele,
C. Ţesuturi conjunctive în care predomină fibrele.
A. Țesuturi conjunctive cu substanţă fundamentală abundentă→ dupa consistenţa substanţei fundamentale :
• Ţesuturi conjunctive cu substanţă fundamentală lichidă (sânge, limfă),
• Ţesuturi conjunctive cu substanţă fundamentală moale (ţesutul conjunctiv lax),
• Ţesuturi conjunctive cu substanţă fundamentală dură (ţesutul cartilaginos, osos).
B. Ţesuturi conjunctive în care predomină celulele (ţesutul adipos, ţesutul pigmentar, corionul endometrial).
C. Ţesuturi conjunctive în care predomină fibrele :
• de colagen => ţesuturi conjunctive dense :
• neordonate (dermul, corionul mucoaselor)
• ordonate (tendon, aponevroze, ligamente, capsule, ţesutul propriu corneean)
• de reticulină => ţesuturi conjunctive reticulare :
• spongioase (stroma organelor şi formaţiunilor hemolimfopoietice)
• lamelare (membranele bazale ale epiteliilor de acoperire, glandilem, nevrilem, sarcolem)
• elastice => ţesuturi conjunctive elastice :
• neordonate (în stroma pulmonară, cartilajul elastic)
• ordonate sau lamelare (limitantele elastice ale vaselor, lamelele elastice din peretele aortei şi
a arterei pulmonare, arterelor de tip elastic)

Țesuturi conjunctive moi

• Țesutul conjunctiv lax
• este cel mai frecvent țesut cojunctiv întâlnit, mai ales în zonele care nu necesită o rezistență crescută
• Cele trei elemente constitutive ale țesutului se găsesc în proporții relativ egale

6
• Se găsesc toate tipurile de celule conjunctive, atât fixe cât și mobile, precum și toate tipurile de fibre
(colagene, elastice, de reticulină). Printre acestea se găsește substanță fundamental
• Conține foarte multe vase sanguine, limfatice și terminații nervoase

• Funcțiile sunt multiple și complexe:

• rol metabolic (la nivelul lui au loc schimburile de substanțe între diferitele compartimente),
• rol în apărarea nespecifică (prin granulocite și macrofage) și imună(mediate celular prin Ly T și mediate
umoral prin imunoglobulinele secretate de Ly B),
• rol trofic pt epiteliile sub care se găsește,
• rol de regenerare și reparare după distrucții tisulare.(participă la vindecarea rănilor, delimitarea şi
încapsularea proceselor inflamatorii localizate),
• funcție mecanică (conferită de elasticitatea şi plasticitatea componentelor sale → permit alunecarea unor
ţesuturi/organe printre structurile învecinate)

• Principale localizări:
- Corionul (lamina propria) organelor, fiind țesutul situat sub toate epiteliile a căror nutriție o asigură;
- Stratul submezotelial, situat sub mezoteliul peritoneului, pleurei, pericardului, etc
- Adventiția diferitelor organe
- În jurul vaselor de distribuție (vase de tip muscular), însoțind cele mai mici ramificații ale acestora în
interiorul diferitelor organe
- Între fasciculele de fibrele musculare netede sau striate

• Țesutul conjunctiv dermo-capsular

• Este un țesut conjunctiv dens, neordonat, constituit în principal din fibre conjunctive (mai ales colagene și
elastice)
• Fibrele sunt orientate în toate direcțiile, făcând față la direcția de acțiune a forțelor
• Celulele sunt reprezentate aproape exclusiv de fibroblaste și fibrocite, strâns lipite de fibrele pe care le-au
produs (identificabile în colorațiile cu HE doar după aspectul nucleilor)
• Substanța fundamentală este foarte redusă cantitativ și este un țesut slab vascularizat
• Localizare: dermul pielii, submucoasă, capsulele organelor.
7
Țesutul tendinos
• Este un țesut conjunctiv dens, ordonat ce intră în structura ligamentelor și tendoanelor
• Cea mai mare parte din masa tendonului este constituită din fibre conjunctive colagene (de tip I), așezate
ordonat, paralel între ele și discret ondulate. În felul acesta ele formează o structură relativ flexibilă, dar și
rezistentă la stresul mecanic la care este supusă. Macroscopic, tendonul are o culoare alb-sidefie, aspect dat de
așezarea ordonată a fibrelor.
• Celulele țesutului tendinos sunt fibroblaste numite tenocite, și se găsesc printre fibrele conjunctive, de care
sunt strâns lipite
• Datorită dispoziției ordonate a fibrelor, și celulele sunt așezate în rânduri paralele cu fibrele. Pe preparatele
uzuale sunt vizibili mai ales nuclei, așezați cap la cap (nuclei gemeni), aspect f characteristic pentru structura
tendonului. Citoplasma, redusă cantitativ, emite fine prelungiri care înconjoară fibrele și se anastomozează cu
prelungirile celulelor învecinate. Aceste prelungiri citoplasmatice se găsesc așezate într-o fină lamă de țesut
conjunctiv lax ce conține vase și nervi, numită endotendon.
• Tendonul conține foarte puțină substanță fundamentală în structura sa.

• Pe o secțiune transversală, se observă că fiecare fibră conjunctivă este înconjurată de o lama fină de țesut
conjunctiv lax, endotendon; mai multe asemenea fibre formează fascicule, învelite la rândul lor de o lama
conjunctivă mai groasă, peritendon; mai multe fascicule reunite și învelite de epitendon formează tendonul
propriu-zis. Acest țesut conjunctiv însoțește vasele și nervii tendonului.
• Tendonul = ţesut avascular → se hrăneste prin difuziune de la nivelul tecilor conjunctive. Fiind lipsit de
vascularizaţie proprie → regenerarea lui este redusă → poate fi stimulată prin utilizarea grefelor de tendon.
• Localizare și funcții: tendoanele sunt structuri ce atașează mușchii la oase;
• Ligamentele au aceeași structură histologică, dar conectează oasele între ele la nivelul articulațiilor.
• Tendonul și ligamentele nu sunt doar structuri pasive, de legătură; în timpul contracției musculare, ele sunt
capabile să înmagazineze o cantitate de energie pe care o pot elibera, tendonul fiind astfel o sursă de ”energie
liberă„ pentru locomoție.

• Țesutul aponevrotic
• Este tot un țesut conjunctiv dens ordonat, format preponderent din fibre colagene tip I. Aceste fibre formează
lame conjunctive ce învelesc și servesc ca inserție pe os mușchilor lați. În cadrul aceleiași lame, fibrele
conjunctive sunt paralele între ele, dar sunt perpendicular pe fibrele din lamele învecinate. Fibrocitele
aponevrozei se găsesc între lamele conjunctive, sunt aplatizate și au nucleii crestați

8
• Țesutul conjunctiv fibro-lamelar
• Este o structură particulară ce formează stroma corneei, unul din mediile transparente ale ochiului. El constă
din fascicule de fibre de colagen cu aceeași grosime, organizate în lamele. În interiorul aceleiași lamele,
fibrele de colagen sunt perfect paralele între ele și sunt așezate la 90 grade în lamelele învecinate. Celulele –
fibrocitele- sunt turtite și, împreună cu fibrele, sunt înconjurate de o cantitate mică de substanță fundamentală
ce conține proteoglicani și în mai mica măsură chondroitin sulfați
• Funcția: asigură, prin dispoziția particulară a fibrelor conjunctive, transparența corneei, și nu de a-I conferi
rezistență

• Țesut conjunctiv elastic

• Este tot un țesut conjunctiv ordonat, dar care este alcătuit în principal din fibre conjunctive elastic.
• Întră în componența unor ligamente (ligamentul galben de ex), a corzilor vocale, media arterelor elastic
• Țesut conjunctiv reticulat
• Este un tip particular de ț conj, format din celule și fibre de reticulină
• Celulele au o formă stelată, deoarece au numeroase prelungiri prin care se anastomozează cu celulele
învecinate și formează o rețea. Datorită acestui aspect, ele se numesc fibre reticulare; ele sunt de fapt
fibroblaste, dar un tip particular, deoarece secretă numai fibre de colagen de tip III. Nucleul este rotund,
hipocrom, mai mare decât al Ly care se găsesc printre ele. Fibrele de reticulină sunt așezate sub forma unei
rețele tridimensionale, ce dublează rețeaua formată de prelungirile celulelor reticulare.
• Acest tip de țesut formează stroma tuturor organelor limfoide, cu excepția timusului. Dubla rețea (formată de
celulele reticulare și fibrele de reticulină) reprezintă un suport pentru limfocite, macrofage, iar în măduva
osoasă hematogenă pentru precursorii celulelor sanguine.

• Țesutul adipos
• Este un țesut conjunctiv specializat, format aproape în exclusivitate din celule numite adipocite
• Este caracteristic mamiferelor, care ingeră alimente intermitent dar consumă energie continuu
• Acest țesut este capabil să depoziteze lipide, adică materiale bogate în energie, în perioadele de exces
alimentar și să elibereze acizi grași în perioadele de înfometare.
• Celula responsabilă este adipocitul, care este capabil să depoziteze lipide exogene sau să sintetizeze activ
lipide din carbohidrați și să le depoziteze sub formă de grăsime
9
• Există două tipuri de țesut adipos: alb și brun, ele fiind foarte diferite prin localizare, culoare, funcție,
vascularizație

• Țesutul adipos alb-univacuolar

• Are culoare albă sau gălbuie, mai pronunțată dacă alimentația conține mult caroten
• Celulele adipoase sunt strâns împachetate unele față de altele formând paniculi adipoși
• El poate avea aspect septat, mai ales în zonele în care în care este supus unor presiuni. Aceste septe sunt
formate din țesut conjunctiv lax, în care se găsește o importantă rețea vasculară
• În stările de inaniție prelungită sau în boli cronice grave, țesutul adipos își eliberează aproape în totalitate
vacuola de grăsime și rămâne sub forma unui țesut foarte vascularizat, format din celule rotunde sau ovalare
ce mai conțin doar vacuole mici de grăsime
• Mobilizarea grăsimilor din adipocite se realizează sub influența factorilor nervoși și hormonali. Membrana
celulară a adipocitelor conține receptori pentru anumiți hormoni ce influențează metabolismul lipidic: insulina
ce accelerează preluarea glucozei din sânge și transformarea ei în trigliceride, epinefrina din medulara
suprarenalei și hormonii tiroidieni accelerează lipoliza și eliberarea acizilor grași

• Acest țesut se găsește în hipoderm în cantități variabile în funcție de starea de nutriție și diferite zone
predilecte; acestea diferă în funcție de sex: de ex, la femei cantități mai mari se găsesc în regiunea glandelor
mamare, a abdomenului, coapse, sau în funcție de vârstă: la nou-născuți și copii mici se găsește sub forma
unui strat continuu pe întreaga suprafață a corpului
• Se mai găsește în jurul globului ocular, în mezenter, epiplon, retroperitoneu, în jurul rinichiului și a glandei
suprarenale.
• Rolul acestui țesut este de izolator termic, de amortizare a șocurilor (rinichi, glob ocular), depozit de lipide,
sursă de energie, metabolizarea hormonilor sexuali. S-a demonstrat că că acest țesut poate să producă diferiți
hormoni (leptina și adiponectina) și citokine.

• Țesutul adipos brun

• Se deosebește de cel alb printr-o serie de aspecte morfologice și funcționale:
1. Culoarea brun-roșcată, care se datorează vasculatrizației abundente și prezenței citocromilor în mitocondrii
2. Are o lobulație evidentă microscopic, ceea ce îl face să semene cu un parenchim glandular endocrin
3. Celulele sale sunt întotdeauna așezate grupat, niciodată izolate.
4. Este foarte bogat vascularizat

10
• Ultrastructural, celulele au organite citoplasmatice mult mai bine dezvoltate ceea ce semnifică o intensă
activitate metabolică: mitocondrii, ribozomi, RER, REN
• Acest tip de țesut se găsește în cantități mari la animalele care hibernează, la nou-născut și la sugar în regiunea
gâtului, toracelui, spatelui, axile, retroperitoneal. La om suferă o involuție marcată, astfel încât la adult este rar
întâlnit în mod normal, în jurul vaselor și a glandei suprarenale.
• Funcția principală este de a asigura termoreglarea, generând căldură organismului.
• Contrar metabolismului altor țesuturi, în care energia este eliberată sub formă de ATP, în acest țesut energia
elaborată prin oxidarea lipidelor este eliberată direct sub formă de căldură, aceasta fiind rapid dirijată spre
restul corpului prin bogata rețea capilară pe care o conține țesutul.
• Producția de căldură este controlată de sistemul nervos simpatic.

• Țesutul pigmentar
• Celulele acestui țesut se numesc melanocite și elaborează un pigment negru-brun, melanina colorând diferitele
țesuturile care o conțin
• Se găsește la nivelul coroidei, irisului, retină (aceste melanocite elaborează melanină în perioada embrionară,
ea persistând toată viața), epiderm (melanocitele de la acest nivel elaborează pigment toată viața, fiind
stimulate de lumină și inhibate de întuneric)

11
 CURS 5 – TESUT CARTILAJINOS SI OSOS
TESURILE CARTILAGINOASE SAU CARTILAJE
- Sunt țesuturi conjunctive particulare, in care celule proprii se numesc condrocite/ condroblaste, iar substanța
fundamentală are aspectul si proprietățile unui gel vâsco-elastic, conferind cartilajului fermitate dar si
elasticitate in același timp
- Cartilajul nu e vascularizat si inervat. Celule cartilaginoase sunt hrănite prin difuziune sin capilarele din
jurul cartilajului
• Exista 3 tipuri de cartilaj: hialin, elastic si fibros

1. Cartilajul hialin
E cea mai răspândita forma de cartilaj, matricea - Ele secreta astfel metaloproteze (enzime ce
extracelulara fiind bine reprezentata. degradează matricea cartilajelor permițând
celulelor sa se extindă si sa se repoziționeze i
Celule cartilaginoase cadrul grupului izogen aflat in creștere).
Condrocitele au forma rotunda sau ovalara, pot fi - Ele secreta colagenul prezent in matrice, toți
așezate sau in grupuri izogene in niște lacune ale GAG si proteoglicanii.
matricei numite condroplaste. Grupurile izogene
pot fi coronare (condrocitele sunt așezate in cerc)
sau axiale (condrocitele sunt așezate unele sub
altele sub forma de cordoane sau șiruri)
- Citoplasma condrocitelor active se colorează
bazofil, e abundenta, nucleul e rotund. Conțin
organite si numeroase incluzi de glicogen si
lipide.
- La suprafața condrocitului se observa
microvilli cu rolul de a mari suprafața de
contact cu matricerea cartilajului .
- Funcția lor principală este de a controla si de a
regla compoziția matricei cartilajului.

Condroblastele (condrocite tinere) – se găsesc la periferia cartilajului .

- Au forma elipsoidala, turtite, cu axul in lungul pericondrului.
- Ele se diferențiază din celule mezenchimatoase in perioada embrionara si din fibroblastele pericondrului in
perioada adulta.
- Pe măsura ce se diferențiază, ele acumulează in citoplasma organitele necesare sinteze matricei cartilajului.
- Ele nu conțin sau conțin puține incluziuni de glicogen sau lipide.

Matricea cartilajului
- E un gel amorf, hialin (sticlos in limbă greaca), omogen.
- Conține fibre de colagen fine (in principal fibre de colagen tip II), așezate într-o rețea tridimensională si o
cantitate abundenta de substanța fundamentala.
- Substanța fundamentala conține 3 tipuri de GAG: acid hialuronic, chondroitin, sulfați, cheratan sulfați.
Condoitin si cheratan sulfați se leagă de un miez proteic si formează onomeri de proteoglicanu.
Cel mai important monomer de proteoglican din cartilajul hialin este agrecanul acest având pentru
moleculele de apa.
Acid hialuronic se leagă prin proteine de legătura de mai mulți monomeri de proteglicani, formând
agregate mari de proteoglicani, ce se vor lega la rândul lor de fibrele matricei de colagen. Reținerea acestor
1
 agregate in cadrul matricei intricate de fibre de colagen determina proprietățile biomecanice unice ale
cartilajului hialin.
Matricea conține si alți proteoglicani dar aceștia nu formează agregate dar leagă alte molecule si contribuie
la stabilizarea matricei.
Matricea cartilajului conține o cantitate mare de apa ce permite difuziunea metaboliților spre condrocite
• Matricea nu este uniform distribuita:

1. Matricea capsulara (pericapsulara) = este un inel de matrice intens colorata dispus imediat in jurul
condrocitului si conține cea mai mare concentrație de proteoglicani sulfatați, acid hialuronic dar conține
si fibre de colagen predominant de tip VI;
2. Matricea teritoriala – e o regiune mai îndepărtata de imediata vecinătate a condrocitelor, ea înconjoară
grupul izogen si conține o rețea de fibre de colagen de tip II, are o concentrație mai scăzută de
proteoglicani sulfatați si se colorează mai puțin intens decât matricea capsulara.
3. Matricea interteritorială - e o regiune ce înconjoară matricea teritoriala si ocupa spațiul dintre
grupările de condrocite.

Pericondrul
- Este un țesut conjunctiv dens, așezat de jur împrejurul cartilajului, formând o structura asemănătoare
capsulei unor organe.
- Celulele sunt asemănătoare fibroblastelor si determinate genetic sa se diferențieze in condroblaste, apoi in
condrocite (sursa de celule noi pentru cartilaj)
Pericondrul are doua zone distincte, bine vizibile la cartilajul in creștere:
1. O zona fibroasa externa, cu structura tipica de țesut conjunctiv
2. O zona celulara interna, in care se diferențiază condroblastele
Cartilajul hialin se găsește la nivelul epifezelor oaselor lungi (asigurând creșterea in lungime), sept nazal,
laringe, inele cartilaginoase ale traheei si ale bronhiilor, cartilaje costale. Scheletul embrionului e format la
început din cartilaj hialin prin osificare encondrala el se transforma in os si da naștere oaselor scheletului.

2. Cartilajul elastic
- Acestea are o matrice formata dintr-o rețea si
lamele elastice, fibre colagene tip II si substanța - Se întâlnește la nivelul urechii externe, trompei lui
fundamentala Eustachio, epiglotă, laringe.
- Fibrele elastice se evidențiază utilizând colorații
speciale si datorita acestora, cartilajul este pliabil
si elastic.
- Celule sunt dispuse izolat sau in grupări izogene
prepoderent axiale.
- Cartilajul elastic este înconjurat de un pericondru
cu structura similara pericondrului cartilajului
hialin, dar cu un conținut mai mare de fibre
elastice.
- Acest tip de cartilaj nu se osifica spre deosebire
de cartilajul hialin, si se deteriorează mai greu cu
vârstă.

2
 3. Cartilajul Fibros
- Reprezintă o combinație de cartilaj hialin si țesut înconjurat la periferie de un inel de cartilaj fibros,
conjunctiv dens ordonat. in condiții patologice acest inel fibros se poate
- E format din fascicule ordonate si paralele intre rupe, nucleul pulpol herniaza si poate comprima
ele de predominat fibre colagene de tip I dar si nervii spinali daca hernierea este posterioara). Se
de tip II. mai găsește la nivelul simfizei pubiene si
- Celulele sunt globuloase (rotunde sau ovulare), articulației sterno-claviculare,
așezate in condroplaste izolate sau in grupări temporomandibulare, meniscurile articulațiilor
izogene, substanța fundamentala este bogata in genunchilor .
condroitin si dermatan sulfați. Aceasta formează o
matrice teritorială a carei culoare bazofila
contrastează cu aspectul general cozinofil al
țesutului, dat de prezenta fibrelor de colagen. De
asemenea se întâlnesc si fibroblaste, ce se
recunosc după nucleu.
- La periferie NU are pericondru
- Se găsește la nivelul discurilor intervertebrale
(nucleu pulpos al discului intervertebral este

Țesutul osos
Este un țesut conjunctiv specializat, format din țesutului osos. Sub acțiunea unor stimul adecvați,
celule, fibre de colagen de tip I si substanța celula oesteoproginitoare este capabila sa se
fundamentala. Particularitatea acestui țesut este diferențieze in osteoblaste si apoi in osteocit.
de faptul ca cele doua componente ale matricei
extracelulare sunt mineralizate cu săruri de fosfat
de calciu, dispuse sub forma de cristale de
hidroxiapatita.
• Celule țesutului osos
In acest țesut întâlnim 4 tipuri de celule osoase,
dintre care 3 au origine comuna, in celula
mezenchimatoasa (celula esteoprogenitoare,
osteoblastul, oeteocitul) si una in măduva osoasa
hematogena (osteoclastul).
Celula oesteoproginitoare se diferențiază direct
din celula mezenchimatoasa si este celula stem a

Celula osteoprogenitoare este o celula slab diferențiată decât celula mezenchimatoasa (este angajata linie de
diferențiere), ea putând-se diferenția in osteoblast fibroblast sau condroblast
Posibilitatea ei de a se diferenția in cele trei tipuri de celule este sugerata de 2 situații patologice:
1- In tu maligne ale osului care provin din celula oteoprogenitoare (osteosarcoame) si pot întâlni 3 tipuri de
țesuturi malignizate: fibros, cartilaginos si osos;
2- In formarea calciului din cursul vindecării fracturilor, celule care se activează sunt celule
osteoprogenitoare, formând mai întâi țesut fibros, apoi cartilaginos si apoi osos.
Celule osteoprogenitoare sunt prezente in os in viată postnatala, acoperindu-i toate suprafețele libere: stratul
intern al periostului, la nivelul endostului (căptușește cavitățile osoase), areolele țesutului spongios,
canalele Havers si Volkamann.

3
 In osul matur in care nu e necesara formarea activă de os sau nu au loc procese de remodelare osoasa ele
apar ca niște celule turtite, fusiforme, lipite de suprafața osoasa.

Osteoblastul
Aceasta celula are doua funcții majore: osului pe cale de formare. Ele sunt înconjurate
de o zona clara de osteoid, au citoplasma
1. Secreția matricei extracelulare, care consta bazofila si un nucleu triunghiular, hipocrom.
in principal din fibre conjunctive colagene de Intracitoplasmatic se găsește RER si aparat Gogi
tip I si din substanța fundamentala. Aceasta bine dezvoltat, mulți ribozomi, mitocondrii,
matrice organica se numește OSTEIOD lizozomi, granule PAS pozitive care conțin
(oseina). fosfataza alcalina.
2. Inițierea procesului de calcificare a
osteoidului Aceasta celula emită numeroase prelungiri in
- Acesta secreta in osteoid vezicule delimitate de o osteoidul nou format, stabilind joncțiuni
membrana, care conțin fosfataza alcalina, enzima comunicante de tip gap, fie cu osteoblastele
cheie a mineralizării învecinate, fie cu osteocitele.
- Ele sunt secretate numai in perioadele in care osul
produce matrice organica.
- Aceste vezicule se încarcă cu fosfat de calciu, se
rup in osteoid si inițiază un focar de
mineralizare.
- O data inițiat, procesul continua de la sine prin
creșterea in diametru a focarelor. Prin unirea
tuturor focarelor are loc mineralizarea completa a
osului.
In MO osteoblastele apar ca celule cuboidale sau
poligonale așezate intr-un rând la marginea

Osteocitul
- Este o celula matura, sechestrata in matricea fosfaților. In lacuna osteocitului se poate
osoasa pe care au secretat-o osteoblastele. găsi un material floculent, ce reprezintă
- Sunt așezate in lacune (osteoblaste), de la nivelul materialul de degradare a matricei, dar nu se
cărora pleacă numeroase canalicule care conțin pot găsi fibre de colagen
prelungirile fine ale osteocitelor. Aceste canicule
cuminică cu canaliculele osteocitelor situate atât Rolul osteocitului este așadar de a controla si de a
pe aceeași lamela osoasa, cu osteocitele situate pe menține in limite normale matricea osoasa. La
lamelele învecinate (de aceea pe preparate arata ca adult substanțelor minerale este (in condiții
păianjan). normale) in echilibru cu resorbția. La bătrâni
- Sunt mai mici decât osteoblastele, au citoplasma predomina resorbția.
mai putina.
Osteocitul se poate întâlni in 3 stadii funcționale:
1. De repaus – celule dormante
2. De sinteza – sintetizează mici cantități de
matrice, in acest stadiu semnând morfologic
cu osteoblastul
3. De resorbție – resoarbe mici cantități de
matrice si eliberează calciul pentru
menținerea homeostaziei calciului si

4
 Osteoclastul
- Își are originea in celula stem din măduva osoasa perie ce conține anhidroză carbonica iar printre
hematogena. microvilozități se pot pune in evidenta cristale de
- Aceste Mf ale osului se activează numai in hidroxiapatita care aparțin matricei osoase; la
perioadele in care are loc resorbția osoasa (de ex nivelul acestei zone citoplasma conține numeroase
procese de remodelare osoasa), motiv pentru care mitocondrii si foarte mulți lizozomi);
au localizare caracteristica: pe marginea osului
care trebuie fagocitat (osteoane alterate, zone in Pe partea opusa marginii in perie prezintă
care osul suferă modificări datorate creșterii). intracitoplasmatic nuclei, RER, ap Golgi, vezicule
- Activitatea osteoclastelor duce la formarea unei de endocitoza.
concavității subiacente, putina danci, care se
numește lacuna de resorbție sau lacuna Howship.
- Este o celula de talie mare, cu mulți nuclei si
citoplasma intens eozinofila. Histochimic,
prezintă reacții pozitive pentru fosfataza acida
conținută in lizozomi.
La nivelul regiunii celulare care ia contact cu osul,
osteoclastul prezinta numeroase microvilozități in
zona centrala (formează o adevărata margine in

- Rolul osteocitului este de a distrugere a osului prin fagocitare, proces ce are loc in etape inverse celor de
formare a osului de către osteoblaste.
- Primul pas este de demineralizare a osului (se realizează cu ajutorul acizilor organici prezenți la nivelul
marginii in perie- producția de acizi este dovedita prin prezenta anhdrazei carbonice la acest nivel).
- Osul deminalizat este format doar din matrice organica iar osteoclastul va elibera in spațiul extracelular
conținutul lizozomilor, conținut ce va degrada colagenul si alte proteine ale matricei osoase. Materialului
rezultat este fagocitat de osteoclast.
- Activitate osteoclastului se afla sub influente, hormonale; astfel PTH activează osteoclastul, calcitonină
inhibă activitatea lui iar estrogeni, mai puțin androgenii, mențin intact osul (la menopauză, când producția
de hormoni estrogeni încetează, se intensifica activitatea osteoclastelor, determinând apariția osteoporozei,
boala care consta in fragilizarea marcata a oaselor).

Tipuri de țesut osos

Țesutul osos imatur
- Se găsește în oasele embrionului, poate persista si la adult in zonele de remodelarea osoasă la inserția
tendoanelor, in osul alveolar, suturile osoase labirintic, calusul osos.
- Acesta nu are o organizare lamelară, este mai celular (are multe celule pe unitate de suprafața fata de osul
matur, celulele fiind așezate dezordonat), are mai multa substanță fundamentala colorata bazofil (spre
deosebire a osului matur care este Eo), are un conținut mai scăzut de elemente minerale.
- Acesta este format din lamele osoase cu o arhitectura ordonata
- MEC este abundenta si complet mineralizata; in He, țesutul osos matur decalcificat se colorează uniform Eo.
- Exista doua tipuri de țesut osos matur: HAVERSIAN SI NEHAVERSIAN (fibros).
- Țesutul osos nehaversian sau fibros formează osul periostal si endosteal. Fiind un os de rezistenta,
substanță fundamentala este redusa. Matricea extracelulara este formata preponderent din fibre colagene
orientate paralel cu suprafața osoasa.
- Alte fibre colagene, fibrele Sharpey, se desprind si au un traiect perpendicular pe axul lung al osului, ele se
amesteca cu cele ale osului haversian. Rolul acestor fibre este de a solidariza periostul sau endostul de osul
propriu-zis

5
Țesutul osos haversian sau lamelar este la rândul sau de 2 feluri: compact si spongios.
a) Țesutul osos COMPACT
Este cel mai răspândit. El formează regiunea Osteocitele sunt așezate pe marginea lamelor
îngroșata de la suprafața osului (sub periost). osoase, in osteoplaste.
Unitatea morfologica si funcționala a osului
haversian este oesteonul sau sistem Havers.
Un osteon are forma unui cilindru, așezat cu axul
lung in axul osului.
Osteonul este centrat de un canal- canalul Havers
-in jurul căruia se așază concentric intre 5 si 30 de
lamele osoase.
Lamelele osoase sunt alcătuite din substanță
fundamentală si fibre de colagen de tip I. în
interiorul sunt alcătuite unei lamele, fibrele sunt
paralele intre ele si au un traiect helicoidal.

Canalul Havers străbate osteonul pe toata lungimea lui. El conține vasele nutritive ale osului, vase
limfatice, nervi si o mica cantitate de țesut conjunctiv in jur.
Canalele Havers comunica intre ele prin canale de anastomoza = canale VOLKMANN = au traiect
perpendicular pe axul lung al osului si nu sunt înconjurate de lamele osoase si ele conțin vase sanguine,
limfatice si nervi.
Osul adult conține sisteme Havers de diferite vârste si dimensiuni; cele mai vechi sunt cele mai mineralizate.
Sistemele interhaversiene sau lamele interstițiale sunt arcuri de cere de diferite dimensiuni așezate
intresisteme Havers. Ele rezulta din sistemele Havers in urmaproceselor de remodelare osoasa, in
consecința si ele sunt formate din lamele osoase cu oesteocite așezate in osteoplaste. Rolul lor este de a
conferi rezistenta osului.
Os lamelar se găsește si in afara osteonului; astfel, circumferințele interna si externa a ale porțiunii centrale
din oasele lungi conțin lamele circumferentiale.

b) Țesutul osos SPONGIOS

Formează regiunea interna a osului, din vecinătatea cavitații medulare.
Este format din trabecule sau travee de țesut osos haversian, trabecule care se anastomozează si se
întretaie, delimitând spatii de diferite forme si dimensiuni numuti areole.
Areolele osului spongios conțin măduva roșie hematogena la nou-născut si la copil si măduva galbena la
adult.
La adult exista câteva localizări precise in care mai poate persista măduva roșie.
La osul spongios in curs de creștere sau remodelare, pe marginea areolelor se observa osteoblaste, așezate
unul lângă celălalt si chiar osteoclast. Osteocitele se găsesc in interiorul lamelor osoase, care intra in
structura traveelor osoase.

6
 Osificarea sau formarea osului
- In mod tradițional, dezvoltarea unui os se clasifica drept encondrala (endocartilaginoasa) sau de
membrana (desmala, endoconjunctiva sau intramembranoasă).
- Deosebirea dintre cele doua tipuri este faptul ca in cazul primului tip, un model cartilaginos servește drept
precursor al osului iar in cel de-al doilea tip, osul este format printr-o metoda mai simpla, fără intervenția
unui precursor cartilaginos.
- Oasele extremităților si acele parți ale scheletului axial care suporta greutatea corpului (ex: vertebre) de
dezvolta prin osificare endocartilaginoasa.
- Prin osificare endoconjunctiva se dezvolta oasele plate ale craniului si ale fetei, mandibula, clavicula.

A. Osificarea endoconjunctiva debutează in sapt a 8-a de viată intrauterina si are două etape:
1. Faza de remaniere a țesutului conjunctiv, care începe prin confesarea țesutului mezenchimatos in
locurile programate genetic sa formeze oase late.
- In acest țesut mezenchimatos condensat intra numeroase vase, iar celule mezenchimatoase încep sa
crească in volum si se transforma in celule osteoprogenitoare si apoi in osteoblaste, celule care conțin in
citoplasma toate organitele necesare sintezei si calcificării matricei osoase.
- Osteoblastele vor secreta osteoidul.
2. Faza de mineralizare – consta in mineralizarea osteoidului, ca producându-se simultan in intrega
matrice organica sub acțiunea fosfatazei alcaline.
- Rezultatul este formarea unor ´´spiculi” osoși.
- Acești spiculi (os nou format) sunt înconjurați de țesut mezenchimatos.
- Celule mezenchimatoase din jurul spiculilor osoși se diferențiază i celule osteoprogenitoare, care in
contact cu spiculii devin osteoblaste formatoare de os. Ele secreta matrice pe care o depun la suprafața
spiculului, determinând creșterea spiculului osos prin apoziție.
- Consecutiv mineralizării se formează țesutul osos imatur, care va suferi procese de remaniere înainte de
a da nașteri osului definitiv.

B. Osificarea endocartilaginoasa – începe de asemenea prin condensarea țesutului mezenchimatos, dar in

acest caz celule mezenchimatoase se transforma in condroblaste, care secreta un cartilaj hialin.
Osificarea se produce in acest model de cartilaj hialin.
Exemplul tipic îl constituie formarea scheletului, care inițial este cartilaginos si este delimitat de un
pericondru.
Creșterea modelelor cartilaginoase ale osului in grosime se face prin apoziție de matrice cartilaginoasa,
produsa de condroblastele care se diferențiază din stratul celular al pericondrului. Osificarea apare in
porțiunea mijlocie a osului, zona in care pericondrul se transforma in periost si nu mai sunt generate
condrocite celule osteoprogenitoare sau osteoblaste (celule formatoare de os).
Acestea (osteoblaste) secreta o lama fina de osteoid, pe care îl calcifica ulterior, de jur împrejurul modelului
cartilaginos = guleraș osos.
In același timp in cartilaj are loc hipertrofia condrocitelor, care încep sa secrete fosfataza alcalina si califică
matricea.
Condrocitele mor si ulterior are loc distrugerea matricei, cu formarea unor cavități a căror dimensiune va
creste treptat.
In acest cavități intra câteva vase sanguine din periost si, împreuna cu ele, celule periostale primitive.
Acestea vor deveni celule osteoprogenitoare care, la contactul cu cartilajul calcificat, se transformă in
osteoblaste si vor depune osteoid pe marginea traveelor de cartilaj calcificat.
7
Osteoidul si țesut osos, odată calcificat, apar colorate Eo pe preparatele histologice, in timp ce cartilajul
calcificat este bazofil.
Prin acest proces ce se desfășoară la nivelul diafizei se formează centrul primar de osificare, începând din
primul trimestru de sarcina.
La scurt timp supa naștere, in epifiza proximala se dezvolta un centru de osificare. Celulele cartilaginoase
se hipertrofiază si apoi degenerează. La fel ca in diafiză, matricea se calcifica, regiunea este invadata de
vase de sânge si de celule osteoprogenitoare cu origine in pericondru si apare o noua cavitate medulara.
Ceva mai târziu, la capătul distal al osului se formează un centru de osificare epifizar similar (si e considerat
centru secundar).
O data cu dezvoltarea centrelor secundare de osificare, din modelul cartilaginos originar rămân doar
cartilajul articular si un disc transversal de cartilaj cunoscut sub numele de placa epifizara de creștere
(cartilaj de creștere), care separa cavitățile medulare epifizare de cea diafizara.
Cartilajul de creștere este responsabil de menținerea procesului de creștere osoasă.
Alungirea reala a osului are loc atunci când la nivelul plăcii epifizare se produc matrice cartilaginoasa
proaspăta, care va împinge epifiza departe de diafiza si osul creste in lungime.
Când atinge creșterea maxima a unui individ, in placa epifizara încetează proliferarea de cartilaj nou.
Când încetează proliferarea de cartilaj nou, cartilajul deja produs in placa epifizara continua sa die supus
schimbărilor care duc la depunerea de os nou format, pana când in final nu mai exista cartilaj iar cavitatea
diafizara conflueaza cu cele epifizare.
Dispariția plăcii epifizare este cunoscută drept închiderea epifizei (închiderea cartilajului de creștere).
Urmele locului ocupat de placa epifizara se reflecta printr-o linie epifizara formata din țesut osos.

Fazele creșterii in lungime a oaselor (identificabile sub forma unor zone) sunt:
1. Zona de cartilaj hialin sau zona cartilajului condrocitelor. In aceste cavități pătrund vase
de rezerva – este reprezentata de un cartilaj de sânge si celule osteoprogenitoare.
care pare inactiv, nu produce matrice si nu 6. Zona de osteoid – in care celule
prezinta diviziuni celulare. osteoprogenitoare se diferențiază in
2. Zona cartilajului seriat sau de proliferare – osteoblaste, care încep depunerea de osteoid
celulele cartilaginoase proliferează, cresc in pe traveele de țesut cartilaginos calcificat. Pe
volum, se așază unele sub altele formând măsura ce se depune osteoidul, cartilajul este
astfel grupări izogene axiale. resorbit. Osteoidul este mineralizat, rezultând
3. Zona cartilajului hipertrofic – celulele cresc un țesut osos care se va matura consecutiv
mult in volum, devin globuloase (deoarece unor procese de remodelare si reorganizare
acumulează glicogen si lipide in citoplasma, osoasa sub acțiunea osteoclastelor si
dând astfel un aspect clar citoplasmei). osteoblastelor.
4. Zona cartilajului calcificat – celulele
cartilaginoase încep sa secrete fosfataza
alcalina producând calcificarea matricei
cartilaginoase. Consecutiv calcificării matricei
are loc degenerarea si moartea condrocitelor.
5. Zona de eroziune sau de resorbție – este
zona situata cel mai aproape de diafiza, in care
cartilajul calcificat este in contact direct cu
țesutul conjunctiv al cavității medular. Aceasta
zona are un aspect de fagure de miere datorita
numeroaselor cavitații rezultate in urma morții

8
Remodelarea osoasă
- Acesta se desfășoară toata viată, dar este predominantă la adult (după 20 de ani).
- Consta in resorbția unor mici cantități de os si înlocuirea lui cu os nou format.
- In mod normal, intre aceste doua procese exista o balanța perfecta.
Procesul de remodelare nu modifica oaselor dar este vital pentru integritatea osului, deoarece:
- Remodelarea asigura reparația zonelor afectate de stresul repetat, înlocuind mici lipsuri de țesut osos sau
mici deformitati.
- Previne acumularea unor cantități prea mari de os îmbătrânit care poate sa își piardă elasticitatea si sa
devina sfărâmicios.
- Asigura funcționarea scheletului ca depozit de calciu si fosfor
- Resorbția osoasă, mai ales cea de la suprafața trabeculelor osoase, poate suplini necesitățile de calciu si
fosfor atunci aceste minerale sunt deficitare in alimentație sau când exista necesitați crescute (sarcina,
alăptare)
Remodelarea osoasă are loc toata viața, astfel încât marea majoritate a scheletului este înlocuită din 10 in 10
ani.

9
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
CURS #7 - HISTO

1
2
3
Hematopoieza postnatala
In perioada postnatala hematopoieza are loc exclusiv in MO si țesutul limfatic.
Conform teoriei uniciste sau monofiletice, care definește concepția actuala a hematopoiezei,
toate celulele sanguine iau naștere dintr-o singura celula (CSP). Aceasta teorie înlocuiește una
mai veche, conform căreia fiecare celula are un precursor propriu.
In ceea ce privește reglarea hematopoiezei, proliferarea si dezvoltarea celulelor sanguine in
MO se realizează sub influenta factorilor umorali si a micromediului heatopoietic, ce presupune
un contact intim al celulelor cu stroma MO.

4
Reglarea umorala se face prin factori de creștere ce modulează proliferarea, diferențierea, si
maturarea celulara.
Factorii umorali de creștere sunt sistemici sau locali si sunt sintetizați de diferite celule.
- Eritropoietina in rinichi
- Interleukinele sunt secretate de limfocite, celulele endoteliale, celulele reticulare din M,
etc.
- CSF sunt secretați de Mf, celulele endoteliale si celulele stromale activate prin
intermediul umorcitokinele?
In MO se produc si factori cu efect inhibitor asupra hematopoiezei, aceștia fiind produși de Mf,
de celulele endoteliale, fibroblaste (de ex. TNF alfa, inhiba proliferarea precursorilor
granulocitelor.)

5
6
7
8
SISTEMUL LIMFATIC
• Sistemul limfatic sau imun este constituit dintr-o serie de celule și țesuturi cu rolul major de a
monitoriza permanent organismul, de a detecta prezența unor materiale străine (antigene) și de a
le neutraliza sau de a le distruge. Principalele celule implicate în acest proces sunt Ly, ele fiind
celulele efectoare ale mecanismelor de apărare ale organismului.
• Țesuturile sistemului limfatic sunt foarte variate. Ele formează organe limfoide (timusul, nodulul
limfatic, splina) sau doar țesuturi limfoide, dispuse difuz, sub epiteliul diferitelor organe, fie sub
formă de agregate limfoide situate sub diferite mucoase (amigdala palatină, placa Peyer). Acest
din urmă țesut limfoid poartă numele de de Țesut Limfoid Asociat Mucoaselor sau MALT
(Mucosa Associated Lymphoid Tissue).
• Organele și țesuturile limfoide sunt locuri în care limfocitele proliferează, se maturează și se
diferențiază, dar și locuri în care ele își îndeplinesc o parte din funcții
• Organismul reacționează față de invazia unor organisme patogene prin mecanisme de apărare
nespecifice și specifice
• Mecanismele de apărare nespecifice constau în variate bariere fizice (ele până la un punct previn
agresiunile externe; exemple: stratul de mucus de pe suprafața epiteliului respirator, aciditatea
sucului gastric, substanțe antibacteriene secretate pe suprafața mucoaselor etc; ), inflamația
(constă în distrugerea țesutului mort și a materialelor exogene și înlocuirea lui cu un țesut
regenerat sau cu o cicatrice; în acest proces un rol important joacă complementul –o proteină
plasmatică-, leucocitele care prin chemotactism sunt activate și atrase în focarul respectiv, dar și
macrofagele; fenomenul de opsonizare a microorganismelor amplifică fagocitoză. Fagocitarea și
degradarea microorganismelor poate duce și la declanșarea unui mecanism de apărare specifiv –
imun- dacă o fracțiune din acel microorganism este prezentat limfocitelor)
• Mecanismele de apărare specifice sunt reprezentate de apărarea imună, un mecanism de apărare
foarte specific, țintit, asupra unor anumite materiale străine organismului (antigene).
• Antigenele pot fi microorganisme ( bacterii, virusuri etc), diferite substanțe solubile (proteine
străine, toxine etc) sau chiar propriile celule transformate ale organismului (celule tumorale,
celule infectate viral).
Există 2 tipuri de apărare imună: de tip umoral (constă în producerea unor proteine -ex Ig de către LB-
ce marchează antigenele pentru a putea fi distruse de alte celule imune) și de tip celular (în care
antigenele-în special celulele transformate- sunt distruse direct de limfocite
Celulele sistemului imun
Limfocitele
• Ele sunt celule imunocompetente, adică au capacitatea de a distinge ”self-ul„ de ”non-self„
(molecule străine ce nu sunt prezente în mod normal) și au capacitatea de a distruge sau inactiva
organisme străine, celule proprii transformate sau substanțe străine

1
 • Aceste proprietăți sunt achiziționate de limfocite pe parcursul dezvoltării lor. Răspunsul
protector al sistemului limfatic este cunoscut sub denumirea de imunitate.
• Există 3 categorii de limfocite: LT, LB și NK, ele îndeplinind funcții diferite în apărarea imună și
care pot fi identificate IHC datorită antigenelor specifice de pe suprafață.
• Există 4 clase principale de antigene de suprafață:
1. Receptorii celulelor T sau TCR (T cell receptor)-se găsesc numai pe suprafața Ly T, fiind
molecule asemănătoare imunoglobulinelor
2. Imunoglobulinele-sunt proteine secretate de Ly B și apoi inserate în membrana lor celulară,
jucând în felul acesta și rol de receptori de antigene
3. Antigenele complexului major de histocompatibilitate (CMH) sunt antigene majore, ce
diferențiază țesuturile unui individ de al altuia, fiind proprii fiecărui organism. La om acest
sistem este denumit HLA (human leucocyte antigen). Există 3 clase de CMH, din care două sunt
mai importante: antigenele clasei I-a a CMH, prezente pe suprafața tuturor celulelor
organismelor, cu excepția hematiilor, și antigenele clasei a II-a a CMH sunt exprimate în mod
normal pe suprafața celulelor prezentatoare de antigen dar și a LB (adică a acelor celule care
prezintă antigenul limfocitelor T)
4. Antigenele de suprafață definite prin sistemul CD (Cluster of Differentiation-clonă de
diferențiere)- sunt proteine de suprafață cu funcții foarte variate; sunt caracteristice unei anumite
subclase particulare de Ly T, ce permit diferențierea diferitelor subpopulații funcționale ale
acestora. S-a identificat un număr foarte mare de astfel de antigene incluse în sistemul CD,
numerotate de la 1 la 100; ele sunt prezente atât pe fața limfocitelor cât și a altor celule (CD 34
este exprimat de celulele endoteliale etc)

Limfocitele NK (Natural Killer) seamănă cu LT, cu care se pare că au o celulă progenitoare comună;
deosebirea esențială este de ordin funcțional: limfocitul NK este o celulă spontan citotoxică (este
capabilă să recunoască un anumit antigen și să-l distrugă fără intervenția CPA)
Distrugerea celulelor se face prin intermediul substanțelor secretate de această celulă (perforinele și
fragmentinele din granulele mari, specifice) care induc apoptoza (moartea celulară).
Ele nu exprimă pe suprafață nici markerii LT și nici ai LB, de aceea au purtat denumirea de limfocite
nule sau 0
Sunt singurele limfocite care se pot recunoaște pe frotiu datorită dimensiunii lor mari, formei nucleului
și prezenței în citoplasmă a numeroase granule de talie mare (conțin perforine, fragmentine= ele induc
fragmentarea ADN-ului), specifice, motiv pt care se mai numesc și limfocite granulare mari.
Pentru identificare se folosesc anticorpi monoclonali: CD16, CD56, CD94
Limfocitele T sau timodependente sunt Ly cu o durată lungă de viață. Provin din CSM și celula
progenitoare a LyT, celule care migrează în timus unde se multiplică, se maturează și se diferențiază.

2
Maturarea constă în primul rând în achiziționarea pe suprafața LT a antigenelor specifice, limfocitele
devenind mature, dar naive (pt că nu au avut niciodată contact cu antigenele). Pe parcursul acestui
proces, LT capabile să reacționeze cu constituenți normali ai organismului (deci cu celule sau substanțe
normal prezente în organism) sunt distruse sau reprimate. Se dezvoltă astfel ceea ce se numește ”self
tolerance„ sau toleranță față de sine.
Clonele de LT mature sunt eliberate din timus și populează organele limfoide periferice în zonele
specifice pentru LT: zona paracorticală din nodulii limfatici, tecile periarteriale din splină, țesutul
limfoid difuz din MALT. Ele sunt celule responsabile de imunitatea mediată celular, adică distrug
antigenele prin citotoxicitate. Consecutiv contactului cu antigenele se dezvoltă LT cu memorie, capabile
de o reacție mai rapidă și mai specifică la un al doilea contact cu același antigen.

LT au mai multe subpopulații funcționale, cum ar fi:

1. LT helper sau auxiliare: sunt CD4 și panT pozitive (antigenele panT cuprind la rândul lor două
antigene CD (CD2 și CD3) și TCR); ele ajută celelalte Ly să își îndeplinească funcția, rolul lor
major fiind să recunoască antigenele străine prezentate de CPA. În urma acestui contact, ele se
activează și secretă IL, acestea din urmă activând alte categorii de limfocite și alte celule
implicate în apărarea imună, cu scopul de a distruge antigenele (celelalte clase de LT-citotoxice
și supresoare-, LB care vor secreta Ig și macrofagele care vor deveni avide de fagocitoză. Aceste
limfocite nu sunt capabile să recunoască singure antigenul, doar dacă acesta îi este prezentat de
CPA.
2. LT citotoxice: sunt CD8 și TCR pozitive; funcția lor este de a distruge celule infectate cu
virusuri, celule maligne sau alte celule care nu mai sunt recunoscute ca fiind ”self„. Activarea
acestor limfocite se realizează prin intermediul interleukinei secretate de de LT helper sau prin
fixarea directă la moleculele CMH clasa I ale CPA (ce conțin antigene sintetizate de o celulă
proprie organismului, de exemplu o celulă tumorală). Ly T citotoxic aderă la celulele ”non-self„
și secretă anumite citokine (perforine, fragmentine) care activează apoptoza sau mecanisme de
liză a celulei respective; acest proces de distrugere a fost numit ”sărutul mortal„.
3. LT supresoare: sunt CD 8 pozitive; supraveghează răspunsul imunologic, având funcții
multiple: opresc răspunsul imun în momentul dispariției stimulului declanșator, modulează
răspunsul imun în așa fel încât el să fie adaptat stimulului declanșator iar reacția imunologică să
nu fie nici prea slabă nici prea puternică, suprimă răspunsul imun vis s vis de autoantigene
contribuind la menținerea toleranței față de sine (self tolerance)

Limfocitele B sau burso-dependente derivă din CSM limfoidă și celula progenitoare angajată pentru
LB, care migrrează în măduvă și în țesutul limfoid asociat mucoaselor de la nivelul intestinului
(GALT-gut associated lymphoid tissue), considerat echivalent al bursei lui Fabricius la păsări, unde
se înmulțesc, se maturează și se diferențiază devenind celule imunocompetente. Maturarea sau
dobândirea competenței imunitare constă în inserarea imunoglobulinelor în membrana celulară,

3
 imunoglobulinele devenind astfel receptori antigenici ai LB. Markerii CD ai limfocitelor B sunt
CD9, CD19, CD20, CD24
• Din echivalentele bursei lui Fabricius, LyB mature dar naive migrează în organele limfoide, în
zone specifice LB. Expunerea la antigene antrenează o proliferare clonală și activarea LB, care
se transformă în plasmoblast și apoi în plasmocit. Plasmoblastul va da naștere pe de o parte LB
cu memorie iar pe de altă parte plasmocitului care va secreta IgM, IgG, IgA sau IgE.
• Imunoglobulinele secretate de LB activate sunt anticorpi specifici, care au rolul de a neutraliza
antigenele împotriva cărora au fost secretate. LB sunt astfel celule responsabile de imunitatea
mediată umoral.
• La primul contact cu antigenul se produce un răspuns imunitar primar. În urma lui, un număr
mic de LB devin LB cu memorie, cu o durată mai lungă de viață și care sunt capabile să
răspundă imediat prin secreție de Ig la o nouă întâlnire cu același antigen. Acest răspuns, la a
doua întâlnire cu antigenul, este un răspuns imunitar secundar , care este mai rapid, mai
pronunțat și mai specific.
• Aceste fenomene explică faptul că după anumite infecții, imunitatea poate persista foarte mult
timp, uneori chiar toată viața. Este de asemenea principiul general pe care se bazează vaccinarea:
se injectează o suspensie de microbi sau viruși cu patogenitate atenuată, împotriva cărora se
secretă anticorpi specifici, care dau imunitate. La un nou contact, acești anticorpi specifici vor
inactiva microbi sau virusuri cu adevărat patogeni.
• LB se activează fie la contactul direct cu antigenele, fie prin intermediul IL secretate de LT
helper fie prin contact direct cu LT helper; consecutiv activării, ele proliferează clonal și se
transformă în plasmocite, care secretă Ig specifice antigenului care le-a determinat activarea.

Celulele prezentatoare de antigen (celule imunitare accesorii) sunt cel de-al doilea tip de celule
implicate în procesul imun. Ele au rolul de a capta și de a reține sau fagocita antigenele și de a le
prezenta pe suprafața lor legate de o moleculă a CMH clasa II, formă sub care sunt recunoscute de LT
helper. Acest proces este esențial pentru inițierea răspunsului imun.
• Celulele prezentatoare de antigen sunt macrofagele tipice, celule Kupffer din ficat, celulele
Langerhans din piele, celulele interdigitate din nodulul limfatic etc.
• Din punct de vedere embriologic și funcțional, organele limfoide se pot împărți în organe
limfoide primare și secundare.
• Organele limfoide primare sunt cele care ”educă„ diferitele categorii de limfocite să recunoască
și să distrugă antigenele. Aici devin limfocitele imunocompetente. Funcția acestor organe este
condiționată de popularea cu celule progenitoare provenite din ficat sau din MO, în funcție de
etapa hematopoiezei. Absența sau incompleta dezvoltare a acestor organe e urmată de dereglări
cantitative și calitative ale funcției imune. Aceste organe limfoide primare sunt timusul, MO și
MALT din intestinul subțire numit și GALT

4
 • Organele limfoide secundare sunt cele în care limfocitele maturate în organele primare devin
celule efectoare în realizarea răspunsului imun. Cea mai mare parte a activității limfocitelor se
desfășoară în aceste organe. Ablația sau alterarea funcțională a unuia dintre ele nu influențează
funcția imună. Organele limfoide secundare sunt nodulul limfatic, splina, MALT și țesutul
limfoid difuz.

VASELE LIMFATICE
• Încep sub formă de rețele de capilare cu capăt orb în țesutul conjunctiv lax. Ele îndepărtează
diferite substanțe și fluid din spațiile extracelulare ale țesutului conjunctiv, producând astfel
limfa.
• Deoarece pereții capilarelor limfatice sunt mai permeabili decât pereții capilarelor sanguine,
moleculele mari inclusiv antigenele și celulele, au acces mai rapid.
• Pe măsură ce limfa circulă prin vasele limfatice, aceasta traversează ganglionii limfatici. Aici
substanțele străine prezente în limfă sunt sechestrate de celulele dendritice foliculare. Antigenul
expus pe suprafața acestor celule poate fi procesat de celulele prezentatoare de antigen existente
în ganglionul limfatic.

TIMUSUL
• Este primul organ limfoid care se dezvoltă în viața embrionară. Este localizat în pareta anterioară
și superioară a gâtului, la emergența vaselor mari ale inimii. Este alcătuit din doi lobi ce iau
naștere din primordii diferite și care apoi devin strâns unite prin țesut conjunctiv.
• La pubertate suferă un proces de involuție, astfel încât la adult este înlocuit cu un țesut fibro-
adipos.
• Timusul este locul în care celulele stem doar parțială deoarece ea interesează mai
limfoide multipotente proliferează și se ales zona corticală a timusului, zona
diferențiază în Ly T imunocompetente medulară fiind comună mai multor
(capabile să distingă selful de non-self, lobuli. Capsula și trabeculele mai conțin
să distrugă non-selful și să dezvolte și vase de sânge, vase limfatice eferente,
toleranța față de sine). În același timp, el nervi, celule adipoase și o serie de celule
este și un organ endocrin, secretând o migrate din sânge.
serie de hormoni care controlează
• Stroma este diferită față de a celorlalte
proliferarea, diferențierea, maturarea și
organe limfoide, fiind formată din celule
funcția LT.
epiteliale. Ly T se aranjează și se
• Timusul are o capsulă de natură multiplică printre aceste celule epiteliale,
conjunctivă, ce trimite septe (trabecule) distanțându-le și determinând forma lor
în parenchim, compartimentând organul stelată. Sunt considerate echivalentul
în lobuli timici. Compartimentarea este celulelor reticulare din celelalte organe

5
 limfoide, de unde și denumirea lor de
celulele epitelioreticulare, dar sunt de
fapt adevărate celule epiteliale. Ele nu
secretă fibre de reticulină, timusul fiind
singurul organ sau țesut limfoid care nu
are asemenea fibre în stroma sa . Eceste
celule sunt implicate în procesul de
proliferare, diferențiere și maturare a Ly
prin intermediul diferitelor substanțe pe
care le secretă (interleukine, timulina,
timopoietina, timozina).

• Pe baza localizării și funcției, se descriu 6 tipuri de celule epitelioreticulare, trei fiind în corticală,
trei în medulară.
• Cele de tip VI formează corpusculii Hassal, acestea fiind niște structuri foarte caracteristice zonei
medulare a timusului, având aspect de bulb de ceapă (sunt formați din celule epiteliale răsucite
concentric, strâns împachetate; din loc în loc se mai observă nucleii celulelor epiteliale); în
centru, corpusculii se pot keratiniza.
• Numărul corpusculilor crește treptat profund situată și mai deschisă la
până la pubertate când începe procesul culoare).
de involuție. Nu se cunoaște încă în
• Această diferență de colorabilitatte se
totalitate rolul lor în timus, dar unele
datorează faptului că zona medulară este
studii au arătat că aceste celule care intră
formată preponderent din Ly mari cu
în componența corpusculilor produc unii
nucleu hipocrom și multă citoplasmă în
hormoni ai timusului cu rol în maturarea
jur, iar zona corticală este formată din
LyT.
limfocite mici cu nucleul condensat și cu
• Parenchimul este format în totalitate din citoplasmă puțină.
limfocite T în diferite stadii de maturare
și din macrofage. Limfocitele incomplet
maturate se mai numesc și timocite.
• Macrofagele sunt dispuse în corticala
timică și sunt responsabile pentru
fagocitarea LyT care nu îndeplinesc
cerințele ”educației timice„. Sunt dificil
de identificat în colorația cu HE.
• Pe lamă, în timus se identifică 2 zone
distincte: zona corticală (periferic,
închisă la culoare) și zona medulară (mai

6
Maturarea și diferențierea LyT
• LyT se formează din celulele stem limfoide multipotente ce provin din MO și care populează
timusul încă din viața intrauterină. Aceste celule se înmulțesc foarte mult prin mitoze repetate
(proliferare clonală) în partea externă a corticalei și încep să migreze spre medulară. Pe măsură
ce migrează spre medulară, ele se maturează și se diferențiază (adică achiziționează pe suprafață
antigene specifice –din categoria CD); un rol esențial în acest proces îl au celulele
epitelioreticulare.
• În zona medulară, LyT mature dar naive (căci nu au luat încă contact cu antigenele) intră în
circulația sistemică fie pe cale limfatică (vase limfatice aferente), fie pe cale sanguină (venule
postcapilare) și consecutiv vor popula organele limfoide secundare, în zonele specifice
lomfocitelor T. Aici ele își vor căpăta întreaga maturitate imunologică.
• Bariera sânge-timus este o adaptare morfologică și funcțională care permite Ly să se dezvolte
fără să ia contact cu antigenele. Această barieră se interpune între LyT și lumenul vaselor
sanguine. Elementele componente ale barierei, enumerate dinspre timus spre vase, sunt: celule
epitelioreticulare strâns unite prin desmozomi, țesutul conjunctiv din septuri (sau care însoțește
vasele sanguine și unde se găsesc macrofage), membrana bazală a capilarelor, celulele
endoteliale ale capilarelor.
• Timusul are rolul de a dezvolta LyT imunocompetente (helper, citotoxice, supresoare) provenite
din celulele precursoare limfocitelor T din MO, proliferarea clonelor de LyT pentru a asigura
necesarul de LyT din sânge și din organele limfoide secundare, dezvoltarea toleranței față de
propriile antigene (toleranța față de sine), rol endocrin.
• În ceea ce privește involuția timusului, acesta atinge greutatea maximă la pubertate, după care
suferă un proces de involuție treptată (la bătrânețe cu greu mai poate fi recunoscut). Involuția se
realizează prin depleție limfocitară și acumulare de țesut adipos. Depleția limfocitară constă în
scăderea treptată a numărului de limfocite; această depleție însă nu este totdeauna completă, în
resturile timusului involuat rămânând un număr mic de limfocite care continuă să se diferențieze
și să prolifereze, furnizând LyT organismului. Celulele epitelioreticulare secretă hormoni timici
toată viața.

NODULUL LIMFATIC
• Sunt structuri reniforme, de culoare cenușie, dispuse în grupuri sau lanțuri pe traiectul vaselor
limfatice, la nivelul liniilor de flexiune ale membrelor, la rădăcina mezenterului și hilul unor
organe.
• Nodulii inactivi au diametru de câțiva milimetri, dar pot crește până la 1-2 cm atunci când sunt
sediul unui răspuns imunitar. Pe suprafața lor prezintă o mică scobitură=hilul nodulului=prin
care intră și ies vasele și nervii.
• Ei sunt organe limfoide secundare și îndeplinesc 2 funcții principale: filtrează limfa (reținând și
inactivând particule străine organismului) și conferă un loc ideal unde limfocitele pot

7
 interacționa cu antigenele sau cu celulele prezentatoare de antigen, se activează, proliferează
clonal și distrug antigenele.
• Capsula nodulului are o structură conjunctivă, cu vase de sânge, limfatice, nervi. Din ea se extind
spre parenchim trabecule, fără să compartimenteze nodulul în lobi sau lobuli.
• Stroma este constituită din țesut conjunctiv reticular: celule de origine mezenchimatoasă, stelate,
cu prelungiri care anastomozându-se formează o plasă, dublată de plasa fibrelor de reticulină,
secretate de aceste celule. În ochiurile acestei duble plase sunt așezate celulele parenchimului.
• Există mai multe tipuri de celule stromale, identificabile prin microscopia electronică de
transmisie și IHC:
❖ celulele reticulare tipice (asemănătoare fibroblastului, ce secretă fibrele de reticulină și care prin
prelungirile lor învelesc în totalitate fibrele, izolându-le de parenchimul nodulului)
❖ Celule dendritice ( sunt celule prezentatoare de antigen unice, derivate din MO; ele
supraveghează mediul local pentru depistarea substanțelor străine pe care apoi le procesează și le
prezintă LyT)
❖ MACROFAGELE
❖ celule dendritice foliculare (localizate în centrul germinal, au numeroase prelungiri filiforme
insinuate printre Ly B situate în această zonă; complexele antigen-anticorp aderă de prelungirile
citoplasmatice dendritice, astfel celula putând să rețină antigenele pe suprafața sa timp de
săptămâni, luni sau ani)
• Parenchimul prezintă 2 zone distincte dpdv morfologic și funcțional: zona corticală și zona
medulară. Zona corticală la rândul ei este formată dintr-o corticală superficială și o corticală
profundă (zona paracorticală)
Zona corticală superficială este zona cu LyB a nodulului limfatic și este formată din numeroși foliculi
limfatici. Ocazional se pot găsi foliculi și în zonele mai profunde. Foliculii sunt structuri rotunde sau
ovalare, cu dimensiuni și aspecte variabile:
a. Înainte de naștere foliculii sunt mici, au un aspect omogen și se numesc foliculi primari; ei sunt
alcătuiți din limfocite mici, naive, care nu au avut contact cu antigenele
b. După naștere și contactul cu primele antigene se formează foliculii secundari;
➢ ei sunt mai mari și au o structură caracteristică: o zonă centrală mai palid colorată –centru
germinativ- înconjurată de o zonă mai închisă la culoare –coroana limfocitară (sau zona de
manta)-.
➢ Formarea centrului germinal se datorează apariției Ly mari și mijlocii, numite limfocite
centrofoliculare. Ele sunt limfocite activate în urma contactului cu antigenele.
➢ Aceste ly sunt dispuse mai puțin dens, au nucleul mai mare, palid colorat și o cantitate abundentă
de citoplasmă bazofilă ce înconjoară complet nucleul. Aceste caracteristici explică culoarea mai
palidă a centrului germinal.
8
 ➢ În jurul centrului germinal, celulele reticulare formează o structură similară unei capsule, cu rolul
de a controla celulele ce intră și ies din nodulul limfatic. Aceste celule se numesc celulele
bordante ale centrului germinal.
➢ Coroana limfocitară este formată din limfocite mici cu nucleul condensat și citoplasma puțină,
aspecte ce dau bazofilia caracteristică acestei zone.

• În exteriorul coroanei limfocitare există o a treia zonă, care prin analogie cu aceeași structură din
foliculii splenici, se numește zonă marginală. În nodulul limfatic această zonă nu este însă atât de
evidentă datorită faptului că foliculii sunt dispuși foarte dens.
Celulele zonei corticale sunt
➢ LyB (sunt cele mai numeroase; în coroana limfocitară se găsesc LyB mici naive și LyB cu
memorie. În centrul germinal se găsesc LyB activate sau celule centrofoliculare=provin din ly
mici ale coroanei limfocitare, care în urma contactului cu antigenul se activează; în centrul
germinal ele se transformă mai întâi în centrocite apoi în centroblaste care părăsesc centrul
germinal sub formă de imunoblaști. În paracorticală sau în zona medulară, din imunoblaști iau
naștere fie plasmocite secretoare de imunoglobuline, fie LyB cu memorie, care vor păstra
amintirea antigenului cu care au venit în contact și se vor putea activa rapid, la o nouă întâlnire
cu același antigen. Celulele centrului germinativ nu exprimă IgG),
➢ LyT helper (localizate în coroana limfocitară cu rolul de a activa LyB; trecerea lor în centrul
germinal este împiedicată de celulele bordante ale centrului germinal),
➢ Ly NK (în număr mic în zona corticală și în general în nodulul limfatic, cu rol de a identifica și
distruge celulele maligne și celulele infectate viral),
➢ celule imunitare accesorii (reprezentate de macrofagele clasice și de celulele dendritice
foliculare. Mf fagocitează antigenele, le prelucrează și le prezintă pe suprafață într-o formă ce
poate fi recunoscută de ly.)
Zona paracorticală sau cortexul profund este o zonă mai puțin bine delimitată, în care se observă vase
caracteristice numai acestei zone-venule postcapilare sau venule cu endoteliul înalt (HEV). Ea este zona
timodependentă a nodulului limfatic și este formată preponderent din LyT, dispuse difuz, fără să
formeze centri germinali.

9
 • Celulele zonei paracorticale sunt
➢ LyT (sunt caracteristice acestei zone, pătrund în nodul pe cale sanguină prin venulele
postcapilare și îl părăsesc pe calea limfei eferente. În contact cu CPA ele se pot activa, se
tranformă în limfoblaști ce proliferează și dau naștere unei clone expansionate de LyT activate.
Acestea părăsesc nodulul și migrează la periferie (de ex în țesutul conjunctiv) unde își
îndeplinesc funcțiile citotoxice),
➢ LyB (doar în trecere prin zona paracorticală, în drumul lor dinspre venulele postcapilare spre
corticala superficială) sau imunoblaști (în drum spre zona medulară, unde se vor tranforma în
plasmocite),
➢ celule imunitare accesorii (reprezentate de celule interdigitate, care sunt Mf tipice cu origine în
MO; ele au numeroase prelungiri, lungi și fine, împletite cu prelungirile celulelor reticulate
suprafața lor mare facilitează contactul cu antigenele și limfocitele)
• Zona medulară este zona cea mai profundă a nodulului limfatic, formată din cordoane de
limfocite separate prin sinusuri limfatice. Celulele acestei zone sunt reprezentate de LyBactivate
(imunoblaști), plasmocite și precursorii lor (ele sunt cele mai numeroase celule ale acestei zone),
LyT, celule imunitare accesorii (Mf clasice).
Sinusurile nodulului limfatic
• Capsula din porțiunea convexă a nodulului este perforată de numeroase vase limfatice aferente,
care drenează limfa într-un sistem de sinusuri, care străbat nodulul și formează apoi la nivelul
zonei medulare vasele limfatice eferente
• Între capsulă și parenchimul nodulului se află sinusul subcapsular (sau marginal) în care se varsă
limfaticele aferente. Sinusurile paratrabeculare sunt situate în corticala superficială și în
paracorticală. Din ele limfa se varsă în sinusurile medulare, ce formează o rețea complexă printre
cordoanele medulare și converg în final în vasele limfatice eferente.
• Sinusurile sunt tapetate cu endoteliu, continuu în zonele adiacente țesutului conjunctiv, și
discontinuu în zonele în care sinusul este adiacent parenchimului nodulului limfatic. Prin aceste
discontinuități circulă limfocitele, iar macrofagele își întind pseudopodele pentru a le monitoriza
calitatea limfei, din care detectează și fagocitează antigenele.
• Sinusurile nu sunt spații deschise; ele sunt traversate de o rețea de fibre de reticulină, acoperite
cu prelungirile celulelor reticulare. Această rețea are rolul de a întârzia curgerea limfei și de a o
filtra mai eficient. Materialele și celulele oprite de acest filtru mecanic sunt apoi fagocitate de
macrofage sau se vor atașa de celelalte celule imunitare accesorii.

10
Vascularizația nodulului limfatic

• Vasele de sânge reprezintă principala cale prin care limfocitele intră în nodulul limfatic. În
același timp, ele îi asigură necesitățile metabolice. Arterele (una sau două) intră în nodul prin hil
și se capilarizează în corticala superficială și în paracortex. Capilarele se continuă cu venulele
postcapilare sau venulele cu perete înalt, aflate în paracortex. Endoteliul acestor venule este
format din celule cubice ce au receptori specializați, care fiind recunoscuți de limfocitele
circulante facilitează aderarea și traversarea peretelui vascular. Venulele postcapilare reprezintă
principalul loc prin care limfocitele intră în nodul dar au rol important și în recircularea
limfocitelor. Restul vaselor sanguine sunt impermeabile la trecerea limfocitelor. Venele părăsesc
nodulul tot prin hil.
• Rolul nodulului limfatic este de a (1) filtra limfa și de a reține materiale antigenice prin activarea
fagocitară a Mf (împiedică astfel ca aceste materiale să intre în circulație), (2) facilitează
interacțiunea limfocitelor circulante cu antigenele din limfă ceea ce permite die direct fie indirect
prin intermediul CPA declanșarea răspunsului imun, (3) activarea și proliferarea LB ca răsouns
la o stimulare antigenică specifică, având ca rezultat producerea de anticorpi specifici de către
plasmocite; consecutiv iau naștere LyB cu afinitate pentru un anumit antigen (LB cu memorie),
(4) activarea și proliferarea LyT helper și citotoxice.

SPLINA
• Este un organ limfoid voluminos situat în sau locul de pasaj al vaselor de sânge,
cavitatea abdominală (cadran superior limfaticelor și nervilor.
stâng). Pe fața mediană prezintă o
• Capsula splinei prezintă în structura ei
adâncitură, care constituie hilul splinei
atât țesut conjunctiv cât și miofibroblaste,
acestea având atât fenotip contractil cât și

11
 secretor (secretă matrice extracelulară). constituite din 2 tipuri de țesut limfoid,
Din capsulă pornesc trabecule cu aceeași ele fiind similare morfologic și funcțional
structură histologică cu a capsulei, care cu țesutul limfoid al cortexului superficial
nu compartimentează organul în lobi sau și al paracortexului din nodulul limfatic.
lobuli. Aceste zone sunt tecile periarteriale și
nodulii splenici sau corpusculii Malpighi.
• Stroma este constituită din țesut
conjunctiv reticulat cu structura tipică:
celule reticulare și fibre de reticulină
• Parenchimul sau pulpa splinei are două
zone distincte din punct de vedere
morfologic și funcțional: pulpa albă și
pulpa roșie.
• Pulpa albă este vizibilă pe secțiunile de
splină proaspătă sub forma unor arii
rotunjite sau alungite, de culoare alb-
cenușie iar pe lamă ca zone puternic
bazofile (datorită hipercromaziei
nucleilor limfocitelor). Ea este constituită
din țesutul limfoid al splinei. Acest țesut
limfoid este organizat în jurul unei
arteriole ce provine din artera splenică;
există două zone distincte ale pulpei albe,

• Tecile arteriale sunt constituite din manșoane sau teci de limfocite așezate simetric în jurul unei
arteriole centrale. Pe secțiunile longitudinale au aspect cilindric, conform traiectului arterial. Pe
secțiuni transversale apar ca arii circulare așezate simetric în jurul arteriolei. Tecile periarteriale
sunt teritorii timodependente, deci zone de LyT și corespund morfologic și funcțional zonei
paracorticale a nodulului limfatic.
• Nodulii splenici sau corpusculii Malpighi sunt constituiți dintr-un țesut limfoid ce dezvoltă un
centru germinal (CG), înconjurat de o coroană limfocitară. Apariția centrului germinal are drept
consecință dislocarea arteriolei (AC), care va lua o poziție excentrică. La periferia coroanei
limfocitare se descrie zona marginală (ZM), o zonă de tranziție între pulpa albă și cea roșie (PR).
Corpusculii Malpighi sunt teritorii de LyB și îndeplinesc aceleași funcții ca și foliculii limfatici
din nodulul limfatic.
• Pulpa roșie este alcătuită dintr-o serie plasmocite, granulocite. Macrofagele
de cordoane celulare (cordoane Billroth), splenice fagocitează celulele roșii
separate între ele prin sinusoide, o rețea degradate.
de vase încolăcite, ramificate și
• Sinusoidele sunt delimitate de celule
anastomozate. Celulele pulpei roșii sunt
endoteliale în formă de bastonaș (sunt
hematii, macrofage, limfocite,

12
 lungi). Sunt puține puncte de contact
între celulele adiacente a.î. se creează
spații intercelulare largi ce permit
pasajul direct al celulelor sanguine
înăuntrul și în afara sinusurilor.

• Organizarea și funcția pulpei roșii este strâns legată de vascularizația splinei. Arterele splinei
sunt ramuri ale arterei splenice ce pătrunde în splină prin hil și se ramifică urmărind traiectul
trabeculelor (artere trabeculare). La un diametru de cca 0.2 mm părăsesc trabeculele și devin
arteriole centrale. Arteriolele își pierd adventiția dar sunt înconjurate de un manșon de țesut
limfoid (care alcătuiește pulpa albă). Ca structură, aceste arteriole sunt constituite din endoteliu
și 2-3 rânduri de celule musculare netede. Pe măsură ce arterele străbat pulpa albă, țesutul
limfoid își reduce grosimea, devenind din ce în ce mai subțire.
• Când ajung la un diametru de cca 40-50 unor profiluri circulare libere de
microni, arteriolele se divid brusc, în conținut-vezi imaginea care arată un
unghi drept, dând naștere la câteva vase sinus splenic- Li=limfocite,
mai subțiri =arteriolele penicilate sau NCE=nucleii celulelor endoteliale,
peniciliile=. Ele sunt încă înconjurate de CE=celule endoteliale, M=macrofag cu
1-2 straturi de limfocite, extensie a corpi reziduali în citoplasmă).
țesutului limfoid periarterial.
• Fierul care rezultă din distrugerea
• Arteriolele penicilate, prin ramificare hematiilor este reutilizat la formarea de
dau naștere capilarelor cu manșon, niște noi hematii.
capilare cu perete discontinuu, numite
astfel datorită unui strat gros de Mf
agregate ce le înconjoară.
• Capilarele cu manșon se termină în orb
în pulpa splenică, fără continuitate cu
sistemul venos. Sângele este astfel
obligat să iasă în pulpa roșie și să
traverseze manșonul capilarelor. Mf din
acest manșon monitorizează calitatea
hematiilor din sânge și le fagocitează pe
cele deteriorate sau
îmbătrânite(hematiile lizate au aspectul

13
 • Din pulpa roșie, sângele reintră în circulație, în sinusurile splenice, primul segment al sistemului
venos. Sinusurile splenice sunt și ele vase cu perete discontinuu (și endoteliul și MB), aceste
discontinuități permițând sângelui să treacă cu ușurință spre sistemul venos. Acest tip de
circulație, în care nu există continuitate între sistemul arterial și cel venos se numește circulație
deschisă.
• Principalul rol al splinei este de a monitoriza și de a filtra sângele; de asemenea inițiază un
răspuns imun la antigenele vehiculate de sânge, determină activarea și proliferarea Ly B și T,
produce anticorpi față de antigenele prezente în circulație, distruge celulele sanguine îmbătrânite
sau anormale, mai ales hematiile., reutilizează fierul rezultat din distrugerea hematiilor la
formarea de noi hematii.O funcție secundară este reprezentat de faptul că în viața intrauterină
este la un moment dat sediul principal al hematopoiezei (împreună cu ficatul)

Țesutul limfoid asociat mucoaselor (MALT)

• Acest țesut limfoid este localizat în mucoaselor diferitelor organe, cum ar fi tubul digestiv,
aparatul respirator etc. Spre deosebire de celelalte organe limfoide, acest țesut limfoid nu este
delimitat de o capsulă
• MALT reprezintă o cantitate foarte mare de țesut limfoid și în prezent este considerat, în
totalitatea lui, ca un adevărat organ limfoid.
• MALT cuprinde agregate limfociatare mari (amigdala palatină, placa Peyer), țesut limfoid
diseminat în diferite mucoase (sub formă de foliculi limfatici izolați sau dispus difuz), precum și
Ly din grosimea epiteliilor ce acoperă țesutul MALT (în majoritate sunt LT citotoxice și
supresoare sau NK).
• Foliculii limfatici din MALT au centrii germinali și reprezintă zonele de LB, inclusiv
plasmocitele, care secretă toate tipurile de imunoglobuline. Între foliculii limfatici se găsește
țesut limfoid difuz, care reprezintă zonele de LT. Mai sunt prezente și celule imunitare accesorii.
• Epiteliile care acoperă acest țesut limfoid sunt specializate în preluarea și transportul antigenelor
spre celulele limfoide, acesta jucând rolul vaselor limfatice aferente din nodulul limfatic. (MALT
nu are limfatice aferente)
• Celulele acestui țesut au o poziție strategică în mucoasa diferitelor organe; ele interceptează
materialul antigenic transportat trans-epitelial și declanșează un răspuns imun mediat celular sau
umoral (în funcție de necesități).
• Consecutiv contactului cu antigenul, Ly stimulate se deplasează pe calea limfaticelor eferente în
nodulii limfatici regionali, unde proliferează și se diferențiază în LT sau LB active (efectoare).
• Pe calea canalului toracic sau a circulației sistemice ele se reîntorc în mucoasa din care au plecat
sau în alte mucoase. Fenomenul de reîntoarcere a limfocitelor în mucoasa din care au plecat
poartă denumirea de ”homing„ sau recirculația limfocitelor. LB active reîntoarse în mucoasă
suferă un proces de maturare finală și se transformă în plasmocite, care secretă toate categoriile

14
de Ig, dar mai ales IgA. IgA este transportată activ în lumenul organului respectiv unde
acționează împotriva antigenelor, înainte ca acestea să intre în țesuturi. IgG și IgM sunt secretate
în corion pentru combaterea antigenelor care au scăpat de mecanismele de apărare de suprafață.
IgE, prezentă tot în corion, reglează elibberarea histaminei din mastocitele corionului

15
TESUT MUSCULAR

1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
ȚESUTUL MUSCULAR II
• Țesutul muscular cardiac
• Se mai numește și miocard și este o formă specială de țesut muscular format din fibre
musculare striate, cu miofibrile, dar cu nucleu unic, numite cardiomiocite, a căror
caracteristică esențială este aceea de a se contracta spontan, ritmic și permanent în absența
unui stimul nervos. Este un mușchi care nu obosește niciodată.
• Se găsește la nivelul mușchiului cardiac și în porțiunea proximală a venelor pulmonare.
Fibrele musculare de la nivelul atriilor sunt mai mici decât cele de la nivelul ventriculilor
• În MO se observă următoarele diferențe față de fibra musculară scheletală:
1. Sunt celule cilindrice scurte
2. Au un singur nucleu, ovalar, situat în centrul celulei, cu axul mare paralel cu axul lung al
celulei, înconjurat de o porțiune de citoplasmă lipsită de striații
3. Au capete bifurcate (uneori trifurcate)
4. Prezintă un număr mare de joncțiuni intercelulare, vizibile sub forma discurilor intercalare
sau striilor scalariforme Eberth, structuri specifice fibrei musculare cardiace
5. Sunt dispuse în fascicule cu aspectul unei rețele plexiforme, în care fibrele musculare sunt
dispuse cap la cap, în coloane anastomozate
6. Între fascicule se găsește o lamă fină de țesut conjunctiv care conține numeroase vase de
sânge, nervi și fascicule care aparțin sistemului excito-conductor cardiac

Nu conține celule satelite și ca urmare fibrele musculare cardiace Nu se pot regenera

• Sarcolema are o porțiune periferică la nivelul căreia se formează discurile intercalare, și una
internă de unde iau naștere tubii transversali T
• Discurile intercalare sau striile scalariforme Eberth sunt joncțiuni intercelulare dispuse la
extremitățile fibrelor musculare. În această zonă, sarcolemele celor două fibre musculare se
interdigitează, prezentând o succesiune de porțiuni transversale și longitudinale în raport cu
axul lung al fibrei, ceea ce conferă joncțiunii un aspect caracteristic în zig-zag (sau de scară).
• Astfel, joncțiunile intercelulare specializate sunt reprezentate de:
➢ Fascia adherens (joncțiuni de aderare)= unește celulele musculare cardiace la nivelul
capetelor terminale pentru a forma o fibră musculară cardiacă funcțională.;
• servește ca situs la nivelul căruia filamentele subțiri din sarcomerele terminale sunt ancorate
la membrana plasmatică. În acest fel, fascia adherens este similară funcțional cu zonula
adherens de la nivelul epiteliilor, la nivelul căreia sunt ancorate filamentele de actină ale
rețelei terminale.

➢ Macula adherens (desmozomii)= conectează celulele musculare între ele. Previn detașarea
celulelor sub tensiunea produsă de contracțiile repetitive regulate.
➢ Joncțiunile gap (joncțiuni comunicante)=ele asigură un flux ionic continuu între celulele
cardiace adiacente. Acest schimb permite fibrelor musculare cardiace să se comporte ca un
sincițiu, menținând în același timp integritatea și individualitatea celulară
• Sistemul tubular transversal (sistemul T) este format din invaginări tubulare ale sarcolemei,
în dreptul liniei Z, care se extind transversal în interiorul fibrei. Au un diametru mai mare
decât tubii T din fibra musculară scheletică și sunt mai numeroși la nivelul ventriculilor față
de atrii.
• Nucleul este unic, alungit, eucrom, central.
• Sarcoplasma este acidofilă, cu o zonă periferică unde se evidențiază striațiile transversale și o
zonă centrală, perinucleară, fără striații, cu granule de glicogen și organite comune.
• Ea conține un număr mare de mitocondrii, localizate în apropierea nucleului și printre
miofibrile; acest aspect denotă un consum ridicat de energie.
• De asemenea conține un număr ridicat de granule de glicogen (reprezintă o altă sursă de
energie).
• Conțin și o cantitate mare de mioglobină, ca urmare a necesarului mare de oxigen a fibrei
musculare cardiace. Lipsește RER.
• În ceea ce privește aparatul contractil, diferențe față de fibra musculară scheletică există la
nivelul sistemului tubular T și al reticulului sarcoplasmic (sistemul L), al aprovizionării cu
ioni de Ca, al canalelor de ioni de la nivelul sarcolemei și în privința duratei potențialului de
acțiune.
• Astfel, sistemele tubulare T și L nu sunt la fel de ordonat distribuite și organizate, reticulul
sarcoplasmic este relativ slab reprezentat și astfel nu pot stoca suficienți ioni de Ca și ca
urmare, în mușchiul cardiac există surse adiționale de Ca ce asigură un influx suplimentar de
Ca în timpul depolarizării.
 • Celulele mioendocrine se găsesc la nivelul atriului drept, fiind niște celule musculare
cardiace modificate, sărace în miofibrile, cu rol endocrin. Ele conțin vezicule de secreție cu
factor natriuretic atrial, acesta fiind un hormon peptidic secretat în sânge și este responsabil
de scăderea presiunii arteriale (prin vasodilatație, creșterea eliminării de sodiu, diureză)
• Regenerarea miocardică – fibrele miocardice nu se regenerează, deci fibrele distruse nu pot
fi înlocuite prin altele noi. Locul lor este ocupat de o cicatrice fibroasă, nefuncțională.

Sistemul excitoconducător cardiac

• Funcționarea și contracția ritmică a miocardului contractil este coordonată de sistemul
excitoconductor. Acesta este format din celule musculare cardiace modificate, ce formează
sistemul de conducere al miocardului. Celulele acestui sistem sunt: celule nodale sau celule
P, celule T, celule Purkinje
• Celulele nodale sunt situate în nodul sinoatrial și atrioventricular. Sunt celule mult mai mici
decât celulele musculare cardiace, sărace în miofibrile și bogate în glicogen și mitocondrii.
Pot fi dificil de diferențiat de fibroblastele din jur deoarece și ele sunt fusiforme, dar la o
examinare mai atentă se pot observa striațiile transversale. Ele sunt celule cu funcție de
pacemaker (contracția musculară cardiacă, ritmică și autonomă).
• Celulele T au formă alungită, conțin mai multe miofibrile și mitocondrii decât celulele P, și
nu prezintă sistem T. Ele au rolul de a conduce impulsul cu origine în celulele P și de a opri
accesul impulsurilor ectopice premature. Ele stabilesc joncțiuni cu celulele P și cu celulele
cardiace contractile.
• Celulele Purkinje sunt situate în fasciculul His și în rețeaua Purkinje. Sunt globuloase, mult
mai mari decât fibrele musculare cardiace lucrătoare, prezintă unul sau mai mulți nuclei
situați central, citoplasmă Eo, abundentă, clară, bogată în glicogen și mitocondrii și săracă în
miofibrile.
Inima este alcătuită din:
➢ Mușchiul cardiac
➢ Un schelet fibros= este constituit din patru inele fibroase care înconjoară orificiile valvulare,
două trigoane fibroase care interconectează inelele și partea membranoasă a septurilor
interatrial și interventricular.
• Inelele fibroase sunt alcătuite din țesut conjunctiv dens semiordonat.
• Ele înconjoară baza celor două artere ce părăsesc inima și orificiile atrioventriculare. Ele
oferă un punct de fixare pentru toate valvulele inimii.
• Partea membranoasă a septului interventricular nu conține mușchi de tip cardiac; este
alcătuită din țesut conjunctiv dens ce conține o scurtă porțiune a fasciculului atrioventricular
al sistemului de conducere al inimii.
• Scheletul fibros permite atașarea independentă a mușchiului miocardului atrial de a celui
ventricular. În același timp, el are rol și de izolator electric, prevenind transmiterea liberă a
impulsurilor electrice între arii și ventriculi.
➢ Un sistem de conducere pentru inițierea și propagarea depolarizării ritmice, al cărei rezultat
este contracția ritmică a mușchiului cardiac.
➢ Un sistem vascular coronar

Peretele inimii este alcătuit din 3 straturi:

➢ Epicard = stratul visceral al pericardului=aderă la suprafața externă a inimii.
• Este format dintr-un singur strat de celule mezoteliale care acoperă un țesut adipos și
conjunctiv.
• Vasele de sânge și nervii inimii sunt situați în epicard și sunt înconjurați de țesut adipos, care
susțin inima în cavitatea pericardică. La nivelul locului de emergență a vaselor mari ale
inimii, epicardul se reflectă și formează stratul parietal al pericardului, care tapetează
suprafața internă a pericardului ce înconjoară inima și rădăcinile vaselor mari.
• Între stratul parietal și cel visceral al pericardului se găsește un spațiu virtual care conține o
cantitate minimă de lichid seros= cavitatea pericardică.
➢ Miocardul
➢ Endocardul=este construit dintr-un strat intern format din endoteliu și un strat subendotelial
de țesut conjunctiv, un strat mijlociu format din țesut conjunctiv și fibre musculare netede și
un strat profund format din țesut conjunctiv numit strat subendocardic. Acesta din urmă se
continuă cu țesutul conjunctiv al miocardului.
➢ Sistemul de conducere al inimii se găsește localizat în stratul subendcardic al endocardului.

• Țesutul muscular neted

• Este format din fibre (celule) netede sau leiomiocite, celule ce nu au striații în citoplasmă.
Unele celule sunt capabile și de sinteză proteică: colagen, elastină, GAG, proteoglicani,
factori de creștere.
• Mușchii netezi nu formează organe anatomice individualizate, ei reprezentând doar o parte
integrantă, alături de alte țesuturi, în alcătuirea diverselor organe.
• Fibrele musculare netede se găsesc în organism fie izolate, fie grupate în tunici musculare sau
mușchi individualizați.
• Fibre izolate se găsesc în capsula sau mușchii erectori ai firului de păr,
stroma diferitelor organe (prostată, mușchiul constrictor și dilatator al
splină), în țesutul conjunctiv irisului, mușchii ciliari, mușchiul
subcutanat (la nivelul scrotului, areolei traheal.
mamare, a mamelonului), în țesutul
erectil penian, în centrul vilozităților
intestinale.
• Însă, cel mai frecvent ele formează
straturi musculare suprapuse în cadrul
tunicilor musculare ale organelor
cavitare din tubul digestiv (de la
treimea medie a esofagului până la
sfincterul anal extern), arbore
respirator, diferite părți componente
ale aparatului uro-genital etc.
• Rareori, fibrele se grupează pentru a
forma mușchi individualizați, de ex
• În MO, fibrele musculare sunt fără striații, sunt alungite, fusiforme, cu o parte centrală mai
bombată și extremitățile alungite.
• În interiorul fasciculului muscular, fibrele sunt așezate paralel între ele, a.î. porțiunea
centrală, mai bombată a unei fibre, vine în contact cu extremitățile subțiate ale fibrelor
vecine. Solidarizarea fibrelor în cadrul fasciculului se realizează prin țesut conjunctiv.
• Celula prezintă un singur nucleu, situat central, fusiform (în fibra contractată el se scurtează
și devine spiralat) iar sarcoplasma prezintă 2 zone: una centrală, omogenă, în care se găsesc
organitele, și una periferică, inomogenă, ce conține aparatul contractil
• Sarcolema este alcătuită din membrana celulară și membrana bazală ce înconjoară fiecare
fibră și conține câteva fibre de reticulină.
• Aceste fibre nu prezintă tubi T dar există niște specializări caracteristice, respectiv caveolele
și ariile dense.
• Caveolele sunt invaginări de formă veziculară ale sarcolemei, ce comunică liber cu spațiul
extracelular;
• Sunt dispuse în șiruri paralele cu axul lung al fibrei și din loc în loc se alipesc de membrana
plasmatică a fibrelor musculare adiacente, permițând astfel difuzarea excitației de la o celulă
la alta.
• Sub caveole se găsesc vezicule aparținând REN. Se presupune că invaginările sarcolemei și
aceste vezicule ale REN sechestrează Ca din sarcoplasmă în repaus și-l eliberează în
momentul depolarizării.
• Ariile dense sunt situate pe versantul intern al membranei celulare, în spațiile dintre caveole.
Conțin ⍺-actinină și au rolul de a ancora la sarcolemă filamentele intermediare și
miofilamentele subțiri de actină.
• Ele joacă un rol important în transmiterea forțelor contractile generate în interiorul celulei
către suprafață, conducând la deformarea celulei.
• Ei sunt analogii intracelulari ai liniilor Z din mușchiul striat.
• Sarcoplasma este omogenă, fără striații, eozinofilă. Conține atât organite comune (dispuse
central), cât și organite specifice-aparatul contractil- (dispuse la periferia celulei).

Organitele comune sunt reprezentate de

❖ mitocondrii (sunt dispuse printre miofibrile, în axul celulei furnizând energie necesară
diferitelor procese de sinteză și lângă membrana celulară pt a furniza ATP-ul necesar
pompelor ionice- de ex pompa de Ca),
❖ RER,
❖ aparat Golgi mai bine dezvoltat față de fibra musculară scheletică (fibra musculară netedă
are și fenotip secretor, putând sintetiza componenți ai membranei bazale, ai matricei
extracelulare- ex: elastină, colagen tip III),
❖ incluziuni de glicogen și de lipide (rezerve energetice),
❖ filamente intermediare (formează citoscheletul celulei și conțin desmină în mușchii viscerali
respectiv vimentină și desmină în mușchii netezi ai vaselor de sânge)
• În ceea ce privește aparatul contractil, în fibra musculară netedă există miofilamente subțiri și
groase, însă dispuse sub formă de rețea, fără a forma miofibrile.
• Miofilamentele subțiri conțin actină, tropomiozină, caldesmonă și calponină ( ultimele două
sunt proteine de legare a actinei care blochează situsul de legare a miozinei), sunt așezate
paralel cu axul lung al celulei dar dispuse neregulat; nu conțin troponină.
• Miofilamentele groase de miozină au aproximativ aceeași structură cu cea din fibrele
musculare scheletice.
• Proteinele esențiale asociate aparatului contractile sunt:
➢ Kinaza lanțului ușor al miozinei (MLCK)- este o enzimă importantă pentru realizarea
mecanismului contracției în mușchiul neted; ea inițiază ciclul contractil după activarea ei de
către complexul Ca-Calmodulină. Activarea ei permite formarea unei punți transversale între
actină și miozină
➢ Calmodulina- ea leagă ionii de Ca și este înrudită cu Troponina C. Complexul Ca-
Calmodulină se leagă de MLCK, astfel activând-o.
➢ ⍺-Actinina ce se găsește la nivelul ariilor dense.
• Contracția fibrei musculare netede prezintă următoarele particularități: forță mai mică de
contracție, viteză mică de contracție (contracția lentă dar susținută), capacitate mare de
scurtare în contracție, contracție de lungă durată, contracția se poate produce în valuri
determinând astfel mișcări peristaltice (ca în tractul gastro-intestinal), este involuntară.
• Declanșarea contracției este realizată tot de creșterea fluxului de ioni de Ca în sarcoplasmă,
proces care are loc mult mai lent față de fibra musculară scheletică; ionii de calciu se vor lega
de calmodulină, iar complexul calmodulină-Ca va declanșa atașarea miozinei la actină și
declanșatea contracției.
• La nivelul fibrelor musculare netede nu există joncțiuni neuromusculare tipice ca la fibrele
musculare scheletice.
• Terminațiile sinaptice ale nervilor vegetativi ajung numai foarte rar direct pe suprafața fibrei
musculare.
• De asemnea, nu toate fibrele musculare vin în contact cu sinapsa și neurotransmițătorii ei.
Sincronizarea funcțională se face prin joncțiunile de tip gap sau nexusuri.
• În musculature netedă a mai multor organe există centre intrinseci de generare a unor
potențiale de acțiune, astfel că ele funcționează relativ autonom și sunt influențate mai puțin
de inervația vegetativă.
• activitatea celulei musculare netede este coordonată și de o serie de neurotransmițători,
hormoni și factori tisulari (noradrenalină, acetilcolină, monoxid de carbon etc)
 • Fibrele musculare netede, spre deosebire de cele scheletice, își păstrează capacitatea mitotică.
Astfel, celulelel preexistente pot da naștere altor celule musculare netede. (de ex hiperplazia
miometrului în sarcină)

CARACTERISTICILE GENERALE ALE ARTERELOR ȘI VENELOR

• Peretele arterelor și venelor este format din trei straturi denumite tunici:
1. Tunica intimă (intima)=este stratul cel mai intern al vaselor, și la rândul ei este format din 3
componente: un strat de de celule epiteliale scuamoase (endoteliul), membrana bazală a
celulelor endoteliale și stratul subendotelial (alcătuit din ț con lax și uneori se pot întâlni fibre
musculare netede). Stratul subendotelial al intimei din artere și arteriole conține o bandă
subțire de material elastic fenestrat=limitanta elastică internă.
2. Tunica medie (media)= este constituită în principal din mai multe rânduri de fibre musculare
netede dispuse circular, se extinde de la limitanta elastică internă la cea externă (ea este un
strat de elastină ce separă media de adventice). Printre fibrele musculare netede se găsesc
cantități variabile de elastină, fibre de reticulină și proteoglicani. Toate componenetele
extracelulare ale mediei sunt secretate de celulele musculare netede.
3. Tunica adventice (adventiția)=e format din fibre de colagen și câteva fibre elastice. Aceste
componente se întrepătrund treptat cu țesutul conjunctiv lax ce înconjoară vasele.

Endoteliul vascular
• Suprafața luminală a celulelor endoteliale exprimă o varietate de molecule de adeziune de
suprafață și receptori
• Proprietățile funcționale ale acestor celule se modifică ca răspuns la diferiți stimuli. Acest
proces, cunoscut sub denumirea de activare endotelială, intervine în patogeneza multor boli
vasculare.
• Factori ce induc activarea endotelială sunt: antigene virale și bacteriene, substanțe citotoxice,
fracțiuni ale complementului, produși lipidici și hipoxia.
 • Celulele endoteliale activate exprimă și alte molecule de adeziune de suprafață și sintetizează
diferite clase de citokine, factori de creștere, molecule vasoconstrictoare și vasodilatatoare,
molecule ce controlează coagularea sanguină.
Funcții
➢ Menținerea unei bariere cu permeabilitate selectivă: asigură trecerea selectivă a moleculelor
mici și mari din sânge în țesuturi, respectiv din țesuturi în sânge.
• Această trecere este dependentă de mărimea și de încărcătura electrică a moleculelor. Astfel,
el este permeabil pentru moleculele mici, hidrofobe (liposolubile), care trec ușor prin bistratul
lipidic al membranei celulei endoteliale (proces denumit difuziune simplă).
Cu toate acestea, moleculele de apă și cele hidrofile (hidrosolubile, de ex glucoza) nu pot difuza prin
membrana celulei endoteliale și vor trebui transportate active
➢ Menținerea unei bariere non-trombogene interpuse între trombocitele sanguine și țesutul
subendotelial, ce se realizează prin producerea de anticoagulanți și substanțe antitrombogene
• Endoteliul normal nu permite aderarea trombocitelor sau formarea trombilor pe suprafața sa.
Lezarea celulelor endoteliale determină eliberarea unor agenți protrombogeni.
➢ Modularea fluxului sanguin și a rezistenței vasculare se realizează prin secreția de agenți
vasoconstrictori (endoteline, enzima de conversie a angiotensinei ACE etc) și agenți
vasodilatatori (oxid nitric, prostaciclina)
➢ Reglarea și modularea răspunsului imun prin controlul interacțiunii limfocitelor cu suprafața
endotelială.
➢ Sinteza hormonală și alte activități metabolice ce se realizează prin sinteza și secreția unor
factori de creștere ( factori stimulatori ai coloniilor de granulocite-macrofage, granulocite și
macrofage, factorul de creștere al fibroblastelor, factorul de creștere derivat din plachete etc).
Celulele endoteliale sintetizează și inhibitori ai creșterii
➢ Modificarea lipoproteinelor, ce se realizează prin oxidare. Astfel, lipoproteinele cu conținut
ridicat în colesterol (în special LDL) dar și lipoproteinele cu densitate foarte joasă (VLDL)
sunt oxidate de radicalii liberi produși de celulele endoteliale. LDL modificate sunt rapid
fagocitate de macrofage, care se transformă în celule spumoase (sunt caracteristice plăcilor
ateromatoase)
ARTERELE
• În funție de mărime și caracteristicile tunicii medii, ele sunt de 3 feluri: artere mari sau
elastice ( Ao, pulmonarele, ramurile lor principale), artere medii sau musculare și artere
mici și arteriole (arteriolele au doar unul sau două straturi de fibre musculare iar arterele
mici până la 8 straturi)
➢ Arterele mari: au tunica intimă relativ groasă, principalul tip de celulă al intimei fiind celula
musculară netedă.
• Limitanta elastică internă nu este foarte vizibilă, ea pierzându-se printre multiplele straturi
elastice din peretele vascular.
• Media este cea mai groasă și este constituită din elastină (sub formă de lamele fenestrate
situate între straturile de fibre musculare netede; numărul lamelelor variază în funcție de
presiunea sanguină și vârstă: la nou născut lipsesc aproape în totalitate, la indivizii cu HTA
numărul și grosimea sunt mult crescute).
• La nivelul mediei nu se găsesc fibroblaste, celulele musculare netede fiind cele care secretă
colagen, elastină și celelalte componente ale MEC.
• Adventiția este relativ subțire și este constituită din fibre elastice și de colagen, fibroblaste și
macrofage, vasa vasorum (sunt artere mici care pătrund în peretele vascular din exterior,
irigând porțiunea externă a peretelui vascular având funcția de a furniza nutrienți și oxigen
peretelui vascular și de a îndepărta reziduurile produse de celulele din peretele acestuia),
nervi vasorum.

➢ Arterele medii: celulele musculare netede sunt principalul constituent al mediei.

• Intima este relativ mai subțire în aceste artere, limitanta elastică internă este mai bine definită,
sinuoasă.
• Tunica medie este alcătuită aproape în totalitate din fibre musculare netede și o cantitate
redusă de material elastic. Lipsesc fibroblastele.
• Adventicea este relativ groasă, este constituită din fibroblaste, fibre de colagen, fibre elastice,
și uneori se pot întâlni celule adipoase. Ea este relativ groasă comparativ cu cea a arterelor
elastice.
• Imediat adiacent mediei este vizibilă o condensare de material elastic, care constituie
limitanta elastică externă.
• Nervii și vasele sanguine mici străbat adventicea și se ramifică dând naștere unor ramuri care
pătrund în tunica medie a arterelor musculare mari în mod similar cu vasa vasorum.

➢ Arterele mici și arteriolele

• Se deosebesc între ele prin numărul de straturi de fibre musculare netede din tunica
medie
• Intima arterelor prezintă o limitantă elastică internă, în timp ce prezența acestui strat în
arteriole nu este obligatorie
• Adventiția este un strat subțire de țesut conjunctiv, slab reprezentat, ce se întrepătrunde cu
țesutul conjunctiv din jurul acestor vase.
• Arteriolele au rolul de a controla curgerea sângelui în rețeaua capilară prin contracția fibrelor
musculare netede, determinând creșterea rezistenței vasculare și reduce sau oprește sângele
care ajunge în capilare.
• În zona în care dintr-o arteriolă ia naștere o rețea capilară (un pat capilar), stratul muscular se
îngroașă și formează sfincterul precapilar.
• Astfel, scăderea sau creșterea semnificativă a rezistenței vasculare are un efect direct asupra
asupra distribuției circulației sanguine și presiunii arteriale sistemice
• Acest mecanism de reglare direcționează sângele acolo unde este nevoie: de ex, în timpul
unui efort fizic intens, debitul sanguin spre mușchii scheletici crește prin dilatarea arteriolelor
și debitul sanguin spre intestine scade, prin vasoconstricție arteriolară.
• După ingestia unei cantități mari de hrană, procesul se desfășoară invers.
➢ Capilarele sunt vasele sanguine cu diametrul cel mai mic, adesea mai mic decât diametrul
unei hematii.
• Ele formează rețeaua vasculară sanguină care permite fluidelor ce conțin gaze, metaboliți și
produși de degradare să traverseze peretele lor subțire
• Fiecare capilar este alcătuit dintr-un singur strat de celule endoteliale și membrana lor bazală.
• Datorită pereților subțiri și legăturilor strânse cu țesuturile și celulele metabolic active,
structura capilarelor este adaptată schimburilor de gaze și metaboliților între celule și sânge.
• Există 3 tipuri de capilare: continue, fenestrate și cu perete discontinuu (sau sinusoidale)
❖ Capilare continue: se găsesc în țesutul conjunctiv, mușchiul cardiac, scheletic, neted, piele,
plămâni, SNC.
• Sunt alcătuite dintr-un endoteliu vascular continuu așezat pe o MB continuă.
• Celulele endoteliale conțin organite comune, câțiva microvili scurți, numeroase vezicule de
pinocitoză. Sunt unite între ele prin joncțiuni ocluzive, limitând astfel pasajul moleculelor,
permițând doar trecerea moleculelor relativ mici.

❖ Capilarele fenestrate: se găsesc în glandele endocrine, în zone în care are loc absorbția de
fluide sau metaboliți (vezică biliară, rinichiul, pancreasul, tractul intestinal)
• Celulele endoteliale prezintă numeroase fenestrații care formează canale ce traversează
peretele capilar.
• MB este continuă și acoperă fenestrațiile de pe suprafața bazală a membranei plasmatice.
• Aceste fenestrații, denumite și pori de filtrare, constituie zone specifice de transport în
celulele endoteliale care nu permit pasajul liber al plasmei așa cum se întâmplă în capilarele
sinusoidale.
❖ Capilarele cu perete discontinuu (sinusoidele) se găsesc în ficat, splină, MO hematogenă.
• Ele au un diametru mai mare și o formă mai neregulată comparativ cu precedentele
• Celulele endoteliale prezintă discontinuități citoplasmatice largi și sunt separate între ele prin
spații intercelulare largi, neregulate, care permit pasajul proteinelor plasmatice sanguine.
• Celulele sunt așezate pe o MB discontinuă.
• Pericitele sunt celule perivasculare care învelesc endoteliul. Sunt dispuse în jurul
capilarelor, pe care le înconjoară prin intermediul unor prelungiri citoplasmatice ramificate
și sunt înglobate de o membrană bazală care se continuă cu cea a endoteliului.
✓ Sunt celule contractile și se află sub controlul NO produs de celulele endoteliale.
✓ Au rol de suport și ajută la menținerea stabilității capilarelor și venulelor postcapilare.
✓ Histologic au aspect de celule stem mezenchimale nediferențiate însă s-a dovedit că sub
acțiunea semnalelor provenite din mediul înconjurător, au capacitatea de a migra și de a se
diferenția într-o varietate de tipuri celulare: adipocite, fibroblaste, condrocite, osteocite,
celule musculare scheletice.
❖ Șunturile arterio-venoase
• În general, arterele transportă sânge spre capilare iar venele transportă sângele de la capilare.
Însă acest traiect (artere-capilare-vene) nu este însă obligatoriu.
• În numeroase țesuturi există căi directe între artere și vene, care ocolesc capilarele, și se
numesc anastomoze arterio-venoase sau șunturi arterio-venoase.
• Ele se găsesc frecvent în pielea de la nivelul vârfului degetelor, nasului și buzelor, precum și
în țesutul erectil din penis și clitoris.
 • Șunturile av au rol în termoreglarea suprafeței corpului: închiderea unui șunt în piele dirijează
sângele în patul capilar și intensifică pierderea de căldură.
• Deschiderea unui șunt în piele reduce fluxul sanguin în capilarele din piele și conservă
temperatura corpului.
• În țesutul erectile din penis, închiderea șuntului direcționează fluxul sanguin în corpii
cavernoși și inițiază erecția.

VENELE
• Tunicile peretelui venos nu sunt atât de bine definite precum tunicile arterelor.
• În funcție de mărime, sunt împărțite în 4 categorii:
❖ Venulele= la rândul lor sunt clasificate în venule postcapilare și musculare. Ele primesc
sânge de la capilare.
❖ Venele mici-se găsesc în continuitatea venulelor musculare
❖ Venele medii
❖ Venele mari
• Venele mari și medii însoțesc de obicei traiectul arterelor mari și medii.
• De obicei, venele au un perete mai subțire și un lumen mai larg comparativ cu arterele
corespunzătoare. Lumenul arterei este de obicei deschis, în timp ce lumenul venei este
frecvent colabat.
• Numeroase vene, în special cele care transportă sângele împotriva gravitației conțin valve,
care permit sângelui să circule unidirecțional spre cord.
• Valvele sunt pliuri semilunare constituite dintr-un ax subțire de țesut conjunctiv acoperit cu
celule endoteliale.

❖ Venulele și venele mici

• Venulele postcapilare sunt tapetate de endoteliu cu membrana lui bazală și pericite.
• Endoteliul venulelor postcapilare este principalul loc de acțiune al agenților vasoactivi
(histamină, serotonină etc).
• Ca răspuns la acțiunea acestor agenți, are loc extravazarea fluidelor și migrarea globulelor
albe din vase în timpul inflamației și reacțiilor alergice.
• Gradul de acoperire al vaselor de către pericite este mai mare la nivelul venulelor postcapilare
decât la nivelul capilarelor.
• Venulele postcapilare cu endoteliul înalt din sistemul limfatic au un aspect cubic al celulelor
endoteliale și au capacitatea de a atrage un număr mare de limfocite.
• Venulele musculare sunt situate distal față de venulele postcapilare și au unul sau două
straturi de fibre musculare netede care constituie tunica medie. Ele au și o adventiție subțire
și de obicei nu conțin pericite.
• Venele mici sunt o continuare a venulelor musculare, au prezente toate cele 3 tunici, media
fiind formată din 2-3 straturi de fibre musculare netede iar adventiția este mai groasă.

❖ Venele medii
• Valvele sunt o caracteristică a acestor vase și sunt mai numeroase în porțiunea inferioară a
corpului
• Frecvent, venele profunde ale membrelor inferioare sunt sediul formării unor trombi
(cheaguri sanguine)=tromboză venoasă profundă.
• Ea se produce în cazul imobilizărilor membrelor inferioare din cauza repausului prelungit la
pat, mișcări reduse din timpul zborurilor de lungă durată etc. poate pune viața în pericol din
cauza potențialului de a dezvolta embolie pulmonară (obstruarea arterelor pulmonare) prin
mobilizarea unui cheag de sânge provenit din venele profunde.
• Intima e formată din endoteliu cu membrana bazală, un strat subendotelial subțire cu câteva
fibre musculare netede și în unele cazuri, o limitantă elastică internă subțire, adesea
discontinuă.
• Media este mult mai subțire față de cea a arterelor medii. Conține câteva straturi de fibre
musculare netede printre care se găsesc fibre de colagen și elastice
• Adventiția este în mod caracteristic mai groasă decât tunica medie și este constituită din fibre
de colagen și o rețea de fibre elastice.
 ❖ Venele mari
• Intima este alcătuită dintr-un strat endotelial cu membrana bazală, o cantitate redusă de țesut
conjunctiv subendotelial și câteva fibre musculare netede. Frecvent, limita dintre intimă și
medie nu este clară.
• Media este relativ subțire și conține fibre musculare netede, fibre colagene și câteva
fibroblaste.
• Adventiția este cel mai gros strat al peretelui. Alături de fibre de colagen, fibre elastice și
fibroblaste, mai conține și fibre musculare netede.

VASELE LIMFATICE
• Servesc ca vase accesorii vaselor sanguine
• Ele sunt unidirecționale, transportând fluidul numai de la țesuturi.
• Cele mai mici vase limfatice sunt denumite capilare limfatice. Acestea sunt numeroase mai
ales în țesuturile conjunctive laxe situate sub epiderm și în mucoase.
• Capilarele limfatice pornesc ca niște tuburi ”cu capăt orb„ de la nivelul patului micropapilar.
Ele converg apoi în vase colectoare tot mai mari, numite vase limfatice.
• Acestea se vor uni pentru a forma în final două canale principale care se varsă în sistemul
vascular sanguin prin intermediul venelor mari de la baza gâtului.
• Limfa intră în sistemul vascular la nivelul joncțiunii dintre venele jugulare interne și cele
subclaviculare.
• Cel mai mare vas limfatic, care drenează cea mai mare parte a corpului și se golește în venele
de pe partea stângă este canalul/ductul toracic. Celălalt canal limfatic mare este canalul
limfatic drept.

Capilarele limfatice au o permeabilitate crescută, motiv pentru care sunt mai eficiente decât cele
sanguine în îndepărtarea fluidului bogat în proteine din spațiile intercelulare.
• Ele sunt specializate în preluarea moleculelor cu rol inflamator, a lipidelor alimentare și a
celulelor imune.
• Vasele limfatice au rolul de a transporta proteinele și lipidele care sunt prea mari pentru a
traversa fenestrațiile capilarelor cu rol de absorbție din intestinul subțire.
• Înainte de a se întoarce în torentul sanguin, limfa trece prin ganglionii limfatici, unde vin în
contact cu celulele sistemului imunitar. Astfel, vasele limfatice nu au doar rol adjuvant al
sistemului vascular sanguin, ci reprezintă și o parte integrantă a sistemului imunitar.
• Capilarele limfatice sunt practic tuburi tapetate de endoteliu care nu conțin o membrană
bazală continuă (spre deosebire de capilarele sanguine tipice)- acest aspect poate explica
permeabilitatea lor ridicată.
• Vasele limfatice prezintă anumite caracteristici care previn ieșirea limfei din lumenul lor:
conțin joncțiuni ocluzive continue între celulele endoteliale, o membrană bazală continuă
înconjurată de fibre musculare netede.
• Vasele limfatice posedă valve care previn curgerea retrogradă a limfei.
• În sistemul limfatic nu există o pompă centrală, limfa mișcându-se lent, mișcarea fiind
asigurată în special de de compresia vaselor limfatice de către mușchii scheletici adiacenți.
Contracția stratului muscular neted din jurul vaselor limfatice contribuie suplimentar la
propulsia limfei.